THEORIE ET ANALYSE EN LINGUISTIQUE THEORY AND ANALYSIS IN LINGUISTICS WJOTWM f^TfTDTULDi DE LIJfGîiSTiCi mm cluj] ir. &.30JL ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI” EMANUEL VASILIU TEORIE ŞI ANALIZĂ A IN LINGVISTICĂ Ediţie îngrijită de Marina Rădulescu Sala ii EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2012 Copyright © Editura Academiei Române, 2012. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5 050 711, Bucureşti, România Tel.: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro Referenţi: acad. Marius SALA prof.univ. Gabriela PANĂ DINDELEGAN, membru corespondent al Academiei Române Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VASILIU, EMANUEL Teorie şi analiză în lingvistică / Emanuel Vasiliu ; ed. îngrijită de Marina Rădulescu Sala. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2012 ISBN 978-973-27-2257-2 I. Rădulescu Sala, Marina (ed.) Redactor: ADRIANA GRECU Tehnoredactor: MARIANA IONICĂ Coperta: MARIANA ŞERBĂNESCU Bun de tipar: 29.11.2012. Format: 16/70*100 Coli de tipar: 26,75 + 1 planşă. Tiraj: 200 exemplare 81 C.Z. pentru biblioteci mari: C.Z. pentru biblioteci mici: 4 1929-2001 -j* * CUPRINS CUVÂNT-ÎNAINTE ........................................................................... 7 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ...................................................................... 11 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE .................................................................. 13 IEMANUEL VASILIU: BIBLIOGRAFIA LUCRĂRILOR................................................. 15 I. LINGVISTICĂ GENERALĂ.................................................................. 23 Contributions â la theorie du sigsy linguistique...................................... 24 Niveluri lingvistice şi structuri transformaţionale................................... 33 Gramaticile generative................................................................ 38 Direcţii noi de cercetare în lingvistică şi problemele limbii române....:............. 50 Interpenetration between grammar and semantics (a criticai approach) ................. 60 Grammaire transformationnelle: theorie et interpretation.............................. 72 încercare critică asupra teoriei „binariste” a semnului lingvistic.................... 82 From de Saussure to Cratylus and backwards ........................................... 92 Gramatică şi ontologie................................................................ 104 Naming, misnaming and meaning ........................................................ 110 II. FONETICĂ, FONOLOGIE, DIALECTOLOGIE.................................................... 115 Alternanţele fonologice din punctul de vedere al recţiunii ........................... 116 La correlation de mouillure des consonnes en roumain ................................. 123 Grupuri consonantice la jonctura morfemelor sufîxale.................................. 128 Sistemul vocalic al limbii române..................................................... 134 Problema fonemului în lingvistica actuală............................................. 142 “Phoneme or cluster” and the phonemic status of the Rumanian affricates............... 147 Form and substance in transformational phonology ..................................... 152 Considerations typologiques sur la phonologie transformationnelle des parlers daco-roumains .................................................................. 158 Există‘interdialecte’ale limbi române? ............................................... 166 Typological phonemics, evolutive phonemics and transformationalism ................... 173 Asupra depalatalizării rom. com. *[§'] ............................................... 178 III. GRAMATICĂ............................................................................ 183 Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română............................. 184 Observaţii asupra flexiunii nominale în limba română.................................. 188 Observaţii asupra categoriei genului în limba română.................................. 199 Le systeme des cas en roumain......................................................... 201 What does the “plural” mean? ......................................................... 227 Propoziţii negative şi „atitudini epistemice”......................................... 230 Fragment de la grammaire de l’article defini (Typologie et diachronie)................ 247 Tense and aspect in Romanian.......................................................... 251 5 k Aspecte ale raportului ortografie - ortoepie în româna actuală (Reguli ortografice care nu există).............................................................................. 257 Note asupra semnificaţiei unor părţi de vorbire: substantivul şi adjectivul................... 262 IV. SEMANTICĂ, PRAGMATICĂ, STILISTICĂ ........................................................... 265 Analytic sentences in natural languages ...................................................... 266 Paradoxes and logical types in natural languages ............................................. 277 „Sensul sensului” şi unele nonsensuri legate de „semantica paradignîatică” ................... 289 Modality and inference in natural languages .............................,.................... 297 Some semantic ambiguities related to ‘tense category’ ........................................ 306 Analyticity and selection restrictions........................................................ 322 Analyticite, norme, permission................................................................ 326 Some problems in semantic investigation....................................................... 331 Adevăr analitic şi definiţie lexicografică ................................................... 360 Semantică, normă şi efect de stil............................................................. 365 O interpretare „pragmatică” a sistemelor deontice: aserţiuni permise şi nepermise ............ 370 Asupra naturii conceptuale a sensului......................................................... 382 Judecăţi „de opinie” şi „referentul” discursului poetic ...................................... 390 Definiţia sensului sau definiţia obiectului?.................................................. 396 Distincţia „langue - parole” şi pragmatica.................................................... 403 V. TEORIA TEXTULUI.............................................................................. 409 Intertextualitate: câteva disocieri necesare.................................................. 410 Text şi acceptabilitate ...................................................................... 416 CUVÂNT-ÎNAINTE Profesorul Emanuel Vasiliu a fost incontestabil personalitatea ştiinţifică cea mai proeminentă din domeniul lingvisticii româneşti în ultima jumătate a veacului ^trecut, recunoscut ca atare nu numai în ţara noastră (a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1991 şi membru titular în 1992), ci şi în cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale (a făcut parte din Comitetul Internaţional Permanent al Lingviştilor şi din Comitetul Consultativ al Asociaţiei Internaţionale de Pragmatică). A ales lingvistica în detrimentul muzicii, pentru că în 1948 fusese admis în anul I atât la Facultatea de Filologie din Bucureşti, cât şi la Conservator; a renunţat însă să devină un mare pianist, deşi avea un talent remarcabil şi o sensibilitate interpretativă cu totul specială, pentru că şi-a dat seama că nu poate face două meserii grele la fel de bine. Dar a continuat să cânte cu pasiune şi farmec la pian, pentru bucuria lui şi a prietenilor săi, până spre sfârşitul vieţii. De ce a ales lingvistica? Poate pentru că, fiind dotat cu o inteligenţă de excepţie, a simţit că o profesie „cerebrală”, care i-a devenit şi profesiune de credinţă, i s-ar potrivi mai bine decât una artistică. Două particularităţi l-au singularizat printre confraţii săi la fel de valoroşi: în primul rând, înclinaţia certă spre aspectele teoretice ale disciplinei şi, de aici, deschiderea către filosofia limbajului; în al doilea rând, preferinţa pentru metodele formalizate de analiză a faptelor de limbă, metode care presupuneau cunoaşterea temeinică a unui aparat conceptual riguros, chiar matematizat. De aceea, după cum rezultă din referinţele bibliografice ale unora dintre scrierile sale, a reuşit să „dialogheze” de la egal la egal nu numai cu mari lingvişti, precursori sau contemporani, ca Ferdinand de Saussure, Louis Hjelmslev sau Noam Chomsky, ci şi cu mari logicieni, filosofi sau matematicieni care s-au ocupat şi de problemele limbajului, ca Rudolf Camap, Willard Quine sau Bertrand Russel, aceştia din urmă făcând însă drumul invers: de la logica formală sau matematică spre filosofia limbajului şi semantica limbilor naturale. O altă caracteristică a operei sale ştiinţifice este dubla perspectivă: diacronică (ceea ce presupune urmărirea unui fenomen în evoluţia sa din perioadele mai vechi de limbă până în prezent) şi tipologică (ceea ce implică o comparaţie între fapte din limba română şi faptele corespunzătoare din latină, din limbile romanice surori sau din alte limbi, neînrudite genealogic, pentru a evidenţia atât asemănările, cât şi, mai ales, particularităţile limbii noastre). Şi cred că nu greşesc spunând că a fost singurul lingvist român care a abordat toate ramurile disciplinei căreia i s-a dedicat: lingvistica generală, fonetica şi fonologia, dialectologia, gramatica, semantica, pragmatica, stilistica, teoria textului, fără să neglijeze nici domenii strict specializate şi de mai mică anvergură, cum ar fi ortografia şi ortoepia sau 7 lexicologia şi lexicografia, precum şi pe cele „de graniţă”, în sfera' cărora se încadrează poetica. Dacă avem în vedere şi faptul că a scris în română, franceză şi engleză, iar - sporadic - şi în rusă (era „moda” epocii !) sau germană, ne putem face o impresie asupra dimensiunii personalităţii sale ştiinţifice. în plină epocă de enclavizare, când contactele cu lumea ştiinţifică internaţională erau complet rupte, ba chiar, mai mult, de-a dreptul condamnabile, tânărul şi nonconformistul cercetător Emanuel Vasiliu a avut curajul să prezinte, în 1956, o teză de doctorat intitulată Accentul în limba română elaborată după principii structuraliste, pentru acceptarea căreia s-a dat, cuiîi mărturisesc colegii săi de generaţie, o adevărată „bataille d’Hemani” între profesorii mai „cosmopoliţi” şcoliţi şi la universităţi europene renumite, care susţineau introducerea metodelor noi de cercetare în lingvistica românescă (ca Al. Rosetti, E. Petrovici sau Iorgu Iordan) şi cei mai conservatori sau mai circumspecţi faţă de influenţele venite dinspre Apus. Succesul pe care l-a repurtat l-a determinat ca, în continuare, să pledeze pentru avantajele demersurilor teoretice şi metodologice formalizate din lingvistica mondială a vremii, scriind numeroase articole şi cărţi în care prezenta publicului românesc interesat gramaticile generative şi, în special, gramatica transformaţională, precum şi noile direcţii din semantică, insistând asupra „întrepătrunderii” dintre gramatică şi semantică. în prima perioadă a prodigioasei sale cariere ştiinţifice s-a ocupat cu predilecţie de fonetică şi fonologie (La correlation de mouillure des consonnes en roumain, „Phoneme or cluster” and the phonemic status of the Romanian affricates etc.), alături de dialectologie (Considerations typologiques sur la phonologie transformationnelle des parlers daco-roumains etc.) sau de gramatică (primul articol publicat este din această disciplină: Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română, 1952). In toate aceste domenii a avut contribuţii valoroase, aplecându-se numai asupra chestiunilor spinoase sau controversate şi cercetându-le cu migală, ca să ofere soluţii ingenioase, adesea surprinzătoare. în spaţiul gramaticii, de exemplu, l-a interesat problema articolului definit, Care particularizează limba română în raport cu marea majoritate a limbilor lumii, atât în ceea ce priveşte poziţia enclitică faţă de numele pe care îl însoţeşte a acestui element care devine în română morfem „legat”, cât şi în ceea ce priveşte funcţiile sale în plan semantic şi discursiv; de aceea, revine asupra lui cu încă două studii (Fragment de la grammaire de l’article defini (Typologie et diachronie), 1978 şi Articolul: între gramatică şi semnatică, 1982). S-a ocupat, de asemenea, de sistemul cazurilor în română (cea mai „flexionară” dintre limbile romanice), s-a pronunţat asupra categoriei genului (româna fiind singura limbă neolatină care conservă neutrul) şi asupra semnificaţiei pluralului, a adus în discuţie problema exprimării categoriei aspectului în raport cu cea a timpului în română şi altele. Fiind însă o minte speculativă, a fost tot timpul pasionat de chestiunile de natură teoretică. Pornind de la celebrul Curs de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure, examinează aproape obsesiv, în numeroase articole şi studii, un concept fundamental, semnul lingvistic şi caracterul său binar, referindu-se uneori la sugestii oferite de semantica paradigmatică sau de semantica logică, 8 alteori făcând apel la filosofii Antichităţii, într-o superbă şi îndrăzneaţă întoarcere în timp spre un dialog al lui Platon (From de Saussure to Cratylus and backwards). Domeniul în care s-a remarcat cu precădere, mai ales în ultima parte a activităţii sale ştiinţifice, a fost semantica, o disciplină care i-a interesat mai puţin pe lingviştii români. Iar în ceea ce priveşte o ramură a acestei discipline, semantica logică, profesorul Emanuel Vasiliu a fost, în peisajul lingvisticii româneşti, nu numai „pionier”, ci - din păcate - şi unicul reprezentant notabil. Cărţile şi studiile sale în acest domeniu interdisciplinar impresionează, în primul rând, prin rigoarea matematică a demersului, punând în lumină solidele sale cunoştinţe de logică formală şi de fîlosofie a limbajului. »• Ar mai fi multe de spus şi despre „omul” Emanuel Vasiliu, despre umorul său şăgalnic, despre gentileţea sa şi despre imensa sa generozitate ştiinţifică. Nu pot însă încheia această prea succintă prezentare a unei mici secţiuni din opera sa a cărei actualitate se menţine şi în prezent, fară să amintesc claritatea şi eleganţa stilului său, precum şi semnificativa sa contribuţie la înnoirea metalimbajului lingvisticii româneşti. Sper ca exemplul său să-i inspire pe tinerii lingvişti români. Marina Rădulescu Sala ■0 9 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Lucrarea reprezintă o selecţie de 48 de texte din cele peste 150 de articole şi studii scrise de autor între anii 1952 şi 1997 şi publicate în toate periodicele de Specialitate importante, precum şi în acte ale unor congrese internaţionale de lingvistică, în volume omagiale sau în volume colective, apărute în ţară şi în străinătate. Articolele şi studiile au fost repartizate, în funcţie de domeniul căruia îi aparţin cu prioritate, în cinci secţiuni: I. Lingvistică generală; II. Fonetică, fonologie, dialectologie; III. Gramatică; IV. Semantică, pragmatică, stilistică; V. Teoria textului. Prima secţiune cuprinde 10 contribuţii cu caracter preponderent teoretic, unele depăşind sfera strictă a lingvisticii şi deschizându-se spre zona filosofiei limbajului. în secţiunea a doua am grupat 11 articole de fonetică, fonologie şi dialectologie, deoarece multe dintre lucrările în care se discută probleme de fonetică sau de fonologie sunt ilustrate cu fapte de natură dialectală. Din cele 10 articole incluse în secţiunea a treia, câteva tratează probleme de gramatică abordate mai ales din perspectivă semantică. Secţiunea a patra, dedicată unor chestiuni de semantică, pragmatică şi stilistică, este cea mai amplă, cuprinzând 15 lucrări, dată fiind predilecţia evidentă a autorului pentru acest domeniu interdisciplinar, iar ultima secţiune conţine 2 articole care se încadrează într-o direcţie mai nouă, teoria textului, cu o problematică ce l-a atras deopotrivă. în cadrul fiecărei secţiuni, articolele sunt inserate în ordine cronologică, menţionându-se la fiecare, printr-o notă (marcată cu *) la subsolul paginii de titlu, locul primei apariţii, precum şi eventualele reluări sau/şi traduceri ale lucrării. Nu am intervenit în text decât pentru a corecta greşelile de tipar şi pentru a modifica formele unor cuvinte în conformitate cu prevederile ortografice actuale; astfel, am înlocuit î cu â acolo unde normele în vigoare o cer, am scris sunt în loc de sînt, trebuie în loc de trebue, aşadar în loc de aşa dar, adjectivul negativ niciun / nicio în loc de nici un / nici o, Antichitate şi Evul Mediu în loc de antichitate şi evul mediu etc. Am operat unele intervenţii şi în privinţa punctuaţiei: am scos virgula înainte de etc., dar am pus virgulă înainte de ci sau de iar adversativ. De asemenea, dat fiind că unele articole scrise în limba română aveau două rezumate, unul în română la începutul textului şi altul în engleză la sfârşitul textului, am eliminat rezumatul în limba română. In selectarea materialului, centrată pe ideea de a ilustra toate direcţiile în care s-a manifestat autorul, am beneficiat de un sprijin deosebit de competent din partea soţiei sale, doamna Laura Vasiliu, la rândul său un cunoscut cercetător în domeniul •gramaticii şi al formării cuvintelor în limba română, care mi-a pus la dispoziţie numeroase extrase din lucrări mai greu accesibile sau chiar absente din bibliotecile din ţara noastră. Domnia Sa a făcut şi o primă lectură a materialului prezentat aici 11 şi a redactat, într-o primă formă, bibliografia lucrărilor profesorului Emanuel Vasiliu, cu care se deschide prezentul volum; îi rămân profund îndatorată şi o asigur de întreaga mea gratitudine. Ţin să le mulţumesc şi tinerilor mei colaboratori din Institut, Raluca Brăescu, Adina Dragomirescu, Ionuţ Geană, Irina Necula, Alexandru Nicolae şi Monica Vasileanu, care m-au ajutat la corectarea textelor scrise în limba engleză. Datorez aceleaşi calde mulţumiri doamnei Adriana Grecu, care în calitate de redactor a contribuit din plin la realizarea acestei dificile lucrări. Marina Rădulescu Sala 12 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE* AUB - LLR AUB - LLS AUI AUT BL1* BSRLR v. infra, ER CFS CL CLex CLTA ER - BSRLR FD ICECP LL LR LRVL Melanges Oslo MSŞFLA Omagiu Iordan Omagiu Rosetti PLG RECAPS RECAPTS Recueil Lisbonne RL RR RRSSPh SCL StCl TCLC TCLP „Analele Universităţii din Bucureşti - Limba şi literatura română”. „Analele Universităţii din Bucureşti - Limbi şi literaturi străine”. „Analele Universităţii din Iaşi”. „Analele Universităţii din Timişoara”. „Bulletin linguistique”, Bucureşti. - BSRLR. „Cahiers Ferdinand de Saussure”, Geneve. „Cercetări de lingvistică”, Cluj. „Cahiers de lexicologie”, Paris. „Cahiers de linguistique theorique et appliquee”, Bucureşti. „Etudes romanes” - Bulettin de la Societe Roumaine de Linguistique Romane, Bucureşti. „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti. Second internaţional conference of contrastive English projects, D. Chiţoran, (ed.), Tipografia Universităţii Bucureşti, 1976. „Limbă şi literatură”, Bucureşti. „Limba română”, Bucureşti. Limba română şi varietăţile ei locale. Lucrările sesiunii ştiinţifice organizate de Secţia de Filologie şi Literatură, 31 octombrie 1994, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995. Melanges linguistiques publies â l’occasion du VIIIe Congres International des Linguistes â Oslo, du 5 au 9 aout 1957, Bucarest, 1957. „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte”, Bucureşti. Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1958. Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965. „Probleme de lingvistică generală”, Bucureşti. The Romanian-English Contrastive Analysis Project. Contrastive Studies in the Syntax and Semantics of English and Romanian, Bucharest University Press, 1974, 276 p. The Romanian-English Contrastive Analysis Project. Further Contrastive Studies. Theoretical Studies. Contrastive Grammar. Error Analysis, Bucharest University Press, 1978, 316 p. Recueil d’etudes romanes publie â l’occasion du IXe Congres International de Liguistique Romane â Lisbonne du 31 mars au 3 avril 1959, Bucarest, 1959. „Revue de linguistique”, Bucureşti. „Revue romane”, Bucureşti. „Revue Roumaine des Sciences Sociales”. Serie de Philosophie et Logique, Bucarest „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti. „Studii clasice”, Bucureşti. „Travaux du Cercle linguistique de Copenhague”, Copenhaga. „Travaux du Cercle linguistique de Prague”, Praga. ' Lista conţine abrevierile denumirilor unor publicaţii periodice sau volume colective. 13 EMANUEL VASILIU: BIBLIOGRAFIA LUCRĂRILOR I. CĂRŢI a. scrise ca unic autor •v Fonologia limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, 152 p. Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, Editura Academiei R.S. România, 1968, 205 p. Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, Bucureşti, Editura Academiei R.S. România, 1970,293 p. Outline of a Semantic Theory of Kernel Sentences, The Hague - Paris - Bucharest, 1972, 220 p. (Elementy semantycznej teorii jqzykow naturalnych. Semantyka logiczna zdan jqdrowich, trad. de R. Wyborski, Wrociaw, 1981). Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978 280 p. Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi fonologia, Curs-Anul I, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1979, 110 p. Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, 276 p. Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, 163 p. Introducere în teoria limbii, Bucureşti, Editura Academiei România, 1992, 114 p. b. scrise în colaborare Gramatica limbii române, 2 voi., Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1954, 446 şi 348 p. Sintaxa transformaţională a limbii române (în colaborare cu Sanda Golopenţia Eretescu), Bucureşti, Editura Academiei R.S. România, 1969, 329 p. The Transformational Syntax of Romanian (în colaborare cu Sanda Golopenţia Eretescu), Mouton & Co., N. V. Publishers The Hague - Paris [Bucureşti], [Editura Academiei R.S. România], 1972, 197 p. Fonologia, în Limba română contemporană, I (coord. I. Coteanu), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 61-124; ediţia a Il-a, 1985, p. 26-85. Limba română în secolele al XlI-lea - al XV-lea. Fonetică - fonologie - gramatică (în colaborare cu Liliana Ionescu-Ruxăndoiu), Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986, 224 p. II. STUDII, ARTICOLE, RECENZII, CRONICI 1952 Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română, LR I (1952), nr. 1, p. 32-36. 1953 Observaţii asupra flexiunii nominale în limba română, SCL IV (1953), p. 137-146. Vorbirea directă şi indirectă (în colaborare cu I. Fischer), LR II (1953), nr. 4, p. 35-40. 1954 Din activitatea în domeniul gramaticii a lui H. Tilain, LR III (1954), nr. 1, p. 51-60. O mutaţie analogică u>o sub accent, SCL V (1954), nr. 1-2, p. 87-92. Accentuarea derivatelor cu două sufixe în limba română, SCL V (1954), nr. 3-4, p. 333-335. 15 1955 Alternanţele fonologice din punctul de vedere al recţiunii, SCL VI (1955), nr. 1-2, p. 43-50. Evoluţia lat. ex- în limba română, SCL VI (1955), nr. 3—4, p. 239-251. 1956 Câteva observaţii asupra sistemului fonologie al limbii române, SCL VII (1956), nr. 1-2, p. 27-36. Din nou asupra alternanţelor fonologice în limba română, SCL VII (1956), nr. 1—2, p. 96. 1957 Une classification des consonnes roumaines d'apres le critere de la distribution, Melanges Oslo, 1957, pp. 97-112. Asupra corelaţiei de muiere a consoanelor în limba română, SCL VIII (1957), nr. 1, p. 49-54 (versiune în limba franceză, La correlation de mouillure des consonnes en roumain, RL II (1957), pp. 33-37 şi (versiune revăzută), în «Recherches sur Ies diphtongues roumaines», 1959, pp. 99-104). Activitatea lingvistică în anul 1956 (în colaborare cu D. Gafiţanu), SCL VIII (1957), nr. 1, p. 85-88. 1958 Notă asupra neutralizării opoziţiilor fonematice, FD I (1958), p. 73-77 (versiune în limba franceză, Notes sur la neutralisation des oppositions phonematiques, RL III (1958), n° 1, pp. 13-17). Observaţii asupra structurii silabei în limba română, în Omagiu Iordan, 1958, p. 877-879 (versiune în limba franceză, Remarques sur la structure de la syllabe en roumain, RL III (1958), n° 2, pp. 221-223). 1959 Economie şi redondanţă în plan morfematic, SCL X (1959), nr. 1, p. 7-16. Structure phonematique des suffixes du roumain et du frangais (Essai de typologie), Recueil Lisbonne, 1959, pp. 255-276. Limbă, vorbire, stratificare, SCL X (1959), nr. 3, p. 465^71 (versiune în limba franceză, «Langue», «parole», «stratification», RL V (1960), n° 1, pp. 27-32). KoHCOHOHmHbie zpynnbi na coedunenuu cy /in/ in Romanian, RRL XI (1966), n° 3, pp. 255-257. Form and Substance in Transformational Phonology, CLTA III (1966), pp. 181-186. [recenzie la] Solomon Marcus, Gramatici şi automate finite (Bucureşti, 1964), în “Foundations of Language”, II, 1966, p. 291-294. » 1967 Evolutive and Typologic Phonology, în To Honor Roman Jakdbson, The Hague, 1967, pp. 1546-1548. Transformational vs. Biunique Phonemic Typology, în Phonologie der Gegenwart, Graz-Wien-Koln, 1967, pp. 254-261. Sens referenţial şi reguli de transformare, PLG V (1967), p. 105-113. Considerations typologiques sur la phonologie transformationnelle des parlers daco-roumains, CLTA IV (1967), pp. 253-260. 1968 Analytic Sentences in Natural Languages, RRL XIII (1968), n° 5, pp. 529-539. Consoanele /k', g'/ în sistemul fonologie al limbii române, SCL XIX (1968), p. 561-564. On Some Morphophonemic Implications of Petrovici ’s Phonemic Description of Romanian, RRL XIII (1968), n° 6, pp. 625-628. 1969 Cu privire la/u/final în limba română, SCL XX (1969), nr. 1, p. 99-100. Există interdialecte ale limbii române?, FD VI (1969), p. 255-262. Quelques remarques phonologiques sur l’evolution du lat. fii en roumain, BSRLR VI (1969), pp. 85-90. Interpenetration between Grammar and Semantics? (a criticai approach), CLTA VI (1969), pp. 101-112. 1970 Truth Value and Transformation, în Actes du X Congres International des Linguistes, Bucarest, 28 Aout- 2 Septembre 1967, II, Bucarest, 1970, pp. 595-599. Structureprofonde et „Language Universals”, BSRLR VII (1970), pp. 21-26. Semantică şi sintaxă; câteva observaţii asupra construcţiei verbelor „dicendi”, în Sistemele limbii, 1970, p. 193-215. Grammaire transformationnelle: theorie et interpretation, în «Revue romane», Problemes de linguistique roumaine, n° special, 4, 1970, pp. 19-31. Paradoxes and Logical Types in Natural Languages, CLTA VII (1970), pp. 43-54. La chronologie de la diphtongaison des lat. ! e, c i et quelques problemes connexes, în Actes du XIf Congres International de Linguistique et Philologie Romane, I, 1970, pp. 391-392. 1971 Some Formal Properties of Non-Semantic Items, în Papers from Seventh Regional Meeting, Chicago Linguistic Society, April, 1971, pp. 275-281. Methodological Remarks about Some Concepts of the Transformational Grammar, în Recherches sur la philosophie des sciences, Bucarest, 1971, pp. 555-561. 1972 „Sensul sensului” şi unele nonsensuri legate de „semantica paradigmatică", SCL XXIII (1972), nr. I,p. 3-10. Typological Phonemics, Evolutive Phonemics and Transformationalism, în Phonologica, W. U. Dressler, F. V. Mares (eds.), Miinchen-Salzburg, 1972, pp. 329-333. 1973 Some Semantic Ambiguities Related to 'Tense Category’, în "Generative Grammar” in Europe, F. Kiefer, N. Ruwet (eds.), Dordrecht, 1973, pp. 565-581. 18 Există structuri de adâncime?, SCL XXIV (1973), nr. I, p. 3-6 (versiunea în limba engleză, “Deep structures”: A Genuine Theoretical Issue?, în Proceedings of the Eleventh International Congress of Linguists, Bologna-Firenze, 1972, pp. 497-500. Modality and Inference in Natural Languages, “Wiener Linguistische Gazette”, II, 1973, pp. 50-62. What does the plural mean?, RRL XVIII (1973), n° 5, pp. 507-509. 1974 On the meaning of some interrogative particles in Romanian and in English, RECAPS, 1974, pp. 65-78 (versiunea în limba germană, Zur Bedeutung einiger Fragen Partikel im Rumănischen und im Englischen, în H. Raabe (Hrsgh.), Trends in Kontrastive Linguistik, Band II, Tiibingen, 1976, pp. 223-230). Propoziţii negative şi „ atitudini epistemice ", PLG VI (1974), p. 99-116. 1975 Semantic Remarks on Sound Symbolization, RRL XX (1975), n° 1, pp. 591-594. 1976 On Contrasting Contrastive Grammars (Negation, Interrogation and Emphasis in English and Romanian), ICECP, 2, 1976, pp. 77—89. Sens şi cunoaştere, SCL XXVII (1976), nr. 4, p. 343-351. [recenzie la] D. Chiţoran, Elements of English Structural Semantics (Bucureşti, 1973), RRL XXI (1976), n° l,pp. 127-129. 1977 m Connectives and Modalities, în Transformational Grammar and the Romanian Language, Lisse, The Peter de Ridder Press, 1977, pp. 89-97. Semn, sens, referinţă, PLG VII (1977), p. 105-115. Analyticity and Selection Restrictions, RRL XXII (1977), n° 3, pp. 271-274. Unele aspecte fo no logice ale palatalizării labialelor în limba română, CL XXII (1977), nr. 2, p. 247-249. 1978 Fragment de la grammaire de l’article defini (Typologie et diachronie), ER II (BSRLR XII, 1977/1978), pp. 137-144. Romanian Semantics, în Current Trends in Romanian Linguistics, RRL XXIII (1978), pp. 255-291. Basic Problems of Semantics, în Proceedings of the Twelfth International Congress of Linguists, Vienna, August 28 - September 2, 1977, Innsbruck, 1978, pp. 28-31. Analyticite, norme, permission, în ER III (BSRLR XIII, 1978), Hommage ă Iorgu Iordan Bucarest, 1978, pp. 493-499. Taxonomic Aspects of Contrastive Analysis, RECAPTS, 1978, pp. 21-27. B. P. Hasdeu faţă în faţă cu lingvistica modernă, în „Manuscriptum”, 9, nr. I, 1978, p. 40-41. Aspecte ale raportului ortografie - ortoepie în româna actuală (Reguli ortografice care nu există), LL, 1978, nr. 2, p. 202-206. Tense and aspect in Romanian, în Studia linguistica Alexandro Vasilii fîlio Issatschenko a collegis amicisque oblata [Eds.: Henrik Bimbaum, ...], Lisse (The Netherlands]: P. de Ridder Press, 1978, XXV, pp. 443-450. [Notă introductivă la] Tullio de Mauro, Introducere în semantică, Bucureşti, 1978, p. 9-18. 1979 Note on the Empty Denotation, CLTA XVI (1979), n° 1, pp. 3-16. Orientări moderne în lingvistica românească, LR XXVIII (1979), nr. 6, p. 585-586. 19 On Some Meanings of ‘Coherence ’, în Text us Sentence, ed. Jânos S. Petofi, Helmut Buske Verlag, Hamburg, 1979, pp. 450-466. 1980 Coerenţă şi permisiune, în Studii de stilistică, poetica şi semiotică, Cluj-Napoca, 1980, p. 195-203. Sens şi definiţie lexicografică, SCL XXXI (1980), nr. 5, p. 631-635. “Signfie”: Some Remarks on itsNature, RRL XXV (1980), n° 5, pp. 631-634. 1981 Some Problems in Semantic Investigalion, în Trends in Românce Linguistics and Philology, voi. 2, Rebecca Posner, John N. Green (eds), The Hague - Paris -Ts'ew York, 1981, pp. 89-125. Gramatici generative şi gramatici transformaţionale, în Lingvistica modernă în texte, 1981, p. 120-127. Postulate de sens şi cunoaştere, în Semantică şi semiotică, 1981, p. 9-20. Figurative Use and “fuzzy-sets", în Logos Semantikos, voi. III, Madrid - Berlin - New York, 1981, pp. 175-184. 1982 Singular Terms for Properties, RRL XXVII (1982), n° 2, p. 115-126. Articolul: între gramatică şi semantică, în Logos şi Methodos, 1982, p. 183-186. Adevăr analitic şi definiţie lexicografică, AUI XXVIII/XXIX (1982/1983), p. 183-186. 1983 Semantică, normă şi efect de stil, SCL XXXIV (1983), nr. 5, p. 460-465. O interpretare „pragmatică” a sistemelor deontice: aserţiuni permise şi nepermise, în Logica acţiunii (coordonator: Cornel Popa), 1983, p. 170-183. Al. Philippide şi perspectiva funcţionalistă în fonetică, în Alexandru Philippide, 50 de ani de la moarte, 1983, p. 21-25. 1984 Asupra naturii conceptuale a sensului, AUB-LLR XXXIII (1984), p. 71-78. Al. Philippide şi o posibilă gramatică formală a cazului în limba română, MSŞFLA, seria IV, t. IV, 1982-1983, Bucureşti, 1984, p. 95-100. 1985 On ‘‘the Meaning of ‘Text Meaning”' and Some Related Concepts, “Quademi di Semantica”, VI, 1, June, 1985, pp. 113-118. Second paper on “semantic problem of text / discourse", “Quademi di Semantica”, VI, 2, 1985, pp. 392-396. Divergenţă dialectală şi intercomunicare, „Anuar de lingvistică şi istorie literară. A. Lingvistică”, Iaşi, XXX, 1985, p. 11-16. Intertextualitate: câteva disocieri necesare, SCL XXXVI (1985), nr. 1, p. 3-9. Asupra depalatalizării rom. com. */s'/, SCL XXXVI (1985), nr. 3, p. 265-268. Judecăţi „ de opinie ” şi „ referentul" discursului poetic, CL XXX (1985), nr. 1, p. 67-72. Linguistic and Non-Linguistic Signs, RRL XXX (1985), n° 5, pp. 493-496. Concepte lingvistice în domenii extralingvistice, în Cartea interferenţelor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 274-279. 1986 Sens şi coerenţă, în Lingvistică, poetică, stilistică. Studii, Iaşi, 1986, p. 9-14. încercare critică asupra teoriei „binariste" a semnului lingvistic, LR XXXV (1986), nr. 2, p. 79-88. 20 Definiţia sensului sau definiţia obiectului?, SCL XXXVII (1986), nr. 2, p. 85-91. From de Saussure to Cratylus and backwards, RRL XXXI (1986), n° 6, pp. 491-502. 1987 Nume şi eidos: de la Cratylos la F. de Saussure, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din laşi”, LI, c, Lingvistică, 1987, p. 1-7. Noţiunea de „semn ” şi semioticile nonlingvistice, SCL XXXVIII (1987), nr. 1, p. 3—8. "Meaning and Use” revisited, RRL XXXII (1987), n° 3, pp. 299-302. Sens, ontologie, pragmatică, în „Semiotica şi poetica”, 3, Cluj, 1987, p. 1-11. 1988 On Some Modal Connecting Particles in NaturaI Languages, în Lucrările celui de al doilea Colocviu Naţional de Limbaje - Logică - Lingvistică matematică, Braşov, 1988, p. 249-255. Text şi acceptabilitate, SCL XXXIX (1988), nr. 1, p. 7-16. Semn şi cunoaştere, LR XXXVII (1988), nr. 2, p. 99-102 (versiunea în limba engleză, Sign andKnowledge, RRSSPh, 32, nos 3^, 1988, pp. 281-284). Name and Sign, RRL XXXIII (1988), n° 3, pp. 139-145. Sens, denotaţie, adevăr, în Antologie de filozofie românească, VI, Bucureşti, 1988, p. 203-218. Gramatică şi ontologie, AUI, 34, 1988, p. 64—69. [recenzie la] G. Serbat, Cas etfonctions (Paris, 1981), StCl, 25,1988, p. 108-112. 1989 Syntax or Syntaxes? în „Analele ştiinţifice al Universităţii « Al. I. Cuza » din Iaşi”, XXXV, 1989, Secţiunea III e. Lingvistică, pp. 11-14. 1990 Semivocalele româneşti e, i şi problema non-unicităţii descrierilor fonologice, SCL XLI (1990), nr. 3, p. 253-257. Distincţia „ langue - parole " şi pragmatica, SCL XLI (1990), nr. 4, p. 393-398. Fonemele /z/ şi în limba română, SCL XLI (1990), nr. 5-6, p. 425-427. Naming. Misnaming and Meaning, RRL XXXV (1990), n° 1, pp. 3-7. Note asupra semnificaţiei unor părţi de vorbire: substantivul şi adjectivul, LR XXXIX (1990), nr. l,p. 18-20. 1991 On some puzzles concerning the word meaning, în “Proceedings of the third Colloquium on Logic, Language, Mathematics, Linguistics”, Braşov, 1991, pp. 123-125. Sens, concept, obiect, AUI XXXVII-XXXVIII (1991-1992), p. 159-160. 1992 Asupra sensului unor construcţii atributive, SCL XLIII (1992), nr. 2, p. 141-142. Rom. i secundar, după r, SCL XLIII (1992), nr. 5, p. 499. On some pragmatic aspects of the linguistic sign, AUB-LLS XLI (1992), pp. 3—4. A pre-Saussurian answer to a Saussurian problem (Lazăr Şăineanu and the conceptual nature of meaning), AUB-LLS XLI (1992), pp. 5-6. [recenzie la] Andrei Avram, Nazalitatea şi rotacismul în limba română, FD XI (1992), p. 207-208. 1993 Two conflicting pronounciations: Rom. [je-] / [e-] word iniţial, în “Tradition and Change in Central and Eastem Europe”, Henrietta Mondry and Paul Schweiger (eds), Johannesburg, 1993, pp. 153-154. 21 Frame and deixis, RRL XXXVIII (1993), nos 1-3, pp. 281. Some Remarks on Analyticity, “Slavic Almanach”, II, Henrietta Mondry and Paul Schweiger (eds), Johannesburg, 1993, pp. 146-147. Palatalizarea [f, v] > [sf, z'] în Maramureş. încercare de cronologie, FD XII (1993), p. 53-54. Analyticity and Apriorism, RRL XXXVIII (1993), n° 6, pp. 515-516. Reguli ortoepice codificate şi necodificate, „Revista de lingvistică şi ştiintă literară”, 1993, 2, p. 33-34. Despre noţiunea de „gând-semn ” la C. Peirce, TPCL, 1993, p. 7-9. 1994 Contrasting Paradigms and Phonetic Status, RRL XXXIX (1994), nos 1 -2, pp. 163. Semn, agent şi semioză, în Hommages offerts ă Maria Manoliu Manea, Pluralia-Logos, Bucureşti, 1994, p. 170-171. Mesaj [la aniversarea Institutului de Lingvistică al Academiei din Bucureşti], LR, XLIII (1994), nr. 11-12, p. 521. 1995 ConcerningRom. WordFinali, RRLXE(1995), nos 1-3, pp. 139. Alexandru Rosetti şi Institutul de Fonetică şi Dialectologie, în „Academica”, 6, nr. 1, 1995, p. 23 (versiune în limba engleză, Alexandru Rosetti and the Institute of Phonetics and Dialectology, RRL XL (1995), pp. 3-4). Conţinut de conştiinţă şi simbolizare, LR XLIV (1995), nr. 9-12, p. 581. Alternanţa rom. [a]'/[e.], FD XIV (1995), p. 111-112. Graiurile dacoromâne: unitate tipologică, LRVL, 1995, p. 53-54. Proper names and their reference, în Studi rumeni e romanzi. Omaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu, Padova, 1995, pp. 694-696. Al. Rosetti şi definiţia sensului, în Al. Rosetti în evocări (ed. Andriana Fianu), Bucureşti, 1995, p. 213-214. The Pronoun this and an Ambiguity of Natural Languages, în „5. Marcus - In Honour”, 1995, p. 349. 1996 Obiect şi sens, LR XLV (1996), nr. 3—4, p. 14. Substantive româneşti cu tema în -j-, Buletin Ştiinţific, seria A, Fascicula Filologie, Voi. X, Baia-Mare, 1996, p. 29. 1997 When does the hearer ask questions?, RRL XLII (1997), nos 1-2, p. 89. Hiat?, LR XLVI (1997), nr. 1-3, p. 207. Contextfree alternation, RRL XLII (1997), nos 5-6, p. 413. 22 I. LINGVISTICĂ GENERALĂ CONTRIBUTIONS  LA THEORIE DU SIGNE LINGUISTIQUE* 0. Dans la construction d’une theorie deductive de la langue, la theorie du signe linguistique joue, selon nous, un role de toute premiere importance, du fait qu’il est possible d’en deduire une serie de principes d’analyse structurale. Des problemes tels que l’identite ou la non-identite structurale, celui des variantes et des invariantes, la definition du rapport de commutation, fondamental en analyse linguistique, sont quelques-uns seulement des aspects theoriques de la linguistique structurale, lies directement â la theorie du signe linguistique. 0.1. La theorie du signe linguistique represente une question de fondement de la linguistique, etant donne qu’elle se propose de definir l’un des concepts fondamentaux de cette discipline, concept qui ne se definit pas a 1 ’interieur de la discipline, mais est considere le plus souvent comme donne. 0.2. Compte tenu de cette situation, la premiere tâche d’une theorie du signe linguistique est le choix d’une metalangue et la construction d’une theorie formulee dans Ies termes de la metalangue choisie, la theorie du signe linguistique etant, comme nous l’avons indique, une question de fondement d’une discipline, et comme telle ne saurait etre formulee dans Ies termes de cette meme discipline (de meme que Ies fondements des mathematiques ne sont pas discutes â l’interieur des mathematiques, mais constituent un probleme de metamathematiques). Nous avons choisi comme metalangue la langue de la logique symbolique, jugeant que ce procede a l’avantage de mettre en evidence l’aspect formei et structurel de la question et de se preter au developpement ulterieur de la theorie ă l ’interieur de la linguistique, sur une base analogue, formelle et structurelle. En second lieu, la theorie ainsi construite est appelee â delimiter le signe linguistique comme objet specifique, distinct d’autres objets similaires. En troisieme lieu, enfin, une telle theorie a pour tâche de faire la liaison entre la theorie logique et Ies concepts linguistiques. Nous nous bomerons dans cet article â indiquer comment la theorie du signe linguistique est susceptible de justifier quelques theories, particulierement importantes, selon nous, de la linguistique structurelle. 1. L’acte de communication linguistique se reduit aux trois moments suivants: a) un locuteur emet une sequence de sons, tels que casă («maison»); b) un colocuteur entend cette sequence; c) le colocuteur associe cette sequence sonore â une signification determinee, coîncidant avec celle que lui a donnee le premier locuteur. * în CLTA I (1962), pp. 245-253. 24 II va de soi que, pour que l’acte de communication puisse se realiser, il est necessaire que cette association ait un caractere constant et qu’elle soit identique chez Ies deux locuteurs. 1.1. Dans l’exemple 1 nous avons analyse la structure d’un fait de langue. Nous verrons dans Pexemple suivant qu’il existe des faits d’une nature differente, susceptibles d’etre decrits dans Ies memes termes. Exemple: j’entends un bruit z\, et je dis «le crayon est tombe». Le fait enonce se reduit aux memes trois moments que dans le cas precedent: a) un individu produit un bruit (nous supposons qu’un individu determine a laisse tomber un crayon); %, b) un autre individu entend ce bruit; c) il associe ce bruit â une signification determinee: «le crayon est tombe». Cette meme association est egalement faite par le premier individu, qui a provoque la chute du crayon, etant donne que lui-meme, en entendant le meme bruit, ferait la meme association. Ici encore, l’association a un caractere constant, et elle est identique chez Ies deux locuteurs. 1.2. La difference entre Ies deux exemples peut etre presentee sous plusieurs aspects: 1° Dans l’exemple 1, Ies sons sont produits par la voix humaine, alors que dans l’exemple 1.1, le bruit est provoque par la chute d’un objet. La distinction n’est pourtant pas essentielle, car il existe des sons produits par la voix humaine qui s’encadrent neanmoins dans la meme categorie que le cas de l’exemple 1.1. (ainsi, â l’audition d’un certain bruit caracteristique, je dis: «l’enfant pleure»), 2°. Dans l’exemple 1 il n’y a d’autre lien entre la sequence casă et le sens «maison» que le fait que dans une collectivite determinee, et â un moment determine de son evolution, la suite de sons casă est associee â la notion de «maison». Dans l’exemple 1.1. il y a un rapport de cause â effet entre le bruit provoque par la chute d’un crayon et la signification «le crayon est tombe»: j’entends, en effet, le bruit zi parce que le crayon est tombe. Si un autre objet etait tombe, j ’aurais entendu un autre son, z2. En d’autres termes, entre la «signification» (qui est en fait une cause) et 1’ element qui signifie, il y a un rapport de determination. 1.2.1. Etant donne le rapport de causalite qui unit Ies termes du second exemple, â des causes differentes correspondront necessairement des effets differents; par consequent, â toute non-identite entre Ies phenomenes representant une cause, correspondra une non-identite entre Ies phenomenes qui en sont l’effet: si, dans la chute, c’est la pointe du crayon qui touche le sol, elle produira le bruit z\, si le crayon touche le sol horizontalement, il produira le bruit z2, et ainsi de suite. Dans le cas de l’exemple 1, le lien entre la signification et la sequence sonore est different. Ainsi, l’on sait qu’un meme mot n’est jamais prononce de la meme maniere â deux moments differents T; et T2; au moment T; correspondra la prononciation casăi, au moment T2 la prononciation casă2. Neanmoins, â la 25 non-identite entre casăt et casă2 ne correspond aucune non-identite sur le plan de la signification, casă: et casă2 conservant Ies deux le meme sens de «maisOn». 1.2.2. La distinction entre Ies faits linguistiques et Ies faits non linguistiques pourrait, â la rigueur, se bomer â ce qui a ete dit au point precedent (1.2.1.). A elle seule, cette distinction serait neanmoins incomplete, pour deux raisons: a) elle ne definit pas le rapport, dans le cadre de la langue, entre une sequence sonore et sa signification; b) la langue comporte, elle aussi, des situations ou â une non-identite sur un plan correspond une non-identite sur Pautre plan. Ainsi, â la non-identite casă-masă corespond la non-identite de sens «maison-table». 2. Precisons et completons Ies distinctions formulees au point 1.2.1. en examinant la relation entre elements, dans Ies termes de la logique symbolique. 2.1. Attachons-nous d’abord â definir l’ensemble A de tous Ies elements de la categorie de ceux qui ont ete discutes au point 1.1., appartenant â la langue ou â d’autres phenomenes d’une structure analogue. On y trouve des sequences phoniques ayant une signification determinee, du type casă, et des significations de ces sequences phoniques, du type «maison»; on y trouve des elements qui comportent, dans un certain sens, une signification au type du bruit produit par la chute d’un objet x, ainsi que Ies significations de ces elements, du type de celle exprimee par la constatation «Pobjet x est tombe». Considerons egalement une relation R, du type de celle qui s’etablit entre un element quelconque et sa signification, et qui permet â un individu ou â une collectivite de reconstituer une «signification» par la perception d’un element porteur de signification, et, d’autre part, de reconstituer un element porteur de signification par la connaissance qu’on a de la signification respective. Soient x et y deux objets quelconques. En employant Ies signes e (= appartient â ...) et => (= quand, ... en ce cas, ou implique), il est possible de formuler ainsi la definition de l’ensemble A: (1) (*, y) [(xRy) => (x, y e A)]. La formule (1) se lit: «pour tout x, y, quand x se trouve par rapport â y dans la relation R, x, y font pârtie de Pensemble A». Considerons maintenant deux sous-ensembles de Pensemble A, soient X et Y, que nous defmirons comme il suit, introduisant le signe (+) de la conjonction logique: (2) (xe X) + (ye Y) => xRy ce qui se lit: «quand x fait pârtie de Pensemble X, et quand y fait pârtie de Pensemble Y, x se trouve par rapport ây dans la relation R». Convenons que Pensemble X represente Pensemble des elements significatifs et Y Pensemble des elements signifies1. 1 Nous ne donnons pas ici la justification du fait que nous ne considerons pas equivalents Ies ensembles X et Y, pour ne pas compliquer notre expose par des explications accessoires. lndiquons simplement qu’une telle justification est possible, si l’on tient compte de ce que Ies elements 26 2.2. Avânt d’examiner Ies rapports entre Ies elements de l’ensemble X et ceux de Pensemble Y, rappelons brievement quelques definitions et theoremes de Ia logique symbolique. Les signes employes sont: v = symbole de la disjonction (se lit: ou) + ~ symbole de la conjonction (se lit: et) ~ = symbole de la negation (se lit non ou il estfaux que ...) p, q, r, z = variables propositionnelles (propositions du type x est j'oujc est identique ăy, etc.). (a) p=> q = Def. ~ p v q Cette definition est celle de l’implication (=>) v (b) pv (q v r) = (pv q)v r (c) (pv q) + (r v z) = (p + r)v (p + z)v (q + r)v (q + z) (d)p = q = Def. (p=>q) + (q => p). La formule (d) est la definition d’un rapport â'equivalence. Au point de vue de la valeur vrai - faux, l’equivalence peut etre definie par la formule: (e)p = q = (p + q)v(~p + ~q) ce qui signifie que les termes d’un rapport d’equivalence sont soit simultanement vrais (p + q), soit simultanement faux (~p + ~q). Dans ce qui suit nous remplacerons les variables p, q, par des expressions de la forme xj = x2 ou _y7 = y2, ou «Xj est identique â x2» respecţivement «yt est identique â y2»- La negation de ces propositions est x, ^x2, y 1 ^>’2, c’est-â-dire (y\ =^2)] + [(^1 =yi) => (^1 =^2)]}. En vertu de la definition (d) nous pouvons ecrire: (4) (x, =x2) = (yt =y2) significatifs peuvent etre de nature differente (sonore, visuelle, etc.), alors que la signification est toujours mentale. 27 ce qui, par application du theoreme (e) donnera: (5) [(x, = x2) + Oi =y2)\ v [( xi &c2) + Oi ^y2)]. La formule (3) indique un fait non linguistique. Ce fait non linguistique peut etre defini comme un rapport d'equivalence (4) entre elements significatifs et elements signifies et, en consequence (5) les termes de la relation sont simultanement soit vrais tous deux (ler membre de la disjonction (5)) soit faux tous deux (2e membre de la disjonction (5)). En d’autres termes, la relation d’equivalence est une illustration du fait constate au point 1.2.1., â savoir que dans le cas d’un fait non linguistique, â une identite sur le plan des elements significatifs correspond toujours une identite sur le plan des elements signifies, et vice versa, â une non-identite sur le plan des elements significatifs correspond toujours une non-identite sur le plan des elements signifies. 2.2.2. Dans le cas des faits linguistiques, nous avons indique (cf. 1.2.1.) qu’â une variation sur le plan des elements significatifs (ensemble X) ne correspond pas necessairement une variation sur le plan des elements signifies (ensemble Y), et vice versa. Nous avons egalement vu que ce rapport n’est pas vrai pour tous les membres des ensembles X et Y. Cette situation peut s’exprimer par la formule: (7) 3 (x;, x2,yhy2) {(x, = x2)=>[Oi =y2)v(yt ^y2)]j +{(y, =y2)=> [(X1=X2)V(X; *X2)\ }• La formule (7) definit tout fait linguistique en opposition â un fait de non-langue tel qu’il resulte de la definition (3). Cette formule nous dit qu’une identite sur le plan des elements significatifs implique une identite ou une non-identite sur le plan des elements signifies, et vice versa. Nous avons vu d’autre part qu’il existe, d&ns les langues reelles, des cas ou â une identite sur le plan X correspond une identite sur le plan Y, et vice versa. Ainsi, â la non-identite casă-masă correspond la non-identite «maison-table», et vice versa (cf. 1.2.2., b). Ce rapport se trouve neanmoins indus dans la formule (7), comme on le verra ci-dessous: En vertu de la definition (a) (2.2.), (7) devient: (8) {(xi &c2) v [0, =y2)v(yi ^y2)]}+{(y{ ^y2) v [(x, = x2) v (x, ?Sc2)]}. En vertu du theoreme (b) (2.2.) nous obtenons: (9) {[(X, 5*x2)vO, =y2)] v(yi ^y2)} +{[0i tyi) v (x, = x2)] v (Xj &c2)}. Sur la base du theoreme (c) (2.2.) nous pouvons ecrire: (10) {[(Xi ?*x2) V Oi =y2)] + [Ol *y2) v (xi =x2)]} v{[(x, &c2) v Oi =yi)] + + (x, *x2)]} v {Ol 7^y2) + [Ol V (x, = x2)]} v [Ol 9y2) + (x, j£x2)\. Nous fondant sur la definition (a) (2.2.) nous pouvons operer la substitution et obtenir: (1l){[(x, = x2) => O, =J>;2)] + [(y, =y2) => (x, = x2)]} v{[(xj = x2) => (y, = j2)] + + (x, ?^2)} v {[(>, — y2) => (xj = x2)] + Oi ^y2)j v [Oi ^y2) + (*i 5^2)]. En vertu de la definition (d) (2.2.) nous obtiendrons: (12) [(x, =x2) s Oi =72)] v {[(x, =x2) => Oi = yi)\ + + (x, 9Sc2)} v{[Oi =72) => (*1 = *2)] + Oi ^2)]} v[Oi ^2) + (*1 La formule (12) deduite de (7) nous montre que, dans le cas des faits linguistiques, le rapport d’equivalence represente un cas^articulier du rapport entre elements significatifs et elements signifies. Par lâ les faits de langue se differencient des faits de non-langue definis au point 2.2.1. Quand les elements de l’ensembîe X et ceux de l’ensemble Y se trouvent les uns par rapport aux autres dans les relations exprimees par (7) ou (12), nous designerons par le terme expression les membres de l’ensemble X, et par le terme contenu, les membres de l’ensemble Y. 3. L’interpretation comprehensive de la formule (12) fera apparaître le lien entre la theorie logistique du signe linguistique et quelques concepts fondamentaux de la linguistique. 3.1. La formule (12) deduite de la formule (7) donne la definition du signe linguistique par rapport au signe non linguistique. Le signe linguistique represente un cas particulier du rapport entre la classe X des elements significatifs et la classe Y des elements signifies. Comme l’indique la formule (2) (2.1.), les deux classes sont solidaires, tout membre de la classe X etant par definition en relation avec un element de la classe Y. La formule (2) met par consequent en evidence le rapport de solidarite, selon le terme de L. Hjelmslev, ou de lien indissoluble, selon F. de Saussure, entre l’element significatif et l’element signifie. On constate neanmoins que ce rapport de solidarite caracterise dans leur totalite les ensembles X et Y, lesquels contiennent aussi bien des elements faisant pârtie de la langue (12), que des elements qui n’en font pas pârtie (cf. 2.2.1. (3), (4), (5)). La solidarite entre elements significatifs et elements signifies est par consequent caracteristique aussi bien du signe linguistique que du signe non linguistique. 3.2. La particularite specifique du signe linguistique, par opposition au signe non linguistique, est que les elements de la classe X ne sont pas toujours equivalents â ceux de la classe Y, comme c’est le cas pour le signe non linguistique. Le fait que les elements des deux classes ne sont pas toujours equivalents est, comme nous le verrons, â l’origine des concepts de variante et d’invariante sur le plan du contenu et celui de 1’expression. Cette caracteristique negative du signe linguistique est explicitement formulee par F. de Saussure, lorsqu’il affirme le caractere immotive ou arbitraire de ce signe. Nous considerons que ce qui a ete dit au point 2.2.2. est de nature â elucider les sens de cette affirmation de F. de Saussure et â eliminer les equivoques auxquelles elle a donne lieu dans la periode post-saussurienne. II est d’autre part 29 necessaire de preciser que, dans notre theorie, cet «arbitraire du signe linguistique», defini dans le cadre d’une theorie logique, represente la «difference specifique» du signe linguistique. Nous devons en outre rappeler que ce caractere «arbitraire» n’est pas specifique uniquement du signe linguistique des langues reelles, mais qu’il l’est egalement du signe linguistique des langues construites. En consequence, ce n’est pas dans la structure du signe mais ailleurs qu’il convient de chercher la difference entre langues reelles et langues construites. 3.3. La formule (12) epuise les rapports possibles entre le contenu et l’expression. 3.3.1. Le premier membre de la disjonction represente un rapport d’equivalence: (xi = x2) = (yl =y2). II en resulte qu’une identite sur le plan de 1’expression peut etre equivalente â une identite sur le plan du contenu, et vice versa, et qu’une non-identite sur le plan de l’expression peut etre equivalente â une non-identite sur le plan du contenu, et vice versa. Tel est le cas du rapport entre les expressions cas ăi (= casă prononce au moment Ti), et casă2 (= casă prononce au moment T2), et les contenus «maisoni» et «maison2» ( = contenu des expressions casăx et casă2) ou du rapport entre les expressions casă et masă et les contenus «maison» et «table». En vertu du theoreme (e) nous pouvons ecrire (13) (x, =x2) = Oi = y2) = [(*1 =x2) + Oi = yi)] v [(x, &c2) + Oi ^2)]. Le second membre de la disjonction definit un rapport de commutation si en interpretation comprehensive nous considerons le signe ^commc symbolisant une correlation dans l’acception donnee â ce terme par L. Hjelmslev: la correlation est le rapport entre deux termes susceptibles d’apparaître altemativement dans la meme position. La commutation est un rapport de solidarite entre une correlation du plan de l’expression et une correlation du plan du contenu. C’est precisement ce rapport de solidarite entre les deux correlations qui est indique ici par le signe de la conjonction logique (1). 3.3.2. Les membres 2° et 3° de la disjonction (12) definissent les concepts de variante et d’invariante sur le plan de l’expression (par le troisieme membre): {[(x, =x2) => Oi =^2)] + Oi 5^2)} et sur le plan du contenu (par le quatrieme membre): {[Oi =yi) => Oi =*2)] + Oi ^2)} • 3.3.2.I. Examinons la premiere formule: Les termes d’un rapport de conjonction etant intervertibles, la formule en question peut egalement s’exprimer par: {Oi 5^2) + [Oi = x2) => Oi =>>2)]}, 30 signifiant que «x, est different de x2 et si xi est identique â x2, alors yt est identique â y2»- Nous avons affirme d’une part comme vraie la non-identite entre x{ et x2, non-identite independante de la relation entre le contenu et 1'expression; d’autre part nous avons affirme comme vrai le fait qu’une identite du plan de l’expression implique une identite sur le plan du contenu. L’identite est affirmee cette fois en correlation avec le contenu. La non-identite independante du rapport de l’expression avec le contenu doit etre comprise au sens de non-identite phonetique. L’identite qui comporte des implications sur le plan du contenu doit etre comprime dans le sens d’identite structurale. De cette maniere la formule discutee justifie la distinction entre le point de vue phonetique et le point de vue structural: deux termes peuvent etre distincts Pun de l’autre au point de vue phonetique; s’ils sont neanmoins consideres comme identique au point de vue structural, ils impliquent egalement une identite sur le plan du contenu. Les termes x\ et x2 sont distincts au point de vue phonetique et identiques au point de vue structural; xi et x2 peuvent etre definis comme variantes de l’invariante I, definie par le rapport (xi = x2) => (y\ = y2). Si nous considerons, par exemple, le radical des formes scot, scoată, nous constatons qu’au point de vue phonetique scot est different de scoat-, alors qu’au point de vue structural scot- et scoat- sont des variantes de la meme invariante que nous symboliserons par lscolat-1. Etant donne qu’une implication implique tous les membres [(p => q) => q] et [(p => q) p], il est possible d’etablir la regie selon laquelle deux termes representent des variantes d’une meme unite (invariante), soit: (14) (x! j*k2) + {[(xj = x2) => (yi = y2)] => (xi = x2)} ce qui se lit: «xi est different de x2 et si xu identique â x2, implique Pidentite entre yi et y2, X| est identique â x2». 3.3.2.2. Le troisieme terme de la disjonction definit la distinction entre Pidentite semantique et Pidentite structurale sur le plan du contenu: la non-identite entre deux unites de contenu (yi ^y2) et le fait que Pidentite (yx = y2) implique Pidentite (xj =x2) sont affirmes comme simultanement vrais. Exemple: le sens du terme merge dans la proposition omul merge pe stradă («l’homme marche dans la rue») est different du sens de ce meme terme dans l’expression ceasul merge repede («la montre marche vite»), Nous exprimerons le premier sens par mergei et le second par merge2. La formule nous dit que «merge!» est distinct de «merge2» et que lorsque «mergei» est identique â «merge2», cette identite implique une identite sur le plan de Pexpression, c’est-â-dire entre Pexpression de «mergei», et Pexpression de «merge2». En vertu du principe formule precedemment (cf. 3.3.2.1.) touchant la formule (14) nous pouvons ecrire: (15) (yi ?y2) + {[Oi =^2) => (x, =x2)] => (y, =y2)}. 31 En remplaţant les variables yu y2, xu x2 par «mergei», «merge2», merge merge2, nous obtenons: («mergei» ^«merge^)) + {[(«merge,» = «merge2») => (mergea = merge2)] => («merge;» = «merge2»)}, ou: «mergei» est different de «merge2», et si «merge,» identique â «merge2» implique identite entre mergei et merge2, alors «mergei» est identique â «merge2». La formule (15) represente la regie selon laquelle deux termes expriment, sur le plan du contenu, des variantes de la meme unite (invariante). Nous disons que «merge;» et «mergei» sont des variantes de la meme unite (invariante) de contenu, que nous symboliserons par {merge}. 3.3.3. Le quatrieme terme de la disjonction definit un rapport de commutation, du fait qu’il est identique avec le second terme de la disjonction de la formule (13). 3.4. Dans les paragraphes 3. - 3.3.3. nous avons tente de donner une base logique â quelques concepts linguistiques fondamentaux, â savoir: a) le concept de signe linguistique par opposition au signe non linguistique; b) les concepts d'identite et de non-identite sur le plan phonetique et semantique (le plan de la substance), et sur le plan structural (plan de la forme) en etablissant la base logique de la distinction entre les deux types d’identite; c) les concepts de variante et d’invariante ; d) le concept de commutation. Nous avons ainsi donne des definitions logiques â des concepts fondamentaux de la theorie de la langue, en indiquant en meme temps comment il est possible de les deduire du concept de signe linguistique. 32 NIVELURI LINGVISTICE ŞI STRUCTURI TRANSFORMAŢIONALE* 0. Ne propunem să stabilim locul structurilor transformaţionale în raport cu diversele niveluri lingvistice. 1. în conformitate cu teoria lui N. Chomsky [1], p. 45, o „gramatică” are un aranjament tripartit: a) reguli care privesc structura sintagmatică (engl. „Phrase structure”); b) reguli care privesc structura transformaţională; c) reguli care privesc structura morfofonemică. 1.1. Regulile conţinute în prima şi a treia parte au, după părerea lui N. Chomsky, o formă comună: aceste reguli reprezintă un sistem de derivaţie care duce la stabilirea constituenţilor unei propoziţii sau la stabilirea constituenţilor (morfo)fonematici ai unui cuvânt. Regulile privind structura sintagmatică au forma X —> Y care poate fi interpretată ca „înlocuieşte pe X cu Y”: (1) (I) Propoziţie —* SN + SV (II) SN —>• A + N (III) SV —Verb + N (IV) A -*• the (V) N —* man, ball... (VI) Verb -> hit, took... [1] p. 261. în felul acesta se ajunge la o reprezentare a structurii sintagmatice a unei fraze: Propoziţie the man hit A N the ball Regulile privind structura morfofonemică au următoarea formă: (2) (I) walk-^ /w'k/ (II) take + past —> /tuk/ 'în SCL XIII (1962), nr. l,p. 15-21. 1 Am modificat simbolistica folosită de Chomsky, adaptând-o la terminologia gramaticală românească. 33 (III) hit + post —> /hit/ (IV) /...D/ + past —* /...D/ + /id/ (unde D = /t/ sau /d/) /...C surdă/ + —♦/... C surdă/ + /t/ (unde C surdă simbolizează o consoană surdă oarecare) [1], p. 32. 1.2. Transformarea este definită în felul următor: „O transformare gramaticală T se aplică unei secvenţe (engl. string) cu o structură determinată a constituenţilor şi are ca rezultat convertirea acestei secvenţe într-o nouă secvenţă, cu o nouă structură derivată a constituenţilor” [1], p. 44. Prin aplicarea unei transformări se poate obţine construcţia pasivă: der Sohn wird vom Vater geliebt luând ca punct de plecare construcţia activă: der Vater liebt den Sohn. Se poate observa că structura celor două propoziţii este diferită din punctul de vedere al constituenţilor. Propoziţia activă are structura următoare: Propoziţie den Sohn Propoziţia pasivă are structura următoare: SN' Propoziţie- A“" I der "N I Sohn Verb' ^ SN. / \ / aux. verb prep. wird SN geliebt von A N I I dem Vater Trebuie menţionat faptul că analiza constituenţilor construcţiei pasive trebuie să fie urmată, la rândul său, de o transformare obligatorie care să indice că între auxiliarul wird şi verb trebuie interpus complementul de agent von dem Vater şi că 'secvenţa von dem trebuie înlocuită prin vom. Se poate spune deci că o regulă de transformare (ca aceea care are ca rezultat convertirea unei propoziţii active în propoziţie pasivă) descrie echivalenţa a două construcţii care sunt legate de aceeaşi realitate extralingvistică şi care posedă o structură diferită a constituenţilor. 2. Ne propunem acum să demonstrăm că „regulile morfofonemice” de tipul (2) I, II, III, IV pe care Chomsky le consideră reguli de derivare, ca şi acelea care descriu structura sintagmelor (tipul (1), I, II, III, IV, V, VI) [1], p. 45, 46, nu sunt în realitate reguli de derivaţie, ci reguli de transformare. 2.1. L. Hjelmslev [2], p. 29 a remarcat ca nu există corespondenţă biunivocă necesară între structura conţinutului şi structura expresiei. Din punctul de vedere al expresiei, cuvântul latin lupus are următoarea structură a constituenţilor: ■ Cuvânt .temă' ■ desimjhtă radical vocală tematică lup u Din punctul de vedere al conţinutului, cuvântul are structura următoare: Cuvânt plerem ^ morfeme. „lup” morfeme solidare 'caz „gen” „număr” „nominativ” „masculin” „singular” Formanţilor /lup-u/ le corespunde o singură entitate de conţinut, şi anume „lup”, formativului /-s/ îi corespund trei entităţi de conţinut, şi anume morfemele „masculin”, „singular”, „nominativ”. 2.2. Dacă considerăm structura cuvântului lupus din punct de vedere strict fonemic, se observă că această structură este cu totul diferită în raport cu structura constituenţilor din planul conţinutului: 35 2.3. Ceea ce am arătat sub 2.1, 2.2 arată că „regulile morfofonemice” nu sunt decât reguli care transformă o secvenţă de conţinut într-o altă secvenţă, de expresie, cu o structură diferită. Aceste reguli corespund deci definiţiei date (1.2) regulilor de transformare: reguli care stabilesc echivalenţa a două secvenţe cu structuri diferite. Aceste reguli fac trecerea de la conţinut la expresie şi stabilesc echivalenţa între structurile celor două planuri. 3. N. Chomsky face distincţia între transformări obligatorii şi transformări facultative [1], p. 45. Se poate spune că transformările obligatorii introduc în descriere expresia raporturilor care se stabilesc între constituenţi. Exprimarea acestor raporturi este imposibilă în termenii exclusivi ai analizei constituenţilor. 3.1. Analiza constituenţilor sintagmei verbale ai unei propoziţii pasive este următoarea: verb / aux. I wird dem Vater Dar această simplă analiză (sau derivaţie) nu ne spune nimic cu privire Ia: a) cazul articolului, b) genul articolului, c) natura prepoziţiei. Sunt necesare reguli care să ne indice: (a) verbul pasiv cere prepoziţia von; (b) prepoziţia von cere cazul dativ; (c) genul substantivului determină genul articolului. Fără formularea unor reguli de transformare care să conţină precizări în ce priveşte (a), (b), (c) nu se poate obţine o sintagmă a limbii descrise. Reguli de transformare de acest gen sunt date de N. Chomsky [1], p. 39; nu este necesar să intrăm în detalii, dat fiind caracterul teoretic al acestui articol. 3.2. Transformările morfofonemice au totdeauna un caracter obligatoriu deoarece nu se poate obţine o propoziţie a unei limbi reale fară stabilirea unui raport între conţinut şi expresie. Caracterul obligatoriu al acestor reguli a fost demonstrat, de altfel, de N. Chomsky, dar ele au fost considerate, după cum am arătat, ca reguli de derivaţie, şi nu ca reguli de transformare. 4. Am arătat (cf. 1) că gramatica lui Chomsky este tripartită. Această tripartiţie corespunde unei tripartiţii a nivelurilor limbii, ale căror entităţi sunt caracterizate prin relaţii specifice: 36 a) nivelul structurii sintagmelor conţine entităţi care se caracterizează prin faptul că nu pot primi decât o definiţie sintagmatică. Unităţile minimale ale acestui nivel sunt constituite de cuvinte, cuvântul fiind cea mai mică unitate permutabilă [2], p. 46; b) nivelul unităţilor ireductibile ale conţinutului; aceste unităţi primesc o definiţie în acelaşi timp sintagmatică şi paradigmatică; sunt unităţi care pot contracta raporturi de comutare. Apartenenţa lor la paradigmatic este caracterul distinctiv în raport cu entităţile care aparţin primului nivel. Entităţile celui de-al doilea nivel sunt pleremele şi morfemele; c) nivelul figurilor, adică al entităţilor ireductibile ale expresiei (foneme, accente, intonaţii); entităţile care aparţin acestui ni^el sunt constituenţi ai semnificanţilor fără a fi ele însele semnificanţi. O teorie exhaustivă a limbii urmează să reprezinte structura fiecărui nivel şi relaţiile reciproce dintre aceste niveluri. O astfel de teorie va cuprinde deci: a) o teorie a nivelului sintagmatic cu ajutorul a ceea ce Chomsky numeşte „E, F grammar”; b) o teorie a plerematemelor (adică a unităţilor ireductibile ale conţinutului) sau, pentru a întrebuinţa vechea terminologie, o teorie morfologică; c) o teorie fonologică; d) un ansamblu de reguli de transformare obligatorii care să exprime relaţiile reciproce dintre cele trei niveluri; un ansamblu de reguli de transformare facultative. LUCRĂRI CITATE [1], Chomsky, N., Sintactic Structures, The Hague, 1957. [2], Hjelmslev, Louis, Prolegomena to a Theory o/Language, Baltimore, 1953. NIVEAUX LINGUISTIQUES ET STRUCTURES TRANSFORMATIVES RESUME L’auteur se propose d'examiner la place des structures transformaţives par rapport aux divers niveaux linguistiques: niveau des syntagmes, niveau morphologique, niveau mor(pho)-phonologique. II demontre que les regles morpho-phonologiques, considerees par N, Chomsky comme regles de derivation, sont en realite des regles de transformation obligatoires. Les regles de transformation obligatoires etablissent des rapports mutuels entre les trois niveaux mentionnes, en determinant leur equivalence structurale. GRAMATICILE GENERATIVE* 1. Studiul sincronic al limbii cuprinde două aspecte principale: (a) o operaţie de reducţie a fenomenelor concrete, variabile şi nelimitate ale vorbirii la un inventar finit (şi, de preferinţă, cât mai mic) de unităţi invariante care se succed în lanţul vorbirii, şi (b) stabilirea posibilităţilor şi a restricţiilor de combinare ale unităţilor rezultate din reducţia de sub (a). Celor două aspecte le corespund în lingvistică două metodologii diferite: una analitică şi alta sintetică. Operaţia analitică are la bază ipoteza că limba este o structură, şi caută să descompună această structură în elementele ei constitutive. Operaţia sintetică îşi propune să obţină însăşi reprezentarea structurii prin indicarea dependenţelor, a interdependenţelor şi, în general, a posibilităţilor şi a restricţiilor combinatorii ale elementelor rezultate din analiză. Rezultatul analizei este un inventar de unităţi (foneme, morfeme, cuvinte etc.) şi o clasificare a acestor unităţi; rezultatul analizei este, cu alte cuvinte, un sistem. Rezultatul sintezei este o reprezentare a structurii unei limbi, adică o reprezentare a modului în care unităţile degajate prin analiză se comportă în cadrul unităţilor complexe (silabe, cuvinte, sintagme). 1.1. Structura limbii nu este însă un fapt direct observabil, adică nu face parte din acel domeniu al realităţii care este accesibil imediat simţurilor noastre. Observaţiei directe nu-i sunt accesibile decât actele concrete de vorbire, care, ce e drept, sunt guvernate de legile unei structuri. Aceasta este de altfel şi explicaţia faptului că mult timp s-a considerat (şi uneori se mai consideră şi astăzi) că limba nu poate fi supusă unei analize riguroase, că legile limbii se deosebesc esenţial de legile obiectelor studiate de aşa-numitele „ştiinţe exacte” şi în consecinţă „legile” limbii au un caracter mai puţin riguros. Aceasta pentru a nu mai aminti de teoriile care consideră limba ca un domeniu exclusiv al individului, incompatibil cu alte legi decât cele ale psihologiei individuale. Tot în aceasta rezidă, credem, şi explicaţia faptului că este greu de definit ce este o structură lingvistică, deşi se lucrează în domeniul lingvisticii structurale de mai mult de jumătate de secol. în manualele şi tratatele de lingvistică structurală se pot găsi definiţii pentru elementele structurii limbii, pentru unele structuri parţiale (silabă, cuvânt, sintagmă), dar nu definiţii ale structurii limbii (sau ale unei limbi). 1.2. Descrierea structurii limbii (în ansamblu) a devenit posibilă în momentul în care s-a adoptat şi în lingvistică metoda modelării. Această metodă s-a dovedit deosebit de utilă în ştiinţă pentru descrierea acelor domenii ale realităţii obiective care nu sunt în mod direct accesibile observaţiei. Or, după cum am arătat, structura limbii (sau a diverselor limbi concrete) aparţine tocmai acestui domeniu. * în LR XII (1963), nr. 3, p. 219-231. 38 în linii mari, modelarea constă din următoarele. Pornind de la unele observaţii în legătură cu obiectul de studiat, cercetătorul construieşte un sistem logico-matematic, adică un sistem axiomatic-deductiv care reprezintă obiectul de studiat. Sistemul axiomatic este considerat, prin ipoteză, ca izomorf cu obiectul de studiat; în cazul în care definiţiile şi relaţiile care sunt adevărate în cadrul construcţiei logice se verifică şi în cadrul obiectului studiat, spunem că sistemul construit este adecvat obiectului. O construcţie de felul celei discutate, presupusă a fi izomorfa cu obiectul studiat, poartă numele de model, iar procedeul de studiu al unui obiect prin confruntarea lui cu modelul poartă numele de modelare. Sunt necesare câteva precizări în legătură cu chestiunea modelului: (a) Modelul nu se confundă cu obiectul. De aici decurge faptul că modelul poate să fie mai adecvat sau mai puţin adecvat obiectului. (b) Modelul nu reprezintă obiectul în toată complexitatea lui, ci îşi propune să reprezinte anumite aspecte ale obiectului de studiat, şi anume acele aspecte pentru a căror reprezentare a fost construit. (c) Modelul nu trebuie să fie în mod necesar o construcţie abstractă, ci poate fi şi descrierea unui alt obiect cu un caracter mai concret. De exemplu, în fizică, pentru descrierea structurii atomului a fost folosită ca model descrierea sistemului solar. 2. Modelul folosit pentru descrierea structurii limbii este schema de funcţionare a unei maşini cibernetice construită în aşa fel încât, cu ajutorul unui ansamblu finit de simboluri ale cuvintelor împreună cu informaţia gramaticală legată de fiecare cuvânt, ansamblu care poartă numele de vocabular sau alfabet, să poată produce toate propoziţiile corecte ale unei limbi şi numai aceste propoziţii. Schema de funcţionare a acestei maşini este presupusă a fi izomorfa cu structura limbii, adică cu mecanismul care guvernează anumite succesiuni în lanţ ale cuvintelor şi nu tolerează o serie de alte succesiuni posibile. O astfel de maşină cibernetică construită pentru a produce propoziţii corecte într-o limbă dată reprezintă modelul, iar studiul limbii prin intermediul acestui model reprezintă modelarea. Regulile de funcţionare a maşinii sunt izomorfe cu regulile gramaticale, adică reprezintă corespondentul în model al normelor gramaticale de funcţionare a limbii reale. Deoarece modelul construit este o maşină care produce propoziţii, modelarea descrisă a structurii gramaticale poartă numele de gramatică generativă. întrucât există mai multe variante posibile ale unor maşini cibernetice de acest tip, se vorbeşte nu de o gramatică generativă, ci de gramatici generative. în termenii oricărei gramatici generative, o limbă L se defineşte printr-un vocabular, V, şi un ansamblu de reguli reprezentând schema de funcţionare a unei maşini cibernetice care produce propoziţii prin combinarea elementelor din V. Aceste reguli reprezintă gramatica propriu-zisă, G. Vom descrie în linii generale trei variante ale gramaticii generative. 2.1. Cel mai simplu model generativ porneşte de la următoarele consideraţii asupra limbilor reale: O propoziţie se construieşte printr-o serie de alegeri succesive: vorbitorul, în vederea comunicării unui mesaj, alege din totalitatea cuvintelor de care dispune, un 39 cuvânt pe care îl enunţă; pentru construirea în continuare a propoziţiei alege pe al doilea, apoi pe al treilea ş.a.m.d. Aceste alegeri succesive sunt dictate de conţinutul semantic al comunicării şi de anumite restricţii în succesiunea cuvintelor. O propoziţie poate fi reprezentată schematic ca un ansamblu de posibilităţi de trecere de la un cuvânt la altul. Vom da mai jos o astfel de schemă: „vecinului ^ copilul'*^- -------------------------------------------------------------------—^ meu^ / pe^- - stradă mic______________________ aleargă \ jos \din-------------- curte / Fiind dat vocabularul unei limbi (împreună cu flexiunea caracteristică a fiecărui cuvânt) se poate imagina o schemă asemănătoare cu cea de mai sus, însă mult mai complicată, care să reprezinte posibilităţile de combinare ale cuvintelor în propoziţii. Dat fiind că cuvintele unei limbi se grupează în clase caracterizate printr-un anumit comportament gramatical, schema de mai sus poate căpăta un caracter mai abstract şi deci mai general, înlocuind cuvintele cu simboluri ale claselor de cuvinte (cu indicaţia flexiunii caracteristice): [Explicaţia simbolurilor: S = substantiv, Aj = Adjectiv, Prep = prepoziţie, V = verb, Av = adverb, Aj Pos = adjectiv posesiv; indicii nom = nominativ, gen = genitiv, ac = acuzativ, pers 3 = persoana a treia.] Scheme de acest fel se pot întâlni frecvent în studiile de fonologie, unde, cu ajutorul lor, se descrie structura silabelor. In acest fel se reprezintă posibilităţile de combinare a fonemelor în silabe. Dat fiind că numărul de foneme ale unei limbi este mult mai mic decât numărul de cuvinte, construirea unor astfel de scheme este mult mai simplă în fonologie1. Chestiunea devine mult mai complicată la nivelul sintactic, adică în momentul în care vrem să reprezentăm în acest fel structura unei propoziţii sau a unei fraze. Trebuie să atragem atenţia că schema construită mai sus nu reprezintă structura propoziţiei în limba română, ci numai structura unui tip (dintre altele multe posibile) de propoziţie. Aşa se explică de ce schema de mai sus este foarte simplă. Scheme asemănătoare se pot construi pentru a reprezenta structura cuvântului; în acest caz, elementele constitutive sunt morfemele (cf., de exemplu, Z.S. Harris, Structural linguistics, Chicago, 1961, p. 353, unde se descrie structura cuvântului în araba marocană). 1 Pentru exemple de astfel de scheme ale structurii fonematice cf., de ex., Em. Vasiliu, Observaţii asupra structurii silabei în limba română, în Omagiu Iordan, Bucureşti, 1958, p. 877; S. Marcus şi Em. Vasiliu, Matematică şi fonologie. Teoria grafelor şi consonantismul limbii române, „Fonetică şi dialectologie”, III, 1961, p. 15. 40 Acest mod de reprezentare a structurii (fonologice, morfologice sau sintactice) îşi găseşte un analog în matematică. O astfel de schemă nu este altceva decât un graf. (Pentru o informare mai amplă asupra teoriei grafelor şi a modului în care această teorie poate fi utilizată în studiul structurii limbii, cf. S. Marcus şi Em. Vasiliu, op. cit.) Un alt analog matematic al acestui mod de prezentare a structurii este cel care urmează. Se consideră o maşină cibernetică G. Această maşină, pornind de la o stare iniţială S, poate trece succesiv printr-un număr finit de stări: SinS2nS3... nS„. Maşina poate executa un număr infinit de „treceri” de la o stare la alta, în sensul că, pornind de la starea iniţială, S0, poate parcurge de un număr infinit de ori un număr de stări (mai mic sau egal cu n) revenind de fiecare dată la starea iniţială. Fie V mulţimea tuturor simbolurilor care reprezintă vocabularul unei limbi L. Prin fiecare trecere de la o stare la alta, SjnSj, această maşină emite un simbol: a care aparţine mulţimii V. Fiecare simbol produs de maşina G se defineşte deci printr-o pereche de stări: aceea de la care maşina porneşte şi aceea la care maşina ajunge; în cazul în care un simbol a este produs prin trecerea S,nSj, a se va defini ca ay. Prin parcurgerea unui număr de stări, maşina G produce o secvenţă de simboluri. Astfel, dacă maşina parcurge stările SinS2nS3nS4, ea va produce secvenţa de simboluri ci\2 a23 «34- în cazul în care convenim că simbolurile produse de maşina G sunt cuvinte, secvenţa a{2 a?3 «34 va fi o secvenţă de cuvinte; în cazul în care convenim că simbolurile sunt foneme, aceeaşi secvenţă va fi o secvenţă de foneme ş.a.m.d. Să presupunem că, prin revenirea la starea iniţială (So), maşina G produce totdeauna un semn de încheiere, A.. Spunem că, prin fiecare parcurgere a unui număr de stări S0n...nSk şi revenirea la starea iniţială Skr’'S0, maşina G produce o propoziţie. în felul acesta, fiecare propoziţie se defineşte prin indicarea stărilor pe care maşina G le parcurge succesiv, până la revenirea la starea iniţială. Fie V alcătuit din cuvintele: copilul, vecinului, meu, din, curte, aleargă. Definim fiecare cuvânt prin următoarele perechi de stări: copilul = SinS2, vecinului = S2nS3, meu = S3nS4, din = S2r,S5, curte = S5nS4, aleargă = S4nS6. Este clar că dacă G va parcurge stările SinS2nS30S4nS6r'So, va produce propoziţia copilul vecinului meu aleargă; dacă va parcurge stările SInS2nS5nS4nS6nSo, va produce propoziţia copilul din curte aleargă. Acest mod de funcţionare a maşinii G poate fi reprezentat prin schema următoare: S0 —► Sj —>■ s2 s4 — s6 ^ s5^ Dacă convenim să stabilim că cuvântul aleargă poate fi produs şi prin trecerea S2°S4 modificând în acest fel schema de funcţionare a maşinii, maşina G va putea produce, alături de propoziţiile de mai sus, şi propoziţia copilul aleargă. 41 în exemplul de mai sus, am avut în vedere numai un număr foarte mic de cuvinte şi forme gramaticale asociate lor şi un număr foarte mic de propoziţii ale limbii române. Pentru a reprezenta în acest fel toate sau cât mai multe din propoziţiile corecte ale limbii române, făcând uz de un număr cât mai mare de cuvinte (eventual de toate), desigur că va trebui să construim o maşină G mult mai complicată, însă fară a fi principial diferită de cea descrisă mai sus. Dacă vom conveni să asociem fiecărei treceri de la o stare la alta o probabilitate anumită, vom obţine o reprezentare a limbii sub forma unui proces Markov cu număr finit de stări. O maşină de tipul celei descrise mai sus are posibilitatea de a produce un număr infinit de propoziţii folosind un număr finit de stări. Posibilitatea de a produce un număr infinit de propoziţii este dată de faptul că maşina G poate reveni de un număr infinit de ori la starea iniţială. O maşină de felul celei descrise mai sus poartă numele de gramatică cu număr finit de stări, iar limbile generate de o astfel de gramatică, limbi cu număr finit de stări. Trebuie să atragem atenţia asupra faptului că modelul gramaticii cu număr finit de stări este foarte folosit în teoria informaţiei şi a comunicaţiei, atât pentru reprezentarea limbilor naturale, cât şi pentru reprezentarea limbilor artificiale. Modelul gramaticii cu număr finit de stări oferă cercetătorului posibilitatea de a studia limba făcând apel la un număr mare de axiome, teoreme şi demonstraţii din teoria matematică a grafelor, deoarece gramatica cu număr finit de stări poate fi redusă la un graf. 2.2. Un al doilea model generativ porneşte de la teoria constituenţilor imediaţi (CI). Pe baza diferitelor posibilităţi de substituţie, orice propoziţie poate fi descompusă în elemente componente, aceste elemente componente pot fi descompuse la rândul lor în alte componente de ordin inferior în raport cu cele dintâi ş.a.m.d. De ex. propoziţia elevul bun citeşte lecţia predată poate fi descompusă în elevul bun şi citeşte lecţia predată, deoarece citeşte lecţia predată poate forma o propoziţie singură, fară primul element; elevul bun poate fi descompus în elevul şi bun, deoarece elevul bun poate fi înlocuit cu elevul: elevul citeşte lecţia predată; citeşte lecţia predată poate fi la rândul lui divizat în citeşte şi lecţia predată deoarece citeşte lecţia predată poate fi înlocuit cu citeşte: elevul bun citeşte. Elementele elevul bun (grupul nominal, GN) şi citeşte lecţia predată (grupul verbal, GV) reprezintă constituenţii imediaţi ai propoziţiei analizate; elementele elevul şi bun (deci numele, N, şi adjectivul, Aj) sunt constituenţii imediaţi ai grupului nominal; elementele citeşte şi lecţia predată (deci verbul, V, şi GN) sunt constituenţi imediaţi ai grupului verbal; lecţia predată este un GN care şi el poate fi redus la constituenţii lui imediaţi lecţia şi predată. Acest procedeu de analiză a propoziţiilor concrete a sugerat construirea unui model generativ care să aibă posibilitatea de a reprezenta structura propoziţiilor unei limbi, în general, şi nu numai posibilitatea de a reprezenta fiecare propoziţie sau tip de propoziţie în parte. Ca şi în cazul gramaticilor cu număr finit de stări, se dă un vocabular V, care cuprinde simbolurile cuvintelor din limba reală. Se construieşte apoi schema de funcţionare a unei maşini, care urmează să producă propoziţii cu ajutorul simbolurilor din V. Pentru aceasta, în afară de simbolurile cuvintelor, se folosesc şi altfel de simboluri. Maşina funcţionează pe baza unor „instrucţiuni” de tipul X—►Y, adică „înlocuieşte pe X cu Y” (sau „înlocuieşte simbolul X cu simbolul Y”), unde X şi Y pot fi un simbol sau o secvenţă de simboluri. în cazul în care X este o secvenţă de simboluri, numai unul dintre simbolurile din X poate fi înlocuit prin aplicarea unei reguli. Cu alte cuvinte, dacă X = a + b + c, prin aplicarea regulii de mai sus numai unul din simbolurile a, b sau c poate fi înlocuit cu Y. în schimb, Y poate reprezenta, după cum am arătat, un simbol sau o secvenţă de simboluri. Maşina funcţionează operând un număr de substituiri de simboluri, în conformitate cu regulile formulate şi aplicate într-o ordine anumită. O gramatică de felul acesta are forma următoare : (1) (I) P—> GN + GV (IV)N — elev, om, carte ... (II) GN —N + A (V) A — artk (III) GV —► V + GN (VI) V —> merge, citi, face... [Explicaţia simbolurilor: P = propoziţie; GN = grup nominal; GV = grup verbal; N = nume; V = verb; A = articol; artk = formă a articolului (enclitic) determinată de categoria morfologică şi de funcţia sintactică a lui X, în alţi termeni, indicele k poate căpăta valoarea k = masculin, singular, nominativ; sau k = plural, masculin, nominativ ş.a.m.d.; elev, om, merge, citi etc. = simboluri ale cuvintelor.] Prin aplicarea succesivă, într-o anumită ordine, a regulilor (1) (I) - (VI), se obţine o propoziţie a limbii române. Aplicând prima regulă a simbolului iniţial P se obţine secvenţa GN + GV Aplicând acestei secvenţe regula (II), obţinem secvenţa N +A + GV. Vom reprezenta mai jos mulţimea secvenţelor de simboluri obţinută prin aplicare succesivă a regulilor (1) (I) - (VI), indicând în dreapta fiecărei secvenţe numărul regulii care produce secvenţa respectivă: (2) Simbol iniţial: P GN + GV (I) N+A+GV (II) N + A + V + GN (III) N+A+V+N+A (II) elev +A+V+N+A (IV) e/ev + artk +V + N +A (V) elev + artk + citi + N + A (VI) elev + artk + citi + carte + A (IV) elev + artk + citi + carte + artk (V) Secvenţele de sub (2) reprezintă o derivaţie. Spunem că o secvenţă de simboluri derivă dintr-o altă secvenţă atunci când secvenţa s„ rezultă din secvenţa s„.i prin aplicarea uneia dintre reguli. Astfel secvenţa N + A + V + GN derivă din 43 secvenţa N + A + GV, deoarece se obţine prin aplicarea regulii (II) la secvenţa N + A + GV. O derivaţie este încheiată (sau terminată) dacă ultima secvenţă nu mai conţine niciun simbol căruia să i se poată aplica vreuna dintre regulile formulate. De exemplu, derivaţia (2) este o derivaţie încheiată, întrucât în (1) nu există nicio regulă care să poată fi aplicată vreunui simbol din ultima secvenţă din (2). In schimb o derivaţie ca (3) P GN + GV N+A+GV N + A + V + GN nu este încheiată, deoarece secvenţei N + A + V + GN i se pot aplica, în continuare, regulile (1) II, IV, V, VI. Ultima secvenţă a unei derivaţii încheiate poartă numele de secvenţă terminală. Simbolurile care constituie o secvenţă terminală (deci simbolurile cărora nu li se mai poate aplica niciuna dintre regulile (1) I-VI se numesc simboluri terminale. Totalitatea simbolurilor terminale alcătuiesc vocabularul terminal, V,. Se numesc reguli lexicale regulile care înlocuiesc simbolurile nonterminale cu simboluri terminale. De exemplu simbolurile elev, om, citi, artk sunt simboluri terminale. Regulile (1) IV-VI sunt reguli lexicale. Totalitatea secvenţelor terminale generate de o gramatică de tip (1) I-VI alcătuiesc o limbă terminală. Secvenţa elev + artk + citi + carte + artk este un simbol al propoziţiei elevul citeşte cartea; simbolurile terminale sunt simboluri ale cuvintelor constitutive ale propoziţiei. Pentru a da o reprezentare fonematică a acestei propoziţii este nevoie de introducerea unor reguli morfofonemice de tipul (4) (I) elev + artk —* /elevul/ (II) citi —► /citejte/ (III) carte + artk —> /kartea/. Regulile (4) au o structură diferită de a celor de sub (1), în sensul că restricţiile formulate în legătură cu regulile (1) (I) - (VI) nu sunt respectate şi în formularea unor reguli ca (4) (I) - (III). Simbolurile iniţiale, ca simbolul P, sunt simboluri care nu sunt rezultatul aplicării vreunei reguli de derivare. Se obişnuieşte să se noteze prin X mulţimea simbolurilor iniţiale. In cazul nostru, E = P, adică mulţimea I are un singur simbol, P. Se obişnuieşte să se noteze prin F mulţimea regulilor de forma X—>Y. în cazul nostru, F = I, II, III, IV, V, VI. Un model de tipul celui descris mai sus poartă numele de model sau gramatică a (1) constituenţilor imediaţi, gramatică sau model CI, ori, în sfârşit, model sau gramatică £, F. Gramatica CI construită mai sus nu reprezintă decât o formă extrem de simplificată a unei gramatici CI a limbii române. Această gramatică nu poate produce decât un număr extrem de mic de propoziţii corecte din limba română. O gramatică dezvoltată CI a limbii române va trebui să cuprindă în plus: 44 (a) Un număr de simboluri iniţial* mai mare, astfel încât mulţimea E să conţină simboluri ale propoziţiilor de diverse tipuri (declarative, interogative, negative etc.). (b)Un număr mai mare de reguli în F, care să permită producerea de propoziţii (şi fraze) cu o structură mai complexă. (c) Un vocabular îmbogăţit cu un număr convenabil de simboluri nonterminale, care să permită o serie de operaţii de derivare mai complexe. Modelul CI expus mai sus prezintă avantajul de a fi uşor de transformat în algoritm şi, în felul acesta, de folosit în diverse aplicaţii practice bazate pe sinteza automată a limbilor. în plus, faţă de modelul precedent (al gramaticii cu număr finit de stări), acest model prezintă avantajul că exprimă în mod explicit raporturile de diverse naturi existente între diversele unităţi lingvistice (cuvinte, morfeme etc.), raporturi care pot fi exprimate mai puţin clar în termenii primului model, care are în vedere în primul rând raportul de succesiune a termenilor în lanţ. 2.3. Modelul gramaticii transformaţionale se bazează pe următoarea ipoteză. Mulţimea propoziţiilor şi frazelor unei limbi nu reprezintă altceva decât repetarea sub forme variate a unui număr mic de tipuri structurale. Structura unei limbi poate fi descrisă deci sub forma unui număr finit de transformări ale unor structuri de bază, mai simple, numite propoziţii nucleare. Gramatica transformaţională cuprinde trei feluri de reguli: (a) Reguli de tipul celor ale gramaticii CI, care descriu structura propoziţiilor nucleare. (b) Reguli de transformare, care au o natură diferită de aceea a regulilor din F. (c) Reguli morfofonemice, care au aceeaşi natură cu regulile morfofonemice din gramatica CI. Ne vom opri în cele ce urmează asupra regulilor de transformare. Aceste reguli duc la derivarea unor propoziţii sau fraze de o complexitate mai mare din propoziţiile nucleare (produse prin regulile F). Spre deosebire de regulile gramaticii CI regulile de transformare au un caracter mai complex. O regulă de transformare poate să prevadă înlocuirea simultană a unui număr mai mare de simboluri (nu numai a unuia singur, ca în cazul regulilor de tip F), poate prevedea introducerea de simboluri noi într-o propoziţie nucleară, suprimarea de simboluri dintr-o propoziţie nucleară, sau, în sfârşit, poate prevedea combinarea acestor tipuri de modificări. Ceea ce caracterizează însă orice regulă de transformare (independent de structura ei) în opoziţie cu regulile F este faptul că, în aplicarea oricărei reguli de transformare, este necesară referirea la „istoria derivativă” a simbolului (simbolurilor) la care ea se aplică. Cu alte cuvinte, dacă o regulă de transformare se aplică, de exemplu, unui simbol N, este necesar să se ştie dacă acest N derivă dintr-un GN care provine dintr-un GV sau nu. Această referire la „istoria derivativă” reprezintă o restricţie care nu caracterizează nicio regulă din F, dar caracterizează în schimb toate regulile de transformare. 45 r Regulile de transformare se pot defini ca reguli care convertesc o secvenţă cu o anumită structură a constituenţilor într-o secvenţă cu o structură diferită a constituenţilor. Aceste reguli de transformare se pot împărţi în mai multe categorii: 1. Reguli prin care un constituent al unei propoziţii este înlocuit cu o propoziţie. Astfel de reguli sunt regulile care generează fraze prin subordonare. 2. Reguli prin care o propoziţie este „nominalizată”, adică este transformată în construcţie cu verb la mod nepersonal sau cu verb transformat prin derivaţie în nume, şi introdusă în calitate de constituent al unei alte propoziţii. Astfel de reguli sunt regulile care generează construcţiile gerunziale, participiale, infinitivale etc. 3. Reguli prin care structura constituenţilor unei propoziţii date este modificată, fară a se face apel la structura unei alte propoziţii. Astfel de reguli sunt regulile care generează propoziţii pasive. Pentru cele trei tipuri de transformări se pot da următoarele exemple: 1. Fie propoziţiile P, şi P2. P, are structura N + Vt + Nac, iar P2 o structură oarecare (să spunem N + V). Se poate scrie regula: (5) N + V, + Nac —> N + V + Conj + P2. [Explicaţia simbolurilor: Vt = verb tranzitiv; Conj = conjuncţie. Celelalte simboluri au aceeaşi valoare ca în paginile precedente.] Dacă Pi = copilul spune povestea, P2 = pisica fuge, prin aplicarea regulii (5) se obţine: copilul + spune + Conj + pisica + fuge Aplicând regula lexicală Conj — că se obţine copilul + spune + că + pisica + fuge. 2. Fie P,= N + V şi P2 = N + V, + Nac. Se aplică următoarele reguli: (6) (I) N + V —* V + SUfn + Ngen (II) N + Vt + Nac —*• N + V, + V + sufn + Ngen [Explicaţia simbolurilor: sufn = sufix nominal; Ngen = nume în genitiv.] Dacă Pi = trenul soseşte, P2 = copilul priveşte casa, rezultatul aplicării regulii (6) I va fi sosirea + trenului, iar rezultatul aplicării regulii (6) II va fi: copilul + priveşte + sosirea + trenului. 3. Fie P = N,nom + V,+ N2ac. Se scrie regula notând prin Ninom numele subiect în nominativ şi prin N2ac numele obiect în acuzativ. (7) Ninom + Vt + N2ac —y N2nom + fi + V + de (către) + Niac ceea ce reprezintă regula transformării pasive. Făcând P = elevul citeşte cartea şi aplicând regula (7), se obţine cartea este citită de (către) elev. In cele de mai sus nu am indicat decât un număr foarte mic de transformări, întrucât scopul nostru a fost acela de a ilustra principalele tipuri. într-un model 46 dezvoltat, desigur că numărul regulilor de transformare va fi mult mai mare, iar modelul va trebui să cuprindă şi o specificare a ordinii în care diversele reguli se pot aplica. De asemenea, un model dezvoltat va trebui să includă un număr de restricţii în ce priveşte alegerea claselor şi a subclaselor de simboluri, restricţii pe care nu le-am formulat aici pentru a nu complica expunerea. De exemplu, în clasa Vt (= verbe tranzitive) trebuie făcută distincţia între verbele tranzitive care se pot construi cu un complement direct în acuzativ şi cu o propoziţie completivă directă şi verbele care se pot construi cu un complement în acuzativ, dar nu şi cu o completivă. Transformarea 1. se aplică numai când V, face parte din prima clasă şi nu se aplică atunci când face parte din cea de-a doua. 3. Toate modelele prezentate sub 2. sunt modele generative. Aprecierea gradului de adecvare a unui model generativ se face în primul rând din punctul de vedere al puterii lui generative. în al doilea rând, modelele descrise trebuie evaluate din punctul de vedere al puterii lor explicative. 3.1. Evaluarea puterii generative a modelelor se face prin compararea mulţimii de propoziţii generate de model cu mulţimea propoziţiilor din limbă. Fie două modele, Gi şi G2 ale limbii L. Fie Mi mulţimea propoziţiilor produse de G, şi M2 mulţimea propoziţiilor produse de G2. Dacă Mi şi M2 sunt incluse în întregime în L, iar Mi este mai mic decât M2, spunem că G2 are o putere generativă mai mare decât Gi. în alţi termeni, putem spune că, dacă un model G2 poate produce un număr mai mare de propoziţii corecte în L în comparaţie cu Gi, modelul G2 are o putere generativă mai mare decât G,. Evaluând cele trei modele generative, N. Chomsky {Syntactic structures, The Hague, 1957) şi I.I. Revzin (MoaejiH H3biKa, Moscova, 1961) au ajuns la concluzia că gramatica cu număr finit de stări are o putere generativă mai mică decât celelalte două modele. Puterea generativă a modelului CI şi aceea a gramaticii transformaţionale sunt aproximativ egale, în sensul că aceleaşi construcţii pot fi generate şi prin modelul CI şi prin gramatica transformaţională (N. Chomsky, op. cit.). Procesul de generare pe calea gramaticii transformaţionale este însă mai simplu decât pe calea gramaticii CI (N. Chomsky, op. cit.). 3.2. O diferenţă mai pronunţată între cele trei modele rezidă în puterea lor explicativă. Anumite relaţii structurale sunt puse în lumină cu mai multă evidenţă de un model decât de altul. Astfel, principala insuficienţă a modelului gramaticii cu număr finit de stări constă în faptul că nu dă decât posibilitatea de a reprezenta structura la un singur nivel, astfel încât locul elementelor simple în structurile mai complexe rămâne neindicat. Convenind că simbolurile produse de gramatica cu număr finit de stări reprezintă cuvinte, nu vom putea exprima în termenii unei astfel de gramatici deosebirea structurală dintre secvenţele mănâncă găina şi găina mănâncă', cu alte cuvinte, o astfel de gramatică nu va putea exprima faptul că în prima secvenţă găina este obiect, iar în cea de-a doua este subiect. Aceasta deoarece un astfel de 47 model nu face decât să indice posibilităţile „de trecere” de la un cuvânt la altul, nu şi natura relaţiilor dintre cuvinte. Deosebirea dintre cele două secvenţe se face la nivelul structurii propoziţiei, deci la alt nivel decât cel reprezentat de modelul în discuţie. în general, se poate spune că, fiind un proces Markov cu un număr finit de stări, primul model discutat aici nu poate pune în evidenţă decât raportul de determinare dintre alegerea unui element a„ şi alegerea elementului anterior, an-i. Această insuficienţă explicativă este eliminată în modelul CI şi în gramatica transformaţională care, ambele, dau posibilitatea de reprezentare a tuturor nivelurilor limbii şi, implicit, dau posibilitatea de a reflecta într-o mai mare măsură complexitatea legăturilor structurale dintre elemente. Astfel, natura diferită a celor două secvenţe discutate mai sus poate fi exprimată explicit în cadrul unui model CI, prin regulile gramaticale care le generează. (8) GV —> V + GN GN —» N + A V —* mănâncă... N —> găină... de unde se obţine secvenţa mănâncă găina, unde găina este complement; (9) P —GN + GV GN —► N + A N —> găină... GV —► V V —+ mănâncă... de unde se obţine găina mănâncă, unde găina este subiect. Există însă raporturi între diversele structuri care nu pot fi exprimate în termenii unei gramatici CI (şi cu atât mai puţin în termenii primului model). Este cazul situaţiilor de „omonimie” şi „sinonimie” sintactică. Astfel, din punctul de vedere al primelor două modele, construcţiile fuga calului, citirea cărţii şi casa vecinului sunt echivalente. Pentru gramatica cu număr finit de stări în toate cele trei cazuri avem a face cu „trecerea” de la un substantiv la alt substantiv, iar pentru gramatica CI, în cele trei cazuri avem a face cu un GN dezvoltat în N + Ngen (nume şi nume în genitiv). Pentru gramatica transformaţională, cele trei construcţii sunt distincte, deoarece fiecare are o istorie transformaţională distinctă de a celorlalte: (10) (a) fuga calului este o transformare a propoziţiei calul fuge; (b) citirea cărţii este o transformare a propoziţiei citeşte cartea; (c) casa vecinului are o istorie transformaţională distinctă şi de (a) şi de (b). Din punctul de vedere al gramaticii CI, propoziţiile (11) (a) oaia vede lupul (b) lupul vede oaia (c) lupul este văzut de oaie (d) oaia este văzută de lup sunt echivalente după cum urmează: (a) cu (b), (c) cu (d), întrucât au aceeaşi structură a constituenţilor. Gramatica CI nu poate pune însă în evidenţă raportul existent între (a) şi (c), (b) şi (d), raport care poate fi intuit pe cale semantică. în 48 gramatica transformaţională, raportul de echivalenţă între (a) şi (c), (b) şi (d) poate fi exprimat prin regula de transformare a propoziţiei active în propoziţie pasivă: oaia vede lupul —> lupul este văzut de oaie lupul vede oaia —* oaia este văzută de lup Cele arătate sub 3.2 ne duc la concluzia că, dintre cele trei modele generative prezentate, gramatica CI şi gramatica transformaţională au o putere explicativă mai mare decât gramatica cu număr finit de stări, deoarece gramatica cu număr finit de stări nu permite decât reprezentarea structurii limbii la un singur nivel. Or, după cum am văzut, anumite relaţii structurale nu pot fi exprimate decât în termenii unui număr mai mare de niveluri. în raport cu gramatica CI, gramatica transformaţională are o putere explicativă mai mare, deoarece poate face distincţie între structuri identice la nivelul constituenţilor, ca în cazurile (10) a - c, sau poate stabili echivalenţe între structuri diferite ale constituenţilor, ca în cazurile (11) a - d. LUCRĂRI CITATE Chomsky, N., Syntactic structures, The Hague, 1957. Idem, On the Notion „Rule of Grammar"', în Proceedings of Symposia in Applied Mathematics, voi. XII, Structure of Language and its Mathematical Aspects, 1961, p. 6-24. Idem, The Logical Basis of Linguistic Theory, în Preprints of Papers for the Ninth International Congress of Linguists, 1962, Cambridge-Mass., p. 509-574. Marcus, S., Te opun zpacpoe, nuHzeucmunecKue onno3utţuu u uHeapuaHmnaH cmpyKmypa, în TIpo6neMbi cmpyxmypHou jimzeucmuKU, Moscova, 1962, p. 22-30. Şaumian, S. K., TeopemmecKue ocnoeu mpauccpopMaifUOiiHOU zpaMMatnuKU, în „Hoeoe e jiuHzeucmuKe ”, II, Moscova, 1962. Idem, Lingvistica structurală în stadiul actual al dezvoltării sale, în SCL XIII (1962), p. 313-323. * 49 DIRECŢII NOI DE CERCETARE ÎN LINGVISTICĂ ŞI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE * 0. în cele ce urmează, avem în vedere trei direcţii de cercetare din lingvistica modernă: a) modelele logice de limbă; b) modelele probabilistice şi cercetările statistice; c) traducerea mecanizată. Ne vom opri mai ales asupra primului punct, deoarece modelele de limbă pun o serie de probleme speciale în legătură cu gramatica structurală a limbii române, în curs de elaborare la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale. In legătură cu celelalte puncte, vom menţiona principalele realizări. 1. Modelele de limbă constituie una dintre principalele direcţii de cercetare în lingvistica modernă. Teoria modelelor de limbă şi metoda modelării sunt consecinţe fireşti ale lingvisticii structurale, care a introdus în teoria limbii şi în metodologia lingvistică conceptele de sistem şi de structură. Atât sistemul, cât şi structura limbii nu sunt însă fapte direct observabile, adică nu fac parte din acel domeniu al realităţii care este imediat accesibil simţurilor noastre. Observaţiei directe nu-i sunt accesibile decât actele concrete de vorbire, care, ce e drept, sunt guvernate de legile unui sistem şi ale unei structuri. Astfel se explică şi faptul că mult timp s-a considerat (şi uneori se mai consideră şi astăzi) că limba nu poate fi supusă unei analize riguroase, că legile limbii se deosebesc esenţial de legile obiectelor studiate de aşa-numitele „ştiinţe exacte” şi că, în consecinţă, legile limbii au un caracter mai puţin riguros. Aceasta pentru a nu mai aminti de teoriile care consideră limba ca un domeniu exclusiv al individualului, incompatibil cu alte legi decât cele ale psihologiei individuale. Metoda modelării s-a dovedit deosebit de utilă în ştiinţă pentru descrierea acelor domenii ale realităţii obiective care nu sunt în mod direct accesibile observaţiei. Or, după cum am arătat, sistemul sau structura limbii, în general, sau ale diverselor limbi concrete aparţin tocmai acestui domeniu. 1.1. Modelarea constă în următoarele: Fie două obiecte, A, B. Structura şi proprietăţile obiectului A sunt cunoscute, ale obiectului B sunt necunoscute. Se admite prin ipoteză că există o analogie parţială între A şi B. în acest caz, rezultă că, cel puţin parţial, structura şi proprietăţile lui B sunt aceleaşi cu ale lui A. Aşadar, studiind obiectul A putem trage concluzii cu privire la B. în acest caz, spunem că A reprezintă modelul lui B. Studiul lui B prin intermediul lui A reprezintă modelarea lui B prin A. în SCL XVI (1965), nr. 1, p. 35-44; versiune în limba franceză, în RRL X (1965), nos 1-3, pp. 287-297. 50 Notăm faptul că modelul poate fi un obiect real sau o construcţie logico-matematică. în lingvistică, modelarea se face prin intermediul construcţiilor logico-matematice. Aceste construcţii sunt sisteme axiomatice-deductive, care îşi propun să reprezinte cu un grad determinat de aproximaţie obiectul studiat, adică limba. Punctul de plecare al oricărui model, deci şi al unui model de limbă, îl reprezintă o serie de date pe care intuiţia, observaţia directă le furnizează cercetătorului. Pornind de la aceste date, cercetătorul dezvoltă un întreg sistem deductiv (un sistem formalizat). 1.2. Câteva caracteristici ale modelelor a) Modelul nu poate fi identic cu obiectul, în cazul contrar, dacă A ar fi identic cu B, studiul mediat al lui B prin A n-ar avea sens. b) Din prima caracteristică rezultă că un model poate fi mai adecvat sau mai puţin adecvat obiectului studiat. Gradul de adecvare se stabileşte prin confruntarea dintre model şi obiect. Cu cât modelul este mai adecvat, cu atât el poate explica un număr mai mare de aspecte pe care cercetătorul le sesizează prin observaţia directă a obiectului de studiat (intuiţie). c) Din a) şi b) rezultă că un model nu poate decât să aproximeze un obiect de studiu şi nu poate în principiu să-l reprezinte exhaustiv. Rezultă de aici că, în mod necesar, într-un model vor lipsi o serie de aspecte sau de proprietăţi ale obiectului de studiat şi că unui model nu i se poate cere să explice decât acele aspecte pentru a căror explicare a fost construit. Pentru explicarea unui număr cât mai mare de aspecte ale obiectului de studiat este necesară o serie de modelări succesive. 1.3. Tipuri de modele. După cum am văzut, modelele îşi propun să reprezinte aspecte limitate ale obiectului de studiat. Modelele de limbă operează cu două concepte de bază: (a) conceptul de mulţime de unităţi (de natură nespecificată) care constituie alfabetul sau vocabularul (natura acestor unităţi poate fi diferită: vocabularul V poate fi constituit din mulţimea cuvintelor unei limbi sau din mulţimea fonemelor sau a morfemelor etc.); (b) conceptul de mulţime de secvenţe, adică de succesiune de unităţi din V. Secvenţele sunt marcate sau corecte când sunt posibile într-o limbă L şi sunt nemarcate sau incorecte când nu sunt posibile în limba L. Aşadar, mulţimea secvenţelor marcate (corecte) se defineşte prin apartenenţa la L, mulţimea celor nemarcate se defineşte prin non-apartenenţa la L. Vocabularul şi mulţimea secvenţelor din L sunt considerate de obicei ca date (pe cale empirică). In cazul în care un model îşi propune ca obiect o clasificare a unităţilor din V pe baza proprietăţilor de distribuţie a lor în secvenţele aparţinând la L, spunem că avem a face cu un model analitic. în cazul în care un model îşi propune ca obiect specificarea tuturor combinaţiilor posibile ale unităţilor din V în secvenţe aparţinând la L, spunem că avem a face cu un model generativ (sintetic). Un model analitic reprezintă un ansamblu de definiţii de clase şi subclase, în care se repartizează unităţile din V, pornind de la locul pe care aceste unităţi îl 51 ocupă în mulţimea secvenţelor din L. Un model generativ reprezintă enumerarea tuturor secvenţelor aparţinând unei limbi L, constituite din elementele mulţimii V. în cazul în care modelul are în vedere probabilitatea de apariţie a unităţilor din V în secvenţele din L, avem a face cu un model probabilistic. Ca exemplu de model analitic poate fi citat modelul construit de O.S. Kulaghina pentru definirea noţiunilor gramaticale (Problemy kibernetiki I, 1958), pe baza teoriei mulţimilor, modelele propuse de I.T. Revzin (cf. Modeli jazyka, Moscova, 1962), pornind de la modelul Kulaghina, modelul genului gramatical, construit de S. Marcus (SCL, XIII, 1962, p. 337 şi urm.). Ca exemple de modele generative pot fi date modelele construite de Chomsky: gramaticile cu număr finit de stări, gramaticile constituenţilor imediaţi, gramaticile transformaţionale. în lingvistica românească s-au ocupat de acest fel de modele S. Abraham, A formal study of Generative Grammars, Computaţional linguistics II, Budapesta, 1964, p. 5 şi urm.; S, Marcus, Gramatici şi automate finite, Bucureşti, 1964; Em. Vasiliu, Niveluri lingvistice şi structuri transformaţionale, SCL, XIII, 1962, p. 15 şi urm. Ca exemplu de model probabilistic pot fi date lanţurile Markov cu număr finit de stări. 1.4. Importanţa modelelor de limbă este atât de natură strict lingvistică, cât şi aplicativă. Din punct de vedere lingvistic, modelele rezolvă o serie de probleme care nu puteau fi rezolvate în interiorul lingvisticii structurale şi cu atât mai puţin în interiorul lingvisticii nestructurale. Ne vom ocupa pe scurt de câteva din aceste probleme. a) A fost de multe ori remarcată diversitatea „şcolilor structurale”, ceea ce se traduce prin diversitatea de abordare a fenomenului lingvistic. Se pune în mod firesc întrebarea: Ce raport există de exemplu între o descriere glosematică a unei limbi şi descrierea ei în termenii şcolii bloomfieldiene sau în termenii teoriei constituenţilor imediaţi (E. Wells, Immediate Constituents, Language, 19, 1943, p. 65-82) sau în termenii modelului unităţi-aranjament (IA; în terminologia lui Hockett)? Sau care este raportul dintre oricare dintre descrierile structurale amintite şi descrierea aşa-numită „tradiţională” a aceleiaşi limbi? Unii ar putea fi înclinaţi să considere diferenţele dintre şcoli ca simple diferenţe terminologice. Alţii pot stabili anumite corespondenţe între conceptele folosite în interiorul diverselor sisteme de descriere. Realitatea este însă că la astfel de întrebări nu se poate răspunde cu exactitate: nu se poate preciza dacă una dintre teorii are limite de principiu, pe care alta sau altele nu le au, nici dacă o definiţie dintr-o descriere dată spune exact acelaşi lucru cu o definiţie aparent corespunzătoare dintr-o altă teorie. Consideraţiile de acest fel nu pot avea, în interiorul lingvisticii structurale, decât un caracter empiric. In momentul în care o descriere devine formalizată, deci în momentul în care se operează cu modele, răspunsul la întrebări de felul celei de mai sus devine posibil. De ex., Chomsky a demonstrat ca teoremă faptul că orice secvenţă generată de o gramatică cu număr finit de stări poate fi generată şi de o gramatică a constituenţilor imediaţi, dar că nu toate secvenţele generate de o gramatică de constituenţi pot fi generate de o gramatică cu număr finit de stări. 52 b) în lingvistica structurală a căpătat o recunoaştere din ce în ce mai largă principiul non-unicităţii soluţiilor structurale: aceeaşi realitate lingvistică poate fi descrisă în mai multe feluri (principiu formulat pentru prima oară în fonologie de către Juen Ren Chao, The Non-uniqueness of Phonemic Solutions of Phonetic Systems, Readings in linguistics, ed. by M. Joos, New York, 1958, pp. 38 şi urm.). Alegerea unei soluţii este dictată de principiul economiei şi al simplităţii. Acest act de evaluare rămâne însă în mare măsură subiectiv atâta timp cât economia nu poate fi măsurată. Or, această „măsurare” nu este posibilă decât în interiorul unui sistem formalizat, cu un număr determinat de simboluri, cu reguli determinate şi explicite de utilizare a lor. în aceste condiţii, soluţia cea mai simplă este cea exprimată cu un număr minim de reguli şi de simboluri. c) Modelarea este deosebit de utilă în comparaţia sistemelor lingvistice care coexistă sau care se succed în timp. Această comparaţie se face prin intermediul unui metasistem sau prin descrierea a două sau mai multe limbi naturale în termenii aceluiaşi model. Ceea ce modelarea aduce în plus faţă de simpla comparaţie structurală este faptul că, prin intermediul unui model, se pot exprima explicit relaţiile sincronice sau diacronice între două sisteme (structuri) lingvistice, creându-se şi posibilitatea de a evalua distanţa dintre aceste sisteme. Fie două limbi, Lt şi L2, generate de gramaticile G] şi G2, respectiv. Asemănarea structurală dintre 1^ şi L2 poate fi evaluată prin intermediul gramaticilor care le generează: G2 se poate obţine din Gi prin adăugarea sau suprimarea unui număr de reguli din Gj; G2 se poate obţine prin reordonarea regulilor din Gj; în sfîrşit G2 se poate obţine prin reformularea gramaticii Gj (pentru exemplificări, cf. M. Halle, The Phonology in the Generative Grammar, „Word”, XVIII, 1962, nr. 1-2, pp. 54 şi urm.). Din punct de vedere aplicativ, modelele de limbă sunt de asemenea deosebit de importante. Este suficient să menţionăm aici faptul că o gramatică formalizată (cum ar fi, de ex., gramatica de constituenţi a lui N. Chomsky) poate fi „înţeleasă” de un calculator electronic, care poate face, pe baza ei, analiza unei fraze date (cf., de ex., Mathematical Linguistics and Automatic Translation, The Computation Laboratory of Harvard University, reports nr. NSF IX voi. I, II, NSF 13 etc.). 2. Raportul dintre lingvistica structurală şi modelele de limbă. Dat fiind că modelele de limbă au capacitatea de a soluţiona probleme pe care lingvistica structurală nu le poate rezolva sau pentru care nu poate oferi soluţii de aceeaşi valoare, se pune în mod legitim întrebarea: care este locul lingvisticii structurale în raport cu modelele de limbă? îşi mai păstrează utilitatea o descriere structurală sau o analiză structurală a unei limbi, alături de modelul (analitic sau generativ) al aceleiaşi limbi? Acestea nu sunt numai întrebări cu caracter teoretic. Ele s-au pus şi în momentul în care s-a trecut la elaborarea gramaticii structurale a limbii române. In cele ce urmează vom încerca să răspundem la întrebările de mai sus, având în vedere câteva probleme mai importante care se pun în cursul elaborării gramaticii structurale a limbii române. Referindu-ne la modelele de limbă, vom avea în vedere în primul rând (chiar dacă nu exclusiv) gramaticile generative şi, în special, pe cele transformaţionale. 53 2.1. Orice model de limbă are la bază o analiză structurală. Am arătat (1.3. a) că orice model are la bază conceptul de unitate aparţinând mulţimii V (= vocabular) şi că aceste unităţi sunt considerate ca date. Modelul nu face decât să enumere toate secvenţele care se pot obţine din combinarea acestor unităţi care aparţin limbii descrise, şi numai aceste secvenţe. Rezultă de aici că procedura prin care se stabileşte un inventar de unităţi (reprezentate în model prin mulţimea V) nu poate fi găsită în modelul însuşi. întreaga problematică a operaţiei de segmentare a lanţului vorbirii şi de „reducţie a variantelor” rămâne deci în afara modelării. In interiorul unui model nu se pot găsi soluţii pentru probleme de felul celor care urmează : a) în cuvinte ca leagă, meargă, seară, teacă, elementul asilabic palatal trebuie considerat ca alofon al unui fonem independent de fonemul consonantic precedent sau trebuie considerat ca trăsătură distinctivă a unei serii de consoane, pe care o numim seria muiată sau diezată? Cu alte cuvinte, inventarul de foneme al limbii române conţine o serie de consoane IX, m', s', t' ... etc./ opuse seriei /l, m, s, t ... etc./ sau conţine numai cea de-a doua serie consonantică, urmată, în anumite împrejurări, de alofonul [e] al unui fonem oarecare? în cazul în care [e] este un alofon, care este fonemul la care [e] aparţine: /e/, /j/ sau /e/ ? b) Segmentul pe din văd pe Ion trebuie interpretat ca alomorf prefixat al morfemului {Acuzativ} sau ca alomorf al prepoziţiei {PE}? (Cf. Em. Vasiliu, Case and Emphasis of the Pronoun in Rumanian, Philologica Pragensia, VII, 1964, n° 2, pp. 168 şi urm.). c) Segmente ca meu, tău trebuie considerate ca alomorfe de {GENITIV} ale pronumelui personal (cf. Maria Manoliu, Asupra claselor pronominale din limba română, SCL XV, 1964, p. 187) sau ca aparţinând altei clase de cuvinte, şi anume posesivelor? d) Comparând forme de perfect ca dusei, mersei cu forme de participiu ca dus, mers, considerăm că sufixul de participiu este reprezentat de alofonul 0: dus-0, mers-0 sau de alofonul -s, cu o modificare a radicalului: du-s, mer-s? (cf. Valeria Gutu-Romalo, Descriere structurală a flexiunii verbale româneşti, SCL XV, 1964, p. 206). Trebuie făcută observaţia următoare: nu numai că un sistem generativ nu oferă o metodă care să ne ducă la una dintre soluţiile menţionate sub a) - d), ci putem spune că oricare dintre alternativele propuse poate, în principiu, să fie utilizată de un sistem generativ. Pe de altă parte însă, construirea unei gramatici generative a limbii române implică rezolvarea coerentă a tuturor problemelor de acest fel şi, în consecinţă, posibilitatea de a enumera toate unităţile cu care limba română operează: inventarul de foneme (sau trăsături distinctive), inventarul de morfeme; variaţiile care apar condiţionate de anumite contexte etc. 2.2. Orice model de limbă are la bază o clasificare structurală. într-un model generativ se operează, în afară de simbolurile unităţilor (simboluri terminale), cu simboluri ale claselor şi subclaselor (simboluri non-terminale). Alegerea simbolurilor pentru aceste clase se face în raport cu limba naturală pentru care modelul este 54 construit. Astfel, de exemplu, pentru limbile care nu fac distincţia între verbele de mişcare şi verbele de stare în ce priveşte construcţia circumstanţialului de loc (merg la şcoală, stau la şcoală), distincţia între cele două clase este inutil să fie reprezentată prin simboluri non-terminale (ale claselor). Observaţia pare elementară. Ea pune însă în evidenţă faptul următor: fiind o construcţie pur deductivă, modelul prin el însuşi este indiferent la distincţia între cele două clase; se poate construi un model abstract în care să se facă această distincţie sau unul în care să nu se facă. Alegerea uneia dintre posibilităţi se face însă în urma confruntării modelului cu limba naturală. Aceasta înseamnă însă că, pe baza unei analize a limbii naturale, se poate spune dacă, în limba respectivă, verbele se clasifică sau nu în verbe de mişcare şi verbe de stare. In acest sens, spunem că orice model generativ presupune o clasificare a unităţilor reprezentate în V. O clasificare coerentă, pe baza unor criterii explicite, este preferabilă unei analize mai puţin riguroase. Or, ceea ce lingvistica structurală a adus în plus în raport cu aşa-numita „lingvistică tradiţională” a fost, printre altele, şi explicitarea criteriilor de clasificare şi deducerea tuturor consecinţelor din adoptarea unui criteriu determinat. în felul acesta, de exemplu, stabilirea într-un sistem generativ a regulilor morfofonemice de reprezentare a flexiunilor substantivului se poate face mai uşor în termenii clasificării propuse de Paula Diaconescu (Un mod de descriere a flexiunii nominale, cu aplicaţie la limba română contemporană, SCL XII, 1961, p. 163 şi urm.) decât în termenii clasificării adoptate de gramatica Academiei („trei clase de gen şi trei declinări”). Acelaşi lucru, în legătură cu clasificarea adjectivelor propusă de Maria Manoliu (Propuneri pentru o nouă clasificare a flexiunii adjectivelor în limba română, LRXI, 1961, p. 117 şi urm.). După cum s-a arătat (cf., de ex., R. Lees în recenzia la lucrarea Syntactic Structures a lui Chomsky, „Language”, 33, pp. 378-381), construcţia unei gramatici este independentă de procedura de analiză şi clasificare aplicată unei limbi naturale. Nu este însă mai puţin adevărat că construcţia unui model al unei limbi naturale presupune o prealabilă operaţie de analiză a limbii respective, de inventariere a unităţilor ei invariante şi de clasificare a acestor unităţi. Toate aceste operaţii aparţin în întregime lingvisticii structurale, care oferă un întreg aparat metodologic pentru efectuarea lor. Acesta este motivul pentru care, în momentul când s-a pus problema elaborării unei gramatici a limbii române, nu s-a trecut direct la construirea unui model (transformational), ci colectivul şi-a propus ca primă sarcină efectuarea unei descrieri structurale, această descriere urmând să constituie punctul de plecare pentru construcţia unui model generativ (transformaţional). 3. Dacă analiza şi clasificarea structurală îşi păstrează eficienţa alături de modelele de limbă, nu este însă mai puţin adevărat că existenţa modelelor de limbă, deci posibilitatea de a modela rezultatele unei analize şi clasificări structurale, atrage o serie de consecinţe asupra felului în care se face analiza şi clasificarea structurală. 3.1. Este cunoscut faptul că unele descrieri structurale se pretează într-o mai mare măsură la modelare în comparaţie cu altele. Un anumit tip de descriere structurală convine mai mult unui anumit tip de model în comparaţie cu alta. Astfel, de ex., analiza distributivă preconizată de Harris convine mai bine unui 55 model analitic de tipul celui al Kulaghinei sau al celui folosit de S. Marcus sau Paula Diaconescu pentru limba română, decât o analiză bazată pe teoria constituenţilor imediaţi de tipul celei formulate de E. Wells. Sau: o analiză pur distributivă este în mai mică măsură compatibilă cu un model generativ transformational (sau de constituenţi), decât o descriere făcută în termenii analizei constituenţilor imediaţi. Când vorbim de gradul de compatibilitate a unei analize cu un anumit tip de model, avem în vedere uşurinţa cu care un anumit tip de descriere poate fi modelată. Astfel, pentru a modela o descriere strict distribuţională în termenii unei gramatici generative a constituenţilor imediaţi, trebuie presupuse cel puţin două operaţii: a) „traducerea” rezultatelor analizei distributive în sistemul analizei constituenţilor imediaţi; b) formalizarea rezultatelor descrierii, adică reprezentarea rezultatelor obţinute în termenii unui model generativ. în cazul în care descrierea este făcută direct în termeni de constituenţi imediaţi, operaţia a) nu mai este necesară. De aceea, într-o gramatică structurală a limbii române care vrea să servească drept bază pentru o modelare transformaţională, credem că sunt preferabile definiţii în termeni de constituenţi imediaţi. Clasele de cuvinte urmează să fie definite prin funcţia lor în diverse construcţii (grup nominal, grup verbal etc.). Numele se poate defini ca centru al unui grup nominal (poate constitui singur un grup nominal). Numele se deosebeşte de pronume (personal) prin faptul că poate primi un determinant. Morfemele urmează să fie definite prin funcţia pe care un cuvânt C, caracterizat printr-un morfem mu o îndeplineşte în diverse construcţii. Desigur că Cml va avea o serie de funcţii comune cu Cni2, Cm3 ... Crari; există însă cel puţin o funcţie pe care CmI o are şi pe care niciun element al seriei C^, Cm3,... Cmn nu o are; această funcţie specifică reprezintă „trăsătura distinctivă” a morfemului m.\ în raport cu m2, m3 ... mn. De exemplu, în limba română, morfemul {GENITIV} se poate defini prin următoarele trăsături: a) caracterizează un adjunct al numelui; b) nu poate caracteriza un adjunct al verbului; c) este indiferent (neutru) faţă de funcţia de subiect. Funcţia de caracterizare a unui adjunct nominal o are în comun cu morfemul {DATIV}; spre deosebire însă de acesta, genitivul nu poate fi adjunct verbal. Acest procedeu de definire a morfemelor este diferit de cel propus, de ex., de Valeria Guţu-Romalo (Un procedeu distribuţional de delimitare a paradigmelor, SCL XV, 1964, p. 59 şi urm.). în studiul amintit se propune delimitarea paradigmelor cu ajutorul unui context specific (p. 63), adică prin selectarea unui context în care să poată apărea toate formele flexionare ale unei părţi de vorbire (om bun, omului bun, (pe un) om bun etc.). Delimitarea paradigmei reprezintă primul pas în definirea morfemelor. De aceea ne propunem discutarea acestui exemplu aici. Aparţin aceleiaşi paradigme formele flexionare care satisfac formula 56 distribuţională selectată. Celelalte forme nu aparţin aceleiaşi paradigme şi, deci trebuie să conchidem, reprezintă forme ale unor cuvinte diferite. Pe baza principiului propus, uneori aceeaşi clasă de cuvinte poate fi divizată în două subclase: una care conţine cuvinte la care toate formele satisfac formula distribuţională aleasă pentru definirea paradigmei; alta în care numai o parte dintre forme satisface această formulă distribuţională. Aceasta este situaţia verbelor din limba română. (Cf. Valeria Guţu-Romalo, op. cit., p. 67.) în acest caz, conchidem noi, acelaşi morfem trebuie interpretat în cazul unei subclase de cuvinte ca morfem flexionar, în cazul celeilalte subclase, ca morfem derivativ. într-o clasificare pe baza constituenţilor imediaţi, o restricţie de felul celei propuse de Valeria Guţu-Romalo nu este necesară. într-o astfel de descriere interesează în primul rând diferenţa de comportament în construcţii a celor două clase de cuvinte. In felul acesta, diferenţa dintre cele două clase apare la nivelul construcţiilor (nivelul sintactic) şi la nivelul definiţiei morfemelor care caracterizează aceste cuvinte, şi nu la nivelul clasificării morfemelor gramaticale şi lexicale. în plus, dificultatea de a interpreta aceeaşi clasă de alomorfe o dată ca reprezentând un morfem flexionar şi altă dată ca un morfem derivativ este înlăturată. 3.2. Am arătat mai sus că aceeaşi realitate lingvistică este susceptibilă de mai multe descrieri structurale. Modelarea permite o evaluare obiectivă a simplităţii şi economiei diverselor soluţii. Acelaşi sistem fonematic, de ex., poate fi descris în termeni de foneme sau în termeni de trăsături distinctive. S-a arătat că, într-o gramatică transformaţională, descrierea în termeni de trăsături distinctive este mai economică. (Cf. M. Halle, op. cit., p. 57.) Ar fi deci utilă o descriere a nivelului morfofonemic al gramaticii structurale a limbii în termeni de trăsături distinctive. Tot în interiorul unei gramatici transformaţionale ar putea fi evaluat şi gradul de simplitate a diverselor interpretări fonematice date în lingvistica românească secvenţelor constituite din consoană + [ea] sau [oa] ori consoană + [!] în poziţie finală. Tot în interiorul unui astfel de sistem se pot evalua diversele soluţii posibile în descrierea flexiunilor (cf., pentru diversele soluţii posibile în descrierea flexiunii verbale, Valeria Guţu-Romalo, SCL XV, 1964, p. 206). Alegerea uneia dintre soluţii se poate face având în vedere simplitatea regulilor morfofonemice ale gramaticii transformaţionale. 4. Cel de-al doilea aspect asupra căruia ne oprim îl constituie modelele probabilistice şi cercetările statistice. O serie de lucrări (Edm. Nicolau, Cibernetica şi lingvistica, SCL IX, 1958, p. 471 şi urm.; S. Marcus şi Sorin Stati, Entropia limbii, LRXII, 1963, p. 581 şi urm.) sunt consacrate problemelor generale ale entropiei. S-a calculat entropia de ordinul 1 a alfabetului limbii române (Edm. Nicolau, C. Sala, Al. Roceric, Observaţii asupra entropiei limbii române, în SCL X, 1959, p. 35 şi urm.) şi a iniţialelor de cuvânt (Alex. Roceric-Alexandrescu, Recherches statistiques sur l'iniţiale des mots en roumain, în Cahiers de linguistique theorique et appliquee, I, 1962, pp. 209 şi urm.). S-au făcut observaţii în legătură cu „experimentul de predicţie” a lui Shannon şi valoarea sa în stabilirea entropiei limbii, atrăgându-se atenţia asupra criteriilor care trebuie avute în vedere în efectuarea acestui experiment (Tatiana Slama-Cazacu şi Alexandra Roceric, Statistica fonemelor şi valoarea „experimentului de predicţie’’, în FD II, 1960, p. 63 şi urm.). Observaţii mai detaliate asupra acestei chestiuni se găsesc la T. Slama-Cazacu, Limbaj şi context. Problemele limbajului în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale, Bucureşti, 1959. S-au făcut observaţii asupra unor legi statistice care acţionează în interiorul limbii (Edm. Nicolau, Langage et strategie, în Cahiers de linguistique theorique et appliquee, I, 1962, p. 153 şi urm.). S-au studiat problemele frecvenţei fonemelor, a grupurilor de foneme şi a cuvintelor - uneori cu implicaţii stilistice (Aurelia Stan, Frecvenţa numelor de persoană masculine în Valea Sebeşului, CL II, 1957, p. 267 şi urm.; Tudor Vianu, Statistica lexicală şi o problemă a vocabularului eminescian, LR VIII, 1959, 3, p. 25 şi urm.; V. Şuteu, Observaţii asupra frecvenţei cuvintelor în operele unor scriitori români, SCL VIII, 1959, 3, p. 419 şi urm.; Sanda Golopenţia şi Toma Pavel, Statistica şi stilurile limbii, LR IX, 1960, 4, p. 58 şi urm.; Gh. Bolocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare, SCL XII, 1961, p. 35 şi urm.; E. Cîmpeanu, Statistica pronumelor în poeziile lui M. Eminescu, CL, 1961, 2, p. 293 şi urm.; Tatiana Suciu, Cu privire la limba scrierilor lui Pavel Dan, CL, 1964, 1, p. 131 şi urm.; Alex. Roceric-Alexandrescu, Statistical Observations on the Rumanian Asymmetric Consonantal Groups, RL IX, 1964, p. 264 şi urm.). Menţionăm, de asemenea, studiul Valeriei Guţu-Romalo, Stabilirea datei de separaţie a aromânei de dacoromână cu ajutorul gloto-cronologiei, SCL X, 1959, p. 573 şi urm., în care se încearcă o aplicare a metodei gloto-cronologice la dialectologia limbii române. 5. Traducerea automată pune o serie de probleme specifice. S-au discutat, astfel, probleme generale ale traducerii automate (Gr. C. Moisil, Preliminariile traducerilor automate, LR IX, 1960, 1, p. 3 şi urm.) cu unele aplicaţii la analiza limbii române (Gr. C. Moisil, Probleme puse de traducerea automată. Conjugarea verbelor în limba româna scrisă, SCL XI, 1960, p. 7 şi urm.; Gr. C. Moisil, Problemes poses par la traduction automatique. La declinaison en roumain ecrit, în Cahiers de linguistique theorique et appliquee I, 1962,p. 123 şi urm.). In prezent se studiază probleme ale traducerilor în şi din limba română (la Cluj - colectivul din care fac parte V. Dorondoi, Mâthe Jakob, Paul Schveiger, S. Szekely iar cu maşina MECIPT din Timişoara lucrează Erica Domonkoş-Nistor (vezi şi Erica Domonkoş, Raport despre traducerea automată din engleză în română, Bucureşti, 1962). 6. Cele arătate în prezentarea de faţă au căutat să evidenţieze unele direcţii de cercetare în lingvistica românească. Un loc special am acordat modelelor de limbă. Am încercat astfel să punem în lumină consecinţele pe care existenţa modelelor de limbă le are pentru lingvistica structurală, în general, şi pentru descrierea structurală a limbii române, în particular. Credem că, în stadial actual de dezvoltare a disciplinelor lingvistice, o descriere structurală nu mai poate fi făcută independent de perspectiva unei modelări posibile, fapt care se traduce printr-o problematică specifică. Prezentarea a încercat, de asemenea, să supună atenţiei cercetătorilor, cu titlu de exemplificare, câteva aspecte ale acestei problematici. INTERPENETRATION BETWEEN GRAMMAR AND SEMANTICS? * (a criticai approach) 0. Within the framework of algebraic linguistics, the old debated problem of the ‘impact’ of semantics into syntax (at least as far as the ‘object language’ is a natural language), seems to be still an obscure puzzling question. The implicit or explicit claim that grammar and semantics are inseparable has been and still is a very widespread idea among linguists. The transformational model was firstly grounded on an opposite claim: the syntax (or the grammar) of a natural language is to be described in terms of a purely formal (i.e., with no reference to ‘meaning’) model. The grammar of a natural language can be described in terms of a finite set of terminal and nonterminal symbols and of a finite set of rules determining the possible combinations of these symbols. The transformational theory may account for the semantic aspects of natural languages when supplemented by a purely interpretive component; that is, the transformational model may account for semantics if and only if the syntactic system is interpreted. This point of view was strongly criticized from inside the transformational theory by Weinreich (1966), who argued for the “deep interpenetration” of syntax and semantics and tried a reformulation of the theory in agreement with this postulate. Moreover, he considered the deep interpenetration as a kind of ‘universal’ characterizing natural languages in contradistinction to the artificial ones. 1. As Camap (1964) pointed out, the language may be described from three points of view: a. pragmatic, b. semantic, and c. syntactic. a. From the pragmatic standpoint the signs and the expressions (constructed out from signs) are considered in relation with one another and in relation with the objects and with the persons using the signs and the expressions. It is obvious that every investigation of a natural language starts with the investigation of this pragmatic level; we might say that the ‘fîeld work’ is but such a pragmatic investigation. b. From the semantic standpoint, signs and expressions are considered in relation with one another and in relation with their ‘designata’ (we leave this term with no exact definition here), disregarding the relations between signs and expressions, on the one hand, and circumstances of their use, on the other hand. c. From the syntactic standpoint, signs and expressions are considered in relation only with one another, disregarding their relations with the designata and with the circumstances of their use. * în CLTA VI (1969), pp. 101-112. 60 It is easy to see that rising levels from a. to c. might be interpreted as a Progressive abstraction procedure. Notice that - as Camap (1964) pointed out - in constructing a language syntactic system, one does not necessarily have to rise all three levels, but may proceed directly from pragmatics to syntax. A semantic system is specified by: I. a dictionary of symbols (where symbols are classified into descriptive and logical signs); II. rules of designation for descriptive signs (by which designata are associated to descriptive signs); III. rules of formation specifying the allowed sequences of signs in the given language, that is showing how sentences may be constructed out from the previous enumerated signs; IV. rules of truth, that means rules stating truth conditions for the expressions constructed out by means of rules of formation. “If a sentence ... is given, one can easily construct, with the help of the given rules, a direct truth criterion for it, i.e., a necessary and suficient condition for its truth, in such a way that in the formulation of this condition no reference is made to the truth of other sentences. Since to know the truth conditions of a sentence is to know what is asserted by it, the given semantical rules determine for every sentence ... what it asserts - in usual terms, its ‘meaning’ - or, in other words, how it is to be translated in English ... ... Therefore, we shall say that we understand a language system or a sign, or an expression, or a sentence in a language system, if we know the semantical rules of the sentence. We shall also say that the semantical rules give an interpretation of the language system.” (Camap (1964), p. 425) Concluding the considerations under this paragraph we would like to point out the following: 1°. The rising levels a - - b - - c, or a - - c, or a - - b are a purely investigation matter and not a theoretical one. Of course, in order to construct the semantic theory of a natural language L, one has to know this language, that means to know in what circumstances such and such word is used, with respect to which (kind of) object(s); which are the word sequences in which the considered word may occur, etc. Presumably the knowledge of the designata of the words allows sometimes more rapid generalizations about purely syntactic properties of these words. But from these true considerations one has by no means to infer that, for instance, statements about pragmatics are to be involved into a semantic theory of L, or in a syntactic theory of L, or that statements about semantics are to be involved in the syntax of L. By doing so, it would mean mixing the investigation procedure of the object and its theory. 2°. There is no reason to say that any item known by a kind of ‘semantic discovery’ or ‘pragmatic discovery’ keeps necessarily in the theory of L its semantic or pragmatic character as a kind of ‘inherent feature’. That means that the same item may be regarded and described in the theory from the alternative three points of view: of pragmatics, of semantics, or of syntax. To take the example 61 given by Camap (1964), the relation holding between titisee and rumber may be described altematively as follows: (a) two names given to the same lake; titisee is used when “people think of plenty of fish and good meal”; rumber is used when people “think - even during good weather - of the dangers of storm on the lake” (Camap (1964), p. 422). It is obvious that the description is stated in pragmatical terms. (b) the signs titisee and rumber are L-equivalent. This description is stated in purely semantical terms. (c) the signs titisee and rumber may be interchanged at any place (i.e., in every expression); when the expression E2 constructed out from Ei by replacing in Ei one sign by the other we may say that E2 is directly derivable from Ei. This description is obviously stated in purely syntactic terms. It is easy to see that either (a), or (b), or (c) say the same thing, that is, they describe the same property of the object language, but from different points of view. On the other hand, it is obvious that either (b) or (c) are empirically ‘motivated’ by (a), although (b) and (c) are formally independent from (a), as well as from each other. 2. We shall examine now the main arguments given by Weinreich (1966) in order to support the statement that no sharp border line can be drawn between syntax and semantics: (l)the impossibility of distinguishing semantic features from syntactic features; (2) as the distinction under (1) is impossible, no distinction can be made between sentences being syntactically deviant and those being semantically deviant. Let us discuss these two points separately. 1°. We shall provisionally agree with Weinreich that, perhaps, the definition given by Katz and Fodor to the concept of ‘semantic marker’ in contradistinction to that of ‘syntactic marker’ was somehow loose; we shall agree that it looks somehow strânge that the same lexical item was marked at the semantical level as [Human] and at the syntactic level as [non Human]. (We shall come back to this matter later on - see below, § 3.) But only from these considerations, one could never infer the theoretical impossibility of stating a correct definition for ‘semantic marker’, that is such a definition which would enable us to distinguish a ‘semantic .marker’ from a ‘syntactic marker’. Weinreich’s most powerful argument in this respect is the correspondence between syntactic subcategorization and ‘introducing’ semantic features. In order to have the possibility of saying that (1) I attended the ball (2) I bumed the ball are anomalous, if in (1) ball means “spherical object” and in (2) ball means “gala affair”, we have to mark ballj (= from (1)) by [Object] and ball2 (= from (2)) by [Event], cf. Weinreich (1966), p. 403. In order to characterize (3) *Tom liked (4) *Tom waited Bill 62 as syntactically deviant, we have to introduce in the grammar a subcategorization rule, according to which the symbol V has to be rewritten as V, in the context - NP and otherwise, as V;; further Vt has to be rewritten as liked and V; as waited. Weinreich’s conclusion sounds as follows: “The addition or the syntactic markers t and i corresponds in form and motivation to the addition of [Event] and [Object] in preventing (= marking as anomalous) such expressions as ... ‘I bumed the gala affair’.” (Weinreich (1966), p. 403) The statement above quoted is, to our mind, at least two ways questionable. a. It is true that introduction of semantic markers and introduction of syntactic features seem both to have the 'same motivation’. But what could here the term ‘same motivation’ mean? One could interpret this concept as ‘sameness in result’: both categories of markers ‘prevent’ anomalous expressions (irrespective of the distinction between syntactic anomalous and semantic anomalous expressions). But such a generalization is grounded just on the fact that one decides to disregard -perhaps -the pragmatic distinction made between the anomaly of I burned the ball2 (= I bumed the gala affair) and that of *Tom waited Bill. We think a speaker could make this kind of distinction by answering the following questions: ‘What is wrong with I burned the ball2l and ‘What is wrong with *Tom waited BilVl In the first case, the answer will be perhaps ‘a gala affair cannot be bumed’; in the second: Lwait somebody cannot be uttered, but only waitfor somebody\ It seems obvious that this first possible interpretation of ‘sameness’ does nothing but blurs an actual empirical distinction. One could interpret the term as a kind of ‘sameness in nature’ by saying that every syntactic deviancy (i.e., syntactic ill-formedness) can be described in semantical terms. Of course, in our example (4), the lexical item waited is inserted by ‘relaxing’ a syntactic rule, because waited does not belong to class Vt (but to class V;). Here, Vt and V,- are purely syntactic categories, and the rule saying that ‘no NP (dominated by VP) can occur after a V;’ is a purely syntactic rule. But one may argue that V; or V, can be semantically interpreted and said to be characterized by the semantic features [-Action directed on an object] for V;, and [+Action directed on an object] for Vt. In such a case the syntactic rule might be otherwise phrased: ‘no NP (dominated by VP) can occur after a V, characterized by [-Action directed on an object]’. The rule, in this last form, is no more purely syntactic. Against this interpretation we can argue by saying that the possibility of describing the syntactic aspects of an object language in semantic terms is not a characteristic of natural languages, but of any language; any syntactic calculus C can be interpreted in terms of a semantical system S. The converse also holds: on the ground of a semantic system S, the construction of a corresponding syntactic calculus C is always possible (cf. Camap (1964) p. 432). On the other hand, we do not think that it is possible to infer from the correspondences between the syntactic level and the semantic level the impossibility of constracting two distinct theories of the object language: a syntactic one and a semantical one. 63 b. For us it is not at all obvious that, to quote Weinreich’s statement, “the addition of the syntactic markers ... corresponds in form [italics mine, E.V.] ... to the addition of [Event] and [Object]”. If here, corresponds in form has to be taken as ‘symbolism identity’, the statement is false. If we decide to take it as ‘sameness in symbolism’, the statement becomes nearly empty: which is the required degree of dissimilarity between two symbolisms for having to be considered as referring to distinct matters? Finally, if we interpret this phrase as saying that Katz and Fodor’s symbolism is misleading, the argument power becomes very weak (although, as we shall see, this criticism would not at all be unmotivated): an individual misuse of symbols does not say anything about the objects. 2°. Weinreich’s second argument was that no distinction can be made between semantically deviant and syntactically deviant sentences, for no distinction can be made between semantic and syntactic markers. The argumentation goes as follows. Sentences like (5) Went home he and (6) The square is round are both deviant: (5) is said to be deviant on a grammatical ground, (6) is said to be deviant on a purely semantical ground. Further we are told: “This judgement can be made, however, only in relation to a given grammar G(L) of the language L; one may then cite the specific rules of G(L) which are violated in each sentence ..., and indicate what the violation consists of. Whatever rules are violated by (27) [= (6) in our list of examples, E.V.], on the other hand, are not in G(L); presumably, they are in the semantic description of the language S(L). But... the demarcation between G(L) and S(L) proposed by KF is spurious, and no viable criterion has yet been proposed.” (Weinreich (1966), p. 415) We have seen that from the arguments previously discussed (cf. 2, above 1°) one can never correctly infer the lack of distinction between grammar (syntax) and semantics, between syntactic rule and semantic rule, between syntactic feature and semantic marker. Herefrom we can conclude by saying that Weinreich’s second argument does not hold, as far as his first argument does not hold either. This statement would be enough from a strictly formal standpoint, but we would like to add here some related comments. It is clear enough how an integrated theory of English accounts for sentences like (5) and (6): the syntactic system would account for the ill-formedness of (5) and the semantic one would account (following Camap’s terminology) for the L-falsehood of (6). But there are expressions like (7) a wine whose treatment in such a theory is less clear. The integrated theory of English might account for (7) in two ways: I. by saying that (7) is ill-formed, in other words, by saying that (7) is not an expression in English; 64 II. by considering (7) as a well-formed expression and interpreting it as semantically deviant. Notice that, once ruled out by the syntactic theory, (7) cannot be semantically interpreted, because (7) is not ‘enumerated’ any longer among English sentences. Herefrom we may infer that there are cases in which the same fact from the object language is no longer compatible with both syntactic and semantic descriptions. This statement is intended to amend our previous statements under 1, 2°; 2, 1°, a) and, to our mind, could not be taken anyhow as conflicting with them. The choice of the rules of a semantic system a well as those of a syntactic calculus is free in principie (cf. Camap (1964)). A language system (semantic system or syntactic calculus) may be constructed in such a way as corresponding to a given natural language. This constructed system is not a natural language itself, but only an approximation of it. But as far as a language system is intended to account for the properties of a natural language, the choice of the rules becomes less free, because the language system is constructed with regard to the facts of the natural language (see Camap (1964), p. 423). But the facts are not always clear and herefrom one has the possibility of choice between alternative decisions. At this point, we might remind the example discussed by Camap (1960b, p. 224-225) with respect to the construction of semantical systems. One who wishes to account in his/her semantic system for the meaning incompatibility between bachelor and married (represented in the semantic system by the predicates ‘B’ and ‘M’, respectively) has to lay down a ‘meaning postulate’ stating the incompatibility between B and M: (8) (x) (Bx =3 ~ Mx) (= for every x, if x is B, then x is not M). But the task becomes more difficult when one would like to account for the relation between the meaning of English black and raven (represented by the predicates ‘Bl’ and ‘R’, respectively), because the ‘meaning’ of raven is not sufficiently clear. In this case, the author might lay down a meaning postulate (9) (x) (Rx =3 Blx) (= for every x, if x is R, then x is Bl) and consider that the meaning of raven ‘entails’ the meaning of black or he might leave the meaning of raven in no dependence of that on black. To quote Camap’s (1960b, p. 225) comments about this: “Suppose the meaning of ‘Bl’, viz. Black, is clear to him. Then the two procedures between which he has to choose may be formulated as follows: (1) he wishes to give to ‘R’ a meaning so strong that it cannot possibly be predicated of any non-black thing; (2) he gives to ‘R’ a certain (weaker) meaning; although he may believe that all things to which ‘R’ applies are black so that he would be greatly surprised if he found one that was not black, the intended meaning of ‘R’ does not by itself rule out such an occurrence.” The alternative solutions I and II in terms of which expression (7) (= a wine) could be handled are nearly of the type above discussed; one might consider (7) was too frequent to be ruled out by grammar and then would prefer solution II; another one (disregarding the frequency criterion) might impose more strict 65 restrictions on the grammar and prefer solution I. Notice I and II could by no means be interpreted as ‘equivalent solutions’ because they do not ‘say’ the same thing about the object language: II says (7) is an English expression whereas by I the same (7) is said not to be. We think that the example above discussed supports the view that the distinction between syntactic anomalous and semantic anomalous sentences can and must be maintained. Our previous comments conceming Weinreich’s arguments enable us to conclude by pointing out the foliowing remarks: (a) His first argument is grounded implicitly on at least one of the following ideas (cf. above 1, 1°, 2°): - as we need some semantic knowledge of the object language in order to choose the rules of the corresponding syntactic calculus, we can say that no purely (i.e., with no explicit, formal reference to denotata) syntactic calculus is possible; - as we become acquainted with some features of the object language by a kind of ‘semantic intuition’ or semantic procedure of investigation, these features have to be necessarily described only in semantic terms. Both ideas implied by Weinreich’s argument obviously contradict our general principles made explicit under 1, 1°, 2°. ((3) The second argument is implied by the first. As far as we considered the first as ill-founded, we have to consider the second argument also ill-founded. (y) A linguistic system which does not make any distinction between grammar and semantics cannot account for the empirical fact that speakers are able sometimes to distinguish between semantic and syntactic ill-formedness (see above 2, 1°, a). (5) There are instances in which syntactic description and semantic description of the same feature are not equivalent. 3. We used up until now terms like ‘semantic marker’, ‘syntactic marker’, ‘syntax’ (or ‘grammar’), ‘semantics’, irrespective of the exactness of their definition and of the accuracy of the symbolism grounded on them. Within the framework of the generative (transformational) theory of language, the syntactic component is quite clearly defined as a formal device recursively specifying all well-formed sentences in L and only them. Notice that, as Chomsky (1957) pass. pointed out, this specification, as well as the concept of ‘well-formedness’, does not involve any reference to ‘meaning’. The semantic component of the same theory is much more loosely defined as an ‘interpretative’ component (Katz & Postai (1964), p. 1, 12-13), which starts where the grammar stops (Katz & Fodor (1964), p. 483) and whose object is defined as foliows: “If speakers can employ an ability in apprehending the structure of any sentence in the infinite set of sentences of a language without reference to information settings and 66 without significant variation from speaker to speaker, then that ability is properly the subject matter of a synchronic theory in linguistics. ■ The first question in defming the subject matter of a semantic theory is: can we find an ability which satisfies the antecedent of the above generalization, which is beyond the range of grammatical description and which is semantic in some reasonable sense? If we can, then that ability falls within the domain of a semantic theory.” (Katz & Fodor (1964), p. 484) That means: the semantic theory accounts for those aspects which are not grammatical and could be called ‘semantic’. But one might ask: “Well, but what do you call (‘in a reasonable way’, of course!) a ‘semantic’ fact within language?” These semantic aspects are given by enumeration as follows: the degree of semantic ambiguity of a sentence; the semantic anomalies of sentences; the paraphrase relation between sentences; other semantic properties or relations among sentences for instance the problem of characterizing sentences as analytic, contradictory, or synthetic (Katz (1964), p. 519-543; Katz & Fodor (1964), p. 486). It is obvious that semantics is not explicitly understood as part of the theory of language regarding signs in connection with their denotata (although this idea might be supposed as subjacent); the semantic component of the transformational theory is not a very semantic system in the sense given in general semantics (see above, under 1), i.e., it is not a sign system provided with rules establishing the truth conditions for the expressions constructed from these signs. Notice that the first version of the transformational theory did not account for the very semantic basic problem of truth; the problem was raised later on, by a kind of supplementation of the theory, cf. Katz (1964). In its prior form the theory accounted only for ‘normalness vs. abnormalness’ of sentences and never for their truth value. Under these conditions one may ask whether this particular approach to semantics (with very weak or with no connections to general semantics) would mean by itself a kind of implicit generalization about natural languages; in other words, whether this approach would not be meant to say that natural languages have nothing in common with other languages, at least at the semantic level. If so, such a claim would need a very strong empirical motivation. Leaving aside the very theoretical aspects, let us come back to the structure of the semantic component, as it is outlined by Katz and Fodor. Within a system like that described under 1, we can say that ‘meaning’ is expressed by the rules of truth (or the semantic rules of the given system), in other words, to know what does such-and-such expression in L mean is to know when such-and-such expression in L may be asserted. We can say too that rules of truth (or truth conditions) are the formal representation of what is called ‘meaning’ or ‘sense’ in a less exact terminology. Non-formally speaking, we might explain meaning as a relation (between signs and their designata). We have to point out that even the ‘rules of designation’ (see above, under 1; Camap (1960a), p. 4) having the form of a translation, for example: Rx = x is ‘raven’ Blx-x is ‘black’ are meant as stating a ‘truth condition’: ‘Blx’ is true when and only when V has the property of ‘being black’. Following Camap’s terminology, we might say that 67 the rules of designation give the intension of the signs referred to by these rules. To know the intension of a word (or of a sign) is but knowing “the general condition which an object must fulfill in order to be denoted by this word” (Camap (1960c), p. 234). It seems worth keeping in mind that even this concept of intension is meant as a ‘truth condition’. That is to say ‘the property of being black’ is an intension only to the extent of being a part of the semantic system S; otherwise phrased, ‘the property of being black’ is to be viewed as intension only to the extent of being involved in at least one rule (of designation) of S; by itself, the phrase here under discussion has by no means the quality of being an intension. Within the range of Katz and Fodor’s theory, the semantic markers could be supposed to correspond to Camap’s intensions; the dictionary in the standard form required by Katz and Fodor’s theory could be considered as stating a kind of ‘rules of designation’. But this is only an analogy made from outside, and only suggested by some statements of the authors: “The semantic markers and distinguishers are used as the means by which we can decompose the meaning of a lexical item (on one sense) into its atomic concepts, thus enabling us to exhibit the semantic structure in a dictionary entry and the semantic relations between dictionary entries. That is, the semantic relations among the various senses of a lexical item and among the various senses of different lexical items are represented by formal relations between markers and distinguishers.” (Katz & Fodor (1964), p. 496) “The meaning of a lexical item is not an undifferentiated whole ... Rather it is analyzable into atomic conceptual elements related to each other in certain ways. Semantic markers and distinguishers are intended as the symbolic devices which represent the atomic concepts out of which the sense of a lexical item is synthetized. Readings represent such synthetizations of atomic sentences.” (Katz & Postai (1964), p. 14) “It will be noticed that the dictionary is so formulated that all semantic properties and relations which are represented in entries are formally represented.” (Katz & Fodor (1964), p. 501) The ‘meaning’ of an item which can be represented by means of sets of elementary concepts might be understood as a kind of translation matter, similar to that performed by the ‘rules of designations’. But we have to point out there are at least two main differences between Katz & Fodor’s dictionary, on the one hand, and the Camapian concepts of ‘rules of designation’ and ‘intension’, on the other hand. (a) The concept of ‘intension’ is involved in the whole truth theory and states the truth conditions for the descriptive signs; the semantic markers are not conceived of as truth conditions and consistently, they are not necessarily involved (and, as a matter of fact, they are not) in any truth theory. (b) The phrase giving the intension of a sign from S is an ‘intension’ only within the system S and has no other semantic significance by itself. In other words, a phrase like ‘the property of being black’ is ‘the sense’ of the symbol ‘Bl’ only within the framework of the system S; otherwise ‘the property of being black’ has no semantic significance. In Katz and Fodor’s theory the semantic markers are considered as a kind of ‘names’ of the pieces into which meaning is divided. Semantic markers would be, according to Katz and Postai, ‘symbols’ of some 68 r ‘atomic concepts’ out of which a meaning was constructed. That is, semantic markers are names for some pieces of meaning which do exist somewhere outside language(s). As a consequence of the distinctions established under (a) and (b), the ‘semantic marker’ from the transformational semantic theory owes his ‘semanticity’ to the very fact it is a name of something being somehow ‘semantic by its nature’ (this ‘something’ being an ‘elementary meaning’) and existing outside a definite language (or language system). Herefrom the open possibility of interpreting a rule of grammar as telling something about ‘meaning’ because a symbol like [Human] or [Animate] and so on does occur within it. As a matter of fact a rule like Weinreich’s (1966), p. 436: (10) S -> NP ([± Count] )nVP is not more concemed with meaning, or does not contain more semantic information than a rule like f V^NP (11)VP- \ lv, which nobody might be tempted to consider as saying something about meaning. The very illusion of some semantic character of (10) is due to the plain fact that symbols like [Count] are meant to be provided with a kind of ‘inherent semantic significance’, that is the symbol [Count] stands for an object called ‘(piece of) meaning’. If one would decide on the change of symbolism, rule (10) would become fNPal (io1) rvp [NPbj and nobody would be able to consider (10') as saying something about meaning. Why? Because no ‘inherent semantic significance’ is associated to the subscripts ‘a’ and lb\ It is true, of course, that within the transformational theory one can fmd statements where semantic markers are defined also only in terms of the system which they belong to, that is by no reference to their presumable ‘inherent semantic significance’. We may quote statements like the following ones: “Semantic markers are the elements in term of which semantic relations are expressed in a theory.” (Katz & Fodor (1964), p. 497) or: “Given the principie that semantic relations are expressed in terms of semantic markers alone, we can see that the primary motivation for representing lexical information by semantic markers will be to permit a theory to express those semantic relations which determine selection and thereby to arrive at the correct set of readings for each sentence ... Thus, the markers in each entry in the dictionary must be sufficient to permit a reconstruction of the operations of the mechanisms of selection in each sentence in which the lexical receiving that entry appears.” (ibidem, p. 498) 69 “We call a feature ‘semantic’ if it is not mentioned in any syntactic rule.” (Chomsky (1965), p. 142) It will be noticed that statements like those above quoted (containing no reference to a supposed ‘inherent semantic significance’ of some symbols) are not at all intended to prevent the possible definition of semantic markers by their ‘inherent semantic significance’. In this respect it is also worth considering a comment which follows the lines just quoted from Chomsky: “... thus begging the question of whether semantics is involved in syntax.” (Chomsky (1965), p. 142) We are now able to conclude this paragraph by saying that the idea that semantics would be somehow involved into syntax (grammar) is grounded on a loose definition of semantics and thereby on a loose definition and misconception of semantic markers: once admitted that semantic markers are ‘names’ of some objects called ‘elementary meanings’ it is hard to find any intrinsic difference between features like [Animate] or [Count] - which are called syntactic features, because they are involved in syntactic rules - and features like [Animal] or [Physical Object] - which are called semantic, because they do not enter any syntactic rule. It is interesting to point out that Weinreich’s criticism is grounded exactly on Katz and Fodor’s misconception of ‘semantic marker’; we might say that his criticism holds only to the extent that one does agree with Katz and Fodor’s conception about this matter. Weinreich’s essential agreement with Katz and Fodor’s conception of semantic markers provided with ‘inherent semantic significance’ becomes obvious when we recall that he considers rules like (10) as expressing (in his own formulation of transformational grammar) the ‘deep interpenetration’ between syntax and semantics. Moreover, even Chomsky’s question: “whether semantics is involved in syntax” makes sense only if motivated by the same conception of ‘semantic markers’. (We said ‘even’ because he gave the most formal statement defining ‘semantic markers’.) A conception closely related to that of Katz and Fodor’s explicitly appears in Abraham & Kiefer (1966), p. 46: “The distinction between grammar and semantics is formally based on the assumption that there exist two distinct sets of categories, namely the set of grammatical categories and the set of semantic categories. If we waive this assumption, there is no further justification for maintaining that two different kinds of descriptions exist.” That is, some categories have (by assumption) ‘inherent’ semantic character. Furthermore it does not seem clear at all what might happen when one would no longer maintain “that two different kinds of descriptions exist”. Could every description be viewed either as semantic or as syntactic by a simple fact of decision? Could any description be viewed as neutral with respect to the general distinction between syntax and semantics? Or what else? 70 4. In §2 we have tried to show that Weinreich’s assumption that semantics has to be necessarily involved into syntax as well as his criticism of Katz and Fodor’s sharp distinction between syntax and semantics are both ill-founded. In §3 we have tried to show that even the problem of the ‘impact’ of semantics into syntax arose only as a consequence of some loose definitions (of semantics, of semantic markers) and wrong conception about the nature of semantic markers. We may then conclude by saying that the problem of interpenetration between semantics and syntax is wrongly stated at least in the form it was laid down up until now. In such a form, obviously, it cannot be answered. It seems, to put it correctly, the problem would be, perhaps, to ask: (a) Given a semantic system S (of the type outlined under 1) of language L, is it possible to construct a grammar G (of the transformational type) for L, in such a way that S were a (logical) true interpretation of G? Or vice-versa: (b) Given a Grammar G (of the transformational type) of language L, is it possible to construct a semantic system S (of the type outlined under 1) for L, in such a way that S were a (logical) true interpretation of G? REFERENCES Abraham & Kiefer (1966) Camap (1960a) Camap (1960b) Camap (1960c) Camap (1964) Chomsky (1957) Chomsky (1965) Fodor & Katz (1964) Katz (1964) Katz & Fodor (1964) Katz & Postai (1964) Weinreich (1966) ; Samuel Abraham and Ferenc Kiefer, A Theory of Structural Semantics, The Hague, Paris, 1966. : Rudolf Camap, Meaning and Necessity, Chicago, 1960 (first published in 1947). : Rudolf Camap, Meaning Postulates (first published in 1952), reprinted in Supplement to Camap (1960a), p. 222-229. : Rudolf Camap, Meaning and Synonymy in Natural Languages (first published in 1955), reprinted in Camap (1960a), p. 233-247. ; Rudolf Camap, Foundations of Logic and Mathematics (first published in 1939), reprinted in Fodor & Katz (1964), p. 419-436. = Noam Chomsky, Syntaciic Structures, The Hague, 1957; (quotations are made from the third printing, 1963). • Noam Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass., 1965. = Jerry A. Fodor and Jerrold J. Katz, The Structure of Language; Readings in the Philosophy of Language, Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1964. : Jerrold J. Katz, Analiticity and Contradiction in Natural Language, in Fodor & Katz (1964), p. 519-543. = Jerrold J. Katz and Jerry A. Fodor, The Structure of a Semantic Theory, in Fodor & Katz (1964), p. 479-518. = Jerrold J. Katz and Paul M. Postai, An Integrated Theory of Linguistic Descriptions, Cambridge, Mass., 1964. = Uriel Weinreich, Explorations in Semantic Theory, in Current Trends in Linguistics, edited by Thomas A. Sebeok, III, The Hague, Paris, 1966. 71 GRAMMAIRE TRANSFORMATIONNELLE: THEORIE ET INTERPRETATION* § 1. Propos. Quelques-uns des developpements plus ou moins recents de la GT (= grammaire transformationnelle) semblent montrer une tendance de plus en plus accusee â estomper la distinction entre ce qu’on appelle, en methodologie generale, la theorie et Vinterpretation de la theorie; on a abouti â cette confusion entre les deux aspects par l’identification progressive de Vune des interpretations possibles de la GT avec la GT elle-meme. Nous pensons que plusieurs des critiques adressees de la part des transformationnalistes â la linguistique structurale «traditionelle» sont fondees sur la confusion mentionnee. Dans ce qui suit, nous essayerons de tracer une ligne de demarcation entre ce qui doit etre considere - selon notre avis - comme theorie et ce qui doit etre considere comme interpretation de la theorie en ce qui concerne la GT. Une fois la distinction theorie / interpretation etablie, nous allons examiner les problemes suivants: (a) la dichotomie structure profonde / structure superficielle; (b) les dites «essentiel limitations» et «ultimate inadequacy» (Chomsky, 1968, p. 19) de la linguistique structurale; (c) les analogies profondes de structure entre les langues. § 2. La GT comme theorie d ’un calcul La structure de la GT peut etre decrite en lignes generales de la maniere suivante. Considerons une classe Vd’objets non-specifies; nous avons pour cette classe: V = {ai, a2...; bj, b2...; Aj, A2...; Bi, B2...} Considerons maintenant deux membres, x et y, qui appartiennent â la classe V; nous disons que forment un ordre serial. Nous introduisons maintenant le signe ‘ n ’ (= le symbole de la concatenation) â l’aide de la definition suivante: 2-1 Definition: xny = Dfx\ yl+I On peut maintenant etablir la proposition suivante: * în Problemes de linguistique roumaine, „Revue Romane”, Numero special 4, 1970, pp. 19-31. 72 2-2 Proposition: x ny °z ... est une chaîne si et seulement si nous avons pour x, y, z: x e V, y e V, z e V, ... Soit X un membre de V et Y n Z n W une chaîne, ou Y ou W ou tous les deux peuvent etre le membre nul de V. Soit ‘9V une relation quelconque. 2-3 Proposition: 9Î (X, Y ° Z n W) est une ‘regie E, F’ si et seulement si ‘91’ est antisymetrique et intransitive. 2^4 Proposition: Tout ‘9Î1’ appartient â G11 si et seulement si ‘9V’est une ‘regie £, F\ Soit deux chaînes: sh s2; soit a, une part de s2 (qui, d’ailleurs, peut etre identique â s2); soit as un element de V qui est membre de sj (ai peut etre conşu eventuellement comme le seul membre de Sj). 2-5 Proposition: s2 est directement derivee de S; si et seulement si: (a) il y a une relation ‘9î” telle que at soit le premier membre de la relation et a2 le second membre de la relation; (b) ‘9î1’ appartient â ‘GI F’ Soit les chaînes s,, s2... s„. 2-6 Proposition: Les sequences s,, s2 ... .s’„ forment une derivation si et seulement si pour chaque 1 ; (c) il y a une relation ‘9Î1’ (appartenant â GZ F) dont le premier membre soit ‘2’, et une relation ‘9ÎJ ’(appartenant aussi a GI fj dont le second membre soit une chaîne Si, contenant ‘2’ comme element constitutif. Soit A la classe constituee par toutes les chaînes possibles formees avec des elements terminaux. Soit une relation quelconque 3. Soit ‘S’ une classe de chaînes appartenant â DS, S pouvant etre conşue comme la classe â un seul element; soit 5 un element de la classe A. 2-12 Proposition: ‘3(S, s)’ est une regie de transformation si et seulement si ‘3’ est une relation reflexive, antisymetrique et transitive. Nous pouvons maintenant definir une classe, SS, de la maniere suivante: 2-13 Proposition: Une chaîne s appartient â la classe SS si et seulement si: (a) s appartient ă la classe A; (b) 5 est le second membre d’une relation ‘31’. 2-14 Proposition: Tout ‘3” appartient â la classe GT si et seulement si ‘31’ est une regie de transformation. Nous pouvons maintenant definir une classe de relations, G: 2-15 Definition: G = d/Gij u Gt Enfin, nous pouvons definir une classe de chaînes ‘L’, de la maniere suivante: 2-16 Definition: Tout s qui appartient â la classe DS ou SS appartient a L. Le formalisme developpe ci-dessus devient la theorie d’un calcul syntaxique (au sens de Camap, 1959) si l’on interprete V comme un ensemble de signes (symbols)', â cette condition, les regles ‘9T et ‘3’ deviennent des regles qui dirigent l’usage des signes et les chaînes deviennent des expressions. L’ensemble L devient une langue. Si l’on veut, on peut dire que V est l’ensemble des formatifs; et, par consequent, V est le dictionnaire ; les regles ‘9T sont des regles de constituants (ou ‘regles 2, F’, en terminologie de Chomsky, 1963) et les regles ‘3’ sont des regles de transformation; l’ensemble ‘DS’ devient la structure profonde et l’ensemble ‘SS’ devient la structure superficielle; ‘L’ devient une langue dont ‘G’ est la grammaire, tandis que ‘GXF’ et ‘GT’ en sont le composant ‘de base’ et celui ‘transformationnel’, respectivement. II faut souligner que le seul sens propre des termes tels que «regie 2, F», ‘G2 F’, «directement derive», «derivation», «regie de transformation», «DS», «SS», ‘L’, etc. n’est que celui exprime par 2-3, 4, 5, 6, 12, 10, 13, 16. Cela veut dire que les definitions ne sont pas fondees sur les «proprietes intrinseques» des objets mais seulement sur leurs proprietes formelles. Nous voulons faire une observation finale: un «calcul syntaxique» et une GT ne sont que des «modeles» de la theorie formelle. § 3. Structure profonde et structure superficielle II nous semble evident que 2-10 et 2-13 sont des defmitions suffisantes pour «DS» et «SS». Si l’on veut considerer «DS» comme structure profonde et «SS» comme structure superficielle d’une langue naturelle et accorder â ces termes des sens plus concrets, cela ne peut etre que la consequence d’une interpretation. C’est-â-dire, qu’apres avoir interprete V comme un dictionnaire de signes, les regles ‘9t’ et ‘3 ’ comme regles de la grammaire, on peut dire: - les chaînes appartenant â ‘SS’ sont des expressions de la langue, L, qui nous sont offertes d’une fagon - pour ainsi dire - «directe» â l’observation; les regles ‘3’ ne font que specifier les expressions et en decrire la structure; - en opposition avec les chaînes appartenant â ‘SS’, les chaînes appartenant â ‘DS’ ne sont pas offertes «directement» â l’observation, parce qu’elles ne sont pas des «expressions en L» mais seulement un «moyen» de decrire les expressions reelles de L; les «regles E, F» representent une modalite d’enumeration et de description de la structure de ces chaînes plus «abstraites». Apres avoir fait ces considerations, on peut aller plus loin et dire que l’ensemble ‘DS est la structure profonde d’une langue et que l’ensemble ‘SS’ en est la structure superficielle. II faut observer quand meme que les considerations precedentes ne sont d’aucune faţon «contenues» dans la theorie developpee sous 2. II est tres important d’observer que cette interpretation n’est pas la seule possible. On peut interpreter les deux ensembles ‘DS’ et ‘SS’ comme classes d’expressions reelles en L, c’est-â-dire des expressions «donnees», et les regles ‘3’ ne font que «deriver» une classe d’expressions en L d’une autre classe d’expressions en L. En ce cas, le composant ‘Gr’ de la grammaire ‘G’ devient similaire (mais non necessairement identique) aux regles de transformations du langage logique B de Camap, 1958. Nous pensons aussi que ce type d’interpretation peut etre trouve dans la version de la GT de M. Harris ou de M. Hiz. On peut suggerer encore une interpretation possible de la theorie esquissee sous 2: ‘DS’ peut etre conşue comme rendant compte d’un etat de langue ancien et reconstruit, tandis que ‘SS’ peut etre conşue comme rendant un etat ulterieur; en ce cas, les regles ‘3’ peuvent etre interpretees comme des regles de developpement (ou d’evolution) de la langue L depuis l’etat represente par ‘DS’ â l’etat represente par ‘SS’. Selon notre avis, il est evident qu’aucune de ces considerations n’est «contenue» d’une faşon ou d’une autre dans la theorie developpee sous 2; c’est seulement par une sorte de convention explicite que les concepts ‘DS’ et ‘SS’ de cette theorie sont mis en correlation avec des concepts plus «concrets» comme ceux de structure profonde, structure superficielle; ou deux classes d’expressions en L ; ou « proto-langue » et etat ulterieur de developpement de la meme langue, etc. Autrement dit, il faut considerer que les deux concepts, ‘DS’ et ‘SS’, ne sont 75 pas definis par leurs objets reels, empiriques de reference, mais seulement en termes de la theorie. On peut considerer ‘DS’ et ‘SS’ comme des «explicata» (dans la terminologie de Camap, 1962, pp. 3-8) pour des concepts comportant des definitions moins exactes, comme ceux de «structure profonde», «structure superficielle», «proto-langue», etc., qui peuvent etre considerees comme des «explicanda» (dans la meme terminologie). A la suite de ces considerations, nous pouvons nous poser la question suivante: quel sens peut avoir la critique adressee par Chomsky aux structuralistes, qu’ils ne font pas la distinction entre structure profonde et structure superficielle? II nous semble que cette critique peut avoir un sens seulement â condition de considerer que les langues auraient en realite une structure profonde, c’est-â-dire qu’il y aurait quelque part dans l’univers quel que chose qui serait une «structure profonde». En d’autres termes, l’objection de Chomsky pourrait etre consideree comme pertinente si et seulement si la «structurc profonde» nous avait ete «donnee» d’une maniere «directe» et n’etait pas un simple concept forge par l’esprit, concept qui n’a pas d’autre sens que celui donne par l’ensemble de la theorie et que la theorie definit independamment de tout fait empirique. En d’autres mots: le concept de «structure profonde» n’est qu’une hypothese sur la structure de la langue; faire â quelqu’un l’objection qu’il ne prend pas en consideration cette structure profonde equivaut â lui faire l’objection qu’il n’emploie pas la meme hypothese. Une fois mise en ces termes, Pobjection devient une incontestable banalite. § 4. Les «limitations» de la grammaire structurale Du point de vue de la GT, l’ancienne linguistique structurale est «limitee» et, en demiere analyse, inadequate, parce que le stmcturalisme ne tient pas compte de la distinction entre «structure profonde» et «structure superficielle» et, par consequent, il ne peut pas rendre compte de «l’aspect creatif» du langage. On peut lire dans Chomsky, 1968, p. 19: «I refer to the careful and serious attempt to construct «discovery procedures», those techniques of segmentation and classification to which Saussure referred. This attempt was a failure - I think that is now generally understood. It was a failure because such techniques are at best limited to the phenomena of surface structure and cannot, therefore, reveal the mechanisms that underlie the creative aspect of language use and the expression of semantic content.» Dans Chomsky, 1965, p. 16 on peut lire aussi: «It might be supposed that surface structure and deep structure will always be identical. In fact, one might briefly characterize the syntactic theories that have arisen in modem structural (taxonomic) linguistics as based on the assumption that deep and surface structure are actually the same... The central idea of transformational grammar is that they are, in general, distinct ...» Et plus loin, ibid. p. 17: « .... although the Immediate Constituent analysis (labeled bracketing) of an actual string of formatives may be adequate as an account of surface structure, it is certainly not adequate as an account of deep structure.» 76 Dans le paragraphe precedent nous avons montre que tant que la distinction «structure profonde - structure superficielle» n’est qu’une hypothese sur la structure de la langue, toute critique adressee â la grammaire structurale et visant l’absence de cette distinction â l’interieur du structuralisme ne peut etre que banale. Nous considerons utile d’insister maintenant sur un autre point. C’est vrai que le concept de «structure profonde» nous donne la possibilite de rendre compte d’une maniere compacte des proces «creatifs», ou, en termes plus techniques, des «recursivites» de la langue, de meme que de diverses relations entre differentes expressions de la langue (les relations dites de «periphrase » entre plusieurs expressions). Mais il faut observer, quand meme, que cette capacite de la GT n’est nullement un trăit qui oppose la GT â la linguistique structurale qui serait incapable de rendre compte de ces faits. Prenons un exemple tout â fait theorique. Supposons qu’un constituant quelconque ‘A’ peut avoir soit la structure de constituants ‘B-D-C’, soit la structure de constituants ‘B-A-C’. Nous pouvons maintenant definir une classe d’expressions de la maniere suivante: «Toutes les expressions dont la structure contient le constituant ‘A’ dans le contexte ‘B-C’». II est evident que la classe decrite par la proposition ci-dessus est une classe infinie et qui contient non seulement les expressions prononcees en realite mais aussi toutes les expressions que les usagers de ce langage pourront prononcer â l’avenir. On peut s’apercevoir que la definition precedente est donnee en termes de distribution des constituants et que Ie fait de distribution envisage peut etre interprete comme decrivant un aspect «creatif» du langage. II faut souligner d’ailleurs que la possibilite de rendre compte du «proces creatif» du langage n’est d’aucune fagon necessairement liee au concept de «structure profonde»; en effet, c’est seulement dans la version de 1965 que la GT decrit ces proces en termes de «structure profonde»; dans son ancienne version (1957) ces proces etaient decrits en termes de transformations (cf. Chomsky, 1965; 1963). Or la version de 1957 n’est d’aucune fagon une grammaire «moins transformationnelle» que celle de 1965. Cela veut dire que ce qu’on appelle les «aspects creatifs» du langage peuvent etre decrits en termes de n’importe quelle theorie, meme en termes de distribution, et non seulement en termes d’une GT (et d’autant moins exclusivement en termes de la version de 1965 de la GT). C’est seulement parce que la theorie transformationnelle (dans sa version de 1965) a ete interpretee comme «theorie de la creativite» qu’elle peut servir d’explication pour les aspects «creatifs» et non parce qu’elle aurait ete douee de quelque relation secrete avec ces aspects. Du reste, nous avons montre plus haut que, si l’on veut, on peut decrire ces aspects en termes de pure distribution (c’est-â-dire en termes propres au structuralisme), de meme que, si l’on ne veut pas, la GT pourrait etre congue comme une theorie qui n’a rien â faire avec les aspects «creatifs» du langage (et ce fut le cas de la premiere version, de 1957, de cette theorie). D’autre part, si l’on considere les relations de periphrase existantes entre diverses expressions, on s’apergoit que les dites relations peuvent etre decrites 77 aussi en termes de linguistique structurale, â savoir en termes de distribution. Par exemple, on peut dire que la relation entre le train arrive et l ’arrivee du train est de la meme nature que la relation entre les formes meur- et mour-, c’est-â-dire que le train arrive et l’arrivee du train sont des variantes (complementaires) d’une meme entite syntaxique, aussi bien que meur- et mour- sont des variantes (complementaires) d’une meme entite morphologique. On peut considerer aussi des expressions comme Pierre frappe Paul et Paul est frappe par Pierre comme des variantes (libres) de la meme entite syntaxique, de meme que [r] et [j] sont des variantes (libres) de la meme entite phonemique. En meme temps, il est vrai que, jusqu’â present, les diverses syntaxes structurales n’ont pas decrit de tels faits de cette maniere, mais c’est une question de developpement historique concret de la theorie syntaxique, developpement qui n’a rien â faire avec une «limitation» de principe de la syntaxe structurale. § 5. Les similarites profondes entre les langues Dans Chomsky, 1968, pp. 66-68, la GT est clairement opposee â la linguistique structurale (et meme â la linguistique prestructurale) par le fait que la GT met en evidence les aspects profonds de Ia structure du langage et que ces aspects de profondeur sont â peu pres identiques dans toutes les langues: «Anthropological studies (like structural studies in general) do not attempt to reveal the underlying core of generative processes in language - that is, the processes that determine the deeper levels of structure and that constitute the systematic means for creating ever novei sentence types. Therefore, they obviously cannot have any real bearing on the classical assumption that these underlying generative processes vary only slightly from language to language.» (p. 68) D’un cote il n’est pas tout â fait vrai que «les etudes structurales en general» ont manque de relever le «underlying core of generative processes in language». II y a au moins une briliante exception: c’est la theorie glossematique du langage qui, sans etre une theorie generative, n’est pas une theorie d’une langue mais la theorie de la LANGUE. Ce que Louis Hjelmslev a tente de faire dans ses Prolegomena to a Theory of Language ne fut pas une description d’une langue ou d’un type ou d’une familie de langues; ce ne fut pas non plus une tentative de decrire la structure de toutes les langues parlees, mais de toutes les langues possibles. On peut dire que dans Prolegomena ... on a essaye d’etablir les conditions necessaires et suffisantes qui doivent etre satisfaites par un «objet» pour qu’on puisse le classifier parmi les «langues». Ce que nous venons de dire n’a pas simplement la signification d’une «correction bibliographique»; nous pensons qu’on peut y trouver une signification plus profonde: une theorie non-generative de la langue (une theorie «structurale» ou «analytique», ou - peut-etre - taxinomique), par exemple la glossematique, est apte - en principe - â rendre compte des ressemblances structurales entre les langues; et parce que ces analogies de structure entre des langues tres diverses ne peuvent etre saisies qu’â un niveau tres eleve d’abstraction, on peut interpreter ce niveau comme le niveauprofond de la structure, c’est-â-dire le niveau qui n’est pas 78 accessible â l’observation immediate. Nous ne nous sommes pas propose la tâche d’evaluer de ce point de vue la glossematique par rapport â la GT; il faut souligner quand meme que les investigations theoriques en cette direction pourraient mener â des resultats tres interessants du point de vue de la methodologie generale. Mais le point de depart de ces investigations ne peut etre, en aucun cas, 1’«axiome» que toute theorie structurale est d’une maniere congenitale invalide. D’autre part, il nous semble que M. Chomsky s’est laisse de nouveau entraîner â considerer sa propre interpretation du calcul transformationnel comme la GT elle-meme lorsqu’il ecrit: «Philosophical grammarians [c’est-â-dire les grammairiens «rationalistes», ou ceux dont l’osuvre appartient â ce que M. Chomsky a nomme «Cartesian linguistics», E. V.] had typically maintained that languages vary little in their deep structures [souligne par nous, E. V.], though there may be wide variability in surface manifestations. Thus there is, in this view, an underlying structure of grammatical relations and categories, and certam aspects of human thought and mentality are essentially invariant across languages although languages may differ as to whether they express the grammatical relations formally by inflection or word order, for example. Furthermore, an investigation of their work indicates that the underlying recursive principles [souligne par nous, E.V.] that generate deep structure were assumed to be restricted in certain ways ... Similarly, the grammatical transformations that form surface structures through reordering, ellipsis, and other formal operations must themselves meet certain fixed general conditions.» (Chomsky, 1968, p. 66) II est indiscutable que ce qu’on a designe dans § 2 par le symbole ‘DS’ peut etre interprete (dans le sens technique du terme interprete) comme ayant pour reference «an underlying structure of grammatical relations and categories», c’est-â-dire la structure profonde, mais il n’est pas moins indiscutable que le seul sens du symbole «DS» n’est que celui donne par 2-101. Cela veut dire que, si l’on peut construire un certain ‘DS’ de sorte que de cet ensemble on peut deriver par les ensembles de regles (% F’ et/ou de ‘transformation’) Rlţ R2 ... Rn les langues Li, L2, ... Ln, respectivement, on peut dire que, â cette condition, ‘DS’ est un explicatum (pour le terme, cf. Camap, 1962, pp. 3-8) pour les analogies profondes existantes entre les structures des langues Lj, L2, ... L„ (si n serait le nombre de toutes les langues, alors «DS» serait un explicatum pour les analogies profondes existantes entre les structures de toutes les langues); en d’autres termes, ‘DS’ serait un explicatum pour la structure profonde commune aux langues Li, L2, .. . Ln, ou commune â toutes les langues. La grammaire ‘G’, specifiant ‘DS’, serait un «explicatum» pour les «proces generatifs» profonds des langues L*, L2 ... Ln, ou du langage. 1 Cf. Nagel, 1961, p. 87: «Theoretical notions cannot be understood apart from the particular theory that implicitly defines them. This follows from the circumstance that, although the theoretical terms are not assigned a unique set of determinate senses by the postulates of a theory, the permissible senses are limited to those satisfying the structure of interrelations into which the postulates place the terms.» 79 Si la condition dont on a fait mention n’etait pas satisfaite, la GT ne serait plus un «explicatum» pour les concepts discutes. Mais, quand meme, la theorie ne cesserait pas d’etre une GT. Tout cela veut dire que nous avons seulement la permission de considerer la GT comme une theorie qui peut offrir des «explicata» pour des concepts tels que «structure profonde commune â toutes les langues», «proces generatifs communs pour toutes les langues», mais qu’on n’a pas la liberte de considerer ces termes comme des termes de la theorie elle-meme; ces termes ne sont que des «explicanda» (au sens de Camap) et, par consequent, ils sont exterieurs â la theorie. Autrement dit, prenant la GT en tant que theorie de la langue, on a la possibilite de s’interesser ou de ne pas s’interesser â la question des similitudes ou des identites profondes existant entre les langues; la GT ne determine d’aucune fagon le fait d’aborder ces questions. La preuve materielle nous est foumie par le developpement historique de la GT: dans sa version de 1957 le probleme de l’analogie (ou de l’identite) de structure profonde entre les langues ne constituait pas un «explicandum» pour ce type de grammaire, tandis que suite â son developpement ulterieur ce probleme est devenu - il nous semble - un point central de la theorie. De ce point de vue il paraît que la GT n’est pas dans une position differente par rapport â la linguistique structurale, qui, elle aussi - nous 1’avons montre - peut constituer le «cadre» d’une explication pour 1’analogie profonde de structure entre les langues (voir la glossematique) ou bien peut etre congue comme completement independante de cette question. En revenant sur le passage de Chomsky, 1968, reproduit au debut de ce paragraphe, il nous semble - â la suite des considerations ci-dessus - que l’opposition etablie par M. Chomsky entre la GT d’une part et la linguistique structurale, de 1’autre, est depourvue de sens, vu que les deux doctrines peuvent - â la rigueur - servir de «cadre» pour une explication des analogies structurales entre les langues. Une demiere observation sur les questions qui ont fait 1’objet de ce paragraphe. II est vrai que la GT peut etre interpretee - si l’on veut, et, selon notre opinion, â juste raison - en termes de la «grammaire philosophique», en etablissant des correspondances entre les termes de la theorie transformationnelle et quelques concepts de la «grammaire philosophique». Mais il nous semble abusif de presenter la grammaire «philosophique» ou «cartesienne» ou «raisonnee» comme une theorie transformationnelle, avec «structure profonde», «structure superficielle», «regles de transformation» et «recursivites» (voir le second passage de Chomsky, 1968, cite dans ce paragraphe), de meme que de presenter les theories transformationnelles comme «recent elaborations» de la «philosophical grammar» (Chomsky, 1968, p. 66). Cet abus nous montre encore une fois la confusion entre une interpretation de la theorie et la theorie elle-meme. § 6. Considerations finales. Nous voulons preciser en conclusion que les critiques formulees dans §§ 3-5 ne sont pas dirigees contre la theorie transformationnelle mais contre la tendance - accentuee d’une maniere progressive -â prendre l’une ou l’autre des interpretations possibles de cette theorie pour etre la 80 theorie elle-meme; selon notre avis, cette maniere de voir les choses mcne â des resultats indesirables: 1°. La limitation arbitraire de la valeur cognitive et explicative de la theorie. Si l’on considere comme la theorie seulement une de ces interpretations possibles on exclut par ce fait meme la possibilite d’expliquer par la dite theorie tous les autres aspects de la realite qui pourraient etre eux aussi des interpretations de la meme theorie. On peut dire, â juste raison, que la theorie transformationnelle est beaucoup plus comprehensive que N. Chomsky ne la considere. 2°. On cree de fausses oppositions et, par consequent, de faux problemes concemant les rapports entre la theorie transformationnelle et les autres doctrines linguistiques (cf. ci-dessus §§ 3-5, ou l’on voit que toutes les critiques discutees, adressees au structuralisme, sont soit banales, soit theoriquement immotivees, ou bien des non-sens). Dans ces conditions, les investigations portant sur l’evaluation de la theorie transformationnelle sont menees sur une fausse route. REFERENCES Camap, 1959 = Rudof Camap, The Logical Syntax of Language, Paterson, New Jersey, 1959. Camap, 1962 = Rudolf Camap, Logical Foundations of Probability; second edition, Chicago, 1962. Chomsky, 1963 = Noam Chomsky, Syntactic Structures; third printing, The Hague, 1963. Chomsky, 1965 = Noam Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass., 1965. Chomsky, 1968 =Noam Chomsky, Language and Mind, New York, Chicago, San Francisco, Atlanta, 1968. Nagel, 1961 = Emest Nagel, The Structure of Science; Problems in the Logic of Scientific Explanation, New York & Burlingame, 1961. 81 ÎNCERCARE CRITICĂ ASUPRA TEORIEI „BINARISTE” A SEMNULUI LINGVISTIC* 1. După cum se ştie, pentru Ferdinand de Saussure, semnul lingvistic are un caracter binar: el este constituit dintr-un semnificant (fr. signifiant) şi o semnificaţie (fr. signifie). Cei doi constituenţi alcătuiesc împreună semnul lingvistic. Aşadar, am putea spune că, pentru F. de Saussure, ceea ce, în mod normal, suntem înclinaţi să considerăm sau chiar considerăm a fi elementul „semnificat” al unui semn este o parte a acestuia. Tot în acord cu F. de Saussure semnul este de natură, am spune, „ideală”, în sensul că semnificantul nu trebuie confundat cu secvenţa concretă de sunete; semnificantul este, de fapt, imaginea acustică a acestei secvenţe. Aşa se explică, spune de Saussure, faptul că vorbitorii recunosc un semnificant unic în dosul unei multitudini de variaţii fonetice care apar în folosirea concretă a oricărui semnificant1: „Imaginea acustică” este „amprenta psihică” a sunetului2. în ansamblul său, „semnul lingvistic este deci o entitate psihică [subl. noastră, E.V.] cu două faţete”3. în plus, F. de Saussure face observaţia că cei doi constituenţi ai semnului sunt intim legaţi şi se presupun reciproc4. Aceeaşi concepţie binaristă asupra semnului este reluată şi dezvoltată de Louis Hjelmslev. „Semnul” - spune Hjelmslev5 - „este o entitate generată de către legătura dintre expresie şi conţinut”. în formularea citată (ca şi în formulările pe care le vom cita mai departe) termenul de expresie (a unui semn) corespunde în mare la ceea ce F. de Saussure a numit signifiant, iar termenul de conţinut corespunde, în mare, la ceea ce F. de Saussure a numit signifie. Ceea ce pune în relaţie expresia cu conţinutul este funcţia-semn. Mai departe, se arată: „Expresia şi conţinutul sunt solidare între ele: existenţa fiecăruia dintre aceste două elemente presupune neapărat şi existenţa celuilalt. Expresia este * în LR XXXV (1986), nr. 2, p. 79-88. 1 „Semnul lingvistic uneşte nu un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică”, Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale, publie par Charles Bally et Albert Sechehaye avec la collaboration de Albert Riedlinger, Paris, 1971 (Payot) [prima ediţie, Paris, 1916], p. 98. (Citatele se fac după ediţia din 1971; de aici înainte: Saussure, Cours.). 2 Saussure, Cours, p. 98. 3 Ibidem, p. 99. 4 Ibidem, p. 99. 5 Louis Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language, translated by Francis Whitefield, Madison, 1961 (The University of Wisconsin Press), p. 48 (de aici înainte: Hjelmslev, Prolegomena'). Deşi am utilizat traducerea lui D. Copceag (Bucureşti, 1967), trimiterile la pagină sunt făcute la versiunea engleză, întrucât versiunea română, datorită numărului mic de exemplare, este mai puţin accesibilă. 82 expresie numai în măsura în care îi corespunde un conţinut, după cum şi conţinutul este conţinut numai în măsura în care îi corespunde o expresie”6. Precizarea este de aceeaşi natură cu aceea făcută de F. de Saussure: „Fiecare termen lingvistic este un unic membru [al unei articulaţii, nota noastră, E. V.]; un articulus unde o idee se fixează într-un sunet şi unde un sunet devine semnul unei idei”7. După ce introduce distincţiile dintre forma conţinutului şi substanţa conţinutului, dintre forma expresiei şi substanţa expresiei, distincţii care nu sunt de primă importanţă pentru discuţia care urmează, Hjelmslev arată: „Cel mai indicat ni se pare, totuşi, să folosim cuvântul semn ca denumire a unităţii pe care o alcătuiesc forma conţinutului şi forma expresiei, legate între ele prin acel raport de solidaritate pe care l-am numit funcţie-semn”8. încheiem această succintă prezentare a concepţiei binariste a semnului cu observaţia că dezvoltarea teoriei saussure-iene de către Hjelmslev se face pe baza distincţiei - deja menţionată de noi mai sus - formă / substanţă în interiorul fiecăruia dintre constituenţii semnului: conţinut (Saussure: signifie) şi expresie (Saussure: signifiant)9. Mai facem, pentru sfârşit, observaţia că ceea ce am numit binarismul semnului lingvistic este o caracteristică aproape generală a diverselor orientări structuraliste europene, începând cu cea profesată de „elevii” mai mult sau mai puţin direcţi ai lui F. de Saussure, trecând prin structuralismul praghez şi prin şcoala „funcţionalistă” a lui Andre Martinet şi terminând cu generalizările semiotice de dată mai apropiată ale acestei teorii, datorate unor cercetători ca Greimas sau Eco. De notat, de asemenea, că, în monografia pe care Paul Miclău o consacră semnului lingvistic, monografie care este, în acelaşi timp, şi o prezentare a stadiului de evoluţie a teoriei semnului la data apariţiei, autorul optează pentru o teorie binară10. 2. Se poate observa din cele arătate sub § 1. că accepţia binaristă a termenului de semn deviază de la uzul curent: în conformitate cu acest uz, semnul este un semn pentru ceva (exterior semnului). Or, conform concepţiei binariste, acel „ceva” semnificat prin semn este un simplu component al semnului. Remarcăm, de asemenea, că accepţia binaristă diferă şi de accepţia dată termenului, în mod curent, în lucrările de logică şi de semantică a limbajelor logice11. Această „deviere” de la uzul comun este remarcată atât de F. de Saussure, cât şi de Hjelmslev. F. de Saussure observă: „Numim semn [subl. autorului] combinarea conceptului cu imaginea acustică, dar în uzul curent acest termen desemnează, în general, 6 Hjelmslev, Prolegomena, p. 48. 7 Saussure, Cours, p. 156. 8 Hjelmslev, Prolegomena, p. 58. 9 Pentru întreaga teorie glosematică a semnului, v. Hjelmslev, Prolegomena, pp. 47-60; v., de asemenea, articolul La stratification du langage, în TCLC XII, 1959, pp. 36-68; pentru teoria integrală a semnului la F. de Saussure, v. Saussure, Cours, pp. 97-113; 155-158. 10 Paul Miclău, Le signe linguistique, Paris, 1970 (Klincksieck), pp. 8-10 şi, în special, p. 10. 11 V. ca exemplu, printre altele, Hans Reichenbach, Elements of Simbolic Logic, New York, 1966 (Free Press), pp. 4 şi urm. 83 numai imaginea acustică”12. Hjelmslev consideră că înţelesul „tradiţional” şi „popular” acordat cuvântului semn se caracterizează prin faptul că „esenţa semnului constă în aceea că el este un semn al [subl. autorului] unui obiect oarecare”13. Tot Hjelmslev adaugă observaţia că accepţia pe care el o numeşte „populară” este „admisă [...] în mare măsură de către logicieni şi epistemologi”14. Aceeaşi discrepanţă dintre concepţia binaristă a semnului datorată lingvisticii (saussure-iene) şi concepţia logicienilor este subliniată de Hjelmslev şi cu altă ocazie15: „Nu este înţeles de către logicieni că semnul lingvistic este bi-partit [engl. two-sided], conţinând un conţinut şi o expresie”. în sfârşit, menţionăm faptul că Hjelmslev consideră că este o chestiune de pură convenţie faptul de a alege între cele două înţelesuri ale termenului semn (cel propus de F. de Saussure şi susţinut de Hjelmslev şi cel „popular” care coincide cu cel adoptat de logicieni): „Orice terminologie e arbitrară, aşa că, în fond, nimic nu ne-ar putea împiedica să facem din cuvântul semn o denumire pentru forma * '5î16 expresiei Fireşte că nu putem fi decât de acord cu Hjelmslev, atunci când susţine că alegerea unuia dintre cele două sensuri ale cuvântului semn este o chestiune care ţine de construirea unei terminologii şi că, prin însuşi acest fapt, este o chestiune de pură convenţie. Am adăuga: şi o convenţie nu este nici adevărată, nici falsă. în cazul nostru particular nu putem spune deci că una dintre alternativele de definire (bi- sau mono-partită) a semnului este „cea adevărată”. Pe de altă parte însă, nu e mai puţin adevărat că, în cazul în care suntem puşi în situaţia de a alege una dintre convenţiile care intră (sau pot intra) în competiţie, alegerea noastră are totdeauna o justificare, dacă nu explicită, cel puţin una implicită. După cum arătam la începutul acestui paragraf, F. de Saussure stabileşte prin convenţie explicită, pentru termenul (lingvistic) semn, un înţeles diferit de cel cu care termenul apare în vorbirea uzuală. Hjelmslev preia această convenţie şi dezvoltă o teorie a semnului bazată pe această convenţie. Convenţia nu este adoptată de către logicieni, care, tot prin convenţie explicită, adoptă pentru termenul semn înţelesul uzual. Nu este nimic surprinzător în faptul că F. de Saussure sau Hjelmslev modifică prin convenţie explicită sensul uzual al unui cuvânt (din limba de fiecare zi), căci o bună parte a terminologiilor ştiinţifice au la bază un procedeu identic de construire. După cum nu este nimic surprinzător nici în faptul că logicienii, tot prin convenţie explicită, acordă aceluiaşi termen (luat din vocabularul uzual) un înţeles identic cu cel „popular”, căci şi un astfel de procedeu este destul de frecvent. Problema care se pune este aceea de a vedea care este justificarea (implicită sau explicită) a convenţiei adoptate de F. de Saussure şi preluate de Hjelmslev şi de a stabili dacă şi în ce măsură această justificare este acceptabilă. Ne propunem ca, în cele ce urmează, să examinăm acest aspect al chestiunii. 12 Saussure, Cours, p. 99. 13 Hjelmslev, Prolegomena, p. 47. 14 Ibidem. 15 L. Hjelmslev, Structural Analysis of Language, în TCLC XII, 1959, p. 33. 16 Hjelmslev, Prolegomena, p. 58. 3. în Cursul lui F. de Saussure găsim o singură motivare explicită a „devierii” de la accepţia uzuală a termenului de semn: „în uzul curent, acest termen [= semn, nota noastră, E.V.] desemnează, în general, numai imaginea acustică, de exemplu un cuvânt (arbor etc.). Se uită că, dacă arbor este numit semn, aceasta se face numai în măsura în care acesta este purtător al conceptului «arbore», în aşa fel încât partea senzorială implică pe aceea de total”17. După cum se observă, obiecţia lui F. de Saussure la accepţia uzuală dată termenului semn se reduce în fond, în acest pasaj, la a spune că aceasta neglijează sau ocultează faptul că un element este semn numai în măsura în care semnifică ceva. Căci ce altceva decât „semnifică ceva” poate însemna formularea saussure-iană „este purtător al conceptului...” din pasajul citat? Nu credem că această obiecţie poate rezista unei analize critice, fie ea şi foarte sumară. în primul rând: dacă pot să spun că „imaginea acustică” arbor este semn, aceasta o fac tocmai deoarece ştiu că arbor este „purtător al conceptului «arbore»” sau, altfel spus, că arbor semnifică «arbore». Prin urmare, conferind statutul de semn (şi nu de parte a unui semn) unei imagini acustice, eu nu numai că nu ignor faptul că imaginea respectivă „poartă un concept”, ci, dimpotrivă, mă bazez pe recunoaşterea faptului că ea semnifică ceva (= poartă un concept). In al doilea rând: din simpla împrejurare că „a fi purtător al sensului «arbore»” este condiţia necesară şi suficientă pentru ca imaginea acustică arbor să fie considerată de cineva un semn, nu rezultă în mod necesar că arbor şi «arbore» sunt constituenţi ai unei unităţi care îi înglobează pe amândoi. Generalizând acest mod de a vedea, ar trebui să admitem că oricare două elemente a, b legate printr-o relaţie de echivalenţă (căci, atunci când spun că a este „condiţia necesară şi suficientă” pentru b, spun de fapt că a şi b sunt într-o relaţie de echivalenţă) reprezintă în mod necesar două părţi constitutive ale unuia şi aceluiaşi obiect. Or, o astfel de generalizare este greu de presupus că ar putea fi acceptată de cineva. Rezultă din cele arătate că „devierea” de la accepţia uzuală pe care o propune F. de Saussure în definirea semnului nu se poate întemeia logic pe considerentele invocate în mod explicit în Cours. 4. Alături de justificarea explicită pe care am discutat-o mai sus, din Cours se pot deduce cu uşurinţă şi alte motive care pot sta la baza concepţiei binariste saussure-iene. Prezentarea pe care o face (în cap. I al primei părţi din Cours) asupra teoriei semnului începe cu câteva consideraţii critice asupra concepţiei comune (tot „populare”?), în acord cu care limba ar fi o simplă „nomenclatură”, adică un număr de „nume” aplicate lucrurilor: „Pentru unele persoane limba, redusă la principiul ei esenţial, este o nomenclatură [fr. nomenclature, nota noastră, E.V.], adică o listă de termeni corespunzând la tot atâtea lucruri”18. Prima critică pe care F. de Saussure o adresează acestei concepţii constă în relevarea faptului că ea presupune preexistenţa ideii (conceptului) în raport cu cuvântul: ..Ea [= conceperea limbii ca nomenclatură, nota noastră, E.V.] presupune idei gata făcute, preexistând cuvintelor”19. 17 Saussure, Cours, p. 99. 18 Ibidem, p. 97. 19 Ibidem. în realitate însă, observă F. de Saussure, ideile şi/sau conceptele nu există (şi deci nici nu pot pre-exista) în afară de relaţia lor cu elementele care le exprimă: „Psihologic, făcând abstracţie de exprimarea ei prin cuvinte, gândirea noastră nu este decât o masă amorfa şi indistinctă. Filozofii şi lingviştii s-au pus totdeauna de acord în a recunoaşte că, fară ajutorul semnelor, noi am fi incapabili să distingem două idei în mod clar şi constant. Luată în ea însăşi, gândirea este ca o nebuloasă unde nimic nu este delimitat cu necesitate. Nu există idei prestabilite [fr. preetablies] şi nimic nu este distinct înainte de apariţia limbii”20. Iar mai departe: „Putem să ne reprezentăm deci faptul lingvistic în ansamblul său, adică limba, ca o serie de subdiviziuni contigue desemnate în acelaşi timp pe planul indefinit al ideilor confuze [... ] şi al celui nu mai puţin indeterminat al sunetelor [...]. Rolul caracteristic al limbii în raport cu gândirea nu este acela de a crea un mijloc fonic material pentru exprimarea ideilor, ci de a servi ca intermediar între gând şi sunet în condiţii care să ducă în mod necesar la delimitarea reciprocă de unităţi [subl. noastră, E.V.]”21. Partea subliniată din citat arată în mod clar de ce, pentru F. de Saussure, limba nu poate fi redusă la o nomenclatură: pentru că, departe de a fi simple „nume” aplicate „ideilor” (conceptelor), sunetele au rolul de a „forma” (prin delimitare) ideile; dar prin însuşi faptul că are rolul de „formare” a unei idei determinate, o „imagine acustică” se delimitează ea însăşi în interiorul masei (tot amorfe!) a sunetelor. Concluzia lui F. de Saussure este formulată în termenii unei foarte des citate comparaţii: „Limba este [ ... ] comparabilă cu o foaie de hârtie: gândirea este recto-ul şi sunetul verso-ul; nu se poate decupa recto-ul fară a decupa în acelaşi timp verso-ul; la fel şi în limbă, nu se poate izola nici sunetul de gândire, nici gândirea de sunet [subl. noastră, E.V.]”22. Ni se pare suficient de clară asemănarea (care merge până aproape de identificare) dintre structura semnului şi „principiul esenţial” al structurii faptului de limbă: după cum esenţa faptului de limbă constă în relaţia indisolubilă (cu rol formativ-delimitativ) dintre un segment din masa amorfa a gândirii (neorganizată lingvistic) şi un segment din masa amorfa a sunetelor (neorganizată lingvistic), esenţa semnului lingvistic constă în relaţia (de presupoziţie reciprocă) dintre semnificaţie şi semnificant, numită ulterior de Hjelmslev „funcţie-semn”. Dacă, în ansamblu, limba este o entitate „cu două faţete”, atunci şi elementele de bază din care limba este constituită, adică semnele, este firesc să fie, la rândul lor, elemente cu o structură binară (= cu două faţete); cele două faţete ale semnului fiind una - semnificaţia, cealaltă - semnificantul2Î. In urma celor arătate, suntem în măsură să formulăm două ipoteze (care se leagă între ele) cu privire la justificarea implicită sau indirectă a concepţiei binariste: 20 Ibidem, p. 155. 21 Ibidem, p. 155-156. 22 Ibidem, p. 157. 23 Pe baza noţiunii de funcţie-semn, care este un raport de presupoziţie reciprocă, Hjelmslev pune cu şi mai mare claritate în evidenţă raportul dintre conţinut (la F. de Saussure, semnificaţie) şi expresie (la F. de Saussure, semnificant) în formularea citată de noi în §1 (pentru trimitere v. nota 5). 1° Semnul este considerat a fi entitate binară (semnificaţie şi semnificant) pentru a preveni orice posibilitate de interpretare a limbii ca nomenclatură: dacă semnificaţia este o parte a semnului, acesta nu mai poate fi un „nume al semnificaţiei”24. 2°. Caracterul binar al semnului rezultă din însăşi natura faptului de limbă; dacă în mod esenţial faptul de limbă este de natură binara (gândire şi fonie), atunci şi semnul, ca element de bază al limbii, este firesc să reflecte aceeaşi organizare binară. Spunem că 1° şi 2° sunt legate, întrucât necesitatea de a elimina înţelegerea limbii ca nomenclatură (1°) derivă, pentru F. de Saussure, din însăşi natura faptului de limbă (2°). La justificările lui F. de Saussure, Hjelmslev mai adaugă încă una şi anume: 3°. Concepţia monopartită a semnului lingvistic (promovată de logicieni) împiedică recunoaşterea relaţiei de comutare ca relaţie fundamentală a limbii (în înţelesul lingvistic al cuvântului). „Nu este înţeles de către logicieni faptul că semnul lingvistic este bipartit [engl. two-sided, nota noastră, E .V.] cuprinzând un conţinut şi o expresie, fiecare dintre acestea putând fi supuse unei analize pur structurale. Şi, în consecinţă, logicienii neglijează comutarea [subl. autorului], relaţia fundamentală [subl. noastră, E.V.] care este însuşi firul conducător în înţelegerea limbii în înţelesul lingvistic al cuvântului”25. 5. în acest paragraf vom încerca o evaluare critică a motivelor invocate de F. de Saussure şi Hjelmslev în favoarea concepţiei binariste. (i) Atât după F. de Saussure, cât şi după Hjelmslev, unitatea inseparabilă dintre gândire (conţinut) şi fonie (expresie) reprezintă o trăsătura esenţială, definitorie a structurii lingvistice (2° şi 3° de sub § 4). Precizând lucrurile, Hjelmslev arată că relaţia de comutare este aceea care captează integral această trăsătură specifică a structurii lingvistice. Pentru a nu complica în mod inutil discuţia, vom defini conceptul de comutare, independent de întregul aparat conceptual al glosematicii26, prin următoarea regulă: 4° (a) Oricare doi semnificanţi (elemente ale expresiei) a, b reprezintă unităţi distincte ale limbii L dacă şi numai dacă semnificaţiile lor sunt distincte; în caz contrar, a şi h sunt variante ale aceluiaşi semnificant. (b) Oricare două semnificaţii (elemente ale conţinutului) a, b reprezintă unităţi distincte ale limbii L, dacă şi numai dacă semnificanţii lor sunt distincţi; în caz contrar, a şi b sunt variante ale aceleiaşi semnificaţii. Conform cu 4° (a), morfemele de bază care apar în formele flexionare juc-ăm, cânt-ăm (deci juc-, cânt-) sunt semnificanţi distincţi, întrucât, în mod evident, semnificaţia distinctă a celor două verbe la pers. a IV-a, jucăm, cântăm, se datoreşte exclusiv semnificaţiilor distincte ale celor două morfeme-bază: juc-, cânt-, în schimb, morfemele-bază din formele joac-ă, juc-ăm trebuie considerate variante 24 Aceeaşi motivare apare în formă explicită la Hjelmslev, Prolegomena, p. 58. 25 Hjelmslev, TCLC XII, 1959, p. 33 (articolul deja citat, The Structural Analysis of Language). 16 Definiţia nr. 59 şi, pentru termenii implicaţi în această definiţie, numerele 44, 54, 56, la Hjelmslev, Prolegomena, p. 135. 87 ale unuia şi aceluiaşi semnificant, întrucât ceea ce numim „sensul lexical” al celor două forme flexionare rămâne neschimbat, deşi morfemele-bază diferă între ele ca formă. Sau, în mod analog: în limba română există, desigur, o diferenţă între semnificaţia verbului a mânca enunţat cu privire la oameni şi semnificaţia aceluiaşi verb enunţat cu privire la animale; reprezentăm această diferenţă de semnificaţie prin «mânca0» şi, respectiv, «mâncaa». Cele două semnificaţii nu sunt exprimate în limba română prin semnificanţi distincţi; de aceea, conform cu 4° (b), «mânca0» şi «mâncaa» sunt variante ale aceleiaşi semnificaţii. Ln schimb, în limba germană, semnificaţiile «mânca0» şi «mâncaa» se exprimă prin semnificanţi distincţi: essen şi, respectiv, fressen. Spunem de aceea, în conformitate cu 4° (b), că «mânca0» şi «mâncaa» sunt, în limba germană, semnificaţii distincte (şi nu variante ale aceleiaşi semnificaţii, ca în limba română). Nu este inutil să relevăm faptul că, în forma 4° (a), (b), regula comutării (nenumită însă aşa) reprezintă un principiu de bază al analizei saussure-iene. Hjelmslev are meritul, deloc neglijabil, de a fi dat acestui principiu o definiţie formală (şi, prin aceasta, mult mai exactă), ca parte constitutivă a teoriei glosematice. Ni se pare destul de clar că regula comutării este, pe de o parte, aşa cum arată şi Hjelmslev, o regulă esenţială a teoriei structuiale a limbii şi, pe de altă parte, că această regulă poate fi considerată ca exprimând ceea ce F. de Saussure a considerat a fi principiul de bază al organizării structurale a limbii: unitatea inseparabilă dintre gândire şi fonie (§ 4. sub 2°). Ideea pe care vrem să o susţinem în continuare este că, deşi se poate considera (aşa cum fac F. de Saussure şi Hjelmslev) că regula comutării este strâns legată de 2° (de sub § 4.) sau chiar că poate fi dedusă din 2° (aşa cum, de fapt, consideră de Saussure şi Hjelmslev), în realitate, regula comutării este total independentă de ideea că gândirea şi fonia reprezintă o unitate specifică (2°). Intr-adevăr, la o reflexie atentă, observăm că cele stipulate prin 4° nu ne obligă în niciun fel să considerăm că fonia şi gândirea alcătuiesc o entitate sui generis, prin aceea că sunt inseparabile. Altfel spus: regula 4° îşi păstrează în întregime şi valabilitatea, şi importanţa, fie că admitem, fie că nu admitem că gândul şi fonia alcătuiesc o unitate. Intr-adevăr, pentru a decide dacă «mânca0» şi «mâncaa» sunt în româneşte două segmente de semnificaţie distincte sau sunt variante ale aceleiaşi semnificaţii, este suficient să verific dacă cele două segmente sunt sau nu sunt legate de semnificanţi diferiţi, fară să asum şi ideea suplimentară că legătura celor două segmente de semnificaţie cu câte un semnificant specific sau cu un singur semnificant (comun ambelor) s-ar datora faptului că gândirea şi fonia alcătuiesc două faţete ale unei entităţi sui generis. în sprijinul acestei observaţii poate fi invocat şi faptul următor: principiul 4° stă implicit şi la baza analizei distributive de tip bloomfield-ian, deşi Bloomfield este departe de a asuma ca principiu de organizare structurală a limbii vreo misterioasă unitate între gândire şi forma lingvistică27. 27 V., de exemplu, felul în care L. Bloomfield discută conceptul de formă lingvistică (engl. linguistic form) în Language, London, 1961 (George Allen & Unwin), pp. 158-161. 88 Cele discutate până aici arată că, dacă regula comutării (4°) este efectiv un principiu esenţial de organizare a structurii limbii (şi ea este un astfel de principiu), acest principiu nu decurge logic din ideea că limba este o unitate de un tip special între fonie şi gândire, ci este complet independent de această idee. Altfel spus, relaţia numită de Hjelmslev funcţie-semn care „instituie” semnul lingvistic rămâne validă şi în condiţiile în care nu admitem că la baza structurii lingvistice se află inseparabilitatea dintre gândire şi fonie. Putem deci perfect de bine să considerăm, în continuare, că funcţia-semn instituie semnul lingvistic, admiţând în acelaşi timp că semnificantul (expresia) aparţine limbii, iar semnificaţia aparţine domeniului pe care limba îl semnifică, aşa cum consideră logicienii. în aceste condiţii, funcţia-semn nu este decât o funcţie definită pe mulţimea semnificanţilor şi cu valori în domeniul de referinţă, adică funcţia de denotaţie. în concluzia celor discutate până aici credem că suntem îndreptăţiţi să considerăm că nici 2°, nici 3° nu pot fi considerate ca justificări efective ale concepţiei binariste a semnului: nu putem justifica binaritatea semnului prin unitatea indisolubilă gândire-fonie a limbii, întrucât nimic nu ne obligă să acceptăm această din urmă teză; nu putem justifica binaritatea semnului prin necesitatea de a „salva” regula de comutare, întrucât această regulă rămâne validă chiar dacă nu admitem că structura limbii este esenţialmente duală (gândire-fonie) şi/sau nu admitem că semnul are caracter binar. (ii) Mai departe vom arăta că teza caracterului binar al semnului determină apariţia unei dificultăţi care nu poate fi depăşită în interiorul acestei teorii. Să luăm în consideraţie două semne din două limbi distincte: rom. bou, fr. boeuf Este evident că semnificanţii celor două semne sunt diferiţi. In ce priveşte însă semnificaţiile, lucrurile sunt mai complicate: cele două semne par a nu spune lucruri diferite, din moment ce cele două cuvinte sunt traductibile unul prin celălalt. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să considerăm că cele două cuvinte au aceeaşi semnificaţie. Vom reprezenta această semnificaţie printr-un cuvânt dintr-o limbă diferită, «ox». Avem deci, pentru română semnificaţie: semnificant: iar pentru franceză semnificaţie: semnificant: In această situaţie, vedem că aceeaşi semnificaţie, «ox», face parte din două semne diferite ale unor limbi diferite. Atrăgând atenţia asupra faptului că, pentru de Saussure, semnificaţia şi semnificantul alcătuiesc un fel de bloc (indivizibil), «ox» bou J «ox» 'l boeuf J semn semn 89 invocăm aici comparaţia făcută de el cu coala de hârtie: situaţia celor două semne este comparabilă cu două coli de hârtie care au, să spunem, acelaşi verso, dar recto diferit. Or, trebuie să recunoaştem, este greu să ne imaginăm două coli de hîrtie diferite în această situaţie. Adăugăm că, în conformitate cu o procedură de analiză structurală de orientare strict saussure-iană, două semne care se găsesc în situaţia menţionată şi aparţin aceleiaşi limbi trebuie considerate variante ale aceluiaşi semn. Dat fiind că bou şi boeuf aparţin la limbi diferite, o astfel de soluţie nu poate fi însă admisă. (iii) Ultima observaţie pe care o facem se referă la faptul că o concepţie binaristă a semnului ar fi de natură să prevină ideea simplistă şi eronată că limba ar fi o simplă „nomenclatură”. Pentru a susţine teza că relaţia semnificant-semnificaţie este arbitrară, de Saussure arată că aceleiaşi semnificaţii îi sunt asociaţi semnificanţi diferiţi în limbi diferite28; exemplul dat de el: Ochs (în germană), boeuf (în franceză) care au aceeaşi semnificaţie, anume aceea redată de noi mai sus prin «ox». Exemplele de acest fel se pot înmulţi. Observaţia lui F. de Saussure este de natură să susţină ideea că semnul este arbitrar, însă are dezavantajul că poate fi invocată şi ca argument în favoarea concepţiei că limba este în fond o nomenclatură: din moment ce cuvintele boeuf şi Ochs au aceeaşi semnificaţie, anume «ox», urmează că cei doi semnificanţi [bof] şi [oks] sunt „etichete” distincte aplicate aceleiaşi entităţi (care, în concepţia saussure-iană, se întâmplă să fie un concept). Mai mult: din moment ce ne simţim liberi să identificăm semnificaţia lui [bof] cu semnificaţia lui [oks], în ciuda faptului că ele sunt în relaţie cu semnificanţi diferiţi, urmează că acest din urmă fapt nu are nicio consecinţă asupra esenţei celor două semnificaţii. Dar, admiţând acest lucru, ne situăm departe de ideea favorită a lui F. de Saussure, anume aceea că semnificaţia (de natură conceptuală) există numai prin semnificantul care îi este asociat: din moment ce identitatea sau lipsa de identitate dintre două semnificaţii nu este legată necesar de identitatea sau non-identitatea semnificanţilor corespunzători, nu urmează decât că ceea ce este definitoriu (deci esenţial, în termeni aristotelici) pentru semnificaţie nu este relaţia ei cu un anumit semnificant. Pe de altă parte, dacă suntem de acord asupra acestui punct, trebuie să admitem că în acest sens, conceptul semnificat este logic independent de semnificantul (semnificanţii) care îl semnifică. Cele arătate aici (sub (iii)) nu trebuie înţelese în niciun caz ca o pledoarie în favoarea ideii că limba ar fi o „nomenclatură”. Ceea ce trebuie înţeles este numai faptul că nu o concepţie binaristă a semnului poate fi mijlocul de a preveni o posibilă sau reală identificare a limbii cu o nomenclatură. Mai mult, am căutat să arătăm că o astfel de concepţie asupra semnului, în mod paradoxal, invită la o astfel de identificare. 6. Din cele arătate în paragraful precedent (§5.) rezultă că niciuna dintre justificările (explicite şi/sau implicite) aduse de F. de Saussure şi Hjelmslev concepţiei binariste a semnului nu rezistă unui examen critic. Contrar ideii lui de Saussure că unitatea inseparabilă gândire/fonie este o caracteristică esenţială a 28 Saussure, Cours, p. 100. 90 I limbii, un principiu de organizare a acesteia, asumarea acestei idei se dovedeşte a fi I superfluă: regula comutării (care reflectă, într-adevăr, principiul de bază al organizării limbii) rămâne perfect valabilă şi fară asumarea acestei misterioase unităţi. Aşadar, în cazul în care motivăm (aşa cum pare a face F. de Saussure) binaritatea semnului prin ideea unui „bloc” gândire/fonie, motivarea se face prin recursul la o presupoziţie inutilă. în cazul în care motivăm concepţia binaristă prin necesitatea de a „salva” regula de comutare (cum face Hjelmslev), motivarea nu este reală, întrucât regula de comutare rămâne valabilă şi în cazul unei concepţii monopartite a semnului. în sfârşit, dacă vedem (aşa cum vede Hjelmslev în mod explicit şi F. de Saussure în mod implicit) în binarism un mijloc de a obţine un fel de „imunitate” faţă de o posibilă înţelegere eronată a limbii ca nomenclatură, acest mijloc se dovedeşte a fi nu numai ineficace, ci chiar periculos: el poate constitui însuşi începutul „contaminării”. Putem spune, pentru a reveni la întrebarea pe care ne-am pus-o către începutul acestor rânduri, că devierea de la accepţia cunoscută a termenului semn nu-şi găseşte nicio justificare reală nici la F. de Saussure, nici la Hjelmslev. în plus, trebuie adăugat că „binarismul” semnului, prin ipoteză odată generalizat, n-ar face decât să izoleze teoria generală a limbilor naturale de teoria generală a limbajelor (artificiale) logice; o astfel de generalizare n-ar face decât să accentueze opoziţia dintre limba concepută, cum zicea Hjelmslev, „în sensul lingvistic al cuvântului” şi limba concepută, să spunem, în sensul logicienilor. Or tocmai o accentuare a acestei opoziţii nu este de dorit, dacă ţinem seama că, aşa cum observa şi Hjelmslev, teoria limbii n-a avut decât de câştigat din contactul cu relativ recentele dezvoltări ale logicii. Am vrea să adăugăm o ultimă observaţie: tot aşa cum teoria binaristă a semnului şi principiul fundamental de organizare a limbii, relaţia de comutare, sunt independente de asumarea unei ipotetice inseparabile unităţi gândire/fonie, întreaga teorie structurală a limbii făcută de F. de Saussure, ca şi întreaga teorie glossematică sunt independente de acceptarea caracterului binar al semnului. Spaţiul nu ne permite să examinăm mai aprofundat acest aspect. Ne limităm la următoarea observaţie, care vine în sprijinul ideii noastre: nici definiţia binară a semnului, nici aceea a fiincţiei-semn nu fac parte din sistemul celor 108 definiţii-axiome de la sfârşitul Prolegomenelor lui Hjelmslev29. 29 Hjelmslev, Prolegomena, pp. 131 şi urm. 91 FROM DE SAUSSURE TO CRATYLUS AND BACKWARDS* 1. To my knowledge, an inconsequence remained unnoticed conceming de Saussure’s sign theory. In this section I am going to make it explicit. De Saussure considers that the linguistic sign is arbitrary, i.e., there is no natural link between the signifiant and the signifie1. De Saussure considers, as well, that this principie dominates the entire linguistics dealing with la langue (of course, in contradistinction to the linguistics dealing with parole)1. According to de Saussure, the linguistics of langue deals only with the part of the speech activity which is highly socialized and which is “imposed” somewhat “from the outside” to the individual speaker. Under such conditions, de Saussure’s specification: arbitrariness dominates “la linguistique de la langue”, leaves open the possibility of considering that the linguistics dealing with the individual speech activities (of the “langue” users), i.e., the linguistics of parole, was not dominated by the same principie. In other words, the Saussurian specification allows one to say that while the sign system is govemed at the langue level by the arbitrary link significant / signifie, at the parole level, i.e., the level of the individual use, the same sign system is not govemed by the same principie. Moreover, it seems to me that various sections of the Cours ... give enough support for the idea that the very (individual) use of the sign system is govemed by the principie of motivation. This amounts to consider that for the (individual) speaker the link between the sign constituents is far from being of a purely arbitrary nature. Quite on the contrary, I am inclined to consider that the above mentioned sections give enough support to the view that the actual use of the sign system is govemed by the principie of motivation. To be more specific: from the view point of its user, the link between signifiant and signifie is not arbitrary but, in some sense (to be explained below), motivated. The ordinary speaker feels more comfortable when grasping some illusory or real motivation inside the structure of signs. The sections of the Cours ... I was referring to are those devoted to the diachronic linguistics (Part three): viz. Chapt. III (Consequences grammaticales de l’evolution phonetique), §§ 1,2, 3, 6, Chapt. IV (L'analogie), §§ 1, 2, 3, Chapt. V (Analogie et evolution), the full chapter, Chapt. VI (L ’etymologie populaire). It seems to me it is worth pointing that all the above mentioned chapters deal with linguistic change and that, for de Saussure, linguistic change is to be explained at the parole level. * în RRL XXXI (1986), n° 6, pp. 493-502. Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris, 1971, 3C ed. (Payot), p. 101: „il [= the signifiant] est immotive, c’est â dire arbitraire par rapport au signifie avec lequel il n ’a aucune attache naturelle dans la realite” [Italics mine, E.V.]. From now on: Cours ... 2 “Le principe enonce plus haut domine toute la linguistique de la langue” [Italics mine, E.V.]. Cours..., p. 100. 92 Some quotes from Cours ... are to be found below. I start with the definition of the analogy: “L’analogie suppose un modele et son imitation reguliere. Une forme analogique est une forme faite ă l’image d’une ou plusieurs autres d’apres une regie determinee.” [author’s Italics] (Cours ..., p. 221) Author’s example is Lat. honos - honosem which became first honos -hondrem by the regular rhotacism of -s-, and later on honor - hondrem, by analogy with orator - orătorem. One might perhaps take into account, as well, the “influence” of the other members of the same paradigm, containing an -r-\ honoris, hondre, etc. De Saussure’s comment on this example is interesting for our discussion: “On voit donc que, pour contrebalancer l’action diversifiante du changement phonetique (honos : hondrem), l’analogie a de nouveau unifie les formes et retabli la regularite (honor : hondrem).” (Cours ..., p. 222) One can easily see that analogy amounts to the re-creation of a new form, looking “more motivated” than the previous one: honor is motivated by honoris, hondrem, hondre, etc. as well as by orător : orătorem, whereas honos was unmotivated. But de Saussure’s phrasing “l’analogie a ... unifie ...” is only a kind of figurative way of speech: the analogy is only the means by which the user of the sign system makes new forms, satisfying his “taste” for a higher degree of motivation. It is exactly because the speaker prefers motivated signifiants that he acts by analogy on the unmotivated form honos, changing it into a “more motivated” one, viz. honor. The feature initiating the analogic changes has its origin inside psychology or, moreover, in the speaker’s “conscience” and “understanding” of linguistic relations: “L’analogie est d’ordre psychologique; mais cela ne suffit pas â la distinguer des phenomenes phonetiques [...]. II faut aller plus loin et dire que l’analogie est d’ordre grammatical: elle suppose la conscience et la comprehension d’un rapport unissant les formes entre elles.” [Italics mine, E.V.] (Cours ..., p. 226). “L’analogie [...] n’est qu’un aspect du phenomene d’interpretation, une manifestation de l’activite generale qui distingue les unites pour les utili ser ensuite.” (Cours ..., pp. 227-228) Conceming the analogic processes: “Rien n’entre dans la langue sans avoir ete essaye dans la parole, et tous les phenomenes evolutifs ont leur racine dans la sphere de l’individu. Ce principe [...] s’applique tout particulierement aux innovations analogiques. Avânt que honor devienne un concurrent susceptible de remplacer honos, il a fallu qu’un premier sujet l’improvise, que d’autres l’imitent et le repetent, jusqu’â ce qu’il s’impose â l’usage” (Cours..., p. 231). “Chaque fois qu’une creation s’installe definitivement et elimine son concurrent, il y a vraiment quelque chose de cree et quelque chose d’abandonne, et â ce titre l’analogie occupe une place preponderante dans la theorie de l’evolution.” [Italics mine, E.V.] (Cours..., p. 232) „Quelle que soit l’origine de ces changements d’interpretation, ils se revelent toujours par l’apparition de formes analogiques.” (Cours..., p. 233) 93 “[...] l’effet le plus sensible et le plus important de l’analogie est de substituer â d’anciennes formations, irregulieres et caduques, d’autres plus normales, composees d’elements vivants.” [Italics mine, E.V.] (Cours..., p- 243) It seems to me quite obvious that the formations the “plus normales” are at the same time the formations which are “more motivated”. Now, some more quotations conceming “l’etymologie populaire” (folk etymology). This kind of innovations are, according to de Saussure: “Des tentatives d'expliquer approximativement [Italics mine, E.V.] un mot embarrassant, en le rattachant â quelque chose de connu.” (Cours ..., p. 238) This process is an act of interpreting the linguistic sign, whereas its result is a new form felt as more “motivated” than the old one: “Ils [= the forms resulting from the folk etymology] ont tous ce caractere d’etre des interpretations pures et simples de formes incomprises [Italics mine] par des formes connues.” (Cours ..., p. 240) Here, incomprises means obviously a high degree of arbitrariness which does not allow the speaker to understand an unfamiliar word without the help of the dictionary; at the same time, the interpretation “par des formes connues” refers here, again obviously, to the “remodeling” of the un- or less known form according to the pattem of an already known form; in such a way the latter becomes the motivation of the former. Closing these extensive quotations, it seems be worth mentionning that de Saussure rightly points to the fact that analogy and folk etymology are essentially similar processes. To sum up the Saussurian ideas resulting from the above quotations, speakers “react” to unmotivated signs by introducing their own motivation when signs are not actually motivated (by means of analogic processes and folk etymologies). This is - I believe - a strong support for the idea that speakers dislike arbitrariness and react to it by remodeling the signs so that they become less arbitrary. It is time now to show what the incongruence of de Saussure’s ideas (conceming the sign) consists of. Chapter 2 of the first part of the Cours ... is devoted to the Immutabilite et mutabilite du signe. In § 1 of this chapter, de Saussure deals with the “immutabilite (du signe)” and tries to explain why the relation signifiant - signifie remains constant (i.e., unchanged) in spiţe of the fact that this relation is arbitrary. Or, to put it in a more significant way for our discussion: why cannot (individual) speakers modify at their own will the relation signifiant / signifie although this relation is totally convenţional (= arbitrary)? De Saussure’s answer to this question contains two ideas: (a) The relation signifiant - signifie belongs to the langue (in contradistinction to the parole), which is a social institution; the speakers are then required to observe its rules and are not allowed to modify them: “La langue ne peut donc [...] etre assimilee â un contrat pur et simple, et c’est justement de ce cote que le signe linguistique est particulierement interessant â etudier.” (Cours ..., p. 104) (b) Since the link between signifiant and signifie is arbitrary, that is, it has nothing raţional, there is no raţional ground for changing it; any signifiant is as good (or as bad) as any other for expressing a given signifie. To quote again de Saussure: 94 “L’arbitraire meme du signe met la langue â l’abri de toute tentative visant â la modifier. La masse, fut-elle meme plus consciente qu’elle ne l’est, ne saurait la discuter. Car pour qu’une chose soit mise en question, il faut qu’elle repose sur une norme raisonnable [...]; mais pour la langue, systeme de signes arbitrares [Italics mine, E.V.], cette base fait defaut, et avec elle se derobe tout terrain solide de discussion; il n’y a aucun motif de preferer soeur h sister, Ochs â boeuf, etc.” (Cours ..., pp. 106-107) For our discussion, more relevant is de Saussure’s second idea (above in (b)), because it enables us to clarify what the “incongruence” of de Saussure’s arguments consists of. On the one hand, we have seen that, according to de Saussure’s text, speakers “react” to the arbitrariness by “remodeling” some signs (by analogy and / or folk etymology), in order to make them less arbitrary. If this is true, it follows that: (i) An ordinary speaker does make some difference between arbitrary and, to some extent, motivated signs; (ii) An ordinary speaker is more satisfied with (at least to some degree) motivated signs; (iii) An ordinary speaker does act on signs felt by him as being “too arbitrary”. On the other hand, de Saussure considers that sign arbitrariness prevents by its very irrationality any possible unwarrantable speakers’ interference within the sign structure. It seems to me clear enough that de Saussure’s reasoning point (b) cannot hold together with (i) - (iii). And since (i) - (iii) are supported by a lot of factual evidence (the entire theory of the analogic process and folk etymology is based on a great amount of facts), it follows that point (b) of de Saussure’s argumentation does not hold. Apparently, de Saussure missed the point that the very arbitrariness of the sign structure could be and, as a matter of fact, actually is the raţional ground for the speaker to act on the sign structure. 2. Once the Saussurian point of view conceming analogy and folk etymology as well as the points (i) - (iii) under § 1 (entailed by the Saussurian approach) are accepted, one is perfectly entitled to ask the following question: the ordinary speaker does make the difference between (partially) motivated signs and plainly arbitrary signs; he displays his preference for the less arbitrary signs; he actually acts in order to avoid the signs considered by him too arbitrary; then why does he modify (by analogy and / or by folk etymology) only some of the words of the vocabulary? Using the data from the Saussurian text, I am going to try to answer this question. This answer is not to be found explicitly throughout the Cours ..., but can be easily inferred from the Saussurian statements. My first remark is that the analogical re-modeling is applied mostly to the irregular forms. A form like honos is to some extent irregular, when compared with the other terms of the paradigm, viz. honoris, hondrem, hondre, etc. This irregular form is felt by the speakers, it is no doubt, more arbitrary than honor, which is “motivated” by the forms containing an -or-, as well as by other words ending in -or, like orator. My second remark concems the folk etymology: this 95 process applies mostly to words which are unfamiliar to the speaker. As de Saussure points out, the speaker “explains” (to himself) the unfamiliar word by means of a (more) familiar one. This “explanation” consists in giving to the unknown word a new form, more similar to the word which is familiar to him. Since the ordinaiy speaker re-models words and / or word forms when and only when he feels them exceedingly unmotivated (in the Saussurian sense), one is allowed to infer that when the speaker does not act this way, he does not feel them as unmotivated. If they are not felt as unmotivated, one could say that the speaker feels these forms as motivated. However, I would prefer to make a less strong statement and to simply say that the speaker feels as normal, or better as well-chosen all the lexical items or lexical forms which have not undergone his regularizing activity. I would like now to call the attention on the term well-chosen which I have used purportedly. This formulation naturally involves an answer to the question: well-chosen by whom? According to the Saussure’s view (see (a) under § 1), the correct answer is bound to be: by the LANGUE. Since the relation signifiant-signifie is established at the langue level (in Saussurian sense, as opposed to parole) and, again according to de Saussure, langue is but a social institution, a more comprehensive answer should be: by the LANGUE as SOCIAL INSTITUTION. 3. At first sight, a comparison between the Saussurian sign theory and the Plato’s linguistic ideas developed in Cratylus would seem perhaps senseless, because, according to de Saussure, the sign is arbitrary (unmotivated), whereas Socrates (from Plato’s dialogue) argues exactly against the conventionalist point of view (advocated by another character of Plato’s dialogue, namely, by Hermogenes). However, I think that one’s attention focused on the topics dealt with in § § 1, 2 above would discover surprisingly many subtle links between the two sign theories. Before starting the above suggested comparison, I believe it is worth to briefly recall the ideas dealt with throughout Cratylus. The characters of the dialogue are Cratylus, Hermogenes and Socrates. The first advocates the naturalist view conceming the relation name / object: the name is “natural”, that is to say it “mirrors” the object or, in other words, is determined by the very nature of the object. According to Cratylus’ view, Hermogenes is not the Hermogenes’ name for Hermogenes is poor, whereas his name (viz. Hermogenes) “means” “belonging to Hermes’ race”, Hermes being the god of richness3. The second character (Hermogenes) advocates the conventionalist point of view: the link name / object is a matter of pure convention (later, de Saussure would qualify this link as arbitrary); in principie, the names could be “changed” as slaves’ names can be freely changed by the slaves’ owner. It is worth pointing to the fact that according to both of these views every name is “the right one.”4 3 Gerard Genette, Mimologiques. Voyage en Cratylie, Paris, 1976 (Seuil), pp. 22-23. 4 Josef Derbolav, Platons Sprachphilosophie im Kratylos und in den spăteren Schriften, Darmstadt, 1972 (Wissenschaftliche Buchgesellschaft), p. 52. As to the third character, Socrates, his ideas will be examined in more detail throughout the next section. I mention here only that he argues against the Hermogenes’ point of view, i.e., against the conventionalist one, as well as against the Cratylus’ point of view, i.e., the naturalist one, developing his own approach, which is closer to the Cratylist one. Genette calls it socratylism5. 4. The “socratylism” will be examined in this section in relation to what has been said in §§ 1, 2, that is in relation to the Saussurian approach to linguistic sign. Socrates’ first step in discussing the relation name/object is to reject the conventionalist point favoured by Hermogenes. According to Hermogenes, “rightfully naming” is a matter of agreement and convention (cvvOijKtj nai opioXoyiaf. And further: „A mon avis, le nom qu’on assigne â un objet est le nom juste; le change-t-on ensuite en un autre, en abandonnant celui-lâ, le second n’est pas moins juste que le premier; c’est ainsi que nous changeons le nom de nos serviteurs, sans que le nom substitue soit moins exact que le precedent. Car la nature n’assigne aucun nom en propre â aucun objet: c’est affaire d’usage et de coutume chez ceux qui ont pris l’habitude de donner les noms.” (Crat. 384 d, e) It seems to me clear enough that according to the conventionalist thesis, at least in the form given by Hermogenes, from the very idea that names are given to objects simply by ofioÂoyia (convention) and are linked to them only by use and habit (yoţxoj Kai eOr.i) - and not by nature - follows also the idea that any speaker is allowed to change the names already given. It is precisely this entailment that Socrates uses in rejecting convenţionalism: “Socr... L’appellation qu’on attribue â chaque objet est le nom de chacun? Herm.: C’est mon avis. Socr/. Que ce soit un particulier ou la cite qui la donne? Herm.: Oui. Socr:. Comment? si j’appelle, moi, un etre quelconque, - par exemple, ce que nous appelons aujourd’hui un homme, si, moi, je le nomme cheval, et ce que nous appelons cheval, si je l’appelle homme, le meme etre portera-t-il pour tout le monde le nom d’homme, mais pour moi en particulier celui de cheval? Et inversement, le nom d’homme pour moi, mais celui de cheval pour tout le monde? Est-ce lâ ce que tu veux dire? Herm.: C’est mon avis.” (Crat. 385 a, b) Later on, Socrates gets Hermogenes formulating in a more explicit way his “free change of names” thesis: “Socr.: Le nom que chacun attribue â un objet est donc le nom de chacun? Herm.: Oui. Socr.: Chaque objet aura-t-il autant de noms qu’on lui attribuera, et au moment qu’on les lui attribuera? Herm.: En effet, Socrate, je ne conşois pour ma part, qu’une juste faşon de denommer: je puis appeler chaque objet de tel nom, etabli par moi; toi, de tel autre, etabli par toi. II en est de meme pour les cites. Je les vois parfois assigner chacune un nom different aux memes objets, des Grecs se separer ainsi des autres Grecs, et les Grecs des Barbares.” (Crat. 385 d, e) 5 Genette, op. cit., p. 17: “la these socrato-cratylienne - socratylienne” [author’s Italics]. 6 Crat. 384 d. Quotes are made from Platon, Oeuvres completes, tome V - 2e pârtie, Cratyle. Texte etabli et traduit par Louis Meridier, Paris, 1931 (Les Belles Lettres); only references to Meridier’s study indicate pages. 97 At this point Socrates starts developing his own theory of right naming: giving names is not the business of anyone, as Hermogenes believes. Dealing with names requires a qualified man, because only such a qualified man, a professional, is in the position to give the right name to each object. That man who knows how to give (the right) names to objects (Stjjuiovpyog âvo/icnojv) is a lawgiver (vofioOerriq). „Socr.: Ainsi, Hermogene, ce n’est pas au premier venu qu’il appartient d’etablir le nom, mais â un faiseur de noms; et celui-lâ, semble-t-il, est le legislateur, c’est-â-dire l’artisan qui se rencontre le plus rarement chez les humains.” {Crat. 388 e - 389 a) „Socr.: II y a donc des chances, Hermogene, pour que l’etablissement du nom ne soit pas, comme tu le crois, une petite affaire, oeuvre des gens mediocres et des premiers venus. Cratyle a raison de dire que les noms appartiennent naturellement aux choses, et qu’il n’est pas donne â tout le monde d’etre un artisan de noms, mais â celui-lâ seulement qui, les yeux fixes sur le nom naturel de chaque objet, est capable d’en imposer la forme aux lettres et aux syllabes.” (Crat. 390 d - e) Thus: according to Socrates, names cannot be changed because: (a) they are established by law (given by the nomothetes) and (b) nobody (besides the nomothetes, of course) knows how to give the right name to objects. Further: since the thesis of change freedom follows in Hermogenes’ conception - as I already tried to show - from the idea that the link name / object is a matter of convention, once the change freedom thesis is rejected, the idea of ‘convenţional link’ cannot hold any longer and consequently has also to be rejected. It is worth mentioning that the conventionalist point of view as it appears in Plato’s dialogue contains, as a matter of fact, two statements: (a) the link name / object is due to a pure convention (â/uokoyia) and (b) names can be changed (Crat. 384 d — e); at least in Hermogenes’ formulation, statement (a) is considered to email statement (b) (Crat. 384 d): (b) for (a). In his argumentation, Socrates does by no means say that either (a) or (b) was incorrect; neither does he reject as false the entailment of (b) by (a). On the contrary: he plainly takes for granted the entire Hermogenes ’ formulation and shows that the full statement does not hold. This approach is particularly interesting for our discussion: it supports the view that Socrates, that is to say Plato, does not understand by convenţionalism anything else than Hermogenes does. To put it otherwise: Hermogenes’ formulation represents exactly what Plato himself means by convenţionalism7. I think we have now at our disposal the main “Socratylist” ideas to be compared to the Saussurian theory of sign. 7 That is why I do not agree with Genette’s view according to which Socrates would use a sophism when proving that Hermogenes’ thesis does not hold: Socrates would take into consideration only point (b) of Hermogenes’ formulation, totally disregarding (somewhat iiiicitly) Hermogenes’ point (a). In such a way, Genette’s point would imply that Socrates (= Plato) had a somewhat different view on convenţionalism (see Genette, op. cit., pp. 12-13); as a matter of fact, as 1 tried to show, rejecting (b), one is bound to reject (a) as well, that is to say, reject the entire conventionalist thesis. 1° Let us start by recalling one of our conclusions drawn from the analysis of the Cours...-. from the speaker’s point of view, the sign is not arbitrary (= convenţional), or, to put it differently, speakers do not “feel” as plainly convenţional the link between name (= signifiant) and what the name signifies (see our final comments from § 2). On the other hand, the first part of Cratylus is directed exactly against the conventionalist thesis: Socrates tries to get Hermogenes convinced of the “erroneous” content of convenţionalism. The conclusion to be drawn when the Saussurian and the Platonician point of view are jointly considered is thus that “socratylism” is but the reflex of the ordinary speaker’s conception (or feeling?) conceming the linguistic sign: the Socratylist anti-conventionalist thesis is formulated from the speaker’s standpoint (and not from the linguist’s one) and, in this respect, “socratylism” obviously is not at all in opposition to the Saussurian parole theory. Adopting the Bloomfieldian jargon, one should say that the “Socratylist” anticonventionalism represents a kind of “secondary response” to language (= the speaker’s ideas conceming the language), whereas Socrates’ “tirade” of Crat. 385 a could be interpreted as a kind of “tertiary response” (= the speaker’s reaction when his “secondary response” is in some way contradicted)8. Obviously, Socrates’ anticonventionalism actually contradicts the Saussurian arbitrariness thesis (as it does contradict Hermogenes’ anticipative version of it). However, taking into consideration the full Saussurian thought (i.e., not only his sign theory itself, but his views conceming the sign at the parole level as well), one should say that „socratylism” exemplifies de Saussure’s conception of how speakers react to arbitrariness. Under such conditions, I think that one is entitled enough to consider that “socratylism” supports “in advance” the second part of the Saussurian theory. 2° In the closing remarks of § 2, I have put forth the idea that the ordinary speaker considers signs to be well chosen when they do not strike him as too unmotivated (= too arbitrary)9. To the natural question to be raised: by whom?, I have mentioned that the Saussurian appropriate answer is: by the langue as a social institution. “Si par rapport â l’idee qu’il represente, le signifiant apparaît comme librement choisi, en revanche, par rapport â la communaute linguistique qui Temploie, il n’est pas libre, il est impose [Italics mine, E.V.]. La masse sociale n’est point consultee, et le signifiant choisi par la langue ne pourrait pas etre remplace par un autre.” (Cours ..., p. 104) Further de Saussure’s explanations are, I believe, very suggestive with respect to the idea I am going to develop in the sequel: “Ce fait, qui semble envelopper une contradiction, pourrait etre appele familierement «la carte forcee». On dit â la langue: «Choisissez!» mais on ajoutte: «Ce sera ce signe et non un autre».” (Cours ..., p. 104) And further: 8 L. Bloomfield, Secondary and Tertiary Responses to Language, „Language”, 20, 1944, n° 2, pp. 45-56. 9 The same idea can be found in the Cours..., p. 106: “chaque peuple est generalement satisfait de la langue qu’il a reşue”. 99 “ n’importe quelle epoque et si haut que nous remontions, la langue apparaît toujours comme un heritage de 1’epoque precedente. L’acte par lequel, ă un moment donne, les noms seraient distribues aux choses, par lequel un contrat serait passe entre les concepts et les images acoustiques - cet acte, nous pouvons le concevoir, mais il n ’a jamais ete constate.” [Italics mine, E.V.] (Coursp. 105) Running through the above quotes, one can see how the “Socratylist” image of the onomaturgos, which is at the same time the linguistic lawgiver (nomothetes), starts to stand out: the signifiant is “imposed” (by whom?) to the linguistic community; one says to the LANGUE: “do choose!”; and makes the restriction: “but only this sign and not another one” (who is this “one” saying “do choose”?); and finally de Saussure refers to “the act by which, at a given moment, the names are distributed to things” (again: who is that one acting as name distributor?). The answer comes naturally: the Plato’s man who is at the same time the name- and the lawgiver. The only difference between Plato and de Saussure concems the attitude displayed towards the lawgiver: de Saussure, on methodologic positivist grounds, does not believe that such a lawgiver actually acted (such a moment “has never been recorded”), whereas Plato actually does believe in the existence of such people. Mention should be made that, as a matter of fact, de Saussure does not say “this naming act had never happened”; he simply does not take into consideration this hypothesis, because it cannot be scientifically supported. Another reason for which de Saussure does not pay any attention to the lawgiver hypothesis is the following: linguistics deals only with already established languages (that is, why the very problem of language(s) origins is to be banished, according to de Saussure, from the linguistic framework); but the presumed “naming time” is necessarily situated before the moment the “established languages” started to exist. 3° In spiţe of the difference in attitude conceming the existence of the namegiver, many deeper and, I believe, essential similarities can be found between saussurianism and “socratylism” with respect to - let us call it - lack of change freedom. The strongest Saussurian argument against change freedom appears to be the unmotivated (arbitrary) character of the relation signifiant / signifie: why change the signifiant X by Y, if X is as good (or bad) for signifying its sense, as Y is? However, as I tried to show under § 1, the Saussurian argument does not hold (just because the ordinary speaker does not feel the link signifiant / signifie as arbitrary). Then, let us try to look closer at other de Saussure’s argument. This argument runs as follows: the individual is not allowed to touch on the relation signifiant / signifie, because this relation is imposed by the language structure (langue) which is a social establishment. The signifiant is “choisi par la langue” (Cours ..., p. 104) and this choice is imposed to the speaker(s): “Si l’on veut demontrer que la loi [Italics mine, E.V.] admise dans une collectivite est une chose que l’on subit, et non une regie librement consentie, c’est bien la langue qui en offre la preuve la plus eclatante.” (Cours ..., p. 104) 100 Thus: LANGUE is a social establishment; as social establishment, it has its own rules; speakers are bound only to observe these rules, and not to change them, for rules are not of contractual nature. It is time now to point to the “personification” used by de Saussure: he speaks of “le signifiant choisi par la langue” (Cours ..., p. 104). It seems to me easy to see that we are not far from the Socratylist picture of the relation name/ speaker. The namemaker (ârjfiiovpyâg âvojuărcov) is a lawgiver (vojuodsrtjq): he gives then the laws for using the names. The ordinary man (the “first coming man”, as Socrates calls him) has but to use the names according to the laws, because he is not qualified for creating (right) names and, consequently, even less for giving laws according to which names have to be used. For Socrates, language is a social praxis10 govemed by laws, given by a qualified person (the vo/uoDetijc) and even supervised by a kind of professional man, the dialectician philosopher Sioăsktikov (Crat. 390 c), who directs (smmăTtjv Crat. 390 c) the vojuodtttjg’ activity. Leaving aside the role of the supervisor (which is immaterial for our discussion and was mentioned only in order to have a more complete picture of the Socratylist conception of language), it is obvious what, according to Plato, the social character of language consists of. It might be said that the terms in which the social functioning of language is described are almost the same for Plato and de Saussure; names are linked to objects by laws. These laws forbid the speaker to interfere the name / obj ect relation. The main (perhaps the only one?) difference between Plato and de Saussure is the following: for de Saussure the “lawgiver” is the LANGUE itself11, which arbitrarily “chooses” the signifiants in such a way as its choice to become a law to be imposed to the speaker, and unconditionally observed by him. For Plato, the “Lawgiver” is not to be identified with LANGUE; his laws creates the language. For Plato language is created (by the vo/ioOerrjg) while for de Saussure language is self-created. In other respects, their approach to language as social institution (with “laws”, “lawgivers”, “people required to obey” the laws) is essentially alike. One should say that in Plato’s conception the law-establishing role of the LANGUE appears hypostasised and “personified” by the vofJoOsrrjg. To put it otherwise, Plato gives a somewhat mythical explanation to exactly the same socio-linguistic features accounted for in strictly positivist terms by de Saussure. One more remark, before closing our considerations on this point: is there no connection between de Saussure’s above-mentioned “personification of language” 10 The Platonician view on language as a social activity (praxis of naming) has been discussed by many of the comentators; see, for example: Derbolav, op. cit., pp. 63-64, Genette, op. cit., pp. 13-17, Henry Joly, Le renversement platonicien. Logos, episteme, polis, Paris, 1974 (Librairie philosophique), pp. 136-139; Meridier, Crat., pp. 14-15, does not mention this aspect; see, however, pp. 55-56, fn. 1: “Pour Socrate, le langage est moins un moyen qu'ont les hommes de se comprendre qu’une forme d’activite par laquelle ils se mettent en rapport avec les choses.” 11 It is not clear at all for me whether in this context de Saussure uses the word langue with the “Saussurian” meaning or with the usual one. 101 and Plato’s myth of the namegiving man? Are we not allowed to look at this personification as a kind of “Platonician reminiscence” within the Saussurian positivist oriented endeavour? 4° My final comment concems the answer to the following question: why cannot anybody (= Socrates’ “first coming”) become a vo/uoOtrrjg ? I will not go into any detail of this subject, because it deserves a comprehensive independent investigation. I will only deal with one aspect. As we have seen, according to Socrates, only qualified people can give right names to objects, for only such people know how to capture by means of the form of the names the very essence {odaia) of objects. The “right name” is then that one which expresses this “essence”. It is immaterial for our discussion specifying either what “essence” consists of, or how it is reflected by sounds. What actually does concern us here is the following hypothesis: to the extent that a name does satisfy the required condition for being a right name, “being a right name” could be taken as expressing the fact that speakers do not feel as arbitrary (= convenţional) the link between name and object; as de Saussure points out: “chaque peuple est generalement satisfait de la langue qu’il a reţue” (Cours ..., p. 106), that is, speakers are generally happy with their signifies (and when they are not, they actually do change the signifies, as we have seen here under § 1). As a matter of fact, the speaker’s feeling about the link name / object is that it could not be different than it is. I believe that de Saussure’s statement should be taken as referring exactly to this feeling. De Saussure stops here, whereas Plato goes further and speculates on this fact trying to explain it: a name is (felt as) the right one because the name-giver knew which was the (phonetic and / or graphic) appropriate form for reflecting the ou aia. One should go even further on this line of thought and say that the speaker feels that names cannot be changed exactly because they contain the ovuia of the objects they refer to. Here again one should notice that de Saussure confines himself to the constatation of facts (speakers are satisfied with the signs they use), whereas Plato prefers a mythical explanation: the (mythical) name-maker (and giver) is not only the one who establishes laws (for the language praxis), but also the one who knows how to make such reasonable laws for them to be acquired as the only appropriate ones. One would be inclined to see here a major difference between “socratylism” and saussurianism: whereas for de Saussure the speaker is satisfied with the signs he uses because they are arbitrary, for Plato he is satisfied because they are motivated (the name-giver knew how to “motivate” them). However, it should be noticed that, according to what has been shown in § 1, 2, it cannot be said that the speaker considers a name (= signifie) as being “the right one” because there is no raţional ground for valuating it. On the contrary, his feeling is determined by the fact that he is plainly unaware (or ignorant) of the sign arbitrariness. As for the rest, even de Saussure notices that “les sujets sont, dans une large mesure, inconscients des lois de la langue” (Cours ..., p. 106). More realistic seems to me to 102 explain the speaker’s feeling about signs as a kind of distorsed reflection of arbitrariness and/or a kind of psychologic reaction to arbitrariness (see in this respect § 1): analogic and folk etymological processes are material indication of this psychical disposition. 5. Concluding the above comments on Cratylus and Cours ..., it seems to me it is worth pointing out that re-reading Cratylus from the Saussurian point of view and de Saussure’s Cours... from the Cratylist one (that is, what in fact I was trying to do here) enables one to detect unexpectedly many substantial links between the two texts (see § 4, 1°- 5°). It is not my intention to sum up here the main results of the investigation. I would like only to stress on the idea that such an approach enables one to grasp elements of the - let us call it - “deep structure” meaning of each of the above considered texts: for example, the “sociologic” linguistics can be discovered in nuce in Cratylus; the speaker’s reaction to arbitrariness, as well as his very ideas of sign appear in a better light when looked at jointly from the Cratylist and the Saussurian perspective. Examples taken from the above analysis might be multiplied. At the same time, looking at Cratylus with a Saussurian eye, one can discover how our nowadays ideas about language used to look like in the context of Platonician thought12. 121 am deeply indebted for the insertion or this last remark, as well as for many other improvements, to the insightful comments of Gabriel Liiceanu who willingly read the first form of this paper. 103 GRAMATICĂ ŞI ONTOLOGIE* 1. Intr-un studiu care pune în discuţie mult dezbătută chestiune a raporturilor dintre gramatică şi logică, G. Ivănescu1 reactualizează punctul de vedere „ontologic” în caracterizarea categoriilor gramaticale (morfologice şi sintactice). In forma simplificată, acest principiu, care îşi are originea în Antichitate, în filozofia lui Aristotel, s-ar putea formula în felul următor: organizarea limbii este un fel de „reflex” al modului în care lumea reală este captată în conştiinţă. Pentru G. Ivănescu, „structura limbii nu se poate explica decât prin structura gândirii”2. In ce priveşte relaţia gramatică / ontologie, acelaşi autor observă: „punctul de vedere ontologic este cel care se impune din capul locului la analiza limbajului”3. Observaţia ultimă a autorului citat are în vedere, în mod evident, numai istoria gândirii lingvistice. Căci mai departe4 se face următoarea observaţie: „Punctul de vedere ontologic nu poate fi menţinut în analiza morfologică a limbii sau, dacă e menţinut, trebuie completat cu un alt punct de vedere. Acest alt punct de vedere nu poate fi decât cel logic al gândirii, căci planul gândirii se interpune între planul ontologic, al realităţii, şi planul lingvistic, al expresiei prin cuvinte, propoziţii şi fraze.” [sublinierile autorului] Prin urmare, cadrul teoretic al abordării pe care G.I. o propune are la bază o combinaţie a punctului de vedere ontologic cu cel „logic”. După o perioadă în care cei care s-au ocupat de teoria limbii au promovat cu precădere ideea unei „eliberări” a lingvisticii de orice punct de vedere „extralingvistic”5 şi, în consecinţă, ideea construirii unei lingvistici „imanente”, în care structura limbii să constituie în mod exclusiv însuşi „principiul de clasificare” a entităţilor lingvistice6, G.I. are meritul de a fi readus în discuţie problema în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza ” din Iaşi (Serie nouă), Lingvistică, tomul XXXIV, anul 1988, p. 64-69. G. Ivănescu, Gramatica şi logica. I. Structura gândirii ca factor primar al structurii morfologice a limbii, AUT, seria Ştiinţe filologice, I, 1963, pp. 259-267, şi II. Structura gândirii ca factor primar al structurii sintactice a limbii, AUT, II, 1964, pp. 193-214. 2 Idem, AUT, I, 1963, p. 261. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 262. L. Hjelmslev: „Pentru a crea o adevărată lingvistică, care să nu mai fie o simplă disciplină auxiliară, trebuie să procedăm altfel [decât s-a procedat până acum, n.n. E.V.]. Lingvistica trebuie să facă tot posibilul pentru a ne înfăţişa limba nu ca un conglomerat de fenomene non-lingvistice (de pildă, fizice, fiziologice, psihologice, logice, sociologice), ci ca un singur tot, independent de orice factor străin, ca o structură sui generis. Numai în felul acesta limba poate fi supusă unei cercetări ştiinţifice ca obiect în sine.”, Prolegomena to a Theory of Language, Madison 1961 (The University of Wisconsin Press); traducerea în limba română, Bucureşti, 1967 (Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale), p. 6. 6 „La langue [...] est un tout en soi et un principe de classification”, Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale, publie par Charles Bally et Albert Sechehaye avec la collaboration de Albert Riedlinger, Paris, 1971 (Payot), p. 25. 104 categoriilor lingvistice văzute ca rezultat al reflectării în conştiinţă a ontologicului, evident, prin intermediul logicului. Am căutat cu altă ocazie7 să arătăm care este utilitatea unei „reconcilieri” între lingvistică şi logică - am spune acum „între lingvistică şi filozofievom adăuga aici doar observaţia că regândirea unei problematici mai vechi cu mijloacele conceptuale mai evoluate puse la dispoziţia cercetătorului de stadiul actual de dezvoltare a gândirii lingvistice este de natură să ofere, dacă nu soluţii noi, cel puţin clarificări noi ale unor probleme „tradiţionale”. Ceea ce ne propunem să întreprindem în rândurile care urmează este o încercare de a pune în lumină două idei, şi anume: a) că cel puţin anumite distincţii gramaticale îşi găsesc o explicaţie satisfăcătoare în ontologie şi b) că explicaţia logică presupune o ontologie comună pentru ambele nivele: logic şi gramatical. Ne vom concentra atenţia asupra următoarelor chestiuni: 1) distincţia nume / verb; 2) rolul sintactic al celor două clase de cuvinte. 2. După cum se ştie şi după cum subliniază încă o dată G.I. la începutul studiului citat8, distincţia uzuală pe care o facem între clasele de cuvinte numite „părţi de vorbire” şi pe care am moştenit-o din Antichitate, trecând prin Evul Mediu, se bazează pe o anumită ontologie, şi anume pe una de tip aristotelic (= care îşi are originea în filozofia aristotelică a categoriilor). Ne vom ocupa mai întâi de substantiv (şi de rolul său sintactic). Substantivul este „cuvântul care denumeşte o substanţă”, arată G.I.9, citând o definiţie tradiţională. Baza ontologică a acestei definiţii ni se pare evidentă: o clasă de cuvinte este definită prin categoria ontologică de „substanţă”, deci ceva din domeniul ontologicului şi la care cuvintele din clasa respectivă se referă. Pornind exact de la implicaţia ontologică a definiţiei, ni se pare interesant să examinăm aspectul ontologic al chestiunii pentru a putea degaja eventualele consecinţe asupra teoriei gramaticale. Vom începe prin a observa că, pentru Aristotel, conceptul de „substanţă” (sau „materie”) este (alături de cel de „formă”) un concept-limită: separată de „formă”, „substanţa” nu există decât în gândirea noastră10. Materia (= substanţa) oĂtj este „posibilitatea pură” de a deveni ceva determinat şi inteligibil pentru intelect abia în momentul în care se actualizează printr-o „formă” (jiopcpfi). Lăsând la o parte „discursul filozofic”, vorbitorii, în mod obişnuit, nu numesc „substanţa”, ci „porţiuni” ale acesteia în care şi în măsura în care în substanţă se încorporează o formă definită. Credem, de altfel, că o din formularea „substantivul denumeşte o substanţă” trebuie interpretat ca referindu-se la posibilitatea de a face „abstracţie” de „forma” care se manifestă în „porţiunea” de substanţă avută în vedere. După această precizare, putem merge mai departe arătând că substantivele comune nu denumesc un individ (adică ceea ce este dat nemijlocit experienţei: Socrate, Platon, Aristotel etc.), ci ceea ce se găseşte în mai mulţi indivizi, adică universalul. Acest „universal”, ca orice universal în concepţia lui Aristotel, se 7 Emanuel Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei.. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 12—16, 258—260. 8 AUT, I, 1963, p. 261. 9 Ibidem, p. 261. 10 Anton Dumitriu, Istoria logicii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1969, p. 139. 105 realizează (adică devine „existent”) numai în indivizi şi prin indivizi, fapt care conferă cuvintelor care îl denumesc caracterul de „predicabilitate”, adică proprietatea de a putea fi spus sau „afirmat” în mod adevărat (sau fals) despre indivizii în care se încorporează. De ex., om poate fi afirmat în mod adevărat în legătură cu indivizii Socrate, Platon, Aristotel etc., întrucât fiecare dintre aceşti indivizi conţine „universalul” om, adică acel ceva (quiditate) care îi face să fie recognoscibili de către intelect ca „oameni”. In acelaşi timp - după cum am văzut - un substantiv denumeşte o porţiune „formată” de materie, adică o porţiune care poate constitui un „obiect de gândire” tocmai prin faptul că este subsumată unui eidos. De aici putem extrage concluzia că substantivele - ontologic vorbind - au o dublă calitate: aceea de a numi un segment de materie formată (conţinută adică într-un jiopşt] şi de a numi însuşi acest poptpri (= universalul). Din această a doua caracteristică derivă - după cum am văzut - posibilitatea pe care o are substantivul de a fi predicaţii (adică de a fi afirmat în mod adevărat sau fals despre un individ); această caracteristică explică posibilitatea pe care substantivul o are de a fi suportul unei „predicaţii”, adică de a fi subiect (al unei judecăţi sau propoziţii): când spunem omul este muritor, om funcţionează ca subiect. Când funcţionează ca predicat, exprimă un element „universal” conţinut (printre alţii) şi de un anumit individ (exprimat prin subiect); în Socrate este om, om denumeşte un „universal” conţinut în individul numit Socrate. Dubla calitate a substantivului se explică aşadar prin raportul ierarhic care se stabileşte între „universale”: acestea se dispun în raport cu gradul de cuprindere între două limite, individul şi categoria (= universalul sau forma-limită). în această ierarhizare, orice universal (formă) poate deveni substanţă în raport cu un universal de un grad superior (= o cuprindere mai mare). Astfel om devine „substanţă” în care se încorporează universalul „muritor”, iar muritor poate, la rândul lui, deveni substanţă în raport cu un universal (= formă) cu un caracter şi mai larg, să spunem, fiinţă11. 3. Din cele arătate în paragraful precedent se poate observa că statutul ontologic al substantivului poate servi drept explicaţie caracteristicii gramaticale a acestuia de a funcţiona în mod alternativ ca subiect sau ca predicat (însoţit, în unele limbi, de copulă) în propoziţie, tot aşa cum explică şi posibilitatea de a stabili o corespondenţă sistematică între subiectul judecăţii şi predicatul judecăţii (exprimat lingvistic prin copulă + substantiv). Mai departe, tot din perspectiva unei ontologii aristotelice, putem ajunge la definiţia verbului. Se poate considera că, dacă substantivul are dubla calitate de a numi un segment de substanţă şi de a exprima universalul (yaOokov), verbul nu are decât a doua calitate, anume pe aceea de a fi expresie a universalului (yaBokov). Predicatul exprimă deci o formă (la care aparţin indivizii). Această caracteristică face ca verbul să fie, din punct de vedere logic, predicabil, dar să nu poată fi suportul substanţial al unei predicaţii (aşa cum - după cum am văzut - substantivul, chiar ! 1 Anton Dumitriu, op. cit., p. 139; în ce priveşte relaţia dintre „universal” , „eidos” şi „formă”, v. loc. cit. 106 cel „comun”, poate fi suportul unei predicaţii). La nivel gramatical, această proprietate are drept reflex faptul că verbul (cel puţin în formă finită) nu poate fi în propoziţie decât predicat. Când verbul este folosit lingvistic ca suport al unei predicaţii, acesta este marcat lingvistic (= trece la o formă „nominală”, cum ar fi infinitivul: a fura este imoral). în aceste cazuri, se poate considera, în mod firesc, că „semnul gramatical” al formei non-fmite a verbului poate fi interpretat semantic ca modificare a statutului ontologic al elementului denumit prin verb: acest element nu mai este „universalul”, ci o „substanţă” corespunzătoare unui anumit eidos {fura numeşte totalitatea indivizilor în care se „încorporează” acest eidos). Pe de altă parte, tot în spirit aristotelic, se pare că se impune o distincţie între predicaţia realizată prin verb şi predicaţia realizată prin nume: verbul exprimă cu precădere un atribut „accidental” (se poate admite situaţia în care anumiţi indivizi nu „actualizează” universalul exprimat prin verbul-predicat), în timp ce predicatul exprimat prin substantiv deţine în mai mare măsură calitatea de a exprima un atribut necesar al substanţei (= un atribut caracteristic pentru toţi indivizii). Observaţia pe care am făcut-o se bazează, în mod clar, pe o simplă impresie şi nu trebuie interpretată ca o încercare de caracterizare a celor două categorii de predicate (verbale şi nominale). Observaţia poate sugera însă o posibilă direcţie de investigare, din care să rezulte o determinare (pe cale statistică) a „preferinţei” unui tip gramatical de predicaţie pentru un anumit statut ontologic al „universalului” exprimat prin predicatul respectiv (dacă reprezintă o „atribuire” accidentală sau necesară). Referindu-se la diferenţa de natură dintre sensul substantivului-subiect şi sensul substantivului-predicat, dintre sensul cuvintelor care funcţionează ca predicate şi sensul aceloraşi cuvinte în situaţia când nu funcţionează ca predicate, G.I. se bazează pe modul în care logicienii tratează raportul dintre noţiune şi conţinutul noţiunii. După cum vom încerca să arătăm, explicaţia logică la care recurge G.I. se poate reduce tot la una ontologică. Acceptând ideea că cuvintele exprimă noţiuni, G.I. refuză totuşi să accepte şi ideea că o propoziţie (care conţine o judecată, în sensul logicii) ar fi „o legare sau o excludere, separare, a două noţiuni”, pentru a adera la ideea că predicaţia exprimă „includerea sau excluderea unei note din conţinutul noţiunii, notă care devine astfel predicatul propoziţiei şi al judecăţii”12. Fără intenţia de a contesta în vreun fel valabilitatea acestei observaţii, vom încerca să punem în lumină faptul că punctul de vedere formulat de G.I. rezultă din şi se susţine prin ontologia aristotelică despre care am vorbit în rândurile precedente. în cele ce urmează imediat, vom încerca să justificăm în mod explicit concepţia lui G.I. tocmai prin formularea ei în termenii acestei ontologii. După cum arată Edmond Goblot13, citat, de altfel, şi de G.I.14, conţinutul unei noţiuni (= „notele”, în terminologia folosită de G.I.) este constituit de Judecăţile posibile al căror subiect este noţiunea respectivă”. Dar, după cum am încercat să arătăm, predicatul exprimă totdeauna un universal de rang superior celui exprimat 12 AUT, I, 1963, p. 264. 13 Edmond Goblot, Trăite de logique, Paris, 1920, Armând Colin, p. 362. 14 AUT, I, 1963, p. 262. 107 de subiect; prin judecată, intelectul (voog) pune în lumină (ănocpaxcng) existenţa universalului (exprimat prin predicat) în „substanţa” subiectului. Aşadar, „notele” unei noţiuni reprezintă „universalele” în raport cu noţiunea respectivă. în judecata omul este muritor se spune că universalul „muritor” există în substanta „om”. Dacă admitem, împreună cu G.I., că predicatul (verbal sau nominal) exprimă nu noţiuni (cum exprimă subiectul), ci „note” ale noţiunilor (exprimate de subiect) şi că, deci, propoziţia nu stabileşte o „relaţie” între două noţiuni, ci un raport de incluziune sau de excluziune a unei „note” din conţinutul noţiunii-subiect, ajungem din nou la ideea iniţială că predicatul unei propoziţii exprimă „universalul” despre care propoziţia afirmă (în mod adevărat sau fals) că există în (sau că nu există în) „substanţa” denumită de subiect. Ajungem, aşadar, plecând de la observaţia lui G.I., la definiţia verbului-predicat ca expresie a unui „universal”. Conform cu vederile lui G.I., deosebirea dintre substantivul-subiect şi substantivul-predicat constă în faptul că, în prima situaţie, cuvântul denumeşte o noţiune, în timp ce, în cea de a doua, denumeşte o „notă” din conţinutul noţiunii exprimate de subiect. Conform cu cele arătate mai sus, această distincţie poate fi exprimată într-o formulare echivalentă, spunând că substantivul-subiect denumeşte o substanţă, în timp ce substantivul-predicat denumeşte o „universală” încorporată în substanţa numită de subiect. încheiem consideraţiile de mai sus arătând că distincţia făcută de G.I. între semnificaţia exprimată de substantiv şi semnificaţia exprimată de predicat are calitatea de a constitui o explicaţie a faptului că verbul este definit în unele gramatici ca „functor” care, aplicat unui substantiv, formează o propoziţie, după cum poate constitui o explicaţie a faptului că verbul „cere” un substantiv-subiect pentru a putea să formeze o propoziţie (sau: pentru a putea realiza o „predicaţie”). Explicaţia este, din nou, de natură ontologică: fiind o expresie a „universalului” care nu există decât în şi prin substanţă, predicatul nu poate „exista” decât în raport cu o anumită substanţă. (Noţiunea „universală” exprimată prin predicat rezultă din analiza pe care intelectul o efectuează asupra unei anumite „substanţe”, ajungând să afirme existenţa sau inexistenţa universalului respectiv în substanţa devenită „obiect al cunoaşterii”.) In acord cu cele arătate aici mai sus, putem observa că distincţia între situaţiile în care un cuvânt exprimă o noţiune şi situaţiile în care un cuvânt exprimă o „notă” a unei noţiuni este de natură să explice particularitatea gramaticală a verbului de a realiza o „predicaţie” prin ataşarea lui la un substantiv; „nota” exprimată de verb are la bază o distincţie tot de natură ontologică: ca şi „universalul”, nu apare decât ca urmare a unei analize întreprinse de intelect asupra noţiunii exprimate de subiect. Predicaţia (apophantică) afirmă existenţa sau inexistenţa notei respective în „conţinutul” noţiunii-subiect, tot aşa cum judecata (apophantică) afirmă existenţa sau inexistenţa universalului exprimat de predicat în „substanţa” denumită de subiect. Intelectul detectează deci relaţii între diversele universale. 4. Cele discutate sub § 3. au avut scopul de a explicita şi de a aprofunda baza ontologică aristotelică a categoriilor morfologice şi sintactice discutate de G.I. în lucrarea la care ne-am referit. 108 Această operaţie a fost întreprinsă de noi cu scopul de a pune în lumină capacitatea explicativă a unei teorii de acest tip şi, prin aceasta, de a pune în lumină unele aspecte, care par a fi în continuare viabile, ale unei teorii moştenite, prin „tradiţie culturală”, din Antichitate. Am arătat la începutul acestui articol că G.I. repune în discuţie problema raportului limbă / gândire, supunând examenului său categoriile gramaticale (morfologice şi sintactice) şi ajungând la concluzia că structura limbii (în speţă a gramaticii) se poate explica „prin structura gândirii”15. Conform concepţiei savantului citat, gândirea are rolul de intermediar „între planul ontologic, al realităţii, şi planul lingvistic, al expresiei prin cuvinte, propoziţii şi fraze”16. Rândurile noastre au avut rolul ca, în urma examenului unor aspecte teoretice de bază ale structurii limbii (în special, raportul dintre substantiv şi verb), să arate care sunt elementele de ontologie care intervin în definiţia categoriilor şi cum intervin acestea în demersul luat în consideraţie. Rezultatele la care am ajuns relevă faptul că ontologicul este în măsură să „explice” structura gramaticii prin el însuşi. Logicul intervine în această explicaţie numai în măsura în care „modul de gândire” este - am putea spune - „modelat” de ontologia pe care o captează. GRAMMAR AND ONTOLOGY ABSTRACT In one of his studies dealing with the relation between language and thinking, G. Ivănescu claims that the structure of grammatical categories, as well as the grammatical structure as a whole has been traditionally explained in connexion with an ontology inherited from the Greek antiquity. Criticizing this view, G.I. showed that, as a matter of fact, the relation grammar / ontology is mediated by the categorial system of our thinking, that is, according to G.I., by logic. After the examination of some specific grammatical basic aspects (viz. the semantic relation holding between the name and the verb), the conclusion arrived at is the idea that logic achieves its „mediating role” between ontology and language only to the extent that this categorial system is itself „modeled” in some respects by the ontology it is supposed to capture. 15 AUT, I, 1963, p. 267. 16 Ibidem, p. 262. 109 NAMING, MISNAMING AND MEANING* 1. The relation sign-thing. To many linguists the more familiar conception conceming the relation sign-thing can be traced back to the Greek antiquity. According to this view, signs are linked to things not directly, but through a concept or idea. Exactly this concept or idea is considered to be the meaning of the sign. This view has been advocated also by many logicians of Fregean1 tradition, as well as by some semioticians like Ch. Morris2. Nevertheless, this conception is by no means shared by all of the scholars dealing with semantics. Some of them dislike it for being too closely related to Plato’s conception of Ideas3. Some others consider that such entities of conceptual nature called meanings are simply “fictious”4 or “obscure entities”5. Another prominent logician and philosopher, viz. Nelson Goodman, speaking of likeness in meaning ironically asks the following question: “How to fmd out whether two terms stand for the same Platonic Idea?”6 In my opinion, all of those who criticized the view according to which meaning is an entity of conceptual nature tried to avoid the scholastic “reification” of ideas (or concepts). A quite different approach to “meaning”, based on the “nominalist” point of view, has been proposed by Nelson Goodman. He firstly rejects the conception according to which signs refer to things only to the extent that they apply to properties. Further, he adds: “The nominalist cancels out [Italics mine, E.V.] the property and treats the predicates as bearing a one-many relationship directly to the several things it applies to”7. * în RRL XXXV (1990), n° 1, pp. 3-7. 1 Gottlob Frege, Scrieri logico-filosofice I [Logico-Philosophical Writings] (Translation, introductory study and notes, by Sorin Vieruj, Bucureşti, 1971 (EŞE), pp. 289-312; Rudolf Camap, Meaning and Necessity (3rd impression), Chicago, 1960, pp. 16-42 (University of Chicago Press); Alonso Church, The Need of Abstract Entities in Semantic Analysis, in J. A. Fodor, J. J. Katz (eds.), The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language (2nd ed.), Englewood Cliffs, New Jersey, 1965, pp. 437-445. 2 Charles Morris, Writings in the General Theory of Signs, The Hague - Paris, 1971 (Mouton), pp. 19-27. 3 See, for example, Gilbert Ryle, Ordinary Language, in Charles Caton (ed.), Philosophy and Ordinary Language, Urbana, 1963 (University of Illinois Press), p. 113. 4 J. L. Austin, Philosophical Papers (2nd ed.), London, Oxford, New York, 1970 (Oxford University Press), p. 61. 5 Willard van Orman Quine, From a Logical Point of View (2nd ed.), New York and Evanston, 1963 (Harper and Row), p. 22. 6 Nelson Goodman, On Likeness in Meaning, in Leonard Linsky (ed.), Semantics and the Philosophy of Language, Urbana, Chicago, London, 1952 (University of Illinois Press), p. 67 1 Nelson Goodman, Predicates without Properties, in Peter A. French, Theodore E. Uehling Jr., Howard K. Wettstein (eds.), Contemporary Perspectives into Philosophy of Language, Minneapolis, 1979 (University of Minnesota Press), pp. 347-348. 110 2. Some remarks on Goodman’s nominalist approach to “meaning”. I am going to try in this section a closer examination of Goodman’s point, presented in § 1. According to this view, the predicate sign is linked to things directly, by means of a simple one-many relation, without any mediating, mental entity, like property (or meaning). Under such conditions, one is allowed to ask the following question: in what this one-many relation consists of, and how things are got to be put into such a relation with a predicate sign? The answer to the first part of the question could run, perhaps, as follows: the sense data received by an agent A, from an object X, are associated to the acoustic (or visual) impressions acquired when A is presented with the predicate sign, P. In such a way, roughly speaking, whenever A directly experiences P, the sensations determined by the thing X are linked to the acoustic sensations caused by hearing P. Exactly this is -1 think - the condition to be fulfiiled when one is allowed to say that the sign P stands for the object X: the sensations caused by X and experienced by an agent A are linked to the sensations of P experienced by the same agent, A, and vice-versa. As to the second part of the above question, one should admit that a “linking” like that just roughly described above is arrived at by means of an ostensive procedure (like that described by Quine8 when speaking of how the signification of a term like Cayster is taught to somebody): pointing to some definite thing X\, one says to A: this is (a) P; pointing to another definite thing, X2, one says to A again this is (a) P; pointing to some other definite thing, X%, one says to A: this is (a) P and so on, until A is got to react to the directly experienced X by uttering P, and to react to P by pointing to some definite thing, X. To be sure, some more explications are now in order: 1° When saying that hearing (or uttering) P, A reacts as if the thing X itself has been actually perceived, it does never mean that A’s sense organs react as they were actually impressed by some actual thing; when A hears the word snow, he does not actually feel the “coolness”. Thus, one should admit that A has in such conditions only the.representation of coolness. 2° On the other hand, one should notice that, when the actual stimulus stopped acting on one’s senses, any sensation proper vanishes. Instead, only the representation of this sensation is kept within the experiencing subject’s mind. Accordingly, one should admit that, when A recognizes some object X, it does not happen because A actually identifies the actual sensation caused by X with some previous sensation caused by the same stimulus, but just because A’s actual perception ofXis coincident with A’s representation of X. However this matter will be discussed in more detail later on. Our previous remarks in this section has been intended to throw some more light on how Goodman’s alleged one-many relation between signs and things should look like when actually at work. It seems to me that this relation is of a psycho-physiologic nature, and thus has to be looked at as fully depending on 8 W. van O. Quine, op. cit., pp. 65-79. 111 agent ’s psycho-physiologic activity. In this respect I completely agree with Morris’ thesis that something is a sign and has an “interpretant” ordy for somebody involved in a semiotic activity. With no such a specification, I think Goodman’s one-many relation remains as obscure as the traditional concept of meaning, since a relation like the one involved by Goodman can never be directly given to our observation, but can be only inferred from the speaker’s behaviour. That is why I consider that one should admit that the use of at least generic signs always involves something mental related to them; accordingly, what a sign signifies cannot be specified plainly as something “objectual” directly related to the sign. One more point before closing this section: the above-mentioned „something mental” which ought to be taken into consideration prevents one from looking at the relation sign-object as it were a simple process of “linking sensations”, but on the contrary, provides one with a good reason for holding the view that this relation involves the higher levels of man’s psychic activity. 3. Some remarks on “naming”. In his paper on “Other Minds”9, J. L. Austin extensively examines the question of how the “right naming” of an object can be challenged or defended. I am going to briefly analyse some of Austin’s ideas developed throughout his paper, because I consider that Austin’s views can be shown to be a good support for the ideas I formulated above, when concluding section 2. First of all, I would point to the fact that assuming that the relation sign-thing is but a plain stereotype link between one’s sensations received from a thing and one’s sensations received from some “sign object”, any reasonable challenge or defense of some “naming” would become pointless. If somebody calls this particular animal I am presented with cat, I have no reason to say: this is not a cat, simply because for me it is not available but my actual sense data caused by the presence of that animal and the sense data coming from the occurrence of the material sign cat within the utterance of my speech partner. To put it differently: I am not in a position to compare my acquired sense data due to the “object” with something existing in my head prior to these sense data. On the other hand, once taking for granted the idea that naming a thing is but a matter of acquired vocal reaction to some definite sensorial stimulus, no room is left for one to defend the name given by him (or her) to some object. Indeed, if I call this particular animal by the word cat only because I was taught to react by uttering exactly this word when perceiving this particular animal, then, when my naming is challenged, I am allowed to react by saying only that according to my sense data as well as to what I was taught, this animal in front of us is to be called cat. One should notice that only such a defense does not involve any reference to processes occurring within the human intellect proper, but only to features belonging to the lower levels of human psychic activity, like “sense data”, acquired stereotype linking of sense data, etc. After what has been said up-to-now in this section, we are prepared to proceed to the analysis of Austin’s views conceming naming. 9 J. L. Austin, op. cit., pp. 76-116. 112 Let us start with Austin’s example: when a bird is referred to by the word goldfinch, one may object as follows: (i) „But goldfinches dont ’t have red heads”. (ii) „But that’s not a goldfinch. From your own description I can recognize it as a goldcrest”. (iii) „[...] plenty of other birds have red heads. [...] For all you know, it may be a woodpecker”10. 1° It seems obvious to me that the objection under (i) points to a feature that is not related to what is actually seen but to what the word goldfinch „evokes”. Is this feature a plain „sensation”? Surely not, because, as we have seen in section 2 above, signs cannot be reasonably related to sensations proper, for sensations do not subsist when the stimulus is absent. In agreement with what has been said in section 2, one should admit that the feature referred to in (i) belongs to something more stable than the simple sensation; one should say that under (i) reference is made to one’s representation of what is usually called goldfinch: the objection (i) rests on the fact that „having a red head” is not a „part” of one’s representation called into his (or her) mind by the word goldfinch, yet he (or she) actually does actually have the perception of this feature when looking at the actual bird. I would like to conclude my comment on Austin’s objection (i) by pointing out that this possible objection presupposes much more than a simple perception (or „sensation”), namely a comparison between what is actually given to senses and the representation linked to the word goldfinch. 2° As to objection (ii), I confme myself to notice that it is based on what someone „describes” as being a goldfinch-, more precisely, the objection consists in pointing to the fact that what is „described” does not correspond to the actually observed thing. It seems to me worth emphasizing that what is „described” is by no means an actually perceived stimulus, but the plain representation called on one’s mind by the word goldfinch. Thus, simply speaking, the justification of some definite naming consists in principie in showing that the mental representation of the object is coincident with the actual „sense data”. At this point the following question is to be raised: since what a word describes is not necessarily the actually perceived object, then what does it describe? The answer would only be that the speaker describes his own mental representation of the not necessarily present object. But one might go on and ask: where does this „mental representation” come from? The only acceptable answer would be: from the very reading (or hearing) of the sign. 3° Objection (iii) is obviously concemed with what I would call the „correctness” of the link between the sign and the mental representation called into the mind by that sign. As a matter of fact, by (iii) only the correct naming of some definite mental representation is challenged. Under such conditions, this challenge becomes pointless when naming is viewed only in Goodman’s one many direct relation between sign and object. 10 Quotes are from J. L. Austin, op. cit., p. 83. 113 4. I have tried to show at the beginning of section 3 thqţ the strict nominalist conception conceming the relation sign-thing cannot offer a good ground neither for challenging nor for defending a name given to a definite object. I have insisted extensively on discussing Austin’s views conceming this subject matter in order to show how in justifying or defending a name, the resort to some mental'entities (like representation, for instance) cannot ho avoided. Even a prominent opponent to the usual conception of meaning, when dealing with how a name can be challenged (or defended), his statements presuppose a prior (at least unexpressed) assent to the existence of some mental entity between sign and object. Otherwise, how could be reasonably said to be “the right” or “the wrong” on a simple stereotype relation between different “sense data”? Plato’s Cratylus deals largely with the same problem. However, throughout Plato’s dialogue, no explicit reference is made to how and to which extent the essence of things ought to be known when a name is used with respect to it. I would like to point out that our considerations under l°-3° in section 3 have been intended to call the reader’s attention exactly upon the fact that Austin’s views on the subject matter clearly enough purport to the relations between naming and knowing, that is to say to the mental content of naming. Highly relevant for this idea seems to me the end of fn. 2 on page 83n, viz.: “Knowing what a thing is [author’s Italics] is, to an important extent, knowing what the name for it, and the right name for it, is”. I would like to add only the following remark: Austin’s what a thing is should be taken as referring to what I would call the mental content of the name. 114 See fns 9, 10 above. II. FONETICĂ, FONOLOGIE, DIALECTOLOGIE ALTERNANŢELE FONOLOGICE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL RECŢIUNII*1 Legătura existentă între un anumit concept şi expresia lui sonoră este nemotivată. Se poate vorbi deci despre lipsa de motivare a formei sonore a cuvântului2. Procesul comunicării este însă un act raţional, întrucât vorbirea este expresia succesiunii logice a ideilor. Există aşadar o contradicţie între caracterul logic al conţinutului vorbirii şi structura arbitrară, deci ilogică, a materialului limbii, lipsa de motivare a formei sonore a cuvântului. Contradicţia, pe care o socotim fundamentală pentru limbă, se rezolvă prin introducerea unui anumit grad de motivare a expresiei sonore: forma căsuţă conţine un grad mai înalt de motivare decât casă, deoarece este formată din casă + -uţă. Forma de genitiv-dativ case conţine un grad mai înalt de motivare decât casă, deoarece conţine tema cas- + desinenţa -e de genitiv-dativ. în ambele cazuri, combinarea celor două elemente ale expresiei sonore se face pe baza semnificaţiei fiecăreia dintre ele. Astfel, deşi fiecare dintre cele două elemente ale formei sunt nemotivate în raport cu conceptul exprimat (cas- faţă de «casă», -uţă faţă de ideea de diminutiv şi -e faţă de funcţia de genitiv-dativ), combinarea celor două elemente este motivată3. Se poate observa că problema motivării formei sonore a cuvântului este în directă legătură cu recţiunea, care implică un raport de subordonare între două forme lingvistice. Intr-adevăr, dacă spunem că A cere pe B (unde B = un morfem oarecare), rezultă că A determină o anumită formă sonoră a cuvântului subordonat; cu alte cuvinte, forma sonoră subordonată lui A conţine un grad mai înalt de motivare decât aceeaşi formă luată în mod izolat. Roma este un complex sonor nemotivat; când devine subordonat unui verb care indică direcţia, numele ia forma de acuzativ: eo Romam. în cazul nostru, eo implică desinenţa -m la numele următor, care datorită acestui fapt devine un cuvânt a cărui formă sonoră este într-un grad oarecare motivată. Recţiunea apare ca o modalitate a interdependenţei generale şi a condiţionării reciproce a fenomenelor. * în SCL VI (1955), nr. 1-2, p. 43^19. Pentru definiţia noţiunii de recţiune, v. J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique, Paris, 1933, s.v. rection: „Propriete qu’a un mot de s’ajoindre un complement”, cf. şi regime. Pentru întreaga problemă a raportului dintre concept şi expresia lui sonoră, v. A.H. Cmhphhukhh, CpoeHumejibHO-ucmopmecKuii Memod e r3uko3hcihuu, „Bonpocu »3i>iK03HaHHfl”, 1952, nr. 4, p. 85 şi urm.; Al. Graur, Contribuţii la studiul raportului dintre forma şi conţinutul cuvintelor, „Studii şi cercetări lingvistice”, 1953, p. 89 şi urm. 3 în legătură cu acţiunea celor două principii, al motivării şi al nemotivării formei sonore a cuvântului, v. A.H. Cmhphhukhh, loc. cit., p. 9. 116 Reţinem aşadar că, atunci când funcţionează în sistemul limbii, forma sonoră a cuvântului devine într-o anumită măsură motivată datorită recţiunii, în vederea exprimării raporturilor şi a succesiunii logice a ideilor. în mintea vorbitorilor, unităţile lingvistice stau grupate în serii asociative. Există o serie asociativă a verbelor, a substantivelor, a adjectivelor etc.; o serie asociativă a cuvintelor formate cu un anumit sufix sau cu un anumit prefix; o serie asociativă a substantivelor care formează un anumit caz cu ajutorul unei anumite desinenţe; o serie asociativă a cuvintelor care încep sau care sfârşesc cu un anumit fonem sau cu un anumit grup de foneme. Posibilităţile de combinare a unităţilor lingvistice în serii asociative sunt foarte variate. Paradigmele de declinare sau de conjugare formează şi ele serii asociative. Pentru a realiza comunicarea, este necesară înlănţuirea în cadrul vorbirii a diferiţilor membri ai seriilor asociative. Recţiunea, ca raport de subordonare între două forme lingvistice, reprezintă una dintre normele înlănţuirii sintagmatice4 a membrilor diverselor serii asociative. Seria asociativă a verbelor tranzitive implică posibilitatea înlănţuirii oricărui membru al seriei cu un nume în acuzativ; sau, invers, seria asociativă a acuzativului numelui implică posibilitatea înlănţuirii unui membru al seriei cu un verb tranzitiv. Seria asociativă a prepoziţiilor latineşti ante, apud, ad etc. implică posibilitatea înlănţuirii oricărui membru al seriei cu un nume în acuzativ; şi invers, seria asociativă a numelui implică posibilitatea înlănţuirii oricărui membru al seriei cu o prepoziţie din seria ante, apud, ad etc. Fonemele unei limbi se grupează şi ele, ca şi celelalte unităţi ale limbii, în serii asociative: vocale, consoane; surde, sonore; ocluzive, spirante, semiocluzive etc. Admiţând ideea că legătura dintre concept şi exprimarea lui sonoră este arbitrară, admitem în mod implicit că succesiunea fonemelor care compun complexul sonor este întâmplătoare. Necesitatea exprimării unui concept nu poate determina o anumită succesiune a fonemelor. Imposibilitatea existenţei unui anumit grup de sunete într-o limbă nu contrazice principiul lipsei unei legături necesare între concept şi expresia lui sonoră. Faptul se explică prin incapacitatea organelor articulatorii de a articula grupul de sunete respectiv. Spunând că, în limba română, nu este posibil grupul rnp, nu afirmăm incompatibilitatea grupului respectiv de foneme de a exprima un anumit concept. Ţinând seamă de faptul că fenomenul lingvistic trebuie privit din punctul de vedere al unităţii structurale dintre expresia sonoră şi conţinutul ei, constatăm că imposibilitatea existenţei unui anumit grup de sunete într-o limbă ţine de cauze extralingvistice5. Se poate spune deci că, în cazul unui cuvânt oarecare, de exemplu car, succesiunea unităţilor sonore este nemotivată de nimic. Nu se poate considera că Ici este cerut de -ar, pentru ca întreg complexul c-a-r să se opună lui p-a-r. Afirmînd că expresia sonoră car nu este motivată, spunem că în locul lui c (din car) ar fi putut sta orice fonem care ar fi diferenţiat cuvântul car de toate celelalte cuvinte alcătuite din trei foneme, dintre care ultimele două sunt -ar: a, g, l, m, n, o, t etc. 4 Considerăm sintagmă orice înlănţuire de cel puţin două unităţi lingvistice semnificative. 5 Eliminăm din discuţie cazul în care această imposibilitate se explică istoric. 117 în vorbire, sunetele se influenţează reciproc. O consoană surdă se poate sonoriza sub influenţa unei consoane sonore următoare; astfel, des- devine dez-când tema începe cu o consoană sonoră (sau o vocală). Sub influenţa unui y următor, în anumite graiuri ale limbii române, labialele îşi schimbă punctul de articulaţie, se palatalizează: pyatră > k'atră. Prin disimilare, n > r în mărunt < lat. minutus, prin fazele minut, mănunt. In toate cuvintele latineşti, / intervocalic a devenit r în limba română: mola > moară, sole >soare etc. S-ar părea că avem a face cu fenomene de recţiune: un anumit sunet determină un alt sunet, un anumit sunet este subordonat unui sunet regent: în dezbrac, z este subordonat lui b regent. Realitatea este însă alta. Din punct de vedere sincronic, dezbrac este tot atât de arbitrar ca desbrac, k'atră tot atât de arbitrar ca şi piatră, mărunt, ca lat. minutus, soare, ca lat. sole. Aceasta, din cauză că schimbările produse nu au valoare funcţională. Spunând dezbrac în loc de desbrac nu exprim nimic în plus, nu arăt care este rolul cuvântului în actul comunicării. Or, am văzut că, funcţionând în sistem, forma sonoră a cuvântului devine condiţionată prin recţiune tocmai în vederea exprimării raporturilor logice6. Există însă cazuri în care schimbările fonetice devine sistematice. Este cazul alternanţelor fonologice, care, la origine, sunt simple schimbări fonetice condiţionate, dar care se gramaticalizează, căpătând valoare funcţională. Raportul dintre elementul regent şi elementul subordonat devine, în cazul alternanţelor fonologice, sincronic. Se ştie că, la origine, alternanţele fonologice din limba română sunt modificări fonetice condiţionate. Aceste modificări au pătruns în sistemul morfologic al limbii române, astfel încât alternanţele fonologice apar chiar şi atunci când procesele fonetice care le-au dat naştere au încetat. Astfel, acad. Al. Rosetti, într-o comunicare făcută la sesiunea ştiinţifică din iulie 1904 a Universităţii „C.I. Parhon”, arăta că procesul fonetic al diftongării lui o accentuat în poziţia ă (a), e a încetat în momentul în care procesul s-a efectuat în toate cuvintele latine care-1 conţineau pe o în această poziţie. Formele recente de tipul convoc—convoacă sunt analogice, se datoresc deci integrării lor în sistemul de alternanţe vocalice al limbii române. Nu ne propunem să stabilim aici care alternanţe fonologice din starea de limbă actuală reprezintă, în acelaşi timp, şi procese fonetice şi care nu. Din momentul în care alternanţele sunt sistematice, ele pot fi considerate ca subordonate legilor recţiunii, şi nu legilor fonetice. După cum prepoziţiei ad îi urmează cu necesitate un nume în acuzativ, în limba latină, după cum prepoziţiei na din limba rusă îi urmează cu necesitate un nume în cazul acuzativ sau prepoziţional, tot aşa desinenţei de nominativ singular -e îi corespunde cu necesitate vocalismul radical oa în floare, licoare, soare, sau desinenţei -i de nominativ plural îi corespunde cu necesitate vocalismul radical o: flori, licori, sori. întrucât totdeauna alternanţele fonologice au, în limba română, la origine un proces fonetic, relaţia care se stabileşte între sunete nu variază în raport cu funcţia pe care sunetul regent o are în cuvânt: -e are subordonat vocalismul oa, fie că este 6 L. Hjelmslev, Principes de grammaire generale, Kabenhavn, 1928, p. 127, consideră fonemele de acest fel drept „funcţiuni fonice”, care nu au nimic comun cu funcţiunile gramaticale. 118 desinenţă de nominativ singular a unui substantiv masculin sau feminin, fie că este desinenţă a persoanei 3 sau 6 a conjunctivului: să zboare. Acelaşi lucru se poate spune despre -i; el cere vocalismul o fie că este desinenţă de nominativ plural a substantivelor masculine sau feminine, fie că este desinenţă de genitiv-dativ singular a substantivelor feminine, fie că este desinenţa persoanei 2 a indicativului sau conjunctivului: zbori. Aşadar, unităţile regente sunt foneme, şi nu morfeme. Cele de mai sus necesită unele precizări. în cazul recţiunii morfologice, cuvântul regent cere un anumit morfem care I l formează o unitate împreună cu semantemul la care este ataşat: eo Romam. în cazul recţiunii fonologice, elementul subordonat există în mod oarecum r 1 independent: zb-oa-r-ă, deoarece unităţile lingvistice care intră în joc nu au decât valoare funcţională (fonem), nu şi semantică (semantem + morfem). Recţiunea fonologică nu modifică o valoare funcţională a unui suport semantic. Dacă, în ce priveşte cuvântul, se poate vorbi despre existenţa lui independentă de un anumit morfem, deci de existenţa unui cuvânt care să nu indice în acelaşi timp şi funcţia lui în sistem7, în ce priveşte termenii subordonaţi ai unei alternanţe fonologice se poate spune că nu există decât împreună cu funcţia îndeplinită în sistemul gramatical: în cazul lui zbor, zbori, zboară, rămân constante numai fonemele zb-r-, cu funcţie lexicală; între b şi r apare o sau oa în dependenţă de fonemul regent din silaba următoare. Aşadar, în cazul recţiunii fonologice intră în joc termeni cu valoare exclusiv funcţională. în aceasta constă deosebirea dintre recţiunea morfologică şi cea fonologică. Unii lingvişti care au vorbit despre recţiune în fonologie n-au sesizat această deosebire importantă8. Se poate obiecta că posibilitatea subordonării unui fonem oarecare faţă de un alt fonem regent este condiţionată de o structură fonologică dată a cuvântului, iar succesiunea fonemelor este, după cum am văzut, întâmplătoare. Cu alte cuvinte, e nu poate determina vocalismul radical oa decât dacă în seria paradigmatică a cuvântului respectiv există un o accentuat. Obiecţia poate fi înlăturată dacă ţinem seama de următoarele: Spunând că un substantiv cere după el un alt substantiv în genitiv cu funcţie de atribut (domus patri), afirmaţia se referă la o anumită eventualitate, şi anume aceea în care cuvântul regent este urmat de un substantiv care să poată sta în genitiv. Dacă substantivul este urmat de un adjectiv, atunci avem a face cu o altă modalitate a recţiunii, acordul. Se poate ca substantivul să nu fie urmat de nimic: uideo domum. în acest caz, domus nu mai este element regent. Aşadar, recţiunea reprezintă o posibilitate de combinare, condiţionată de existenţa prealabilă a unei anumite unităţi lingvistice. Faptul că fonemul e îşi subordonează vocalismul oa presupune existenţa vocalismului o în seria paradigmatică, tot aşa cum în cazul recţiunii morfologice 7 Cf. A. Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, voi. II, Paris, 1938, p. 9 şi urm. 8 Cf. Louis Hjelmslev, La notion de rection, în „Acta linguistica”, t. I, p. 13. Cf. critica făcută de lingviştii sovietici concepţiilor lingvisticii „descriptive” americane şi concepţiilor lui Hjelmslev: M.M. FyxMan, „H3BecTH« AKa^eMHH Hayjc CCCP (otj. jimt. h »3.)”, t. XI, 4, p. 281 şi urm.; O.O. AxMaHOBa, „Bonpocw st3biK03HaHHs”, 1953, nr. 3, p. 25 şi urm. faptul că cuvântul regent îşi subordonează un anumit morfem presupune existenţa în seria asociativă a unui semantem care să se poată asocia cu morfemul respectiv. Fonemul e îl poate condiţiona pe oa numai când în seria paradigmatică există un o care să poată alterna cu oa: zbor, zbori: să zboare, după cum rus. Ha condiţionează morfemul de acuzativ y numai atunci când în seria asociativă există un semantem care să poată primi desinenţa de acuzativ singular -y, anume un substantiv feminin, şi mai mult, numai atunci când na este precedat de un verb care indică direcţia mişcării: r udy na (paopuxy. Faptul că un fonem regent are mai multe posibilităţi de combinare decât un semantem regent constituie o deosebire cantitativă. Există verbe cu două obiecte (în acuzativ şi în dativ), există prepoziţii care se construiesc cu două cazuri (rus. na cu acuzativul şi prepoziţionalul). Tot aşa, morfemul regent -ă poate guverna vocalismul oa (zboară), vocalismul ea (leagă), morfemul -e poate guverna vocalismul oa (zboare), vocalismul e (beţe : băţ), consonantismul c (tace : tak) etc. După cum se vede, deosebirile sunt cantitative. Uneori accentul poate avea rolul elementului regent. In limba română, deplasarea accentului în zbor - zburăm determină vocalismul radical u. Când un anumit sufix determină deplasarea accentului de pe temă pe sufix, accentuarea sufixului guvernează un anumit vocalism radical: căsuţă : casă. Ca şi recţiunea morfologică, recţiunea fonologică reprezintă un anumit grad de motivare a expresiei sonore: în zboară, oa este condiţionat de -ă. La fel, în zbori, o este condiţionat de i. Rezultă deci că, în paradigma pe care o formează, forma sonoră a unui cuvânt este într-o anumită măsură condiţionată. Pe de altă parte, seriile asociative fonologice conţin, ca şi seriile asociative morfologice, posibilitatea combinării lor sintagmatice cu alte foneme. Seria prepalatalelor e, i conţine posibilitatea înlănţuirii lor cu o semioclusivă. La fel, seria semioclusivelor conţine posibilitatea combinării lor cu o vocală prepalatală9. Vedem deci că între cazurile de recţiune fonologică şi recţiunea morfologică există o identitate de natură. Vom încerca să aplicăm principiile de mai sus la sistemul de alternanţe fonologice al limbii române, schiţând în felul acesta un aspect al sistemului recţiunii fonologice în limba română10. fonem regent fonem subordonat: vocală a (ă) | a (pară: pere, fată: fete, iarnă: ierni, masă: mese, vadă: vede) ea (seară: seri, ţeapă: ţepi, meargă: merg, neagră: negru) oa (moară: mori, şcoală: şcoli, goală: gol) e (beţe: băţ, pere: pară, fete: fată, vede: văd) oa (oaie: oi, oaste: oşti, zboară: zbor, moare: mor, poate: pot) i (tineri: tânăr, învăţăminte: învăţământ) 9 Armonia vocalică din limbile aglutinante poate fi considerată tot ca fenomen de recţiune. Vocala din rădăcină determină vocalismul sufixelor, realizându-se astfel unitatea elementelor aglutinante. Ne folosim de tabloul alternanţelor din Gramatica limbii române, Bucureşti, 1954, voi. I, p. 98 şi urm. 120 i (vinzi: vând) e (seri: seară, ţepi: ţeapă, vezi: văd, speli: spăl, meri: măr) o (oşti: oaste, oi: oaie, şcoli: şcoală) ă (cărţi: carte) fonem subordonat: consoană c (tace: tac) g (merge: merg) ţ (beţi: beat) ş (frumoşi: frumos) j (treji: treaz) z (veştezi: veşted) grup subordonat de foneme consoane e,i { şt (muşte: muscă; creşte, creşti: cresc; muşte, muşti: muşc; poveşti: poveste) elementul regent lipsa accentului { ă (făcut: fac) u (murim: mor) CONCLUZII Din cele arătate mai sus rezultă următoarele: Datorită recţiunii, natura înlănţuirii fonemelor poate suferi anumite modificări.'Datorită lipsei de motivare a formei sonore a cuvântului, înlănţuirea sunetelor este, în principiu, întâmplătoare. Când cuvântul funcţionează în cadrul sistemului limbii, înlănţuirea sunetelor poate fi într-o măsură anumită condiţionată prin recţiune. în limbile flexionare, condiţionarea înlănţuirii fonemelor este mai accentuată, întrucât desinenţele şi afîxele pot influenţa prin structura lor fonologică sunetele din rădăcină. în aceste limbi, forma sonoră a cuvântului apare ca nemotivată atunci când gândim cuvântul izolat de paradigma din care face parte. Succesiunea fonemelor cu funcţie lexicală este necondiţionată, în timp ce succesiunea fonemelor cu funcţie gramaticală poate fi condiţionată. Faptul se explică prin aceea că legătura dintre concept şi expresia lui sonoră, întâmplătoare prin natură, devine condiţionată în cadrul sistemului limbii. Se poate spune că, în limbile în care raporturile dintre cuvinte se exprimă prin mijloace gramaticale, succesiunea fonemelor este condiţionată în mai mare măsură decât în cazul limbilor care exprimă aceste raporturi prin mijloace lexicale. Cu alte cuvinte, legătura dintre concept şi expresia sonoră conţine un grad mai înalt de necesitate în sistemul limbilor flexionare. 121 LES ALTERNANCES PHONOLOGIQUES AU POINT DE VUE DE LA RECTION RESUME L’auteur se propose de decouvrir des phenomenes de rection en phonologie, en tenant compte du fait que les rapports entre les phonemes sont de nature analogue aux rapports qu’il y a entre les mots: associatifs et syntagmatiques. Or, Penchaînement syntagmatique des unites linguistiques est soumis aux lois de la rection. Etant donne que la rection comporte: a) un rapport de subordination entre deux formes linguistiques et b) une valeur fonctionnelle concemant le changement de forme propre â 1’element dependant, on peut interpreter comme faits de rection les altemances phonologiques du roumain. En effet, on pout considerer le phoneme -e du roumain floare comme element regent et la diphtongue oa comme element regi, de meme que -i de flori peut etre considere comme phoneme regent et o comme phoneme regi. Cette conclusion touche au probleme des rapports entre le concept et son expression sonore. Sachant que la succession des phonemes d’un mot est conditionnee, jusqu’â un certain degre, par la rection, on ne peut affirmer le caractere immotive du support phonique que si l’on considere le mot isole de son paradigme. LA CORRELATION DE MOUILLURE DES CONSONNES EN ROUMAIN* 1. Depuis l’apparition de la premiere etude d’Emile Petrovici consacree au systeme phonologique de la langue roumaine, un probleme qui, selon nous, n’a pas encore reţu de solution reste au centre de l’attention des phonologues roumains: existe-t-il ou non dans le systeme phonematique de la langue roumaine une correlation de timbre des consonnes? 1.1. La cause pour laquelle le probleme n’a pas encore trouve de solution est due, en grande pârtie, â l’absence d’un principe methodique rigoureux. En effet, meme dans son oeuvre fondamentale, Grundziige der Phonologie, p. 122 et s., Troubetzkoy ne donne pas d’indications sur le criterium selon lequel un son asyllabique de timbre e (i) ou o (u), suivant une consonne, doit etre considere comme faisant pârtie de cette consonne ou non. En ce qui concerne Ies etudes de phonematique roumaine, nous croyons utile de signaler que ceux qui ont soutenu l’existence d’une correlation de mouillure des consonnes1, tout comme ceux qui l’ont niee2, se sont bases sur des criteriums phonetiques. Les constatations d’Emile Petrovici sur le «pseudo i final» du roumain ont constitue le point de depart de la theorie de la correlation que nous discutons ici. Emile Petrovici a demontre, â la suite des recherches experimentales qu’il a entreprises, que 1’/ final roumain n’est pas un son (dans le sens strict du mot), mais un timbre de l’explosion des consonnes finales3. A partir de cette constatation, A. Graur et A. Rosetti sont arrives â la conclusion que la langue roumaine opere en finale avec l’opposition consonne dure - consonne mouillee4. Sur cette base, Emile Petrovici a considere comme admise l’existence en finale de la correlation que nous discutons et a demontre que le roumain opere avec la correlation de mouillure des consonnes dans toutes les positions (correlation â laquelle il ajoute les correlations de labiovelarite et de mouillure et labiovelarite). Nous remarquons encore une fois que toute l’argumentation d’Emile Petrovici suppose comme premisse, d’une maniere explicite ou implicite, l’admission de la correlation de mouillure en finale. In Recherches sur les diphtongiies roumaines publiees par A. Rosetti, Bucarest, Editions de 1 Academie - Copenhague, Ejnar Munksgaard, 1959, pp. 99-104; o primă formă a articolului, uşor diferită, a apărut, în limba română, în SCL VIII (1957), nr. 1, p. 49-54 şi, în limba franceză, în RL II (1957), pp. 33-37. 1 A. Graur et A. Rosetti, BL, VI, pp. 5 et s.; E. Petrovici, SCL, I, pp. 127 et s.; VII, pp. 7 et s.; Em. Vasiliu, SCL, VII, pp. 27 et s. 2 Al. Rosetti, „Studii lingvistice”, 1955, pp. 59 et s.; SCL, VII, pp. 21 et s.; VI, pp. 25 et s., pp. 109 et s. E. Petrovici, BL, II, 86. 4 A. Graur et A. Rosetti, op. cit. 123 1.2. Pour la solution du probleme en discussion, il est donc necessaire de revenir sur l’opinion d’A. Rosetti et A. Graur, formulee il y a 18 ans, concemant l’opposition consonne dure - consonne mouillee en finale. Autrement dit, il est necessaire d’etablir, en nous servant de criteriums phonologiques, si le «pseudo i final » que nous noterons par ly/ represente un phoneme independant ou une variante combinatoire d’un autre phoneme, variante qui apparaît en finale absolue apres une serie de consonnes, ou bien si lyl est la marque de correlation de la serie de consonnes qu’il peut suivre. 2.1. II est impossible que /yl soit un phoneme independant, parce que /y/ n’apparaît qu’en finale absolue et il est toujours precede d’une consonne. Or, par sa definition meme, un phoneme peut occuper des positions differentes: le fait qu’il n’apparaît qu’apres une serie de consonnes nous montre que /y/ dep end de ces consonnes. 2.2. En soutenant la dependance de />’/ par rapport aux consonnes precedentes, nous avons affirme en meme temps la possibilite que /y/ soit une variante combinatoire d’un autre phoneme, parce qu’une telle variante est - par definition - dependante de la position et des phonemes dont elle est conditionnee. 3.1. Afin d’etablir si /y/ est la variante d’un autre phoneme ou non, on doit tenir compte de quelques principes fondamentaux, â savoir: Troubetzkoy5 nous montre que «Chaque son de la langue contient donc, d’une part, des caracteres phonologiquement relevants qui en font la realisation d’un phoneme, et, d’autre part, une multitude de caracteres phonologiquement non relevants, dont le choix et la presence sont conditionnes par toute une serie de causes. II s’ensuit qu’un phoneme peut se realiser par plusieurs sons differents». (Souligne par nous.) Et plus loin: «Tous ces sons (Sprachlaute) differents qui realisent le meme phoneme s’appellent variantes (ou variantes phonetiques) du phoneme»6. Enfm, nous nous rapportons â la troisieme regie donnee par Troubetzkoy, selon laquelle on peut distinguer un phoneme d’une variante «lorsque, dans une langue, deux sons apparentes du point de vue acoustique ou du point de vue de l’articulation n’apparaissent jamais dans le meme milieu phonetique (Lautumgebung), ils doivent etre consideres comme variantes combinatoires du meme phoneme»7. Troubetzkoy donne ensuite 1’exemple suivant, emprunte au coreen: s et r n’apparaissent jamais en finale, tandis que / apparaît uniquement en finale. Du moment que /, comme liquide, est plus proche de r que de s, l et r doivent etre consideres comme variantes combinatoires du meme phoneme. Ou bien: en japonais les sons ts et / apparaissent seulement devant u, tandis que t et h n’apparaissent pas dans cette position. Parmi ces sons, t et ts sont les seules dentales sourdes occlusives, et h et f les seules spirantes sourdes. Par consequent, t et ts sont les variantes d’un phoneme, h et/sont les variantes d’un autre phoneme. 5 N. S. Troubetzkoy, Grundziige der Phonologie, p. 36. 6 Ibidem. 1 Ibidem, p. 44. m i A. A. Reformatski8 soutient un point de vue semblable: «Pour nous rendre compte si divers sons d’une langue quelconque sont des phonemes differents ou bien s’ils sont des variantes d’un meme phoneme, on doit les mettre dans les memes conditions de prononciation et, si c’est possible, constater s’ils modifient le sens par eux-memes, sans l’aide d’autres phonemes, alors il s’agit de phonemes differents; si cela n’est pas possible, si les sons donnes se remplacent l’un l’autre dans diverses conditions de prononciation, il s’agit de variantes d’un meme phoneme». Plus loin9, en faisant la distinction entre variations et variantes des phonemes, le savant sovietique montre que les elements variables ne sont pas les caracteres pertinents, mais les caracteres non pertinents, alors que le contexte phonetique est la condition d’une variation du phoneme. Le contexte a une influence sur les caracteres pertinents des phomenes seulement dans le cas des variantes ou il donne naissance aux phenomenes de neutralisation des oppositions. Dans les pages suivantes nous ne discuterons pas les cas de neutralisations des oppositions (ou, selon la terminologie d’A. A. Reformatski, les variantes), mais nous etudions seulement les variations (pour respecter la meme terminologie), c’est-â-dire seulement les cas ou le contexte n’a pas d’influence sur les caracteres pertinents du phoneme. Nous pouvons formuler, en nous fondant sur ce qui precede, une proposition â caractere axiomatique, en concordance avec la defmition du phoneme et de la variante: La variante combinatoire d’un phoneme a un contenu phonologique identique au contenu phonologique du phoneme dont il est la variante. 3.2. Du point de vue syntagmatique, le rapport entre le phoneme et la variante combinatoire de ce phoneme ressort de ce que les deux termes se trouvent en distribution complementaire. Les. constatations precedentes (3.1. et 3.2.) peuvent etre exprimees par la formule generale suivante: deux termes, a et b, qui se trouvent en distribution complementaire, sont les variantes combinatoire du meme phoneme, lorsqu ’ils ont un contenu phonologique identique. 4.1. Quelle est la situation du /y/ roumain? II faut signaler Ii/ parmi les phonemes avec lesquels /y! se trouve en distribution complementaire10. Le contenu phonologique de /y/ peut etre defini de la maniere suivante: a) localisation palatale (/y/ s’oppose aux labiales, aux dentales, aux velaires, etc.); b) caractere non vocalique {/y/ s’oppose â la voyelle /if) c) caractere conţinu (!yl s’oppose aux oclusives). Le contenu phonolgique de ///peut etre defini de la maniere suivante: 8 A. A., Pe(j)opMaTCKHfî, Beedemie e x3biK03H0Hue, 1935, p. 176. 9 Ibidem, pp. î 78 et s. 10 Nous notons par i le yod de iarbă, ai, etc. 125 a) localisation palatale (Iii s’oppose aux labiales, aux dentales, aux velaires, etc.); b) caractere non vocalique (///s’oppose â Iii) c) caractere fricatif (/// s’oppose aux oclusives). 4.2. L’identite lyl = Iii montre que l’ensemble constitue par une consonne et /y/ represente un groupe diphonematique, ce qui signifie qu’il n’existe pas, en roumain, une correlation de mouillure des consonnes en position finale. II nous en reste â present â elucider une autre question, ă savoir l’interpretation d’un autre son palatal asyllabique, Ici. Le roumain n’admet Poccurrence de Ici qu’apres une consonne, jamais apres une pause. Cela signifie que /ef d e p e n d d’une consonne. En ce cas, on peut formuler les memes possibilites d’interpretation que nous avons deja formulees au sujet de /y/ (cf. 1.2.): lei peut etre un phoneme independant ou une variante combinatoire ou, enfin, la «marque de correlation» de la serie de consonnes â la suite desquelles il apparaît. La premiere hypothese ne peut etre verifiee, par le fait que Ici est un terme determine par une position donnee. II nous reste donc â examiner les autres hypotheses. Nous avons la possibilite d’interpreter /e/ comme une variante si nous pouvons trouver un autre terme qui soit en distribution complementaire avec celui-ci et qui possede le meme «contenu phonologique» (cf. 3.2.): lei se trouve en distribution complementaire avec ///. On peut constater l’occurrence de Iii apres une pause, apres la voyelle ou apres la consonne labiale, et la non-occurrence de lei dans ces positions". (Fait exception â cette regie le cas ou lei est un element constituant du suffixe de l’imparfait, -ea-; en ce cas, il peut apparaître apres une labiale: bea, rupea, etc.; mais, dans cette position, le roumain n’admet par Poccurrence delii). Le contenu phonologique des deux termes (lei et Iii) est identique (pour ///, cf. ci-dessus 4.1.), Le contenu phonologique de lei peut etre defini comme il suit: a) localisation palatale b) caractere non vocalique c) caractere conţinu. II en resulte que lei a le meme «contenu phonologique» que Iii. 4.3. II existe cependant une difficulte qui semble nous mettre dans l’impossibilite de reduire les deux termes â une seule invariante: la presence de deux signifîants qui different l’un de l’autre par l’opposition lei - ///: /beată/ «ivre» et /biată! «pauvre». Cette situation a permis â Andrei Avram d’interpreter les deux termes comme deux phonemes distincts'2. Nous sommes cependant d’avis que la reduction qu’il propose est illicite: l’opposition /e/ - /// n’est pas le seul element ayant pour fonction de distinguer les deux termes; ces termes s’opposent de meme par la position qu’ils occupent par 11 Quant â la distribution des deux termes, cf. A Graur, BL, VII, pp. 116 et s. 12 Cf. Andrei Avram, în Recherches sur les diphtongues roumaines publiees par A. Rosetti, Bucarest, Editions de r Academie - Copenhague, Ejnar Munksgaard, 1959, pp. 135 et s. rapport â l’element regent: o /biată/ femeie «une pauvre fentme», mais o femeie /beată/ «une femme ivre»13. II en resulte que l’occurrence des deux termes dans la memeposition n’est pas possible. L’occurrence de /// dans /biată/ est conditionnee par la position de l’adjectif avant le nom, de meme que l’occurrence de lei dans /beată/est conditionnnee par la position de l’adjectif apres Ie nom. Une reduction correcte doit conduire, selon nous, â interpreter /e / et /// comme deux allophones du meme phoneme //'/. Ainsi, les signifiants de certains mots comme teacă «fourreau», deal «collline», leagă «il lie» etc. contiennent les sequences de phonemes /tj/, /dj/ /lj/ etc., et non pas une consonne palatalisee suivie d’une voyelle. 4.4. Nous devons repondre â present â la question suivante: les sequences constituees par Ijl + /voyelle/ peuvent-elles etre interpretees comme des «diphtongues»? Une reponse affirmative ne saurait etre donnee qu’â la condition de considerer le phoneme /j/ comme non consonnantique, c’est-â-dire de le considerer comme une semi-voyelle, ou peut-etre comme une voyelle. Andrei Avram14 a formule une serie de considerations conformement auxquelles les sons roumains /e/ et /o/ peuvent etre interpretes comme des semi-voyelles. Reste â prouver qu’une telle interpretation est possible, meme apres la reduction que nous avons proposee plus haut et qui differe, ainsi que nous l’avons montre, de celle proposee par Andrei Avram. 13 Ce cas a egalement ete discute par A. Graur, op. cit. 14 Andrei Avram, op. cit. GRUPURI CONSONANTICE LA JONCTURA MORFEMELOR SUFIXALE* 1.1. în cele ce urmează ne propunem să examinăm grupurile consonantice care apar la punctul de contact dintre un morfem1 sufixai şi temă. Pentru comoditatea expunerii, am crezut că este necesar să introducem un termen, inexistent până acum în terminologia română de specialitate, care să denumească punctul de legătură dintre două morfeme care formează o unitate într-un plan superior, termenul de jonctură: vom vorbi deci de o jonctură a unui prefix cu o temă (sub-diviziune), a unei teme cu un sufix (vârst-nic), a morfemelor unui cuvânt compus (unt-de-lemn) etc. Introducerea termenului se justifică obiectiv prin existenţa poziţiei pe care o denumeşte, iar referirea la poziţia discutată este implicată în orice descriere exhaustivă a unui sistem lingvistic şi în orice studiu diacronic care are de urmărit evoluţia diverselor elemente în raport cu diferitele poziţii. în descrierea şi istoria structurii fonologice şi morfologice a cuvântului, jonctura poate pune probleme de interes egal cu orice altă poziţie (iniţială, medială etc). în studiul de faţă, ne propunem să dăm o listă a grupurilor consonantice pe care le-am înregistrat la jonctura sufixelor şi să punem în lumină specificul funcţional al acestor grupuri în raport cu grupurile consonantice care apar în alte poziţii. 1.2. In vederea cercetării de faţă, a fost necesară alcătuirea unei liste de sufixe cu iniţială consonantică. Lista a fost alcătuită pe baza sufixelor examinate de noi într-o lucrare pe care o pregătim, consacrată accentului în limba română. Materialul a fost strâns făcând uz de un fişier care conţinea toate cuvintele dicţionarului limbii române al lui I.-A. Candrea2, clasate în ordinea alfabetică a terminaţiilor. Am cercetat ulterior toate formaţiile derivate cu sufixele respective făcând uz de Dicţionarul invers al limbii române (Bucureşti, 1956) apărut între timp, care, fiind elaborat pe baza părţii tipărite şi a manuscriselor dicţionarului vechii Academii, prezenta avantajul de a fi mai bogat decât fişierul nostru. Am ajuns astfel la înregistrarea unui număr de grupuri consonantice care apar la jonctură. Pentru comparaţia cu grupurile iniţiale şi finale ne-am servit de materialul cuprins în două lucrări anterioare, una consacrată clasificării distribuţionale a consoanelor3 şi a doua consacrată structurii silabei în limba română4. Pentru * în FD 11(1960), p. 85-92. 1 întrebuinţăm termenul de „morfem” într-o accepţie diferită de aceea a Gramaticii limbii române, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1953, voi. I, p. 110, şi anume în accepţia pe care termenul o are în lingvistica sovietică şi americană; cu aceeaşi valoare, se pare că termenul apare şi Ia Al. Graur, Note asupra structurii morfologice a cuvintelor, în Studii de gramatică, voi. II, Bucureşti, 1957, p. 3 şi urm. 2 I.-A. Candrea, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, Bucureşti, 1931. 3 E. Vasiliu, Une classification des consonnes roumaines d’apres le critere de la distribution, în Melanges linguistiques publies â l’occasion du VIIIC Congres International des linguistes..., Bucureşti, 1957, pp. 97 et s. 128 grupurile mediale, ne-am adresat materialului cuprins în schiţa de descriere a sistemului fonologie al limbii române, făcută de acad. Al. Graur şi acad. Al. Rosetti5. pentru stabilirea grupurilor consonantice fmale n-am luat în consideraţie decât formele identice cu radicalul; n-am luat, cu alte cuvinte, în consideraţie grupurile consonantice obţinute prin adjoncţiunea unui morfem consonantic la finala morfemului radical (tipul lup + j). Procedeul este justificat de faptul că grupurile consonantice formate prin adjoncţiunea unui morfem consonantic la finala consonantică a unui morfem precedent creează un grup consonantic motivat, deci un grup care apare la jonctură. Or, pe noi ne interesează comparaţia grupurilor care apar la jonctură cu grupurile care nu apar în această poziţie. 2.1. Grupurile care apar la jonctură sunt de 2, 3, şi 4 consoane. Aşadar constituţia lor nu este diferită numeric de constituţia grupurilor iniţiale şi fmale. Dat fiind că grupurile mediale de cinci consoane apar numai în cuvinte compuse (cincisprezece, optsprezece)6, putem considera că grupurile care apar la jonctură nu diferă din punctul de vedere al constituţiei numerice nici de grupurile mediale. Examinăm pe rând grupurile de 2, 3 şi 4 consoane. 2.1.1. Grupuri de două consoane. Dăm mai jos lista grupurilor de consoane; dăm în paranteză exemplele de cuvinte derivate şi, atunci când e cazul, în paranteze drepte, grupurile corespunzătoare care apar în poziţie iniţială (urmate de o linie), în poziţie medială (între două linii) şi în poziţie finală (precedate de o linie). Folosim, în general, sistemul internaţional de notaţie fonetică. Sistemul nostru se deosebeşte de primul în ce priveşte notarea semiocluzivelor t\, dj şi ts, redate de noi prin, respectiv, c, g şi /; de asemenea, pentru vocalele din seria medială, am întrebuinţat semnele din sistemul ortografic românesc: ă (vocală medială de apertură medie), â (vocală medială închisă): bk (babcă) [-bk-], dk (posadcă), jk (zmeoaică) [-*/'/f-]7, Ik (animalcul) [-lk-, -lk], nk (ciobancă, carbuncul) [-nk-, -nk],pk (răpea) [-pk-, -pk], rk (bulgarcă) [-rk-, -rk], sk (opuscul) [sk-, -sk-, -s&], \k (păpuşcă) [-j/c-, -\k], tk (ciotcă) [-tk-], wk (dulaucă, mutălăucă), kc (edecciu) [-kc-], nc (darabancic, cazanciu) [-nc-, -nc],pc (crăpcean, căpcel, dulapciu, otcupcic) [-pc-], rc (praporcic) [-re-, -rc], sc igrăscean) [-sc-], tc (păteean, spătcel), kg (caicgiu), fg (pilafgiu), Ig (duelgiu) mg (geamgiu), ng (darabangiu) [-ng-],pg (salepgiu), rg (giuvaergiu) [-rg-], tg (rahatgiu), dj (rotundior) [dj-, -*dj-], jj (pantofior) \fj-, -*//-], Ij (pătuleag, veselior) [Ij-, -*lj-], mj (drumeag, nostimior) [mj-, nj (gălbenior) [nj-, -*nj~], pj (dulăpior) [pj-, -*pj-], rj (tinerior) [rj-, -*rj-], {/ (orăşior), ţj (ospeţior) [ţj-, vj (bolnăvior) [vj-, kl (zevzeclâc) [kl-, -kl-],fl (zaraflăc, chefliu) [fl-, -fl-], jl (crailâc) [-*//-], ml (geamlâc) [ml-], nl (dragomanlăc, osmanliu) [-«/-], 4 E. Vasiliu, Observaţii asupra structurii silabei în limba română, în Omagiu Iordan, Bucureşti, 1958, p. 877 şi urm. 5 Al. Graur et A. Rosetti, Esquisse d’une phonologie du roumain, în BL, VI, p. 5 şi urm., în special, p. 9-23. 6 Ibidem, p. 22. 7 Am notat cu [*] grupurile mediale pe care nu le-am găsit în lucrarea lui Al. Graur şi Al. Rosetti, deoarece grupurile vocală + Ijl sunt tratate aparte, la diftongi. 129 rl (vizirlâc, nurliu) [-rl-, -rl\, \l (ghiduşlâc) [J7-, -//.], tl (şiretlic, avocatlâc, tabietliu) [-tl-], z/ (necazlăc, hazliu) \zl-, -zl-\, Im (realmente) [-/w-, -/w], m (,necesarmente) \_-rm-, -rm], sm (avertisment) [sm-, -sm-, -sm], bn (grabnic, drobniţă) [-bn-'], cn (patruzecinic) [-cn-], dn (sfadnic, răsadniţă) [-dn-], gn (plugniţă) [gn-, -gn-, -gn],jn (ceainic, puiniţă) [-jn-, -jn], Jn (grijnic, slujniţă) [j«-, -Jn-], In (falnic, bolniţă) [-ln-], mn (lumnic) [mn-, -mn-, -mn], pn (casapniţă) [pn-, -pn-], rn (darnic, pojarniţa) [-rn-, -rn], sn (dosnic, dosniţă) [sn-, -sn-, -sn], \n (greşnic, beşniţă) [jn-, -ln-], tn (sfetnic, botniţă) [-tn-], vn (zăbavnic, plavniţă) [-vn-], zn (paznic, lăuzniţă) [-zn-], b\ (robşag, cuibşor) [-b\-], k\ (acşor) [-k\-], d\ (podşor), jl (ciufşag, chefşor), g\ (drăgşor), mj (omşor) [-ml-], nj (prietenşug) [-«!-], z\ (vitezşug), It (mişeltate) [-lt-, -It], pt (dreptate) [pt-, -pt-, -pt], nt (căruntate) [-nt-, -nt], rt (libertate) [-rt-, -rt], 2.1.2. Comentariu. După cum rezultă din lista precedentă, grupurile care apar numai la jonctură sunt: dk, wk, tc, kg, fg, Ig, mg, pg, tg, dj,jj, g\, z\. Aceste grupuri sunt motivate de finala temei: -d, -w, -t, -k, -f -l, -m, -p, -z şi iniţiala sufixului: k-, c~, g' I- Dat fiind că nu apar decât în poziţia discutată, rezultă că grupurile amintite sunt motivate. Grupurile care apar la jonctură diferă prin norma silabică de grupurile identice care apar la iniţială şi la finală. De exemplu, în timp ce grupul rn este la finală homosilabic (ambele consoane aparţin la aceeaşi silabă), apare la jonctură ca heterosilabic (cele două consoane aparţin la silabe diferite), întrucât la jonctură grupul este intervocalic. Norma silabică diferită a grupului care apare la jonctură este motivată de faptul că sufixul cuprinde în constituţia sa fonematică un element central vocalic, fapt care face ca grupul să apară la jonctură în poziţie intervocalică. Norma silabică a grupurilor care apar la jonctură nu diferă însă de norma silabică a grupurilor identice care apar în poziţie medială deoarece, în ambele cazuri, grupul consonantic se află în poziţie intervocalică. Rezulta deci că opoziţia homosilabic - heterosilabic nu se poate stabili decât între grupurile iniţiale şi finale, pe de o parte, şi grupurile identice care apar la jonctură, pe de altă parte. Caracterul heterosilabic al grupurilor care apar la jonctură este specific pentru aceste grupuri numai în raport cu grupurile iniţiale şi finale. Există un singur grup, ml, care apare numai la iniţială şi la jonctură, participând astfel la opoziţia homosilabic - heterosilabic: ml - m//l. 2.2.1. Grupuri de trei consoane: rbk (sărbcă), \tj (prânziştior) \\tj-, -\tj], nkl (pezevenclăc), ngl (pezevenglâc) [-ngl-], ntl (savantlăc), rdn (osârdnic), Ipn (stălpnic) [~lpn~], ptn (faptnic), rtn (partnic), stn (năpastnic) [-.vfn-], rb\ (hărbşor), nk\ (pruncşor), rk\ (arcşor), rfi (vărfşor), ngj (crăngşor), rgl (tărgşor), nz\ (prânzşor), 2.2.2. Comentariu: Cu excepţia grupurilor \tj, ngl, Ipn şi stn, toate celelalte grupuri nu apar decât la jonctură, fiind motivate de o temă terminată într-un grup imploziv de două consoane: -rb, -nk, -nt, -rd, -rt, -rf -nz şi iniţialele consonantice ale sufixelor: k-, g-,j-, l-, n-, J-. 130 în aceeaşi categorie pot fi totuşi încadrate şi grupurile Ipn şi stn, întrucât în studiul amintit al acad. Al. Graur şi acad. Al. Rosetti (p. 22) se dau numai exemple în care cele două grupuri consonantice apar la jonctură: stâlpnic şi partnic. Rămân deci exceptate numai primele două grupuri. Grupurile de trei consoane nu pot participa la opoziţia homosilabic -heterosilabic, deoarece niciunul din grupurile enumerate nu apare la jonctură şi în poziţie non-medială (adică iniţială sau finală). Pentru justificare, cf. 2.1.2. Poate fi exceptat grupul \tj, în cazul în care, în poziţie intervocalică, se admite silabaţia prănziş-tior. 2.3.1. Grupuri de patru consoane. strj (albăstrior) [strj-], rstn (vârstnic) [-rstn-], bjtn (obştnic). 2.3.2. Comentariu'. Singurul grup care apare numai la jonctură pare a fi b\tn. Trebuie însă adăugat, credem, şi grupul rstn, întrucât, în lista dată de acad. Al. Graur şi acad. Al. Rosetti, grupul în discuţie este exemplificat cu derivatul vârstnic, astfel încât grupul apare şi aici tot la jonctură. Grupurile sunt motivate de temele terminate într-un grup imploziv de trei consoane: -rst, -b\t şi iniţiala consonantică a sufixului, n-. Grupul iniţial homosilabic strj apare la jonctură disociat, heterosilabic: s//trjs. 3.1. Din cele 94 de grupuri consonantice care apar în limba română la jonctură, 30, adică 31,91%, nu pot apărea decât în această poziţie. Două grupuri consonantice, adică 2,12%, participă la opoziţia homosilabic - heterosilabic. 3.2. Se poate observa, din situaţiile examinate mai sus, că există posibilitatea unei analogii între unele fapte discutate şi unele fapte fonologice clasate de obicei în categoria elementelor prozodice sau suprasegmentale. Unele limbi (ca franceza sau maghiara) marchează limita dintre cuvinte cu ajutorul accentului fix de intensitate pe finală sau pe iniţială. Cu alte cuvinte, pronunţarea unei silabe cu o intensitate mai mare în raport cu celelalte silabe indică faptul că avem a face cu, respectiv, un sfârşit sau un început de cuvânt. Aşadar, când un element fonic nu apare decât la finală sau la iniţială, poate fi considerat, în această situaţie, un indiciu al limitei dintre cuvinte. în mod analog, prezenţa unui element fonic, cum este în cazul nostru un anumit grup de consoane, numai la jonctură sufixelor constituie un indiciu al limitei dintre morfemul-temă şi morfemul-sufix. în al doilea rând, elementele prozodice cu funcţie demarcativă, despre care am vorbit, au un caracter specific care constă în aceea că sunt motivate; succesiunea unităţilor fonematice într-un morfem este, în principiu, nedeterminată, în timp ce combinaţia dintre o silabă şi intonarea ei cu o intensitate mărită este motivată: o silabă finală nu poate fi decât accentuată în limba franceză, după cum o silabă iniţială nu poate fi decât accentuată în limba maghiară; într-un cuvânt ca fr. chambre [\ăbr], combinaţia de foneme jă este întâmplătoare (fă/ se poate combina şi cu alte foneme: Ivi, Idl, Igl etc.), în timp ce combinaţia dintre o silabă finală (cu o structură oarecare) şi accentul de intensitate este necesară (fiind la 8 în ce priveşte silabaţia, cf. J. Kurylowicz, Contribution ă la theorie de la syllabe, „Bulletin de la Societe polonaise de linguistique”, fasc. VIII (Extrait), p. 91. 131 finală, o silabă nu poate fi decât accentuată). Reciproc, accentul de intensitate se combină cu necesitate cu o silabă finală. în acelaşi sens ne putem imagina un sistem fonematic în care consoanele sonore nu apar decât la finală. în acest caz, raportul dintre sonoritate şi celelalte elemente care intră în conţinutul fonologie al fonemelor care apar la finală (modul de articulaţie, localizare etc.) devine un raport necesar. Intr-o asemenea situaţie, sonoritatea ar semnaliza, ca şi accentul de intensitate pe finală, limita dintre cuvinte. In mod analog, grupurile de consoane care apar numai la jonctură au un caracter motivat tocmai de apariţia lor în această poziţie (v. mai sus 2.1.2., 2.2.2., 2.3.2): succesiunea de foneme dk, de exemplu, nu este întâmplătoare, nemotivată, cum este succesiunea de foneme sk, deoarece sk poate apărea în orice poziţie, în timp ce dk nu apare decât la jonctură, motivat de finala temei şi iniţiala sufixului. Dacă situaţia acestor grupuri este întrucâtva diferită de situaţia accentului de intensitate, unde distincţia dintre elementul segmentai (termenii constitutivi ai secvenţei fonice) şi cel suprasegmental (accentul, care caracterizează secvenţa fonică fară să o constituie) este evidentă, situaţia este mai puţin diferită de cazul imaginat de noi (dar perfect posibil); aici elementul segmentai constitutiv (sonoritatea intră în componenţa sunetului care realizează un anumit fonem) este în acelaşi timp şi un element care caracterizează segmentul fonic. Corelaţia dintre funcţia delimitativă şi caracterul motivat al unui element, prezentă în cazul accentului fix de intensitate, este prezentă şi în cazul grupurilor consonantice care apar numai la jonctură. Analogia făcută are loc între caractere pe care le considerăm esenţiale. în aceeaşi situaţie se află şi grupurile consonantice care apar la jonctură cu normă silabică diferită de aceea a grupurilor identice care apar în alte poziţii (iniţială şi finală). Este cazul grupurilor ml, \tj şi strj care participă, după cum am arătat sub 2.1.2, 2.2.2. şi 2.3.2., la opoziţia homosilabic - heterosilabic. întrucât strj nu apare ca s//trj decât la jonctură, fiind motivat de această poziţie, el are o funcţie identică cu aceea a grurpurilor care nu apar decât la jonctură. După cum rezultă din cele discutate mai sus, grupurile consonantice care marchează jonctura au un caracter ambiguu: ele aparţin clasei elementelor suprasegmentale, întrucât au o funcţie identică cu aceea a unor elemente prozodice, cum ar fi accentul fix de intensitate (pe finală sau pe iniţială); ele aparţin însă în acelaşi timp şi clasei elementelor segmentale, întrucât se supun principiului dublei articulaţii, formulat de A. Martinet9, şi anume sunt părţi constitutive ale unui enunţ analizabil în unităţi aparţinând la două clase: unităţi minime semnificative (morfeme) şi unităţi exclusiv distinctive (foneme). Se poate spune că faptele descrise constituie şi caracterizează în mod simultan segmentul fonic. 9 Cf. A. Martinet, Arbitraire et double articulation linguistique, CFS, XV, p. 112 et s. 132 GROUPES CON SON ANTIQUES AU POINT DE JONCTION DES MORPHEMES-SUFFIXES RESUME II ressort de la comparaison des groupes consonantiques qui se forment au point de jonction des suffixes avec les groupes consonantiques initiaux, mediaux et finaux, que: (a) certains groupes n’apparaissent qu’au point de jonction des suffixes; (b) d’autres n'apparaissent qu’â l’initiale, ă la finale et au point de jonction des suffixes (et non pas en position mediale). La norme syllabique distingue les groupes de la categorie b), qui se forment au point de jonction des suffixes, des groupes identiques (au point de vue de la constitution phonematique) qui apparaissent en position iniţiale et finale: les premiers sont heterosyllabiques (leurs elements appartenant â des syllabes differentes), tandis que les seconds sont homosyllabiques. La constitution phonematique de certains groupes et la norme syllabique d’autres groupes etant motivees par leur position - â savoir, la fonction des suffixes on peut dire qu’en ces cas les groupes consonantiques ont une fonction delimitative. Les groupes qui marquent le point de jonction ont une double nature: ils constituent et caracterisent, â la fois, la sequence phonematique. 133 SISTEMUL VOCALIC AL LIMBII ROMÂNE* 0. Vocalismul limbii române a fost descris în termenii unui sistem bidimensional, ale cărui coordonate sunt localizarea şiapertura. Acest sistem a fost reprezentat de majoritatea fonologilor ca un triunghi: pe treapta maximală de deschidere figurând un singur fonem, /a/, iar pe treapta minimală de închidere figurând trei foneme, /i, î, u/ [4, p. 5-6; 10 p. 96; 3 pass.]1 sau două foneme /î, u/ [8 p. 9], Malecki a reprezentat sistemul vocalic al limbii române sub forma unui dreptunghi: pe treapta maximală şi pe treapta minimală de deschidere figurând un număr egal de foneme: /i, î, u/, pe treapta minimală, / ea, a, oa/, pe treapta maximală [7 p. 156]. 0.1. Ceea ce caracterizează descrierile prezentate sumar mai sus este faptul că fonemele sunt definite pe o bază strict fonetică, şinufuncţională. Aşa se explică de ce în niciuna din descrierile amintite nu se arată orientarea sistemului. 0.1.1. Intr-adevăr, considerând de exemplu că opoziţia /i, e, a/ este o opoziţie graduală,nu putem şti care este termenul marcat şi care este termenul nemarcat sau, mai precis, care este marca de corelaţie: închiderea sau deschiderea. Cu alte cuvinte, putem defini cu egală justificare un /a/ drept un lei + deschidere sau un /e/ drept un /a/ + închidere. în primul caz am considera deschiderea ca marcă de corelaţie, în cel de-al doilea, închiderea. 0.1.2. Din cauza faptului că orientarea sistemului nu este stabilită, niciunul din membrii sistemului nu poate fi definit decât în mod arbitrar: seria /i, î, u/ poate fi definită ca serie nemarcată, iar seria /e, ă, o/ ca seria marcată prin deschidere; seria /e, ă, o/ ca serie nemarcată, iar seria /i, î, u/ ca marcată prin închidere; seria /e, ă, o/ ca serie nemarcată în raport cu seria /i, î, u/, marcată prin închidere, şi în raport cu /a/, marcat prin deschidere ş.a.m.d. 0.2. Ne propunem ca, în cele ce urmează, să descriem sistemul vocalic al limbii române pornind de la criterii riguros intralingvistice, funcţionale, şi anume: criteriul neutralizării opoziţiilor vocalice şi criteriul alternanţelor fonematice [6]. 1. înainte de a trece la clasificarea propriu-zisă a fonemelor vocalice, vom face o scurtă prezentare a inventarului de unităţi invariante şi a alofonelor care interesează direct discuţia noastră. * în SCL XII (1961), nr. l,p. 15-23. 1 Numărul închis între paranteze drepte reprezintă numărul sub care figurează o anumită lucrare în lista de Lucrări citate, de la sfârşitul acestui articol (p. 83-84), iar numărul care figurează după p. indică pagina la care ne referim; când între paranteze figurează mai multe numere urmate de indicaţia paginii, fiecare număr care precedă indicaţia p. reprezintă o lucrare din lista amintită. 134 /a, o, u/ din perechi minimale de tipul /dar-dor-dur/; /î, i/ din perechi minimale de tipul /vână-vinăJ; /ă, e/ din perechi minimale de tipul /mări-meri/. 1.1.2. După cum am arătat cu altă ocazie, „semivocalele” [e, o, j, w] pot fi considerate ca alofone ale vocalelor [e, o, i, u], respectiv, cu condiţia admiterii unei joncturi silabice, notate prin [-] [14], în aceeaşi situaţie se află [!] (= i final afonizat [14])' ii 1.1.3. Vocalele /e, i, o, u, ă, îl se realizează ca [Je, Ji, wo, wu, ă, î] la iniţială de cuvânt sau de silabă, după vocală; în această poziţie, există un raport de variaţie liberă între [e, i, o, u, ă, î] pe de o parte şi [Je, Ji, wo, wu, a, ‘î] pe de altă parte (cf. pronunţări ca [Jelefant - elefant], [Jimagine - imagine], [wpm - om], [wurs - urs], [ala - ăla], [ m - în]). Vocalele care urmează după /o, u/ şi /e, i/ sunt precedate de un sunet semivocalic cu un timbru identic cu cel al vocalei precedente: [ro¥ă] [tăriJa], [re*âl], [luxând] etc. în aceste situaţii, transcripţia fonematică va fi deci: /roă, tăria, real, luînd/. 1.2. Unităţile /a, e, i, ă, î, o, u/, degajate prin comutare, se clasifică din punct de vedere fonetic în felul următor: /a/: vocală deschisă neutră ca localizare /e/: vocală medie anterioară /i/: vocală închisă anterioară /ă/: vocală medie centrală /î/: vocală închisă centrală /o/: vocală medie posterioară /u/: vocală închisă posterioară Vocalele din seria posterioară se caracterizează prin labialitate (= rotunjirea buzelor). 1.2.1. Sistemul vocalic descris în termeni fonetici (ca sub 1.2.) poate fi reprezentat sub forma cunoscută a unui triunghi: anterior_________________________________posterior^ închis deschis Figura nr. 1 1.2.2. Diversele descrieri existente ale sistemului vocalic românesc diferă între ele prin numărul de unităţi ale inventarului şi, implicit, prin definiţia fiecărei unităţi în parte. Astfel, în cadrul descrierii făcute de Emil Petrovici, [8 p. 9], nu figurează fonemele /i/ şi lei, considerate ca alofone ale lui [î] şi [ă], respectiv. în aceste condiţii, definiţia fonetică a unităţilor trebuie să fie alta: 11, ăl sunt foneme anterioare; /u, o/ sunt foneme posterioare. 135 Vocalele din seria [e, i] au în comun localizarea anterioară (palatală) şi reprezintă, în raport cu seria /o, u/, seria marcată (intensă). ' 2.3. Alternanţele vocalice din limba română sunt indicate în fig. nr. 3, unde în triunghiul vocalelor limbii române am indicat printr-o linie care uneşte două vocale raportul de alternanţă în care se află cei doi termeni. i -------------- î u e ------------ ă o Figura nr. 3 Exemple (în transcrierea fonematică): /vînd/ - /'vinde/, /vine/ - /ve'nim/, /văd/ - /'vede/, /văd/ - /'vadă/, /kem/ - /'k'amă/, /port/ - /'po-artă/, /port/ - /pur'tăm/. 2.3.1. Se observă că niciuna din vocalele din seria închisă (/i, î, u/) nu intră în alternanţă cu /a/, în timp ce oricare din vocalele din seria medială poate intra în alternanţă cu /a/. 2.3.2. Legătura dintre Iii, lei şi /a/ nu reprezintă posibilitatea de alternanţă între cei doi termeni, deoarece nu există niciun morfem care să conţină alternanţa /a/-/e/-/i/. Legătura dintre /u/, /o/ şi /a/ nu ne permite să considerăm că, în limba română, Iul alternează cu /a/, deoarece nu există niciun morfem care să conţină numai alternanţa /a/-/u/, fără să conţină şi o vocală alternantă intermediară, /o/. Ceea ce în figura nr. 3 apare ca o alternanţă cu trei termeni, /a/-/e/-/i/ şi /a/-/o/-/u/, trebuie interpretat ca două grupuri de câte două alternanţe, în care flecare dintre cei doi termeni mijlocii poate alterna cu unul din termenii externi ai seriei din care termenul mijlociu face parte. In consecinţă, /a/-/e/-/i/ trebuie interpretat ca un grup de două alternanţe: /e/-/a/ şi ld-lil, iar /a/-/o/-/u/ trebuie de asemenea interpretat ca un grup de două elemente lol-lal şi /o/-/u/. Spunem, în alţi termeni, că relaţia de alternanţă nu este tranzitivă. Alternanţa dintre /a/ şi /o/ este de natură mai complexă decât celelalte alternanţe, în sensul că alternanţa se produce prin prezenţa lui /a/ după /o/ sau prin absenţa lui /a/ şi a joncturii silabice după /o/, în anumite condiţii gramaticale. Asemănătoare este şi alternanţa dintre ld şi /a/, unde alături de alternanţa simplă lal-ld ('vadă-'vede), găsim şi alternanţa complexă între ld şi /e-a/: /trek/-/'tre-akă/. 2.3.3. Conform celor arătate sub 2.1.2., /a/ împreună cu seria Iii, IV, Iul reprezintă seria nemarcată (extensă), deoarece /a, i, î, u/ reprezintă seria de foneme a căror ocurenţă este admisă în orice condiţie gramaticală. într-adevăr, acolo unde, în condiţii gramaticale date, apare /al, şi unde este exclusă ocurenţa seriei /e, ă, ol, este tolerată în principiu şi ocurenţa seriei li, î, u/ care nu intră niciodată în alternanţă cu lai, ceea ce înseamnă că /a/ este echivalent cu /i, î, u/ din punctul de vedere al posibilităţilor de ocurenţă în anumite contexte gramaticale. 138 2.3.4. Pe baza celor arătate sub 2.3.2. - 2.3.3. se poate face următoarea clasificare a vocalelor: /i, e,u, al = seria nemarcată (extensă) /e, ă, o/ = seria marcată (intensă). Vocalele din seria extensă nu au un caracter omogen: /i, î, u/ fac parte din seria închisă, lai este vocală deschisă. 3. Analiza tăcută sub 2.2.1. - 2.3.4. ne permite să descriem sistemul vocalic al limbii române pe baza unor criterii funcţionale, adică pe baza naturii relaţiilor în care intră fonemele vocalice, şi nu pe baza naturii lor fonetice. în această descriere, substanţa fonică nu reprezintă un criteriu de clasificare, ci un element care urmează să fie clasificat. Clasificarea opoziţiilor care urmează să fie făcută în paragrafele următoare reprezintă, de fapt, clasificarea unui material fonic după criterii funcţionale, lingvistice. Definirea dimensiunilor unui sistem fonematic se face prin raportarea sistemului de relaţii la substanţa fonică. 3.1. Cele arătate sub 2.2.2. ne permit să stabilim o primă corelaţie, fundamentală: o vom numi corelaţie de localizare, în care termenul extens este reprezentat de /a/, iar termenul intens de seria le, i, ă, î, o, u/. Deci: n o n -1 o c a 1 i z a t: /a/ ~ 1 o c a 1 i z a t e: /e, i, ă, î, o, u/. 3.1.1. Cea de-a doua corelaţie, pe care o vom considera subordonată celei dintâi, este aceea deapertură,în care termenul nemarcat este constituit din seria li, î, u, a/, iar termenul marcat este constituit de seria /e, ă, ol cu apertură medie (cf. 2.3.4.), Deci: apertură non-medie li, î, u, a/~ apertură medie le, ă, ol. Termenul lai din seria /i, î, u, a/ este distinct de seria li, î, ui, deoarece lai face parte din seria nemarcată a corelaţiei de sub 3.1., iar /i, î, u1 fac parte din seria marcată a aceleiaşi corelaţii. 3.1.2. Cea de-a treia corelaţie, subordonată de asemenea celei dintâi, este aceea de localizare centrală, în care seria extensă este constituită de fonemele le, i, o, uI, iar seria intensă de fonemele /ă, îl (cf. 2.2.3.). n o n - c e n t r a i: le, i, o, u/ ~ c e n t r a 1 ia, V. 3.1.3. A patra corelaţie este subordonată faţă de cea de-a treia (deci şi faţă de cea dintâi) şi o vom numi de anterioritate; seria marcată este le, ii, seria nemarcată : /o, ul. Deci: n o n - a n t e r i o r: Io, u/ ~ a n t e r i o r: le, H. 3.2. Se observă că vocala lai se distinge atât de seria /i, î, u/, nemarcată pe dimensiunea de apertură, cât şi de seria /o, u/, nemarcată pe dimensiunea localizării (atât faţă de corelaţia central - non-central, cât şi faţă de corelaţia anterior ~ non-anterior). Pentru a respecta principiul de definiţie folosit mai sus, vom spune că /a/ este non-non-mediu ca apertură şi non-non-central ca localizare. Fonemul /a/ apare ca 139 nemarcat din punctul de vedere al ambelor dimensiuni, aşa că poate fi considerat ca termen zero absolut (cf. 3.2.2.). 3.2.1. Vocalele /e, i/ reprezintă termenul nemarcat al primei corelaţii de pe dimensiunea localizării, iar /o, u/ termenul nemarcat al celei de-a doua corelaţii. Din punctul de vedere al ambelor corelaţii /o, u/ reprezintă seria nemarcată, ea defmindu-se de două ori n e g a t i v ca non-non-centrală. Aşadar, din punctul de vedere al localizării, /o, uI reprezintă termenul zero, distinct de /e, i/ care este termenul negativ şi distinct de /ă, V, care este termeul pozitiv. 3.2.2. Acordarea valorii zero termenului nemarcat în mod absolut din punctul de vedere al unei dimensiuni (sau al ambelor dimensiuni) decurge în mod logic din principiul stabilirii opoziţiilor prin absenţa ambelor trăsături distinctive posibile pe dimensiunea dată (sau pe dimensiunile date); de ex. /o, u/ prin absenţa localizării centrale şi anterioare; /a1 prin absenţa localizării se distinge de /i, î, u/, iar prin absenţa deschiderii medii, de /o/. în schimb, seriile nemarcate numai în raport cu o singură serie nu pot fi definite numai negativ, prin absenţa trăsăturii distinctive a seriei marcate, deoarece, în felul acesta, ele n-ar putea fi distinse de seriile nemarcate în mod absolut. A defini de ex. seria /e, i/ numai ca non-centrală înseamnă a nu o putea distinge de seria /o, u/, care şi ea este tot non-centrală. Este deci nevoie de a defini această serie pozitiv în raport cu seria /o, u/ şi negativ în raport cu seria /ă, î/; seria aceasta definită în acelaşi timp pozitiv şi negativ este analogă cu valorile negative date numerelor: -1 este altceva decât 1 şi altceva decât zero sau, în alţi termeni, non-unu este altceva decât zero. 3.3. Pe baza considerentelor făcute în paragrafele 3.1 - 3.3. se poate da următoarea schemă care sintetizează descrierea sistemului de opoziţii vocalice. Coordonata orizontală reprezintă localizarea, coordonata verticală reprezintă apertura. Cele două coordonate se orientează către termenul [+], adică intens; prin [■^J simbolizăm seria negativă, prin [0] seria neutră: localizare central + 0 anterior + ă 0 e 0 a -j- î u i Figura nr. 4 LUCRĂRI CITATE [1] = Emilio Alarcos Llorach, Fonolgia espanola, Madrid, 1954. [2] = Emilio Alarcos Llorach, Gramatica estructural. Madrid, 1951. 140 [3] = Andrei Avram, Consideraţii fonologice asupra rimelor româneşti, în „Fonetică şi dialectologie”, 1, Bucureşti, 1958. [4] = A. Graur et A. Rosetti, Esquisse d'une phonologie du roumain, BL, VI, 1938, pp. 5-29. [5] = Louis Hjelmslev, Note sur les oppositions supprimables, TCLC, XII, 1959, pp. 82-88. [6] = Louis Hjelmslev, On the Principles of Phonematics, în Proceedings of the Second International Congress of Phonetic Science, London, 1935, pp. 49-54. [7] = M. Malecki, Bulletin International de l'Academie des sciences et des lettres, Cracovie, 1934, p. 156, [ap. 4, p. 5], [8] = E. Petrovici, Sistemulfonematic al limbii române, SCL VI!, 1956, pp. 7-20. [9] = A. A. Pe(j)op.viaTCKHH, Beedeuue a R3biK03HaHue, Moscova, 1955. [10] = A. Rosetti, Considerations sur le systeme phonolgique du roumain litteraire, în Recherches sui- les diphtongues roumaines, Bucarest-Copenhague, 1959, pp. 93-97. [11] = A. Rosetti, Sur le systeme phonologique du roumain, Ibidem, pp. 63-66. [12] = N. S. Troubetzkoy, Die Aufhebung derphonologischen Cegensătze, TCLP, VI, 1936, pp. 29-46. [13] = Em. Vasiliu, Note sur la neutralisation des oppositions phonematiques, în „Revue de linguistique”, III, 1958, n° I,pp. 13-17. [14] = Em. Vasiliu, On the Category of „semi-vowels"in Rumanian, în „Studia linguistica”, Lund, 1962. LE SYSTEME VOCALIQUE DU ROUMAIN RESUME Les classifications existantes des voyelles de la langue roumaine reposent sur des criteres phonetiques et non pas phonologiques. L’auteur se propose de donner une classification fonctionnelle des voyelles, fondee sur deux criteres: la neutralisation des oppositions vocaliques et les altemances vocaliques. Le resultat de la classification est represente par le schema suivant: + 0 -<---------------------- localisation ^ ă o e a u i 141 PROBLEMA FONEMULUI ÎN LINGVISTICA ACTUALĂ* 1. Foneticianul englez Daniel Jones a făcut observaţia că oamenii au intuit existenţa fonemului cu mult înainte ca savanţii să fi dat definiţia ştiinţifică a conceptului: scrierea alfabetică nu este, în bună parte, decât un fel de fonologie empirică. Literele nu notează sunetele, cu toate calităţile lor concrete, ci clase de sunete. De ex., în ortografia română, sunetul e din ies şi sunetul e din merg sunt notate cu aceeaşi literă, e, deşi primul este mai închis decât al doilea, deci este diferit din punct de vedere fonetic de al doilea. Exemplul citat de noi nu pune desigur în evidenţă „intuiţia fonemică” a vorbitorului de astăzi al limbii române: astăzi, notarea cu aceeaşi literă a vocalelor din cele două cuvinte se impune prin tradiţie, iar vorbitorul nu caută un semn grafic pentru a nota o realitate fonetică. Exemplul citat are valoare numai în măsura în care se pune în evidenţă următoarea problemă de ordin general: cum se ajunge ca două sunete diferite să fie notate cu aceeaşi literă? Istoria diverselor scrieri arată că au existat momente în care „intuiţia fonemică” a jucat un rol real. Astfel, în jurul anului 1450 î.e.n., Se-Iong a propus ca, în limba coreeană, sunetele p aspirat (asemănător cu p din rom. cap) şi b să fie notate cu aceeaşi literă. Analiza sistemului fonologie al limbii coreene demonstrează că, de fapt, cele două sunete nu sunt altceva decât variantele aceluiaşi fonem, astfel încât propunerea de a fi notate cu acelaşi semn se bazează pe intuirea unei realităţi fonologice. 2. Descrierea ştiinţifică a unui obiect nu se poate limita la enumerarea şi prezentarea elementelor care îl compun şi a tuturor variaţiilor lor. Orice ştiinţă procedează la subsumarea elementelor concrete variabile unor categorii mai largi, care reflectă esenţialul existent în orice fapt concret, în orice variabilitate. Prin perfecţionarea mijloacelor sale de cercetare şi în special prin folosirea unor instrumente de analiză din ce în ce mai perfecţionate, fonetica clasică a ajuns să poată da o descriere din ce în ce mai fină a sunetelor vorbite, demonstrând în felul acesta că, în realitatea vorbirii, există de fapt mult mai multe sunete decât cele pe care vorbitorul obişnuit le percepe ca distincte şi chiar decât poate percepe o ureche exersată de fonetician. Este în momentul de faţă o idee general admisă faptul că doi vorbitori pronunţă, în marea majoritate a cazurilor, în mod diferit ceea ce apare ca „acelaşi sunet” şi că, mai mult, acelaşi vorbitor pronunţă în mod diferit, în momente diferite, ceea ce apare ca „acelaşi sunet”. Se poate considera deci că o limbă dată conţine, dacă nu un inventar infinit de sunete, cel puţin un inventar care tinde spre infinit. * în LR XI (1962), nr. 2, p. 125-130. 142 Deşi situaţia se prezintă în felul acesta, procesul comunicării nu este stânjenit. Deşi vorbitorii sunt puşi de cele mai multe ori în situaţia de a auzi un „sunet nou”, diferit de cele pe care le emit ei sau de cele pe care le-au „auzit” până la un moment, cu toate acestea mesajele sunt aproape totdeauna înţelese în mod corect. Cu alte cuvinte, dacă un vorbitor al limbii române aude pronunţat cuvântul masă la un moment Ti cu vocala pe care o vom nota a,, iar în momentul T2 aude acelaşi cuvânt pronunţat cu vocala a2, vorbitorul va recunoaşte cele doua cuvinte rostite în momentele Tj, T2 ca identice. în schimb, acelaşi vorbitor nu va recunoaşte ca identice cuvintele casă şi masă. în ambele cazuri avem a face cu sunete diferite: au şi c, m. în primul caz, apariţia lor în acelaşi context fonetic permite identificarea celor două cuvinte; în cel de al doilea caz nu va permite această identificare. In primul caz diferenţa dintre sunetele ai şi a2 nu este percepută; în cel de al doilea caz, diferenţa dintre sunetele c şi m este percepută. 3. Se pune problema de a şti ce anume permite identificarea suntelor a\, a2 şi ce anume determină distingerea sunetelor c, m. Există trei soluţii care s-au dat acestei probleme, şi anume: a) Soluţia pe care o putem numi fonetică. Sunt considerate ca identice două sunete care seamănă între ele din punctul de vedere al fiziologiei lor sau al calităţilor lor acustice. De exemplu, atât sunetul e (e închis) din rom. ies, cât şi sunetul e (mai deschis) din merg pot fi considerate ca două varietăţi ale sunetului e, deoarece ambele au o localizare anterioară şi, prin aceasta, se deosebesc de ă, î, o, u: ambele au un grad de închidere mai mic decât a (= a anterior) şi mai mare decât / şi, prin aceasta, se disting de sunetele a şi i, care şi ele au o localizare tot anterioară. Această soluţie nu este însă satisfăcătoare, deoarece nu ne spune cât de asemănătoare trebuie să fie două sunete din punct de vedere acustic sau fiziologic pentru a putea fi considerate ca varietăţi ale aceluiaşi sunet. Să ne reprezentăm situaţia următoare. Vocalele i şi e au ambele aceeaşi localizare, anterioară. Diferenţa între cele două sunete este dată de gradul de deschidere: e este mai deschis decât i. Dar, în acelaşi timp, un i cu un grad mai mare de deschidere se apropie de e, iar un e cu un grad mai mic de deschidere se apropie de i. Putem să ne imaginăm existenţa unui i foarte deschis sau a unui e foarte închis, care să ne pună în imposibilitate de a decide dacă sunetele respective sunt varietăţi ale lui e sau ale lui i. Aceasta tocmai deoarece tranziţia de la un sunet la altul se face gradat, deci fară posibilitatea de a stabili o limită între cele două clase de varietăţi. b) Cea de a doua soluţie este aceea pe care o vom numi fonologic-psihologistă sau mentalistă. Această soluţie are la bază distincţia între fonem şi sunet. Fonemul este „echivalentul psihic al sunetului” sau „ideea” sau „noţiunea” de sunet, iar sunetul aparţine actului concret de vorbire. Fonemul este o reprezentare a sunetului sau o noţiune a sunetului şi, în consecinţă, nu este decât un fapt psihic. Vorbitorul are o reprezentare unică pentru o clasă mai mare de sunete concrete, astfel încât această reprezentare unică devine criteriu de identificare a unui număr de varietăţi concrete; deoarece, de exemplu, un vorbitor al limbii române are o reprezentare unică pentru sunetele e şi e, în limba română există un singur fonem, E. 143 Această soluţie prezintă dezavantajul de a deplasa problema de pe terenul realităţii obiective pe terenul faptelor de conştiinţă, care trebuie, în ultimă analiză, şi ele explicate, iar explicaţia nu poate fi găsită decât tot în realitatea obiectivă. Mai precis: vorbitorul de limbă română are un „echivalent psihic” unic, E, pentru sunetele e şi e. Dar acest fapt de conştiinţă nu face decât să reflecte o realitate obiectivă, care determină echivalarea mentală a sunetelor e şi e. Această primă teorie a fonemului a fost formulată de lingvistul rus Baudouin de Courtenay, profesor la St. Petersburg şi, apoi, la Kazan, în lucrarea Versuch einer Teorie der phonetischer Alternationen (Strasbourg, 1895). Este de observat că B. de Courtenay nu foloseşte termenul de fonem\ acest termen a fost introdus de un elev al său, Kruszewski. Deşi în esenţă psihologistă, teoria lui B. de Courtenay are meritul de a fi formulat explicit distincţia între fonem şi sunet şi de a fi dat un criteriu, fie el chiar psihologist, de identificare a două sunete ca variaţii ale aceleiaşi unităţi. De fapt, B. de Courtenay a introdus pentru prima oară în studiul expresiei fonice conceptul de invariantă (fară a-1 numi în acest fel), concepând însă invarianta ca o invariantă pur mentală. O concepţie asemănătoare găsim în primele lucrări de fonologie ale lui N. S. Trubetzkoy, care va dezvolta mai târziu o teorie proprie a fonemului, deosebită de a lui B. de Courtenay. c) Cea de a treia soluţie o vom numi fonologic-structurală. Ea prezintă avantajul de a găsi criterii de identificare pornind de la o realitate obiectivă, structura generală a limbii. Am văzut mai sus că există sunete distincte care, apărând exact în aceeaşi poziţie, în acelaşi context fonetic, menţin identitatea cuvântului cu el însuşi. Dacă cuvântul casă este rostit în momentul Ti cu sunetul au iar în momentul T2 cu sunetul a2, nu suntem în prezenţa a două cuvinte diferite. Faptul ne este indicat de identitatea de sens a celor două tranşe sonore. Există, de asemenea, sunete distincte care, apărând în aceeaşi poziţie, în acelaşi context fonetic, nu menţin identitatea cuvântului cu el însuşi. Dacă la iniţiala cuvântului se rosteşte în momentul Tj sunetul c, deci casă, iar în momentul T2 sunetul m, deci masă, suntem în prezenţa a două cuvinte distincte. Faptul ne este indicat de diferenţa de sens a celor două tranşe sonore. Sunetele care, apărând în mod alternativ în unul şi acelaşi context, menţin identitatea cuvântului sunt variante ale aceluiaşi fonem. Sunetele care nu au această proprietate sunt variante ale unor foneme diferite. în exemplul nostru, au ai sunt variantele aceluiaşi fonem, iar c, m sunt variante ale unor foneme diferite. Două sunete care, apărând în acelaşi context în mod alternativ, stabilesc distincţia (unică din punct de vedere fonetic) între două cuvinte se află într-un raport de comutare. Spunem că între c şi m există un raport de comutare, deoarece ele pot apărea în mod alternativ în acelaşi context fonetic, -asă, şi deoarece stabilesc singura distincţie fonetică între cuvintele casă şi masă. în acelaşi raport, de comutare, se găsesc, de exemplu, vocalele a, o, u, deoarece ele stabilesc unica distincţie fonetică între cuvintele dar, dor, dur. 144 Pe baza raportului de comutare se poate stabili dacă două sunete sunt variante ale aceleiaşi unităţi (fonem) sau sunt două unităţi (foneme) distincte. Sunt unităţi distincte elementele care contractează un raport de comutare şi sunt variante ale. aceleiaşi unităţi elementele care nu contractează un astfel de raport. Două sunete nu sunt în raport de comutare în două situaţii: a) când ele pot apărea în acelaşi context în mod alternativ, dar nu stabilesc o distincţie între două cuvinte; este cazul discutat mai sus al sunetelor şi a2; b) când cele două sunete nu pot apărea niciodată în acelaşi context fonetic; de exemplu, în limba română, oclusivele p, t, c apar la fmală de cuvânt însoţite de o uşoară aspiraţie: pl\ f\ ch Aceste sunete (p\ th, ch) nu apar decât în această poziţie şi din această poziţie este exclusă posibilitatea de apariţie a sunetelor neaspirate p, t, c. Aşadar, între p, t, c şi ph, A ch nu există raporturi de comutare. Spunem, deci, căp, t, c şip\ /’, ch sunt variante ale aceloraşi unităţi (invariante):p şiph sunt variante ale unei unităţi, t şi t ale altei unităţi, c şi ch ale altei unităţi. Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic (care sunt în distribuţie complementară) şi sunetele care pot apărea în acelaşi context fonetic, dar care nu contractează raporturi de comutare (sunt în variaţie liberă), sunt variante ale aceleiaşi unităţi, care se numeşte fonem. Variantele din prima categorie, care sunt condiţionate de contextul fonetic, se numesc variante condiţionate, variante poziţionale sau pur şi simplu variante. Variantele din cea de a doua categorie, care nu sunt condiţionate de contextul fonetic şi care pot apărea în acelaşi context fără a contracta raporturi de comutare se numesc variante libere sau varietăţi. Totalitatea variantelor, indiferent de natura lor, este constituită de alofonele fonemului respectiv. Fonemul reprezintă un element invariant în raport cu diversele poziţii (contexte) şi în raport cu diversele pronunţări individuale. După cum se vede, am ajuns din nou la conceptul „invariantă”, însă, de data aceasta, invarianta este de natură obiectivă, şi nu subiectiv-psihologică. Conceptul de fonem ca invariantă este dedus din structura limbii, şi nu din sentimentul sau conştiinţa lingvistică a vorbitorului. La baza definiţiei fonemului stă, după cum am văzut, raportul de comutare. Acest raport are o importanţă deosebită în structura limbii, deoarece este în directă legătură cu funcţia de comunicare, esenţială şi, prin urmare, definitorie pentru limbă. Două sunete care sunt în raport de comutare sunt distincte deoarece servesc la comunicarea unor mesaje distincte; două sunete care nu sunt într-un astfel de raport nu servesc niciodată la comunicarea unor mesaje distincte şi, prin urmare, din punctul de vedere al procesului de comunicare pot fi considerate ca identice. 4. Cele arătate sub 3 c) reprezintă, în linii generale, concepţia cea mai răspândită în lingvistica contemporană. Punctul de vedere fonologic-psihologist a fost depăşit; soluţia fonologic-structurală dată problemei identităţii sau nonidentităţii a două sunete reprezintă complementul soluţiei fonetice. într-adevăr, am arătat că, din punct de vedere fonetic, tranziţia de la un sunet la altul este gradată, astfel că nu se pot stabili limite fonetice tranşante între două sunete apropiate din punct de vedere fiziologic (sau acustic). Am văzut că, pe baze strict fonetice, este greu sau chiar imposibil de decis dacă, de exemplu, un i foarte deschis trebuie identificat cu un i sau cu un e. Tranziţia între i şi e cuprinde 145 (teoretic şi practic) o infinitate de nuanţe de deschidere. De aceea se spune că fonetica reprezintă un domeniu al continuului, adică un domeniu în care nu se pot stabili limite tranşante între elemente. In acelaşi timp, fonetica reprezintă domeniul variaţiilor. Fonologia reprezintă modul de trecere de la domeniul continuu, reprezentat de substanţa fonică, la repercutarea discontinuă sau discretă a acestui domeniu. Cu alte cuvinte, conceptul de fonem ne permite să stabilim acele limite tranşante în interiorul tranziţiilor fonetice gradate, limite care nu se pot stabili pe o bază strict fonetică. Din punct de vedere fonologie, dacă între un e şi un e există un raport de comutare, atunci cele două sunete reprezintă două invariante distincte. Este cazul limbii engleze, care distinge între man „om” şi men „oameni”, primul pronunţat cu e deschis, al doilea cu e închis. Dacă între cele două feluri de e nu există un raport de comutare, atunci cele două sunete nu sunt decât variante ale aceleiaşi invariante (ale aceluiaşi fonem). Este cazul limbii române, unde nu există un raport de comutare între e închis şi e deschis. Se poate spune că teoria fonologică ne permite să dăm o interpretare lingvistică faptelor fonetice, întrucât stabilirea „limitelor” între sunete se face, cum am arătat, după criterii lingvistice, adică după criterii legate de funcţia primordială şi definitorie a limbii, funcţia de comunicare. Lingvistul suedez B. Malmberg, într-o comunicare făcută în 1959 la Bucureşti, a folosit o comparaţie foarte sugestivă, pentru a stabili raportul dintre fonetică şi fonologie: înălţimea absolută a unei coloane de mercur nu ne spune prin ea însăşi nimic cu privire la temperatură. Este nevoie de o scală gradată pentru a putea interpreta variaţiile de înălţime ale coloanei ca variaţii determinate de temperatură. Scala gradată permite tocmai reprezentarea discretă (discontinuă) a variaţiilor de înălţime şi legarea acestei reprezentări de variaţiile de temperatură. Teoria fonologică îndeplineşte, mutatis mutandis, funcţia pe care scala gradată o îndeplineşte în măsurarea temperaturii. 5. Trebuie arătat că distincţia dintre sunet şi fonem, dintre fonetică şi fonologie, a primit uneori o interpretare idealistă. Fonemul, ca element definit structural şi, implicit, relaţional a fost interpretat ca formă, în opoziţie ireductibilă cu sunetul, iar sistemul fonologie a fost interpretat ca o schemă pură, absolut independentă de substanţa fonică, ajungându-se în felul acesta la postularea existenţei, cel puţin în limbă, a unei forme independente de substanţă. Din punct de vedere materialist-dialectic, distincţia metodică între fonem şi sunet, între fonetică şi fonologie, nu trebuie absolutizată şi transformată într-o distincţie gnoseologică. Fonologia nu reprezintă altceva decât studiul modului diferit de organizare a substanţei fonice în limbi diferite. Din punct de vedere gnoseologic, problema nu se pune în termenii „sau sunet sau fonem”, adică sau substanţă fonică sau schemă fonologică, ci numai ,rşi sunet şi fonem”, şi substanţă fonică şi schemă fonologică. Deşi dezvoltată ca disciplină independentă de fonetică, fonologia duce, din punct de vedere gnoseologic, la o cunoaştere mai aprofundată a materiei sonore şi, prin însuşi acest fapt, la o cunoaştere mai aprofundată a fenomenului lingvistic, deoarece fonologia precizează care este locul materiei sonore în structura generală a limbii. 146 “PHONEME OR CLUSTER” AND THE PHONEMIC STATUS OF THE RUMANIAN AFFRICATES* 0. A sequence of two or more sounds x, y ... z may be interpreted either as a single phoneme or as a cluster: a) if and only if x belongs to the phoneme X, y belongs to the phoneme Y ... and z to the phoneme Z, and b) if the sounds x, y ... z evince in their relation a certain degree of dependency. In other terms, it might be said that if x is an allophone of X and y is an allophone of Y, the sequence xy may be stated either as a phoneme or as a cluster if in some environments the occurrence of x allows the prediction of the occurrence of y. 1. If the first condition is not satisfied, i.e., if y may not be assigned to a phoneme Y actually existent in the described system, and if the occurrence of * allows us always to predict the occurrence of y, then the sequence xy must receive a compulsory monophonemic statement. In Spanish the sequence [tj] is obligatorily a simple phoneme because [j] may not be assigned to an actual phoneme of Spanish and because [j] is always preceded by [t], The sound [a] of Serbo-Croatian receives a similar phonemic status; [a] occurs automatically when an [r] occurs, and the sound [a] may not be considered as allophone of some phoneme of the Serbo-Croatian. Quite different is the situation of the sequence [tj] of Rumanian. The two members of the sequence, [t] and [J], may be considered as allophones of the phonemes /t/ and /]/, respectively. In determined conditions the two sounds manifest a certain distributional dependence (see below, 3.2.2). l.L We are now able to formulate the following: a) The question “phoneme or cluster” arises at another step of the sequence of the operations than the step of the “reduction of variants”, i.e., after the accomplishment of the reduction. b) The question “phoneme or cluster” is the output of some distributional peculiarity of the phonemes and must be discussed in terms of distribution of phonemes and never in terms of distribution of allophones, i.e., in the terms of a lower level. c) The question “phoneme or cluster” admits an opţional solution and not an obligatory one, because the two possible solutions are based on a previous reduction of variants, on an establishment of the phonemic status of every class of în Proceedings of the Ninth International Congress of Linguists, Cambridge, Mass., 1962, The Hague, Mouton & Co, 1964, pp. 589-592. 147 sounds. The choice of a monophonemic statement is equivalent to a restatement of a previous phonemic statement. 1.2. Let us consider the allophones x, y, z, q. Every allophone is a member of a phoneme, different from the others: x is a member of the phoneme X, y is a member of the phoneme Y, z is a member of the phoneme Z, and q is a member of the phoneme Q. The phonemes X, Y, Z, Q are not identical. A sequence of two (or more) allophones may receive a monophonemic opţional status if one of the two subsequent conditions are satisfied: 1) If there is at least one environment which admits the occurrence of xy and excludes the occurrence of x ory or both x and y. 2) If there is at least one environment which admits the occurrence of the sequences xq, yq, zq and excludes the occurrence of the allophones x, y, z, q, or of X y, z only. Note. - In the second case, the order of the two members of the sequences are immaterial from the theoretical point of view. Condition 2) may be stated in a theoretically equivalent manner as follows: if there is at least one environment which admits the occurrence of the sequences qx, qy, qz and excludes the occurrences of the allophones x, y, z, q or x, y, z, only. 1.3. If the monophonemic status of the sequences is chosen, we must establish the paradigmatic relations among the element xy and the elements x, y as well as among the elements xq, yq, zq and the elements x, y,z, q. 1.3.1. If xy is in complementary distribution with x and y, than xy must be interpreted as the manifestation of a coalescent syncretism of the phonemes X and Y; if xq, yq, zq are in complementary distribution with x, y, z and q, than xq, yq, zq manifests the coalescent syncretism of X and Q, Y and Q, Z and Q (Hjelmslev, 1953, p. 57). 1.3.2. If xy is in complementary distribution either with x or with _y and never with both, than xy is an allophone either of X or of Y, respectively; if xq, yq, zq are in complementary distribution with x, y, z, than xq, yq, zq are allophones of X, Y, Z, respectively. 1.3.3. If xy is in contrastive distribution with x and y, than xy îs a distinct phoneme as compared to X and Y. If xq, yq, zq are in contrastive distribution with x, y, z and with q, then xq, yq, zq are distinct phonemes as compared to X, Y, Z, Q. 2. The model constructed above may be characterized as follows: 1)The proposed solutions are opţional and not obligatory. This is the difference between our model and the rules established by N. S. Troubetzkoy (pp. 57-62) and Andre Martinet. 2) The rules stated above are purely formal, structural, and not phonetic. Here in lies the difference between our model and the rules stated by Troubetzkoy; his rules, as many scholars have noted, have often an evident phoneticist character. 3) The place of the model is explicitly established in the sequence of the operations of the analysis: after a first reduction of the variants, by an analysis of the distribution of the phonemes resulting from the reduction of the variants. 148 In this manner, the distinction between opţional solutions and obligatory solutions becomes possible; our model gives opţional solutions only; the reduction of variants gives obligatory solutions. The phonemic status of the Spanish affricate [tj] is obligatory monophonemically on the ground of the model of the reduction of the variants. The Rumanian affricate /ts/ admits an obligatory solution, on the ground of the reduction of the variants: the two-phonemic status and an opţional solution, on the ground of our model: the monophonemic status (see below, 3.2.1). 4) In our model the relations of commutation are considered as immaterial, because the commutation test belongs to a lower level of the analysis: the reduction of variants. In this respect, our model is different from Martinet’s rules. 5) In our model, the distributional types which allow a monophemic statement of a sequence are explicitely formulated and enumerated. L. Hjelmslev’s (1935) and Ch. F. Hockett’s (pp. 161-164) similar theories do not contain such an explicit enumeration. In this respect we consider the above constructed model as completing Hjelmslev’s and Hockett’s theories. 3. We shall describe the phonemic status of the Rumanian affricates in terms of the above constructed model. 3.1. The affricates of colloquial Rumanian [tj', ts, d3'] have as phonetic constituents a stop [t, d] and a continuous [j', s, 3']. The continuous [/', 3'] are palatalized. (This is a difference between Rum. [tj', d3'] and Engl. [tj, d3], without palatalization.) The subsequent reductions are possible on the ground of the complementary distribution and of the phonetic similarity. 1) The sound [t] of such a segment as [tsap] “billy-goat”, [tj'âs] “watch” may be identified with [t] which commutes with [d] in such pairs as [taj: daj] “I cut: you give”. The sound [d] of a segment as [d3âm] “window” may be identified with [d] of [daj], 2) The sound [s] of [tsap] may be identified with [s], which commutes with [z] in pairs like ['sare: 'zare] “salt: horizon”. 3) The sounds [/', 3'] of [tj'âs, d3'âm] may be identified with [j, 3] of pairs as ['jale: ’3ale] “loins: mouming”, which test a commutational relation between [j] and [3]. The sound [j', 3'] of [tj'âs, d3'âm] are followed by a palatal asyllabic element [e], which may be identified with [e] of a word as ['teakă] “sheath”. The palatal asyllabic element of [votj', rod3'] may be identified with [’] of a form as [lup1] “wolves”. On the ground of these identifications we must formulate a diphonemic status for the affricate [ts], and a triphonemic status for the affricates [tje, d3e, tj1, d3‘]. 149 3.2. The sequences /ts, tj, <13/ satisfy the following conditions: 3.2.1. Between a vowel and an Ixl after the syllabic juncture /+/ (phonetically an [!]) the occurrence of the phoneme Iii is excluded and the occurrence of the sequence /ts/ is admitted. Thus the cluster /ts/ satisfies condition 1) of section 1.2. 3.2.2. Before a /+i/ (phonetically [!]), the occurrence of the phonemes /t, d/ is excluded and the occurrence of the sequences /tj, d3/ or of the phonemes /j, 3/ is admitted: /'votj+i, 'rod3+i, 'groj+i, vi'te3+i/ “voices, you pray, big (pl. mase.), heroic (pl. mase.)”. Thus the clusters /tj, d3/ satisfy the condition 1) of section 1.2. 3.2.3. The clusters /ts, tj, d3/ may be interpreted as monophonemic li, c, g/. 3.2.3.1. The phonemes Ic, g/ manifest a peculiarity of distribution: 1) After /#/ and before /a/ the occurrence [ce, ge], phonemically only /ce+, ge+/ is admitted, whereas the occurrence of Ic, g/ and le+l is excluded. 2) After /#/ and /o, u/ the occurrences of [cj, gj], phonemically /ci+, gi+/ and of [j], phonemically /i+/, are admitted while the occurrence of Ic, g/ is out of question. On the ground of condition 2) of section 1.2, the clusters /ce+, ge+, ci+, gi+/ may be interpreted as monophonemic. After a consonant /ce+, ge+/ contrast with /e+/: /merge+a, torce+a: nimere+a/. There is never contrast between /ce+, ge+/ and Ic, g/. After /#/, /ci+, gi+/ contrast with /i+/: /ci+udă, gi+ulgi+u: i+ute/ “spiţe, shroud: quick”. There is never any contrast between /ci+, gi+/ and Ici. On the ground of 1.3.2 /ce+, ge+, ci+ , gi+/ may be considered allophones of Ic, gf. 3.2.3.2. The relations between /ţ/ and /t, s/, between Ici and /t, fl, between Igl and /d, 3/ are the following: 1) Iii is in contrastive distribution with /t, si: /ţap, sap, tak/ “billy-goat, I dig, I am silent”; 2) Ici is in contrastive distribution with /t, j/: /'cină, 'jină, 'tină/ “supper, rail, mud”; 3) Igl is in contrastive distribution with [d, 3]: /gam, '3ale, dar/ “window, mouming, present”. The above stated facts (3.2.3, conditions 1), 2)) allow us to consider that /ţ, c, g/ may be neither syncretisms of the phonemes /t, s/, /t, j/, /d, 3/ respectively (cf. 1.3.1), nor allophones of the phonemes Iii or Isl, Iii or /j/, /d/ or iy (cf. 1.3.2), but only independent phonemes in relation to li, d, s, j, 3/ (cf. 1.3.3). 3.3. The cluster status of /tj/ implies some complications on the morphophonemic level: if /tj/ is diphonemic, then the plurals of /'lotkă, 'matkă/ “boat, queen-bee” would be /'lottj+i, 'măttj+i/, with a gemination of Iii. The diphonemic status of /tj/ implies a new type of inflexion, quite different from the others. The monophonemic status of /tj/ is more suitable being more simple for the morphophonemic description. If the monophonemic status of /tj/ is admitted, then, 150 on the ground of the principie of the pattem congruity, the same status must be admitted for all the Rumanian affricates. The monophonemic interpretation of /ts, tf, d^/ implies a simplification of the consonantic cluster description, by reducing the number of the three phonemic cluster. This simplification is advantageous for the establishment of the syllabic pattem. REFERENCES Louis Hjelmslev, On the Principles of Phonematics, in Proceedings of the Second International Congress of Phonetic Sciences (London, 1935), p. 49 sqq. Louis Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language (Baltimore, 1953). Charles F. Hockett, A Manual of Phonology (-UAL Memoir, 11) (Baltimore, 1955). Andre Martinet, Un ou deux phonemes, Acta linguistica, I (1939), 69 ff. N. S. Troubetzkoy, Principes de phonologie (Paris, 1957). 151 FORM AND SUBSTANCE IN TRANSFORMATIONAL PHONOLOGY* 1. Transformational phonology, as well as generally transformational grammar, does not make any use of concepts form and substance, but some of the steps of the theory may be interpreted in terms of what was meant in structural linguistics by form and substance and the relation between them. The aim of the following lines is to suggest such an interpretation. a) A transformational grammar has three components: I. a syntactic component, II. a semantic component, III. aphonological component. The syntactic component is a device providing rules which specify all well-formed strings morphemes permitted in a given language L and only these. By means of the syntactic component, to every sentence in L, a structural description is associated which may be represented as a labelled tree, accounting for the constituent structure of the sentence. To the sentence the boy sees the dog the subsequent structural description can be associated: The above quoted sentence, together with its structural description may be generated by a grammar like this: (2) a) S -*■ NP & VP b) NP -> A & N c) VP —> V & NP d) A —> the, a ... e) N —► boy, dog, girl, table ... f) V —> see, eat, go, hit... - S is an iniţial symbol; - represents a binary relation between the left side and right side terms; it may be read “replace x by _y”; In CLTA III (1966), pp. 181 -186. 152 - & is a “concatenation” symbol. I would like to point out that rules a) - c) are nothing else but a formal definition of the classes of objects specified later, by d) - f), and these defmitions have nothing to do with the specified nature of the objects belonging to the defined classes. Rules such as d) - f) may as well have the form: d') A —> 7, 8, 12 ... e') N —> 75, 83,56 ... f)V-> 114, 3, 24 ... with no change, no implication for the previous a) - c) rules. If we imagine a dictionary where items are numbered, we can interpret numbers occurring on the right side of »” as simply indicating the place where a particular lexical item could be found in the dictionary. In such a way it is easy to see that neither rules a) - c) no rules d') - f) say anything about the real semantic and phonetic value of the symbols belonging to the classes A, N, V formally defined by rules a) - c). We may say therefore that the rules which allow the phonetic and semantic “interpretation”, that is, rules of the form: (3) or (4) are rules which express the “projection” of the linguistic form on the semantic (3) and phonetic (4) substance. b) Each transformational grammar has a dictionary associated to it. The representation of lexical items belonging to the dictionary is made in terms of distinctive features. But the specification of all the distinctive features representing a particular item is unnecessary because, in many positions, some distinctive features are predictable in terms of others and/or in terms of the particular position. For instance in Rumanian, in the words beginning with three consonants, the first consonant may be only /s, z, J, 3/ and never a stop or a grave continuant. Consistently, in the dictionary, the first item of a three consonantal iniţial cluster will be represented only by the features N —► “girl”, “boy”, “dog” ... V —» “talk”, “hit”, “see”... “girl” -*■ [g9:1] “boy” - [boj] “dog” -»• [dog] “talk” [to:k] “hit” -► [hit] “see” - [si:] 153 (5) ‘-Voc — Voc or + Comp + Comp because the features (6) - Stop + Acute are predictable in terms of the position. That means that only the features entering a commutation relation are specified and not all the features, although they are distinctive in some other position(s). This time we may say the phonic substance is considered only from the standpoint of a particular relation entered by it, i.e., the commutation', by virtue of this reference we can establish a hierarchy among phonic features: there are phonic features which are distinctive in contradistinction with phonic features which are not distinctive. In some positions, some distinctive features are distinctive, while others become undistinctive, as they are not commutable. The instance discussed under b) represents, in terms of structural phonology, a case of syncretism or neutralization. The unspecified features are the phonic manifestation of the syncretism; the specified features represent the distinctive features of the two different “archiphonemes” which may occur in the given position: the compact vs. the noncompact. c) The morpheme structure (MS) rules, specify the redundant distinctive features. In connexion with the example discussed under b) the following like MS rule must be stated (7) - Stop - Voc —* in env. # + Acute ± Comp [- Voc] [- Voc] Rules of this kind make explicit the relation between the syncretism (=- form) and its phonic manifestation (= substance) by the specification of distinctive redundant features, that is features with structural significance in the given position. d) A set of phonetic (phonemic) rules specify a number of features without any structural significance, that is which are not distinctive in any position, but which enable us to have a fully phonetic representation of the strings. For instance, the fîrst segment of the Rumanian word sat “village” is represented by the features: (8) - Voc - Stop + Acute - Compact 154 For Rumanian does not have the nonstrident correspondents /0, 5/ of /s, z/, the specification (9) [- Strident] is unnecessary in the dictionary. But the segment (8) cannot be phonetically “read” without the specification of the nondistinctive feature (9). Therefore we need a rule like (10), specifying the nonstridency: (10) [ ]—»•[- Strid] in env. - Voc - Stop + Acute - Compact In such a way, segment (8) can be “read” unambigously. Rule (10) introduces a nondistinctive feature, occuring automatically together with the features mentioned under (8). Another kind of rules specify allophonic variations, that is, introduce some nondistinctive features the occurence of which is predictable in terms of particular positions. The Rumanian phonemic inventory does not contain “semivowels”, that means the matrix of distinctive features does not contain the co-occurrence of features f- Cons] and [-Voc], all segments which are [- Cons] being automatically also [+ Voc]. The feature [+ Voc] must be introduced by a further phonetic rule and not by the representation in the dictionary. In word final position, every unstressed /i! becomes unsyllabic if not preceded by a cluster „muta cum liquida”. The unsyllabic /{/ is also devoiced, [i] if preceded by a consonant, and is a plain [j], if preceded by a vowel: (11) [kodri] “forests”, [lup1] “wolves”, [boj] “oxen”. The rules stating this allophony must look somehow like: (12) + Voc Voc ' [+ Voc] [+ Cons] - Cons —» - Cons inenv- [- Voc] + Diff _ + Diff -# (13) [ ]—>■[- Voiced] in env. [- Voc] Voc Cons 1 Rules (12) and (13) must be preceded by a rule introducing the feature [+Voiced] as a phonetic redundant feature for all the vowels; on the other hand, in a fully developed phonology of Rumanian, the rules must also include the allophony of /u/ as well as the specification of all positions in which /i, u/ become semivowels. 155 It is easy to see that rules like (12) and (13) are concemed only with the phonic substance, as well as rules like (10). 2. In the preceding paragraph some analogies are established between MS and P rules and the structural theory of form and substance. We may say that there are three main steps in transformational phonology expressing the relations between form and substance: a) “Projection” of the linguistic form onto the phonic substance; this “projection” is expressed by the choice of phonic distinctive features in order to represent the lexical items in the dictionary. Once this representation chosen in contradistinction with other possible representations, we can say that linguistic form is projected on the phonic substance. b) Selection of those phonic features which are distinctive, that is those features which are terms of defined structural relations (commutation, complementary distribution, etc.). The step b) is a consequence of a): a particular hierarchy of phonic features (distinctive vs. nondistinctive) is imposed by the fact that the phonic features are not considered as plain phonic features, but only related to their linguistic fonction. c) Fully phonetic representation of lexical items by means of the specification of relations between distinctive and nondistinctive features. We thus get a string of actual phonic items derived from the abstract string of distinctive features. 3. It is clear for me that the distinction form / substance, together with its implications such as: a) projection of linguistic form on phonic substance, b) distinctive vs. nondistinctive feature, c) commutation relation, d) syncretism, e) phonetic “realization” of phonemes and archiphonemes are expressed within transformational phonology. I would like to point out the following: a) The distinction form /substance together with its implications are not a part of the transformational phonology; they are only metalinguistic terms in which some steps of the transformational phonologie theory could be and were “translated” or “interpreted” in this paper. It seems to me useful to mention that even within the structural phonology the terms form and substance had also some other more linguistic correspondents such as functions and functors (where, we have to make it clear, the functors are not again functions), phonemes (as formal entities) and their phonetic realizations (as a manifestation of formal entities by a particular substance), emic level (which means form) and etic level (which means substance). We must point out that the linguistic concepts corresponding to those of form and substance were always much better defined within structural linguistics than the latter ones. b) Linguistic theory needs more refined concepts than those of form and substance: the relation between the linguistic form and phonic substance contains at least the three “stages” or “instances” described under 2: a) plain form; b) substance considered in relation to form; c) plain substance. 156 The dichotomy form / substance could not cover (and it did not) this three-term relation. c) Structural linguistics worked out a methodology which developed two series of concepts: the ones accounting for the form; the others accounting for the substance. But structural linguistics did not elaborate a methodology accounting for the relation between form and substance. Even the “intermediare” concept of linguistic relevancy has not an explicit place within the hierarchy form - substance. For instance, it is not easy to say whether the concept distinctive features belongs to the realm of form or to that of substance. 4. The interpretation of transformational phonology in terms of a theory built up on the dichotomy form /substance enables us to conclude by the folowing remarks: 1. Transformational phonology accounts for all linguistic facts which the form / substance theory accounts for, but the form / substance theory cannot account for all the linguistic facts described by a transformational phonology: structural phonology makes a rigurous and explicit distinction between the series of concepts accounting for form and those accounting for substance but does not make explicit the relation between the two series. We may therefore say that transformational phonology is a more powerfull theory. 2. The form / substance dichotomy is outside the transformational phonologie theory. Even within structural phonologie theory, either concepts are nothing else but philosophic labels covering purely linguistic concepts such as relation, phonemes, categories of entities, etc., on the one hand, terms of relation, allophones nondistinctive features, etc., on the other hand. 3. A more powerful theory was constructed without any reference to the classical form / substance dichotomy; within the “classical” structural theory the dichtomy is a kind of redundant device which is never taken either as primary distinction from which some other consequences were deducted as a kind of theorem demonstrated within the theory. Under such conditions the usefulness of the dichtomy seems to me at least questionable. REFERENCES Halle, M., The Sound Pattem in Russian, The Hague, 1959. Idem, On the Bases of Phonology, in J. A. Fodor & J. J. Katz, The Structure of Language. Readines in the Philosophy of Language. 1964, Englewood Cliffs, N. I: Prentice Hali, pp. 324-333. Idem, Phonology in Generative Grammar, ibidem, pp. 334-352. Hjelmslev, Louis, On the Principles of Phonematics, in Proceedings of the Second International Congress of Phonetic Sciences, Cambridge, 1936, pp. 49-54. Idem, The Syllable as a Structural Unit, in Proceedings of the Third International Congress of Phonetic Sciences, Ghent, 1938, pp. 266-272. Idem, Note sur les oppositions supprimables, TCLP VIII, 1939, pp. 51-57. Idem, Prolegomena to a Theory of Language, Baltimore, 1953. 157 CONSIDERATIONS TYPOLOGIQUES SUR LA PHONOLOGIE TRANSFORMATIONNELLE DES PARLERS DACO-ROUMAINS* 1. Du point de vue de la grammaire transformaţionnelle deux phonologies, Fi, F2, decrivant respectivement les idiomes L., L2, peuvent se trouver dans les rapports suivants (cf. aussi Halle, 1964 a): (a) L’ensemble des regles de Fi est identique â l’ensemble des regles de F2. (b) L’ensemble des regles de Fi est inclus ou strictement inclus dans F2. (c) Les ensembles Fi et F2 sont disjoints (= leur intersection est vide). II existe dans le cas (a) deux possibilites: (a) que les regles soient identiquement ordonnees; ((3) que l’ordre des regles de Fi soit different de l’ordre de F2. Les deux possibilites existent egalement dans le cas (b): (a) que les regles qui appartiennent â une intersection non vide des deux ensembles soient identiquement ordonnees ; (P) que les regles qui appartiennent â 1’intersection non vide des deux ensembles soient differemment ordonnees. Les dialectes daco-roumains se trouvent dans la situation (b|3): nous nous sommes occupes, dans un article consacre â la phonologie daco-roumaine, d’un groupe de regles communes â ces dialectes, regles qui s’ordonnent de faţon differente pour definir deux types de dialectes: le type moldave et le type valaque (denominations strictement conventionnelles) (cf. Vasiliu, 1966). Si l’on admet que ces regles sont les seules communes pour les dialectes que nous discutons ici, il faut implicitement admettre que les dialectes daco-roumains se trouvent dans la situation (bp). Nous nous proposons de montrer dans ce qui suit: a) qu’il existe un nombre de regles specifiques â certains sous-types dialectaux et b) que ces regles specifiques s’ordonnent apres un autre groupe de regles qui appartient egalement â l’intersection (= â la pârtie commune) des ensembles de regles qui decrivent les deux types dialectaux (valaque et moldave). Les regles auxquelles nous nous rapporterons ne seront pas formulees ici en fonction des traits distinctifs, etant donne que le choix d’un systeme de traits iistinctifs (de l’ensemble de tous ceux possibles) depend de la construction du iysteme entier de regles. Or, cette etude ne se propose pas de donner une typologie :omplete des dialectes daco-roumains, mais seulement de montrer qu’une ypologie faite en fonction de la phonologie transformationnelle est plus adequate, lu point de vue descriptif et explicatif, qu’une typologie etablie en fonction de «la * în CLTA. IV (1967), pp. 253-260. 58 dialectologie structurale». Nous nous sommes propose, dans ces conditions, de formuler un nombre limite de regles qui decrivent un nombre limite de particularites dialectales appartenant â une aire egalement limitee. Le choix d’une description donnee du systeme phonologique ne pouvait donc posseder qu’un caractere provisoire: la consideration d’un nombre plus grand de regles (qui decrivent un nombre plus grand de faits) aurait toujours pu rendre necessaire le choix d’une autre description. C’est pour ces raisons que nous avons prefere eviter le choix d’une matrice determinee de traits distinctifs et nous servir provisoirement de la notation phonologique et phonetique. 2. En roumain /t, dJ altement avec /c, z/ devant un i flexionnel: bat - baţi «je bats - tu bats», cred - crezi «je crois - tu crois», tot - toţi «tout - tous», brad ~ brazi «sapin - sapins». Dans les memes conditions les consonnes /s, z/ altement avec /§, z/: gros -groşi «gros - gros (pl.)», viteaz - viteji «brave - braves». Devant /e, i/, /k, g / altement avec /c, g/: trec ~ treci «je passe - tu passes», merg - mergi «je vais - tu vas», vacă - vaci «vache - vaches», dragă - dragi «chere - cheres», trec - trece «je passe - il passe», merg - merge «je vais - il va». Les regles qui decrivent ces altemances sont les suivantes: La regie (1) prevoit la transformation des consonnes /k, g/ en /c, g/ devant & /e, i/. La regie (2) transforme /s, z/ en /§, z/ devant & /i/. Nous observons que par (3) /d/ devient /d/ (non /z/). Une regie ulterieure est donc necessaire pour transformer /d/ en /z/. Les regles (1) - (3) s’appliquent necessairement avant la suppression du signe de concatenation «&» entre les formatifs. Cela, parce que, dans d’autres conditions (= au cas ou les regles s’appliqueraient apres la suppression du symbole «&»), la grammaire transformerait des sequences comme /kem, gem, singur, zi, tine, de/ (= chem «j’appelle», ghem «peloton», singur «seul», zi «jour», tine «toi», de «de») en sequences incorrectes comme /*cem, *gem, *singur, *zi, *cine, *d'in/. Le fait que les regles (1 )--(3) s’appliquent avant la suppression des pauses (= &) entre les parties constitutives du meme mot montre qu’elles appartiennent au cycle transformationnel. La regie (2) doit preceder les regles (4) et (5) qui transforment les consonnes /§’, z'/ (diezees) en consonnes compactes non diezees /§, zi (4) et qui transforment les voyelles anterieures /e, i/ en voyelles centrales. (2) /s, z/ —»• /§, zJ - & /i/ (3)/t,d/->/c, h, i / Contrairement aux regles (1)—(3), qui appartiennent au cycle transformationnel, les regles (4) et (5) sont des regles phonetiques; la regie (4) specifie la realisation phonetique des consonnes /s, zII en tant que non palatales, tandis que la regie (5) introduit une modification phonetique des voyelles precedees de / s, z / depalatalisees. 3. Nous discuterons les particularites suivantes qui apparaissent dans certains dialectes daco-roumains: a) La palatalisation des dentales. Dans l’ouest du territoire daco-roumain les dentales /t, d, n/ sont palatalisees devant /e, e, i, j/; le resultat de la palatalisation des orales /t, d/ est, pour une pârtie du territoire, Ic, ăl (d’apres la notation ALR), et, pour une autre, /Ic, g/. Le resultat de la palatalisation de /n/ est toujours [ri], Etant donne que, dans les dialectes discutes, [c, z] (resultant de la palatalisation des dentales) ne contrastent pas avec [c, g], nous pouvons definir le resultat de la palatalisation comme etant une consonne stridente, diezee non-continue. La palatalisation des dentales s’exprime soit par Les regles (6 a, b) sont des regles qui s’appliquent apres le cycle transformationnel, donc apres (1) — (3); la motivation en est la suivante: a) Ces regles doivent etre appliquees apres l’elimination du signe de concatenation. Dans d’autres conditions, conformement aux regles (6 a, b) /tem/ «je crains» pourrait devenir /kem/ ou [cem] tandis que [t] de bate [bat] & [e] (= «il bat») demeurerait intact etant donne qu’il est suivit de & et non de [e], P) Si (6 a, b) s’appliquait avant (3), une forme comme [bat] & [i] (provenant des regles anterieures) devrait devenir [*bak] & [i] ou [*bac] & [i] en sorte que la regie (3) ne pourrait plus s’appliquer pour engendrer la forme reelle [bacj] (= baţi «tu bats»), b) Les affriquees Ic, g/ se transforment en [§', z']. Nous devons observer que ce changement phonetique ne produit qu’une consequence phonologique tres superficielle. II existe, en effet, des parlers qui, suite â ces changements soit par 160 phonetiques, ne connaissent pas les phonemes /c, g/ qui existent dans le dialecte litteraire et dans d’autres dialectes. Mais, comme nous 1’avons dit, la difference en est superficielle: les memes parlers durcissent les consonnes primaires Is', î'l de sorte qu’apres elles tout /e, i/ devient h, i/. La difference qui existe dans la langue litteraire et d’autres dialectes entre Ic, g/ et /§, îl se maintient dans ces dialectes en tant que difference entre /§', î'l (provenant, de Ic, gl) et /§, z/ (primaires, qui deviennent des consonnes dures). II ne s’agit, comme on le voit, que d’une realisation phonetique differente d’une meme distinction phonemique. Si, de plus, on compare la distribution des consonnes /§', î'l de ces dialectes avec la distribution des consonnes Ic, g/ du dialecte litteraire et des dialectes qui ne connaissent pas le changement discute ici, on peut constater la parfaite identite de ces distributions; on peut dire, par exemple, que n’importe quel formatif de la langue litteraire (ou des dialectes qui ne connaissent pas ce changement phonetique) peut etre transforme en un formatif des dialectes discutes au point b., en appliquant une regie qui remplace Ic, g/ par /§', î'l. Cette relation existant entre les dialectes qui connaissent la transformation phonetique discutee et ceux qui ne la connaissent pas s’exprime en ajoutant, apres le cycle transformationnel, la regie: (7)/c, £/-/§', z'/ La regie (7) doit venir apres le cycle transformationnel (donc, implicitement apres (3)) pour que Ic, g/ des formes telles que /trece, merge/ «il passe», «il va» - resultant de (1) - soient transformees, par son intermediaire, en [§', z'] [tres'e, merz'e], de meme que Ic, g/ de [cer, ger] «ciel», «gel» qui deviennent [s'er, z'er]. c) Les palatales /lc, g / se transforment en /c, g/. Certains dialectes transforment les occlusives palatales /k’, g/ en affriquees palatales: Ic, gl (les points 219, 228, 250, 260, de l’ALR). Ce changement phonetique peut etre represente par la regie: (8) /£, gl —> Ic, gl Des formes comme /kem, kâmo, gem, gâca/ (= chem «j’appelle», cheamă «il appelle», ghem «peloton», gheaţă «glace») deviennent par l’application de la regie (8) [cem, câmo, gem, gâco], Une pârtie des dialectes caracterises par (8) connaissent la palatalisation des dentales orales sous la forme /k, g/ (6 a): 219, 228; une autre pârtie connaît la palatalisation sous la forme Ic, g/ (6 b): 250, 260. II n’est pas besoin d’appliquer la regie (6 b) pour decrire ce demier type, mais d’une certaine relation d’ordre entre (8) et (6 a). Dans le dialecte parle aux 219, 228, la regie (8) precede la regie (6 a), tandis que la regie (8) suit la regie (6 a) dans le dialecte parle aux 250, 260. 161 Nous obtenons, de cette faţon, dans le dialecte de 219, 228: /lcem, gâca / —> [cem, gâca] (8) /bâte, vede/ «il bat», «il voit» —> [bâlce, vege] (6 a) Pour les dialectes de 250, 260 nous obtenons: /bâte, vede/ —» [bâlce, veg e] (6 a) [bâlce, vege; tem, gâca] —> [bâce, vege, cem, gâca] (8). La description du dialecte de 250, 260, par cet ordre special des regles (6 a-8 par rapport â 8 - 6a, de 219, 228), est plus adequate que l’autre description possible: l’application de la regie (6 b) de palatalisation et de la regie (8). Cette evaluation s’appuie sur les considerations suivantes: a) la palatalisation des dentales est notee par les enqueteurs de la meme faţon qu’ils notent le fait que /lc, g/ sont representes par [c, g]: on emploie dans les deux cas, la notation cela signifie que le son resulte de la palatalisation des ts, dz dentales orales subit le meme traitement que / k, g / primaires; ((3) Les points 250, 260 sont geographiquement plus proches de l’aire ou la palatalisation des dentales se fait sous la forme [lc, g] que de l’aire ou la palatalisation se fait sous la forme [c, g] (Banat). 4. II resulte de ce qui vient d’etre discute que toutes les regles (6 - 8) doivent etre appliquees, dans tous les dialectes, apres les regles (1) - (3) (qui appartiennent au cycle transformationnel) et apres les regles (4), (5). II s’ensuit que les regles (1) - (5) sont communes â tous les dialectes daco-roumains (le dialecte litteraire inclusivement). Les regles (4) et (5) ordonnees apres les regles appartenant au cycle transformationnel (donc leur inclusion parmi les regles phonetiques) n’est caracteristique que pour une pârtie des dialectes daco-roumains, plus precisement des dialectes qui appartiennent au type moldave (cf. Vasiliu, 1966); dans les autres dialectes (appartenant au type valaque), les regles (4) et (5) precedent le cycle transformationnel. II resulte donc que tous les dialectes discutes ici appartiennent au type moldave, (4) et (5) etant ordonnees apres le cycle transformationnel. Tous les dialectes dont nous avons parle sont caracterises par la presence de la regie (7). Elle n’est cependant pas caracteristique pour tous les dialectes appartenant au type moldave; elle ne s’applique pas dans les dialectes parles dans le Maramureş et ne s’applique que sous une forme modifiee dans les dialectes parles dans la region de Crişana, de sorte â n’affecter que l’affriquee sonore, /g/. II semble egalement que III doive etre appliquee ici sous sa forme modifiee avant (4), (5) de sorte que [z'] resultant de son application devienne affriquee dure (suivie de h, if), de meme que /§’, z7 primaires. II faut observer que, dans les dialectes dans lesquels la palatalisation des dentales s’exprime par (6 b) (= ou le resultat de la palatalisation est [c, g]), la regie (7) s’applique avant la regie (6 b), afin que des segments comme [bâce, vege] (= bate, vede) resultes de (6 b) ne soient transformes en [*bâse, *veze]. 162 Dans les dialectes ou la palatalisation se fait par la regie (6 a), les regles (6 a) et (7) ne sont pas ordonnees l’une par rapport â l’autre. Dans les dialectes ou s’applique la regie (8), elle doit etre appliquee apres (7), afin de ne pas transformer les sequences du type [cem, gâco] (= chem, gheaţă) en [*s'em, z'âca], Les points 346, 353 et 362 sont caracterises par la palatalisation des dentales sous la forme [lc, g]; c’est donc la regie (6 a) qui s’applique, mais la regie (7) ne s ’applique pas, les consonnes [c, g] sont conservees. Nous avons fait abstraction, pour simplifier notre expose, de la palatalisation des labiales qui apparaît dans une pârtie de l’aire representee par les dialectes du type moldave (et meme dans certains points cites dans l’expose precedent: 219, 228, 250, 260). Nous continuerons, dans ce qui suit, â faire abstraction de ce phenomene, ce qui signifie que les resultats de la classification auront un caractere provisoire. 5. Nous essayerons maintenant une caracterisation et une classification des dialectes auxquels nous nous sommes rapportes plus haut. Tous les dialectes cites se caracterisent par la presence des regles (1) - (3) qui appartiennent au cycle transformationnel. Toutes les autres regles s’appliquent apres les regles (1) - (3). Ces regles (de meme que d’autres qui n’ont pas ete discutees dans cet article) representent la justification de l’attribution de ces dialectes au groupe daco-roumain. L’application des regles (4) et (5) apres le cycle transformationnel (et non avant) nous permet de dire que tous les dialectes discutes ici appartiennent au type moldave (cf. Vasiliu, 1966 a). Ainsi donc, les regles (1) - (3), (4) et (5) representent le noyau commun â tous les dialectes appartenant â ce type et, par consequent, le criterium de leur classification dans cette categorie. II existe deux sous-types de ce type: Le 'sous-type A. Caracterise par la presence des regles (6 a) ou (6 b) (il s’agit des dialectes de l’ouest). Le sous-type B. Caracterise par l’absence des deux regles (il s’agit des dialectes de l’est). Les dialectes qui appartiennent au sous-type A peuvent appartenir: - â la variete a: caracterisee par la presence de la regie (7) - â la variete b: caracterisee par l’absence de la regie (7). La variete A a peut â son tour etre subdivisee de la fapon suivante: - la sous-variete A a a: caracterisee par la presence de la regie (6 b) en meme temps que la regie (7), lâ ou (7) precede (6 b); - la sous-variete A a fi\ caracterisee par la regie (6 a) en meme temps que (7) et lâ ou les deux regles ne sont pas ordonnees. Aa fi a deux sous-varietes: A a p I - caracterisee par la presence de la regie (8); cette regie doit etre appliquee apres (7); A a p II - caracterisee par l’absence de cette regie. 163 A a P I se subdivise encore, suivant la relation d’ordre entre (8) et (6 a), en: A a p I 1: ou (8) precede (6 a); A a p I 2: ou (6 a) precede (8). 6. II faut observer que l’appartenance d’un dialecte â un certain type (sous-type, variete, sous-variete), dans le systeme de classification propose, s’exprime par la presence d’un nombre de regles qui sont presentes dans toutes les varietes appartenant â ce type. Notre systeme de classification est caracterise par les faits suivant: a) les traits caracteristiques des dialectes sont hierarchises; b) cette hierarchisation n’est pas etablie ad hoc, mais se justifie par toute la grammaire choisie pour la description. La possibilite existe, dans la dialectologie traditionnelle, d’etablir une hierarchie des traits, mais il n’y a pas de criterium pour le choix de l’une des multiples hierarchisations possibles. On peut choisir, par exemple, la palatalisation des dentales comme criterium de base pour determiner deux sous-types. On peut distinguer, â l’interieur du sous-type caracterise par la palatalisation des dentales, entre la variete dans laquelle Ic, g/ se trasnsforment en [§', £'] et celle ou elles ne se transforment pas. On peut distinguer, â I’interieur de la variete dans laquelle /c, g/ > [§', z'] deux sous-varietes: l’une, dans laquelle /Ic, g/ > [c, g], et une autre dans laquelle le changement n’a pas lieu, et ainsi de suite. On peut imaginer, d’une fat^on analogue, d’autres hierarchisations possibles. Le choix d’une hierarchisation donnee devient significatif au moment ou il resulte d’une theorie de la langue; la hierarchisation des traits peut ainsi refleter une particularite structurale d’un idiome, comparable aux particularites d’autres idiomes, et permet des generalisations singnificatives sur un groupe de langues ou sur Ia langue en general. Le choix arbitraire d’une certaine hierarchisation confere egalement un caractere arbitraire â Ia comparaison et, par la suite, une signification reduite. II s’agit ici de ce que Chomsky (1965) appelle la puissance explicative: une hierarchisation des traits deduite d’une theorie generale de la langue permet une typologie d’une plus grande puissance explicative que celle d’une typologie fondee sur des traits hierarchises de fa mulţimea particularităţilor {a,1, a\ ... al ] ale lui D;. Convenţie III: Convenim să notam prin L= {/j, /2... /„} mulţimea particularităţilor lui L corespunzătoare particularităţilor din D„ astfel încât fiecărui l, (unde 1 ,), unde 1 ,= •[a\ , a\, a\ j. Pe baza propoziţiei 1 putem spune că un ID, (al lui D,) poate avea una din următoarele forme posibile: (1) ! l\, cij, dj (2) a\ / /[, a\l l2, a\ (3) a\, a\ H2, a\ (4) a\, a‘2, a\/ Iţ (5) a\ / /j, a\, a\ 113 Aşadar, oricare din formele posibile (1), (2), (3), (4), (5) ... reprezintă un ID, (= interdialect, în raport cu D,). Din propoziţia I pot fi deduse două cazuri limită: Propoziţia //: Dj = Dj dacă şi numai dacă: (a) pentru fiecare 1 l\', 3'/. în urma contactului dintre D, şi L apare un dialect ID caracterizat, să spunem, prin înlocuirea dentalelor palatalizate prin dentale nepalatalizate şi, în acelaşi timp, prin păstrarea celei de-a doua particularităţi din D. Aşadar vom avea: L D, IDi /tem/ /lcem/ /tem/ /dinte/ /ginlce/ /dinte/ /cer/ /j'er/ l\'erl /ger/ /3'er/ /3'er/ Eventual, putem admite că, în ID, avem fluctuaţii între pronunţările /tem, dinte/ şi /lcem, ginlce/. Pentru a putea face distincţie între D, şi ID„ deci pentru a putea spune că ID; există (în raport cu D;), este necesar: a) sau ca în Df să nu găsim forme ca /tem, dinte/ - în cazul în care în ID; găsim numai aceste forme; b) sau ca în Di să nu găsim fluctuaţii între /tem, dinte/ şi /lcem, ginlce/ - în cazul în care şi în ID; apar aceste fluctuaţii. 3°. Din punct de vedere diacronic, chestiunea trebuie pusă în felul următor: Pentru ca să putem spune că ID, este un stadiu al evoluţiei D, - ID, - L datorat influenţei exercitate de L asupra lui D„ este necesar să se poată proba pentru fiecare formă din ID, care se regăseşte şi în L că este un împrumut din L (şi nu un împrumut din alt dialect sau un stadiu mai vechi din D sau — eventual — o inovaţie 169 paralelă în ID; şi L). Cu alte cuvinte, revenind la exemplul discutat sub 2°, că formele /tem, dinte/ de sub IDi sunt împrumuturi din L (şi nu din alt dialect), nu sunt arhaisme ale lui D, (şi L) sau inovaţii paralele în D, şi L. 4°. în ce condiţii concrete un anchetator poate decide dacă există o distincţie între D; şi ED; sau, în alţi termeni, dacă există un ID, rezultat din contactul dintre Dj şi L? Anchetatorul poate confirma existenţa unui EDj atunci şi numai atunci: (a) când dispune de un text (în accepţia foarte largă a termenului, aceea de totalitate a materialului de limbă colectat de pe un teritoriu dat) suficient de lung din Dj în care să nu apară nicio particularitate împrumutată din L; (b) când apariţia unei (sau unor) particularităţi împrumutate din L în porţiunea imediat următoare a aceluiaşi text (provenind de la acelaşi informant sau de la un altul) poate fi pusă în legătură cu un factor extern de felul celor menţionaţi în articolul discutat: schimbarea interlocutorului în raport cu informantul, schimbarea informantului (informantul al doilea foloseşte ID în timp ce primul nu-1 folosea) etc. După cum se observă, expresia ‘suficient de lung’ reclamă cu necesitate o determinare cantitativă, care urmează să fie făcută după criterii explicite. Precizările făcute în acest paragraf sunt absolut necesare pentru a transforma conceptul teoretic de interdialect într-un instrument teoretic utilizabil. 4. Cu precizările făcute sub 3, vom trece la examinarea materialului oferit în articolul discutat. 1°. Convenim să dăm termenului o accepţie sincronică. Aşadar, conform cu 2° şi 4° de sub 3, materialul discutat de autor ar trebui să probeze (a) că există pentru fiecare din cele două interdialecte descrise de B. Cazacu o porţiune de text în care particularităţile împrumutate din limba standard nu apar; (b) că această porţiune este suficient de mare, în raport cu un număr de criterii explicit formulate. Materialul oferit de articolul în discuţie nu reprezintă o probă nici pentru (a), nici pentru (b), din motive pe care le vom indica imediat. (I) In legătură cu palatalizarea labialelor (interdialectul din Moldova), se citează formele paralele cu labiala palatalizată (care apare în vorbirea celor bătrâni) şi cu labiala nepalatalizată (p. 15). Nu se spune însă dacă bătrânii folosesc numai forme cu labiala palatalizată şi dacă tinerii folosesc exclusiv formele fără palatalizare. Deci, dacă există un D, caracterizat prin palatalizarea labialelor, distinct de ID, caracterizat prin absenţa acestui fenomen. (II) Se amintesc, în continuare (p. 15-16), două particularităţi specifice dialectelor în discuţie care nu sunt însă înlocuite prin formele corespunzătoare din dialectul literar şi, evident, nici nu provin din acesta: trecerea /c, g/ > /j\ 3'/ în Moldova (nu se aminteşte că un fenomen asemănător apare şi în Banat) şi „velarizarea” vocalelor /e, i/ după /s, |, z, c/ (de adăugat: şi după /3/), în ambele dialecte. Evident, faptele din această categorie nu probează nimic cu privire la existenţa unor interdialecte, întrucât ele nu opun un Dj unui IDi. 170 (III) Se discută un număr de perechi de cuvinte; în fiecare pereche, primul termen aparţine limbii literare, cel de-al doilea, dialectului local. B. Cazacu spune: „Iată câteva exemple de coexistenţă a celor doi termeni în vorbirea subiectelor anchetate (informatorii au dat, în răspuns, mai întâi termenul curent în limba literară, dar au menţionat apoi, la insistenţa anchetatorului, şi termenul din graiul local)” (p. 16). Se dau în continuare exemplele. Trebuie să observam că, şi de data aceasta, nimic nu ne asigură că în „graiul local” (deci în D;) nu se foloseşte niciodată de ex. armăsar în loc de armig (Banat), noroi în loc de glod (Moldova). (IV) Nu credem că adaptarea unui cuvânt împrumutat (fie chiar şi din dialectul literar) la fonetica dialectului în care cuvântul pătrunde probează în sine ceva în legătură cu existenţa unui interdialect. Singurul lucru probant ar fi prezenţa cuvântului în ID; şi absenţa lui în Dj. în cazul în care acelaşi cuvânt ar apărea în D, şi IDj, probantă ar fi existenţa unei forme ‘adaptate’ în D, şi a unei forme neadaptate (= literare) în ID;. (V) O observaţie de aceeaşi natură cu (IV) se poate face şi cu privire la verbul „obosi” (care „tinde” să înlocuiască formele indigene a se ostăni (Banat), a se trudi (Moldova); de observat formularea „tinde”, care evită orice precizare cantitativă) şi care e adaptat fonetismului celor două dialecte. Acelaşi comentariu şi în legătură cu lovi, pişcă, dormi (toate la p. 17). Ni se pare evident că precizări de felul celor formulate sub 3, 2°, 4° nu se pot face decât pe baza unor texte lungi, culese de la informanţi diferiţi şi în împrejurări diferite sau pe baza unui chestionar extrem de vast şi a unor teste extrem de elaborate de comportament lingvistic. După cum rezultă din articolul discutat (cf. în special nota 2 de la p. 13), B. Cazacu nu se bazează pe texte culese din localităţile anchetate. Autorul nu face suficiente precizări nici cu privire la desfăşurarea anchetei şi la natura ei. 2°. Convenim să dăm termenului interdialect o accepţie diacronică. In acest caz, ar trebui să se arate pentru fiecare din formele discutate sub 4, 1°, I-V că: a) formele identice cu cele din limba literară sunt împrumuturi din limba literară (şi nu, eventual, dintr-un alt dialect); b) formele identice cu cele literare nu sunt arhaisme ale dialectului D; c) formele identice cu cele din limba literară nu sunt inovaţii paralele în ambele idiomuri. în articolul citat nu se face nicio precizare din cele cerute aici. (I) Alternanţa dintre formele cu labiale palatalizate şi cele cu labiale nepalatalizate este o caracteristică a unei arii foarte întinse în care fenomenul de palatalizare a labialelor apare. Autorul nu demonstrează în niciun fel că labialele nepalatalizate ar reprezenta o ‘regresiune’ la fonetismul primar. (II) Trecerea /c, g/ > //', 3'/ şi velarizarea vocalelor /e, iJ nu spune nimic în ordine diacronică, pentru acelaşi motiv pentru care nu spune nimic nici în ordine sincronică. (III) Pentru niciuna dintre perechile de cuvinte citate nu se aduce vreun argument pentru a arăta că primul termen ar fi un împrumut (probabil destul de recent) din limba literară (şi nu din alt dialect). întrucât este improbabil ca cineva să poată demonstra că armăsar este mai recent decât armig, plugar decât paor, 171 autorul ar fi trebuit să dovedească următoarele: (a) că armăsar şi plugar au dispărut la un moment dat din acest dialect; (b) că ele au fost împrumutaţi mai târziu; (c) că împrumutul s-a făcut din limba literară. (IV-V) Adaptarea unui cuvânt din L (neologic sau nu) la fonetica lui D; nu pledează în niciun fel pentru existenţa (sau nonexistenţa) diacronică a unui ID;. Ceea ce ar putea fi probant ar fi simpla existenţă a unui cuvânt literar în ID; şi absenţa lui din Dj. în cazul prezenţei aceluiaşi cuvânt (literar) în D; şi ID„ proba existenţei unui ID, ar fumiza-o faptul că în IDj cuvântul apare în forma „neadaptată”. Dar B. Cazacu nu face nicio apreciere de acest ordin, aşa încât exemplele citate de D-sa sunt şi în acest caz cu totul neconcludente. 5. Cele discutate sub 3 şi 4 ne duc la următoarele concluzii: 1°. Conceptul de interdialect este nesatisfacător definit în articolul aici în discuţie. Din cauza impreciziei în definire, conceptul este inutilizabil într-o teorie sincronică sau diacronică a dialectelor. 2°. în momentul în care se încearcă o precizare a semnificaţiei termenului (ceea ce am încercat să facem în 3), faptele invocate de B. Cazacu pentru a demonstra existenţa unor ‘interdialecte’ ale limbii române devin cu desăvârşire improbante, deoarece ele nu răspund exigenţelor implicate de redefinirea - în termeni mai exacţi - a conceptului de ‘interdialect’. Faptele invocate de autor convin în mod exclusiv unei definiţii extrem de vagi - şi, prin aceasta, nesemnificative - a conceptului discutat. 3°. Până în momentul în care o ipoteză riguros construită a existenţei unor interdialecte nu va fi fost confirmată în mod pregnant şi semnificativ de o serie întreagă de fapte, credem că nu putem vorbi nici de un concept teoretic de ‘interdialect’ şi cu atât mai puţin de ‘interdialecte ale limbii române’. 172 TYPOLOGICAL PHONEMICS, EVOLUTIVE PHONEMICS AND TRANSFORMATIONALISM* 1. In transformational terms, the phonetic and/or phonological “change” is described mostly in terms of rule adding, rule dropping, and rule reordering. The problem to be dealt with here is the following: describing the evolution of a phonological system, P, in terms of adding rules and/or dropping rules and/or reordering rules, is one or is one not supposed to assume that the underlying phonological structure remains unchanged? Before going on, I should point out that “underlying phonological structure” (UPS) means here the phonetic representation in terms of matrices of phonetic features of all the sentences generated by the grammar, before applying any morpho-phonemic or phonetic rule. “Surface phonological structure” (SPS) means here the phonetic representation of the sentences generated by the grammar, after applying all the rules of the phonological component to the strings belonging to the UPS. In spiţe of the fact that it is assumed here that phonetic representation is given by means of distinctive features matrices, for the sake of simplicity, I am not going to formulate the few rules which will be referred to in terms of such matrices, but in terms of phonemes (or in terms of sounds). This procedure is allowed here by the fact that I am not interested in the exact form of the rules, but only in the existence of rules by means of which a definite phonetic form, belonging to the SPS, may be put (directly or indirectly) into correspondence with a definite phonetic representation, belonging to the UPS. 2. Possibilities of describing phonetic changes. The way of describing a definite phonetic change is not unique. Let us take an example. Romanian [k'] originates in the Latin cluster [kl]; hence we have: (1) a. Lat. oculum > oclum > Rom. [ok'] b. Lat. vetulum > vetlum > veclum > Rom. [vek'] (a parallel change accounts for Rom. [g1]: Lat. [gl] > Rom. [gf], like in Lat. glacies > Rom. [g'atsa]; for the sake of simplicity, this change will not be taken into account here). The so-called Aromanian dialects (spoken in the South of the Danube) display the stage [kl1] instead of the Rom. stage [k']: [okl'u], [vekl'u]. One has then to postulate a Common Romanian stage [*kl']; this stage of evolution was kept in Aromanian, whereas Romanian changed [*kl'] into [k']. * în Phonologica, W. U. Dressler, F. V. Mares (eds.), Miinchen-Salzburg, (1972), pp. 329-333. 173 In order to account for the facts just mentioned in terms of a transformational model, the subsequent ways are available: (a) To consider that Rom. [k'J and Arom. [kT] have different representations at the UPS level; let us assume that this representations would be [k’*] in Romanian and [kT*] in Aromanian (the star is simply intended to avoid the confusion between the representation at the UPS level and the representation at the SPS level; if wanted, some phonetic difference might be associated to it, provided that a special rule deleting this feature was previously established within the system). In such a case, one has to say Romanian and Aromanian have different UPSs (they are different at least with respect to the underlying representation of the surface [k1] and [kl’]) and have no rule in common to be applied to these phonemic segments. (b) To consider that both Romanian and Aromanian have a [kl'*] at the UPS level, and then, that Romanian has a rule of the form (2) [kl'*] -»[k'] which substitutes [k'] in the SPS for the [kl1*] from the UPS. In such a case, one has to say that Romanian and Aromanian have identical UPSs and then, that the two languages differ from each other only by the fact that the phonological component of Romanian contains rule (2), whereas the phonological component of Aromanian does not contain this rule, or (if we agree to associate to the star some phonemic or phonetic significance) contains a “distarring rule” of the form: (3) [kl1*] [kl] which is different from rule (2). (c) To consider that both Romanian and Aromanian have the same UPS, containing, let us suppose, [kl*]. In such a case, one has to say either that: (a) Romanian and Aromanian have a rule in common, viz. (4) [kl*] ->■ [kl'] and Romanian “acquired” an extra rule, viz. (2), or that (P) Romanian “acquired” one rule, let us suppose, of the form (5a) [kl*] - [k] or Romanian “'acquired” two rules, let us suppose, of the form: (5b) [kl*] -»■ [kT] (5c) [kT] —»*[k'] whereas Aromanian has only rule (4). 3. Valuation of the descriptions. I am going to give now a valuation of the alternative descriptions mentioned under §2 from two points of view: (a) the possibility of expressing in their terms the empirically gathered 174 diachronic relationship between phonological systems, and (b) the pure theoretical possibility of accounting for phonetic changes in their terms. (a) It is easy to be shown that alternative (a) under §2 has no diachronic explanatory power. Indeed, in terms of (a), one can only say that Romanian and Aromanian display two different phonological systems, having nothing in common. Moreover, one should say that the two languages can not be even compared, because of the lack of any base of comparison. On the other hand, both (b) and (c) - under §2 - are compatible with a diachronic interpretation. For (b), the diachronic interpretation runs as follows: 1°. The fact that the two languages have the same UPS may be said to correspond to the fact that these identical UPSs are inherited from a common source. 2°. The two phonemic systems changed divergently by acquiring different rules (obviously, “acquiring” presupposes a time distance between the moment when a system had not a rule (i.e., rule (2)) and the moment when the system “just acquired” this rule). For (c), the diachronic interpretation runs as follows: 1°. The existence of an “inherited” UPS, which is common for both systems, is not only postulated “from outside” (as was the case when (b) was interpreted), but it is expressed within the description. Indeed, [kl*] may be interpreted as a “deeper” phonetic form, which is “beyond” the actual forms [kl'] and [k'], and is perhaps exactly the form which the actual [kl'] and [k'] come from. 2°. The “acquirement” of rule (4) (under (a)) represents the evolution from the stage represented by [kl*] with no rule (4), to the stage represented by [kl*] and rule (4): the “acquirement” of rule (2) expresses the split of one language into two “daughter languages” (the interpretation of variant ((3) does not essentially differ from the previous one and that is why I am going to leave it aside). It is easy to see that the descriptions which are compatible with a diachronic interpretation are exactly those in which identical UPSs are involved. (b) Any statement made in terms of rules and conceming phonetic changes directly or indirectly involves the concept of “identity of rules”: saying that Pi changed into P2 by adding some rules presupposes that the other rules are (partially) identical; saying that Pi changed into P2 by dropping a rule presupposes that the other rules are again (partially) identical; saying that P] changed into P2 by reordering the rules presupposes again that P( and P2 have (partially) identical rules. When one says that system Pi remained unchanged during the stretch of time T; - Tj, he says in fact that the SPS of P! at time Tj is identical with the SPS of Pi at the time T*; and one has to say also that this identity is due to the fact that the rules of Pi were the same at the time Tj and at the time Tj. I am going to show that the assumption that a system Pi remains unchanged during a stretch of time T, - Tj because the inventory of rules was kept unchanged, necessarely implies that the UPS was kept unchanged too; in other words: if Pi is 175 said to have the same SPS at T, and T„ because the same rules are applied at Tj and at Tj, it must be assumed also that Pi has the same UPS at T, and at Tr In order to do this, it is enough to show that identical rules applied to different UPSs generate different SPSs. Let us consider two arbitrary different UPSs, viz. (6) UPS, = {XAY,, Y,XA, Y1XAZ1, ZjXAY,} (7) UPS2 = { XAY2, y2xa, y2xaz2, z2xay2} In (6), (7), X and A are two phonic segments, each of them being a matrix of distinctive features; Y,, Z, are the “remainders” of the phonetic representation of some lexical items (the structure of the “remainders” is not specified, because it is irrelevant for our discussion); they might be viewed as the “contexts” in which the phonic segment sequence XA is allowed to occur; Y2, Z2 should be given the same interpretation. We can establish the subsequent identity condition for two rules: (8) Two rules, C, —» Dj and C2 —•> D2 are identical if and only if both Q= C2 and Di = D2 hold (or, in other words, two rules are identical if and only if their input and their output are identical). Let us assume now that the phonetic system of Lt (which UPS] belongs to) and that of L2 (which UPS2 belongs to) contains only one rule, which is common for both Li and L2: (9)X—>X7 — A Let us assume finally that (10) a. Y, 5*Y2 b. Zi 5 [a, a] după labiale este comună majorităţii graiurilor dacoromâne şi nu apare în dialectele „sud-dunărene” (care conservă vocalismul originar [e, ea] în această poziţie), precum şi de faptul că, în graiurile de tip muntean, depalatalizarea rom. com. *[§'] precedă în timp schimbarea [e, ea] > [a, a], am considerat că depalatalizarea consoanei *[§'] marchează momentul primei ramificaţii dialectale a dacoromânei (= apariţia graiurilor de tip muntean, cu *[§'] depalatalizat, şi a graiurilor de tip moldovean, cu *[§'] conservat). In acelaşi timp, având în vedere în special faptele din aromână şi istroromână, consideram, în lucrarea citată3, că depalatalizarea rom. com. *[s'] opune graiurile de tip muntean nu numai graiurilor de tip moldovean, ci şi dialectelor sud-dunărene, în care caracterul palatal al fricativei a persistat (ca şi în graiurile de tip moldovean, de altfel) până într-un stadiu mai târziu al evoluţiei acestora4. In cele ce urmează, ne propunem să examinăm problema depalatalizării lui *[§'] din graiurile de tip muntean în comparaţie cu faptele din dialectul meglenoromân. Acest examen ni se pare util atât pentru clarificarea unor aspecte ale cronologiei fenomenului în discuţie, cât şi pentru lumina pe care această cronologie, odată stabilită, ar putea-o proiecta asupra relaţiilor dintre dialectele româneşti din perioada care urmează imediat stadiului românei comune. 2. Philippide5 observa că apartenenţa la graiurile de tip muntean (= tipul [kamasa]) sau moldovean ( = tipul [kamesa]) nu se poate stabili pentru graiurile * în SCL XXXVI (1985), nr. 3, p. 265-268. 1 Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1927, p. 44-48. Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1968, p. 106-109. 3 Ibidem, p. 24—25. 4 S. Puşcariu, Studii istroromâne (în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byhan), II, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1926, p. 120, menţionează caracterul palatal al sunetelor [s, z ] din istroromână, reflectat în muierea sunetului [n], atunci când acesta se află în vecinătatea acestor fricative. Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1962, p. 233, consideră că apariţia vocalismului [s] după [s] este recentă în română. 5 Lucr. cit., p. 48. 178 şi dialectele care nu cunosc schimbarea [e, ga] > [a, a] după labială; este deci cazul tuturor dialectelor sud-dunărene, unde această schimbare nu are loc. Aceasta revine la a spune că, în idiomurile româneşti care nu cunosc schimbarea [e, ea] > [a, a] după labială, cronologia relativă a depalatalizării rom. com. *[§'] nu este posibilă. Ideea pe care vrem s-o susţinem este că faptele din dialectul meglenoromân oferă o bază posibilă pentru o astfel de cronologie. în dialectul meglenit, după cum se ştie, vocalelor accentuate [a, î] din dacoromână le corespunde vocala [q], în cele ce urmează ne interesează reflexul meglenit al vocalelor *[e, i] din româna comună atunci când acestea erau precedate de un *[§']. Aceasta deoarece, în poziţia menţionată, în graiurile dacoromâne care cunosc depalatalizarea rom. com. *[§'] (indiferent de cronologia acestei depalatalizări) reflexul vocalismului originar este [s, î]. Cu privire la evoluţia vocalei [e], Capidan observă6: „Ori de câte ori ie urmează după una din spirantele / ( < t, c), ş şi z trece în iă > ig > g [...] După s [sic]: şgrp [...] pluralul de la şarpi; şgd (< sedeo) [...]; şgz ua «şezi aici» [...]”. Cu privire la evoluţia vocalei [i], Capidan observă : „Când urmează după r, rr şi după consoane şuierătoare i > g, o (< ă, î). [...] După ş\ anşgr [...] (de la şgr «şir» care s-a pierdut) [...] bişgi, bişgş, bişg de la bişgs (< vîssio, -ire, p. bissio); bişgrv, bişgcă (< vesslca, -am) «băşică»; bişgnă (< *vissina, -am, de la vîssio) [...]; işgi, işgş, işg etc. de la ies (< exeo, -ire) [...]”7. Schimbarea are loc şi în elementele de origine slavă8. Philippide9 adaugă la exemplele lui Capidan o serie de alte exemple, excerptate din textele meglenoromâne ale lui Papahagi10. Reflexul [9] în meglenoromână al vocalelor rom. com. *[e, i] precedate de un mai vechi *[§'] presupune, aşa cum arată şi Capidan11, o fază intermediară [a, î]. Acest vocalism secundar a evoluat ulterior, prin confundarea celor două timbre vocalice, la stadiul actual cunoscut [q]. Ne putem întreba acum când anume s-a produs schimbarea [e, i] > [a, î] în meglenoromână? La această întrebare nu găsim un răspuns nici la Capidan şi nici la Philippide, deşi acesta din urmă are meritul de a fi adus, pornind de la Tiktin, o contribuţie decisivă la clarificarea unor aspecte de bază ale cronologiei transformărilor lui *[§']. Răspunsul la întrebarea de mai sus este firesc să pornească de la observaţia lui Capidan12 privitoare la originea sunetului [9] în dialectul meglenit: acesta este împrumutat dintr-un dialect bulgar din regiunea centrală a munţilor Rodope, pe 6 Th. Capidan, Meglenoromânii I. Istoria şi graiul lor, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1925, p. 104. I Ibidem, p. 112-113. 8 Ibidem, p. 113. 9 Philippide, lucr. cit., p. 48. 10 Pericle Papahagi, Meglenoromânii. Studiu etnografic-filologic, I, II, Bucureşti, 1902, Analele Academiei Române, Seria II, tom. XXV, Memoriile secţiunii literare. II Th. Capidan, lucr. cit., p. 104, 112-113. 12 Ibidem, p. 64—65. 179 cursul superior al râului Ard. Cum vorbitorii dialectului meglenit s-au coborât în partea apuseană a munţilor Rodope „după sec. XII şi, poate, XIII”13, trebuie să admitem, dacă acceptăm această dată propusă de Capidan, că depalatalizarea rom. com. *[s'] şi trecerea vocalelor [e, i] la [a, î] după firicativa depalatalizată s-a produs în meglenoromână înainte de sec. XII-XIII, deci înainte de data la care megleniţii au putut împrumuta sunetul [q] din dialectul bulgar, cu care au venit în contact după această dată. 3. După cum am văzut (cf. § 1. aici mai sus), una dintre trăsăturile care disting dacoromâna de dialectele sud-dunărene este schimbarea [e, ea] > [a, a] după labiale (în niciunul dintre dialectele sud-dunărene această schimbare nu are loc14). Textele secolului al XVI-lea arată că transformarea fonetică aici în discuţie se încheie în această perioadă (= textele nu oferă grafii care ar putea fi interpretate eventual ca reflectând conservarea până în această epocă a vocalismului originar, *[e, ea], după labială). Puţinele elemente româneşti din categoria celor „diagnostice” în privinţa chestiunii discutate, care apar în documentele slavo-române, atestă şi ele încheierea procesului fonetic la care ne referim în perioada de la începutul secolului al XVI-lea. Menţionăm cele mai vechi atestări ale cuvintelor din această categorie înregistrate în DERS15: fibiuufx) (TR, 1576), rpanib (TR, 1535), .Mtpyji (TR, 1532), n-bp8 (pom) (TR, 1532), mpoiun (TR, 1509), eapt „cousine” (M, 1591), ea(p)3'i (TR, 1594), etdpapjojio(e) (TR, 1517; presupune ca bază de derivare vadră). In ce priveşte data la care putem presupune că schimbarea în discuţie a început, trebuie să acceptăm ideea că această dată nu poate fi plasată înainte de sec. al XH-lea - al XlII-lea, moment la care, după cum arată Capidan, megleniţii „au întrerupt orice contact cu dacoromânii”16; căci dacă s-ar fi produs înainte de această dată, schimbarea [e, ea] > [a, a] după labială ar fi trebuit să se producă şi în meglenoromână. Cum am acceptat însă ideea că, în graiurile de tip muntean, depalatalizarea consoanei *[§'] se produce înainte de [e, ea] > [a, a] (vezi aici mai sus, sub 1.), trebuie să admitem că, în aceste graiuri, depalatalizarea se produce înainte de secolele al XH-lea - al XlII-lea. Admiţând acum că secolul al X-lea reprezintă momentul în care unitatea lingvistică română comună încetează, suntem constrânşi să admitem că depalatalizarea lui *[§'] nu poate fi anterioară secolului al Xl-lea nici in graiurile dacoromâne de tip muntenesc, nici în dialectul meglenit. 4. Concluzia la care am ajuns în paragraful precedent, anume că schimbarea rom. com. *[§'] > [s] s-a produs cam în acelaşi timp în graiurile dacoromâne de tip muntean şi în dialectul meglenit, ne conduce în mod firesc către întrebarea dacă 13 Ibidem, p. 65. 14 După toate aparenţele, schimbarea nu se produce în absolut toate graiurile dacoromânei; asupra absenţei acestui fenomen în graiurile dacoromânei, v. Philippide, lucr. cit., p. 41-43; Vasiliu, lucr. cit., p. 128-130. 15 DERS = Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374-1600), redactor responsabil Gh. Bolocan, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1981. 16 Capidan, Meglenoromânii ..., p. 65. 180 suntem în prezenţa unei inovaţii paralele sau dacă nu cumva evoluţia identică în cele două idiomuri a sunetului *[§’] se datoreşte unei perioade de comunitate (posterioară românei comune) a dialectului meglenit cu graiurile (dacoromâne) de tip muntean. Concordanţele dintre meglenoromână şi dacoromână au fost deja relevate17. Cele discutate în § 2., 3. sunt de natură să adauge încă una, anume că meglenoromâna şi graiurile dacoromâne de tip muntean depalatalizează rom. com. *[§'] cam în aceeaşi perioadă (sec. al Xl-lea). Bazat pe concordanţele dintre unele graiuri din Banat, Oltenia, Transilvania de sud-vest, precum şi cele de tip moldovean, pe de o parte, şi dialectele meglenoromân şi istroromân, pe de altă parte, Gh. Ivănescu18 susţine ideea unei perioade posterioare românei comune, în care ramura românilor despărţiţi de aromâni au vorbit o limbă derivată, evident, din româna comună, care, începând din sec. al XH-lea - al XlII-lea, şi-a constituit o configuraţie dialectală diferită de cea cunoscută astăzi. Faptele discutate de noi aici arată că ar putea fi luată în consideraţie şi posibilitatea grupării dialectului meglenit cu ramura sudică a graiurilor vorbite la nordul Dunării, anume cu graiurile de tip muntean, posterioară românei comune. După separarea meglenoromânilor şi a istroromânilor, o parte (majoritatea) graiurilor vorbite la nordul Dunării au inovat, prin schimbarea [e, ga] > [a, a] după labială. Evident că ipoteza unei comunităţi a dialectului meglenit cu graiurile de tip muntean trebuie examinată în detaliu, în special prin încercarea de stabilire a cronologiei (relative şi/sau absolute a) fenomenelor de convergenţă şi divergenţă dintre cele două ramuri dialectale. înainte de a încheia, ţinem să relevăm încă două caracteristici pe care graiurile de tip muntean le au în comun cu dialectul meglenoromân. Prima nu este, în parte, altceva decât reflexul la nivel fonologie al depalatalizării lui *[§']: după cum am văzut în § 2., reflexul meglenit al vocalelor *[i], *[e] din româna comună după [s] a fost, ca şi în graiurile de tip muntean, [î] şi, respectiv, [a]. Aşadar, în faza premergătoare sec. al XH-lea-al XlII-lea, în vechea meglenoromână, vocalele [a] şi [î] erau în poziţie de contrast după [s], fapt care ne determină să admitem că vechea meglenoromână, ca şi graiurile munteneşti din aceeaşi perioadă, distingeau înainte de sec. al XH-lea - al XlII-lea două grade de deschidere în seria vocalelor posterioare nerotunjite, şi anume închis: III şi non-închis (= deschidere medie): /a/. Sistemul vocalic meglenit a fost iniţial identic cu cel al graiurilor munteneşti19: i î u e a o a 17 Ibidem, p. 70-71. 18 G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 319-325, 327-335. 19 Vezi Vasiliu, lucr. cit., p. 141. 181 Dialectul meglenit a pierdut distincţia fonologică dintre /a/ şi M prin confundarea sub accent a celor două timbre vocalice într-unul singur, [q], după sec. al XH-lea - al XlII-lea, revenind în felul acesta la tipul arhaic cu 6 foneme vocalice: i u 9 e o a şi integrându-se tipului „sud-dunărean” de vocalism românesc20. A două caracteristică este legată de prima prin aceea că reprezintă şi ea o „sursă” a sistemului vocalic de tip nord-dunărean (= cu 7 vocale). Dacă admitem, aşa cum face Capidan, că faza premergătoare a vocalismului [9 ] după [s] (depalatalizat) este faza v.megl. [sî], [sa] (provenită din rom. com. *[s'i], *[s'e]), atunci ni se pare normal să admitem şi că faza premergătoare a vocalismului [9] după rom. com. *[r] (adică „r-fortis”, ceea ce echivalează cu rr şi r iniţial din terminologia lui Capidan) va fi fost în v.megl. [ra] (< rom. com. *[re]). ca în rgu „rău” şi, respectiv, [rî] (< rom. com. *[ri]), ca în [rgu] „râu”21. Prin urmare, trebuie să considerăm că [r-] constituia în v.megl. o a doua poziţie de contrast între [a] şi [î]. Pe de altă parte, întrucât evoluţia [e, i] > [a, î] presupune conservarea distincţiei dintre *[r] şi *[r] (= dispariţia distincţiei dintre cele două consoane este ulterioară deplasării lui [e, i] în seria posterioară) şi cum, în graiurile de tip moldovean, opoziţia dintre cele două feluri de r se mai menţinea probabil în sec. al XVI-lea, spre deosebire de graiurile munteneşti, unde se pierduse22, n-ar fi exclus ca dispariţia opoziţiei [r] : [r] să aibă o origine comună în cele două ramuri dialectale. In acest caz, pierderea opoziţiei /?/ : Ir/ poate fi şi ea luată în consideraţie atunci când se face enumerarea concordanţelor dintre meglenoromână şi dacoromână sau, mai exact, când se examinează posibilitatea unei comunităţi dialectale între meglenoromână şi graiurile de tip muntean. 20 Tipului „sud-dunărean” îi aparţin numai graiurile aromâneşti de tip fârşerot (tipul F, în terminologia Matildei Caragiu-Marioţeanu). Restul graiurilor aromâneşti (cele de tip A, în aceeaşi terminologie) au un sistem vocalic identic cu cel al dacoromânei actuale, cu cel al dialectului meglenit arhaic (anterior sec. al Xll-lea -- al Xlll-lea) şi cu cel al graiurilor de tip muntean de după sec. al Xl-lea. Pentru cele două tipuri de sisteme vocalice ale aromânei, v, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 223. 21 Exemple luate din Papahagi, lucr. cit., p. 247. 22 Vasiliu, lucr. cit., p. 135-136, 55-56. 182 III. GRAMATICĂ PROBLEMA ARTICOLULUI ŞI A FUNCŢIILOR SALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ* Articolul reprezintă una dintre problemele dificile ale limbii române. în cele ce urmează autorul acestor rânduri nu-şi propune să rezolve problema, ci să prezinte un punct al lui de vedere în ce priveşte modul de a pune problema. Ştiut e că în limba română sunt patru feluri de articole: hotărât, nehotărât, adjectival şi posesiv. Lingvistica de până acum n-a reuşit să definească cu precizie nici valoarea şi funcţia fiecărui articol în parte, nici valoarea şi funcţia articolului în general. Lipsa unor studii care să pună la punct această problemă, deschisă încă, are urmări şi asupra procesului de învăţământ. Astfel, în manualele şcolare se dau cunoştinţe cu totul insuficiente asupra articolului. Aceasta se datoreşte în mare măsură şi faptului că articolul este tratat numai la morfologie. în „Gramatica limbii române” (manual unic, Editura de Stat 1950) se consideră că articolul hotărât dă substantivelor un înţeles „precis”, „bine determinat” (p. 28, 29), în timp ce articolul nehotărât dă substantivului un sens mai „general” şi „nu determină în mod hotărât sensul acestor substantive” (p. 28-30). Aşadar, articolul hotărât „determină precis înţelesul” (p. 29), iar articolul nehotărât «stă înaintea substantivelor fără ale preciza înţelesul» (p. 30). Exemplele de substantive articulate cu articolul hotărât sunt însă de acelaşi tip: substantiv articulat + atribut: zile le calde, frunzele veştede, baltă care începuse să îngheţe. Definiţia funcţiei articolului hotărât din manualele şcolare se sprijină deci pe acelaşi tip de construcţii: substantiv + articol + atribut, unde rolul articolului este acela de a determina precis înţelesul, de a indica un nume determinat. A generaliza, considerând această funcţie drept unica funcţie a articolului, înseamnă a transmite elevilor cunoştinţe greşite. După cum se va vedea mai jos, aceasta nu este singura funcţie a articolului hotărât. Iată cazuri în care articolul hotărât se apropie ca sens de articolul nehotărât: azi noapte a venit lupul şi a mâncat o oaie', aici sensul este apropiat de ... a venit un lup etc. Aceasta din cauză că, în acest caz, articolul hotărât nu determină în mod precis numele. Lupul nu este cunoscut într-un fel anumit de către vorbitor; despre el nu se spune nimic precis. Există cazuri în care articolul hotărât are funcţia de a indica generalitatea, specia: artistul trebuie să cunoască viaţa. în acest caz, articolul nu numai că nu reduce generalitatea pe care substantivul nearticulat ar exprima-o, ci are rolul de a indica specia, deci ceva foarte general. 'în LR 1(1952), nr. 1, p. 32-36. 184 Acelaşi rol îl poate avea şi articolul nehotărât: un artist trebuie să cunoască viaţa. în acest caz, funcţiile articolului nehotărât şi hotărât sunt aproape identice. Articolul nehotărât indică şi el s p e c i a, deci ceva foarte general. Aceeaşi funcţie o poate avea şi substantivul nearticulat: munte cu munte se întâlneşte, darmi-te om cu om. Aşadar, putem considera în mare ca echivalente construcţiile: munte cu munte se întâlneşte etc., un munte se întâlneşte cu alt munte etc., muntele se întâlneşte cu muntele etc. Există deci cazuri în care substantivul nearticulat, articolul nehotărât şi cel hotărât exprimă acelaşi lucru, în cazul nostru generalitatea. în legătură cu exemplele de mai sus - unde articolul hotărât avea o funcţie aproape identică cu articolul nehotărât - putem face o primă observaţie: articolul hotărât nu are totdeauna funcţia de a determina numele în sensul ce] mai strict. Denumirea de articol hotărât este deci într-o măsură oarecare arbitrară şi trebuie acceptată cu această menţiune. Am spus că în exemplele de mai sus (artistul trebuie să cunoască viaţa, un artist trebuie să cunoască viaţa) articolul hotărât şi cel nehotărât au aceeaşi funcţie, anume aceea de a indica generalitatea, specia. Aceeaşi funcţie o poate îndeplini în unele cazuri şi forma nearticulată (munte cu munte se întâlneşte, darmi-te om cu om). A doua observaţie pe care o putem face este aceea că identitatea de sens între aceste construcţii este numai parţială; ele diferă printr-un grad mai mic sau mai mare de expresivitate. Credem că gradul cel mai înalt de expresivitate îl are forma nearticulată; urmează apoi, în ordine descrescândă, forma articulată cu articolul nehotărât şi - în sfârşit - cea articulată cu articolul hotărât. De unde provine această diferenţă de expresivitate? Dat fiind că substantivul rămâne neschimbat (artistul trebuie să cunoască viaţa şi un artist trebuie să cunoască viaţa) expresivitatea nu poate fi dată decât de valoarea specifică a fiecărui articol. Atât articolul hotărât, cât şi cel nehotărât au o funcţie de bază şi o serie de alte funcţii derivate din această funcţie de bază. în cazul unei interferenţe între funcţiile celor două articole - cum e cazul discutat de noi - fiecare articol vine cu specificul dat de valoarea lui. Stabilirea valorii şi a funcţiei fiecărui articol în parte nu constituie obiectul acestor rânduri care, după cum am spus mai sus, nu urmăresc decât să pună problema articolului. Voi încerca aşadar să arăt numai cum cred că trebuie pusă problema valorii articolului. Articolul hotărât. în majoritatea limbilor în care e folosit, este la origine un demonstrativ; astfel, articolul în limbile romanice provine din pronumele latin iile. Din punctul de vedere al sensului, articolul este mai abstract decât demonstrativul (sensul articolului fiind în mare măsură tot demonstrativ). Gradul de abstracţie al articolului variază de la o limbă la alta. De exemplu, în limba franceză, articolul hotărât (le, la, les) poate exista şi independent de substantiv; el poate preceda, cu funcţie de obiect direct, un verb: je le vois, je la vois,je les vois „îl văd”, „o văd”, „îi văd”. Articolul are aici o funcţie pronominală 185 (faptul se poate observa din traducere). Acelaşi lucru se petrece şi în alte limbi, de exemplu în germană. Aşadar, un substantiv articulat ca le livre „cartea” este uşor analizabil: le -articolul, livre - substantiv; subiectul vorbitor are conştiinţa a două cuvinte deosebite. Articolul în limba franceză se comportă deci aproape ca orişice cuvânt, susceptibil de a intra în diferite combinaţii de cuvinte, susceptibil de a îndeplini diferite funcţii gramaticale; putem considera deci că articolul în limba franceză are şi un sens lexical. în limba română, situaţia diferă. Substantivul articulat se deosebeşte de multe ori de cel nearticulat printr-o simplă alternanţă fonologică: casa. : casa, leu : leu (în leul, l este numai grafic). Articolul face deci corp fonetic comun cu substantivul; din această cauză, un substantiv articulat cum e cartea este mai greu de analizat. Subiectul vorbitor nu poate avea conştiinţa a două cuvinte distincte. Articolul hotărât nu poate sta singur, independent de substantiv. El nu se comportă aşadar în limba română ca un cuvânt autonom, ca în limba franceză, ci seamănă mai mult cu o desinenţă (cf. masă, masa - mese). Aceasta înseamnă că în limba română articolul hotărât şi-a pierdut sensul lexical, menţinându-şi un sens exclusiv gramatical. Putem deci considera că articolul hotărât în limba română are un sens mai abstract decât articolul din limba franceză, ţinând seama de faptul că în momentul în care cuvântul nu mai are decât un sens gramatical, sensul său devine abstract. Dovada o face aşa-numitul cumul de articole. In construcţia omul cel bun, substantivul om are două articole: -/ şi cel. Articolul adjectival cel are un sens lexical mai pronunţat; dovada o face, pe de o parte, faptul că poate îndeplini o funcţie pronominală, pe de altă parte, faptul că cel poate fi accentuat în frază (ceea ce nu se întâmplă cu un simplu instrument gramatical, de ex. prepoziţia). Se poate spune: am doi prieteni ... cu cel din Bucureşti m-am întâlnit azi, unde cel are funcţie pronominală, sau e cea mai frumoasă carte pe care am citit-o, unde accentul frazei cade pe cea. Articolul adjectival are deci un sens mai concret decât articolul hotărât enclitic. (Cf. şi desele cazuri de confuzie a articolului adjectival cu demonstrativul acel). Care este explicaţia dublei articulări a substantivului? Explicaţia trebuie căutată tocmai în valoarea diferită a celor două articole. Articolul hotărât în limba română şi-a pierdut - după cum am spus mai sus - sensul lexical, devenind foarte abstract; în momentul în care subiectul vorbitor a simţit nevoia unui articol cu un sens mai concret, l-a întrebuinţat pe cel, al cărui sens este foarte apropiat de al demonstrativului acel. Putem deci stabili că articolul hotărât românesc are un sens mai abstract decât articolul hotărât din limba franceză. De asemenea putem spune că articolul adjectival cel este mai concret decât articolul hotărât. Articolul nehotărât un, o, provenit din numeralul latin, are un sens apropiat de numeralul românesc (un, o) şi în special de pronumele nehotărât (unul, una). După cum se vede, articolul nehotărât nu se diferenţiază formal de numeral. De aceea, într-o propoziţie ca am văzut un om, nu putem şti, dacă nu cunoaştem contextul, dacă un este numeral sau articol. Un este deci echivalent cu un cuvânt autonom susceptibil de a avea mai multe funcţii gramaticale: numeral şi articol. De aceea, substantivul articulat cu articol nehotărât este uşor analizabil. Subiectul vorbitor poate avea conştiinţa a două cuvinte distincte: un + substantiv. Atât articolul hotărât, cât şi cel nehotărât, au o serie de funcţii legate de o funcţie de bază. Atât articolul hotărât, cât şi cel nehotărât, pot indica uneori - după cum am arătat mai sus- generalitatea, specia. în acest caz, am spus că cele două forme au valori expresive diferite, şi anume forma articulată cu articolul nehotărât este mai expresivă. Expresivitatea acestei forme provine din sensul concret pe care am văzut că îl are, în general, articolul nehotărât. în ce priveşte expresivitatea şi mai pronunţată a formei nearticulate (munte cu munte se întâlneşte, darmi-te om cu om), nu putem face deocamdată altceva decât să o constatăm şi să emitem ipoteza că ea poate proveni din necesitatea de a chema cu multă putere în mintea vorbitorului imaginea obiectelor denumite. în orice caz, problema trebuie reluată într-un viitor studiu complet asupra articolului. Rezultă din expunerea noastră că determinarea valorii fiecărui articol în parte este absolut necesară pentru stabilirea funcţiei fiecărui articol şi a articolului în general. Valoarea fiecărui articol în parte face ca substantivul să fie determinat de către articol într-un mod mai abstract sau mai puţin abstract. Există deci posibilitatea stabilirii unor grade de determinare pe baza valorii fiecărui articol în parte. în felul acesta, putem ajunge la stabilirea unui sistem al funcţiilor articolului, eliminând prezentarea empirică a diferitelor lui funcţii. Prin clarificarea şi soluţionarea pe baze ştiinţifice a problemei articolului, se va putea transmite elevilor cunoştinţe mai complete şi se va putea înlătura din manuale unele afirmaţii false, de felul celor menţionate de noi, mai sus. 187 OBSERVAŢII ASUPRA FLEXIUNII NOMINALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ* Acad. V. V. Vinogradov consideră că una dintre tendinţele generale de dezvoltare care s-a manifestat în istoria familiei de limbi indo-europene o constituie tendinţa de simplificare a flexiunii nominale1. într-adevăr, în multe din limbile indo-europene moderne, flexiunea nominală a dispărut, în alte limbi se găseşte mult simplificată faţă de stările de limbă mai vechi. în limbile romanice, continuatoare ale limbii latine, tendinţa de pierdere a flexiunii nominale are un caracter foarte pronunţat. Flexiunea nominală latină a dispărut aproape integral, fiind înlocuită cu alte procedee. în cele ce urmează vom căuta să arătăm un aspect al realizării acestei tendinţe în limba română. I. PROCEDEUL DE EXPRIMARE A CAZURILOR ÎN LIMBA LATINĂ ŞI ÎN LIMBILE ROMANICE Pentru a marca raporturile dintre cuvinte, funcţia lor în frază, limba latină proceda prin sufixaţie. Procedeul este de dată indo-europeană. Limbile romanice înlocuiesc, în general, sufixaţia prin prefixaţie. Cu alte cuvinte, elementele care dau sensul gramatical sunt prepuse: fr. des peres corespunde lat. patr-um, unde funcţia lui -um, e îndeplinită de des. în limbile romanice, deci, flexiunea nominală prin sufixaţie (spunem „prin sufixaţie” deoarece unele limbi sau dialecte îşi creează o flexiune internă) dispare, fiind înlocuită prin prepoziţii. Cauzele care au dus la pierderea declinării în limbile romanice sunt cunoscute şi nu vom face aici decât să le amintim: Cauze fonetice , a) slăbirea sunetelor fmale ale cuvântului; b) confundarea timbrului vocalelor (o-u, e-i); c) dipariţia consoanelor finale (m şi, mai puţin, s). Cauze sintactice: tendinţa care a dus la preferarea unui dativ (sau genitiv) „analitic”, existent deja în limbă. Prepoziţiile cu care se construieşte cazul oblic în limbile romanice sunt corespondenţii moderni ai lat. de şi ad (fr. de, â; span. de, a-, ital. de, a). Acesta este aspectul general al flexiunii nominale în limbile romanice. * în SCL IV (1953), p. 137-146. 1 V. V. Vinogradov, Poniatie vnutrennîh zakonov razvitiia iazîka v obşcei sisteme marksistkogo iazîkoznaniia, «Voprosî iazîkoznaniia», 1952, nr. 2, p. 39. 188 II. EXPRIMAREA CAZURILOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ Limba română pierde şi ea posibilitatea de a exprima funcţia diferitelor cazuri cu ajutorul desinenţelor. în afara femininului, care păstrează o formă specială de genitiv-dativ, şi de vocativul masculin şi feminin în -e şi -o, paradigma de declinare a substantivelor rămâne şi în limba română invariabilă. Nominativul, cazul subiectului, dată fiind importanta lui în frază, nu are nevoie de un morfem special. ^ Acuzativul,^ cazul obiectului direct, poate fi exprimat atât prin locul ocupat în fraza (lupul manancaoile), cât şi prin prepoziţia pe în cazul numelor de persoană. Celelalte funcţii cazuale (ablativ, instrumental) se exprimă cu ajutorul diferitelor prepoziţii (cu, prin, din etc.). ^ Genitiv-dativul, spre deosebire de celelalte limbi romanice, nu se construieşte in limba româna cu ajutorul prepoziţiilor care continuă pe lat. de şi ad. Singurele cazuri în care genitiv-dativul se construieşte cu prepoziţie sunt genitivul precedat de articolul posesiv al, a, ai, ale2 şi dativul cu la (dau apă la cal, te spun la mama)'. Genitivul precedat de articolul posesiv nu apare însă decât în împrejurări anumite, atunci când atributul în genitiv este despărtit de numele determinat printr-un alt cuvânt (fereastra camerei, dar.fereastra cea luminoasă a camerei). Dativul cu la este foarte apropiat ca sens de acuzativul direcţiei (dau apă la cal, faţă de dau hârtia la coş). în mod normai, la substantivele cu paradigmă invariabilă (mase. sing- Şi pU fem. pl.), ceea ce deosebeşte genitiv-dativul de celelalte cazuri este articolul: unui lup sau lupului se opune lui lup, un lup sau lupul. In felul acesta, putem spune că articolul, pe lângă funcţia lui obişnuită, are în limba română şi roiul de a exprima funcţia genitiv-dativului. Limba a recurs la articol (proclitic şi în special enclitic), parte de vorbire flexionară, care capătă rolul de morfem al cazului oblic4. Pentru a demonstra aceasta, dispunem de două argumente principale. al < lat. ad + iile, a ei (formă conservată în textele din secolul al XVI-lea) < lat. ad + ai < ad+ ilh ale < ad + iile. Fr. Miklosich, Philippide şi Meyer-Lubke admit provenienţa din iile cu trecerea lui / (aton) >e>a. Teoria nu poate fi admisă, pentru motivul că sensul lui iile şi al articolului posesiv dm limba română sunt prea depărtate. Comparaţia cu limbile romanice ne duce la acelaşi rezultat (cf. fr. au(x)). Unii lingvişti contestă faptul că dativul cu la ar fi un dativ el nu ar fi decât obiectul indirect in acuzativ. - Limba germană oferă un caz asemănător cu limba română. Deşi păstrează încă mare masura schema veche a declinării, în care desinenţele joacă un rol însemnat, limba germană, datorită reducem vocalelor neaccentuate din terminaţie, ajunge să recurgă şi ea la flexiunea articolului. Articolul hotărât poate chiar, în anumite cazuri, să apară nu în funcţia sa proprie ci să aibă rolul de indicator al cazului (dem Karl). (A. I. Smimiţki, Corelaţia dintre reducerea vocalelor şi ‘«oria sis emului gramatical al numelui în limbile germanice, «Izvestia Akad. Nauk SSSR», otd. Ut. 1 iaz. ' T j '• ^ urm') Deosebirea constă în aceea că, pe de o parte germana conservă şi un S‘Sten?t ne"îe’ PC de altă parte’ câ articolul este în general un morfem al cazurilor, nu al unui anumit Caz. 189 1°. Cazul oblic este în permanenţă însoţit de articol (enclitic sau proclitic)5. 2°. Vom vedea mai jos că exista o tendinţă de unificare a paradigmelor feminine din punctul de vedere al terminaţiilor tocmai în cazul enclizei articolului. Făcând corp fonetic comun cu numele, flexiunea articolului înlocuieşte flexiunea prin sufixaţie a numelui. Pe lângă aceasta, trebuie să ţinem seama de următoarele fapte: a) Există cazuri în limba vorbită în care numele este articulat de două ori; de exemplu în expresii de felul acesta: i-am spus lu omu asta sau i-am dat lu omu ăsta6. Aici se ajunge chiar ca articolul definit enclitic să nu mai îndeplinească concomitent cele două funcţii, de articol şi de morfem al cazului oblic. Faptul este curent pentru numele proprii (lu [ij Ion [neliterar], lu Maria, lu Ionescu, unde -u a fost la origine articol) şi pentru substantivele care denumesc grade de rudenie şi care pot fi uşor asimilate la prima categorie, dat fiind că ele conţin uneori un grad de singularitate mai mare chiar decât al numelor proprii, de exemplu forme neliterare ca: lu cumătră, lu mama, lu tata. Această categorie de nume, urmate de adjectivul posesiv, rămâne invariabilă la cazul oblic, primind în schimb articolul de genitiv-dativ: lu cumnată-mea, lu soră-mea, lu vară-mea, dar unei cumnate, unei surori etc. b) Acuzativul, care dispune de morfeme speciale7, se poate dispensa în unele cazuri - pe care nu e necesar sa le enumerăm - de articol8. Faptul denotă că, acolo unde există un morfem al cazului, substantivul se poate dispensa de articol, care de data aceasta nu mai are rolul morfologic de a marca funcţia cazuală. Acelaşi lucru ni-1 demonstrează şi unele construcţii ale cazului oblic în secolul al XVI-lea. Astfel, în construcţia casa de domnul-b, articolul, pentru că nu are decât funcţia de articol, rămâne invariabil, funcţia de morfem al cazului oblic fiind îndeplinită de prepoziţia de. Când acelaşi caz (genitivul) se construieşte cu a, substantivul poate apărea chiar nearticulat: a cortu, a deşertu etc.9 Faptul că articolul devine un morfem al cazului oblic are urmări pentru flexiunea feminină. El întăreşte tendinţa de slăbire a flexiunii feminine prin sufixaţie, moştenită din latină; în cazul enclizei, articolul tinde să înlocuiască desinenţele. înainte de a cerceta acest fapt este necesar să ne referim atât la stările de limbă mai vechi, cât şi la situaţia din vechea franceză şi provensală, unde găsim un fenomen asemănător cu cel din limba română: vechea franceză şi provensală au conservat şi ele o declinare cu două cazuri. 5 Cf. E. Seidel, Zu den Funktionen des Artikels, «Bulletin linguistique», voi. VIII, p. 33 şi urm. 6 Cf. istrorom. lu omu, hi rştzc. Vezi N. Drăganu, Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lui, Bucureşti, 1943. 8 Acelaşi lucru, pentru dativul cu la (dau apă Ia cal), în care la are rolul de morfem al cazului. Când este articulat, articolul nu are altă funcţie decât aceea de restrângere a generalităţii (dau apă ta calul din grajd); de aceea articolul nu stă la dativ. 9 I.-A. Candrea, Psaltirea Scheiană (glosar), p. 341. 190 III. DECLINAREA CU DOUĂ CAZURI ÎN VECHEA FRANCEZĂ ŞI VECHEA PROVENSALĂ Una din cauzele importante care au determinat existenţa declinării cu două cazuri în vechea franceză (şi vechea provensală) este de natura fonetică: păstrarea lui -s. Cazul subiect corespunde nominativului latin: lat. murus : v. fr. murs. Cazul regim corespunde acuzativului: lat. murum : v. fr. mur. La plural, lat. muri: v. fr. mur, lat. muros : v. fr. murs. în afară de această cauză fonetică, M. Cohen explică fenomenul şi prin alţi factori: influenţa francă şi influenţa savantă10. Ca funcţie, cazul oblic corespundea: a) vechiului genitiv latin fără prepoziţie, b) vechiului dativ latin fără prepoziţie şi c) acuzativul latin. In vechea franceză totuşi, în primul caz (a) se puteau întrebuinţa şi formele de genitiv prepoziţional, cu de, iar în al doilea caz (b) dativul putea fi construit cu prepoziţia a. Cu funcţie de obiect direct sau de complement al numelui pentru nume de persoană, cazul-regim putea să apară fără prepoziţie. Numai substantivele masculine se declinau după declinarea cu două cazuri. Femininele, de tipul rosa, -ae, nu intrau în această categorie. Acest sistem de declinare n-a durat însă decât până în secolele al XlII-lea -al XlV-lea. Declinarea franceză cu două cazuri se pierde în primul rând datorită amuţirii lui -s. De asemenea, trebuie să luăm în consideraţie şi explicaţia pe care o dă M. Cohen11 acestui fapt: analogia cu declinarea feminină, unde nu exista o opoziţie flexionară subiect - regim, influenţa pluralului, unde multe substantive masculine nu marcau prin flexiune opoziţia subiect - regim. La acestea trebuie adăugată observaţia pe care a facut-o mai înainte F. Brunot12 că totdeauna şi de la început a existat o concurenţă între formele prepoziţionale şi cele sintetice. Era deci natural ca limba franceză să prefere formele prepoziţionale, ca o consecinţă a tendinţei care a dominat şi morfologia latinei vulgare. Fenomenul este întru câtva asemănător cu cel din limba română. In secolul al XVI-lea existau în limba română şi forme prepoziţionale de caz oblic. In secolele următoare ele au început să fie din ce în ce mai puţin întrebuinţate, fără a se putea spune că limba română formează cazul oblic cu ajutorul prepoziţiilor. Limba franceză a mers pe drumul opus, preferând prepoziţiile13. 10 M. Cohen, Histoire d’une langue. Le franţais, Paris, 1947, p. 111 şi urm. F. Brunot (Histoire de la langue franţaise, voi. I, p. 170) explică numai prin influenţa substratului galic. Cu toate acestea, credem că influenţa savantă nu poate fi neglijată. 11 M. Cohen, op. cit., p. 114 şi urm. 12 F. Brunot, op. cit., voi. I, p. 453. 13 în franceză, distincţia între cele două cazuri e mai tranşantă, în sensul că avem a face cu un caz drept (subiect) căruia i se opun toate celelalte cazuri (genitiv, dativ, acuzativ). 191 IV. PĂSTRAREA FORMELOR FLEXIONARE DE GENITIV-DATIV LA SINGULARUL SUBSTANTIVELOR FEMININE ÎN LIMBA ROMÂNĂ în limba română se conservă la feminin singular forma latină de caz oblic: lat. capra, -ae > rom. capră, capre. Opoziţia vocalelor finale ă-e stabileşte în acest caz opoziţia între cazul drept şi cazul oblic. Spre deosebire de franceză însă, forma specială de caz oblic, marcată prin sufixaţie, se menţine în limba română până astăzi. La femininele de declinarea a IlI-a, genitiv-dativul vulpi < lat. vulpi14. Rezultă deci că româna, ca şi vechea franceză, moşteneşte din latină flexiunea prin sufixaţie, alături de formele prepoziţionale: lat. capra, -ae : rom. capră, -e, faţă de lat. murus, -um : v. fr. murs - mur. La fel, pentru declinarea a IlI-a: lat. vulpe(m) - vulpi, rom. vulpe - vulpi. V. CUM SE EXPLICĂ CONSERVAREA ÎN LIMBA ROMÂNĂ A FORMEI FLEXIONARE DE CAZ OBLIC Păstrarea acestei forme de caz oblic la feminin poate fi explicată prin influenţa formei de plural. în limba română opoziţia singular-plural se marchează flexionar, prin sufixaţie: lup : lup-i (ulterior lup : lup) şi cas-ă : cas-e. Forma cazului oblic feminin fiind identică cu forma de nominativ plural, acesta din urmă menţine cazul oblic15. Influenţa pluralului asupra singularului este frecventă în limba română. Situaţia din secolul al XVI-lea este edificatoare din acest punct de vedere. I.-A. Candrea arăta cum «terminaţia genitiv-dativului singular al substantivelor feminine e totdeauna în strânsă legătura cu terminaţia pluralului»16. Astfel pl. -e : g.-d. sg. -e(ei); pl. -i : g.-d. sg. -i(ei). Deci pl. ape : g.-d. sg. apeei, pl. călduri: g.-d. sg. călduriei11. Obiecţia ce s-ar putea aduce ar fi următoarea: de ce nu s-a exercitat o influenţă asemănătoare şi asupra genitivului singular masculin? Cu alte cuvinte, de ce nu s-a păstrat o formă corespunzătoare genitivului lat. lupi, identică cu nominativul plural lupi. Dacă în româneşte cazul oblic corespunde dativului latin şi cum forma dativului masculin s-a confundat cu forma celorlalte cazuri, era natural ca limba română să nu moştenească o formă diferită de caz oblic la masculin. Prezenţa cazului oblic cu prepoziţiile de, a şi la nu ne îndreptăţeşte să credem că în secolul al XVI-lea româna formează cazul oblic în general cu ajutorul prepoziţiilor, pentru mai multe motive. 14 Genitivul românesc vulpi se explică prin analogia cu genitiv-dativul case-, v. E. Bourciez, Elements de linguistique romane, ed. a 111-a, p. 580. 15 în limba franceză opoziţia sg.-pl. este marcată prin articol, forma fonetică a cuvântului rămânând aceeaşi: sg. le loup : pl. les loups (la lu : le lu); sg. la chambre: pl. les chambres (la sâbr: le săbr). 16 I.-A. Candrea, op. cit., p. CLXX1X şi urm. 17 Ibidem. 192 Construcţii de genitiv (ca pre (în) mijloc de băserecă, cale de cetate, casa de domnul-b ori trestie a cărtulariu) sau de dativ (ca se gîudece a seracul şi plecatul)18 coexistă cu construcţiile fară prepoziţie: calea cetăţei sau trestia cărtularîului19, ceasul pocaaniei20, scăldătura băiei21. Multe dintre construcţiile genitivului cu de sunt calcuri după construcţiile slave cu otîi: birăul de Bistriţa (mai ales în cazul când reprezintă o titulatură). Dat fiind că în secolele următoare nu am mai întâlnit astfel de construcţii, suntem îndemnaţi să considerăm că starea de limbă din secolul al XVI-lea oglindea tocmai slăbirea acestui procedeu de formare a cazului oblic22. Putem spune deci, că una din cauzele care au contribuit la menţinerea flexiunii cazuale la feminin este faptul că româna nu dezvoltă procedeul de formare a cazului oblic cu ajutorul prepoziţiilor. Pe lângă acestea, flexiunea cazuală se păstrează în română, spre deosebire de franceză şi provensală, pentru că opoziţia caz drept - caz oblic este marcată de o schimbare a vocalei finale, în timp ce în vechea franceză şi vechea provensală era marcată de o schimbare a consoanei finale, iar vocalele sunt mai rezistente decât consoanele: v. fr. rom. subiect: murs drept: casă - vulpe regim: mur oblic: case — vulp' Deci alternanţa ă/e şi e/zero, faţă de v. fr. st zero. Opoziţia în română este, deci, mai marcantă şi mai solidă decât în vechea franceză. Cauzele care contribuie, aşadar, ca româna să păstreze flexiunea sunt: influenţa pluralului, absenţa prepoziţiilor cu rol de morfem al cazului oblic, caracterul vocalic al alternanţei. VI. TENDINŢA DE PIERDERE A FLEXIUNII SUFIXALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ îri limba actuală, desinenţa de caz oblic feminin este slăbită. Spunem că fenomenul este oarecum de dată recentă, referindu-ne la starea de limbă din secolul al XVI-lea. Am văzut mai sus cât de stabile erau normele de formare a cazului oblic. în secolul al XVI-lea elementul sufixai moştenit din latină era foarte bine conservat. El nu se contrăsese cu articolul enclitic. Găsim astfel: caseei, demenreţiei, derepteei, dereptăţiei23, seateei, lumiei, slujbeei. 18 Al. Rosetti, Istoria limbii române, voi VI, p. 215 şi urm.; cf. Coresi, Carte cu învăţătură, ed. Puşcariu-Procopovici; sfărşenie a toată lumea 136j0, învierei a tuturora 136io, stătu în mijlocu de ei 125,0- 19 Al. Rosetti, Istoria limbii române, voi. VI, p. 215. 20 Coresi, op. cit., p. 884. 21 Ibidem, 932. 22 N. Drăganu, op. cit., p. 49, consideră că, deşi prepoziţia a era un morfem al genitiv-dativului în limba veche, ea avea totuşi o întrebuinţare redusă; acesta este de altfel şi motivul pentru care a nu devine în română (ca în spaniolă) morfem al acuzativului. 231.-A. Candrea, op. cit., (glosar), cf. Ai. Rosetti, Istoria limbii române, voi. VI, p. 178 şi urm.; cf. Coresi, op. cit., p. 526, 37„, 92,g. 193 Afirmând că astăzi elementul sufixai din flexiunea nominală feminină este slăbit, ne bazăm pe mai multe fapte. Am văzut că în limba română se manifestă o puternică influenţă a pluralului asupra singularului. Există unele cazuri când, la feminin, nominativul singular este refăcut după nominativul plural şi identificat cu acesta: sg. buză : pl. buze > sg. buze; sg, ciuşcă : pl. ciuşte > sg. ciuşte; sg. fasolă : pl .fasole > sg. fasole24. Este sigur că cineva care întrebuinţează sg. başte, buze, fasole nu va mai simţi opoziţia între cazul drept şi cazul oblic, care, în acest caz, nici nu mai există. Vom avea deci n.-ac. o fasole, g.-d. unei fasole. Din aceeaşi categorie putem spune că fac parte şi substantivele de largă circulaţie ca tanti, dragoste, cinste, ciudă, teamă (pl. temeri < sg. temere), care, lipsite de o formă de plural, nu au nici forma corespunzătoare de caz oblic. La fel, termeni ca rocă, remarcă, rar întrebuinţaţi la genitiv-dativ sau (numai în ultimul caz) la plural, pot fi întâlniţi sub mai multe forme: (unei) remărci, remarce, remarci sau (unei) roci, roce. (Cf. şi numele de persoană Anica, Olga -Anicăi, Olgăi.) Ce demonstrează faptul acesta? Pe de o parte, strânsa dependenţă a cazului oblic de forma de plural şi, pe de altă parte, că limba întâmpină dificultăţi mai ales în adaptarea cuvintelor noi, tocmai din cauza flexiunii speciale de caz oblic. Există o serie de masculine, puţine la număr, de declinarea I: papa, popă, tată, vlădică etc. Acestea n-au o formă specială de caz oblic când sunt însoţite de articolul nehotărît: unui tată, nu unui *tate. Aceasta se datoreşte tocmai faptului că subiectul vorbitor simte pe tată ca masculin şi, pentru acest motiv, nu-i atribuie o flexiune feminină. In limba vorbită, substantivele feminine articulate enclitic îşi pierd flexiunea prin sufixaţie pentru cazul oblic. Astfel, pe lângă forme ca lăngorii, secerii, găsim forma casăi25. în alte regiuni, -e (desinenţa de caz oblic şi de plural pentru feminin) > -ă după ţ, dz, s, r: fecoriţă, muruţă, budză, radză, frumoasă, mesă, fecoară. La fel, găsim un pl. marhă alături de sg. marhă26. Formele articulate de genitiv-dativ sunt: luni, muieri, sâtâei, brândzâei27. In alte regiuni (Haţeg), întâlnim cam aceleaşi fenomene: -e (g.-d.) > -ă după ţ, z, s, r: feţă, buză, mesă, peră. Sau forme articulate, după /, z, s, cu trecerea -i(j) > -î(i): părţâ(i), prăzâ(i)2%. Aici avem de remarcat două ordine de fapte: a) există cazuri în care desinenţa de caz oblic (-e) se confundă cu desinenţa de caz drept {-a), aşa încât nu mai avem a face cu opoziţia ă : e pentru opoziţia caz drept - caz oblic (fecoriţă, budză, radză 24 Exemplele sunt luate din «Bulletin linguistique», I, p. 15 şi urm. 25 I.-A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, p. 17. 26 T. Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p. LXV. 27 Ibidem. 28 O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915, p. 43 şi urm. în sec. al XVIl-lea găsim forme ca ţărâi, ţărăi. Faptul denotă că, deja în această epocă, normele de formare a genitivului erau mai puţin rigide. 194 etc.); b) există cazuri în care articolul enclitic de genitiv-dativ feminin se adaugă la forma de caz drept (casăi, brândzăi)29. Encliza articolului hotărât accentuează, după cum spuneam mai sus, această tendinţă de pierdere a elementului sufixai din flexiune. Iată câteva fapte care vorbesc în acest sens. începem cu un simplu fapt de grafie. întâlnim de multe ori forme de genitiv-dativ articulat de felul acesta: cearei, lumei, moarei, onoarei, urei etc. Ce denotă aceasta? Că subiectul vorbitor începe să simtă pe -ei ca articol, nu numai pe -i, astfel că pentru el femininul lună, lume, ură etc. devine o tema invariabilă, la care se adaugă articolul enclitic feminin -a, -ei: n.-ac. lun-a, g.-d. lun-ei, prin analogie cu cealaltă categorie, în care -e avea o justificare. Aşadar, în cazul paradigmei substantivului articulat casă, subiectul vorbitor are impresia câ adaugă articolul la tema invariabilă cas-. Acestui fapt de grafie îi corespunde şi o altă realitate lingvistică. Astfel, în limba vorbită nu auzim niciodată un genitiv-dativ casei, ci casăi, casăi, casii etc. Opoziţia între nominativ-acuzativ, pe de o parte, şi genitiv-dativ, pe de altă parte, se face deci tot cu ajutorul articolului, care se ataşează la forma invariabilă cas-. Fenomenul este posibil datorită faptului că masculinul rămâne invariabil, ca şi femininul plural de altfel: n.-ac. lup -ul case-le g.-d. lup-ului case-lor Din cele de mai sus rezultă clar că flexiunea prin sufixaţie, moştenită din latină, manifestă o tendinţă de slăbire în limba română actuală şi că ea tinde să dispară în cazul enclizei articolului. Acest lucru devine posibil datorită faptului că articolul joacă şi rolul de morfem al cazului oblic. Faţă de secolul al XVI-lea, când articularea substantivelor feminine lăsa neatinsă desinenţa de caz oblic: case-ei, judecăţi-ei, limba de azi prezintă un aspect cu totul diferit. Faptul remarcat de noi nu se petrece, cum s-ar putea crede, numai la declinarea I feminină. El este aproape identic şi la declinarea a IlI-a. Substantive ca vrabie sau vulpe se declină astfel în limba vorbită: n.-ac. vrabia vulpea g.-d. vrăbii vulpi în acest caz, ca şi în cele analizate de noi mai sus, subiectul vorbitor are conştiinţa unei teme invariabile, la care se adaugă articolul: n.-ac. vrabi-a vulp-ea g.-d. vrăbi-î vulp-î 29 Fenomene aproape identice se petrec şi la adjectivele feminine în genitiv-dativ. De multe ori acesta nu se mai acordă cu substantivul pe care-1 determină, rămânând cu forma de nominativ. Iată câteva exemple: ale societăţii bazată pe clase (auzit într-o discuţie), în locul atitudinii slugarnică faţă de sacii cu bani (din manuscrisul unui student), ştiinţei menită astăzi să slujească efectiv poporului („Almanahul literar”. Cluj, nr. 9, p. 113). Fenomenul este asemănător cu cele observate la substantive, întrucât şi aici se manifestă aceeaşi tendinţă de a întrebuinţa o formă unică pentru toate cazurile. 195 în primul caz, situaţia este limpede: cazul drept, articulat cu -a, se opune cazului oblic, articulat cu -i. Cel de al doilea se încadrează în aceeaşi categorie cu declinarea substantivului lume: putem astfel găsi vulpei alături de lumei, de care ne-am ocupat mai sus. Aceasta, pentru situaţia din limba scrisă, unde este evident un fenomen de hipercorectitudine. Pentru limba populară, fie că admitem existenţa diftongului ca fonem, fie că vedem în el o vocală precedată de o consoană muiată30, teza noastră rămâne valabilă. Faptul se produce prin analogie cu celelalte cazuri, când subiectul vorbitor are impresia că adaugă articolul la o temă invariabilă31. Că tendinţa este reală, ne arată şi faptul că ea apare şi în scris prin manifestări de hipercorectitudine. Intr-adevăr, dacă întrebuinţez forma articulată de caz oblic vulpi, cu conştiinţa că -i este articol, voi considera articol de caz drept diftongul -ea, care urmează temei vulp-, rezultată din analiza cazului oblic. Urmează deci că subiectele vorbitoare încep să piardă conştiinţa unei flexiuni nominale feminine prin sufixaţie, în special în cazul enclizei articolului, care are şi rolul de morfem al cazului oblic. Tocmai acestui fapt i se datoreşte tendinţa femininului de a forma un plural în -i cu alternanţă vocalică interioară. Dat fiind că flexiunea feminină prin sufixaţie se pierde datorită unei tendinţe generale a limbilor romanice de a înlocui sufixaţia, limba română recurge la flexiunea internă, astfel că, în loc de forme vechi ca rană—rane, talpă- talpe, avem formele noi, cu alternanţa vocalică a/ă (rană-răni, talpă-tălpif2. Rezultă deci că româna, prin slăbirea flexiunii prin sufixaţie moştenite din latină, recurge la o nouă flexiune, de data aceasta internă şi mai puţin expusă modificărilor fonetice. Trebuie să subliniem aici că procesul nu este de origine latină33. Datorită faptului că flexiunea nominală feminină prin sufixaţie slăbeşte, femininul se apropie din acest punct de vedere - în cazul enclizei articolului - de masculin, păstrând o temă invariabilă în paradigma de declinare: 30 Emil Petrovici, Corelaţia de timbru a consoanelor dure şi moi în limba română, „Studii şi cercetări lingvistice”, 1952, voi. I, nr. 1/2, p. 172 şi urm. 31 Pentru feminine al căror genitiv-dativ nearticulat se termină în -ii, genitivul articulat este în -iei: avuţie (-iei), bucurie (-iei), chirie (-iei) etc., spre a se evita trei i (chiriii). Acest fel de articulare, chiar dacă nu a pătruns puternic în limba vorbită (unde se spune mai mult moşii, avuţii), contribuie ca o influenţă „savantă” asupra limbii vorbite la crearea impresiei că articolul pentru genitiv-dativ feminin este -ei (nu -i), pe de o parte, iar pe de altă parte contribuie la crearea impresiei că femininul, ca şi masculinul, are o temă invariabilă, la care se adaugă articolul: cuti-a, cuti-ei. 32 Un fenomen asemănător se produce şi în dialectele italiene meridionale. în dialectul abruzzez, opoziţia sg.-pl. la masculine este marcată prin următoarele alternanţe vocalice: sg. a, e, g. g, o - pl. e, i, ie, u, uo, fară ca pluralul să fie marcat prin altă desinenţă; de ex. kapellţ- kapillţ, fornţ-furnţ etc. Cuvintele care conţin un u sau i ca vocală a radicalului formează pluralul cu ajutorul desinenţei -ere, deoarece i şi u rămân totdeauna neschimbaţi. Meyer-Liibke, Italienische Grammatik, Leipzig, 1890, § 348, p. 199. 33 De altfel, sistemul de alternanţe vocalice din indo-europeană este slăbit în limba latină, unde predomină alternanţele cantitative, alternanţele de timbru slăbind, datorită accentului pe iniţială. Procedeul este înlocuit prin desinenţe care indică numărul, genul şi cazul. A. Emout, Morphologie historique du latin, Paris, 1927, p. 19. 196 n.-ac. lup-ul cas-a vulp-ea vrabi-a g--d. lup-ului cas-ei vulp-i(ei) vrăbi-i VII. CONCLUZII 1. în limba română actuală articolul are şi rolul de morfem al cazului oblic. 2. Faptul influenţează flexiunea nominală feminină. Devenit morfem al cazului oblic, articolul enclitic - formând corp fonetic comun cu numele - face ca desinenţa de caz oblic să-şi piardă din importanţă şi să poată dispărea în multe cazuri. în felul acesta, funcţia de morfem al cazului oblic pe care articolul începe s-o aibă duce la accentuarea unor tendinţe ale limbii de a se dispensa de flexiunea prin sufixaţie moştenită din latină34. 3. Limba română a înlocuit aşadar, în general, sufixaţia latină din flexiunea numelui prin flexiunea articolului. în acest fel, româna se încadrează în tendinţa generală a limbilor romanice de a înlocui sufixaţia latină. Deosebirea constă în aceea că, în timp ce limbile romanice înlocuiesc sufixaţia prin prefixaţie, limba română o înlocuieşte prin flexiunea articolului, care este şi el tot postpus. Faptul nu este caracteristic pentru toate limbile cu articolul postpus. In limbile scandinave, articolul se adaugă la forma cazului respectiv; la fel în vechea rusă35 şi în albaneză36. V. A. Zveghinţev37 a arătat că pot fi considerate schimbări cauzate de acţiunea legilor interne de dezvoltare a limbii acele modificări condiţionate de acţiunea întregului sistem al limbii, acele schimbări care duc la modificarea, la evoluţia întregului sistem al limbii. Pe de altă parte, în discuţiile care au avut loc în legătură cu legile interne de dezvoltare a limbii, s-a arătat că, în morfologie, există tendinţe cu caracter de lege 34 Am accentuat atât în concluzie, cât şi în cursul întregului articol că este vorba de flexiunea prin sufixaţie, care este moştenită din latină, pentru a preîntâmpina eventualele confuzii. Trebuie să înţelegem acest fapt numai ca o tendinţă de slăbire a elementului sufixai provenit din latină. Acest element ajunge să dispară uneori prin evoluţie fonetică, alteori prin înlocuirea lui cu alt element sufixai, articolul. 35 Rus. xlebomu ze temu, maslo to, vu domu tomu etc. în limba rusă actuală, articolul tu nu se mai acordă cu substantivul, ci, sub influenţa particulei to, devine şi el o particulă invariabilă a cărei vocală îşi modifică timbrul după vocala finală a substantivului pe care-1 însoţeşte, pentru armonie vocalică. C. Racoviţă, L’article en russe, „Bulletin linguistique”, v. cl. VI, p. 127. 36 în albaneză substantivul nearticulat are forme speciale pentru diferitele cazuri. Acesta este motivul pentru care nu putem considera, în această limbă, articolul ca morfem al cazurilor: nearticulat articulat n.(voc.) - ac. (loc.) mal «munte» n.(voc.) ntali g.(abl.) mali g.(abl.) d. malit ac. maliu loc. malt Pekmezi, Crammatik der albanesischen Sprache, p. 94 şi urm. 37 V. A. Zvenghinţev, Razvitie i junkţionirovanie iazîka, «Inostrannîe iazîki v şcole», 1952, nr. 3, p. 3 şi urm. 197 care duc la crearea unor tipuri regulate de declinare şi conjugare, la crearea unor forme care se repetă în mod regulat38. Din cele de mai sus se poate vedea că modificările produse în flexiunea nominală românească sunt condiţionate, pe de o parte, de unele particularităţi ale limbii române, cum ar fi postpunerea articolului şi valoarea de morfem al cazului oblic pe care acesta o capătă în limba română, iar pe de altă parte că aceste schimbări influenţează întregul sistem al flexiunii nominale româneşti. Putem deci considera că înlocuirea desinenţei de caz oblic feminin prin forma respectivă a articolului se datorează unei legi interne de dezvoltare, proprie limbii române. 38 Vezi V. D. Levin, Diskussia o vnutrennîh zakonah razvitiia iazîka v ucenom sovete Instituta iazîkoznaniia AN. SSSR, «Voprosî iazîkoznaniia», 1952, nr. 3, p. 141. 198 OBSERVAŢII ASUPRA CATEGORIEI GENULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ* 1. Categoria genului în limba română a fost discutată ca element de conţinut în gramatici şi în studiile de gramatică, în special din punct de vedere semantic. Discuţiile s-au dus în special în jurul existenţei unui gen „neutru”. Unii cercetători consideră şi astăzi că, în limba română, paradigma genului cuprinde numai doi termeni (masculin şi feminin) şi nu trei (masculin, feminin şi neutru). Acad. Al. Graur a susţinut existenţa neutrului în limba română, bazându-se pe considerente de ordin semantic şi gramatical: neutrul se defineşte semantic prin faptul că în această categorie intră nume de obiecte inanimate; în planul expresiei, neutrului îi corespunde, la unele substantive, desinenţa de plural -uri; din punct de vedere sintagmatic, neutrul se caracterizează prin aceea că un substantiv de acest gen se opune masculinelor prin plural şi femininelor prin singular. Ne propunem să discutăm în cele ce urmează categoria genului în ansamblu, aducând unele argumente în plus în favoarea tezei acad. Al. Graur. 2. Existenţa celor trei termeni ai paradigmei genului se poate demonstra prin proba comutării. într-adevăr, substituind unitatea de conţinut „neutru” unităţii de conţinut „masculin” într-un cuvânt ca de ex. contrabaşi obţinem o schimbare în planul expresiei: contrabasuri. La fel, dacă înlocuim unitatea de conţinut „masculin”, într-un cuvânt ca profesor, cu unitatea „feminin”, obţinem o schimbare în planul expresiei: profesoară. Existenţa celor trei membri în cadrul paradigmei genului nu poate fi pusă deci în discuţie. Rămâne ca, în cele ce urmează, să dăm o definiţie a fiecărui membru în parte. 3. Trebuie să menţionăm însă faptul că, din punct de vedere sintagmatic, neutrul românesc are o particularitate: morfemul „neutru” al unui substantiv nu este regent al unui morfem neutru la un determinativ (adjectiv sau articol), ci este regent fie al unui morfem „masculin” (la singular), fie al unui morfem „feminin” (la plural), conform schemei: Sg- PI. subst. determ. subst. determ mase. —> mase. mase. —>masc. fem -> fem. fem —* fem. neutru —* mase. neutru —► fem * în SCL XI (1960), nr. 3, p. 769-770. 199 De ex: băiat frumos, fată frumoasă-, scaun înalt, scaune înalte. 4. Situaţia aceasta caracterizează neutrul românesc în două feluri: a) el se defineşte ca termen care nu aparţine niciunui gen sau aparţine ambelor genuri, ceea ce este perfect echivalent; b) neutrul este un morfem care caracterizează numai temele substantivale. 5. Situaţia descrisă are o consecinţă mai generală, în sensul că oferă o posibilitate de clasificare funcţională a temelor: există teme care se pot combina cu morfemul „neutru” şi teme care nu se pot combina. Temele care pot intra într-o astfel de combinaţie pot fi considerate teme substantivale şi se disting în felul acesta de restul temelor nominale (adjectivale şi, eventual, pronominale). 6. Cei trei termeni ai paradigmei genului pot fi caracterizaţi în felul următor: „Masculinul” reprezintă termenul nemarcat (extens), deoarece zona semantică a masculinului ocupă şi o parte a zonei semantice a femininului; într-o propoziţie de tipul băiatul şi fata sunt plecaţi, adjectivul este masculin, de unde rezultă că opoziţia masculin/feminin este neutralizată, iar termenul care apare în poziţia de neutralizare este termenul „nemarcat” sau „extens”. „Femininul” reprezintă termenul „marcat” sau „intens”, iar „neutrul” reprezintă termenul zero. Cele de mai sus ne permit să reprezentăm categoria genului în cadrul următorului sistem unidimensional: gen: + 0 fem. neutru mase. 7. Confruntarea rezultatelor analizei formale cu definiţiile semantice date genului, şi genului neutru în special, duce la constatarea că cele două rezultate coincid: genul neutru, delimitat semantic de acad. Al. Graur, coincide cu genul neutru delimitat de noi printr-o analiză formală. 200 LE SYSTEME DES CAS EN ROUMAIN* 0. La description suivante represente une tentative de defmition strictement formelle des cas en roumain. On y considere comme significatives la distribution et la selection grammaticale. 0.1. Le morpheme est contau comme une entite abstraite (une construction) reliee par des regles morpho-phonemiques aux sequences de phonemes qui constituent les allomorphes du morpheme respectif. Par exemple le morpheme {D} (= datif) est rattache par des regles morpho-phonemiques â des segments morpho-phonemiques tels que /-le/ (dans sacale - «tonnaux montes sur des roues»), /-il (dans vulpi - «renards»), /-e/ (dans case - «maisons») etc. Notre description se maintiendra au niveau morphematique et laissera de cote les regles morpho-phonemiques de la realisation concrete de ces morphemes. 0.2. Notre description est differente en principe de celles proposees par Hjelmslev (1935), Jakobson (1936) et Paula Diaconescu (1962). La difference reside dans le fait que la description que nous proposons ne definit pas les cas â l’aide de traits de contenu, mais exclusivement â l’aide des relations syntagmatiques. Chez Hjelmslev (1935), les relations syntagmatiques et paradigmatiques representent seulement un degre qui est necessairement parcouru pour etablir la valeur des cas (rapprochement - eloignement, coherence -incoherence etc.), ce qui fait que le resultat en est toujours un systeme formellement defini par «la projection» dans la substance semantique de relations syntagmatiques et paradigmatiques. Dans le cas des descriptions donnees par Jakobson et par Paula Diaconescu on propose une defmition des cas â partir de leurs traits distinctifs semantiques. 1. Nous considerons comme donnees: (a) la repartition des mots en classes; (b) les paradigmes des mots (= la totalite des formes flexionnelles de chaque mot). 1.1. II ne resulte pas necessairement du fait qu’une classe de mots est definie par son apparition dans un contexte caracteristique (distribution) et par une certaine relation avec ce contexte (selection grammaticale) que les mots appartenant â la classe respective apparaissent exclusivement dans ce contexte et dans cette relation. Ils peuvent paraître (et paraissent habituellement) egalement dans d’autres positions et dans d’autres relations, avec la seule difference que les autres positions ne sont pas caracteristiques pour la pârtie du discours respective, c’est-â-dire ne la differencient pas des autres parties du discours. * în CLTA II (1965), pp. 313-340. 201 Dans les langues flexionnelles, l’occurrence d’une pârtie du discours dans une autre position que dans celle qui lui est caracteristique est souvent accompagnee par la modification de la flexion. Par exemple, lorsque le substantif paraît en qualite d’ajoint au groupe nominal, position non-caracteristique pour le nom, il prend la flexion du genitif, {G}: casa vecinului este mare «la maison du voisin est grande» par rapport â vecinul aleargă pe stradă «le voisin court dans la rue». En comparant plusieurs contextes ou paraissent les differentes formes flexionnelles des mots appartenant â la meme classe, on constate que l’on peut etablir pour chaque forme flexionnelle au moins un contexte (= position) ou 1’occurrence de la forme respective soit admise et l’apparition des autres soit exclue ou, inversement, 1’occurrence de la forme respective soit exclue et l’occurrence de toutes les autres soit admise. En notant par + la possibilite d’occurrence d’une forme flexionnelle dans un contexte donne et par -l’impossibilite de cette occurrence dans le contexte respectif, nous obtiendrons pour chaque forme un nombre de (non)occurrences different des autres. Le choix des contextes doit etre fait de telle maniere que les definitions soient donnees en raison de differences minimales de distribution; autrement dit, le choix des contextes doit satisfaire au principe de l’economie dans la description. 1.2. L’inventaire des formes des cas est celui presente par Em. Vasiliu (1964): nominatif {N}, genitif {G}, datif {D}, accusatif {A}, prepositionnel {P} et vocatif {V}. Nous n’avons pas fait autre chose, dans l’article cite, que d’etablir un nombre d’unites distinctes appartenant â la categorie du cas, sans donner une definition (formelle) pour chaque unite particulierement. Nous avons donc etabli qu’en roumain {N, G, D, A, P, V} sont des unites distinctes. Ce qui differencie notre inventaire des cas de l’inventaire generalement admis est la presence du prepositionnel {P}, represente par les allomorphes pronominaux /mine, tine -«moi, toi»/ qui apparaissent seulement apres une preposition, contrairement aux allomorphes /mă, te - «me, te»/. Paula Diaconescu (1962) considere que, lorsque la categorie du cas caracterise plusieurs parties du discours «le systeme casuel general de declinaison ne contient necessairement que les cas communs â la flexion de toutes les parties du discours declinables» (p. 29). Contrairement â ce point de vue, nous considerons que le systeme general des cas est constitue par la somme de tous les cas de toutes les parties du discours declinables. Nous pensons que cette maniere de presenter les faits n’est pas autre chose que lerenversement de la maniere utilisee par Paula Diaconescu. Dans les deux cas, le systeme general represente un meta-systeme auquel on se refere pour decrire les systemes concrets. Dans le cas de la methode proposee par Paula Diaconescu, il faut associer â la description du systeme general des regles qui prevoient la scission d’un petit nombre d’oppositions de cas dans un plus grand nombre d’oppositions. Dans le cas de la methode que nous proposons, on ajoute â la description du systeme general plusieurs regles de syncretisme, c’est-â-dire des regles qui prevoient la suspension dans certaines conditions des distinctions des cas. 2. Nous nous sommes laisses guider, dans le choix des contextes definitoires, par les considerations suivantes: 202 (a) il est generalement admis que ce qui caracterise la categorie du cas est le fait qu’elle exprime le rapport d’un mot declinable avec les autres parties de la proposition; (b) en admettant cette idee, il en decoule logiquement que le choix des contextes doit etre fait de maniere â indiquer: (a) la pârtie du discours â laquelle se rattache la forme casuelle (si elle se rattache au verbe, au nom etc.), autrement dit, si elle paraît dans un groupe nominal, un groupe verbal etc.; (P) la nature de la relation (dependance, independance) entre la forme casuelle et la pârtie du discours â laquelle elle se rattache; (c) etant donne qu’en roumain il n’y a pas de formes de cas qui soient uniquement independantes et d’autres qui soient uniquement dependantes, nous avons considere comme non-significative l’opposition dependant / non-dependent et nous avons opere uniquement avec les relations de dependance, en differenciant certaines formes de cas uniquement d’apres la nature des parties du discours dont elles dependent (terme independant). 2.1. La qualite d’element independant se manifeste par sa fonction de centre dans une construction, la qualite d’element dependant se manifeste par sa fonction d’adjoint (= modificateur) dans la construction respective. Soient les elements A, B, C et une phrase correcte ABC. Si ABC et AC sont des phrases correctes et BC une phrase incorrecte, nous disons que A est le centre et B son adjoint dans la construction AB qui est une pârtie de la phrase ABC. Par ex.: elevul bun citeşte «le bon eleve lit» et elevul citeşte «1’eleve lit» sont des phrases correctes, tandis que bun citeşte «bon lit» ne l’est pas. Nous disons donc que, dans la construction elevul bun (qui represente le groupe nominal de la phrase elevul bun citeşte) elevul est le centre et bun l’adjoint. 2.2. Chacune des sequences d’elements qui peuvent se substituer l’une â l’autre dans une position donnee porte le nom de construction; dans l’exemple theorique donne sous 2.1., A et AB sont des constructions (elles peuvent se substituer l’une â l’autre avant citeşte). La construction est endocentrique lorsque la totalite de ses membres a la meme distribution que le centre de la construction et elle est exocentrique lorsqu’il ne remplit pas cette condition. Une construction telle que le groupe verbal (GV) est une construction endocentrique, car la totalite des membres de la sequence a la meme distribution que le centre de la construction, c’est-â-dire le verbe: citeşte cartea, vede cartea «(il) lit le livre, (il) voit le livre”, mais non pas *fuge cartea , «(il) court le livre». Une construction du type GN + GV (= sujet + groupe verbal) est exocentrique, du fait que le sujet n’a pas la meme distribution que le centre (represente par le verbe): dans le contexte (...) astăzi «aujourd’hui» les constructions suivantes peuvent paraître: elevul citeşte cartea astăzi «l’eleve lit le livre aujourd’hui» elevul vede cartea astăzi 203 «1 ’eleve voit le livre aujourd’hui» mais aussi elevul aleargă pe stradă astăzi «1 ’eleve court dans la rue aujourd’hui» elevul se gândeşte la carte astăzi «1 ’eleve pense au livre aujourd’hui». On observe que, tandis que la structure du groupe verbal varie en rapport de la classe â laquelle appartient le verbe (transitif, intransitif etc.), la structure du groupe N + V (= sujet + verbe) demeure invariable. Cette constatation nous permet de dire que la construction N + GV est exocentrique. Dans cette construction N est un centre qui n’a pas la meme distribution que le centre de la construction entiere, c’est-â-dire avec le verbe. Par ceci N en qualite de sujet se distingue de N en qualite de complement direct, qui peut etre lui-aussi centre d’un groupe nominal, mais qui a la meme distribution que le centre de la construction GV, en qualite d’adjoint du verbe: elevul citeşte cartea frumoasă repede «l’eleve lit le beau livre rapidement» par rapport â elevul citeşte cartea repede «l’eleve lit le livre rapidement» et elevul citeşte repede „l’eleve lit vite”. Ainsi donc, N - sujet, de meme que N - complement (direct) est aussi un centre; â la difference de N - complement (direct), N - sujet est un membre exocentrique de la construction NVN. Soit la proposition fratele prietenului meu citeşte cartea repede «le frere de mon ami lit le livre rapidement”. La construction prietenului meu citeşte cartea «de mon ami lit le livre» est exocentrique egalement et prietenului est egalement un membre exocentrique de la construction, ayant la fonction de centre (ayant pour adjoint meu): la construction a la formule NAVN (ou A = adjectif (possessif) est l’adjoint de N). Dans cette construction N est en meme temps centre et adjoint (d’un autre centre). Ce qui caracterise donc un N - sujet dans la construction NVN est le fait que N est un membre exocentrique (par rapport â V) et un centre absolu (c’est-â-dire un centre qui n’est pas en meme temps adjoint). Dans ce qui suit, le trăit distinctif de la forme de cas d’etre centre absolu et exocentrique dans la construction NVN sera designe, pour la commodite de l’expression et conformement au principe binaire Exocentrique/non-Exocentrique. 3. Les traits fondamentaux qui permettent de distinguer entre eux les 6 cas de la declination roumaine sont les suivants: (a) la qualite de se presenter comme centre absolu et exocentrique dans la construction exocentrique NVN (E); (b) la qualite d’etre adjoint du nom (AN); (c) la qualite d’etre adjoint du verbe (AV). Nous disons qu’une forme peut avoir la qualite d’adjoint direct d’un centre donne lorsque la forme respective apparaît en cette qualite directement, non-precedee d’une preposition. Nous dirons donc que {A} peut etre adjoint direct du verbe, car il existe des propositions telles que el mă vede «il me voit»; nous dirons en echange que {P} ne peut etre adjoint direct du verbe, car mine, tine ne paraissent jamais directement rattaches au verbe, mais seulement par Pintermediaire d’une preposition. 204 Pour simplifier, nous n’utiliserons plus dans ce qui suit le terme d’adjoint direct, mais seulement celui d’adjoint, sans autre specification, car nous n’avons en vue qu’un seul type d’adjoints, les directs. Le comportement des cas par rapport aux trois particularites distributives sera examine conformement au principe binaire des oppositions, verifiant si un certain cas possede (+) ou ne possede pas (-) les particularites mentionnees, ou bien s’il est neutre (0) a cet egard. Les traits distinctifs seront symbolises comme il suit: E/nE = Exocentrique/non-Exocentrique; AN/nAN = Adjoint Nominal/non-Adjoint Nominal; AV/nAV = Adjoint Verbal/non-Adjoint Verbal. 3.1. E/nE. Les seuls cas qui pourraient etre E sont {N} et {V}: {N} en qualite de sujet et {V} en qualite de «sujet» d’un imperatif: Ioane, intră în casă\ «Ioane, entre dans la maison!» (cf. Gramatica 1,1963, p. 79; Laura Vasiliu, 1956, p. 7). Les situations ou le sujet est exprime par un genitif (cf. Gramatica II, 1963, p. 90) doivent etre eliminees de la discussion, car l’article genitival ai (dans les constructions ai vecinului pleacă, ai noştri pleacă «ceux du voisin partent», «les notres partent») n’est autre chose qu’un pronom (cf. Mana Manoliu, 1963, p. 71— 72) au nominatif (oppose â alor, au genitif-datif), accompagne par un substantif au genitif (ou un possessif au genitif). Dans des propositions telles que au venit cu toţii ■ 0 â la droite de V represente justement le phenomene de defectivation: l’absence du vocatif dans le systeme de declinaison du pronom personnel de la l-ere personne. Le signe 0 de 1’intersection de la ligne E/nE avec la colonne P indique le fait que P devient neutre par rapport â la correlation E/nE, par l’absence d’un terme correlatif, {V}, qui se distingue de {P} par la presence du trăit E. Dans le diagramme suivant nous representons la transition de la matrice du systeme general (diagramme no 1) â la matrice du systeme en discussion. La barre oblique / indique la substitution du signe de gauche par celui de droite. N G D A P V^O AV/nAV + — + + - AN/nAN — + + — - E/nE + 0 0 — -/O Diagramme no 13 bis Le systeme du pronom de la 2e personne, par la matrice N G D A P V AV/nAV + — + + — + AN/nAN — + + _ — — E/nE + 0 0 — 0 + Diagramme no 14 217 On observe que {V} acquiert le trăit AV et devient ainsi identique â {N} et que {P} devient neutre du point de vue de la correlation E/nE parce qu’il n’a plus de partenaire correlatif; il s’oppose au genitif comme nAN. La matrice de ce systeme s’obtient â l’aide des substitutions indiquees dans le diagramme suivant: N G D A P V AV/nAV + — + T - -/+ AN/nAN — + + - - - E/nE + 0 0 - -/O + Diagramme no 14 bis Le systeme des pronoms pour la 3e personne du masculin, la 3e personne du feminin, la 6e personne du masculin, par la matrice: N G D A P AV/nAV + - + + + AN/nAN - 0 + — - E/nE + 0 0 — Diagramme no 15 Le signe —> 0 de la colonne V represente, comme dans le cas du diagramme no 13, la defectivation. Le cas {P} acquiert les traits E et AN, s’identifiant avec {N}; le cas {G} ne s’oppose plus comme AN â d’autres cas ({P} n’ayant plus, comme {G}, le trăit nAV). La matrice no 15 s’obtient â partir de la matrice du systeme general ainsi: N G D A P AV/nAV + — + + -/+ AN/nAN — +/0 + — — E/nE + 0 0 — -/+ Diagramme no 15 bis La comparaison des matrices nos 13 bis, 14 bis, 15 bis mene â la conclusion que, dans le cadre des systemes fondes sur trois traits distinctifs, les systemes sont disposes comme il suit: (a) le systeme le plus rapproche du systeme general est la declinaison du pronom de la 2e pers.; la distance: 2 ({D}, {N-V}, {A}, {G}, {P}); (b) le systeme le plus eloigne du systeme general est le systeme des pronoms de la 3e pers. du mase., 3e pers. du fem., 6e pers. du mase.; la distance: 6 ({D}, {N-P}, {A}, {G}). (c) la declinaison du pronom de la 1 -ere pers. se trouve â une distance intermediaire; distance: 4 ({D}, {N}, {A}, {G}, {P}). Les resultats obtenus sont en accord avec l’intuition: les systemes les plus eloignes sont les systemes defectifs, donc les systemes qui different aussi du 218 systeme general par l’inventaire, non seulement par l’arrangement des unites en rapport des traits distinctifs du systeme. De ces deux systemes, le plus rapproche est celui qui se caracterise uniquement par Vabsence d’un cas (avec la consequence de cette absence: l’un des termes, {G}, devient neutre du point de vue de la correlation E/nE). Le systeme le plus eloigne est celui dans lequel 1’absence d’un element de l’inventaire des unites, {V}, s’associe au deplacement d’un autre terme, {P}, de la serie des cas nAV dans la serie des cas AV. Ceci rend le terme {G} neutre du point de vue de la correlation AN/nAN. Le systeme le plus rapproche est celui ou un seul cas, {V}, se deplace dans la serie des cas AV. 5.2. SYSTEMES FONDES SUR DEUX TRAITS DISTINCTIFS Les systemes de cette categorie se divisent en deux classes: 5.2.1. Systemes fondes sur les traits AV/nAV et AN/nAN 1°. Le systeme {G-D}, {N-A-P}, {V}. Les substantifs masculins qui contiennent le cas {V} dans le paradigme avec l’article (categorie sma\), les substantifs feminins (ş/j) (cf. 4.1.2, 1°, (a)) qui contiennent le cas {V} dans le paradigme sans article, les substantifs neutres avec article (cf. 4.1.3, 2°), les adjectifs masculins qui, dans le paradigme avec article contiennent le cas {V} (cf. 4.2, 2°); diagramme no 4. Le systeme du diagramme no 4 peut etre represente par la matrice suivante: N G D A P V AV/nAV + + + + + - AN/nAN + + - - 0 Diagramme no 16 Le passage de Ia matrice du systeme general (diagramme no 1) au systeme represente dans le diagramme no 16 peut etre represente par le diagramme: N G D A P V AV/nAV + -/+- + + -/+ AN/nAN _ + + _ _ -/O E/nE—>0 Diagramme no 16 bis Le signe —> 0 place â la droite du symbole E/nE (comme du reste â la droite de tout symbole d’une correlation) represente la suppression de la correlation respective; il en resulte qu’il ne figurera aucun symbole dans la ligne respective. Par la disparition de la correlation E/nE, {A} devient identique â {N}; {P} s’identifie â {N-A} par l’apparition du trăit AV; {V} devient neutre du point de vue de la correlation AN/nAN, car {V} est le seul cas caracterise par l’absence du trăit AV. 219 5.2.2. Systemes fonde* sur les traits AV/nAV et E/nE Les systemes de cette categorie se divisent â leur tour en deux categories: (a) defectifs de {V} est (b) non-defectifs de {V}. (a) Systemes defectifs de {V}. Le systeme {N-P}, {D-A}, {G}. Le pronom de la 4e personne et celui de la 6e personne du feminin appartiennent â ce systeme (diagramme no 12). Le systeme peut etre represente par la matrice suivante: N G D A P V AV/nAV + - + + + E/nE + o - - + Diagramme no 17 La matrice de ce systeme s’obtient â partir de la matrice du systeme general de la maniere suivante: N G D A AV/nAV + - + + AN/nAN—>0 E/nE + 0 0/- - Diagramme no 17 bis V —► 0 symbolise Pabsence du cas {V}. Le cas {P} devient AV et E, s’identifiant avec {N}; par la disparition de la correlation AN/nAN, {D} ne se distingue plus de {N} et de {A} de ce point de vue, mais se distingue de {N} par le fait que c’est un cas nE, comme {A}; de cette maniere {D} devient membre de l’opposition E/nE. (b) Systemes non-defectifs de {V}. Seul le systeme {N-P-V}, {D-A}, {G} fait pârtie de cette categorie, c’est-â-dire la declinaison du pronom de la 5e personne; (diagramme no 10a). Le systeme peut etre represente par la matrice suivante: N G D A P V AV/nAV + — + + + + E/nE + 0 _ _ + + Diagramme no 18 Le passage du systeme general au systeme represente dans le diagramme no 18 peut etre represente â l’aide de la matrice suivante: N G D A P V AV/nAV + - + + -/+ _/+ AN/nAN—>0 E/nE + 0 0/- - -/+ + Diagramme no 18 bis P V->0 -/+ -/+ 220 Le cas {V} devient AV, en s’identifiant avec {D}; {P} devient E et AV, s’identifiant avec {N}; le cas {D} devient nE apres Fidentification avec {A} (cf. plus haut 5.2.2 (a), le commentaire du diagramme no 17 bis). 5.2.3. Les systemes decrits sous 5.2 se trouvent â une distance egale du systeme general du point de vue du nombre de traits distinctifs sur lesquels ils reposent, â savoir sur deux traits distinctifs. De ce point de vue, les systemes decrits dans ce paragraphe se trouvent â une distance plus grande du systeme general que ceux decrits sous 5.1. Les systemes qui se fondent sur les oppositions AV/nAV et E/nE comprennent les paradigmes defectifs de {V}. Les systemes fondes sur les oppositions AV/nAV et AN/nAN ne presentent pas de cas de defectivation. Nous retrouverons donc les systemes les plus eloignes par rapport au systeme general dans la premiere categorie. Le systeme le plus eloigne est donc constitue par le pronom de la 4e personne et celui de la 6e personne du feminin, â la distance 1 du point de vue de 1’indice de defectivation et â la distance 3 du point de vue de la substitution des symboles significatifs. Suivent, comme plus rapproches, les systemes sans defectivation. Le plus rapproche de ces systemes est celui des substantifs masculins qui ont un vocatif, des feminins sans article qui ont un vocatif, des substantifs neutres et des adjectifs masculins sans article qui contiennent le cas {V} dans leur paradigme (cf. 5.2.1); distance: 3. Le plus eloigne est le systeme du pronom de la 5e pers. (cf. 5.2.2 (b)); distance: 4. 5.3. SYSTEMES FONDES SUR UN SEUL TRĂIT DISTINCTIF Le trăit distinctif sur lequel se fondent les systemes de cette categorie est AN/nAN. Les systemes de cette classe se divisent en deux categories: (a) avec defection (= defectifs de vocatif) (b) sans defection. 5.3.1. Systemes defectifs de {V}: ils sont seulement du type {G-D}, {N-A-P}: les substantifs masculins articules sans vocatif (type câine) (cf. 4.1.1, 2° a), les substantifs feminins avec article au singulier (cf. 4.1.2, 2°), une pârtie des adjectifs masculins avec article au singulier (type mare) (cf. 4.2, 2° (b)), les adjectifs feminins sans article au singulier (cf. 4.2, 3°), les adjectifs pronominaux (cf. 4.3). Le systeme des cas de toutes ces categories de mots a la forme du diagramme no 5; ce qui peut etre represente par le diagramme: N G D A P V AN/nAN + + Diagramme no 19 221 La transformation de la matrice du systeme general en matrice ci-dessus est representee de la maniere suivante: N G D A P V—>0 AV/nAV—>0 AN/nAN + + E/nE ->0 Diagramme no 19 bis 5.3.2. Dans l’ensemble des systemes non-defectifs on peut distinguer plusieurs categories, selon la maniere de disposer les elements â l’interieur du systeme. 1°. Le systeme {G-D}, {N-A-P-V}: les substantifs feminins de la categorie casă qui ont, sans article, le vocatif identique du point de vue de la forme & {N, A, P} (cf. 4.1.2, 1° (b)), les adjectifs feminins non-determines, au singulier (cf. 4.2, 3°). Le systeme d’oppositions est represente par le diagramme no 7, qui peut etre transforme en la matrice suivante: N G D A P V AN/nAN _ + + ___ Diagramme no 20 La transformation du systeme general en celui represente par le diagramme ci-dessus peut etre represente â l’aide de la matrice suivante: N G D A P V AV/nAV—>0 AN/nAN _ + + ___ E/nE —>-0 Diagramme 20 bis 2°Le systeme {G-D-V}, {N-A-P}: les substantifs masculins avec article au pluriel (cf. 4.1.1, 2°b), les substantifs feminins avec article au pluriel (cf. 4.1.2, 2°), les substantifs neutres avec article au pluriel (cf. 4.1.3), les adjectifs masculins sans l’article au pluriel (cf. 4.2, 5°), les adjectifs masculins avec article au pluriel (cf. 4.2, 6°), les adjectifs feminins determines au pluriel (cf. 4.2, 8°). Le systeme des cas de ces parties du discours est represente dans le diagramme no 6. Ce diagramme peut etre aussi represente sous la forme d’une matrice: N G D A P V AN/nAN + + - - + Diagramme no 21 Le passage du systeme general au systeme du diagramme no 21 peut etre represente â l’aide de la matrice suivante: 222 N G D A P V AV/nAV—►() AN/nAN _ + + ---/+ E/nE —>0 Diagramme no 21 bis On observe que le passage au diagramme no 21 bis est obtenu en remplaţant le signe + par - dans la colonne {V}; de cette maniere le cas {V} devient identique â {G} et â {D}. 3°. Le systeme {N-G-D-A-P}, {V}: les substantifs masculins sans article au singulier, qui opposent le vocatif â tous les autres cas syncretises (cf. 4.1.1, 1°, b). Dans cette situation, les deux formes de cas s’opposent aussi bien en vertu du trăit AV/nAV, que du trăit AN/nAN. Etant donne que l’un des traits est significatif, il faut considerer comme significative seulement l’opposition AN/nAN, pour ne pas augmenter le nombre des systemes d’oppositions de cas. Le systeme d’oppositions est donc {N-G-D-A-P} {V} ce qui peut etre represente par la matrice N G D A P V AN/nAN + + + + + — Diagramme no 22 Le passage du systeme general au systeme decrit ci-dessus est represente par le diagramme: N G D A P V AV/nAV—>0 AN/nAN -/+ + + -/+ -/+ E/nE ->0 Diagramme no 22 bis 5.3.3. Les systemes discutes au point 5.3 se trouvent â egale distance du systeme general quant aux traits distinctifs. Du point de vue de l’inventaire des cas, les systemes les plus rapproches sont ceux decrits au point 5.3.2 (l°-3°), qui ne presentent pas des cas de defectivation; le plus eloigne est decrit au point 5.3.1, qui presente un cas de defectivation. Le plus rapproche des systemes egalement eloignes du point de vue de la defectivation est le systeme 5.3.2, 1°, distance: 0; viennent ensuite 5.3.2, 2°, distance: 1 et 5.3.2, 3°, distance: 3. 223 5.4. SYSTEMES FONDES SUR ZERO TRAITS DISTINCTIFS {N-G-D-A-P-V} sont les systemes a syncretisme total, ou tous les cas se confondent en une forme unique, par consequent les systemes ou les cas ne se distinguent par aucun des traits significatifs du systeme general. On peut dire en ce cas que le nombre des traits distinctifs se reduit â zero. Un syncretisme total est presente par tous les noms masculins sans article au singulier et au pluriel (non-defectifs de vocatif), les substantifs neutres sans article au singulier et au pluriel, les substantifs feminins au pluriel, les adjectifs masculins et feminins sans article au singulier et au pluriel; les pronoms ce, nişte, orice etc. Un tel systeme peut etre represente par la reduction â zero de la matrice du systeme general: N G D A P V AV/nAV ->0 AN/nAN->0 E/nE —*0 Diagramme no 23 6. Le systeme des cas du roumain peut etre decrit dans les termes d’un systeme general (diagramme no 1) et des regles de transformation de ce systeme general en systemes particuliers (diagrammes 13 bis, 14 bis, 15 bis, 16 bis, 17 bis, 18 bis, 19 bis, 20 bis, 21 bis, 22 bis et 23). II s’agit donc d’une matrice du systeme general et d’un nombre supplementaire de matrices qui comprennent les regles de syncretisme. Les matrices des regles de syncretisme sont disposees dans l’ordre de la distance croissante par rapport au systeme general, compte tenant des traits distinctifs (TD), de la defectivation (D), du nombre de substitutions des symboles significatifs +, 0 prevus dans la matrice de transformation (SR). Le nombre qui indique le poids des modifications introduites par la matrice de transformations est toujours un nombre negatif, car il exprime le nombre des symboles qui changent dans la matrice de base (diagramme no 1) envue de sa transformation en matrice d’un systeme particulier, le reste des symboles demeurant sur place. II est evident que, en principe, lorsqu’on prend comme point de depart un systeme general â trois traits distinctifs, la distance d maxima TD d’un systeme particulier est TD <3; au cas ou le systeme general â trois traits distinctifs contient 6 unites (de cas), la defectivation peut avoir tout au plus la valeur D <6. La distance maxima SR est en fonction des distances TD et D: au cas ou TD = 0, D = 0, la distance maxima SR ne peut etre que SR <- 18; au cas ou TD = 0 et D = 1, la distance maxima SR ne peut etre que SR <- 15; au cas ou TD = 1, D = 1, la distance maxima SR ne peut etre que SR < 5 etc. A partir de ce qui a ete demontre dans ce paragraphe, nous pouvons representer le systeme des cas du roumain â l’aide du diagramme suivant: 224 . w J No 2. Distance , No 1. Matrice de „ . „ No 3. Systeme No 4. par rapport au ,, _ transformation systeme general oppositions Syncretismes N G D A p V TD D SR N G D A P V AV/nAV + - -f - - 0 0 0 + - + + - - {D} {N} {A} {G} {V} {P> 1 AN/nAN - + + - - - + + - - E/nE + 0 0 - - + + 0 0 - - + AV/nAV + - + + - -/+ 0 0 2 + - + - + {D} {N-V} {A} {G\{?\ 2 AN/nAN - + -f - - - - + + - - - E/nE + 0 0 - -/o + + 0 0 - 0 + AV/nAV + - + + 0 î > 0 1 1 + - ■+- + - {D} {N} {A} {G} {P} 3 AN/nAN - + + - - - + + - - E/nE + 0 0 - -/o + 0 0 - 0 AV/nAV + - -f -f’ --/+ 0 î > 0 1 3 + - + 4- + {D} {N-P} {A} {G} 4 AN/nAN - +/0 + - 0 + _ - E/nE + 0 0 - -/+ + 0 0 - + AV/nAV + -/+ - 1 0 3 + + + + + {G-D} {N-A-P} {V} 5 AN/nAN - + + - - -/o - + + - - 0 E/nE E/nE -> 0 AV/nAV + - + + -/+ -/+ 1 0 4 + - 4- + + {N-P-V} {D-A} {G} 6 AN/nAN AN/nAN -*• 0 E/nE + 0 0/- - -/+ + + 0 - - + -f AV/nAV + - + + -/+ 0 î > 1 1 3 + - + + {N-P} {D-A} {G} 7 AN/nAN AN/nAN ^0 E/nE + 0 o/- - -/+ + 0 - - + AV/nAV AV/nAV ->• 0 2 0 0 {G-D} {N-A-P-V} 8 AN/nAN - + - - _ - + + - _ E/nE E/nE 0 AV/nAV AV/nAV - *0 2 0 1 9 AN/nAN - + - -/+ - + + - - + {G-D-V} {N-A-P} E/nE E/nE 0 AV/nAV AV/nAV -» 0 2 0 3 {N-G-D-A-P} {V} 10 AN/nAN -/+ + ! + -/+ -/+ 1 - + + + + + - E/nE E/nE -♦ 0 AV/nAV V/nV -> 0 0 2 1 0 {G-D} {N-A-P} 11 AN/nAN _ + + î - + + - - E/nE E/nE ->• 0 > AV/nAV AV/nAV -9 0 12 AN/nAN AN/nAN -i 0 3 0 0 {N-G-D-A-P-V} E/nE E/nE 0 Diagramme no 24 225 On observe que chaque systeme de la colonne no 3 est obtenu comme resultat de la transformation du systeme de la colonne no 1, ligne 1, â Paide de la matrice de transformation de la ligne respective (col. 1). Ainsi le systeme de la colonne no 3, ligne 6, s’obtient en vertu de la matrice de la colonne no 1, ligne 6; le systeme de la colonne no 3, ligne 9, s’obtient en vertu de la matrice de la colonne no 1, ligne 9 etc. La colonne 4 contient la representation des syncretismes qui ont lieu dans le cadre des systemes d’oppositions de la ligne correspondante. Ainsi {G-D} {N-A-P} {V} representent les syncreţismes qui ont lieu dans le systeme qui figure dans la colonne no 3, ligne 5. Pour P interpretation morphophonemique, les relations de la colonne no 4 representent le nombre de formes flexionelles distinctes de cas contenues dans les mots appartenant au systeme particulier respectif. Ainsi {G-D} {N-A-P) {V} indique que la pârtie du discours qui appartient â ce systeme contient une forme pour {N-A-P}, une forme pour {G-D} et une autre pour {V}; c’est le cas, par exemple, des substantifs avec article: lupul, lupului, lupule. BIBLIOGRAPHIE - Paula Diaconescu, Le systeme casuel du roumain, CLTA I, 1962, pp. 27-37. - Louis Hjelmslev, La categorie des cas, 1935. - R. Jakobson, Beitrag zur allgemeinen Kasuslehre Gesamtbedeutungen des russischen Kasus, TCLP VI, 1936, pp. 240-288. - Maria Manoliu, Articolul posesiv în româna contemporană, SCL, XV, 1964, pp. 69-76. - Maria Manoliu, Asupra claselor pronominale din limba română contemporană, SCL, XV, 1964, pp. 181-193. - Mircea Mitran, Note despre coordonare, «Limba română», 1962, nr. 5, pp. 507-513. - Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română, în «Studii de gramatică» I, 1956, pp. 5-23. - Emanuel Vasiliu, Case and Emphasis of Pronoun in Rumanian, «Philologica Pragensia Rocnik» VII, 1964, cislo 2, pp. 168-172. Gramatica, I, II 1963 - Gramatica limbii române, voi. I, II, Bucureşti, Editura Academiei, 1963. Diaconescu, 1962 Hjelmslev, 1935 Jakobson, 1936 Manoliu, 1964 a Manoliu, 1964 b Mitran, 1962 L. Vasiliu, 1956 Em. Vasiliu, 1964 226 WHAT DOES THE “PLURAL” MEAN?* 1. According to my knowledge, speaking about the meaning of “plural”, only one major distinction is usually made: that one between - let me say - the “normal” plural and the “inclusive” plural. The meaning of the former (I called “normal”) might be roughly described by saying that any word marked by “plural” refers to at least two individuals. The meaning of the later, co-occurrent with personal pronouns and with verbs, should be described as follows: (a) first person of the plural means “I and others”; (b) second person of the plural means “you and others” (in this case, others is not allowed to include /, because, otherwise, it would be equivalent to the first person of the plural: I andyou equals we and never you). This meaning distinction is to be related to some co-occurrence restrictions. For example, if sentences like (1) a. Itell you (= 2nd plural) something b. You (= 2nd plural) teii me something are quite all right, sentences like (2) a. */ tell us something b. *Us tell me something are ill-formed. It seems to me that there is at least one more different meaning the “plural” might have. Describing this meaning is the aim of the following lines, together with some theoretical remarks suggested by the existence of these (at least) three types of meaning. 2. One of the types of Romanian reflexive constructions is the so-called “reciprocal” reflexive. (3) Ion se salută cu Gheorghe “John and George greet each other” (litterally: John greets himself with George). As it is already shown1, a construction like (3) should be “derived” from a construction like (3a) Ion salută pe Gheorghe şi Gheorghe salută pe Ion “John greets George and George greets John” * în RRL XVIII (1973), n° 5, pp. 507-509. 1 Laura Vasiliu, Some grammatical and semantic remarks on the reflexive constructions, RRL XIII (1969), p. 365—372; Gabriela Pană Dindelegan, Analiza reflexivului românesc din perspectiva unei gramatici transformaţionale (I), SCL XXIII (1972), nr. 4, p. 349-365. 227 Leaving aside the transformationalist jargon, one could say that (3) is true if and only if the conjunction of the sentence belonging to the class (3b) {John greets George, George greets John} is true. At the same time, if (3) is true, then (4) Ion şi Gheorghe se salută “John and George greet each other” (litterally: John and George greet themselves) is true too. One should notice that the phrase (5)Ion şi Gheorghe behaves like a “multiple subject”, that is the verb takes the plural like in case of a sentence as (6) Ion şi Gheorghe văd pe Maria “John and George see Maria” in spiţe of the fact that, in (3), Gheorghe is not to be considered as a subject (it is a subject only in (3a)). On the other hand, it seems to me obvious that a sentence like (7) Ion, Gheorghe şi Maria se salută could mean four things, viz. (7) a. Ion şi Gheorghe se salută cu Maria b. Ion şi Maria se salută cu Gheorghe c. Gheorghe şi Maria se salută cu Ion d. Ion se salută cu Gheorghe şi Ion se salută cu Maria şi Gheorghe se salută cu Maria. One could easily see that, in sentences (7) a. - c., the coordinated subjects cannot be reduced to sentences of the form (3), that is the subject coordination is of a quite other type than the subject coordination of (4). I am going to call reciprocal (subject) coordination any subject coordination which can be reduced to a sentence of the form (3), leaving the plain term coordination for those cases of (subject) coordination which cannot be reduced to sentences of the form (3). Let us consider now a copula sentence like (8) Aceşti studenţi sunt Ion şi Gheorghe “these students are John and George”. This sentence should be understood either as an identity, or as an equivalence (to choose between these two altematives is not material here). We are now allowed to say that if (8) is true, then so is (4') Aceşti studenţi se salută “these students greet each other” and (7) a'. Aceşti studenţi se salută cu Maria “these students and Maria greet each other”. 228 The substitution of (9) aceşti studenţi for (5) in (4) and (7) a. with the effect of obtaining equivalent sentences is motivated by the following principie: if A and B are expressions in L and if B is obtained from A by simply substituting b for a in A (a is a constituent of A) and if a and b are equivalent, then A and B are also equivalent. (This principie holds, of course, only in the so-called “extensional contexts”.) It is easy to see that, in (4') the phrase (9) stands for two reciprocally coordinated subjects, whereas, in (7) a'., the same phrase stands for two (simply) coordinated subjects. In agreement with the above considerations, we must say that the “plural” is to be understood on the base of its “derivational history”; otherwise phrazed, the meaning of the “plural” morpheme depends on the transformations by means of which the “plural” is arrived at. 3. In order to conclude my brief remarks conceming the meaning of the “plural” morpheme, it seems to me worth pointing out the following fact: the above mentioned meaning distinction is linguistically relevant. Indeed, a sentence like (10) Aceşti studenţi şi Maria se salută “these students and Maria greet each other” (literally: these students and Maria greet themselves) could mean either (10a) “These students, on the one hand, and Maria, on the other hand, greet each other” or (10b) “These individuals which are students together with the individual called Maria greet each other”. Assuming that (8) is true and, consequently, that in (10) the phrase aceşti studenţi stands for (5), like in (4'), the meaning (10a) should be explained by deriving (10) from (11) Ion şi Gheorghe se salută cu Maria and (8), whereas the meaning (10b) should be explained by deriving (10) from (7d) and (8). In other words, the two ways of understanding (10) is to be correlated with two distinct derivations. It seems to me that the meaning distinction discussed under 2. has a more general significance: there are cases in which the meaning of the “plural” may be derived from different kinds of coordination (plain coordination and reciprocal coordination); the “inclusive” meaning of the plural of the lst and 2nd person pronouns may be derived too from a coordinative construction (eu şi alţii, tu şi alţii, respectively). I think that the possibility to establish explicit formal conditions under which such a “reconstruction” of the meaning of the plural morphemes be allowed deserves a special investigation. 229 PROPOZIŢII NEGATIVE ŞI „ATITUDINI EPISTEMICE”* 1. în cele ce urmează, atunci când vorbim despre „propoziţii negative”, avem în vedere aşa-numitele negative totale, adică propoziţiile negate în întregimea lor, de tipul (1) Ion nu citeşte cartea. Nu avem deci în vedere şi propoziţii care conţin unul sau mai mulţi constituenţi negaţi, de tipul (2) Nimeni nu citeşte cartea sau (3) Nimeni nu citeşte nimic. După cum se ştie, în limba română, forma pe care o vom numi ad hoc „morfologică” de negaţie totală se obţine prin prefixarea adverbului de negaţie nu la forma verbală; în felul acesta, (1) se obţine din (1') Ion citeşte cartea. Trebuie observat, de asemenea, că procedeul „morfologic” de negaţie este supus unor anumite restricţii contextuale. El poate fi folosit în cazul propoziţiilor simple, ca (1), dar nu poate fi folosit în cazul frazelor construite prin coordonare. O frază ca (4) Ion scrie şi Gheorghe se plimbă nu poate fi negată prin simpla aplicare a procedeului morfologic menţionat1. De asemenea, nu toate frazele construite prin subordonare pot fi negate prin aplicarea procedeului morfologic. Astfel, dacă o frază ca (5) Ion ştie că astăzi este sâmbătă poate fi negată în forma (5') Ion nu ştie că astăzi este sâmbătă, o frază ca (6) Deşi este târziu, totuşi Ion nu pleacă ’ în PLG VI (1974), p. 99-116. 1 Atragem atenţia asupra faptului că o frază ca (4') Ion nu scrie şi Gheorghe nu se plimbă nu poate fi considerată ca negaţie a frazei (4). 230 nu poate fi negată cu ajutorul aceluiaşi procedeu. în cazurile în care o frază nu poate fi negată prin aplicarea procedeului morfologic menţionat, ea poate fi negată prin aplicarea unui alt procedeu, pe care îl vom numi „sintactic”; acest procedeu constă din folosirea perifrazelor (7a) Nu este adevărat că... sau (7b) Este fals că. . . plasate înaintea frazelor a căror formă negativă urmează să fie obţinută. (Evident, frazele negate sunt propoziţii subiective pe lângă expresii ca (7a, b).) în consecinţă, frazelor de tipul (4), (6) le vor corespunde forme negative ca (4a) Nu este adevărat că (Ion scrie şi Gheorghe se plimbă) (4b) Este fals că (Ion scrie şi Gheorghe se plimbă) (6a) Nu este adevărat că (deşi este târziu, totuşi Ion nu pleacă) (6b) Este fals că (deşi este târziu, totuşi Ion nu pleacă). Trebuie remarcat, de asemenea, şi faptul că procedeul sintactic de negaţie are o distribuţie mai largă în comparaţie cu cel morfologic; orice propoziţie (sau frază) care poate fi negată morfologic poate fi negată şi cu ajutorul unei perifraze ca (7a, b), fară ca reciproca să fie adevărată. De exemplu, o frază ca (5) poate fi negată atât în forma (5'), cât şi în forma (5") Nu este adevărat că (Ion ştie că astăzi este sâmbătă) în timp ce, după cum am văzut, niciuna dintre frazele (4), (6) nu poate fi negată „morfologic”. 2. Cu precizările făcute în paragraful precedent, ne vom îndrepta atenţia asupra unei probleme legate de sensul unor fraze negative. Nu ne propunem să încercăm o rezolvare formală a problemei semnalate, ci numai să sugerăm o direcţie posibilă de rezolvare. Observaţia de la care pornim este următoarea: Sensul unor fraze negative ca (4a) Nu este adevărat că (Ion scrie şi Gheorghe se plimbă) (8) Nu este adevărat că (Ion scrie sau Gheorghe se plimbă) (9) Nu este adevărat că (dacă Ion scrie, atunci Gheorghe se plimbă) este clar şi, în consecinţă, este relativ uşor de exprimat printr-o perifrază. Sensul frazelor (4a) - (9) este redat de următoarele expresii, echivalente cu frazele menţionate: (4a') {Ion nu scrie) sau (Gheorghe nu se plimbă) (8') (Ion nu scrie) şi (Gheorghe nu se plimbă) sau: (Nici Ion nu scrie), (nici Gheorghe nu se plimba) (9') (Ion scrie) şi (Gheorghe nu se plimbă). Frazele negative (4a’) - (9') se obţin din, respectiv, (4a) - (9), prin aplicarea unor reguli (sintactice) determinate, de folosire a conectivelor sau, şi, dacă... atunci şi a 231 mărcii (sintactice sau morfologice) de negaţie (vezi Vasiliu, 1971, p. 275-281). Trebuie observat faptul că oricare dintre frazele de sub (4a1) - (9') poate fi acceptată cu uşurinţă ca exprimând sensul expresiilor (4a) - (9) de către orice vorbitor al limbii române. Spre deosebire de frazele negative de tipul (4a) - (9), al căror sens transpare oarecum „de la sine”, putând fi glosat fără dificultate, există fraze în formă negativă al căror sens ne apare greu de definit sau, uneori, chiar obscur. Vom exemplifica această categorie de expresii, începând cu fraze negative al căror sens este mai uşor de definit şi terminând cu fraze negative care, în forma lor „standard”, par mai curând nonsensuri. (10) Nu este adevărat că ((astăzi ninge) fiindcă (e frig)) (11) Nu este adevărat că ((astăzi este atât de cald) încât (se topeşte zăpada)) (12) Nu este adevărat că ((deşi astăzi este cald), totuşi (zăpada nu se topeşte)) (13) Nu este adevărat că ((astăzi este cald), deci (zăpada se topeşte)). Evident, ultima frază face parte din categoria acelora care provoacă nedumeriri în ce priveşte sensul; mai mult, o frază ca (13) trezeşte suspiciuni chiar în privinţa corectitudinii gramaticale. 3. Deşi sensul frazei (13) este cel mai neclar şi, în plus, după cum am văzut, însăşi corectitudinea gramaticală a frazei (13) trebuie pusă la îndoială, vom începe prin a încerca să stabilim sensul acestei fraze, întrucât, aşa cum se va vedea, observaţiile făcute cu privire la frazele de acest tip sunt instructive şi pot da sugestii privitoare la interpretarea semantică a frazelor de tipul (10) - (12). O frazare mai acceptabilă a expresiei (13) ar fi următoarea: (13a) Nu se poate susţine că (astăzi este cald, deci zăpada se topeşte) sau: (13b) Nu se poate considera că (astăzi este cald, Aed zăpada se topeşte). Remarcăm prezenţa expresiilor nu se poate susţine, nu se poate considera în (13a), respectiv, (13b), unde verbele susţine şi considera se referă la atitudinea vorbitorului faţă de enunţul care urmează după că (= fraza conclusivă). De fapt, frazele (13a), (13b) nu neagă conclusivă, ci „dreptul” sau „justificarea” pe care ar putea-o avea vorbitorul de a lua ca „sigură”, ca „în afară de discuţie” deducţia exprimată în fraza conclusivă. O altă trăsătură interesantă pentru cel care vrea să stabilească sensul unei conclusive negate este furnizată de încercarea de a „completa” enunţul negativ cu o frază care să „motiveze” negaţia sau, altfel spus, cu o frază care să prezinte „adevărata” situaţie de fapt. Cu o astfel de „completare”, (13a) devine (13a') Nu se poate susţine că [(astăzi este cald), deci (zăpada se topeşte)], deoarece [se ştie că (este posibil ca (astăzi să fie cald) şi (zăpada să nu se topească))]. Se poate uşor observa că ceea ce am numit „frază care „motivează” negaţia” nu este altceva decât o expresie modală, în care operatorul modal exprimă posibilitatea (e vorba de secvenţa este posibil ca), iar „domeniul” acestui operator este constituit de negaţia unei fraze condiţionale2. în acelaşi timp, este cunoscut, din logica modală, faptul că operatorul modal de posibilitate urmat de o propoziţie negată este o expresie echivalentă ca sens cu negaţia unei propoziţii necesare. Convenind să notăm prin p o propoziţie oarecare şi prin non-p negaţia acesteia, putem exprima mai exact acest raport de echivalenţă, după cum urmează: (14) 'Este posibil non-p’ este logic echivalent cu 'nu este adevărat că este necesar p’ (echivalenţa (14) este adevărată în orice sistem modal; cf. spre exemplu Hughes & Cresswell, 1972, p. 35, T 5 b). Revenind acum la exemplul (13), vom încerca să precizăm care este sensul unei conclusive; în particular, vom încerca să precizăm sensul conclusivei (13 c) Astăzi este cald, deci zăpada se topeşte. O perifrază convenabilă care să exprime sensul propoziţiei (13 c) ar fi (13 c1) Faptul că 'zăpada se topeşte’ este o consecinţă logică a faptului că 'astăzi este cald’ sau: (13 c") Propoziţia 'zăpada se topeşte’ decurge logic din propoziţia 'astăzi este cald’. Generalizând, putem spune că sensul unei fraze conclusive de forma (15) p deci q (unde, în locul conjuncţiei deci, poate sta orice altă conjuncţie conclusivă) este exprimat de o perifrază de forma (15 a) Faptul că 'q’ este o consecinţă logică a faptului că 'p’ sau: (15 b) Propoziţia 'q’ decurge logic din propoziţia 'p’. Este ştiut însă că o propoziţie oarecare, 'q\ este „consecinţa logică” a propoziţiei 'p’ sau „decurge logic din” 'p’ atunci şi numai atunci când condiţionala (16) Dacă p, atunci q este necesar adevărată. Cu alte cuvinte, (17) O propoziţie de forma (15) este adevărată dacă şi numai dacă este necesar ca (dacă p, atunci q) 2 Că o frază de forma celei care urmează după este posibil ca este echivalentul unei condiţionale negate rezultă în mod ne-formal din cele arătate în § 2 în legătură cu relaţia dintre (9) şi (9'); regula formală de construire a negaţiei unei condiţionale rezultă din Vasiliu, 1971, p. 278-279 şi este paralelă cu regula de negare a implicaţiei din limbajele logico-matematice. 233 (pentru definiţia raportului de „consecinţă logică” în logica modală, cf. Hughes & Cresswell, 1972, p. 30, [Def-3]). în particular, în conformitate cu (17), putem spune că (13 c) este adevărată, dacă şi numai dacă propoziţia (18) în mod necesar, [dacă (astăzi este cald), atunci (zăpada se topeşte)] este, de asemenea, adevărată. în urma celor discutate, ne vom întoarce la frazele (13 a, b), încercând o reformulare a sensului lor. înlocuind în (13 a, b) fraza conclusivă cu echivalentul ei, (13 c"), obţinem: (13 d) Nu se poate susţine că (propoziţia 'zăpada se topeşte’ decurge logic din propoziţia 'astăzi este cald’). în comentariul făcut în legătură cu frazele (13 a, b), remarcam prezenţa, în interiorul formulelor de negaţie, a verbelor susţine şi considera, care se refereau la „atitudinea” vorbitorului faţă de enunţul care urmează. In acelaşi timp, arătam că, în frazele discutate, se neagă de fapt „dreptul” sau Justificarea” vorbitorului de a lua ca „sigură” sau „în afară de discuţie” deducţia pe care o face. Vom încerca acum să precizăm în ce constă „atitudinea” vorbitorului în cazul care ne interesează. A spune că cineva (= cel care enunţă o propoziţie, în cazul nostru) consideră propoziţia pe care o enunţă ca „sigură” sau „în afară de discuţie” înseamnă, în fond, a spune că acel „cineva” crede că propoziţia pe care o enunţă este adevărată, sau crede în adevărul propoziţiei pe care o enunţă. Mai simplu, putem spune că vorbitorul crede propoziţia pe care o enunţă. Se poate spune deci că frazele de tipul (13 a, b) neagă „dreptul” sau Justificarea” vorbitorului de a crede propoziţia care urmează şi care exprimă, în cazul nostru, un raport de deductibilitate (= consecinţă logică) între două propoziţii. în urma precizărilor ifacute, fraza (13 d) poate fi reformulată după cum urmează: (13 e) Nu se poate crede că (propoziţia 'zăpada se topeşte’ decurge logic din propoziţia 'astăzi este cald’). întrucât a crede face parte din categoria verbelor care exprimă o „atitudine epistemică”, suntem îndreptăţiţi să spunem că negaţia unei fraze conclusive reprezintă, de fapt, negarea posibilităţii de a adopta atitudinea epistemică „pozitivă” exprimată de verbul a crede faţă de raportul de deductibilitate exprimat de fraza conclusivă. In sprijinul interpretării propuse se pot invoca următoarele. Ceea ce „motivează” în (13 a') negarea conclusivei este, după cum am arătat, fraza (19) Se ştie că [este posibil ca (astăzi să fie cald şi zăpada să nu se topească)]. Dar (19) este, după cum am văzut, echivalentă logic cu (19 a) Se ştie că [este posibil ca (să nu fie adevărat că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte))]. în acord cu (14), (19 a) este logic echivalent cu (19 b) Se ştie că fnu este necesar că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte)f. întrucât (13 e) nu este altceva decât o reformulare a primei părţi din (13 a') (= negaţia conclusivei), putem spune că (19 b) este „motivarea” frazei negative (13 e). Luând simbolurile '(13 e)’ şi '(19 b)’ ca abrevieri ale frazelor de sub (13 e) şi, respectiv, (19 b), putem reformula fraza (13 a'), după cum urmează: (20) '(13 e)’ deoarece '(19 b)’. întrebarea care se pune este acum următoarea: reprezintă într-adevăr propoziţia (19 b) o „motivare” sau o „justificare” pentru a nega fraza (13 c")? Sau: este într-adevăr (19 b) o „motivare” sau o „justificare” pentru (13 e)? în cazul în care răspunsul este afirmativ, propoziţia (20) este adevărată. Din punct de vedere intuitiv, răspunsul ni se pare că nu poate fi decât afirmativ. Rămâne să stabilim care este situaţia din punct de vedere formal. Se poate observa că (13 e) nu este altceva decât negaţia frazei (13 f) Se poate crede că (propoziţia 'zăpada se topeşte’ decurge logic din propoziţia 'astăzi este cald’). Dar (13 f) este, în acord cu (17), logic echivalentă cu (13 g) Se poate crede că (este necesar că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte))4. Se poate acum demonstra, în cadrul logicii „doxastice” (cf. Hintikka, 1969; Swain, 1970, p. 27-54) că (13 g) este incompatibilă cu (19 b); sau, altfel spus, că, din (19 b), rezultă că (13 g) este falsă. Dar, dacă (13 g) este incompatibilă cu (19 b), sau, dacă din (19 b) rezultă că (13 g) este falsă, atunci urmează că negaţia frazei (13 g), adică (13 h) Nu se poate crede că (este necesar că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte)) este adevărată. Dar, din nou în acord cu (17), (13 h) este logic echivalentă cu (13 e). Putem spune deci că, din (19 b) rezultă că (13 e) este adevărată. Urmează de aici că răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o trebuie să fie afirmativ; putem spune deci că (19 b) este o motivare a frazei (13 e) şi că, în consecinţă, fraza (20) este, şi ea, adevărată. Observaţiile făcute în acest paragraf ne permit să considerăm că ceea ce face ca sensul unei conclusive negate să fie, la prima vedere, obscur, este prezenţa în formă implicită în structura semantică a acestui tip de enunţ a unei secvenţe de 3 Construcţia normală ar fi trebuit să conţină după este necesar conjuncţia ca (şi nu că) şi, legat de aceasta, conjunctivul în propoziţia zăpada se topeşte’, am pornit totuşi de la forma (19 b) pentru a evita complicaţiile datorate semanticii modurilor. Construcţia formalizată urmează deci să conţină reguli de „trecere” de la forma din (19 b) la forma „reală”. 4 Vezi p. 233, sub (17). Acelaşi lucru este valabil şi pentru exemplele următoare. operatori modali şi verbe de „atitudine epistemică” (operatori modali: este necesar, este posibil', verbe de „atitudine epistemică”: crede, şti). De asemenea, se poate presupune că ceea ce face ca o negativă de forma (13) să fie suspectă din punctul de vedere al corectitudinii sintactice este tocmai absenţa acestor operatori din forma negată: faptul că formula de negaţie precedă în mod imediat fraza conclusivă ne face să simţim această formulă ca referindu-se în mod direct şi numai la expresia care urmează (= fraza conclusivă), nu şi la secvenţa de operatori. (Cele discutate în acest paragraf reproduc, în formă modificată, unele consideraţii ne-formale din Vasiliu, 1973.) 4. Vom încerca, în acest paragraf, să aducem unele clarificări în ce priveşte sensul celorlalte construcţii negative, (10) - (12). După cum arătam în § 3, în consideraţiile introductive, observaţiile referitoare la conclusivele negative sunt de natură să ne ajute în clarificarea sensului celorlalte fraze negative menţionate. Ceea ce ne sugerează consideraţiile făcute în § 3 este faptul că este posibil ca neclaritatea sensului unor expresii de tipul (10) - (12) să se datorească tot prezenţei în formă implicită a unor operatori modali şi/sau epistemici în structura semantică a frazelor negate. 1° începem cu unele consideraţii asupra propoziţiilor concesive. In Gramatica, II, 1966, p. 325, găsim următoarea definiţie a acestei categorii de propoziţii: „Propoziţia circumstanţială concesivă arată o împrejurare care ar fi fost de aşteptat să împiedice realizarea acţiunii din regentă, dar nu o împiedică”. întrucât „împrejurarea” despre care se vorbeşte în definiţia citată se exprimă, cum este normal, printr-o propoziţie, atunci faptul că această „împrejurare” împiedică realizarea acţiunii din regentă nu înseamnă nimic altceva decât că această propoziţie implică negaţia propoziţiei regente. Simbolizând, ca şi mai sus, două propoziţii oarecare prin 'p’ şi 'q’ vom putea reprezenta acest raport prin (21) Dacă p, atunci nu este adevărat că q. Expresia este de aşteptat că, din definiţia citată, ne duce din nou la o anumită atitudine (epistemică) a vorbitorului (sau a vorbitorilor) în raport cu propoziţia enunţată. O frază ca (22) Este de aşteptat că p spune, de fapt, că (22 a) Se crede că (p este mai probabil decât non-p). Dar a crede că o propoziţie este mai probabilă decât propria ei negaţie înseamnă, de fapt, a crede cu unele rezerve acea propoziţie. Putem considera deci că (22 a) spune aproximativ acelaşi lucru cu (22 b) Se crede că p. Observaţie. Este evident că (22 b) nu poate fi considerată ca sinonimă cu (22 a); este însă evident în acelaşi timp şi că dacă cineva „crede că p”, atunci acelaşi 236 cineva „se şi aşteaptă că p”. Pe de altă part. prezenţa verbului a se aştepta în definiţia dată în gramatică nu ni se pare în rfiun caz obligatorie, definiţia ar fi putut, tot atât de bine, folosi verbul a crede: „(împrejurare care ar fi fost de crezut că împiedică...”. Am preferat formularea (2 b) formulării (22), întrucât, în momentul de faţă, există construită o „logică” laborată a verbului a crede, dar nu există o astfel de „logică” a verbului a se a>ePla> în acord cu (21) şi (22 b), expresia „o împrejurare care ar fi fost de aştefat sa împiedice realizarea acţiunii din regentă”, din definiţia citată, poate fi reprezAtată prin (23) Se crede că (dacă p, atunci nu este S^vărat că q). Dacă vom încerca să explicităm ultima partea definiţiei, şi anume „dar nu o împiedică”, vom ajunge la următorul rezultat. / spune că 'p’ împiedică realizarea lui 'q’ înseamnă, după cum am văzut, să afinăm fraza (21); a spune că 'p’ nu împiedică realizarea lui 'q’ înseamnă a nega conHi°nala (21): (24) Nu este adevărat că (dacă p, atunci ri este adevărat că q). Este ştiut că negaţia unei condiţionale este logic :chivalentă cu o conjuncţie logică, în care primul termen este identic cu primul teinen al condiţionalei, iar cel de-al doilea este identic cu negaţia celui de-al ioilea termen al condiţionalei. Echivalentul frazei (24) va fi deci (24 a) p şi (nu este adevărat că (non-q)) (vezi şi § 2, raportul dintre (9) şi (9’)). Pe baza ygulii dublei negaţii, obţinem din (24 a): (24 b) p şi q. Dacă am vrea să ne referim la o împrejurare care să „împiedice” realizarea „negativă” a unui eveniment, fraza (23) ar trebui s* a1^ forma (23 a) Se crede că (dacă p atunci nu este apărat că (non-q)). Negaţia condiţionalei incluse în (23 a) (dec^P*1^ ca împrejurarea la care se referă concesiva nu „împiedică” realizarea acţiunii di1 regentă) va fi, în mod normal: (24 c) p şi (nu este adevărat că (nu este acrV(*rat (non-q))). Aplicând regula dublei negaţii la (24 c), obţinem (24 d) p şi non-q. Se poate observa că a spune că împrejurarea 1; care se referă concesiva „nu împiedică” realizarea acţiunii din regentă poate însemna două lucruri diferite. (24 b), când ceea ce „se crede” sau „se aşteaptă” ^e (23), şi (24 d), când ceea ce „se crede” sau „se aşteaptă” este (23 a). La prima vedere, sensul unei fraze concesii Pare a fi (24 b) atunci când fraza are forma (25) Deşi p, totuşi q 'tm şi (24 d), atunci când fraza are forma (26) Deşi p, totuşi non-q. într-adevăr, din (25) rezultă că este adevărat 'p’ şi că este adevărat 'q’, aşa cum se poate deduce şi din (24 b), iar din (26) se poate deduce că este adevărat 'p’ şi că este adevărat 'non-q’, aşa cum se poate deduce şi din (24 d). Cu toate acestea, frazele concesive, de tipul (25) sau (26), au o proprietate formală care le distinge net de frazele de tipul (24 b) sau, respectiv, (24 d). Deosebirea constă în faptul că frazele de tipul (24 b), (24 d) sunt simetrice (în sensul că ordinea propoziţiilor constitutive poate fi inversată), în timp ce frazele de tipul (25), (26) nu sunt simetrice. Pentru a arăta acest lucru, vom înlocui pe 'p’ şi 'q’ cu propoziţii determinate, în (24 b), (24 d), (25) şi (26). Pentru început, vom face (27) p = este iarnă q = este cald înlocuind în (24 b) pe 'p’ şi 'q’ în conformitate cu (27), obţinem: (28) Este iarnă şi este cald. Făcând aceeaşi substituţie în (25), obţinem: (29) Deşi este iarnă, totuşi este cald. Se poate observa că, inversând ordinea propoziţiilor în (28), obţinem (281) Este cald şi este iarnă iar (28) şi (28’) sunt identice din punctul de vedere al sensului. Făcând aceeaşi inversiune în (29), obţinem (29') Deşi este cald, totuşi este iarnă iar (29) şi (29') nu sunt identice din punctul de vedere al sensului. Facem acum (30) p = astăzi este cald q = zăpada se topeşte Dacă vom înlocui în (24 d) şi (26) pe 'p’ şi 'q’ în acord cu (30) vom obţine (31) Astăzi este cald şi zăpada nu se topeşte respectiv (32) Deşi astăzi este cald, totuşi zăpada nu se topeşte. Inversând în (31), (32) ordinea propoziţiilor, obţinem (31 ’) Zăpada nu se topeşte şi astăzi este cald respectiv, (321) Deşi zăpada nu se topeşte, totuşi astăzi este cald. 238 Se poate observa, din nou, că (31) şi (31') sunt identice din punctul de vedere al sensului, în timp ce (32) şi (32') nu sunt identice din punctul de vedere al sensului. Proprietatea de asimetrie a frazei concesive reprezintă un indiciu al faptului că o astfel de frază nu poate fi redusă la un simplu raport de coordonare copulativă. Acest lucru rezultă, de altfel, şi din definiţia dată concesivei. Ceea ce face ca fraza concesivă să fie asimetrică este legătura dintre cele două propoziţii în raport concesiv, pe de o parte, şi condiţionala pe care vorbitorul (sau vorbitorii) o „cred(e)”. (Atragem atenţia asupra faptului că fraza condiţională este, şi ea, asimetrică, în sensul că propoziţia condiţională nu se poate substitui regentei şi nici invers.) Consideraţiile de mai sus ne duc la concluzia că raportul „concesiv” conţine, în formă implicită, o condiţională, pe care vorbitorul (sau vorbitorii) o cred(e), fapt care rezultă, de altfel, şi din definiţia tradiţională a propoziţiei concesive. Făcând explicită prezenţa acestei condiţionale, vom reprezenta o frază concesivă după cum urmează. Fie A şi B două propoziţii oarecare, unde B poate avea forma 'q’ sau 'non-q’, iar A poate fi o propoziţie oarecare, diferită de B; A poate fi deci 'p’, 'r’, 'w’ etc.; 'non-B' este negaţia lui B (evident, chiar şi atunci când B are forma 'non-q’). Vom spune că o frază concesivă este echivalentă ca sens cu (33) (Se crede că (dacă A, atunci non-B)) şi (A şi nu este adevărat că (non-B)). în acord cu (33), sensul frazelor (29), (32) se poate exprima prin (29") (Se crede că (dacă este iarnă, atunci nu este cald)) şi (este iarnă şi (nu este adevărat că (nu este cald)) respectiv (32") (Se crede că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte)) şi (astăzi este cald şi nu este adevărat că (zăpada se topeşte)). Observaţie. în cazul în care se consideră că fraza concesivă are un sens mai puternic, adică în cazul în care se consideră că excluziunea implicită într-o astfel de frază are caracter de necesitate, (33) poate fi formulat ca (33’) (Se crede că (este necesar ca (dacă A, atunci non-B))) şi (A şi nu este adevărat că (non-B)) sau: (33") (Se crede că (non-B decurge logic din A) şi (A şi nu este adevărat că (non-B)) Trebuie observat, în acelaşi timp, că, în cazul frazelor (33), (33'), (33"), nu avem a face cu o incompatibilitate între al doilea membru al conjuncţiei, (34) (A şi nu este adevărat că (non-B)) şi primul membru al conjuncţiei, aşa cum exista un astfel de raport între (19 b) şi (13 e). întorcându-ne acum la negaţia unei fraze concesive, de tipul (12), trebuie să remarcăm că, şi în acest caz, ceea ce face ca sensul unei astfel de fraze să fie neclar este tocmai absenţa constituenţilor (33 a) (Se crede că (dacă A, atunci non-B) sau: (33 b) (Se crede că (este necesar ca (dacă A, atunci non-B))) sau: (33 c) (Se crede că (non-B decurge logic din A)) în formă explicită din structura frazei concesive. în felul acesta, ca şi în cazul frazelor conclusive negate, se creează impresia că formula de negaţie se referă în mod exclusiv la expresia care apare în formă explicită, şi numai la aceasta, când, în realitate, formula de negaţie se referă la ambii constituenţi ai frazei (şi cel implicit, şi cel explicit) şi neagă, de fapt, întregul raport copulativ. In acord cu cele arătate, putem considera că sensul frazei negative (12) este dat de negaţia frazei (32"): (32 a) Nu este adevărat că [(se crede că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte)) şi (astăzi este cald şi (nu este adevărat că (.zăpada se topeşte)))]. Pe baza regulilor de folosire a negaţiei, a conectivelor de conjuncţie (şi) şi de disjuncţie (sau), fraza (32 a) este logic echivalentă cu (32 b) [Nu este adevărat că (se crede că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte))] sau [Nu este adevărat că (astăzi este cald) şi (nu este adevărat că (zăpada se topeşte))]. Se poate observa că, în (32 b), ceea ce urmează în a doua paranteză dreaptă după „nu este adevărat că” este o condiţională negată. Aşadar, echivalentul frazei (32 b) va fi (32 c) [Nu este adevărat că (se crede că (dacă astăzi este cald atunci zăpada se topeşte))] sau [nu este adevărat că (nu este adevărat că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte))]. Pe baza regulii dublei negaţii, obţinem din (32 c): (32 d) [Nu este adevărat că (se crede că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte))] sau (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte). Fraza (32 d) spune că cel puţin una din următoarele fraze este adevărată: (35 a) Nu este adevărat că (se crede că (dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte)) (35 b) Dacă astăzi este cald, atunci zăpada se topeşte. In forma ei generală, negaţia unei fraze concesive va fi logic echivalentă cu (36) Nu este adevărat că [(se crede că (dacă A, atunci non-B)) şi (A şi (nu este adevărat că (non-B)))]. Din (36) se obţine, prin aplicarea regulilor de negaţie, 240 (36 a) [Nu este adevărat că (se crede că (dacă A, atunci non-B))] sau [nu este adevărat că (nu este adevîrat că (dacă A, atunci non-B))]. Aplicând Ia (30 a) regula dublei negaţii, otţinem: (36 b) [Nu este adevărat că (se crede :ă (dacă A, atunci non-B))] sau (dacă A, atunci non-B). într-o frazare mai obişnuită, vom spune că regaţia unei fraze concesive este echivalentă cu a spune că sau nu este adevărat -ă „se crede” un anumit raport de excluziune, sau este adevărat raportul de excluziune. E evident că, în cazul în care convenim să atribuim excluziunii conţinute înt'-un raport concesiv un sens mai „puternic”, ca în (33'), (33"), este normal să considerăm că negaţia unei fraze concesive este negaţia unei fraze de forma (3 3') sau (33"). 2°. în mod tradiţional, se consideră că propoziţia consecutivă exprimă „urmarea” sau „consecinţa” faptului sau a evenimentului la care se referă propoziţia regentă. în Gramatica, II, 1966, p- 314, se spune: „Propoziţia consecutivă exprimă rezultatul unei acţiuni sau al unei calităţi despre care este vorba în regentă”. După cum se poate observa, definiţia din gramatică nu diferă în mod esenţial de caracterizarea cu care am început consideraţiile noastre asupra propoziţiei consecutive: faptul că propoziţia consecutivă exprimă „rezultatul” unei acţiuni sau al unei calităţi este acelaşi lucru cu ftptul de a exprima „urmarea” sau „consecinţa” unei acţiuni sau a unei calităţi. A spune deci că propoziţia 'q’ este „urmarea” sau „consecinţa” sau „rezultatul” unei acţiuni sau al unei calităţi la ca'e se referă o altă propoziţie, 'p\ înseamnă, de fapt, a spune că ,,'q’ este o consecinţă (logică) a lui 'p’ ” sau că „ 'q’ rezultă sau decurge (logic) din 'p’ ”. Se poate cu uşurinţă observa că aceste perifraze cu ajutorul cărora am definit raportul cintre consecutivă şi regentă sunt identice cu (15 a, b) de sub § 3. Faptul nu trebuie să ne surprindă, deoarece atât conclusivă, cât şi consecutiva exprimă, în realitate, acelaşi raport faţă de regentă: atât conclusivă, cât şi consecutiva exprimă o consecinţă a regentei; deosebirea apare numai la nivelul strict gramatical, în sensul că propoziţia conclusivă este coordonată cu regenta, în timp ce consecutiva este subordonată faţă de regentă. Ne putem însă întreba, cel puţin în ce priveşte cazid aici în discuţie, dacă şi în ce măsură distincţia subordonată / coordonată este relevantă sau poate fi considerată relevantă pentru noi, atâta timp cât nu există tfn criteriu clar care să permită distincţia între un raport de subordonare şi un rapcrt de coordonare între propoziţii, într-adevăr, dacă luăm ca criteriu de distincţie posibilitatea ca o propoziţie să formeze singură un enunţ, atunci nici conclusivă, nici consecutiva nu satisfac această condiţie. Atât o propoziţie ca (37) Deci zăpada se topeşte cât şi o propoziţie ca (38) încât zăpada se topeşte „presupun” prezenţa, implicită sau explicită, a unei alte propoziţii (aceea din care (37) şi/sau (38) „rezultă” în mod logic) pentru a putea fi exact înţelese. Graur, 241 1956, p. 130, arată că propoziţiile conclusive (ca şi cauzalele coordonate) „sunt aproape la fel cu subordonatele şi, de fapt, există şi variante subordonate (consecutive şi cauzale), care uneori sunt destul de greu de distins de cele principale”. Cele arătate mai sus ne permit să considerăm că sensul unei fraze consecutive, de forma (39) p încât q este identic cu sensul conclusivei corespunzătoare, de forma (40) p deci q adică cu (41) Se poate crede că (este necesar că (dacă p, atunci q)). Atragem atenţia asupra faptului că (41) nu este altceva decât forma generală a frazei (13 g) din §3. Mai departe, negaţia unei fraze de forma (39) va fi (39 a) Nu este adevărat că (p încât q) iar sensul unei fraze de forma (39 a) va fi exprimat de negaţia frazei (41), adică de (41 a) Nu se poate crede că (este necesar că (dacă p, atunci q)). Fraza (41 a) nu este decât forma generală a frazei (13 h) din § 3, ceea ce înseamnă că negaţia unei fraze consecutive spune acelaşi lucru sau are acelaşi sens cu negaţia unei fraze conclusive, fapt cu totul explicabil, dacă ţinem seama de observaţiile făcute la începutul secţiunii 2° din acest paragraf. Pe baza celor de mai sus, putem spune că, în cazul particular al frazei (11), sensul trebuie exprimat prin (11’) Nu se poate crede că (este necesar că (dacă astăzi este atât de cald, atunci se topeşte zăpada)). Ca şi în cazul conclusivei or negate, observăm prezenţa explicită, în (41 a), (11') a operatorilor modali se poate şi este necesar, combinaţi cu verbul de atitudine epistemică crede. 3°. Vom încerca să precizăm, înainte de a stabili sensul unei fraze cauzale negate, care este înţelesul unei fraze cauzale afirmative. Dacă luăm ca exemplu forma afirmativă a frazei (10), anume (10 a) Astăzi ninge fiindcă e frig putem face de la început observaţia că, în cazul în care (10 a) este adevărată, este adevărat şi faptul că cele două propoziţii constituente ale frazei (10a) sunt, fiecare în parte, adevărate. Prin urmare, dacă (10 a) este adevărat atunci este adevărat şi că (10 b) Astăzi ninge şi că 242 (10 c) E frig. Mai mult, se poate spune şi că dacă (10 b, c) nu sunt ambele adevărate, atunci nu este adevărată nici (10 a). S-ar părea deci că (10 a) este adevărată atunci când conjuncţia propoziţiilor (10 b) şi (10 c) este adevărată, deci când este adevărată fraza (10 d) Astăzi ninge şi e frig- Cu toate acestea, nu se poate considera că (10 a) este echivalentă cu (10 d), deci că (10 a) şi (10 d) „spun acelaşi lucru”. într-adevăr, dacă, în loc de (10 d), vom considera fraza (42) Bucureşti este capitala României şi Paris este capitala Franţei nu vom putea spune că (42') Bucureşti este capitala României, fiindcă Paris este capitala Franţei este adevărată, dacă (42) este, de asemenea, adevărată. într-adevăr, (42) este adevărată, dar nu există nicio relaţie de cauzalitate între faptul că „Bucureşti este capitala României” şi faptul că „Paris este capitala Franţei”. Pe lângă aceasta, există şi o proprietate formală care ne împiedică în mod categoric să considerăm că o frază de tipul (10 a) este echivalentă cu (10 d). In timp ce, ca orice conjuncţie, (10 d) se bucură de proprietatea de simetrie, (10 a) nu se bucură de aceeaşi proprietate. într-adevăr, dacă (10 d) spune acelaşi lucru cu (10 e) E frig şi astăzi ninge (10 a) nu spune acelaşi lucru cu (10 f) E frig fiindcă astăzi ninge. Situaţia este perfect explicabilă, dacă avem în vedere faptul că o frază ca (10 a) nu spune numai că (10 b) şi (10 c) sunt ambele adevărate, ci mai afirmă şi că (10 b) este o „urmare” sau un „rezultat” al faptului la care se referă (10 c). Dar a spune că (10 b) este o „urmare” sau un „rezultat” al faptului la care se referă (10 c) înseamnă a spune că (10 c) este o condiţie care, odată realizată, determină în mod necesar realizarea faptului la care se referă (10 b). în acelaşi timp, faptul că (10 c) reprezintă o condiţie necesară a realizării faptului descris de (10 b) se poate exprima, în modul cel mai natural, printr-o condiţională care este, în acelaşi timp, şi necesară. Aşadar, putem spune că sensul unei fraze cauzale conţine, pe lângă aserţiunea concomitentă a cauzalei şi a regentei (în cazul nostru, propoziţiile (10 c) şi (10 b)), şi aserţiunea unui raport condiţional necesar între propoziţia cauzală (= primul termen al condiţionalei) şi propoziţia regentă (= al doilea termen al condiţionalei). Ca şi în cazul frazelor conclusive, este suficient ca vorbitorul (sau vorbitorii) numai să creadă că raportul condiţional este necesar (nu este deci nevoie ca acest raport să şi fie, în realitate, necesar). Pe baza celor arătate, se poate spune că sensul frazei (10 a) este exprimat de perifraza 243 (10 g) [Se crede că (este necesar că (dacă este frig, atunci astăzi ninge))] şi (este frig şi astăzi ninge). în forma ei generală, perifrază unei fraze cauzale va fi (42) [Se crede că (este necesar că (dacă p, atunci q))] şi (p şi q). Perifrază care exprimă sensul frazei negative (10) va fi, în mod firesc, negaţia frazei (10 g), adică: (10 h) Nu este adevărat că [{Se crede că (este necesar că (dacă este frig, atunci astăzi ninge))} şi (este frig şi astăzi ninge)]. în conformitate cu regulile de negaţie, (10 h) este echivalentă logic cu: (10 i) [Nu este adevărat că (se crede că (este necesar că (dacă este frig, atunci astăzi ninge)))] sau [nu este adevărat că (este frig şi astăzi ninge)]. în mod paralel, forma generală a perifrazei care exprimă negaţia unei cauzale va fi: (43) [Nu este adevărat că (se crede că (este necesar că (dacă p, atunci q)))] sau [nu este adevărat că (p şi q)]. Se poate observa, atât din (10 i), cât şi din (43), că ultimul membru al disjuncţiilor respective este o frază copulativă (= conjuncţie) negată; această negaţie nu spune nimic altceva decât că cele două propoziţii ale frazei cauzale nu sunt adevărate în acelaşi timp. Prin urmare, o frază cauzală negată trebuie înţeleasă fie ca negaţie a faptului că „se crede” în existenţa unui raport de „condiţionare necesară” între evenimentul sau starea la care se referă propoziţia cauzală şi evenimentul sau starea la care se referă regenta, fie ca negaţie a faptului că cele două propoziţii constituente ale frazei condiţionale sunt împreună adevărate, fie ca negaţie a ambelor fapte. 5. Cele discutate în §§ 3,4 ne îndreptăţesc să spunem că ceea ce face ca sensul unor fraze negative de tipul (10) - (13) să fie mai puţin clar, sau, în unele cazuri (ca (12), (13)), chiar cu totul obscur, este prezenţa, în formă implicită în structura semantică a acestor tipuri de fraze a unor verbe de „atitudine epistemică” (de ex. a crede) combinate cu operatorii modali de necesitate şi de posibilitate. Dificultatea interpretării semantice a tuturor cazurilor discutate constă în faptul că prezenţa formulei de negaţie în imediata vecinătate a frazei afirmative creează impresia că această formulă se referă numai la ceea ce apare în mod explicit în frazele afirmative (deci nu şi la combinaţia de operatori modali şi epistemici), când, de fapt, aceste formule de negaţie se referă, oarecum, în primul rând la această combinaţie de operatori. „Reconstituirea” mentală a acestei secvenţe de operatori este, se pare, mai dificilă în cazul conclusivelor, concesivelor şi consecutivelor negative, dar mai uşoară, în cazul cauzalelor negative (poate din cauza caracterului mai puţin „abstract” al raportului cauzal?). Un rezultat secundar, însă, într-un anumit fel, mai important decât precizarea sensului unor fraze negative, este, pe de o parte, faptul că am definit un număr de 244 conective sintactice (deci, deşi ... totuşi, încât, fiindcă şi, evident, prin aceasta, toate celelalte conective echivalente cu ele, adică diversele conjuncţii conclusive, concesive, consecutive şi cauzale) în termenii unui sistem care ne permite un calcul sintactic şi o interpretare semantică exactă şi, pe de altă parte, faptul, cu o semnificaţie mai largă, că anumite conective sintactice din limbile naturale nu pot fi definite decât în termenii unei logici modale şi ai unei logici a verbelor de atitudine epistemică. Ceea ce ne-am propus să facem în acest articol nu a fost construirea unui sistem formal care să dea socoteală de sintaxa şi semantica unor clase de fraze negative. Ceea ce ne-am propus să facem a fost numai atingerea unui stadiu de pre-formalizare, adică a unui stadiu care să permită integrarea fară prea mare dificultate a conceptelor, definiţiilor şi relaţiilor definite aici într-o „generalizare” a uneia dintre logicile „epistemice” existente (cum este, spre ex., Hintikka, 1969, sau Swain, 1971) sau a unui sistem modal dintre cele existente, sau, în sfîrşit, într-o „generalizare” obţinută prin combinarea unui sistem modal cu o logică epistemică. Faptul că ne-am menţinut în limitele unui stadiu de pre-formalizare explică absenţa unor precizări şi a unor anumite „constrângeri” impuse diverselor formulări, perifraze sau definiţii. Vom da două exemple în acest sens, pentru a preveni unele posibile neînţelegeri. (a) Logica verbelor crede şi şti, aşa cum este dezvoltată de Hintikka şi de Swain în lucrările citate, este logica acestor verbe enunţate în legătură cu un individ definit, într-un moment definit. Este deci logica unor enunţuri de forma 'Ion crede că p’, 'Ion ştie că p’ (adevărate într-un moment, t„ şi numai în acel moment). Când, în paginile de mai sus, am folosit anumite perifraze în care apărea o formă ca se crede că (deci o formă impersonală a lui a crede, şi, probabil, la un prezent „atemporal”) am depăşit, de fapt, limitele sistemului logic la care ne-am referit. Pentru a putea opera cu expresii de acest fel, este necesară o generalizare a sistemului Hintikka sau Swain (o astfel de generalizare am sugerat în Vasiliu, 1973). Mai departe, când am afirmat (§3, p. 235) că (13 g) este incompatibilă cu (19 b) şi că acest lucru se poate demonstra în termenii logicii lui Hintikka şi/sau Swain, am avut în vedere nu exact forma actuală a acestei logici, ci o formă generalizată a ei. (b) în § 3, în legătură cu fraza (13 e), am trecut peste faptul că verbul crede este precedat acolo de un operator modal şi că, prin urmare, ceea ce se neagă în această frază nu este faptul că 'se crede că’, ci faptul că 'esteposibil să se creadă că’. întrucât ceea ce am prezentat mai sus nu reprezintă un sistem formal, faptul că ţinem sau nu ţinem seama de prezenţa acestui operator nu poate avea consecinţe propriu-zise; pentru a nu complica prea mult lucrurile, am preferat să ignorăm, în mod deliberat, prezenţa acestui operator. Evident că, în cazul în care se trece la construirea unei „logici” a conectivelor studiate în acest articol, va fi necesar să se decidă dacă prezenţa lui se poate în (13 e) este sau nu este indispensabilă; în cazul în care se va constata că această prezenţă este indispensabilă, atunci, în mod obligatoriu, (13 e) va trebui interpretată ca negaţie a unei propoziţii posibile. 245 LUCRĂRI CITATE Gramatica II, 1966 = Academia Republicii Socialiste România, Gramatica limbii române, voi. II, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, tiraj nou, Bucureşti, 1966. Graur, 1956 =A1. Graur, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în „Studii de gramatică” voi. I, 1956, p. 121-139. Hintikka, 1969 = Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief, Ithaca and London, fourth printing, 1969. Hughes & Cresswell, 1972 = G. E. Hughes & M. J. Cresswell, An Introduction to Modal Logic, London, reprinted with corrections, 1972. Swain, 1970 = Marshall Swain, The Consistency of Raţional Belief, în Induction, Acceptance, and Raţional Belief, edited by Marshall Swain, Dordrecht-Holland, 1970, p. 27-54. Vasiliu, 1971 = E. Vasiliu, Some Formal Properties of Non-semantic Items, în Papers from the Seventh Regional Meeting Chicago Linguistic Society, April 16-18, 1971, Chicago, 1971, p. 275-281. Vasiliu, 1973 = E. Vasiliu, Modality and Inference in Natural Languages, în Wiener Linguistische Gazette, II, 1973. NEGATIVE SENTENCES AND „EPISTEMIC ATTITUDES” ABSTRACT In contradistinction with negative sentences the meaning of which is clear enough, there are negative sentences the meaning of which is difficult to be caught. To the latter category belong negative sentences the constituents of which are clauses connected by conjunctions of the type fiindcă “because”, încât “so that”, deşi... totuşi “though (... yet)”, deci “therefore”. The „obscure” meaning of such kind of negative sentences is due to the following fact: all of the affirmative sentences formed by means of the above mentioned connectives contain in implicit form either some modal expressions (like it is necesnary that ..., it is possible that...), or some expressions for what is called “epistemic attitudes” (like one believes that...); these expressions are prefixed to the constituent clauses of the sentences here under discussion. In order to understand correctly the negation of such sentences, one has to make explicit all the modal and/or epistemic attitude operators involved (in implicit form) in the structure of this kind of sentences. The main results obtained by investigating the meaning of the considered class of sentences are the following two: a) making explicit and defining in a pre-formal way their meaning; b) defining in a pre-formal way a class of syntactic connectives occurring in natural languages (because, so that, though (...yet), therefore). FRAGMENT DE LA GRAMMAIRE DE L’ARTICLE DEFINI (Typologie et diachronie) 1. Les langues qui connaissent Pemploi de Partide defini peuvent etre classifiees, du point de vue typologique, en deux grandes categories: (i) Langues ou les noms precedes d’une preposition n’ont pas d’article (comme le roumain, l’albanais, partiellement le bulgare2 etc.). (ii) Langues ou les noms precedes d’une preposition ont un article (dans cette categorie se trouvent les principales langues romanes, sauf le roumain, ainsi que l’anglais, l’allemand, le neo-grec, etc.). 2. Dans le cas ou l’on veut caracteriser un certain nombre de langues, du point de vue typologique, dans les termes d’une grammaire transformationnelle, on doit prendre en consideration les elements suivants: (i) Qu’il faut etablir d’abord si les langues considerees ont ou non une structure profonde (SP) identique. (ii) Que, dans le cas ou l’on admet que les langues considerees n’ont pas une structure profonde identique, il faut etablir quelles sont les regles, parmi celles qui specifient la structure de profondeur (sumommees «regles de constituants» ou «regles de reecriture») qui sont communes pour la SP de toutes les langues considerees et quelles sont les regles specifiques pour l’une ou plusieurs de ces langues. Notant par RCi, RC2, ... RCn l’ensemble des regles de constituants qui specifient les structures profondes SP], respectivement, SP2 ... SPn, des langues considerees, les regles communes â toutes ces langues representent l 'intersection des ensembles RQ, RC2, ... RCn. Dans le cas ou l’on constate qu’il n’y a aucune regie commune â tous les ensembles de regles RQ, RC2 ... RCn, on dit que l’intersection de ces ensembles est vide: RCj fl RC2 fl... RC„ = 0; dans le cas ou il y a au moins une regie commune a tous ces ensembles de regles, on dit que leur intersection n’est pas vide: RC]flRC2 n...RCn ^0. (iii) Pour toute langue, la structure profonde est liee â sa structure superficielle (SS) par un nombre de regles de «transformation». Par consequent, â chaque ensemble de regles de constituants RQ qui specifient une certaine structure profonde SPj, s’associe un ensemble, T„ de regles de transformation. Le composant transformationnel des grammaires considerees peut contenir un certain nombre de regles communes TinT2 fl...Tn ^0, ou bien qu’il n’aie pas de regles communes * în Etudes Romanes II (Bulletin de la Societe Roumaine de Linguistique Romane, XII) (1977/1978), pp. 137-144 1 On prend en consideration seulement les prepositions ayant un regime d’accusatif; les prepositions ayant un regime de datif ou de genitif, comme on le sait, peuvent etre suivies d’un nom precede d’article. L’existence de prepositions ayant un regime d’accusatif qui permettent Papparition d’un nom precede d’article (la preposition cu en roumain) n’est pas de nature â avoir des consequences essentielles sur les considerations qui suivent. 2 L. Andrejcin, N. Kostov, K. Mircev, E. Nikolov, St. Stojkov, Bălgarski ezik, Sofia, 1955, p. 118. 247 TiDT2 n...Tn = 0. Deux ensembles de regles de transformation T,, Tj, dans le cas ou ils ne sont pas identiques, sont differents dans le mesure ou au moins l’un d’entre eux contient une regie de transformation que l’autre ne contient pas. On n’a pas ici l’intention de specifier les regles de constituants qui engendrent les structures profondes. De plus, puisque nous sommes interesses non seulement aux aspects typologiques de la grammaire de 1’article, mais aussi â ses aspects diachroniques, on aura, pour point de depart, l’hypothese que les langues qui ont un article defini, ont, en ce qui concerne l’article, une SP identique3. Par consequent, les differences qui existent entre les diverses langues de cette categorie appartiennent (bien sur en ce qui concerne le comportement de Partide) exclusivement â leurs structures superficielles; cela signifie que les grammaires de ces langues different uniquement par leur comportement transformationnel. 3. Dans une grammaire transformationnelle, les deux types de langues mentionnes au § 1, doivent etre decrits de la maniere suivante: Dans toutes les langues avec article defini, l’une des expansions possibles du groupe nominal est: (1) Art r'Nom On remarque que (1) ne contient aucun determinant du nom, c’est-â-dire, aucun complement du nom. Les deux types linguistiques dont on a parle au § 1 avaient un comportement different en ce qui concerne les structures â la forme (1) par rapport â la preposition precedente. II existe donc deux types linguistiques. a. Langues ou la structure (1) ne se realise pas dans la structure superficielle apres les prepositions. Pour cette categorie de langues, il faut considerer qu’il existe une regie de transformation, t„ dont l’effet est la suppression de l’article apres les prepositions. La forme generale de cette regie est: (2) te. Art-Nom —> 0 - 2 apres prepositions 1 2 On dit que les langues qui appartiennent au type decrit sous § 1 (i) se caracterisent par la presence de la regie t, dans le composant transformationnel T de leur grammaire ce q’on exprime par t, e T. On dit qu’une langue appartient au type A si et seulement si: (i) SP: Artn Nom et (ii) h e T Ainsi que l’on peut remarquer, les langues mentionnees sous § 1 (i) sont des langues de type A. b. Langues ou la structure (1) se realise dans la structure superficielle egalement. Par consequent, on peut affirmer que la grammaire de ces langues ne contient aucune regie de suppression de 1’article apres les prepositions, donc elle ne 3 Nous avons demontre ailleurs (Typological phonemics, evolutive phonemics and transformationalism, in Dressler/Mares, Phonologica, 1972, Miinchen/Salzburg, pp. 329-333) les raisons pour lesquelles au moins dans la comparaison diachronique il faut admettre l’hypothese que la SP des langues comparees est identique. 248 contient pas la regie de sous (2) et on peut le foimuler par t; <2 T. On dit qu’une langue est du type B si et seulement si: (i) SP: Artn Nom et (ii) fi £ T On peut ainsi remarquer le fait que les langu;s mentionnees sous § 1 (ii) sont des langues de type B. 4. Du point de vue evolutif (diachroniquel on peut dire que le roumain represente un stade archaique, puisque les largues romanes qui aujourd’hui admettent Partide apres la preposition se comportaient dans leurs periodes plus anciennes d’evolution comme le roumain: apres la preposition, le nom n’etait pas precede d’article4. On a donc le droit de dire que les autres angues romanes ont innove au moment ou elles sont arrivees â admettre des constructions avec un nom precede d’article apres la preposition. D’ou il resulte que dans leur periode de communaute, les langues romanes avaient une grammaire de type A, donc une grammaire dont le composant transformationnel contenait la regie de «suppression» de Partide5. Les langues romanes, sauf le roumain, evoluent par la perte de la regie ti, passant ainsi d’une grammaire de type A a une grammaire de type B. Le caractere archaique du roumain s’exprime par le fait que la grammaire de cette langue demeure une grammaire de type A. 5. Si l’on compare les deux points de vue, typologique et diachronique (evolutif), on peut faire les observations suivantes: 1° Le roumain et l’albanais appartiennent au meme type linguistique, puisque les deux langues ont une grammaire de type A6. 2° Le rapport typologique entre l’albanais et les langues romanes occidentales est exactement le meme que celui qui existe entre celles-ci et le roumain: Paîbanais, tout comme le roumain, a une grammaire de type A, tandis que les langues romanes occidentales ont une grammaire de type B7. Qu’est-ce qui nous permet alors d’etablir une relation d’afflnite genetique entre le roumain, d’une part, et les langues romanes occidentales, d’autre part, et qu’est-ce qui nous empeche d’etablir une relation du meme type entre l’albanais et les langues occidentales? 4 Cf. Ed. Bourciez, Elements de linguistique romane, Paris, deuxieme edition refondue et completee, pp. 345, 428, 499, 553. 5 La regie t; ne doit nullement etre comprise comme exprimant l’evolution depuis un stade (avec article) â un autre stade d’evolution (sans article). Ce qu’il faut comprendre par cette regie, c’est le fait que tx a un role de «filtre», c’est-â-dire qu’elle empeche la realisation au niveau SS de la structure Art n Nom apres 1 a preposition. La structure superficielle des langues engendrees par une grammaire de type A ne contiendra donc pas de constructions du type Prep n Art ° Nom; la structure superficielle des langues engendrees par une grammeire dans laquelle t, n’agit plus comme un «filtre» pourra contenir des constructions de forme Prep n Art n Nom parce que ce type de construction (iexistant au niveau SP des deux types de langues) peut etre actualise au niveau SS. 6 Cf. Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problemes et resultats, Paris, 1930, pp. 133-134. 7 Cf. Bourciez, loc.cit., p. 553. Bien sur qu’aucun trăit intrinseque de ces deux types de grammaire, mais uniquement les facteurs d’ordre extra-grammaticale, â savoir les donnees d’ordre hisjorique, qui nous montrent que l’albanais et les langues romanes occidentales ne derivent pas, par P evolution dans le temps, d’un stade plus ancien de communaute, tandis que le roumain et les langues romanes en derivent. Un rapport evolutif de meme qu’un rapport typologique n’est autre chose qu’une relation de ressemblance entre deux grammaires, plus exactement, c’est la relation entre deux grammaires dont l’intersection n’est pas vide (= un nombre de regles sont communes). Quand les regles non-communes sont mises en relation avec le facteur temps, en montrant que celles-ci sont posterieures ou anterieures aux regles communes, la relation est evolutive (diachronique); dans le cas ou les regles non-communes ne sont pas mises dans une telle relation (soit pour des raisons methodologiques, soit pour des raisons qui se rattachent â l’histoire externe des idiomes - comme dans le cas «albanais / langues romanes occidentales»), la difference est typologique (structurale). 6. II nous paraît profitable d’etablir maintenant certains rapports entre les questions discutees ci-dessus et les problemes des «langues en contact». 1° On peut dire que l’appartenance au meme type A du roumain et de l’albanais est due soit au contact entre les deux langues, soit â leur substrat commun. Bref, le contact avec 1’albanais ou le substrat commun des langues albanaise et roumaine ont favorise le conservatisme du roumain. 2° En bulgare, la grammaire de Partide differe de la grammaire de 1’article albanais et roumain; en bulgaire contemporain, 1’article peut etre supprime devant les noms precedes d’une preposition, quand les noms appartiennent â la categorie «abstrait» ou «circonstanciel»8. On peut considerer, alors, que dans le bulgare contemporain la transformation ti (= transformation de «suppression» de Partide apres la preposition) a un caractere optionnel et, par consequent, le bulgare contemporain appartient plutot au type B (comme les langues romanes occidentales et le neo-grec). II existe un argument qui plaide en faveur de l’idee que cette particularite de Partide en bulgare est apparue independamment du roumain et de 1'albanais: la grammaire roumaine et la grammaire albanaise avaient la regie t-x (parce qu’elles etaient des langues de type A) au moment ou Partide apparaît en bulgare. Si la grammaire bulgare de Partide avait eu pour modele la grammaire de Partide roumain et albanais, on aurait pu esperer que le bulgare eut lui aussi une grammaire de type A (c’est-e-dire, avec la regie /,) et qu’il la perdît ou «commengât» â la perdre par la suite. Dans ce cas, le caractere optionnel de la regie dans le bulgare contemporain devrait etre un signe de ce «debut de perte». Mais puisqu’il n’existe pas, â notre avis, des preuves d’une application plus consequente dans le passe de la regie tit il resulte que l’hypothese iniţiale est difficilement acceptable. Si cette hypothese est difficile â accepter, plus acceptable est l’hypothese que le bulgare a commence par avoir une grammaire de type B et que le stade actuel reflete l’evolution vers le type A, donc vers «l’acquisition» de la regie tj. Mais on peut supposer eventuellement que cette evolution n’est pas independante de son contact avec le roumain et Palbanais. 8 Cf. L. Andrejcin, N. Kostov, K. Mircev, E. Nikolov, St. Stojkov, op.cit., p. 118. TENSE AND ASPECT IN ROMANIAN* 1. In spiţe of the fact that forms like cântă “he, she is singing” (= present), cântă “he, she was singing” (= imperfect), a cântat “he, she has sung” (= compound past), cântase “he, she had sung” (= past perfect), va cânta “he, she will sing” (= future), va fi cântat “he, she will have sung” (= second future) are generally considered by grammarians as expressing tense distinctions, the contrast between the compound past a cântat and the imperfect cântă is usually explained by grammarians rather in terms of aspect: the imperfect expresses the idea of “duration”, the action expressed by the verb is considered with no respect to its accomplishment, while the compound perfect (the so called “simple perfect” is not taken into consideration here, because its use is very restricted in the literary dialect of Romanian, and, on the other hand, it seems to me - at least for the time being -irrelevant for our discussion) expresses the idea of “accomplishment”. Incidentally, these explanations are in perfect agreement with the content of the terms infectum and perfectum, respectively1. However, it seems to me that the aspect feature perfectum/infectum is not a characteristic restricted only to the tense-pair perfect-imperfect, but is a feature occurring throughout the entire “tense” system of the indicative. Trying to show how the aspect feature {perfectum/infectum) interplays with tense, and trying to find a hierarchy between these two features are the two aims of the subsequent lines. 2. It seems to me intuitive enough to consider that an “accomplished” action is always in the past with respect to that-time-point by reference to which this action is said to be “accomplished”; to put it otherwise: if I take as a reference point the time 7] and I say that “at time T, the action A is accomplished” it means that I say that the stretch of time (which could be even just another time-point) necessary for A to be accomplished is situated before T, (since at 7] the action A is already accomplished); that is to say this stretch of time is situated in the past with * în Studia linguistica Alexandro Vasilii filio Issatscenko a collegis amicisque oblata. [Henrik Bimbaum, Henrik &Durovic, Lubomir & Jacobson, Gunnar & Nilsson, Nils-Ake & Sjoberg, Anders & Worth, Dean S. (eds.)] - Lisse (The Netherlands): P. de Ridder Press, 1978, XXV, pp. 443—450. 1 A special emphasis on the aspectual distinction between past (“compound perfect” and “simple perfect”) and imperfect may be found in works like: T. Vianu, Arta prozatorilor români (= The art of the Romanian prose writers), Bucharest, 1941, pp. 397^32; Iorgu Iordan, Limba româna contemporană (= Contemporary Romanian), 1954, pp. 440—444, especially pp. 441—442; Liviu Onu, Unele probleme ale imperfectului românesc (= Some Problems of the Romanian Imperfect), in “Omagiu lui Iorgu Iordan”, Bucharest, 1958, pp. 645-660 (a comprehensive bibliography up to 1958 conceming the Romanian imperfect may be found in Onu’s work, p. 645 fn. 1); Gramatica limbii române (= The Grammar of Romanian), voi. I, 2nd ed., Bucharest, 1966, pp. 236-239. respect to Tt. Of course, this “past” is not required to be veiy remote, it may be represented by the time-segment ending just one moment before Th at Tt.i (or even at Ti?)2. The idea of “accomplished action” is related in Romanian not only to the content of the compound past, but to the content of other two tense forms: past perfect and second future. The fact that sentences like (1), (2) below are at least odd if not even contradictory should be taken as evidence supporting this view: (1) Ion citise cartea şi nu terminase de citit cartea “John had read the book and he had not fmished reading the book” (2) Mâine Ion va fi citit cartea şi nu va fi terminat de citit cartea “tomorrow John would have read the book and he will not have finished reading the book” The oddity of (1), (2) comes from the fact that the clauses which follow the conjunction şi “and”, viz.: (1)a nu terminase de citit cartea “he had not fmished reading the book” (2)a nu va fi terminat de citit cartea “he will not have finished reading the book” express an idea which is entirely opposed to the one expressed by the “past perfect” and the “second future” from the first clauses of (1), (2), viz.: (1)b Ion citise cartea “John had read the book” (2)b Mâine Ion va fi citit cartea “tomorrow John will have read the book” asserting that “reading the book is an accomplished fact in the past” (in (l)b) and “reading the book is an accomplished fact in the future” (in (2)b). In contradistinction to the past perfect and second future, neither the imperfect nor the first future, nor the present is associated with the idea of “accomplished action”. Evidence for this is the fact that by substituting in (1) or (2) one of these last tenses for the past perfect (in (1)) and for the second future (in (2)), one obtains sentences which are semantically correct: (3) Ion citea cartea şi nu terminase de citit cartea “John was reading the book and he had not finished reading the book” (4) Ion va citi cartea şi nu o va termina de citit “John will read the book and he will not fînish reading it” (5) Ion citeşte cartea şi nu o termină de citit “John is reading the book and he does not fmish reading it” 2 Andrei Mişan, Categoria gramaticală a aspectului verbal (= The Grammatical Category of the Verbal Aspect), in „Cercetări de lingvistică” (= Researches in Linguistics), XIV, 1969, fasc. 2, pp. 265-278 and XV, 1970, fasc. 1, pp. 131-143 makes a similar but, I think, too restrictive remark: “We must not forget that, from a logical point of view, we can speak of a fmished (accomplished) action only in terms of the past forms of the verb” (op. cit. in “Cercetări de lingvistică”, XIV, p. 273); obviously, one can speak of an accomplished action in terms of the future forms, as well. 252 One must then say that, in Romanian, the oppositions past perfect / imperfect, second future /first future are based not only on a tense relation (the first term of each of them is “anterior” to the second, that is to say is “past” with respect to the second), but also on an aspect relation: the first member is the perfectum, the second one is the nonperfectum, i.e., the infectum. What we are dealing with is an aspectual opposition perfectum / infectum in the past and in the future, respectively, or to put it otherway, the past perfect expresses an accomplished action with respect to a time point situated in the past (i.e., before the “uttering time”), whereas the second future expresses an accomplished action with respect to a time point situated in the future (i.e., after the “uttering time”). 3. A less clear time situation displays the “compound past”. It is a form expressing an “accomplished action” with respect to a time point which is before the “uttering time”; or to a time point which is just simultaneous with the “uttering time”. To put it another way: is the compound past a form expressing an “accomplished fact” with respect to the past, or to the present? The answer to this question can be given by taking into account the observation above that the perfectum form by its very nature is bound to express also the idea of anteriority with respect to the time point taken as a reference point. Accordingly, if the Rom. “compound perfect” would be a perfectum with respect to a past time of reference, it would express the idea of anteriority in connection with this past time. However, this is not the case. The compound past does not express (by itself) anteriority with any past time, neither with respect to the imperfect, nor with the compound past: (6) Ion a mâncat şi Gheorghe scria o scrisoare “John (has) eaten and George was writing a letter” (7) Ion a mâncat şi Gheorghe a scris o scrisoare “John (has) eaten and George (has) written a letter” The first clause of (6) does not refer to an event taking place before the event referred to by the second clause of the same sentence. They could be viewed at most as simultaneous. The same is the relation between the two constituent clauses of (7). On the other hand, the “compound past” does always refer to events or states which seem to be anterior to the present. At the same time, the compound past expresses as we have already seen, an “accomplished action”. Trying now to answer the question as to when this action was accomplished, one must say that it was accomplished some time up to the “uttering time”, or more precisely, the upper limit of its accomplishment is the uttering time, i.e., at the “uttering time” the action is accomplished. Notice however that the “uttering time” is not necessarily identical with the time which the present tense refers to, but is only inferred by the time period (or point) the present tense is referring to. The present should be defined rather as that tense which is neither future, nor past. This negative definition is justified by the fact that, in Romanian, the present may be used instead of the future: (8) Mâine plec (literally) “tomorrow I am leaving” 253 or instead of the past, as the use of the “narrative (or “historical”) present” shows. At the same time, neither the future, nor the past can be used instead of the present. According to these considerations, one should say that the “compound past” refers to an action which is accomplished at a time point which must be negatively defined by the fact that it is “unmarked” with respect to the features “future” and “past”. I thi-nk that a comparison between the present and the “compound past” from the point of view of their capacity to cover a large time segment, ranging from the past up to the future is significant. The compound past may refer to the past, as the following example shows (as evidence for this must be taken the simultaneity v relation with an obviously past time): (9) Pe când Ion dormea, Gheorghe a citit cartea “while John was sleeping, George read the book” The compound past may refer to the “utterring time”, as in the answer to the question in the next example: (10) Ce faci acum? - Am plecat “What are you doing now? - (literally) I have left” Finally, the compound past may refer to the future: (11) Mâine “tomorrow” am plecat “I have left” din Bucureşti “Bucharest” “Tomorrow I will have left Bucharest” One more feature characterizing the “compound past”: in relation with the past perfect, the former refers always to a time point (or period) which is posterior with respect to the time point the past perfect is referring to; in (12) Ion dormise şi Gheorghe a citit cartea (literally) “John had slept and George read the book” the first clause obviously refers to an event which occurred before the event which the second clause refers to. That means, if we think of the aspect values of these tenses, that: if the action expressed by the verb of the first clause is accomplished in the past and if it is accomplished also with respect to the time the verb of the second clause refers to, then the “accomplishment” of the action designated by this latter verb took place after that past time (of the accomplishment of the action designated by the first verb). According to this last remark, one should say that the “accomplishment time” of an action referred to by the “compound past” is not the past time, but a time which is after the past time; on the other hand, this “accomplishment time” is neither the future (because the “accomplishment time” in the future is expressed by the second future), but a time which is before the future time. It is easily seen that the time location of the “accomplishment” is defined exactly in the same terms in which the present tense is defined: a time which is neither the past, nor the future. 254 The conclusion to be drawn from the above considerations is that the “compound past” must be viewed as the aspectual pair of the present. 4. It seems that the verbal forms of the indicative may be described in terms of two-feature categories: time and aspect. Each of the three time locations of the action displays the aspectual distinction between perfectum and infectum. If we agree that the present is unmarked with respect to the features future and past, the indicative form system of Romanian may be represented by means of the following diagram (13) - Future + - Past + - Perfectum + - Perfectum + - Perfectum + First future Second future Present Compound Imperfect Past perfect past where present is paired with the compound past, the imperfect with the past perfect, and the first future with the second future; the second member of each pair is positively characterized with respect to the aspectual feature perfectum, while the first member is negatively characterized with respect to the same feature; it is always the infectum form. The distinction between perfectum and infectum may be interpreted as a distinction presenting the action objectively (that is to say, presenting the action “from outside”) or subjectively (that is to say, presenting the action “from inside”), as Issatschenko3 suggests. Nevertheless, the indicative forms system in Romanian contains redundant features: the pairs from the bottom of our diagram are opposed not only with respect to the feature ±Perfectum, but with respect to a tense feature, as well. This tense feature is the time relation between the “accomplishment time” of the action and the time point (or segment) with respect to which the action is said to be “accomplished”; from this point of view, the “accomplishment time” is always anterior. Herefrom the “pastness” of each of the perfectum forms with respect to their corresponding infectum forms. To put it another way, the perfectum forms are past forms with respect to their corresponding infectum forms. At least as far as the compound past is concemed, it seems that the redundant tense feature differentiating perfectum from infectum is prevalent in comparison with the aspect feature. The very fact that the compound past may be used in order to express simultaneity with a past action expressed by the imperfect is a clear piece of evidence supporting this view: (14) Când tu citeai, eu am mâncat (literally) “while you were reading, I have eaten/ate” 3 A. V. Issatschenko, Grammaticeskij stroj russkogo jazyka v sopostavlenii s slovackim, II, Morfologia; Bratislava, 1960, p. 133. 255 (15) Când tu ai citit, eu mâneam (literally) “you have read and in the meantime I was eating” The effect of this tense prevailing feature is the necessity of rearranging the aspect based diagram (13) in such a way as the tense distinction between present and compound past to become a supraordinated distinction in comparison with the aspectual distinction. In such a way, the compound past will become opposed to the present by the feature past (leaving for the feature +perfectum the role of a redundant feature); by characterizing the compound past by the feature past, from the time point of view, no tense difference is then possible between the imperfect ană the compound past; the only possible difference is the aspectual one. In such a way, the compound past becomes the aspectual perfectum pair of the imperfect. Since in the rearranged system the past contains both a perfectum and an infectum form, the past perfect can no longer be characterized by the feature +perfectum and becomes a past, with respect to the imperfect and the compound perfect. As to the future, the option for the tense feature in describing the difference between first future and second future does not entail any rearrangement of diagram (13); it is only a matter of labeling nodes: instead of the labei ±Perfectum, one has only to put the labei ±Past; the second future will become +Past with respect to the first future (it is interesting to note that some grammarians call this tense form past future or anterior future). According to the above remarks, the tense based system of the indicative forms becomes: (16) - Future + - Past + - Past + Present - Anterior + First future Second future - Perfectum + Past perfect Imperfect Compound past In this time-based system, the aspectual distinction is the only feature distinguishing imperfect and compound perfect (it is associated with no tense feature). The feature ± Past (in the future) coexists with the ± Perfectum feature. The feature +Anterior is associated with the (redundant) feature +Perfect, when the past perfect is compared with the imperfect and with the present. 256 ASPECTE ALE RAPORTULUI ORTOGJRAFIE - ORTOEPIE ÎN ROMÂNA ACTUAILĂ* (Reguli ortografice care nu există) 1. După cum se ştie, scrierea românească are uri caracter fonetic, în sensul că, „în general [...], notează fiecare sunet printr-o literă’”1 sau, altfel spus, că „scrierea redă pe cât posibil pronunţarea”2. Trebuie remarcat faptul că atât îndreptarul orttografic..., cât şi articolul citat al Mioarei Avram formulează o anumită rezervă în c;e priveşte caracterul fonetic al scrierii româneşti: în prima lucrare se spune că numai „în general” (deci nu totdeauna!) fiecare sunet este redat printr-o literă; în cea de a doua se arată că scrierea redă pronunţarea „pe cât posibil” (deci, încă o dată, nu totdeauna!). Putem considera eventual că scrierea românească nu este în întregime fonetică, în primul rând, pentru că aşa-numitul „principiu fonetic” nu este singurul care stă la baza regulilor, ci este asociat cu principiul „morfologic”, cu principiul „etimologic”, cu principiul „silabic” etc.3 Vom vedea însă mai jos - şi acesta este, de fapt, scopul rândurilor de faţă - că există cazuri în care absenţa caracterului fonetic al scrierii nu se datorează imixtiunii altor principii decât cel fonetic, ci altor factori, pe care urmează să-i precizăm mai departe. 2. Dat fiind caracterul fonetic al scrierii româneşti, este de aşteptat ca normele de scriere să fie de aşa natură, încât să permită oricând trecerea de la forma scrisă a cuvântului la forma lui fonetică şi invers4; altfel spus, este de aşteptat ca cunoaşterea regulilor de scriere să permită „citirea” corectă a oricărui cuvânt, chiar a unuia necunoscut pentru cel care citeşte. De exemplu, cineva care nu a auzit cuvântul scris cianură, ar trebui ca, prin cunoaşterea regulilor ortografice, să ştie dacă acesta trebuie citit [canură] sau [cianură] (deci cu [a] după [c] sau cu hiatul [i-a]). Realitatea este că nu toate regulile ortografice, aşa cum apar ele în îndreptarul ortografic..., sunt formulate în aşa fel încât să permită o interpretare fonetică a cuvântului scris. De exemplu, în îndreptar nu există nicio regulă care să stipuleze explicit faptul că literele c, g urmate de literele e, i notează sunetele [c], respectiv [g], şi că literele e, i, urmând după c, g, au uneori valoare fonetică (aceea de a nota vocalele * în LL, 1978, nr. 2, p. 202 - 206 1 îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 3. 1 Mioara Avram, Probleme ale alcătuirii unui nou îndreptar ortografic al limbii române, în LR XXIV (1975), nr. 4, p. 283. 3 Ibidem, p. 283-284. G. Beldescu, Ortografia în şcoală, Bucureşti, Editura I3idactică şi Pedagogică, 1973, p. 12. 257 [e, i], ca în cer, cină, gem, gimnastică, iar alteori nu au decât o simplă valoare diacritică, ca în ceas, urci, geană, mergi, unde indică pur şi simplu faptul că c, g trebuie „citiţi” [c, g] şi nu [k, g]). Observăm că regulile de la §§ 66, 69 (singurele referitoare la secvenţele de litere ci, gi) au doar rolul de a preveni citiri speciale ca [ţifră, kortez]. Tot aşa, din îndreptar lipsesc reguli explicite care să indice faptul că litera h, care urmează după c, g, este un simplu indiciu grafic al faptului că literele precedente nu notează sunetele velare [k, g], ci palatalele [k, g]. Se poate spune - generalizând - că indicaţii explicite asupra pronunţiei dau doar regulile în a căror formulare figurează expresia „se scrie şi se pronunţă...” (cf. §§ 2, 4, 5, 11, 16 etc.) sau regulile în care se menţionează chestiunea pronunţării în alt fel decât prin formula menţionată (cf. §§ 10, 19 etc.). Deşi autorii îndreptarului ortografic... nu o spun explicit, absenţa unor reguli care să permită „interpretarea fonetică” a scrierii se explică prin aceea că s-a pornit, după toate aparenţele, de la ideea că cei pentru care normele ortografice sunt făcute ştiu cum trebuie pronunţate literele şi secvenţele de litere; ei ştiu deci că un c urmat de e, i trebuie pronunţat [c] şi nu [k] sau [K], că un h care urmează după c sau g şi precedă literele e, i „nu se citeşte” şi are rolul de a „preveni” citirea [c, g] a literelor c, g etc. Mai adăugăm la acestea şi observaţia că chiar şi acele reguli ortografice care stipulează explicit o anumită interpretare fonetică a grafiei se bazează în mare măsură pe cunoaşterea prealabilă de către cititor a acestei interpretări, astfel încât se ajunge ca aceste reguli să se bazeze, în ultimă analiză, pe un cerc vicios. Un exemplu, la întâmplare: regula de la § 36 prevede: „se scrie şi se pronunţă ea, nu ia, după consoană: acea, aceasta, ceai [...], deal [...], leac [...] (nu dai, dial, Hac etc.)”. Se poate observa că indicaţia de pronunţare „se pronunţă ea” presupune cunoaşterea prealabilă a felului în care se pronunţă secvenţa de litere ea. O probă în acest sens o reprezintă faptul că această secvenţă poate reprezenta atât diftongul [ea], cât şi hiatul [e-a]; prin urmare trebuie citit [deal] sau [de-al] (în două silabe)? Răspunsul este că pronunţarea corectă este cea dintâi, însă acest lucru îl ştim nu din regula de sub § 36, ci din simpla cunoaştere prealabilă a formei fonetice a cuvântului. La fel, ştim că ceea ce se scrie real se citeşte [real] (în două silabe) şi nu [real] (cu diftong) nu din regula de sub § 36, ci din cunoaşterea prealabilă a formei cuvântului. Este evident că cercul vicios reprezentat de aproape toate regulile care cuprind formularea „se scrie şi se pronunţă x şi nu y” derivă din faptul că indicarea pronunţiei unei litere (sau a unei secvenţe de litere) se face aproape în mod exclusiv cu ajutorul literelor alfabetului folosit în scrierea limbii române şi al scrierii româneşti, deci al literelor şi al scrierii a cărei valoare fonetică urmează a fi explicitată. Generalizând, putem spune că îndreptarul ortografic... nu cuprinde un număr de reguli care să stabilească valoarea fonetică a literelor (sau a secvenţelor de litere); în aceste condiţii, deşi scrierea românească este - cel puţin teoretic - în primul rând fonetică, se ajunge la situaţia ciudată ca, la o analiză riguroasă, să constatăm că, în fond, regulile de ortografie nu dau, în majoritatea cazurilor, nicio 258 indicaţie clară cu privire la pronunţia formelor scrise ale cuvintelor (aproape toate indicaţiile, după cum am văzut, presupun cunoaşterea prealabilă a formei fonetice a cuvântului). La această observaţie se poate răspunde că, atâta timp cât regulile ortografice se adresează unor vorbitori de limba română, şi nu unor oameni care cunosc aspectul scris al limbii române şi vor să afle cum trebuie pronunţat ceea ce este scris, este normal ca, în formularea regulilor ortografice, să se presupună că cei care le folosesc „ştiu” cum trebuie pronunţate cuvintele scrise şi că, prin urmare, nimeni nu va ezita între citirea [deal] şi [de-al] (în două silabe) a cuvântului scris deal, tot aşa cum nimeni nu va citi [khem] cuvântul ortografiat chem, sau nimeni nu va citi [ger] ceea ce este scris ger. împotriva unui argument de acest ordin se poate obiecta arătând următoarele: 1°. Deşi cu caracter esenţial prescriptiv, ortografia este sau trebuie să fie sau trebuie concepută ca disciplină ştiinţifică, ca şi alte discipline lingvistice ca gramatica, sau lexicologia, sau stilistica. în consecinţă, un corp de reguli ortografice nu poate fi conceput ca un simplu instrument cu ajutorul căruia cititorul urmează să-şi „completeze” unele lacune în cunoştinţele pe care le deţine empiric în ce priveşte scrierea; altfel spus, ortografia nu poate fi concepută în dependenţă de ceea ce „se ştie” sau „nu se ştie” cu privire la scriere, sau de greşelile care se fac sau nu se fac în scriere, tot aşa cum gramatica nu este concepută în dependenţă de măsura în care vorbitorii ştiu sau nu ştiu să construiască în mod corect propoziţii şi fraze sau să folosească în mod corect formele flexionare. Ca şi gramatica, de exemplu, ortografia trebuie concepută ca un ansamblu coerent de reguli a căror prezenţă se justifică atât prin structura internă a ansamblului, cât şi prin realitatea obiectivă la care aceste reguli se referă. (In cazul ortografiei această realitate este scrierea, şi nu cunoştinţele empirice pe care cei ce scriu le au despre felul în care scriu.) 2°. Distincţia între pronunţia cunoscută şi pronunţia necunoscută presupusă de absenţa unor reguli explicite este greu de făcut, întrucât, cu excepţia unui număr de cuvinte care constituie vocabularul activ al oricărui vorbitor al unei anumite limbi, numărul de cuvinte utilizat variază nu numai de la o categorie de vorbitori la alta, ci şi de la individ la individ. Dacă este de presupus că un cuvânt ca deal sau leac este cunoscut de orice vorbitor al limbii române şi, în consecinţă, orice vorbitor va citi [deal] sau [leak] şi nu [deal] sau [leak] (în două silabe), nu este tot atât de sigur că orice vorbitor va fi auzit pronunţia cuvântului scris leal şi deci va şti că pronunţia este [leal] şi nu [leal], sau că ceea ce este scris cianură corespunde la pronunţarea [cianură] şi nu la pronunţarea [canură]. Evident că există situaţii în care „cunoştinţele” vorbitorilor cu privire la pronunţia unor cuvinte par a nu avea niciun rol. De exemplu, nimeni nu va avea ezitări în ce priveşte pronunţarea primei litere din paradigmă (deşi cuvântul poate fi nefamiliar pentru mulţi vorbitori). Cele două situaţii se explică, în ultimă analiză, astfel: în ultimul caz se poate formula o regulă general valabilă pentru pronunţarea literei p (litera p se pronunţă [p]), în timp ce în cel dintâi caz nu se poate formula o regulă de citire a literei e (sau i) atunci când este urmată de o literă vocalică. (Acesta şi este, de altfel, motivul pentru care cuvinte ca leal şi cianură figurează fa dicţionarul care indică pronunţarea, în timp ce paradigmă nu figurează.) Se poate observa în urma celor arătate sub acest punct că, de fapt, distincţia pronunţie cunoscută / pronunţie necunoscută se reduce la un fapt obiectiv, care ar trebui exprimat într-un sistem ortografic coerent în felul următor: prin formularea unei reguli de citire, în ultimul caz, prin absenţa unei astfel de reguli, în cel dintâi. Trebuie notat însă că prezenţa sau absenţa unei reguli nu poate avea semnificaţia pe care i-am acordat-o decât cu condiţia ca ortografia să fie astfel construită încât să cuprindă în formă explicită toate regulile de citire. In cazul în care ortografia satisface această condiţie, putem fi siguri că absenţa unei reguli reprezintă nu o simplă omisiune accidentală (datorată eventual faptului că autorii o consideră prea „banală” şi prea „cunoscută” pentru a fi înregistrată), ci o caracteristică structurală a sistemului de scriere. 3. în paragraful precedent am arătat că, în forma lui actuală, sistemul ortografic românesc se caracterizează prin absenţa unui număr de reguli şi că această absenţă face ca valoarea fonetică a unor (secvenţe de) litere să nu poată fi stabilită. Absenţa acestor reguli se explică, după cum am arătat, prin două cauze: (a) Simpla omisiune, datorată faptului că autorii normelor au considerat că valoarea unor (secvenţe de) litere este oarecum „înţeleasă de la sine” pentru cineva care citeşte şi scrie româneşte. Este vorba de reguli care ar trebui să stabilească valoarea unor litere care par a nu pune probleme de citire ca a, b, d, e, f etc. sau a unor secvenţe de litere ca ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, (b) Imposibilitatea de a capta într-o regulă cu caracter general valoarea fonetică a unor (secvenţe de) litere. Este vorba de cazuri ca: (i) valoarea fonetică a literei e urmată de o literă vocalică (= literă care poate nota o vocală): valoarea [e] în deal şi valoarea [e] în leal nu pot fi stipulate printr-o regulă5; (ii) valoarea fonetică a literelor e, i după c, g, atunci când e, i sunt urmate de o literă vocalică: valoarea strict diacritică (= absenţa valorii fonetice) în ceas, geam, picior, magiun şi valorile [e, i] în liceal, geologie, cianură, efigie nu pot fi stipulate printr-o regulă; (iii) valoarea fonetică a literelor e, i după ch, gh, atunci când e, i sunt urmate de o literă vocalică: valoarea strict diacritică (= absenţa valorii fonetice) în cheamă, gheaţă, chiar, ghiaur şi valorile [e, i] în cheotoare, aşchie, gheonoaie (variantă a lui ghionoaie), frânghie nu pot fi stipulate printr-o regulă; (iv) valoarea fonetică a literelor o, i, u atunci când sunt urmate de o literă vocalică: valorile [o, i, u] în protozoar, principial6, conceptual nu pot fi stipulate prin reguli. Exemplele se pot înmulţi, însă nu prea mult. In măsura în care regulile „omise” (categoria (a) de mai sus) există obiectiv în forma implicită în deprinderile grafice şi de citire şi presupunem că ele pot fi 5 Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, 1974, p. 118-119. 6 Ibidem. 260 explicitate într-o ortografie cu un caracter mai sistematic, se poate considera că lipsa acestor reguli nu reflectă caracterul „mai puţin fonetic” al scrierii româneşti. (Observăm, cu toate acestea, în treacăt, că absenţa unor reguli explicite de „citire” poate determina pronunţii aberante. De exemplu, dat fiind că în cuvinte ca nas şi încă nazala este notată cu aceeaşi literă, n, absenţa unei reguli care să prevadă că litera n notează sunetul [r|] (= nazala velară) atunci când precedă literele c, g şi sunetul [n] (= nazala dentală) înainte de vocală sau la finală de cuvânt, poate duce la o pronunţie deviantă ca [înkă] (cu nazala dentală). în schimb, regulile care nu pot fi formulate (categoria (b) de mai sus) reflectă o proprietate structurală a sistemului de scriere, şi anume un anumit grad de ambiguitate a scrierii în raport cu pronunţarea. în acest sens, putem spune că „regulile care nu pot fi formulate” măsoară gradul în care scrierea românească se îndepărtează de o „scriere fonetică”. Imposibilitatea de a formula o regulă de „citire” arată că scrierea nu „redă” în toate cazurile pronunţarea sau, altfel spus, nu este în toate cazurile „motivată” de pronunţare. în acest moment putem preciza o idee pe care o sugeram la sfârşitul primului paragraf al acestui articol. Scrierea românească nu este în întregime fonetică nu numai pentru motivul că principiul fonetic nu este singurul pe baza căruia această scriere este normată, ci şi pentru motivul că există cazuri în care raportul dintre sunete şi litere nu are un caracter sistematic, ceea ce se manifestă prin imposibilitatea de a formula acest raport în termenii unei reguli (adică a unei relaţii cu caracter general). 4. Recunoaşterea, pe de o parte, a faptului că există un număr de cazuri în raport cu care nu se pot formula reguli şi, pe de altă parte, inventarierea exactă a acestor cazuri are, credem, consecinţe practice care nu trebuie neglijate. în primul rând trebuie avut în vedere modul de elaborare a dicţionarului ortografic şi ortoepic. Un astfel de dicţionar trebuie să indice pronunţarea pentru toate cuvintele care conţin o literă sau o secvenţă de litere al cărei corespondent fonetic nu poate fi fixat printr-o regulă. în acest caz, dicţionarul trebuie să îndeplinească rolul pe care nu îl poate îndeplini regula; este deci un înlocuitor al regulii. Este clar că, în aceste condiţii, dicţionarul nu poate fi scris decât după ce au fost identificate exhaustiv toate situaţiile pentru care nu pot fi formulate reguli (toate cuvintele care conţin literele e, i, o, u urmate de litere vocalice; toate cuvintele care conţin literele c, g urmate de literele e, i urmate de litere vocalice etc.). în al doilea rând, trebuie avută în vedere predarea ortografiei şi a ortoepiei în şcoală: pentru toate cazurile în care nu se pot da reguli de citire (vezi aici mai sus), elevii ar trebui deprinşi să utilizeze dicţionarul ortografic şi ortoepic (sau orice alt dicţionar care indică pronunţarea) ori de câte ori cuvântul nu le este suficient de familiar. Crearea acestei deprinderi este, credem, mai utilă decât încercarea de a formula o regulă aproximativă, a cărei aplicare poate duce la pronunţii greşite, tocmai datorită imposibilităţii de a formula o regulă cu caracter general. 261 NOTE ASUPRA SEMNIFICAŢIEI UNOR PĂRŢI DE VORBIRE: SUBSTANTIVUL ŞI ADJECTIVUL* 1. Observaţiile care urmează ne-au fost prilejuite de reexaminarea mai multor definiţii tradiţionale date unor părţi de vorbire. După cum se ştie, în definirea părţilor de vorbire se folosesc, în mod tradiţional, criterii gramaticale şi criterii semantice. Cele de mai jos nu trebuie înţelese ca rezultatul intenţiei de a prezenta un „studiu critic” asupra elementelor semantice care intervin în mod tradiţional în definirea părţilor de vorbire, ci trebuie înţelese exact în sensul indicat în titlu, ca succesiune de note. 2. Noţiunile de „obiect”, „calitate” şi „însuşire”. Termenii menţionaţi în titlul acestui paragraf ne-au atras atenţia întrucât figurează în definiţiile date în GLRI1, p. 55 (§ 52) şi p. 114 (§ 117), substantivului şi, respectiv, adjectivului. Substantivul este definit {lucr. cit., p. 55) semantic ca denumind „obiecte în sens foarte larg, adică fiinţe, lucruri, fenomene, acţiuni, însuşiri, relaţii”. Despre adjectiv, se spune (lucr. cit., p. 114) că „exprimă o calitate a unui obiect acordându-se cu substantivul care exprimă numele acelui obiect”. 1°. Prima observaţie pe care o facem priveşte faptul că, printre „obiectele în sens foarte larg”, în GLR I, p. 55, se înregistrează şi însuşirile. Or, în lipsa unei convenţii terminologice explicite, este foarte greu - dacă nu chiar imposibil - să facem distincţia între însuşiri (denumite de substantive) şi calităţi (denumite de adjective). Este clar că, fără o convenţie prin care să se stabilească diferenţa de sens dintre însuşire şi calitate, nu putem spune decât că o categorie de substantive, anume acelea care denumesc însuşiri, este semantic identică cu adjectivele sau, altfel spus, că între substantivele care denumesc însuşiri şi adjective nu există nicio diferenţă de ordin semantic. Concret: semnificaţia unui cuvânt ca frumuseţe este de acelaşi tip cu aceea a unui cuvânt ca frumos. Ni se pare că o astfel de concluzie se află în evident dezacord cu intuiţia lingvistică a oricărui vorbitor de limbă română. 2° Pe de altă parte, în această ordine de idei, ni se pare indicat să punem în lumină un aspect care nu apare cu evidenţă decât din compararea celor două definiţii citate: ceea ce deosebeşte sensul unui adjectiv de sensul unui substantiv care numeşte o însuşire (= calitate) nu este altceva decât modul în care „însuşirea” (= calitatea) este concepută: în cazul adjectivelor, conform definiţiei citate, calitatea este concepută ca aparţinând obiectului (desemnat de substantivul determinat); în cazul „abstractelor calităţii”, calitatea este concepută oarecum „în * în LR XXXIX (1990), nr. 1, p. 18-20. 1 Gramatica limbii române, Voi. I, Ediţia a 11-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Bucureşti, Editura Academiei, 1966. 262 sine”, în mod independent de (orice) obiect, adică este asimilată „obiectelor” propriu-zise2. Deosebirea menţionată poate fi considerată de natură semantică, nu gramaticală. Opoziţia calitate „în sine” / calitate „în obiect” este, după cum se observă, corelată cu o diferenţă de ordin formal (distincţia substantiv / adjectiv trebuie considerată ca fiind de natură formală), ceea ce înseamnă că este relevantă din punct de vedere structural. 3° Noţiunea de „obiect în sens foarte larg” a fost, probabil, introdusă în definiţia substantivului ca urmare a intenţiei de a face ca substantive de tipul frumuseţe, tinereţe etc. să fie subsumabile caracterizării semantice a substantivului ca „parte de vorbire care denumeşte obiecte”. Astfel, „salvarea” definiţiei presupune adoptarea unui punct de vedere foarte controversat: este vorba de faptul că, în momentul în care facem dintr-o însuşire un obiect (mai concret spus: considerăm că frumuseţe se referă la un obiect care nu diferă în mod esenţial de un „obiect” ca acela denumit prin cuvântul pisică), nu facem decât să „reificăm”, însuşirile, adică nu facem decât să introducem un simplu „produs” al minţii omeneşti (cum este „însuşirea” detaşată de obiectele care o posedă) în ordinea lucrurilor materiale, existente dincolo de conştiinţa noastră. 4° Se admite, de obicei, că ceea ce face ca un semn oarecare să „denumească” un obiect (sau o clasă de obiecte) este un element de natură mentală: „conceptul” sau „ideea” sau „imaginea” pe care o deţinem în raport cu obiectul respectiv. Dacă admitem că „obiectul” denumit de un substantiv ca tinereţe este însuşirea la care se referă cuvântul aici în discuţie, ne putem întreba care este, în acest caz, „elementul mental” („conceptul”, „ideea” sau „imaginea”) pe care îl deţinem în legătură cu acest obiect? Nu putem admite cu uşurinţă ideea că un substantiv ca cel la care ne referim nu-şi denumeşte obiectul prin intermediul unei entităţi mentale (ca toate celelalte substantive), după cum nu putem admite (fără a contrazice definiţia) ideea că un substantiv ca cel pe care-1 discutăm nu denumeşte un obiect. în ceea ce priveşte adjectivele, ne putem pune următoarea întrebare: Se deosebeşte adjectivul de substantiv prin aceea că ultimul denumeşte obiecte, în timp ce primul nu denumeşte decât „calităţi ale obiectelor” (desemnate de substantivele determinate)? Răspunsul ni se pare a fi negativ: se poate considera că adjectivul denumeşte (prin intermediul calităţii) tot obiecte, anume pe acelea care deţin calitatea exprimată de adjectiv. Mai concret: obiectele denumite de un adjectiv ca verde sunt toate obiectele caracterizate prin calitatea de a fi verzi. Ideea se bazează pe faptul că adjectivul nu denumeşte pur şi simplu calităţi, ci calităţi ale obiectelor. Adoptând acest punct de vedere excludem posibilitatea de a înţelege adjectivul ca nume „al calităţii în sine”, deci al calităţii „reificate”. Cele discutate aici sub 1° - 4° arată că întrebuinţarea formulării „obiect în sens foarte larg” în definiţia substantivului antrenează după sine complicaţii nedorite de cei care au formulat definiţia şi care ar trebui avute în vedere atunci când se evaluează sistemul de definiţii (tradiţionale) ale gramaticii. 2 Cu privire la substantivele care denumesc „însuşiri”, în GLR I, p. 30, se spune: „substantivul exprimă însuşirea considerată ca obiect (abstract) de sine stătător”. Aceasta, spre deosebire de adjectiv, care „exprimă o însuşire a unui obiect” [s.n., E.V.]. 263 3. în § 2. am semnalat câteva inconveniente ale modului în care sunt caracterizate semantic substantivele şi adjectivele. Sub 1° ne-am oprit asupra implicaţiilor ontologice pe care le are noţiunea de „obiect în sens foarte larg”. Cele arătate pun în evidenţă faptul că definiţia semantică a substantivului (mai exact: ideea de „obiect în sens foarte larg”) se bazează de fapt pe o ontologie identică cu aceea a limbii: definiţia implică o reificare a însuşirilor, tot aşa cum limba, prin „abstractele calităţii”, transformă în obiecte calităţile (= însuşirile) pe care le denumesc substantivele din această categorie. Credem că discuţia de sub 2° este de natură să pună în evidenţă faptul că identitatea dintre ontologia teoriei limbii şi ontologia limbii nu este necesară. Mai mult: se poate spune că tocmai separarea celor două ontologii face posibilă distincţia clară între adjective şi „abstractele calităţii”. Căci cele arătate sub 2° conduc la concluzia că limba îşi creează propria ei ontologie, diferită de ontologia teoriei limbajului. Se poate observa că, în cazul în care ontologia asumată de teorie ar fi identică cu ontologia limbii, o astfel de caracterizare semantică (ca cea de sub 2°) a „abstractelor calităţii” ar fi lipsită de sens. 4. Mulţi au sentimentul că se mişcă pe un teren sigur atunci când folosesc „limbajul tradiţional” al gramaticii. Acest sentiment de siguranţă provine, credem, pe de o parte, din faptul că, de-a lungul a zeci şi chiar sute de ani, oamenii (gramaticieni, profesori, şcolari etc.) s-au folosit de acest limbaj pentru a descrie faptele de limbă într-un mod care poate să dea oricui o idee despre ce este un anumit fapt gramatical. Pe de altă parte, sentimentul de siguranţă provine din aceea că - cel puţin în aparenţă - toată lumea cunoaşte sensul cuvintelor folosite în acest limbaj: toată lumea ştie ce este o proprietate, o calitate, o însuşire, toată lumea ştie ce înseamnă a (de)numi, ce înseamnă un obiect etc. Intenţia notelor de mai sus a fost aceea de a înlătura sentimentul prea acut de „siguranţă” pe care l-am amintit aici, mai sus. De aceea am atras atenţia asupra faptului că, deşi consacrat prin „tradiţie” şi prin „uz”, „limbajul tradiţional” al gramaticii ascunde de multe ori nebănuite capcane. Pentru a le putea evita, e necesară mai întâi de toate o critică aprofundată a ceea ce am numit „limbajul tradiţional” al gramaticii. 264 IV. SEMANTICĂ, PRAGMATICĂ, STILISTICĂ ANALYTIC SENTENCES IN NATURAL LANGUAGES* 0. The puipose of the subsequent lines is to examine a part of Katz’s (1964) theory of analytic, contradictory and synthetic sentences, viz. the theory of analytic sentences.* 1. I pointed out elsewhere (Vasiliu, 1968) that Katz and Fodor’s theory, although intended to be a semantic one, is not at all concemed with the basic semantic problem of truth; although semantic, this theory is not intended to lay down truth conditions for the expressions it is dealing with. The semantic device enables us only to characterize a sentence (within a language L) (a) as semantically normal or abnormal, (b) as semantically ambiguous or unambiguous, (c) as being or not a paraphrase of another one or (d) as having some other semantic property. Katz (1964) tried to enlarge the framework of the theory by supplementing it with some statements, definitions and rules accounting for the analytic, contradictory or synthetic character of sentences generated by a (transformational) grammar G. It is obvious that classifying sentences into analytic, contradictory and synthetic is a matter of their truth value; roughly speaking, analytic sentences are those whose truth is not depending on facts, contradictory sentences are those whose falsehood also is not depending on facts, and synthetic sentences are those whose truth value has to be established only by reference to facts. I shall not discuss here the truly philosophical problem of motivating this classification. I should only point out that despite the fact that this classification is entirely grounded on the concept of ‘truth value’, Katz’s theory does not account for this matter in any way. 2. We shall give here the most important definitions and comments from Katz’s study. Katz ([1964], p. 531) defines an analytic copula sentence (i.e., of the form N-is-Aj or N-is-N) as follows: “The copula sentence S is analytic on the reading rii2 if and only if every semantic element 2 is a path of the predicative (i.e., Aj or NP). Let us consider the sentence (1) ^nisn5 where A is represented in the dictionary by (la) A J I b I c B is represented by (lb) B I a where a-b~c is p\ and a-b is p2 and a, b, c are semantic markers. The fully semantic representation of (1) would be (lc) yi n is ° B I I a a I I b b I c It is obvious that according to the previous defmition, (1 c) is analytic: path a and b from p2 are also in pt\ to a from p2 corresponds a in px, to b from pj corresponds b inp\. As Katz ([1964], p. 532) pointed out, “analyticity is the counterpart, on the sentence level, of the relations of synonymy and meaning inclusion, found on the level of lexical items and expressions”. For the sentences derived by generalized transformations, the concept of analyticity is defined as follows: “... A transformationally compound sentence S is analytic on a reading if the matrix sentence and the sentence embedded into the matrix to construct S are 267 paraphrases on a reading or if the embedded sentence is redundant.” (Katz [1964], p. 540) A special definition for analytic conditionals (of the form ‘if Si, then S2’) is given in order to reach a definition for logical ‘entailment’ (L - implication, in Camap’s terminology). The structure of a sentence like (2) if S\ then S2 is: The definition of an analytic sentence like (2) is: “A sentence S... is analytic on the reading ri 2 if and only if (a) it is the case that the reading r{ for the whole sentence .S'i and the reading r2 for the whole sentence S2 which are amalgamated to form r<_2 are, respectively, formed from the amalgamation of r(NP\) and r(VPt), where r(NP\) is the reading for NP\ and r(VP\) is the reading for VPh and the amalgamation of r(NP2) and r(VP2), where r(NP2) is the reading of NP2 and r{ VP2) is the reading of VP2 and (b) it is the case that the relation between r(NP{) and r(JVP2) and the relation between r(VP{) and r(VP2) is exactly that which (D6) [= the first definition quoted in this paper, E. V.] specifies for pi and p2, i.e., all semantic elements in r(NP{) are in r(NP2) and all semantic elements in r(VPi) are in r(VP2)." (Katz [1964], p. 541) The definition for logical entailment is the following: “The sentence Sj entails the sentence S2 if and only if the condiţional ‘If Su then S2 is analytic.” (Katz [1964], p. 541) It should be noticed that all the previous definitions are grounded on the idea of predicative ‘emptiness’ or ‘vacuity’ or ‘redundancy’ characterizing analytic sentences. That is - unformally speaking - each sentence belonging to one of the types defined above, could be considered as being founded by two main parts: one which is ‘meaning bearing’ and another which does but ‘repeating’ (a part of) the meaning of the first part. This conception is rooted - as Katz ([1964], p. 543) sointed out - in Kant’s theory of analytic truth. In all of the definitions quoted above the concepts of synonymy and meaning inclusion’ are involved (see Katz [1964], p. 532 and our previous juotation conceming this matter). The examples given by Katz are the following: (3) Bachelors are unmarried. (4) The happy child is happy. (5) The man who is cheerful is cheerful. (6) The pediatrician who loves her is a doctor who loves her. (7) The man who stole the cake is the man by whom the cake was stolen. (8) Stones are physical objects. (9) Spinsters are adult women who have never been married. 68 r or (10) The mart who ran every race ran every race. (11) The owner of the team owns the team. (12) The person who lent Sam the book lent the book to Sam. (13) What costs lots of money costs lots of money. (14) The sweating man sweats sometimes. (15) The child who often sleeps sleeps of ten. One can easily see that - excepting (3), (6), (8), (9) - all of the sentences above are characterized by some kind of repetition of one or more of their constituents or constituent phrases. To conclude the brief explanations of Katz’s theory, I recall the final lines of the study: “The notion analytic sentence that we have explicated does not cover all the cases usually described as necessary truths. Thus, our explication explains why some necessary truths, viz. the analytic ones, are necessary, but it leaves open the question why those necessary truths that are not predicatively vacuous are necessary.” 3. The theory sketched above seems to me questionable in many respects. 1°. Katz’s first defmition of analyticity (Katz [1964], p. 531, (D6); cf. above, under 2) has to be revised, because, in the form given by Katz, it holds only to the extent that p2 (- the reading of the predicative) does not contain any distinguisher. As Katz & Postai ([1964], p. 14) pointed out, distinguishers are the idiosyncratic parts of the meaning, thereby a definite distinguisher is supposed to occur only once in a dictionary of L (see also Katz & Fodor [1964], p. 500). Hence one has to infer that given a distinguisher occumng as a final element of the path p2, <•), cannot, by defmition, occur any longer in any other path, that is in px (= the path of the subject - NP). I think that this observation implies one of the two following consequences: (a) either the distinction semantic marker / distinguisher has to be waived and then the entire theory must be revised, or (b) the distinction semantic marker / distinguisher is to be maintained, and then, in an ideally refined semantic system, where each reading associated to each lexical item ends with a distinguisher, the distinction between analytic and synthetic sentences completely disappears. It seems for me clear enough which would be the implications of waiving the distinction here under discussion and I shall not make here any comment about this matter. I shall discuss only some implications of (b): (a) From the fact that one might construct a dictionary (even for an artificial language) where the conditions stipulated in (b) are fulfilled, it follows that there are at least artificial languages where the distinction analytic / synthetic does not hold\ moreover, even the existence of such a distinction becomes a matter of choosing between languages: the distinction analytic / synthetic is a characteristic only of some languages. (P) We are told by Katz & Fodor [1964] that to express a given meaning property by a semantic marker or by a distinguisher is (again!) a matter of choice: 269 The decision to represent a piece of lexical information by semantic markers or by distinguishers can only be justified by showing that it leads to correct interpretation of sentences.” (Katz & Fodor [1964], p. 498) “Decisions to represent a piece of lexical information by a marker or a distinguisher determine in part what semantic ambiguities will be only marked in the semantic interpretation of sentences and what will be both marked and resolved.” (ibidp. 499) The number of quotations might be increased. Let us examine a plain theoretical example: the lexical item B cannot be fully described only by the semantic markers a, b; there is a semantic remainder x, which might be represented either by the semantic marker c or by a distinguisher, 5j. AdopPing the first solution we shall have: (16a) B I a l I c Adopting the second one we shall have: (16b) B I a I b J> Let us now suppose B is a predicative, and we have also a noun A, represented in the dictionary by the semantic markers a, b, c, d and the distinguisher 5;. Let us consider now the sentence (17) Jnisn5 If we decide to represent B as in (16 a) the semantic structure of (17) would be (17a) ^nisnB If we decide to represent B as in (16 b), the semantic structure of (17) would be (17b) JnisnB I I a a I I b b Si It is obvious that, according to Katz’s defmition, (17a) is analytic while (17b) is not. We may conclude this point by saying that not only analyticity is a matter of choosing between languages but it is a matter of choice in constructing one and the same language. It is worthy to note that one of Katz’s most important arguments against Camap’s [1960] theory of analyticity sounds as follows: “In this proposal of Camap’s, the synonymous terms, expressions and sentences of the language, the incompatible constructions, the analytic sentences, etc., are given in terms of what amounts to a list of conventions ... But here an old difficulty ... retums to plague him. Again, he fails to provide relevant constraints for his theoretical construction.” (Katz [1966], p. 50) He quotes further some lines from Camap [1960], where the author shows that the choice of meaning postulates is free. Katz’s comment is: “This may sound like the best of tolerant liberalism, but tolerance is not always a good thing” (Katz [1966], p. 51). And further: “With different authors we can have different languages that differ with respect to just those features which will decide philosophical controversies” (ibid., p. 52). The comments under ((3) show that even within Katz’s theory, one can find enough freedom to choose between giving the same sentence an analytic or a synthetic status within the same language. (A very similar idea was expressed by Staal [1966], p. 79). 2°. Katz’s attempt is to solve the problem of analyticity by specifying a kind of ‘inherent property’ of a class of sentences (viz. the analytic ones). This property is not the ‘necessary truth’ but the ‘vacuous predicativity’. This ‘emptiness’ is detected by the linguistic feeling of each speaker, beyond every analytic sentence. I should point out that the concept of 4predicaţively vacuous’ although explicitly defined (cf. above, under 2, the first defmition quoted) becomes quite loose when applied to the analytic conditionals; here there is no more question of relation between the path of NP subject and the path of the Predicative, but between an NP subject of the clause and that of the main sentence, on the one hand, between the VP of the clause and that of the main sentence, on the other hand. 271 That means that emptiness (or vacuity) is not only a property of the predicativity but also of something else. What kind of relation could be found behind this ‘something else’? We cannot get any answer within Katz’s theory. It is important to note that Katz claims that the relations holding between the NPs and VPs within an analytic condiţional are semantically vacuous in the same way as the relations between a subject NP and a predicative are. However, if not asserted about some definite syntactic relation, the term ‘vacuous’ becomes a very ‘prescientific’ term, which needs an explicatum. Therefore we are allowed to ask whether in sentences like: (18) This man is married or unmarried. (19) It is not the case that I am writing or I am walking, if and only if it is not the case that 1 am writing and it is not the case that I am walking the relations holding between this man and married or unmarried (18), or between the first part of (19) (until ‘if and only if) and its second part, are less semantically vacuous than the predicative relation holding between bachelor and unmarried. If they are not, we have to ask further why sentences like (18), (19) were not taken into account. 3°. The definition for analytic condiţional does not hold for every analytic condiţional. To demonstrate this it is sufficient to show that a sentence like (20) If[(x is a man) and (if x is a man then x is mortal)] then x is mortal cannot be characterized as being analytic in terms of Katz’s theory, although it is. The structure of (20) has to be (20a) is a man NP, VP? x is a man NP4 NP, VP3 x is mortal VP4 is mortal Looking at (20a) one can easily see that - let us say the vacuity condition is fulfilled only by NP3-NP4, VP3-VP4. Does it suffice? We can get no answer in Katz’s definition. Furthermore, we may say that the definition of logical entailment is wrong for it is grounded on a wrong definition of the analytic conditionals. 272 4°. Concluding his paper, Katz ([1964], p. 542-543) makes the following claim: “The notion analytic sentence that we have explicated does not cover all the cases usually described as necessary truth. Thus, our explication explains why some necessary truths, viz. the analytic ones, are necessary”. It is true that Katz tried to give a characterization of analytic sentences with no regard to their truth value. But I was unable to fînd any reference to the truth value within his theory and consistently even less any explication of the necessary truth by the criterion of ‘predicative vacuity’. As a matter of fact nobody could infer (in a reasonable way) from a vacuous predicativity the necessary truth of a sentence unless some explicit statement about this relation were previously made. But such an explicit statement is hard to be found in Katz’s theory. 5°. Let us assume the theory here under discussion does account somehow for the analyticity of sentences like: (21) The men which are bachelors are unmarried. However, one can easily see that it cannot account for the analyticity of (22) Either the men are not bachelors or they are unmarried or for that of (23) The men which are bachelors are unmarried if and only if either the men are not bachelors or they are unmarried. That is the theory is provided with no rule enabling us: (a) to account for the synonymy holding between (21) and (22) and (b) to define the possible analyticity of sentences of the form (24) Si if and only if S2 (our previous (23) is such an analytic sentence). This happens because within the framework of this theoiy no distinction is made between logical signs (not, no, either ... or, if... then, if and only if, etc. are such signs) and non logical signs, and no explicit truth conditions are established for the logical signs. In this way the theory cannot express the elementary relations of synonymy between analytic sentences and it cannot give the possibility of inferring analytic sentences from analytic sentences. 4. Once arrived at the end of my criticai approach, the question to be raised is whether Katz’s theory of analytic sentences could be maintained. In order to do this, we have to answer the subsequent two questions: - Has this theory any theoretical justification? - Has this theory any empirical justification? 1°. Katz’s paper is intended to be a reply both to Camap’s theory of L-concepts (in particular to the theory of L-true, L-false, L-indeterminate sentences) and to Quine’s criticisms to Camap. In his Two dogmas of empiricism (appeared in 1953 in From a logical point of view, here quoted as Quine [1963], see the references), Quine made a strong criticism to Camapian theory of analytic sentences, from a logical and philosophical point of view. In agreement with Quine’s criticisms, Katz [1964] 273 tried to construct his own theory of analyticity, from the point of view of a linguist; his theory is intended to be free of the supposed Camap’s errors, and to give an answer to the so-called “Quine’s problem”. Quine ([1963], p. 22) makes a distinction between two types of analytic sentences: type one is represented by expressions like no unmarried man is married, type two is represented by expressions like no bachelor is married. The first type is called logically true and the term ‘analytic’ is reserved only to the second type. The expressions belonging to the first type are formed with the help of the ‘logical particles’ (= logical signs in the Camapian terminoiogy previously adopted here), like no, un-, if... then, and, etc. According to Quine ([1963], p. 22-23), “a logical truth is a statement which is true and remains true under all reinterpretations of its components other than the logical particles”. The second type is characterized by the fact that “it can be tumed into a logical truth by putting synonyms for synonyms” (Quine [1963], p. 23). Thus putting ‘unmarried man’ for its synonym, ‘bachelor’, we get from our second example, our first one. We can find the same distinction to Camap [1960]. In Katz [1964] we can fmd no reference to such a distinction so that one might consider that the analyticity problem refers only to the second type of sentences and has nothing to do with the logical truth problem. Which is now Quine’s point? Quine claims that a boundary between analytic and synthetic statements simply has not been drawn. “That there is such a distinction to be drawn at all is an unempirical dogma of empiricists, a metaphysical article of faith.” (Quine [1963], p. 37) In other words, Quine simply rejects the idea of an existing class of analytic sentences. This rejection is grounded on the following arguments: (a) The statements of the second class cannot be reduced to those of the first class by defmitions, that is assuming that ‘bachelor’ is defined by ‘unmarried man’. It is because “we find that defmitions - except in the extreme case of the explicitly convenţional introduction of new notations - hinge on prior relations of synonymy” (Quine [1963], p. 27). (b) “The effort to explain cognitive synonymy first, for the sake of deriving analyticity from it ..., is perhaps the wrong approach. Instead we might try explaining analyticity somehow without appeal to cognitive synonymy. Afterward we could doubtlessly derive cognitive synonymy from analyticity satisfactorily enough if desired ... Singular terms may by said to be cognitively synonymous when the statement of identity formed by putting ‘=’ between them is analytic.” (Quine [1963], pp. 31-32) That is synonymy might be defined in terms of analyticity but not vice-versa. (c) The possibility of defining analyticity in terms of semantic rules is also rejected by Quine: (a) “The rules tell us that such and such statement and only those, are analytic statements of L. Now here the difficulty is simply that the rules contam the word ‘analytic’, which we do not understand! We understand what expressions the rules attribute analyticity to, but we do not understand what the rules attribute to those expressions. In short, before we can understand a rule which begins ‘A statement S is analytic for language L0 if and only if...’, we must 274 understand the general relative term ‘analytic for’.” (Quine [1963], p. 33) O) “Once we seek to explain ‘S is analytic for U generally for variable ‘Z,’ (even allowing limitation of ‘Z,’ to artificial languages) the explanation ‘true according to the semantical rules of V is unavailing; for the relative term ‘semantical rule of is as much in need of clarification, at least, as ‘analytic for’.” (Quine [1963], p. 34) Summarizing, we might say ‘Quine’s problem’ is the following: we have no criterion for distinguishing analytic sentences from the synthetic ones; thus, the distinction analytic / synthetic is untenable and is no more than a dogma. To invalidate Quine’s statement it is necessary to find a satisfactory and exact criterion for distinguishing analytic sentences from the other ones. The task of fmding out such a criterion is assumed by Katz. The criterion proposed by him is the ‘predicative vacuity’: a sentence is analytic if its predicate does not ‘add’ any meaning to that of the subject - NP. However, the criterion proposed cannot be taken as a proper reply ‘to Quine’s problem’: We tried to show that the concept ‘predicative vacuity’ loses its exact significance if used to account for the meaning vacuity of various syntactic relations (see 3, above 2°). That is it is not an exact concept, enabling us to make a clear distinction between syntactic relations provided with ‘meaning vacuity’ and syntactic relations provided with no such property. Staal [1966] stresses the difficulty of differentiating an expression like bachelors are men from an expression like whales are mammals by saying that the former is meaning vacuous whereas the latter is not (pp. 78-79). Our sentence (20) cannot be characterized as analytic; although it obviously is. Moreover: let us admit provisionally that Katz’s criterion does work; in such a case this criterion would not become a characterization of analyticity but of some other semantic property of a class of sentences; it is because Katz’s criterion would not be an explanation of the fact that a sentence like (3) (= Bachelors are unmarried) has the same semantic property (that of being always true) as a sentence like no married man is unmarried, under the condition that bachelors have the meaning ‘unmarried men’? This happens because, since for Katz the truth value seems to be a problem of no semantic interest, his theory establishes no explicit relation between ‘predicative vacuity’ and ‘truth’ (see 3, above 4°). But it is obvious for me that if a problem of analytic sentences does exist (= there is such a class of sentences), this problem is precisely the relation between some definite meanings and the necessary truth of the sentences. To explain analyticity equals for me to explain exactly this relation and Katz’s theory fails to explain it. It is interesting also to look at Katz’s proposed definitions of analyticity: all of them do contain the phrase ‘a sentence S is analytic ...’, phrase incriminated, as we already saw, by Quine; he says: “Well, but what does it mean ‘analytic’?”. I shall not discuss here whether this question is somehow justified; I only like to underline that Katz’s definitions intended to be a reply to Quine have exactly the form criticized by him. Concluding this point, it is worthy to recall that Katz’s theory is intended to be not only a reply to Quine’s but also to Camap’s theory of analyticity. Katz T7C rejects Camap’s explanation of analyticity, because it is grounded on a too arbitrary choice of rules and postulates. But (I hope I succeeded in showing it) Katz’s theory (at least in its present form!) is by no means less ‘liberal’ than that of Camap’s (see 3, above 1°). Hence, in a very natural way, one is allowed to ask: Why reject Camap’s [1960] theory of meaning postulates? Why not consider exactly Camap’s theory as the very reply to ‘Quine’s problem’? It seems that Katz’s study is not a ‘reply’ (either to Quine or to Camap), because it fails to give any new explanation of what is called ‘analyticity’. 2°. One might ask oneself whether Katz’s theory could be viewed (but not in concord with the author’s claim!) as a plain application of the principles of some ‘general semantics’ to the realm of natural languages. My answer would be that it is not the case. And it is so, because obviously the theory is descriptively inadequate - it fails to account for logical entailment (see 3, 3°), for the relations holding between various analytic sentences which obviously have the same meaning (see 3, 5°) - and, perhaps first of all, because this theory whose very object is the problem of truth does not say anything about it. REFERENCES Camap [ 1960] = Rudolf Camap, Meaning Postulates, in Supplement to Meaning and Necessity, Chicago, 1960. Fodor & Katz [1964] = Jerry A. Fodor and Jerrold J. Katz, The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language, Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1964. Katz [1964] = Jerrold J. Katz, Analyticity and Contradiction in Natural Language, in Fodor & Katz [1964], pp. 519-543. Katz [1966] = J. J. Katz, The Philosophy of Language, New York and London, 1966. Katz & Fodor [ 1964] = Jerrold J. Katz and Jerry A. Fodor, The Structure of a Semantic Theory, in Fodor & Katz [1964], pp. 479-518. Katz & Postai [1964] = J. J. Katz and P. Postai, An Integrated Theory of Linguistic Descriptions, Cambridge, Mass., 1964. Quine [1963] = Willard van Orman Quine, From a Logical Point of View, New York and Evanston, 1963. Staal [1966] = J. F. Staal, Analyticity, in Foundations of Language, voi. 2, n° 1, 1966, pp. 67-68. Vasiliu [1968] = E. Vasiliu, Interpenetration between Semantics and Syntax? (a criticai approach), CLTA VI (1969), pp. 101-112. 276 PARADOXES AND LOGICAL TYPES IN NATURAL LANGUAGES* Bertrand Russell In memoriam E.V. 1. Purpose. Answering the question “do natural languages contain paradoxes?”, Y. Bar-Hillel [1] takes the following position: natural languages do not contain paradoxes, that is they are not inconsistent, for - let us say — the “paradoxical” expressions occurring in natural languages are not real statements and, consistently, it is pointless to assign them “truth values”. But, as Bar-Hillel pointed out, we should pay “a price” for “keeping our natural languages consistent” [1; p. 396]; this price is to recognize “the non-existence of a mechanical procedure for deciding whether, given an utterance, a statement was made by it” [1; p. 396]. In other words, one should say that, given an utterance (in natural languages, of course), the question whether this utterance is or is not a statement is undecidable. To summarize Bar-Hillel’s position, I shall quote his final statement [1; p. 397]: “Inconsistency - no, undecidability - si!” Bar-Hillel’s point is obviously opposed to the one expressed by some other scholars (especially logicians), assuming that natural languages are inconsistent (for references, see [1; p. 397]). In the following lines, I shall examine the linguistic aspects of the category of semantic paradoxes which might be assigned to the family “Liar”. At least as far as these paradoxes are concemed, I shall try to show that, completely agreeing with Bar-Hillel’s first conclusion (= natural languages are not inconsistent), we have no price to pay for that (= we are not compelled to assume the undecidability with respect to the question: “was or was it not made a statement by this utterance?”). 2. Paradoxes in language systems. The source of paradoxes is - as was shown in [9; p. 61] - the “self-reference” or “reflexiveness” of some expressions (occurring in language systems or in natural languages); the “reflexiveness” itself is a kind of consequence of the fact that it is supposed that “a collection of objects may contain members which can only be defined by means of the collection as a whole” [9; p. 37]. We shall take an example; somebody says: (1) All sentences asserted by me are false. * în CLTA VII (1970), pp. 43-54. 277 In such a case, we may see that, if (1) is true, then (1) is false (because (1) belongs itself to “all sentences” asserted by the people asserting (1)); conversely, if (1) were false (i.e., if not all sentences asserted, but only some of them were false), then (1) would become true. This is obviously a possible form of the so-called “paradox of the Liar”. Let us consider now a language system where ‘p’ is a propositional variable, ‘Q’ and ‘FA’ are predicate constants. Let us assume now that ‘Q’ is a class of sentences characterized by some definite property (in particular, one might consider ‘Q’ as that property of “being asserted by a definite individual”); and ‘FA’ is the class of sentences having the property of being ‘ false’1. Our sentence (1) belonging to a natural language (e.g., being an English sentence) is to be rephrased as follows in our language system (2) (p)[Q(p)=>FA(p)] From (2), the expression (2')(p)Q(p)3(p)FA(p) is directly derivable [2; p. 35 theorem 13.6 (d)]. But from (2'), if the substitution of (2) for the variable ‘p’ is allowed, we directly derive (3) Q[(P)(Q(P) => FA(p))] 3 FA[(p)(Q(p) 3 FA(p))] From the class represented by (3) and (4) Q[(p)(Q(p) 3 FA(p))] the sentence (5) FA[(p)(Q(p) ^ FA(p))] is directly derivable [2; p. 32, RI3], That means, from (2), we are allowed to derive its proper negation (for (5) asserts that (2) is false). Several of the paradoxes discussed by the logicians might be reduced to a formula like (2) (for instance Burali-Forti’s paradox, the paradox of “impredicable”, the paradox of the class of all classes which are not members of themselves, etc.). Many solutions were given in order to exclude paradoxes from language systems; a detailed analysis of these together with their evaluation is to be found in [5; pp. 66-104], [6; pp. 778-782], Roughly speaking, the solution consists in finding a possibility t o p r e v e n t in (2) the substitution of an expression like (2) for the variable ‘p’; once this restriction imposed, expressions like (5) become underivable. The restriction was grounded either on the “theory of logical types” (in the form given in [9], or in some other modified one), or in some “rule” of the language system. In particular, in [6; p. 781] the following solution is proposed: 1 The other signs are the usual ones: ‘v’ (disjunction), (conjunction), ‘3’ (implication), “=’ (equivalence), ‘(x)’ (universal quantifier), ‘(3 x)’ (existential quantifier), (negation). 278 It is assumed that paradoxes are rooted in definitions like (6) P(x) = F(x) (7) P(x)=~F(x) (we changed the symbolism used in [6] - which is that of [9] - for the sake of simplicity). In definitions like (6), (7), the variable ‘x’ may take any value, even (8) x = F In such a case, we obtain a more particular form of (6), (7): (6a)P(F) = F(F) (7a)P(F) = ~F(F) In (6), (7) the variable ‘F’ is no longer allowed to take any value; namely, it cannot take the value (8') F = P because in such a case, we would get a definition “idem per idem” viz. (6b)P(P) = P(P) (7b)P(P) = ~P(P) That is, the restriction is not to be imposed on the argument ‘F’, but on the predicate variable ‘F’. The restriction has the form (9) F *P and must be attached to definitions like (6), (6a), (7), (7a). It is easy to see that, on the one hand, it is no reason to say that (9) is concemed only with the predicate variable ‘F’; because of (8'), we are allowed to say (9) is concemed with any ‘F’ either predicate variable, or argument of ‘P’ (predicate constant). On the other hand, it seems that the solution proposed does not embrace paradoxes of the type (2), that is, the solution is too restricted. Indeed, our paradox (2) might be restated as equivalence, in the form: (p)tQ(p) - FA(p)] At the same time, (6a) logically implies (6c)P(F) = F(F) In such a case, (2a) has the form on which a restriction like (9) has to be meaningfully imposed. Now, according to [6], we should say that (6c) does not become a paradox so far as it does satisfy condition (9). However, it is to be noticed that (2a) is but a particular form of (6c); accordingly, we would have to say (2a) is not a paradox, because condition (9) is satisfied; (10)Q ^F(A) But, as a matter of fact, (2a) is still being a paradox. 279 3. Paradoxes in natural languages. In this paragraph, I shall try to show that at least some of the expressions generating paradoxes in natural languages are of the same kind as (2). Let us consider the following sentences in English: (11 )Always, [if (John says ‘P’) then (‘P’ is false)] Let further ‘Pj’, ‘P2‘Pn’ be prepositional variables; let ‘always’ be the universal quantifier in our language; ‘Si’, ‘S2’,..., ‘Sn’ are propositional constants in the same language; ‘...Pi...’ is a sentence containing ‘P;’ as its proper constituent. We assume now the subsequent rules for our language: 3-1. Rule of inference. From the sentence ‘always (... P;...)’ a sentence of the form ‘... Si...’ is always derivable. 3-2. Rule of inference. From a sentence like ''always (if Pj, then P2)’ the sentence ‘if (always (Pi)), then (always (Pi))' is directly derivable. 3-3. Rule of inference. The sentence ‘P2’ is directly derivable from ‘Pi’ and ‘if Pi, then P2’ In such a case, one is able to do the following derivation: (12) i. Always (if (John says ‘P’), then (‘P’ is false)) ii. If (always John says ‘P’), then (always ‘P’ is false) (by 3-2, from i.) iii. If (John says ‘(always (if (John says ‘P’), then (‘P’ is false))), then ‘(always (if (John says ‘P’), then (‘P’ is false)))' is false. (by 3-1, from ii.) Let us suppose we have the assertion: iv. John says "(always (if (John says ‘P’), then (‘P’ is false))' From the class iv. and iii. we have to derive: v. ‘(1always (if (John says ‘P’), then (‘P’ is false)))' is false. Thus, we are allowed to derive in English from a sentence like i. (from (12)) its proper negation, e.g., (12) v. The paradox arises, like in the language system discussed in §2, when the substitution of the variable contained in a sentence by the sentence itself is allowed. 4. The theory of logical types in language systems. In order to avoid paradoxes, some language systems are provided with a hierarchy of the expression types (in the form given in [9] or in some other one). The motivation for introducing a types hierarchy in language systems is not only that of avoiding paradoxes, but also a more intuitive fact: the distinction between an object and what is said about the object. 280 Let us consider now an expression like (13) Px where ‘P’ is a predicate constant and ‘x’ an arbitrary variable (not necessarily an individual variable). We say ‘Px’ is a matrix and has no truth value. It becomes a sentence when ‘x’ takes some definite v a 1 u e s, which is formally expressed by substituting constants for ‘x’: ‘aj’, ‘a2\ ‘an’. For some of these substitutions, (13) becomes true, for some other ones, it becomes false. The fact of ‘taking different values’ is to be expressed by expressions of the form (14) x = ax x = a2 x = an In such expressions ‘ = ’ has to be understood as identity sign. Let us make now the following assumptions: 1°. ‘x’ is a prepositional variable; 2°. among the values which ‘x’ is allowed to take (15) Qx is to be found too. In such a case, we might write down (16) x = Qx In agreement with (16) and with the definition given to the identity sign, we have to say that all the properties of ‘x’ are at the same time the properties of ‘Qx’. Among the properties of a sentence (‘x’ and ‘Qx’ are both sentences) is to be found also that of ‘being true’; in other words, i.e., using the class terminology, both ‘x’ and ‘Qx’ may or may not belong to the class of true sentences. At the same time, the right-hand side of (16) says that the sentence ‘x’ belongs to the class ‘Q’. It is obvious that from the fact that ‘x’ belongs to the class of ‘true sentences’, it is by no means to be inferred that ‘x’ belongs to the class ‘Q’. Let us assume now ‘x’ does not belong to ‘Q’; such an assumption equals to say “ ‘Qx’ is not true”, that is “ ‘Qx’ does not belong to the class of true sentences”. In such a case, ‘x’ has the property of ‘being true’, whereas ‘Qx’ does not display the same property. That means not all the properties of ‘x’ are the properties of ‘Qx’ too, and therefore one should say that an expression like (16) is to be considered False. For (16) is false, one is enabled to say that no expression containing ‘x’ as argument variable may be substituted for ‘x’ in (13). In a more general form, one has to state that no expression of the form ‘Fx’ is to be taken as value of‘x\ But the statement above is grounded on the distinction between expression ‘x’, on the one hand, and an expression where ‘x’ occurs as its argument, on the other hand. We are then allowed to say that ‘x’ and ‘Fx’ (an expression containing ‘x’ as argument) belong to different types\ furthermore, since ‘Fx’ contains ‘x’ as 281 argument, that is ‘x’ is a part o/‘Fx’, we are allowed to say that ‘Fx’ belongs to a type higher than ‘x’. Let us consider now an expression where ‘Fx’ itself is an argument of some other expression. This expression belongs to a type higher than ‘Fx’. In the same way, one may construct expressions belonging to a higher type than the last one, and so on. In order to prevent the proliferation of symbols and to express in a simple way the type which a given expression belongs to, an indexation system is used. In such a case, one may represent the hierarchy of types using only the variable ‘x’ and a system of indexation: (17) x,(xo) X2(x,(x0)) X3(X2(Xi(x0))) Xn(Xn-l( ....(X0)) In (17) the subscripts express the place the given sign takes in the hierarchy of types; ‘x0’ means that ‘x’ belongs to the type zero; ‘xi’ means that ‘x’ belongs to the type one, etc. When an expression is a sequence of symbols, the type which the expression belongs to is indicated by the greatest number of the subscript. For example, the first expression of (17) is of the type one; the third - of type three; the nth - of type n. The argument expression in the third line (of (17)) belongs to the type two; the argument expression of (17) belongs to the type n-l. The types hierarchy does not involve only the variables, but the constants too. Let us take instead of ‘x’ the constant ‘a’; in other terms, we give ‘x’ the value ‘a’ in (17). We get: (18) ai(a0) a2(ai(ao)) a3(a2(a1(a0))) an(an-i( -.(ao))) In agreement with the types hierarchy, we have to state the following rules: (a) if an expression ‘A’ belongs to the type n, then its argument is an expression belonging to the type n-l; (b) a variable belonging to the type i, that is ‘Xj’, may take as values only expressions belonging to the type i, that is ‘ aj ’, ‘ af ’,..., ‘ a'" ’; or: ‘ Aj ‘ A- ’,..., ‘ A"1 ’. According to (a), (b), in a language system like that used in §3, an expression like (5) cannot be inferred. Indeed, if in (2) we assume ‘p’ belongs to the type n, then, according to (a), the whole expression belongs to the type n + 1 (i.e., the predicates ‘Q’ and ‘FA’ are of the type n+1). If such is the case, expression (5) is not derivable from (4), for ‘p’ belongs to the type n, whereas (2) belongs to n+1; therefore (2) cannot be substituted for ‘p’, according to rule (b). 5. The hierarchy of types in natural languages. I shall try now to show that a hierarchy of types may be constructed, in a reasonable way, within the grammar 282 of natural languages too. In such a case, this type theory for natural languages is to be accepted or rejected together with the corresponding theory of language systems. I would like to point out that some concepts of the transformational theory are related in some way to the concept of types hierarchy from the language systems. I have in mind concepts like “embedded sentence” or “transformational cycle”. An “embedded sentence” is a sentence which is a constituent of another sentence. For instance, in a sentence like (19) John says that the cat is black the sentence (20) that the cat is black is an embedded expression. In a labelled bracketing system, (19) may be represented as (21) (John says that (the cat is black) P[) P2 The concept of “embedded sentence” is connected in terms of the transformational theory with the concept of “cyclic transformation” (see [4; p. 143]). If the embedding and the embedded sentences fall within the framework of the same transformation Tj, then T; is to be applied twice: firstly to the embedded sentence, secondly, to the embedding one. In a more complex sentence, with a structure like (22) (NP says that (NP says that (... that. . .) Pi) P2. . .) Pn if each of the sentences ‘Pj’, ‘P2’, ..., ‘Pn’ falls within the framework of the transformation T„ then T, is to be applied n times, starting with the structure dominated by the lowest node P (i.e., ‘P,’) and ending with the largest structure, that is the structure dominated by the highest node ‘P’ (i.e., the node ‘Pn’). If one agrees that the subject together with the verb complements of a sentence might be viewed as “arguments” of the predicate (see [7], [10]), then the similarities between a schema like (22) and a schema like (17) become obvious. But along with these - let us say - “superficial” similarities, there are some others which may be considered “deeper”. I am going to consider the English word ‘something’ in (23) John says something. as being a kind of variable standing for a sentence, namely the sentence displaying the property of ‘being said by John’. In (23), the constituent ‘something’ is to be considered as an “argument” of the predicate ‘say’, in the same way in which, in (24) John reads the book. the constituents ‘John’ and ‘the book’ are to be considered the “arguments” of the predicate ‘reads’. As a variable, ‘something’ is allowed to take different values and these values are different sentences of English. For some of these values, (23) becomes true, for some others it becomes false (in particular, one of the values of ‘something’ is (20)). 283 In (23), an assertion is made about ‘something’; this assertion should be translated in the metalanguage as follows: (23a) “ ‘something’ belongs to the class of sentences which are ‘said by John’ ” or: (23b) “ ‘something’ has the property of ‘being said by John’ When some value is assigned to the variable ‘something’, then the assertion concems this particular value; thus, giving ‘something’ the value ‘(20)’ (‘(20)’ is the “name” of the sentence (20)), then the assertion is made about (20) and should be translated as follows: (19a) “sentence ‘(20)’ belongs to the class of sentences which are ‘said by John’ ”; (19b) “sentence ‘(20)’ has the property of ‘being said by John’ Under such conditions, one is enabled to say that if John does really say (20), then (19) is true; ifhe does not, (19) is false (see [10]). Let us suppose now that ‘something’ takes the value (25) Bill says something. In such a case, one gets the sentence (26) (John says that (Bill says something\\)n. In the same way in which it was argued in §4 that ‘Qx’ cannot be one of the values taken by ‘x’, one may argue that (25) can never be the value of ‘something’ itself. Indeed, if we assign to (25) the value ‘false’, (that means ‘something’ has not the property of ‘being said by Bill’), from this it is by no means to be inferred the same value for ‘something’. More specifically: if (23) is true and if we assign to ‘something’ the value ‘true’, we have to infer that (27) John says something which is true. But if (26) is true and if we assign to ‘something’ again the value ‘true’, nobody could infer from these (28) \fohn says that Bill says something’’ and ‘Bill says something’’ is true. and it is so, because (25) is allowed to be false even when ‘something’ is assigned the value ‘true’. Moreover: one is allowed to maintain that the “content” or the “meaning” of an expression is in some way dependent on the embedding status of this expression. Let us compare the following sentences: (29) I believe that ‘P;' and (30) I believe that I believe that ‘P] ’ where the embedded sentence of (30) is the same as (29). If (29) is false (that is, if (31) I do not believe Pj is true), then (30) is not necessarily false, for it might be the case of believing an untrue sentence. 284 The remarks above support our view that natural languages display some features of hierarchization of expression types. A formal device accounting for this hierarchy might be constructed by taking as starting point a transformational grammar of the ferm outlined in [3], I do not take as starting point the grammar in the form given in [4], because, in such a case, the transformations cannot be assigned a semantic sign,ficance. I am not going to develop here the full form of the grammar; I would like to confme myself to discuss what is to be changed in the form of the transformational grammar. 1°. The iniţial symbol will no longer be a single one, but many, e.g., ‘Si’, ‘S2’, ‘Sn\ In our system, the symbols ‘Pi’, ‘P2\ ..., ‘Pn’ are to be interpreted as propositional variables. The significance of a symbol like ‘Pj’ (1 Detn Nominal iii. Predicatei —»• VP, n AvP " V, nA Vi nB iv. VPi V, n Pi., Only rule iv. needs some comments; here ‘A’, ‘B’ are to be taken as simple abbreviations for any kind of verb complements (whose detailed structure we are not interested in) excepting the case in which the complement is a sentence. In such a case, the sentence must be assigned a type lower than the type of the sentence embedding it, or what is the same, a type lower than the type of the predicate of the embedding sentence. The lexical rule (that is the rule inserting lexical items instead of category symbols) has to assign the lexical items a type identical with that of the verb: (33) Lexical rule. V, - 3°. In particular, if ‘S’ rule iv. has the form ► sayt, believeknow, is of the type one, that is, if the iniţial symbol is ‘St’, (34) iv’.VPi V,n Ao V,n B0 Copula n Predicative [ Obviously, a ‘ S t ’ is a sentence with no embedded sentence, because there is no sentence of the type zero. 285 4°. Transformations are to be considered those operations by means of which, given one or several sentences, another true sentence (or a class of true sentences) is derived. It is not the task I proposed myself to develop here a theory of transformations. I gave the above characterization for what I mean by “transformation” only in order to exclude from the class of transformations the operations by which a sentence is substituted for a “dummy symbol” (= propositional variable, in our terminology), ‘P’, within another sentence. That means the operation by which from (35) I believe that ‘Pi ’ and (36) The cat is white one derives (37) (/ believe that (the cat is white) s])s2 is not a transformation, for (37) is not a necessary “consequence” of (36); indeed, (37) may have the value ‘false’ even when (36) is true ((35) is a matrix and has no truth value). On the contrary, the operation by which from (38) Always ((‘P’ is true) or (‘P’ is false)) and (39) I am reading the book we derive (40) (‘/ am reading the book’ is true) or (‘/am reading the book’ is false) is a transformation, for, according to rules 3-1, 2, 3, (40) is a necessary consequence of (38), that is, if (38) is true, then (40) must be necessarily true too. 5°. A rule for substituting a ‘P;’ variable is to be stated as follows. Let ‘Si’, ‘S2\ ..., ‘Sn’ be abbreviations for sentences of the type 1, 2, 3, ..., n, respectively. 5-1. Rule for variables substitution. In a sentence ‘... Pj ...’, ‘Sj’ may be substituted for ‘Pj’ when and only when i = j. 6°. For expressions like (41) If P;, then Pj (where i = j or i ^) or (42) P, or Pj (where i = j or i ?^j) cannot be derived either by means of “phrase structure rules” or by means of transformations (in the sense given under 4°), the grammar has to be provided with a new kind of rules, which I am going to call composition rules. They must be stated as follows: 5-2. Composition rule. If ‘Pj’, ‘Pj’ are sentences in L, then ‘If Pj, then Pj’ is also a sentence in L. 5-3. Composition rule. If ‘Pj’, ‘Pj are sentences in L, then ‘Pj or Pj’ is also a sentence in L. 286 7°. Since complex sentences in L are not only those sentences containing embedded sentences, but expressions like (41), (42) too, and many others derived by means of transformations (in the sense given under 4°), we have to state a general rule of type assigning to complex sentences. 5-4. Rule for type assigning. If an expression ‘E’ contains as its proper parts the expressions ‘en’, ‘en_i’, ‘enV. • • ‘en.m’ (where n > 0), then ‘E’ belongs to the type n. (for example, if in (41) i > j, then (41) is of the type i). 6. Solution of the paradox. The changes just proposed in the form of the grammar enable us to give a solution to paradoxes of the form discussed under §3. It is easy to see that a sentence like (12) ii. has assigned a type even by the phrase structure rules (see above (32) iv.). Let us suppose that the type n is assigned to it. Thus one gets the following form of the right-hand side of the condiţional (12) ii. (43) always Pn_i is falsea Notice that the type of (12) i. cannot be lower than n (according to 5-4). In agreement with 5-1, sentence (12) i. is not allowed to be substituted for ‘Pn.f and therefore (12) v. is no longer derivable from (12) iii. and iv. (if one makes the substitution, the obtained expression would not be well-formed.) I am going to consider now another paradox discussed in [1], which seems to be related to the kind of paradoxes we already dealt with in this paper, because it involves apparently a self-reference. The expression (44) This sentence is false might be interpreted as referring to itself. My point is that such a sentence should by no means be interpreted as saying something about itself. It says something only about ‘this sentence’ which is the argument of the predicate ‘is false’. The only trouble is that a word like ‘sentence’ belongs to that part of English in terms of which the syntax of English is described. Consistently, ‘sentence’ has as a referent a definite sentence of English. In such a case, i.e., if such a referent does exist, sentence (44) is true if this sentence (it is referring to) is false, and is false if this sentence is true. The phrase ‘this sentence’ from (44) says that there is exactly one sentence which is false (for the interpretation of phrases of the type ‘this N’ as “individual descriptions”, see [8; pp. 256-266], [9; pp. 173-186]). That means if there are many sentences being false, or if there is no sentence which (44) is referring to, then (44) is simply false. Therefore, if one hears (or sees) just (44) and nothing else, then (44) is to be considered plainly false, because it has no referent. 7. Final remarks. From the preceding paragraph it follows that at least paradoxes belonging to the ‘Liar’ type are avoidable in natural languages on the ground of an adequately constructed grammar. It is to be noticed that the 287 modifications proposed in 5 are not motivated only by the necessity of avoiding paradoxes, because the hierarchy of types expressed in the revised form of the grammar corresponds to some real semantico-syntactic organization of natural languages. Tuming back to Bar-Hillel’s statement that avoiding paradoxes in natural languages involves undecidability in separating statements from non-statements (see above 1), we should say no price is to be paid for “keeping our natural language consistent”. REFERENCES [1] = Bar-Hillel, Yehoshua, Do Natural Languages Contain Paradoxes?, Sonderdruk aus “Studium Generale”, Jahreb. 19, Heft 7, 1966, pp. 391-397. [2] = Camap, Rudolf, The Logical Syntax of Language, Peterson, New Jersey, 1959. [3] = Chomsky, Noam, Syntactic Structures, The Hague, third printing, 1963. [4] = Chomsky, Noam, Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass., 1965. [5] = Dumitriu, Anton, Paradoxele logice, Bucharest, 1944. [6] = Dumitriu, Anton, Istoria logicii, Bucharest, 1969. [7] = Fillmore, Charles, The Cases for Case in Universals of Linguistic Theory, editors Emmon Bach and Robert T. Harms, New York - Chicago - San Francisco - Atlanta - Dallas - Montreal -Toronto - London, 1968, pp. 1-88. [8] = Reichenbach, Hans, Elements ofSymbolic Logic, New York, first Free Press Paperback edition, 1966. [9] = North Whitehead, Alfred and Bertrand Russell, Principia Mathematica, to *56, reprinted Paperback edition, Cambridge, 1962. [10] = Vasiliu, Em., Semantică şi sintaxă; câteva observaţii asupra construcţiei verbelor „dicendi” în Sistemele limbii, Bucharest, 1970, pp. 193-215. „SENSUL SENSULUI” ŞI UNELE NONSENSURI LEGATE DE „SEMANTICA PARADIGMATICĂ”*1 1. Sensul ca semn. O primă întrebare la care ne propunem să răspundem este următoarea: a spune că semantica studiază relaţiile care se stabilesc între semne şi expresiile constituite din semne şi obiectele la care aceste semne şi expresii se referă este sau nu este compatibil cu ceea ce se înţelege în mod curent în lingvistică (de orientare tradiţională sau nu) prin sens sau semnificaţie? Pentru a răspunde la această întrebare, vom pomi de la analiza felului în care este specificat sensul unui cuvânt într-un dicţionar; pentru simplificare, vom avea în vedere deocamdată glosarea într-un dicţionar bilingv. într-un dicţionar român-englez, vom găsi, de exemplu, specificat sensul cuvântului românesc muritor prin indicarea cuvântului englez corespunzător, anume mortal. O expresie de forma (1) muritor adj. mortal care poate fi găsită într-un dicţionar bilingv, nu este altceva decât o formulă abreviativă pentru propoziţii ca: (la) sensul cuvântului românesc muritor este identic cu sensul cuvântului (englez) mortal (lb) sensul cuvântului românesc muritor este engl. mortal. Să presupunem că cineva nu cunoaşte sensul cuvântului muritor, dar înţelege atât toate cuvintele româneşti din propoziţiile (la), (lb), cât şi cuvântul englezesc mortal. în acest caz, putem spune că propoziţiile (la), (lb) reprezintă pentru cel interesat o specificare a sensului (semnificaţiei) cuvântului românesc muritor. Să presupunem acum că (la) sau (lb) sunt citite (sau auzite) de cineva care nu cunoaşte sensul cuvântului muritor, dar înţelege cuvintele româneşti din (la) şi/sau (lb) şi nu înţelege (nu cunoaşte) cuvântul englezesc mortal. In acest caz, putem spune că cel interesat nu poate ajunge să cunoască sensul cuvântului românesc în momentul în care citeşte (sau aude) propoziţiile (la) şi/sau (lb). Pentru a simplifica mai mult lucrurile: spre a cunoaşte sensul unui cuvânt dintr-o limbă necunoscută, cineva va utiliza un dicţionar bilingv, în care limba în ‘în SCL XXIII (1972), nr. l,p. 3-10. 1 Deşi rândurile de mai jos nu sunt concepute ca un „răspuns”, trebuie să precizăm că reflecţiile care urmează asupra naturii semnificaţiei şi asupra unor elemente aparţinând aparatului conceptual al aşa-numitei semantici paradigmatice ne-au fost sugerate de articolul Măriei Manoliu-Manea, Un peu de semantique avant toute chose, publicat în „Revue roumaine de linguistique”, XVI, 1971, nr. 3. p. 241-249. Acest articol ne-a făcut să ne întrebăm dacă şi în ce măsură semantica paradigmatică reprezintă o contribuţie reală la rezolvarea unor probleme complexe ale semanticii generale. 289 care se explicitează sensul este o limbă pe care o cunoaşte. în cazul în care cineva nu cunoaşte limba română şi vrea să afle care este sensul cuvântului muritor, nu va face uz de un dicţionar român-englez decât în cazul în care cunoaşte limba engleză, în cazul în care nu cunoaşte limba engleză, ci numai limba franceză, va face uz de un dicţionar român-francez. In sfârşit, în cazul în care, necunoscând decât limba franceză, nu va avea la dispoziţie decât un dicţionar român-englez şi niciun dicţionar român-francez, va căuta un dicţionar englez-francez, pentru a putea lua cunoştinţă de sensul cuvântului englez mortal. Cele de mai sus au avut rolul de a pune în evidenţă următorul fapt: (2) ceea ce considerăm în mod obişnuit drept sens nu este altceva decât un semn lingvistic, un semn lingvistic care aparţine însă nu limbii-obiect, ci limbii în care se vorbeşte despre limba-obiect (adică aparţine metalimbajului). Că „sensul” nu este altceva decât un alt semn ne-o dovedeşte tocmai faptul că, dându-ni-se sensul unui cuvânt într-una din formele (1), (la), (lb), în care apare elementul mortal, avem nevoie să cunoaştem mai departe „sensul” acestui element constitutiv al expresiilor (1), (la), (lb). Mai mult. Putem spune că elementul mortal din expresiile discutate aduce o informaţie cu privire la sens numai în măsura în care este constituent al unor expresii de forma (1), (la), (lb). într-adevăr, dacă cineva nu ar cunoaşte convenţia lexicografică în conformitate cu care juxtapunerea dintre un cuvânt din limba ale cărei cuvinte sunt explicate în dicţionar, un simbol al categoriei gramaticale şi un cuvânt din limba în care dicţionarul dă explicaţia înseamnă că cel de al doilea cuvânt reprezintă „sensul” primului cuvânt, în acest caz o expresie de forma (1) n-ar putea să-i dea nicio informaţie cu privire la „sensul” cuvântului necunoscut. In expresii ca (la), (lb) calitatea de „sens” a elementului mortal este dată de prezenţa în (la) a constituenţilor sensul şi este idertic cu sau de prezenţa formulei sensul cuvântului românesc... este... în (lb). In cazul în care cineva n-ar cunoaşte cuvintele şi expresiile româneşti sensul, este identic cu, cuvântul românesc, este..., nici (la), nici (lb) n-ar fi capabile să dea vreo informaţie cu privire la „sensul” cuvântului muritor, chiar dacă, să presupunem, cineva ar cunoaşte engleza şi, prin aceasta, sensul cuvântului mortal (o astfel de informaţie ar putea fi cel mult ghicită). Ultimele consideraţii ne determină să punem în evidenţă un alt fapt, şi anume: (3) un semn dintr-un anumit metalimbaj poate fi înţeles ca semn al unui „sens” (din limba-obiect) numai pe baza regulilor (semantice) şi a convenţiilor metalimbajului la care aparţine. 2. Semn, referinţă, semnificaţie. în continuare, întrebându-ne dacă „sensul” unui cuvânt ca muritor poate fi identificat cu c 1 a s a de obiecte la care semnul muritor se referă sau cu ansamblul de proprietăţi (sau cu proprietatea) care caracterizează orice obiect care este numit muritor, constatăm că nici (1), nici (la), nici (lb) nu ne îndreptăţesc să optăm pentru una din aceste alternative. 290 Situaţia nu ni se pare în niciun fel surprinzătoare. Intr-adevăr, dacă acceptăm ideea - tradiţională în lingvistică şi, în special, în lingvistica de orientare saussuriană - că un element ca mortal din (1), (la), (lb) se referă la „conceptul” conţinut în semnul lingvistic muritor şi dacă, de asemenea, avem în vedere faptul că orice concept poate fi privit în intensiune (= totalitatea „notelor caracteristice”) sau în comprehensiune (= totalitatea obiectelor aparţinând unei anumite clase), nu putem să nu acceptăm şi ideea că, în cazul nostru, mortal poate fi înţeles fie în intensiune, fie în comprehensiune. Cu alte cuvinte, modul tradiţional de a reprezenta sensul unui cuvânt este compatibil atât cu înţelegerea acestui sens ca clasă de obiecte, cât şi cu înţelegerea lui ca proprietate (sau ansamblu de proprietăţi). Trebuie să subliniem, pe de altă parte, faptul că posibilitatea aceasta de a înţelege „sensul” fie ca clasă, fie ca proprietate nu este în niciun fel legată de formele particulare (1), (la), (lb) de a specifica sensul cuvântului; mai exact, posibilitatea menţionată nu depinde în niciun fel de faptul că sensul este definit cu ajutorul unui cuvânt dintr-o altă limbă. In cazul în care am alege altă formă de specificare, de exemplu: (4a) muritor are sensul „muritor” sau (4b) muritor cu sensul {muritor} semnele „muritor” sau {muritor} aparţinând metalimbajului în care se vorbeşte despre limba română (limba-obiect) pot fi, de asemenea, înţelese fie ca referindu-se la o clasă de obiecte, fie la o proprietate (ansamblu de proprietăţi). Să presupunem acum că sensul cuvântului muritor nu este definit în manieră lexicografică bilingvă ca în (1), (la), (lb), nici ca în (4), ci prin intermediul unor trăsături semantice distinctive. O descriere acceptabilă, în vederea exemplificării, ar fi următoarea. întrucât muritor este o calitate care se poate afirma numai în legătură cu „vieţuitoarele”, putem considera că sensul acestui cuvânt este caracterizat prin trăsătura (+ Animat); întrucât distincţia între muritor şi etern se face pe baza faptului că un obiect cu calitatea muritor se caracterizează prin faptul că are „durată de viaţă limitată”, în timp ce un obiect caracterizat prin calitatea etern este caracterizat prin faptul că are „durată de viaţă nelimitată”, putem simboliza cea de a doua trăsătură distinctivă a sensului cuvântului muritor prin (+ Durată limitată). Să presupunem că aceste două trăsături sunt suficiente pentru definirea sensului (în cazul în care nu sunt, şi este mai probabil că nu sunt, acest lucru nu influenţează cu nimic validitatea consideraţiilor care urmează). In acest caz, în descrierea semantică a limbii române vor apărea în mod frecvent propoziţii de forma celor de sub (5): (5 a) sensul cuvântului muritor este (+Animat, +Durată limitată) (5b) dacă sensul cuvântului muritor este (+Animat, + Durată limitată) atunci... (5c) deoarece sensul cuvântului muritor conţine trăsăturile (+ Animat) şi (+ Durată limitată)... 291 Să presupunem, mai departe, că cel care citeşte (sau aude) propoziţii ca cele de sub (5) nu cunoaşte semnele (+Animat), (+Durată limitată). în acest caz, este necesar ca aceste semne ale metalimbajului să fie, mai departe, explicate în termenii unui meta-metalimbaj. Aceste explicaţii ar putea să aibă forma următoare (admiţând, în prealabil, că metalimbajul conţine atât definiţia expresiei trăsătură semantică distinctivă, cât şi o explicaţie a utilizării parantezelor şi a semnelor ('+' şi în aceste cazuri): (6) sensul semnului Animat este engl. animate (7) sensul semnului Durată limitată este engl. limited life duration. Şi în acest caz, sensul este specificat prin intermediul unor alte semne, anume animate şi limited time duration; în cazul în care, ca şi mai sus, considerăm, în mod tradiţional, că aceste semne sunt reprezentante ale unor „concepte”, aceste concepte pot fi interpretate fie în intensiune (proprietăţi), fie în comprehensiune (clase de obiecte). Faptul nu este deloc surprinzător, dacă avem în vedere că aşa-numitele trăsături semantice distinctive nu sunt altceva decât tot semne, ca şi cuvintele dintr-o limbă diferită de limba-obiect care servesc la explicarea unui sens. Cele arătate în acest paragraf ne permit să formulăm următoarea constatare: (8) identificarea de origine saussuriană a sensului cu conceptul este compatibilă atât cu interpretarea sensului în intensiune, cât şi cu interpretarea lui în comprehensiune. O a doua constatare este următoarea: (9) atâta timp cât metalimbajul semantic nu conţine o indicaţie explicită asupra modului în care trebuie interpretate semnele care se referă la sensuri, aceste semne pot fi interpretate fie în intensiune, fie în comprehensiune; cu acest înţeles, putem vorbi despre caracterul ambiguu al conceptului de „sens” şi al semnelor utilizate pentru a reprezenta sensurile diverselor semne ale limbii-obiect. In 1892, în articolul Ueber Sinn und Bedeutung, Gottlob Frege atrage atenţia asupra faptului că este necesară o distincţie explicită între semnificaţie (germ. Sinn, engl. sense) şi referinţă (germ. Bedeutung, engl. reference). Necesitatea acestei distincţii se bazează pe următorul fapt. Există situaţii în care, dacă dăm conceptului de „sens” o interpretare în comprehensiune, trebuie să spunem că două semne distincte, A, B, au acelaşi sens, iar dacă dăm conceputului de „sens” o interpretare în intensiune, trebuie să spunem că aceleaşi semne distincte, A, B, au sensuri diferite. Exemplul devenit clasic în literatura de specialitate, începând cu articolul lui Frege, este numele planetei Venus. Expresiile luceafărul de zi şi luceafărul de seară au, dacă interpretăm conceptul de sens în comprehensiune, acelaşi sens: ambele expresii se referă la acelaşi obiect, planeta Venus; dacă interpretăm conceptul de „sens” în intensiune, cele două expresii au, evident, sensuri diferite (întrucât cele două expresii denumesc caracteristici diferite, indiferent de faptul dacă aceste caracteristici aparţin sau nu aceluiaşi obiect). 292 Explicitarea distincţiei asupra căreia a atras atenţia Frege se poate efectua cu ajutorul unei rafinări a metalimbajului semantic. Un metalimbaj semantic care vrea să expliciteze distincţia între semnificaţie şi referinţă nu va folosi reguli de specificare a sensului de forma (1), (la), (lb), ci le va înlocui, de ex., cu reguli de forma: (10) a. clasa de obiecte la care se referă cuvântul românesc muritor este identică cu clasa de obiecte la care se referă cuvântul (englez) mortal; b. proprietatea la care corespunde cuvântul românesc muritor este identică cu proprietatea la care corespunde cuvântul (englez) mortal; (11) a. cuvântului muritor îi corespunde clasa mortal; b. cuvântului muritor îi corespunde proprietatea mortal. Pe baza unor reguli de forma (10), (11), sensul unei propoziţii ca Socrate este muritor va putea fi interpretat ca (12) j. 'Socrate' aparţine clasei corespunzătoare semnului 'muritor' b. 'Socrate' are proprietatea corespunzătoare semnului 'muritor'. Este evident faptul că o regulă de specificare a sensului de forma a de sub (10), (11), (12) defineşte sensul în comprehensiune, în timp ce o regulă de forma b, de sub (10), (11) (12) defineşte sensul în intensiune. Trebuie subliniat faptul că, într-un metalimbaj în care regulile de specificare a sensului au forma a şi/sau b de sub (10), (11), (12), nici conceptul de „sens”, nici semnele utilizate pentru a reprezenta diversele sensuri particulare nu mai au un caracter ambiguu, în sensul în care am vorbit despre ambiguitate sub (9). în momentul de faţă, o serie de semantici logice păstrează distincţia de origine fregeană semnificaţie - referinţă sau, în alţi termeni, distincţia intensiune -comprehensiune; o altă serie propun metode de a reduce intensiunea la comprehensiune; în sfârşit, o altă serie propun construirea unui metalimbaj semantic neutru (dar neambiguu!) în ce priveşte distincţia intensiune - comprehensiune. Menţionăm faptul că cei care au propus metode de reducere a intensiunilor la comprehensiune au avut în vedere două dificultăţi principale care se pun în legătură cu intensiunile: a) statutul ontologic al acestor entităţi este greu de precizat; b) dacă este relativ uşor de descris în ce constă identitatea dintre două clase (deci dintre două comprehensiuni), este mult mai greu de descris într-un mod acceptabil din punct de vedere intuitiv în ce constă identitatea dintre două proprietăţi (deci dintre două intensiuni). Este evident că sistemele semantice din cea de a doua categorie evită aceste dificultăţi. Acelaşi lucru se poate obţine şi în termenii unui sistem semantic din cea de a treia categorie. 3. Sens şi semantică paradigmatică. întrebarea care se pune în urma celor discutate este următoarea: semantica paradigmatică, pe care Maria Manoliu-Manea (în articolul citat în nota 1 de la p. 289) o oferă ca pe un fel de alternativă eliberată de carenţele altor teorii ale sensului, este o teorie a intensiunilor, este o teorie a comprehensiunilor sau, eventual, a intensiunilor şi a comprehensiunilor? ioa Absenţa din metalimbajul folosit de „semantica paradigmatică” a unor formulări de tipul (10a), (11a) sau a referirii explicite la conceptele de clasă sau comprehensiune ne împiedică să considerăm această orientare ca o teorie care intenţionează să descrie comprehensiunea semnului. în acelaşi timp, cercetători ca Maria Manoliu-Manea, în articolul citat, formulează explicit ideea ca semantica paradigmatică ar fi o teorie a sensului înţeles nu în comprehensiune, ci înţeles ca „altceva”, situat între obiect(e) şi suportul fonic (cf. p. 242, 248-249); acest „altceva” este „conceptul” sau „lexemul” (din teoria lui Coseriu, p. 242) sau „quelque chose ou ce que la connaissance humaine a du general vient rencontrer les particularites issues de l’histoire de chaque peuple” (p. 249). Acest „altceva” care este conceptul sau lexemul ar putea fi, eventual, identificat cu ceea ce noi am numit intensiune. Mai mult, semantica paradigmatică s-ar putea opune, după părerea Măriei Manoliu-Manea, semanticii logice tocmai prin faptul că cea din urmă n-ar putea interpreta sensul decât în comprehensiune, adică nu l-ar putea interpreta decât ca raport între semn şi obiect(e). Lucrurile nu ni se par însă atât de clare. In primul rând, din faptul că semantica paradigmatică se vrea o teorie a intensiunilor nu rezultă cu necesitate că ea şi este o teorie a intensiunilor. Pentru a arăta că această teorie este o teorie a intensiunilor, ar trebui să putem arăta: (i) că metalimbajul folosit de această teorie defineşte neambiguu conceptul de „sens” ca intensiune sau că defineşte neambiguu sensurile în intensiune; (ii) că, în cazul în care metalimbajul aici în discuţie ar fi ambiguu în sensul indicat sub (9), atunci interpretarea conceptului de „sens” în comprehensiune ar fi inadecvată limbilor naturale. Simpla identificare a „sensului” cu „conceptul” nu poate elimina ambiguitatea, întrucât, după cum am văzut sub (8), orice concept poate fi înţeles în intensiune sau în comprehensiune. Interpretarea sensului ca „fascicul de trăsături semantice pertinente” (după modelul interpretării fonemului ca fascicul de trăsături distinctive) de asemenea nu poate elimina ambiguitatea, întrucât, după cum am văzut în § 2 (vezi comentariile de sub (6), (7)), „trăsăturile semantice pertinente” nu sunt altceva decât semne, iar sensul lor poate fi, mai departe, înţeles în intensiune sau în comprehensiune. Rezultă deci că, în legătură cu (i), putem spune următoarele: (13) a. conceputul de sens din semantica paradigmatică nu este logic echivalent cu conceptul de intensiune; b. conceptul de sens din semantica paradigmatică se referă în mod ambiguu la intensiune sau la comprehensiune (ca şi conceptul de sens din teoria saussuriană a semnului lingvistic, ca şi conceputul de sens din semantica pre-saussuriană). Pentru a arăta că interpretarea conceptului de „sens” în comprehensiune este inadecvată limbilor naturale, ar trebui demonstrată o teoremă care să arate că există cel puţin un caz în care intensiunea unui semn reprezentând o trăsătură semantică distinctivă nu poate fl redusă la comprehensiunea acelui semn. Or, după câte 294 cunoaştem, o astfel de teoremă n-a fost demonstrată până în prezent şi, iarăşi după câte cunoaştem, nimeni nu şi-a pus vreodată problema în termenii aceştia. în legătură cu (ii) putem deci spune următoarele: (14) interpretarea conceptului de sens în comprehensiune nu este inadecvată limbilor naturale. Din (12), (13) rezultă că (15) a. semantica paradigmatică nu este o teorie a intensiunilor. b. semantica paradigmatică poate fi înţeleasă, ca şi semantica tradiţională, ca teorie a intensiunilor sau ca teorie a comprehensiunilor. Din (15) şi din consideraţiile finale din § 2 rezultă că nu are sens să opunem „semantica paradigmatică” semanticii logice pe baza faptului că cea din urmă identifică sensul cu comprehensiunea (raportul semn - obiect), în timp ce cea dintâi identifică sensul cu intensiunea, din două motive: (a) pentru că conceptul de „sens” din semantica paradigmatică nu este echivalent cu conceptul de „intensiune” (vezi (12), (13), (14)); (b) pentru că este inexact că în semantica logică sensul este totdeauna identificat cu comprehensiunea (= raportul semn - obiect): nu există o semantică logică, ci mai multe semantici logice, iar unele dintre aceste semantici nu identifică sensul cu comprehensiunea. în treacăt adăugăm că, în ciuda faptului că în Elemente de teorie semantică a limbilor naturale (Bucureşti, 1970) am privit sensul nu numai în comprehensiune (cum consideră, în mod inexplicabil, Maria Manoliu-Manea), ci şi în intensiune, suntem departe de a subscrie la ideea autoarei citate că sistemele semantice care reduc intensiunea la comprehensiune n-ar merita nici măcar o reevaluare a criticilor care li s-au adus până în prezent. în momentul în care semantica paradigmatică ar putea oferi o probă a imposibilităţii (cel puţin în ce priveşte limbile naturale) de a reduce intensiunea la comprehensiune, beneficiul teoriei generale semantice ar fi de necontestat. Până atunci însă, această chestiune rămâne, credem, o problemă reală care invită la reflexie atentă şi reclamă soluţii elaborate. Dacă în ce priveşte modul de definire a conceptului de „sens” semantica paradigmatică nu se dovedeşte mai adecvată limbilor naturale în raport cu alte tipuri de teorie semantică, ea se dovedeşte în schimb inadecvată în raport cu această clasă de limbi în ce priveşte modul de reprezentare a sensului cuvintelor individuale. Din faptul că ansamblul de trăsături semantice distinctive care reprezintă sensul unui cuvânt anumit într-o limbă dată se stabileşte pe baza sistemului de opoziţii minimale de sens la care participă acest cuvânt, şi numai pe această bază, rezultă că sensurile a două cuvinte aparţinând la limbi diferite sunt incomparabile, întrucât sensul fiecărui cuvânt în fiecare din cele două limbi reprezintă exclusiv ceea ce este specific (din punctul de vedere al sensului) pentru cuvântul respectiv în limba la care aparţine. Cazurile discutate de Maria Manoliu-Manea la p. 242-245 reprezintă o dovadă în direcţia celor arătate de noi. 295 într-adevăr, pe baza descrierii date în termeni de trăsături semantice distinctive (vezi p. 243), trebuie să spunem că sensul it. tuono este reprezentat de ansamblul de trăsături (non-proces), (non-lumină), (descărcare electrică), în timp ce sensul fr. tonnerre este reprezentat de ansamblul (non-proces), (non-totalitate), (non-lumină), (descărcare electrică). în consecinţă, trebuie să admitem că sensurile celor două cuvinte sunt diferite. în cazul în care admitem acest lucru, atunci ce explicaţie oferă semantica paradigmatică faptului că cele două cuvinte sunt totuşi traductibile? Dificultatea este sesizată şi de Maria Manoliu (vezi p. 242, şi observaţia finală de la p. 249). Adăugăm că dificultatea dispare în momentul în care renunţăm la „semantica paradigmatică”. Putem spune foarte simplu că franceza are două cuvinte omonime, tonnerre/ şi tonnerre2, şi că it. tuono are sens identic numai cu unul dintre ele, sau că fr. tonnerre este ambiguu, are două sensuri, şi că it. tuono este identic numai cu unul dintre sensurile lui tonnerre (descrierea exactă formală a acestui tip de relaţii poate fi găsită în Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, p. 245-268). Este evident însă că nu semantica paradigmatică oferă aparatul conceptual necesar pentru descrierea situaţiilor de acest tip. MEANING OF MEANING AND SOME NON-SENSES OF THAT „PARADIGMATIC SEMANTICS ABSTRACT The “meaning” of a sign belonging to the object-language is always specified in terms of another sign(s) belonging to the meta-language in terms of which the semantics of the object-language is described. The fact that this sign of the meta-language specifies the “meaning” in its intension or in its comprehension depends on the rules and the conventions of the meta-language and only on these rules and conventions (§1). De Saussure’s “signifie”, identified with the “concept”, is compatible with both interpretations: as intension or as comprehension (or both). The semantic meta-language used in (either traditional or structural) linguistics does not make any explicit and systematic difference between speaking about intensions and speaking about comprehensions; thus, one should say that the meaning is referred to ambiguously in terms of this meta-language (§ 2). The same ambiguity is displayed by the so-called “paradigmatic semantics”; that is why the term “meaning” used within the “paradigmatic semantics” is by no means logically equivalent to the term “intension”, used within the logical semantics. “Paradigmatic semantics” cannot be opposed to logical semantics by saying that the former is interested in the intensions while the later is interested in the comprehensions simply because, on the one hand, “paradigmatic semantics” is not dealing only with intensions and, on the other hand, it is not true that logical semantics deals only with comprehensions (there are logical semantics dealing with comprehensions, as well as logical semantics dealing with intensions or logical semantics dealing with both of them). At the same time, “paradigmatic semantics” seems to be inadequate to natural languages, for it cannot account for the possibility of translating a sign from a language into another (§ 3). 296 MODALITY AND INFERENCE IN NATURAL LANGUAGES 1. Purpose. There are in many natural languages sentences the meaning of which might be specified by means of a paraphrase like: (1) (The fact that) S2 is a consequence of (the fact that) Sj (another equivalent form of (1)) would be: ‘S2 follPws from S;’, or: [from Sj one should infer S2\ etc.). Sentences belonging to the class just mentioned are traditionally called “conclusive” and “consecutive” sentences. We hav£ then to do with statements of the form (2) Today it is a sunny day; therefore (or: thu$) it is very hot outside. or (3) Today it is raining, so that John is suppost'd to take his raincoat. It seems to me that a paraphrase like (1) (or any of its equivalent paraphrases) does satisfactorily account for the meaning of (2) an4 (3): (2a) The fact that ‘it is very hot outside ’ is £ consequence of the fact that ‘today it is a sunny day ’. (3a) The fact that ‘John is supposed to take his’ raincoat is a consequence of the fact that ‘today it is raining'. As a matter of fact, a moment’s reflexion show's that even simple conditionals like: (4) IfSi, then S2 are understood in natural languages merely in term;S of (1) than in terms of what logicians call “material implication”. However, this aspect is not going to be taken into account here. My aim is to outline a logical model intende>d to explain the possibility of making inferences of the type (2) and/or (3). 2. Some semantic issues. I am going to me;ntion here three of the main problems raised by constructions of the type (2), (3). 1°. It is known that any inference from a sentenice Si to another sentence S2 is allowed only by the fact that Sj logically implies S2;^ an<^ “logically implies S2 if and only if an implication (a condiţional) of the fcorrn (4) is logically true, or, to * în „Wiener Linguistische Gazette”, II, 1973, pp. 50-62. ?Q7 use an expression which antieipates the main lines of the model to be outlined below, is necessarily true. It is also well known that a sentence is “logically true” or “necessarily true” if and only if it is true in all the possible worlds. It is obvious that conditionals like: (2b) If today it is a sunny day then it is very hot outside. (3b) If today it is raining then John is supposed to take his raincoat. are by no means “logically (or: necessarily) true”, simply because they are not “true in all the possible worlds”. Since (2b), (3b) are not logically (or necessarily) true, but only at most factually (or possibly) true, we have to say that sentences like (2), (3) are not justified from a logical point of view at all; in other words, they are necessarily false. The problem is now: Are we supposed to consider that any speaker of an “ordinary language” (like, in our case English) is an “unreasonable human being” just because he/she uses logically false sentences like (2), (3)? Or, to put it otherwise: Are we supposed to consider that any natural language in which sentences like (2), (3) (with the meaning specified in (1)) do occur are inconsistent exactly because they allow the occurrence of sentences like (2), (3)? 2°. A possible negative answer to this problem might be supported by the traditional view that sentences like (2), (3) are “abbreviations” of a syllogism of the form: (5) If S, then S2 Şi______________ Then: S2 That is, for example, (2) would be an abbreviation of (2c) If today it is a sunny day then it is very hot outside Today it is a sunny day Then: It is very hot outside The trouble is now that, assuming that this explanation would be correct, one has to say that sentences like (2), (3) cannot be denied without getting into contradiction. In order to make clear enough this point, I should say that a syllogism of the form (5) is equivalent to an expression of the form: (6) ((S, 3 S2) a S.) 3 S2 (we used the symbolic device only in order to avoid the complicated word expressions; obviously, (6) may be “translated” into English, for example, using the words if ... then, and instead of ‘z>’ and ‘a’). But (6) is a logically true expression, so that its denial leads us to contradiction. 298 Nevertheless, the denial of sentences like (2), (3) in natural languages, in spiţe of the fact that it is less usual (its syntactic structure is rather odd) is not contradictory at all. Indeed, it is not very good English to say: (2d) It is not the case that: today it is a sunny day, thus it is very hot outside. or (3d) It is not the case that: today it is raining so that John is supposed to take his raincoat. (of course, (3d) is slightly better than (2d)). However, denials of the following form are quite all right: (2e) You (or: one) cannot assume (or: say; or: consider) that today it is a sunny day (and) thus (or, better: therefore) it is very hot outside. or (3e) You (or: one) cannot assume (or: say; or: consider) that today it is raining so that John is supposed to take his raincoat. An even better form of the denial of (2) would be: (2f ) To say: ‘today it is a sunny day; thus it is very hot outside ’ is untrue. The parallel denial of (3) would be: (3f) To say: ‘today it is raining, so that John is supposed to take his raincoat’ is untrue. I am going to leave open for the moment the question of what do sentences like (2e,f), (3e,f) exactly mean. I confme myself to point out that these sentences are not contradictory at all. But, if I am right claiming that (2e,f), (3e,f) are not contradictory then I am right also when I say that the traditional view, that sentences like (2), (3) are in fact abbreviated syllogisms of the form (4), must be rejected. 3°. As to the meaning of (2e,f), (3e,f), it seems to me worth noticing that all of the negative phrases occurring in (2e,f), (3e,f) contain a verb like assume, say, consider which purports to the one’s claim that the sentence which follows (that is (2) or (3)) has to be considered true, or, better, its truth value ‘true’ has to be taken for granted. This remark points to the fact that what is denied in (2e,f), (3e,f) is not the truth of the statement made by (2) and (3), but rather the one’s “right” to claim that the truth of the sentence which follows must be taken for granted. To put it in a more general way, we should assume that the negative phrases refer to the one ’s attitude toward the statement one makes; since this attitude is concemed with the “truth” of the statement, in the sense that the truth value “true” of the statement is considered somehow out of any possibility of being questioned, we should say that what is actually denied in (2e,f), (3e,f) is the one’s right of displaying exactly this epistemic attitude. 299 I would like to conclude this last remark by pointing out that the “epistemic attitude” involved in this type of negation is very close to the modal concept of “necessity”; it is a kind of “subjective” necessity, which depends on the “ideas” one has about the world (these “ideas” may be, of course, true or false). I think that some evidence supporting this view may be gathered when sentences like (2e,f), (3e,f) are “enlarged” so as to contain the motivation of the denial, that is to contain sentences in which the “true version” of the world picture is presented, as opposed to the denied one: (2g) You cannot assume that today it is a sunny day and, therefore it is very hot outside, because ii is fairly possible that today was a sunny day and that it was not very hot outside. (3g) You cannot assume that today it is raining, so that John is supposed to take his raincoat, because it is fairly possible that today it was raining and John was not supposed to take his raincoat. One should notice that, in (2g), (3g), the sentence intended to present the “true picture” of the world contains the phrase it is (fairly) possible prefixed to the negation of (2b), (3b). Here, possible is intended to be opposed to the epistemic attitude, according to which, the truth of (2), (3) is taken for granted. That means that the “true picture” of the world is given by asserting that the negation of (2b), (3b) is possible. I see three main ways in which one could argue against the approach suggested under 3°. (a) One could say that a very simple sentence, like (7) Today it is a sunny day. may be also denied in a form like (8) You (or: one) cannot assume (or: say, or: consider) that today it is a sunny day. I think this possible argument has to be rejected on the following ground: a negation of the form (8) does not make sense when just (7) was asserted; it does make sense only when a statement of the form (7') / (or: one) assume(s) (or: say(s); or: consider)s)) that (7) was explicitly or implicitly made. Otherwise, if just (7) was uttered and was intended to “say” just what (7) says, a negation of the form (8) is by no means the proper negation of (7). (b) One could say that the occurence of the word possible within those parts °f (2g), (3g) presenting the “true picture” of the world is not necessarily required; sentences like (2e,f), (3e,f) could be “enlarged” also only by substituting after because the negation of (2b), (3b), respectively: (2h) Today it is a sunny day and it is not very hot outside. 300 (3h) Today it is raining and John is not supposed to take his raincoat. This argument does not stand up either, because any sentence which is true is also possible; that is, sentences formed by substituting (2h), (3h) for those parts occurring in (2g), (3g) after because logically imply sentences (2g), (3g). (c) One might say also that the negation of a simple sentence like (7) could be also “enlarged” by adding a statement which presents the “true state” of the world as a possible state: (7a) It is not the case that today it is a sunny day, because it is possible that today was not a sunny day. My claim is that (7a) can be true if and only if (7) was implicitly “assumed”, or if its truth was “taken for granted”; if not, (7a) is simply logically false, because from the fact that (7b) It is possible that today it was not a sunny day. does not necessarily follow that (7c) It is not the case that today it is a sunny day. We have then to say that the argument under (c) must be rejected either. 3. “Restricted modality” and inference. In this paragraph I am going to outline the main lines of a logical model accounting for the peculiarities discussed in § 2, under l°-3°. We haven’t seen (cf. 3°) that, in sentences like (2), (3), or, in a more general form, in sentences like: (9) Si thus (or: therefore) S2 (10) S] so that S2 an “epistemic attitude” is involved. At the same time, this “epistemic attitude” is in relation to a kind of what I called “subjective necessity”; in other words, it is in relation to a kind of “subjective modality”. These features occur “covertly” in the affirmative form of the sentence and “overtly” in its negative form. It seems to me then that a very convenient formal approach to these facts would be the framework of the “logic of knowledge” (see Hintikka, 1962; Swain (ed.), 1970), for this logic deals exactly with the “epistemic attitudes”. In order to account for what I provisionally called “subjective modality”, I am going to try a generalization of this logic; in its generalized form, our system will include what I am going to call restricted modal operators: the restricted necessity operator and the restricted possibility operator. The rough description of the “logic of knowledge” will be done along the lines of Hintikka’s, 1962, and Swain’s, 1970, works. a. Syntax. Let p, q, r, ..., p1; p2, ...,pn be the propositional variables of the system. The syntactic connectives are the usual ones, viz.: (= negation), ‘a’ 301 (= conjunction), ‘v’ (= disjunction), ‘r>’ (= implication), ‘s’ (= equivalence). Let a be a constant referring to one and only one individual (which is a person) at a definite time, An expression of the form tEap'> means “it is evident for a that p” or, otherwise phrased, “p is evident for a”. It is not necessary for our discussion to be more definite with respect to what evident means; I am only pointing out that a convenient explanation of the meaning of evident may be found in Swain, 1970, pp. 30-32. Expression ‘0ap’ means “p is possible for all that is evident for a”. The rules of formation are assumed to be identical with those known from any propositional calculus. One has, however, to add some extra rules, accounting for the use of ‘Ea’ and ‘0a\ 3-1. a. If p is a well-formed sentence (according to the rules of the propositional calculus), then ‘E(p\ ‘0ap’ are also well-formed sentences. b. If Eap\ ‘0ap’ are well-formed sentences, then ‘~Erp\ ‘~0qp’ are also well-formed sentences. c. If ‘A’, ‘B’ are well-formed sentences according to a., b., then ‘A a B’, ‘AvB\ ‘AdB’ ‘A = B\ (AaB)\ (A v B)\ (AdB)’, (A = B)’ are also well-formed sentences. Let X be a set of well-formed sentences, according to all the rules of formation, and let us assume that pie X, p2eX, ... pne X. 3-2. Consistency rule. The set X is consistent if and only if the set X is such that, if the conjunction of q withp, and P2 and ... and p„ entails a contradiction, then it is not the case that qe X. We can now introduce the concept of “evidential universe of a” as follows: 3-3. Definition. The set /j. of sentences is the evidential universe of a if and only if it satisfies the following conditions: a. for any sentence, pu if ‘is true, then ‘Erp’e jx; b. if ‘EaPi’e p then ‘p,’e (a; c. the set p. is consistent. The following syntactic rules should be imposed to any evidential universe: 3-4. a. If '~E„p'e fi, then '0a~p'e (i; b. If '~0„p'e jx, then 'Ea~p'e |i. Especially interesting for our discussion is the concept of “evidential alternative of the universe [i of aI am going to introduce this concept by means of the following definition: 3-5. Definition. The set |j.+ is an evidential alternative to the set j.i, if and only if: a. any sentence of the form "Ejp’’ belonging to }i, belongs also to p.+, but the converse does not necessarily hold; b. p/ is consistent. Up to now we dealt only with the usual concepts of the “logic of knowledge”. In terms of these concepts, we are enabled to introduce the modal concept of 302 restricted necessity. ‘□„p’. An expression of the form ‘d^p’ should be meant as saying: up is necessary for all that is evident for a”. The syntactic defmition of ‘O#’ is: 3-6. Defmition. □ $ = ~ 0a~p The following theorems are particularly important for our puipose (I leave aside their proofs, in spiţe of the fact that they are very simple.) 3-7. Theorem. If ‘E^p’e p, then ‘~0a~/?’e ji. 3-8. Corollary. a. If ‘Ep's p. then ‘D^’e jj. and conversely. b. ‘E#’ and ‘O^p’ are mutually interchangeable. 3-9. Theorem. a. If ‘HD^p’e jx, then ‘0a~j.i. b. If ‘~0^p’e fi, then ‘Da~p'e (i. An interesting semantic interpretation (see below) has the following theorem: 3-10. Theorem. For any jx+, if jj.+ is an evidenţiat alternative to ji, and if ‘□sP’e jx, then ‘p’e (i+. At this point, we are enabled to introduce the concept we are interested in, i.e., that of “restricted necessary implication”, that is, an implication which is “necessary only for all that is evident for a’ and not necessary simpliciter. I am going to use the indexed sign ‘-3’ between sentences. An expression of the form means: “fromp follows q,for all that is evident for a The following syntactic rule accounts for the use of ‘-3a’: 3-11. If ‘tlla[p 3 q)'e (.i, then ‘p 3a#’e jx. The next theorem should be viewed as a kind of “explicatum” for the “enlarged” negative sentences of the form (2g), (3g): 3-12. Theorem. a. If either ‘-□a(p =3 q)' and ‘0a~(p 3 qY is, further, equivalent to ‘0a(p a ~qY. But the last expression exactly corresponds to the form of the sentence occurring in (2g), (3g) after because. b. Semantic interpretation. A collection (or a set) of true sentences describes one of the possible worlds: if {p, q, r} are true, then, they describe that of the possible worlds, in which “it is the case that p”, “it is the case that cf and “it is the case that r”. An evidenţiat universe of an individual, a, also describes one of the possible worlds; if sentences Ep, Eaq are true, then, they describe that one of the possible worlds, in which “it is the case that p is evident for 2, ••••> Ejjn}. 304 As to ‘p -3a q\ the following holds: 3-16. Theorem. ‘pS^q’ is true if and only if ‘Oa(p => qf is true. 4. Concluding remarks. If we agree to consider the connective particles thus, therefore, so that, occurring in (9), (10) are but phonetic realizations of ‘-3a’, then, the logic system sketched in § 3 may offer proper solutions to the problems raised in § 2. Since those problems were stated in semantic terms, we are going to answer them using the semantic interpretation of our model (see § 3b.). 1°. Theorem 16 shows that inferences of the type (9), (10) are not based on necessary implications, but on what I called “restricted necessary implications”. That is why we are not supposed to assume that natural languages are inconsistent. 2°. Since sentences of the type (9), (10) are no longer viewed in our model as “abbreviations” of the modus ponens syllogism, but it is considered they simply mean “from Si follows S2, for all that is evident for a”, their negation is no longer supposed to be contradictory, according to our system. That means that the logic outlined in § 3 can avoid the difficulties raised by the traditional semantic interpretation. 3°. The system under § 3 enables us to give a formal and exact expression to the “covert” modal features involved in sentences of the type (9), (10); the covert existence of such features is signaled only by the fact that, trying to get the negation of sentences of the form (9), (10), one does not obtain the negation of the very sentence, but merely the negation of one's right to consider that the truth of such sentences should be taken for granted. The formal device accounting for these covert modal features is represented by the rules goveming the use of ‘Ea’, ‘Da’ and ‘0a’, as well as the semantic interpretation of the sentences containing such operators. The system outlined in § 3 accounts only for the evidential universe of an exactly one individual, a, at a definite time, tt, as well as for all “the possible worlds” compatible with this universe. From this point of view, this logic is too restrictive and, consequently, in its semantic interpretation, only a part of the meaning of the constructions actually occurring in natural languages may be accounted for. In order to obtain a more comprehensive account, a generalization of this system is needed. This generalization may be reached by substituting variables for the subscript a, and by quantifying these variables. But this generalization is beyond the limits I proposed for myself to reach in this paper. REFERENCES Camap, 1956 Hintikka, 1962 Swain, 1970 : Rudolf Camap, Meaning and Necessity, 2nd. ed., Chicago, 1956. Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief. An Introduction to the Logic of the Two Notions, Ithaca & London, 1962 (fourth printing, 1969). Swain (ed.), 1970 = Marshall Swain (ed.), Induction, Acceptance and Raţional Belief, Dordrecht-Holland, 1970. = Marshall Swain, The Consistency of Raţional Belief, in Swain (ed.), 1970, pp. 27-54. 305 SOME SEMANTIC AMBIGUITIES RELATED TO ‘TENSE CATEGORY’* Rudolf Camap In memoriam 1. INTRODUCTORY REMARKS Understanding a sentence is but knowing when that sentence is to be asserted. Indeed, if I am given only a grammar of English and a list of English words (without their translation into another language I know), I can correctly construct an English sentence like: (1) the book is on the table but I am not able to make any assertion by means of this sentence because I am not aware of the conditions under which I could do it. We are allowed to consider that knowing these ‘conditions’ is equal to knowing that (1) is to be asserted if and only if: (a) there is exactly one object which, in a language like French, is called livre; (b) there is exactly one object which, in the same language, is called table; (c) between the two objects a definite spaţial relation holds: they are contiguous, the first object occupies the place which is over the second one, and this spaţial relation is indefinitely extended in time. If I know (a)-(c) I am enabled to assert sentence (1) any time I see (or look at) a definite actual ‘book’ which actually ‘lies’ on a definite actual ‘table’. In other words, if I know (a)-(c), I actually know which facts sentence (1) refers to. Moreover, by knowing (a)-(c) and listening to or uttering (1), I am enabled to say (1) does or does not correspond to the facts it refers to: if (1) does correspond to these facts it is true, if it does not, it is false. We can further say that (a)-(c) are the conditions under which (1) is to be considered true; if (1) fulfils these conditions it is to be considered true, if this is not the case, it is to be considered false. The above explanations were intended to make clear what is understood here by meaning. In agreement with Camap’s view we consider that ‘a knowledge of the truth conditions of a sentence is identical with an understanding of its meaning’ (Camap (1958), p. 15). In other words, the meaning of an expression S in a language L is the set K of truth conditions assigned to S. în F. Kiefer and N. Ruwet (eds.), Generative Grammar in Europe, 1973, pp. 565-581. 306 In agreement with this conception of ‘meaning’, semantics is meant as a formal device by means of which a set of truth conditions K, is assigned to any definite sentence S,- of a language L. Obviously, the above outlined conception about meaning and semantics is very restrictive. It seems then to me to be worth discussing two points closely related to this conception. (1) Since natural languages do not contain only sentences making statements about the world, but also non-asserting sentences (like interrogative sentences, and exclamative sentences, etc.), and sentences expressing emotion, one might raise the question of whether the above defined concepts of meaning and semantics can be taken as an adequate base for a semantic description of natural languages. On the other hand, each speaker of a natural language is allowed to make a definite selection among several possibilities of referring to the same facts in terms of his language; sentences resulting from these various allowed ‘choices’ are provided with a ‘stylistic value’; there are many linguists who consider that this ‘stylistic value’ of a sentence belongs to its ‘meaning’; that is, the ‘meaning’ of a sentence can be divided into two parts: a ‘cognitive’ meaning and a ‘stylistic’ meaning. One might ask, then, whether our conception of meaning and semantics can account for the ‘stylistic meaning’. Both questions should be answered in the following way. Defining meaning and specifying the framework of semantics is a matter of decision. Accordingly, we have to say that any sentence which is not a statement does not have meaning (of course, in the sense discussed above); the information they convey may concern the attitude of the speaker towards the expressions he is using, and then, such information is of the same type as the information conveyed by gesture, cry, etc. and is to be considered as para-linguistic information associated with the purely linguistic one1. On the other hand, it is to be noted that a large sub-class of non-assertive sentences, viz. interrogative ones, can be reduced, by means of a convenient device, to simple assertive sentences (see Vasiliu, 1970, pp. 181-184). (2) For many scholars (linguists and/or logicians) the Identification of meaning with truth conditions might seem, perhaps, inconvenient because of the ambiguity which to a very large extent characterizes natural languages. Indeed, since we assume that a sentence like (2) I am leaving right now is true if I utter it at 4.30 p.m., Jan. 20, 71 and is false if uttered by somebody else at exactly the same time, or if I myself uttered it at 4.31 p.m., Jan. 20, 71, how are we to establish the truth conditions of such a sentence? Moreover, how are we to infer anything correctly from a sentence whose truth value can not be established in agreement with a set of explicit rules? Furthermore: since (2) does ‘say’ something about the world but what it ‘says’ is hopeless to express in terms of a set of ‘truth ' Sentences called ‘perfonnative’ in Austin’s (1970, pp. 233-252) terminology should be included in the same category. This kind of‘sentences’ is to be viewed mostly as a part of an extra-linguistic activity and not as a part of a language. 307 conditions’, it follows that the meaning of (2) (i.e., what ‘is said’ by (2)) is something different from the ‘truth-conditions’ of (2). Thus, describing exactly this kind of meaning which is not reducible to truth-conditions is the task of the semantics of natural languages. Although in some respects this argument might look correct, in many others it is, to say the least, questionable, first, because it disregards the fact that any sentence like (2) may be said by any speaker (who knows the facts it refers to) to be true or false; furthermore, if it is accepted as a true sentence, its negation is considered false by any speaker (again who knows the facts the sentence refers to). In other words and in a more general way, I would say that the view under discussion here has no empirical support, because for the given sentence (2), a speaker can, in principie, answer the question of whether (2) is true or false; and when he is unable to do this, he is able to explain why (because he does not know whom ‘I’ refers to, because he does not know when (2) was uttered, and so on). That means the speaker is aware of the ‘truth conditions’ of a sentence like (2). Secondly, to characterize (2) simply as ambiguous and further to say: since (2) is ambiguous it cannot be characterized either as true or as false and, accordingly, no inference can be made from (2) seems to me to be an oversimplified description. As a matter of fact, (2) is ambiguous, but its ambiguity is in some fashion limited because (2) obviously is not referring to any of the facts of the world: (2) could ‘mean’ many things but it cannot mean ‘the cat eats the mice’; a more refined semantic description should account precisely for these ‘limits’ of the ambiguity of (2). On the other hand, if the range of the ambiguity of (2) is limited it follows that the class of facts (2) refers to is also limited and we can then say that (2) should be asserted with respect to these facts. If such is the case, it follows that we can establish the conditions under which (2) may be asserted, that is, we can establish the truth conditions of (2). Furthermore, if such truth conditions are established, then one is enabled to make inferences from (2) about other sentences. I think this view has the advantage of accounting for the empirical facts we just mentioned: the speaker’s capability of characterizing (2) as true or false and the speaker’s ability to make correct inferences from (2) to some other sentence(s). The aim of this paper is to develop a formal device that accounts for some ambiguities related to the grammatical category of tense. 2. INFORM AL DESCRIPTION OF SOME AMBIGUITIES In this paragraph I am going to consider some cases of ambiguity which, although not always obviously concemed with ‘tense’, may be reduced to ambiguities related to tense, which will be described in terms of a formal device under Section 3. Let us consider the following pairs: (3) (a) I am leaving (b) I am staying 308 (4) (a) I left (b) I stayed (5) (a) I am going to leave (b) I am going to stay (6) (a) I am leaving (b) I left (7) (a) I am leaving (b) I am going to leave (8) (a) / left (b) I am going to leave Since to leave and to stay are antonymous verbs, one is enabled to say that sentences under (3) (5) contradict each other (or, in other words, (3)-(5) are pairs of incompatible sentences). However, this is not the only possibility for understanding these sentences; they may be understood as perfectly compatible if we assume either that: (i) sentence (a) (from each of the pairs (3)-(5)) is uttered by one speaker, whereas sentence (b) (from each of the pairs (3)-(5)) is uttered by another one; or that (ii) the same speaker utters sentences (a), (b) (from each of the pairs (3)-{5)) at two different times (let us say (a) at the time T and (b) at the time T,w). Once the conditions under which the pairs under (3)-{5) are pairs of compatible sentences are established, we can more easily determine the conditions under which the same pairs should be understood as pairs of incompatible sentences. We should say (3)-(5) are pairs of incompatible sentences if we assume that: (iii) both sentences (of the same pair) are uttered by the same speaker and each of them refers to the same time (T). The pairs under (6)-(8) display a more complex ambiguity. On the one hand, they can be understood as pairs of contradictory (or incompatible) sentences. Indeed, a sentence like (6)(b) asserts that the individual who is the ‘agent’ or the ‘instigator’ of the action is at a time Tiy the time T, is before the time 7}, when sentence (6)(b) is uttered, and the action of ‘leaving’ is performed precisely at that time T, which can be neither the time when the sentence is uttered, nor the time after the sentence is uttered. That is, if we make the assertion that the individual that ‘I’ from (6)(b) refers to performs the action ‘to leave’ at a time which is before the time (6)(b) is uttered, this assertion precludes the possibility of asserting that the same individual performs the same action at a time which is either simultaneous with the moment (6)(b) is uttered or which is after the time (6)(b) is uttered. On the other hand, sentences (6)(a) and (b) can be interpreted as co-extensive (that is referring to the same event) if we assume that the one individual, which ‘I’ from (6)(b) refers to, utters (6)(a) ‘in the past’ (for example, in a sentence like: He said: 7 am leaving’, ‘I am leaving’ refers to a past event and this event may occur 309 exactly at the same time as that which a sentence like (6)(b) refers to). In the same way, the pair (7) may be understood as referring to the same time location (that means (a) and (b) under (7) are co-extensive). Obviously, a similar understanding is not possible for (8). 3. THE FORMAL DEVICE USED IN THE SEMANTIC DESCRIPTION The following approach is to be viewed as derived from the theoretical principles developed in Vasiliu (1970). In agreement with this theory the following are assumed: (1) There is a semantic system Si of the form described in Vasiliu (1970), pp. 101-128, 194—195 (this system is similar to those constructed by Camap (1958), Reichenbach (1966), etc.). (2) There is a finite set of translation rules of the form specified in Vasiliu (1970), pp. 196-212, by means of which each kemel sentence generated by a ‘[e, F\ grammar’ of the form specified in Vasiliu (1970), pp. 184-189 is put into correspondence with one (or more) expressions in St so that, if an expression E from Sj is a translation of a kemel sentence, ‘E\ from the natural language, Z„ E and E have the same intension (or, in other words, they are I-equivalent - in Camap’s (1958) sense - or they have the same meaning). (3) If E is a translation of E, then, every semantic characterization which holds for E in 5, holds also for its corresponding expression in L„ E. (4) System St is a coordinate-language in the sense of Camap (1958), pp. 161-164; (1960), pp. 74-75. We assume then that Sj refers to an ordered domain of space-time points. The position of each space-time point is determined with respect to the time-axis and to the space-axis. The individual expressions of the standard form of the system 5, show by their form the definite position within the ordered domain they refer to. Once these general assumptions are made explicit, we may enter into some details that concern our specific topic. The expressions of the standard form of St are of the type ‘a'.’. The superscript i ii - 1, 2, 3,...) refers to the position of the individual ‘a’ with respect to the space-axis: a'j is located (with respect to this axis) AFTER a - 1 and BEFORE a!jx. The subscript j refers to the position of the individual ‘a’ with respect to the time-axis: a'y is located (with respect to this axis) at a time which is AFTER a'-_! and BEFORE a'j+i. Thus, ‘ a' ’ refers to that one and only one individual which has the location i at the time j. The following diagram is intended to show how various expressions of the standard form refer to the position one individual occupies within the ordered domain: 310 s ♦T O 1 2.......j... An expression like ‘ a '‘ ’ simply indicates a position on the time-axis, without respect to any space location; an expression like ‘ a‘Q ’ indicates the position on the space-axis, without respect to any time location; expression ‘ aţ ’ is meant to refer to any time-location2. An expression of the form ‘H ‘y’ is an abbreviated form for an iota-expression: 3.1. DEFINITION: H‘y = Df(ix) H (x, y) In agreement with 3.1. we may establish the following proposition: 3.2. PROPOSITION: F(H ‘y) = F [(or) H x, y] The right-hand side of 3.2 is, obviously, an individual description (see Camap (1958), pp. 142-146; (1960), pp. 32-35; Reichenbach (1966), pp. 256-266). An individual description should be defined as follows: 3.3. DEFINITION: F[(ix) Ex, y] = D/ (Bx) (z)[Hx, y-(Hz, y = Iz, x)-Fx] (in 3.3. ‘I’ is a predicate whose intension is ‘identical with’). A sentence like that from the right-hand side of 3.3. says that ‘there is exactly one individual “x”, which is in the relation “H’ with “y” and it also has the property (or: belongs to the class) “F”.’ Expression ‘(3x) (z)[Hx, y-(Hz, y = Iz, x)-Fx]’ is to be divided into two parts; the first one, viz.: ‘(3x) (z)[Hx, y-(Hz, y = Iz, x)]’ is said to assert the so-called uniqueness condition, that is, it asserts that ‘there is exactly one individual, x, which is in relation “H” with “y’V An iota-expression (like ‘(;x) Hx, y' or its equivalent, ‘H‘y’) always occurs as an argument of a predicate; moreover, such an 2 Expression ‘ a® ’ is used here instead of ‘ «q ’ from Vasiliu (1970), p. 230, which, I think, has the disadvantage of being misleading. 3 2 1 311 expression may refer to the same individual which an individual constant, like, for example, ‘b’ refers to. In such a case, we are allowed to write down: (9) (ix) Hx, y = b If (9) is true, then, we are allowed further to substitute ‘b’ for ‘(ix) ILx, y’ in the left-hand side expression of 3.3.; from this substitution, we obtain: (10) F(b) On the other hand, by substituting an iota-expression for an individual variable within an expression like (11) Fz we obtain a well-formed expression in Sf. (12) F[(;x) Ux, y] However expression (12) is not logically implied by (13) (x) Fx whereas (10) is logically implied by (13). The first and second person singular personal pronouns are usually said to refer to the person uttering the message (the first person) and to the person receiving the message uttered by the first person (the second person). This informai description of the meaning of the two personal pronouns suggests the following semantic interpretation: Let us consider two predicates in Si} i.e., ‘EM’ and ‘RE’ (both are two-place predicates). With respect to each of them we establish the following designation rules (for the concept of designation rules, see Camap (1960), p. 4): 3.4. RULES OF DESIGNATION (a) EMx, y = ‘x’ is ‘emitent’ with respect to ‘y’ (b) REx, y = \x’ is ‘receiver’ with respect to ‘y’ The relation referred to by the predicates ‘EM’, ‘RE’ are antisymmetric, intransitive and irreflexive; ‘REx, y' is the converse of ‘EMy, x’. The so-called ‘absolute tenses’ of the verb are usually defined by referring the time the action is performed to the time the message is uttered: then, the past is defined by the fact that the action is performed before the time of the message, the present is defined by the fact that the action is performed at the same time as the time of the message, the future is defined by the fact that the action is performed after the time of the message. This traditional description of the meaning of ‘tenses’ is described in terms of S, as follows. Let us establish the convention that the expression ‘a/ of the standard form refers to the time the message is uttered. Let us further assume that the lexicon of S, 312 contains predicates ‘SIM’, ‘ANT’ and ‘POS’ provided with the following rules of designation specifying their meaning: 3.5. RULES OF DESIGNATION (a) SIMx, a° = ‘x’ is simultaneous with ‘ a° ’ (b) POS x, a° = ‘x’ succeeds in time ‘ a° ’ (c) ANT x, a° = ‘x’ precedes in time‘ a° ’ In agreement with 3.4. and with the usual semantic description of the personal pronouns, we can say that the following relations hold between the formatives T, ‘you (sing)’ from English and the expressions ‘EM ‘y\ ‘RE ‘x’: (14) (a) T[EM y, i] (b) T[RE ‘x, you (sing)] In (14), the symbol T of the meta-language used here is meant to refer to a relation of translation; accordingly, (14)(a), (b) are to be read: (15) (a) ‘EM ‘y’ is a translation of 7’ (b) ‘RE ‘x’ is a translation of ‘you (sing)’ Here T and ‘translation of are understood as having the same meaning as that defined in Vasiliu (1970), pp. 189-195, especially theorem 49.4, p. 194, that is, they express an L-equivalence (see Camap (1958), pp. 15-23; (1960), pp. 7-16, especially 13-16), or, in other words, they say that the two expressions (related by T) have the same intension. In an analogous way, we may consider that the following relations hold, too: (16) (a) T[SIMx, a) , Preş] (b) T[ANTx, a° Past] (c) T[POSx, a°, Future] It is worth noting that the variable ‘x’ will be required by the further translation rules (which are not going to be mentioned here; see Vasiliu, (1970), pp. 208-209, RT24 and the explanations referring to it) to be identical with the first argument of the atomic sentence which translates the verb. In other words, since the first argument of such an expression corresponds to the ‘subject’ or, more precisely, to the ‘agent’ of the action we can say that an expression like ‘SIMx, a® ’ or ‘ ANTx, a° ’ is concemed with the time location of the ‘agent’ and not of the action itself. Since the individual which is the ‘agent’ is but a term of the relation expressed by the verb, it must be simultaneous with the relation expressed by the verb, it is 313 reasonable to assume that expressions like those above mentioned express in an indirect way the location in time of the action itself. This ‘indirect time-location’ of the verb is required by expressions in Sj which are translations of copula sentences (in such sentences should be translated in S, by implicational-expressions, where no atomic sentence corresponds to the copula, but only the implication sign ‘3’ (see Vasiliu (1970), pp. 183-184, 204 ruleRT17). We assume, fmally, that between the formatives (to) leave, (to) stay from English and the predicate constants ‘LE’, ‘ST’, from S) the following relation holds: (17) (a) TfLE, leave] (b) T[ST, stay] According to the above explanations, the translations for (3)~(8) should be: (3') (a) SIM [(EM ‘y), a) ]-LE(EM ‘y) (b) SIM [(EM ‘y), «y ]'ST(EM ‘y) (41) (a) ANT [(EM >), o°]-LE(EM y) (b) ANT [(EM ‘y), a)]-ST(EM \y) (5') (a) POS [(EM », a) ]-LE(EM ‘y) (b) POS [(EM », a)]-ST(EM ‘y) (&) (a) SIM [(EM ‘y), a] ]-LE(EM ‘y) (b) ANT [(EM ‘y), a)] -LE(EM ‘y) (7') (a) SIM [(EM », «°]-LE(EM ‘y) (b) POS [(EM », «°]-LE(EM » (8’) (a) ANT [(EM », a) ]-LE(EM » (b) POS [(EM y), a- ]-LE(EM ‘y) 4. THE FORMAL ACCOUNT FOR TENSE AMBIGUITIES Since system S, refers to an ordered domain and since S) is a coordinate language, the individuals to which individual descriptions of S) refer are various positions within the ordered domain. That is, expression ‘EM ‘y’ is to be understood as referring to some definite position, ‘ a'k ’. An expression like ‘ a\ ’ stands for the pair of numbers {/, k) (for example, if we have a\ , it stands for the pair {2, 3}; in other words, the couple {2, 3} is taken 314 as the coordinate of a position a which occupies the next position in space after «3 and the next position in time after al). Under such conditions the various pairs of numbers j'.j may be inteipreted as the possible values of the individual variables lx\ In agreement with (9), (10) and the explanations under them, we are allowed, in principie, to make the substitution (18) EM‘y/a^ in a sentence like (19) LE(EM y) and we obtain (20) LE (a[) which is to be understood as ‘the individual (== position) having as coordinate the pair {i, k} has the property of “leaving”.’ Nevertheless it is worth observing an identity like (21) is always factual and, accordingly, does not give the extension of ‘EM y (in the sense of Camap’s book, (1960), pp. 73-81, especially definition 19.1). That means that the extension of ‘EM y' is not logically determined by (21), but only factually determined. The main consequence of this statement is that an expression like ‘EM y may in principie refer to any of the positions within the ordered domain. Since 5, is a coordinate language and, accordingly, since the values of the individual variables are pairs of numbers, we are enabled to use the restricted quantifiers. That is, between a quantifier and its operand we are going to insert a number expression, which should be understood as restricting the domain the preceding quantifier refers to. Then, an expression like: (22) (*)(') Fx is understood as saying “every number pair up to j'yj has the property (or: belongs to the class) ‘F’ an expression like (23) (3x)[^Vx is understood as saying “there is at least one pair of numbers up to j^-J, such that it has the property (or: belongs to the class) ‘F’.” We can now say the following expressions are Z-TRUE and should be taken as postulates of the system 5,-. Let us assume that expressions ‘ a° ’ always refers to the time the message is uttered. 4.1. POSTULATES (a) (3x)SLMx, a] 3 (x) (‘m=J) SIMx, a) •(*) ('mJ) POSx, a) (b) (x) (' 1=,) SIMx, a) => (x) () ~ SIMx, a) (c) (x) (lm .) POSx, a) 3 (x) (^) ~ POSx, a) The postulates (a) -(d) under 4.1. should be understood as follows: (a) If there is at least one individual which is simultaneous with j (= the time of the message), then the following hold: every pair of numbers {i, m} whose second member m is equal with j, is simultaneous with /; every pair of members {i, m] whose second member, m, is smaller than j is before the time /; every pair of members {i,j} whose second member, m, is greater than j is after the time j. (b) If every pair of numbers {i, m} whose second member, m, is equal with j is simultaneous with j, then every pair of numbers {i, m} whose second member, m, is not equal with j is not simultaneous with j. (c) If every pair of numbers {/, m) whose second member, m, is smaller than j is before the time j, then every pair of numbers {/, m) whose second member, m, is greater than j or equal with j is not before the time j. (d) If every pair of numbers {r, m} whose second member, m, is greater than j, is after the time j, then every pair of numbers {/, /} whose second member, m, is smaller than j or equal with j is not after the time j. The immediate consequence of 4.1. is the following lemma: 4.2. LEMMA: (a) (*) (‘m=j ) (SIMx, a°j =3 ~ ANTx, a) • ~ POSx, a)) (b) (x) (lmj) (POSx, a°j 3 ~ SIMx, a) • ~ ANTx, a)) Let us assume now that St is provided by a class of meaning postulates (in Camap’s (1960), pp. 222-229; see also Vasiliu (1970), pp. 213-238); let us further assume that among the other meaning postulates of Sh the following one is also to be found: 316 4.3. MEANING POSTULATE: (x)(LEx 3 ~ STx) Let us turn back to examples (3')-(8'), in order to give them a semantic characterization. We make the following assumptions with respect to (3')(a), (b) (24) Assumption (a) The time of the message is ‘ a° ’ (b) In both (a), (b), for ‘EM y we have: EM ‘y = x' In agreement with (24) we are allowed to replace ‘EM ‘y’ by ‘ x‘ ’ at any occurrence of ‘EM ‘y’ within (3’)(a), (b). We obtain: (3") (a)SM((x', ay°) -LE(4) (b)SM(x;.,ay°) -ST(x') It is obvious that (a), (b) under (3") are contradictory (or incompatible), because of 4.3. It follows that sentences (3)(a), (b) are also contradictory (or incompatible). Let us now assume the following: (25) Assumption (a)The time of the message is ‘ a°j ’ in (3')(a) and ‘ a°k ’ in (3')(b). (b) For ‘EM V we have in both (3')(a), (b) EM ‘y = x‘. If we again make the substitution EM y/ x'j in (3’) and if we put (b) ‘ a'l ’ in (3') instead of ‘ a°j we obtain: (3”') (a) SIM (xj, aj) -LE( x(‘) (b) SIM(x),a*°)-ST(x?) In accordance with 4.1.(b), ‘SIM,a[ j is L-false, and then (3"')(b) is also L-false, whereas (3"')(a) is factually true or false. Since (3"')(a), (b) are translations of (3)(a), (b), respectively, we are allowed to say that if (25) holds, then (3)(b) is L-false, whereas (3)(a) is factually true or false. Let us assume the following: (25') Assumption (a) The same as in (25)(a) (b) The same as in (25)(b) (c) EM ‘y = x‘k in (3')(b). In agreement with (25') we may substitute ‘ x\ ’ for ‘EM y in (3')(b) and we obtain 317 (3’") (c) SIM (x'/;, a°k) ST( x°) It is obvious that (3"')(c) is factually true or false and (3"')(a) and (3"')(c) are factually compatible. That means (3)(a), (b) are factually compatible if (25') holds. A similar procedure should be applied in determining the meaning of (4) and (5). (26) Assumption (a) The time of the message is ‘ a° ’ (b) For ‘EM ‘y’ from (4')(a), (b) the following holds: em y = xi (c) k < j In such a case, that is, if (26) holds, sentences under (4') become contradictory (or incompatible) and, then, sentences under (4) should be considered contradictory (or incompatible) too. Let us assume that the following is true: (26’) Assumption (a) The time of the message is still ‘ a® ’ (b) For ‘EM V from (4')(b) we have: EM > = xn and n >g (c) For ‘EM y' from (4')(a) we have EM ‘y = x\ and k j; if we modify (26') by assuming that n _/) and k > j (instead of k < j), then sentence (5')(b) becomes L-false and (5')(a) becomes factually true or false; if we modify (26") by assuming that k > j (instead of k < j) and n > j (instead of n < j), then the sentences under (5’) become factually compatible. The same semantic characterization is to be given to the sentences under (5). Let us now make the following assumption: (27) Assumption (a) The time of the message is in (6'), (7') a° (b) EM ‘y = x) in both (6') and (7') If we replace ‘EM y by ‘ x‘j ’ in (6'), (7') at any occurrence of ‘EM ‘y\ we obtain (6") (a) SIMx', a®-LE(x') (b) ANT x‘j, a)-LE(x') (7") (a) SIM x‘j, a® -LE (xy.) (b) POS x'j, a°-LE(x') According to 4.2., if (6")(a), (7")(a) are true, then (6")(b), (7")(b) are both false. Their corresponding (6)(b), (7)(b) are false when (6)(a), (7)(a) are true. Let us now assume the following (27’) Assumption (a) The time of the message is still ‘ a® ’ (b) For ‘EM y from (6’)(b), (7’)(b) we have EM ‘y = x\ (c) In (6’)(b) we have kj In agreement with (27') we obtain (6”) (a) SIM x\, a° -LE [x[) (b)ANTx', «■•LE(x') 319 (7") (a) SIM4, a) -LE(x') (b) POS x[, a]- LE(x') According to 4.2.(b), (c), if (6")(b), (7")(b) are true, then (6")(a), (7")(a) are false. Accordingly, if (6)(b), (7)(b) are true then (6)(a), (7)(a) are false. Let us make the following assumptions: (28) Assumption (a) The time of messages of (6’)(a) and (6')(b) is different: a° for (6')(a) al for (6')(b) (b )j m (c) The same as (28)(c). Applying a similar procedure, it can be shown that: (i) if (8')(a) is true, then (8)(b) is Z-false; (ii) if (8')(b) is true, then (8)(a) is L-false; (iii) if ‘EM ‘y’ from (8’)(a) refers to another position than ‘EM ‘y’ from (8')(b), then (8')(a), (b) are factually compatible; (iv) (a) and (b) cannot be co-extensive. Sentences (8)(a), (b) should be characterized in terms of (i)-(iv). 5. CONCLUDING REMARKS We may conclude our semantic analysis by pointing out the following results: (l)The ambiguity of sentences like (3)-(8) can be formally described in terms of the procedure of the type proposed. 320 (2) The ambiguity of these expressions can be reduced to a relatively small number of types. The formal device describing each type of ambiguity is the set of factual requirements expressed in terms of what we called Assumptions. We can then say that the semantic interpretation of the sentences under (3) is determined by the factual requirements under (24), (25), (25'); the semantic interpretation of the sentences under (4) is determined by the factual requirements under (26), (26'), (26"); the semantic interpretation of the sentences under (5) is determined by the factual requirements obtained by modifying the form of (26), (26'), (26"); the semantic interpretation of the sentences under (6), (7) is determined by the factual requirements under (27), (27'), (28), (29). The sentences under (8) can also be semantically characterized in terms of four sets of factual requirements which we have to infer (i), (ii), (iii) or (iv) from. We might say that sentences under (3), (4), (5) are three-ways ambiguous,• (6)-(8) are four ways ambiguous. (3) The formalism developed in Sections 3 and 4 enabled us to describe in an exact way the semantic relations holding between sentences in spiţe of the fact that these sentences were ambiguous; indeed, in Section 4 various pairs of sentences were characterized as ‘incompatible’ (or ‘contradictory’), ‘factually compatible’, ‘co-extensive’, etc. although each of those sentences was ambiguous. We can then say that the formal device used in Sections 3 and 4 accounts for the following empirical ‘datum’, I was referred to in Section 1: in spiţe of the ambiguity that characterizes every natural language, we can and actually do infer one sentence from another sentence in every natural language; or, in spiţe of the same ambiguity, we can say whether any assertion made in a natural language is true or false or, if we can not do it, we can say why we can not do it. REFERENCES Austin. J.L.: 1970, Philosophical Papers, Second Edition, Oxford University Press, London- New York, 1970. Camap. R.: 1958, Introduction to Symbolic Logic and Its Applications, New York, 1958. Camap, R.: 1960, Meaning and Necessity, Third Impression, Chicago, 1960. Reichenbach, H.: 1966, Elements of Symbolic Logic, New York-London, 1966. Vasiliu, E.: 1970, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, Bucureşti, 1970. 321 ANALYTICITY AND SELECTION RESTRICTIONS* 1. The following lines are intended to provide some evidence for the following three claims: (a) that at least a part of “semantic anomalous” sentences (in the sense of Katz and Fodor’s semantic theory1 are analytically false sentences; (b) that the concept “analytically false” can be taken as explicatum (in a Camapian sense) for the less precise concept “semantic anomalous”, in terms of which some essential features of the corresponding linguistic facts cannot be accounted for; (c) that, according to (a) and (b), analyticity is to be viewed as a linguistically relevant concept. Since the most systematic and consistent linguistic approach to semantic deviancy has been developed within the K&F-semantic theory, our starting point will be precisely this theory. 2. A sentence, S, is said to be semantically anomalous (or deviant) if the set of paths associated to it (by means of applying “projection rules”) is nuli; in other words, ; i.e., it can combine only with a subject (noun) characterized by the semantic marker [+ Animate]. According to this selection restriction, a sentence like (1) This cat is eating. is semantically normal, because, by amalgamation, one can obtain a “reading” to be associated to (1). On the other hand, a sentence like (2) This stone is eating. is deviant (or anomalous): stone does not satisfy the selection restriction of to eat (stone is not characterized by the semantic feature [+Animate]) and, therefore, the amalgamation is blocked; consequently, no reading can be associated to (2). 3. It is easy to show that a sentence like (2) contradicts the following set of sentences: (3) Whatever is eating is a being. * în RRL XII (1977), n° 3, pp. 271-274. 1 J.J. Katz and J.A. Fodor, The Structure of a Semantic Theory, in J.A. Fodor and J.J. Katz, The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language, Englewood Cliffs, New Jersey, 1965 [Prentice-Hall, Inc.], pp. 497-518. From now on, the theory developed here will be refered to as ‘K&F-theory’. 322 (4) No being is a thing. (5) Every stone is a thing. (6) No stone is a being. (Sentence (6) is a consequence of (3)—(5)). It must be pointed out that sentences like (3)-(5) are held as “always true and only true” by anyone belonging to a specific cultural area, and so is (6), which is an obvious consequence of (3)-(5). Accordingly, everyone belonging to this specific cultural area would reject a sentence like (2) by saying, perhaps, that (2) cannot be said “because (3)-(6)”. It is easy to see that (3)-(6) are considered (or accepted or felt) as “undoubtedly true” only by virtue of the meaning of the words they are build up. I am not going to enter here the detailed discussion of this matter. Nevertheless, it is useful for our discussion to point out that since (3)-(6) are always true only by virtue of their meaning, they are analytically true1. Since (2) contradicts a set of analytic sentences, we are bound to consider that (2) is analytically false. The immediate consequence one has to draw from the above remarks is the following: at least some members of the class of semantically anomalous (deviant) sentences are analytically false sentences3. 4. Let us consider now the following sentence: (7) Some stones are eating. In terms of K&F-theory, (7) is to be qualified as anomalous. In terms of our remarks under §3, (7) is to be qualified as analytically false (because (7), together with (3)-(6), lead us into contradiction). The negation of (7) is: (7') All the stones are not eating. or (7") Every stone is not eating. or, in a more usual form, (7"') No stone is eating. From (7"'), sentence (8) This stone is not eating. is directly derivable. As far as (7'), (7"), (7'") and (8) are concemed, the following features are relevant for us: (a) all of them are analytically true; (b) all of them are, in terms of K&F-theory, still anomalous (deviant). 2 The term analytic is used here with the sense given in Camap, Meaning Postulates in Meaning and Necessity, Chicago, 1960 [University of Chicago Press], pp. 222-229. 3 To this class belong all the sentences like those treated by Todorov under the labei “anomalies combinatoires” as well as some of those treated under the labei “anomalies referentielles” (see Todorov, Les anomalies semantiques, in Langages, 1, Mars, 1966, pp. 100—128, especially pp. 102-109 and 113-116). 323 It seems to me that (a) is obvious; I am going to show that (b) must be accepted, as well. According to Katz’s account for negation4, if is eating falls within the range of not, all of its semantic elements, eem must undergo the action of the A-operator (= antonymy operator). Accordingly, they become A/e h...,A/em. However, A-operator has no influence on the selection restriction5. Let us assume is eating is characterized by the set of semantic elements e,,...,em (where every e-, (1 . Now, if is eating falls within the range of not, like in is not eating (from (7') or (7")), its semantic structure will become: { A/e t,...,A/em } + < Subject: [+ Animate] >. Since stone is not characterized by [+ Animate], both (7') and (7") are to be considered anomalous (deviant). Let us assume now that Katz’s theory of negation can be adjusted in such a way as to provide for yl-operator the possibility of performing a modification of the selection restriction, as well (i.e., /I-operator is allowed to modify not only semantic markers and distinguishers, but selection restrictions, too). In such a case, (7') and (7") will become normal, but a sentence like (9) This child is not eating. will become anomalous: A/< Subject: [+ Animate] > will become because of not something like < Subject: [- Animate] >; since child is marked obviously as [+ Animate], the subject of (9) does not satisfy the condition stipulated by the “transformed” selection restriction of is eating, the amalgation is blocked and therefore no reading can be assigned to (9). It follows from our above remarks that: (a) in its original form (where ^-operator does not modify selection restrictions), transformational semantic theory cannot account for the fact that the class of sentences obtained by the negation of analytically false sentences is a class of semantically normal sentences; (b) if some modification is introduced (to the effect of allowing .4-operator to change the value of selection restriction), then a full class of semantically normal sentences, viz. the class of negated “normal” sentences, becomes a class of semantically anomalous (deviant) sentences. However, according to our intuition, neither sentences like (7"'), (8), nor sentences like (9) can he said to be “meaningless” (because no semantic reading can be assigned to them). It follows then that, in cases like those mentioned above, the use of K&F-theory leads us to counterintuitive result. 4 See J.J. Katz, Analyticity and Contradiction in Natural Language, in The Structure of Languaşe... (see above fn. 1), pp. 519-544. J.J. Katz, Analyticity and Contradiction... (see above, fn. 4), p. 531: “we will use the term semantic element to refer either to a semantic marker or to a distinguisher”. Thus “selection restrictions” do not belong to the class of “semantic elements” affected by the ^-operator. The action of the A-operator on semantic elements consists of changing the value (+ or -) of the semantic element; if a sementic element e, is a semantic marker, for example [+ Animate], then A!\+ Animate] means [-Animate]; if e,- is [- Animate], then ^/[-Animate] means [+ Animate], see Katz, Analyticity and Contradiction ..., p. 535. 324 5. Some conclusions are to be drawn from the remarks above. 1°. Sentences which are semantically anomalous (deviant) in terms of K&F-theory can be considered analytically false sentences (§ 3 and (a) in §1). 2°. In terms of K&F-theory, a class of sentences which are semantically normal (viz. the class of those sentences obtained by negation from analytically false sentences) must be qualified as anomalous (§ 4 and (b) in § 1). 3°. Because of 2°, K&F-theory does not allow the representation of any special relation between what is called in its terms semantically anomalous sentences and the negation of sentences belonging to this class, though such a relation does exist (§ 4 and (b) in § 1). 4°. Replacing the concept “semantically anomalous” by the concept “analytically false”, shortcomings like those mentioned under 2° and 3° are avoided: by negation, from an analytically false sentence (“felt” as anomalous) a(n) (analytically) true sentence (“felt” as normal) is always obtained. (The fact that the negated sentence is analytically true is for no interest here.) That is why one is allowed to consider that linguistic facts can be better captured by the concept “analytically false” than by the concept “semantically anomalous”, which, under such conditions, can be dispensed with. 5°. From 4°, the full linguistic relevance of the concept of analyticity follows obviously. One more comment, in order to conclude the above remarks. As defined in terms of K&F-theory, “semantical deviancy” is pretty close to “meaninglessness”: a deviant sentence is a sentence to which no reading can be assigned (by means of projection rules); since the “assigned reading” is but the formal representation of the sentence “meaning”, no-meaning-assignment is to be considered, naturally, as formal representation of meaninglessness. However, when we say that a sentence like (7) or (2) is analytically false (and this claim is quite independent of the idea that “analytically false” will be used instead of “semantically anomalous”), we admit ipso facto that they are meaningful, because only a meaningful sentence can be said to be true or false. Thus, one more remark should be added to the previous ones: the formal account for “semantic deviancy” in terms of K&F-theory is misleading, because, in agreement with this account, anomalous sentences should be viewed rather as meaningless, though they actually do have meaning. ANALYTICITE, NORME, PERMISSION* 1. L’acte de parler ou d’ecrire est soumis a deux sortes de contraintes: (a) les contraintes imposees par la structure meme de la langue qu’on parle ou qu’on ecrit (c’est-â-dire celui qui parle ou ecrit doit respecter les regles de la langue dont il fait usage, car, autrement, il court les risques de ne pas etre exactement compris) et (b) les contraintes imposees par le milieu social qui fait usage de la langue donnee: si l’acte de parler (ou d’ecrire) n’est pas conforme â la norme, «1’agent» (qui est l’auteur de l’acte de parler ou d’ecrire) est passible d’une sanction quelconque. De cette faşon, une pârtie de l’usage de la langue tombe sous l’incidence des concepts deontiques comme ceux de permission et â’obligation, car l’usage d’une langue est un fait social et, en tant que fait social, l’usage d’une langue est â la fois une question de conduite sociale et un fait de conduite linguistique. Dans ses articles consacres â la «culture de la langue», Iorgu Iordan, le savant et le maître â qui nous voulons rendre notre modeste hommage, met souvent en evidence d’une maniere tres suggestive l’aspect de «conduite linguistique» implique dans l’acte de s’exprimer â l’aide d’une langue donnee. Nous voulons citer in extenso un passage qui nous semble, parmi les autres, particulierement suggestif: «Corectitudine însemnează respectarea legilor structurii gramaticale, ale sistemului lexical şi ale celui fonetic: întocmai ca legile după care se desfăşoară fenomenele naturii şi ale vieţii sociale, legile limbii sunt legi obiective, există independent de voinţa oamenilor şi, în consecinţă, aceştia trebuie să li se conformeze, cu riscul, în caz contrar, de a fi sancţionaţi, nu pe cale ‘legală’, e adevărat, ci pe cale ‘socială’, care, dacă nu duce la pedepse propriu-zise, este totuşi, în ce priveşte rezultatul, tot aşa de eficace ca şi cea ‘legală’» (souligne par nous, E.V.)1. Le probleme peut donc etre pose en termes de permission, obligation et sanction: si le systeme d’obligations et permissions n’est pas respecte par celui qui fait emploi d’une langue, ce demier est passible de sanction. C’est precisement cette maniere d’envisager les choses qui nous a suggere ce qui suit. 2. En ce qui concerne la grammaire, la notion de regie y est assez claire: on peut considerer que les regles ne sont que des restrictions dont l’effet est de specifier une sous-classe de la classe de toutes les sequences de signes qu’on peut obtenir â partir d’une liste finie de signes; les sequences qui sont conformes â ces în Etudes romanes III, Bulletin de la societe roumaine de linguistique romane, XIII 1978, Hommage ă Iorgu Iordan ă l’occasion de son quatre-vingt-dixieme anniversaire, Bucarest, 1978, pp. 493-499 1 Iorgu Iordan, Limba literară, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977, p. 46. 326 restrictions sont grammaticales, les sequences qui ne se conforment pas sont non-grammaticales et n’appartiennent pas â la sous-classe de sequences nommee «la langue Z,». Si l’on prend en consideration le fait que, pour quelques langues - dites flexionnelles - la combinaison des signes en sequences est accompagnee de quelques modifications de leur forme, modifications qui «marquent» la fonction du signe dans la sequence, on arrive â la notion plus restreinte de regie morphologique. La notion de correction grammaticale ou de grdmmaticalite peut etre reduite donc â la notion de conformite avec les regles de la grammaire (regles syntaxiques et morphologiques). Si l’on veut transposer le probleme de la grammaticalite du domaine strictement syntaxique (= du domaine des relations formelles entre les signes) dans le domaine pragmatique (= dans le domaine des relations entre les signes et les individus qui en font usage), on peut envisager les regles grammaticales comme des normes (ou prescriptions) relatives ă (concernant) l’emploi des signes par ceux qui en font usage (= les sujets parlants). Dans ces conditions, l’usage qui est permis (et donc, non-passible de sanction) est Pusage qui est conforme ă la norme. Quant â la semantique, la notion de «regie» (au moins en ce qui concerne les langues naturelles) nous semble moins claire. Lorsqu’on a recommence â s’interesser â la semantique, on a simplement ‘transpose’ le concept de regie du domaine de la syntaxe au domaine de la semantique en concevant la regie semantique comme une restriction imposee â la libre combinaison des significations dans une sequence de signes: il y a des regles au moyen desquelles on «construit» la signification globale de la sequence â partir de la signification des signes constituants (c’est une operation analogue â la concatenation des signes dans la sequence) et il y a aussi des restrictions (imposees) â la libre combinaison des significations (telle que la restriction qui interdit la combinaison d’un sujet qui a la marque semantique «objet physique» avec un predicat signifiant «manger» ou «dormir» ou «pleurer» (c.-â-d. un predicat designant une activite humaine). Dans la terminologie de la semantique transformationnelle (interpretative) de Katz et Fodor, les regles de la premiere categorie correspondent aux «regles de projection», tandis que les regles de la deuxieme categorie correspondent aux «restrictions selectives»2. Nous avons essaye de montrer autre part3 que le concept de «restriction selective» peut etre reduit au concept camapien de «postulat de sens», c.-â-d. au concept de proposition qui est vraie exclusivemerit en vertu de sa signification (propositions comme Tout ce qui mange est un etre vivant, Le chien est un etre vivant etc.) ou, en d’autres termes, au concept de proposition analytique (ou «analytiquement vraie»), Les propositions qui sont incompatibles avec les «postulats de sens» (c.-â-d. les propositions qui impliquent la negation des postulats de sens) sont des propositions analytiquement fausses (par exemple, une 2 J.J. Katz and J.A. Fodor, The Structure of a Semantic Theory, dans J.A. Fodor and J.J. Katz, The Structure of Language. Readings in the Philosophy of LangMa8,e> Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Haiil, Inc., 1965, pp. 479-514. 3 E. Vasiliu, Analyticity and Selection Restrictions, RRL> XXII, n° 3, 1977, pp. 271—274. 327 proposition comme Mon crayon a bieri mange aujourd’hui est analytiquement fausse parce que la consequence logique de cette proposition et du postulat Tout ce qui mange est un etre vivant est la proposition Mon crayon est un etre vivant, or cette demiere proposition contredit des postulats comme Tout crayon est un objet physique et Tout objetpsysique n 'estpas un etre vivant). II faut ajouter qu’en conformite avec ce point de vue, une proposition comme Mon crayon a bien mange aujourd’hui n’est pas une proposition «incorrecte du point de vue semantique», c’est-â-dire une non-proposition, ou une proposition qui n’appartient pas â la langue franşaise, comme elle aurait du etre consideree en termes d’une semantique de type Katz, mais simplement une proposition analytiquement fausse. Nous croyons qu’il est utile de remarquer que, si l’on veut considerer toute proposition que nous venons de qualifier analytiquement fausse comme une proposition «incorrecte» ou comme «non-proposition», toute possibilite de raisonner par reductio ad absurdum dans une langue naturelle quelconque devrait etre exclue, car ce genre de raisonnement est essentiellement fonde sur le concept de contradiction (en general et, d’une maniere implicite, sur le concept de contradiction analytique). Arrives â ce point, nous pouvons dire qu’une pârtie des regles semantiques des langues naturelles, â savoir les regles qui expriment les relations de compatibil ite ou d’incompatibilite entre les significations, peut etre formulee en termes de postulats de sens (1’autre pârtie est constituee par les regles de denotation pour les signes et les regles concemant la combinaison des significations dans la sequence). Dans ce qui suit, nous n’allons envisager que les postulats de sens et, ipso facto, la question de 1 ’analytisme. 3. Si nous convenons d’exprimer les relations entre les significations des mots en termes de postulats de sens, nous obtenons les resultats suivants: (a) toute proposition «normale» du point de vue semantique (dans la terminologie de Katz et Fodor, loc. cit.) est une proposition logiquement compatible avec la classe des postulats de sens; (b) toute proposition «anormale» du point de vue semantique (dans la meme terminologie) est une proposition logiquement incompatible avec la classe des postulats de sens; (c) toute proposition logiquement incompatible avec la classe des postulats de sens est une proposition analytiquement fausse; (d) toute proposition qui est la consequence logique de la classe des postulats de sens est une proposition analytiquement vraie. En accord avec (a)-(d) nous pouvons dire qu’une proposition comme Mon crayon est noir est «logiquement compatible» avec la classe des postulats de sens. Une proposition comme Mon crayon a bien mange aujourd’hui est «logiquement incompatible» avec la classe des postulats de sens et, par consequent, «analytiquement fausse”. Une proposition comme Ce crayon est un objet physique ou Ce crayon n 'est pas un etre anime sont des prepositions «analytiquement vraies». 4. Ce qu’on peut appeler «postulats de sens” des langues naturelles (comme tout ce qui mange est un etre vivant, tout chien est un etre vivant, tout etre vivant 328 n ’est pas un objet physique etc.) ne sont en fait que des prepositions qui expriment les resultats de l’experience commune d’une collectivite determinee, dans un milieu determine et dans une periode determinee de son existence. Les propositions de ce genre sont censees etre «toujours vraies» ou «indubitablement vraies» en vertu de cette experience: en conformite avec les «connaissances» que tous les membres d’une telle collectivite partagent, ils ont le sentiment que les propositions de ce genre ne peuvent etre que vraies. A cause du fait que les postulats sont vrais, etant fondes sur 1’experience generale, les propositions qui contredisent ces postulats sont des propositions qui entrent en contradiction avec l’experience meme. Si l’on veut interpreter les postulats de sens en termes pragmatiques, on peut dire que les postulats de sens representent les normes (prescriptions) qui assurent la conformite entre l’experience d’une collectivite et les assertions des individus appartenant â cette collectivite. Une assertion qui entre en contradiction avec l’experience est en meme temps une assertion qui n’est pas conforme â la norme (de conduite linguistique). Asserter une proposition qui n’est pas conforme â la norme (de conduite linguistique) est passible de sanction. On peut donc parler A'assertions permises et assertions non-permises. Les assertions permises sont celles qui sont compatibles avec l’experience (exprimee en termes de postulats de sens), les assertions non-permises sont celles qui sont en contradiction avec cette experience (exprimee toujours en termes de postulats de sens). En tenant compte du fait que les assertions qui sont en contradiction avec les postulats de sens ne sont que des propositions analytiquement fausses, on peut dire que: asserter des propositions analytiquement fausses n ’est pas permis, tandis que asserter des proposition qui ne le sont pas est permis. Ce que nous venons de dire peut servir d’explication au fait que, du point de vue de la conscience linguistique commune, une proposition qui est analytiquement fausse est consideree plutot comme une proposition qu’il n’est pas permis d’asserter, que comme une proposition qui a la propriete semantique d’etre fausse dans toutes les circonstances qu’on peut envisager â partir de 1’experience commune. 5. Ce que nous avons essaye de montrer dans le paragraphe precedent suggere la possibilite d’utiliser l’appareil conceptuel de la logique deontique (= logique de la permission et de Yobligation) pour exprimer les relations existant entre la propriete semantique d’une proposition d’etre analytiquement vraie, analytiquement fausse ou analytiquement non-fausse et le caractere permis ou non-permis de l’acte d’asserter cette proposition. Sans avoir ni l’intention ni la possibilite de developper ici l’appareil formei de ce systeme, nous croyons quand meme utile de formuler d’une maniere non-formelle quelques resultats significatifs, â savoir: (i) Si une proposition p est analytiquement vraie, alors asserter p est obligatoire. (ii) Si asserterp est obligatoire alors asserterp est permis. (iii) Si la proposition p est analytiquement fausse, alors asserter p n’est pas permis. (iv) Si asserter p n’est pas permis, alors asserter non-p est obligatoire. 329 (v) Sip n’est ni analytiquement vraie, ni analytiquementfausse, alors asserter p est permis. Pour conclure, il faut faire les deux observations suivantes: (a) Tout ce qui est dit en (i)—(v) est en parfait accord avec nos intuitions en ce qui concerne les faits de langue. (b) Si une expression A, appartenant â un systeme deontique, a comme interpretation (i), ou (ii), ou (iii), ou (iv), ou (v), on peut alors prouver que A est valide dans ce systeme. En d’autres mots, si A est la «traduction» de (i), ou de (ii) etc. dans un systeme de logique deontique, on peut alors prouver que A est valide dans ce systeme. SOME PROBLEMS IN SEMANTIC INVESTIGATION* 1. General trends 1.1. The main feature characterizing the development of semantics within the period starting with de Saussure is the shift of interest from diachronic to synchronic problems raised by the investigation of meaning. In other words, more recent developments in semantics have concentrated less on changes in meaning, and much more on what meaning is and its place within linguistic structure. The same is true of the semantic approaches favored by scholars working in the Românce field. There are four principal directions in which Românce semantics has innovated in the last decades: (a) The more traditional one, directly related to Saussurean theory: this trend can be viewed as a kind of ‘immediate consequence’ of de Saussure’s ideas (Ullmann 1952 and Wartburg 1963 are good examples of works with this orientation). (b) The trend originating in Trier’s semantic field theory or ‘Begriffsystem’ (Hallig - Wartburg 1952 on the one hand and Heger 1965, Baldinger 1966, 1970 on the other are good examples of works of this type). (c) Semic analysis, a trend frequently characterized by the application of phonological methods and conceptual devices to the study of meaning (for example Coseriu 1964; Pottier 1964, 1967). (d) Transformational and logicist approaches (for example Todorov 1966b; Ducrot 1972). 1.2. Traditional saussurean semantics Orientation (a), as I have said, is an immediate consequence of de Saussure’s general theory of language because the semantic studies belonging to this category are concemed mostly with applying basic Saussurean tenets to the special field of semantics: motivation/ non-motivation of the sign, relation between ‘signifie’ and word structure, ‘emotive’ meaning, a systematic approach to synonymy, homonymy and polysemy, meaning investigated from the standpoint of associative (paradigmatic) and syntagmatic relations, etc., (see the treatment of such problems by Ullmann 1952, 1953; Wartburg 1963). The few examples below are intended only to give the outline of a linguistic description in these terms. * în Trends in Românce Linguistics and Philology, voi. 2 (ed. by Rebecca Posner and John N. Green), 1981, Mouton Publishers - The Hague - Paris - New York, pp. 89-125. 331 Ullmann (1952) draws a distinction between languages in which the word is more ‘concrete’ (like Latin) and those in which the word is more ‘abstract’ (like French): “Le mot latin est ‘concret’, il n’existe pas en dehors de ses relations grammaticales. En franşais, au contraire, le mot loup est invariable, affranchi de toute determination syntaxique: le loup, du loup, des loups.” (Ullmann 1952: 86) In a language like French, where the word is more ‘abstract’, the role of context in the clarification of the meaning is more important: “le role du contexte est relativement plus important en franşais que dans les langues plus concretes” (Ullmann 1952: 143). The meaning of a word may be more or less autonomous; in the former case, it is less dependent on context, in the latter, it is more so: “Le fait meme qu’il y a des degres dans l’importance du role joue par le contexte est une preuve implicite de 1’existence d’une autonomie semantique plus ou moins etendue. Par la nature des choses, cette autonomie n’est jamais absolue; dans le cas des mots homophones, elle se trouve reduite â zero.” (Ullmann 1952: 98-99) An ‘abstract’ word is more ‘arbitrary’ in the Saussurean sense: its (constituent) structure gives no information about the meaning conveyed: “Affranchi d’associations formelles, le mot se fait plus abstrait [...] II ne porte plus en lui-meme les indices explicites de sa signification: il se definit par rapport â d’autres termes au champ associatif qui l’entoure.” (Ullmann 1952: 130) On the other hand, Wartburg (1963), in the chapters devoted to semantic problems, points out the importance of linguistic geography as well as the idea of language as a system („ou tout se tient”): “Si la faţon de considerer ces problemes [= etymological problems] s’est â tel point modifiee aujourd’hui par rapport â hier, c’est surtout â l’activite de Gillieron qu’on le doit. C’est lui qui s’est efforce de decouvrir les secrets de la vie, de la maladie et de la lutte des mots.” (Wartburg 1963: 127) Or: “[...] la recherche etymologique ne doit avoir de cesse avant qu'elle n’ait constate pourquoi un mot s’introduit dans une certaine position semantique, quand et d’ou part le mouvement et quelles consequences il entraîne.” (Wartburg 1963: 129) The traditional problem of ‘folk etymology’ is approached via the Saussurean concept of the motivation/ non-motivation of the linguistic sign (Wartburg 1963: 136-147). The Saussurean notion of ‘associative relations’ in semantics is linked to the concept of ‘semantic field’: “Parmi tous ces rapports associatifs, une importance toute particuliere revient â ceux qui se nouent entre les membres d’une sphere conceptuelle.” (Wartburg 1963: 168) Gauger, adopting the Saussurean dichotomy (1972: 53-57), makes the distinction between synonymy in ‘langue’ and synonymy in ‘parole’: “Ich trage in meinem Bewuptsein so etwas wie eine - nicht immer beniitzte - aber doch verfiigbare - ‘Synonymik’. Diese ‘Synonymik’ ist ein Teii dessen, was Saussure als ‘la langue’ terminologisch zu fassen suchte” (1972: 55—56). “Nun lă(3t sich neben der Synonymik der langue auch eine ‘ Synonymik’ der parole denken. Diese hătte die Bedingungen zu untersuchen, unter denen die Synonymităten der langue, 332 die den Gegenstand der herkommlichen Synonymik bilden, in der parole wiederkehren und in ihr wirksam werden” (1972: 57). 1.3. Semantic field theory In orientation (b), the meaning of words is approached by way of a conceptual system which is independent of word meaning. The words of a given language are grouped into various ‘lexical fields’. A lexical field is, according to Ohman, “formed by a word and its conceptual cognates” (1953: 126). A given lexical field “corresponds to the entirety of the conceptual field”. It follows that a conceptual field is subdivided by means of the words which belong to its corresponding lexical field; the meanings (senses) of the words belonging to the same lexical field are nothing more than the result of such a ‘decoupage’ of the corresponding conceptual field; and the surface of a conceptual field is ‘covered’ by word-meanings like a surface covered by the pieces of a mosaic. As Ohman puts it: “the image of a mosaic has accompanied the field theory from its beginnings” (1953: 103). Duchâcek draws a distinction between „les champs de mots ayant pour centre un mot et les champs d’idees dont le noyau est forme par un concept” (1967: 32). (The case for recognizing several kinds of ‘linguistic fields’ is further developed in Duchâcek 1960.) Osswald (1970) is an example of the application of semantic field theory in comparative linguistics. The distinction meaning / concept and its corresponding pair lexical field / conceptual field serve as a basis for two different approaches to meaning: semasiology and onomasiology. According to Baldinger, the difference is to be understood as follows: “La semasiologie part du signifie (Bedeutungsumfang) et examine les differentes significations ou sememes en degageant les semes ou differentiae specificae [...] L’onomasiologie, au contraire, part du concept qui [...] est independant de la structure d’une langue donnee, pour trouver les designations, les realisations linguistiques dans une ou dans plusieurs langues.” (1966: 12-13) Baldinger’s distinction signifie /sememe can be traced back to Heger (1965: 28). It will become clear below that the status of the ‘signifie’ as an entity distinct from the ‘sememe’ is not consistently maintained in Heger’s theory. In fact, Heger himself considers that this distinction is unimportant (1965: 29). To understand Baldinger’s explanation we may, for the time being, disregard the distinction signifie / sememe, and simply consider that the point of departure of semasiology is the ‘signifiant’ (with which several ‘sememes’ are associated). Kronasser (1952: 62) considers that Weisgerber’s distinction between semasiology and onomasiology is purely terminological (for a more detailed account of these terms, see Baldinger 1957; Quadri 1952). The theory of conceptual systems (distinct and independent from the word meanings of any specific language) is taken as a basis for compiling conceptual dictionaries (see Hallig-Wartburg 1952) because this theory provides a general criterion for classifying meanings (see Ullmann 1953: 226)1. 1 Ullmann (1953: 226-227) considers that the compilation of conceptual dictionaries and semantic fields are two distinct ‘special techniques’ in semantics. 333 Semantic field theory is considered by some scholars as “one of the tuming points in the history of modem semantics” (Ohman 1953: 126). We shall, nevertheless, be concemed in this section with some of the more significant criticisms levelled against it. Tollenaere (1960) considers that there is a contradiction between the ‘preseientific’ character of the conceptual system, and its intended universality: “Des qu’on veut un scheme â concepts universels, il importe de se defier de connaissances prescientifiques si etroitement liees â la langue. En effet, les concepts peuvent differer selon les peuples.” (Tollenaere 1960: 22) At the same time, the influence of scientific knowledge on our world outlook, and hence on the concepts we have conceming the world, cannot be denied. For example, Tollenaere points out that in the Middle Ages not only were the referents of words like baleine or porc de mer thought to be ‘fishes’ but also the referents of words like huîtres, moules. To quote Tollenaere’s conclusion: „Si au Moyen Age le concept de poisson de mer n’est point identique au concept modeme, il s’ensuit que ces concepts ne sont point convertibles d’une valeur en une autre, disons de celle du franşais medieval. Des lors, est-il probable que le systeme de Hallig et von Wartburg puisse servir de base pour des periodes anciennes du langage?” (Tollenaere 1960: 22); and further: “Le Begriffsystem, en effet, est un classement philosophique bien ordonne et lucide, partant du principe phenomenologique. Mais la langue ne se compose point de concepts, mais de mots, c’est-â-dire de signes pourvus d’un certain element significatif. Un systeme ‘logique’ est essentiellement tout autre chose qu’un systeme de mots illogiques” (1960: 24). Heger’s criticism of the Hallig-Wartburg conceptual system is similar to Tollenaere’s: the universal validity of the conceptual system is incompatible with its prescientific character and the latter is attributable to its links with some particular language (only languages reflect such prescientific ideas about the world): “Un concept qui est obtenu â partir du contenu significatif d’un mot et qui â la fois pretend etre ce qui dans un domaine independent du systeme de la langue donnee correspond â ce contenu du mot, n’est evidemment qu’une contradictio in adiecto. ” (Heger 1965: 16) From the angle of traditional Saussurean semantics as well as of semic theory, the main objection to semantic field theoiy is almost the same: the conceptual system is not arrived at by the investigation of the semantic structure of actual languages, but comes ‘from outside’ and is ‘imposed on’ the language. Three quotations will suffice to illustrate this: Ullmann: “No major gain for synchronistic semantics can be expected from these schemes since, by the very nature of things, they are based on extra-linguistic, a priori considerations and do not spontaneously emerge from the semantic material itself’ (1953: 226-227). Pottier: “II ne peut exister de ‘champ’ que dans la mesure ou une limitation peut lui etre assignee. Or c’est lâ un probleme qui n’est generalement pas trăite. II suppose le phenomene d’association qui, s’il n’est pas defini linguistiquement 334 [Italics mine, EV], releve du domaine de la psychologie, ou tout devient possible.” (1964:110) Coseriu: “La lexicologie traditionnelle n’a jamais ete structurale, c’est-â-dire fondee, du moins implicitement, sur des oppositions fonctionelles; meme les tentatives d’une lexicologie ‘ideologique’ ne le sont pas, puisqu’il y est question le plus souvent de domaines de la realite designee par les mots, et non de structures proprement linguistiques.” (1964: 144) 1.4. Semic analysis The main feature of trend (c) is the fact that word meaning is not considered as an unanalysable unit, but as a set of smaller entities, the semantic distinctive features (or semantic markers, or ‘semes’). These markers are the semantic counterpart of phonological distinctive features. A set of semantic markers (‘semes’) characterizing a lexical unit is arrived at by means of a procedure parallel to the phonological procedure for establishing distinctive features: if the meaning of two different words is contrasted, the minimal meaning difference constitutes a semantic marker (or ‘seme’). For example, the minimal distinction between Fr. fauteuil and chaise is the fact that the meaning of the former contains the ‘seme’ ‘avec bras’, whereas the latter does not. A systematic presentation of the basic concepts mentioned above is to be found in Pottier (1967: 23-24): „Le contenu semique d’un lexeme est son sememe. Le sememe est l’ensemble des semes. Le seme est le trăit distinctif minimal de signifîcation, et se revele par opposition dans un ensemble lexical. Ce n’est donc qu’en travaillant sur de petits ensembles lexicaux qu’on peut etablir les semes d’un sememe. Nous renvoyons â notre etude sur la serie des sieges, et repetons que ‘avec bras’ est un seme de fauteuil uniquement parce qu’il existe chaise dans un meme ensemble fonctionnel (champ d’experience d’une certaine categorie de Fransais).” A semantic feature that corresponds to the (non-distinctive, plain) phonetic features from phonology is, in Pottier’s terminology, the ‘virtueme’: “Les semes peuvent appartenir â la constante de la signifîcation ou â la variable. Les semes variables forment le virtueme et sont connotatifs (rouge: ‘danger’, qui ne se realisera que dans telle combinaison de discours; ce sont des semes actualisables et presents dans la langue d’un grand nombre de locuteurs)” (1967: 24). The explanations given in Pottier (1964) show that the concept of ‘virtueme’ may be looked on as a kind of ‘combinatoiy availability’ (compared with the ‘selection restrictions’ of transformational semantics): “Chaque lexic a ainsi un certain nombre de virtualites combinatoires, qu’on peut appeler ses virtuemes.” (Pottier 1964: 131-132) The ‘semes’ which are constants (that is to say the ‘semes’ which are not ‘virtuemes’) are either specific or generic. To quote again Pottier: “Les semes specifiques permettent de distinguer une poire, d’une peche ou d’un abricot. Un seme generique indique l’appartenance â une classe generale telle que ‘materiei’, ‘discontinue’, etc.” (1967: 24; see also 1965: 33). 335 To develop further the analogy between semantics and phonology, the ‘classemes’ correspond to such phonological features as ‘vocalic’ or ‘consonantal’ which indicate membership of a phonological categoiy and differ in nature from features like ‘compact’ or ‘continuant’ which express solely phonological properties. The semantic concept corresponding to the ‘archiphoneme’ is the concept of ‘archisememe’: “sous-ensemble commun â un ensemble de sememes” (Pottier 1965: 33). For example, siege is an ‘archisememe’ with respect to the ‘sememes’ of words like chaise, fauteuil, tabouret, etc. The parallelism semantics / phonology is made even more explicit by Coseriu (1964) (see also Posner’s article in volume 1). Coseriu draws our attention to features like the following: (1) Both lexical structure and phonological structure presuppose “l’organisation d’une substance moyennant des unites fonctionnelles qui sont differentes dans des langues differentes” (Coseriu 1964: 150). His illustration is: Phonology Spanish Italian Lexis Latin a a e £ e i i o o o u u Spanish senex viejo vetulus vetus iuvenis joven novellus novus nuevo The meaning differences between Latin and Spanish are shown by means of the following contrasting series: Lat.: miles senex, caniş vetulus, urbs vetus, Sp. soldado viejo, perro viejo, ciudad vieja; Lat. miles iuvenis, caniş novellus, urbs nova, Sp. soldado joven, perro joven, ciudad nueva. (2) Within both lexical and phonological structures, the funcţional units are members of contrasting sets (oppositions); the members of one set are partially identical and partially different with respect to the members of its opposite set. The members of two opposite sets are different “en vertu des traits differentiels” (Coseriu 1964: 150-151). His example is: Phonology Fr. /b/: oral - bilabial -stop - voiced Fr. /p/: oral - bilabial -stop - voiceless bas /pas Lexis Lat. senex ‘old’ - “for persons” Lat. vetus ‘old’ - “for things” (mater) senex / (urbs) vetus 336 (3) Both lexical and phonological units are analysable into ‘distinctive features’ (in Coseriu’s terms: ‘elements differentiels’ or ‘traits distinctifs’) (1964: 152-153). (4) The phonological structure is characterized by the fact that the same oppositions appear in a series of cases; for example, the opposition voiced / voiceless appears in French throughout the consonant system: [p,b], [t,d], [k,g], [f,v], [J,j]. Within lexical systems such ‘repeated oppositions’ are quite usual when grammatical in character, but purely lexical ones are found very seldom. Coseriu quotes the opposition aller - venir which, in Spanish and Portuguese, is of the same type as the opposition porter - apporter (1964: 153-154). Another approach explicitly based on the principles of phonology is that of Prieto (1964). The structural meaning unit, in terms of Prieto’s theory, is the ‘noeme’, defined as follows: “Un ensemble maximum de traits composant le signifie d’un enonce et se trouvant en rapport ab entre eux constitue ce que j’appellerais un ‘noeme’.” (1964: 91) An ‘a/j-relationship’ is, according to Prieto: “celui qui existe entre deux traits a et h composant le signifie d’un enonce donne lorsqu’il n’y a dans la meme langue aucun enonce â signifie moins restreint et comportant le trăit a mais non le trăit b ou, au contraire, comportant le trăit b mais non le trăit a” (1964: 88-89). Each ‘noeme’ (like each phoneme) is a member of a definite paradigm (1964: 103). A ‘noeme’ which consists exclusively of features shared in common by two or more ‘noemes’ is an ‘archinoeme’ (1964: 107). The concept of noemic neutralization is defined in the following way: “Dans le paradigme ou figure l’archinoeme de deux ou plusieurs membres d’un autre paradigme, 1 ’opposition de ceux-ci se trouve ‘neutralisee’.” (1964: 110) What is characteristic of Prieto’s approach in comparison with semic analysis, is the fact that Prieto’s starting point is what he calls ‘phonie’: “Sauf les cas ou l’on emploie une langue ecrite, les signaux des actes de parole consistent en des suites de sons. Ils reşoivent de ce fait la designation particuliere de PHONEES. Les sons [Râde la mwa], par exemple, constituent une phonie” (1964: 14—15). What Prieto calls ‘phonie’ can be - I think - better understood by reference to the distinction type/token: Prieto’s ‘enonce’ (utterance) is, in fact, an utterance-type; the ‘phonie’ is a token of an utterance-type, i.e., an utterance-token corresponding to a definite utterance-type. Semantic features (‘traits’ in Prieto’s terminology - see 1964: 59) are identified by contrasting ‘phonies’ and not words (as in the usual semic analysis technique). At the same time, it must be pointed out that, according to Prieto, the semantic ‘traits’ are not simply the result of comparing concepts but rather sets of conditions under which different ‘phonies’ can be applied to different objects. Applications of semic analysis can be found in studies like Dubois (1960, 1964a), Dubois - Irigaray (1966), Greimas (1964b), Paşaliu (1968), Reinheimer (1965). in Sometimes semic analysis is combined with distributional criteria: the ‘petits ensembles lexicaux’ (see above, the quotation from Pottier 1965) are defined by a set of distributional criteria (see, for example, Dubois 1964a, 1964b; Greimas 1964b; Meschonnic 1964). This kind of approach is motivated by Z. Harris’ claim that meaning differences are formally expressed by differences in distribution. Sometimes semic analysis is combined with transformational techniques -where ‘transformations’ are viewed as a kind of analytic device and not as generative rules (see Coyaud 1965). In certain studies in semic analysis, some concepts from set theory are incorporated (see, for example, Bidu-Vrănceanu 1970a, 1970b). Semic analysis (that is to say the ‘discovery procedure’ to be applied in order to obtain the semic inventory) is not necessarily based on contrasting the meaning of minimal pairs of words (like in phonology); ‘semes’ may be identified by the analysis of lexicographical definitions given to the words of the set under examination. This is the way taken by Mounin (1965). The relation between the semic structure of the word and its lexicographical definition is thoroughly investigated by scholars like Pottier (1965), Rey-Debove (1966). Mounin considers that the analysis of the definitions of the ‘signifies’ is a “purely linguistic operation” (1963: 126-127). It can easily be seen that within such a theoretical framework only the meaning of the units (that is to say, of the words) is dealt with; the more comprehensive problem of how the meaning of larger units is formed out of the meaning of smaller units lies beyond the limits of this kind of approach. In other words, semic analysis enables one to establish a semic inventory and to describe systematically a set of words in terms of this inventory; semic analysis does not provide a theory or methodology in terms of which the meaning of simple and/or complex sentences is to be accounted for. Baldinger considers that this kind of semantics covers only the field of lexicology (1966: 4). Todorov makes a similar remark: “La tâche implicite de ces recherches, dans la plupart des cas, n’est pas d’expliquer le fonctionnement des elements semantiques d’une langue, mais de decrire son vocabulaire; nous sommes donc dans le domaine de la lexicologie plutot que dans celui de la semantique” (1966a: 11). Todorov’s criticism is concemed also with some more specific aspects of the methodology of semic analysis: (1) In Todorov’s view, semic analysis is based in fact on reference and not on meaning. Thus, even the smallest change within the extralinguistic world entails a change of the semic inventory (1966a: 15). (2) The identification of the ‘semes’ presupposes a comparison of words belonging to the same semantic field. However, there is no efficient method of clearly delimiting a semantic field. The consequence of this shortcoming is that when word meaning is to be characterized in terms of a definite number of ‘semes’, one can always find one more ‘seme’ whose presence contrasts this word with some other not previously considered as belonging to the same semantic field. For example, the word chaise may be characterized, in addition to the ‘semes’ given by 338 Pottier, also by ‘s&nes’ like ‘inedible’ (if compared with petits pois), ‘transportabile’ and ‘social’ (if compared with montagne), etc. (1966a: 16). (3) A hierarchy of ‘semes’ (like the hierarchy of phonological distinctive features) is not established. The absence of such a hierarchy is to be explained by the fact that semic analysis is merely a methodological transfer from phonology into semantics (1966a: 17). (4) Up to now, valuable studies have been confined to small classes of words (nouns and pronouns) - or almost the same ones taken from various languages -though the entire vocabulary of a language contains thousands of units (1966a: 17). Togeby, discussing Grei mas' semic analysis, raises the question of how to arrive at ‘semes’ on the basis of purely linguistic criteria. His opinion is that: “on ne peut pas faire cette analyse semantique de faşon suffisamment sure si l’on ne la bâtit pas sur les fondements de la combinatoire” (Togeby 1965: 7). 1.5. An ‘extension ’ of semic analysis I think that semantics in Greimas’ sense is to be viewed as an ‘extension’ of semic analysis to the extent that his semantic theory endeavours to transcend the limits of an account of word meaning alone, so as to provide an account of the meaning of larger units, like sentences or even texts. It seems to me that the basic concept which allows one to move from word meaning to the meaning of larger syntactic constructions is that of isotopy. Unfortunately, throughout Greimas 1966 no proper definition of this basic notion is given. (See Klinkenberg’s article in volume 3 for further discussion.) Since I wish to avoid misinterpreting Greimas, I shall confine myself to several more extensive quotations from his work: “L’analyse contextuelle â laquelle nous avons procede au commencement de ce chapitre a mis en evidence des semes qui, tout en etant ‘contextuels’ par rapport au noyau envisage, appartiennent cependant au noyau contigu, et non au contexte iteratif tel que nous cherchons â le definir. Par opposition aux semes nucleaires, nous proposons, par consequent, de considerer comme classemes les semes contextuels proprement dits” (1966: 53). “Une telle conception des classemes, caracterises par leur iterativite, peut avoir une valeur explicative certaine, ne serait-ce qu’en faisant mieux comprendre le concept, encore tres vague et pourtant necessaire, de totalite de signifîcation, postule â un message ou â une lexie au sens hjelmslevien. Des maintenant, on est en mesure de dire qu’un message ou une sequence quelconques du discours ne peuvent etre consideres comme isotopes [Italics mine, EV] que s’ils possedent un ou plusieurs classemes en commun. Bien plus: en depassant le cadre etroit du message, nous essaierons de montrer, grâce â ce concept d’isotopie [author’s italics], comment les textes entiers se trouvent situes â des niveaux semantiques homogenes, comment le signifie 339 global d’un ensemble signifiant, au lieu [. . .] d’etre postule a priori, peut etre interprete comme une realite structurelle de la manifestation linguistique” (1966: 53). “La linguistique danoise a bien vu le probleme en proposant de fonder l’isotopie du message sur la redondance des categories morphologiques. En effet, les unites syntaxiques, qui sont de nature hierarchique, servent en meme temps de cadres â l’interieur desquels se situent les iterations des structures morphologiques: homo-elementaires, elles definissent, par leur repetition, ce qu’on appelle traditionnellement Yaccord; homo-categoriques, elles rendent compte de la rection. Une telle redondance grammaticale peut deja servir de modele pour comprendre l’isotopie semantique du message” (1966: 69-70). “L’usage frequent que font les bons mots des recits-presentations montre deja le besoin qu’eprouve le conteur de rassurer son auditoire en etablissant solidement le plan isotope du discours, en posant d’abord un contexte plus large, â l’interieur duquel il peut introduire ensuite une isotopie nouvelle. Le fait est que les gens serieux savent toujours, ou croient savoir, de quoi ils parlent; la conversation spirituelle est, au contraire, caracterisee par l’utilisation parallele et successive de plusieurs isotopies â la fois. On voit donc que le probleme de la separation des isotopies et de la reconnaissance des dimensions des contextes isotopes est d’importance” (1966: 71). “Le syntagme, reunissant au moins deux figures semiques, peut etre considere comme le contexte minimal permettant d’etablir une isotopie; l’enonce permet de tester l’isotopie des syntagmes qui le constituent; celui-ci, â son tour, devra etre insere dans la phrase” (1966: 72). Klinkenberg underlines the importance of the concept of isotopy for the semantic description of texts as well as for mechanical translation: “On sait d’emblee l’importance de ce concept pour l’analyse du discours [...], puisque celui-ci se definirait non seulement par des regles logiques d’enchaînement des sequences, mais aussi par une coherence semantique encore â decrire. Importance egalement pour la traduction automatique, dont un des ecueils est precisement la difficulte qu’il y a â delimiter et â separer les contextes isotopes afin de lever les ambiguîtes et les homonymies” (1973: 285). On the other hand, Klinkenberg considers that the concept of isotopy is better clarified in some other writings of Greimas. He quotes the following ones: “Ensemble redondant de categories semantiques qui rend possible la lecture uniforme du recit, telle qu’elle resulte des lectures partielles des enonces et de la resolution de leurs ambiguîtes, qui est guidee par la recherche de la lecture unique.” (Greimas 1970: 188) Or: “Faisceau de categories redondantes, sousjacentes au discours considere.” (Greimas 1970: 10) In order to clarify further this concept, he quotes the following lines from Greimas (1966: 53): “Un message ou une sequence quelconque du discours ne 340 peuvent etre consid6r6s comme isotopes que s’ils possedent un ou plusieurs classemes en commun” and (72): “Le syntagme reunissant aux moins deux figures semiques peut etre considere comme le contexte minimal permettant d’etablir une isotopie.” (see Klinkenberg 1973: 287) A characteristic of Greimas’ approach is his attempt to place linguistic semantics within the more general field of semiotics. 1.6. Transformational and logicist semantics First of all, the very formulation of the title of this section requires explanation: what will be considered a ‘logicist’ approach to semantics is in many cases either derived from the transformational approach, or presupposes a grammar of a transformational - as opposed to taxonomic - type. Rey makes the following remark conceming the connection between the two: “L’abondante litterature consacree depuis quelques annees aux Etats-Unis aux problemes de la reference, aux presuppositions, aux ‘restrictions selectives’, conduit â introduire dans la description linguistique, aux depens de l’imperialisme syntactique, des modeles semantiques (semantique extensionnelle pour la reference, semantique intensionnelle pour les restrictions selectives) conşus comme tres proches des modeles logiques (respectivement: logique des predicats et logique des classes)” (1969: 25). Quoting McCawley, Rey considers that semantic markers (or semantic distinctive features) can be viewed as “elements d’une predication: il existe un (sujet) x tel que les traits /etre humain/ + /intelligent/, etc., s’appliquent â cet x” (1969: 25). In the original form (that is to say as outlined by Katz and Fodor), semantics was an interpretive component of the transformational grammar. If syntax is a recursive device defming the well-formedness of sentences in L, semantics is a device accounting for how sentences in L are understood. More specifically, semantics accounts for how a speaker is able to assign a meaning to any sentence of the infinite class of sentences in L in terms of: (a) a lexicon containing the meaning specification of each item belonging to it, and (b) a finite number of rules (= projection rules, in Katz - Fodor terminology) by means of which the meaning of a sentence is mapped from the meaning of its ultimate constituents (lexical items). “A semantic theory describes and explains the interpretative ability of speakers: by accounting for their performance in determining the number and content of the readings of a sentence; by detecting semantic anomalies; by deciding upon paraphrase relations between sentences; and by marking every other semantic property or relation that plays a role in this ability.” (Katz-Fodor 1964: 486) Among these “other semantic properties” to be accounted for are the analytic or synthetic qualities of the sentence (Katz 1964: 519-543). A detailed presentation of this theory can be found in Todorov (1966a: 26-37) as well as in Rey (1969: 22-27). According to Todorov, Chomsky’s theory of grammar modifies the principie as well as the very object of linguistic studies: “on manie [...] un systeme de regles au lieu d’un systeme d’elements” (1966a: 24). The most valuable feature of transformational semantic theory is its integration into 341 a grammar of the Chomskyan type: “C’est pour la premiere fois qu’une theorie semantique definit nettement sa position par rapport â la grammaire et s’accorde avec les exigences de celle-ci.” (Todorov 1966a: 33-34) This theory marks a switch of interest from the description of the vocabulary to the “fonctionnement du langage sous son aspect semantique” (1966a: 33). As an example of the application of this theory we may take Todorov’s study of some different types of anomalous French sentences (1966b). Todorov distinguishes between ‘logic anomalies’ which can be accounted for in terms of the semantic theory, and ‘referenţial anomalies’ which cannot be treated as such: “Cette impossibilite resulte des limites de la theorie semantique, en general, limites etablies par Katz et Fodor” (1966b: 115). An account of all referenţial anomalies would involve the formalization of one’s entire world-knowledge. Works like Vincenz 1968, 1969, 1972 are based on similar transformational principles. A modified version of transformational semantics is to be found in Rohrer (1971). Rohrer’s version represents the ‘deep structure’ of sentences in terms of logical predicate calculus. This approach to deep structure seems to be more powerful than the orthodox one in accounting for many semantic problems of natural language. As for synonymy, we read: “Der Hauptunterschied [with respect to Chomsky’s model, EV] besteht zunăchst darin, dap in unserem Logikkalkiil zu den Formationsregeln noch Axiome und Deduktionsregeln kommen. Der Kalkiil â la Aspects hat nur Formationsregeln. Die Axiome und die Deduktionsregeln erlauben es, zu bestimmen, wann zwei gegebene Formeln ăquivalent sind.” (Rohrer 1971: 121) In this way, the concept of synonymy is captured. The transition from this abstract representation of the deep structure to the surface structure is achieved by means of a set of transformational rules. Rohrer’s approach (partially inspired by the works of Bach, Lakoff, McCawley, from the period 1967-1968, which marks the beginning of ‘generative semantics’) is similar in form to present-day ‘generative semantics’ (as opposed to ‘interpretive semantics’ promoted first by Katz and Fodor). It seems to me that we have here a parallel development of ideas (starting from almost the same point), where Rohrer arrived at the final formulation of his results at about the same time as the American generativists. By this I mean that these results should not be seen as a mere ‘importation’ from outside Românce linguistics or a simple ‘application’ of ideas originating outside, but a development of semantic theory from within the Românce field. A similar approach to semantics is found in Vasiliu (1972)2. In contradistinction to Rohrer (1971), here the predicate calculus is not the form given to the deep structure; it is simply another language into which the ‘kemel sentences’ of natural language are translated. The semantic properties of the original sentences (i.e., sentences of natural language, specified by means of a set of rewrite rules) are investigated through the predicate calculus. This kind of approach can validly use the full range of conceptual and methodological devices developed within ‘logical semantics’ (the same methodology cannot be applied directly to natural language). * The first version - in Romanian - of this book appeared in 1970. 342 Galmiche (1975) develops the main ideas of generative semantics. We must, nevertheless, also mention the reaction of some linguists, like for example Ruwet, to the ideas of generative semantics. Among his introductory remarks to the chapter devoted to the analysis of factitive constructions, we read: “Je m’attacherai surtout â montrer que certains aspects, d’ordre lexical ou semantique, des constructions en cause, non seulement posent des problemes â la semantique generative, mais semblent etre susceptibles d’un traitement plus revelateur dans le cadre de la theorie classique etendue.” (Ruwet 1972: 129) A logic-oriented approach to meaning, but rather different from that of generative semantics may be found in Paşaliu (1971, 1972). The theory of presuppositions is strongly related to logic-oriented semantics as well as to recent developments in generative semantics. Ducrot (1972) represents one of the most comprehensive approaches to this subject (he develops here many of the ideas formulated earlier in Ducrot 1969). Ducrot’s starting point is the remark that many linguistic expressions contain not only an explicit meaning, but also an implicit one. A sentence like Pierre doute que Jacques va venir has not only the meaning ‘Pierre doubts that Jacques is going to come’ but also conveys the meaning ‘Jacques is going to come’ (1972: 22-23). The sentence Pierre doute que Jacques va venir is posed, whereas the sentence Jacques va venir is presupposed by the first one. Presuppositions can be considered either as conditions of use of a given sentence (Ducrot 1972: 26-62), or as “elements of the content” of that sentence (1972: 62-67). Presupposition is considered “un acte de parole particulier” (1972: 69). It is easy to see that presupposition in the widest sense belongs to the theory of ‘speech acts’ and consequently falls within the domain of pragmatics. I think it could be said that the device created for describing presuppositions is also a device for describing the ‘pragmatic meaning’ of sentences. The semantic description of a language is then required to account not only for the ‘posed’, but also for the ‘presupposed’ meaning of sentences. This semantic device is described as follows: “La description semantique des occurences d’enonces d’une langue L, consisterait bien â leur faire correspondre une formule d’une langue L'. Mais au lieu de considerer L' comme un metalangage universel, on lui imposerait seulement des conditions analogues â la suivante. Soit R une relation intuitivement attestee, entre occurrences d’enonces de L; il faut alors que l’on puisse definir sur les formules de L' une relation R' calculable (= telle que l’on puisse determiner par des procedes purement formels quelles formules sont dans la relation R') et qui corresponde â R (nous entendons par la que, si deux occurrences A et B d’enonces de L sont, intuitivement, dans la relation R, leurs traductions A' et B' doivent etre dans la relation formelle R')” (Ducrot 1972: 108-109). The metalanguage L' is developed (1972: 144-148) as a predicate calculus. Ducrot applies his model to French existential quantifiers (1972: 148-152), to French restrictives (as in Seul Pierre aime Mărie or Pierre n ’aime que Mărie) (1972: 152-162), and to the relation between restrictives and passivization (1972: 162-165). 343 1.7. Final remarks This brief presentation of the various approaches to semantics within the Românce field prompts the following remarks by way of conclusion: (1) The majority of the semantic theories presented in 1.2—1.6 are theories of word meaning. They are not intended to account for the meaning of larger units (like phrases, sentences, complex sentences, etc.). From this point of view, transformational and logic-oriented semantics, in addition to Greimas’ semic analysis, must be seen as quite distinct: they are intended to provide an account of the meaning of larger structures: phrases, sentences, complex sentences and even full texts (Greimas). (2) As will become clearer in 2.3, semic system theory may be interpreted in terms of semantic field theory and vice versa. This possible ‘translation’ is due to the fact that ‘semes’ are only labels for concepts. The two theories are not to be opposed; hence the attempts of scholars like Heger or Baldinger to construct an integrated theory of the linguistic sign in which the basic concepts of the semic analysis (‘moneme’, ‘sememe’, ‘seme’) are integrated with those of semantic field theory. (3) On the other hand, one should note that the transformational view of the lexicon presupposes a description of lexical items in terms of ‘semantic markers’ (in semic analysis terminology: ‘semes’, ‘classemes’, ‘virtuemes’) (see Manoliu 1973: 182). I would say that semic analysis is included in a semantic theory of the transformational type (either in its ‘classical’ or more recent ‘generative’ form). In other words, semic analysis is a part of semantic theory. That is why I do not see any serious reason for choosing one of these theories and rejecting the others. In this respect, I think that Tuţescu (1974: 211) is right to favor the idea of complementarity between semic analysis and the transformational viewpoint3. 2. Main problems 2.1. This section aims to account for the more important answers given to basic semantic problems within the framework of Românce linguistics. Accordingly, problems conceming the delimitation and methodology of semantics will be dealt with throughout the ensuing sections. 2.2. The concept of‘meaning’ According to Saussurean tradition, the linguistic sign has two aspects: the ‘signifiant’, or (phonetic) form, and ‘signifie’, or concept. The two sides are interdependent; no concept is a ‘signifie’ unless linked to a definite concept. The question of whether the linguistic sign is a sign for a concept or is a sign for something else (like, for example, a real object) is left to some extent undetermined 3 In this work, as it happens, Tuţescu also takes into consideration the pragmatic point of view. 344 in strictly Saussurean terms. It seems to me that Saussure implicitly favored the idea that the linguistic sign is the sign of a concept; on the other hand, the very fact that the ‘signifie’ is a part of the linguistic sign makes this conception almost odd: the linguistic sign is a sign for something which is a part of the linguistic sign itself. The most important consequence of this view is the idea that the true object of linguistic semantics is not to consider linguistic signs in relation to their denotata, but just to describe those ‘concepts’ which, by virtue of their relation to some ‘signifiant(s)’ are no longer to be considered simple concepts but something different, viz. ‘meanings’. Thus, what in general semantics is called ‘reference’ (or ‘denotation’) is completely banished - whether in explicit or implicit form - from linguistic semantics. This is the position taken by most linguists of traditional Saussurean stamp (see 1.2) and by most proponents of semic analysis (see 1.3). For example, Coseriu considers that a sharp distinction must be kept between “significatum et designatum, meaning et thing-meant: les signifies qui sont linguistiques, et les ‘choses’ designees qui ne le sont pas” (1964: 139). This idea is advanced also by Manoliu-Manea (1971). With respect to lexicographical definitions, Imbs makes the following comment: “On sait que la tradition aristotelicienne et scolastique distinguait les definitions de mots et les definitions de choses. Du point de vue linguistique, toutes les definitions sont des definitions de mots” (1960: 10). A similar position is taken by Rey (1966: 68). Moreover, Heger (1965: 32) considers that the relation concept-thing does not concern linguistics proper. However, in one of his more recent works, Heger reformulated to some extent his sign theory; in this new formulation the concept of ‘class of denotata’ plays an important role (see Heger 1969 passim and especially 62—65; see below, 2.3). Baldinger expresses a view similar to that of Heger (1965) when he says: “la determinacion de los objetos mentales [= ‘concepts’ or ‘meanings’, EV] de la lengua comun no puede partir de la realidad, sino de la lengua misma. Las definiciones de los objetos mentales deben analizar las oposiciones semanticas, los rasgos distintivos; las definiciones deben ser - en general - intensionales, no extensionales. Los objetos mentales son definibles (intensionalmente), los limites en realidad no lo son, al menos no dentro del lenguaje comun” (1970: 51). However, Baldinger calls our attention to the three-term relation involved in what is called ‘signifying’: “Lenguaje es la transposicion de la realidad. Pero, precisamente, esta transposicion de la realidad solo puedo entenderla, cuando la contemplo en relacion con la misma realidad. Con otras palabras, la linguistica no puede evitar el objeto mental/concepto [..,]que, a su vez, estân en relacion con la realidad extralingvistica. El lenguaje esta unido a la realidad por encima de la representacion conceptual; vox signifîcat mediantibus conceptibus.” (Baldinger 1970: 45) At the same time, Todorov, who seems to favour semantics of the transformational type (see 1966a), expresses an identical point of view: meaning and reference have to be sharply distinguished and the very object of semantics (dealing with natural language) is meaning and not reference. Todorov’s criticisms of the semantic approach of Weinreich and also of semic analysis consist of 345 deploring the fact that both of these deal with reference and not only with meaning (Todorov 1966a: 10, 15, etc.). This conception of meaning is -1 think - discrepant with the very nature of the language. If one agrees that language is a device for achieving communication among people, then one must also agree that signifying is one of the essential functions of human language. Nevertheless, ‘signifying’ is but using signs instead of ‘showing’ objects. As De Mauro has put it: “possiamo definire il significare come l’individuare una situazione con un segno (frase)” (1970: 228). Under such conditions, the ‘meaning’ of a sign is the way in which a sign ‘signifies’ objects, events, states, etc. The linguistic sign is linked to the (extra-linguistic) object by means of its meaning. That is why I do not see any reason for considering the relation meaning / sign (‘signifiant’) ‘more linguistic’ than the relation meaning / object, if it is once accepted that a sign is a sign only to the extent that it signifies something and this ‘something’ is signified through the meaning of the sign. Accordingly, accounting for meaning is no more than accounting for that feature which allows for the establishment of a relation between sign and thing. We are faced, then, with a two-sided relation (viz. meaning / sign and meaning / thing) and not with a one-sided one (viz. meaning/sign). Coteanu and Bidu-Vrănceanu (1975: 34) consider that the ‘thing’ cannot be disregarded when speaking of the structure of the linguistic sign. Mounin considers that semantics is that part of linguistics where ‘Ton passe incessamment de la langue au monde et du monde â la langue” (1963: 138). On the other hand, I have tried to show that there are many very simple features of natural language for whose description the concept of reference cannot be dispensed with; to this category of features belong appositive relations and all lexical items (like I, here, now) whose meaning cannot be semantically defined unless their reference is taken into account4. As to relations between ‘meaning’ (linguistic entity) and ‘concept’ (non-linguistic entity), clarifying this aspect is a favourite theme among semantic-field thcorists (see above 1.3), although Manoliu-Manea has insisted on the difficulty inherent in this undertaking (1973: 230). Heger (1965) and later Baldinger (1966, 1970) have adjusted Ogden - Richards’ (1923) triangular representation of the relation sign-meaning-thing to the need to account for the four-term relation, viz. sign-meaning-concept-thing. Heger’s geometrical figure is a trapezium (1965: 31): signifie sememe concept 4 Cf. Vasiliu: Semn, sens, referinţă [Sign, meaning, reference], (forthcoming). 346 It is easy to see that Heger’s figure contains labels derived firom semic analysis theory (like ‘sememe’, ‘moneme’)5; however, these elements are not relevant to our discussion and the distinction ‘signifie-sememe’ will be disregarded. Heger considers (1) that the right-hand side of the trapezium is not the object proper of linguistic description and (2) that the relation ‘ sememe’-concept is a relation from genus (concept) to species (‘sememe’). Heger’s example is the relation between the words soixante-dix, septante and the concept ‘70’. Heger points out that the word septante expresses in addition to the concept ‘70’, the fact that the speaker “appartient â un de ces groupes regionaux ou professionnels qui sont distingues par le fait qu’ils disent septante au lieu de soixante-dix” (1965: 24). If we agree to represent by ‘a’ the very fact of ‘saying septante instead of soixante-dix’ and by ‘ă’ the lack of this feature, then the meaning of septante is to be represented as “ ‘70’ and ‘a’ ” but that of soixante-dix by “ ‘70’ and ‘ă’ ”. Here, in the two meaning representations, ‘70’ is to be taken as genus and ‘a’ or ‘ă’ is to be taken as ‘specific difference’; accordingly, both “ ‘70’ + ‘a’ ” and “ ‘70’ + ‘ă’ ” are species of the genus ‘70’. As was pointed out in 1.3 above, according to semantic field theory, a conceptual system is independent of natural language. That is to say, concepts do not exist inside the language, they are not constituent parts of language, but are extralinguistic entities. According to this view, alongside the meanings corresponding to words like Fr. septante, soixante-dix, Rom. şaptezeci, It. settanta, we have also the concept ‘70’; alongside the meanings of the words Fr. maison, Rom. casa, It. Casa, etc. we have also the concept ‘HOUSE’. It seems to me that this kind of approach leads us to the instantiation of concepts (see Vasiliu 1970: 30). On the other hand, it should be pointed out that Heger’s theory of the linguistic sign (adopted in Baldinger 1966, 1970) seems to be incompatible with the assumption that concepts are independent of language: since the entities represented by the top side of the trapezium (= signifie-sememe-concept) are selected by what Heger calls “consubstantialite quantitative” (1965: 31), it follows that the concept enters a relation that holds only within the linguistic sign, that is to say, the concept is not independent of the linguistic sign and does not evince any independent existence, but seems rather to be a constituent part of it. 2.3. Accounting for meaning From the viewpoint of semasiology, accounting for meaning is an operation by means of which the correspondence between various ‘signifiants’ and their associated ‘sememes’ is established. Indeed, the departure point of semasiological procedure, according to Baldinger (1965: 12-13), is the ‘signifie’ (Bedeutungsumfang, see above 1.3). According to Heger (1965: 29), the first step in semasiological procedure is the determination of a class of monemes which are to be compared 5 In fact Heger (1965) tries to give a kind of integrated theory of the sign, where elements of semantic field theory and of semic theory are linked together. further. The second step is the comparison of the monemes themselves to determine whether the focused ‘signifiant’ (of the moneme) has one or more ‘sememes’. Since the relation ‘sememe’- concept is a relation from genus to species (see 2.1 above), the question: how may ‘sememes’ correspond to a given ‘signifiant’? is answered by registering the species number associated with the said ‘signifiant’. The species comparison enables one to establish their specific differences and to arrive at the concept, which is the genus proximus. In such terms, the end point of semasiological procedure is the concept, and the final result of the semasiological approach is then establishing the correspondence between ‘signifiants’ on the one hand, and concepts on the other, via ‘sememes’. The onomasiological approach presupposes a logical hierarchy of concepts (see Heger 1965: 29). The departure point of this procedure is the choice of either a genus or a species; thereafter, the ‘monemes’ which designate this concept are sought out in one or more languages. In 1.3 it was pointed out that the difference between ‘sememe’ and ‘signifie’ is not sufficiently clear-cut. Indeed, according to Heger, there are monemes which are in relation with more than one ‘sememe’ and these ‘sememes’ (in relation with one ‘moneme’) may be either in a conjunctive or disjunctive relationship. The first possibility defines polysemy, the second, homonymy. “Toute combinaison disjonctive de plusieurs sememes peut â la fois etre comprise comme combinaison non-disjonctive des semes qui constituent ces sememes [. . .]; et tout signifie peut etre compris comme somnie des semes qui ne se distingue de la somme formee par le sememe que par la presence des membres facultatifs. Aussi bien que le sememe, le signifie est lie au concept par une relation d’espece â genre; la relation entre signifie et sememe est celle d’une variation combinatoire ou, s’il n’y a pas de combinaison disjonctive qui cree l’homonymie, une simple identite.” (Heger 1965: 28) In fact, what is not clear in Heger’s conception is the status of the so-called ‘opţional’ ‘semes’: if the ‘sememes’ are ‘combinatory variants’, then the ‘semes’ distinguishing these ‘sememes’ are ‘opţional’; but, at the same time, the ‘semes’ distinguishing these ‘sememes’ are to be viewed also as specific differences with respect to the concept which is the genus in relation to the same ‘sememes’. Consequently, these ‘semes’ cannot be considered as opţional. It must be noted also that the formulation “somme des semes qui ne se distingue de la somme formee par le sememe que par la presence des membres facultatifs” does not make too much sense. Since each ‘sememe’ contains both obligatory and opţional ‘semes’, the ‘signifie’ cannot be considered distinct from the ‘sememe’ by the fact that the former contains ‘opţional’ ‘semes’ whereas the latter does not. In Heger 1969 the relation ‘signifie-sememe-concept’ becomes, I think, quite clear. The ‘signifie’ is to be viewed as the logical conjunction of the ‘semes’ belonging to the various ‘sememes’ corresponding to the same ‘signifiant’; if some 348 of these ‘sememes’ are in an exclusive disjunction relation, some of the conjuncts of the ‘signifie’ are exclusive disjunctions (sometimes of conjunctive ‘semes’) (see Heger 1969: 56). As to the ‘concept’ (from Heger’s trapezium; 1965: 31), it is later replaced by „seme ou noeme” (1969: 57). The term ‘noeme’ is to be taken simply as a way of specifying the class of objects to which the sign can be applied (class of denotata) (Heger 1969: 64). In the light of this last explanation, the distinction between semasiology and onomasiology becomes clearer and simpler: the semasiological approach proceeds from the ‘signifiant’ to the class of denotata (specified by means of the concept (= ‘noeme’)); the onomasiological approach proceeds from a given class of denotata (specified by means of a concept (= ‘noeme’)) to the ‘signifiant(s)’ applied to this class (Heger 1969: 62-65). Independently of whether the distinction ‘sememe’ / ‘signifie’ is or is not to be maintained, both the semasiological and onomasiological approach to meaning consist essentially of establishing a definite relation between a linguistic sign and a hierarchical systematization of a class of concepts. Thus, one is able to show how a given conceptual field is subdivided by means of the words belonging to its corresponding lexical field (see 1.3 above). From the standpoint of semic analysis, accounting for meaning is the reduction of meaning (‘sememe’) to its semic components (sometimes by a methodology which parallels phonological reduction to distinctive features) and the systematization of the meanings in terms of the relations holding among the ‘semes’. According to Pottier, “toute forme se trouve situee au croisement de deux mouvements semantiques. L’un la met en relation avec ses composants particuliers (les semes); l’autre avec des classes semantiques tres generales, revelees par des comportements distributionnels (classemes)” (1964: 124). That is to say any ‘sememe’ is characterized also by some features belonging to the set of ‘classemes’: ‘animate’, ‘inanimate’, ‘human’, ‘non-human’, ‘material object’, ‘non-material object’, etc. The examples given by Pottier (1964: 124) show that the ‘classemes’ are members of a hierarchy: ‘person’ f ‘material object’ animate inanimate ‘animal’ ‘non-material object’ It seems to me obvious that ‘classemes’ are only concepts and their hierarchy is a hierarchy of concepts. With respect to these concepts belonging to the category of ‘classemes’, the ‘semes’ have (within the structure of a ‘sememe’) the role of specific difference(s); for example, the ‘sememe of a word like chaise contains, perhaps, besides the ‘semes’ ‘pour s’asseoir’, ‘sur pieds’, ‘pour une personne’ and ‘avec dossier’ (Pottier 1964: 122), also the ‘classemes’ ‘inanimate’ and ‘material object’. The ‘semes’ above mentioned play the role of the specific difference, with respect to the genus ‘material object’; in such terms, the species ‘chaise’ is defined 349 with respect to the genus ‘material object’. The essential similaritv between this approach and semantic field theory is clear enough: in both cases meaning is specified by establishing a correspondence between a word and a hierarchy of concepts (‘semes’ and ‘classemes’, we have pointed out, are just concepts). Moreover, an interpretation of semic analysis theoiy in terms of semantic field theory is (almost) always possible: a ‘classeme’ of a given rank within the hierarchy is a conceptual field containing ‘classemes’ of a lower rank; ‘animate’ is a larger conceptual field, containing the fields ‘human’ and ‘non-human’; ‘inanimate’ is another semantic field containing the fields ‘material object’ and ‘non-material object’. Let us suppose for the sake of our discussion that ‘material object’ occupies the lowest place within the ‘classeme’ hierarchy (i.e., this concept has no subordinate concepts); under these conditions the meaning of chaise is to be represented by “‘material object’ + {‘pour s’asseoir’, ‘sur pieds’, ‘pour une personne’, ‘avec dossier’}” (just like septante was defined by “ ‘70’ + ‘â’ ”; see 2.2) where ‘material object’ + {‘pour s’asseoir’, ‘sur pieds’, ‘pour une personne’, ‘avec dossier’}” should be taken as the meaning. The possibility of interpreting semantic distinctive features (= ‘semes’) in terms of semantic field theory was made explicit by scholars like Coseriu: “Nous pensons que ces systemes restreints et immediats du lexique, qui, au point de vue structural, sont parfaitement analogues aux systemes des voyelles et des consonnes de la phonologie, coincident au fond, au niveau des faits linguistiques, avec les champs conceptuels (Begriffsfelder) de MM. J. Trier et L. Weisgerber” (1964: 155). Todorov discusses some problems of semic analysis frequently using the terminology of semantic field theory (1966a: 16). For example, he considers that ‘semes’ are identified by comparing words belonging to ‘the same semantic field’. The difficulty in establishing a finite number of ‘semes’ for defining the meaning of a word lies in the absence of a method for establishing a definite limit to a given ‘semantic field’. Despite these essential similarities between semantic field theory and semic analysis, one major difference must be mentioned. As I have said above, the conceptual system provided by semantic field theory is independent of language. From this point of view, the conceptual system might be considered as a kind of ‘semantic universal’, or, more specifically, if interpreted as a set of semantic markers (like those of transformational semantics), the conceptual system might be considered as a set of universal semantic markers. By contrast, the ‘seme’ (and ‘classeme’) inventories of semic theory are entirely dependent on the analyzed system(s); they are always the result of the analysis of some particular language(s). Coseriu considers that semantic field theory should be modified so as to allow the conceptual systems to reflect structural semantic properties of particular languages: “Nous croyons que la theorie des champs a besoin d’etre approfondie et developpee et qu’une des directions dans lesquelles elle pourrait l’etre est precisement la direction structurale. Aussi croyons-nous que la theorie des champs conceptuels doit etre combinee avec la doctrine fonctionnelle des 350 oppositions linguistiques (qui, du reste, y est implicite) et que l’epreuve de la commutation doit etre appliquee egalement auS rapports lexicaux, non pas pour identifier les unites, qui y sont donnees, mais pour etablir les traits distinctifs qui les caracterisent et, par lâ, les oppositions de contenu dans lesquelles les unites memes fonctionnent” (1964 157). To conclude this section, we must point out thit if the aim is a comparison among semantic systems, then a set of ‘semantic umversals’ must always be taken as the reference point. It seems that either a ‘con-eptual system’ or a set of ‘semantic markers’ (= ‘semes’ and/or ‘classemes’) are reasonable candidates for such a system of ‘semantic universals’. In this light, the problem of whether a conceptual or a semic system is necessarily dependent or not on the language under analysis loses its importance. 2.4. Object language versus metalanguage Baldinger (1970: 14, and also 1966: 3) acknowledges the distinction between object-language and metalanguage among those aew distinctions that were essential for the development of linguistics in recent years. Its importance for semantics seems to me self-evident. Without it, there could be no distinction between sentences referring to facts and sentences referring to other sentences. Heger (1965: 19) considers that in order to descfibe semantic facts one needs two metalanguages: the first to refer to language (as object-language) and the second, to linguistic statements; in other words, we rrtay need a metalanguage and meta-metalanguage. Pottier draws a distinction between the words <>f the language (“mots de la langue”) and ‘semes’, which can be apparently identical with a word of the language, but belong to the metalanguage: “/douleur/ est un seme, exprime par un mot de la metalangue de description. /douleur/ est une seme distinctif, douleur est un mot dont le sememe comporte des semes distinctifs” (1967: 68)6. Nevertheless the distinction between entities belonging to the object-language and entities belonging to the metalanguage is not always clear in Pottier’s approach. For example, one can find: “Si l’on dit que la cicatrisation est un phenomene, on utilise un signifiant dont le signifie ne contient pas un sous-ensemble de cicatrisation, mais un indice de classe de comportement sans signifiant propre. C’est une metalexie ou ‘mot’ de la metalangue” (1965: 39). That is to say, ‘phenomene’ is a unit of metalanguage, because it does not designate anything but is a sign for a „classe de comportement” (of a word of the object-language). However, the word phenomene as a part of the ‘definiens’ — according to the rules goveming the relation between defmiendum and definiens - can be substituted in any context (of the object-language), together with the other items of 6 In this way, Pottier keeps explicit a distinction which in terms of the Katz- o or eory is lost. My view is on record that the Katz-Fodor theory of analytic sentences is wea ene y e absence of this distinction (see Vasiliu 1972: 29-32). 351 the defmiens it is a part of, for the word cicatrisation (the ‘definiendum’) which, obviously, is an item of the object-language. On the other hand, even the idea that a word like phenomene is a simple “indice de classe de comportement”, that is to say, has no denotation properly speaking, seems to me questionable. Let us take a further example, Pottier’s assertion: ‘“il n’y a pas de fumee sans feu’. Cela signifie que toute fumee implique un feu, que /feu/ est un seme de fumee” (1967: 48). One could perhaps say that the sentence “toute fumee implique un feu” belongs to the object-language (= French) but it is not clear at all, in Pottier’s formulation, whether “/feu/ est un seme de/umee” is a sentence in French or about French. Thus: (i) which kind of sentence is the full expression “Cela signifie ...”?; (ii) is the verb implique in this sentence a word in French, or a word of the metalanguage, expressing a relation between two French words (fumee and feu)? Here again the clear theoretical distinction object-language / metalanguage seems to be obscured when actual facts are dealt with. Notwithstanding, the distinction under discussion here is considered by some scholars not only useless, but even harmful. Todorov avers that this distinction is one of the results - “plutot nefastes” - of logicians’ efforts to introduce into linguistics their own methods and terminology (1966a: 10). Todorov’s argument runs as follows: “On a emprunte aussi aux logiciens le terme et la notion de metalangue, une langue ideale dans laquelle on discuterait la langue-objet. Ce faisant, on sous-estime le fait que ce metalangage n’existe pas ‘objectivement’ et que les termes dont nous nous servons dans le metalangage font bien pârtie de notre langue naturelle, de la langue-objet. Ce fait est riche en consequences. Rappellons ici, â titre d’illustration, que la defmition d’un terme, qui jouit en logique d’un statut particulier, possede exactement les memes caracteristiques formelles (syntactiques) que les autres phrases de la langue.” (1966a: 10-11) If I understand him correctly, Todorov’s criticism contains three main points: (1) that the metalanguage for describing natural language has no ‘objective’ existence; (2) that this so-called metalanguage belongs in fact to the object-language (= the natural language); (3) that, as a consequence of (1) and (2), the defmitions given for the terms (perhaps of object-language) exhibit precisely the same syntactic form as the expressions of the object-language which are not defmitions. It seems to me that none of these three points can withstand criticai examination. Conceming (1): Leaving aside the rather obscure meaning of the formulation „this metalanguage does not ‘objectively’ exist”, one point must be clear: a metalanguage can be either entirely constructed by someone investigating an object-language, or it can be contained in the object-language (as a ‘sublanguage’ of it). Sometimes the metalanguage used in describing natural languages is contained in some natural language (not necessarily identical with the object-language); that 352 is to say, one can use a sublanguage of French for describing French itself (that part of French which is not the metalanguage) or for describing Spanish, or English or any other natural language. Sometimes the metalanguage in terms of which natural language is described can be completely different from it; for example, the non-terminal vocabulary of transformational grammar as well as its rules (rewriting and transformational rules) can be viewed as a metalanguage quite distinct from the language being described by the transformational device. In which of these two possibilities should we say that the metalanguage has an ‘objective’ existence? I would answer that it depends simply on what is understood in this particular context by the word ‘objective’. But however this word is understood, it throws no more light on the problem that really interests us: is natural language to be described in some other way than in terms of a metalanguage? Conceming (2): From the axiom that the metalanguage is included in the object-language (as a sublanguage of it), it does not necessarily follow that there is no difference between object-language and metalanguage. In fact, even when it is a part of the object-language, the metalanguage contains a number of signs which are obviously metalinguistic signs and nothing else: adjectif, pronom, conjonction, or phrases like il est vrai que ..., or il est faux que ..., or sentences like cette proposition est bien formee are items of French but, at the same time, belong to that part of French in which one speaks about French, and cannot be used for any other purpose, because their denotata are not facts but linguistic objects. On the other hand, it must be admitted that even, let us say, French metalanguage is not ‘purely’ French; it is a kind of ‘artificial’ French created by means of specific terminology, specific conventions (for example, that of representing ‘semes’ within 7 /’, of representing meaning between quotes, or of using italics for the ‘names of the words under consideration’, etc.) and specific stipulated definitions which assign one and only one meaning to words that in common use display various meanings. A sentence like “l’archilexeme des mots tabouret, chaise, fauteuil est siege” is clearly a sentence of the metalanguage, in spiţe of the fact that this sentence is formulated in French. It is a sentence of the metalanguage because it makes a statement about a language (which happens to be French) and not about facts; moreover, even words like tabouret, chaise, fauteuil, siege, which do not belong to the metalanguage, are not used here as names of the objects they usually (i.e., within the object-language) refer to, but simply as names of themselves (this fact is expressed by the use of italics). To put it differently, the sentence above is a sentence of the metalanguage, because it makes an assertion about the WORDS tabouret, chaise, fauteuil, siege and not about the OBJECTS ‘tabouret’, ‘chaise’, ‘fauteuil’, ‘siege’. Conceming (3): It is not very clear what Todorov means when he says that „la definition d’un terme [. . .] jouit en logique d’un statut particulier”. Does he have in mind the specific sign by means of which new signs are introduced in a system (signs like, for example, ‘= nr’)? If so, it must be said that the usual lexicographic metalanguage equally contains a special sign for definition, namely the juxtaposition of the defmiendum (followed by the grammatical indexes) and the phrase playing the role of definiens. This kind of definition makes explicit the 353 relation between a definite word (definiendum) and the phrase (or word) which is the definiens; these two items are interchangeable, in principie, in any context (the corresponding spoken form of such kind of definition would be something like „le mot x signifiey”). If Todorov has in mind definitions like “le substantif est la pârtie du discours qui then we are dealing here with a definition given in a meta-metalanguage, that is to say, in the metalanguage used for speaking about the first metalanguage; according to such a definition the word substantif and the phrase pârtie du discours qui ... are interchangeable in any context of the first metalanguage. Here the definition has - at first glance - the same form as a sentence like le chien est 1’animal domestique qui garde la maison. In both sentences the copula est expresses the identity relation between two classes. However, it is obvious that the first sentence is not about facts, but about linguistic objects (like substantif pârtie du discours, etc.), whereas the second one is about facts. The ‘special status’ of the definition arises not from some specific syntactic form, but because the expression belongs to the metalanguage (and not to the object-language). The same observation holds when statements about logic languages are made: an expression like „a «-order predicate is a predicate taking as argument an expression of the type h-1” is a definition given in terms of a second order metalanguage, i.e. that metalanguage in terms of which we speak about the first metalanguage (about words like ‘n-order predicate’, ‘argument’, ‘expression’, ‘type’, etc.). Here again, the ‘special status’ of the definition derives not from the syntactic form, but from the very circumstance that they are expressions dealing with linguistic objects and not with facts. This second kind of definition has indeed a special status, but its specific character is attributable not to its syntactic form but to its belonging to a higher order metalanguage. In this light, it is hard to see the point of the third part of T odorov ’ s criticism. To conclude this examination of Todorov’s standpoint with respect to the distinction object-language / metalanguage, I have to say that his arguments cannot withstand criticai analysis. 2.5. ‘Vagueness’ and ‘relativeness’ of meaning Some scholars draw our attention to the fact that, in many cases, distinct meanings (concepts) do not necessarily have clearly distinct facts associated with them. In other words, among word meanings (concepts) there are sharp limits, whereas among facts (objects, events, states) of the real world such sharp limits do no exist. Closely related to this problem is the following: what is the status of the definitions given to the meaning of specific words with respect to the objects the words are applied to? For example: is ‘caterwauling’ a feature of the meaning definition of the word cat, or not? Baldinger raises very acutely the first question: “l, que es lo impreciso? <^el objeto mental [to be understood as something equivalent to ‘meaning’, EV] o la realidad? Sabemos muy bien distinguir 354 entre el objeto mental ‘casa’ y el objeto mental ‘palacio’. Sabemos muy bien distinguir entre los objetos mentales ‘dia’ y ‘noche’, entre ‘joven’ y ‘viejo’. Las dificultades empiezan cuando tenemos que aplicar nuestros objetos mentales a realidades que no corresponden exactamente a nuestro esquema mental. No sabemos si se trata de una ‘cabana’ o de una ‘casa’ si el objeto real tiene al mismo tiempo rasgos de una cabana y rasgos de una casa. La realidad no corresponde ni al uno ni al otro de nuestros objetos mentales. Nuestra inseguridad radica, por tanto, precisamente en el hecho de que tenemos una idea (demasiado) precisa de lo que han de ser una cabana y una casa.” (1970: 49-50). Or: “La lengua puede seguir limites dados por la naturaleza (si los hay), pero al menos no los sigue forzosamente. Por lo general, la realidad no conoce limites, sino gradaciones sin limites. En estos casos - y es el caso normal -los limites no existen en la realidad, sino en el lenguaje.” (1970: 50). In 2.2 we said that the sign signifies the thing through its meaning. Following Camap, we can say that the meaning of a word is represented by “the general conditions which an object must fulfill in order to be denoted by this word” (1960: 234). Very close to this Camapian defmition of ‘intension’ is Prieto’s following point conceming the ‘signifie’: “II est donc possible de determiner le signifie d’une phonie en determinant les traits qu’un sens doit presenter pour que cette phonie l’admette” (1964: 60). (Notice that Prieto’s “sens” is merely equivalent to denotatum.) The class of objects denoted by a sign (in our case a word) is the extension of this sign. It is clear that the extension of a sign is related to its meaning (= intension): one can assign an object to the extension of a sign only to the extent that one knows the meaning of the given sign. On the other hand, it must be pointed out that a speaker’s ability to assign unambiguously a given object to the extension of a sign depends on the degree of precision of the meaning. According to Camap (1960), the size of the class of objects for which the speaker is unable to decide whether they do or do not belong to the extension of a given sign measures the degree of vagueness of the intension of this sign. Now, if a native Spanish speaker is sometimes unable to decide whether the object he is looking at is a casa or a cabana, it means that the meanings of both words display some degree of vagueness. It follows from the above remarks that the linguist’s prime concern should not be the absence of clear limits between objects in the real world, but word meanings which in natural language display a degree of vagueness that must be determined individually for each lexical item. I should add that the vagueness of meaning does not render two meanings indistinguishable by the (native) speaker: the meaning of casa is always distinct for a native Spanish speaker from the meaning of cabana; and it is no wonder that it should be so: one can know exactly what conditions are to be fulfilled by two objects for them to be named by two 355 distinct signs, but these conditions may be (in part) wrongly established. That we are dealing not with the ‘absence of clear limits’ among objects but simply with vague meanings is made clear by the existence of ‘scientific languages’ (discussed in Baldinger 1970: 52-58). As Coseriu points out: “En pârtie, les terminologies ne sont aucunement ‘structurees’ (elles sont de simples ‘nomenclatures’ enumeratives, correspondant â des delimitations dans les objets) et, dans la mesure ou elles le sont, leur structuration ne correspond pas aux normes du langage, mais aux points de vue et aux exigences des sciences et techniques respectives, concemant la realite meme des choses” (1966: 182-183). Which is to say scientific language expresses - according to Coseriu - the limits among objects. This idea is based on the acknowledgement of two facts: (a) the existence of limits among objects and (b) the existence of some languages (namely, the scientific ones) which express these limits. Of these languages, it must be said that the meanings they convey are less vague than the meanings conveyed by natural language. The second problem raised at the beginning of this section derives naturally from the above discussion of vagueness of meaning. In many cases the precision of the meaning of a word is socio-culturally determined. Rey (1965: 77-78) points to the fact that lexicographic definitions reflect, in the period from the 17th to the 19th centuries, an increasing influence of scientific knowledge in zoology as far as animal names are concemed. The lexicographer is the one who first becomes aware of the distance separating the ‘vague’ meaning of a word in everyday language from the ‘exact’ meaning of the same word in the scientific language of zoology. A lexicographic definition which mentions ‘caterwauling’ among the conditions to be fulfilled by an object for it to be named by the French word chat reflects the vagueness of the meaning of chat in everyday language. When this kind of definition is compared with the scientific one, where ‘caterwauling’ is not taken as a specific feature, one is perfectly justified in asking: is ‘caterwauling’ a defining feature of the meaning of chat or not? Hence the idea that lexicographic definitions are to some extent arbitrary (see Rey 1965: 74). Actually, in lexicography, a particular selection of defining features should be understood simply as an approximation to the meaning of a word as it is revealed by its use and not as something given7. 3. Concluding remarks This paper was not intended as an account of the results achieved by the semantic investigations of Românce languages, but as a presentation of the main theoretical and methodological trends of research in Românce linguistics. It is hardly necessary to add that the bibliography on which this paper is based is selective. Many works are referred to only for exemplification. It was not 7 A similar discussion is to be found in Mounin (1965: 9-24). In his view, lexicographic definitions reflect the use; that is to say, they are not independent of it. 356 my aim to list and annotate (almost) all that has been written in one or the other of the research trends discussed here. Some gaps in bibliographical coverage are, I think, unavoidable in this kind of work. I hope however not to have missed any major contributions. I must also point out that works dealing with ‘grammatical meaning’ or, more precisely, with the content of grammatical categories have been consistently omitted. This serves to explain why works such as Benveniste (1966) - where many questions of ‘pragmatic meaning’ are treated in connection with verbal tense or with the personal pronoun - or Heger (1967) or Manoliu-Manea (1968) - dealing with the content of pronouns and substitutes - have not been mentioned in our previous discussion. The first section of this paper tries to give a brief description and characterization of the theoretical and methodological basis of the major directions of research. In the second section, I discuss the points of view expressed in Românce linguistic- with respect to what I consider to be some of the more contentious problems in general semantics: the nature of meaning (the relation meaning-concept- object), the construction of the semantic metalanguage (for example, the ‘conceptual system’ of semantic field theory, the ‘semes’ of semic theory are to be viewed as constituent parts of two different semantic metalanguages), the distinction between object-language and metalanguage (a distinction considered by some scholars as essential for the development of semantics) and finally, the status of meaning in relation to the real world. In this way, I have tried to show that Românce linguistics has made valuable contributions to the solution to many general and crucial problems in semantics. After an enumeration of the most up-to-date trends in linguistic research, Badia Mărgărit, at the 12(h Congress of Românce linguistics and philology, pointed out: “Je pense que nous, romanistes, nous pourrions apporter â toutes ces tendances des vues qui ne seraient pas tout â fait depourvues d’interet. Mais permettez-moi d’ajouter que, meme si nous ne pouvions y apporter rien de profitable, je pense que nous devrions y etre presents, â cause du sens ontologique de notre profession: rien de ce qui se refere aux langues romanes ne peut nous laisser indifferents” (1970: 13). The ‘presence’ of Românce scholars in debates on current problems in general semantics is now - it seems to me - far from being a mere desideratum. REFERENCES Badia Mărgărit, A., 1970, Deschiderea congresului [Inaugural address], Actele celui de-al Xll-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică (Bucureşti, 15-20 aprilie 1968) (Bucureşti, Editura Academiei), 1: 9-14. Baldinger. K., 1957, Die Semasiologie. Versuch eines Ubgrblicks (Berlin: Deutsche Akademie der Wissenschaften). - 1966, Semantique et structure conceptuelle (Le concept de ‘se souvenir ’), CLex 8.1 : 3-46. — 1970, Teoria semantica. Hacia una semantica moderna (Madrid: Ediciones Alcalâ). Benveniste, E., 1966, Problemes de linguistique generale (P&ris: Gallimard). 357 Bidu-Vrănceanu, A., 1970a, Esquisse de systeme lexico-semantique: les noms de couleur dans la langue roumaine contemporaine, RRLing 15: 129-140, 267-278. - 1970b, Une modalite de description paradigmatique au niveau du lexique, RRLing 15: 345-368. Camap, R., 1960, Meaning and synonymy in natural languages in Meaning and necessity (Chicago: U.P.), 233-247. Coseriu, E., 1964, Pour une semantique diachronique structurale in TLL 3: 139-186. - 1966, Structure lexicale et enseignement du vocabulaire in Actes du Premier colloque internaţional de linguistique appliquee (Nancy: U.P.), 175-217. Coteanu, I. - A. Bidu-Vrănceanu, 1975, Limba română contemporană, II: Vocabularul (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică). Coyaud, M., 1965, Transformations linguistiques et classification lexicale, CLex 6.1: 25-34. Dubois, J., 1960, Les notions d'unite semantique complexe et de neutralisation dans le lexique, CLex 2: 62-66. - 1964a, Distribution, ensemble et marque dans le lexique, CLex 5.1 : 5-16. - 1964b, Representation de systemes paradigmatiques formalises dans le lexique, CLex 5.2: 3-15. Dubois, J. - L. Irigaray, 1966, Les structures linguistiques de la parente, CLex 8.1: 47-69. Duchâcek, O., 1960, Champ conceptuel de la beaute en franţais moderne, VR 18: 297-323. - 1967, Precis de semantique frangaise (Bmo: U.P.). Ducrot, O., 1969, Presupposes et sous-entendus, LFr4: 30-43. - 1972, Dire et ne pas dire. Principes de semantique linguistique (Paris: Hermann). Fodor, J.A. - J.J. Katz (eds.), 1964, The structure of language. Readings in the philosophy of language (Englewood Gliffs: Prentice-Hall). Galmiche, M., 1975, Semantique generative (Paris: Larousse). Gauger, H.-M., 1972, Zum Problem der Synonyme (= Tubingen Beitrăge zur Linguistik 9) (Tiibingen: Narr). Greimas, A.-J., 1964a, Les topologiques. Identification et analyse d’une classe de lexemes, CLex 4.1: 17-28. - 1964b, La signification et sa manifestation dans le discours, CLex, 5.2: 17-27. - 1966, Semantique structurale. Recherches de methode (Paris: Larousse). - 1970, Du sens (Paris: Seuil). Hallig, R.-W. von Wartburg, 1952, Begrijfsystem als Grundlage fur die Lexicographie (Berlin: Deutsche Akademie der Wissenschaften). Heger, K., 1965, Les bases methodologiques de l’onomasiologie et du classementpar concepts, TLL 1: 7-32. - 1967, Temporale Deixis und Vorgangsquantităt (‘Aspekt’ und ‘Aktionsart), ZRPh 83: 512-582. - 1969, L ’analyse semantique du signe linguistique, LFr 4: 44-66. Imbs, P., 1960, Au seuil de la lexicologie, CLex 2: 3-17. Katz, J.J., 1964, Analiticity and contradiction in natural language, in Fodor - Katz (1964): 519-549. Katz, J.J. - J.A. Fodor, 1964, The structure of a semantic theory, in Fodor - Katz (1964): 479-518. Klinkenberg, J.-M., 1973, Le concept d'isotopie en semantique et en semiologie litteraire, FM 41: 285-290. Kronasser, H., 1952, Handbueh der Semasiologie (Heidelberg: Winter). Manoliu-Manea, M., 1968, Sistematica substitutelor în româna contemporană standard (Bucureşti, Editura Academiei). - 1971, Un peu de semantique avant toute chose, RRLing 16: 241-250. - 1973, Structuralismul lingvistic (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică). Mauro, T. de, 1970, Introduzione alia semantica (Bari: Laterza). Meschonnic, H., 1964, Essai sur le champ lexical du mot ‘idee CLex 5.2: 57—68. Mounin, G., 1963, Les problemes theoriques de la traduction (Paris: Gallimard). - 1965, Essai sur la structuration du lexique de l’habitation, CLex 6.1: 9-24. Ogden, C. K. - I. A. Richards, 1923, The meaning of meaning (London: Routledge and Kegan Paul). 358 Ohman, S., 1953, Theories of the ‘Linguistic field , Word 9. 123 134. Osswald, P., 1970 Franzosisch ‘campagne’ und seine Nachbarworter im Vergleich mit dem Deutschen, Englischen, Italienischen und Spanischen. Ein Beitrag zur Wortfeldtheorie (= Tiibingen Beitrăge zur Linguistik 4) (Tiibingen: Narr). Paşaliu, I., 1968, Matur/non-matur in limbile română, franceză, spaniolă şi italiană, SCL 19: 123-134. - 1971, Les activites d’identification. Recherches sur la zone semantique du verbe a fl (etre) dans le roumain contemporain, RRLing 16: 469^90. - 1972, A AVEA (avoir) - relation d’existence simultanee, RRLing 17: 531-564. Pottier, B., 1964, Vers une semantique moderne, TLL 2: 107-137. - 1965, La definition semantique dans les dictionnaires, TLL 3: 33-39. - 1967, Presentation de la linguistique. Fondements d’une theorie (Paris: Klincksieck). Prieto, L. J., 1964, Principes de noologie (The Hague: Mouton). Quadri, B., 1952, Aufgaben und Methoden der onomasiologischen Forschung (Bem: Francke). Reinheimer, S., 1965, Schiţă de descriere structurală a verbelor de mişcare, SCL 16:518—529. Rey, A., 1965, A propos de la defmition lexicographique, CLex 6.1: 67-80. - 1969, Remarques semantiques, LFr 4: 5-29. Rey-Debove, J., 1966, La definition lexicographique: recherches sur l'equation semique, CLex 8.1: 71-94. Rohrer, C., 1971, Funktionelle Sprachwissenschaft und transformationelle Grammatik (Miinchen: Fink). Ruwet, N., 1972, Theorie syntaxique et syntaxe du franţais (Paris: Larousse). Todorov, T., 1966a, Recherches semantiques, Langages 1: 5^t3. - 1966b, Les anomalies semantiques, Langages 1: 100-123. Togeby, K., 1965, Grammaire, lexicologie et semantique, CLex 6.1: 3-7. Tollenaere, F. de, 1960, Lexicographie alphabetique ou ideologique, CLex 2: 19-29. Tuţescu, M., 1974, Precis de semantique franţaise (Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică). Ullmann, S., 1952, Precis de semantique franţaise (Bem: Francke). - 1953, Descriptive semantics and linguistic typology. Word 9: 225-240. Vasiliu, E., 1970, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale (Bucureşti: Editura Academiei). - 1972, Outline of a semantic theory of kernel sentences (The Hague: Mouton). Vincenz, I., 1968, Aspects semantiques des nominalisations, CLTA 5: 247-287. - 1969, Generarea derivatelor cu sufixe în limba română contemporană, SCL 20; 399—414, 545-556. - 1972, La semantique des derives ă prefixes et des composes dans le roumain contemporain. RRLing 17: 217-236, 295-318. Wartburg, W. von, 1963, Problemes et methodes de la linguistique, translated by P. Maillard; second edition, enlarged and recast with the aid of S. Ullmann (Paris: P.U.F.). ADEVĂR ANALITIC ŞI DEFINIŢIE LEXICOGRAFICĂ* 1. Ideea filozofică de „adevăr analitic” a fost exploatată mai întâi în logică (în teoria semantică a limbajelor logice) pentru ca, odată cu aparatul conceptual al logicii, să pătrundă în cursul ultimelor două decenii şi în lingvistică. Cu altă ocazie, am încercat să arăt că ideea de „adevăr analitic” poate capta o serie de aspecte ale limbajului natural tratate în mod, cred, mai puţin exact în termeni de „corectitudine semantică”: ceea ce este calificat în mod uzual drept „semantic incorect” este în fond analitic fals1. Ceea ce încerc acum este să arăt că ideea de „adevăr analitic” are, în fond, o bază lingvistică sau, mai exact, că ideea de „adevăr analitic” ne este dată prin limbaj. 2. întrucât teoria adevărului analitic apare într-una din formele cele mai elaborate la Kant2, voi începe prin câteva citate semnificative: „în toate judecăţile în care se gândeşte raportul unui subiect cu un predicat [...] acest raport e posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva ce e cuprins (în mod ascuns) în acest concept; sau B se găseşte cu totul în afară de conceptul A, deşi se găseşte cu el în legătură. în cazul dintâi judecata o numesc analitică, în celălalt, sintetică. Judecăţile analitice (cele afirmative) sunt deci acelea în care legătura predicatului cu subiectul se gândeşte prin identitate, acelea însă în care această legătură se gândeşte fară identitate să se cheme judecăţi sintetice. Cele dintâi le-am putea numi şi judecăţi explicative, celelalte, extensive, deoarece acelea nu adaugă prin predicat nimic la conceptul subiectului, ci îl despică numai prin destrămare în conceptele sale parţiale, care erau acuma gândite în el (deşi în mod confuz), pe când cele din urmă adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în el şi nu putea fi scos prin nicio destrămare a lui, d.e. când zic: toate corpurile sunt întinse, aceasta e o judecată analitică. Căci eu n-am voie să ies peste conceptul ce-1 leg de cuvântul corp, pentru a găsi unită cu el întinderea, ci numai să destram acel concept, adică să-mi devin conştient de varietatea ce o gândesc totdeauna în el pentru a întâlni în el acest predicat; aceasta este deci o judecată analitică. Dimpotrivă, dacă zic: toate corpurile sunt grele, atunci predicatul este cu totul altceva decât ceea ce gândesc în general în simplul concept al unui corp. Adăugarea unui atare predicat dă deci o judecată sintetică.”3 * în AUI, XXVIII - XIX (1982/1983), p. 183-186. 1 Vasiliu, 1967. 2CRP. 3 CRP, 44—45. 360 Privitor la adevărul propoziţiilor analitice: „Ar fi absurd de a întemeia o judecată analitică pe experienţă, deoarece eu n-am voie să ies deloc din conceptul meu, pentru a formula judecata, şi deci n-am nevoie pentru aceasta de o mărturie a experienţei. Că un corp e întins e o propoziţie care e certă a priori [s.n. E.V.] şi nu o judecată de experienţă.”4 Reţinem deci că: 1° O judecată analitică este o judecată în care, prin predicaţie, se atribuie conceptului-subiect una dintre notele sale definitorii. 2° O judecată analitică nu poate fi, în condiţiile de sub 1°, decât adevărată. 3° Adevărul unei judecăţi analitice nu rezultă deci din experienţă sau „din fapte”, ci din analiza conceptelor, în speţă, a conceptului-subiect. 3. Voi încerca, mai departe, să degajez relevanţa lingvistică a acestor idei. Ar fi suficient să spun pentru aceasta că, în măsura în care ideea de judecată analitică nu se poate defini fară a recurge la analiza conceptelor şi în măsura în care conceptele sunt legate de cuvinte, problema analiticităţii este cel puţin şi o problemă de limbă. Există însă şi motive mai adânci, care arată că problema analiticităţii este pusă de limbaj. Acest lucru apare, cred, destul de clar dacă vrem să răspundem la următoarea întrebare: de unde ştim (= luăm cunoştinţă de faptul) că, pentru a relua exemplul lui Kant, întindere sau întins se găseşte în conceptul de corp, ca „notă” - adăugăm noi - şi că greu nu se găseşte ca „notă” în acelaşi concept. Sau: de unde ştim (= luăm cunoştinţă de faptul) că animal se găseşte în conceptul de câine, pe când negru nu se găseşte. Altfel formulat: ce ne permite să spunem că prin „destrămarea” conceptului corp „apare”, printre altele, conceptul întins şi „nu apare” conceptul greu sau că prin „destrămarea” conceptului câine „apare” conceptul animal şi nu conceptul negru?5 Un prim răspuns ar fi acela că întindere şi animal sunt note definitorii pentru conceptele de corp şi, respectiv, câine, pe când conceptul de greu şi negru nu sunt. Răspunsul, deşi corect, nu este satisfăcător, deoarece, mai departe, ne putem pune întrebarea: care sunt notele definitorii ale unui concept şi care nu sunt? Sau: de unde ştim că întins este o notă definitorie pentru corp şi greu nu este? De unde ştim că animal este notă definitorie pentru câine şi negru nu este? 4. Pentru a evita o soluţie convenţionalistă spunând că este definitoriu ceea ce decidem prin convenţie că este definitoriu (punct de vedere care nu concordă, de altfel, nici cu punctul de vedere kantian, care este apriorist), trebuie să admitem că 4 Ibidem. 5 G. Ivănescu, i 963: 264 consideră că o judecată exprimă „includerea sau excluderea unei note din conţinutul noţiunii [exprimate de subiect, n.m. E.V.], notă care devine astfel predicatul propoziţiei şi al judecăţii”. Se poate observa că, într-un anumit sens, acest mod de a înţelege raportul subiect-predicat este înrudit cu ideea kantiană de analiticitate; căci „nota” care devine predicat, în concepţia lui G. Ivănescu, în cazul judecăţilor analitice rezultă din „despicarea” în sens kantian a conceptului numit de subiect. 361 singurul mijloc de a separa trăsăturile definitorii ale unui concept de cele nedefinitorii este observarea uzului lingvistic. Vom începe cu un exemplu mai concret decât cel discutat de Kant: cu animal putem numi o serie întreagă de obiecte, printre care şi pe acelea pe care le putem numi şi cu cuvântul câine; cu câine putem numi o serie întreagă de obiecte care toate pot fi numite şi cu cuvântul animal; deci: tot ce putem numi cu câine putem numi şi cu animal, dar nu tot ce putem numi cu animal putem numi şi cu câine. Dacă luăm în considerare mulţimea de obiecte numite câine, C, şi mulţimea de obiecte numite animal, A, trebuie să spunem că între cele două mulţimi se stabileşte o relaţie de incluziune: CcA. Dacă vom defini, mai departe, mulţimea C prin proprietatea c (= orice obiect care are proprietatea c aparţine mulţimii Q şi mulţimea A prin proprietatea a (= orice obiect care are proprietatea a aparţine mulţimii A), va trebui să spunem că orice obiect care are proprietatea c (de a fi „câine”) are şi proprietatea a (de „a fi animal”). Pe de altă parte, dacă negru se poate folosi în raport cu un număr de obiecte printre care şi obiecte-câine, câine se poate folosi în legătură cu obiecte care „sunt negre”, dar nu numai în raport cu astfel de obiecte (aşa cum se foloseşte numai în raport cu obiecte care pot fi numite prin animal). Dacă notăm prin N clasa obiectelor caracterizate prin proprietatea denumită prin negru şi prin n proprietatea caracteristică a clasei, obţinem: nu toate obiectele clasei C aparţin clasei N, deci C cz N; sau: nu orice obiect care are proprietatea c are şi proprietatea n. Aşadar n nu face parte din proprietatea c (aşa cum face parte din a). Proprietăţile menţionate în formulările de mai sus sunt, în fond, concepte, în sens kantian, sau concepte, pur şi simplu. Faptul obiectiv care ne permite să vorbim despre o relaţie specială între conceptul c (= câine) şi conceptul a (= animal) este faptul de uz al cuvintelor care „vehiculează” cele două concepte. In mod paralel, faptul obiectiv care ne împiedică să stabilim o relaţie asemănătoare între c şi n (= negru) este tot un fapt de uz al cuvintelor câine şi negru. 5. Uzul unui cuvânt se poate descrie (incomplet) fie prin observaţie directă: observ care sunt obiectele numite câine, fie prin definiţie lexicografică. O definiţie lexicografică, aşa cum am încercat să arătăm cu alte ocazii6, nu face decât să aproximeze cuvântul definit: prin definiţie se arată care sunt obiectele care pot fi numite cu cuvântul respectiv. Conform cu DEX (s.v.), câine se foloseşte în legătură cu orice „animal mamifer carnivor domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc.”. Dar orice definiţie este, la rândul ei, alcătuită din cuvinte, care, la rândul lor, numesc mulţimi de obiecte. Prin urmare, conform definiţiei citate, câine numeşte obiecte din mulţimea numită prin animal. Prin definiţia dată se exprimă, în acelaşi timp, relaţia dintre conceptul „câine” şi conceptul „animal”. 6 Vasiliu, 1980. 362 Se observă că definiţia reflectă, aşa cum era de aşteptat, de altfel, atât relaţia dintre mulţimile de obiecte numite de câine şi animal, precum şi relaţia „specială” dintre conceptul vehiculat de câine şi cel vehiculat de animal. Orice definiţie stabileşte genul cuvântului de definit precum şi notele lui specifice şi, prin aceasta, mulţimile de obiecte cu care mulţimea denumită prin cuvântul de definit intră în relaţie. Prin urmare, conceptele de „animal”, „carnivor”, „domesticit” etc. fac parte din conceptul de „câine” sau sunt nume ale unor mulţimi de obiecte din care face parte mulţimea de obiecte numită prin cuvântul câine. Facem observaţia că structura unei definiţii este determinată de uzul lingvistic. în definiţia citată n-ar putea figura, de ex., cuvântul negru, corespunzător conceptului „negru” (deci ar fi improprie o definiţie de forma: „animal carnivor de culoare neagră etc., etc.”), fară riscul de a da o descriere incorectă a uzului, căci câine nu se foloseşte numai în legătură cu animalele carnivore etc., etc. care sunt negre, ci în legătură cu orice animal carnivor etc., etc., indiferent de culoare. Observaţiile de mai sus ne permit să spunem că definiţia lexicografică, în măsura în care reflectă uzul, pune în evidenţă relaţia analitică dintre conceptul corespunzător cuvântului definit şi conceptele corespunzătoare cuvintelor din definiţie. în cazul particular, dintre conceptul „câine” şi conceptele „animal”, „carnivor”, „domesticit” etc., etc. In consecinţă, propoziţii de tipul: Câinele este un animal. Câinele este carnivor. Câinele este domesticit. sunt propoziţii care exprimă judecăţi analitice. 6. în măsura în care definiţia lexicografică specifică uzul cuvintelor, este clar că această definiţie va reflecta, prin intermediul uzului, şi sistemul de cunoştinţe al unei comunităţi culturale. în măsura în care cuvântul peşte va fi utilizat în legătură cu orice vietate care trăieşte în apă, va trebui să spunem că, pentru comunitatea lingvistică în care peşte se foloseşte în acest fel, conceptul „peşte” este un element, o „notă” a conceptului corespunzător cuvintelor rac, balenă, scoică1 etc. în mod paralel, o definiţie lexicografică va trebui să reflecte acest uz, introducând printre elementele definitorii ale unui cuvânt ca, de ex., scoică, noţiunea de „peşte”. Apare aici în mod clar deosebirea dintre semantica limbajului uzual şi semantica limbajului ştiinţific. Pentru un limbaj, Lx, în care peşte este folosit în legătură cu „ştiuca”, „balena”, „scoica” şi „racul”, definiţia va trebui să aibă forma „scoică ...peşte care ....”. în aceste condiţii, peşte face parte din conceptul scoică, iar propoziţia Orice scoică este un peşte. va fi analitică. 1 Acest aspect a fost relevat de unii cercetători; cf., de ex., Tollenaere, 1960. 363 Pentru limbajul ştiinţei (care poate fi o modificare a lui L„ să spunem L*), cuvântul peşte, evident, nu va figura în definiţia termenului scoică. Uzul „popular” al limbajului bănuim că nu pune în evidenţă o relaţie analitică între corp şi întins şi o alta, ne-analitică, între corp şi negru. Distincţia ţine de limbajul ştiinţei8. 7. în cele arătate, am pornit de la definiţia filozofică a analiticităţii şi am ajuns la problema definiţiei lexicografice. Aceasta nu este de natură să ne surprindă, dacă acceptăm că ideea relaţiei analitice dintre concepte nu poate apărea observaţiei noastre decât într-un limbaj determinat sau, aşa cum am încercat să arăt, ca fapt de uz al cuvintelor. In măsura în care orice glosă reflectă, mai bine sau mai rău, acest uz, orice definiţie lexicografică exprimă un raport analitic între sensul (= concept) cuvântului definit şi sensurile (= concepte) pe care le au cuvintele incluse în definiţie. Profesorul G. Ivănescu a atras atenţia asupra necesităţii de a analiza limba din punct de vedere logic9. Cele discutate mai sus se situează pe această linie de gândire a profesorului căruia îi aduc aici modestul meu omagiu. în plus, aş vrea să sublimez că cele arătate aici mai sus pun în lumină şi un alt aspect al raportului lingvistică- logică, anume necesitatea de a examina anumite concepte logice din punct de vedere lingvistic. Căci ceea ce am arătat în rândurile de mai sus a fost faptul că relaţia analitică dintre concepte ne este dată prin limbaj şi nu o putem separa de un limbaj determinat şi că nu poate fi concepută decât ca relaţie între sensuri. De aceea, relaţia analitică dintre concepte nu poate fi ignorată de cel care se ocupă de semantica limbajului natural. In urma celor arătate, problema filozofică ar fi următoarea: relaţia analitică între două concepte determină un anumit uz lingvistic al cuvintelor care denumesc aceste concepte sau uzul lingvistic „creează analiticitate”? LUCRĂRI CITATE CRP G. Ivănescu, 1963 Rey, 1965 Tollenaere, 1960 Vasiliu, 1977 Vasiliu, 1980 - Immanuel Kant, Critica raţiunii pure. Traducere însoţită de o schiţă biografică şi o prefaţă deTraian Brăileanu, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930. - G. Ivănescu, Gramatica şi logica. 1. Structura gândirii ca factor primar al structurii morfologice a limbii, AUT, Seria ştiinţe filologice, 1, 1963, p. 261-267. - A. Rey, A propos de la definition lexicographique, CLex, 6, 1, p. 67-80. - F. de Tollenaere, Lexicographie alphabetique ou ideologique, CLex, 2, p. 19-29. - E. Vasiliu, Analyticity and Selection Restrictions, RRL, XXII, nr. 3, p. 271-274. - Idem, Sens şi definiţie lexicografică, SCL, XXXI, nr. 5, p. 631-635. 8 în treacăt fie spus, opoziţia dintre “definiţia cuvântului” şi “definiţia obiectului”, despre care vorbesc unii cercetători lexicografi, se reduce, în fond, la distincţia dintre definiţia cuvântului X în L, (= limbajul uzual) şi definiţia aceluiaşi cuvânt într-un limbaj modificat prin convenţie explicită, L* (= limbajul ştiinţei); în ambele cazuri avem a face însă cu definiţii ale obiectelor, mai exact, cu specificarea aproximativă a clasei de obiecte în legătură cu care se foloseşte cuvântul X. Asupra distincţiei dintre semantica limbajului ştiinţei şi semantica limbajului natural, vezi Tollenaere, op. cit.; Rey, 1965. 9 G. Ivănescu, 1963: 265. 364 SEMANTICĂ, NORMĂ ŞI EFECT DE STIL* 1. Plecând de la o idee sugerată de un articol al profesorului Iorgu Iordan1, am încercat să arătăm într-un articol mai vechi2 că: (i) faptele de uz lingvistic, ca parte a comportamentului social, cad sub incidenţa conceptelor deontice de obligaţie şi/sau permisiune, în măsura în care aceste fapte sunt guvernate de „norme” (de natură lingvistică sau sociolingvistică) şi (ii) în particular, la nivel semantic, „postulatele de sens” reprezintă ansamblul de norme care reglementează posibilităţile combinatorii ale cuvintelor în propoziţie, pe baza „semnificaţiei” lor: sunt permise numai acele aserţiuni care sunt compatibile cu clasa postulatelor de sens, deci aserţiunile care nu sunt analitic-false;nu sunt permise acele aserţiuni care sunt incompatibile cu clasa postulatelor de sens, deci aserţiunile analitic-false; aserţiunile analitic-adevărate sunt obligatorii. Observăm şi aici, aşa cum observam în încheierea articolului nostru mai sus citat, că relaţiile menţionate aici sub (ii) sunt logic-adevărate, adică decurg în mod exclusiv din definiţia conceptelor de „analiticitate”, „aserţiune”, „permis” şi „obligatoriu”, şi nu din starea de fapt. Dacă acest mod de abordare a relaţiei dintre conceptul de „analiticitate” şi cel de „aserţiune permisă” pare a fi destul de convenabil pentru a da seamă de observaţiile noastre asupra uzului curent al limbii, acelaşi mod de abordare se dovedeşte a fi impropriu atunci când luăm în consideraţie uzul „figurativ” ai sensurilor, adică devierile stilistic motivate de la „normele” de natură semantică exprimate formal prin setul de propoziţii pe care le-am numit „postulate de sens”. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, ne vom permite să revenim asupra chestiunii discutate în articolul mai sus citat, încercând să schiţăm elementele neformale ale unei teorii mai puţin puternice, deci mai puţin restrictive. Vom arăta mai întâi în ce anume constă incompatibilitatea dintre mai vechiul mod de abordare propus de noi şi „devierile semantice” stilistic motivate, pentru ca, ulterior, să schiţăm elementele unei teorii alternative, compatibilă atât cu uzul „normal”, cât şi cu „devierile” de natură stilistică. 2. Să presupunem că o propoziţie oarecare, p, este incompatibilă cu clasa Pl, a postulatelor de sens din limba L. Din această presupunere rezultă imediat că propoziţia p este analitic-falsă. Conform cu cele arătate aici mai sus, sub 1., trebuie să admitem că * în SCL XXXIV (1983), nr. 5, p. 460-465. 1 Iorgu Iordan, Limba literară, Craiova, 1977, p. 46 (Scrisul Românesc). 2 E. Vasiliu, Analiticite, norme, permission, în Etudes romanes dediees â Iorgu Iordan, „Bulletin de la Societe roumaine de linguistique romane” XIII (1978), p. 493—499. (1) nu este permis să se aserteze p. Din faptul că, p este analitic-falsă, rezultă că (2) asertarea propoziţiei p este falsă în toate lumile posibile. Să admitem, mai departe, prin ipoteză, că regula la care ne-am referit sub 1., adică (3) dacă p este analitic-falsă, atunci asertarea lui p nu este permisă, nu este valabilă în anumite circumstanţe şi că, în consecinţă, se poate admite că (4) propoziţiap este analitic-falsă şi asertarea propoziţiei p este permisă. în conformitate cu regulile semantice care guvernează operatorul3 (este) permis, trebuie să admitem, prin (4), că (5) există o lume posibilă în care aserţiunea p este adevărată. Pe de altă parte, tot din (4), precum şi din faptul că p este analitic-falsă, rezultă că (6) nu există nicio lume posibilă în care aserţiunea lui p să fie adevărată. Se poate observa imediat că între (5) şi (6) există un raport de contradicţie. Această contradicţie la care se ajunge derivă direct din ipoteza pe care am făcut-o mai sus, anume că există anumite circumstanţe în care se poate admite (4). întrucât (4) implică o contradicţie, trebuie să spunem că (4) însăşi este contradictorie şi că, prin urmare, (3) nu poate fi decât adevărată, adică adevărată pe bază logică. Rezultatul la care am ajuns se poate reformula în termeni cu o semnificaţie lingvistică mai evidentă, dacă ţinem seama de faptul că ideea de „permisiune” se referă, în consideraţiile pe care le facem, la uzul lingvistic şi că avem în vedere acele „permisiuni” şi acele „restricţii” care reglementează folosirea unui sistem lingvistic în raport cu anumite reguli, în cazul nostru, de natura semantică. Această reformulare ar putea fi: (7) Asertarea unei propoziţii analitic-false nu este şi nu poate fi niciodată permisă. Dificultatea pe care o semnalam sub 1., aici mai sus, constă în faptul că, în realitate, în anumite circumstanţe, asertarea unor propoziţii analitic-false este permisă, în accepţia strict tehnică a acestui termen; altfel spus, există împrejurări în care se asertează o propoziţie analitic-falsă nu prin „violarea” unui sistem de permisiuni şi, în consecinţă, fară riscul vreunei „sancţiuni”. Este vorba de „devierile” de la regulile semantice care sunt acceptate, deci permise, atunci când 3 Cf. Jaakko Hintikka, Some Main Problems of Deontic Logic, în Risto Hilpinen (ed.). Deontic Logic: Introductory and Systematic Readings, Dordrecht - Holland, 1971, p. 59-104, în special p. 70, regula (C.P*); pentru o prezentare de ansamblu a problematicii din logica deontică, precum şi a bibliografiei de bază, v. în acelaşi volum, Dagfinn Feliesdal & Risto Hilpinen, Deontic Logic: An Introduction, p. 1-35. 366 cel care vorbeşte sau scrie intenţionează să realizeze un anumit „efect” stilistic. Am putea spune că anumite figuri semantice nu sunt altceva decât propoziţii analitic-false, adică propoziţii incompatibile cu clasa postulatelor de sens ale unei limbi date. Aşa cum am încercat să arătăm cu altă ocazie4, postulatele de sens, împreună cu toate propoziţiile logic implicate de acestea, alcătuiesc clasa propoziţiilor analitic-adevărate, iar aceste propoziţii nu fac decât să reflecte ansamblul de cunoştinţe pe care vorbitorii limbii respective le deţin cu privire la lumea în care trăiesc. în aceste condiţii, o propoziţie analitic-falsă este o propoziţie care contrazice cunoştinţele pe care comunitatea lingvistică respectivă le are despre lume. Se poate imediat observa că multe dintre figurile de stil sunt în fond aserţiuni care nu sunt conforme cu ceea ce „se ştie” în general despre universul real. (De altfel, acest mod de a vedea poate constitui, credem, o explicaţie a ideii general admise a unui „univers” propriu poeziei, sau unui poet, sau unei anumite poezii.) în acord cu cele de mai sus, trebuie să admitem că propoziţiile din versuri ca Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm şi florile-n grădină (Eminescu, Somnoroase păsărele) sunt propoziţii analitic-false, întrucât sunt incompatibile cu postulate de sens ca: (8) i. Tot ce suspină este fiinţă umană. ii. Tot ceea ce tace este o fiinţă (umană). iii. Tot ceea ce doarme este o fiinţă. La fel, o propoziţie ca Ce soir, la lune reve avec plus de paresse (Baudelaire, Tristesse de la lune) trebuie interpretată ca analitic-falsă în raport cu un postulat de sens care conţine aserţiunea că „tot ceea ce visează este o fiinţă (umană)”. în conformitate cu (3), ar trebui să considerăm fie că versurile citate mai sus fac aserţiuni care nu sunt permise şi că, prin urmare, sunt „sancţionabile”, fie că aserţiunile pe care le conţin sunt permise, deşi propoziţiile asertate sunt analitic-false, ceea ce intră în evidentă contradicţie cu (7). Deoarece niciuna dintre alternativele de mai sus nu poate fi asertată, trebuie să admitem că o regulă ca (7) este prea puternică (restrictivă), pentru a putea fi considerată ca reglementând uzul real al unei limbi. 3. Dată fiind concluzia de mai sus, vom încerca în acest paragraf să stabilim o relaţie mai slabă între caracterul analitic al unei propoziţii şi caracterul permis sau ne-permis al uzului ei. Va trebui deci realizat un sistem în care uzul permis al unei propoziţii să nu depindă logic de caracterul analitic (fals sau adevărat) al propoziţiei respective. Vom începe cu observaţia că atât în paragrafele precedente, cât şi în articolul citat în nota nr. 2, expresiile deontice este permis, nu este permis nu se refereau la o propoziţie oarecare, p, ci la „asertarea propoziţiei p” sau la „aserţiunea că p”. In felul acesta, se exprimă faptul că „permisiunea” şi/sau „interdicţia” se raportează nu la 4 E. Vasiliu, Adevăr analitic şi definiţie lexicografică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. 1. Cuza» din Iaşi” (serie nouă), Secţiunea III, e. Lingvistică, t. XXVIII-XXIX, 1982/1983, p. 183-186. 367 starea de fapt la care se referă propoziţia p, ci la „actul de a aserta propoziţia p”. Pe de altă parte, simpla scriere sau pronunţare a propoziţiei p era considerată, implicit, echivalentă cu expresii ca „se asertează p" sau „aserţiunea (că) p” etc. Consecinţa acestui mod de a vedea era faptul că, în cazul în care p era falsă, trebuia, în mod necesar, considerat că „aserţiunea că p" era, de asemenea, falsă şi reciproc, iar dacă p era adevărată, trebuia considerat că „aserţiunea că p” era adevărată şi reciproc. In cele ce urmează, ne vom dispensa de formulările legate în vreun fel de ideea de „aserţiune”, deci de un concept legat în mod direct de valorile de adevăr (= „adevărat”, „fals”), înlocuindu-le cu o formulare de forma se enunţă (propoziţia) p; pentru abreviere, vom utiliza formula ,,EN(/;)”, unde p stă în locul unei propoziţii oarecare din limba L, iar „EN” trebuie interpretat ca un predicat de ordin superior, care, aplicat unei propoziţii oarecare, p, exprimă o proprietate a acestei propoziţii, anume aceea de a fi „actualizată” prin pronunţare sau scriere de către cineva (vorbitor al limbii L), într-un anumit context situaţional; în termeni extensionali, se poate spune că „EN” reprezintă clasa de propoziţii caracterizate prin această proprietate. O expresie de forma ,,EN(p)” este deci o propoziţie a metalimbajului în care se vorbeşte despre propoziţiile din L; o propoziţie de această formă este adevărată dacă şi numai dacă p este „actualizată” de cineva prin pronunţare sau scriere într-un anumit context situaţional şi este falsă în cazul în care nu se caracterizează prin această proprietate. După cum se poate observa, valoarea de adevăr a propoziţiei ,,EN(/?)” nu depinde în niciun fel de valoarea de adevăr a propoziţiei p\ ,,EN(p)” poate fi adevărată şi atunci când p este adevărată, şi atunci când p este falsă, tot aşa cum aceeaşi propoziţie poate fi falsă şi atunci când p este falsă, şi atunci când p este adevărată. Această caracteristică este în perfect acord cu intuiţia noastră: dacă, de ex., propoziţia p este falsă şi se enunţă p, este firesc să spunem că „se enunţă o propoziţie falsă”, şi nu că „este fals că se enunţă propoziţia />”. Odată introduse expresiile de forma ,,EN(p>)”, putem reformula regula (3) după cum urmează: (9) Dacă propoziţiap este analitic-falsă, atunci nu este permis EN(p). In legătură cu (9), este util să atragem atenţia asupra faptului că expresia nu este permis se referă la o acţiune, anume aceea de ’a enunţa'; ceea ce urmează în (9) după „atunci” se citeşte: „nu este permis să se enunţe p”. Mai departe, trebuie să remarcăm că (9) nu este logic adevărată, de unde şi posibilitatea ca, în anumite situaţii, p să fie a n a 1 i t i c - f a 1 s ă, iar ,,EN(/?)” să fie permisă, fără ca, prin aceasta, să se ajungă la contradicţie (ca în cazul în care admitem ipoteza (4)). într-adevăr, dacă admitem că „EN(p)” este permisă, atunci trebuie să admitem, ca şi în (5), că există o lume posibilă în care ,,EN(p)” este adevărată. Dar, conform cu cele arătate la începutul acestui paragraf în legătură cu expresiile de forma ,,EN(p)”, din faptul că ,,EN(p)” este adevărată nu decurge nimic cu privire la valoarea de adevăr a propoziţiei p. Aşadar, din faptul că există o lume posibilă în care ,,EN(p)” este adevărată nu decurge în mod necesar şi că, în această lume, p este adevărată. în felul acesta, adevărul propoziţiei ,,EN(p)” într-o 368 lume posibilă oarecare nu intră în contradicţie cu eventualul caracter analitic-fals al propoziţiei p. în acord cu cele arătate, trebuie să spunem că (9) este de natură factuală: în anumite împrejurări este adevărată, în alte împrejurări nu este. Prin urmare, (9) este o regulă care uneori caracterizează un uz lingvistic, alteori nu îl caracterizează. în acest din urmă caz, are loc situaţia următoare: (10) Propoziţia p este analilic-falsă şi EN(p) este permisă. Este destul de clar, credem, că (9) caracterizează un sistem de permisiuni mai puţin tolerant decât sistemul caracterizat prin (10): în sistemul caracterizat prin (10) este permisă enunţarea propoziţiilor analitic-false. Dacă este adevărat că limbajul literaturii artistice se defineşte, printre altele, şi prin aceea că admite o serie de „devieri” de la regulile gramaticale, semantice, fonetice ş.a., când aceste devieri au rolul de a produce un anumit „efect” de stil, atunci ni se pare perfect justificat să considerăm că uzul lingvistic este mai tolerant atunci când limbajul natural este folosit cu intenţii artistice. In aceste condiţii, ni se pare firesc să considerăm că sistemul de permisiuni caracterizat prin (9) defineşte (semantic) limbajul uzual, în timp ce (10) defineşte (semantic) limbajul artistic. Mai mult, credem că însuşi conceptul de „deviere semantică” poate fi înlocuit cu o formulare de tip (10), atunci când este vorba de limbajul artistic. O astfel de înlocuire are calitatea de a face posibilă eliminarea termenului destul de imprecis de „deviere”. 369 O INTERPRETARE „PRAGMATICĂ” A SISTEMELOR DEONTICE: ASERŢIUNI PERMISE ŞI NEPERMISE* 1. Consideraţii preliminare Scopul rândurilor care urmează este acela de a clarifica unele concepte empirice asupra sensului în limbile naturale şi de a da o exprimare pe cât posibil mai exactă acestor concepte şi, uneori, atitudini derivate din aceste concepte. După cum se observă, este vorba aici de relaţia dintre semnele şi construcţiile unei limbi naturale şi cei care folosesc această limbă sau, altfel spus, de felul în care vorbitorii fac uz de un limbaj, în conformitate cu anumite ‘idei’ pe care le au despre limbaj şi despre realitatea la care acesta se referă. Suntem deci în domeniul pragmaticii unui limbaj natural. Este cunoscut faptul că, de exemplu, un vorbitor obişnuit sau chiar unii lingvişti consideră că unele propoziţii care contrazic anumite cunoştinţe sau anumite opinii despre realitate sunt nu pur şi simplu ‘false’ sau ‘analitic false’ (atunci când contrazic anumite cunoştinţe general admise ca valide şi, în consecinţă, formulabile ca ‘postulate de sens’ ale limbajului natural), ci, mai curând, propoziţii ‘greşite’ sau ‘incorecte’ din punct de vedere semantic; asertarea unor astfel de propoziţii reprezintă un fel de ‘contravenţie’ la normele de bun uzaj al limbii respective, tot aşa cum este considerată un fel de ‘contravenţie’ la normele de uz corect o eroare ortografică sau gramaticală. Fiind o ‘contravenţie’ la normele de uzaj corect, asertarea unei propoziţii din categoria celor menţionate este deci virtual ‘sancţionabilă’, tot aşa cum virtual sancţionabilă este o greşeală ortografică sau gramaticală (prin notă, în cazul elevilor; prin calificarea de incultură şi de necunoaştere a uzului corect, în interiorul relaţiilor sociale). Asertarea unor anumite propoziţii este deci, în conformitate cu ideile comune despre limbă, permisibilă sau nepermisibilă. Reacţia comună la propoziţii ca: (1) Pisica verde citeşte ziarul. (2) Pisica mănâncă numai propoziţii corect formate. (3) Orice cerc pătrat este roşu. (4) Ideile verzi şi incolore dorm furios. este mai curând aceea de a le considera propoziţii a căror asertare nu este permisă în raport cu normele uzului, decât ca propoziţii analitic false sau ca non-sensuri; In Logica acţiunii (coord. Comei Popa), Bucureşti, 1983, p. 170-183. 370 asertarea acestor propoziţii este ‘nepermisă’ întrucât ele sunt ‘greşite’, adică în disconformitate cu normele derivate din cunoştinţele pe care le avem despre lume1. Se poate observa că logica obligaţiei şi a permisiei, deci logica deontică, reprezintă un cadru suficient de natural pentru captarea acestui gen de idei şi atitudini pe care le au vorbitorii în raport cu restricţiile care guvernează actul de asertare. Pentru a exprima diversele relaţii dintre anumite proprietăţi (semantice) ale propoziţiilor şi caracterul permis sau obligatoriu al asertării lor, vom utiliza două sisteme logice deontice Dl şi D2. Cele două sisteme sunt asemănătoare, dar nu identice, cu acela construit de Hintikka (1969); diferenţele vor fi precizate la locul cuvenit. Pentru a face ca sistemele deontice prezentate să fie relevante pentru genul de probleme schiţate mai sus, vom introduce anumite modificări (în raport cu sistemul Hintikka) în ce priveşte: (a) interpretarea unor semne şi (b) alegerea ‘lumilor posibile’. 2. Sistemul deontic Dl A. LEXICONUL. Variabile propoziţionale: p, q, r, ...; pi, p2, qj, q2, ■■■', Conectori: ‘a’ (= conjuncţie); ‘v’ (= disjuncţie); ‘3’ (= implicaţie); ‘=’ (= echivalenţă); ‘~’ (= negaţie). Operatori d eonti ci: P (= permis). B. SINTAXA. Regulile de formare a expresiilor în Dl sunt următoarele: 2-1. Reguli de formare, a. Dacă a este o expresie constituită dintr-o variabilă propoziţională, atunci a este o expresie formată corect (= efc). b. Dacă a, p sunt efc, atunci: (I) ‘a a (3’, (II) ‘a v [3’, (HI) ‘a 3 |3’, (IV) ‘a = P’ sunt de asemenea efc. c. Dacă a este o efc, atunci Pa este o efc. d. Dacă a este o efc atunci ~a este o efc. Introducem prin definiţie operatorul O (= obligatoriu) şi semnele ‘=’ şi ‘ -< ’ ale echivalenţei şi, respectiv, implicaţiei deontice (citeşte „este obligatoriu echivalent” şi, respectiv, „implică obligatoriu”). 2-2. Definiţie, a. Oa = Df~~P~a b. (a = P) = Df 0(a = P) c. (a-< P) = DfO(a = P) Pentru a obţine un sistem în care operatorii deontici nu pot fi iteraţi, suplimentăm regulile 2-1 cu următoarea regulă: 1 în legătură cu relaţia dintre propoziţii ca (1)—(4) şi noţiunile de „analitic fals” şi „deviere semantică”, vezi Vasiliu, 1977. 371 2-1 e. Fie a unul dintre operatorii ‘O ’ sau ‘Pfie (3 o e/c oarecare; ‘aP’ este o e/c dacă p nu conţine un operator ‘O’ sau ‘P’ . Regulile de inferenţă ale sistemului Dl sunt „modus ponens”, „regula de substituţie uniformă a variabilelor” şi „regula de substituţie a echivalentelor”. Pentru a formula mai departe regulile de transformare, vom nota prin ‘|-’ prefixat la o expresie oarecare, a, faptul că ‘a este o teză\ 2-3. Reguli de inferenţă a. Modus ponens: Din ‘a’ şi ‘a 3 P’, se deduce ‘P’. b. Substituţia variabilelor: Fie a şi a' două e/c; a' este obţinută din a prin substituţia uniformă a unei (sau mai multor) variabile. Dacă |- a, atunci |- a’. c. Fie a (p) o e/c, a, care conţine ca subparte a sa o e/c, p. Notăm prin a (p/y) expresia rezultată din a (p) prin substituţia e/c, P, cu e/c, y. Dacă p = y, atunci |- a (p) s a (p/y). C. SEMANTICA. In prezentarea semanticii sistemului Dl vom face uz de metoda seturilor model şi a sistemelor model a lui Hintikka (1969). în primul rând trebuie să insistăm asupra unei interpretări ceva mai speciale pe care o propunem simbolurilor p, q etc., adică variabilelor prepoziţionale. După cum se ştie, în logică se face distincţia între propoziţiile asertate şi propoziţiile considerate. (Semnul a fost, de exemplu, folosit pentru a distinge o propoziţie asertată: |- p de o propoziţie pur şi simplu considerată: p; pentru a se simplifica simbolismul logic s-a ajuns la a considera că simpla ‘scriere’ a simbolului unei propoziţii echivalează cu asertarea ei, astfel încât s-a putut renunţa la prefixarea semnului de aserţiune.) Semnificaţia semnului prin care se reprezintă o propoziţie să spunem, p, poate fi, prin urmare, disociată în două elemente: actul aserţiunii şi ceea ce se realizează prin acest act, adică însăşi aserţiunea. Prin urmare, ceea ce în mod uzual notăm prin p poate fi „citit”, deci poate fi interpretat sau înţeles ca având valoarea „se asertează p \ Această interpretare pe care o propunem şi care nu face altceva decât să expliciteze o semnificaţie oarecum „subînţeleasă” legată de semnele propoziţionale, face ca prefixării operatorilor deontici la oricare semn prepoziţional să i se poată acorda, printr-o convenţie explicită, un anumit sens, anume acela de a califica actul asertării ca obligatoriu sau permis. Altfel spus: dacă facemp = ‘luni este prima zi a săptămânii’ şi dacă interpretăm o expresie ca ‘Pp’ ca ‘este permis ca luni să fie prima zi a săptămânii’, expresia Pp ’ nu are sens, deoarece vorbim despre permisiune în raport cu o acţiune făcută de un agent (specificat sau nu) (cf. Wright, 1968: 16, 37 şi urm.); dacă, în schimb, acordăm lui p sensul ‘se aserteazăp’, atunci ‘Pp ' poate fi înţeleasă ca ‘este permis să se aserteze p’. Pentru motivele arătate, convenim ca, în interpretarea sistemului sintactic de sub b., să înţelegem prin variabilele propoziţionale p, q etc. actul asertării propoziţiilor p, q etc. Formulăm deci explicit următoarea convenţie: 372 2-4. Convenţie. Fie a o expresie oarecare din logica propoziţiilor. (I) a se citeşte (interpretează): „se asertează a”. (II) ~ a se citeşte (interpretează): „se asertează ~ a”. (III) ‘Oa’ se citeşte (interpretează): „în mod obligatoriu se asertează a”. (IV) ‘Pa’ se citeşte (interpretează): „estepermis să se aserteze a”. (V) ‘a^P’ se citeşte (interpretează): „dacă se asertează a, atunci în mod obligatoriu se asertează P”. (VI) ‘a = P’ se citeşte (interpretează): „se asertează a este obligatoriu echivalent cu se asertează P” sau „se asertează a în mod obligatoriu dacă şi numai dacă se asertează p”. în continuare, definim un set model de propoziţii (în sensul lui Hintikka, 1969) după cum urmează: 2-5. Definiţie. Fie v un set de propoziţii. Spunem că v este un set model dacă v satisface următoarele condiţii: (I) Dacă pe v, atunci ~ pg v. (II) Dacă pAqe v, atunci pe v şi qe v. (III) Dacă pvqe v, atunci pe v sau qe v (sau amândouă). (IV) Dacă ~ ~pe v, atunci pe v. (V) Dacă ~ (pAq)e v, atunci ~ pe v sau ~ tfVj este o relaţie de alternativitate dacă satisface următoarele două condiţii: (I) Pentru orice v,e /, dacă Ppe v„ atunci există un Vj, astfel încât v,;A\'i şi pevj. (II) Pentru orice v,e /, dacă Ope v„ atunci pentru orice v,, astfel încât v; O(pvq) 12° P(pAq) 3 Pp/sPq 130 (~ pp (2)pzDPp nu sunt valide în SMDl. [Pentru demonstraţie, se arată că, dacă se admite prin ipoteză că LOp/\~p' sau LpA~Pp' aparţin unei lumi posibile, v„ această ipoteză nu duce la contradicţie.] Teorema 2-16 arată că, din faptul că pentru v, avem Ope v, nu decurge faptul că pe v, (I). în interpretarea propusă mai sus: din faptul că cineva (= v,) afirmă că asertarea propoziţiei p este obligatorie nu rezultă că acel cineva face în mod necesar aserţiunea p. (Independent de interpretarea ceva mai restrictivă pe care o avem în vedere, spunem că din faptul că cineva asertează caracterul obligatoriu al unei aserţiuni nu putem deduce că acel cineva face în mod necesar acea aserţiune.) Aceeaşi teoremă arată că din faptul că pentru v, avem pe v{ nu decurge faptul că Ppe Vj (II). în interpretarea propusă mai sus: din faptul că cineva (= v,) asertează o propoziţie, p, nu decurge şi faptul că este permis cap să fie asertat (este posibil deci ca v; să facă aserţiuni nepermise). (Independent de interpretarea pe care o avem în vedere, spunem că, din faptul că cineva face o aserţiune, nu putem deduce că acea aserţiune este şi permisă.) Se poate observa că ceea ce decurge din 2-15 pentru interpretarea pe care o propunem sistemului Dl este în perfect acord cu intuiţia noastră. 3. Sistemul D2. Consecinţele pentru interpretarea pe care am propus-o pentru sistemul Dl se schimbă în cazul în care construim un sistem deontic ceva mai puternic decât Dl. Vom desemna acest sistem prin D2. a. Lexiconul identic cu al sistemului Dl. b. Sintaxa identică cu aceea a sistemului Dl. c. Semantica identică cu aceea a sistemului Dl în ce priveşte interpretarea variabilelor prepoziţionale (= 2—4 este adevărată şi pentru D2). Seturile model sunt definite ca şi pentru Dl (= 2-5 este valabilă şi pentru D2). Seturile model v,, v2, vn sunt considerate, ca şi în cazul sistemului Dl, agenţi care fac aserţiuni. Singura deosebire constă în modul de definire a relaţiei de alternativitate. In legătură cu D2, vom avea următoarea definiţie: 378 3-1. Definiţie. Pentru orice v:, vjg I, relaţia este o relaţie de alternativitate dacă satisface următoarele trei condiţii: (I) Pentru orice v,e I, dacă Ppe v*, atunci există un v,, astfel încât v-^Âvi şi pe vj. (II) Pentru orice v,e/, dacă Opevi, atunci pentru orice vj, astfel încât vjS'fvj, pe vj. (III) Pentru orice v,e I, dacă Ope v,, atunci pe v,.3 Se poate observa că diferenţa dintre felul în care relaţia de alternativitate este definită pentru Dl şi felul în care aceeaşi relaţie este definită pentru D2 constă în prezenţa condiţiei (III) în 3-1 şi în absenţa ei în 2-7. Mai departe, pe baza definiţiei 3-1, formulăm următoarea definiţie: 3-2. Definiţie. Fie /' o submultime a mulţimii / de seturi model. V este un sistem model D2 (SMD2) dacă următoarele două condiţii sunt satisfăcute: (I) pentru orice v;, vj el, dacă atunci {v;, vj }el' (II) este o relaţie de alternativitate care satisface condiţiile de sub 3-1. Pe baza celor două definiţii precedente se poate formula următoarea teoremă cu privire la validitate în SMD2: 3-3. Teoremă. Orice efc a este validă în SMD2, dacă pentru orice SMD2 şi orice v;e/', ae Vj. Metoda de testare a validităţii într-un sistem model D2 este identică cu metoda de testare folosită pentru sistemul model Dl (cf. mai sus, după 2-9). Cu ajutorul acestei metode se poate demonstra că fiecare expresie din teorema de mai jos este validă în SMD2. 3-4. Teoremă. Următoarele expresii sunt valide în SMD2: a. Toate expresiile valide în SMD1. b. 1° Op 3p. 2° p 3 Pp. Toate comentariile privind semnificaţia teoremei 2-10 sunt valabile şi în legătură cu 3-4. Analogul teoremei 2-11 este, pentru semantica sistemului D2: 3 Condiţia (III) de sub 3-1 nu este echivalentă cu condiţia (C.0)rest din Hintikka, 1971: 71. Conform cu aceasta din urmă, - folosind notaţia autorului - dacă Op aparţine unei alternative, ţi* a unui set model }i, atunci p aparţine de asemenea alternativei p*; prin urmare, conform cu (C.O)m„, un set, p, nu este propria sa alternativă. Conform cu 3-1 (III), - folosind în continuare notaţia lui Hintikka - un set, [i, este propria sa alternativă; 3-1 (III) este echivalentă cu regula (C.K) dată de Hintikka, 1969: 43 pentru operatorul epistemic K. 379 3-5. Teoremă. Fie a o efc în D2. Dacă a este validă în SMD2, atunci Oa este de asemenea validă în SMD2. Definiţia analiticităţii în SMD2 se obţine prin înlocuirea în 2-13 a formulărilor ‘analitic validă în SMDl’ şi ‘orice SMDl’ prin analitic validă în SMD2 şi, respectiv, orice SMD2. Analogul teoremei 2-14 este: 3-6. Teoremă. Dacă o efc, a, este un postulat de sens, atunci a este analitic validă în SMD2. In acelaşi mod în care se poate demonstra 2-15 (pe baza definiţiei conceptului de ‘analitic în SMD2’), se poate demonstra: 3-7. Teoremă. Fie a o efc în D2. Dacă a este analitic validă în SMD2, atunci: (I) Oa şi (II) ~P~a sunt, de asemenea, analitic valide în SMD2. Comentariile de sub § 2.c. privind interpretarea conceptelor deontice în raport cu asertarea sunt valabile şi pentru SMD2. Trebuie remarcat însă, în această ordine de idei, că diferenţa dintre semantica sistemului Dl şi semantica sistemului D2 (deci dintre SMDl şi SMD2) constă în faptul că teorema 2-16 nu este adevărată pentru SMD2. Aceasta, deoarece, aşa cum rezultă din 3-A b., expresiile (i), (ii) de sub 2-16 care nu erau valide în SMDl sunt valide în SMD2. Acest fapt determină unele deosebiri în interpretarea conceptelor deontice în raport cu SMD2: (i) Din faptul că pentru v, avem Opev^ rezultă, conform cu 3-4 b. 1°, că avem de asemenea şipevAltfel spus: din faptul că cineva (= v,) face aserţiunea că asertarea propoziţiei p este obligatorie decurge în mod logic că acelaşi individ (= v,) face şi aserţiunea p. (Sau: din faptul că cineva asertează caracterul obligatoriu al unei aserţiuni, se deduce că acel individ face în mod necesar şi aserţiunea respectivă.) Spre deosebire de interpretarea propusă pentru SMDl, în interpretarea avută în vedere pentru SMD2 trebuie să spunem că oricine consideră că asertarea lui p este obligatorie în genere consideră că asertarea lui p este obligatorie şi pentru el însuşi. (ii) Din faptul că pentru v< avem pe v; rezultă, conform cu 3^4 b 2°, că avem de asemenea şi Ppe v,. Altfel spus: din faptul că cineva (= v;) face aserţiunea p decurge în mod logic că acelaşi individ face şi aserţiunea că asertarea lui p este permisă (sau: din asertarea de către v, a lui p decurge că vf face şi aserţiunea că este, permis să se asertezep). Prin urmare, spre deosebire de situaţia din SMDl, în SMD2 vj nu face decât aserţiuni despre care consideră că este permis să se facă. Se poate observa că SMD2 este mai „tare” decât SMDl: expresiile 1°, 2° de sub 3—4 b. sunt valide în SMD2, dar nu sunt valide în SMDl. în interpretarea propusă, conform cu SMD2, indivizii nu fac decât aserţiuni pe care le consideră permise (în interpretare, se dovedeşte că SMD2 este mai restrictiv). 380 4. Observaţii finale Cele discutate în §§ 2, 3 ne-au permis să dăm o expresie formală, deci să propunem un „explicatum” în sens camapian pentru două dintre aspectele discutate în paragraful introductiv. Este vorba, pe de o parte, de însăşi ideea de permisiune şi obligaţie în raport cu actul de asertare: printr-o interpretare anumită propusă pentru semnele din logica propoziţiilor, anume aceea de ‘se aserteazăp\ am făcut ca prefixarea operatorilor deontici la orice expresie a logicii propoziţiilor să devină interpretabilă din punctul de vedere care ne interesează; dacă a este o expresie din logica propoziţiilor, atunci Oa, Pa devin în interpretarea propusă „este obligatoriu să se aserteze a”, respectiv „este permis să se aserteze a”. în mod analog, 0~a, P~a devin: „este obligatoriu să se aserteze non-a”, respectiv „estepermis să se aserteze non-a”. Pe de altă parte, interpretarea seturilor model (lumi posibile) ca indivizi determinaţi care fac aserţiuni face posibilă înţelegerea apartenenţei unei expresii la un set model ca aserţiune făcută de un anumit individ (aparţinând la mulţimea / a indivizilor), iar noţiunea de obligaţie şi permisie în raport cu asertarea unei expresii, ca situaţie în care toţi indivizii (obligaţie), respectiv cel puţin unul dintre aceştia (permisie) fac(e) o anumită aserţiune. în ce priveşte statutul propoziţiilor analitice (deci şi al postulatelor de sens), asertarea lor devine, în conformitate cu legile sistemului (DI sau D2), obligatorie (deci şi permisă), iar asertarea propoziţiilor analitic false devine nepermisă. In aceeaşi situaţie se află, evident, şi tautologiile din logica propoziţiilor. LUCRĂRI CITATE [ 1 ] R. Camap, Meaning Postulates, în Meaning and Necessity, Chicago, 1960 (University of Chicago Press, third printing). [2] J. Hintikka, Knowledge and Belief, Ithaca and London, 1969, Corneli University Press, fourth printing. [3] J. Hintikka, Some Problems of Deontic Logic, in Risto Hilpinen (edt.), Deontic logic: Introductory and Systematic Readings, Dordrecht-Holland (Reidel Publishing Company), p. 59-104, 1971. [4] E. Vasiliu, Analyticity and Selection Restrictions, în „Revue roumaine de linguistique”, XXII, nr. 3, pp. 271-274, 1977. [5] E. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. [6] G. H. Wright, An Essay in Deontic Logic and the General Theory of Action, Amsterdam, North Holland Publishing Company, 1968. 381 ASUPRA NATURII CONCEPTUALE A SENSULUI* 1. Ideea că sensul cuvintelor este de natură conceptuală, că prin cuvinte se exprimă „idei” sau „noţiuni” şi că, în acest fel, limba este o materializare a gândirii prin sunete este veche de mai bine de un secol în lingvistică. Breal, care întemeiază semantica lingvistică în sensul modem al cuvântului, foloseşte termenul de semnificaţie (uneori echivalent cu cel de funcţie) pentru a denumi ceea ce el numeşte „spiritul” cuvântului (în opoziţie cu „corpul” acestuia) sau „ideea” (exprimată de cuvânt), într-o prelegere din 18681. Apartenenţa sensului la domeniul ideal al „operaţiilor spiritului” este, tot după Breal, o idee pe care lingvistica europeană o moşteneşte din Antichitatea greacă 2, pentru care limbajul uman este o formă de manifestare a logosului. Pe aceeaşi tradiţie se bazează, putem considera, şi teoria saussuriană a semnului bi-partit: un concept (termenul îi aparţine chiar lui Saussure3) legat indisolubil de o expresie sonoră („imaginea acustică”, în terminologia saussure-iană) şi, mai târziu, modul de a înţelege sensul al unor lingvişti ca Marouzeau4, Darmesteter5 sau teorii semantice dezvoltate în ultimele decenii, ca teoria câmpurilor semantice, analiza semică, trăsăturile semantice (universale) despre care vorbesc transformaţionaliştii6. într-adevăr, câmpurile semantice nu sunt altceva decât un fel de „domenii conceptuale” pe care diversele limbi le decupează în diverse feluri prin intermediul cuvintelor. Analiza semică nu este altceva decât o modalitate de a reduce „sensul” la un fascicul de elemente conceptuale care intervin, repetându-se în diverse combinaţii, în structura sensului oricărui cuvânt; altfel spus, analiza semică nu face decât să reducă varietatea infinită de concepte cu un caracter complex la un număr relativ mic de concepte elementare. în aceeaşi situaţie se găsesc şi trăsăturile semantice cu care operează semantica transformaţională. Ideea identificării sensului cu conceptul apare şi în lingvistica românească încă de la Şăineanu, în 18917, şi este reluată în diverse forme în zilele noastre8. * în AUB-LLR, XXXIII, 1984, p. 71-78. 1 Breal, 1882: 300. 2 Breal, 1882:244, 245. 3 „Le signe linguistique unit non une chose et un nom, mais un concept [sublinierea mea, E.V.] et une image acoustique”, Saussure, 1971: 98. 4 Marouzeau, 1921: 36-39. 5 Darmesteter, 1925: 32. 6 O privire de ansamblu asupra acestor orientări poate fi găsită la Vasiliu, 1981: 91-106. 7 Şăineanu, 1891: 40, spune: „Vorba nu se identifică cu noţiunea; ea nu este [subl. autorului] noţiunea, ci numai expresiunea ei.” 8 Vezi, de ex., Coteanu, 1957: 184, 185; 1977: 18; Miclău 1970: 89-90. 382 Aceeaşi idee stă şi la baza lucrărilor româneşti de analiză semică, semantică transformaţională etc.9 în mod oarecum paralel, opinia că sensul este o entitate conceptuală a fost susţinută şi de o scrie de logicieni ca Frege10, Russell, Camap, Church etc., fapt care a contribuit la întărirea opiniei similare existente deja în lingvistică, în urma influenţei pe care cercetările de semantică logică au început să o exercite asupra unui număr de lingvişti, în ultimii 20-30 de ani. Pe de altă parte, identificarea dintre sens şi concept a fost şi continuă să fie contestată de o serie de logicieni, lingvişti sau de către unii dintre cei care se ocupă de filozofia limbajului. Fără intenţia de a da fie şi numai o sumară idee asupra istoricului acestui punct de vedere, vom menţiona numai faptul că Ogden şi Richards11 întreprind o foarte amănunţită critică a poziţiei „conceptualiste” asupra sensului (atât aceea dezvoltată în lingvistică, cât şi aceea dezvoltată în logică şi în filozofia limbajului) şi că, în lingvistica românească, Rosetti12 este unul dintre primii care pun la îndoială validitatea acestei identificări, sugerând în acelaşi timp ideea că sensul cuvintelor ar fi mai curând „imaginea” pe care vorbitorii şi-o fac asupra obiectelor denotate de cuvânt. Ideea este reluată de I. Coteanu cu 33 de ani mai târziu13. 2. In perioada care începe cam în jurul anilor ’70, concepţia conceptualistă a sensului a căpătat o formă din ce în ce mai elaborată într-un cadru cu un caracter formal foarte pronunţat datorită lucrărilor lui R. Montague14, Hintikka15, Cresswell16 ş.a., care dezvoltă o semantică numită în mod curent intensională. în ce priveşte sensul unui semn (cuvânt), R. Camap17 a arătat că acesta poate fi interpretat fie în intensiune (ca „proprietate” a unei clase de obiecte - care poate conţine exact un singur element, în cazul semnelor numite individuale, cum sunt numele proprii - sau „concept” sub a cărui incidenţă cad toate obiectele care alcătuiesc „sfera” conceptului respectiv), fie în extensiune (ca „clasă” de obiecte la care semnul (cuvântul) respectiv se referă). Intensiunea corespunde, în acord cu Camap, la ceea ce Frege a numit Sinn şi ceea ce în terminologia adoptată de Ogden şi Richards se numeşte reference]S, în timp ce extensiunea corespunde la ceea ce Frege a numit Bedeutung şi ceea ce în terminologia lui Ogden şi Richards se numeşte referent19. 9 Pentru o privire de ansamblu asupra cercetărilor româneşti de semantică, până în anii ’70, vezi Vasiliu: 1978. 10 Frege, 1977: 235-312. 11 Ogden & Richards, 1923: 1-8, 160-184. 12 Rosetti, 1943:30-31. 13 Coteanu & Bidu-Vrănceanu, 1975: 32-38. 14 Montague, 1970. 15 Hintikka, 1969, se ocupă de logica conceptelor „şti” şi „crede”. 16 Cresswell, 1973. 17 Camap, 1960: 23-32. 18 Ogden & Richards, 1923: 11. 19 Ibidem. 383 în acord cu Camap20, intensiunea determină extensiunea, în sensul că, odată cunoscută intensiunea unui cuvânt, acesta poate fi aplicat în mod corect tuturor obiectelor corespunzătoare semnului (cuvântului) respectiv. în semantica intensională (de tip Montague şi/sau Cresswell), intensiunea unui semn este considerată a fi o funcţie definită pe o mulţime de obiecte, W, numite lumi posibile, şi ale cărei valori sunt mulţimi de obiecte care aparţin domeniului U al discursului (mulţimea U poate fi sumar definită ca totalitatea obiectelor la care se referă semnele unui limbaj). Fiecărui semn (descriptiv), a, dintr-un limbaj oarecare, L, îi este asociată o funcţie, cp, numită intensiunea semnului a. Se poate observa că definiţia pe care intensiunea o primeşte în semantica intensională are un caracter strict formal şi, ca atare, suntem îndreptăţiţi să dăm acestui concept formal orice interpretare care se poate dovedi a fi nu numai rezonabilă, dar şi cu capacitate explicativă pentru domeniul de fapte pe care îl avem în vedere. în această ordine de idei ţinem să insistăm asupra faptului că între definiţia intensiunii ca funcţie (în sensul semanticii intensionale) şi identificarea intensiunii cu un concept (sau cu o proprietate) este o perfectă compatibilitate. Intr-adevăr, dacă avem în vedere faptele concrete la care se referă o expresie ca „semnificaţia cuvântului a este X”, trebuie să spunem că această expresie nu exprimă altceva decât faptul că cuvântul a se „aplică” obiectelor xj, x2)..., xn,... din U şi „nu se aplică” niciunuia dintre obiectele y[ţ y2, ..., ym, ... din U; sau, mai concret: cuvântul creion se aplică unui număr de obiecte din totalitatea celor despre care putem vorbi în limba română, anume numai acelor obiecte x!ţ Xi,..., xnv.. care sunt, să le spunem, obiecte-creion, şi nu se aplică de către niciun vorbitor care cunoaşte româna şi cunoaşte cuvântul creion unui obiect, y, care este o curcă, sau unui obiect z, care este un cartof etc. Aşadar, observaţia arată că există ceva anume, care, atunci când este cunoscut de vorbitori, face ca un cuvânt, cum este creion, să fie aplicat oricărui obiect, x, care aparţine mulţimii A (= mulţimea creioanelor) şi să nu fie aplicat niciunui obiect, y, dacă acesta aparţine mulţimii  (= complementul mulţimii A, adică mulţimii obiectelor din U care nu sunt creioane). în alţi termeni: vorbitorii deţin, în legătură cu cuvântul creion (ca şi în legătură cu orice alt cuvânt al limbii române pe care îl cunosc) un criteriu pe a cărui bază obiectele din U sunt repartizate fie în mulţimea A (aceea a obiectelor cărora li se aplică cuvântul respectiv), fie în mulţimea Ă (aceea a obiectelor cărora nu li se aplică). în termeni formali, acest „ceva” este exprimat de semantica intensională prin conceptul de intensiune, definit în linii mari, aşa cum am văzut mai sus, printr-o funcţie ale cărei valori sunt mulţimi de obiecte din U; în cazul particular discutat mai sus, putem spune că intensiunea cuvântului creion este o funcţie, tpc, şi că această funcţie are ca valori un număr de mulţimi, Ai, A2, ..., An, ... corespunzătoare diverselor argumente ale funcţiei cpc, luate din mulţimea W, a lumilor posibile. Mulţimea constituită din mulţimile Ai, A2, •*-, Ani reprezintă 20 Camap 1960 a.: 234. 384 totalitatea obiectelor din U cărora li se aplică cuvântul creion, în timp ce oricare dintre mulţimile Ai, A2, An, ... reprezintă acele obiecte din U pe care cuvântul creion le denumeşte în raport cu lumile posibile w(, w2, ..., wn, ... (sau în lumile wi, w2, ..., wn, ...). Mai departe, în acord cu cele spuse aici sub 2., dat fiind că noţiunea de intensiune are o definiţie strict formală, putem da o interpretare noţiunii formale spunând că intensiunea este conceptul căruia îi sunt subsumate mulţimile Ai, A2, •••, An, ... sau reuniunea A a acestor mulţimi. Sau putem da o altă interpretare noţiunii de intensiune, spunând că intensiunea este imaginea pe care vorbitorii o au despre obiectele din mulţimea A; sau că intensiunea este ansamblul de proprietăţi pe care le au obiectele din A; sau că intensiunea este definiţia (lexicografică) a obiectelor cărora semnul li se poate aplica ş.a.m.d.21. 3. Din cele arătate succint sub 2. rezultă că, independent de felul în care intensiunea este înţeleasă, raportul dintre intensiune şi extensiune este unul de determinare, în sensul că intensiunea determină extensiunea. Altfel spus, odată cunoscută intensiunea unui semn (indiferent de faptul dacă intensiunea este văzută camapian, ca „proprietate” sau „concept” ori ca „imagine” - cum au propus unii cercetători - sau ca funcţie de la „lumile posibile” la domeniul discursului), se poate decide pentru oricare obiect din U dacă aparţine sau nu aparţine extensiunii ' semnului respectiv (= dacă semnul poate sau nu poate fi aplicat obiectului respectiv). Comparând un cuvânt ca pătrat (substantiv) cu un cuvânt ca chefal (specie de peşte), vom constata faptul că orice vorbitor al limbii române căruia i se va spune ce înseamnă primul cuvânt (patrulater cu laturile egale şi unghiurile drepte) va şti să aplice în mod corect cuvântul unor figuri geometrice (bineînţeles, cu condiţia ca vorbitorul respectiv să cunoască sensul tuturor cuvintelor definiţiei), în timp ce nu orice vorbitor căruia i se va spune că chefal este „nume dat mai multor specii de peşti marini, cu partea superioară a capului mare şi turtită şi cu o pată aurie pe opercul” (ap. DEX s.v.) va şti să aplice în mod corect cuvântul vietăţilor acvatice, chiar dacă va cunoaşte precis sensul tuturor cuvintelor din definiţie (inclusiv sensul lui opercul). S-ar putea spune, în legătură cu observaţia de mai sus, că situaţia derivă din faptul că definiţia celui de al doilea cuvânt este defectuoasă, în timp ce definiţia celui dintâi este o definiţie bună. Realitatea este însă că, pentru cuvintele „obişnuite” (= cele care nu aparţin terminologiilor ştiinţifice), definiţiile lexicografice, oricât ar fi de corecte din punctul de vedere al exigenţelor lexicografiei, sunt principial inapte de a delimita cu exactitate clasa de obiecte denumite de cuvântul respectiv. Orice definiţie de acest fel include o generalizare care porneşte de la observarea întrebuinţării unui cuvânt, a, în raport cu un număr destul de limitat de obiecte. Cel care formulează definiţia nu face altceva decât să selecteze un număr de proprietăţi ale obiectelor observate şi, ulterior, să declare aceste proprietăţi caracteristice pentru toate obiectele în raport cu care a a fost, este şi va fi întrebuinţat. Pentru ca această „generalizare” să reflecte uzul real al 21 La Vasiliu, 1980, sunt discutate câteva dintre aceste interpretări. 385 cuvântului a, ar trebui ca trăsăturile selectate să fie exact trăsăturile esenţiale (în sensul aristotelic) ale obiectelor avute în vedere. Dar cel care vrea să definească obiectele în raport cu care este folosit cuvântul a deţine într-adevăr un criteriu al „esenţialităţii” trăsăturilor? Desigur că nu. In aceste condiţii, ni se pare evident că orice definiţie de acest gen nu poate avea decât un caracter aproximativ. La acest mod de a raţiona s-ar putea obiecta că definiţia lexicografică nu este „sensul”, ci îl descrie doar în mod aproximativ. Dar atunci ce este sensul? In mod formal, sensul se defineşte ca funcţie (vezi aici sub 2) care pune în relaţie un semn (cuvânt) cu o mulţime de obiecte. Realitatea este, aşa cum s-a observat în ultimul timp2 , că intensiunea unui semn a - cel puţin în cazul semnelor descriptive - nu determină în mod univoc extensiunea semnului respectiv. Observaţia este valabilă, în primul rând, pentru limbajul natural şi a fost făcută şi de lingvişti. Baldinger23 remarcă faptul că (în limbile naturale) sunt frecvente cazurile în care sensurilor distincte a două cuvinte distincte nu le corespund în mod necesar mulţimi disjuncte de obiecte (sp. casa şi palacio au sensuri distincte, dar este greu de decis în unele cazuri dacă clădirea x este casa sau palacio). Aşadar, acel „ceva” care reglementează folosirea semnului în raport cu obiectele din univers, care poate fi interpretat ca „proprietate”, „concept”, „mulţime de trăsături”, „definiţie lexicografică”24 şi pe care îl numim intensiune nu este de natură să permită o partiţie netă a obiectelor din univers în obiecte care aparţin extensiunii A a unui semn a şi obiecte care nu aparţin acestei extensiuni. 4. Din faptul că (cel puţin în limbile naturale) există destul de numeroase cazuri în care intensiunea unui semn nu determină în mod clar extensiunea semnului respectiv, unii cercetători înclină să conteste însăşi ideea că extensiunea unui semn, a, este determinată de intensiunea (sensul) semnului respectiv25. După părerea noastră, renunţarea la principiul determinării extensiunii prin intensiune nu este nici unica, nici cea mai avantajoasă cale pentru a evita dificultăţile de natura celor discutate sub 3. După Camap26, mărimea clasei de obiecte în legătură cu care nu se poate decide cu certitudine dacă aparţin sau nu extensiunii unui semn dat măsoară gradul de „imprecizie” a intensiunii semnului respectiv. Aşadar, pentru a reveni la exemplele amintite în rândurile precedente: dacă pentm un număr n de vietăţi acvatice nu putem decide cu certitudine dacă aparţin sau nu extensiunii cuvântului chefal, trebuie să spunem că n exprimă gradul de imprecizie a intensiunii (sensului) cuvântului menţionat; dacă pentru m clădiri un vorbitor al spaniolei nu poate decide dacă aparţin extensiunii cuvântului casa (sau dacă nu cumva aparţin extensiunii unor cuvinte ca palacio sau cabana), trebuie să spunem că m măsoară gradul de imprecizie a intensiunii cuvântului sp. casa. 22 Vezi Putnam, 1978; Comilescu, 1983, face o clară şi sistematică trecere în revistă a lucrărilor din ultimii ani în care se contestă ideea că intensiunea unui semn îi poate determina în mod univoc extensiunea (= mulţimea de obiecte cărora semnul li se aplică în mod apropriat). 23 Baldinger, 1970: 49-50. 24 Pentru variatele posibilităţi de „interpretare” a intensiunii, vezi Vasiliu, 1980. 25 Vezi nota 22. 26 Camap, 1960 a. 386 Avem a face deci nu cu imposibilitatea de a fixa extensiunea unui cuvânt prin intensiunea sa, ci cu caracterul imprecis sau vag al intensiunii cuvintelor în discuţie. Cum majoritatea cuvintelor (descriptive) din limbajul natural prezintă această caracteristică (relevată de cei care pun la îndoială posibilitatea determinării extensiunii prin intensiune), este firesc să admitem că intensiunea cuvintelor (descriptive) din limbajul natural se caracterizează printr-un caracter vag, imprecis21. Concluzia firească a acestei situaţii poate fi deci şi alta decât aceea că (cel puţin în limbile naturale) intensiunea nu determină extensiunea, şi anume aceea că în limbile naturale extensiunile (cuvintelor descriptive) nu sunt mulţimi ordinare, ci mulţimi vagi (= engl. fuzzy sets). în lumina consideraţiilor din acest paragraf, putem admite în continuare că intensiunea unui semn, a, este o funcţie, cpa, definită pe mulţimea W, a lumilor posibile. Vom adăuga însă că valorile pe care (p0 le ia pentru diversele argumente din W (lumi posibile) sunt mulţimi vagi. Mai departe, în măsura în care vrem să dăm o „interpretare” conceptului formal reprezentat de cpa, putem spune că cpa este tot un concept, însă un concept vag (engl. fuzzy concept). în aceste condiţii, este clar că o „definiţie” a unui concept vag nu poate avea decât tot un caracter vag. De aici şi explicaţia faptului că o definiţie lexicografică a unui cuvânt (descriptiv) uzual nu poate servi la delimitarea strictă a extensiunii cuvântului respectiv, tot aşa cum nici „conceptul” (vag) pe care îl defineşte nu poate servi la delimitarea strictă a extensiunii. Situaţia rămâne aceeaşi şi în cazul în care interpretăm funcţia q>a ca fiind o „imagine” a obiectelor aparţinând extensiunii lui a sau o „proprietate” caracteristică obiectelor acestei extensiuni sau un „fascicul de proprietăţi” caracteristice acestor obiecte. „Imaginea”, „proprietatea” sau „proprietăţile” (din fasciculul respectiv) sunt, în ultimă instanţă, entităţi care cad sub incidenţa a ceea ce numim „concepte vagi”. Rămâne să precizăm foarte sumar într-un mod ne-formal ce este o mulţime vagă, pentru ca cei nefamiliarizaţi cu acest concept să poată sesiza exact semnificaţia discuţiei din acest paragraf. O mulţime vagă este o mulţime care admite (sau presupune) grade de apartenenţă a elementelor ei constitutive. In cazul unei mulţimi ordinare, A, pentru un element oarecare, x, din U, avem fie relaţia xeA (x aparţine la A), fie relaţia x<£ A (x nu aparţine la A). In cazul unei mulţimi vagi, sA, relaţia de apartenenţă xe s4 poate lua diverse valori, între 0 (= x nu aparţine la sA) şi 1 (= x aparţine la 'A)\ deci apartenenţa lui x la s4 poate lua valori ca 0; 0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5; ... 0,9; 1 ; sau 0; 0,01; 0,02; ... 0,99, 1 etc. Prin urmare, un element x din U poate să aparţină la .'A. într-o măsură mai mare sau mai mică. Conceptul corespunzător unei mulţimi vagi este un concept vag; când avem a face cu mulţimi ordinare, în cazul definiţiilor intensionale, spunem că xe A dacă şi numai dacă „x are proprietatea C„” sau „cade sub conceptul Ca”; în cazul mulţimilor vagi, elementele care le aparţin au proprietatea definitorie a mulţimii în grade diferite sau „cad sub conceptul” definitoriu al mulţimii în grade diferite. Spunem deci că x are proprietatea Ca în gradul 0; 0,1; 0,2; ... 0,9; 1. 27 Este ideea pe care am susţinut-o în Vasiliu, 1981, 118-121. 387 Cele discutate în acest paragraf ne duc în mod rezonabil la concluzia că tot ce apare ca difuz, ca imposibil de delimitat cu claritate în ceea ce suntem obişnuiţi să numim sens în limbajul natural poate fi captat şi formulat cu exactitate în termenii aparatului conceptual furnizat de teoria mulţimilor vagi şi a conceptelor vagi (corespunzătoare acestor mulţimi). Nu este deci cazul să repunem în discuţie întreg eşafodajul teoretic legat de semantica limbajului natural, elaborat şi perfecţionat în mod continuu în ultimii 20-30 de ani, ci este suficient să admitem ideea că în semantica limbajului natural intervin nu concepte şi mulţimi bine definite, ci concepte şi mulţimi vagi28. Cu această condiţie, vechile şi fundamentalele distincţii intensiune / extensiune (= sens / referinţă), determinarea extensiunii prin intensiune ş.a. rămân valabile şi, în măsura în care s-au dovedit a fi semnificative pentru semantica limbajului natural - şi întreaga literatură a ultimilor 20 de ani arată că s-au dovedit a fi semnificative - îşi păstrează în continuare valabilitatea. Nu putem încheia aceste rânduri fară a releva următorul lucru. Ideea că pentru semantica limbajului natural este mai convenabilă logica mulţimilor şi conceptelor vagi, şi nu logica mulţimilor şi conceptelor bine definite, nu este nouă şi nici nu ne aparţine. Rândurile de mai sus şi-au propus doar să arate că principalele dificultăţi teoretice şi practice legate de teoria pe care am numit-o „conceptualistă” asupra sensului, foarte răspândită şi foarte veche în lingvistică şi, în acelaşi timp, foarte insistent criticată de-a lungul anilor şi din foarte diverse puncte de vedere, pot fi eliminate în momentul în care acceptăm ideea că, în limbile naturale, cuvintele descriptive se referă la mulţimi vagi şi că referinţa la aceste mulţimi se face prin intermediul intensiunii care, la rândul ei, nu este altceva decât un concept vag. Odată acceptată această idee, o serie întreagă de critici (dintre care numai o parte au fost avute în vedere aici) îşi pierd obiectul. LUCRĂRI CITATE Baldinger, 1970 Breal 1882 Camap, 1960 Camap, 1960 a Comilescu, 1983 Coteanu, 1957 = K. Baldinger, Teoria semantica. Hacia una semantica moderna, Madrid [Edicioneis Alcalâ]. = Michel Breal, Melanges de mythologie et de linguistique, 2mc edition, Paris [Hachette], = Rudolf Camap, Meaning and Necessity, 3rd impression, Chicago [The University of Chicago Press]. = Rudolf Camap, Meaning and Synonymy in Natural Language, în Camap 1960 (Supplement), pp. 233-247. = Alexandra Comilescu, Word Meaning, as Formal and Factual Object, în RRL XXVIII, nr. 6, pp. 495—509. = I. Coteanu, Note pe marginea câtorva studii recente despre cuvânt, în SCL VIII, nr. 2, p. 173-191. 28 Moisil, 1975, motivează dezvoltarea unei logici a mulţimilor şi conceptelor vagi pornind de la sensul unor cuvinte din limbile naturale; Lakoff, 1973, propune o abordare a semanticii limbajului natural în termeni de mulţimi şi concepte vagi. 388 Coteanu, 1977 Coteanu & Bidu-Vrănceanu Cresswell, 1973 Darmesteter, 1925 Frege, 1977 Hintikka, 1969 Lakoff, 1973 Miclău, 1970 Moisil, 1975 Montague, 1970 Ogden & Richards, 1923 Putnam, 1978 Rosetti, 1943 Saussure, 1971 Şăineanu, 1891 Vasiliu, 1978 Vasiliu, 1980 Vasiliu, 1981 I Coteanu, Semantica şi funcţia reflexivă a limbii, în PLG VII, p. 15-21. I Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, voi. II, Bucureşti [EDP], M.J. Cresswell, Logics and Languages, London [Methuen & Co], Arsene Darmesteter, La vie des mots etudies dans leurs significations, Paris [Delagrave], Gottlob Frege, Scrieri logico-filozofice I (traducere şi studiu introductiv de Sorin Vieru), Bucureşti [ESE], Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief. An Introduction to the Logic of the Two Notions, Ithaca, London [Corneli University Press], = George Lakoff, Hedges: A Study in Meaning Criteria and the Logic of Fuzzy Concepts, in Chicago Papers [University of Chicago Press], = Paul Miclău, Le signe linguistique, Paris [Klincksieck], = Gr. C. Moisil, Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat, Bucureşti [ESE], = R. Montague, English as a Formal Language, în Bruno Vissentini, Linguaggi nella societă, Milano [Edizioni di communitâ], pp. 189-223. = C.K. Ogden, I.A. Richards, The Meaning of Meaning, New York [Harcourt, Brace & World]. = H. Putnam, Meaning, Reference and Stereotypes, în F. Guenthner and M. Guenthner-Reutter (eds.), Meaning and Translation. Philosophical and Linguistic Approaches, New York, pp. 61-82 [New York University Press]. = A. Rosetti, Le mot. Esquisse d’une theorie generale, Bucarest, Paris. = F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Publie avec la collaboration de Albert Riedlinger, Paris [Payot], par Charles Bally et Albert Sechehaye. = Lazăr Şăineanu, Raporturile între gramatică şi logică, Bucureşti [Socec]. = Emanuel Vasiliu, Romanian Semantics, în Current Trends in Romanian Linguistics (= RRL XXIII, nr. 1—4 şi CLTA XV, nr. 1-2), pp. 225—291. = Emanuel Vasliu, Sens şi definiţie lexicografică, în SCL XXXI, nr. 5, p. 631-635. = Emanuei Vasiliu, Some Problems in Semantic Investigations, în Rebecca Posner and John N. Green (eds.), Trends in Românce Linguistics and Philology, voi. II, The Hague, Paris, pp. 89-125 [Mouton]. JUDECĂŢI „DE OPINIE” ŞI „REFERENTUL” DISCURSULUI POETIC* 1. Marcus, 1970, p. 47-^8 consideră că una din caracteristicile distinctive ale discursului poetic (în opoziţie cu discursul ştiinţific) este faptul de a fi neutru în raport cu valoarea de adevăr. Astfel, de ex., despre o propoziţie ca Neamuri pierdute vecii întregi / Stau condensate-n rânduri de flacoane sau Tâmpla cerului s-apleacă (Arghezi, Vraciul, în Versuri, 1950, p. 100) nu ne întrebăm dacă este adevărată sau falsă şi, probabil, nici poetul nu le formulează cu intenţia de a ne informa cu privire la o stare de lucruri existentă. Am încercat, cu altă ocazie, să sugerăm un mod diferit de a vedea chestiunea adevărului în raport cu discursul poetic. în Vasiliu, 1978 b, p. 282, atrăgeam atenţia asupra faptului că se poate considera că existenţa unei contradicţii între ceea ce se spune într-o propoziţie (a discursului poetic) şi ceea ce se crede sau se ştie în interiorul unei comunităţi culturale (şi lingvistice) cu privire la starea reală a universului face necesară interpretarea celor „spuse” în propoziţia respectivă. Ceea ce numim „interpretare” constă, în fond, în modificarea ansamblului de opinii pe care le deţinem ca membri ai unei comunităţi culturale şi lingvistice. în urma unei astfel de modificări, între setul de propoziţii despre care o colectivitate crede sau ştie că sunt adevărate şi o anumită propoziţie, p, a discursului care intră în contradicţie cu acesta, se stabileşte un raport de compatibilitate. In cele ce urmează vom încerca să captăm această idee în termenii unui sistem formal, ceea ce, în intenţia noastră, este de natură să aducă unele precizări în ce priveşte înţelesul termenului de „interpretare” a discursului poetic. 2. întrucât, după cum se ştie, sistemul de opinii al unei colectivităţi determinate într-o împrejurare determinată nu depinde în mod necesar de adevărul sau falsul propoziţiilor care constituie „obiectul” acestor opinii, este raţional să considerăm că ceea ce putem numi „opinie colectivă” reprezintă mai curând atitudinea exprimată prin verbul a crede decât cea exprimată de verbul a şti. Vom spune că opiniile sunt de natură doxastică. Aceasta deoarece, dacă avem în vedere logicile celor două verbe (cf. Hintikka, 1969; Vasiliu, 1978 a), o propoziţie de tipul se ştie că p implică logic propoziţia p, în timp ce o propoziţie de tipul se crede că p nu implică logic propoziţia p. Altfel spus, din adevărul propoziţiei se ştie că p se deduce în mod necesar că p este adevărat, în timp ce din adevărul propoziţiei se crede că p nu se deduce că p este adevărat. * în CL XXX (1985), nr. 1, p. 67-72. 390 Vom prezenta, mai departe, elementele de bază ale unei semantici a verbului crede diferită atât de aceea din Hintikka, 1969, cât şi de sistemele descrise în Vasiliu, 1978 a. Vom considera, un model de forma unde: W este o mulţime de obiecte numite „lumi posibile”: W = {wi, ..., w;, ...} (pentru conceptul de „lume posibilă” cu accepţia dată aici, vezi Vasiliu, 1978 a) R este o relaţie definită pe mulţimea W, numită relaţie de „alternativitate” sau „accesibilitate”. Relaţia R este: (i) nonr efl exi vă: (3w,) ~ R(w„ w;) (= există o lume, w„ care nu este propria ei alternativă); (ii) nontranzitivă: (3w;), (3hj), (3wk) (R(wt, wj) şi R(ws, wk) şi ~ R(wt, wk)) (= există o lume, wk, astfel încât vvk este alternativa lumii vij, care, la rândul ei, este alternativa lumii vi1,, fară ca wk să fie alternativa lumii w,); (iii) simetrică: (C/w,) (Uwj) (dacă R(wj, w,), atunci R(wj, w,)) (= pentru oricare două lumi posibile, w„ Wj, dacă wj este alternativa lumii wf, atunci wj este alternativa lumii wj). (Pentru lămuriri asupra interpretării date relaţiei R, cf. Vasiliu, 1978 a.) în cele ce urmează, vom folosi termenul de B-alternativă (a lumii w{) pentru orice lume, w,, pentru care R(w„ wj) are loc, în condiţiile în care are proprietăţile (i)—(iii)- Atât în cazul sistemului lui Hintikka, cât şi în cazul sistemelor DT, DS4 din Vasiliu, 1978 a, relaţia R nu este simetrică', sistemul lui Hintikka este echivalent cu DS4 şi se caracterizează prin proprietatea de tranzitivitate a relaţiei R care este în acelaşi timp nonreflexivă şi nonsimetrică; sistemul DT se caracterizează prin faptul că R este nonreflexivă, nontranzitivă şi simetrică. V este o funcţie care asociază oricărei perechi constituite din o propoziţie (p, q etc.) şi o lume posibilă (w„ w,) una şi numai una dintre valorile A (= adevărat) sau F (= fals). Notăm prin p, q, r o propoziţie oarecare; prin Dd simbolizăm expresia se crede că, iar prin 0D expresia este credibil că. Expresii ca 0Dp şi 0Dp vor simboliza deci propoziţii ca se crede că p şi, respectiv, este credibil că p. Celelalte semne sunt cele uzuale în logică: ‘~’= negaţie; ‘a’= conjuncţie; ‘v’ = disjuncţie; ‘z>’ = implicaţie; ‘ = ’ = echivalenţă. Regula de adevăr pentru Dd este 2.1.V(DDp, w;) = A dacă (Uwj) (dacă R(w,-, w,), atunci V(p, w,) = A); V(mDp, Wj) = F dacă (3w;) (R(w„ w,) şi V(p, Wj) = F) Modalizatorul 0D se defineşte după cum urmează, prin referire la Dq : 2.2. V(0Dp, w;) = A dacă V(~ Do ~ p, Wj) = A Numim DB sistemul schiţat aici mai sus1. în consideraţiile introductive din acest paragraf arătam că din faptul că se crede că p nu se poate deduce că p este adevărat, deoarece propoziţia ~p nu „contrazice” faptul că se crede că p. 1 B se justifică prin aceea că acest sistem este derivat din sistemul modal al lui Brouwer (cf. Hughes & Cresswell, 1972). 391 Această relaţie între o propoziţie şi ceea ce se crede despre ea este caracteristică pentru toate sistemele doxastice (= sistemele în care operatorul modal este interpretat ca „a crede”). Vom exprima caracteristica menţionată prin următoarea teoremă privitoare la sistemele doxastice pe care le avem în vedere: 2.3. Propoziţiile Ddp şi ~p nu sunt contradictorii în niciunul din sistemele DT, DS4 şi DB. Consecinţa imediată a teoremei 2.3. este: 2.4. Consecinţă imediată. Propoziţiile dd ~ p şi p nu sunt contradictorii în niciunul din sistemele DT, DS4 şi DB. Ceea ce caracterizează sistemul DB în comparaţie cu toate celelalte sisteme doxastice este faptul că o propoziţie oarecare p implică logic propoziţia Dd 0Dp ; altfel spus: dacăp este adevărată, atunci se crede căp este credibil: 2.5. Propoziţiap zd ud 0d/? este validă în DB. Teorema 2.5 trebuie înţeleasă ca afirmând că (într-o colectivitate) se crede că este credibil tot ceea ce este adevărat. Urmarea directă a teoremei 2.5. este: 2.6. Dd^qP este consecinţa logică a propoziţieip. Din 2.1. şi 2.6. rezultă: 2.7. Dacă V(p, w,) = A, atunci (Uwj) (dacă R(w„ Wj), atunci V(0Dp, Wj) = A) Teorema 2.7. arată că, dacă o propoziţie oarecare, p, este adevărată într-o lume oarecare, m\, lumea w, putând fi eventual lumea reală, atunci propoziţia 0Dp este adevărată în toate B-alternativele lumii vv, (lumii reale); sau: p este credibilă în toate B-alternativele lumii w-,. 3. Introducem, mai departe, câteva concepte pe care le vom utiliza în legătură cu semantica discursului poetic. Avem în vedere ceea ce vom numi conformitate sau disconformitate doxastică (D-conformitate, respectiv D-disconformitate). O propoziţie p este considerată conformă sau disconformă doxastic, prin raportare la o anumită atitudine doxastică, conformitatea (disconformitatea) fiind legată totdeauna de o anumită lume posibilă, vv;. Vom spune că o propoziţie p este D-conformă (disconformă) în vv,. Conformitatea (disconformitatea) poate fi, după cum vom vedea, puternică sau slabă. 3.1. Fie p o propoziţie pentru care are loc V(p, wj = A. a. Propoziţia p este D-puternic conformă în wx dacă V(dd/a,vv!) = A b. Propoziţia p este D-slab conformă în wj dacă V(0D/>, wi) =A c. Propoziţiap este D-puternic disconformă în w-, dacă V(Dd ~p,w) = A d. Propoziţia p este D-slab disconformă în dacă V(0D~p, w,) =A. 392 Ţinând seamă de 3.1. şi 2.7. se poate formula următoarea teoremă: 3.2. Fie Wj o lume oarecare (eventual, lumea reală). a. Dacă p este D-puternic conformă în rv„ atunci în toate B-altemativele lumii Wjp este D-slab conformă. b. Dacă p este D-slab conformă în w,, atunci există o B-altemativă, wj, a lumii Wj, şi p este D-slab conformă în Wj. c. Dacă p este D-puternic disconformă în Wj, atunci în toate B-altemativele lumii Wj propoziţia ~ p este D-slab disconformă. d. Dacă p este D-slab disconformă în w„ atunci există o B-altemativă, wp a lumii Wj, şi ~ p este D-slab disconformă în Wj. Din c. şi d. rezultă că dacă o propoziţie oarecare, p, este puternic sau slab disconformă într-o lume, Wj ( = nu este conformă cu ceea ce se crede sau este credibil că este adevărat), atunci în toate sau, respectiv, în unele dintre B-altemativele lumii Wj, negaţia propoziţiei p (= ~p) este aceea care este slab disconformă (= nu este conformă cu ceea ce este credibil a fi adevărat). în toate sau cel puţin în una din alternative, ceea ce s-a crezut a fi adevărat în Wj nu mai este conform cu ceea ce este credibil în lumea (sau lumile) alternative. Atragem atenţia asupra faptului că, în conformitate cu modul în care este definită funcţia V şi negaţia (= ‘~’), a spune că o propoziţie ca p este puternic sau slab disconformă înseamnă a spune că ~p este puternic sau slab conformă şi, invers, a spune că ~p este puternic sau slab conformă înseamnă a spune că p este puternic sau slab disconformă. Pe de altă parte, valoarea funcţiei V pentru o propoziţie, p, în raport cu o lume posibilă, Wj, depinde (atunci când valoarea de adevăr a propoziţiei nu este logic sau analitic determinată) de starea de fapt din lumea Wj. In acelaşi timp, dacă V(p, w;) = A, atunci V(~p, Wj) = F şi invers: dacă V (~ p, w;) = A, atunci V(p, w;) = F. în aceste condiţii, a spune că o propoziţie oarecare, p, este D-conformă sau D-disconformă înseamnă mai întâi a admite că p este adevărată în wt şi, în al doilea rând, a o raporta la ceea ce se crede sau este credibil în lumea respectivă. 4. Vom încerca acum să arătăm cum conceptele introduse în §3. sunt utilizabile în elucidarea mecanismului de „interpretare” a discursului poetic. Să presupunem că w-, este lumea reală şi că în wt se crede că p este falsă, deci V(mD ~p, Wj) = A. în acelaşi timp, dacă se consideră propoziţia p însăşi, pentru aceasta trebuie să aibă loc fie (i) V(p, w,) = A, fie (ii) V(p, W;) = F. Din punctul de vedere al unui observator (care face sau nu face parte din w;) alegerea uneia dintre valorile (i) sau (ii) este determinată de starea de lucruri din w, (sau, în cazul când observatorul este în Wj, este posibil ca alegerea să fie determinată de atitudinea doxastică existentă în w;): (a) Să presuspunem că, în urma unei verificări, se alege alternativa (ii). In acest caz, propoziţia p este înţeleasă ca descriere a unei stări de fapt care confirmă o anumită atitudine doxastică. (b) Să presupunem că, în urma unei verificări, se alege alternativa (i), care disconfirmă o anumită atitudine doxastică. în aceste condiţii, în urma celor stabilite în 3.2.C. urmează că: 393 (c) în toate lumile diferite de cea reală, dar compatibile cu ceea ce se crede în lumea reală (= alternativele lumii reale) este credibil că p este adevărat şi că ceea ce, în Lumea reală, se crede a nu fi adevărat (adică ~p) nu este conform cu ceea ce este credibil în aceste lumi (diferite de cea reală, dar - încă o dată - compatibile doxastic cu aceasta). Cele arătate aici sub (b), (c) captează mecanismul de abandonare a unui sistem de opinii în urma faptului că realitatea disconfirmă anumite opinii. Este ceea ce se întîmplă atunci când se spune că „Am crezut în mod greşit că p, întrucât p nu este adevărat”. (b1) Să presupunem acum că alternativa (i) este aleasă nu în urma unei verificări efective, ci în urma faptului că se acordă încredere celui care formulează propoziţia p (emitentul ei este definit prin faptul că nu formulează decât propoziţii adevărate). In acest caz atitudinea nD ~p este disconfirmată nu de realitate în mod direct, ci de ceea ce se admite a fi realitate datorită creditului acordat unui emitent. Consecinţa lui (b') este tot (c). Cele arătate sub (b'), (c) captează mecanismul de abandonare a unui sistem de opinii în urma faptului că cele afirmate de cineva căruia i se acordă un anumit credit infirmă anumite opinii. Este ceea ce se întâmplă atunci când se spune că: „Am crezut în mod greşit că p, întrucât x spune că p nu este adevărat”. Este suficient acum să admitem (în mod cu totul raţional) că poetului i se acordă totdeauna prin convenţie statutul de persoană care spune numai lucruri adevărate, chiar şi în cazul în care lucrurile spuse de el disconfirmă sistemul uzual de opinii, pentru a ajunge la mecanismul de „interpolare” a discursului poetic, de pătrundere în ceea ce se numeşte „universul poetic”. Acesta din urmă poate fi descris în termenii B-altemativelor la lumea reală în care propoziţiile considerate în lumea reală incredibile devin credibile, iar propoziţiile crezute a fi adevărate în lumea reală devin disconforme în raport cu ceea ce în aceste lumi (diferite de cea reală) este credibil. In particular: dacă p este primul exemplu din § 1. şi q cel de al doilea, în lumea reală Dd ~p, nD ~q sunt ambele adevărate; prin (b') propoziţiile p, q sunt considerate adevărate în lumea reală (şi deci D-putemic disconforme cu această lume). Prin (c), în toate B-alternativele lumii reale 0D p, ()D q sunt adevărate, după cum tot adevărate sunt în aceste alternative şi propoziţiile ~p, ~q (conform cu 2.1), care sunt însă D-slab disconforme în aceste lumi. Suntem, prin urmare, în prezenţa unui sistem de opinii restructurat şi adaptat propoziţiilor admise ca adevărate. Mi se pare util să observăm că, în termenii conceptelor introduse aici, se pot exprima cu exactitate două idei importante legale de „înţelegerea” discursului poetic: A. Se poate face distincţia între „semnificaţia literală” a textului şi „semnificaţia lui profundă”: dacă spunem pur şi simplu că propoziţiile p, q sunt false, ne vom limita la semnificaţia literală a celor două propoziţii. Dacă vom admite că p, q sunt adevărate (datorită convenţiei care se stabileşte între cititor şi poet), va trebui să imaginăm lumi în care considerăm căp, q sunt credibile, iar ~p, ~q (crezute a fi adevărate în realitate) sunt nonconforme cu ceea ce e credibil. 394 B. Se poate capta ideea că experienţa lumii reale intervine într-un anumit mod în înţelegerea mesajului poetic: ceea ce este credibil în universul poetic (lumile B-altemative la lumea reală) rezultă din modificarea sistemului de opinii din lumea reală (nD~p, oD ~q sunt înlocuite cu 0Dp, 0Dq): propoziţiile D-putemic conforme în lumea reală (~p, ~ q) devin D-slab disconforme în universul poetic. LUCRĂRI CITATE Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief. An Introduction to the Logic of the Two Notions (fourth printing). Ithaca & London, Corneli University Press. G.E. Hughes & M.J. Cresswell, An Introduction to Modal Logic, Mathuen & Co., London. Solomon Marcus, Poetica matematică, Bucureşti, Editura Academiei. E. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E. Vasiliu, Romanian Semantics, în A. Rosetti şi Sanda Golopenţia-Eretescu (eds.), Current Trends in Romanian Linguistics (RRL XXIII, 1^ şi CLTA XV, 1-2), pp. 255-291. “PROPOSITIONAL ATTITUDES” AND THE “REFERENT” OF THE POETIC DISCOURSE ABSTRACT If a sentence, p, is generally believed to be false (= it is generally believed non-p) and some poetic discourse happens to contain the assertion of p, the “receiver’s” reaction is not the rejection of p as being false (because the common belief is that p is not the case); on the contrary, the “receiver” is rather ready to trust the poet and to change his belief about p. This kind of accommodating beliefs to the “assertions” of poetic discourse is claimed here to be an essential feature of “understanding” poetic texts. In order to capture in formal terms such “belief accomodation” processes, a doxastic system of Browerian type is outlined (the accessibility relation is symmetric and intransitive). In such a system, a sentence which is believed to be true in some definite world (for example, in the actual one) is allowed to be dis-believed in some of its “alternative worlds”, without getting into contradiction. It amounts to say that in terms of such a system one can represent the fact that the “received’ is in a position to imagine a possible world (alternative to the actual one) in which p is credible exactly because it is asserted (within poetic discourse), although in the actual world the common belief is that p is false. Hintikka, 1969 Hughes & Cresswell, 1972 = Marcus, 1970 = Vasiliu, 1978 a = Vasiliu, 1978 b DEFINIŢIA SENSULUI SAU DEFINIŢIA OBIECTULUI?* 1. Una dintre întrebările pe care lexicograful preocupat de metodă le pune în mod frecvent este cu privire la faptul dacă definiţiile pe care le construieşte se referă la „sensul” cuvintelor sau la „obiectul (obiectele)” de care cuvintele sunt legate. Această întrebare ia uneori forma „definiţie lingvistică sau definiţie enciclopedică?” unde, după toate aparenţele, calificativul lingvistic este legat de definiţia sensului, în timp ce calificativul enciclopedic este legat de definiţia obiectului (obiectelor). Răspunsul destul de obişnuit la o astfel de întrebare este că o definiţie lingvistică trebuie să aibă în vedere sensul (cuvântului), şi nu obiectul (obiectele) pe care acesta le denumeşte; transpus în termenii distincţiei definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică, răspunsul uzual pare a fi: definiţia lingvistică are în vedere sensul cuvântului de definit, în timp ce o definiţie enciclopedică are în vedere obiectul (obiectele) la care se referă cuvântul de definit. In cele ce urmează vom încerca să vedem dacă şi în ce măsură o astfel de întrebare este bine pusă. 2. Lăsând pentru un moment la o parte distincţia pe care unii o fac între SENS şi concept, ni se pare cu totul justificată şi justificabilă ideea că o definiţie lingvistică are în vedere conceptul (sensul) cuvântului. Mai exact am putea spune că o astfel de definiţie are în vedere ceea ce logica formală numeşte „conţinutul” conceptului, întrucât specifică „notele” sale caracteristice. De exemplu, într-o definiţie ca: „Pasăre călătoare cu pene cenuşii, cu coada lungă cu pete albe, care îşi depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte pasări şi care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate”, pe care DEX o înregistrează pentru cuvântul cuc, ceea ce este exprimat prin cuvintele şi/sau grupurile (i) pasăre, (ii) călătoare, (iii) îşi depune ouăle în cuiburi străine, (iv) ouăle sale sunt clocite de alte păsări (în ale căror cuiburi cucul îşi depune ouăle), (v) emite un sunet caracteristic poate fi considerat ca alcătuind „conţinutul” cuvântului cuc; altfel spus, cele înregistrate sub (i) - (v) reprezintă „notele” acestui concept. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere faptul că orice concept are şi o „sferă”, alcătuită din totalitatea obiectelor care cad sub incidenţa conceptului respectiv, şi că „sfera” unui concept este determinată de conţinutul lui, aflându-se într-un raport invers proporţional cu acesta: cu cât conţinutul este mai bogat, cu atât sfera este mai restrânsă, şi invers, cu cât conţinutul este mai sărac, cu atât sfera este mai largă. Acest raport decurge, după cum se ştie, în mod firesc din faptul că * în SCL XXXVII (1986), nr. 2, p. 85-91. 396 „notele” care alcătuiesc conţinutul unui concept nu sunt altceva decât proprietăţi ale obiectelor care cad sub incidenţa conceptului: cu cât aceste proprietăţi sunt în număr mai mare, cu atât numărul de obiecte care se caracterizează prin întreg acest ansamblu de proprietăţi este mai mic (şi invers). Din această observaţie foarte simplă şi care a fost făcută de mult timp de către cei care, de-a lungul timpului, s-au ocupat de teoria conceptelor, rezultă că, în ultimă instanţă, ceea ce numim „conţinutul” unui concept nu este altceva decât o sumă de proprietăţi ale obiectelor care cad sub incidenţa conceptului respectiv. Aşadar, prin operaţia de definire a unui concept cu ajutorul „notelor” care intră în conţinutul său nu facem decât să enumerăm un număr de proprietăţi ale obiectelor. La cele de mai sus credem că este util să adăugăm următoarea observaţie. în cazul în care am vrea să precizăm care anume este „sfera” (comprehensiunea) unui concept oarecare, de exemplu cel de „cuc”, nu am putea-o face decât prin indicarea proprietăţilor pe care le au în comun toate obiectele care cad sub incidenţa acestui concept. Căci practic este imposibil să determinăm os ten siv totalitatea obiectelor care alcătuiesc sfera conceptului respectiv şi, pe de altă parte, nu dispunem de un număr de „etichete” (= nume proprii) cu ajutorul cărora să putem face o „enumerare” (teoretic posibilă) a tuturor obiectelor-cuc. Concluzia celor arătate este, în mod natural, următoarea: chiar în cazul în care, pornind de la ideea că o definiţie lingvistică este o definiţie a conceptului-sens, această definiţie se face în termeni de proprietăţi ale obiectelor (care cad sub incidenţa acestui concept). în cazul în care considerăm că o definiţie lingvistică are rolul nu de a defini un concept-sens, ci pe acela de a indica pur şi simplu care sunt obiectele denumite de cuvântul de definit, această operaţie se face, din nou, în termeni de proprietăţi ale obiectelor. în lumina celor discutate în acest paragraf, ni se pare perfect justificat să considerăm că, indiferent de faptul dacă lexicograful îşi propune să definească sensul unui cuvânt sau obiectele la care cuvântul se referă, definiţia sa nu face altceva decât să exprime proprietăţile obiectelor pe care le denumeşte cuvântul respectiv. Ţinând seama de natura conceptuală atribuită sensului, atât prin mai vechea tradiţie lingvistică1, cât şi prin tradiţia saussuriană, am putea spune că lexicograful defineşte sensul prin enumerarea proprietăţilor pe care le au obiectele la care se referă cuvântul al cărui sens este definit. 3. Date fiind cele arătate sub § 2., ni se pare suficient de clar că distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică nu se poate întemeia în niciun caz pe distincţia definiţie a sensului / definiţie a obiectului; căci orice definiţie a sensului se face prin specificarea unui număr de proprietăţi ale obiectelor. în ciuda celor arătate, s-ar părea că distincţiei dintre cele două tipuri i se poate găsi o bază rezonabilă. Vom cita mai jos două definiţii, din două dicţionare diferite, date aceluiaşi cuvânt, capră. [ E. Vasiliu, Asupra naturii conceptuale a sensului, în AUB, Limba şi literatura română XXXIII (1984), p. 71-78. 397 (1) DEX (s.v.) „Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coame mai mari şi diferenţiate la masculi.” (2) DA (s.v.) „Mamifer din familia rumegătoarelor, cu coame tari şi cu barbă”. Şi o altă definiţie, pentru creier. (3) „Partea cea mai importanţă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii şi al conştiinţei la om, situat în cutia craniană şi compus din trunchiul cerebral, creierul mic şi emisferele cerebrale” (DEX s.v.). Se poate observa că (1) conţine trăsături ca gen de mamifere, paricopitat, coarne diferenţiate la masculi, care ţin de definiţia ştiinţifică a conceptului, adică de trăsături ale obiectelor care sunt relevante în sistemul ştiinţific de clasificare; în această privinţă este de relevat prezenţa cuvântului gen, care trimite la clasificarea în genuri, specii, subspecii etc., caracteristică pentru ştiinţele naturii. Din (2), singurul element care ţine de clasificarea ştiinţifică este familia rumegătoarelor, în rest, definiţia se bazează pe trăsături mai puţin relevante pentru zoologi, dar considerate caracteristice de către vorbitorul obişnuit: coarne tari şi barbă. în (3) definiţia se dă, în mod evident, în termeni relevanţi aproape exclusiv pentru omul de ştiinţă, caracteristicile direct observabile prin experienţa directă a omului obişnuit lipsind aproape cu desăvârşire; am putea spune că singura trăsătură din ultima categorie este specificarea faptului că obiectul la care cuvântul se referă este situat în cutia craniană. Identitatea sens-concept a fost, după cum se ştie, contestată de o serie de cercetători. în 1943, A. Rosetti2 consideră că sensul este imagine: «Le sens du mot est â l’instar de l’image de l’objet ou de l’etre». O idee asemănătoare este reluată şi motivată de I. Coteanu3. După cum am căutat să arătăm cu altă ocazie4, se poate vorbi, în cazul cuvintelor care sunt folosite în mod paralel ca termeni ai limbajului ştiinţific şi ca elemente lexicale ale limbajului uzual, despre două sensuri distincte ale aceluiaşi cuvânt, sensul ştiinţific şi sensul preştiinţific (sau uzual). Mai mult: vorbind despre un limbaj al ştiinţelor sau, mai exact, despre limbajele diverselor ştiinţe şi despre un limbaj uzual, putem vorbi de asemenea despre două (sau mai multe) lexicoane (vocabulare), corespunzătoare celor două (serii de) limbaje: al ştiinţei (ale ştiinţelor) şi al limbajului uzual. în aceste condiţii, ceea ce considerăm a fi acelaşi cuvânt, întrebuinţat cu sensuri diferite în limbajul (limbajele) ştiinţei, pe de o parte, şi în limbajul uzual, pe de altă parte, va trebui considerat ca simplu caz de omonimie a două cuvinte distincte: unul aparţinând vocabularului ştiinţei (ştiinţelor), celălalt aparţinând vocabularului uzual. ' Le mot. Esquisse d’une theorie generale, Copenhague, Bucarest, 1943 (Einar Munksgaard), p. 30. I. Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, voi. II, Bucureşti, 1975 (Editura Didactică şi Pedagogică), p. 32-38. Cf. E. Vasiliu, Adevăr analitic şi definiţie lexicografică, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (Serie nouă), Secţ. III, Lingvistică, tom XXVIII/XXIX, p. 183-186; idem, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, 1984 (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), p. 140-141. 398 Distincţia dintre un sens ştiinţific şi un altul preştiinţific al unor cuvinte a fost făcută înainte de noi de alţi cercetători5. Când A. Rosetti scrie: „Une ecrevisse est donc «une espece de petit poisson qui marche â reculons», car la definition du dictionnaire («genre de crustaces decapodes qui vivent dans l’eau ») n’est juste que du point de vue biologique”, nu face decât să exprime distincţia dintre sensul pe care noi am convenit să-l numim uzual al cuvîntului ecrevisse şi cel pe care noi l-am numit ştiinţific. „Imaginea” despre care au vorbit Puşcariu şi Rosetti în urmă cu zeci de ani şi care, după părerea lor, constituie sensul lingvistic al cuvântului anticipează, de fapt, noţiunea de „sens uzual” pe care am utilizat-o noi. După cum am arătat7, în măsura în care „imaginea” este verbalizată (adică este „descrisă”, în linii generale, prin cuvinte), putem considera că verbalizarea sau descrierea definesc un concept, anume unul care poate fi diferit de cel ştiinţific, adică unul preştiinţific. Am putea spune că sensul ştiinţific, stabilit de multe ori printr-o convenţie explicită, nu face decât să înlocuiască, în limbajul ştiinţei, un cuvânt uzual care are un sens mai vag (explicandum, în sens camapian) cu un alt cuvânt (din întâmplare, cu formă materială identică cu aceea a celui dintâi) care are un sens mai exact (explicans, în aceeaşi terminologie camapiană). In urma observaţiilor precedente, suntem acum în măsură să arătăm pe ce se poate funda în mod acceptabil distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică. Am putea considera, împreună cu Puşcariu, că definiţia lingvistică se referă la sensul uzual, în timp ce definiţia enciclopedică se refera la sensul ştiinţific. Corespondenţa pe care am stabilit-o între cele două tipuri de concepte şi cele două tipuri de definiţii nu este, desigur, în realitate, atât de tranşantă cum apare din discuţia noastră. Aceasta, deoarece în realitate nu există o opoziţie netă între conceptul ştiinţific şi cel preştiinţific. Să ne gândim la faptul că, prin instrucţie, membrii unei colectivităţi învaţă care sunt proprietăţile relevante pentru ştiinţă în definirea conceptelor. Este de presupus că orice vorbitor care a trecut prin şcoală deţine, dacă nu toate, cel puţin o parte din criteriile de clasificare a obiectelor studiate de diversele ştiinţe şi despre care se vorbeşte în limbajul uzual. Aceste criterii cu care vorbitorul obişnuit „rămâne” în urma instrucţiei sunt de natură să înlocuiască o parte dintre criteriile prea intuitive pe care le deţinea înainte de a fi fost instruit. Este deci foarte rezonabil să considerăm că un vorbitor cu o instrucţie medie va deţine un concept-sens al unui cuvânt ca, de exemplu, pisică, situat undeva între conceptul (pur) ştiinţific şi conceptul, bazat pe stricta intuiţie, al unui copil abia intrat în şcoala primară. Este astfel de presupus că, în conţinutul 5 Vezi S. Puşcariu, Dicţionarul Academiei, în „Academia Română”. Memoriile secţiunii literare”, Seria III, Tom III, mem. 7, Bucureşti, 1926 (Cultura Naţională), p. 27: „Dicţionarul fiind o operă lingvistică, definiţia trebuie să fie şi ea lingvistică, să corespundă cu imaginea sau noţiunea existentă în mintea colectivităţii vorbitoare; această imagine sau noţiune este alta decât imaginea sau noţiunea pe care şi-o face despre cuvânt un om cu pregătire ştiinţifică.” Cf. F. de Tollenaere, Lexicographie alphabetique ou ideologique, în CLex, 2, 1960, p. 19—20; A. Rey,  propos de la definition lexicographique, în CLex, 6, 1, 1965, p. 67-80. 6 Loc. cit., p. 30. 7 E. Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, p. 38. 399 conceptului-pisică deţinut de un om cu instrucţie medie, va intra ca notă şi înrudirea dintre pisică şi leu, tigru etc., notă care, cu siguranţă, nu poate figura în conţinutul conceptului corespunzător deţinut de cineva care nu are niciun fel de instrucţie. Este iarăşi aproape sigur, pe de altă parte, că vorbitorul cu instrucţie medie, pentru care în conţinutul conceptului-pisică intră ca notă înrudirea cu leul, tigrul etc., nu va cunoaşte cu exactitate locul pe care conceptul-pisică îl ocupă în clasificarea zoologică, deci nu va cunoaşte toate notele care alcătuiesc, pentru specialist, conţinutul conceptului. Credem că nu este departe de adevăr ideea că definiţiile pe care le găsim în dicţionarele explicative (unilingve) se referă tocmai la genul de concepte la care ne-am referit în rândurile imediat precedente, concepte care nu sunt nici în întregime preştiinţifice, nici în întregime ştiinţifice. Aşa se explică prezenţa unei caracterizări ca aceea de paricopitat care figurează în definiţia (1) dată pentru sensul lui capră, deşi, după părerea noastră, este foarte puţin probabil că cei care au a face cu caprele disting o capră de un cal pe baza acestui criteriu; în acelaşi sens, credem că putem explica şi absenţa caracterizării cu barbă din definiţia (1) şi prezenţa ei în (2): cel care a formulat definiţia (1) a considerat, probabil, că prezenţa sau absenţa bărbii nu reprezintă un criteriu ştiinţific de clasificare, în timp ce acela care a formulat definiţia (2) a avut în vedere faptul că, pentru vorbitorul obişnuit, „barba” caprei este mai caracteristică, în sensul că se impune în mai mare măsură atenţiei decât, să spunem, forma copitelor. Am putea spune deci că (1) defineşte un concept-capră „mai apropiat” de cel ştiinţific decât conceptul definit prin (2). In ce priveşte definiţia (3), aceasta ni se pare evident că a fost formulată cu intenţia de a defini un concept cât mai apropiat de cel ştiinţific. Căci ni se pare destul de clar că orice vorbitor va distinge un creier de un ochi, chiar în cazul în care nu ar şti sau nu ar crede că este „organ al gândirii şi al conştiinţei la om”, chiar dacă nu ar şti că primul este o „parte a sistemului nervos central” (în paranteză fie spus, nici nu este sigur că cineva care nu are o instrucţie mai avansată în anatomie ştie prea bine ce este „sistemul nervos central”), chiar dacă nu ştie că orice creier este compus dintr-un „trunchi cerebral”, un „creier mic” şi „emisfere cerebrale”. Simpla situare în cutia craniului, consistenţa şi forma specifică a organului aflat în această cutie sunt suficiente pentru oricine spre a distinge un creier de altceva (de exemplu, de un ochi). Acestea ar fi, în acord cu distincţia făcută de noi, „notele” definitorii ale conceptului preştiinţific, deci notele caracteristice ale sensului cuvântului creier din limbajul uzual. In încheierea celor discutate în acest paragraf credem că este util să sintetizăm punctul nostru de vedere după cum urmează: (i) Distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică se bazează pe distincţia dintre conceptele preştiinţifice şi, respectiv, cele ştiinţifice. (ii) întrucât tranziţia de la conceptul preştiinţific la conceptul ştiinţific este graduală (conceptele preştiinţifice, în multe domenii, se găsesc foarte rar în „stare pură”, adică neinfluenţate de conceptele paralele ale ştiinţei), putem vorbi de concepte preştiinţifice mai apropiate sau mai depărtate de conceptele ştiinţifice corespunzătoare. în aceste condiţii, definiţia unui concept preştiinţific situat mai aproape de conceptul ştiinţific care îi corespunde va avea un caracter „enciclopedic” mai pronunţat decât definiţia unui concept preştiinţific mai apropiat de conceptul format exclusiv pe baza experienţei directe a vorbitorilor asupra lumii. (iii) Cele arătate sub (i), (ii) conduc la ideea că nu putem considera - aşa cum se face de obicei - că acelaşi concept-sens este susceptibil de o definiţie lexicografică şi/sau de una enciclopedică sau de o definiţie lingvistică şi una „mai enciclopedică”; trebuie să admitem că cele două tipuri de definiţie (în măsura în care le putem distinge suficient de clar) corespund la concepte-sens distincte, situate în puncte diferite pe „scala” apropierii / depărtării de conceptul ştiinţific. 4. După cele arătate în paragrafele anterioare vom încerca să formulăm un răspuns explicit la întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul acestui articol. Ţinând seamă de natura conceptuală a sensului, trebuie să admitem că orice definiţie a sensului nu face decât să specifice conţinutul conceptului respectiv. Dar „notele” care alcătuiesc acest conţinut sunt proprietăţile caracteristice ale obiectelor aflate sub incidenţa conceptului definit. în acord cu aceste observaţii, trebuie să admitem că orice definiţie a sensului se referă la obiectele care constituie referentul cuvântului respectiv. In aceste condiţii, întrebarea dacă o definiţie lexicografică trebuie să aibă în vedere sensul sau obiectele îşi pierde, credem, orice sens. Dacă orice definiţie are în vedere obiectele de sub incidenţa sensului, atunci referinţa la sens sau la obiecte nu poate, în mod evident, sta - aşa cum înclină să creadă unii lexicografi - la baza distincţiei care se face între o definiţie lingvistică (cea referitoare la sens) şi una enciclopedică (cea referitoare la obiecte). Deşi contestăm faptul că distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică ar putea fi fondată pe natura elementului de definit (dacă este concept sau, respectiv, obiect), nu contestăm însăşi posibilitatea de a face distincţia între cele două tipuri de definiţie. Definiţiile citate în § 3. sunt din categoria acelora care probează că o astfel de distincţie se impune observaţiei. Mai mult: analiza celor trei definiţii arată că (a) numărul elementelor „enciclopedice” poate varia de la o definiţie la alta, în cazul definiţiilor date aceluiaşi cuvânt; (b) în condiţiile de sub (a), nu se poate vorbi, pur şi simplu, despre definiţii „lingvistice” şi „enciclopedice”, ci mai curând de o tranziţie gradată de la definiţia „pur” lingvistică la cea „pur” enciclopedică. în legătură cu (a) şi (b), trebuie reţinută ideea că natura „mai lingvistică” sau „mai enciclopedică” a unei definiţii este în directă legătură cu natura sensului-concept la care se referă: cu cât definiţia are un caracter „mai enciclopedic”, cu atât sensul-concept la care se referă este mai depărtat de conceptul preştiinţific, adică de conceptul format exclusiv pe calea experienţei directe a comunităţii de vorbitori, şi nu achiziţionat prin contactul vorbitorilor cu diverse ştiinţe. în condiţiile acestea, ni se pare necesar să subliniem faptul că niciodată nu putem vorbi de acelaşi concept-sens definit o dată în termenii unei definiţii „mai lingvistice” şi altă dată în termenii unei definiţii „mai enciclopedice”: în aceste situaţii definiţiile se referă la concepte-sens distincte. Deosebirea pe care am acceptat-o în § 3. între diversele tipuri de definiţii se baza, după cum s-a putut uşor observa, exclusiv pe intuiţie. Problema care se pune 401 este, după părerea noastră, aceea de a găsi un criteriu explicit pe a cărui bază să putem decide, pentru orice element constitutiv al oricărei definiţii de dicţionar, dacă este de natură pur lingvistică sau de natură enciclopedică. Fără a intra în niciun fel de detaliu, vom încerca doar să sugerăm care ar putea fi un astfel de criteriu: este enciclopedic orice element de definiţie care poate fi ignorat de orice vorbitor, fară ca aceasta să prejudicieze asupra capacităţii acestui vorbitor de a decide dacă un obiect dat face sau nu face parte din clasa acelora la care cuvântul definit se referă. MEANING DEFINITION OR OBJECT DEFINITION ABSTRACT When the content of a concept is defined, the definition accounts, in fact, for some characteristic properties of the objects falling under the „defined” concept. Since meaning is usually taken by linguists as being of conceptual nature, lexicographic defmitions are but the specification of those features characterizing the objects referred to by the word which is defined. Therefore the distinction linguistic / encyclopedic definition can not be based on the distinction between defining the meaning and defining the object(s) referred to by the word. In spiţe of this fact, the difference between the two definition types does subsist for any observer. Throughout another section of the paper the possibility of showing in what this difference consists of is investigated. 402 DISTINCŢIA „LANGUE - PAROLE” ŞI PRAGMATICA* 1. Orice investigaţie asupra unei limbi naturale porneşte de la datele pe care le oferă pragmatica, adică de la datele oferite de un tip special de comportament uman, anume acela în care se folosesc semne (= semioză). Altfel spus, datele pe care se bazează analiza cercetătorului sunt oferite de acest tip special de comportament1. în măsura în care „abstragem” din totalitatea acestor date comportamentale numai pe acelea care privesc modul în care în această activitate semnele sunt folosite în raport cu obiectele (designata), rezultatele constatărilor noastre se subsumează semanticii; în măsura în care „abstragem” din totalitatea datelor comportamentale numai pe acelea care privesc modul în care semnele sunt puse în relaţie unele cu altele (pentru a forma expresii complexe), rezultatele constatărilor noastre se subsumează gramaticii (sau sintaxei, conform cu terminologia lui Morris2). Cele arătate ne conduc la ideea că elementele unui proces de semioză nu sunt „în sine” nici semantice, nici gramaticale, ci, evident, sunt şi semantice, şi gramaticale; clasificarea lor într-o rubrică sau alta depinde exclusiv de punctul de vedere al cercetătorului. In ce priveşte pragmatica, trebuie observat că, prin însăşi definiţia ei ca domeniu al „relaţiei semn - interpret”, se identifică cu însăşi „activitatea de semioză”; căci, prin această activitate, agenţii procesului folosesc un număr de obiecte, numite semne, pe care le pun în legătură cu alte obiecte (designata) în conformitate cu o anumit intenţie, anume aceea de a „influenţa” într-un mod determinat pe partenerul (partenerii) incluşi în acest proces. Pe de altă parte, trebuie relevată, în acest context, şi următoarea idee a lui Ch. Morris: elementele de bază ale unui proces de semioză, anume semnul, designatum-ul, interpretantul şi interpretul, nu au aceste calităţi „prin natura” lor, ci numai prin raportare a fiecăruia dintre ei la ceilalţi (sau celălalt): un obiect oarecare este un designatum numai în măsura în care un agent se referă la el printr-un semn; un obiect oarecare este semn numai în măsura în care un agent îl foloseşte ca ’ în SCL XLI (1990), nr. 4, p. 393-398. 1 „Pragmatica! observations are the basis of all linguistic research. We see that pragmatics is an empirical discipline dealing with a special kind of human behaviour and making use of the results of different banches of Science (principally social science, but also physics, biology, and psychology)”. R. Camap, „Foundations of Logic and Mathematics", în J.A. Fodor şi J.J. Katz (eds.), The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, Inc., 1965, p. 422. 2 Ch. Morris, Writings in the General Theory of Signs, The Hague-Paris, 1971 (Mouton), pp. 21-21. 403 semn (al unui obiect); când un agent ia cunoştinţă în mod direct de un obiect, acest mod de „a lua cunoştinţă” este un interpretam numai în măsura în care este determinat de un semn3. Ar mai trebui adăugată la aceste observaţii ale lui Morris şi următoarea: cineva este interpret (deci „agent” într-un proces de semioză) numai în măsura în care îşi realizează intenţia de a influenţa pe altcineva prin intermediul unor obiecte care sunt semne în condiţiile indicate mai sus şi prin însuşi faptul că, în aceste condiţii, foloseşte semne. Am putea apune că ceva este semn totdeauna pentru cineva (care îl foloseşte şi/sau care îl percepe ca semn). Formularea rezumativă de mai sus are - credem - calitatea de a pune în evidenţă faptul că însăşi calitatea de semn a unui obiect este o consecinţă a unei întrebuinţări specifice a obiectului respectiv de către cineva. Prin urmare, trebuie să acceptăm ideea că relaţia cu un „interpret” este aceea care conferă unui obiect calitatea de semn. Mai departe, ţinând seama de faptul că relaţia unui obiect cu agentul defineşte nivelul pragmatic al semiozei, putem găsi în consideraţiile de mai sus o explicaţie a faptului că atât relaţia semn - obiect (semantică), cât şi relaţia semn - semn (gramatică) sunt ambele date observaţiei în primul rând ca fapte de pragmatică. De aici şi ideea unor cercetători că atât sintaxa, cât şi semantica sunt „inseparabile” de pragmatică şi, în consecinţă, tot de aici tendinţa acestora de a descrie aspectele semantice şi/sau gramaticale dintr-o perspectivă pragmatică. Totuşi, dacă este adevărat că relaţia pragmatică dintre semn şi agent străbate întreaga textură a structurii oricărei limbi naturale, deci ne este dată împreună cu obiectul de cercetare, nu este mai puţin adevărat că cercetătorul poate să-şi concentreze atenţia în mod exclusiv asupra unui mod specific de manifestare a relaţiei semn - agent, anume: a) raportul pe care un agent îl stabileşte între un semn determinat şi un obiect determinat, sau b) raportul pe care un agent îl stabileşte între un semn şi alt(e) semn(e) (realizând un „semn complex”). în primul caz, cercetătorul se ocupă, după cum am văzut, de semantică; în al doilea caz, cercetătorul se ocupă de gramatică. In ambele cazuri însă, cercetătorul „face abstracţie” de faptul că atât relaţia semn - obiect, cât şi relaţia semn - semn sunt un fel de „părţi” ale actului de semioză efectuat de cineva (agent). Am putea spune că, dacă la semn - agent avem acces prin simpla observaţie (relaţia menţionată fiind un „dat” al observaţiei), la celelalte două relaţii (semn - obiect şi semn - semn) ajungem pe cale mentală, printr-o operaţie de analiză (a relaţiei semn - agent) şi de izolare (a modului de manifestare a relaţiei „date”) de relaţia însăşi. Ajunşi în acest punct, ne putem întreba: care anume rămâne obiectul de studiu specific al pragmaticii, de vreme ce domeniul relaţiei semn - agent pare a fi epuizat prin descrierea manifestării acestei relaţii în gramatică şi semantică? Un răspuns acceptabil, însă (la prima vedere, cel puţin) prea „speculativ”, pare a fi următorul: obiectul de investigaţie al pragmaticii este constituit de relaţia semn — agent „în sine”, adică oarecum independent de concretizările sale prin relaţii semantice şi sintactice. Ar fi deci vorba de rezultatul unei noi „abstrageri”, 3 Ch. Morris, loc. cit., pp. 19-20. 404 de data aceasta a relaţiei „în sine” din modalităţile ei de manifestare (gramaticală şi semantică). Pe de altă parte, într-un mod mai concret, putem delimita domeniul pragmaticii spunând că aceasta se ocupă de determinarea tuturor modalităţilor de manifestare a relaţiei semn - agent, adică de precizarea modului în care relaţia semn - agent se constituie într-un fel de element-motor care face ca un proces de semioză să aibă loc. Ar fi deci vorba de un fel de recompunere a unităţii semiotice primordiale (dintre pragmatică, pe de o parte, semantică şi gramatică, pe de altă parte). Mai simplu spus: dacă semantica şi gramatica ne arată cum este un sistem semiotic, pragmatica are scopul de a ne arăta ce se face cu un sistem semiotic sau, cu alte cuvinte, de a descrie relaţia semn - agent in actu. Este evident că, pentru realizarea acestui scop, pragmatica trebuie să aibă la dispoziţie o serie de concepte clare, care rezultă e in investigarea oarecum „anatomică” a procesului de semioză (realizată prin cercetarea separată a celor două moduri de manifestare: prin semantici şi prin gramatica). 2. Una dintre distincţiile fundamentale introduse de Ferdinand de Saussure este distincţia langue /parole (= limbă / vorbire). Vom încerca să arătăm, în acest paragraf, că distincţia la care ne referim poate fi privită ca un fel de primă încercare de a delimita pragmatica de celelalte două componente ale unui sistem semiotic (gramatica şi semantica). Pentru F. de Saussure, limbajul reprezintă un conglomerat heteroclit de elemente de natură socială, psihică, fizică etc. Din punctul de vedere al lui F. de Saussure, limba nu se confundă cu limbajul, ci este numai o parte, esenţială, a acestuia4 şi constă dintr-un „ansamblu de convenţii necesare adoptate de corpul social pentru a permite indivizilor exercitarea facultăţii de limbaj”5. în opoziţie cu limbajul (multiform şi heteroclit), limba este un tot în sine . Acest „tot” este un instrument „creat şi pus la dispoziţie” individului de către colectivitate, pentru ca acesta să-şi poată actualiza capacitatea de a „articula cuvinte”7. Convenţia socială se reflectă în mod esenţial, după F. de Saussure, în relaţia care se stabileşte între semne şi conceptele care le corespund (în terminologia adoptată de noi: între semne şi designata): „Intre toţi indivizii legaţi prin limbaj se stabileşte un fel de medie: toţi vor reproduce - desigur, nu exact, ci numai aproximativ - aceleaşi semne unite cu aceleaşi concepte.”8 Deşi parte a „limbajului” (care conţine şi un important element psihic), ceea ce F. de Saussure numeşte limbă nu conţine elementul „psihologic” al limbajului, întrucât, după părerea sa, „execuţia [= actualizarea convenţiilor, n.m. E.V.] nu este niciodată făcută de către masă; ea este totdeauna individuală”9. Acest element 4 F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris (Payot), 1971, p. 25. 5 Idem, loc. cit. 6 Idem, loc. cit. 7 Ibidem, p. 27. 8 Ibidem, p. 29. 9 Ibidem, p. 30. 405 individual prin care se manifestă „limba” este numit de F. de Saussure vorbire (fr. parole). După cum subliniază F. de Saussure, prin separarea limbii de vorbire, se realizează (a) separarea a ceea ce în limbaj este social de ceea ce este individual şi (b) separaţia dintre ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental10 Pentru înţelegerea mai exactă a distincţiei saussuriene, cităm şi următoarele observaţii făcute de autorul Cursului..., în legătură cu distincţia pe care o discutăm aici: „Limba există în colectivitate sub forma unei sume de amprente depuse în fiecare creier, aproape ca un dicţionar, ale cărui exemplare identice sunt repartizate între indivizi [...]. Este ceva, deci, care există în fiecare dintre ei, fiind în acelaşi timp comun pentru toţi şi plasat în afara voinţei depozitarilor.”11 în ce priveşte modul de existenţă a vorbirii în colectivitate, F. de Saussure observă: „Aceasta [vorbirea, n.m. E.V.] este suma a ceea ce oamenii [= vorbitorii din colectivitate, n.m. E .V.] spun şi înţeleg, şi conţine: a) combinaţiile individuale dependente de voinţa celor care vorbesc, b) acte de fonaţie, de asemenea voluntare, necesare pentru executarea acestor combinaţii. Aşadar nu există nimic colectiv [s.m. E.V.] în vorbire. Manifestările ei [ = vorbirii, n.m. E .V.] sunt individuale şi momentane [s.m. E.V.].”12 Pentru a vedea mai clar care este relaţia dintre opoziţia limbă - vorbire, pe de o parte, şi noţiunea de pragmatică, aşa cum am defmit-o la §1., trebuie să observăm că noţiunea de limbă este obţinută de F. de Saussure prin „eliminarea” din totalitatea heteroclită a faptelor de limbaj a tot ceea ce este considerat a ţine de etnologie, a tuturor relaţiilor existente între istoria unei limbi şi „istoria unei rase” sau a unei civilizaţii13 şi, adăugăm noi, a tot ceea ce ţine de elementele individuale (= nedeterminate social) care apar în vorbire. După cum am văzut, elementele definitorii (şi esenţiale) pentru limbă sunt: a) relaţia dintre semn şi designatum (= semnificant şi semnificat) care nu este instituită de individ, ci îi este impusă acestuia de către colectivitate şi b) modul de „organizare” a semnelor (înţelegând prin aceasta „relaţiile asociative” dintre semne, relaţii existente, probabil, în „creierul” fiecărui vorbitor, împreună cu „dicţionarul” pe care fiecare membru al colectivităţii îl are mental la dispoziţie), precum şi „relaţiile sintagmatice”, adică relaţiile care fac posibilă „articularea cuvintelor”. Evident că nici relaţiile asociative, nici cele sintagmatice nu sunt „instituite” de individ, ci sunt „învăţate” de acesta de la colectivitate, prin însuşirea convenţiilor (sociale) de folosire a semnelor14. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 38. 12 Ibidem. 13 Ibidem, p. 40. 14 Cele arătate sub (b) nu sunt, desigur, formulate explicit de F. de Saussure în capitolele analizate de noi în acest paragraf. Ele rezultă însă suficient de clar din felul în care F. de Saussure prezintă noţiunile de „relaţie asociativă” şi „relaţie sintagmatică” în momentul în care aceste explicaţii sunt corelate cu unele formulări din citatele date de noi mai sus. Am putea spune că ceea ce F. de Saussure numeşte „limbă” reprezintă un fel de „schemă” de asociere între semnificanţi şi semnificaţii, de asociere mentală a semnelor (relaţii asociative), precum şi de asociere „în lanţ” a semnelor (relaţii sintagmatice). Este drept că, în ce priveşte asocierile sintagmatice, individul dispune de mai multă libertate, în sensul că poate să stabilească sau să nu stabilească unele relaţii sintagmatice (adică poate să folosească sau să nu folosească anumite construcţii). Cu toate acestea, existenţa anumitor convenţii şi în acest domeniu nu poate fi ignorată: în română, de exemplu, după prepoziţia contra numele trebuie să stea în genitiv, după un verb intranzitiv nu poate apărea un substantiv cu funcţia de obiect direct etc. Acest caracter în mai mică măsură dirijat de convenţii stricte şi, prin aceasta, în mai mare măsură tolerant în raport cu „iniţiativele” individuale, a făcut pe unii cercetători (inclusiv pe F. de Saussure) să se întrebe dacă nu cumva sintagmatica, în general, şi„sintaxa”, în particular, este un domeniu care aparţine vorbirii şi nu limbii. Concluzia lui F. de Saussure nu este tranşantă: el consideră doar că la nivel sintagmatic este mai greu de distins între ceea ce ţine de limbă (deci este socialmente determinat) şi ceea ce ţine de vorbire (deci este un domeniu de manifestare a individualului)15. încercând să punem în termenii semioticii lui Morris cele discutate mai sus, putem spune că ceea ce F. de Saussure considera a cădea sub incidenţa conceptului de limbă coincide în mod destul de clar cu ceea ce noi, urmându-1 pe Morris, am încadrat în componentul gramatical şi cel semantic al semiozei (v. § 1.). Ajunşi în acest punct, ne putem pune întrebarea la care vrem să răspundem în paragraful de faţă: care dintre conceptele utilizate de F. de Saussure se referă la fapte de pragmatică în sensul lui Morris (şi în sensul celor arătate de noi în § 1.)? Răspunsul cel mai simplu pare a fi că ceea ce înţelege F. de Saussure prin vorbire este, în mod evident, unul dintre conceptele care pot fi introduse cu cea mai mare uşurinţă în domeniul pragmaticii: de fapt, „vorbirea” este domeniul în care se încadrează tot ceea ce ţine de modul individual de utilizare a limbii. Avem, prin urmare, de a face cu relaţia (= întrebuinţare) dintre agent şi sistemul de semne (aşa cum este acesta specificat prin gramatică şi semantică). Problema se complică însă în momentul în care luăm în consideraţie şi alte aspecte avute în vedere de către F. de Saussure în legătură cu distincţia limbă - vorbire. E vorba de o serie de elemente care aparţin la ceea ce F. de Saussure numeşte limbaj, dar care nu fac parte din limbă, precum şi de faptul că în domeniul gramaticii (în speţă, în sintagmatică) este mai greu de delimitat ceea ce aparţine limbii de ceea ce aparţine vorbirii; este vorba deci de faptul că în anumite domenii ale gramaticii intervin determinări de natură pragmatică (= care ţin de „vorbire”, în sens saussurian). Dintre elementele de limbaj care nu fac parte din limbă, F. de Saussure se opreşte mai pe larg asupra „fonaţiei” (=■ producerea sunetelor)16. Acest aspect aparţine vorbirii (deci pragmaticii) întrucât priveşte „activitatea subiectului vorbitor” (= agentului) şi trebuie investigat cu mijloacele puse la dispoziţie de alte ştiinţe . 15 Ibidem, pp. 36-37. 16 Ibidem, p. 37. 17 Ibidem, p. 37. 407 Trebuie remarcat, în sfârşit, că distincţia limbă - vorbire este rezultatul încercării lui F. de Saussure de a delimita, cât mai exact, obiectul propriu-zis al lingvisticii şi, prin aceasta, de a delimita cât mai exact lingvistica de alte discipline care au ca obiect de studiu diversele activităţi umane (etnologie, antropologie, psihologie socială etc.) sau fenomenul lingvistic privit în relaţie cu istoria unei „rase” sau a unei civilizaţii18. Pentru F. de Saussure, toate elementele de limbaj care nu ţin de limbă (fr. langue) „fac obiectul de studiu al lingvisticii externe”19; aceasta nu înseamnă însă că F. de Saussure contestă „importanţa” acestor aspecte. Dimpotrivă, el face observaţia că în primul rând aceste aspecte sunt avute în vedere în mod tradiţional atunci când se vorbeşte despre studiul limbajului20. 3. înainte de a încheia examenul întreprins mai sus asupra relaţiei dintre cuplul saussurian limbă - vorbire şi noţiunea de pragmatică, vom încerca să facem o prezentare sintetică a principalelor rezultate la care am ajuns în urma acestei investigaţii: 1° In primul rând, noţiunea de vorbire este aceea care ne permite să considerăm că pragmatica, aşa cum este concepută în semiotică (cf. mai sus § 1.), poate fi regăsită într-o anumită formă şi în structuralismul saussurian. 2° In măsura în care limba (în sens saussurian) reprezintă tot ceea ce, în limbaj, este bazat în mod exclusiv şi esenţial pe o „convenţie socială” care se impune individului, putem considera că şi conceptul saussurian de limbă conţine o serie de elemente „pragmatice”. De altfel, situaţia este asemănătoare cu aceea discutată în § 1., unde am arătat că nivelul semantic şi gramatical al unui sistem semiotic conţine anumite elemente care ţin de pragmatică. 3° Tot ceea ce F. de Saussure consideră a fi obiectul „lingvisticii externe” poate fi considerat că aparţine pragmaticii, întrucât fenomenele de limbaj studiate de „lingvistica externă” sunt, aşa cum am văzut, reflexe ale relaţiei dintre „limbaj” şi cei care se folosesc de limbaj. THE DISTINCTION „LANGUE - PAROLE” AND THE PRAGMATICS ABSTRACT 1. The Saussurean term of speech (parole) mainly refers (according to his explanations) to the strictly individual use of the linguistic system, which is of social character and is imposed upon the speaker as a kind of „social convention”. This characterisation is obviously close to Morris’ idea that pragmatics deals with the relation between signs and their users. 2. To the extent that the linguistic stystem (= langue) is, according to Ferdinand de Saussure, but a social convention „imposed” to the users, the other Saussurean crucial concept, viz. langue, might, as well, be considered to display a close essential relation to Morris’ concept of pragmatics. 18 Ibidem, p. 40. 19 Ibidem. 20 Ceea ce F. de Saussure numeşte lingvistică externă „s’occupe pourtant de choses importantes, et c’est surtout â elles que l’on pense quand on aborde l’etude du langage” (op. cit., p. 40). 408 .teoria textului INTERTEXTU ALIT ATE: CÂTEVA DISOCIERI NECESARE* 1. Conceptul de „intertextualitate”, aşa cum a apărut în teoria textului1 şi cum a fost până în prezent utilizat, are, după părerea noastră, o accepţie destul de vagă. în linii mari, s-ar putea spune că suntem în prezenţa unei relaţii de intertextualitate ori de câte ori un text, T, pentru a fi înţeles („decodat”), trebuie pus în relaţie cu un alt text, T, sau cu alte texte, T’,, ..., T'n. în cele ce urmează, în vederea unei posibile precizări a conceptului aici în discuţie, vom trece în revistă câteva situaţii care par a cădea cu suficientă evidenţă sub incidenţa conceptului de „intertextualitate”, în accepţia foarte largă pe care am menţionat-o aici. Aceasta cu scopul de a arăta : a) că fenomenele pe care le vom avea în vedere sunt de natură foarte eterogenă; b) că multe dintre acestea constituie obiectul de investigaţie al unor discipline ştiinţifice cu o metodologie deja elaborată şi, în sfârşit, * în SCL XXXVI (1985), nr. 1, p. 3-9. 1 J. Kristeva, Problemele structurăm textului, în volumul Pentru o teorie a textului (antologie de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu), Bucureşti, 1980 [Editura Univers], p. 266: „Metoda transformaţională ne determină [...] să situăm structura literară în ansamblul social, considerat ca ansamblu textual. Vom numi intertextualitate această interacţiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea.” Pentru clarificare, mai cităm şi următorul pasaj, anterior, la Kristeva, celui reprodus mai sus: „[...] Vom înlocui analiza transformaţională printr-o metodă transformaţională şi vom considera diversele secvenţe (sau coduri) ale unei structuri textuale precise ca tot atâtea ,.transforms”-uri de secvenţe (de coduri), luate din alte texte. Astfel, structura romanului francez din secolul XV poate fi considerată ca rezultat al transformării mai multor altor coduri: scolastica, poezia curteană, literatura orală (publicitară) a oraşului, carnavalul” (p. 266). Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski (în româneşte de S. Recevschi), Bucureşti, 1970 (Editura Univers), vorbeşte despre caracterul polifonic al romanului (lui Dostoievski), în opoziţie cu textul monologic (de ex., al lui Tolstoi), p. 88 şi urm. Prin caracterul polifonic al cuvântului (enunţurilor), Bahtin înţelege capacitatea acestuia de a avea, pe lângă semnificaţia sa „obiectuală” (am zice mai exact denotativă), semnificaţii speciale datorate fiecărei utilizări a cuvântului în contexte (verbale şi/sau situaţionale) determinate de către un vorbitor determinat. Când „vocea” autorului nu este numai vocea sa, ci şi aceea a unuia dintre personaje (cazul utilizării de către autor a „vorbirii” unuia dintre eroi), acelaşi cuvânt este susţinut de două „voci”: a autorului şi a personajului (p. 252 şi urm.). Bahtin observă că „polifonia” apare la nivelul uzului, deci al utilizării concrete a sistemului lingvistic. Deşi conceptul de „polifonie” la Bahtin are o accepţie destul de diferită de aceea pe care Kristeva o dă „intertextualităţii”, cel de al doilea concept se pare că l-a asimilat şi pe primul, ca un fel de caz particular, fapt care rezultă şi din prezentarea de ansamblu a problemelor intertextualităţii făcută de Smaranda Vultur în Text şi intertext - Posibilităţi de abordare şi delimitări, SCL XXIX (1978), nr. 3, p. 247—257; articolul este deosebit de util şi pentru indicaţiile bibliografice. c) că, în această situaţie, conceptul de „intertextualitate”, pentru a determina un spor de cunoaştere, este necesar să fie astfel precizat încât să permită, pe de o parte, selectarea unor aspecte specifice şi, pe de altă parte, elaborarea unei teorii (sau metodologii) adecvate investigării acestor aspecte. 2. Examinăm foarte sumar câteva situaţii în care relaţia de intertextualitate ne apare cu evidenţă. 1° Unul dintre cazurile în care relaţia de intertextualitate apare cu claritate este parodia2: putem spune că un text parodic nu poate fi realmente „înţeles” fară cunoaşterea textului parodiat. Natura parodiei fiind suficient de bine cunoscută3, nu este cazul să insistăm asupra acestui aspect. Considerăm că este instructiv să observăm că relaţia parodică pare a nu fi o relaţie care caracterizează doar textele, în accepţia strict lingvistică a termenului. Relaţii şi efecte parodice pot fi detectate, de ex., şi în muzică. Am putea cita, în acest sens, numeroase fragmente din muzica baletelor din „perioada rusă” a lui Stravinski. 2° Apropiată ca natură de parodie este pastişa4. De remarcat şi aici că procedeul nu este legat în mod exclusiv de „text”; acelaşi procedeu poate fi întâlnit şi în muzică, şi în artele plastice etc. 3° Un tip de relaţie intertextuală poate fi considerată şi una dintre formele muzicale, anume „tema cu variaţiuni”, unde semnificaţia fiecărui segment numit „variaţiune” apare cu claritate numai prin raportarea la tema (iniţială) din care este derivat. Procedeul poate fi întâlnit şi în literatură: Caragiale (cu intenţii satirice care nu sunt relevante pentru discuţia noastră) îl utilizează în Temă şi variaţiuni. Aceeaşi ştire din Universul (= tema) despre un incendiu izbucnit undeva în Bucureşti este relatată într-un ziar „opozant fară programă, nuanţă liberală conservatoare”, de un alt ziar „opozant cu câteva programe, nuanţă trandafirie”, de „un ziar chic” şi, în sfârşit, de un „ziar oficios”. Un procedeu înrudit şi destul de frecvent în proza narativă contemporană este acela de a privi acelaşi eveniment sau acelaşi personaj (sau ambele) în mod succesiv (sau simultan) din unghiul de vedere al mai multor personaje. Procedeul „variaţiunilor” poate fi întâlnit şi în pictură: Catedrala din Rouen (= tema) este reprezentată de Monet într-o serie de tablouri, văzută din acelaşi unghi, dar în diferite momente ale zilei (= variaţiunile); este nerelevant pentru discuţia noastră faptul că aici, ca şi în general în pictură sau în textele literare, tema nu apare, ca în muzică, „expusă” la început. 4° Din seria exemplelor în care relaţia de „intertextualitate” apare cu evidenţă ne oprim în sfârşit asupra citatului', adică asupra acelui procedeu prin care o porţiune dintr-un text, T', este reprodusă în textul T. De observat că citatul poate 2 Relaţia parodică este menţionată şi de Bahtin, op. cit., p. 257 şi urm.; vezi şi Smaranda Vultur, op. cit., p. 355-356. 3 Vezi Sanda Golopenţia-Eretescu, Grammaire de la parodie, în CLTA VI (1969), p. 167-181. 4 Sanda Golopenţia-Eretescu, op. cit., consideră că între parodie şi pastişă nu există decât o deosebire graduală. 5 Citatul face parte, de asemenea, din seria fenomenelor de intertextualitate, v. Smaranda Vultur, op. cit., p. 353 şi referinţele bibliografice. avea fie o funcţie pe care am putea-o califica drept „autonomă”, în sensul că prezenţa lui în textul T aduce în mod strict informaţia pe care o conţine ca fragment porţiunea decupată din T, caz în care cunoaşterea integrală a textului de origine (T') nu este necesară, sau poate avea în primul rând un rol de „evocare” a textului din care a fost decupat, citatul îndeplinind în acest caz un fel de funcţie conotativă. Dacă, vorbind în faţa unui auditoriu, voi insera secvenţa „aveţi puţintică răbdare”, citând din O scrisoare pierdută, acest citat va avea (sau nu va avea) o funcţie autonomă, însă va avea în mod sigur o funcţie conotativă, evident, numai cu condiţia ca auditoriul să fie suficient de bine familiarizat cu textul lui Caragiale. Ni se pare şi de această dată instructiv să observăm că citatul nu este specific textului verbal: el poate apărea şi în discursul muzical. în rapsodiile lui Enescu pot fi identificate fraze întregi din muzica populară; la fel în rapsodiile pentru pian ale lui Liszt. Acest mod de „citare” este mai puţin interesant din punctul nostru de vedere, deoarece compoziţiile menţionate sunt construite în mod deliberat pe baza unor elemente din folclorul muzical. Mai interesante din punctul nostru de vedere sunt „citatele” care apar în opere muzicale de altă natură. De ex., când Stravinski citează în muzica baletului Petruşca fragmente din melodii populare ruseşti sau din melodii „la modă” într-o anume perioadă o face cu scopul de evocare a atmosferei bâlciurilor ruseşti; în concertul pentru vioară de Alban Berg (compus pe baza tehnicii serialiste dodecafonice) este citat un coral de J. S. Bach (evident, cu structură tonală, deci total diferită de tehnica de compoziţie a concertului). Efectul acestui din urmă „citat” este mai greu de descris în cuvinte, dacă nu chiar imposibil; interesant ni se pare să arătăm că, în orice caz, nu poate fi vorba de degajarea unei anumite semnificaţii a acestei citări (eventual numai aceea de a pune în contrast universul sonor al sistemului serial cu universul sonor al sistemului tonal) decât cu condiţia ca cel care ascultă concertul de Berg să poată identifica, dacă nu chiar coralul din care se citează, cel puţin „spiritul” compoziţiilor lui Bach. 3. Ne referim, în continuare, la câteva situaţii în care relaţia de intertextualitate este mai puţin aparentă. 1° In istoria literară, de ex., se vorbeşte despre faptul că anumiţi scriitori „pregătesc” apariţia altora. Se spune, de ex., că teatrul lui V. Alecsandri „pregăteşte” apariţia comediilor lui Caragiale sau că poeziile aceluiaşi Alecsandri „pregătesc” apariţia poeziei eminesciene. Este vorba de faptul că anumiţi scriitori creează sau dezvoltă anumite procedee de exprimare pe care, ulterior, alţi scriitori, de obicei cu o forţă creatoare excepţională, le duc la perfecţiune. Situaţii similare apar şi în istoria altor arte. Fugi s-au scris şi înainte de J. S. Bach, însă se spune că acesta duce arta fugii la perfecţiune; simfonii s-au scris şi înainte de Haydn, însă se spune că acesta este un fel de „părinte” al simfoniei clasice ş.a.m.d. Situaţia mai generală s-ar putea caracteriza astfel: orice creator asimilează de la predecesori şi de la contemporani o cantitate de elemente de expresie şi de conţinut (semnificaţie artistică), cantitate direct proporţională cu gradul său de cultură; marii creatori ajung la sinteze noi şi la inovaţii, ceilalţi rămân sub dominaţia „influenţelor”. în planul receptării, această situaţie se traduce prin aceea 412 că înţelegerea unei opere este cu atât mai profundă, cu cât cel care vine în contact cu ea are capacitatea de a o plasa în contextul ei istoric şi sincronic: ceea ce se numeşte „lectura” unei opere este determinată în mare măsură de această plasare în context. După cum se vede, suntem din nou în situaţia de a înţelege un text, T (= o anumită operă), prin raportarea lui la alt text; mai exact, de dată aceasta prin raportarea acestuia la textele care l-au precedat şi/sau la textele contemporane lui6. 2° Când cel care face „literatură comparată” sau cel care face istorie literară descoperă un număr de „motive” literare comune mai multor opere, putem considera că nu face altceva decât să degajeze un număr de relaţii de intertextualitate: căci „motivul” nu există independent de o anumită operă; el este rezultatul unei operaţii de analiză şi abstragere, iar când spunem că acelaşi motiv, M, apare în textele T şi T', nu spunem altceva decât că M exprimă o relaţie între cele două texte. Din punctul de vedere al receptării, detectarea unui motiv comun este de natură să lumineze anumite semnificaţii ale fiecăruia dintre cele două texte, prin aceea că favorizează posibilitatea de a sesiza modul specific de tratare a aceluiaşi motiv în texte diferite. 3° Un ultim aspect asupra căruia ne oprim. Achiziţia unei anumite limbi (avem în vedere în primul rând limba maternă) se face, după cum se ştie, prin contactul imediat cu vorbirea persoanelor care alcătuiesc mediul sociocultural al celui care achiziţionează limba respectivă. In aceste condiţii, limba care este achiziţionată poartă în mare măsură caracteristici identice cu cele ale limbii folosite în mediul sociocultural în care limba este achiziţionată. Este adevărat că, în faze ulterioare, şcoala, contactul cu persoane din alt mediu, contactul cu textele de diverse genuri au ca rezultat modificarea acestor caracteristici. Dacă avem în vedere faptul că ceea ce am numit mai sus „vorbirea” persoanelor din mediul celui care achiziţionează un anumit limbaj nu este altceva decât o suită de texte (orale), putem spune că achiziţia limbajului se face în urma contactului cu un număr de texte. întrucât vorbirea achiziţionată se materializează şi ea tot într-un număr de texte, ceea ce am numit particularităţile socioculturale ale vorbirii achiziţionate nu sunt decât particularităţi pe care aceste texte le au în comun cu textele care au servit ca bază pentru achiziţia limbajului; modificările ulterioare ale acestor particularităţi prin şcoală, prin cultură etc. pot fi văzute ca modificări rezultate din contactul cu alte tipuri de texte. Textele produse de cel care a achiziţionat o limbă „se explică” prin întreaga serie de texte cu care acesta a venit în contact, tot aşa cum un text literar „se explică” prin întreaga serie de texte literare care l-au premers (vezi aici mai sus, sub 1°). Avem a face, prin urmare, cu un fel de transpunere a relaţiei (genetice) dintre textele literare în domeniul textelor orale (ale vorbirii uzuale)7. 6 Vezi Julia Kristeva, loc. cit. (cf. nota 1). 7 Smaranda Vultur, op. cit., p. 347, comentând modul de a vedea al Juliei Kristeva, spune: „Demersul ei [= al intertextualităţii, n.n., E. V.] vizează raportul între sisteme de semne [s.n., E. V.] ; deci intertextualitatea este o relaţie care se manifestă nu numai între texte (verbale), ci şi între orice sisteme de semne. 413 4. Facem, în continuare, câteva observaţii pe marginea situaţiilor pe care le-am descris foarte sumar sub 2. şi 3., observaţii care, cel puţin în intenţia noastră, pot fi luate drept puncte de plecare ale unor viitoare clarificări într-un domeniu care, după cum arătam la sfârşitul ultimului paragraf, pare a fi destul de obscur. 1° Ceea ce rezultă din 1°, 3°, 4° de sub 2. şi din 1° de sub 3. este faptul că relaţia pe care o numim „intertextualitate” nu este caracteristică numai textelor în sens strict (adică textelor verbale), ci şi altor obiecte: ea poate caracteriza opere artistice de naturi diferite (vizuale, muzicale, literare); dacă avem în vedere şi cele discutate sub 3. 3°, intertextualitatea guvernează atât achiziţia limbajului, cât şi structura diverselor „idiolecte”8. S-ar părea deci că suntem puşi în faţa următoarei alternative: (a) să admitem că intertextualitatea nu este legată de noţiunea de text în sens strict sau (b) să redefinim textul în aşa fel încât sub incidenţa acestui concept să cadă atât operele literare, cât şi cele muzicale, cele plastice şi chiar „vorbirea” diverşilor indivizi sau a diverselor straturi socioculturale ale unei colectivităţi. Alternativa (a) presupune, evident, plasarea conceptului în alt context, mai larg decât teoria textului. Alternativa (b) presupune o teorie unificatoare a diverselor „obiecte” artistice, în care să fie incluse şi diversele (clase de) idiolecte. După cum se ştie, se vorbeşte în prezent de o „gramatică” (sau de o „sintaxă”) a muzicii, a artelor plastice, de un „lexicon” al acestor arte, însă, cel puţin până în momentul de faţă, este greu de precizat dacă nu cumva acest mod de a vorbi despre muzică, despre pictură sau arhitectură nu este decât un simplu mod de exprimare metaforic sau, în cazul cel mai bun, este greu de precizat unde anume se opreşte utilizarea metaforică a unei terminologii „lingvisticizante” sau „semiotizante” şi unde începe utilizarea aceleiaşi terminologii în accepţia ei pur tehnică. In orice caz, o definiţie clară a conceptului de intertextualitate trebuie, credem, să vină abia în urma clarificării problemelor de acest gen9. 2° După cum se poate observa din cele discutate sub 2. şi 3., fenomenul de intertextualitate este legat de două mari serii de fapte: (a) prima serie se caracterizează prin intenţia unui „producător” de text de a obţine un anumit efect de stil sau de a construi un anumit text, T, prin utilizarea într-un fel oarecare a unui alt text, T' (preexistent); (b) a doua serie se caracterizează printr-o relaţie care se stabileşte oarecum obiectiv între texte, relaţie care ţine într-un anumit sens de „geneza” unui text şi care reprezintă explicaţia (genetică) pe care cercetătorul o dă pentru anumite particularităţi ale textului respectiv. Se observă deci că, în condiţiile acestea, cu oricare dintre cele două accepţii, conceptul de intertextualitate denotă o caracteristică relaţională a oricărui obiect care se situează în sfera culturii. A spune deci că orice obiect din sfera culturii se caracterizează prin intertextualitate nu spune mai mult decât o banalitate de tipul „orice obiect care cade sub simţuri este de natură materială”. 8 Vezi nota 7. 9 însăşi ideea Kristevei (vezi nota 1) că orice text este un „transform” al altor texte, deci rezultatul aplicării de transformări unor texte (eventual preexistente) nu spune, în fond, nimic, atâta timp cât „regulile de transformare” nu sunt specificate sau cel puţin nu se indică o modalitate de a le specifica. Este un caz tipic de utilizare metaforică (şi în mare parte abuzivă) a unor concepte lingvistice în momentul în care se vorbeşte despre domenii situate dincolo de frontierele lingvisticii. 414 3° Pe de altă parte, trebuie observat că relaţiile de sub 3. constituie de mult obiectul de cercetare al unor discipline cu o metodologie bine elaborată şi un sistem de concepte bine precizat, cum sunt istoria literară şi literatura comparată sau istoria diverselor arte (in cazul fenomenelor de sub 1°, 2°) ori lingvistica, psiholingvistica, sociolingvistica şi psihologia limbajului, în cazul fenomenelor de sub 3°. De asemenea, fenomenele de sub 2. constituie obiectul de cercetare al unei discipline deja constituite: stilistica (în cazul textelor literare), teoria normelor muzicale (în cazul operelor muzicale) etc. Ajunşi în acest punct al observaţiilor noastre, ne putem pune în mod justificat întrebarea: ce anume noţiuni precizează conceptul de intertextualitate din ansamblul de noţiuni pe care disciplinele deja menţionate le utilizează în mod curent sau ce reorganizare posibilă a ansamblului de noţiuni deja existente sugerează acest concept? în stadiul actual de elaborare a conceptului de „intertextualitate” ni se pare imposibil de răspuns la o astfel de întrebare. 4° în sfârşit, ceva despre caracterul foarte eterogen al aspectelor discutate. Chiar dacă am conveni să definim intertexualitatea prin caracterul intenţional al corelaţiei stabilite între două texte, operând în acest fel o separare între faptele de „stil” şi faptele de geneză şi explicaţie genetică a textelor, ne îndoim de utilitatea unui concept care subsumează procedee artistice de natură atât de diferită, cum sunt variaţiile pe o temă dată şi citatul. Variaţiile reprezintă o formă artistică rezultând din modificarea succesivă a unui text (= temă), în conformitate cu anumite reguli, în timp ce citatul este - cel puţin atunci când figurează în texte artistice - o modalitate de realizare a expresivităţii, intrând aproximativ în aceeaşi serie cu „figurile” de stil. Sau trebuie să admitem că citatul nu este un fapt de intertextualitate?! Cele discutate în acest paragraf arată suficient de clar că, aşa cum este definit (sau, mai exact, cum nu este definit), conceptul de intertextualitate se dovedeşte a nu avea nici valoare clasificatoare, nici valoare explicativă. în calitate de concept clasificator, intertextualitatea acoperă un domeniu prea vast şi prea eterogen de fapte, pentru a putea introduce mai multă ordine în cunoştinţele pe care le deţinem asupra lumii. în calitate de concept explicativ, în ciuda faptului că stabileşte o relaţie între fapte care nu stau în mod curent „împreună”, este insuficient de clar precizat pentru a putea înlocui concepte deja existente în diverse discipline constituite sau de a determina o reorganizare a sistemelor conceptuale cu care aceste ştiinţe operează în prezent. INTERTEXTUALITY - SOME NECESSARY DISSOCIATIONS ABSTRACT A brief examination of some facts that obviously fall into the range of „intertextuality shows that this concept - at least for the time being - has neither classifîcatory, nor explanatory power: it can not be taken as classification criterion because it is extremely general; neither can it throw some more light upon a series of concepts already in use conceming cultural or linguistic „objects or determine some reorganisation of them, because of its complete lack of cleamess. 415 TEXT ŞI ACCEPT ABILITATE* Profesorului Solomon Marcus la a 60-a aniversare 1. Am încercat să arăt cu altă ocazie1 că, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor teoretice privitoare la text, nu dispunem de un criteriu sintactic, deci pur formal, pe a cărui bază să putem decide pentru orice configuraţie de semne dacă este sau nu este un text (aşa cum dispunem de un astfel de criteriu pentru a decide dacă o configuraţie de semne este sau nu este o propoziţie). Faptul se datoreşte în primul rând împrejurării că nu avem la dispoziţie până în prezent un inventar de conectori care să aibă proprietatea de a forma texte atunci când leagă între ele propoziţii şi/sau fraze (aşa cum conjuncţiile formează fraze atunci când leagă între ele propoziţii)2. Pe de altă parte, dacă am avea în vedere numai acele construcţii formate prin simpla juxtapunere de propoziţii şi/sau fraze, am constata că, pe baze strict sintactice, deci formale, nu am putea face distincţie între o alăturare de propoziţii ca (1) s i sj şi una ca (2) %\ s2 deşi (1) este pentru oricine un text, în timp ce (2) probabil că nu este. In acelaşi timp, conceptul de coerenţă, invocat de majoritatea cercetătorilor drept criteriu semantic al textualităţii, se dovedeşte a fi, la o analiză mai amănunţită, o trăsătură pragmatică (deci ţinând de relaţia dintre vorbitori şi sistemul de semne pe care îl folosesc) şi nu semantică. Intr-adevăr, aşa cum am încercat să arătăm într-altă parte3, o definiţie strict semantică a coerenţei * în SCL XXXIX (1988), nr. l,p. 7-16. 1 Emanuel Vasiliu, On „The Meaning of ‘Text Meaning”’ and Some Related Concepts, în „Quademi di semantica”, XI, no 1, June, 1985, p. 113-118. 2 Unii cercetători, ca Udo L. Figge, Zur Konstitution einer eigentlichen Textlinguistik, în Jânos Petofi (ed.), Text w. Sentence. Basic Questions of Textlinguistics. Hamburg, 1979, (Buske), p. 18, menţionează printre conectorii textuali (germ. textkonstitutiven Konjunctionen) conjuncţii ca germ. und, oder, aber, deşi construcţiile formate cu aceste conjuncţii sunt fraze, şi nu entităţi sintactice de un rang superior frazelor; Wolfgang Raible, Zum Textbegriff und zur Textlinguistik, în Petofi (ed.), op. cit., p. 65, consideră că elemente jonctive ca germ. in der Tat, aber, jedoch, sondern, vielmehr asigură ceea ce el numeşte „coerenţa asertorică” a textului. Se poate observa că aber, jedoch, sondern sunt jonctive frazale (care leagă propoziţii într-o frază), ceea ce înseamnă că nici în acest caz nu se face o separaţie între conectorii frazali şi cei care au proprietatea de a forma unităţi sintactice de ordin superior, adică texte. 3 E. Vasiliu, On Some Meanings of ‘Coherence', în Petofi (ed.), op. cit., p. 450-466. 416 (în accepţia standard a semanticii, ca disciplină care are ca obiect relaţia dintre semne şi obiectele din universul de discurs) prin conceptul de „consistenţă logică” se dovedeşte inadecvată, întrucât o succesiune ca (2) nu este logic inconsistentă - cum nu este nici (1), de altfel -, fară a putea fl considerată însă în mod rezonabil coerentă. Pornind de la acest punct de vedere, am redefmit conceptul de coerenţă prin grad de expectabilitate4. Această definiţie a conceptului de coerenţă revine la a spune că o succesiune de (două) propoziţii este coerentă în măsura în care alăturarea sensurilor pe care acestea le au este conformă cu ceea ce un vorbitor standard, într-o situaţie standard, „se aşteaptă” să comunice o propoziţie, după ce a luat cunoştinţă de sensul propoziţiei (propoziţiilor) care a(u) precedat-o. De ex., este suficient de clar că (1) este în mai mare măsură conformă cu „aşteptările” unui vorbitor, în timp ce (2) este în mai mică măsură (sau nu este deloc) conformă cu aceste aşteptări. Luând drept criteriu al coerenţei expectabilitatea (înţeleasă în felul indicat), va trebui să spunem că (1) este o succesiune coerentă de propoziţii, în timp ce (2) nu este. Se poate observa, în urma celor arătate, că, menţinând coerenţa drept criteriu al textualităţii, trebuie să admitem, în acelaşi timp, că textualitatea (deci posibilitatea de a distinge între texte şi nontexte) este un concept de natură pragmatică. In cele ce urmează, ne propunem să vedem dacă, definită aşa cum am sugerat, în termeni pragmatici, ca „grad de expectaţie”, coerenţa poate fi luată drept criteriu al textualităţii. 2. în paragraful precedent, am admis ca neproblematică ideea că o succesiune de propoziţii ca (2) este discoerentă. Vom căuta să arătăm, în continuare, că această idee nu poate fi acceptată fară rezerve. 1° Să ne imaginăm situaţia următoare, care ne poate duce cu gândul la un scenariu de „science fiction”: (i) între Pământ şi toţi sateliţii săi există navete spaţiale care fac curse regulate şi la îndemâna oricui; (ii) lui Ion îi place să „viziteze” diverşii sateliţi ai Pământului; (iii) Ion preferă plimbărilor pe stradă plimbările pe care le poate face şi le face de obicei pe suprafaţa acestor sateliţi; (iv) dintre plimbările pe sateliţi le preferă pe cele făcute pe Lună. Ni se pare clar că, în condiţiile în care (i)-(iv) ar fl satisfăcute, o succesiune ca (2) nu ar părea discoerentă niciunui vorbitor din al cărui stoc de cunoştinţe despre lume ar face parte şi ipoteticele împrejurări descrise în (i)-(iv). 2° Să ne imaginăm o altă situaţie, înrudită cu cea descrisă sub 1°: (i) cel care emite succesiunea (2) este o autoritate în materie de astronautică; (ii) persoana la care se referă cuvântul Ion este general cunoscută ca interesată de posibilităţile (actuale sau de viitor) de a face călătorii pe diverse alte planete; (iii) receptorul succesiunii (2) cunoaşte competenţa (şi deci buna informare a) emitentului privitoare la astronautică; (iv) receptorul cunoaşte bine persoana la care se referă 4 Ibidem; cf. şi articolul nostru Coerenţă şi permisiune, în Studii de stilistică, poetică şi semiotică, Cluj-Napoca, 1980, p. 195-203. 417 Ion (evident, şi preocupările sale). Se poate uşor observa că, în cazul în care (i) -(iv) sunt satisfăcute, (2) este în mai mică măsură (dacă nu chiar deloc) o succesiune discoerentă. 3° Să ne imaginăm, în sfârşit, situaţia în care, simplificând până la extrem lucrurile, (2) reprezintă o „operă literară” a unui scriitor autentic şi general recunoscut. în acest caz sunt de prevăzut două situaţii care prezintă interes pentru discuţia noastră: (a) aceea în care receptorul face parte dintre aceia pentru care autorul este recunoscut ca mare scriitor şi reprezintă, în acest fel, o autoritate; (b) aceea în care receptorul nici nu a auzit de scriitorul respectiv, bănuind eventual că este un debutant; în plus, receptorul nu are - ca cititor de literatură -decât experienţa literaturii „clasice”, caracterizate prin absenţa oricărei distorsiuni (gramaticale şi/sau semantice). în cazul (b), este aproape sigur că receptorul va califica „opera” respectivă drept aberantă şi o va înregistra sub rubrica „nonliteratură” sau „pseudoliteratură”, iar pe autor îl va considera fie un „nontalent”, fie un „impostor”. în cazul (a), va accepta succesiunea (2) ca text literar, chiar dacă va fi şocat de insolitul alăturării de sensuri şi va căuta, eventual, să descopere ce se „ascunde” în dosul acestei exprimări neobişnuite, adică să găsească un sens acestei alăturări. Se poate presupune chiar că această operaţie de „găsire” a sensului ar putea fi una dintre situaţiile descrise de noi sub 1° sau 2°. Analiza situaţiilor ipotetice de sub l°-3° ne arată că: (a) aceeaşi succesiune de propoziţii poate fi în anumite condiţii coerentă, iar în altele discoerentă; (P) noţiunea de coerenţă are un caracter strict subiectiv, fapt care se reflectă, de altfel, şi în accepţia strict pragmatică pe care am dat-o coerenţei; în aceste condiţii, definiţia pe care am dat-o sub 1. acestui concept reprezintă, în fond, un fel de coerenţă „idealizată”, întrucât conceptul este definit în raport cu un vorbitor standard, într-o situaţie standard (în timp ce în l°-3° am avut a face cu raportarea ideii de coerenţă la vorbitori determinaţi, în situaţii determinate). Ţinând seamă de cele discutate în acest paragraf şi acceptând, în acelaşi timp, ideea că textualitatea se defineşte prin coerenţă, suntem obligaţi să spunem, mai departe, că: (a') aceeaşi succesiune de propoziţii este text în anumite condiţii şi nu este text în alte condiţii; (P') însăşi noţiunea de textualitate (= faptul că o succesiune de propoziţii alcătuieşte sau nu alcătuieşte un text) este o noţiune strict dependentă de subiectivitatea vorbitorilor. Cele două ultime consecinţe, (a1) şi (p1), nu par, la prima vedere, a fi prea supărătoare. La o reflecţie mai atentă, ne dăm seama însă că noţiunea de textualitate trebuie separată de aceea de coerenţă. Această separare se dovedeşte a fi necesară în special în cazuri ca acelea discutate sub 3°. Aici, după cum uşor se poate vedea, între textualitate şi coerenţă există un fel de tensiune: cel care receptează succesiunea (2) este frustrat în aşteptările sale privitoare la alăturările posibile de sensuri prepoziţionale (sistemul „asocierii de idei” este altul decât cel al 418 receptorului şi este, din punctul său de vedere, anormal), dar în ciuda acestei „aşteptări frustrate”, receptorul nu neagă unei succesiuni ca (2) caracterul de text. Aşadar, cel puţin în cazuri ca 3°, trebuie să admitem că textualitatea este independentă de coerenţă. In această ordine de idei, este util să atragem atenţia asupra faptului că 3° nu este altceva decât o reprezentare extrem de simplificatoare a atitudinii unui „consumator” de literatură faţă de opera literară. în acest caz, caracterul de text al unei succesiuni de propoziţii îi este oarecum impus receptorului prin autoritatea emitentului. Sau: un „consumator” de literatură este dispus să considere text orice succesiune de propoziţii produsă de un emitent a cărui autoritate auctorială nu o pune în discuţie. La cele arătate trebuie să adăugăm că, departe de a descrie o situaţie periferică, 3° se referă la o clasă importantă de fenomene, fiind vorba de modul de raportare a receptorului la configuraţiile de propoziţii care alcătuiesc operele literare. Mai mult: ne putem întreba dacă poziţia auctorială este singura care poate impune unui receptor o succesiune de propoziţii ca text. Să ne imaginăm că o persoană oarecare se adresează (oral sau în scris) unei alte persoane prin succesiunea de propoziţii (2). în această situaţie, de îndată ce şi-a asumat statutul de interlocutor, cea de a doua persoană (adresantul) nu va ignora pur şi simplu secvenţa (2) ca „discoerentă”, deci ca „fară sens” sau „absurdă”, ci va căuta să o înţeleagă; pentru a o înţelege, deci pentru a „găsi” sensul expresiei, cel care îşi asumă statutul de interlocutor va face o serie de ipoteze, imaginând diverse situaţii posibile (de felul celor de sub 1°, 2°) care să poată motiva alăturarea celor două propoziţii. în momentul în care interlocutorul procedează astfel, el nu adoptă o atitudine esenţial diferită de aceea adoptată de un „consumator” de literatură în prezenţa unei opere „dificile”. Este adevărat că, în prezenţa unei succesiuni ca (2), o persoană poate să refuze statutul de interlocutor şi, în aceste condiţii, să refuze să facă operaţiile necesare pentru a descoperi ce anume s-a intenţionat să se comunice prin (2). Trebuie relevat însă că nici această atitudine nu este esenţial diferită de aceea a unui „consumator” de literatură care refuză să citească literatură „dificilă” (= literatură care îi solicită în prea mare măsură cooperarea). 3. Cele discutate sub 2. ne conduc către următoarele concluzii: (i) în cazul în care definim textualitatea prin coerenţă, suntem constrânşi să admitem că multe dintre operele literare (anume acelea caracterizate printr-un grad redus de coerenţă sau chiar prin discoerenţă) nu sunt texte. Aceasta este însă în dezacord cu ceea ce, în mod rezonabil, înţelegem prin text5. 5 Această dificultate a mai fost relevată de cercetători: v., de ex., Michael Titzmann, Text vj. Sentence (With a View towards a Unified Theory of Pragmatics and Semantics), în Petofi (ed.), op. cit., p. 104, care referindu-se la coerenţă ca regulă de „bună formare”, scrie: „in turn, is itself oriented to the scientific type of text and in its convenţional form contains little of the culturally accepted variability (as regards coherence) specific to «emoţional» and «litterary» expression”. (ii) Examinând statutul operelor literare, care, după cum am văzut, nu se caracterizează în mod necesar prin coerenţă (în sensul acceptat sub 1.), ajungem la constatarea că, cel puţin în aceste situaţii, textualitatea, deci calitatea unei succesiuni de propoziţii de a fi o entitate lingvistică bine construită (semantic), nu apare legată de coerenţă, ci, în multe cazuri, chiar oarecum „în ciuda” unui grad (mai mare sau mai mic) de discoerentă. (iii) Intr-o serie de situaţii de comunicare „obişnuite” (deci nu de comunicare între un autor şi cititorii săi printr-o operă literară), receptorul se raportează la o succesiune de propoziţii ca la un obiect lingvistic care îndeplineşte o funcţie de comunicare nu ca o consecinţă a faptului că secvenţa respectivă este conformă cu standardele de coerenţă (ale receptorului concret sau ale receptorului „ideal”), ci ca o consecinţă a faptului că persoana respectivă îşi asumă rolul de interlocutor (receptor) al celui care a construit succesiunea respectivă de propoziţii. în aceste împrejurări, receptorul formulează ipoteze de natură să „lege” propoziţiile, în cazul în care succesiunea manifestă discoerenţe. Din acest punct de vedere, atitudinea receptorului obişnuit nu diferă principial de atitudinea „consumatorului” de literatură, iar textualitatea nu derivă (în primul rând) din caracterul coerent al succesiunii de propoziţii, ci din modul de raportare a destinatarului la această succesiune. (iv) Dat fiind caracterul strict subiectiv al coerenţei relevat sub 2., ar trebui să admitem că exact aceeaşi succesiune de propoziţii este text în raport cu un anumit vorbitor şi cu o anumită situaţie de comunicare şi nu este text în raport cu un alt vorbitor şi altă situaţie de comunicare sau, eventual, chiar cu acelaşi vorbitor, dar plasat în altă situaţie de comunicare. Considerentele formulate aici sub (i)-(iv) ne determină să considerăm ca perfect justificate două idei formulate de Petofi6, şi anume: (a) că textualitatea nu este o trăsătură inerentă (sau imanentă) a unei succesiuni de propoziţii şi (b) că text este orice succesiune de propoziţii7 care este considerată ca text de către cel care o produce sau de către cel care o receptează pe baza unor criterii relevante pentru el. Ne vom opri în special asupra semnificaţiei celor arătate sub (b). După cum se observă, Petofi nu face distincţie între calitatea de emitent şi cea de receptor a celui care consideră că o succesiune de propoziţii (configuraţie de semne) este sau nu este un text. In ce ne priveşte, înclinăm să spunem că, din punctul de vedere al emitentului, însuşi faptul că acesta foloseşte o configuraţie de semne dintr-o anumită limbă într-o situaţie de comunicare dată, cu intenţia de a comunica ceva, conferă acestei configuraţii statutul suficient de bine definit de entitate lingvistică cu care se intenţionează să se comunice ceva în împrejurarea X. în această ordine de idei, este absolut necesar să atragem atenţia asupra deosebirii esenţiale dintre a considera o configuraţie de semne, C, ca element al unui sistem de comunicare, S, 6 Jânos Petofi, Text Comprehension, Objects and Processes, Text Theory. Semantic Aspects of Text Processing, în „Quademi di semantica”, XI, no 1, June, 1985, pp. 81-92. 7 Petofi, loc. cit., vorbeşte, de fapt, despre „configuraţii de semne”; este însă clar că ceea ce am numit până aici succesiune de propoziţii nu este decât un caz particular al configuraţiei de semne. 420 şi de a o descrie prin raportare la S şi a considera aceeaşi configuraţie, C, ca mijloc pe care un emitent determinat îl foloseşte într-o situaţie determinată, pentru a comunica efectiv cu o persoană determinată. In cazul din urmă, avem a face cu C raportată la comunicarea in actu, şi nu la S sau nu în primul rând la S. Putem acum conveni să numim text orice configuraţie de semne, C, prin care cel care o emite intenţionează, într-o situaţie determinată, să comunice ceva. în aceste condiţii, este clar că atât extensiunea, cât şi complexitatea structurală a configuraţiei C depind în întregime de modul în care emitentul înţelege sau este capabil să utilizeze sistemul S pentru a comunica ceea ce doreşte, în situaţia concretă. El poate folosi un cuvânt, o propoziţie, o frază, mai multe propoziţii şi/sau fraze juxtapuse, mai multe propoziţii şi/sau fraze legate prin cuvinte sau expresii jonctive, propoziţii şi/sau fraze juxtapuse sau legate etc., etc. O configuraţie de semne nu este text decât în măsura în care nu este produsul activităţii de manipulare a regulilor sistemului S de către un anumit individ care are intenţia de a comunica ceva într-o situaţie dată. Această situaţie explică eşecul oricărei încercări de a defini textul prin regulile sistemului: pentru că textul rezultă din manipularea efectivă a regulilor, şi nu din regulile înseşi. Mai mult: trebuie să admitem că o configuraţie C poate fi text chiar şi în cazul în care structurile ei constituente nu sunt construite în perfect acord cu regulile de bună formare sintactică şi/sau semantică ale sistemului S, întrucât calitatea de text a unei configuraţii, C, nu este dată de nimic altceva decât de faptul că C rezultă din manipularea regulilor din S de către o persoană determinată, într-o împrejurare determinată, pentru a comunica ceva, fară ca aceasta să însemne în mod necesar ca acel cineva să fi manipulat regulile în mod corect. In aceasta constă - credem - explicaţia faptului că, în mod rezonabil, se consideră, de obicei, că o configuraţie cu greşeli (gramaticale şi/sau semantice) produsă de către cineva cu scopul de a comunica ceva într-o anumită împrejurare este un text cu greşeli şi nu că nu este un text. Pe de altă parte, în definirea textualităţii, am văzut că Petofi introduce şi cel de al doilea factor, corelat cu primul, anume receptorul: o configuraţie de semne, C, este necesar să fie considerată text nu numai de către cel care o produce, ci şi de către cel care o receptează. în felul acesta, Petofi introduce ca element corelat al intenţiei de comunicare prin C acceptarea configuraţiei C ca text. De fapt, a accepta o configuraţie, C, ca text nu înseamnă altceva, în lumina celor discutate în acest paragraf, decât (a) a recunoaşte în C un „obiect” cu ajutorul căruia o anumită persoană (emitent al lui C) vrea să comunice ceva într-o situaţie determinată ; (P) a te recunoaşte în cel căruia îi este adresată configuraţia C; (y) a te constitui în interlocutor (adresant) în raport cu emitentul lui C. Aşadar, luând drept criteriu al textualităţii nu numai intenţia unui locutor de a comunica ceva prin C, ci, în plus, şi acceptarea configuraţiei C de către adresantul determinat, obţinem o accepţie mai tare a ideii de textualitate: o configuraţie, C, este text nu numai pentru că emitentul ei are intenţia de a comunica ceva, prin C, unui adresant determinat, ci şi pentru că, prin C, comunicarea dintre un emitent determinat şi un adresant determinat se realizează efectiv prin C. 421 Vom încerca şi în legătură cu criteriul acceptării să punem în lumină anumite consecinţe legate de noţiunea de textualitate: Consecinţa celor arătate sub (a) este că o configuraţie de semne trebuie să fie caracterizată printr-un minimum de conformitate cu regulile sistemului S; în caz contrar, C nu poate fi recunoscut ca „obiect” cu ajutorul căruia se intenţionează a se comunica ceva. In cazul în care condiţia de sub (a) nu se realizează, este evident că nu se mai poate pune problema realizării celor prevăzute sub (P) şi/sau (y). Cele prevăzute sub (p) reprezintă o condiţie preliminară pentru (y): dacă X nu este conştient de faptul că C îi este adresată (de către Y) lui şi nu altcuiva, nu se mai pune problema asumării (sau respingerii) statutului de interlocutor al lui Y. în plus, dacă X nu este conştient de faptul că el este cel căruia i se adresează Y prin C, poate să nu înţeleagă sau să înţeleagă cu totul greşit ceea ce intenţionează să comunice Y prin C. In sfârşit, asumarea statutului de interlocutor (cerută prin (y)) are drept consecinţă o atitudine cooperativă din partea lui X: aceasta nu se rezumă numai la „a lua act” de faptul că Y vrea să-i comunice ceva prin C, ci caută să înţeleagă ce anume a vrut să comunice Y prin C (= să „decodeze” sau să „descopere sensul” configuraţiei C). Trebuie observat că „asumarea statutului de interlocutor” este, aşa cum am arătat sub 2., factorul care declanşează efortul de „găsire” (uneori chiar de „ghicire”) a semnificaţiei unei configuraţii discoerente (deci fară legături evidente între elementele de semnificaţie asociate elementelor configuraţiei). în aceste cazuri, cel care şi-a asumat statutul de interlocutor formulează ipoteze (de tipul celor discutate sub 2., l°-3°) asupra stărilor de lucruri care ar putea justifica alăturările de sensuri din C. In legătură cu acest aspect, este interesant să luăm în consideraţie două situaţii, şi anume: 1° In care destinatarul apreciază că gradul de coerenţă (legătură de sens între unităţile configuraţiei) este cu mult sub acela care i-ar putea permite o „înţelegere” a comunicării. 2° In care destinatarul apreciază că, în ciuda gradului scăzut de coerenţă, el poate realiza o „înţelegere” a comunicării. In cazul 1 °, avem a face, în fond, cu neacceptarea configuraţiei ca „vehicul” de comunicare (vezi mai sus sub (a)), fapt care transformă emiterea configuraţiei C într-o tentativă eşuată de comunicare. In cazul 2°, avem a face cu situaţia în care „discoerenţa” măsurată prin raportare la un vorbitor standard într-o situaţie standard (aşa cum am definit-o în 2.) este mai mare decât discoerenţa raportată la receptorul concret din situaţia concretă de comunicare (= pentru un motiv sau altul - printre care se pot menţiona situaţia concretă de comunicare, normele stilistice legate de această situaţie etc. - receptorul concret este mai tolerant decât receptorul „ideal”). In cele de mai sus am încercat să degajăm semnificaţia celor două criterii ale textualităţii propuse de Petofi, anume ceea ce am numit intenţia de comunicare (a unui individ determinat, într-o situaţie determinată) printr-o configuraţie de semne, C, şi acceptarea acestei configuraţii ca intermediar al comunicării (de către 422 cel căruia îi este adresat C). Conjugarea celor două criterii ne duce, în ultimă analiză, la ideea că textul nu este altceva decât o configuraţie de semne, C, ale unui sistem de semne, S, prin care se realizează efectiv un act de comunicare între doi vorbitori determinaţi, într-o situaţie (de comunicare) determinată. Această reformulare a condiţiilor de textualitate propuse de Petofi arată, în acelaşi timp, într-un mod suficient de clar, de ce trebuie acceptată şi cea de a doua idee a lui Petofi (v. mai sus sub (a)), anume că textualitatea nu este o proprietate inerentă a unei configuraţii de semne: textualitatea / nontextualitatea acesteia derivă exclusiv din faptul dacă această configuraţie îndeplineşte sau nu îndeplineşte în mod efectiv rolul de a mijloci comunicarea între doi indivizi concreţi, într-o situaţie dată, şi nu din anumite proprietăţi ale structurii ei interne. 4. Pornind de la examenul critic al ideii curente de a defini textualitatea prin coerenţă, am ajuns la concluzia că o configuraţie de semne (care poate fi şi o succesiune de propoziţii) nu este text pentru că are un anumit grad de coerenţă (sau pentru că nu are un grad prea mare de discoerenţă), ci numai pentru că realizează efectiv o comunicare între doi vorbitori determinaţi, într-o situaţie determinată. Această versiune a condiţiei de textualitate, după cum am arătat, nu reprezintă decât o dezvoltare a unei idei formulate de Petofi8. Mă voi opri pe scurt aici asupra unor aspecte ale teoriei textului pentru care acest mod de a înţelege textualitatea mi se pare în mod particular relevant: 1° în analiza făcută sub 2. am început prin a considera text o construcţie mai extinsă decât o propoziţie şi care este, în acelaşi timp, altceva decât o frază. Am început deci prin a lua în consideraţie obiecte care, pe baza simplei observaţii directe, se dovedeau a fi în mod evident de altă natură decât obiectele investigate în mod tradiţional din punct de vedere gramatical şi semantic, anume propoziţiile şi/sau frazele. Observaţiile pe care le-am făcut au fost de natură să vină în sprijinul modului în care Petofi defineşte textualitatea. Acest mod de definiţie pe care l-am preluat şi l-am precizat din anumite puncte de vedere se dovedeşte a fi însă adecvat nu numai obiectelor luate iniţial în consideraţie de noi (construcţii mai extinse decât propoziţiile şi/sau frazele), ci şi unei clase mult mai largi de obiecte, anume oricărei construcţii alcătuite din semne care poate realiza efectiv o comunicare. De aceea, sub 3., am adoptat termenul general de configuraţie de semne utilizat de Petofi. în felul acesta, definiţia propusă pentru noţiunea de 'text' se dovedeşte a fi perfect compatibilă cu un punct de vedere destul de răspândit, anume că text poate fi nu numai o succesiune de propoziţii şi/sau fraze, ci şi o frază, o propoziţie şi, trebuie adăugat în mod explicit, o sintagmă sau chiar un singur cuvânt, întrucât o sintagmă sau un cuvânt poate avea, după cum este general admis, rol de propoziţie. 2° Odată acceptată definiţia pe care am propus-o pentru textualitate, trebuie să acceptăm şi ideea că noţiunea de ‘text’ se situează în afara ierarhiei cuvânt-sintagmă—propoziţie—frază, întrucât noţiunea de text nu se defineşte în termeni 8 V. nota 6. 423 sintactici: un text nu se poate defini ca unitate sintactică ai cărei constituenţi imediaţi sunt propoziţiile (frazele), aşa cum propoziţia se poate defini ca unitate sintactică ai cărei constituenţi imediaţi sunt sintagma subiectului şi sintagma predicatului. Aceasta situaţie rezultă, evident, din faptul că criteriul textualităţii nu este un criteriu sintactic, ci unul pur pragmatic, care constă din raportarea unei construcţii (bine formate), oricare ar fi ea, la o situaţie de comunicare determinată. Din această perspectivă, mi se pare perfect explicabil eşecul încercărilor întreprinse până în prezent de a formula condiţii sau măcar, să le spunem, „semne” gramaticale ale textualităţii9. O „configuraţie” ca (1) nu are, de fapt, nicio marcă a textualităţii, deşi nimeni nu va contesta faptul că (1) este un text. Aceasta nu înseamnă însă că odată stabilit caracterul de text al unei configuraţii, C, aceasta nu poate fi descrisă din punctul de vedere al structurii gramaticale. Avem însă a face, în acest caz, cu stabilirea unor proprietăţi gramaticale ale textului C, şi nu cu ale textului, pur şi simplu. 3° In termeni foarte asemănători trebuie pusă şi chestiunea coerenţei. Din cele arătate sub 2., rezultă suficient de clar care sunt motivele pentru care acest concept, chiar atunci când îi dăm o accepţie pragmatică, aşa cum am propus, mai exact: gradul de coerenţă, nu poate fi luat drept criteriu al textualităţii, deşi o formulă ca „textul este o succesiune coerentă de propoziţii” a devenit un loc comun al teoriei textului. In realitate, după cum rezultă din definiţia propusă a textului, este suficient ca o configuraţie de semne (emisă de cineva) cu intenţia de a comunica cu o altă persoană să fie acceptată de aceasta din urmă, odată cu asumarea implicită a rolului de interlocutor, pentru ca respectiva configuraţie să poată fi considerată text, în acord cu definiţia de sub 3., independent de gradul de coerenţă (discoerenţa) a configuraţiei. Mai mult: în situaţia în care o configuraţie, C, este acceptată de către un interlocutor şi este, în acelaşi timp, insuficient de „legată” semantic (= nu este suficient de coerentă), interlocutorul, pentru a înţelege cât mai exact ceea ce locutorul a încercat să comunice prin C, în absenţa unor legături semantice explicite dintre constituenţii lui C, „creează” o stare de fapt care ar putea face coerentă configuraţia. Am putea spune că, în aceste situaţii, interlocutorul concret „introduce” coerenţa într-o configuraţie discoerentă (în raport cu un vorbitor ideal). După cum am arătat sub 2., această atitudine este caracteristică pentru receptarea literaturii artistice. 4° Solomon Marcus10 a arătat că „structura propoziţiei este cea mai simplă formă a coerenţei şi coeziunii lingvistice”. Ţinând seamă de această observaţie, mi se pare perfect justificat să consider că problema coerenţei nu se pune numai în legătură cu construcţiile mai largi decât propoziţiile şi/sau frazele, ci şi în legătură cu structura propoziţiilor şi frazelor înseşi şi chiar cu construcţiile infrapropoziţionale 9 Klaus Brinker, Zur Gegenstardbestimmung und Aufgabenstellung der Textlinguistik, în Petofi (ed.), op. cit., p. 6, arată în mod explicit că nu se poate da o definiţie gramaticală a structurii textului, aşa cum se poate da o definiţie gramaticală a structurii propoziţiei: în ce priveşte conceptul de coerenţă, acesta nu este de aceeaşi natură cu conceptul de gramaticalitate, folosit în raport cu propoziţiile. 10 Solomon Marcus, Textual Cohesion and Textual Coherence, în RRL, XXV, 1980, n° 2, p. 106. 424 (sintagme de diverse tipuri şi dimensiuni). Atâta timp cât textualitatea este definită independent de coerenţă şi atâta timp cât statutul de text îl poate avea orice configuraţie de semne (mai largă sau mai restrânsă decât o propoziţie), această generalizare a conceptului de coerenţă apare ca perfect justificată. 5° Dacă acceptăm disocierea dintre textualitate şi coerenţă, aceasta nu ne împiedică să caracterizăm un text dat din punctul de vedere al gradului său de coerenţă. De altfel, un model matematic de tipul celui construit de Solomon Marcus11 serveşte tocmai unei astfel de caracterizări. Căci mi se pare destul de clar că acest model nu este construit cu intenţia de a oferi un criteriu al textualitătii, ci un instrument de determinare exactă a gradului de coeziune a unei construcţii căreia în prealabil i-am atribuit statutul de text. Trebuie observat că, aşa cum observă şi Marcus în articolul citat12, modelul matematic pe care l-a construit exprimă şi măsoară gradul de coerenţă a unui text şi în cazul în care coerenţa este definită în termeni pragmatici de „expectabilitate”, aşa cum, reluând o idee formulată cu câţiva ani în urmă, am propus sub 2. TEXT AND ACCEPT ABILITY ABSTRACT Throughout the first part of the paper two of the main approaches to textuality are examined, viz. the syntactical and the semantic one. It is shown that in terms of none of them can the concept of „textuality” be conveniently defined. Starting from one of Petofi’s ideas, an alternative way of approaching the text reality is presented. The conditions for textuality can be reasonably specified in pragmatic terms: a text is a sign-configuration produced by a definite speaker, in a definite situation, with the intention of conveying some communicative content by means of this sign-configuration. The comimmicative aim of the sign-configuration obtains only under the condition of the adresee’s acceptance of the role of communication partner. Some of the consequences of such an approach are examined throughout the last section. 11 Ibidem, pp. 101-102. 12 Ibidem, p. 112. 425