Emanuel Vasihu ELEMENTE DE FILOSOF IE A LIMBAJULUI Editura Academiei Române Bucureşti, 1995 ri Elemente de la philosc^pMe^cîu langage Elements of the language philosophy ISBN 973-27-0492-6 Editura Academiei Române R 76117 Bucureşti Calea 13 Septembrie nr. 13 Introducere.........................................................a.......7 1. Semn şi realitate.... 1. Sens şi existenţă..........................................,...9 2. Noţiunea de “interprctant”......r....................................11 2* ^}esiţ£tiiitujfi • obiect sau co/to^p/w........^«.«..Mwn»..www....Mw 1. Semn şi “interpretant”...............................................13 2. Semnul în concepţia lui F. da Saunuie........................... 14 3. încercări dc eliminare a elementului conocptual......................15 4. Critica încercărilor de eliminare a elementului conocptual.........../17 5. Reprezentare şi concept........................................----19 3. Sens (concept) şi nef*rutf&.~.~~~—...—------------------------------- 21 1. Concept şi referinţă.......................................21 2. Entităţi fictive.....................................................24 3. Consideraţii finale.................................................27 4. “Predicate” şi “nume”.................—..................................28 1. “Prcdicaţie” şi referinţă............................................28 2. Cuvinte predicative şi cuvinte nepredicative.........................30 3. Noţiunea de vofe copulativ .............._.«•>......-. -31 4. Substantive şi “nutpe”.................................................. 32 5. Sensul propoziţiei ca vploare de adevăr~~~....i~~>..~...~—.35 1. Sensul propoziţiilor...........................................—...35 2. Relaţiile dintre constituenţii propoziţiilor.......................35 3. Condiţiile de adevăr şi relaţia dintre mulţimi.......................36 4. Valoarea de adevăr ca denotat........................................37 5. Conectori sintactici ţi sensul lor................................37 6. Propoziţii făctuale.............-t ............................41 7. Propoziţii logic determinate ......................41 8. L-detenninare şinacaitata.........................................44 9. L-ecluv«leat»propaBţii]iv^ ......................45 FT9ptt9fŞm^SHK^Cm^^sf9!9pOffŞ^ IIHMwilf f / 1. latomknm—.........................................................47 * 2.0rigfaaM kaatăai • distincţiei.....................................47 3. Analitic şi aprioric..............................................48 ^ 4. AnaUticftate şi aonantică....................................... 49 5. Âna&ticitate fi necesitate........................................49 6. Analiti citate ţi “postulate de sens”.............................50 7. Caracterul “subiectiv” al postulatelor de sens....................50 7. Privire retrospectivă _______________53 ANEXE /. Semn, son, referinţă .~...................57 II. Semn fi cunoaştere 75 III. Câteva reflecţii asupra semn-simbol............ 81 IV. Numire fj sens ~..................................................93 1. Relaţia semn-obiect...............................................93 2. Câteva observaţii privitoare la abordarea nominalistă a “sensului” de către Goodman..................................................94 3. Câteva observaţii asupra "numirii”................................97 4. Numire şi cunoaştere..............................................99 V. Sens şi definiţie lexicografică 101 VI. Adevăr analitic şi definiţie lexicografică ....................... JM VII. Nume şi eidos : de la Cratylos la F. de Saussure......... 116 Abrevieri bibliografice.................................... ........... 127 Contenta...................................................;........... Ui Introducere ■ ■ s ' ' Ne-am propus să examinăm, în această lunare, raporturile dintre limbaj, pe de o parte, şi universul în caie limbigul funcţionează ca sistem semiotic, pe de altă parte. Această relaţie se «tabileşte. to primul rând, pnn agenţii care utilizează limbajul, aceştia fiind şi ei o parte auttivetsului, îa al doilea rând, relaţia se stabileşte prin însăşi natum elementelor constitutive ale limbajului Se şde ci limbajul, ca sistem semiotic, este o colecţie de semne manipulate de către agenţii care îl utilizează. Semnul Însuşi are o valoare dublă: este In primul rândun obiect, ca toate celelalte existente în natură şi percepute cia atare de către agenţi, in al doilea rând, semnul are o natură specifici, fiind, în acelaşi timp, obiect (aşa cam am văzut) şi fiind utilizat de către agenţi ca mijloc de a “semnifica” obiectele lumii înconjurătoare. Am putea spune că semnul se semnifică, mai întâi, pe el însuşi şi, în al doilea riad, semnifici “obiecte” din realitate. Această dublă natură a semnului constituie unul dintre aspectele examinate în paginile care urmează. Semnele se raportează nu numai la obiecte (simple), ci şi la complexe de obiecte, pe care ie numim “stări de fapt”. Ca modalitiţi de referire la “stările de fapt”, semnele pot fi utilizate în mod adevărat sau în mod fals. Este, credem, limpede că, în acest fel, prin folosirea semnelor ca modalităţi de referire la realitate, intervine în teoria limbajului teoria adevărului. De aceea, am abordat în această lucrare problema distincţiei între 7 adevărul logic şi adevărul factual. Adevărul logic este direct legat de modul de a gândi al agenţilor, deci de modul lor de a percepe realitatea. Tot de modul de a percepe realitatea este legată şi o altă distincţie examinată în această luctare, anume distincţia dintre propoziţiile analitice şi cele sintetice (care ţine, şi ea, de modalitatea de percepţie a realităţii). Fiind legat, în acelaşi timp, de realitate şi de modul de percepere a realităţii, semnul lingvistic a fost considerat în linfviitic&m&demă, începând cu Fetd^ de Saussure, ca având o structură binară: un semnificară şi un semnificat. în această structură binară, semnul este legat de concept (noţiune), care este considerat de F. de Saussure afi cea de a doua “faţă” a semnului. Prin urmare, pentru F. de Saussure, ca şi pentru întreaga şcoală structuralistă care are la bază ideile sale1, problema obiectului material (la care semnul se referă) nu se pune. Există însă o seric de inconveniente legate de tendinţa de a exclude obiectul real din sfera de preocupări a lingvistului Am analizai mai pe larg aceste inconveniente cu altă ocazie2. .. . “Reintroducerea” obiectelor în domeniul de preocupări ale lingviştilor nu înseamnă însă excluderea elementelor mentale din domemul de aemnificgţie a semnului. Dimpotrivă, am încercat să arătăm că referirea la obiectele leale nu se poate face decât prin intermediul unui element de aatJRă “conceptuală” pe care semnul Am inclus în HKhei«pe* lucrării ş^jte articok(Aflexele I-VI1) publicate de mine îa ultimii ani, pe care le-am considerat legate de cele discutate în prezentui volum. * V. de exemplu, E. Coseriu, Pottrme iimarttufue..., p. 139-186 şi, ta special, p. 139; E.Benvenistc, Probtâmu..., p. 28,50, 52-53 ; A. J. Greima*, SematOiquestructurale.Recherchedemethoje,?m&,'Larousm;,l966,p. 13-14. 2 Emanuel Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, EŞE, 1984, p. 17-21. 8 1. Semn şi realitate 1. Sens şl existenţă. Ch. Morris1 a definit sistemele semiotice ca sisteme cu ajutorul cărora un individ ia cunoştinţă indirect de lealitate. Aceasta revine la a spune că individul ia cunoştinţă de domeniul real nu direct, prin percepţia directă a obiectelor realităţii, ci prin intennediul unor obiecte aparţinând sistemului semiotic (= semne). Se pune problema de a arăta cupi se poate realiza această “luare de cunoştinţă” indirectă. Orice obiect, A, este “înregistrat” de conştiinţa umană prin percepţie directe, percepţia fiind impresia pe care A o produce asupra simţurilor noasţre. Eu percep (cu ochii) acest creion. Evident că percepţia poate avea (şi are) un caracter mai complex : de la acest creion, eu primesc senzaţii vizuale, tactile etc. E sigur că, de la acelaşi obiect, putem avea mai multe percepţii (depinzând de momentul în care ni se prezintă obiectul respectiv : lumină, poziţie în spaţiu etc.). în momentul în care percepţiile imediate ajung la nivelul conştiinţei, avem a face cu apercepţii. Prin organizarea (mentală) a percepţiilor se ajunge la un “conţinut de conştiinţă” (percepţii organizate) corespunzător obiectului respectiv; convenim să notăm cu a conţinutul2 de conştiinţă corespunzător obiectului A. Semnul (lingvistic) este pentru conştiinţa noastră un fel de substitut al obiectului. Ce înseamnă aceasta ? Aceasta înseamnă 1 Ch. Morris, iVritings..., p. 19. 2 Vezi E. Cassirer, The Philosophy..., p. 85-89. 9 Emanuel Variliu că, dacă a este conţinutul de conştiinţă corespunzător obiectului A, atunci a poate fi produs In conştiinţa noastră de un obiect oarecare SA, care este semn pentru A. Pentru ca percfepţia obiectului A, anume conţinutul de conştiinţă a, să poată li “chemat în conştiinţă” de obiectul SA, este necesar ca percepţia obiectului-semn SA să determine, la rândul ei, un conţinut de conştiinţă aA şi ca acest conţinut de conştiinţă, la rândul său, să fie legat nu numai de obiectul SA (= semnul), ci şi, în acelaşi timp, de obiectul A. Am avea a face, prin urmare, cu un conţinut de conştiinţă legat de două obiecte: SA (= semnul) şi A (= obiectul semnificat). Socotind ‘'conţinutul de conştiinţă” aa drept un fel de simbol, putem considera că semnul lingvistic este un “simbol” cu două demente simbolizate: obiectul şi semnal obiectului. Trebuie să admitem însă că proprietatea conţinutului de conjtiinţă-semn de a se reprezenta pe sine (ca semn) se estompează, până ia dispariţie. Probăestefaptul că agenţii identifică cu grea iemnul ca semn (adicăindependent de ceea ce acestaseoizdŞ(^^%ua^ antă: "Semnul esteceea ce se arată pe«ne;!oiâ9i''iitt^if^|^ în farăde siie, maiindică spiritului şi altceva” Acest “altceva” de care vorbeşte Augustin este obiectul la cate semnul se’ referă : “Cuvintele sînt semne ale lucrurilor atunci când îşi primesc puterea [de semnificare] de la ele. [...] cuvintele sînt semne ale lucrurilor fără să înceteze să fie [ele însele şi] lucruri”4. Despre dubla funcţie a semnului perceput (=percep-tul-semn), Augustin observă*: “Ceea ce percepe din cuvânt 3 De dialectica. Ediţie, traducere, introducere, note, comentarii şi bibliografie de Eugen Munteanu, Bucureşti, Humanitas, 1991, Cap.V, p. 49. 4 Op. cit., Cap.V, p. 53. Completările din paranteze sunt ale editorului. 5 Op. cit., Cap.V, p. 55. Completările din paranteze, ca şi sublinierile, sunt ale editorului. 10 Semn ji realitale qjiriţul.şi nu urechea, şi [totodată] este păstrat in spirit se numeşte dicibile ‘ceea ce se poate spune’; în schimb, când cuvântul porneşte nu pentru sine însuşi, ci spre a semnifica altceva asume, atunci se numeşte dietio ‘exprimare’”. Semnul este deci, în terminologia augustiniană, un dicibile cu ajutorul căruia se realizează o dictio. Se pune acum.problema de a stabili cum anume un obiect oarecare, SA, ajunge să fie perceput de către cineva ca semn pentru A. Răspunsul la această întrebare constă în următoarele: un individ oarecare este Învăţat să asocieze mental prezenţa obiectului A de prezenţa semnului SA. în felul acesta, conţinutul de conştiinţă determinat de prezenţa obiectului A este asociat de prezenţa semnului SA. Din acest moment, conştiinţa noastră nu mai percepe obiectul SA ca pe un obiect oarecare, ci îl percepe “ca pe obiectul A” însuşi. De aceea este cazul să considerăm că "procesul de semnificare” este un fenomen ireductibil. Acest proces de “învăţare” poate să aibă caracter explicit (cineva să indice obiectul şi, în acelaşi timp, semnul) sau poate să se datoreze exclusiv experienţei unui individ : de câte ori percepe obiectul A, percepe şi semnul SA. 2. Noţiunea de “interpretant”. Ch. Morris arată că, alături de obiectul-semn, în procesul de semioză intervine şi un alt element, anume modul în care un individ percepe obiectul A prin intermediul semnului SA; acest mod de a percepe un obiect prin intermediul semnului este numit de Ch. Morris interpretant. Ajunşi în acest punct, este cazul să facem observaţia că, pentru a exista semne ale obiectelor şi interpretanţi ai acestor semne, este necesar ca obiectele să existe, adică să existe independent de conştiinţa celui care le percepe. Observaţia este necesară, întrucât s-ar putea spune că “existenţa” unui obiect se manifestă prin însăşi prezenţa unui conţinut de conştiinţă la nivelul 11 Emanuel Vcailiu psihicului individual: obiectul A există, întrucât exişti în conştiinţa unui individ care îl percepe. Daci “existenţa” obiectelor ar fi acelaşi lucru cu prezenţa lot în conştiinţa individului, atuncinu ar mai avea sens să vorbim despre faptid ci un individ “ia cunoştinţă” de un obiect. Este deci necesar si subliniem opoziţia care se stabileşte între conştiinţă şi obiectele pe care le percepem: obiectele trebuie si existe independent de conştiinţă. De asemenea, daci obiectele nu ar exista independent de conştiinţă n-ar mai avea sens si vorbim despre semne ale obiectelor. 12 2. Designatum: obiect sau concept 1. Semn fi “interpretai!t”. Conform cu cele arătate de Cb. Morris, în procesul de semioză intervin semnele. Un semn este un obiect cu ajutorul căruia “agenţii” iau cunoştinţă de alt(e) obiect(e). Obiectul de care se ia cunoştinţă mediat se numeşte designatum. După cum se observă, designaîum-ul unui semn este, în acord cu Ch. Morris, un obiect. Pe de altă parte însă, Ch. Morris vorbeşte, şi j4e “modul în care cineva ia act” de un obiect prin intermediul semnului. Acesta este interpretantuli. Prin urmare, putem considera, în acord cu Ch. Morris, că cineva ia cunoştinţă de realitate prin semn şi printr-un element de natură conceptuală, interpretantul semnului. Trebuie observat însă că interpretantul nu este o parte a semnului, ci este oarecum independent de semn. Am putea, eventual, considera că interpretantul există, oarecum, “alături de” semn, în conştiinţa agenţilor (care folosesc semnele). Precizarea este utilă întmcât, cu ajutorul ei, putem face distincţia între felul în care este conceput semnul de către Ch. Morris şi felul în care este conceput semnul de către F. de Saussure. Pentru acesta din urmă, semnul este unitatea constituită din nume şi concepi1. Am putea spune deci că, pentru F. de Saussure, semnul este ceva care stă în locul unui concept, în timp ce, pentru Ch. Morris, semnul este ceva care stă în locul unui obiect. 1 Ch. Morris, Writings..., p. 19. 2 F. de Saussure, Cours..., p. 99. 13 Emamtel Vasiliu Pe de altă parte, trebuie să observăm, în acord cu tradiţia conceptualistă, ci agentul poate cunoaşte obiectul numai în măsura în care îl subsumează unui concept Prin urmare, pentru a putea spuneiei pra^ ttt 'agtti, X/ semnul “stă în locul” unui obiect, B, este necesar ca agentul X si identifice obiectul B. Or, pentru a opera această identificare, trebuie ca agentul si aibă capacitatea de a subsuma obiectul B unui concept distinct. De aceea trebuie să presupunem că semnul nu se ataşează în mod direct obiectului (nu este pus în relaţie directă cu obiectul), ci i se ataşează prin intermediul conceptului. Un cuvânt ca masă nu este legat în mod direct de “obiectul masi”, ci este legat de acest obiect prin intermediul “conceptului masi”. Credem ci aici “conceptul masi” îndeplineşte funcţia de interpretant, întrucât indici modul în care un “interpret” (= agent) ia cunoştinţi de obiectul respectiv: ia cunoştinţă prin intermediul conceptului care corespunde obiectului. 2. Semnal In concepţia lui F. de Saturare. Un mod asemănător de a vedea lucrurile poate fi întâlnit la F. de Saussure, cu deosebirea - intr-un fel esenţială -ci F. de Saussure nu are în vedere niciodată relaţia semn-obiect. Pentru F. de Saussure, relaţia care se stabileşte este între semn şi concept3. Se poate însă observa cu,uşurinţă ci ceea ce F. de Saussure numeşte “concept” poate fi înţeles ca având acelaşi rol cu “interpretantul” din teoria lui Ch. Morris: conceptul “mediază” - după cum am văzut - între semn şi obiect tot aşa cum “interpretantul” media pentru conştiinţa agentului între semn şi obiect4. După cum uşor se poate observa - în măsura în care admitem că, în teoria lui F. de Saussure, conceptul joacă rolul 3 Cours..., p. 98 : “Le signe linguistique unit nan une chose et un nom, mais un concept et unc image acoustiquc”. 4 Am văzut că pentru Ch. Morris ( Writings..., p. 19) interpWtantul indică modul cum agentul “ia cunoştinţă" de obiect prin semn. 14 Designatum: obiect sau concept *%teiţ>retantului” din teoria lui Ch. Morris -, putem consider» că tft-iaoria lui F. de Saussure a semnului lingvistie interpretantul fatt parte din semn. Am putea spune deci, interpretând teoria lui & de Saussure din punctul de vedere al semioticii lui Ch. Morris, oi, pentru F. de Saussure, ceea ce semnul semnifică este interpretantul semnului respectiv. In încheierea celor discutate mai sus, vom încerca si răspundem la uimitoarea întrebare: care este designatum-ul semnului lingvistic în acord cu cele doui teorii ? , Pentru F. de Saussure, ţinând seama de terminologia pe care o propune (signe este constituit din signifiant şi signifie), designatum-ul, deci ceea ce semnul semnifici, este conceptul (adici un element care - după cum am văzut - poate fi echivalat eu “interpretantul” lui Ch. Morris). Pentru Ch. Morris5, după cum am arătat, ceea ce semnul Mumifică, adici “designatum-ul” semnului, este obiectul (de care agentul ia cunoştinţă prin semn, prin intermediul interpretantului, care este, după cum am văzut, în afara semnului). 3. tncerciri de eliminare a elementului conceptual. Din cele arătate în secţiunea precedentă, rezultă că ideea de designatum este legaţi, într-un anumit sens, de existenţa unui element conceptual6. Existenţa acestui element conceptual este legată, după cum uşor se poate vedea, de concepţia piatoniciană: conştiinţa umană ia cunoştinţă de realitatea exterioară prin interjnediul “ideilor” la care lucrurile “participă” * Writings..., p. 19. ‘ Evident că, la F. de Saussure, problema se pune altfel, întrucât, după cum am văzut, pentru el, relaţia semn-obicct nu se pune; rămâne, aşadar, numai relaţia dintre semn şi concept (Coursp. 98). 15 Emanuel Vasiliu Pe de altă parte, însăşi natuta acestui element, ca şi rolul pe care el îl are în actul de a “designa” sunt de natură mai puţin clară. Acesta este motivul pentru care mulţi cercetători (în special filosofi) au încercat s& elaboreze teorii care se dispensează de elementul conceptual din teoria semnului. Astfel, Nelson Goodman arată ci, în concepţia nominalistă, conceptul (= proprietatea) trebuie suprimat, iar semnele (predicative) urmează să intre într-o relaţie “unu - mai mulţi” cu obiectele cărora li se aplică7. Alţi cercetători elimină elementul de natură conceptuală (serisul), înlocuindu-1 cu ideea de uz1. Pentru Gilbert Ryle9, a cunoaşte sensul unui cuvânt înseamnă “â şti cum să-l utilizezi”. t Trebuie să observăm totuşi că, atunci când Austin10 vorbeşte despre “indicarea semanticii unui cuvânt” (= Engl. demonstrating the semantics of the word), el înţelege prin aceasta indicarea relaţiilor care se stabilesc între cuvinte (ca părţi ale propoziţiilor) şi situaţiile descrise în propoziţiile respective. Altfel spus, situaţiile selectate pentru a explica semantica unui anumit cuvânt, ap trebuie să coiiţinăun lucrtfîn comun, anume pe acela în raport cu care a. se foloseşte11: 7 Nelson Goodman, Predicates without Properties, în Theodore E. Uehling Jr., Howard Wettstein (eds.), Contemporary Perspectives in the Philosophy of Language, Mmneapolis, 1979 (Univereity of Minnesota Press), p. 347-348. * “The meaning of a word is its use in the language”. Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations (translated by G.E’M. Anscombc), ed. a Il-a, New Yoik, Macmillan, 1958, p. 20. 9 Ordinary language, în Charles E. Caton (ed.), Philosophy and Ordinary Language, Urbana, Univcrsity of Illinois Press, 1963, p. 119. 10 J. L. Austin, Philosophical..., p. 57. 11V. Emanucl Vasiliu, 'Meaning and Use' Revisited, îfi RRL, XXXII, 1987, nr.3, p. 302. 16 Designatum: obiect sau concept ,vi:- “Legarea” unui semn, P, de un obiect, X, se realizează printr-o procedură ostensivă de tapa! celei descrise de Quineu. Iwindică unui vorbitor, A, un obiect, X,, şi i se spune: "acesta dBte(un) P”; i se indici lui A un alt obiect, X^ şi i se apune din ncftt : “acesta este un JF*” ; i se indică lui A un alt obiect, X3, şi i se spune: “acesta este un P" ş.a.m.d. până în momentul în care A ajunge să reacţioneze atunci când percepe în mod real obiectul X jirin pronunţarea cuvântului P şi invers, să reacţioneze la pronunţarea cuvântului P prin indicarea obiectului X. 4. Critica încercărilor de eliminare a elementului conceptual. Spunând că, atunci când «ide cuvântul P, A reacţionează «a şi cum însuşi obiectul X ar fi fost perceput în mod real, aceasta nu înseamnă în nici un caz că organele de simţ de lui A ar reacţiona ca şi cum ar fi fost impresionate de un lucru real. Când un vorbitor aude cuvântul zăpadă, el nu simte efectiv “răceala”. In asemenea împrejurări, trebuie să admitem că A are numai reprezentarea răcelii v Trebuie să observăm, pe de altă parte, că, în momentul in oare un stimul oarecare încetează să acţioneze asupra simţurilor noastre, orice senzaţie propriu-zisă (de la stimul) dispare. în locul acestei senzaţii rămâne numai reprezentarea ei în conştiinţa subiectului. în acord cu cele arătate, trebuie să admitem că atunci când un subiect, A, recunoaşte un obiect oarecare, X, aceasta nu se întâmplă pentru că A identifică efectiv senzaţiile produse de X cu Senzaţiile produse de acelaşi stimul mai înainte, ci, pur şi simplu, pentru că percepţia actuală a obiectului X coincide cu reprezentarea pe care A o are în legătură cu obiectul X. 12 Willard van Qrman Quine, From a Logical Point of Kw, cd. a Ii-a, New Yoric ţi Evanstcm, Harpcr and Row, 1963, p. 22 17 Emanuel Vasiliu Observaţiile de mai sus sunt de natură si arunce mai itiultă lumini asupra modului in caretrebuie înţeleasă ideea lui Nelson Goodman că între semn şi obiecte) se stabileşte o relaţie directă. Această relaţie este* după părerea mea, de natură psihofiziologică şi trebuie înţeleasă ca dependentă în întregime de activitatea psihofiziologică a agenţilor. Din acest punct de vedere, trebuie să fim complet de acord cu Ch. Morris, care susţigp că ceva esţe semn şi are un “interpretant” numai pentru cinevaimplicaţ în activitatea semiotică. Fără o astfel de precizare, relaţia semn-obiect ţ de care vorbeşte Goodman rămâne la fel de obscură ca şi conceptul tradiţional de “sens”. Aceasta deoarece relaţia semn-obiect, de care vorbeşte Goodman, nu este dată direct observaţiei noastre, ci poate fi numai “dedusă” din comportamentul vorbitorilor. De aceea trebuie să admitem că, cel puţin în cazul semitelor numite “generale”, este implicat un element de natură mentală. Aşadar, ceea ce semnifică un semn nu poate fi specificat pur şi simplu ca ceva de natură “obiectuali” legat de semn. Ceea ce am numit mai sus “element de natură mentală” este de natură să ne împiedice să considerăm relaţia semn-obiect ca simplu proces (te “legare” a unor senzaţii. Dimpotrivă, această concepţie ne dă motive să considerăm că relaţia menţionată presupune o activitate Ia etajele superioare ale psihicului uman. Ajunşi în acest punct13, trebuie să remarcăm că, reducând relaţia de “numire” la simpla relaţie stereotipă dintre senzaţia venită de la obiectul denumit şi senzaţia venită de la obiectul-semn, orice contestare sau orice apărare a acestei relaţii14 devine lipsită de sens. Atâta timp cât numescpw/căaiMmalul pe care îl văd în faţa mea, fac acest lucru numai pentru că am fost învăţat să am această reacţie verbală în momentul în care am 13 Emanuel Vasiliu, Numire ţi sens. Anexa IV, p. 98- 99. M J. L. Austin, Philosophical..., p. 76-116. 18 Designatum: obiect sau concept senzaţia provocată de prezenţa acestui animai. Atunci, ia orice Sposicare de a contesta corectitudinea acestei numiri, nu pot să reacţionez decât spunând că, “in acord cu datele mele senzoriale şi cu felul în care am fost învăţat să folosesc cuvântul pisică”, inimalul din faţa mea trebuie numit pisică. De observat că o astfel de “apărare” a numelui folosit nu Decurge decât la elemente aparţinând nivelurilor inferioare ale psihicului uman ca “date senzoriale”, stereotipul achiziţionat al ţigiturii dintre datele senzoriale etc. r , în momentul în care vtem să realizăm o apărare mai “substanţială” a modului de numire, suntem nevoiţi să recurgem la investigarea nivelurilor superioare ale psihicului uman şi să luăm în considerare “reprezentările” pe care ni le evocă semnul: vom spune că o anumită denumire a unui obiect este conformă cu reprezentarea pe care o evocă în mintea mea folosirea semnului respectiv. Cu alte cuvinte, numirea unui obiect este corectă în măsura în care reprezentarea pe care mi-o evocă semnul respectiv coincide cu ceea ce percep în mod real prin intermediul simţurilor. 5. Reprezentare şi concept în paragraful precedent am încercat să punem în evidenţă faptul că trebuie să admitem că între semn şi obiect intervine un element de natură mentală, anume reprezentarea. Problema care se pune în acest moment este de a răspunde la următoarea întrebare : se poate spune că reprezentarea este acelaşi lucru cu conceptul şi deci că semnificaţia unui semn (= sensul său) este reprezentarea ? La prima parte a întrebării, credem că răspunsul nu poate fi decât negativ : din punct de vedere psihologic, reprezentarea nu poate fi identificată cu conceptul; prima este legată de domeniul senzorial (de nivelurile joase ale psihicului). Este un fel de “reproducere” a senzaţiilor în absenţa stimulilor. 19 Emamutl Vasiliu Conceptul se bazează însă pe altceva, şi anume pe organizarea de către intelect a reprezentărilor (selecţia acelor reprezentări pe care le socotim “esenţiale” sau “defkutorii” pentru obiect, de exemplu). Conceptul este - credem - rezultatul acestor “operaţii” făcute de intelectul nostru asupra reprezentărilor. Am putea spune că există două etape ta formarea unui, concept pe baza semnului: în prima, semnul se ataşează unei reprezentări globale a obiectului; în cea de a doua, se realizează organizarea reprezentării şi, prin urmare, se trece la formarea conceptului propriu-zis. Când acest concept s-a format, putem considera că semnul se ataşează conceptului. 20 3. Sens (concept) şi referinţă 1. Concept şl referinţă. După cum s-a arătat1, elementul Conceptual (sau gândul, în terminologia lui Ogden şi Richards2) are rolul de a stabili legătura dintre semn (sau simbol) şi referent (* obiectul în locul căruia este folosit semnul). ; într-adevăr, pentru a folosi un obiect (“ semnul) în locul altui obiect şi pentru a putea comunica ceva Sa legături cu obiectul tespectiv, este necesar : (a) ca agenţii să poată identifica obiectul ţi (b) ca semnul să nu fie folosit întâmplător în legătură cu obiectul respectiv. Condiţia (a) este în acoxd cu ideea că intelectul nostru nu poate identifica propriu-zis un obiect decât în măsura în care îl subsumează unui concept, ceea ce este conform cu tradiţia antichităţii. Condiţia (b) se referă la modul în care Obiectul poate deveni “obiect al cunoaşterii” de către agenţi. Admiţând că agenţii iau cunoştinţă de obiectele realităţii prin intermediul semnelor, Urmează că semnele au proprietatea de a “chema în conştiinţă” obiectele. Or, semnul poate “chema în conştiinţă” un obiect în măsura în care este legat în mod sistematic de anumite proprietăţi ide obiectului. Dar aceste proprietăţi ale obiectului sunt conţinute te conceptul pe care agenţii îl deţin în legătură cu acest obiect. Aşa stând lucrurile, legat de concept, semnul poate “chema în 1 C. K. Ogden & I. A. Richards, The Meaning of Meaning, New York, ed. a Vin-a, Harcourt, Brace & World, Inc., 1946, p. 11. 1 Id., ib. Emanuel Vasiliu conştiinţă” obiectul. Dacă semnul n-ar fi legat in mod constant de un amonit concept, el ar putea chema în conştiinţă indiferent care obiect. în realitate însă* convenţia caţş leagă ţm anumit semn de un anumit obiect defineşte obiectul căruia semnul urmează să i se ataşeze prin intermediul conceptului: semnul A se ataşează obiectului X dacă şi numai dacă X cade sub conceptul, să spunem, a. Formularea “A se ataşează obiectului X” trebuie înţeleasă ca referi*# b* X- Trebuie să observăm însă că formularea impersonală “se ataşează” înseamnă un act . prin care un agent determinat “ataşează” în mod efectiv semnul A obiectului X. Numim referinţă actul prin care un agent “ataşează” un semn, A, unui obiect, X. Se poate observa că referinţa se face pe baza unei convenţii, în care intervine conceptul de care semnul A este legat în mod sistematţţ. Trebuie să reţinem că actul de referinţă este făcut posibil dş (i) existenţa conpeptului şi de (ii) legătura sistematică dintre semn şi concept. Observăm însă că însuşi conceptul se formează In conştiinţa agenţilor prin repetarea actului de referinţă, când, o dată cu indicarea obiectului X, se cere folosirea semnului A. S-ar putea considera că elementul conceptual a, legat de un semn definit, A, reprezintă o posibilitate de a referi semnul A la un anumit obiect, X. Aşadar sensul (de naţură conceptuală al) unui semn, A» reprezintă, în fond, condiţia pe care un obiect, X, trebuie să o satisfacă pentru ca agentul să se poată referi la el cu ajutorul semnului A3. După cum se observă, în relaţia semn-obiect (de care se ocupă, în acord cu Ch. Morris4, semantica) intervine actul de referinţă, care ţine de o anumită utilizare a semnului de către agenţi. Intervine deci un factor care ţine de pragmatică5. 3 R. Camap, Meaning..., p. 234. * Ch. Morris, Writings..., p. 21-24. 5 Id, ib. 22 ■I t Sens (concept) fi referinţă \ h» ^Reţinem, prin unnare, ci actul de referinţă este de liatură .^Magmatică, în timp ce sensul unui semn (= conceptul) este de I pui KimiBtlci. - ten |n aceste condiţii, se poate înţelege care sunt cauzele care fit-face ca “actul de referinţă” să eşueze (total sau parţial). Se poate întâmpla ca agentul (- cel care face actul de referinţă) să dbntiască imperfect conceptul legat de semnul utilizdt sau să |SâŞbesq>ă imperfect proprietăţile obiectului la care intenţionează sl se refere. ^ Se poate întâmpla ca un sistem de semne să nu fie folosit pentru a se referi la anumite entităţi. Putem vorbi despre lucruri absente din domeniul de percepţie directă a agenţilor. ■ ; Se pune deci problema următoare: careeste designatum-ul «tainelor care se folosesc atunci când se vorbeşte despre Obiecte absente din domeniul de percepţie directă al agenţilor. Trebuie să tâmitem că, în aceste cazuri, semnele semnifică exclusiv “concepte”. Dacă se formulează (aici în România) propoziţia (1) Gheorghe vede un jaguar cuvântul jaguar nu are referent. Trebuie observat însă că este, din punct de vedere logic, o simplă întâmplare faptul că jaguar nu are referent. Am putea spune, în acest caz, că referinţa semnului jaguar este vidă. O chestiune care se pune în acest moment este următoarea : cel care foloseşte propoziţia (1) intenţionează sau nu intenţionează să se refere la un obiect ? Răspunsul pare a fi afirmativ : cel care foloseşte propoziţia (1) o face cu intenţia de se referi la un obiect, anume la un jaguar (care se află în relaţie cu obiectul denumit Gheorghe). în Absenţa obiectului, semnul jaguar este folosit în exclusivitate pentru “conceptul jaguar”. Acest concept este folosit numai ca o “intenţie de referinţă”. 23 Emartuel Vasiliu Plasată într-un context adecvat, propoziţia (1) se poate referi în mod efectiv la un obiect determinat. Ni se pare suficient de clar că, în absenţa obiectului, un semn determinat (pentru obiectul respectiv) poate fi întrebuinţat de către agent în mod aproximativ (întrucât semnul nu poate fi controlat din punctul de vedere al referinţei sale) ; în acest sens, propoziţia (1) poate fi folosită de către un agent cu intenţia de a exprima relaţia dintre subiectul Gheorghe şi un obiect care este un leu. în aceste condiţii pot apărea controverse de tipul celor menţionate în capitolul anterior, sub 4., cu referire la corectitudinea “numirii”. 2. Entităţi Active. Din conceptele denumite cu ajutorul semnelor se pot construi, prin alăturarea acestora, concepte noi. Din semnul cretă şi semnul alb se poate construi un nou concept, cu un referent distinct de al celor două semne, anume conceptul de “cretă albă”, care denumeşte un obiect care are, în acelaşi timp, proprietatea de a fi cretă şi proprietatea de a fi alb. întâmplător, în acest caz, referentul semnului cretă albă există. Se poate întâmpla însă ca un concept construit pe baza unor procedee asemănătoare să nu poată avea referent. De exemplu, alăturând semnul cerc de semnul pătrat, se obţine semnul (2) cerc pătrat, care denumeşte şi el un concept, anume conceptul de (3) “cerc pătrat”. Este însă clar că, prin conceptul de sub (2), nu putem identifica nici un obiect din lumea aceasta. Deosebirea dintre jaguar (discutat mai sus) şi cerc pătrat (din exemplul pe care îl discutăm acum) constă în aceea că este o întâmplare faptul că jaguar nu are un referent în împrejurarea în care un român formulează propoziţia (1), în timp ce semnul (2) nu are referent în nici o împrejurare în care ar putea fi folosit. 24 Sens (concept) şi referinţă Deosebirea dintre (1) şi (2) constă în aceea că, în timp ce (1) poate ii folosit cu intenţie referenţială, (2) nu poate fi folosit cu o astfel de intenţie. Evident că (2) nu poate fi folosit cu o astfel de intenţie numai în cazul în care agenţii ştiu că (2) nu poate avea referent. O propoziţie ca (4) Gheorghe vede un cerc pătrat nu poate fi folosită cu intenţie referenţială (pentru a denumi obiectul aflat în relaţie cu Gheorghe), întrucât (2) nu poate avea referent. Urmează din cele arătate aici că sensul unei construcţii poate fi un obstacol în calea întrebuinţării construcţiei cu fimcţie referenţială. Realitatea este că un agent nu utilizează un semn totdeauna cu intenţia de a se referi la un obiect anume (este cazul construcţiei (1)). El poate folosi seninul numai cu intenţia de a “evoca” un anumit concept. Acesta este cazul semnului care “se întâmplă” să nu aibă referinţă într-o anumită situaţie de comunicare. Sunt însă şi cazuri în care agentul nu intenţionează să se refere la un obiect, întrucât ştie că semnul respectiv nu poate avea referinţă (e cazul unei construcţii ca (2)). în acord cu R. Camap6, numim intensiune elementul de natură mentală (proprietate, concept etc.) ataşat unui semn, şi extensiune elementul (material) la care semnul se referă. Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că intensiunea ca atare nu există nicăieri (nici în realitate, nici în semn). Ea nu reprezintă altceva decât o modalitate pe care mintea noastră o foloseşte cu scopul de a defini clasa de obiecte la care se referă un semn general. Este ceea ce fac până la un punct glosele lexicografice. Aceste definiţii nu pot avea, prin însăşi natura lucrurilor 6 R. Camap, Meaning..., p. 15—22. 25 Emanuel Vasiliu (= caracterul “deschis” al clasei de obiecte la care se referă semnul), decât un caracter aproximativ7. Este motivul pentru care considerăm că este preferabil să tratăm conceptele de “sens”, “intensiune” etc. în termenii unei logici a conceptelor (şi mulţimilor) vagi'8. Din acest punct de vedere, este preferabil să nu considerăm că im obiect determinat pur şi simplu aparţine sau nu aparţine mulţimii la care se referă un semn dat, ci că apartenenţa la noţiunea denotată de semn este gradabilă. în acord cu cele discutate în acest paragraf, este clar că intensiunea unui semn este acel element al semnului care face posibil actul de referire. Se consideră că extensiunea unui semn (= obiectul sau obiectele la care semnul se poate referi) este determinată de intensiune9. Când un cuvânt este folosit de un agent, acesta îl foloseşte cu intenţia de a se referi la ceea ce el însuşi (şi deci societatea, în întregimea ei) a stabilit că face parte din extensiunea termenului10. în această formă, actul de referinţă constă în a preciza care sunt obiectele cărora convenim să le aplicăm un anumit semn pornind de la intesiunea semnului repectiv. Răspunsul pe care Eva Picardi îl dă la această problemă, dezvoltând o idee a lui Hilary Putnam, are o incontestabilă conotaţie kratyliană : este nevoie de un expert (în Kratylos, un 7 Emanuel Vasiliu, Sens şi definiţie lexicografică, Anexa V, in special, p. 106-107. 8 în sensul lui Gr. C. Moisil, Lecţii despre logica raţionamentului nuanţat, Bucureşti, EŞE, 1975, p. 5-6. 9 V. Eva Picardi, Unguaggio e analisi filosofica. Elementi di filosofia del Unguaggio, Bologna, Patron, 1992, p. 76, n.7. 10 Vezi Eva Picardi, op. cit., p. 201. Aici, Eva Picardi dezvoltă o idee a lui Hilary Putnam, The Meaning of “Meaning", în K. Gunderson (ed ), Language, Mind and Knawledge, Minnesota Studies in the Philosophy of Science, VII Univ. of Minnesota Press, 1975. 26 Sens0tncept) şi referinţă “onomaturg”) caxe, cunoscând “natura” lucrurilor, să ştie care sunt semnele cu care lucrurile pot fi numite. Prin urmare, în acord cu punctul de vedere expus mai sus, în colectivitatea de vorbitori există un număr de “experţi” care, pe baza cunoaşterii intensiunii, pot decide care anume sunt obiectele cărora li se poate aplica semnul respectiv : restul colectivităţii de vorbitori nu are altceva de făcut decât să se conformeze celor prescrise” de către “expert”, tot aşa cum colectivitatea de vorbitori nu avea altceva de făcut - din punctul de vedere al teoriei “numirii” dezvoltate de Platon în Kratylos - decât să respecte denumirile date de “onomaturg”. Prin urmare, determinarea extensiunii unui semn nu este o operaţie pe care fiecare vorbitor este ţinut să o facă în mod efectiv. Putem bănui că vorbitorul obişnuit determină extensiunea semnului pe baza normelor stabilite de către “experţi”11. 3. Consideraţii finale. Cele discutate în acest capitol ne conduc la concluzia că relaţia dintre semn şi realitate se stabileşte pe baza actului de referinţă : semnul este folosit de către “agenţi” cu intenţia de a evoca în conştiinţă obiectele lumii reale. Posibilitatea actului de referinţă este dată de faptul că semnele sunt dotate cu intensiuni, care stipulează condiţiile în care un semn poate fi utilizat pentru a realiza actul de referire la o anumită categorie de obiecte. în măsura în care intensiunea este un fapt de conştiinţă, agentul o poate cunoaşte în grade diferite de corectitudine. De aceea, sfe poate întâmpla ca intenţia actului de referire să nu se realizeze întotdeauna. Aşa se explică folosirea “greşită” a unui anumit semn cu intenţia de a face un act de tâjferire la un obiect care nu aparţine extensiunii semnului respectiv (la exemplul discutat în acest paragraf, folosirea cuvântului jaguar cu intenţia de a numi un leu). 11 Vezi Emanuel Vasiliu, From de Saussure to Cratylos and Bachvards, J& RRL, XXXI, 1986, nr.6, p. 491-502 şi, în special, p. 501-502. 27 4. “Predicate” şi “nume” 1. “Predicaţie” şi referinţă. Se înţelege prin “predicaţie” orice act prin care unui obiect i se atribuie un semn. “Atribuirea” se face, de obicei, cu ajutorul expresiei “acesta (aceasta) este (un (o))...”, unde în locul punctelor figurează semnul pe care vrem să-l atribuim. Prin actul de predicaţie se intenţionează să se atribuie obiectului indicat prin acesta (aceasta) o anumită calitate. Dacă spun (1) acesta este (un) creion sau (2) acesta este negru sau (3) acesta doarme nu fac altceva decât să atribui obiectului (indicat de acesta) proprietatea creion (în (1)), proprietatea negru (în (2)) şi proprietatea doarme (în (3)). Semnul se “atribuie” obiectului în acord cu intensiunea semnului respectiv. Am văzut (v. cap. 3., § 2.) că orice semn este dotat cu intensiune şi că acestă intensiune îi determină extensiunea. Trebuie să amintim însă că actul propriu-zis de referire este o virtualitate, care se poate realiza în acord cu intenţia agentului şi cu intensiunea 28 Predicate fi nume semnului (care determină, fară a specifica însă, domeniul de obiecte la care semnul se poate referi). Trebuie să observăm, în acelaşi timp, că, aşa cum am arătat, semnelor li se ataşează concepte. Conceptele însă, aşa cum a arătat Frege1, au natură predicativă (= se enunţă despre un obiect). Suntem în prezenţa următoarei situaţii: (a) semnul este aplicat unui concept; (b) conceptul are natură predicativă ; (c) conceptul, prin el însuşi, este indeterminat, în sensul că nu putem preciza care sunt obiectele care “cad” sub conceptul respectiv. Aşa se explică faptul că o expresie predicativă de forma (1) este (un) creion (2) este negru (3) doarme (4) mănâncă are caracter “nesaturat”, în sensul că are nevoie de o “completare” pentru a putea exprima un “gând”. Spre deosebire de concepte, obiectele au un caracter “autonom” (nu au nevoie de o “completare" spre a putea fi “gândite”). De aceea, Frege consideră că predicatele sunt semne care au nevoie de o “întregire”. Spre a folosi formularea lui Frege, putem caracteriza predicatele ca nesaturate, iar numele (proprii) ca având caracter saturat. Spunem că numele pe lângă care stă un predicat are rolul de a “satura” conceptul predicativ, în aşa fel, încât expresia realizată să poată exprima un gând. Această “saturare” a conceptului (predicativ) se obţine, în ultimă analiză, prin specificarea obiectului la care se referă conceptul predicativ. Căci fară specificarea obiectului, conceptul predicativ rămâne cu extensiunea nedeterminată. 1 Gottlob Frege, Scrieri logica filozofice (traducere, studiu introductiv şi note de Sorin Vieru), Bucureşti, EŞE, 1975, p. 295 şi, în special, capitolele “Funcţie şi concept” (p. 19-56) şi “Despre concept şi obiect” (p. 289-306). 29 Emanuel Vasiliu în propoziţiile (1) Acesta este (un) creion (2) Acesta este negru (3) Acesta doarme (4) Acesta mănâncă cuvântul acesta (cu rol deictic) are rolul de a indica obiectul la care se “referă” predicatele creion, negru, doarme, mănâncă. în acord cu cele arătate, putem considera relaţia de predicaţie dintre două semne ca o relaţie prin care se specifică obiectul care cade sub incidenţa semnului predicat (= care “saturează” acest predicat). Observăm deci că actul de predicaţie nu poate fi separat de actul de referire. Am putea considera că predicaţia este o formă a unui act de referire. în felul în care am prezentat “predicaţia” mai sus l-am urmat, în linii generale, pe S. FCleiber: “Le predicat peut etre conşu en termes râferentiels, indâpendement de considârations propositionnelles, comme une propri6te, un concept, c’est-â-dire comme un terme g6n6ral”2. 2. Cuvinte predicative şl cuvinte nepredicative. Cu această accepţie, se poate observa, după cum remarcă Marleen Van Peteghem, că “toate lexemele sunt predicative, substantivele, la fel cu verbele şi adjectivele, în măsura în care [acestea] trimit la proprietăţi sau la concepte care spun ceva în legătură cu obiectul de referinţă”3. Putem considera că cuvintele pot fi predicative (substantive, verbe, adjective) şi nepredicative (celelalte categorii de cuvinte). 1 Gearges Kleiber, Problemes de reference: descriptions definies et noms propres, Paris, Klincksieck, 1989, p. 111, ap. Marleen Van Peteghem, Les phrases copulatives dans Ies iangues romanes, Heidelberg, Egert, 1991, p. 2. 3 Vezi Marleen Van Peteghem, op. cit., p. 2. 30 Predicate fi nume Trebuie observat însă că există cuvinte care prin însăşi natura lor morfologică pot funcţiona ca predicate (acestea sunt verbele) şi cuvinte care funcţionează ca predicate numai în măsura în care se combină cu anumite alte cuvinte. Veibe ca mânca, dormi, citi etc. pot figura neînsoţite de nici un alt cuvânt ca predicate într-o propoziţie. 3. Noţiunea de verb copulativ. Pe de altă parte, substantivele şi adjectivele figurează ca predicate într-o propoziţie numai în măsura în care sunt însoţite d > F * i F 3° Implicaţia (condiţionala) (ca şi în tabelele de mai sus, notăm prin P,, P2 două propoziţii oarecare legate prin dacă..., atunci). P> dacă Pj, atunci P2 A A A A F F F A A F F A 4° Echivalenţa (ca şi în tabelele de mai sus, notăm prin Pp P2 două propoziţii oarecare legate prin numai daca). Pi p2 Pj numai dacă P2 A. A A A F F F A F F F A Observaţii : a) în legătură cu 3° de mai sus, trebuie observat că prin dacă..., atunci nu se exprimă faptul că P2 “decurge din” Pj sau că e o consecinţă logică a lui P,. Expresia nu spune nimic altceva decât că nu se poate întâmpla ca Pj să fie adevărat şi P2 să fie fals sau că P2 este adevărat, iar Pj este fals. Această relaţie este numită “implicaţie materială” şi este deosebită de “implicaţia logică”, prin care se exprimă o relaţie de “consecinţă logică”. 40 Sensul propoziţiei ca valoare de adevăr b) In legătură cu 4° de mai sus, trebuie observat că echivalenţa nu exprimă o identitate de sens (= sinonimie) între propoziţia Pj şi propoziţia P2. Ca şi în cazul 3°, tabela defineşte echivalenţa “materială” (= identitatea de valoare de adevăr între cele două propoziţii, P, şi P2). De identitate de sens se poate vorbi numai în cazul în care echivalenţa este logică. 6. Propoziţii factuale. Toate proprietăţile discutate în § 4. se referă la valorile de adevăr A sau F. Condiţia în care o propoziţie are valoarea A (sau F) este dată de intensiunea ei (adică de raportul dintre mulţimea obiectelor denotate de subiect şi mulţimea obiectelor denotate de predicat). Pentru a decide dacă o propoziţie este adevărată sau falsă este deci necesar să cunoaştem starea de lucruri la care propoziţia respectivă se referă (= să cunoaştem raportul dintre cele două mulţimi). Putem considera, prin urmare, că decidem dacă o propoziţie denotă adevărul sau falsul în urma examinării stării de lucruri. Adevărul sau falsul unei propoziţii se stabileşte deci prin confruntarea propoziţiei respective (a judecăţii exprimate prin ea) cu starea de fapt a mulţimilor denotate de constituenţii ei. în cazul frazelor (formate din propoziţii cu ajutorul conectorilor), valoarea lor de adevăr decurge din valoarea de adevăr a propoziţiilor constituente. Spunem de aceea că sensul expresiilor discutate mai sus au caracter factual (= decurge din compararea acestor expresii cu starea de fapt a universului). 7. Propoziţii logic determinate. în afara propoziţiilor a căror valoare de adevăr se stabileşte în urma confruntării propoziţiei respective cu starea de fapt, există o serie de propoziţii a căror valoare de adevăr se stabileşte independent de starea reală a universului, exclusiv pe baza regulilor sistemului. Putem decide asupra adevărului unei propoziţii ca P} sau nu-Pj având în vedere modul în care negaţia şi disjuncţia au fost definite cu ajutorul diagramelor valorii de adevăr (cf. § 5). 41 Emanuel Vasiliu într-adevăr, pentru orice valoare de adevăr atribuită propoziţiei Pj, disjuncţia “Pj sau nu-P ” are valoarea Adevărat, conform cu diagrama următoare: _ p> .... au-P, Ps sau nu-Pj A F A F A A Există deci fraze a căror valoare de adevăr este totdeauna Adevărat, pentru orice valoare de adevăr atribuită propoziţiilor simple care le constituie. în acelaşi fel, există şi fraze care, pentru orice valoare atribuită propoziţiilor (simple) constitutive, au valoarea Fab. De exemplu pentru fraza “P; şi nu-P ” obţinem totdeauna valoarea Fab, independent de valoarea atribuită propoziţiei Pj : nu-P, Pt fi nu-P( A F F F A F Se observă că, pentru a putea atribui valoarea de adevăr întregii fraze, nu este necesar decât să respectăm regulile de adevăr stabilite pentru şi, sau şi negaţie. Altfel spus, pentru a decide că o frază ca “Pj sau nu-P ” este adevărată şi o frază ca “Pl şi nu-P” este falsă, nu este necesar să facem o investigaţie asupra “stării de lucruri”, ci este suficient să cunoaştem regulile sistemului (de semne) respectiv. Spunem că cele două fraze sunt L(ogic)-determinate; în speţă, spunem că prima frază este L(ogic)-adevărată, în timp ce cea de a doua frază este L-fabă. Trebuie ca, în încheiere, să facem observaţia că negaţia unei propoziţii L-determinate este, de asemenea, o propoziţie L-determinată. 42 Sensul propoziţiei ca valoare de adevăr într-adevăr, conform cu regula stabilită pentru negaţie, propoziţia negată are valoare contrară cu valoarea propoziţiei precedate de negaţie. Mai departe, o propoziţie (fraza) L-determinată nu are decât fie valoarea A, fie valoarea F. Prin urmare, negaţia unei fraze L-adevărate va fi o frază L-falsă, iar valoarea negaţiei unei fraze L-false va fi o frază L-adevărată. Folosind o formulare mai tehnică, vom spune că o frază L-adevărată este o frază care ars numai A pe întreaga coloană în care se înregistrează valorile ei de adevăr. O frază L-falsă este o frază care are numai F pe întreaga coloană pe care se înregistrează valorile ei de adevăr. Existenţa propoziţiilor (frazelor) L-determinate reflectă anumite proprietăţi ale modului de gândire al celor care folosesc o anumită limbă : propoziţiile L-adevărate reflectă modul în care un număr de propoziţii (fraze) decurg unele dintr-altele, permiţându-ne să facem raţionamente. Acestea, după cum se ştie, sunt secvenţe de propoziţii (fraze) înlănţuite, care conduc la o concluzie. Spre exemplu, dintr-o propoziţie universală ca (1) Toţi oamenii sunt muritori decurge în mod imediat propoziţia existenţială (2) Unii oameni sunt muritori pe baza principiului: tot ce e valabil pentru toţi este valabil pentru unii. Sau : dintr-o propoziţie ca (3) Acest câine este alb urmează imediat că propoziţia (4) Unu câini sunt albi este adevărată (principiul inferenţei existenţiale). Spunem că, dacă o propoziţie ca (1) este adevărată, atunci propoziţia (2) este şi ea adevărată ; sau : dacă o propoziţie ca (3) 43 Emanuel Vasiliu este adevărată, atunci şi o propoziţie ca (4) este adevărată. între propoziţiile (1) şi (2), ca şi între propoziţiile (3) şi (4) se stabileşte un raport de implicaţie (logică) şi această implicaţie este L-adevărată. Prin negarea unei propoziţii L-adevărate se ajunge la contradicţie (v. mai sus sub 5.), iar mintea omenească se pare că refuză să admită contradicţia. 8. L-determinare şi necesitate. Valoarea A sau F a unei propoziţii L-determinate este stabilită în mod necesar, în sensul că valoarea ei de adevăr rezultă din regulile (semantice ale) sistemului. Este, în acelaţi timp, de observat că o propoziţie L-determinată are valoarea de adevăr determinată în orice împrejurare ; altfel spus, valoarea de adevăr a unei propoziţii L-determinate nu variază în raport cu starea de lucruri în legătură cu care este enunţată. O propoziţie ca (1) Ion doarme poate fi adevărată în cazul în care se referă la starea în care individul numit Ion face parte din mulţimea de obiecte la care se referă dormi, după cum poate fi falsă în cazul în care se referă la o stare de lucruri în care individul numit Ion nu face parte din mulţimea de obiecte la care se referă dormi. în schimb, o frază ca: (2) Ion doarme sau Ion nu doarme are totdeauna valoarea A, indiferent de starea de lucruri la care se referă. De asemenea, o frază ca (3) Ion doarme şi Ion nu doarme are totdeauna valoarea F, indiferent de starea de lucruri la care se referă. Se poate observa că frazele L-determinate au o valoare de adevăr (A sau F) independentă de starea de lucruri la care le raportăm. 44 Sensul propoziţiei ca valoare de adevăr Pe de altă parte, se poate observa că această valoare de adevăr este totdeauna aceeaşi. Putem spune, în consecinţă, că valoarea de adevăr a propoziţiilor L-determinate este necesară, în sensul că este totdeauna aceeaşi şi că nu depinde de stările de lucruri la care frazele respective se referă. Pentru a stabili valoarea de adevăr a unei fraze L-determinate, este suficient să cunoaştem regulile (semantice) ale sistemului, firă a fi nevoie să luăm în considerare faptele la care se referă fraza respectivă. Putem considera deci că această valoare este determinată exclusiv în mod logic, şi nu de coincidenţa sau lipsa de coincidenţă a faptelor descrise. Fiind logic determinată, valoarea de adevăr a frazelor aici în discuţie este necesară (şi nu factuală). Putem considera că frazele L-determinate reflectă proprietăţi ale gândirii umane, şi nu proprietăţi ale lucrurilor. 9. L-echivalenţa prepoziţiilor L-determinate. Am văzut că o propoziţie L-determinată nu are decât valoarea A sau valoarea F. Am văzut, de asemenea, că echivalenţa propoziţiilor presupune identitatea valorilor de adevăr ale celor două propoziţii. Urmează de aici că oricare două propoziţii L-adevărate sunt echivalente, tot aşa cum oricare două propoziţii L-false sunt echivalente între ele. Putem adăuga că echivalenţa dintre aceste perechi de propoziţii este L-adevărată întrucât nu există posibilitatea de a da unei propoziţii L-adevărate valoarea A şi unei alte propoziţii L-adevărate valoarea F, căci, prin aceasta, am ajunge să negăm caracterul L-adevărat al propoziţiei respective. Pentru acelaşi motiv, nu putem acorda unei propoziţii L-false valoarea A. Fiind L-echivalente, am putea spune că oricare două propoziţii L-determinate au sens identic. Mai corect, ar trebui să admitem că o frază ca 45 Emanuel Vasiliu (1) Ion doarme sau Ion nu doarme are acelaşi sens cu o frază ca (2) (Daca (Ion dorme) şi (Ion citeşte)), atunci (Ion doarme). Se poate observa că a admite identitatea de sens între (1) şi (2) contravine modului în care este înţeleasă limba română. Realitatea este însă că echivalenţa logică a două propoziţii nu este suficientă pentru a considera că aceste propoziţii sunt sinonime. Pentru sinonimie, trebuie să admitem o condiţie “mai tare” decât simpla echivalenţă logică a constituenţilor, anume aceea de izomorfism intensionaP, adică situaţia în care fiecare constituent propoziţional al uneia dintre fraze este L-echivalent cu constituentul corespunzător din cealaltă frază3. 2 Vezi Emanuel Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, EŞE, 1975, p. 160, teorema nr. 5-19 ; cf. id., Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, EŞE, 1984, p.179 ; vezi şi R. Camap, Meaning..., p. 56-59; p. 59 pentru definiţie. 3 De fapt, aşa cum arată Wittgenstein (Tractatus logico-philosopfucus, London, Routlcdge & Kegan Paul, 1969, § 4.461), ceea ce am numit propoziţie L-determinată este vidă de sens (dar nu fără sens): propoziţia L-adevărată nu are condiţii de adevăr, deoarece este necondiţionat adevărată; propoziţia L-falsă nu are condiţii de adevăr, deoarece nu este adevărată în nici o împrejurare. 46 6. Propoziţii analitice şi propoziţii sintetice 1. Introducere. In acest capitol ne ocupăm de propoziţiile analitice, care seamănă cu propoziţiile L-determinate prin faptul că au caracter necesar. 2. Originea kantiană a distincţiei. Distincţia dintre judecăţile analitice şi cele sintetice a fost făcută de Kant1: “în toate judecăţile In care se gândeşte raportul unui subiect cu un predicat, [...] acest raport e posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva ce e cuprins (în mod ascuns) în acest concept; sau B se găseşte cu totul în afară de conceptul A, deşi stă cu el în legătură. în cazul întâi, judecata o numesc analitică, to celălalt, sintetică”. Judecăţile analitice se caracterizează prin aceea că “nu adaugă prin predicat nimic la conceptul subiectului, ci îl despică numai prin destrămare în conceptele sale parţiale, care erau anume gândite în el (deşi în mod confuz)”2. Mai departe, Kant dă exemplul judecăţii în care corp figurează ca subiect. Prin judecata toate corpurile sunt întinse nu se adaugă o caracteristică acestui concept. Nu se face altceva decât să se “destrame” conceptul-subiect pentru ca cel care formulează judecata să devină conştient de faptul că gândeşte această caracteristică în acest concept. 1 Kant, Critica..., p. 44. 2 Kant, loc. cit. 47 Emanuel Vasiliu Prin urmare, o judecată (propoziţie) analitică face explicită una dintre trăsăturile subiectului. Ceea ce caracterizează judecăţile (propoziţiile) analitice este faptul că acestea au un caracter aprioric, adică nu sunt bazate pe experienţă. “Ar fi absurd de a întemeia o judecată analitică pe experienţă, deorece eu n-am nevoie să ies deloc din conceptul meu, pentru a formula judecata, şi deci n-am nevoie, pentru aceasta, de o mărturie a experienţei. Că un corp e întins este o propoziţie care e certă a priori Js.n., E.V.] şi nu e o judecată de experienţă. [...] eu am toate condiţiunile pentru judecata mea acuma în conceptul din care eu pot scoate numai predicatul [...] şi prin aceasta pot totodată deveni conştiu de necesitatea judecăţii [s.n., E.V.], necesitate pe care experienţa nici nu mi-ar putea-o demonstra”3. Se poate observa că, pentru Kant, propoziţiile (judecăţile) analitice nu sunt numai apriorice, ci şi necesare. 3. Analitic şi aprioric. Se pune acum întrebarea: ce anume este aprioric în judecăţile analitice ? In conformitate cu cele arătate de Kant, apriorică este numai legătura (unirea) dintre conceptul-subiect şi conceptul-predicat. Această legătură nu este dată de experienţă, ci rezultă din “analiza” conceptului-subiect; în urma aceastei analize, una dintre caracteristicile subiectului este separată de acesta şi ataşată ulterior conceptului originar, în calitate de predicat. De aceea experienţa nu poate nici să confirme, nici să infirme o judecată analitică (pentru că legătura dintre conceptul-subiect şi conceptul-predicat nu ne este “dată” de experienţă, ci este o pură operaţie a intelectului nostru de analiză a conceptului-subiect şi, ulterior, de transformare în predicat a ceea ce rezultă din analiză). Admiţând că judecăţile (propoziţiile) analitice sunt apriorice, nu trebuie să admitem, de asemenea, şi că ambele concepte (subiect 3 Kant, Critica..., p. 45-46. 48 Propoziţii analitice şi propoziţii sintetice şi predicat) ar fi tot apriorice; prin analiza unui concept de experienţă se ajunge la un predicat tot de experienţă, fară ca ceea ce rezultă din această operaţie de analiză să-şi piardă caracterul analitic. Se pare că distincţia dintre conceptele apriorice şi conceptele “de experienţă” nu se poate face decât prin “introspecţie”, după cum tot prin introspecţie putem distinge între predicatele “apriorice” şi predicatele “de experienţă”. 4. Anallticitate şi semantici. Din felul în care prezintă Kant chestiunea judecăţilor (propoziţiilor) analiti ce, se poate vedea că analitismul este în primul rând o chestiune care ţine de sensul cuvintelor: ea se bazează în primul rând pe ideea de analiză a conceptelor şi, după aceea, pe raportul de predicaţie. Faptul că problema analitismului este o chestiune de semantică a fost pus în evidenţă de R. Camap4. în acord cu Camap, există propoziţii care exprimă relaţii între sensurile cunvintelor descriptive. De exemplu, faptul că sensul unui cuvânt ca celibatar exclude sensul cuvântului însurat sau că sensul unui cuvânt precum câine îl implică pe acela al unui cuvânt ca animal. Aceste relaţii de apartenenţă sau de excluziune “explică” ideea lui Kant că unele concepte sunt gândite împreună (sau că nu sunt gândite împreună). Faptul de “a fi gândit împreună” sau de “a nu fi gândit împreună” nu ţine de experienţă. în acest sens, spunem că judecăţile analitice sunt apriorice. 5. Analiticitate şi necesitate. Am văzut (cf. 2.) că, pentru Kant, experienţa faptelor nu poate nici confirma, nici infirma o judecată analitică. 4 R. Camap, Meaning..., p. 222-229. Vezi şi Anexa VI: Emanuel Vasiliu, Adevăr analitic şi definiţie lexicografică. 49 Emanuel Vasiliu în termenii semantici pe care i-am discutat în paragraful 4., vom spune că, întrucât propoziţiile analitice sunt propoziţii referitoare la sensul cuvintelor (şi nu la fapte), ele nu pot fi contrazise de fapte. De aici, caracterul necesar al propoziţiilor analitice : ele sunt valabile oricând şi oriunde, cu condiţia de a reflecta “relaţiile de sens” dintre cuvintele respective. 6. Analiticitate şi “postulate de sens”. Toate propoziţiile analitice ale unei limbi se pot deduce dintr-un număr (relativ mic) de propoziţii care stabilesc relaţiile de sens dintre anumite cuvinte. Aceste propoziţii sunt numite “postulate de sens”.5 O propoziţie analitică este, prin urmare, fie un postulat de sens, fie o propoziţie dedusă dintr-unul sau mai multe postulate de sens. De exemplu, o propoziţie ca (1) Toate corpurile sunt întinse este o propoziţie care stabileşte o relaţie de sens între cuvântul corp şi cuvântul întins. Din (1) se poate deduce propoziţia (2) Unele corpuri sunt întinse care este o propoziţie analitică, fiind dedusă din postulatul de sens (D- 7. Caracterul “subiectiv” al postulatelor de sens. Ajunşi în acest punct, ne putem întreba: cine stabileşte (alege) postulatele de sens ? Răspunsul la această întrebare pare simplu: cine stabileşte şi regulile gramaticii. Ele se stabilesc deci prin simpla observare a modului de funcţionare a limbii. Altfel spus, ele se “extrag” de către cercetător din felul în care unităţile limbii se comportă în “uz”. Mai exact, postulatele de sens reflectă modul în care intelectul nostru îşi elaborează semnele pe care agenţii urmează să 5 R. Carnap, Meaning..., p. 222-229. 50 Propoziţii analitice şi propoziţii sintetice le folosească în procesul de setnioză. în acest sens poate ii înţeles calificativul de “subiectiv” pe care l-am folosit mai sus. Pe de altă parte însă, aceste postulate au şi un caracter obiectiv, în sensul că ele, prin însăşi existenţa lor, reglează modul de folosire a semnelor şi pot fi, deci, “descoperite” în modul de funcţionare a sistemului semiotic. Am putea spune, prin urmare, că postulatele de sens reflectă acel “ceva” care determină modul de utilizare a semnelor şi care este, în acelaşi timp, elaborat de intelectul uman. De altfel, putem spune că întreaga problemă a analitismului este o problemă lingvistică (mai exact, semantică), care, deci, nu se lasă percepută decât prin limbă. Aşa cum cercetătorii elaborează “modele” gramaticale pentru a da socoteală de modul în care semnele sunt “legate” în propoziţii şi fraze, tot aşa sistemul de postulate de sens poate fi înţeles ca un “model” care dă socoteală de raporturile de sens dintre cuvinte. Problema care se pune în acest moment este următoare? : care este motivul pentru care un “model” semantic dă socoteală de relaţia existentă între corp şi întins şi nu dă socoteală de relaţia de sens dintre corp şi greu T6 Aici trebuie să atragem atenţia asupra faptului că un limbaj nu reprezintă un tot omogen, ci este constituit din mai multe sublimbaje. Unul dintre aceste sublimbaje este sublimbajul ştiinţei. Or, din punctul de vedere al ştiinţei, greu nu este un atribut (necesar) al conceptului corp. în schimb, din punctul de vedere al limbajului “obişnuit”, greu poate fi considerat un atribut al conceptului corp. O propoziţie care stabileşte relaţia de sens dintre corp şi greu este analitică din punctul de vedere al limbajului obişnuit şi 6 “întorcându-mi privirea spre experienţă, din care eu scosesem acest concept al corpului, [...] găsesc unită cu notele de mai sus totdeauna şi greutatea”. Kant, Critica..., p. 46. SI Emanuel Vasiliu nu este analitică din punctul de vedere al limbajului ştiinţei. Urmează, din această observaţie, că există cazuri în care una şi aceeaşi propoziţie poate fi considerată ca analitică sau ca factuală7. Cele două propoziţii prezumtiv analitice ar reproduce uzul lingvistic al celor două cuvinte. Rezultă, prin urmare, din cele discutate, că o propoziţie poate fi analitică sau nu (necesară sau nu) în raport cu contextul în care este astfel calificată. Prin urmare, însuşi conceptul de analitic este determinat, a) de sublimbajul în legătură cu care este folosit şi b) de gradul în care acest sublimbaj este cunoscut de către cel care stabileşte care sunt propoziţiile analitice ale sublimbajului respectiv. 7 Vezi Emanuel Vasiliu, Adevăr analitic..., în special p. 115. 52 7. Privire retrospectivă Ca sistem de semne, limba pune o problemă filosofică interesantă : care este natura semnului lingvistic ? Aici, în primul capitol, am încercat să punem în lumină ceea ce am putea numi dubla natură a semnului: semnul este el însuşi un obiect care are proprietatea de a reprezenta alt obiect (diferit de el însuşi). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că semnul lingvistic se “reprezintă” pe sine (ca obiect) şi, pe de altă parte, că reprezintă un alt obiect. Această dublă natură a semnului a fost pusă în evidenţă de Augustin. Pe de altă parte, semnul lingvistic este “legat” de un obiect din realitate. Legătura aceasta se realizează indirect, prin intermediul conceptului. Intelectul uman percepe obiectele pe care, ulterior, le “numeşte” cu ajutorul conceptelor. Mai exact: intelectul dă nume conceptelor sub care cad diversele obiecte. Legătura dintre semn, concept şi obiect se învaţă de către vorbitori. Dacă obiectul poate fi considerat un stimul pentru senzaţia noastră, acest stimul se poate asocia prin învăţare cu un alt stimul, anume cu cel venit de la obiectul-semn. în felul acesta se creează o legătură stereotipă între stimulul venit de la obiect şi stimulul venit de la semn, iar agentul care foloseşte semnul ajunge să “răspundă” la stimulul venit de la obiect prin reacţia la stimulul venit de la semn şi, invers, să răspundă la stimulul venit de la semn prin răspunsul la stimulul venit de la obiect. 53 Emanuel Vasiliu Acest mod de a reacţiona la diversele tipuri de stimuli reprezintă, în ultimă analiză, faptul - remarcat de Ch. Morris - că, în cazul semiozei, agenţii iau cunoştinţă de realitate în mod indirect, prin intermediul semnelor. Pe de altă parte, trebuie remarcat că intelectul nostru are capacitatea de a identifica obiectele numai în măsura în care le subsumează unui concept. Acesta este principalul motiv pentru care trebuie să admitem că entitatea pe care un semn o “numeşte” nu poate fi de natură strict obiectuală. Acesta este reflexul în plan semiotic al faptului că semnul nu se ataşează obiectului decât prin intermediul conceptului. De aici caracterul tripartit al relaţiei semn-obiect: semn-concept-obiect. Pentru ca această problemă să se poată pune, este necesar ca obiectele să existe independent de conştiinţă. Toată această problematică face obiectul capitolelor I şi al II-lea ale prezentei lucrări. Capitolul al III-lea încearcă să stabilească raportul dintre sens, pe de o parte, şi referinţă, pe de altă parte. Se poate spune că sensul unui semn dă posibilitatea anumitor agenţi de a se referi la un obiect. Actul de referinţă însuşi este, în cadrul tripartiţiei lui Ch. Morris, de natură pragmatică. El este însă posibil datorită unui fapt de natură semantică, anume sensul. în capitolul al IV-lea se tratează în special despre predicaţie. Se consideră că predicaţia nu este altceva decât actul prin care un predicat este pus în relaţie de referinţă cu un subiect. Aici se discută felul în care verbul a fi. are rolul de a conferi caracter verbal numelui predicativ (substantiv, adjectiv). Dar a fi nu are numai rolul de a conferi caracter verbal substantivului sau adjectivului. Verbul a fi poate exprima sensul de apartenenţă a obiectului denotat de subiect la mulţimea denotată de predicat sau sensul de identitate între obiectul exprimat de subiect şi obiectul exprimat de predicat sau, în sfârşit, sensul de incluziune a mulţimii exprimate de subiect în mulţimea exprimată de predicat. 54 Privire retrospectivă în acelaşi capitol, se încearcă o precizare a noţiunii de descripţie individuală, arătându-se care sunt procedeele cu ajutorul cărora dintr-un substantiv comun se poate forma o descripţie individuală. Capitolul al V-lea este dedicat raportului dintre propoziţie (frază) şi valoarea de adevăr. Referindu-se la o “stare de lucruri”, propoziţia o poate face în mod adevărat sau fab. Se consideră că extensiunea unei propoziţii este constituită de valoarea ei de adevăr, în timp ce intensiunea propoziţiei este reprezentată de condiţia în care propoziţia respectivă poate fi adevărată sau falsă. Această “condiţie” este identificabilă cu “judecata” exprimată prin propoziţia respectivă. Cu aceste precizări, se trece la judecarea distincţiei dintre determinarea factuală a valorii de adevăr a unei propoziţii şi determinarea strict logică a acestei valori. Propoziţiile a căror valoare de adevăr este determinată exclusiv pe baza regulilor sistemului sunt propoziţii L(ogic> determinate. Cele a căror valoare de adevăr este determinată prin referire la fapte sunt propoziţii factuale sau indeterminate logic. Propoziţiile L-determinate sunt caracterizate prin aceea că adevărul sau falsul lor este necesar (= nu depinde de stările de lucruri). Din punctul de vedere al caracterului lor necesar, propoziţiile L-determinate se aseamănă cu o altă clasă de propoziţii, pe care le numim, în acord cu Kant, propoziţii analitice. Caracterul necesar al acestor propoziţii rezultă din aceea că ele se referă la relaţia dintre sensurile cuvintelor, şi nu la fapte. Această caracteristică a propoziţiilor analitice a fost pusă în evidenţă, după cum se ştie, de Rudolf Camap. Ceea ce aduce nou acest capitol este discuţia critică asupra caracterului aprioric, în sens kantian, al acestor propoziţii. După Kant, judecăţile (propoziţiile) analitice rezultă din faptul că 55 Emanuel Vasiliu predicatul acestor propoziţii provine din analiza conceptu-lui-subiect. Aceste propoziţii n-ar face, după Kant, decât să expUciteze rezultatul acestei analize. Ideea pe care o apărăm este aceea că, atâta timp cât conceptele-subiect îşi pot avea originea în experienţă, nu se poate considera că, în general, analiza acestor concepte are ca rezultat o propoziţie apriorică. Apriorică nu este decât relaţia subiect-predicat, fară ca aceasta să însemne ceva privitor la caracterul aprioric sau de experienţă al conceptului-predicat. 56 ANEXE I. Semn, sens, referinţă* 1. în acord cu teoria saussuriană, semnul lingvistic este constituit dintr-un semnificant (fr. signifiant) şi un semnificat (fr. signifie); cei doi constituenţi ai semnului se găsesc într-o relaţie specifică, ale cărei proprietăţi nu ne interesează aici. După F. de Saussure, semnificantul unui semn lingvistic este o “imagine acustică”, iar semnificatul este un “concept”. în acord cu aceeaşi teorie, un concept nu poate fi considerat “signifi6” decât în măsura (şi numai în măsura) în care este asociat de o imagine acustică, după cum o imagine acustică nu poate fi considerată “signifiant” decât în măsura (şi numai în măsura) în care este asociată de un concept. După cum se observă, cei doi constituenţi se află într-un raport de interdependenţă care este definitoriu atât pentru fiecare constituent în parte, cât şi pentru semnul lingvistic în totalitatea lui. în legătură cu cele arătate se pot face următoarele observaţii: (a) în teoria saussuriană a semnului, “semnul” îşi include (ca element constituent) propria semnificaţie; în acest sens, se vorbeşte despre caracterul binar al semnului lingvistic1; (b)în conformitate cu aceeaşi teorie, semnul nu este un “aliquid pro aliquo”, adică nu este un obiect care să “ţină locul” * Articol apărut în Probleme de lingvistică generală, voi. VH( Bucureşti, EA, 1977, p. 109-115. ! Argumente în favoarea concepţiei binare a semnului pot fi găsite la Paul Miclău, Le signe linguistique, Paris, Klincksiek, 1970, p. 8 11. 57 Emanuel Vasiliu unui alt obiect, “semnificându-1” pe acesta din urmă, întrucât semnificaţia este un constituent al semnului (a); pentru acest motiv, în cadrul acestei teorii, problema raportului semn-obiect, adică problema referinţei, nu se poate pune ; (c) caracterizat prin trăsăturile (a), (b), înţelesul cuvântului semn este deviant atât în raport cu uzul comun, cât şi cu uzul caracteristic altor discipline ştiinţifice care operează cu acest concept (logica sau diverse alte discipline semiotice), unde conceptul de “semn” este totdeauna legat de proprietatea unui obiect de a fi un “aliquid pro aliquo”, adică de proprietatea de a fi “semn pentru (sau în raport cu) ceva” ; pe această deviere se bazează -credem - ideea că semnul lingvistic este, în raport cu celelalte semne (nelingvistice, probabil), un semn “sui generis”, cu structură binară şi în legătură cu care chestiunea referinţei nu se pune. In legătură cu punctul (c) de mai sus, trebuie observat faptul că, în accepţia saussuriană a termenului, semnul lingvistic nu poate fi înţeles nici ca semn a! conceptului, deoarece conceptul este conţinut în semn3, nici ca semn al obiectului (sau al claselor de obiecte), deoarece “semnificatul” unui semn, prin definiţie, nu este obiectul (sau clasa de obiecte) în locul căruia (sau căreia) semnul stă, ci conceptul: în mod paradoxal, în teoria saussuriană, semnul, de fapt, nu “semnifică”. O consecinţă directă a caracteristicilor (a)-(c) este faptul că problema verificabilităţii expresiilor constituite din semne nu se pune în nici un fel; atâta timp cât semnul nu este altceva decât asocierea dintre un suport fizic şi un concept, o expresie constituită din semne definite astfel nu poate fi nici “adevărată”, nici “falsă”, dat fiind că cele două valori derivă direct din raportul dintre o expresie şi evenimentul sau starea la care se referă. 2 Vezi Al. Graur, Studii de lingvistică generală, variantă nouă, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p. 173 : “semnificatul nu poate face parte din semn, căci semnul trebuie să fie întrebuinţat pentru ceva diferit de el însuşi”. 58 Semn, sens, referinţă Voi numi, în continuare, doctrină de tip saussurian orice teorie a semnului caracterizată (implicit sau explicit) prin trăsăturile (a), (b) (eventual şi (c)), precum şi prin lipsa de interes pentru chestiunea verificabilităţii, indiferent de faptul dacă această teorie se leagă sau nu se leagă genetic de doctrina formulată de F. de Saussure în Cours de linguistique generale, precum şi de faptul dacă motivarea tezelor (a), (b) (eventual şi (c)) este sau nu este identică cu cea sugerată mai sus. Citatele care urmează - numai câteva din cele mult mai numeroase care se pot face - au rolul de a arăta în mod concret ce trebuie înţeles prin ceea ce am numit “teorie de tip saussurian”. “Aux termes saussuriens - surtout quand il ne s’agit pas d’unites linguistiques en tant que telles, mais des deux plâns du langage, plan signifiant et plan signifie - nous preferons cependant Ies termes de M. Hjelmslev, expression et contenu, sans toutefois nous limiter â la soi-disant «forme du contenu»... et en distinguant nettement... significatum et designatum, meaning et thingmeant: Ies «signifies» qui sont linguistiques, et Ies choses, qui ne le sont pas”3. Pentru Benveniste, limbajul este “une entite â double face”4. Discutând chestiunea “arbitrarului” semnului lingvistic, Benveniste porneşte de la definiţia saussuriană a semnului, pe care o reproduce, făcând observaţia că semnul nu leagă un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică. Părerea lui Benveniste este că arbitrară nu este relaţia dintre concept şi imaginea acustică, ci numai relaţia dintre obiect şi imaginea acustică; relaţia dintre termenii primei perechi este, dimpotrivă, necesară. întrucât relaţia imagine acustică/obiect nu intră în definiţia semnului, ci este introdusă de F. de Saussure ca “al treilea termen”, necuprins în definiţie, concluzia lui Benveniste 3 E. Coseriu, Pour une semaniique..., p. 139. 4 E. Benveniste, Probleme$..., p. 28. 59 Emanuel Vasiliu este că ideea de “arbitrar” se bazează pe un raţionament fals. Câteva citate relevante din lucrarea lui Benveniste : “II (= Saussure) assure... que la nature du signe est arbitraire parce qu’il n’a avec le signifie «aucune attache naturelle dans la realite» II est clair que le raisonnement est fausse par le recours inconscient et subreptice â un troisieme terme, qui n’6taitpas compris dans la defuntion iniţiale. Ce troisiâme est la chose mâme, la realite. Saussure a beau dire que l’idee de «soeur» n’est pas liee au signifiant s-o-r; il n’en pense pas moins â la realite de la notion. Quand il parle de la difference entre b-d-f et o-k-s, il se refere malgre lui au fait que ces deux termes s’appliquent â la meme realite”5. “La nature du signe linguistique n’y [= relaţia cu obiectul real] est en rien interessee s: on le definit comme Saussure l’a fait, puisque le propre de cette definition est precisement de n’envisager que Ia relation du signifiant au signifie. Le domaine de l’arbitraire est ainsi relegue hors de la comprehension du signe linguistique”6. în conformitate cu opinia lui Gteimas, teoria referinţei, deci teoria relaţiei semnificant-obiect nu trebuie şi nu poate fi inclusă în teoria generală a semnului: “La reconnaissance de la cloture de l’univers semantique implique, â son tour, le rejet des conceptions linguistiques qui definissent la signification comme la relation entre Ies signes et Ies choses, et notamment le refus d’accepter la dimension supplementaire du referent, qu’introduisent, en matiâre de compromis, Ies semanticiens «realistes» (Ullmann) dans la theorie saussurienne du signe elle-meme sujette âcaution... Car la reference aux choses pour l’explication des signes ne veut rien dire de plus que tenter une transposition, impraticable, des significations contenues dans Ies langues naturelks en ensembles signifiants nonlinguistiques”7. După cum se poate observa cu uşurinţă, Greimas exclude referinţa din teoria semnului pentru 5 E. Benveniste, Problemes..., p. 50. 6 Id., ib., p. 52-53. 60 Semn, sens, referinţă motive diferite în raport cu acelea pentru care referinţa este exclusă din teoriile lui Coseriu sau Benveniste. Cu toate acestea, teoria lui Greimas nu rămâne mai puţin o teorie de tip saussurian, întrucât, şi în acest caz, suntem în prezenţa unui semn cu caracter binar, iedus la relaţia dintre semnificant şi semnificat şi, prin urmare, conceput în afara relaţiei cu obiectul (sau obiectele) la care se referă. 2. Ne propunem ca, în acest paragraf, să discutăm câteva aspecte ale structurii limbii române care ni se par semnificative din punctul de vedere al unei teorii de tip saussurian, întrucât arată că o astfel de teorie - în cazul în care este aplicată în mod riguros consecvent - nu poate constitui o explicaţie pentru un număr de fapte a căror relevanţă pentru structura limbii în discuţie nu poate fi contestată. Este vorba despre o serie de situaţii care nu pot fi descrise satisfăcător fără a folosi o serie de concepte care provin din teoria referinţei sau sunt direct legate de aceasta. a. Atributul apozitiv. După cum se ştie8, atributul apozitiv poate fi definit ca atribut în cazul nominativ9. O consecinţă a acestui fapt este aceea că singurul element care distinge o suită de trei subiecte coordonate de o suită constituită dintr-un subiect determinat de o apoziţie urmată de un al doilea subiect este identitatea sau non-identitatea referenţială a celor doi termeni în nominativ. Astfel o propoziţie ca (1) Ion, fratele meu, şi Paul se întâlnesc în fiecare zi poate fi înţeleasă în două feluri: 7 A. J. Greimas, Sema/ttique structurale. Recherehe de methode, Paris, Larousse, 1966, p. 13-14. 8 Vezi Gramatica limbii române, vol.Q, 1966 (v. nota 10), p. 128. 9 Situaţia în care apoziţia stă în acelaşi caz cu substantivul determinat, altul decât nominativul (posibilă în raport cu definiţia din gramatică, op. cit.) nu este relevantă pentru discuţia noastră. 61 Emanuel Vasiliu (a) cei trei constituenţi ai subiectului multiplu se referă fiecare la câte un individ distinct de ceilalţi doi: în particular, referentul substantivului Ion este diferit de referentul grupului fratele meu; (b) primii doi constituenţi se referă la acelaşi individ, cel de al treilea se referă la un al doilea individ, distinct de primul; în particular referentul substantivului Ion este identic cu referentul grupului fratele meu. Este clar că, în acest caz, identitatea referenţială a primilor doi constituenţi este corelată cu funcţia apozitivă a celui de al doilea constituent (pe lângă primul), în timp ce non-identitatea referenţială este corelată cu funcţiunea sintactică de subiecte coordonate a primilor doi constituenţi. Trebuie remarcat faptul că identitatea referenţială care caracterizează în exemplul de mai sus raportul semantic dintre substantiv şi apoziţia care îl determină nu este specifică nici acestui exemplu, nici tipului de construcţie la care aparţine exemplul de mai sus. Am început discuţia noastră cu analiza propoziţiei (1), deorece, în acest tip de construcţie, identitatea/ non-identitatea referenţială este, în mod evident, corelată cu o diferenţă de funcţiune sintactică : raportului apozitiv îi corespunde identitatea referenţială (b), raportului non-apozitiv îi corespunde non-identitatea referenţială (a). Identitatea referenţială este caracteristică pentru orice raport apozitiv, independent de funcţiunea sintactică a substantivului determinat de o apoziţie. Această identitate constituie singura explicaţie a faptului că, indiferent de funcţiunea sintactică a substantivului determinat, între substantiv şi apoziţia care îl determină există un raport de substituţie reciprocă, evident, cu menţinerea neschimbată a sensului (cognitiv) al expresiei (propoziţiei) în care se face substituţia. în exemplele de mai jos, propoziţiile de sub a. şi b. au 62 Semn, sens, referinţă «celaşi sens (cognitiv) şi sunt obţinute una dintr-alta prin substituirea reciprocă a substantivului cu apoziţia determinată: :5 (2) a. Casa lui Ion, fratele meu, este mare. b. Casa fratelui meu, Ion, este mare. (3) a. El îl vede pe Ion, fratele meu. b. El îl vede pe fratele meu, Ion. (4) a. El îi dă cartea lui Ion, fratele meu. b. El îi dă cartea fratelui meu, Ion. (5) a. El locuieşte la Ion, fratele meu. b. El locuieşte la fratele meu, Ion. Nu cred că sunt necesare exemple pentru toate poziţiile sintactice pe care le poate ocupa un substantiv determinat de •poziţie, întrucât mecanismul substituţiei reciproce despre care un vorbit funcţionează în acelaşi fel. Cele discutate aici, în legătură cu atributul apozitiv, nu trebuie înţelese în nici un caz ca propunere de “înlocuire” sau de “completare” a definiţiei strict sintactice a apoziţiei cu o definiţie semantică, în termeni referenţiali. Ideea care se pune în evidenţă este numai aceea că, în cazul în care vrem să asociem o interpretare semantică unei construcţii de tipul substantiv + opoziţie, această interpretare este obligată să exprime într-un fel oarecare identitatea referenţială dintre cei doi constituenţi ai construcţiei. Mai mult, din punct de vedere semantic, această identitate referenţială este singurul element corelabil cu tipul de construcţie discutat. Altfel spus, dacă este să caracterizăm semantic o construcţie de forma substantiv + apoziţie, atunci această caracterizare nu poate fi altceva decât specificarea faptului că, oricare ar fi elementele lexicale care ar apărea în cele două poziţii, ele au referent identic. Această identitate referenţială este singurul element semantic asociat invariabil cu orice construcţie de tipul discutat. 63 Emanuel Vasiliu b. Pronumele substituit. Pronumele este definit în mod tradiţional ca parte de vorbire care “se declină şi ţine locul unui substantiv”10. Pentru acea subclasă de pronume care sunt într-adevăr substitute ale numelui, definiţia este acceptabilă ca punct de plecare pentru observaţiile care urmează. Din punct de vedere gramatical, faptul că pronumele “ţine locul” unui nume poate fi eventual înţeles numai ca proprietate a pronumelui de a ocupa aceleaşi poziţii sintactice pe care le ocupă substantivul. Dacă din punct de vedere strict gramatical o astfel de interpretare ar putea fi considerată suficientă şi exactă (fară a fi însă în realitate nici suficientă, nici exactă), din punct de vedere semantic, “ţine locul” trebuie înţeles în mod necesar ca echivalent cu “reia”, într-adevăr, o frază ca : (6) Ea nu ştie că el o vede poate avea un număr de sensuri egal cu totalitatea posibilităţilor de substituţie a prenumelor ea, el şi o prin substantive. De exemplu : (6) a. Ea nu ştie că Ion vede cartea b. Maria nu ştie că Gheorghe vede pisica c. Ileana nu ştie că Ion o vede pe Maria etc. în cazul în care aceeaşi frază, (6), apare într-un context apropriat, sensul ei apare ca univoc determinat De exemplu, în fraza : (7) Ion o vede pe Maria, dar ea nu ştie că el o vede expresia (6) [constituent al frazei (7)], trebuie înţeleasă prin raportarea pronumelor ea, el, o Ia substantivele Maria, Ion şi, respectiv, din nou Maria, din fraza (7). în acest sens, spunem că pronumele ea, el, o din (6) “reiau” substantivele Maria, Ion, Maria din porţiunea precedentă a frazei. Putem spune, prin urmare, 10 Gramatica limbii române, voi. I, ed. a Ii-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Academiei, 1966. p. 135. 64 că sensul frazei (6) se poate preciza numai în măsura în care putem indica, pentru fiecare dintre pronumele pe care le conţine, care este substantivul din porţiunea precedentă de frază care este “reluat” prin pronumele respectiv : (6) d. Ea (= Maria) nu ştie că el (= Ion) o (= Maria) vede. La prima vedere, s-ar părea că sensul unei expresii (propoziţie sau frază) care conţine pronume din categoria celor discutate poate fi complet determinat în cazul în care, pentru flecare pronume, putem specifica substantivul care este “reluat” prin pronumele respectiv. Această specificare o dată făcută, semnificaţia expresiei se obţine prin înlocuirea, în interiorul acestei expresii, a fiecărui pronume cu substantivul despre care spunem că este “reluat” prin pronumele respectiv. în felul acesta, în expresia în care se face substituţia, se repetă un număr de substantive din porţiunea anterioară de text, anume substantivele care sunt “reluate” prin pronume. Cu toate acestea, la un examen mai amănunţit, se poate constata că, în sine, sau prin sine, repetarea unui substantiv în interiorul unei unităţi de text nu îndeplineşte exact aceeaşi funcţie pe care o îndeplineşte un pronume care “reia” un anumit substantiv. Să examinăm următoarea frază : (8) Ion fuge de profesor, iar un profesor fuge de Ion. Deşi în propoziţia care urmează după iar “se repetă” substantivul profesor, această “repetare” nu are funcţie identică cu aceea a unui pronume care “reia” substantivul în discuţie. Mai exact: fraza (8) nu are acelaşi sens cu fraza (9) Ion fuge de profesor, iar acesta fuge de Ion. Diferenţa de sens constă în faptul că în (9) subiectul celei de a doua propoziţii, acesta, se referă la exact acelaşi individ la care se referă obiectul indirect al primei propoziţii, profesor, în timp ce în (8) subiectul celei de a doua propoziţii, un profesor, nu se 65 Emamel Vasiliu referă în mod necesar sau, mai probabil, pur şi simplu nu se referă la acelaşi individ la care se referă obiectul indirect din prima propoziţie, profesor. Pentru ca (8) să aibă acelaşi sens cu (9), (8) trebuie reformulată în felul următor : (8') Ion fuge de profesor, iar profesorul fuge de Ion, unde articolul definit marchează înti-un fel identitatea referenţială a celor două substantive (dintre care cel de al doilea îl repetă pe primul). După cum se poate observa, ceea ce au comun construcţiile (9) şi (8') şi ceea ce le opune pe amândouă construcţiei (8) este identitatea referenţială dintre subiectul celei de a doua propoziţii şi complementul celei dintâi. De observat, de asemenea, că (8) contrastează fonnal cu (8‘) şi că acestui contrast formal îi este asociată o diferenţă de semnificaţie; această diferenţă de semnificaţie este, după cum se vede, de natură strict referenţială : ea se reduce la identitatea de referinţă între profesor şi profesorul în (8*) faţă de non-idantitatea de referinţă între profesor şi un profesor în (8). în legătură cu observaţiile de mai sus, trebuie remarcat un fapt de o deosebită importanţă : simpla recurenţă a unui substantiv într-o unitate de text (propoziţie, frază, paragraf etc.) nu exprimă în mod necesar faptul că, la fiecare nouă apariţie, acelaşi substantiv are acelaşi referent; pentru a exprima o eventuală identitate a referenţilor, limba română foloseşte anumite mijloace formale speciale (în cazul analizat mai sus, articolul definit). Aceasta înseamnă că din recurenţa “conceptului” (= semnificat) exprimat de un substantiv care se repetă nu poate fi dedus faptul că, la fiecare nouă apariţie, acelaşi substantiv are acelaşi referent. în acelaşi timp, am văzut că acele construcţii în care pronumele “reiau” un substantiv au semnificaţie identică nu cu construcţiile corespunzătoare în care un substantiv se repetă pur şi simplu într-o formă oarecare, ci numai cu acele construcţii în care cea de a doua apariţie a aceluiaşi substantiv exprimă formal faptul că cele două ocurenţe ale aceluiaşi substantiv au referent identic. 66 Semn, sens, referinţă în concluzia celor arătate, trebuie să spunem că pentru determinarea sensului unei expresii care conţine pronume nu specificarea substantivelor “reluate” prin pronume este necesară, ci formularea explicită a raportului de identitate dintre referentul pronumelui (elementul variabil) şi referentul unui anumit substantiv (precedent). Pentru acest motiv, este preferabil să spunem nu ca un pronume “se referă la un anumit substantiv", ci că “se referă la referentul unui anumit substantiv c. Articolul definit. Să presupunem că propoziţiile (10), (11) sunt enunţate în condiţiile în care nici vorbitorul, nici interlocutorul său nu au în vedere o anumită carte, “singularizată” prin faptul că a fost menţionată anterior sau prin faptul că este cunoscută pentru un motiv oarecare de către amândoi: (10) Ion aduce de acolo o carte (11) Ion aduce de acolo cartea. Se poate spune că propoziţia (10) este folosită în mod apropriat numai atunci când, în locul indicat prin acolo (de ex. pe o masă) există cel puţin un obiect care este, în acelaşi timp, o carte; evident, în locul indicat pot fi şi mai multe obiecte, iar dintre acestea mai multe pot fi cărţi. Propoziţia (10) este folosită în mod inapropriat atunci când în locul indicat nu există nici un obiect care să fie o carte (pot exista însă alte obiecte, care să nu fie cărţi). Pe de altă parte, propoziţia (11) este folosită în mod apropriat numai atunci când în locul indicat prin acolo există unul sau mai multe obiecte, dintre care unul şi numai unul este o carte. Aceeaşi propoziţie este folosită în mod inapropriat în cazul în care în locul indicat nu există nici un obiect (condiţie identică cu aceea formulată în legătură cu (10)) sau există mai multe obiecte care sunt cărţi (deci există mai mult decât o singură carte). Folosirea inapropriată a propoziţiei (11) este perfect paralelă cu folosirea inapropriată a unei propoziţii care conţine un nume 67 Hh* tn cazul în care, într-o sală de clasă, se găsesc mai mulţi elevi cu numele Ionescu, o propoziţie ca (12) Să răspundă acum Ionescu este folosită în mod inapropriat, deoarece nu există numai un singur individ desemnat prin numele propriu Ionescu, ci mai mulţi- Aceeaşi prepoziţie ar fi folosita tet inuprcpricLt şi in cazul ui care n-ar exista nici un individ cu numele Ionescun. După cum se poate observa, contrastului formal dintre cele două propoziţii, (10) şi (11), îi corespunde o diferenţă de semnificaţie, şi această diferenţă de semnificaţie este asociată de prezenţa articolului definit în (11) şi de prezenţa articolului indefinit în (10). Diferenţa de semnificaţie se reduce şi în acest caz la o chestiune de referinţă : în (11), articolul definit marchează unicitatea referentului, în opoziţie cu existenţa referentului, marcată în (10) de articolul indefinit (referentul “unic” de care am vorbit aici este un concept mai comprehensiv decât conceptul de “substantive care denumesc obiecte unice”, folosit în mod tradiţional12 ; acesta din urmă este inclus, prin urmare, în sfera conceptului folosit în acest articol). In lumina celor arătate, mi se pare foarte rezonabil să presupunem că valoarea referenţială despre care tocmai am vorbit explică faptul că tot articolul definit este acela care marchează, după cum am văzut sub b., şi raportul de identitate referenţială dintre două substantive, dintre care al doilea îl repetă pe primul: 11 Ceea ce, în rândurile de mai sus, am numit “condiţii de folosire (in)apropriată a unei propoziţii” corespunde, de fapt, condiţiilor de adevăr ale propoziţiilor din această categorie. Am evitat, cu toate acestea, termenul (mai exact) de “condiţie de adevăr” pentru a nu face în nici un fel dependentă acceptarea celor de mai sus de acceptarea ideii că “valoarea de adevăr” şi “condiţiile de adevăr” ale unei expresii sunt concepte semantice generale şi că, prin urmare, ele nu pot lipsi din descrierea semantică a limbilor naturale, aşa cum nu pot lipsi din descrierea semantică a nici unei limbi. u Vezi Gramatica limbii române, voi. I, p.100. Semn, sens, referinţă dacă în (8') articolul definit indică faptul că există un singur individ şi numai unul singur la caie substantivul profesor se referă, atunci, daca acest lucru este adevărat, trebuie să fie adevărat şi faptul că referentul celei dintâi apariţii a cuvântului profesor nu poate fi decât identic cu referentul celei de a doua apariţii (pentru că, dacă n-ar fi identic, atunci n-ar mai putea fi adevărat că există cXâcî un smgui Ujujvid la cate Se referă foiam profesorul). Din cele arătate, rezultă că cel puţin două dintre semnificaţiile (deloc periferice ale) articolului definit, anume identitatea referenţială şi unicitatea referentului, se situează în întregime în domeniul teoriei referinţei. d. Expresii autoreferenţiale. După cum se ştie, există în orice limbă un număr de elemente lexicale sau de formanţi a căror semnificaţie nu poate fi specificată fără a menţiona faptul că ele se referă într-un fel sau altul la ansamblul expresiei din care fac parte (sau, eventual, la o parte a ei). Din clasa de elemente de care ne ocupăm fac parte pronumele de persoana întâi şi a doua (singular şi plural), adverbe ca acum, aici, unele timpuri ale verbelor etc. Definirea tradiţională a lui eu (persoana întâi) prin formula “persoana care vorbeşte”13 mi se pare instructivă prin însăşi incorectitudinea ei. într-adevăr, dacă eu pronunţ propoziţia (13) El vorbeşte ar trebui, conform definiţiei citate, să înţelegem că (13) spune, de fapt, sau că (13) a. “Eu vorbesc”, întrucât “persoana care vorbeşte” este, prin definiţie, eu, sau că (13) b. “Cel care pronunţă propoziţia (13) nu sunt eu, ci et\ întrucât, conform cu cele afirmate în (13), cel care “vorbeşte” este uVezi ib., p.136. 69 Emanuel Vasiliu el, nu eu Paradoxul este evident, ceea ce face inutil orice alt comentariu. Situaţia descrisă apare ca urmare a faptului că “vorbeşte” din definiţia persoanei întâi are o comprehensiune mult prea largă : el poate fi luat atât în accepţiunea de “a nu tăcea” cât şi în aceea de “a pronunţa un enunţ oarecare” sau de “a pronunţa exact acest enunţ, adică acela care poate fi auzit în acest moment”. De fapt, inconvenientul semnalat se poate evita prin înlocuirea formulării “persoana care vorbeşte” din definiţia citată prin “acel individ care pronunţă enunţul concret, E (care îl conţine pe eu)”. (Trebuie subliniat faptul că, în definiţie, se foloseşte formularea “enunţul concret”, ceea ce înseamnă că definiţia nu are în vedere “enunţul-tip”, ci enunţul în forma lui actualizată prin pronunţare ; este deci vorba despre distincţia care se face în engleză între type şi token ; termenul “concret” din definiţia de mai sus este folosit cu intenţia de a exprima această distincţie.) După cum uşor se poate observa, definiţia propusă reproduce, cu unele modificări, definiţia lui Benveniste14. Analiza minuţioasă şi subtilă făcută de Benveniste semnificaţiei prenumelor face ca abordarea aici a altor detalii să fie inutilă. Este însă necesar de subliniat faptul că definiţia semnificaţiei pronumelui (de persoana întâi) conţine o referire explicită la un anumit enunţ, E, deci include în mod evident o specificare a unui referent; de data aceasta, referentul nu este un obiect din universul discursului (= lumea reală), ci un obiect lingvistic, anume un enunţ concret. întrucât persoana a doua se poate defini în raport cu persoana întâi (deci tu definit în raport cu eu), în cazul în care nu se 14Problemesp.252. Aici je este definit după cum uimează: “la pers arme qui enonce la presente instance du disccmrs contenant je" ; în definiţia pe care am propus-o, am evitat utilizarea unui echivalent pentru “la presente instance du discours” pentru a nu lăsa posibilitatea de a înţelege ftaza-definiţie ca referindu-se la ea însăşi. 70 Semn, sens, referinţă defineşte, în mod direct, în raport cu un enunţ concret, trebuie să admitem că şi semnificaţia pronumelui de persoana a doua conţine o referire explicită la un anumit enunţ concret E, indiferent de faptul dacă este definită prin intermediul lui eu sau prin referire la obiectul concret. în mod analog, un adverb ca aici trebuie definit fie în raport cu eu (care, după cum am văzut, poate fi “înţeles” numai prin raportarea la un referent-enunţ), fie în raport cu un enunţ concret E (ceea ce revine la a spune că cuci este “locul unde se află eu' sau că este “locul unde este enunţat enunţul concret E, care conţine pe aici”). Aceeaşi referire la un enunţ concret E este în mod necesar conţinută şi de semnificaţia adverbului acum sau de semnificaţia timpului prezent din morfologia verbului: acum trebuie definit ca “momentul simultan cu enunţul concret E, care conţine adverbul acum”, iar prezentul poate fi definit ca “formă verbală care indică simultaneitatea dintre acţiunea denumită de verb şi timpul în care se pronunţă enunţul concret E, din care face parte forma de prezent” ; sau, prin raportare la acum : “formă verbală care indică simultaneitatea dintre acţiunea denumită de verb şi momentul acum”. întrucât toate celelalte timpuri “absolute” ale verbului se definesc în raport cu prezentul (viitorul exprimă posterioritatea faţă de prezent, iar trecutul exprimă anterioritatea faţă de prezent), trebuie să spunem că nici una dintre semnificaţiile timpurilor “absolute” nu poate fi definită fară raportarea (directă sau indirectă) la un referent determinat, care şi de data aceasta este un constituent al discursului, şi nu un obiect din universul discursului, anume un enunţ concret E. Mai departe, ţinând seamă de faptul că orice timp “de relaţie” se defineşte (direct sau indirect) în raport cu un timp abso lut, trebuie să admitem concluzia că - cel puţin în limba română - întregul sistem al timpurilor verbale presupune definiţii 71 Emanuel Vasiliu care uzează de raportarea la un referent determinat, identificabil cu un constituent concret al discursului (= enunţ concret). Autoreferenţialitatea care caracterizează categoriile de care ne-am ocupat în acest paragraf trebuie înţeleasă ca acea proprietate a lor de a nu putea fi definite din punct de vedere semantic decât prin raportarea lor la expresia concretă din care fac parte, în calitate de constituenţi ai acestor expresii. De o deosebită importanţă este faptul că determinarea completă a semnificaţiei termenilor din această categorie este imposibilă fără indicarea explicită a referentului intralingvistic : eu nu este pur şi simplu “cel care enunţă”, ci “cel care enunţă enunţul E (care, eventual, îl conţine pe eu)” ; aici nu este pur şi simplu “locul unde se enunţă ceva”, ci “locul unde se enunţă enunţul concret E, care îl conţine pe aici” ş.a.m.d. Oprim aici seria exemplelor, atrăgând atenţia asupra faptului că în mod deliberat ne-am oprit asupra semnificaţiei unor elemente gramaticale (cu excepţia adverbelor aici, acum, care pot fi considerate ca elemente lexicale), deoarece, prin însăşi natura lor, acestea se repetă, fiind prezente în structura semantică a unui număr foarte mare de fraze (semnificaţiile legate de categoria timpului verbal sunt prezente în structura semantică a oricărei fraze). Această observaţie ne îndreptăţeşte să considerăm că, în nici un caz, faptele discutate în acest paragraf nu pot fi considerate cumva ca periferice. 3. Ţinând seamă de faptul că nici una dintre situaţiile discutate sub 2. nu poate fi descrisă din punct de vedere semantic fară a recurge în mod substanţial la concepte care ţin de teoria referinţei şi, de asemenea, ţinând seama de faptul că aspectele discutate ocupă un loc important în structura semantică a unui număr foarte mare de propoziţii, trebuie să admitem că o teorie semantică din care componentul referenţial lipseşte nu poate fi o teorie adecvată limbilor naturale. După cum am arătat în 1., orice 72 Semn, sens, referinţă teorie de tip saussurian se caracterizează prin refuzul de a analiza relaţia semn-obiect, ceea ce ne constrânge să admitem că o teorie de tip saussurian nu poate fi o teorie adecvată limbilor naturale. în legătură cu aceasta, trebuie observat faptul că Benveniste realizează o descriere semantică a pronumelor numai în măsura în care nu este consecvent cu propria sa teorie de tip saussurian : termeni ca reference, ciasse de reference, definiţii “en iernie» d’objets”, “instances de je comme referent et instances de discours contenant je comme refere”15 nu pot avea sens decât prin raportare la o teorie a referinţei, deci a raportului semn-obiect, raport considerat de Benveniste ca fiind în afara semnului lingvistic16. Dacă într-un număr semnificativ de mare de cazuri descrierea semantică nu se poate limita la analiza “conceptelor” (= semnificat) asociate semnificanţilor şi dacă, în aceste cazuri, este necesară considerarea raporturilor dintre semnificant şi obiectul la care el se referă, atunci suntem constrânşi să admitem că semnul lingvistic nu poate fi redus la simpla relaţie dintre un suport fonic şi un “concept”, ci trebuie conceput şi descris în termenii unei relaţii ternare : semn-concept-obiect. Prin aceasta, semnul lingvistic nu mai poate rămâne în ipostaza bizară de semn care nu semnifică (vezi mai sus § 1.) sau de semn a cărui referinţă este nerelevantă pentru semnificaţia lui, ci devine un semn cu o natură identică cu aceea a .semnelor din toate celelalte limbaje. în mod paralel, semantica lingvistică nu mai poate fi redusă la o simplă analiză a “conceptelor” legate de suporturi fonice, ci trebuie înţeleasă ca disciplină care studiază semnele lingvistice în relaţie cu universul discursului, ca semantica oricărui limbaj. O dată admisă ideea că semnul lingvistic trebuie privit în relaţie cu universul discursului, trebuie admisă şi ideea că, în consecinţă, lingvistul trebuie să fie interesat de condiţiile pe care trebuie să le 15 Benveniste, Problemes..., p.252. 16 Id., ib., p.52-53. 73 Emanuel Vasiliu îndeplinească o stare sau un eveniment din universul real pentru ca o expresie dată din limba naturală să se poată “referi” la acea stare sau eveniment. Or, aceste condiţii nu sunt altceva decât ceea ce am numit mai sus “condiţii de adevăr”, iar aceaste “condiţii” sunt inseparabile de ceea ce numim “sens”. Faptul dacă semnificaţia face sau nu face parte din semn (problemă pusă de concepţia “binaristă” a semnului) mi se pare ca, în parte, rezultă destul de clar din observaţiile din acest paragraf. In relaţia semn-sens-obiect sensul (adică “semnificatul” în terminologia lui F. de Saussure sau “conceptul”) nu face altceva decât să mijlocească legătura dintre semn şi obiect; aşa cum se obişnuieşte să se spună, semnul “se referă” la obiect prin intermediul sensului. Ceea ce numim “semnificaţie” nu este altceva decât acest fapt complex de “referire la un obiect prin intermediul unui sens”. Că obiectul nu poate face parte din semn (fiindcă obiectul la care se referă nu poate fi situat decât în afara acelui “ceva”) mi se pate evident. Face paite “sensul” (semnificatul, în terminologia lui de Saussure) din semn ? Dacă putem admite ideea că ansamblul de condiţii care permit stabilirea unei legături între un obiect şi alt obiect face parte din unul dintre cele două obiecte “legate” pe baza acestor condiţii, atunci putem admite şi ideea că sensul (= semnificat) face parte din semn. Mi se pare însă că nu există un motiv rezonabil pentru a admite acest lucru. în consecinţă, trebuie să admitem că şi semnul lingvistic, ca şi orice alt semn, are o structură monomembră. Ca orice alt semn, semnul lingvistic are sens şi referinţă ; dar atât sensul, cât şi referinţa rămân exterioare semnului. 74 II. Semn şi cunoaştere într-una dintre lucrările sale consacrate “semanticii modeme”, K. Baldinger discută chestiunea relaţiei obiect-concept (sens)-cuvânt, atrăgând atenţia asupra faptului că există situaţii în care vorbitorii nu întâmpină nici o dificultate în a distinge între ele două sensuri, dar întâmpină dificultăţi în a distinge “realităţile” (= obiectele) care corepund acestor sensuri: “ce este imprecis -se întreabă autorul citat - obiectul mental [adică sensul, n.n. E. V.] sau realitatea ? Ştim să distingem foarte bine între obiectul mental ‘casa’ şi obiectul mental ‘palacio’ [exemplele la care autorul se referă sunt din limba spaniolă, E.V.]. Ştim foarte bine să facem distincţia între obiectele mentale ‘dia’ şi ‘noche’, între ‘joven’ şi ‘viejo’. Dificultăţile apar când vrem să aplicăm obiectele noastre mentale la realităţile care nu corespund exact schemei noastre mentale. Nu ştim dacă e vorba de o ‘cabana’ sau de o ‘casa’ în cazul în care obiectul real are în acelaşi timp trăsături ale unei ‘cabana’ şi trăsături ale unei ‘casa’. Realitatea nu corespunde nici unuia, nici altuia dintre obiectele noastre mentale. Nesiguranţa noastră îşi are originea [...] tocmai în faptul că noi deţinem o idee prea precisă despre ceea ce trebuie să fie o ‘cabana’ şi o ‘casa’”1. Şi mai departe : “în general, realitatea nu cunoaşte limite, ci numai tranziţii fară limite (sp. gradaciones sin limites). în aceste •Articol apărut în LR, XXXVII, 1988, nr.2, p. 99-102. 1 K. Baldinger, Teoria semantica moderna, Madrid, Ediciones Alcalâ, 1970, p. 49-50. 75 Emanuel Vasiliu cazuri - şi acesta e cazul normal - limitele nu există în realitate, ci în limbaj”2. Cu altă ocazie3 mi-am formulat rezervele cu privire la punctul de vedere al lui K. Baldinger, încercând să arăt că, în fond, nu avem a face cu absenţa unor limite clare între lucruri, ci cu concepte insuficient de bine determinate (şi nu “prea precise”, cum consideră K. Baidinger) şi care - în consecinţă - nu pot capta lucruri net delimitate între ele. După cum se poate observa, punctul de vedere pe care l-am adoptat explică indistincţia dintre lucruri prin indistincţia dintre concepte, punând astfel sub semnul întrebării ideea că realitatea însăşi ar prezenta un tablou fară contururi clare între lucruri. în fond, problema reală ni se pare acum a fi următoarea : nu cumva caracterul nedeterminat al conceptelor noastre (= sensurile) nu este decât reflectarea în conştiinţă a unui tablou al realităţii lipsit de contururi nete ? Altfel spus : nu cumva “tensiunea” dintre presupusa claritate a conceptelor noastre şi caiacteml “gradual” al distincţiilor din realitate este o simplă iluzie în sensul că semnificaţiile (= concepte) sunt tot atât de vag delimitate între ele ca şi lucrurile care le corespund ? S-ar părea, la prima vedere, că o astfel de idee s-ar putea -eventual - sprijini pe caracterul reflectoriu al conştiinţei noastre. în realitate însă, “tensiunea” dintre cele două ordine de fapte (realitate şi “schemă conceptuală”) nu numai că există, ci există în forma semnalată de Baldinger, şi anume : conceptele noastre sunt mai net delimitate între ele decât obiectele cărora le corespund. Ceea ce urmează este o încercare de a arăta că ideea unei tensiuni între “schema conceptelor” şi obiectele reale de care 2 Id., ib., p. 50. 3 E. Vasiliu, Some Problems in Semantic Investigation, în Rebecca Posner & JohnN. Crreen (Eds.), Trends in Românce Linguistics and Philology, Voi. 2, TheHaguc, Paris, New York, Mouton, 1981, p. 118-121. 76 Semn şi cunoaştere vorbea K. Baldinger nu trebuie şi nu poate fi respinsă în numele caracterului reflectoriu al conştiinţei. Caracterul activ al conştiinţei care cunoaşte a fost relevat începând din antichitate : Platon consideră că prin cuvinte - care numesc lucrurile - putem distinge între ele înseşi lucrurile4. Aristotel5 vorbeşte despre “intelectul activ”6. F. de Saussure7 „ J -1;^n ^ , _ wuuaiucia wa uiiâ^uicâ (2) f(P) ~ {*} Putem spune acum că / este o funcţie-semn şi că aceasta pune în corespondenţă fiecare semn al unui limbaj, L, cu un element (şi numai unul) din mulţimea indivizilor şi/sau a claselor incluse în domeniul D al discursului. Denota tul semnului a este clasa {cpa}, iar sensul semnului a este proprietatea q>a, pe baza căreia se defineşte clasa {q>a} (clasa acelor.* pentru care este adevărat qpajc). Să presupunem acum că L este limba română : printre clasele hai D figurează şi clasa {cp .} (= acele obiecte care au proprietatea ‘masă’), iar printre semnele limbii române figurează şi numele comun masă. Vom avea deci: (3) f(masa) = {cp^}. Elementul din dreapta egalităţii reprezintă denota tul cuvântului masă (= valoarea funcţiei/pentru argumentul masă), iar ‘masă’ este sensul cuvântului masă. 3. Până la acest punct, lucrurile sunt simple şi destul de clare. Dificultăţile apar în momentul în care vrem să pr 'izăm care anume este proprietatea pe baza căreia definim clasa {y .}. După cum se ştie, o clasă se poate defini fie prin enumerare, fie prin specificarea unei (unor) proprietăţi, P, astfel încât, pentru 102 Sens şi definiţie lexicografică orice obiect (individ) x, dacă x are proprietatea P, atunci x aparţine clasei. Pentru motive uşor de înţeles, o enumerare efectivă a obiectelor care fac parte din clasa acelora cărora li se aplică semnul masă este imposibil de făcut. Rămâne deci numai cea de-a doua cale: alegerea unei proprietăţi (sau a unui set de proprietăţi) care să ne permită să decidem pentru fiecare individ al domeniului dacă aparţine sau nu aparţine clasei. Ceea ce numim “definiţie lexicografică” sau felul în care un cuvânt este glosat într-un dicţionar (să spunem, unilingv) nu este altceva decât o modalitate de a defini o clasă de obiecte (anume acelea cărora li se aplică semnul glosat) prin specificarea unor proprietăţi definitorii. în cazul discutat mai sus, o definiţie ca “mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau mai multe picioare şi pe care se mănâncă, se scrie etc.” (DEX2 s. v.) reprezintă de fapt un mod de a capta în cuvinte ale limbii române semnificaţia elementului tp^. despre care am spus că este sensul cuvântului masă. După cum se observă, acest element este considerat ca echivalent cu următoarele proprietăţi: 1. a fi mobilă, 2. a fi format dintr-o placă rotundă sau dreptunghiulară, 3. a fi sprijinită pe unul sau mai multe picioare, 4. a servi la mâncare, la scris etc. Conform cu cele arătate în acest paragraf, ar trebui ca orice obiect care are toate cele patru proprietăţi specificate în definiţie să aparţină clasei {qp^}, deci clasei de obiecte cărora li se aplică semnul masă ; şi orice obiect care nu are toate cele 4 proprietăţi menţionate să nu fie membru al acestei clase. în realitate, o definiţie ca cea citată mai sus nu permite o astfel de decizie. Să ne gândim, de exemplu, la un obiect care are 2 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975. 103 Emanuel Vasiliu proprietăţile 1, 2, 3, dar nu are absolut nici o destinaţie (nu serveşte nici la mâncat, nici la scris, nici la altceva, ci există pur şi simplu într-o magazie de obiecte pe care nu le mai foloseşte nimeni). Aparţine acest obiect clasei în discuţie ? Sau: ce se întâmplă cu un obiect care are proprietăţile 1, 3, 4, dar este format dintr-o placă pentagonală ? Obiecţii de tipul “independent de faptul dacă obiectul X este sau nu este, a fost sau nu a fost folosit pentru mâncare sau pentru scris, el a fost conceput sau a fost făcut cu intenţia de a servi la acest lucru” nu pot fi luate în consideraţie : definiţia nu conţine ca trăsătură definitorie intenţia cu care a fost construit obiectul X, ci felul în care X este utilizat (“pe care se mănâncă, se scrie etc.” trebuie înţeleasă ca fiind formulată la “prezentul etem”). Trebuie să precizăm că imposibilitatea de a decide, pe baza definiţiei citate, pentru orice obiect dacă aparţine sau nu clasei denotate de cuvântul masă nu se datorează vreunui eventual viciu de formulare a definiţiei. Să presupunem că înlocuim elementul de sub 4 al definiţiei prin “poate servi la mâncare, la scris etc.” (deci condiţia pe care un obiect urmează să o satisfacă nu este aceea de a servi efectiv la mâncare, la scris etc., ci numai de a da posibilitatea unei astfel de utilizări). Şi în acest caz, 4 lasă loc la un coeficient de nedeterminare : ce se întâmplă cu un obiect care satisface condiţiile 1, 2, 3, dar care, dintr-un defect de construcţie, prezintă un grad de instabilitate care împiedică folosirea obiectului respectiv la mâncare, la scris etc. ? Observaţii de aceeaşi natură se pot face în legătură cu majoritatea definiţiilor lexicografice ale sensurilor. Generalizând, putem spune că, în cele mai multe din cazuri, o definiţie lexicografică nu poate servi la definirea propriu-zisă a unei clase-denotat. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că definiţia lexicografică a unui cuvânt, a, nu este sensul cuvântului a, ci aproximează sensul, q>a, al cuvântului a (unde, aşa cum am 104 Sens fi definiţie lexicografică convenit mai sus, a} denotată de a poate fi definită). Că o definiţie lexicografică este altceva decât sensul cuvântului definit, şi anume o aproximare a acestui sens, o dovedesc şi considerente de felul celor care urmează : 1° Acelaşi sens este susceptibil de definiţii diferite (în dicţionare diferite). De exemplu, sensul aceluiaşi cuvânt, masă, este definit de Dicţionarul limbii române modeme3 (s.v.) după cum urmează: “Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau mai multe picioare” (se observă că din această definiţie lipseşte elementul referitor la “destinaţia” obiectului respectiv, prezentă în definiţia din DEX). Definiţia din DLR4 (s. v.) este : “Mobilă, de obicei, de lemn, alcătuită dintr-o suprafaţă plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare şi având diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se serveşte mâncarea”. Se observă că aici apare, în plus, caracteristica de a fi “de obicei din lemn” (deci definiţia devine, într-un anumit fel, mai restrictivă), iar caracteristica referitoare la ‘destinaţie” r.’j indică decât faptul că obiectul este o mobilă care se foloseşte aiai ales pentru a se servi pe ea mâncarea (“mai ales” face ca acest element al definiţiei să aibă un caracter mai puţin restrictiv). Este evident că nu se poate considera că definiţiile citate sunt, riguros vorbind, sinonime ; ele sunt numai asemănătoare, în sensul că exprimă în mare aceeaşi idee. Această “aceeaşi idee”, pe care spunem că cele trei definiţii o exprimă “în mare” şi care nu este, strict vorbind, identică cu nici una dintre “ideile” conţinute de fiecare definiţie în parte, ar putea fi considerată sensul (

rp şi greu. Distincţia ţine de limbajul ştiinţei8. 7 Acest aspect a fost relevat de unii cercetători ; cf. de ex. F. de )llenaere, Lexicographie alphabetique ou ideologique, “Cahiers de ricologie”, 2, 1960, p. 19-29. * în treacăt fie spus, opoziţia dintre “definiţia cuvântului” şi “definiţia iectului”, despre care vorbesc nnii cercetători lexicografi, se reduce, în ud, la distincţia dintre definiţia cuvântului X în L. (- limbajul uzual) şi finiţia aceluiaşi cuvânt într-un limbaj modificat printr-o convenţie explicită, * (= limbajul ştiinţei); în ambele cazuri avem a face însă cu definiţii ale 'iedelor, mai exact, cu specificarea aproximativă a clasei de obiecte în gătură cu care se foloseşte cuvântul X. Asupra distincţiei dintre semantica limbajului ştiinţei şi semantica nbajului natural, vezi F. de Tollenaere, op. cit. ; A. Rey, A propos de la •finition lexicographique, “Cahiers de lexicologie”, 6, 1, 1965, p. 67-80. 4 Adevăr analitic şi definiţie lexicografică 7. în cele arătate, am pornit de la definiţia filosofică a analiticităţii şi am ajuns la problema definiţiei lexicografice. Aceasta nu este de natură să ne surprindă dacă acceptăm că ideea relaţiei analitice dintre concepte nu poate apărea observaţiei noastre decât într-un limbaj determinat sau, aşa cum am încercat să arăt, ca fapt de uz al cuvintelor. în măsura în care orice glosă reflectă, mai bine sau mai rău, acest uz, orice definiţie lexicografică exprimă un raport analitic între sensul (= concept) cuvântului definit şi sensurile (= concepte) pe care le au cuvintele incluse în definiţie. Profesorul G. Ivănescu a atras atenţia asupra necesităţii de a analiza limba din punct de vedere logic9. Cele discutate mai sus se situează pe această linie de gândire a profesorului căruia îi aduc aici modestul meu omagiu. In plus, aş vrea să subliniez că cele arătate aici mai sus pun în lumină şi un alt aspect al raportului lingvistică-logică, anume necesitatea de a examina anumite concepte logice din punct de vedere lingvistic. Căci ceea ce am arătat în rândurile de mai sus a fost faptul că relaţia analitică dintre concepte ne este dată prin limbaj şi nu o putem separa de un limbaj determinat şi că nu poate fi concepută decât ca relaţie între sensuri. De aceea relaţia analitică dintre concepte nu poate fi ignorată de cel care se ocupă de semantica limbajului natural. în urma celor arătate, problema filosofică ar fi următoarea : relaţia analitică între două concepte determină un anumit uz lingvistic al cuvintelor care denumesc aceste concepte sau uzul lingvistic “creează analiticitate” ? 9 Vezi G. Ivănescu, op. cit., p. 266. 115 VII. Nume şi eidos : de la Cratylos la F. de Saussure* 1. Am încercat cu altă ocazie1 să relevăm o serie de puncte comune între teza anticonvenţionalistă dezvoltată de Platon în Cratylos şi teza convenţionalistă (= arbitrarul semnului) dezvoltată de Saussure în Cours de linguistique generale. Am discutat, în această ordine de idei, în primul rând aspectele pe care le-am putea numi sociologice şi psihologice ale problemei. Ne propunem ca, în cele ce urmează, să ne referim în mod exclusiv la modul în care relaţia semn-obiect este văzută, ca să spunem aşa, “în ea însăşi” în cele două texte menţionate2. 2. S-a observat3 cu deplină justificare că, în Cratylos, atunci când se discută despre caracterul convenţional (arbitrar, în terminologia saussuriană) sau natural (imotivat, în aceeaşi terminologie) al numelui, nu se are în vedere în mod exclusiv relaţia mme-obiect, ci se introduce şi un al treilea element, ceea ce am numi ideea cuvântului4 (ovofjatoq eI5oq, Crat., 390 a ♦Articol apărut în "Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi” (Serie nouă), Secţiunea III, e Lingvistică, XXXIII, 1987, p. 1-7. 1 Vezi Emanuei Vasiliu, From Cratylos to Saussure and Backwards, în RRL, XXXI, 1986, nr. 6, p. 491-502. 1 în cele ce urmează referirile se fac la Platon, (Euvres completes, tome V, 2' pârtie, Cratyle, texte ătabli et traduit par Louis Meridier, Paris, Ixs Belles Lcttres, 1931 : Crat. şi la F. de Saussure, Cours... 3 Josef Derbolav, Platons Sprachphilosophie im Kratylos und in den spăteren Schriften, Darmstadt, 1972, {Wissenschaftliche Buchgeselschaft], p. 80-99. 4 Derbolav, op. cit., p. 84-87, pass. : Worteidos. 116 Nume fi eidos ; de la Cratylos la F. de Saussure 4-5). Această idee are rolul de a “media” oarecum între mane şi obiect5. Citatele relevante pentru întreaga teorie privitoare la ideea cuvântului pot fi găsite în Derbolav, op. cit., p. 80-83. Ne limităm aici doar la următoarele precizări : 1° Ideea cuvântului este aceea care - imprimată în silabe -face ca acesta să fie (sau să nu fie) “cel cerut” de către obiectul numit (scog ocv to tou ovojiatog etSoş &tco8i8<Ş xo TCpoaf|xov exdaTffi ev cmoiaiaoov au/âxxpatt;, ou8ev x£îp® voţiGet^v elvat xov ev9â6e fi tov otcououv âXoBi, Crat., 390 a 5-8). 2° Forma fonică a numelui este, într-o anumită măsură, independentă de eidos. în sprijinul acestui punct de vedere vine afirmaţia lui Platon că onomaturgul, atunci când stabileşte un nume, este ţinut să imprime “ideea cuvântului” în silabe, oricare ar fi natura acestora (Crat, 390 a 6-7). Nu ni se pare lipsit de interes - m această ordine de idei - să atragem atenţia asupra următorului aspect: operaţia pe care onomaturgul o face fixând numele obiectelor este asemănătoare cu aceea a unui fierar : acesta nu foloseşte acelaşi fier ori de câte ori fabrică cu un anumit scop un anumit instrument; cu toate acestea atâta timp cât îi dă aceeaşi formă, anume cea cerută de natura instrumentului, instrumentul realizat este bun. în mod analog, deşi nu fiecare onomaturg operează cu aceleaşi sunete şi silabe, oricare onomaturg trebuie să ştie să imprime în sunete şi silabe numele apropriat fiecărui obiect denumit, având în permanenţă ochii fixaţi asupra a ceea ce este numele în sine (Crat., 389 d 5-390 a 3). 3° Numele (ovojia) nu trebuie înţeles, în acord cu teoria dezvoltată în Cratylos, numai ca fonie (sunete şi silabe), ci ca fonie şi eidos (= “ideea cuvântului”). 5 Acest eidos al numelui ar avea deci rolul pe care fl are “intensiunea” din terminologia semantică actuală. 117 manuel Vasiliu 3. După cum a observat Genette6, la baza etimologiilor iscutate în Cratylos se află, de fapt, o tratare eponimică a urnelor, adică o interpretare a numelor (comune şi/sau proprii) a supranume. în felul acesta, după cum observă Genette, etimologiile” din Cratylos trebuie luate ca o încercare de a găsi o wtivare (în sens saussurian) a raportului dintre fonie şi lucru. De x., numele Dionysos denumeşte pe “zeul vinului” întrucât analiza etimologică” arată că sensul numelui este “cel care dă vin”7. Un rocedeu asemănător se aplică şi numelor comune. Cităm, pentru clarifica mecanismul tratării eponimice, din Genette : “je trouve ..] que soma, qui deşire le corps, veut dire «signe» et «tombeau» ; t puisque le coips est â la fois le signe et le tombeau de l’âme, je □nclus que ce nom de soma est juste et bien trouve pour le esigner, comme Dionysos pour designer le dieu du vin”8. Urmând această linie de gândire, nu ni se pare deloc riscant să onsiderăm că în fond etimologiile din Cratylos nu sunt decât îodalităţi de indicare a sensului unor cuvinte printr-un fel de •aducere a lor cu ajutorul unor alte cuvinte, asemănătoare ca mie şi sens cu primele. Este acum momentul să ne întrebăm : nu este cazul să facem legătură între această “explicare” a sensului (Sinn) şi eidosul urnelor ? Altfel spus, nu cumva aceste etimologii ar putea fi iterpretate ca modalităţi prin care ni se spune care este eidosul ecăruia dintre cuvintele supuse analizei etimologice ? Suntem îclinaţi să răspundem afirmativ la această întrebare, cu atât mai îult cu cât un astfel de răspuns nu vine în contradicţie cu întreaga onstrucţie a dialogului. 4. Unul dintre argumentele principale pe care Platon le aduce npotriva tezei convenţionaliste (susţinute în Cratylos de 4 Gerard Genette, Mimologiques, Voyage en Cratylie, Paris, Editions du suil, 1976, p. 22-28. 7 Id., ib., p. 23. 8 Id., ib., p. 24. 18 I Nume şi eidos : de la Cratylos la F. de Saussure Hermogenes) este, în linii mari, următorul9. Numele obiectelor nu pot fi schimbate (aşa cum pretind adepţii tezei convenţionaliste, deci şi Hermogenes) întrucât actul atribuirii de nume nu poate fi făcut decât de o persoană competentă, care să ştie să descopere “numele just” al fiecărui obiect. In aceste condiţii /‘dreapta numire” nu poate fi la îndemâna oricui. în actul numirii, onomaturgul trebuie să realizeze potrivirea dintre eidosul (pe care îl imprimă în sunete şi silabe) numelui şi obiect (vezi şi citatul de sub 2. 1°). Prin urmare, numele “cel drept” nu poate fi legat de obiect prin simplă convenţie, ci numai în conformitate cu “ideea” (eidos) imprimată în fonie. Criteriul “dreptei numiri” este deci această adecvare a “ideii” exprimate prin nume la obiectul numit. 5. Dacă încercăm să raportăm teoria lui F. de Saussure a semnului lingvistic la ideile dezvoltate în Cratylos trebuie să facem următoarele observaţii. 1° între cele două teorii există un punct esenţial de convergenţă. Semnul pentru F. de Saussure nu este numai fonie (sau “imagine acustică”), ci fonie şi concept: “Nous appelons signe [subl. aut.] la combinaison du concept et de l’image acoustique” [subl. noastră, E.V.]10 şi, mai departe : “Nous proposons de conserver le mot signe [subl. aut.] pour designer le total et de remplacer concept et image acoustique [subl. aut.] respectivement par signifie et signifiant [subl. aut.]”11. După cum am văzut sub 2. 3°, pentru Platon numele (dat obiectelor) nu este numai fonie (“imaginea acustică” la de Saussure), ci şi idee-eidos (“concept” la de Saussure). Ceea ce numim “binarismur semnului din concepţia lui de Saussure12 poate fi regăsit deci în modalitatea platonică de înţelegere a numelui ca fonie şi eidos. 9 Vasiliu, op. cit. 10 Cours..., p. 99. 11 Cours..., p. 99. 12 Emanuel Vasiliu, încercare critică asupra teoriei "binariste" a semnului lingvistic, în LR XXXV, 1986, nr. 2, p. 79-88. 119 ’manuel Vasiliu 2° Un al doilea element de convergenţă asupra căruia vrem ă insistăm este următorul. Am căutat să punem în evidenţă în paragraful 4. relaţia care xistă între concepţia numelui ca fonie şi eidos şi anticonven-ionalismul lui Platon : atâta timp cât numele nu este numai fonie, i şi eidos, unui anumit obiect nu-i poate conveni orice nume, ci Lumai acel nume în ale cărui “litere şi silabe” este imprimat (de :ătre onomaturg) un anumit eidos, anume acela care exprimă (în nod potrivit) natura obiectului. Tot astfel, dacă prin semn nţelegem ceea ce înţelege de Saussure, anume imagine acustică = fonie) şi concept, raportul dintre semn şi obiectul căruia acesta se aplică nu poate fi nici el convenţional (= “arbitrar” în enninologia saussuriană) : semnul nu poate fi aplicat decât acelor (biecte care “cad sub conceptul” semnului respectiv şi numai icelor obiecte13. Este locul să facem aici o precizare esenţială lentru discuţia noastră asupra naturii semnului lingvistic. Vorbind lespre caracterul arbitrar (= convenţional) al seninului lingvistic, \ de Saussure nu se referă niciodată la raportul dintre semn “signifiant”, “signifte”, adică fonie şi concept) şi obiect. Pentru ie Saussure, arbitrar este exclusiv raportul dintre “imaginea icustică” (signifiant) şi concept (signifie). “Le lien unissant le lignifiant au signifie est arbitraire, ou encore, puisque nous sntendons par signe le total resultant de l’association d’un signifiant â un signifie, nous pouvons dire plus simplement: le ■igne linguistique est arbitraire [subl. aut.]. Ainsi l’idee de «soeur» n’est liee par aucun rapport interieur ivec la suite de sons s-o-r qui lui sert de signifiant; il pourrait etre tussi bien representee par n’ importe quelle autre : â preuve Ies lifferences entre Ies langues et l’existence meme des langues lifîerentes : le signifie «boeuf» a pour signifiant b-o-f d’un cote de 13 In terminologia semantică actuală se vorbeşte despre faptul că ’intensiunea determină extensiunea ". '20 Nume şi eidos : de la Cratylos la F. de Saussure la frontiere, et o-k-s (Ochs) de l'autre”14. Sau :"... par rapportâP idee qu’il represente, le signifiant apparaît comme librement choisi”15. De altfel, de Saussure face în mod explicit şi următoarea precizare : “Le signe linguistique unit non une chose et un nom, mais un concept et une image acoustique”16. în urma acestor precizări, trebuie să admitem că principiul saussurian al caracterului arbitrar al semnului nu se opune anticonvenţionalismului lui Platon (din Cratylos): spunând că numele nu se atribuie lucrurilor prin convenţie (= numele nu este “arbitrar” în raport cu lucrul căruia i se atribuie), Platon are în vedere raportul dintre nume (adică fonie şi eidos) şi obiect; spunând că semnul (= fonia şi conceptul) este arbitrar (convenţional), de Saussure are în vedere exclusiv raportul dintre imaginea acustică(fonie) şi concept (eidos). Anticonvenţionalismul lui Platon se referă deci la altceva decât convenţionalismul lui de Saussure. Mai mult: dat fiind că în Cours... nu se face nici o referire la raportul semn-obiect atunci când se vorbeşte despre “arbitrarul semnului”, suntem liberi să facem în mod logic presupunerea (pe care am avansat-o la începutul consideraţiilor noastre de sub 2°) că semnul binar (fonie+concept) nu poate fi convenţional în raport cu obiectul. 3° în ce priveşte raportul arbitrar dintre fonie (“imaginea acustică”) şi concept, trebuie să observăm că nici în această privinţă punctul de vedere al lui F. de Saussure nu se opune punctului de vedere pe care Platon îl exprimă în Cratylos. în paragraful 2., sub 2°, am atras atenţia asupra relativei interdependenţe dintre fonie şi eidos care rezultă din câteva pasaje din Cratylos. După cum remarcă Derbolav17, acest raport de 14 Cours..., p. 100. 15 Ib., p. 104. uIb., p. 98. 17 Derbolav, op. cit., p. 87. 121 Emanuel Vasiliu relativă interdependenţă este o idee care, prin dezvoltări ulterioare, a ajuns să constituie o explicaţie a “pluralismului cuvintelor” (germ. Wortpluralismus), inclusiv a sinonimiei şi a pluralităţii limbilor. într-adevăr, faptul că acelaşi concept “Ochs” se exprimă atât prin fonia b-o-f, cât şi prin fonia o-k-s devine explicabil în termeni cratylişti prin faptul că onomaturgul a imprimat acelaşi eidos “Ochs” în silabe diferite : b-o-f şi o-k-s ; faptul că b-d-f şi o-k-s pot fi atribuite aceloraşi obiecte este explicabil - tot în termeni cratylişti - prin aceea că în cele două fonii a fost imprimat (de către onomaturgi diferiţi ?) acelaşi eidos, “Ochs”. Se poate observa cu uşurinţă cum, urmând cursul de gândire al lui Platon ajungem fară dificultate şi în mod firesc exact la procedeul saussurian de demonstrare a caracterului arbitrar (convenţional) al raportului fonie-eidos (la de Saussure : “imagine acustic ă-concept”). Aceste consideraţii par a conduce către concluzia că în Cratylos găsim sugerată ideea relaţiei convenţionale dintre concept şi fonie dezvoltată, după secole, în mod sistematic, de către de Saussure. 6. Înainte de a încheia, considerăm util să ne oprim asupra unei chestiuni conexe, dar care, credem, este de natură să precizeze unele dintre ideile pe care le-am dezvoltat în rândurile precedente. Punctul de vedere pe care l-am susţinut aici mai sus (cf. 5) cu privire la Cours... pare a nu fi compatibil cu observaţiile critice pe care fenile Benveniste le face cu privire la teoria saussuriană a semnului18. Prima observaţie a lui Benveniste în această ordine de idei este că, în ciuda faptului că semnul este considerat arbitrar numai în ce priveşte raportul fonie-concept, de Saussure mai introduce în discuţie şi raportul dintre fonie şi obiect. “... Saussure prend le signe linguistique comme constitue par un signifiant et un signifie. Or, [...] il entend par «signifie» le 18 Emile Benveniste, Problemes..., p. 49-55. 122 Nume fi eidos: de la Cratylos la F. cUSaujuure concept [subl aut] [...] Mais il assure, aussitât aprts, que la nature du signe est arbitraire parce que il n’a avec le signifl6 «aucune attache naturelle la r6alit6». II est clair que le raisonnement est fauss6 par le recours inconscient et subreptice â un troisi&me terme, qui n’6tait pas compris dans la dâfinition iniţiale. Ce troisi&me terme est la chose meme, la realitâ”19. A doua observaţie a lui Benveniste derivă din prima şi este că numai relaţia fonie-obiect este arbitrară : “Or c’est seulement si l’on pense â 1’animal «boeuf» dans sa particularii concrete [...] que l’on est fonde âjuger «arbitraire» la relation entre feo/d’une part, oks de l’autre, â une meme realite”20. Sau : “Ce qui est arbitraire c’est que tel signe et non tel autre soit applique â un tel element de la realite et non â un tel autre. En ce sens et en ce sens seulement, il est permis de parler de contingence”21. în sfârşit, a treia observaţie este că relaţia fonie-concept nu este arbitrară, ci necesară ; un concept există în conştiinţă numai în măsura în care este exprimat printr-o fonie (determinată) după cum o anumită fonie există în conştiinţă numai în măsura în care este expresia unui concept. “Entre le signifiant et le signifie le lien n’est pas arbitraire ; au contraire il est necessaire [subl. aut.]. Le concept («signifie») «boeuf» est forcement identique dans ma conscience â l’ensemble phonique («signifiant») bof. Comment en serait-il autrement? Ensemble Ies deux ont 6te imprimes dans mon esprit: ensemble ils s’evoquent en toute circonstance. II y a entre eux symbiose si etroite que le concept «boeuf» est comme l’âme de Pimage acoustique bof. L’esprit ne contient pas de fonnes vides, de concepts innomm6s”22. 19 Id., ib., p. 50. 20 Id., ib., p. 50. 21 Id., ib., p. 52. a Id., ib., p. 51. 123 Emanuel Vasiliu în această ordine de idei, Benveniste mai adaugă : “Arbitraire, oui, mais seulement sous le regard impassible de Sirius ou pour celui qui se borne â constater du dehors [subl. noastră, E.V.] la liaison etablie entre une r6alit6 objective et un comportement humain et se condamne ainsi â n’y voir que contingence. Certes, par rapport â une meme realite, toutes Ies denominations ont egale valeur; qu’elles existent est donc la preuve qu’aucune d’elles ne peut pr6tendre â l’absolu de la denomination en soi”23. Analizăm pe rând cele trei observaţii critice formulate de Benveniste. în ce priveşte obiecţia că de Saussure ar introduce în definiţia semnului şi ideea de “obiect real”, observăm că pasajul citat de Benveniste nu justifică în nici un fel o astfel de critică. într-adevăr, în pasajul la care ne referim se spune: “vrem să spunem că acesta [= semnificantul, n.n., E.V.] este nemotivat adică arbitrar în raport cu semnificaţia [= fr. signifie, n.n., E.V.], faţă de care nu are nici o legătură naturală în realitate”24. Este deci voiba în mod neechivoc de relaţia semnificant/semnificaţie, fară nici o deviere de la sensul acordat acestor doi termeni la p. 99 (semnificaţie = concept; semnificant = imagine acustică). Termenul de realitate (fr. r6alite) se referă sxclusiv la faptul că semnificantul nu are cu semnificaţia o legătură naturală “în realitate”, adică în situaţia de fapt Nu este voiba, prin urmare, în nici un fel de relaţia dintre semnificant şi obiect Benveniste abserva în continuarea pasajului referitor la presupusul “al treilea termen” considerat în teoria semnului: “Saussure a beau dire que l’idee de «soeur» n’est pas liee au signifiant s-d-r, il n’en pense moins â la realite de la notion. Quand il parle de la difference entre b-o-f et o-k-s, il se refere malgre lui au fait que ces deux termes i’appliquent â la meme realite [subl. aut]"25. 23 Id, ib„ p. 51. 34 Cours..., p. 101. 25 Benveniste, Problemes..., p. 50. '24 Nume şi eidos : de la Cratylos la F. de Saussure Aceste observaţii nu au, după părerea noastră şi în urma celor arătate aici, nici o justificare în textul lui F. de Saussure26. întrucât acest mod de a vedea ni se pare pur şi simplu atribuit lui F. de Saussure de către Benveniste, putem rămâne la ideea formulată de noi sub § 5., anume că de Saussure nu se ocupă nicăieri de relaţia fonie-obiect şi nici de relaţia semn-obiect. Observaţia de mai sus ar fi suficientă pentru a lăsa la o parte cea de a doua critică formulată de Benveniste: deoarece de Saussure nu face nici o referire la relaţia fonie-obiect, nu are sens să discutăm dacă această relaţie este sau nu este motivată în termenii teoriei lui de Saussure. Remarcăm totuşi că, în cazul în care admitem o dată cu de Saussure (şi cu Benveniste, de altfel) că semnul este bilateral (semnificant+semnificaţie), relaţia dintre semn (entitate bilaterală) şi obiect nu este nemotivată, ci determinată prin intermediul semnificaţiei (conceptului). în rest, dacă facem abstracţie de concept, ca element constitutiv al semnului, şi numai cu această condiţie, relaţia fonie-obiect nu poate fi decât arbitrară, în sensul că nu există nici o relaţie “naturală” între cei doi termeni. Ne oprim, în sfârşit, la cea de a treia observaţie critică a lui Benveniste. în această privinţă, facem următoarea remarcă : Din faptul că, în conştiinţa mea, conceptul de “boeuf’ nu există decât în măsura în care este asociat de fonia b-o-f, nu rezultă în nici un fel că b-o-f este singura fonie care ar putea face ca acest concept să existe în conştiinţa mea. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca “boeuf’ să existe în conştiinţa mea este ca acest concept să fie ataşat la o fonie oarecare (de ex., la fonia o-k-s, pentru a ne menţine la exemplele invocate de Benveniste). Şi invers : pentru 26 Facem abstracţie aici de formularea cu totul nefericită în acest context “la realite de la notion” din pasajul menţionat. Căci, evident, nu “realitatea” sau “nerealitatea” noţiunii interesează aici, ci pur şi simplu obiectul (la care se referă fonia s-o-r). 125 nanuel Vasiliu t în conştiinţa mea să se fixeze fonia b-o-f este necesar şi ificient ca această fonie să fie asociată de un concept, oricare ar acesta şi nu numaidecât de conceptul “boeuf’, adică să aibă o imnificaţie oarecare, şi nu o anumită semnificaţie (în cazul 3stru “boeuf’). Putem considera că întreaga argumentare a lui enveniste se bazează pe un echivoc : condiţia pentru ca o oarecare inie să aibă statut de semnificant şi pentru ca un element “ideal” irecare să aibă statut de semnificaţie este prezentată în mod îîntemeiat drept condiţie a existenţei fiecămi semn în parte, ltfel spus : din faptul că fiecărui x din mulţimea X îi corespunde 1 y oarecare din mulţimea Y se deduce în mod fals că dacă y' jarţine mulţimii Y şi x" aparţine mulţimii X, atunci lui y' îi >respunde x". Se pare deci că “privirea de pe Sirius” despre care jrbeşte Benveniste considerând-o oarecum lipsită de interes este «ea care asigură acurateţea raţionamentului lui F. de Saussure. Comentariile critice ale lui Benveniste nu fac altceva decât i marcheze distincţia dintre raportul fonie-concept aşa cum există «asta în natura lucrurilor şi felul în care acest raport este perceput i către vorbitori : aceştia percep ca motivat un raport prin esenţă bitrar. De fapt, întreaga argumentare a lui Benveniste referitoare caracterul motivat al relaţiei aici în discuţie nu face altceva scâf să formuleze punctul de vedere al vorbitorului referitor la :eastă relaţie. Şi în acest sens, întreaga argumentare a lui enveniste este în întregime corectă. Mai mult: ideile lui enveniste sunt perfect compatibile şi cu punctul de vedere pe ire de Saussure îl dezvoltă în partea a treia din Cours... (cap. IV, , VI), unde se vorbeşte despre felul în care vorbitorii (prin lalogie şi “etimologie populară”) caută să introducă un anumit ad de motivare în structura semnului şi, în ultimă analiză, şi cu înctul de vedere al lui Platon din Cratylos21. 21 Vezi observaţiile noastre în acest sens din articolul citat în nota 1. Abrevieri bibliografice J. L. Austin, Philosophical... — J. L, Austin, Philosophical Papers, Edited by J. O. Unnson and G. J. Wamock, Second edition, London, Oxford, New York, Oxford University Press, 1970. E. Benveniste, Problemes... — Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale, Paris, Gallimard, 1966. R. Camap, Meaning... — Rudolf Camap, Meaning and Necessity, Third Impression, Chicago, University of Chicago Press, 1960. E. Cassirer, The Philosophy... — Emst Cassirer, The Philosophy of Symbolic Forms, voi. I: Language, trans-lated by Ralph Manheim, preface and introduction by Charles W. Hendel, 6a printing, New Haven & London, Yale University Press, 1966. E. Coseriu, Pour une semantique... — Eugenio Coseriu, Pour une semantique diachronique structurale, în “Travaux de linguistique et de litterature publies par Ie Centre de philologie et de litteratures romanes”, II, 1, 1964, p. 139-186. Kant, Critica... — Immanuel Kant, Critica raţiunii pure. Traducere însoţită de o schiţă biografică şi o prefaţă de Traian Brăileanu, Bucureşti, Editura 127 Casei Şcoalelor, 1930. Limba română, Bucureşti, Editura Academiei Române, Anul I, 1952, ş.u. Ch. Morris, Writings... — Charles Morris, Writings on the General Theory of Signs, The Hague, Paris, Mouton, 1971. RRL — Revue roumaine de linguistique, Bucharest, Editura Academiei Române, Tome I, 1956, ş.u. F. de Saussure, Cours... — Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale. Publie par Charles Bally et Albert Sechehaye avec la collaboration de Albert Riedlinger, Lausanne, Paris, 1916 ; citatele se fac după ed. a 3-a, Paris, Payot, 1971. SCL — Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, Editura Academiei Române, Anul I, 1950, ş.u. 128 Emanuel Vasiliu, Elements of the language philosophy (Elemente de filosofie a limbajului) Contents Introduction...................................................................7 1. Sign and reatity............................................................9 1. Sense and existence ..................................................9 2. The concept of “interpretant”........................................11 2. Designatum : abject or concept.........................—.................13 1. Sign and “interpretant”.................. .........................13 2. The sign within F. de Saussure's conception..........................14 3. Attempts to avoid conceptual features................................15 4. Critic of the attempts intended to avoid conceptual features.........17 5. Representation and concept...........................................19 3. Sense (concept) and reference..............................................21 1. Concept and reference................................................21 2. Fictious entities....................................................24 3. Final remarks........................................................27 4. “Predicates” and “names”...................................................28 1. “Predication” and “reference”........................................28 2. Predicative and nonpredicative words.................................30 3. The “copula” concept.................................................31 4. Substantives and “names”.............................................32 5. The sentence meaning as truth value........................................35 1. The sentence meaning.................................................35 2. The relations between sentence constituenta..........................35 129 3. Truth values and the relation between sets........................36 4. Truth value as denotatum..........................................37 5. Syntactic connectors and their meaning............................37 6. Factual sentences.................................................41 7. Logic determinate (L-detenninate) sentences.......................41 8. L-determination and necessity.....................................44 9. L-equivalence of L-determinate sentences..........................45 Anafytic and synthetic sentences........................................47 1. Introduction......................................................47 2. The kantian origin of the distinction.............................47 3. Analyticity and apriorism.........................................48 4 Analyticity and semantics.........................................49 5. Analyticity and necessity.........................................49 6. Analyticity and “meaning postulates”..............................50 7. The “subjective” character of “meaning postulates”................50 Retrospective outiook...................................................53 «TNEXES Sign, meaning and reference ............................................57 Meaning and knowledge.....______________ _________________________........-75 r. Some reflections on the distinction sign-symbol......................81 Naming and meaning...................................................93 1. The relation sign-thing...........................................93 2. Some remarks on Goodman's nominalist approach to “meaning” .. 94 3. Some remarks on “naming”..........................................97 4. Naming and knowledge..............................................99 Meaning and lexicographic definition.................................101 r. Anafytic truth and lexicographic definition.......................108 1. Name and eidos : from Cratylos to F. de Saussure..................116 bliographical abbreviations.......................................... 127 Redactor : VERON1CA GANĂ Tehnoredactor : CARMEN ELENA FLOREA Coperta: GIGIGAVRILĂ Bun de tipar: 30.D3.1995. Format: 16/61x86 Ccli de tipar: 8,25 CZ. pentru biblioteci mari : ^ CZ pentm biblioteci mici: 41