O(pvq)
12° P(pAq) 3 Pp/sPq 130 (~ pp
(2)pzDPp
nu sunt valide în SMDl.
[Pentru demonstraţie, se arată că, dacă se admite prin ipoteză că LOp/\~p' sau LpA~Pp' aparţin unei lumi posibile, v„ această ipoteză nu duce la contradicţie.]
Teorema 2-16 arată că, din faptul că pentru v, avem Ope v, nu decurge faptul că pe v, (I). în interpretarea propusă mai sus: din faptul că cineva (= v,) afirmă că asertarea propoziţiei p este obligatorie nu rezultă că acel cineva face în mod necesar aserţiunea p. (Independent de interpretarea ceva mai restrictivă pe care o avem în vedere, spunem că din faptul că cineva asertează caracterul obligatoriu al unei aserţiuni nu putem deduce că acel cineva face în mod necesar acea aserţiune.)
Aceeaşi teoremă arată că din faptul că pentru v, avem pe v{ nu decurge faptul că Ppe Vj (II). în interpretarea propusă mai sus: din faptul că cineva (= v,) asertează o propoziţie, p, nu decurge şi faptul că este permis cap să fie asertat (este posibil deci ca v; să facă aserţiuni nepermise). (Independent de interpretarea pe care o avem în vedere, spunem că, din faptul că cineva face o aserţiune, nu putem deduce că acea aserţiune este şi permisă.)
Se poate observa că ceea ce decurge din 2-15 pentru interpretarea pe care o propunem sistemului Dl este în perfect acord cu intuiţia noastră.
3. Sistemul D2. Consecinţele pentru interpretarea pe care am propus-o pentru sistemul Dl se schimbă în cazul în care construim un sistem deontic ceva mai puternic decât Dl. Vom desemna acest sistem prin D2.
a. Lexiconul identic cu al sistemului Dl.
b. Sintaxa identică cu aceea a sistemului Dl.
c. Semantica identică cu aceea a sistemului Dl în ce priveşte interpretarea variabilelor prepoziţionale (= 2—4 este adevărată şi pentru D2). Seturile model sunt definite ca şi pentru Dl (= 2-5 este valabilă şi pentru D2). Seturile model v,, v2, vn sunt considerate, ca şi în cazul sistemului Dl, agenţi care fac aserţiuni.
Singura deosebire constă în modul de definire a relaţiei de alternativitate.
In legătură cu D2, vom avea următoarea definiţie:
378
3-1. Definiţie. Pentru orice v:, vjg I, relaţia este o relaţie de
alternativitate dacă satisface următoarele trei condiţii:
(I) Pentru orice v,e I, dacă Ppe v*, atunci există un v,, astfel încât v-^Âvi şi pe vj.
(II) Pentru orice v,e/, dacă Opevi, atunci pentru orice vj, astfel încât vjS'fvj, pe vj.
(III) Pentru orice v,e I, dacă Ope v,, atunci pe v,.3
Se poate observa că diferenţa dintre felul în care relaţia de alternativitate este definită pentru Dl şi felul în care aceeaşi relaţie este definită pentru D2 constă în prezenţa condiţiei (III) în 3-1 şi în absenţa ei în 2-7.
Mai departe, pe baza definiţiei 3-1, formulăm următoarea definiţie:
3-2. Definiţie. Fie /' o submultime a mulţimii / de seturi model.
V este un sistem model D2 (SMD2) dacă următoarele două condiţii sunt satisfăcute:
(I) pentru orice v;, vj el, dacă atunci {v;, vj }el'
(II) este o relaţie de alternativitate care satisface condiţiile de sub 3-1.
Pe baza celor două definiţii precedente se poate formula următoarea teoremă cu privire la validitate în SMD2:
3-3. Teoremă. Orice efc a este validă în SMD2, dacă pentru orice SMD2 şi orice v;e/', ae Vj.
Metoda de testare a validităţii într-un sistem model D2 este identică cu metoda de testare folosită pentru sistemul model Dl (cf. mai sus, după 2-9).
Cu ajutorul acestei metode se poate demonstra că fiecare expresie din teorema de mai jos este validă în SMD2.
3-4. Teoremă. Următoarele expresii sunt valide în SMD2:
a. Toate expresiile valide în SMD1.
b. 1° Op 3p.
2° p 3 Pp.
Toate comentariile privind semnificaţia teoremei 2-10 sunt valabile şi în legătură cu 3-4. Analogul teoremei 2-11 este, pentru semantica sistemului D2:
3 Condiţia (III) de sub 3-1 nu este echivalentă cu condiţia (C.0)rest din Hintikka, 1971: 71. Conform cu aceasta din urmă, - folosind notaţia autorului - dacă Op aparţine unei alternative, ţi* a unui set model }i, atunci p aparţine de asemenea alternativei p*; prin urmare, conform cu (C.O)m„, un set, p, nu este propria sa alternativă. Conform cu 3-1 (III), - folosind în continuare notaţia lui Hintikka - un set, [i, este propria sa alternativă; 3-1 (III) este echivalentă cu regula (C.K) dată de Hintikka, 1969: 43 pentru operatorul epistemic K.
379
3-5. Teoremă. Fie a o efc în D2. Dacă a este validă în SMD2, atunci Oa este de asemenea validă în SMD2.
Definiţia analiticităţii în SMD2 se obţine prin înlocuirea în 2-13 a formulărilor ‘analitic validă în SMDl’ şi ‘orice SMDl’ prin analitic validă în SMD2 şi, respectiv, orice SMD2.
Analogul teoremei 2-14 este:
3-6. Teoremă. Dacă o efc, a, este un postulat de sens, atunci a este analitic validă în SMD2.
In acelaşi mod în care se poate demonstra 2-15 (pe baza definiţiei conceptului de ‘analitic în SMD2’), se poate demonstra:
3-7. Teoremă. Fie a o efc în D2. Dacă a este analitic validă în SMD2, atunci: (I) Oa şi (II) ~P~a sunt, de asemenea, analitic valide în SMD2.
Comentariile de sub § 2.c. privind interpretarea conceptelor deontice în raport cu asertarea sunt valabile şi pentru SMD2.
Trebuie remarcat însă, în această ordine de idei, că diferenţa dintre semantica sistemului Dl şi semantica sistemului D2 (deci dintre SMDl şi SMD2) constă în faptul că teorema 2-16 nu este adevărată pentru SMD2. Aceasta, deoarece, aşa cum rezultă din 3-A b., expresiile (i), (ii) de sub 2-16 care nu erau valide în SMDl sunt valide în SMD2. Acest fapt determină unele deosebiri în interpretarea conceptelor deontice în raport cu SMD2:
(i) Din faptul că pentru v, avem Opev^ rezultă, conform cu 3-4 b. 1°, că avem de asemenea şipevAltfel spus: din faptul că cineva (= v,) face aserţiunea că asertarea propoziţiei p este obligatorie decurge în mod logic că acelaşi individ (= v,) face şi aserţiunea p. (Sau: din faptul că cineva asertează caracterul obligatoriu al unei aserţiuni, se deduce că acel individ face în mod necesar şi aserţiunea respectivă.) Spre deosebire de interpretarea propusă pentru SMDl, în interpretarea avută în vedere pentru SMD2 trebuie să spunem că oricine consideră că asertarea lui p este obligatorie în genere consideră că asertarea lui p este obligatorie şi pentru el însuşi.
(ii) Din faptul că pentru v< avem pe v; rezultă, conform cu 3^4 b 2°, că avem de asemenea şi Ppe v,. Altfel spus: din faptul că cineva (= v;) face aserţiunea p decurge în mod logic că acelaşi individ face şi aserţiunea că asertarea lui p este permisă (sau: din asertarea de către v, a lui p decurge că vf face şi aserţiunea că este, permis să se asertezep). Prin urmare, spre deosebire de situaţia din SMDl, în SMD2 vj nu face decât aserţiuni despre care consideră că este permis să se facă.
Se poate observa că SMD2 este mai „tare” decât SMDl: expresiile 1°, 2° de sub 3—4 b. sunt valide în SMD2, dar nu sunt valide în SMDl. în interpretarea propusă, conform cu SMD2, indivizii nu fac decât aserţiuni pe care le consideră permise (în interpretare, se dovedeşte că SMD2 este mai restrictiv).
380
4. Observaţii finale
Cele discutate în §§ 2, 3 ne-au permis să dăm o expresie formală, deci să propunem un „explicatum” în sens camapian pentru două dintre aspectele discutate în paragraful introductiv. Este vorba, pe de o parte, de însăşi ideea de permisiune şi obligaţie în raport cu actul de asertare: printr-o interpretare anumită propusă pentru semnele din logica propoziţiilor, anume aceea de ‘se aserteazăp\ am făcut ca prefixarea operatorilor deontici la orice expresie a logicii propoziţiilor să devină interpretabilă din punctul de vedere care ne interesează; dacă a este o expresie din logica propoziţiilor, atunci Oa, Pa devin în interpretarea propusă „este obligatoriu să se aserteze a”, respectiv „este permis să se aserteze a”. în mod analog, 0~a, P~a devin: „este obligatoriu să se aserteze non-a”, respectiv „estepermis să se aserteze non-a”.
Pe de altă parte, interpretarea seturilor model (lumi posibile) ca indivizi determinaţi care fac aserţiuni face posibilă înţelegerea apartenenţei unei expresii la un set model ca aserţiune făcută de un anumit individ (aparţinând la mulţimea / a indivizilor), iar noţiunea de obligaţie şi permisie în raport cu asertarea unei expresii, ca situaţie în care toţi indivizii (obligaţie), respectiv cel puţin unul dintre aceştia (permisie) fac(e) o anumită aserţiune.
în ce priveşte statutul propoziţiilor analitice (deci şi al postulatelor de sens), asertarea lor devine, în conformitate cu legile sistemului (DI sau D2), obligatorie (deci şi permisă), iar asertarea propoziţiilor analitic false devine nepermisă. In aceeaşi situaţie se află, evident, şi tautologiile din logica propoziţiilor.
LUCRĂRI CITATE
[ 1 ] R. Camap, Meaning Postulates, în Meaning and Necessity, Chicago, 1960 (University of Chicago Press, third printing).
[2] J. Hintikka, Knowledge and Belief, Ithaca and London, 1969, Corneli University Press, fourth printing.
[3] J. Hintikka, Some Problems of Deontic Logic, in Risto Hilpinen (edt.), Deontic logic: Introductory
and Systematic Readings, Dordrecht-Holland (Reidel Publishing Company), p. 59-104, 1971.
[4] E. Vasiliu, Analyticity and Selection Restrictions, în „Revue roumaine de linguistique”, XXII,
nr. 3, pp. 271-274, 1977.
[5] E. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
[6] G. H. Wright, An Essay in Deontic Logic and the General Theory of Action, Amsterdam, North
Holland Publishing Company, 1968.
381
ASUPRA NATURII CONCEPTUALE A SENSULUI*
1. Ideea că sensul cuvintelor este de natură conceptuală, că prin cuvinte se exprimă „idei” sau „noţiuni” şi că, în acest fel, limba este o materializare a gândirii prin sunete este veche de mai bine de un secol în lingvistică. Breal, care întemeiază semantica lingvistică în sensul modem al cuvântului, foloseşte termenul de semnificaţie (uneori echivalent cu cel de funcţie) pentru a denumi ceea ce el numeşte „spiritul” cuvântului (în opoziţie cu „corpul” acestuia) sau „ideea” (exprimată de cuvânt), într-o prelegere din 18681. Apartenenţa sensului la domeniul ideal al „operaţiilor spiritului” este, tot după Breal, o idee pe care lingvistica europeană o moşteneşte din Antichitatea greacă 2, pentru care limbajul uman este o formă de manifestare a logosului.
Pe aceeaşi tradiţie se bazează, putem considera, şi teoria saussuriană a semnului bi-partit: un concept (termenul îi aparţine chiar lui Saussure3) legat indisolubil de o expresie sonoră („imaginea acustică”, în terminologia saussure-iană) şi, mai târziu, modul de a înţelege sensul al unor lingvişti ca Marouzeau4, Darmesteter5 sau teorii semantice dezvoltate în ultimele decenii, ca teoria câmpurilor semantice, analiza semică, trăsăturile semantice (universale) despre care vorbesc transformaţionaliştii6. într-adevăr, câmpurile semantice nu sunt altceva decât un fel de „domenii conceptuale” pe care diversele limbi le decupează în diverse feluri prin intermediul cuvintelor. Analiza semică nu este altceva decât o modalitate de a reduce „sensul” la un fascicul de elemente conceptuale care intervin, repetându-se în diverse combinaţii, în structura sensului oricărui cuvânt; altfel spus, analiza semică nu face decât să reducă varietatea infinită de concepte cu un caracter complex la un număr relativ mic de concepte elementare. în aceeaşi situaţie se găsesc şi trăsăturile semantice cu care operează semantica transformaţională.
Ideea identificării sensului cu conceptul apare şi în lingvistica românească încă de la Şăineanu, în 18917, şi este reluată în diverse forme în zilele noastre8.
* în AUB-LLR, XXXIII, 1984, p. 71-78.
1 Breal, 1882: 300.
2 Breal, 1882:244, 245.
3 „Le signe linguistique unit non une chose et un nom, mais un concept [sublinierea mea, E.V.] et une image acoustique”, Saussure, 1971: 98.
4 Marouzeau, 1921: 36-39.
5 Darmesteter, 1925: 32.
6 O privire de ansamblu asupra acestor orientări poate fi găsită la Vasiliu, 1981: 91-106.
7 Şăineanu, 1891: 40, spune: „Vorba nu se identifică cu noţiunea; ea nu este [subl. autorului] noţiunea, ci numai expresiunea ei.”
8 Vezi, de ex., Coteanu, 1957: 184, 185; 1977: 18; Miclău 1970: 89-90.
382
Aceeaşi idee stă şi la baza lucrărilor româneşti de analiză semică, semantică transformaţională etc.9
în mod oarecum paralel, opinia că sensul este o entitate conceptuală a fost susţinută şi de o scrie de logicieni ca Frege10, Russell, Camap, Church etc., fapt care a contribuit la întărirea opiniei similare existente deja în lingvistică, în urma influenţei pe care cercetările de semantică logică au început să o exercite asupra unui număr de lingvişti, în ultimii 20-30 de ani.
Pe de altă parte, identificarea dintre sens şi concept a fost şi continuă să fie contestată de o serie de logicieni, lingvişti sau de către unii dintre cei care se ocupă de filozofia limbajului. Fără intenţia de a da fie şi numai o sumară idee asupra istoricului acestui punct de vedere, vom menţiona numai faptul că Ogden şi Richards11 întreprind o foarte amănunţită critică a poziţiei „conceptualiste” asupra sensului (atât aceea dezvoltată în lingvistică, cât şi aceea dezvoltată în logică şi în filozofia limbajului) şi că, în lingvistica românească, Rosetti12 este unul dintre primii care pun la îndoială validitatea acestei identificări, sugerând în acelaşi timp ideea că sensul cuvintelor ar fi mai curând „imaginea” pe care vorbitorii şi-o fac asupra obiectelor denotate de cuvânt. Ideea este reluată de I. Coteanu cu 33 de ani mai târziu13.
2. In perioada care începe cam în jurul anilor ’70, concepţia conceptualistă a sensului a căpătat o formă din ce în ce mai elaborată într-un cadru cu un caracter formal foarte pronunţat datorită lucrărilor lui R. Montague14, Hintikka15, Cresswell16 ş.a., care dezvoltă o semantică numită în mod curent intensională.
în ce priveşte sensul unui semn (cuvânt), R. Camap17 a arătat că acesta poate fi interpretat fie în intensiune (ca „proprietate” a unei clase de obiecte - care poate conţine exact un singur element, în cazul semnelor numite individuale, cum sunt numele proprii - sau „concept” sub a cărui incidenţă cad toate obiectele care alcătuiesc „sfera” conceptului respectiv), fie în extensiune (ca „clasă” de obiecte la care semnul (cuvântul) respectiv se referă). Intensiunea corespunde, în acord cu Camap, la ceea ce Frege a numit Sinn şi ceea ce în terminologia adoptată de Ogden şi Richards se numeşte reference]S, în timp ce extensiunea corespunde la ceea ce Frege a numit Bedeutung şi ceea ce în terminologia lui Ogden şi Richards se numeşte referent19.
9 Pentru o privire de ansamblu asupra cercetărilor româneşti de semantică, până în anii ’70, vezi Vasiliu: 1978.
10 Frege, 1977: 235-312.
11 Ogden & Richards, 1923: 1-8, 160-184.
12 Rosetti, 1943:30-31.
13 Coteanu & Bidu-Vrănceanu, 1975: 32-38.
14 Montague, 1970.
15 Hintikka, 1969, se ocupă de logica conceptelor „şti” şi „crede”.
16 Cresswell, 1973.
17 Camap, 1960: 23-32.
18 Ogden & Richards, 1923: 11.
19 Ibidem.
383
în acord cu Camap20, intensiunea determină extensiunea, în sensul că, odată cunoscută intensiunea unui cuvânt, acesta poate fi aplicat în mod corect tuturor obiectelor corespunzătoare semnului (cuvântului) respectiv.
în semantica intensională (de tip Montague şi/sau Cresswell), intensiunea unui semn este considerată a fi o funcţie definită pe o mulţime de obiecte, W, numite lumi posibile, şi ale cărei valori sunt mulţimi de obiecte care aparţin domeniului U al discursului (mulţimea U poate fi sumar definită ca totalitatea obiectelor la care se referă semnele unui limbaj). Fiecărui semn (descriptiv), a, dintr-un limbaj oarecare, L, îi este asociată o funcţie, cp, numită intensiunea semnului a.
Se poate observa că definiţia pe care intensiunea o primeşte în semantica intensională are un caracter strict formal şi, ca atare, suntem îndreptăţiţi să dăm acestui concept formal orice interpretare care se poate dovedi a fi nu numai rezonabilă, dar şi cu capacitate explicativă pentru domeniul de fapte pe care îl avem în vedere.
în această ordine de idei ţinem să insistăm asupra faptului că între definiţia intensiunii ca funcţie (în sensul semanticii intensionale) şi identificarea intensiunii cu un concept (sau cu o proprietate) este o perfectă compatibilitate.
Intr-adevăr, dacă avem în vedere faptele concrete la care se referă o expresie ca „semnificaţia cuvântului a este X”, trebuie să spunem că această expresie nu exprimă altceva decât faptul că cuvântul a se „aplică” obiectelor xj, x2)..., xn,... din U şi „nu se aplică” niciunuia dintre obiectele y[ţ y2, ..., ym, ... din U; sau, mai concret: cuvântul creion se aplică unui număr de obiecte din totalitatea celor despre care putem vorbi în limba română, anume numai acelor obiecte x!ţ Xi,..., xnv.. care sunt, să le spunem, obiecte-creion, şi nu se aplică de către niciun vorbitor care cunoaşte româna şi cunoaşte cuvântul creion unui obiect, y, care este o curcă, sau unui obiect z, care este un cartof etc. Aşadar, observaţia arată că există ceva anume, care, atunci când este cunoscut de vorbitori, face ca un cuvânt, cum este creion, să fie aplicat oricărui obiect, x, care aparţine mulţimii A (= mulţimea creioanelor) şi să nu fie aplicat niciunui obiect, y, dacă acesta aparţine mulţimii  (= complementul mulţimii A, adică mulţimii obiectelor din U care nu sunt creioane). în alţi termeni: vorbitorii deţin, în legătură cu cuvântul creion (ca şi în legătură cu orice alt cuvânt al limbii române pe care îl cunosc) un criteriu pe a cărui bază obiectele din U sunt repartizate fie în mulţimea A (aceea a obiectelor cărora li se aplică cuvântul respectiv), fie în mulţimea Ă (aceea a obiectelor cărora nu li se aplică). în termeni formali, acest „ceva” este exprimat de semantica intensională prin conceptul de intensiune, definit în linii mari, aşa cum am văzut mai sus, printr-o funcţie ale cărei valori sunt mulţimi de obiecte din U; în cazul particular discutat mai sus, putem spune că intensiunea cuvântului creion este o funcţie, tpc, şi că această funcţie are ca valori un număr de mulţimi, Ai, A2, ..., An, ... corespunzătoare diverselor argumente ale funcţiei cpc, luate din mulţimea W, a lumilor posibile. Mulţimea constituită din mulţimile Ai, A2, •*-, Ani reprezintă
20 Camap 1960 a.: 234.
384
totalitatea obiectelor din U cărora li se aplică cuvântul creion, în timp ce oricare dintre mulţimile Ai, A2, An, ... reprezintă acele obiecte din U pe care cuvântul creion le denumeşte în raport cu lumile posibile w(, w2, ..., wn, ... (sau în lumile wi, w2, ..., wn, ...). Mai departe, în acord cu cele spuse aici sub 2., dat fiind că noţiunea de intensiune are o definiţie strict formală, putem da o interpretare noţiunii formale spunând că intensiunea este conceptul căruia îi sunt subsumate mulţimile Ai, A2, •••, An, ... sau reuniunea A a acestor mulţimi. Sau putem da o altă interpretare noţiunii de intensiune, spunând că intensiunea este imaginea pe care vorbitorii o au despre obiectele din mulţimea A; sau că intensiunea este ansamblul de proprietăţi pe care le au obiectele din A; sau că intensiunea este definiţia (lexicografică) a obiectelor cărora semnul li se poate aplica ş.a.m.d.21.
3. Din cele arătate succint sub 2. rezultă că, independent de felul în care intensiunea este înţeleasă, raportul dintre intensiune şi extensiune este unul de determinare, în sensul că intensiunea determină extensiunea. Altfel spus, odată cunoscută intensiunea unui semn (indiferent de faptul dacă intensiunea este văzută camapian, ca „proprietate” sau „concept” ori ca „imagine” - cum au propus unii cercetători - sau ca funcţie de la „lumile posibile” la domeniul discursului), se poate decide pentru oricare obiect din U dacă aparţine sau nu aparţine extensiunii ' semnului respectiv (= dacă semnul poate sau nu poate fi aplicat obiectului respectiv).
Comparând un cuvânt ca pătrat (substantiv) cu un cuvânt ca chefal (specie de peşte), vom constata faptul că orice vorbitor al limbii române căruia i se va spune ce înseamnă primul cuvânt (patrulater cu laturile egale şi unghiurile drepte) va şti să aplice în mod corect cuvântul unor figuri geometrice (bineînţeles, cu condiţia ca vorbitorul respectiv să cunoască sensul tuturor cuvintelor definiţiei), în timp ce nu orice vorbitor căruia i se va spune că chefal este „nume dat mai multor specii de peşti marini, cu partea superioară a capului mare şi turtită şi cu o pată aurie pe opercul” (ap. DEX s.v.) va şti să aplice în mod corect cuvântul vietăţilor acvatice, chiar dacă va cunoaşte precis sensul tuturor cuvintelor din definiţie (inclusiv sensul lui opercul).
S-ar putea spune, în legătură cu observaţia de mai sus, că situaţia derivă din faptul că definiţia celui de al doilea cuvânt este defectuoasă, în timp ce definiţia celui dintâi este o definiţie bună. Realitatea este însă că, pentru cuvintele „obişnuite” (= cele care nu aparţin terminologiilor ştiinţifice), definiţiile lexicografice, oricât ar fi de corecte din punctul de vedere al exigenţelor lexicografiei, sunt principial inapte de a delimita cu exactitate clasa de obiecte denumite de cuvântul respectiv. Orice definiţie de acest fel include o generalizare care porneşte de la observarea întrebuinţării unui cuvânt, a, în raport cu un număr destul de limitat de obiecte. Cel care formulează definiţia nu face altceva decât să selecteze un număr de proprietăţi ale obiectelor observate şi, ulterior, să declare aceste proprietăţi caracteristice pentru toate obiectele în raport cu care a a fost, este şi va fi întrebuinţat. Pentru ca această „generalizare” să reflecte uzul real al
21 La Vasiliu, 1980, sunt discutate câteva dintre aceste interpretări.
385
cuvântului a, ar trebui ca trăsăturile selectate să fie exact trăsăturile esenţiale (în sensul aristotelic) ale obiectelor avute în vedere. Dar cel care vrea să definească obiectele în raport cu care este folosit cuvântul a deţine într-adevăr un criteriu al „esenţialităţii” trăsăturilor? Desigur că nu. In aceste condiţii, ni se pare evident că orice definiţie de acest gen nu poate avea decât un caracter aproximativ.
La acest mod de a raţiona s-ar putea obiecta că definiţia lexicografică nu este „sensul”, ci îl descrie doar în mod aproximativ.
Dar atunci ce este sensul? In mod formal, sensul se defineşte ca funcţie (vezi aici sub 2) care pune în relaţie un semn (cuvânt) cu o mulţime de obiecte. Realitatea este, aşa cum s-a observat în ultimul timp2 , că intensiunea unui semn a
- cel puţin în cazul semnelor descriptive - nu determină în mod univoc extensiunea semnului respectiv. Observaţia este valabilă, în primul rând, pentru limbajul natural şi a fost făcută şi de lingvişti. Baldinger23 remarcă faptul că (în limbile naturale) sunt frecvente cazurile în care sensurilor distincte a două cuvinte distincte nu le corespund în mod necesar mulţimi disjuncte de obiecte (sp. casa şi palacio au sensuri distincte, dar este greu de decis în unele cazuri dacă clădirea x este casa sau palacio). Aşadar, acel „ceva” care reglementează folosirea semnului în raport cu obiectele din univers, care poate fi interpretat ca „proprietate”, „concept”, „mulţime de trăsături”, „definiţie lexicografică”24 şi pe care îl numim intensiune nu este de natură să permită o partiţie netă a obiectelor din univers în obiecte care aparţin extensiunii A a unui semn a şi obiecte care nu aparţin acestei extensiuni.
4. Din faptul că (cel puţin în limbile naturale) există destul de numeroase cazuri în care intensiunea unui semn nu determină în mod clar extensiunea semnului respectiv, unii cercetători înclină să conteste însăşi ideea că extensiunea unui semn, a, este determinată de intensiunea (sensul) semnului respectiv25.
După părerea noastră, renunţarea la principiul determinării extensiunii prin intensiune nu este nici unica, nici cea mai avantajoasă cale pentru a evita dificultăţile de natura celor discutate sub 3.
După Camap26, mărimea clasei de obiecte în legătură cu care nu se poate decide cu certitudine dacă aparţin sau nu extensiunii unui semn dat măsoară gradul de „imprecizie” a intensiunii semnului respectiv. Aşadar, pentru a reveni la exemplele amintite în rândurile precedente: dacă pentm un număr n de vietăţi acvatice nu putem decide cu certitudine dacă aparţin sau nu extensiunii cuvântului chefal, trebuie să spunem că n exprimă gradul de imprecizie a intensiunii (sensului) cuvântului menţionat; dacă pentru m clădiri un vorbitor al spaniolei nu poate decide dacă aparţin extensiunii cuvântului casa (sau dacă nu cumva aparţin extensiunii unor cuvinte ca palacio sau cabana), trebuie să spunem că m măsoară gradul de imprecizie a intensiunii cuvântului sp. casa.
22 Vezi Putnam, 1978; Comilescu, 1983, face o clară şi sistematică trecere în revistă a lucrărilor din ultimii ani în care se contestă ideea că intensiunea unui semn îi poate determina în mod univoc extensiunea (= mulţimea de obiecte cărora semnul li se aplică în mod apropriat).
23 Baldinger, 1970: 49-50.
24 Pentru variatele posibilităţi de „interpretare” a intensiunii, vezi Vasiliu, 1980.
25 Vezi nota 22.
26 Camap, 1960 a.
386
Avem a face deci nu cu imposibilitatea de a fixa extensiunea unui cuvânt prin intensiunea sa, ci cu caracterul imprecis sau vag al intensiunii cuvintelor în discuţie. Cum majoritatea cuvintelor (descriptive) din limbajul natural prezintă această caracteristică (relevată de cei care pun la îndoială posibilitatea determinării extensiunii prin intensiune), este firesc să admitem că intensiunea cuvintelor (descriptive) din limbajul natural se caracterizează printr-un caracter vag, imprecis21.
Concluzia firească a acestei situaţii poate fi deci şi alta decât aceea că (cel puţin în limbile naturale) intensiunea nu determină extensiunea, şi anume aceea că în limbile naturale extensiunile (cuvintelor descriptive) nu sunt mulţimi ordinare, ci mulţimi vagi (= engl. fuzzy sets).
în lumina consideraţiilor din acest paragraf, putem admite în continuare că intensiunea unui semn, a, este o funcţie, cpa, definită pe mulţimea W, a lumilor posibile. Vom adăuga însă că valorile pe care (p0 le ia pentru diversele argumente din W (lumi posibile) sunt mulţimi vagi.
Mai departe, în măsura în care vrem să dăm o „interpretare” conceptului formal reprezentat de cpa, putem spune că cpa este tot un concept, însă un concept vag (engl. fuzzy concept). în aceste condiţii, este clar că o „definiţie” a unui concept vag nu poate avea decât tot un caracter vag. De aici şi explicaţia faptului că o definiţie lexicografică a unui cuvânt (descriptiv) uzual nu poate servi la delimitarea strictă a extensiunii cuvântului respectiv, tot aşa cum nici „conceptul” (vag) pe care îl defineşte nu poate servi la delimitarea strictă a extensiunii. Situaţia rămâne aceeaşi şi în cazul în care interpretăm funcţia q>a ca fiind o „imagine” a obiectelor aparţinând extensiunii lui a sau o „proprietate” caracteristică obiectelor acestei extensiuni sau un „fascicul de proprietăţi” caracteristice acestor obiecte. „Imaginea”, „proprietatea” sau „proprietăţile” (din fasciculul respectiv) sunt, în ultimă instanţă, entităţi care cad sub incidenţa a ceea ce numim „concepte vagi”.
Rămâne să precizăm foarte sumar într-un mod ne-formal ce este o mulţime vagă, pentru ca cei nefamiliarizaţi cu acest concept să poată sesiza exact semnificaţia discuţiei din acest paragraf. O mulţime vagă este o mulţime care admite (sau presupune) grade de apartenenţă a elementelor ei constitutive. In cazul unei mulţimi ordinare, A, pentru un element oarecare, x, din U, avem fie relaţia xeA (x aparţine la A), fie relaţia x<£ A (x nu aparţine la A). In cazul unei mulţimi vagi, sA, relaţia de apartenenţă xe s4 poate lua diverse valori, între 0 (= x nu aparţine la sA) şi 1 (= x aparţine la 'A)\ deci apartenenţa lui x la s4 poate lua valori ca 0; 0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5; ... 0,9; 1 ; sau 0; 0,01; 0,02; ... 0,99, 1 etc. Prin urmare, un element x din U poate să aparţină la .'A. într-o măsură mai mare sau mai mică. Conceptul corespunzător unei mulţimi vagi este un concept vag; când avem a face cu mulţimi ordinare, în cazul definiţiilor intensionale, spunem că xe A dacă şi numai dacă „x are proprietatea C„” sau „cade sub conceptul Ca”; în cazul mulţimilor vagi, elementele care le aparţin au proprietatea definitorie a mulţimii în grade diferite sau „cad sub conceptul” definitoriu al mulţimii în grade diferite. Spunem deci că x are proprietatea Ca în gradul 0; 0,1; 0,2; ... 0,9; 1.
27 Este ideea pe care am susţinut-o în Vasiliu, 1981, 118-121.
387
Cele discutate în acest paragraf ne duc în mod rezonabil la concluzia că tot ce apare ca difuz, ca imposibil de delimitat cu claritate în ceea ce suntem obişnuiţi să numim sens în limbajul natural poate fi captat şi formulat cu exactitate în termenii aparatului conceptual furnizat de teoria mulţimilor vagi şi a conceptelor vagi (corespunzătoare acestor mulţimi).
Nu este deci cazul să repunem în discuţie întreg eşafodajul teoretic legat de semantica limbajului natural, elaborat şi perfecţionat în mod continuu în ultimii 20-30 de ani, ci este suficient să admitem ideea că în semantica limbajului natural intervin nu concepte şi mulţimi bine definite, ci concepte şi mulţimi vagi28. Cu această condiţie, vechile şi fundamentalele distincţii intensiune / extensiune (= sens / referinţă), determinarea extensiunii prin intensiune ş.a. rămân valabile şi, în măsura în care s-au dovedit a fi semnificative pentru semantica limbajului natural - şi întreaga literatură a ultimilor 20 de ani arată că s-au dovedit a fi semnificative - îşi păstrează în continuare valabilitatea.
Nu putem încheia aceste rânduri fară a releva următorul lucru. Ideea că pentru semantica limbajului natural este mai convenabilă logica mulţimilor şi conceptelor vagi, şi nu logica mulţimilor şi conceptelor bine definite, nu este nouă şi nici nu ne aparţine. Rândurile de mai sus şi-au propus doar să arate că principalele dificultăţi teoretice şi practice legate de teoria pe care am numit-o „conceptualistă” asupra sensului, foarte răspândită şi foarte veche în lingvistică şi, în acelaşi timp, foarte insistent criticată de-a lungul anilor şi din foarte diverse puncte de vedere, pot fi eliminate în momentul în care acceptăm ideea că, în limbile naturale, cuvintele descriptive se referă la mulţimi vagi şi că referinţa la aceste mulţimi se face prin intermediul intensiunii care, la rândul ei, nu este altceva decât un concept vag. Odată acceptată această idee, o serie întreagă de critici (dintre care numai o parte au fost avute în vedere aici) îşi pierd obiectul.
LUCRĂRI CITATE
Baldinger, 1970 Breal 1882 Camap, 1960 Camap, 1960 a Comilescu, 1983 Coteanu, 1957
= K. Baldinger, Teoria semantica. Hacia una semantica moderna, Madrid [Edicioneis Alcalâ].
= Michel Breal, Melanges de mythologie et de linguistique, 2mc edition, Paris [Hachette],
= Rudolf Camap, Meaning and Necessity, 3rd impression, Chicago [The University of Chicago Press].
= Rudolf Camap, Meaning and Synonymy in Natural Language, în Camap 1960 (Supplement), pp. 233-247.
= Alexandra Comilescu, Word Meaning, as Formal and Factual Object, în RRL XXVIII, nr. 6, pp. 495—509.
= I. Coteanu, Note pe marginea câtorva studii recente despre cuvânt, în SCL VIII, nr. 2, p. 173-191.
28 Moisil, 1975, motivează dezvoltarea unei logici a mulţimilor şi conceptelor vagi pornind de la sensul unor cuvinte din limbile naturale; Lakoff, 1973, propune o abordare a semanticii limbajului natural în termeni de mulţimi şi concepte vagi.
388
Coteanu, 1977
Coteanu & Bidu-Vrănceanu
Cresswell, 1973 Darmesteter, 1925
Frege, 1977
Hintikka, 1969
Lakoff, 1973
Miclău, 1970 Moisil, 1975
Montague, 1970
Ogden & Richards, 1923
Putnam, 1978
Rosetti, 1943 Saussure, 1971
Şăineanu, 1891 Vasiliu, 1978
Vasiliu, 1980 Vasiliu, 1981
I Coteanu, Semantica şi funcţia reflexivă a limbii, în PLG VII, p. 15-21.
I Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, voi. II, Bucureşti [EDP],
M.J. Cresswell, Logics and Languages, London [Methuen & Co], Arsene Darmesteter, La vie des mots etudies dans leurs significations, Paris [Delagrave],
Gottlob Frege, Scrieri logico-filozofice I (traducere şi studiu introductiv de Sorin Vieru), Bucureşti [ESE],
Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief. An Introduction to the Logic of the Two Notions, Ithaca, London [Corneli University Press],
= George Lakoff, Hedges: A Study in Meaning Criteria and the Logic of Fuzzy Concepts, in Chicago Papers [University of Chicago Press],
= Paul Miclău, Le signe linguistique, Paris [Klincksieck],
= Gr. C. Moisil, Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat, Bucureşti [ESE],
= R. Montague, English as a Formal Language, în Bruno Vissentini, Linguaggi nella societă, Milano [Edizioni di communitâ], pp. 189-223.
= C.K. Ogden, I.A. Richards, The Meaning of Meaning, New York [Harcourt, Brace & World].
= H. Putnam, Meaning, Reference and Stereotypes, în F. Guenthner and M. Guenthner-Reutter (eds.), Meaning and Translation. Philosophical and Linguistic Approaches, New York, pp. 61-82 [New York University Press].
= A. Rosetti, Le mot. Esquisse d’une theorie generale, Bucarest, Paris.
= F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Publie avec la collaboration de Albert Riedlinger, Paris [Payot], par Charles Bally et Albert Sechehaye.
= Lazăr Şăineanu, Raporturile între gramatică şi logică, Bucureşti [Socec].
= Emanuel Vasiliu, Romanian Semantics, în Current Trends in Romanian Linguistics (= RRL XXIII, nr. 1—4 şi CLTA XV, nr. 1-2), pp. 225—291.
= Emanuel Vasliu, Sens şi definiţie lexicografică, în SCL XXXI, nr. 5, p. 631-635.
= Emanuei Vasiliu, Some Problems in Semantic Investigations, în Rebecca Posner and John N. Green (eds.), Trends in Românce Linguistics and Philology, voi. II, The Hague, Paris, pp. 89-125 [Mouton].
JUDECĂŢI „DE OPINIE” ŞI „REFERENTUL” DISCURSULUI POETIC*
1. Marcus, 1970, p. 47-^8 consideră că una din caracteristicile distinctive ale discursului poetic (în opoziţie cu discursul ştiinţific) este faptul de a fi neutru în raport cu valoarea de adevăr. Astfel, de ex., despre o propoziţie ca Neamuri pierdute vecii întregi / Stau condensate-n rânduri de flacoane sau Tâmpla cerului s-apleacă (Arghezi, Vraciul, în Versuri, 1950, p. 100) nu ne întrebăm dacă este adevărată sau falsă şi, probabil, nici poetul nu le formulează cu intenţia de a ne informa cu privire la o stare de lucruri existentă.
Am încercat, cu altă ocazie, să sugerăm un mod diferit de a vedea chestiunea adevărului în raport cu discursul poetic. în Vasiliu, 1978 b, p. 282, atrăgeam atenţia asupra faptului că se poate considera că existenţa unei contradicţii între ceea ce se spune într-o propoziţie (a discursului poetic) şi ceea ce se crede sau se ştie în interiorul unei comunităţi culturale (şi lingvistice) cu privire la starea reală a universului face necesară interpretarea celor „spuse” în propoziţia respectivă. Ceea ce numim „interpretare” constă, în fond, în modificarea ansamblului de opinii pe care le deţinem ca membri ai unei comunităţi culturale şi lingvistice. în urma unei astfel de modificări, între setul de propoziţii despre care o colectivitate crede sau ştie că sunt adevărate şi o anumită propoziţie, p, a discursului care intră în contradicţie cu acesta, se stabileşte un raport de compatibilitate.
In cele ce urmează vom încerca să captăm această idee în termenii unui sistem formal, ceea ce, în intenţia noastră, este de natură să aducă unele precizări în ce priveşte înţelesul termenului de „interpretare” a discursului poetic.
2. întrucât, după cum se ştie, sistemul de opinii al unei colectivităţi determinate într-o împrejurare determinată nu depinde în mod necesar de adevărul sau falsul propoziţiilor care constituie „obiectul” acestor opinii, este raţional să considerăm că ceea ce putem numi „opinie colectivă” reprezintă mai curând atitudinea exprimată prin verbul a crede decât cea exprimată de verbul a şti. Vom spune că opiniile sunt de natură doxastică.
Aceasta deoarece, dacă avem în vedere logicile celor două verbe (cf. Hintikka, 1969; Vasiliu, 1978 a), o propoziţie de tipul se ştie că p implică logic propoziţia p, în timp ce o propoziţie de tipul se crede că p nu implică logic propoziţia p. Altfel spus, din adevărul propoziţiei se ştie că p se deduce în mod necesar că p este adevărat, în timp ce din adevărul propoziţiei se crede că p nu se deduce că p este adevărat.
* în CL XXX (1985), nr. 1, p. 67-72.
390
Vom prezenta, mai departe, elementele de bază ale unei semantici a verbului crede diferită atât de aceea din Hintikka, 1969, cât şi de sistemele descrise în Vasiliu, 1978 a.
Vom considera, un model de forma unde:
W este o mulţime de obiecte numite „lumi posibile”: W = {wi, ..., w;, ...} (pentru conceptul de „lume posibilă” cu accepţia dată aici, vezi Vasiliu, 1978 a)
R este o relaţie definită pe mulţimea W, numită relaţie de „alternativitate” sau „accesibilitate”. Relaţia R este: (i) nonr efl exi vă: (3w,) ~ R(w„ w;) (= există o lume, w„ care nu este propria ei alternativă); (ii) nontranzitivă: (3w;), (3hj), (3wk) (R(wt, wj) şi R(ws, wk) şi ~ R(wt, wk)) (= există o lume, wk, astfel încât vvk este alternativa lumii vij, care, la rândul ei, este alternativa lumii vi1,, fară ca wk să fie alternativa lumii w,); (iii) simetrică: (C/w,) (Uwj) (dacă R(wj, w,), atunci R(wj, w,)) (= pentru oricare două lumi posibile, w„ Wj, dacă wj este alternativa lumii wf, atunci wj este alternativa lumii wj). (Pentru lămuriri asupra interpretării date relaţiei R, cf. Vasiliu, 1978 a.)
în cele ce urmează, vom folosi termenul de B-alternativă (a lumii w{) pentru orice lume, w,, pentru care R(w„ wj) are loc, în condiţiile în care are proprietăţile (i)—(iii)-
Atât în cazul sistemului lui Hintikka, cât şi în cazul sistemelor DT, DS4 din Vasiliu, 1978 a, relaţia R nu este simetrică', sistemul lui Hintikka este echivalent cu DS4 şi se caracterizează prin proprietatea de tranzitivitate a relaţiei R care este în acelaşi timp nonreflexivă şi nonsimetrică; sistemul DT se caracterizează prin faptul că R este nonreflexivă, nontranzitivă şi simetrică.
V este o funcţie care asociază oricărei perechi constituite din o propoziţie (p, q etc.) şi o lume posibilă (w„ w,) una şi numai una dintre valorile A (= adevărat) sau F (= fals).
Notăm prin p, q, r o propoziţie oarecare; prin Dd simbolizăm expresia se crede că, iar prin 0D expresia este credibil că. Expresii ca 0Dp şi 0Dp vor simboliza deci propoziţii ca se crede că p şi, respectiv, este credibil că p. Celelalte semne sunt cele uzuale în logică: ‘~’= negaţie; ‘a’= conjuncţie; ‘v’ = disjuncţie; ‘z>’ = implicaţie; ‘ = ’ = echivalenţă.
Regula de adevăr pentru Dd este
2.1.V(DDp, w;) = A dacă (Uwj) (dacă R(w,-, w,), atunci V(p, w,) = A);
V(mDp, Wj) = F dacă (3w;) (R(w„ w,) şi V(p, Wj) = F)
Modalizatorul 0D se defineşte după cum urmează, prin referire la Dq :
2.2. V(0Dp, w;) = A dacă V(~ Do ~ p, Wj) = A Numim DB sistemul schiţat aici mai sus1.
în consideraţiile introductive din acest paragraf arătam că din faptul că se crede că p nu se poate deduce că p este adevărat, deoarece propoziţia ~p nu „contrazice” faptul că se crede că p.
1 B se justifică prin aceea că acest sistem este derivat din sistemul modal al lui Brouwer (cf. Hughes & Cresswell, 1972).
391
Această relaţie între o propoziţie şi ceea ce se crede despre ea este caracteristică pentru toate sistemele doxastice (= sistemele în care operatorul modal este interpretat ca „a crede”). Vom exprima caracteristica menţionată prin următoarea teoremă privitoare la sistemele doxastice pe care le avem în vedere:
2.3. Propoziţiile Ddp şi ~p nu sunt contradictorii în niciunul din sistemele DT, DS4 şi DB.
Consecinţa imediată a teoremei 2.3. este:
2.4. Consecinţă imediată. Propoziţiile dd ~ p şi p nu sunt contradictorii în
niciunul din sistemele DT, DS4 şi DB.
Ceea ce caracterizează sistemul DB în comparaţie cu toate celelalte sisteme doxastice este faptul că o propoziţie oarecare p implică logic propoziţia Dd 0Dp ; altfel spus: dacăp este adevărată, atunci se crede căp este credibil:
2.5. Propoziţiap zd ud 0d/? este validă în DB.
Teorema 2.5 trebuie înţeleasă ca afirmând că (într-o colectivitate) se crede că este credibil tot ceea ce este adevărat.
Urmarea directă a teoremei 2.5. este:
2.6. Dd^qP este consecinţa logică a propoziţieip.
Din 2.1. şi 2.6. rezultă:
2.7. Dacă V(p, w,) = A, atunci (Uwj) (dacă R(w„ Wj), atunci V(0Dp, Wj) = A)
Teorema 2.7. arată că, dacă o propoziţie oarecare, p, este adevărată într-o
lume oarecare, m\, lumea w, putând fi eventual lumea reală, atunci propoziţia 0Dp este adevărată în toate B-alternativele lumii vv, (lumii reale); sau: p este credibilă în toate B-alternativele lumii w-,.
3. Introducem, mai departe, câteva concepte pe care le vom utiliza în legătură cu semantica discursului poetic.
Avem în vedere ceea ce vom numi conformitate sau disconformitate doxastică (D-conformitate, respectiv D-disconformitate). O propoziţie p este considerată conformă sau disconformă doxastic, prin raportare la o anumită atitudine doxastică, conformitatea (disconformitatea) fiind legată totdeauna de o anumită lume posibilă, vv;. Vom spune că o propoziţie p este D-conformă (disconformă) în vv,. Conformitatea (disconformitatea) poate fi, după cum vom vedea, puternică sau slabă.
3.1. Fie p o propoziţie pentru care are loc V(p, wj = A.
a. Propoziţia p este D-puternic conformă în wx dacă V(dd/a,vv!) = A
b. Propoziţia p este D-slab conformă în wj dacă V(0D/>, wi) =A
c. Propoziţiap este D-puternic disconformă în w-, dacă V(Dd ~p,w) = A
d. Propoziţia p este D-slab disconformă în dacă V(0D~p, w,) =A.
392
Ţinând seamă de 3.1. şi 2.7. se poate formula următoarea teoremă:
3.2. Fie Wj o lume oarecare (eventual, lumea reală).
a. Dacă p este D-puternic conformă în rv„ atunci în toate B-altemativele lumii Wjp este D-slab conformă.
b. Dacă p este D-slab conformă în w,, atunci există o B-altemativă, wj, a lumii Wj, şi p este D-slab conformă în Wj.
c. Dacă p este D-puternic disconformă în Wj, atunci în toate B-altemativele lumii Wj propoziţia ~ p este D-slab disconformă.
d. Dacă p este D-slab disconformă în w„ atunci există o B-altemativă, wp a lumii Wj, şi ~ p este D-slab disconformă în Wj.
Din c. şi d. rezultă că dacă o propoziţie oarecare, p, este puternic sau slab disconformă într-o lume, Wj ( = nu este conformă cu ceea ce se crede sau este credibil că este adevărat), atunci în toate sau, respectiv, în unele dintre B-altemativele lumii Wj, negaţia propoziţiei p (= ~p) este aceea care este slab disconformă (= nu este conformă cu ceea ce este credibil a fi adevărat). în toate sau cel puţin în una din alternative, ceea ce s-a crezut a fi adevărat în Wj nu mai este conform cu ceea ce este credibil în lumea (sau lumile) alternative.
Atragem atenţia asupra faptului că, în conformitate cu modul în care este definită funcţia V şi negaţia (= ‘~’), a spune că o propoziţie ca p este puternic sau slab disconformă înseamnă a spune că ~p este puternic sau slab conformă şi, invers, a spune că ~p este puternic sau slab conformă înseamnă a spune că p este puternic sau slab disconformă.
Pe de altă parte, valoarea funcţiei V pentru o propoziţie, p, în raport cu o lume posibilă, Wj, depinde (atunci când valoarea de adevăr a propoziţiei nu este logic sau analitic determinată) de starea de fapt din lumea Wj. In acelaşi timp, dacă V(p, w;) = A, atunci V(~p, Wj) = F şi invers: dacă V (~ p, w;) = A, atunci V(p, w;) = F. în aceste condiţii, a spune că o propoziţie oarecare, p, este D-conformă sau D-disconformă înseamnă mai întâi a admite că p este adevărată în wt şi, în al doilea rând, a o raporta la ceea ce se crede sau este credibil în lumea respectivă.
4. Vom încerca acum să arătăm cum conceptele introduse în §3. sunt utilizabile în elucidarea mecanismului de „interpretare” a discursului poetic.
Să presupunem că w-, este lumea reală şi că în wt se crede că p este falsă, deci V(mD ~p, Wj) = A. în acelaşi timp, dacă se consideră propoziţia p însăşi, pentru aceasta trebuie să aibă loc fie (i) V(p, w,) = A, fie (ii) V(p, W;) = F.
Din punctul de vedere al unui observator (care face sau nu face parte din w;) alegerea uneia dintre valorile (i) sau (ii) este determinată de starea de lucruri din w, (sau, în cazul când observatorul este în Wj, este posibil ca alegerea să fie determinată de atitudinea doxastică existentă în w;):
(a) Să presuspunem că, în urma unei verificări, se alege alternativa (ii). In acest caz, propoziţia p este înţeleasă ca descriere a unei stări de fapt care confirmă o anumită atitudine doxastică.
(b) Să presupunem că, în urma unei verificări, se alege alternativa (i), care disconfirmă o anumită atitudine doxastică. în aceste condiţii, în urma celor stabilite în 3.2.C. urmează că:
393
(c) în toate lumile diferite de cea reală, dar compatibile cu ceea ce se crede în lumea reală (= alternativele lumii reale) este credibil că p este adevărat şi că ceea ce, în Lumea reală, se crede a nu fi adevărat (adică ~p) nu este conform cu ceea ce este credibil în aceste lumi (diferite de cea reală, dar - încă o dată - compatibile doxastic cu aceasta).
Cele arătate aici sub (b), (c) captează mecanismul de abandonare a unui sistem de opinii în urma faptului că realitatea disconfirmă anumite opinii. Este ceea ce se întîmplă atunci când se spune că „Am crezut în mod greşit că p, întrucât p nu este adevărat”.
(b1) Să presupunem acum că alternativa (i) este aleasă nu în urma unei verificări efective, ci în urma faptului că se acordă încredere celui care formulează propoziţia p (emitentul ei este definit prin faptul că nu formulează decât propoziţii adevărate). In acest caz atitudinea nD ~p este disconfirmată nu de realitate în mod direct, ci de ceea ce se admite a fi realitate datorită creditului acordat unui emitent.
Consecinţa lui (b') este tot (c).
Cele arătate sub (b'), (c) captează mecanismul de abandonare a unui sistem de opinii în urma faptului că cele afirmate de cineva căruia i se acordă un anumit credit infirmă anumite opinii. Este ceea ce se întâmplă atunci când se spune că: „Am crezut în mod greşit că p, întrucât x spune că p nu este adevărat”.
Este suficient acum să admitem (în mod cu totul raţional) că poetului i se acordă totdeauna prin convenţie statutul de persoană care spune numai lucruri adevărate, chiar şi în cazul în care lucrurile spuse de el disconfirmă sistemul uzual de opinii, pentru a ajunge la mecanismul de „interpolare” a discursului poetic, de pătrundere în ceea ce se numeşte „universul poetic”. Acesta din urmă poate fi descris în termenii B-altemativelor la lumea reală în care propoziţiile considerate în lumea reală incredibile devin credibile, iar propoziţiile crezute a fi adevărate în lumea reală devin disconforme în raport cu ceea ce în aceste lumi (diferite de cea reală) este credibil.
In particular: dacă p este primul exemplu din § 1. şi q cel de al doilea, în lumea reală Dd ~p, nD ~q sunt ambele adevărate; prin (b') propoziţiile p, q sunt considerate adevărate în lumea reală (şi deci D-putemic disconforme cu această lume). Prin (c), în toate B-alternativele lumii reale 0D p, ()D q sunt adevărate, după cum tot adevărate sunt în aceste alternative şi propoziţiile ~p, ~q (conform cu 2.1), care sunt însă D-slab disconforme în aceste lumi. Suntem, prin urmare, în prezenţa unui sistem de opinii restructurat şi adaptat propoziţiilor admise ca adevărate.
Mi se pare util să observăm că, în termenii conceptelor introduse aici, se pot exprima cu exactitate două idei importante legale de „înţelegerea” discursului poetic:
A. Se poate face distincţia între „semnificaţia literală” a textului şi „semnificaţia lui profundă”: dacă spunem pur şi simplu că propoziţiile p, q sunt false, ne vom limita la semnificaţia literală a celor două propoziţii. Dacă vom admite că p, q sunt adevărate (datorită convenţiei care se stabileşte între cititor şi poet), va trebui să imaginăm lumi în care considerăm căp, q sunt credibile, iar ~p, ~q (crezute a fi adevărate în realitate) sunt nonconforme cu ceea ce e credibil.
394
B. Se poate capta ideea că experienţa lumii reale intervine într-un anumit mod în înţelegerea mesajului poetic: ceea ce este credibil în universul poetic (lumile B-altemative la lumea reală) rezultă din modificarea sistemului de opinii din lumea reală (nD~p, oD ~q sunt înlocuite cu 0Dp, 0Dq): propoziţiile D-putemic conforme în lumea reală (~p, ~ q) devin D-slab disconforme în universul poetic.
LUCRĂRI CITATE
Jaakko Hintikka, Knowledge and Belief. An Introduction to the Logic of the Two Notions (fourth printing). Ithaca & London, Corneli University Press.
G.E. Hughes & M.J. Cresswell, An Introduction to Modal Logic, Mathuen & Co., London.
Solomon Marcus, Poetica matematică, Bucureşti, Editura Academiei. E. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
E. Vasiliu, Romanian Semantics, în A. Rosetti şi Sanda Golopenţia-Eretescu (eds.), Current Trends in Romanian Linguistics (RRL XXIII, 1^ şi CLTA XV, 1-2), pp. 255-291.
“PROPOSITIONAL ATTITUDES” AND THE “REFERENT”
OF THE POETIC DISCOURSE
ABSTRACT
If a sentence, p, is generally believed to be false (= it is generally believed non-p) and some poetic discourse happens to contain the assertion of p, the “receiver’s” reaction is not the rejection of p as being false (because the common belief is that p is not the case); on the contrary, the “receiver” is rather ready to trust the poet and to change his belief about p. This kind of accommodating beliefs to the “assertions” of poetic discourse is claimed here to be an essential feature of “understanding” poetic texts.
In order to capture in formal terms such “belief accomodation” processes, a doxastic system of Browerian type is outlined (the accessibility relation is symmetric and intransitive). In such a system, a sentence which is believed to be true in some definite world (for example, in the actual one) is allowed to be dis-believed in some of its “alternative worlds”, without getting into contradiction. It amounts to say that in terms of such a system one can represent the fact that the “received’ is in a position to imagine a possible world (alternative to the actual one) in which p is credible exactly because it is asserted (within poetic discourse), although in the actual world the common belief is that p is false.
Hintikka, 1969
Hughes & Cresswell, 1972 =
Marcus, 1970 =
Vasiliu, 1978 a =
Vasiliu, 1978 b
DEFINIŢIA SENSULUI SAU DEFINIŢIA OBIECTULUI?*
1. Una dintre întrebările pe care lexicograful preocupat de metodă le pune în mod frecvent este cu privire la faptul dacă definiţiile pe care le construieşte se referă la „sensul” cuvintelor sau la „obiectul (obiectele)” de care cuvintele sunt legate. Această întrebare ia uneori forma „definiţie lingvistică sau definiţie enciclopedică?” unde, după toate aparenţele, calificativul lingvistic este legat de definiţia sensului, în timp ce calificativul enciclopedic este legat de definiţia obiectului (obiectelor).
Răspunsul destul de obişnuit la o astfel de întrebare este că o definiţie lingvistică trebuie să aibă în vedere sensul (cuvântului), şi nu obiectul (obiectele) pe care acesta le denumeşte; transpus în termenii distincţiei definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică, răspunsul uzual pare a fi: definiţia lingvistică are în vedere sensul cuvântului de definit, în timp ce o definiţie enciclopedică are în vedere obiectul (obiectele) la care se referă cuvântul de definit.
In cele ce urmează vom încerca să vedem dacă şi în ce măsură o astfel de întrebare este bine pusă.
2. Lăsând pentru un moment la o parte distincţia pe care unii o fac între SENS şi concept, ni se pare cu totul justificată şi justificabilă ideea că o definiţie lingvistică are în vedere conceptul (sensul) cuvântului. Mai exact am putea spune că o astfel de definiţie are în vedere ceea ce logica formală numeşte „conţinutul” conceptului, întrucât specifică „notele” sale caracteristice. De exemplu, într-o definiţie ca: „Pasăre călătoare cu pene cenuşii, cu coada lungă cu pete albe, care îşi depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte pasări şi care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate”, pe care DEX o înregistrează pentru cuvântul cuc, ceea ce este exprimat prin cuvintele şi/sau grupurile (i) pasăre, (ii) călătoare, (iii) îşi depune ouăle în cuiburi străine, (iv) ouăle sale sunt clocite de alte păsări (în ale căror cuiburi cucul îşi depune ouăle), (v) emite un sunet caracteristic poate fi considerat ca alcătuind „conţinutul” cuvântului cuc; altfel spus, cele înregistrate sub (i) - (v) reprezintă „notele” acestui concept.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere faptul că orice concept are şi o „sferă”, alcătuită din totalitatea obiectelor care cad sub incidenţa conceptului respectiv, şi că „sfera” unui concept este determinată de conţinutul lui, aflându-se într-un raport invers proporţional cu acesta: cu cât conţinutul este mai bogat, cu atât sfera este mai restrânsă, şi invers, cu cât conţinutul este mai sărac, cu atât sfera este mai largă. Acest raport decurge, după cum se ştie, în mod firesc din faptul că
* în SCL XXXVII (1986), nr. 2, p. 85-91.
396
„notele” care alcătuiesc conţinutul unui concept nu sunt altceva decât proprietăţi ale obiectelor care cad sub incidenţa conceptului: cu cât aceste proprietăţi sunt în număr mai mare, cu atât numărul de obiecte care se caracterizează prin întreg acest ansamblu de proprietăţi este mai mic (şi invers).
Din această observaţie foarte simplă şi care a fost făcută de mult timp de către cei care, de-a lungul timpului, s-au ocupat de teoria conceptelor, rezultă că, în ultimă instanţă, ceea ce numim „conţinutul” unui concept nu este altceva decât o sumă de proprietăţi ale obiectelor care cad sub incidenţa conceptului respectiv. Aşadar, prin operaţia de definire a unui concept cu ajutorul „notelor” care intră în conţinutul său nu facem decât să enumerăm un număr de proprietăţi ale obiectelor.
La cele de mai sus credem că este util să adăugăm următoarea observaţie. în cazul în care am vrea să precizăm care anume este „sfera” (comprehensiunea) unui concept oarecare, de exemplu cel de „cuc”, nu am putea-o face decât prin indicarea proprietăţilor pe care le au în comun toate obiectele care cad sub incidenţa acestui concept. Căci practic este imposibil să determinăm os ten siv totalitatea obiectelor care alcătuiesc sfera conceptului respectiv şi, pe de altă parte, nu dispunem de un număr de „etichete” (= nume proprii) cu ajutorul cărora să putem face o „enumerare” (teoretic posibilă) a tuturor obiectelor-cuc.
Concluzia celor arătate este, în mod natural, următoarea: chiar în cazul în care, pornind de la ideea că o definiţie lingvistică este o definiţie a conceptului-sens, această definiţie se face în termeni de proprietăţi ale obiectelor (care cad sub incidenţa acestui concept). în cazul în care considerăm că o definiţie lingvistică are rolul nu de a defini un concept-sens, ci pe acela de a indica pur şi simplu care sunt obiectele denumite de cuvântul de definit, această operaţie se face, din nou, în termeni de proprietăţi ale obiectelor.
în lumina celor discutate în acest paragraf, ni se pare perfect justificat să considerăm că, indiferent de faptul dacă lexicograful îşi propune să definească sensul unui cuvânt sau obiectele la care cuvântul se referă, definiţia sa nu face altceva decât să exprime proprietăţile obiectelor pe care le denumeşte cuvântul respectiv.
Ţinând seama de natura conceptuală atribuită sensului, atât prin mai vechea tradiţie lingvistică1, cât şi prin tradiţia saussuriană, am putea spune că lexicograful defineşte sensul prin enumerarea proprietăţilor pe care le au obiectele la care se referă cuvântul al cărui sens este definit.
3. Date fiind cele arătate sub § 2., ni se pare suficient de clar că distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică nu se poate întemeia în niciun caz pe distincţia definiţie a sensului / definiţie a obiectului; căci orice definiţie a sensului se face prin specificarea unui număr de proprietăţi ale obiectelor.
în ciuda celor arătate, s-ar părea că distincţiei dintre cele două tipuri i se poate găsi o bază rezonabilă. Vom cita mai jos două definiţii, din două dicţionare diferite, date aceluiaşi cuvânt, capră.
[ E. Vasiliu, Asupra naturii conceptuale a sensului, în AUB, Limba şi literatura română XXXIII (1984), p. 71-78.
397
(1) DEX (s.v.) „Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coame mai mari şi diferenţiate la masculi.”
(2) DA (s.v.) „Mamifer din familia rumegătoarelor, cu coame tari şi cu barbă”.
Şi o altă definiţie, pentru creier.
(3) „Partea cea mai importanţă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii şi al conştiinţei la om, situat în cutia craniană şi compus din trunchiul cerebral, creierul mic şi emisferele cerebrale” (DEX s.v.).
Se poate observa că (1) conţine trăsături ca gen de mamifere, paricopitat, coarne diferenţiate la masculi, care ţin de definiţia ştiinţifică a conceptului, adică de trăsături ale obiectelor care sunt relevante în sistemul ştiinţific de clasificare; în această privinţă este de relevat prezenţa cuvântului gen, care trimite la clasificarea în genuri, specii, subspecii etc., caracteristică pentru ştiinţele naturii.
Din (2), singurul element care ţine de clasificarea ştiinţifică este familia rumegătoarelor, în rest, definiţia se bazează pe trăsături mai puţin relevante pentru zoologi, dar considerate caracteristice de către vorbitorul obişnuit: coarne tari şi barbă.
în (3) definiţia se dă, în mod evident, în termeni relevanţi aproape exclusiv pentru omul de ştiinţă, caracteristicile direct observabile prin experienţa directă a omului obişnuit lipsind aproape cu desăvârşire; am putea spune că singura trăsătură din ultima categorie este specificarea faptului că obiectul la care cuvântul se referă este situat în cutia craniană.
Identitatea sens-concept a fost, după cum se ştie, contestată de o serie de cercetători. în 1943, A. Rosetti2 consideră că sensul este imagine: «Le sens du mot est â l’instar de l’image de l’objet ou de l’etre». O idee asemănătoare este reluată şi motivată de I. Coteanu3.
După cum am căutat să arătăm cu altă ocazie4, se poate vorbi, în cazul cuvintelor care sunt folosite în mod paralel ca termeni ai limbajului ştiinţific şi ca elemente lexicale ale limbajului uzual, despre două sensuri distincte ale aceluiaşi cuvânt, sensul ştiinţific şi sensul preştiinţific (sau uzual). Mai mult: vorbind despre un limbaj al ştiinţelor sau, mai exact, despre limbajele diverselor ştiinţe şi despre un limbaj uzual, putem vorbi de asemenea despre două (sau mai multe) lexicoane (vocabulare), corespunzătoare celor două (serii de) limbaje: al ştiinţei (ale ştiinţelor) şi al limbajului uzual. în aceste condiţii, ceea ce considerăm a fi acelaşi cuvânt, întrebuinţat cu sensuri diferite în limbajul (limbajele) ştiinţei, pe de o parte, şi în limbajul uzual, pe de altă parte, va trebui considerat ca simplu caz de omonimie a două cuvinte distincte: unul aparţinând vocabularului ştiinţei (ştiinţelor), celălalt aparţinând vocabularului uzual.
' Le mot. Esquisse d’une theorie generale, Copenhague, Bucarest, 1943 (Einar Munksgaard),
p. 30.
I. Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, voi. II, Bucureşti, 1975 (Editura Didactică şi Pedagogică), p. 32-38.
Cf. E. Vasiliu, Adevăr analitic şi definiţie lexicografică, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (Serie nouă), Secţ. III, Lingvistică, tom XXVIII/XXIX, p. 183-186; idem, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, 1984 (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), p. 140-141.
398
Distincţia dintre un sens ştiinţific şi un altul preştiinţific al unor cuvinte a fost făcută înainte de noi de alţi cercetători5. Când A. Rosetti scrie: „Une ecrevisse est donc «une espece de petit poisson qui marche â reculons», car la definition du dictionnaire («genre de crustaces decapodes qui vivent dans l’eau ») n’est juste que du point de vue biologique”, nu face decât să exprime distincţia dintre sensul pe care noi am convenit să-l numim uzual al cuvîntului ecrevisse şi cel pe care noi l-am numit ştiinţific. „Imaginea” despre care au vorbit Puşcariu şi Rosetti în urmă cu zeci de ani şi care, după părerea lor, constituie sensul lingvistic al cuvântului anticipează, de fapt, noţiunea de „sens uzual” pe care am utilizat-o noi. După cum am arătat7, în măsura în care „imaginea” este verbalizată (adică este „descrisă”, în linii generale, prin cuvinte), putem considera că verbalizarea sau descrierea definesc un concept, anume unul care poate fi diferit de cel ştiinţific, adică unul preştiinţific. Am putea spune că sensul ştiinţific, stabilit de multe ori printr-o convenţie explicită, nu face decât să înlocuiască, în limbajul ştiinţei, un cuvânt uzual care are un sens mai vag (explicandum, în sens camapian) cu un alt cuvânt (din întâmplare, cu formă materială identică cu aceea a celui dintâi) care are un sens mai exact (explicans, în aceeaşi terminologie camapiană).
In urma observaţiilor precedente, suntem acum în măsură să arătăm pe ce se poate funda în mod acceptabil distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică. Am putea considera, împreună cu Puşcariu, că definiţia lingvistică se referă la sensul uzual, în timp ce definiţia enciclopedică se refera la sensul ştiinţific.
Corespondenţa pe care am stabilit-o între cele două tipuri de concepte şi cele două tipuri de definiţii nu este, desigur, în realitate, atât de tranşantă cum apare din discuţia noastră. Aceasta, deoarece în realitate nu există o opoziţie netă între conceptul ştiinţific şi cel preştiinţific. Să ne gândim la faptul că, prin instrucţie, membrii unei colectivităţi învaţă care sunt proprietăţile relevante pentru ştiinţă în definirea conceptelor. Este de presupus că orice vorbitor care a trecut prin şcoală deţine, dacă nu toate, cel puţin o parte din criteriile de clasificare a obiectelor studiate de diversele ştiinţe şi despre care se vorbeşte în limbajul uzual. Aceste criterii cu care vorbitorul obişnuit „rămâne” în urma instrucţiei sunt de natură să înlocuiască o parte dintre criteriile prea intuitive pe care le deţinea înainte de a fi fost instruit. Este deci foarte rezonabil să considerăm că un vorbitor cu o instrucţie medie va deţine un concept-sens al unui cuvânt ca, de exemplu, pisică, situat undeva între conceptul (pur) ştiinţific şi conceptul, bazat pe stricta intuiţie, al unui copil abia intrat în şcoala primară. Este astfel de presupus că, în conţinutul
5 Vezi S. Puşcariu, Dicţionarul Academiei, în „Academia Română”. Memoriile secţiunii literare”, Seria III, Tom III, mem. 7, Bucureşti, 1926 (Cultura Naţională), p. 27: „Dicţionarul fiind o operă lingvistică, definiţia trebuie să fie şi ea lingvistică, să corespundă cu imaginea sau noţiunea existentă în mintea colectivităţii vorbitoare; această imagine sau noţiune este alta decât imaginea sau noţiunea pe care şi-o face despre cuvânt un om cu pregătire ştiinţifică.” Cf. F. de Tollenaere, Lexicographie alphabetique ou ideologique, în CLex, 2, 1960, p. 19—20; A. Rey, Â propos de la definition lexicographique, în CLex, 6, 1, 1965, p. 67-80.
6 Loc. cit., p. 30.
7 E. Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, p. 38.
399
conceptului-pisică deţinut de un om cu instrucţie medie, va intra ca notă şi înrudirea dintre pisică şi leu, tigru etc., notă care, cu siguranţă, nu poate figura în conţinutul conceptului corespunzător deţinut de cineva care nu are niciun fel de instrucţie. Este iarăşi aproape sigur, pe de altă parte, că vorbitorul cu instrucţie medie, pentru care în conţinutul conceptului-pisică intră ca notă înrudirea cu leul, tigrul etc., nu va cunoaşte cu exactitate locul pe care conceptul-pisică îl ocupă în clasificarea zoologică, deci nu va cunoaşte toate notele care alcătuiesc, pentru specialist, conţinutul conceptului.
Credem că nu este departe de adevăr ideea că definiţiile pe care le găsim în dicţionarele explicative (unilingve) se referă tocmai la genul de concepte la care ne-am referit în rândurile imediat precedente, concepte care nu sunt nici în întregime preştiinţifice, nici în întregime ştiinţifice. Aşa se explică prezenţa unei caracterizări ca aceea de paricopitat care figurează în definiţia (1) dată pentru sensul lui capră, deşi, după părerea noastră, este foarte puţin probabil că cei care au a face cu caprele disting o capră de un cal pe baza acestui criteriu; în acelaşi sens, credem că putem explica şi absenţa caracterizării cu barbă din definiţia (1) şi prezenţa ei în (2): cel care a formulat definiţia (1) a considerat, probabil, că prezenţa sau absenţa bărbii nu reprezintă un criteriu ştiinţific de clasificare, în timp ce acela care a formulat definiţia (2) a avut în vedere faptul că, pentru vorbitorul obişnuit, „barba” caprei este mai caracteristică, în sensul că se impune în mai mare măsură atenţiei decât, să spunem, forma copitelor. Am putea spune deci că (1) defineşte un concept-capră „mai apropiat” de cel ştiinţific decât conceptul definit prin (2).
In ce priveşte definiţia (3), aceasta ni se pare evident că a fost formulată cu intenţia de a defini un concept cât mai apropiat de cel ştiinţific. Căci ni se pare destul de clar că orice vorbitor va distinge un creier de un ochi, chiar în cazul în care nu ar şti sau nu ar crede că este „organ al gândirii şi al conştiinţei la om”, chiar dacă nu ar şti că primul este o „parte a sistemului nervos central” (în paranteză fie spus, nici nu este sigur că cineva care nu are o instrucţie mai avansată în anatomie ştie prea bine ce este „sistemul nervos central”), chiar dacă nu ştie că orice creier este compus dintr-un „trunchi cerebral”, un „creier mic” şi „emisfere cerebrale”. Simpla situare în cutia craniului, consistenţa şi forma specifică a organului aflat în această cutie sunt suficiente pentru oricine spre a distinge un creier de altceva (de exemplu, de un ochi). Acestea ar fi, în acord cu distincţia făcută de noi, „notele” definitorii ale conceptului preştiinţific, deci notele caracteristice ale sensului cuvântului creier din limbajul uzual.
In încheierea celor discutate în acest paragraf credem că este util să sintetizăm punctul nostru de vedere după cum urmează:
(i) Distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică se bazează pe distincţia dintre conceptele preştiinţifice şi, respectiv, cele ştiinţifice.
(ii) întrucât tranziţia de la conceptul preştiinţific la conceptul ştiinţific este graduală (conceptele preştiinţifice, în multe domenii, se găsesc foarte rar în „stare pură”, adică neinfluenţate de conceptele paralele ale ştiinţei), putem vorbi de concepte preştiinţifice mai apropiate sau mai depărtate de conceptele ştiinţifice
corespunzătoare. în aceste condiţii, definiţia unui concept preştiinţific situat mai aproape de conceptul ştiinţific care îi corespunde va avea un caracter „enciclopedic” mai pronunţat decât definiţia unui concept preştiinţific mai apropiat de conceptul format exclusiv pe baza experienţei directe a vorbitorilor asupra lumii.
(iii) Cele arătate sub (i), (ii) conduc la ideea că nu putem considera - aşa cum se face de obicei - că acelaşi concept-sens este susceptibil de o definiţie lexicografică şi/sau de una enciclopedică sau de o definiţie lingvistică şi una „mai enciclopedică”; trebuie să admitem că cele două tipuri de definiţie (în măsura în care le putem distinge suficient de clar) corespund la concepte-sens distincte, situate în puncte diferite pe „scala” apropierii / depărtării de conceptul ştiinţific.
4. După cele arătate în paragrafele anterioare vom încerca să formulăm un răspuns explicit la întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul acestui articol.
Ţinând seamă de natura conceptuală a sensului, trebuie să admitem că orice definiţie a sensului nu face decât să specifice conţinutul conceptului respectiv. Dar „notele” care alcătuiesc acest conţinut sunt proprietăţile caracteristice ale obiectelor aflate sub incidenţa conceptului definit. în acord cu aceste observaţii, trebuie să admitem că orice definiţie a sensului se referă la obiectele care constituie referentul cuvântului respectiv. In aceste condiţii, întrebarea dacă o definiţie lexicografică trebuie să aibă în vedere sensul sau obiectele îşi pierde, credem, orice sens.
Dacă orice definiţie are în vedere obiectele de sub incidenţa sensului, atunci referinţa la sens sau la obiecte nu poate, în mod evident, sta - aşa cum înclină să creadă unii lexicografi - la baza distincţiei care se face între o definiţie lingvistică (cea referitoare la sens) şi una enciclopedică (cea referitoare la obiecte).
Deşi contestăm faptul că distincţia definiţie lingvistică / definiţie enciclopedică ar putea fi fondată pe natura elementului de definit (dacă este concept sau, respectiv, obiect), nu contestăm însăşi posibilitatea de a face distincţia între cele două tipuri de definiţie. Definiţiile citate în § 3. sunt din categoria acelora care probează că o astfel de distincţie se impune observaţiei. Mai mult: analiza celor trei definiţii arată că (a) numărul elementelor „enciclopedice” poate varia de la o definiţie la alta, în cazul definiţiilor date aceluiaşi cuvânt; (b) în condiţiile de sub
(a), nu se poate vorbi, pur şi simplu, despre definiţii „lingvistice” şi „enciclopedice”, ci mai curând de o tranziţie gradată de la definiţia „pur” lingvistică la cea „pur” enciclopedică. în legătură cu (a) şi (b), trebuie reţinută ideea că natura „mai lingvistică” sau „mai enciclopedică” a unei definiţii este în directă legătură cu natura sensului-concept la care se referă: cu cât definiţia are un caracter „mai enciclopedic”, cu atât sensul-concept la care se referă este mai depărtat de conceptul preştiinţific, adică de conceptul format exclusiv pe calea experienţei directe a comunităţii de vorbitori, şi nu achiziţionat prin contactul vorbitorilor cu diverse ştiinţe. în condiţiile acestea, ni se pare necesar să subliniem faptul că niciodată nu putem vorbi de acelaşi concept-sens definit o dată în termenii unei definiţii „mai lingvistice” şi altă dată în termenii unei definiţii „mai enciclopedice”: în aceste situaţii definiţiile se referă la concepte-sens distincte.
Deosebirea pe care am acceptat-o în § 3. între diversele tipuri de definiţii se baza, după cum s-a putut uşor observa, exclusiv pe intuiţie. Problema care se pune
401
este, după părerea noastră, aceea de a găsi un criteriu explicit pe a cărui bază să putem decide, pentru orice element constitutiv al oricărei definiţii de dicţionar, dacă este de natură pur lingvistică sau de natură enciclopedică. Fără a intra în niciun fel de detaliu, vom încerca doar să sugerăm care ar putea fi un astfel de criteriu: este enciclopedic orice element de definiţie care poate fi ignorat de orice vorbitor, fară ca aceasta să prejudicieze asupra capacităţii acestui vorbitor de a decide dacă un obiect dat face sau nu face parte din clasa acelora la care cuvântul definit se referă.
MEANING DEFINITION OR OBJECT DEFINITION
ABSTRACT
When the content of a concept is defined, the definition accounts, in fact, for some characteristic properties of the objects falling under the „defined” concept. Since meaning is usually taken by linguists as being of conceptual nature, lexicographic defmitions are but the specification of those features characterizing the objects referred to by the word which is defined. Therefore the distinction linguistic / encyclopedic definition can not be based on the distinction between defining the meaning and defining the object(s) referred to by the word. In spiţe of this fact, the difference between the two definition types does subsist for any observer. Throughout another section of the paper the possibility of showing in what this difference consists of is investigated.
402
DISTINCŢIA „LANGUE - PAROLE” ŞI PRAGMATICA*
1. Orice investigaţie asupra unei limbi naturale porneşte de la datele pe care le oferă pragmatica, adică de la datele oferite de un tip special de comportament uman, anume acela în care se folosesc semne (= semioză). Altfel spus, datele pe care se bazează analiza cercetătorului sunt oferite de acest tip special de comportament1. în măsura în care „abstragem” din totalitatea acestor date comportamentale numai pe acelea care privesc modul în care în această activitate semnele sunt folosite în raport cu obiectele (designata), rezultatele constatărilor noastre se subsumează semanticii; în măsura în care „abstragem” din totalitatea datelor comportamentale numai pe acelea care privesc modul în care semnele sunt puse în relaţie unele cu altele (pentru a forma expresii complexe), rezultatele constatărilor noastre se subsumează gramaticii (sau sintaxei, conform cu terminologia lui Morris2).
Cele arătate ne conduc la ideea că elementele unui proces de semioză nu sunt „în sine” nici semantice, nici gramaticale, ci, evident, sunt şi semantice, şi gramaticale; clasificarea lor într-o rubrică sau alta depinde exclusiv de punctul de vedere al cercetătorului.
In ce priveşte pragmatica, trebuie observat că, prin însăşi definiţia ei ca domeniu al „relaţiei semn - interpret”, se identifică cu însăşi „activitatea de semioză”; căci, prin această activitate, agenţii procesului folosesc un număr de obiecte, numite semne, pe care le pun în legătură cu alte obiecte (designata) în conformitate cu o anumit intenţie, anume aceea de a „influenţa” într-un mod determinat pe partenerul (partenerii) incluşi în acest proces.
Pe de altă parte, trebuie relevată, în acest context, şi următoarea idee a lui Ch. Morris: elementele de bază ale unui proces de semioză, anume semnul, designatum-ul, interpretantul şi interpretul, nu au aceste calităţi „prin natura” lor, ci numai prin raportare a fiecăruia dintre ei la ceilalţi (sau celălalt): un obiect oarecare este un designatum numai în măsura în care un agent se referă la el printr-un semn; un obiect oarecare este semn numai în măsura în care un agent îl foloseşte ca
’ în SCL XLI (1990), nr. 4, p. 393-398.
1 „Pragmatica! observations are the basis of all linguistic research. We see that pragmatics is an empirical discipline dealing with a special kind of human behaviour and making use of the results of different banches of Science (principally social science, but also physics, biology, and psychology)”. R. Camap, „Foundations of Logic and Mathematics", în J.A. Fodor şi J.J. Katz (eds.), The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, Inc., 1965, p. 422.
2 Ch. Morris, Writings in the General Theory of Signs, The Hague-Paris, 1971 (Mouton), pp. 21-21.
403
semn (al unui obiect); când un agent ia cunoştinţă în mod direct de un obiect, acest mod de „a lua cunoştinţă” este un interpretam numai în măsura în care este determinat de un semn3. Ar mai trebui adăugată la aceste observaţii ale lui Morris şi următoarea: cineva este interpret (deci „agent” într-un proces de semioză) numai în măsura în care îşi realizează intenţia de a influenţa pe altcineva prin intermediul unor obiecte care sunt semne în condiţiile indicate mai sus şi prin însuşi faptul că, în aceste condiţii, foloseşte semne. Am putea apune că ceva este semn totdeauna pentru cineva (care îl foloseşte şi/sau care îl percepe ca semn). Formularea rezumativă de mai sus are - credem - calitatea de a pune în evidenţă faptul că însăşi calitatea de semn a unui obiect este o consecinţă a unei întrebuinţări specifice a obiectului respectiv de către cineva. Prin urmare, trebuie să acceptăm ideea că relaţia cu un „interpret” este aceea care conferă unui obiect calitatea de semn.
Mai departe, ţinând seama de faptul că relaţia unui obiect cu agentul defineşte nivelul pragmatic al semiozei, putem găsi în consideraţiile de mai sus o explicaţie a faptului că atât relaţia semn - obiect (semantică), cât şi relaţia semn - semn (gramatică) sunt ambele date observaţiei în primul rând ca fapte de pragmatică. De aici şi ideea unor cercetători că atât sintaxa, cât şi semantica sunt „inseparabile” de pragmatică şi, în consecinţă, tot de aici tendinţa acestora de a descrie aspectele semantice şi/sau gramaticale dintr-o perspectivă pragmatică. Totuşi, dacă este adevărat că relaţia pragmatică dintre semn şi agent străbate întreaga textură a structurii oricărei limbi naturale, deci ne este dată împreună cu obiectul de cercetare, nu este mai puţin adevărat că cercetătorul poate să-şi concentreze atenţia în mod exclusiv asupra unui mod specific de manifestare a relaţiei semn - agent, anume: a) raportul pe care un agent îl stabileşte între un semn determinat şi un obiect determinat, sau b) raportul pe care un agent îl stabileşte între un semn şi alt(e) semn(e) (realizând un „semn complex”). în primul caz, cercetătorul se ocupă, după cum am văzut, de semantică; în al doilea caz, cercetătorul se ocupă de gramatică. In ambele cazuri însă, cercetătorul „face abstracţie” de faptul că atât relaţia semn - obiect, cât şi relaţia semn - semn sunt un fel de „părţi” ale actului de semioză efectuat de cineva (agent). Am putea spune că, dacă la semn - agent avem acces prin simpla observaţie (relaţia menţionată fiind un „dat” al observaţiei), la celelalte două relaţii (semn - obiect şi semn - semn) ajungem pe cale mentală, printr-o operaţie de analiză (a relaţiei semn - agent) şi de izolare (a modului de manifestare a relaţiei „date”) de relaţia însăşi.
Ajunşi în acest punct, ne putem întreba: care anume rămâne obiectul de studiu specific al pragmaticii, de vreme ce domeniul relaţiei semn - agent pare a fi epuizat prin descrierea manifestării acestei relaţii în gramatică şi semantică?
Un răspuns acceptabil, însă (la prima vedere, cel puţin) prea „speculativ”, pare a fi următorul: obiectul de investigaţie al pragmaticii este constituit de relaţia semn — agent „în sine”, adică oarecum independent de concretizările sale prin relaţii semantice şi sintactice. Ar fi deci vorba de rezultatul unei noi „abstrageri”,
3 Ch. Morris, loc. cit., pp. 19-20.
404
de data aceasta a relaţiei „în sine” din modalităţile ei de manifestare (gramaticală şi semantică).
Pe de altă parte, într-un mod mai concret, putem delimita domeniul pragmaticii spunând că aceasta se ocupă de determinarea tuturor modalităţilor de manifestare a relaţiei semn - agent, adică de precizarea modului în care relaţia semn - agent se constituie într-un fel de element-motor care face ca un proces de semioză să aibă loc. Ar fi deci vorba de un fel de recompunere a unităţii semiotice primordiale (dintre pragmatică, pe de o parte, semantică şi gramatică, pe de altă parte). Mai simplu spus: dacă semantica şi gramatica ne arată cum este un sistem semiotic, pragmatica are scopul de a ne arăta ce se face cu un sistem semiotic sau, cu alte cuvinte, de a descrie relaţia semn - agent in actu. Este evident că, pentru realizarea acestui scop, pragmatica trebuie să aibă la dispoziţie o serie de concepte clare, care rezultă e in investigarea oarecum „anatomică” a procesului de semioză (realizată prin cercetarea separată a celor două moduri de manifestare: prin semantici şi prin gramatica).
2. Una dintre distincţiile fundamentale introduse de Ferdinand de Saussure este distincţia langue /parole (= limbă / vorbire). Vom încerca să arătăm, în acest paragraf, că distincţia la care ne referim poate fi privită ca un fel de primă încercare de a delimita pragmatica de celelalte două componente ale unui sistem semiotic (gramatica şi semantica).
Pentru F. de Saussure, limbajul reprezintă un conglomerat heteroclit de elemente de natură socială, psihică, fizică etc. Din punctul de vedere al lui F. de Saussure, limba nu se confundă cu limbajul, ci este numai o parte, esenţială, a acestuia4 şi constă dintr-un „ansamblu de convenţii necesare adoptate de corpul social pentru a permite indivizilor exercitarea facultăţii de limbaj”5.
în opoziţie cu limbajul (multiform şi heteroclit), limba este un tot în sine . Acest „tot” este un instrument „creat şi pus la dispoziţie” individului de către colectivitate, pentru ca acesta să-şi poată actualiza capacitatea de a „articula cuvinte”7. Convenţia socială se reflectă în mod esenţial, după F. de Saussure, în relaţia care se stabileşte între semne şi conceptele care le corespund (în terminologia adoptată de noi: între semne şi designata): „Intre toţi indivizii legaţi prin limbaj se stabileşte un fel de medie: toţi vor reproduce - desigur, nu exact, ci numai aproximativ - aceleaşi semne unite cu aceleaşi concepte.”8
Deşi parte a „limbajului” (care conţine şi un important element psihic), ceea ce F. de Saussure numeşte limbă nu conţine elementul „psihologic” al limbajului, întrucât, după părerea sa, „execuţia [= actualizarea convenţiilor, n.m. E.V.] nu este niciodată făcută de către masă; ea este totdeauna individuală”9. Acest element
4 F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris (Payot), 1971, p. 25.
5 Idem, loc. cit.
6 Idem, loc. cit.
7 Ibidem, p. 27.
8 Ibidem, p. 29.
9 Ibidem, p. 30.
405
individual prin care se manifestă „limba” este numit de F. de Saussure vorbire (fr. parole).
După cum subliniază F. de Saussure, prin separarea limbii de vorbire, se realizează (a) separarea a ceea ce în limbaj este social de ceea ce este individual şi
(b) separaţia dintre ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental10
Pentru înţelegerea mai exactă a distincţiei saussuriene, cităm şi următoarele observaţii făcute de autorul Cursului..., în legătură cu distincţia pe care o discutăm aici: „Limba există în colectivitate sub forma unei sume de amprente depuse în fiecare creier, aproape ca un dicţionar, ale cărui exemplare identice sunt repartizate între indivizi [...]. Este ceva, deci, care există în fiecare dintre ei, fiind în acelaşi timp comun pentru toţi şi plasat în afara voinţei depozitarilor.”11
în ce priveşte modul de existenţă a vorbirii în colectivitate, F. de Saussure observă: „Aceasta [vorbirea, n.m. E.V.] este suma a ceea ce oamenii [= vorbitorii din colectivitate, n.m. E .V.] spun şi înţeleg, şi conţine: a) combinaţiile individuale dependente de voinţa celor care vorbesc, b) acte de fonaţie, de asemenea voluntare, necesare pentru executarea acestor combinaţii. Aşadar nu există nimic colectiv [s.m. E.V.] în vorbire. Manifestările ei [ = vorbirii, n.m. E .V.] sunt individuale şi momentane [s.m. E.V.].”12
Pentru a vedea mai clar care este relaţia dintre opoziţia limbă - vorbire, pe de o parte, şi noţiunea de pragmatică, aşa cum am defmit-o la §1., trebuie să observăm că noţiunea de limbă este obţinută de F. de Saussure prin „eliminarea” din totalitatea heteroclită a faptelor de limbaj a tot ceea ce este considerat a ţine de etnologie, a tuturor relaţiilor existente între istoria unei limbi şi „istoria unei rase” sau a unei civilizaţii13 şi, adăugăm noi, a tot ceea ce ţine de elementele individuale (= nedeterminate social) care apar în vorbire. După cum am văzut, elementele definitorii (şi esenţiale) pentru limbă sunt: a) relaţia dintre semn şi designatum (= semnificant şi semnificat) care nu este instituită de individ, ci îi este impusă acestuia de către colectivitate şi b) modul de „organizare” a semnelor (înţelegând prin aceasta „relaţiile asociative” dintre semne, relaţii existente, probabil, în „creierul” fiecărui vorbitor, împreună cu „dicţionarul” pe care fiecare membru al colectivităţii îl are mental la dispoziţie), precum şi „relaţiile sintagmatice”, adică relaţiile care fac posibilă „articularea cuvintelor”. Evident că nici relaţiile asociative, nici cele sintagmatice nu sunt „instituite” de individ, ci sunt „învăţate” de acesta de la colectivitate, prin însuşirea convenţiilor (sociale) de folosire a semnelor14.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 38.
12 Ibidem.
13 Ibidem, p. 40.
14 Cele arătate sub (b) nu sunt, desigur, formulate explicit de F. de Saussure în capitolele analizate de noi în acest paragraf. Ele rezultă însă suficient de clar din felul în care F. de Saussure prezintă noţiunile de „relaţie asociativă” şi „relaţie sintagmatică” în momentul în care aceste explicaţii sunt corelate cu unele formulări din citatele date de noi mai sus.
Am putea spune că ceea ce F. de Saussure numeşte „limbă” reprezintă un fel de „schemă” de asociere între semnificanţi şi semnificaţii, de asociere mentală a semnelor (relaţii asociative), precum şi de asociere „în lanţ” a semnelor (relaţii sintagmatice). Este drept că, în ce priveşte asocierile sintagmatice, individul dispune de mai multă libertate, în sensul că poate să stabilească sau să nu stabilească unele relaţii sintagmatice (adică poate să folosească sau să nu folosească anumite construcţii). Cu toate acestea, existenţa anumitor convenţii şi în acest domeniu nu poate fi ignorată: în română, de exemplu, după prepoziţia contra numele trebuie să stea în genitiv, după un verb intranzitiv nu poate apărea un substantiv cu funcţia de obiect direct etc. Acest caracter în mai mică măsură dirijat de convenţii stricte şi, prin aceasta, în mai mare măsură tolerant în raport cu „iniţiativele” individuale, a făcut pe unii cercetători (inclusiv pe F. de Saussure) să se întrebe dacă nu cumva sintagmatica, în general, şi„sintaxa”, în particular, este un domeniu care aparţine vorbirii şi nu limbii. Concluzia lui F. de Saussure nu este tranşantă: el consideră doar că la nivel sintagmatic este mai greu de distins între ceea ce ţine de limbă (deci este socialmente determinat) şi ceea ce ţine de vorbire (deci este un domeniu de manifestare a individualului)15.
încercând să punem în termenii semioticii lui Morris cele discutate mai sus, putem spune că ceea ce F. de Saussure considera a cădea sub incidenţa conceptului de limbă coincide în mod destul de clar cu ceea ce noi, urmându-1 pe Morris, am încadrat în componentul gramatical şi cel semantic al semiozei (v. § 1.).
Ajunşi în acest punct, ne putem pune întrebarea la care vrem să răspundem în paragraful de faţă: care dintre conceptele utilizate de F. de Saussure se referă la fapte de pragmatică în sensul lui Morris (şi în sensul celor arătate de noi în § 1.)?
Răspunsul cel mai simplu pare a fi că ceea ce înţelege F. de Saussure prin vorbire este, în mod evident, unul dintre conceptele care pot fi introduse cu cea mai mare uşurinţă în domeniul pragmaticii: de fapt, „vorbirea” este domeniul în care se încadrează tot ceea ce ţine de modul individual de utilizare a limbii. Avem, prin urmare, de a face cu relaţia (= întrebuinţare) dintre agent şi sistemul de semne (aşa cum este acesta specificat prin gramatică şi semantică). Problema se complică însă în momentul în care luăm în consideraţie şi alte aspecte avute în vedere de către F. de Saussure în legătură cu distincţia limbă - vorbire. E vorba de o serie de elemente care aparţin la ceea ce F. de Saussure numeşte limbaj, dar care nu fac parte din limbă, precum şi de faptul că în domeniul gramaticii (în speţă, în sintagmatică) este mai greu de delimitat ceea ce aparţine limbii de ceea ce aparţine vorbirii; este vorba deci de faptul că în anumite domenii ale gramaticii intervin determinări de natură pragmatică (= care ţin de „vorbire”, în sens saussurian).
Dintre elementele de limbaj care nu fac parte din limbă, F. de Saussure se opreşte mai pe larg asupra „fonaţiei” (=■ producerea sunetelor)16. Acest aspect aparţine vorbirii (deci pragmaticii) întrucât priveşte „activitatea subiectului vorbitor” (= agentului) şi trebuie investigat cu mijloacele puse la dispoziţie de alte ştiinţe .
15 Ibidem, pp. 36-37.
16 Ibidem, p. 37.
17 Ibidem, p. 37.
407
Trebuie remarcat, în sfârşit, că distincţia limbă - vorbire este rezultatul încercării lui F. de Saussure de a delimita, cât mai exact, obiectul propriu-zis al lingvisticii şi, prin aceasta, de a delimita cât mai exact lingvistica de alte discipline care au ca obiect de studiu diversele activităţi umane (etnologie, antropologie, psihologie socială etc.) sau fenomenul lingvistic privit în relaţie cu istoria unei „rase” sau a unei civilizaţii18.
Pentru F. de Saussure, toate elementele de limbaj care nu ţin de limbă (fr. langue) „fac obiectul de studiu al lingvisticii externe”19; aceasta nu înseamnă însă că F. de Saussure contestă „importanţa” acestor aspecte. Dimpotrivă, el face observaţia că în primul rând aceste aspecte sunt avute în vedere în mod tradiţional atunci când se vorbeşte despre studiul limbajului20.
3. înainte de a încheia examenul întreprins mai sus asupra relaţiei dintre cuplul saussurian limbă - vorbire şi noţiunea de pragmatică, vom încerca să facem o prezentare sintetică a principalelor rezultate la care am ajuns în urma acestei investigaţii:
1° In primul rând, noţiunea de vorbire este aceea care ne permite să considerăm că pragmatica, aşa cum este concepută în semiotică (cf. mai sus § 1.), poate fi regăsită într-o anumită formă şi în structuralismul saussurian.
2° In măsura în care limba (în sens saussurian) reprezintă tot ceea ce, în limbaj, este bazat în mod exclusiv şi esenţial pe o „convenţie socială” care se impune individului, putem considera că şi conceptul saussurian de limbă conţine o serie de elemente „pragmatice”. De altfel, situaţia este asemănătoare cu aceea discutată în § 1., unde am arătat că nivelul semantic şi gramatical al unui sistem semiotic conţine anumite elemente care ţin de pragmatică.
3° Tot ceea ce F. de Saussure consideră a fi obiectul „lingvisticii externe” poate fi considerat că aparţine pragmaticii, întrucât fenomenele de limbaj studiate de „lingvistica externă” sunt, aşa cum am văzut, reflexe ale relaţiei dintre „limbaj” şi cei care se folosesc de limbaj.
THE DISTINCTION „LANGUE - PAROLE”
AND THE PRAGMATICS
ABSTRACT
1. The Saussurean term of speech (parole) mainly refers (according to his explanations) to the strictly individual use of the linguistic system, which is of social character and is imposed upon the speaker as a kind of „social convention”. This characterisation is obviously close to Morris’ idea that pragmatics deals with the relation between signs and their users.
2. To the extent that the linguistic stystem (= langue) is, according to Ferdinand de Saussure, but a social convention „imposed” to the users, the other Saussurean crucial concept, viz. langue, might, as well, be considered to display a close essential relation to Morris’ concept of pragmatics.
18 Ibidem, p. 40.
19 Ibidem.
20 Ceea ce F. de Saussure numeşte lingvistică externă „s’occupe pourtant de choses importantes, et c’est surtout â elles que l’on pense quand on aborde l’etude du langage” (op. cit., p. 40).
408
.teoria textului
INTERTEXTU ALIT ATE: CÂTEVA DISOCIERI NECESARE*
1. Conceptul de „intertextualitate”, aşa cum a apărut în teoria textului1 şi cum a fost până în prezent utilizat, are, după părerea noastră, o accepţie destul de vagă. în linii mari, s-ar putea spune că suntem în prezenţa unei relaţii de intertextualitate ori de câte ori un text, T, pentru a fi înţeles („decodat”), trebuie pus în relaţie cu un alt text, T, sau cu alte texte, T’,, ..., T'n.
în cele ce urmează, în vederea unei posibile precizări a conceptului aici în discuţie, vom trece în revistă câteva situaţii care par a cădea cu suficientă evidenţă sub incidenţa conceptului de „intertextualitate”, în accepţia foarte largă pe care am menţionat-o aici. Aceasta cu scopul de a arăta :
a) că fenomenele pe care le vom avea în vedere sunt de natură foarte eterogenă;
b) că multe dintre acestea constituie obiectul de investigaţie al unor discipline ştiinţifice cu o metodologie deja elaborată şi, în sfârşit,
* în SCL XXXVI (1985), nr. 1, p. 3-9.
1 J. Kristeva, Problemele structurăm textului, în volumul Pentru o teorie a textului (antologie de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu), Bucureşti, 1980 [Editura Univers], p. 266: „Metoda transformaţională ne determină [...] să situăm structura literară în ansamblul social, considerat ca ansamblu textual. Vom numi intertextualitate această interacţiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea.”
Pentru clarificare, mai cităm şi următorul pasaj, anterior, la Kristeva, celui reprodus mai sus: „[...] Vom înlocui analiza transformaţională printr-o metodă transformaţională şi vom considera diversele secvenţe (sau coduri) ale unei structuri textuale precise ca tot atâtea ,.transforms”-uri de secvenţe (de coduri), luate din alte texte. Astfel, structura romanului francez din secolul XV poate fi considerată ca rezultat al transformării mai multor altor coduri: scolastica, poezia curteană, literatura orală (publicitară) a oraşului, carnavalul” (p. 266).
Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski (în româneşte de S. Recevschi), Bucureşti, 1970 (Editura Univers), vorbeşte despre caracterul polifonic al romanului (lui Dostoievski), în opoziţie cu textul monologic (de ex., al lui Tolstoi), p. 88 şi urm. Prin caracterul polifonic al cuvântului (enunţurilor), Bahtin înţelege capacitatea acestuia de a avea, pe lângă semnificaţia sa „obiectuală” (am zice mai exact denotativă), semnificaţii speciale datorate fiecărei utilizări a cuvântului în contexte (verbale şi/sau situaţionale) determinate de către un vorbitor determinat. Când „vocea” autorului nu este numai vocea sa, ci şi aceea a unuia dintre personaje (cazul utilizării de către autor a „vorbirii” unuia dintre eroi), acelaşi cuvânt este susţinut de două „voci”: a autorului şi a personajului (p. 252 şi urm.). Bahtin observă că „polifonia” apare la nivelul uzului, deci al utilizării concrete a sistemului lingvistic.
Deşi conceptul de „polifonie” la Bahtin are o accepţie destul de diferită de aceea pe care Kristeva o dă „intertextualităţii”, cel de al doilea concept se pare că l-a asimilat şi pe primul, ca un fel de caz particular, fapt care rezultă şi din prezentarea de ansamblu a problemelor intertextualităţii făcută de Smaranda Vultur în Text şi intertext - Posibilităţi de abordare şi delimitări, SCL XXIX (1978), nr. 3, p. 247—257; articolul este deosebit de util şi pentru indicaţiile bibliografice.
c) că, în această situaţie, conceptul de „intertextualitate”, pentru a determina un spor de cunoaştere, este necesar să fie astfel precizat încât să permită, pe de o parte, selectarea unor aspecte specifice şi, pe de altă parte, elaborarea unei teorii (sau metodologii) adecvate investigării acestor aspecte.
2. Examinăm foarte sumar câteva situaţii în care relaţia de intertextualitate ne apare cu evidenţă.
1° Unul dintre cazurile în care relaţia de intertextualitate apare cu claritate este parodia2: putem spune că un text parodic nu poate fi realmente „înţeles” fară cunoaşterea textului parodiat. Natura parodiei fiind suficient de bine cunoscută3, nu este cazul să insistăm asupra acestui aspect. Considerăm că este instructiv să observăm că relaţia parodică pare a nu fi o relaţie care caracterizează doar textele, în accepţia strict lingvistică a termenului. Relaţii şi efecte parodice pot fi detectate, de ex., şi în muzică. Am putea cita, în acest sens, numeroase fragmente din muzica baletelor din „perioada rusă” a lui Stravinski.
2° Apropiată ca natură de parodie este pastişa4. De remarcat şi aici că procedeul nu este legat în mod exclusiv de „text”; acelaşi procedeu poate fi întâlnit şi în muzică, şi în artele plastice etc.
3° Un tip de relaţie intertextuală poate fi considerată şi una dintre formele muzicale, anume „tema cu variaţiuni”, unde semnificaţia fiecărui segment numit „variaţiune” apare cu claritate numai prin raportarea la tema (iniţială) din care este derivat. Procedeul poate fi întâlnit şi în literatură: Caragiale (cu intenţii satirice care nu sunt relevante pentru discuţia noastră) îl utilizează în Temă şi variaţiuni. Aceeaşi ştire din Universul (= tema) despre un incendiu izbucnit undeva în Bucureşti este relatată într-un ziar „opozant fară programă, nuanţă liberală conservatoare”, de un alt ziar „opozant cu câteva programe, nuanţă trandafirie”, de „un ziar chic” şi, în sfârşit, de un „ziar oficios”. Un procedeu înrudit şi destul de frecvent în proza narativă contemporană este acela de a privi acelaşi eveniment sau acelaşi personaj (sau ambele) în mod succesiv (sau simultan) din unghiul de vedere al mai multor personaje.
Procedeul „variaţiunilor” poate fi întâlnit şi în pictură: Catedrala din Rouen (= tema) este reprezentată de Monet într-o serie de tablouri, văzută din acelaşi unghi, dar în diferite momente ale zilei (= variaţiunile); este nerelevant pentru discuţia noastră faptul că aici, ca şi în general în pictură sau în textele literare, tema nu apare, ca în muzică, „expusă” la început.
4° Din seria exemplelor în care relaţia de „intertextualitate” apare cu evidenţă ne oprim în sfârşit asupra citatului', adică asupra acelui procedeu prin care o porţiune dintr-un text, T', este reprodusă în textul T. De observat că citatul poate
2 Relaţia parodică este menţionată şi de Bahtin, op. cit., p. 257 şi urm.; vezi şi Smaranda Vultur, op. cit., p. 355-356.
3 Vezi Sanda Golopenţia-Eretescu, Grammaire de la parodie, în CLTA VI (1969), p. 167-181.
4 Sanda Golopenţia-Eretescu, op. cit., consideră că între parodie şi pastişă nu există decât o deosebire graduală.
5 Citatul face parte, de asemenea, din seria fenomenelor de intertextualitate, v. Smaranda Vultur, op. cit., p. 353 şi referinţele bibliografice.
avea fie o funcţie pe care am putea-o califica drept „autonomă”, în sensul că prezenţa lui în textul T aduce în mod strict informaţia pe care o conţine ca fragment porţiunea decupată din T, caz în care cunoaşterea integrală a textului de origine (T') nu este necesară, sau poate avea în primul rând un rol de „evocare” a textului din care a fost decupat, citatul îndeplinind în acest caz un fel de funcţie conotativă. Dacă, vorbind în faţa unui auditoriu, voi insera secvenţa „aveţi puţintică răbdare”, citând din O scrisoare pierdută, acest citat va avea (sau nu va avea) o funcţie autonomă, însă va avea în mod sigur o funcţie conotativă, evident, numai cu condiţia ca auditoriul să fie suficient de bine familiarizat cu textul lui Caragiale.
Ni se pare şi de această dată instructiv să observăm că citatul nu este specific textului verbal: el poate apărea şi în discursul muzical. în rapsodiile lui Enescu pot fi identificate fraze întregi din muzica populară; la fel în rapsodiile pentru pian ale lui Liszt. Acest mod de „citare” este mai puţin interesant din punctul nostru de vedere, deoarece compoziţiile menţionate sunt construite în mod deliberat pe baza unor elemente din folclorul muzical. Mai interesante din punctul nostru de vedere sunt „citatele” care apar în opere muzicale de altă natură. De ex., când Stravinski citează în muzica baletului Petruşca fragmente din melodii populare ruseşti sau din melodii „la modă” într-o anume perioadă o face cu scopul de evocare a atmosferei bâlciurilor ruseşti; în concertul pentru vioară de Alban Berg (compus pe baza tehnicii serialiste dodecafonice) este citat un coral de J. S. Bach (evident, cu structură tonală, deci total diferită de tehnica de compoziţie a concertului). Efectul acestui din urmă „citat” este mai greu de descris în cuvinte, dacă nu chiar imposibil; interesant ni se pare să arătăm că, în orice caz, nu poate fi vorba de degajarea unei anumite semnificaţii a acestei citări (eventual numai aceea de a pune în contrast universul sonor al sistemului serial cu universul sonor al sistemului tonal) decât cu condiţia ca cel care ascultă concertul de Berg să poată identifica, dacă nu chiar coralul din care se citează, cel puţin „spiritul” compoziţiilor lui Bach.
3. Ne referim, în continuare, la câteva situaţii în care relaţia de intertextualitate este mai puţin aparentă.
1° In istoria literară, de ex., se vorbeşte despre faptul că anumiţi scriitori „pregătesc” apariţia altora. Se spune, de ex., că teatrul lui V. Alecsandri „pregăteşte” apariţia comediilor lui Caragiale sau că poeziile aceluiaşi Alecsandri „pregătesc” apariţia poeziei eminesciene. Este vorba de faptul că anumiţi scriitori creează sau dezvoltă anumite procedee de exprimare pe care, ulterior, alţi scriitori, de obicei cu o forţă creatoare excepţională, le duc la perfecţiune. Situaţii similare apar şi în istoria altor arte. Fugi s-au scris şi înainte de J. S. Bach, însă se spune că acesta duce arta fugii la perfecţiune; simfonii s-au scris şi înainte de Haydn, însă se spune că acesta este un fel de „părinte” al simfoniei clasice ş.a.m.d.
Situaţia mai generală s-ar putea caracteriza astfel: orice creator asimilează de la predecesori şi de la contemporani o cantitate de elemente de expresie şi de conţinut (semnificaţie artistică), cantitate direct proporţională cu gradul său de cultură; marii creatori ajung la sinteze noi şi la inovaţii, ceilalţi rămân sub dominaţia „influenţelor”. în planul receptării, această situaţie se traduce prin aceea
412
că înţelegerea unei opere este cu atât mai profundă, cu cât cel care vine în contact cu ea are capacitatea de a o plasa în contextul ei istoric şi sincronic: ceea ce se numeşte „lectura” unei opere este determinată în mare măsură de această plasare în context. După cum se vede, suntem din nou în situaţia de a înţelege un text, T (= o anumită operă), prin raportarea lui la alt text; mai exact, de dată aceasta prin raportarea acestuia la textele care l-au precedat şi/sau la textele contemporane lui6.
2° Când cel care face „literatură comparată” sau cel care face istorie literară descoperă un număr de „motive” literare comune mai multor opere, putem considera că nu face altceva decât să degajeze un număr de relaţii de intertextualitate: căci „motivul” nu există independent de o anumită operă; el este rezultatul unei operaţii de analiză şi abstragere, iar când spunem că acelaşi motiv, M, apare în textele T şi T', nu spunem altceva decât că M exprimă o relaţie între cele două texte. Din punctul de vedere al receptării, detectarea unui motiv comun este de natură să lumineze anumite semnificaţii ale fiecăruia dintre cele două texte, prin aceea că favorizează posibilitatea de a sesiza modul specific de tratare a aceluiaşi motiv în texte diferite.
3° Un ultim aspect asupra căruia ne oprim. Achiziţia unei anumite limbi (avem în vedere în primul rând limba maternă) se face, după cum se ştie, prin contactul imediat cu vorbirea persoanelor care alcătuiesc mediul sociocultural al celui care achiziţionează limba respectivă. In aceste condiţii, limba care este achiziţionată poartă în mare măsură caracteristici identice cu cele ale limbii folosite în mediul sociocultural în care limba este achiziţionată. Este adevărat că, în faze ulterioare, şcoala, contactul cu persoane din alt mediu, contactul cu textele de diverse genuri au ca rezultat modificarea acestor caracteristici.
Dacă avem în vedere faptul că ceea ce am numit mai sus „vorbirea” persoanelor din mediul celui care achiziţionează un anumit limbaj nu este altceva decât o suită de texte (orale), putem spune că achiziţia limbajului se face în urma contactului cu un număr de texte. întrucât vorbirea achiziţionată se materializează şi ea tot într-un număr de texte, ceea ce am numit particularităţile socioculturale ale vorbirii achiziţionate nu sunt decât particularităţi pe care aceste texte le au în comun cu textele care au servit ca bază pentru achiziţia limbajului; modificările ulterioare ale acestor particularităţi prin şcoală, prin cultură etc. pot fi văzute ca modificări rezultate din contactul cu alte tipuri de texte. Textele produse de cel care a achiziţionat o limbă „se explică” prin întreaga serie de texte cu care acesta a venit în contact, tot aşa cum un text literar „se explică” prin întreaga serie de texte literare care l-au premers (vezi aici mai sus, sub 1°). Avem a face, prin urmare, cu un fel de transpunere a relaţiei (genetice) dintre textele literare în domeniul textelor orale (ale vorbirii uzuale)7.
6 Vezi Julia Kristeva, loc. cit. (cf. nota 1).
7 Smaranda Vultur, op. cit., p. 347, comentând modul de a vedea al Juliei Kristeva, spune: „Demersul ei [= al intertextualităţii, n.n., E. V.] vizează raportul între sisteme de semne [s.n., E. V.] ; deci intertextualitatea este o relaţie care se manifestă nu numai între texte (verbale), ci şi între orice sisteme de semne.
413
4. Facem, în continuare, câteva observaţii pe marginea situaţiilor pe care le-am descris foarte sumar sub 2. şi 3., observaţii care, cel puţin în intenţia noastră, pot fi luate drept puncte de plecare ale unor viitoare clarificări într-un domeniu care, după cum arătam la sfârşitul ultimului paragraf, pare a fi destul de obscur.
1° Ceea ce rezultă din 1°, 3°, 4° de sub 2. şi din 1° de sub 3. este faptul că relaţia pe care o numim „intertextualitate” nu este caracteristică numai textelor în sens strict (adică textelor verbale), ci şi altor obiecte: ea poate caracteriza opere artistice de naturi diferite (vizuale, muzicale, literare); dacă avem în vedere şi cele discutate sub 3. 3°, intertextualitatea guvernează atât achiziţia limbajului, cât şi structura diverselor „idiolecte”8.
S-ar părea deci că suntem puşi în faţa următoarei alternative: (a) să admitem că intertextualitatea nu este legată de noţiunea de text în sens strict sau (b) să redefinim textul în aşa fel încât sub incidenţa acestui concept să cadă atât operele literare, cât şi cele muzicale, cele plastice şi chiar „vorbirea” diverşilor indivizi sau a diverselor straturi socioculturale ale unei colectivităţi. Alternativa (a) presupune, evident, plasarea conceptului în alt context, mai larg decât teoria textului. Alternativa (b) presupune o teorie unificatoare a diverselor „obiecte” artistice, în care să fie incluse şi diversele (clase de) idiolecte. După cum se ştie, se vorbeşte în prezent de o „gramatică” (sau de o „sintaxă”) a muzicii, a artelor plastice, de un „lexicon” al acestor arte, însă, cel puţin până în momentul de faţă, este greu de precizat dacă nu cumva acest mod de a vorbi despre muzică, despre pictură sau arhitectură nu este decât un simplu mod de exprimare metaforic sau, în cazul cel mai bun, este greu de precizat unde anume se opreşte utilizarea metaforică a unei terminologii „lingvisticizante” sau „semiotizante” şi unde începe utilizarea aceleiaşi terminologii în accepţia ei pur tehnică. In orice caz, o definiţie clară a conceptului de intertextualitate trebuie, credem, să vină abia în urma clarificării problemelor de acest gen9.
2° După cum se poate observa din cele discutate sub 2. şi 3., fenomenul de intertextualitate este legat de două mari serii de fapte: (a) prima serie se caracterizează prin intenţia unui „producător” de text de a obţine un anumit efect de stil sau de a construi un anumit text, T, prin utilizarea într-un fel oarecare a unui alt text, T' (preexistent); (b) a doua serie se caracterizează printr-o relaţie care se stabileşte oarecum obiectiv între texte, relaţie care ţine într-un anumit sens de „geneza” unui text şi care reprezintă explicaţia (genetică) pe care cercetătorul o dă pentru anumite particularităţi ale textului respectiv. Se observă deci că, în condiţiile acestea, cu oricare dintre cele două accepţii, conceptul de intertextualitate denotă o caracteristică relaţională a oricărui obiect care se situează în sfera culturii. A spune deci că orice obiect din sfera culturii se caracterizează prin intertextualitate nu spune mai mult decât o banalitate de tipul „orice obiect care cade sub simţuri este de natură materială”.
8 Vezi nota 7.
9 însăşi ideea Kristevei (vezi nota 1) că orice text este un „transform” al altor texte, deci rezultatul aplicării de transformări unor texte (eventual preexistente) nu spune, în fond, nimic, atâta timp cât „regulile de transformare” nu sunt specificate sau cel puţin nu se indică o modalitate de a le specifica. Este un caz tipic de utilizare metaforică (şi în mare parte abuzivă) a unor concepte lingvistice în momentul în care se vorbeşte despre domenii situate dincolo de frontierele lingvisticii.
414
3° Pe de altă parte, trebuie observat că relaţiile de sub 3. constituie de mult obiectul de cercetare al unor discipline cu o metodologie bine elaborată şi un sistem de concepte bine precizat, cum sunt istoria literară şi literatura comparată sau istoria diverselor arte (in cazul fenomenelor de sub 1°, 2°) ori lingvistica, psiholingvistica, sociolingvistica şi psihologia limbajului, în cazul fenomenelor de sub 3°. De asemenea, fenomenele de sub 2. constituie obiectul de cercetare al unei discipline deja constituite: stilistica (în cazul textelor literare), teoria normelor muzicale (în cazul operelor muzicale) etc.
Ajunşi în acest punct al observaţiilor noastre, ne putem pune în mod justificat întrebarea: ce anume noţiuni precizează conceptul de intertextualitate din ansamblul de noţiuni pe care disciplinele deja menţionate le utilizează în mod curent sau ce reorganizare posibilă a ansamblului de noţiuni deja existente sugerează acest concept? în stadiul actual de elaborare a conceptului de „intertextualitate” ni se pare imposibil de răspuns la o astfel de întrebare.
4° în sfârşit, ceva despre caracterul foarte eterogen al aspectelor discutate. Chiar dacă am conveni să definim intertexualitatea prin caracterul intenţional al corelaţiei stabilite între două texte, operând în acest fel o separare între faptele de „stil” şi faptele de geneză şi explicaţie genetică a textelor, ne îndoim de utilitatea unui concept care subsumează procedee artistice de natură atât de diferită, cum sunt variaţiile pe o temă dată şi citatul.
Variaţiile reprezintă o formă artistică rezultând din modificarea succesivă a unui text (= temă), în conformitate cu anumite reguli, în timp ce citatul este - cel puţin atunci când figurează în texte artistice - o modalitate de realizare a expresivităţii, intrând aproximativ în aceeaşi serie cu „figurile” de stil. Sau trebuie să admitem că citatul nu este un fapt de intertextualitate?!
Cele discutate în acest paragraf arată suficient de clar că, aşa cum este definit (sau, mai exact, cum nu este definit), conceptul de intertextualitate se dovedeşte a nu avea nici valoare clasificatoare, nici valoare explicativă.
în calitate de concept clasificator, intertextualitatea acoperă un domeniu prea vast şi prea eterogen de fapte, pentru a putea introduce mai multă ordine în cunoştinţele pe care le deţinem asupra lumii. în calitate de concept explicativ, în ciuda faptului că stabileşte o relaţie între fapte care nu stau în mod curent „împreună”, este insuficient de clar precizat pentru a putea înlocui concepte deja existente în diverse discipline constituite sau de a determina o reorganizare a sistemelor conceptuale cu care aceste ştiinţe operează în prezent.
INTERTEXTUALITY - SOME NECESSARY DISSOCIATIONS
ABSTRACT
A brief examination of some facts that obviously fall into the range of „intertextuality shows that this concept - at least for the time being - has neither classifîcatory, nor explanatory power: it can not be taken as classification criterion because it is extremely general; neither can it throw some more light upon a series of concepts already in use conceming cultural or linguistic „objects or determine some reorganisation of them, because of its complete lack of cleamess.
415
TEXT ŞI ACCEPT ABILITATE*
Profesorului Solomon Marcus la a 60-a aniversare
1. Am încercat să arăt cu altă ocazie1 că, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor teoretice privitoare la text, nu dispunem de un criteriu sintactic, deci pur formal, pe a cărui bază să putem decide pentru orice configuraţie de semne dacă este sau nu este un text (aşa cum dispunem de un astfel de criteriu pentru a decide dacă o configuraţie de semne este sau nu este o propoziţie). Faptul se datoreşte în primul rând împrejurării că nu avem la dispoziţie până în prezent un inventar de conectori care să aibă proprietatea de a forma texte atunci când leagă între ele propoziţii şi/sau fraze (aşa cum conjuncţiile formează fraze atunci când leagă între ele propoziţii)2. Pe de altă parte, dacă am avea în vedere numai acele construcţii formate prin simpla juxtapunere de propoziţii şi/sau fraze, am constata că, pe baze strict sintactice, deci formale, nu am putea face distincţie între o alăturare de propoziţii ca
(1) s i sj şi una ca
(2) %\ s2 deşi (1) este pentru oricine un text, în timp ce (2) probabil că nu este.
In acelaşi timp, conceptul de coerenţă, invocat de majoritatea cercetătorilor drept criteriu semantic al textualităţii, se dovedeşte a fi, la o analiză mai amănunţită, o trăsătură pragmatică (deci ţinând de relaţia dintre vorbitori şi sistemul de semne pe care îl folosesc) şi nu semantică. Intr-adevăr, aşa cum am încercat să arătăm într-altă parte3, o definiţie strict semantică a coerenţei
* în SCL XXXIX (1988), nr. l,p. 7-16.
1 Emanuel Vasiliu, On „The Meaning of ‘Text Meaning”’ and Some Related Concepts, în „Quademi di semantica”, XI, no 1, June, 1985, p. 113-118.
2 Unii cercetători, ca Udo L. Figge, Zur Konstitution einer eigentlichen Textlinguistik, în Jânos Petofi (ed.), Text w. Sentence. Basic Questions of Textlinguistics. Hamburg, 1979, (Buske), p. 18, menţionează printre conectorii textuali (germ. textkonstitutiven Konjunctionen) conjuncţii ca germ. und, oder, aber, deşi construcţiile formate cu aceste conjuncţii sunt fraze, şi nu entităţi sintactice de un rang superior frazelor; Wolfgang Raible, Zum Textbegriff und zur Textlinguistik, în Petofi (ed.), op. cit., p. 65, consideră că elemente jonctive ca germ. in der Tat, aber, jedoch, sondern, vielmehr asigură ceea ce el numeşte „coerenţa asertorică” a textului. Se poate observa că aber, jedoch, sondern sunt jonctive frazale (care leagă propoziţii într-o frază), ceea ce înseamnă că nici în acest caz nu se face o separaţie între conectorii frazali şi cei care au proprietatea de a forma unităţi sintactice de ordin superior, adică texte.
3 E. Vasiliu, On Some Meanings of ‘Coherence', în Petofi (ed.), op. cit., p. 450-466.
416
(în accepţia standard a semanticii, ca disciplină care are ca obiect relaţia dintre semne şi obiectele din universul de discurs) prin conceptul de „consistenţă logică” se dovedeşte inadecvată, întrucât o succesiune ca (2) nu este logic inconsistentă
- cum nu este nici (1), de altfel -, fară a putea fl considerată însă în mod rezonabil coerentă.
Pornind de la acest punct de vedere, am redefmit conceptul de coerenţă prin grad de expectabilitate4. Această definiţie a conceptului de coerenţă revine la a spune că o succesiune de (două) propoziţii este coerentă în măsura în care alăturarea sensurilor pe care acestea le au este conformă cu ceea ce un vorbitor standard, într-o situaţie standard, „se aşteaptă” să comunice o propoziţie, după ce a luat cunoştinţă de sensul propoziţiei (propoziţiilor) care a(u) precedat-o. De ex., este suficient de clar că (1) este în mai mare măsură conformă cu „aşteptările” unui vorbitor, în timp ce (2) este în mai mică măsură (sau nu este deloc) conformă cu aceste aşteptări. Luând drept criteriu al coerenţei expectabilitatea (înţeleasă în felul indicat), va trebui să spunem că (1) este o succesiune coerentă de propoziţii, în timp ce (2) nu este.
Se poate observa, în urma celor arătate, că, menţinând coerenţa drept criteriu al textualităţii, trebuie să admitem, în acelaşi timp, că textualitatea (deci posibilitatea de a distinge între texte şi nontexte) este un concept de natură
pragmatică.
In cele ce urmează, ne propunem să vedem dacă, definită aşa cum am sugerat, în termeni pragmatici, ca „grad de expectaţie”, coerenţa poate fi luată drept criteriu al textualităţii.
2. în paragraful precedent, am admis ca neproblematică ideea că o succesiune de propoziţii ca (2) este discoerentă. Vom căuta să arătăm, în continuare, că această idee nu poate fi acceptată fară rezerve.
1° Să ne imaginăm situaţia următoare, care ne poate duce cu gândul la un scenariu de „science fiction”: (i) între Pământ şi toţi sateliţii săi există navete spaţiale care fac curse regulate şi la îndemâna oricui; (ii) lui Ion îi place să „viziteze” diverşii sateliţi ai Pământului; (iii) Ion preferă plimbărilor pe stradă plimbările pe care le poate face şi le face de obicei pe suprafaţa acestor sateliţi; (iv) dintre plimbările pe sateliţi le preferă pe cele făcute pe Lună.
Ni se pare clar că, în condiţiile în care (i)-(iv) ar fl satisfăcute, o succesiune ca (2) nu ar părea discoerentă niciunui vorbitor din al cărui stoc de cunoştinţe despre lume ar face parte şi ipoteticele împrejurări descrise în (i)-(iv).
2° Să ne imaginăm o altă situaţie, înrudită cu cea descrisă sub 1°: (i) cel care emite succesiunea (2) este o autoritate în materie de astronautică; (ii) persoana la care se referă cuvântul Ion este general cunoscută ca interesată de posibilităţile (actuale sau de viitor) de a face călătorii pe diverse alte planete; (iii) receptorul succesiunii (2) cunoaşte competenţa (şi deci buna informare a) emitentului privitoare la astronautică; (iv) receptorul cunoaşte bine persoana la care se referă
4 Ibidem; cf. şi articolul nostru Coerenţă şi permisiune, în Studii de stilistică, poetică şi semiotică, Cluj-Napoca, 1980, p. 195-203.
417
Ion (evident, şi preocupările sale). Se poate uşor observa că, în cazul în care (i) -(iv) sunt satisfăcute, (2) este în mai mică măsură (dacă nu chiar deloc) o succesiune discoerentă.
3° Să ne imaginăm, în sfârşit, situaţia în care, simplificând până la extrem lucrurile, (2) reprezintă o „operă literară” a unui scriitor autentic şi general recunoscut.
în acest caz sunt de prevăzut două situaţii care prezintă interes pentru discuţia noastră:
(a) aceea în care receptorul face parte dintre aceia pentru care autorul este recunoscut ca mare scriitor şi reprezintă, în acest fel, o autoritate;
(b) aceea în care receptorul nici nu a auzit de scriitorul respectiv, bănuind eventual că este un debutant; în plus, receptorul nu are - ca cititor de literatură -decât experienţa literaturii „clasice”, caracterizate prin absenţa oricărei distorsiuni (gramaticale şi/sau semantice).
în cazul (b), este aproape sigur că receptorul va califica „opera” respectivă drept aberantă şi o va înregistra sub rubrica „nonliteratură” sau „pseudoliteratură”, iar pe autor îl va considera fie un „nontalent”, fie un „impostor”. în cazul (a), va accepta succesiunea (2) ca text literar, chiar dacă va fi şocat de insolitul alăturării de sensuri şi va căuta, eventual, să descopere ce se „ascunde” în dosul acestei exprimări neobişnuite, adică să găsească un sens acestei alăturări. Se poate presupune chiar că această operaţie de „găsire” a sensului ar putea fi una dintre situaţiile descrise de noi sub 1° sau 2°.
Analiza situaţiilor ipotetice de sub l°-3° ne arată că:
(a) aceeaşi succesiune de propoziţii poate fi în anumite condiţii coerentă, iar în altele discoerentă;
(P) noţiunea de coerenţă are un caracter strict subiectiv, fapt care se reflectă, de altfel, şi în accepţia strict pragmatică pe care am dat-o coerenţei; în aceste condiţii, definiţia pe care am dat-o sub 1. acestui concept reprezintă, în fond, un fel de coerenţă „idealizată”, întrucât conceptul este definit în raport cu un vorbitor standard, într-o situaţie standard (în timp ce în l°-3° am avut a face cu raportarea ideii de coerenţă la vorbitori determinaţi, în situaţii determinate).
Ţinând seamă de cele discutate în acest paragraf şi acceptând, în acelaşi timp, ideea că textualitatea se defineşte prin coerenţă, suntem obligaţi să spunem, mai departe, că:
(a') aceeaşi succesiune de propoziţii este text în anumite condiţii şi nu este text în alte condiţii;
(P') însăşi noţiunea de textualitate (= faptul că o succesiune de propoziţii alcătuieşte sau nu alcătuieşte un text) este o noţiune strict dependentă de subiectivitatea vorbitorilor.
Cele două ultime consecinţe, (a1) şi (p1), nu par, la prima vedere, a fi prea supărătoare. La o reflecţie mai atentă, ne dăm seama însă că noţiunea de textualitate trebuie separată de aceea de coerenţă. Această separare se dovedeşte a fi necesară în special în cazuri ca acelea discutate sub 3°. Aici, după cum uşor se poate vedea, între textualitate şi coerenţă există un fel de tensiune: cel care receptează succesiunea (2) este frustrat în aşteptările sale privitoare la alăturările posibile de sensuri prepoziţionale (sistemul „asocierii de idei” este altul decât cel al
418
receptorului şi este, din punctul său de vedere, anormal), dar în ciuda acestei „aşteptări frustrate”, receptorul nu neagă unei succesiuni ca (2) caracterul de text. Aşadar, cel puţin în cazuri ca 3°, trebuie să admitem că textualitatea este independentă de coerenţă. In această ordine de idei, este util să atragem atenţia asupra faptului că 3° nu este altceva decât o reprezentare extrem de simplificatoare a atitudinii unui „consumator” de literatură faţă de opera literară. în acest caz, caracterul de text al unei succesiuni de propoziţii îi este oarecum impus receptorului prin autoritatea emitentului. Sau: un „consumator” de literatură este dispus să considere text orice succesiune de propoziţii produsă de un emitent a cărui autoritate auctorială nu o pune în discuţie.
La cele arătate trebuie să adăugăm că, departe de a descrie o situaţie periferică, 3° se referă la o clasă importantă de fenomene, fiind vorba de modul de raportare a receptorului la configuraţiile de propoziţii care alcătuiesc operele literare.
Mai mult: ne putem întreba dacă poziţia auctorială este singura care poate impune unui receptor o succesiune de propoziţii ca text.
Să ne imaginăm că o persoană oarecare se adresează (oral sau în scris) unei alte persoane prin succesiunea de propoziţii (2). în această situaţie, de îndată ce şi-a asumat statutul de interlocutor, cea de a doua persoană (adresantul) nu va ignora pur şi simplu secvenţa (2) ca „discoerentă”, deci ca „fară sens” sau „absurdă”, ci va căuta să o înţeleagă; pentru a o înţelege, deci pentru a „găsi” sensul expresiei, cel care îşi asumă statutul de interlocutor va face o serie de ipoteze, imaginând diverse situaţii posibile (de felul celor de sub 1°, 2°) care să poată motiva alăturarea celor două propoziţii. în momentul în care interlocutorul procedează astfel, el nu adoptă o atitudine esenţial diferită de aceea adoptată de un „consumator” de literatură în prezenţa unei opere „dificile”.
Este adevărat că, în prezenţa unei succesiuni ca (2), o persoană poate să refuze statutul de interlocutor şi, în aceste condiţii, să refuze să facă operaţiile necesare pentru a descoperi ce anume s-a intenţionat să se comunice prin (2). Trebuie relevat însă că nici această atitudine nu este esenţial diferită de aceea a unui „consumator” de literatură care refuză să citească literatură „dificilă” (= literatură care îi solicită în prea mare măsură cooperarea).
3. Cele discutate sub 2. ne conduc către următoarele concluzii:
(i) în cazul în care definim textualitatea prin coerenţă, suntem constrânşi să admitem că multe dintre operele literare (anume acelea caracterizate printr-un grad redus de coerenţă sau chiar prin discoerenţă) nu sunt texte. Aceasta este însă în dezacord cu ceea ce, în mod rezonabil, înţelegem prin text5.
5 Această dificultate a mai fost relevată de cercetători: v., de ex., Michael Titzmann, Text vj. Sentence (With a View towards a Unified Theory of Pragmatics and Semantics), în Petofi (ed.), op. cit., p. 104, care referindu-se la coerenţă ca regulă de „bună formare”, scrie: „in turn, is itself oriented to the scientific type of text and in its convenţional form contains little of the culturally accepted variability (as regards coherence) specific to «emoţional» and «litterary» expression”.
(ii) Examinând statutul operelor literare, care, după cum am văzut, nu se caracterizează în mod necesar prin coerenţă (în sensul acceptat sub 1.), ajungem la constatarea că, cel puţin în aceste situaţii, textualitatea, deci calitatea unei succesiuni de propoziţii de a fi o entitate lingvistică bine construită (semantic), nu apare legată de coerenţă, ci, în multe cazuri, chiar oarecum „în ciuda” unui grad (mai mare sau mai mic) de discoerentă.
(iii) Intr-o serie de situaţii de comunicare „obişnuite” (deci nu de comunicare între un autor şi cititorii săi printr-o operă literară), receptorul se raportează la o succesiune de propoziţii ca la un obiect lingvistic care îndeplineşte o funcţie de comunicare nu ca o consecinţă a faptului că secvenţa respectivă este conformă cu standardele de coerenţă (ale receptorului concret sau ale receptorului „ideal”), ci ca o consecinţă a faptului că persoana respectivă îşi asumă rolul de interlocutor (receptor) al celui care a construit succesiunea respectivă de propoziţii. în aceste împrejurări, receptorul formulează ipoteze de natură să „lege” propoziţiile, în cazul în care succesiunea manifestă discoerenţe. Din acest punct de vedere, atitudinea receptorului obişnuit nu diferă principial de atitudinea „consumatorului” de literatură, iar textualitatea nu derivă (în primul rând) din caracterul coerent al succesiunii de propoziţii, ci din modul de raportare a destinatarului la această succesiune.
(iv) Dat fiind caracterul strict subiectiv al coerenţei relevat sub 2., ar trebui să admitem că exact aceeaşi succesiune de propoziţii este text în raport cu un anumit vorbitor şi cu o anumită situaţie de comunicare şi nu este text în raport cu un alt vorbitor şi altă situaţie de comunicare sau, eventual, chiar cu acelaşi vorbitor, dar plasat în altă situaţie de comunicare.
Considerentele formulate aici sub (i)-(iv) ne determină să considerăm ca perfect justificate două idei formulate de Petofi6, şi anume: (a) că textualitatea nu este o trăsătură inerentă (sau imanentă) a unei succesiuni de propoziţii şi (b) că text este orice succesiune de propoziţii7 care este considerată ca text de către cel care o produce sau de către cel care o receptează pe baza unor criterii relevante pentru el.
Ne vom opri în special asupra semnificaţiei celor arătate sub (b).
După cum se observă, Petofi nu face distincţie între calitatea de emitent şi cea de receptor a celui care consideră că o succesiune de propoziţii (configuraţie de semne) este sau nu este un text.
In ce ne priveşte, înclinăm să spunem că, din punctul de vedere al emitentului, însuşi faptul că acesta foloseşte o configuraţie de semne dintr-o anumită limbă într-o situaţie de comunicare dată, cu intenţia de a comunica ceva, conferă acestei configuraţii statutul suficient de bine definit de entitate lingvistică cu care se intenţionează să se comunice ceva în împrejurarea X. în această ordine de idei, este absolut necesar să atragem atenţia asupra deosebirii esenţiale dintre a considera o configuraţie de semne, C, ca element al unui sistem de comunicare, S,
6 Jânos Petofi, Text Comprehension, Objects and Processes, Text Theory. Semantic Aspects of Text Processing, în „Quademi di semantica”, XI, no 1, June, 1985, pp. 81-92.
7 Petofi, loc. cit., vorbeşte, de fapt, despre „configuraţii de semne”; este însă clar că ceea ce am numit până aici succesiune de propoziţii nu este decât un caz particular al configuraţiei de semne.
420
şi de a o descrie prin raportare la S şi a considera aceeaşi configuraţie, C, ca mijloc pe care un emitent determinat îl foloseşte într-o situaţie determinată, pentru a comunica efectiv cu o persoană determinată. In cazul din urmă, avem a face cu C raportată la comunicarea in actu, şi nu la S sau nu în primul rând la S.
Putem acum conveni să numim text orice configuraţie de semne, C, prin care cel care o emite intenţionează, într-o situaţie determinată, să comunice ceva. în aceste condiţii, este clar că atât extensiunea, cât şi complexitatea structurală a configuraţiei C depind în întregime de modul în care emitentul înţelege sau este capabil să utilizeze sistemul S pentru a comunica ceea ce doreşte, în situaţia concretă. El poate folosi un cuvânt, o propoziţie, o frază, mai multe propoziţii şi/sau fraze juxtapuse, mai multe propoziţii şi/sau fraze legate prin cuvinte sau expresii jonctive, propoziţii şi/sau fraze juxtapuse sau legate etc., etc. O configuraţie de semne nu este text decât în măsura în care nu este produsul activităţii de manipulare a regulilor sistemului S de către un anumit individ care are intenţia de a comunica ceva într-o situaţie dată. Această situaţie explică eşecul oricărei încercări de a defini textul prin regulile sistemului: pentru că textul rezultă din manipularea efectivă a regulilor, şi nu din regulile înseşi.
Mai mult: trebuie să admitem că o configuraţie C poate fi text chiar şi în cazul în care structurile ei constituente nu sunt construite în perfect acord cu regulile de bună formare sintactică şi/sau semantică ale sistemului S, întrucât calitatea de text a unei configuraţii, C, nu este dată de nimic altceva decât de faptul că C rezultă din manipularea regulilor din S de către o persoană determinată, într-o împrejurare determinată, pentru a comunica ceva, fară ca aceasta să însemne în mod necesar ca acel cineva să fi manipulat regulile în mod corect. In aceasta constă
- credem - explicaţia faptului că, în mod rezonabil, se consideră, de obicei, că o configuraţie cu greşeli (gramaticale şi/sau semantice) produsă de către cineva cu scopul de a comunica ceva într-o anumită împrejurare este un text cu greşeli şi nu că nu este un text.
Pe de altă parte, în definirea textualităţii, am văzut că Petofi introduce şi cel de al doilea factor, corelat cu primul, anume receptorul: o configuraţie de semne,
C, este necesar să fie considerată text nu numai de către cel care o produce, ci şi de către cel care o receptează. în felul acesta, Petofi introduce ca element corelat al intenţiei de comunicare prin C acceptarea configuraţiei C ca text. De fapt, a accepta o configuraţie, C, ca text nu înseamnă altceva, în lumina celor discutate în acest paragraf, decât (a) a recunoaşte în C un „obiect” cu ajutorul căruia o anumită persoană (emitent al lui C) vrea să comunice ceva într-o situaţie determinată ; (P) a te recunoaşte în cel căruia îi este adresată configuraţia C; (y) a te constitui în interlocutor (adresant) în raport cu emitentul lui C.
Aşadar, luând drept criteriu al textualităţii nu numai intenţia unui locutor de a comunica ceva prin C, ci, în plus, şi acceptarea configuraţiei C de către adresantul determinat, obţinem o accepţie mai tare a ideii de textualitate: o configuraţie, C, este text nu numai pentru că emitentul ei are intenţia de a comunica ceva, prin C, unui adresant determinat, ci şi pentru că, prin C, comunicarea dintre un emitent determinat şi un adresant determinat se realizează efectiv prin C.
421
Vom încerca şi în legătură cu criteriul acceptării să punem în lumină anumite consecinţe legate de noţiunea de textualitate:
Consecinţa celor arătate sub (a) este că o configuraţie de semne trebuie să fie caracterizată printr-un minimum de conformitate cu regulile sistemului S; în caz contrar, C nu poate fi recunoscut ca „obiect” cu ajutorul căruia se intenţionează a se comunica ceva. In cazul în care condiţia de sub (a) nu se realizează, este evident că nu se mai poate pune problema realizării celor prevăzute sub (P) şi/sau (y).
Cele prevăzute sub (p) reprezintă o condiţie preliminară pentru (y): dacă X nu este conştient de faptul că C îi este adresată (de către Y) lui şi nu altcuiva, nu se mai pune problema asumării (sau respingerii) statutului de interlocutor al lui Y. în plus, dacă X nu este conştient de faptul că el este cel căruia i se adresează Y prin C, poate să nu înţeleagă sau să înţeleagă cu totul greşit ceea ce intenţionează să comunice Y prin C.
In sfârşit, asumarea statutului de interlocutor (cerută prin (y)) are drept consecinţă o atitudine cooperativă din partea lui X: aceasta nu se rezumă numai la „a lua act” de faptul că Y vrea să-i comunice ceva prin C, ci caută să înţeleagă ce anume a vrut să comunice Y prin C (= să „decodeze” sau să „descopere sensul” configuraţiei C). Trebuie observat că „asumarea statutului de interlocutor” este, aşa cum am arătat sub 2., factorul care declanşează efortul de „găsire” (uneori chiar de „ghicire”) a semnificaţiei unei configuraţii discoerente (deci fară legături evidente între elementele de semnificaţie asociate elementelor configuraţiei). în aceste cazuri, cel care şi-a asumat statutul de interlocutor formulează ipoteze (de tipul celor discutate sub 2., l°-3°) asupra stărilor de lucruri care ar putea justifica alăturările de sensuri din C.
In legătură cu acest aspect, este interesant să luăm în consideraţie două situaţii, şi anume:
1° In care destinatarul apreciază că gradul de coerenţă (legătură de sens între unităţile configuraţiei) este cu mult sub acela care i-ar putea permite o „înţelegere” a comunicării.
2° In care destinatarul apreciază că, în ciuda gradului scăzut de coerenţă, el poate realiza o „înţelegere” a comunicării.
In cazul 1 °, avem a face, în fond, cu neacceptarea configuraţiei ca „vehicul” de comunicare (vezi mai sus sub (a)), fapt care transformă emiterea configuraţiei C într-o tentativă eşuată de comunicare. In cazul 2°, avem a face cu situaţia în care „discoerenţa” măsurată prin raportare la un vorbitor standard într-o situaţie standard (aşa cum am definit-o în 2.) este mai mare decât discoerenţa raportată la receptorul concret din situaţia concretă de comunicare (= pentru un motiv sau altul
- printre care se pot menţiona situaţia concretă de comunicare, normele stilistice legate de această situaţie etc. - receptorul concret este mai tolerant decât receptorul „ideal”).
In cele de mai sus am încercat să degajăm semnificaţia celor două criterii ale textualităţii propuse de Petofi, anume ceea ce am numit intenţia de comunicare (a unui individ determinat, într-o situaţie determinată) printr-o configuraţie de semne, C, şi acceptarea acestei configuraţii ca intermediar al comunicării (de către
422
cel căruia îi este adresat C). Conjugarea celor două criterii ne duce, în ultimă analiză, la ideea că textul nu este altceva decât o configuraţie de semne, C, ale unui sistem de semne, S, prin care se realizează efectiv un act de comunicare între doi vorbitori determinaţi, într-o situaţie (de comunicare) determinată.
Această reformulare a condiţiilor de textualitate propuse de Petofi arată, în acelaşi timp, într-un mod suficient de clar, de ce trebuie acceptată şi cea de a doua idee a lui Petofi (v. mai sus sub (a)), anume că textualitatea nu este o proprietate inerentă a unei configuraţii de semne: textualitatea / nontextualitatea acesteia derivă exclusiv din faptul dacă această configuraţie îndeplineşte sau nu îndeplineşte în mod efectiv rolul de a mijloci comunicarea între doi indivizi concreţi, într-o situaţie dată, şi nu din anumite proprietăţi ale structurii ei interne.
4. Pornind de la examenul critic al ideii curente de a defini textualitatea prin coerenţă, am ajuns la concluzia că o configuraţie de semne (care poate fi şi o succesiune de propoziţii) nu este text pentru că are un anumit grad de coerenţă (sau pentru că nu are un grad prea mare de discoerenţă), ci numai pentru că realizează efectiv o comunicare între doi vorbitori determinaţi, într-o situaţie determinată. Această versiune a condiţiei de textualitate, după cum am arătat, nu reprezintă decât o dezvoltare a unei idei formulate de Petofi8.
Mă voi opri pe scurt aici asupra unor aspecte ale teoriei textului pentru care acest mod de a înţelege textualitatea mi se pare în mod particular relevant:
1° în analiza făcută sub 2. am început prin a considera text o construcţie mai extinsă decât o propoziţie şi care este, în acelaşi timp, altceva decât o frază. Am început deci prin a lua în consideraţie obiecte care, pe baza simplei observaţii directe, se dovedeau a fi în mod evident de altă natură decât obiectele investigate în mod tradiţional din punct de vedere gramatical şi semantic, anume propoziţiile şi/sau frazele.
Observaţiile pe care le-am făcut au fost de natură să vină în sprijinul modului în care Petofi defineşte textualitatea. Acest mod de definiţie pe care l-am preluat şi l-am precizat din anumite puncte de vedere se dovedeşte a fi însă adecvat nu numai obiectelor luate iniţial în consideraţie de noi (construcţii mai extinse decât propoziţiile şi/sau frazele), ci şi unei clase mult mai largi de obiecte, anume oricărei construcţii alcătuite din semne care poate realiza efectiv o comunicare. De aceea, sub 3., am adoptat termenul general de configuraţie de semne utilizat de Petofi. în felul acesta, definiţia propusă pentru noţiunea de 'text' se dovedeşte a fi perfect compatibilă cu un punct de vedere destul de răspândit, anume că text poate fi nu numai o succesiune de propoziţii şi/sau fraze, ci şi o frază, o propoziţie şi, trebuie adăugat în mod explicit, o sintagmă sau chiar un singur cuvânt, întrucât o sintagmă sau un cuvânt poate avea, după cum este general admis, rol de propoziţie.
2° Odată acceptată definiţia pe care am propus-o pentru textualitate, trebuie să acceptăm şi ideea că noţiunea de ‘text’ se situează în afara ierarhiei cuvânt-sintagmă—propoziţie—frază, întrucât noţiunea de text nu se defineşte în termeni
8 V. nota 6.
423
sintactici: un text nu se poate defini ca unitate sintactică ai cărei constituenţi imediaţi sunt propoziţiile (frazele), aşa cum propoziţia se poate defini ca unitate sintactică ai cărei constituenţi imediaţi sunt sintagma subiectului şi sintagma predicatului. Aceasta situaţie rezultă, evident, din faptul că criteriul textualităţii nu este un criteriu sintactic, ci unul pur pragmatic, care constă din raportarea unei construcţii (bine formate), oricare ar fi ea, la o situaţie de comunicare determinată.
Din această perspectivă, mi se pare perfect explicabil eşecul încercărilor întreprinse până în prezent de a formula condiţii sau măcar, să le spunem, „semne” gramaticale ale textualităţii9. O „configuraţie” ca (1) nu are, de fapt, nicio marcă a textualităţii, deşi nimeni nu va contesta faptul că (1) este un text. Aceasta nu înseamnă însă că odată stabilit caracterul de text al unei configuraţii, C, aceasta nu poate fi descrisă din punctul de vedere al structurii gramaticale. Avem însă a face, în acest caz, cu stabilirea unor proprietăţi gramaticale ale textului C, şi nu cu ale textului, pur şi simplu.
3° In termeni foarte asemănători trebuie pusă şi chestiunea coerenţei. Din cele arătate sub 2., rezultă suficient de clar care sunt motivele pentru care acest concept, chiar atunci când îi dăm o accepţie pragmatică, aşa cum am propus, mai exact: gradul de coerenţă, nu poate fi luat drept criteriu al textualităţii, deşi o formulă ca „textul este o succesiune coerentă de propoziţii” a devenit un loc comun al teoriei textului. In realitate, după cum rezultă din definiţia propusă a textului, este suficient ca o configuraţie de semne (emisă de cineva) cu intenţia de a comunica cu o altă persoană să fie acceptată de aceasta din urmă, odată cu asumarea implicită a rolului de interlocutor, pentru ca respectiva configuraţie să poată fi considerată text, în acord cu definiţia de sub 3., independent de gradul de coerenţă (discoerenţa) a configuraţiei. Mai mult: în situaţia în care o configuraţie,
C, este acceptată de către un interlocutor şi este, în acelaşi timp, insuficient de „legată” semantic (= nu este suficient de coerentă), interlocutorul, pentru a înţelege cât mai exact ceea ce locutorul a încercat să comunice prin C, în absenţa unor legături semantice explicite dintre constituenţii lui C, „creează” o stare de fapt care ar putea face coerentă configuraţia. Am putea spune că, în aceste situaţii, interlocutorul concret „introduce” coerenţa într-o configuraţie discoerentă (în raport cu un vorbitor ideal). După cum am arătat sub 2., această atitudine este caracteristică pentru receptarea literaturii artistice.
4° Solomon Marcus10 a arătat că „structura propoziţiei este cea mai simplă formă a coerenţei şi coeziunii lingvistice”. Ţinând seamă de această observaţie, mi se pare perfect justificat să consider că problema coerenţei nu se pune numai în legătură cu construcţiile mai largi decât propoziţiile şi/sau frazele, ci şi în legătură cu structura propoziţiilor şi frazelor înseşi şi chiar cu construcţiile infrapropoziţionale
9 Klaus Brinker, Zur Gegenstardbestimmung und Aufgabenstellung der Textlinguistik, în Petofi (ed.), op. cit., p. 6, arată în mod explicit că nu se poate da o definiţie gramaticală a structurii textului, aşa cum se poate da o definiţie gramaticală a structurii propoziţiei: în ce priveşte conceptul de coerenţă, acesta nu este de aceeaşi natură cu conceptul de gramaticalitate, folosit în raport cu propoziţiile.
10 Solomon Marcus, Textual Cohesion and Textual Coherence, în RRL, XXV, 1980, n° 2, p. 106.
424
(sintagme de diverse tipuri şi dimensiuni). Atâta timp cât textualitatea este definită independent de coerenţă şi atâta timp cât statutul de text îl poate avea orice configuraţie de semne (mai largă sau mai restrânsă decât o propoziţie), această generalizare a conceptului de coerenţă apare ca perfect justificată.
5° Dacă acceptăm disocierea dintre textualitate şi coerenţă, aceasta nu ne împiedică să caracterizăm un text dat din punctul de vedere al gradului său de coerenţă. De altfel, un model matematic de tipul celui construit de Solomon Marcus11 serveşte tocmai unei astfel de caracterizări. Căci mi se pare destul de clar că acest model nu este construit cu intenţia de a oferi un criteriu al textualitătii, ci un instrument de determinare exactă a gradului de coeziune a unei construcţii căreia în prealabil i-am atribuit statutul de text. Trebuie observat că, aşa cum observă şi Marcus în articolul citat12, modelul matematic pe care l-a construit exprimă şi măsoară gradul de coerenţă a unui text şi în cazul în care coerenţa este definită în termeni pragmatici de „expectabilitate”, aşa cum, reluând o idee formulată cu câţiva ani în urmă, am propus sub 2.
TEXT AND ACCEPT ABILITY ABSTRACT
Throughout the first part of the paper two of the main approaches to textuality are examined, viz. the syntactical and the semantic one. It is shown that in terms of none of them can the concept of „textuality” be conveniently defined.
Starting from one of Petofi’s ideas, an alternative way of approaching the text reality is presented.
The conditions for textuality can be reasonably specified in pragmatic terms: a text is a sign-configuration produced by a definite speaker, in a definite situation, with the intention of conveying some communicative content by means of this sign-configuration. The comimmicative aim of the sign-configuration obtains only under the condition of the adresee’s acceptance of the role of communication partner.
Some of the consequences of such an approach are examined throughout the last section.
11 Ibidem, pp. 101-102.
12 Ibidem, p. 112.
425