Colecţia Dicţionarele Editurii Universităţii este coordonată de prof.univ.dr. Andrei Corbea-Hoişie Lucrarea a fost elaborată în cadrul proiectului PN-II-ID-PCE-2011-3-0722, Proiecte de cercetare exploratorie, din programul IDEI, finanţat de UEFISCDI. Titlul proiectului: începuturile modernizării culturii române şi racordarea ei la Occident prin traduceri Director de proiect: prof. univ. dr. Andrei Corbea-Hoişie Membrii echipei de cercetare de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi: Cercet. şt. I dr. Eugenia Dima, cercetător Prof. univ. dr. Magda Jeanrenaud, cercetător Conf. univ. dr. Mirela Cezarina Aioane, cercetător Conf. univ. dr. Ana-Maria Minuţ, cercetător Conf. univ. dr. Gabriela Eugenia Dima, cercetător Lect. univ. dr. Alexandra Chiriac, cercetător ’ Drd. Simona Stancu, asistent de cercetare Redactor: Dana Zămosteanu Coperta: Manuela Oboroceanu ISBN: 978-606-714-325-6 © Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", 2016 700109 - Iaşi, str. Pinului, nr. IA, tel./fax: (0232) 314947 http:// www.editura.uaic. ro e-mail: editura@uaic.ro TRADUCĂTORII ROMÂNI ---------si-------- 5 TRADUCERILE LAICE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA Eugenia Dima • Gabriela E. Dima EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IO AN CUZA" IAŞI - 2016 Eugenia Dima - cercetător ştiinţific gr. I, dr., Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Este autor (redactor şi revizor), în colaborare, la Dicţionarul Limbii Române al Academiei (literele E, L, V) şi la alte opere lexicografice (DEI), pe care le-a şi coordonat (DEJ, DEXI). A participat la editarea Bibliei de la 1688, în cadrul proiectului Monumenta linguae Dacoromanorum (MLD) (voi. V, VI, XI, XIX). A publicat în reviste şi volume de specialitate, din ţară şi de peste hotare, studii de istorie a limbii române literare, de filologie şi literatură română veche, stabilind paternitatea mai multor traduceri anonime din veacul al XVIII-lea, originalele utilizate, versiunile şi stemele unor traduceri. A editat texte vechi precum traducerea lui Nicolae Spătarul (Milescu) din Ioan Cantacuzino, Patru apologii pentru religia creştina, sau versurile primei poete române, Xenia Iordachi Hagiu. A stabilit paternitatea versiunii munteneşti a Erotocritului lui Vincenzo Cornaro, pe care a atribuit-o lui Alecu Văcărescu, şi a alcătuit ediţia acestei traduceri. A publicat (cu Gabriela E. Dima) o amănunţită analiză filologică a traducerii lucrării lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro, prin text vehicular grecesc. A editat, împreună cu Andrei Corbea- Hoişie, volumele Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea şi începutul modernizării culturii române şi racordarea la Occident prin traduceri. I-a fost acordat premiul „Trimotei Cipariu" al Academiei Romane şi Ordinul „Meritul cultural" în Grad de Cavaler, 2010. Gabriela Eugenia Dima (n. 25 februarie 1974, Iaşi) este conferenţiar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, unde predă cultură, civilizaţie şi literatură italiană. A publicat diverse eseuri, studii, recenzii şi articole de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate şi a participat la mai multe proiecte de cercetare privitoare la traducerile româneşti din limba italiană în perioada formării limbii române literare. A tradus mai multe volume şi a colaborat la lucrări lexicografice semnificative precum Dicţionar enciclopedic ilustrat junior. Nume proprii (DEI Junior) sau Dicţionar explicativ ilustrat (DEXI). A publicat la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" lucrarea Influenţe greco-latine în tragedia italiană din secolul al XVIII-lea şi Antonio Catiforo, Vita di Pietro (în colaborare). I-a fost acordat premiul „Grigore Moisil" al Academiei Romane şi Marele Premiu „Coresi" la Salonul Internaţional de Carte, Chişinău, 2007. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DIMA, EUGENIA Traducătorii români şi traducerile laice din secolul al XVIII-lea / Eugenia Dima, Gabriela E. Dima. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza", 2016 Conţine bibliografie Index ISBN 978-606-714-325-6 I. Dima, Gabriela E. 81'25 CUPRINS INTRODUCERE........................................................................11 I. TRADUCĂTORII ROMÂNI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA....................................17 Nicolae Costin (1660 - septembrie 1712)............................................17 Radu Tempea (II) (c. 1691, Braşov -14 mai 1741/1742)...............................21 Matei Fărcăşanu (sfîrşitul sec. XVII - post 1755)..................................22 Vlad Boţulescu (sfîrşitul sec. XVII - post 1764)...................................24 Toma Dimitriu (prima jumătate a sec. XVIII -1774/1775).............................26 Cozma Vlahul (prima jumătate a sec. XVIII - 1792)..................................30 Gherasim Putneanul, ieromonah la Episcopia Romanului (prima jumătate a sec. XVIII - 1797).........................................33 Radu Duma (Rodion Popovici) (prima jumătate a sec. XVIII - 1791)...................35 Constandin Cocorăscu (1720 - post 1797)............................................36 Mihai Cantacuzino (1723 - post 1790)...............................................38 Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (c. 1730, Braşov -1796, Braşov)..................42 Amfilohie Hotiniul (c. 1730 - c. 1800).............................................43 Mihail Strilbiţchi (1730, Mirgorod, regiunea Poltava -1805/1807, Iaşi).............45 Teodor Iancovici (de Mirievschi) (c. 1733 -1814)...................................47 Samuil Micu, supranumit şi Klein sau Clain (septembrie 1745, Sadu -13 mai 1806, Buda)... 48 Ioan Piuariu Molnar (1749, Sadu, jud. Sibiu -16 martie 1815, Sibiu)................51 Gherasim Clipa Barbovschi (a doua jumătate a sec. XVIII - 1826)....................54 Şerban Bodeţ (secolul XVIII)........................................................54 Mihail Roşu (Martinovici) (4 ianuarie 1750 -18 septembrie 1822)....................55 Gheorghe Şincai (28 februarie 1754, Rîciu, judeţul Mureş - 2 noiembrie 1816, lîngă Kosice, Slovacia).......................................................57 Petru Maior (1756, Tîrgu Mureş -14 februarie 1821, Budapesta)......................58 Ioan Cantacuzino (20 ianuarie 1757 - 3 iulie 1828).................................60 Paul Iorgovici (28 aprilie 1764, Vărădia - 21 martie 1808, Vîrşeţ).................68 Gherasim, ieromonah la Mitropolia din Iaşi (c. 1760 - 1853)........................70 Alecu Văcărescu (c. 1765 -19 noiembrie 1799).......................................73 Nicolae Oţălea (a doua jumătate a sec. XVIII).......................................77 Constantin Vîrnav (sfîrşitul sec. XVIII)............................................78 Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760, Cigmău, Hunedoara - 24 august 1820, Lvov)..79 Alexandru (Alecu) Beldiman (1760, Huşi sau Iaşi - 6 ianuarie 1826, Iaşi?)..........82 Iordache (Gheorghe) Slătineanu (post 1764 - 4 februarie 1822, Braşov)..............86 Răducanu Greceanu (1768, Bucureşti -1841)...........................................92 Constantin Diaconovici-Loga (1 noiembrie 1770, Caransebeş -12 noiembrie 1850, Caransebeş)...................................................................94 II. TRADUCERILE ROMÂNEŞTI LAICE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA c. 1700............................................................ Povestea ţărilor Asiei....................................... 1710-1712.......................................................... Ceasornicul domnilor......................................... c. 1711............................................................ Cosmografia.................................................. 1736 ............................................................. 1737 ............................................................. 1749 .............................................................. Carte de bucate.............................................. Viaţa ţarului Petru cel Mare................................. prima jumătate a sec. XVIII.................................. 1750-1800.......................................................... Despre descoperirile portughezilor........................... 1754 ............................................................. Istoria asediului Vienei din 1683............................ 1755 ............................................................. 1756 ............................................................. 1763 .............................................................. Istoria universală........................................... Viaţa lui Scanderbeg......................................... 1765 ............................................................. 1766 ............................................................. Istoria căderii Troiei....................................... 1767 ............................................................. 1768 ............................................................. Istoria antică............................................... 1770-1779.......................................................... Cugetările lui Oxenstierna................................... 1770-1780.......................................................... Teatrul politic.............................................. 1771 ............................................................. 1772 ............................................................. Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire.................... Peripeţiile lui Telemah...................................... Rugăciunea grecilor către Europa creştină.................... 1773 ............................................................. 1774 ............................................................. Bertoldo..................................................... ..95 „95 „95 „95 „95 „99 „99 103 103 103 103 108 123 124 124 124 124 128 128 128 128 138 139 140 140 148 148 148 156 156 160 160 163 163 163 165 172 173 173 173 178 1775 1777 ................................................................................178 Aritmetica pentru şcoli.........................................................178 1778 ................................................................................181 O mie şi una de nopţi / Halima..................................................181 1779 ................................................................................196 ante 1780.............................................................................196 1780 ................................................................................197 Gramatica geografică............................................................197 1782 ................................................................................201 Zăbava Fandasiei................................................................201 1783 ............................................................................... 205 Ahile la Skyros.................................................................205 Alcidalis şi Zelida.............................................................210 1784 ............................................................................... 213 Teatrul lui Metastasio................................................................213 1785 ............................................................................... 216 Călătorul francez...............................................................216 învăţături din fizionomie.......................................................222 1786 ............................................................................... 223 Istoria lui Târlo...............................................................223 1787 ............................................................................... 225 Erotocrit.......................................................................225 Gramatica fizicii...............................................................238 Istoria Ecaterinei a Il-a.......................................................241 Taina francmasonilor............................................................247 ante 1788.............................................................................250 1788 ................................................................................250 1789 ................................................................................251 Imberie şi Margarona............................................................251 Ismin şi Ismenia................................................................255 1791 ................................................................................257 1792 ............................................................................... 258 Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea........................................258 1793 ................................................................................263 Viaţa domnului Heruvim de la Ronda..............................................263 ante 1794.............................................................................265 Istoria lui Poliţion şi a Militinei.............................................265 1794 ............................................................................... 268 Arsace şi Ismenia, poveste orientală............................................268 Criticonul / Critil şi Andronius................................................269 Excesele amorului...............................................................271 Makin, povestire englezească....................................................273 Narcis sau îndrăgostitul de sine..............................................275 1795 ............................................................................. 277 Elemente aritmetice...........................................................277 Geografia universală..........................................................278 Istoria Americii..............................................................280 1796 ..............................................................................283 Oarecare secreturi ale lucrării pămîntului....................................283 Numa Pompilius................................................................285 1797 ..............................................................................288 Sofronim, nuvelă grecească....................................................288 1799 ..............................................................................291 sfîrşitul sec. XVIII................................................................292 c. 1800...........................................................................!. 295 Conversaţie asupra pluralităţii lumilor.......................................295 1780-1820.......................................................................... 303 începutul sec. XIX..................................................................304 Provensala....................................................................304 1800 ..............................................................................308 Elemente de istorie universală................................................308 Elementele filosofiei.........................................................311 1801 ..............................................................................315 Sapor............................................................................ ..............................................................................315 1802 ..............................................................................317 Amorven şi Zalida.............................................................317 1803 ..............................................................................320 Menecmii......................................................................320 1804 ..............................................................................322 1805 ..............................................................................323 ante 1806...........................................................................324 1806 ..............................................................................324 Alexis sau Căsuţa din pădure..................................................324 1807 ..............................................................................327 Eseu despre om................................................................327 1808 ..............................................................................331 Raimond şi Mariana............................................................331 1811 ..............................................................................333 1812 ..............................................................................333 Temistocle....................................................................333 1813 ..............................................................................336 1814 ..............................................................................336 Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion...................................336 1815 ..............................................................................340 Elisabeta sau Exilaţii în Siberia.............................................340 Manon Lescaut.................................................................341 1816 ..............................................................................343 1817 ..............................................................................344 1818 ..............................................................................344 Culturile de cîmp.............................................................344 Moartea lui Abel..............................................................345 1819 ..............................................................................347 1820 ..............................................................................347 Oreste..............................................................................347 1821 ..............................................................................349 1823 ..............................................................................349 1824 ..............................................................................350 Călătorii.....................................................................350 1826 ..............................................................................351 1827 ..............................................................................352 1828 ............................................................................. 352 1829 ..............................................................................353 1830 ..............................................................................353 1831 ..............................................................................354 1833 ..............................................................................354 1834 ............................................................................. 355 1835 ..............................................................................355 1836 ............................................................................. 355 1837 ..............................................................................356 1839 ..............................................................................356 1840 ..............................................................................356 1842 ..............................................................................356 1843 ..............................................................................357 1844 ..............................................................................357 prima jumătate a sec. XIX...........................................................357 mijlocul sec. XIX...................................................................359 1852 ...............................................................................359 1854 ...............................................................................359 1860 ..............................................................................360 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ...............................................................361 INDICI..............................................................................387 Indice de nume .....................................................................387 Indice de lucrări...................................................................394 INTRODUCERE A. Obiectul şi necesitatea lucrării în volumul alcătuit de noi, este adunată, sistematizată şi prezentată analitic şi critic, întreaga informaţie privitoare la traducerile în limba română efectuate într-o epocă de intense înnoiri culturale, sub semnul Iluminismului, şi anume în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. în perioada de început a modernizării se manifestă disponibilitatea cărturarilor români de a accede la cultura occidentală şi de a facilita şi altora cunoaşterea acesteia prin traduceri astfel că, în urma transferului cultural, apar texte din domenii socio-umane, din ştiinţele exacte, scrieri beletristice, însumînd texte de fizică, matematică, astronomie, geografie, agronomie, medicină, istorie, traduceri ale unor scriitori din vestul european, romane populare. Acestea reflectă preocupările cărturarilor pentru progres ştiinţific şi, mai ales, strădania ca luminile ştiinţei să pătrundă în mase cît mai largi prin dezvoltarea învăţămîntului, iar, în cazul beletristicii, prin tematica axată pe viaţa personajelor şi modul lor de a gîndi. Motivul principal care justifică alcătuirea unei asemenea lucrări îl constituie interesul filologic deosebit pe care îl prezintă pentru istoria culturii româneşti cunoaşterea corectă şi prin intermediul unui mijloc de informare sintetic şi uşor de consultat a traducerilor realizate atunci în domeniile specifice culturii moderne, precum şi aprecierea mai exactă a dimensiunii relaţiilor culturale. în prezent informaţiile respective sunt risipite în diverse cărţi şi reviste vechi, unele devenite rarităţi bibliografice, încât chiar şi cercetătorii istoriei culturii nu le cunosc pe toate sau întâmpină mari dificultăţi în procurarea, adunarea lor. Pe de altă parte, nici informaţiile mai noi (identificări de izvoare, de traducători şi de copii manuscrise) nu sînt bine cunoscute, căci nu avem încă tratate de istorie a culturii româneşti cu informaţia la zi, încît cei interesaţi apelează tot la tratatele de prestigiu mai vechi, apărute în urmă cu peste 60-70 de ani, a căror informaţie este însă, în numeroase cazuri, corectată sau completată de studiile recente. Cercetările noastre ne-au determinat concluzia că în cultura română nu există un inventar satisfăcător al traducerilor laice din epoca de început a modernizării culturale, cu o descriere amănunţită a fiecărei traduceri. Parcurgînd scrierile de specialitate recente, am constatat că nu sînt suficient de bine cunoscute mai ales cercetările filologice din ultimele decenii, cercetări ample, documentate, care nu se rezumă doar la exprimarea unor opinii după o lectură superficială a unui text. Am conceput această lucrare ca o sinteză filologică, lingvistică, stilistică, textologică, prelucrînd sau preluînd fragmente semnificative din bibliografie, desigur făcînd trimitere la autorii paragrafelor citate. Dintre studiile publicate de curînd 12 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima le-am selectat şi prezentat pe acelea care au produs probe serioase, bine documentate, convingătoare pentru elucidarea unui anumit aspect. Lucrarea noastră, reprezentînd o valorizare a studiilor filologice anterioare, este în mod inevitabil dependentă de acestea, reflectînd în acelaşi timp şi lipsurile în ceea ce priveşte analiza unor texte vechi româneşti. Cercetarea s-a putut efectua şi datorită participării noastre la două proiecte, avînd director pe prof. univ. dr. Andrei Corbea-Hoişie, cu un colectiv sudat, care şi-a propus studierea unor traduceri mai puţin cunoscute din secolul al XVIII-lea sau care puneau probleme dificile de filologie. Trebuind să ne încadrăm în limitele unor proiecte cu un număr redus de cercetători şi cu perioade limitate de cercetare, am operat o selecţie a scrierilor din secolul al XVIII-lea, reţinîndu-le pe acelea care au stat sub semnul Iluminismului occidental astfel încît în prezentul volum sînt înregistrate numai traducerile laice din autori italieni, francezi, spanioli, germani, englezi, făcute direct sau, mai ales, din texte vehiculare greceşti. Nu am inclus traducerile laice redactate în spaţiul sud-est european sau în provinciile române, şi anume scrieri din domenii precum filosofia, retorica, grama- tica, dar şi compendii, manuale şcolare, destinate a fi utilizate în şcolile româneşti, scrieri juridico-administrative (coduri juridice şi manuale, instrucţiuni imperiale trimise în Transilvania, Bucovina sau Banat), unele răspîndite prin foi volante, şi nici lucrările de popularizare, pentru care este nevoie de un alt tip de abordare, cerce- tarea lor presupunînd o metodologie nouă, şi o documentare diferită de cea utilizată în volumul de faţă; acestea pot face obiectul unui alt proiect menit a întregi imaginea traducerilor laice din veacul al XVIII-lea. Desigur, nu am avut în vedere nici traducerile de cult (evanghelii, apostole, liturghiere, molitvenice, octoihuri, trioduri, penticostare, mineie, diverse slujbe şi altele), căci acestea au fost iniţial traduse din slavoneşte, apoi doar revizuite după originalele greceşti, scrierile patristice, scrierile hagiografice, cele de polemică religioasă, de fundamentare teologică, culegerile de predici şi altele, deoarece viaţa religioasă, cu valorile etice şi filosofice reprezintă aspectul tradiţional al culturii române vechi, iar pe noi ne-a interesat procesul de laicizare culturală prin Iluminism. Din punctul de vedere al relaţiilor cu limba-sursă, traducerile din epoca de care ne-am ocupat pot fi grupate în trei categorii: a. Traducerile din limba greacă ale unor scrieri occidentale, fază intermediară între original şi limba română, urmare a bilingvismului cultural al cărturarilor români. b. Scrieri occidentale transpuse în alte limbi europene şi ulterior traduse în limba română, fază intermediară determinată de condiţiile politice, istorice, culturale sau de competenţele lingvistice ale cărturarilor români. Introducere 13 c. Traduceri nemijlocite ale unor scrieri occidentale cu influenţă decisivă în formarea limbii române moderne ca limbă de cultură, capabilă să exprime un bogat conţinut de idei din domeniile vieţii materiale şi spirituale. Deşi Iluminismul se manifestă în provinciile române din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, am introdus în lista noastră de traduceri şi cîteva texte din prima jumătate a veacului care, prin interesul pentru cultura, istoria, cutumele altor popoare, ar putea constitui manifestări iluministe avant la lettre şi care au contribuit la modificarea sensului aculturaţiei către Occident. Am inclus în inventarul alcătuit în cercetarea noastră traducerile unor cărturari care s-au format şi au activat, mai ales în ceea ce priveşte traducerile, în secolul al XVIII-lea, dar care s-au manifestat şi în primele decenii ale veacului al XlX-lea (ex. Alecu Beldiman, Ioan Cantacuzino, George Maior). B. Structura lucrării Lucrarea a fost concepută în două secţiuni: 1. Traducătorii români; 2. Textele traduse. 1. Au fost prezentaţi cărturarii cărora li se cunoaşte cel puţin o traducere în limba română avînd ca sursă literatura laică occidentală. Pentru aspectele care ne interesează, în cazul unui cărturar cunoscut pentru amplitudinea şi diversitatea preocupărilor, care au efectuat şi traduceri (de exemplu, Nicolae Costin, Mihai Cantacuzino), prezentarea este succintă, iar în bibliografie s-au indicat în special lucrările specifice, de filologie, lingvistică, necesare redactării unui articolul deoarece o bibliografie generală, care poate fi găsită în orice lucrare lexicografică academică, ar încărca prea mult articolul despre cărturarul respectiv, iar contribuţiile filologice pe profilul cercetării noastre, unele de ultimă oră, s-ar risipi între lucrări de istorie şi critică literară. 2. Pentru alcătuirea inventarului cronologic, am utilizat toate informaţiile de care am dispus la data elaborării textului, într-o expunere detailată. în comparaţie cu un catalog, un repertoriu sau enciclopedie, de o bibliografie analitică, volumul cuprinde comentarii ample de filologie, dar şi de lingvistică, avînd dimensiuni determinate de amploarea cercetărilor referitoare la un subiect, de problemele legate de cunoaşterea activităţii unui cărturar sau de lucrarea respectivă. Precizăm că în ultimele decenii cercetarea filologică românească a cunoscut o amploare substanţială, au apărut studii care au oferit noi perspective pentru mai multe necunoscute ale culturii vechi, cu argumente de netăgăduit şi demonstraţii ample, s-au editat mai multe scrieri originale şi mai ales traduceri din perioada premodernă, unele subiecte fiind tratate judicios, chiar aprofundate, în timp ce altele nu au beneficiat de atenţieinteres din partea specialiştilor. Dacă în bibliografia cercetată datele sînt insuficiente sau neconcludente şi nu elucidează satisfăcător statutul unei traduceri (traducătorul, originalul sau textul 14 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima vehicular, data), ori avem o altă opinie decît cea sau cele formulate în lucrări anterioare, am exprimat-o, am adus completări, am făcut aprecieri bazate pe studii personale publicate sau aflate în curs de studiere pentru a oferi o imagine cît mai completă asupra textului sau traducerii respective. A In a doua secţiune, fiecare text este descris din punct de vedere cultural, filologic, lingvistic, cu o structură determinată de datele încorporate în lucrări de sinteză sau de elementele de noutate care au apărut recent în diverse studii. Am avut în vedere în mod special prezentarea traducerilor din punctul de vedere al raportului text-sursă —> (text vehicular) —> text-ţintă, unde datele sînt în general sumare. A In urma studierii unui mare număr de pagini, majoritatea manuscrise chirilice din secolul al XVIII-lea, ne-am format o opinie mai exactă privitoare la trăsăturile limbii literare, la caracterizarea diatopică a unor realizări fonetice sau morfologice, la structura lexicală a traducerilor. Deoarece nu am avut întotdeauna informaţii precise, mai ales în cazul copiilor manuscrise, am apelat la metodele specifice filologiei: comparaţia textologică între diversele copii pentru a stabili apropierea de protograf, raporturile de filiaţie dintre copii, analiza lingvistică a textului pentru a efectua o încadrare corectă în timp, pentru a constata din ce limbă s-a făcut traducerea, analiza şi coroborarea datelor în scopul verificării afirmaţiilor scriptorului în introducerea unei traduceri, în diverse note sau în colofon. De asemenea am apelat şi la domenii conexe care să ne permită o încadrare cronologică a textului analizat (istorie, genealogie, grafologie, istoria Bisericii, teologie, ş.a.). Am constatat cu mai multe ocazii că circumspecţia a fost necesară mai ales în cazul unor traduceri cu mai multe copii incluse în manuscrise miscelanee deoarece prin copieri succesive se produc greşeli referitoare la originalul traducerii, la limba unui text vehicular prin care a fost cunoscută şi tradusă o lucrare. Cînd sînt mai multe versiuni, am stabilit numărul acestora, originalul fiecărei versiuni, relaţia cu un arhetip, copiile, prelucrările, contaminările. Am reţinut informaţiile care sînt utile cercetării noastre, argumentele convingă- toare pentru elucidarea unei chestiuni (identificarea originalului unei traduceri sau stabilirea traducătorului), preluînd unele paragrafe ale altor filologi pentru scopul demonstrativ al temei. De un real folos ne-au fost studiile de filologie şi de istorie a limbii literare ale cercetătorilor ieşeni N.A. Ursu şi Despina Ursu. De asemenea, am utilizat cercetările membrilor colectivului granturilor CNCS sau ale noastre, ediţiile şi studiile referitoare la secolul al XVIII-lea publicate de curînd, am parcurs repertoriile de cărţi populare, de scrieri istorice, cataloagele de cărţi vechi şi manuscrise ale bibliotecilor etc. Avînd în vedere că majoritatea traducerilor care fac obiectul prezentării noastre Introducere 15 au rămas în manuscris, am utilizat cartea de căpătîi a filologiei române, constituită din cele patru volume de cataloage de manuscrise, alcătuite de acad. Gabriel Ştrempel, care cuprind inestimabilul tezaur al Bibliotecii Academiei Române. C. Normele de redactare Articolele, prezentate într-o succesiune cronologică, au un caracter predominant filologic, într-o expunere mai liberă decît în lucrările lexicografice tradiţionale; fiecare articol conţine o ordonare prestabilită de informaţii, preluate integral sau parţial din bibliografie, citate ca atare. Un articol referitor la un traducător cuprinde: parantezele iniţiale, care conţin anii cunoscuţi ai naşterii şi ai morţii, date biografice, formaţia culturală, lingvistică, denominarea tipului de preocupări desfăşurate de cărturarul prezentat, enumerarea succintă a tuturor lucrărilor, tipărite sau rămase în manuscris. Acolo unde am avut date recente din bibliografie sau din cercetările noastre în curs de finalizare, legate de activitatea culturală, politică, de viaţa personală a unui traducător puţin cunoscut sau care a fost descoperit recent, care vin să contureze profilul acestuia şi rolul său în activitatea socio-culturală, expunerea este mai amplă. Ordonarea materialului bibliografic s-a făcut după criteriul cronologic. Deoarece ordinea cronologică a traducătorilor sau a traducerilor a fost stabilită uneori pe baza unor informaţii incerte, fiind deci relativă, se va face precizarea expresă privind plasarea cu aproximaţie a autorului sau mai ales a textului într-o perioadă anumită din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XlX-lea. în acest sens am folosit mai multe tipuri de indicaţii pentru a oferi o evaluare a intervalului de timp în care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea un traducător; soluţia nu este infailibilă, dar oferă totuşi o posibilitate de orientare. Structura prezentării unei traduceri urmăreşte traseul parcurs de un text, de la scrierea occidentală la versiunea românească. Un articol referitor la o traducere conţine: autorul şi titlul originalului, cu data şi locul tipăririi volumului, limba din care s-a făcut traducerea, traducătorul şi titlul textului vehicular, data şi locul publicării sau scrierii acestuia, traducătorul român, referinţe despre traducător, titlul şi anul publicării textului, data cunoscută sau aproximată a traducerii şi a copierii (în cazul traducerilor rămase în manuscris), locul unde se află astăzi textul, copiile cunoscute (ale manuscriselor); am separat versiunile unui text, situaţia copiilor, raportul lor faţă de protograf şi bibliografia diversă ori lipsa bibliografiei, rezultînd astfel rezolvări tehnice diferite, ceea ce ar putea conferi, în ansamblu, un aspect eclectic. în situaţia textelor anonime sau a necunoaşterii originalului, în comentariile filologice au fost inserate opinii despre caracteristicile lingvistice, surse, influenţe. O pondere importantă în economia articolelor o are stabilirea paternităţii unui cărturar asupra unui text, prezentarea opiniilor diferite 16 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima sau chiar contradictorii din cercetările anterioare, a studiilor referitoare la originalul traducerii sau la textul vehicular utilizat. S-au semnalat informaţiile existente în' notele din manuscrise (marginale, infrapaginale, interliniare), utilizate pentru datare, localizarea textului şi, eventual, pentru identificarea traducătorului român. Atunci cînd în cultura română aceeaşi scriere a fost tradusă de mai multe ori, am grupat într-un singur articol versiunile şi/sau copiile efectuate după fiecare arhetip şi am făcut trimiteri în cadrul aceleiaşi secţiuni. Prezentarea filologică detaliată s-a făcut şi pentru fiecare versiune la anul traducerii acesteia. De asemenea, romanele populare pot avea mai multe versiuni, efectuate la date diferite, iar explicaţiile referitoare la autorul textului original, la prelucrările ulterioare prin intermediul cărora a pătruns în cultura română să fie aceleaşi. Pentru a nu le repeta, am subsumat unui titlu, de obicei versiunea cea mai veche sau cea mai completă, toate variantele de traducere, semnalînd traducerile şi la data efectuării lor. Fiecare articol din cele două secţiuni este urmat de bibliografia chestiunii, limitată la contribuţiile efective din domeniul de interes al lucrării noastre. La finalul textului se află un indice în două părţi cu trimitere la paginile din volum: - un indice care conţine numele autorilor originalelor, al autorilor textelor vehiculare, al traducătorilor români şi al copiştilor de manuscrise, - titlurile originalelor implicate în actul traducerii, titlurile textelor vehiculare, ale traducerilor româneşti şi variantele acestora. Volumul se încheie cu o bibliografie generală. Considerăm că lucrarea noastră, care reprezintă o sinteză a traducerilor româ- neşti laice din secolul al XVIII-lea, într-o formă inedită de prezentare a cercetărilor filologice despre traducători şi traduceri, este susceptibilă de îmbunătăţiri, dar poate constitui un punct de plecare pentru alte lucrări de acest tip şi va avea o reală utili- tate pentru cei care vor dori informaţii la zi despre începuturile culturii româneşti moderne. I. TRADUCĂTORII ROMANI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA Nicolae Costin (1660 - septembrie 1712) A studiat la Şcoala Domnească din Iaşi, apoi la Lemberg, în Polonia. Implicat în viaţa politică a Moldovei, s-a refugiat în Ţara Românească de teama lui Constantin Cantemir; mai tîrziu, întors în Moldova, avansează pe scara ierarhiei dregătoreşti ajungînd vornic al Ţării de Jos în a doua domnie a lui Antioh Cantemir. A fost cronicarul oficial, în cea de-a doua domnie, a lui Nicolae Mavrocordat şi sfetnic apropiat al domnului Constantin Duca. Cunoştea limbile latină, slavonă, polonă şi greacă. A scris Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601 şi Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat (1709-1711). S-a remarcat şi ca traducător în limba română al unor lucrări occidentale prin versiuni intermediare: - Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1527, tradus după versiunea vehiculară în limba latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum, Turgau, 1606, republicată pînă în 1745. Traducerea românească, intitulată Ceasornicul domnilor, s-a păstrat în mai multe copii manuscrise (cea mai veche din 1736): ms. 3440 BAR, ms. VI-29 BCU Iaşi, ms. 757 BAR, ms. 5522 BAR, ms. VI-1 BCU Iaşi şi, fragmentar, în ms. 3391 BAR, ms. 3614 BAR (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). - Giovanni Botero, Le relazioni universali, ediţia completă în patru părţi, Veneţia, 1596, tradus după versiunea vehiculară în polonă a lui Pawel tşczycy, Theatrum swiata wszytkiego, Cracovia, 1659. Traducerea românească, intitulată Cosmografie, adecă Isvodirea lumii, s-a păstrat în mai multe copii manuscrise (cea mai veche din 1718-1739): ms. 3515 BAR, incomplet, ms. 1556 BAR, ms. 1267 BAR (v. c. 1711, Cosmografia). Pe foaia de titlu a ms. 3440 BAR, care conţine Ceasornicul domnilor, este menţionat Nicolae Costin ca traducător al textului. N. Cartojan apreciază astfel versiunea lui Costin: Celebrul roman spaniol al lui Guevara „Marco Aurelio el Relox de Principes", pe care el l-a împămîntenit în literatura noastră printr-o prelucrare abilă, este cel dintîi roman modern la noi. (p. 346), iar în Istoria literaturii autorul afirmă: Cu „Ceasornicul domnilor", Nicolae Costin este primul care deschide drumul literaturii moderne a Occidentului în literatura noastră (p. 600). Versiunea românească a geografiei lui Giovanni Botero i-a fost atribuită lui N. Costin de N.A. Ursu, care a identificat şi textul vehicular polonez. Pentru a stabili 18 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima data cînd a efectuat Nicolae Costin această traducere, N.A. Ursu a pornit de la unele informaţii istorice din cuprinsul lucrării. Astfel, concluzionează că, dacă referinţele la bătălia dintre ruşi şi turci de la Stănileşti (1711) [...] sînt ale sale, nu ale unui copist, constituie dovada că Nicolae Costin efectua traducerea (sau măcar o mai adnota) în jurul acestei date (p. 31). Ileana Stănculescu a editat ms. 1556 BAR cu un studiu introductiv în care îşi exprimă părerea că unele probleme legate de originalul utilizat, precum şi de traducătorul român, nu sînt pe deplin elucidate. De exemplu: Se ridică întrebarea dacă traducerea a fost făcută în grabă, ca un fel de ciornă, sau dacă lipsurile se datorează doar unei recopieri ulterioare făcută fără grijă pentru exactitatea detaliului descrierii geografice. Dacă inexactităţile s-ar datora traducătorului, ne întrebăm dacă el ar mai putea fi identificat cu Nicolae Costin (p. 60). Dar se ştie că Nicolae Costin a murit pe neaşteptate, în plină activitate literară, iar cronicile sale au fost transcrise de Axinte Uricariul. Se poate: presupune că acesta va fi intervenit în text sau că vor fi fost mai multe ciorne. De exemplu, Eugenia Dima a semnalat prezenţa unor fragmente din Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1709-1711 interpolate în manuscrisul braşovean ms. 3161 BAR, miscelaneu de la 1788, care prezintă unele diferenţe faţă de transcrierea lui Axinte, ceea ce poate duce la supoziţia că, într-adevăr, Costin avea în lucru mai multe variante (Dima, pp. 79-85). N.A. Ursu argumentează paternitatea lui Nicolae Costin asupra acestei traduceri atît prin analiza conţinutului lucrării, cît şi prin comparaţia lingvistică a textului cu operele cunoscute ale lui Nicolae Costin. Din punct de vedere textologic, se observă următoarele: - In traducerea românească sînt reproduse pasaje din opera lui Strjkowski, Cronica polska litewska, folosite şi de Nicolae Costin în primele capitole din Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601; - La sfîrşitul capitolului Greţia sau Ţara Grecească, traducătorul interpolează un pasaj intitulat Pentru neamul grecilor, care corespunde unui fragment din capitolul al cincilea al Letopiseţului de la zidirea lumii, intitulat De seminţia şi neamul lui Afet, al treilea fecior al lui Noe. (ms. 3515 BAR, ff. 96r-96v; cf. N. Costin, Let. zid. lum., pp. 80-82); - La începutul capitolului intitulat Moscul este interpolat un pasajul căruia îi corespunde un fragment din acelaşi capitol al Letopiseţului de la zidirea lumii (ms. 3515 BAR, ff. 112v-113r; cf. N. Costin, Let. zid. lum., pp. 83-84); - La sfîrşitul cărţii întîi a geografiei, consacrată Europei, traducătorul interpolează un pasajul intitulat Pentru feciorii lui Iafet şi ce neamuri au izbucnit dintr-înşii, care corespunde altui fragment din capitolul menţionat al Letopiseţului de la zidirea lumii (ms. 3515 BAR, ff. 118v-119r; cf. N. Costin, Let. zid. lum., pp. 79-80); Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 19 - în capitolul intitulat Marea Roşie este interpolat, în paranteză, un pasaj căruia îi corespunde un fragment din capitolul al patrulea al Letopiseţului de la zidirea lumii, intitulat Pentru seminţia şi neamul lui Ham (ms. 3515 BAR, f. 167r; cf. N. Costin, Let. zid. lum., pp. 76-77). - Multe interpolări conţin relatări ale unor evenimente din istoria Moldovei şi a unor state vecine, petrecute în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea (pînă la anul 1712). Majoritatea acestor interpolări sînt ale traducătorului şi au evidente legături cu relatările aceloraşi evenimente din cronica anonimă a Moldovei de la 1661 pînă la 1709 şi din cronica lui Nicolae Costin pentru anii 1709-1711. De exemplu, în capitolul intitulat Austria, se află o interpolare privitoare la asediul Vienei. Relatarea prezintă evidente asemănări cu relatarea corespunzătoare din cronica anonimă a Moldovei, numită pînă de curînd Pseudo-Nicolae Costin (vezi ms. 11-22 BCU Iaşi, ff. 51v-52v). Se întîlnesc aici două cuvinte specifice limbii lui Nicolae Costin: austriecii sînt numiţi racusi, lexemul spuză are sensul „mulţime". Din lexemele şi construcţiile prezentate de N.A. Ursu pentru a demonstra asemănările lingvistice între Ceasornicul domnilor (ediţia Ştrempel) şi Cosmografie, ms. 3515 BAR, stabilind identitatea traducătorului Cosmografiei (pp. 25-27), consemnăm: - hapaxuri\ în traducere apare de două ori cuvîntul haust „rezervor, cisternă" pentru cuvîntul cystern din textul polonez. Traducătorul avea deci în vocabularul său acest cuvînt, nu i-a fost transmis de textul sursă. Substantivul haust, care nu este înregistrat de nici o lucrare lexicografică a limbii române, mai apare numai în Ceasornicul domnilor, ca traducere a substantivului haustra,-orum „găleţile unei roţi de scos apă". în limba polonă există cuvîntul haust s.m., cu sensul „sorbire, înghiţitură", provenit din lat. haustus s.m., care are şi acest sens, după cel de „scoatere (a unui lichid dintr- un vas, dintr-o cisternă)". Este posibil ca N. Costin să fi luat cuvîntul haust din limba polonă, unde va fi avut, în secolul al XVII-lea, şi sensul de „rezervor, cisternă", sau poate fi vorba de o extindere de sens făcută de el; - un alt cuvînt rar folosit, tot neînregistrat în dicţionarele limbii române, este s.f. sficliţă „cămin, cuptor", care traduce atît pol. komin din geografia lui Botero, cît şi lat. caminus din Horologium principum; - tot neînregistrat în dicţionarele limbii române este şi s.m. chiuhăilan (sau chiuhiilan) „cal frumos împodobit de călărie", care apare atît în traducerea geografiei lui Botero, cît şi în Ceasornicul domnilor. Etimologia acestui cuvînt nu poate fi precizată; 20 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - în traducerea geografiei lui Botero, ca şi în scrierile cunoscute ale lui N. Costin, verbul a brodi are sensul de „a naviga"; - în traducerea geografiei apare de mai multe ori adjectivul gigît, „bine făcut, chipeş". Acelaşi sens îl are acest cuvînt şi în Ceasornicul domnilor, - frecvent în traducerea geografiei este s.f. făptură cu sensul de „construcţie, edificiu". Cu acelaşi sens este folosit cuvîntul şi în Ceasornicul domnilor; - locuţiunea adjectivală de mirat „surprinzător, uimitor, de mirare", considerată rară de DLR (s.v. mira), are o mare frecvenţă în traducerea geografiei lui Botero. De exemplu: şi acolo să vedzi 2 făpturi aşe de mare de mirat 15v, la un loc arătos de mirat 16v, nu departe de acest tîrg este iezer vestit şi de mirat 40, aşijderea este şi ratuş foarte iscusit cu turn de mirat 60r, are în sine munţi nalţi de mirat 65r, sînt oamenii aceia aşe de mirat înţelepţi 93v, Volga este apă de mirat de lungă cu cursul său 113v, şi multe alte lucruri de mirat au făcut 5 119v, cu casă întregi dintr-o piatră, cu stîlpi mare de mirat 171v. Această locuţiune apare şi în Letopiseţul de la zidirea lumii: acel turn de mirat a Vavilonului p. 69, cf. şi 70, precum şi în Ceasornicul domnilor: un lucru ce s-au prilejit acestui împărat, carele precum pre aceea vreme cu videre de mirat, aşe vrednic de însămnat p. 406; - o ocurenţă deosebită în traducerea geografiei o are şi locuţiunea adverbială de cauză (sau de scop) pentru ce „pentru (din) care cauză; în care scop". De exemplu: are văi cu roadă şi dealuri de păşune, pentru ce oamenii de acolo mai mult pregiur vite să zăbăvăsc 5V, carea cetăţuie să numără de o cetate de cele mai mare a franţojilor, pentru ce o laudă că-i mai de frunte 13v, s-au apucat de precupii şi de agonisite cu folos cineşi şie, şi răpublicii nici un folos. Pentru ce, neputîndu-să apăra [...], le-au căutat a să închina 24v, să adaoge numărul mare a cetăţilor, care să află acolo multe, pentru ce nu să poate asupri 33v, [tîrgul] stă în loc ales şi de treabă în preajma Italiei, pentru ce acolo au fost colonia rîmlenilor 35r, are şi iezere, şi hălăşteie, pentru ce sînt lunci de agiuns şi păşuni 41r, iară vîrvurile lor Idealurile] aşe sînt de verdzi şi de vesele, cît să potriveşte cu multe şesuri cuvioasă, pentru ce acolo să nasc mult dobitoc 61r; cf. şi 53r, 68r, 69r, 81v, 116r, 169r. Această locuţiune apare des în scrierile lui N. Costin. De exemplu, în Ceasornicul domnilor: iară credinţa cea priitenească nemăruia niceodată nu o slobod. Pentru ce, carii întru împărăţîie să biruiesc cu putere şi cu cinste, într-acela loc a trăi p. 274, că mare desfătare, şi împărăţia, şi cei supuşi, au cînd nasc domnii moştinitori. Pentru ce nemuritoare haruri fac dumnădzăilor p. 361, muierea [...] şi pre sine şi toate ale sale supt stăpînia şi puterea a unuia bărbat le supune. Pentru ce, de va îndrăzni muierea a vrea alta decît bărbatul p. 434, dobînda toată carea au scos au împărţit oştenilor, cît nice măcar o piatră n-au pus în visterie. Pentru ce, fiind pîrît tare căci n-ar fi Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 21 întrebat de sfatul divanului p. 669, şi mînule tremurînd, aproape că ar fi moartea [...] Pentru ce, vădzînd domnul acel prea bun ceasul acela nefericit că acmu soseşte p. 677. Bibliografie N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografii finale de Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980. N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601, ediţie şi introducere de Ioan Şt. Petre, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942. Eugenia Dima, Una versione inedita della cronaca della Moldavia dai 1709 al 1711 di Nicolae Costin, interpolata nella Viaţa lui Petru, în AŞUI, Secţiunea III e - Lingvistică, tomul LVIII, 2012, pp. 75-86. Antonio de Guevara, Ceasornicul domnilor. Traducere din limba latină de Nicolae Costin, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. Ileana Stănculescu, Europa - „podoaba lumii", în Texte uitate - Texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti), III, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004, pp. 51-150. N.A. Ursu, Versiunea românească necunoscută a geografiei universale a lui Giovanni Botero, în „Cronica", XIV, 1979. N.A. Ursu, Nicolae Costin, traducător al geografiei universale a lui Giovanni Botero, în RITL XXXIX, 1991, nr. 3-4, pp. 365-379 (reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 7-33). Radu Tempea (II) (c. 1691, Braşov - 14 mai 1741/1742) Fiul preotului Radu Tempea (I), venit din Făgăraş, a învăţat la şcoala de lîngă biserica Şchei, deprinzînd cunoştinţe temeinice de slavonă şi latină. La biserica de la Şchei a fost dascăl, apoi diacon, a devenit preot în 1716, iar în 1735 a fost numit protopop la aceeaşi biserică, unde a slujit pînă la moarte. S-a remarcat ca apărător al ortodoxiei şi al drepturilor românilor din Şchei, fiind preocupat şi de ridicarea nivelului cultural al locuitorilor satelor, prin intermediul Bisericii. A scris Istoria sfintei biserici a Şcheilor Braşovului, de la 1484 la 1742 (rămasă în manuscris). Pentru prima parte (1484 - sfîrşitul secolului al XVII-lea), autorul foloseşte o cronică a protopopului Vasile şi diferite hrisoave din arhiva bisericii „Sf. Nicolae", faptele fiind prezentate foarte sumar. Partea a doua (1701-1742) cuprinde fapte trăite de autor, pe care le expune pe larg, mai ales cele legate de lupta braşovenilor pentru apărarea ortodoxiei în faţa uniaţiei. Autorul face trecerea de la cronică la istoria propriu-zisă, prin folosirea a numeroase documente de arhivă, unele reproduse în întregime. A copiat cîteva cărţi, între care şi Tîlcul Evangheliilor. învăţături creştineşti. A fost unul dintre primii cronicari români din Transilvania. 22 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima I-a fost atribuită traducerea Istoriei Troadei (forma rezumată) în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, păstrată în trei manuscrise: ms. 2183 BAR din 1766, ms: 4788 BAR şi ms. 3382 BAR din 1812 (v. 17 6 6, Istoria căderii Troiei). Bibliografie Radu Constantinescu, Historia destructionis Trojae a lui Guido delle Colonne într-o veche traducere românească, în RITL, XXVII, 1978, nr.l, pp. 5-21. Sterie Stinghe, Istoria beserecei Şcheilor Braşovului (manuscript de la Radu Tempe), Tipografia Ciurcu & comp., Braşov, 1899. Radu Tempea, Istoria sfintei biserici a Şcheilor Braşovului, de la 1484 la 1742, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice de nume, glosar, note de Octavian Şchiau şi Livia Bot, EPL, Cluj, 1969. Matei Fărcăşanu (sfîrşitul sec. XVII - post 1755) Matei Fărcăşanu face parte dintr-o mare familie boierească din Oltenia cu strămoşi remarcaţi încă din secolul al XVI-lea pentru vitejia lor şi pentru contribuţia la viaţa politică a ţării. De exemplu, Popa Stoica din Fărcaş, care a devenit subiectul unor balade, şi-a lăsat hainele preoţeşti şi a participat la lupte împotriva turcilor, alături de Mihai Viteazul, iar urmaşii lui au ocupat funcţii importante în administraţia Ţării Româneşti. Matei Fărcăşanu apare în documente în 1719 ca ispravnic în judeţul Romanaţi, vel armaş în 1721, vel stolnic în 1736, vel serdar în anul 1755. Despre viaţa lui Matei Fărcăşanu se cunosc puţine lucruri. El a avut un fiu, Şerban. Un alt Matei Fărcăşanu, atestat în documentele din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, este fiul acestui Şerban şi al Măriei Cantacuzino. Unele amănunte legate de viaţa lui se află într-un document de la Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, colecţia Documente istorice, nr. 227/XC din octombrie 1734, care conţine testamentul lui Matei Fărcăşanu. Acesta, fiind bolnav, a ţinut să-şi facă testamentul pe care îl semnează ca biv vel stolnic; cu acest prilej el face un inventar al averii sale, prezintă modul cum au fost procurate unele moşii şi persoanele de la care le-a cumpărat, precizează relaţiile de afaceri cu alţi parteneri. Dar, Fărcăşanu a murit mult mai tîrziu, prezenţa lui fiind atestată într-un document din anul 1755. Modest, şi totuşi tenace, traduce din intermediarul grec al lui Alexandros Kankellarios, primele patru cărţi ale scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, corespunzătoare tomului I din versiunea greacă. Informaţii în legătură cu pregătirea culturală a lui Matei Fărcăşanu se află doar în cuvîntul către cititor care precede această lucrare, singura sa traducere cunoscută: Fiind împleticit întru neaşezările şi deşartele griji ale pătimaşei şi mult necăjitoarei lumi şi încă prea puţin fiind la învăţătura limbii elineşti, de vreme că nici gramatica desăvîrşit n-am învăţat, cu puţină cunoştinţă numai din praxis luînd, noapte şi ziua ca un fur am furat cîte un ceas de somn ca Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 23 să săvîrşesc această carte pentru că muzele, adică iubirea de învăţătură ce o şi caută de la suflet făr de turburare şi preste putinţă este a-ţ povesti cu amăruntul cît am răbdat pîn am cîştigat scoposul acesta carele la alt nu caută numai la cel de obşte folos, de vreme că pîn astâz neamul nostru se află lipsit de tot de acest feli de cărţi. Nicolae Iorga, referindu-se la Fărcăşanu, nu exclude posibilitatea ca acesta să mai fi tradus şi alte scrieri şi apreciază că Viaţa Marelui Petru, aftocrator..., în versiunea sa, „nu e rea". Eugenia Dima a analizat această traducere a lui Fărcăşanu în anul 1989, iar în 2013, împreună cu Gabriela E. Dima, a prezentat toate cele trei versiuni româneşti din secolul al XVIII-lea ale lucrării lui Catiforo. Protograful textului lui Fărcăşanu nu s-a păstrat, dar există trei copii manuscrise ale traducerii lui în ms. 204 BAR, ff. 99r-241v, în ms. 2353 BAR, ff. 134r- 304r şi în ms. 2668 BAR, ff. 8r-175r (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 1. Versiunea din Ţara Românească a lui Matei Fărcăşanu). Din ms. 204 BAR, care conţine cea mai veche copie făcută de către Laurentie dascălul (numele lui apare într-o criptogramă, la f. 98r), aflăm că traducerea a fost făcută de Matei Fărcăşanu în anul 1749, iar copia a fost efectuată în acelaşi an. Din notele introductive sau din precizările făcute în colofonul manuscriselor se desprind informaţii legate de numele cărturarului român şi aprecieri ale copiştilor legate de calitatea traducerii sale. Bibliografie Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţie, note de N. Iorga, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1902, p. 117. Eugenia Dima, Antonio Catiforo, Vita di Pietro and its Romanian Versions in the 18th Century, în „Journal of Educaţional and Social Research", Special Issue, voi. 3, no. 7, october 2013, MCSER Publishing, Rome, Italy, 2013, pp. 368-373. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, 266 pag., Iaşi, 1989, pp. 1-5. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, p. 135-136 Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2013. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), voi. I, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, p. 414. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, voi. VIII, Bucureşti, 1906, p. XLII. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Bucureşti, 1899, pp. 215-223. Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea, în RA, an XLIX, 1972, voi. XXXIV (III), pp. 453, 458n. 24 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Vlad Boţulescu (sfîrşitul sec. XVII - post 1764) Pînă de curînd nu se ştiau originile şi localizarea geografică a satului natal, Mălăieşti (scris şi Mălăeşti), presupunîndu-se că este vorba de o localitate din judeţul Prahova, în 2016 Eugenia Dima a dovedit documentar că logofătul Vlad este fiul unor boiernaşi olteni, cu proprietăţi în comuna Obedin, Oltenia, şi că satul Mălăeşti (azi comună) se află foarte aproape (la vest) de Craiova. Sub numele Vlad Mălăescu a frecventat cursurile Academiei Domneşti din Bucureşti prin anii 1714-1719. Acolo dobîndeşte o solidă cultură şi deprinderea de a utiliza mai multe limbi străine: greacă, latină, italiană, germană. A fost logofătul domnului Ştefan Cantacuzino şi, după executarea acestuia de către turci, probabil fuge din ţară (v. Barindi). A avut relaţii apropiate cu mitropolitul sîrb Moise Petrovici, care îl trimite într-o misiune diplomatică la Sankt Petersburg, recoman- dîndu-1 ţarului Petru cel Mare. Acolo îi întîlneşte pe Radu şi Constantin Cantacuzino cu care va întreprinde acţiuni politice riscante, acte de corupţie: iniţiază un ordin fictiv, Ordinul constantinian, şi eliberează diplome false de cavaleri, numindu-se şi pe sine cavaler, cu funcţiile de suprem prefect şi mare cancelar, intenţionează să vîndă informaţii legate de negocierile dintre Portugalia şi Imperiul Habsburgic; împreună cu cei doi fraţi Cantacuzino complotează să organizeze o răscoală a sîrbilor din Imperiul Habsburgic şi să declanşeze un război între austrieci şi turci, încurajează pe Radu Cantacuzino să aspire la tronul Ţării Româneşti, sfîrşind prin a fi acuzat de lezmajestate şi complot împotriva Imperiului Habsburgic. Condamnat la moarte, i se comută pedeapsa în recluziune şi este întemniţat într-o închisoare austriacă, la Milano, în Castelul Sforza. Nu există informaţii în legătură cu o eventuală ieşire din închisoare, probabil a trăit acolo pînă la sfîrşitul vieţii. Date recente în legătură cu viaţa aventurosului logofăt, sistematizate, se găsesc în ediţiile alcătuite în anul 2013 de mai mulţi cercetători, care au publicat o parte din traducerile lui Vlad Boţulescu, din care am preluat şi noi unele informaţii (cf. ediţiile alcătuite de Cristina-Ioana Dima, Ovidiu Olar, Andrei Timotin, Emanuela Timotin; titlurile, exemplele din textele lui Boţulescu, citate din bibliografie, au fost reproduse după manuscrisele respective, cu interpretarea noastră a grafiei chirilice). în perioada detenţiei, logofătul traduce mai multe lucrări, păstrate în trei manuscrise: - Demetrio Franco, Gli Mustri et glorioşi gesti e vittoriose impresse fatte contra Turchi dai Sign. D. Giorgio Castriotto, detto Scanderbeg, principe d'Epiro, dove si mostra la vera maniera del guerreggiare, di governare eserciti, di far pronti soldaţi al combattere e di restar vincitori in ogni difficile impresa, Veneţia, 1584, cu numeroase reeditări. Traducerea românească, intitulată Istoria de slăvitele fapte ale lui Gheorghie Castriotul, numit Scanderbeg, se găseşte în ms. 67, Miscellanea Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 25 Codici II. Diverşi (ex-Brera 316), Arhivele Statului din Veneţia, urmat de două texte scurte preluate din acelaşi volum (v. 1763, Viaţa lui Scanderbeg). - original necunoscut, Istorie de toată lumea, de la facerea ei pînă într-aceste vremi, de lucrurile şi faptele ce într-însa s-au întîmplat, însă pe scurt, tălmăcite den limba nemţească în limba românească de Vladul Boţulescul de Mălăeşti logofătul, în castelul Milanului, în Italia, în ţinutul Lombardiei, la anul 1763, ms. 68, Miscellanea Codici II. Diverşi (ex-Brera 317), Arhivele Statului din Veneţia (pp. 1-1018). La sfîrşitul Istoriei propriu zise se mai găsesc două texte: De alegerea împăratului roman (pp. 1019-1035); De cîteva cavalieraturi ce sînt mai vestite în Europa (pp. 1036-1060). în anul 2016, E. Dima a demonstrat, cu argunente lingvistice, filologice, textologice, că istoria lui Boţulescu reprezintă o traducere, după un text vehicular în neogreacă, a unui compendiu în limba italiană. Istoria a fost editată parţial (pp. 1-172) de către EmanuelaTimotinşiOvidiuOlar (v. 1763, Istoria universală). - Francesco Massimo da Valenza, Ristretto della vita, miracoli e canonizzazione di S. Felice de Porri da Cantalice, capuccino, Milano, 1712, în două părţi. Versiunea românească, înştiinţare cum şi cu cefei de ţerimonii Papa de la Roma face şi pune în rîndul sfinţilor pe cei ce mor în legea catolica romana, reprezintă ultimele două capitole din lucrare; a fost realizată în 1764 şi se găseşte în ms. 68, Miscellanea Codici II. Diverşi (ex-Brera 317), Arhivele Statului din Veneţia. - Vita di S. Giosafat, convertito da Barlaam, Milano, tipografia Malatesta, c. 1715. Titlul complet de pe fila de titlu a traducerii româneşti este: Viaţa Sfîntului Iosafat, pe carele Varlaam l-au întors la credinţa creştinească. Tălmăcită den limba italiană în românească de Vladul Boţulescul de Mălăeşti, logofătul, aflîndu-se la închisoare, în castelul de la Milan, în Italia, la anul de la Hristos 1764. Aceasta se găseşte în ms. cod slav 74, Biblioteca Naţională a Austriei (Viena), ff. lr-120r. Prima ediţie, stabilirea originalului italian şi analiza lingvistică îi aparţin lui Mauro Barindi; altă ediţie de Cristina-Ioana Dima. în ms. 68, Miscellanea Codici II. Diverşi (ex-Brera 317), Arhivele Statului din Veneţia, avînd paginaţie diferită, după file, se mai găsesc cîteva însemnări geografice în limba italiană, dar cu titlul românesc Aici se însemnează de (LV) de nişte înştiinţări astronomiche trebuincioase (ff. 533r-535r) şi un mic dicţionar irochez-român, Cîteva cuvinte den limba unor noroade indiane den America (ff. 536r-540r). Bibliografie Mauro Barindi, Estudio linguistico y literario del manuscrito Cod slav 74 (1764) de la Biblioteca Nacional de Austria (Viena) - Viaţa Sfîntului Iosafat, susţinută la Universitatea Complutense din Madrid. Teza a fost publicată pe internet la adresa http://www.libreriauniversitaria.it/ 26 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri. I. Viaţa lui Scanderbeg. Tradusă din italiană de Vlad Boţulescu de Mălăieşti în 1763, ediţie critică, introducere, studiu filologic şi lingvistic, glosar şi indice de Emanuela Timotin şi Ovidiu Olar, Editura Univers Enciclopedic' Gold, Bucureşti, 2013. Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri. II. Canonizarea Sfintului Felice. Varlaam şi Ioasaf. Glosar irochez-român. însemnări astronomice, ediţii critice, studii introductive şi glosar de Cristina-Ioana Dima, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013. Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri. III. Istoria universală. Asia, ediţie critică, studii, glosar şi indice de Emanuela Timotin şi Andrei Timotin, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013. Dinică Ciobotea şi Vladimir Osiac, Din istoria unor sate de pe valea Amarandiei, în „Arhivele Olteniei, nr. 13, Craiova, 1999, pp. 71-90. Eugenia Dima, Capcanele filologiei sau Despre păcatul trufiei, în Andrei Corbea-Hoişie, Eugenia Dima (ed.), începutul modernizării culturii române şi racordarea la Occident prin traduceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016, pp. 93-148. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, p. 137. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. I, pp. 414-417. Alexandru Mareş, Numele de familie al logofătului Vlad din Mălăieşti: nume moştenit sau nume imaginat, în LR, nr. 60,2011, pp. 96-97. Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pp. 164-165. Andrei Timotin, Ovidiu Olar, La paternite du texte sur „La fortune de la Maison ottomane" traduit par Vlad Boţulescu, în RESEE, IL, 2011, pp. 189-195. Emanuela Timotin, Andrei Timotin, La terminologie politique dans Ies gloses de l’histoire universelle (1763) traduite par Vlad Boţulescu, în RESEE, LI, 2013, pp. 159-174. Emanuela Timotin, Andrei Timotin, Les traduction de l ’italien et de l ’allemand de Vlad Boţulescu (1763-1764). Projet d’edition, în RRLI, Bucureşti, 2011, p. 86. Toma Dimitriu (prima jumătate a sec. XVIII - 1774/1775) Toma Dimitriu, grec originar din Kastoria, satul Kripani, a ajuns în Ţara Românească, fiind prin anii 1755-1756 elev, probabil la Academia Domnească din Bucureşti, de unde, în 1758, a venit în Moldova. Primele informaţii corecte în legătură cu viaţa şi activitatea lui Toma Dimitriu au fost oferite de Nicos Gaidagis, bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, care a reuşit să-i schiţeze biografia, corectînd o serie de afirmaţii eronate cu privire la identitatea şi profesia sa. Gaidagis reproduce o notă de pe un manuscris în care cărturarul dă cîteva amănunte personale relativ la el: în 1758, august 14, am venit din Tara Românească în Moldova. în Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 27 1760, octombrie 14, am fost numit logofăt, de către preasfinţitul meu stăpin şi arhiereu, chirio chir Gavriil, în Sfînta Mitropolie a laşului. N.A. Ursu a preluat datele existente şi le-a completat, creionînd imaginea de cărturar dedicat, care a dat culturii române mai multe traduceri religioase şi laice (Ursu, 2002, pp. 185-186). Colaborator apropiat al mitropolitului Gavriil Calimah şi în bune relaţii cu Leon Gheuca, episcopul Romanului, logofătul Toma Dimitriu a fost probabil şi bibliotecar al Academiei Domneşti din Iaşi. Pasionat bibliofil, şi-a alcătuit o preţioasă bibliotecă, din care soţia sa a făcut o donaţie către Academia Domnească, lucrările aflîndu-se astăzi la BCU Iaşi. A murit relativ tînăr, probabil prin anii 1774- 1775. Toma Dimitriu are o bogată activitate de traducător, care include atît lucrări tipărite, cît şi opere rămase în manuscris. In unele dintre acestea traducătorul este menţionat, altele i-au fost atribuite de N.A. Ursu pe baza analizei lingvistice contrastive. Volumele tipărit sînt: - îndreptarea păcătoşilor, publicată la Iaşi, 1768, traducere nesemnată, din neogreacă, avînd caracter religios. - Alcătuire înaurită a lui Ravvi Samuil jidovului..., publicată la Iaşi, 1771, la origine o scriere arabă, transpusă în latină şi în neogreacă. Autorul versiunii greceşti, după care s-a făcut tălmăcirea românească, Nikifor Theotokis, a publicat scrierea sa într-o ediţie bilingvă, greacă şi latină. - învăţătură a însuşi stăpînitoarei măriri Ecaterinii 2, publicată la Iaşi, 1773, traducere a versiunii neogreceşti a lui Evghenie Vulgaris, dintr-un text rusesc, publicat la Moscova în 1770. Au rămas în manuscris lucrările: - Heliodor, Etiopicele (volumul al doilea), ms. 355 BAR, copiat de Grigorie Ilievici, scriptor la Mitropolia din Iaşi. Despre copist, Şt. Gorovei (1986) a presupus că ar fi logofătul Grigoraş, succesorul lui Toma Dimitriu la funcţia A de la Mitropolie. In urma comparării grafiei chirilice din ms. 355 BAR cu cea din alte copii efectuate de Grigoraş, N.A. Ursu a constatat asemănarea scrierii chirilice, confirmînd identificarea lui Şt. Gorovei (p. 188) şi apreciind că, probabil, transcrierea s-a realizat în jurul anului 1772, la cererea episcopului Leon Gheuca de la Roman. - Franţois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris, 1699, roman publicat anonim, tradus în greacă de Athanassios Skiadas cu titlul Tvxca TrjAcpâxov vlov xov OdvooecoQ, Veneţia, 1742. Traducerea românească, intitulată Întîmplările lui Telemac, fiul lui Odisefs, se găseşte în numeroase manuscrise fragmentare: ms. 342 BAR, ms. 262 BAR, ms. 125 ANR Iaşi, ms. 743 BAR, ms. IV-8 BCU Iaşi, ms. V-52 BCU Iaşi, ms. V-49 BCU 28 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Iaşi, ms. 1526 BAR, ms. 2760 BAR, ms. 2863 BAR, ms. 1233 BAR (v. 17 72, Peripeţiile lui Telemah). - Ambrogio Marliani (Ambrosius Marlianus), Theatrum politicum, Roma, 1631, tradusă în greacă de Ioan Avramios cu titlul ©iaxpov TIoAiTiKbv, Leipzig, 1758. Traducerea românească, intitulată Teatron politicon, adecă Privelişte politicească, s-a păstrat în numeroase copii manuscrise: ms. 122 ANR Iaşi, ms. 123 ANR Iaşi, ms. 4838 BAR - ms. 4839 BAR, ms. 1569 BAR, ms. 2770 BAR, ms. 5664 BAR (fost 5955 BAR) - ms. 5665 BAR (fost 5956 BAR) - ms. 5666 BAR (fost 5957 BAR), ms. 434 BAR, ms. 435 BAR, ms. 1543 BAR, ms. 1708 BAR, ms. 3141 BAR (v. 1770-17 80, Teatrul politic). - Antonio Gicca, Voti dei greci all'Europa cristiana, în ziarul Notizie dai mondo, Florenţa, 1771, tradusă în neogreacă de Antonio Gicca sau Evghenie Vulgaris. Scrierea italiană a fost atribuită greşit lui Giovanni del Turco. Traducerea românească din 1772, intitulată Rugăciune a neamului grecilor către toată creştineasca Evropa, s-a păstrat în manuscrise miscelanee: ms. 499 BAR, ff. 2r-7r, ms. 1408 BAR, ff. 34r-43v, ms. 5666 BAR, ff. 99r-105r. (v. 1772, Rugăciunea grecilor către Europa creştină). - Voltaire, Le tocsin des rois, manuscris din 1771 şi Traduction du poeme de Jean Plokof conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes, manuscris din 1770. Traducerile româneşti, efectuate în 1772, intitulate Toaca împăraţilor şi Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokof, sfetnicul lui Olstein la pricinile ceste de acum s-au păstrat în manuscrise miscelanee: ms. 499 BAR, ff. 7V-10V, ms. 1408 BAR, ff. 44r-51v, ms. 5666 BAR, ff. 105v-110r (v. 1772, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). - Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, tradusă în greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios cu titlul Tlaiyvia tf\Q (pavraoLaţ, Veneţia, 1711. Traducerea românească, intitulată Batgiocura fandasii sau Zăbava fandasiei cuprinde primele zece capitole din partea I a lucrării originale şi s-a păstrat în două copiii manuscrise: ms. 126 ANR Iaşi din 1782 şi ms. 50 BAR din 1786. Textul lui Toma Dimitriu (zece capitole) a fost continuat de Constantin Vîrnav (ultimele două capitole din partea I şi partea a ITa în întregime) şi apare în cîteva manuscrise împreună cu partea tradusă de acesta din urmă: ms. 1793 BAR, ms. 2985 BAR şi ms. 5416 BAR (v. 1782, Zăbava fandasiei). Numele lui Toma Dimitriu figureză doar pe trei dintre lucrările de mai sus, şi anume: Alcătuire înaurită a lui Ravvi Samuil jidovului, învăţătură a însuşi stăpînitoarei măriri Ecaterinii 2 şi Etiopicele. Toate celelalte traduceri i-au fost atribuite logofătului Toma de N.A. Ursu pe baza analizei lingvistice contrastive (cf. pp. 189, 200-219). în Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 29 textele atribuite lui Toma Dimitriu, N.A. Ursu semnalează particularităţi lingvistice comune între traducerile cunoscute ale logofătului Toma şi textele care au fost identificate cu prilejul ultimelor cercetări: calcuri, atît lexicale, cît şi morfologice sau frazeologice, prepoziţii care, în construcţiile respective, nu (mai) erau în uzul limbii române literare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Selectăm exemple de construcţii, sensuri prin care N.A. Ursu a exemplificat asemănările lingvistice din textele cunoscute sau atribuite logofătului Toma Dimitriu: - locuţiunea verbală a bate război; locuţiunea adjectivală biruitor cu pohfală „triumfător"; grăire împotrivă „contradicţie, replică", după ngr. ăvzLAoyia; sintagma mai înainte purtare de grijă „prevedere, veghere la...", după ngr. rtQOVoia; locuţiunea verbală a se pleca împreună „a consimţi" este tradusă după ngr. ovyKazavevoo; locuţiunea verbală a povăţui ca de mînă „a conduce, a dirija" este tradusă după ngr. X£Lpaycoya) (pp. 201-204); - folosirea frecventă, în construcţii similare, a prepoziţiilor din şi dintru, în locul prepoziţiei de (au perit dintr-o boală; orbiţi din dragostea ce au, p. 204); - folosirea repetată, în construcţii similare, a prepoziţiei înspre, în loc de spre: are mare lesnire înspre a cerceta cugetul său; prepoziţia înspre apare frecvent, în construcţii similare, şi în unele acte din arhiva mitropoliei din Iaşi, datînd din anii 1769-1772, care sînt, în mod firesc, redactate sau traduse de Toma Dimitriu, logofătul de atunci al Mitropoliei (pp. 205-207); - folosirea frecventă, în construcţii similare, a prepoziţiei lingă, în locul prepoziţiei la (lucru ce nu este obicinuit lingă perşi, pp. 207-208); - folosirea consecventă a adjectivului primejduitor „primejdios" (primejdui- toare întîmplare, p. 209); - folosirea frecventă a locuţiunii adverbiale cu degrabă „repede" (mergea cu degrabă, p. 209). Bibliografie Violeta Barbu, Cele mai vechi traduceri din Voltaire în limba română, în LR XXXVI, 1987, nr. 6, p. 525-532 (I), şi XXXVII, 1988, nr. 1, pp. 39-54 (II). Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, EA, Bucureşti, 1971, p. 236. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă, în RITL XXII, 1973, nr. 2, pp. 272-274. Ariadna Camariano-Cioran, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, pp. 131-142. Ariadna Camariano-Cioran, Traducerea grecească a „Teatrului politic", atribuită greşit lui Nicolae Mavrocordat, şi versiunile româneşti, în „Revista istorică română", XI şi XII, 1941, 1942, pp. 216-260. Ariadna Camariano-Cioran, Voltaire şi Giovanni del Turco traduşi în limba română pe la 1772, în volumul în amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, pp. 175-182. 30 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Paul Cernovodeanu, Preoccupation en matiere d'historiographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siecles, I-V, în RRH, 1970, nr. 4; 1971, nr. 2. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII (1700-1821). Studii şi texte, Bucureşti, EPL, Bucureşti, 1968, pp. 235-240, 276-280. Nicos Gaidagis, Contribuţii la istoricul Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, în AHA XIII, 1976, pp. 113-117. Ştefan S. Gorovei, Un cărturar uitat: logofătul Grigoraş, în AHA XXIII, 1986, partea a Il-a, p. 690. Maria Himu, „Teatrul politic" al lui Nicolae Mavrocordat şi originalul latin, în „Raze de lumină", IX, 1937, nr. 1-4, pp. 66-70. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821). Voi. I-II, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II, p. 349. * Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, BCPII, pp. 335-343. Algeria Simota, Dimitriu, Toma, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, EA, Bucureşti, 1959, pp. 101-102,136. Gabriel Ştrempel, Contribuţii la istoricul Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, în AHA XIII, 1976, pp. 113-117. N.A. Ursu, Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi, în AHA XXXVI, 1999, pp. 7-24, reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 185-210. Ileana Vîrtosu, Primele manuscrise româneşti ale Întîmplărilor lui Telemah. Descriere, în LR XXI, 1972, nr. 1, pp. 27-47. Cozma Vlahul (prima jumătate a sec. XVIII - 1792) Biografia episcopului Cozma al Buzăului este cunoscută din prezentarea alcătuită de Gabriel Cocora în anul 1963, actualizată şi completată cu noi date de N.A. Ursu, care îi face un portret amplu. Fiul preotului Nica şi al prezviterei Stanca din satul Flămînzeşti, judeţul Argeş, s-a numit, ca mirean, Mihail. Era frate cu şetrarul Iordache Popescu, cu polcovnicul Badea Popescu, cu căpitanul Tudor Popescu şi cu un anume Bărbucean. A fost crescut de mic şi educat de ieromonahul Grigorie, fost egumen al mănăstirii Colţea din Bucureşti, devenit mitropolit al Ţării Româneşti (1760-1787). A studiat, probabil, la Academia Domnească din Bucureşti. Preoţin- du-se, a primit numele Cozma; în anii 1756 şi 1757 este eclesiarh al Mitropoliei din Bucureşti, în 1762, protosinghel la aceeaşi Mitropolie, iar în 1763 a fost ales episcop al Buzăului, unde a păstorit pînă în anul 1787, cînd, la moartea mitropolitului Grigorie, i-a urmat acestuia în scaunul mitropolitan. A murit de ciumă, în anul 1792. în privinţa datei naşterii, necunoscută, N.A. Ursu crede că avea mai mult de 18 ani cînd este atestat la Iaşi, în anul 1748, deci a murit la o vîrstă puţin mai înaintată decît se Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 31 presupune; acolo a lucrat pentru mitropolitului Iacob Putneanul şi pentru tipograful Duca Sotiriovici (Un traducător..., 2002, pp. 52, 53). Activitatea sa de traducător cuprinde: Traduceri din neogreacă: - Cîrja arhiereilor (ms. 1468 BAR, autograf al lui Cozma); - Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, tradus în greacă de Alexandros Kankellarios, Bloc, Flexpov rov MeyâAov, AvTOKpâxopoQ Povaaiac;, nâxpoc, naxpidog, Veneţia, 1737. Traducerea românească intitulată Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia / Viaţa Marilui Petru, împăratul Moscului, s-a păstrat în patru manuscrise: ms. 49 BAR, ff. 2r-211r, ms. 122 BAR, ff. 2r-212r, ms. 2581 BAR, ff. 2r-210r şi ms. nr. 1, PyMbiHiiafond IV, Sankt Petersburg, ff. 1-266 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul). Traduceri din slavonă: - Alfavita sufletească, Iaşi, 1755; - Sinopsis adecă adunare de multe învăţături, Iaşi, 1757. N.A. Ursu a prezentat în anul 1999 o demonstraţie lingvistică şi grafologică pri- vind paternitatea traducerii din neogreacă pentru Cîrja arhiereilor pe care i-a atribuit-o lui Cozma Vlahul, observînd şi că ms. 1468 BAR e autograful ieromonahului. Cercetătorul a comparat acest text cu alte scrieri al căror traducător nu era cunoscut: Alfavita sufletească, tipărită în anul 1755, Sinopsis adecă adunare de multe învăţături, tipărit în 1757, ambele traduse din slavoneşte, şi Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ... traducere din neogreacă, rămasă în patru copii manuscrise. Concluzia eminentului filolog a fost aceea că toate traducerile îi aparţin ieromonahului Cozma Vlahul, care, la Iaşi, a participat şi la diortosirea unor scrieri religioase care au fost tipărite. Dintre trăsăturile lingvistice comune textelor comparate, care justifică şi atribuirea traducerii Viaţa Marelui Petru... lui Cozma Vlahul, cităm, după N.A. Ursu: - în traducerea Vieţii Marelui Petru... se observă un amestec de particularităţi lingvistice munteneşti şi moldoveneşti, particulartităţile munteneşti aparţi- nîndu-i lui Cozma Vlahul, iar trăsăturile lingvistice moldoveneşti fiind datorate mai ales copiştilor moldoveni ai traducerii. Faptul că el era din Ţara Românească a determinat şi utilizarea patronimului Vlahul; - ca şi în celelalte texte, în Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ... (ms. 49 BAR) se regăsesc următoarele lexeme sau construcţii: - verbul a (se) împrieteşugi „a (se) împrieteni": să împrieteşugi cu toţi cei ce era numiţi la vreun meşterşug 43v; - verbul IV a îmbulzi „a strîmtora, a necăji": socoti să îmbulzească pe Petru 14r; 32 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - privirişte „privelişte, vedere; spectacol": dede împăratului a înţălege bine acea priverişte înfricoşată ce-i pusesă înainte 120v; - locuţiunea adverbială din puţin în puţin „puţin cîte puţin": îl sui din puţin în puţin la acele întâi vrednicii 69v, deci din puţin în puţin am început a mă greţălui şi a urî nu numai lucrurile cele... 168r; - frunză „foaie (de hîrtie), filă; pagină": o frunză de hîrtie, 43v; - începătorie „început; principiu, origine": lăsînd eu într-o parte aceea ce priveşte sau spune de întâia începătorie a împăraţilor, de vreme că poate să fie plină de bănuiri, precum este şi la începătorie altui norod 3V; - priiminţă „primire": fu priimit la Stocolm cu priiminţa cu care fusese priimit şi şfedul cel trimis 186r; - locuţiunea conjuncţională cu sens temporal în vreme cînd „în timp ce" este folosită frecvent: să-l ucigă în vremea cînd ar fi năvălit el 39v. în anul 2013 E. Dima, G.E. Dima au publicat un volum despre versiunile româneşti ale scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro, avînd şi un capitol referitor la traducerea realizată de Cozma Vlahul, singura în care se află tradus întregul text al lui Catiforo. Nu se cunoaşte data la care s-a făcut traducerea, dar ea este anterioară anului 1756, aşa cum rezultă de pe foaia de titlu din ms. 49 BAR „Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia", scrisu-s-au această carte, ce se săvîrşeşte în 6 cărţi, cu toată chieltuiala Preasfinţitului şi iubitoriului de Dumnezeu, episcopul Sfintei şi Dumnezeieştii Episcopii Huşului, chir Inochentie, în zilele preluminatuluik domn şi oblăduitori a toată Ţara Moldavii, Io Constantin Mihail Racoviţă Voievod. S-au scris la Sfînta Episcopia Huşilor, leat 7264, iar de la Mîntuirea lumii 1756 mai 1. Bibliografie Paul Cernovodeanu, Pierre le Grand dans l'historiographie roumaine et balkanique du 18e siecle, în RESEE XIII, nr. 1, Bucureşti, 1975. Paul Cernovodeanu, Preoccupation en matiere d'historiographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siecles (III), în RRH 1971, nr. 4, pp. 706-707. Gabriel Cocora, Episcopul Cosma al Buzăului (30 septembrie 1763 - 9 octombrie 1787), în „Glasul Bisericii", XXII, 1963, nr. 7-8, pp. 714-731. Eugenia Dima, Secolul al XVIlI-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, pp. 135-136. Eugenia Dima, Towards The Far East In 18th Century Romanian Culture, în Views of the East: travel and Intercultural Communication in Europe, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016, pp. 116-150. Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2013. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 33 N.A. Ursu, Cine este ieromonahul Cozma Vlahul de la Mitropolia din Iaşi, diortositor şi traducător în anii 1748-1754?, în LR, XLVI, 1997, nr. 4-6, pp. 300-315. N.A. Ursu, Un traducător puţin cunoscut: ieromonahul Cozma Vlahul de la mitropolia din Iaşi, în TV, IX (LXXV), 1999, nr. 1-6, pp. 44-66, reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 44-75. Gherasim Putneanul, ieromonah la Episcopia Romanului (prima jumătate a sec. XVIII - 1797) Gherasim Putneanul, originar din nordul Moldovei, a fost dichiu (vicar adminis- trativ) la Mitropolia din Iaşi în perioada cînd Leon Gheuca era protosinghel. A devenit dichiu al Episcopiei Roman, iar în 1784 i s-a încredinţat stăreţia mănăstirii Precista Mare din Roman. Deoarece biserica veche, ctitorie a doamnei Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, era în stare de ruină, egumenul a demolat-o şi a zidit una nouă, terminată în 1787. Un an mai tîrziu, în bolniţa mănăstirii a amenajat un spital. Gherasim Putneanul a candidat la alegerea episcopului de Huşi în iunie 1796, fiind preferat însă dichiul Mitropoliei Moldovei, Gherasim Clipa Barbovschi. In 1797 a solicitat sprijinul episcopului Romanului de la acea vreme, Veniamin Costachi, viitorul mitropolit al Moldovei, pentru consolidarea bisericii Precista Mare, în pericol de prăbuşire după un cutremur puternic. A murit la scurt timp după aceea, biserica fiind consolidată în acelaşi an de succesorul său, egumenul Vartolomei Putneanul. O parte din scrierile lui Gherasim Putneanul i-au fost atribuite mitropolitului Gherasim Clipa Barbovschi. Ca urmare a unei analize aprofundate, lingvistice, dar şi grafologice, N.A. Ursu a demonstrat că monahul Gherasim Putneanul este autorul unor importante traduceri din limbile franceză şi neogreacă şi al unor texte originale. Activitatea de cărturar a lui Gherasim Putneanul cuprinde: Scrieri originale: - Cuvînt de îngropare vechiului Ştefan Vodă al 5-le, domnul Ţării Moldovii, ms. 1667 BAR, ff. lr-9r; - Cuvînt a unui ţăran cătră boieri, ms. 1667 BAR, ff. 9r-llr; - Cuvînt pentru răbdare, ms. 1667 BAR, ff. 12r-14r; - Epistolie a lui Evagoras pentru cinste, ms. 1667 BAR, ff. 15r-19r; - Corespondenţie între doi streini asupra obiceiurilor Moldovii şi Ţării Munteneşti, ms. 1667 BAR, ff. 20r-23r. Traduceri din limba franceză: - Fenelon, Les Aventures de Telemaque, roman publicat anonim în 1699 la Paris, Haga, Bruxelles, republicat în 1717. Traducerea românească intitulată Întîmplările lui Telemahos, anonimă şi nedatată, s-a păstrat în ms. 1576 BAR 34 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima (lipseşte începutul şi sfîrşitul). Reprezintă prima traducere cunoscută din limba franceză în cultura română, (v. 1772, Peripeţiile lui T elemah). - Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736, şi reeditat ulterior de mai multe ori. Traducerea românească, intitulată Cugetări de multe feliuri, s-a păstrat în 28 de copii manuscrise, majoritatea parţiale, cea mai veche fiind de la 1779 (v. 17 70-1779, Cugetările lui Oxenstierna). - Epictet, Encheiridion („Manual"), tradus fragmentar din versiunea lui Jean- Baptiste Morvan, abate de Bellegarde, Les Caracteres d'Epictete, publicată în 1700 şi retipărită în numeroase ediţii pînă în 1772. Textul românesc, intitulat Predoslovie lui Epictit, reproduce cinci texte, fiecare avînd titlul Haractiriul lui Epictit şi conţinînd cîte o cugetare din Manualul lui Epictet. S-au păstrat: ms. 124 ANR Iaşi, copie din 1779, ms. VI-49 BCU Iaşi, nedatat, şi ms. 27 BAR, din 1785. Traduceri din neogreacă: - Patrick Gordon, Geography Anatomiz'd, or, The Geographical Grammar, Londra, 1740 a fost tradusă în franceză cu titlul Grammaire geographique, Paris, 1748, din franceză în italiană, Gramatica Geografica, Veneţia, 1752 şi din italiană în neogreacă. Traducerea românească s-a făcut după versiunea vehiculară neogreacă a lui Georgios Fatseas, EpappaxiKr] EecoypacpiKfi, Veneţia, 1760. Textul românesc se intitulează Gheogrâfie noao, după subtitlul din greacă Necoxepm) recvypacpia, aflat la începutul fiecărui volum grecesc şi în colontitlul întregii cărţi. S-au păstrat trei copii manuscrise, cea mai veche din anul 1780 (v. 17 8 0, Gramatica geografică). Din textele menţionate, Cugetările lui Oxenstierna, Predoslovie lui Epictit şi Gheogrâfie noao nu au precizat numele traducătorului, acesta fiind identificat de N.A. Ursu cu ieromonahul Gherasim Putneanul. Atribuirea s-a făcut prin compararea caracteristicilor lingvistice ale lucrărilor cu paternitate discutabilă cu cele ale scrierilor cunoscute ale ieromonahului. Din ampla demonstraţie a lui N.A. Ursu (2002, pp. 219-234), selectăm în continuare cîteva din aceste particularităţi ale limbajului lui Gherasim Putneanul, care se regăsesc în textele cercetate: - adjectivul şi adverbul curat sînt folosite cu sensul „clar, sincer, pur"; - substantivul dar este folosit cu sensul de „calitate, proprietate"; - substantivul bunătate şi sintagma faptă bună sînt utilizate cu sensul de „virtute"; - substantivul gîndire traduce fr. reflexion; Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 35 - substantivul izbîndire pentru „răzbunare, răsplătire" şi verbul a izbîndi „a se răzbuna" traduc fr. vengeance şi venger, de asemenea se întîlneşte adjectivul izbînditor cu sensul de „răzbunător"; - adjectivul obraznic şi substantivul obrăznicie se folosesc pentru fr. temeraire şi temerite; - adjectivul fr unique este tradus prin adjectivul pronominal unul, una; - sînt caracteristice limbajului lui Gherasim lexemele a încîlci, încîlcitură, încîlceală, lepădătură, a pregeta, a prohiti „a prociti", văzut în loc de vădit sau vederat etc.; - substantivul cifert „sfert" este folosit cu sensul de „moment, anotimp, timp". Bibliografie Adriana Mitu, „Cugetările lui Oxenstiern” şi ecourile lor în cultura română, în LL, 1986, nr. 4, pp. 436-445, şi 1987, nr. 1, pp. 29-40. N.A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului (tl797), primul traducător român din limba franceză, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 211-237. N.A. Ursu, Traducerile ierodiaconului Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, în AHA, XXXVII, 2000, pp. 127-143. N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în AHA XXIII, 1986, partea 1, p. 239-284. Acest studiu, revăzut şi îmbogăţit, este reprodus în volumul Contribuţii la isto- ria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, pp. 285-319, cu titlul Ierodiaconul Gherasin Putneanul de la episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate. Ileana Vîrtosu, Un manuscris românesc al Intîmplărilor lui Telemac de Fenelon: filieră, localizare, datare, paternitate, în LR XXV, 1976, nr. 1, pp. 33-36. Radu Duma (Rodion Popovici) (prima jumătate a sec. XVIII - 1791) Este fiul preotului Dimitrie Duma din Braşov. A fost cîntăreţ bisericesc şi epitrop la Biserica Sf. Nicolae din Şchei. Cunoscut ca un adevărat om de cultură, a tradus şi adaptat mai multe cărţi din latină, greacă şi, probabil, sîrbă; a îndeplinit şi funcţia de dascăl al copiilor din parohia Şcheilor între anii 1772 şi 1790, afirmînd că el se ocupă de toţi copiii, indiferent de posibilităţile lor materiale (Cernovodeanu, p. 65). De la el s-au păstrat o scriere istoriografică şi mai multe traduceri istorice şi religioase: - Istorie. Din ce pricină au început împăratul turcesc asupra împărăţiii moscalilor oaste; - Cronica Bisericii Sf. Nicolae şi a românilor din Şchei (Braşov); - Relaţiuni despre Biserica română greco-orientală din Ungaria şi Transilvania; turburări în Biserică; 36 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Cronica Ţării Ardealului. Războaiele dintre Casa Austriei cu Francia, Saxonia şi Prusia. Iosifll; - Patriarhul Callinic, Preoţia sau îndreptarea preoţilor, Viena 1786 şi Sibiu, 1789. Manuscrise - Prologul Cărţii raiului nou ce să numeşte limonarion grediniţe, 1774, ms. 1314 BAR, ff. lr-101r; - Ioan Moshos, Raiul nou, 1774, în ms. 1314 BAR, ff. lr-101v, autograful traducătorului; - Ilie Minat, Piatra zmintelii, 1774, în ms. 1314 BAR, ff. 106r-182r şi 1780, ms. 1131 BAR; - Păşunea oilor celor cuvîntătoare, 1784, ms. 1431 BAR; - Viaţa lui Petru celui Mare, traducere din anul 1785, ms. 3161 BAR, ff. lr-186r, copie de Zanfir Marco la 1788, şi ms. 2476 BAR, ff. 4r-144v, copie de Ioan Zacione, Braşov, 1783, traducere a tomului I din scrierea lui Vincenzo Cornaro, Vita di Pietro (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare); - Istoria a marelui cneaz Dimitrie Ioanovici, traducere din limba rusă, în ms. 3161 BAR, ff. 187r-215r, copie de Ioan Zacione, Braşov, 1783. în anul 2015, Alexandru Mareş a stabilit, cu argumente lingvistice, paternitatea lui Radu Duma asupre traducerilor Viaţa lui Petru celui Mare, traducere din neogreacă, şi Istoria a marelui cneaz Dimitrie Ioanovici, traducere din limba rusă, confirmînd supoziţia lui Paul Cernovodeanu. Bibliografie Paul Cernovodeanu, Preoccupation en matiere d'historiographie roumaine aux XVlI-e et XVIII-e siecles (IV), în RRH 1974, nr. 1, pp. 64-69. Alexandru Mareş, în căutarea unei paternităţi, în LR, 2015, nr. 4, pp. 548-558. Constantin Teodorovici, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Constandin Cocorăscu (1720 - post 1797) Constandin Cocorăscu aparţine unei mai familii boiereşti din Ţara Românească, atestată încă din secolul al XVI-lea, înrudită cu Basarabii şi cu Buzeştii. Prima lui apariţie documentară, ca logofăt de vistierie, datează din 5 august 1746; mai tîrziu el devine vel sluger şi vel serdar; în 1774 face parte din Divanul Craiovei şi apoi din Divanul Domnesc, avînd rangul de vel paharnic. Pentru ultima dată îl întîlnim într- un document din februarie 1797, cînd semnează, în calitate de martor, un act particular. Data naşterii sale a fost stabilită recent de Eugenia Dima în urma parcurgerii notelor inserate în ms. 3720 BAR, care conţine Scara Sfîntului Ioan Scărarul. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 37 Manuscrisul, copie autografă a traducătorului, are pe foaia de titlu informaţia că textul s-a tradus la anul de la mântuirea lumii 1769, octomvrie 2. Din alte însemnări se reţine că traducerea a fost începută la 2 octombrie 1769 şi terminată în iunie 1771 cînd afirmă că avea 49 de ani, aceasta însemnînd că s-a născut în anul 1720, între 27 iunie şi2 octombrie (Un cărturar..., p. 178). Constandin Cocorăscu era, alături de Mihai, Pîrvu şi Ioan Cantacuzino şi, cu oarecare rezerve, Ienăchiţă Văcărescu, dintre marii boieri munteni, care sprijineau apropierea de Rusia în speranţa obţinerii eliberării de sub dominaţia otomană sau măcar a obţinerii unor drepturi cum ar fi domnia pămînteană. Despre activitatea lui Constandin Cocorăscu se mai ştie că, împreună cu Dumitrache cronicarul, a făcut parte din delegaţia Ţării Româneşti, care, în august 1774, a discutat cu mareşalul Rumeanţev, aflat la Focşani, prezentîndu-i cererea părţii române de a obţine auto- nomie în alegerea domnilor. Dar Rusia, deşi se proclamase garant al Principatelor Române şi cerea lărgirea autonomiei Moldovei şi Ţării Româneşti, cedase Austriei nordul Moldovei şi, din 1775, Bucovina şi îşi anexase zone care îi asigurau ieşirea la Marea Neagră, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Sultanul Hamid dă în anul 1774 un hatişerif, tradus în limba română de Ienăchiţă Văcărescu, prin care sînt regle- mentate unele drepturi ale locuitorilor din provinciile româneşti supuse Imperiului Otoman şi se impun limite suzeranităţii politice otomane şi privilegiilor economice ale turcilor. La sfîrşitul veacului, Cocorăscu mai trece printr-o perioadă grea, aceea a războiului ruso-austro-turc în care principatele române au avut un rol important. Nu ştim sigur dacă, în colofonul din ms. 3720, Cocorăscu se va fi referit la acest ultim război, dar este probabil deoarece trupele aliaţilor anti-otomani ocupaseră Moldova şi Ţara Românească, iar populaţia s-a înrolat în unităţi de voluntari, ceea ce va fi fost mai aproape de ideea de „răzmiriţă" despre care vorbea traducătorul. Format în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, bun cunoscător al limbii greceşti, ca majoritatea cărturarilor şi a celor implicaţi în viaţa politică a ţării prin rangul boieresc, el s-a simţit atras de cuvîntul scris şi de cartea religioasă din care a tradus şi a scris peste 2.500 de pagini. El a figurat în istoria noastră culturală ca traducător a două cărţi religioase: - Carte folositoare de suflet şi foarte de trebuinţă pentru, adecă a călugărilor şi pentru fieştecare ce să numeşte creştin, Noo climaca, adecă Noo Scară, este traducerea cunoscutei scrieri religioase Scara Sfintului Ioan Scărarul, copie autografă a traducătorului, copiere în 1769-1771, ms. 3720 BAR, 355 file. - Carte ce să cheamă Paradisos, tradusă în 1766, păstrată într-o copie din anii 1796-1797, ms. 4745 BAR, 710 file); originalele utilizate au fost greceşti. 38 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Constandin Cocorăscu a tradus şi: - un volum din Charles Rollin, Histoire ancienne des Egyptiens, des Carthaginois, des Assyriens, des Babyloniens, des Medes et des Perses, des Macedoniens, des Grecs..., Paris, 1730-1738, 13 volume. Istoria a fost transpusă în greacă de Alexandros Kankellarios, cu titlul TlaAaia loropia tcov AlyvntLcov, KapxT}5ovU(ov, Aaovpicov, BafivAovicov, Mijdcov, Elepocov, Maxeddvcov, xai EAArjvcov, e’iţ ropovc 6exa xai eE, dvqpripevrj, Veneţia, 1750, 16 volume. Cocorăscu a tradus numai primul volum, cuprinzînd istoria Egiptului şi (parţial) a Cartaginei cu titlul Vechi istorii ale eghiptenilor, carhidonenilor, a sirienilor, vavilonilor, perşilor, machedonilor, aşăzate în şaisprezece tomuri, scrise în limbă franţuzească de chir Rollin şi apoi în limba ce proastă grecească tălmăcită şi cu multă nevoinţă deortosită de chir Alexandros Canchellarios, iar de pă grecie pă rumânie de Constandin Cocorăscu, biv vel sluger, spre folosul neamului rumânesc, tomul dentîi avînd şi coprinzînd ale eghiptenilor şi ale carhidonilor istorii, la anul 1767, septembrie, ms. 5846 BAR (v. 17 6 7, Istoria antică). Bibliografie Eugenia Dima, Contribuţii privitoare la viaţa şi activitatea lui Ienăchiţă Văcărescu, în RITL, 1-4, VII, Bucureşti, 2013, pp. 91-96. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 9-16. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, pp. 138-139. Eugenia Dima, The Romanian Historical Terminology in the Translation of Charles Rollin's History in the 18th Century la 7th International Conference on Historical Lexicography and Lexicology (ICHLL) iulie 2014, Las Palmas, Spania. Eugenia Dima, Traducători greci din literatura occidentală şi traducerile în cultura română din secolul al XVIII-lea, după intermediarul grecesc, în Ecouri ale logosului elen / H anpxpot] xov eAArjviKov Aoyov, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Eugenia Dima, Un cărturar român cvasinecunoscut din secolul al XVIII-lea: Constandin Cocorăscu în Alexandru Andriescu - 88, volum îngrijit de Gabriela Haja, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 177-194. Mihai Cantacuzino (1723 - post 1790) Mihai Cantacuzino s-a născut la 1723 în una din ramurile familiei Cantacuzino din Ţara Românească, cu obîrşii în împăraţii Bizanţului, din căsătoria lui Matei Cantacuzino şi a Păunei Rustea. Este frate cu Pîrvu şi Răducanu Cantacuzino, cu rol important în viaţa politică şi militară a ţării, şi unchi al traducătorului Ioan Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 39 Cantacuzino. A beneficiat de o educaţie deosebită în cadrul familiei, învăţînd limbile latină, neogreacă, turcă, italiană, franceză. Căsătoria cu Elena Văcărescu, coborîtoare din Brîncoveni, îi consolidează poziţia socială şi averea. A avut rangul de vel vistier. Implicat în evenimentele politice ale vremii, a aderat la partida rusofilă, sperînd că apropierea de Rusia va contribui la eliberarea Ţării Româneşti de sub dominaţia A otomană. In urma războiului ruso-turc şi a păcii de la Kuciuc-Kainargi, din 1774, este silit să se refugieze în Rusia, la Sankt Petersburg, împreună cu nepoţii săi, Ioan şi Nicolae, cărora le era tutore. Este numit general-maior de către împărăteasa Ecaterina a Il-a, şi va locui în Rusia pînă la sfîrşitul vieţii. Primeşte de la ţarină un domeniu pe malul drept al Bugului, în apropiere de Doneţk, unde întemeiază, împreună cu fratele său, tîrgul Kantacuzinka. în urma unui acord între oficialităţile ruse şi cele turceşti, revine în ţară, în anii 1775-1776, pentru a-şi lichida imensa avere; cu acest prilej a întocmit mai multe acte de vînzare sau de donaţie, dintre care ştim că s-a păstrat pînă astăzi un singur document olograf; se reîntoarce în Rusia unde îşi desăvîrşeşte cunoştinţele de limbă rusă. Moare, probabil în anul 1793. Data morţii lui nu este cunoscută cu precizie, ea putînd fi doar presupusă, avîndu-se în vedere că Mihai Cantacuzino apare în anul 1790 ca autor al unor însemnări, iar într-un document din anul 1793 se pomeneşte despre „răposatul Mihai Cantacuzino" (Ilie Corfus, p. 136). Este autor de lucrări originale: - Ghenealoghia Cantacozinilor (probabil acesta era numele textului original, ţinînd cont de particularităţile fonetice ale epocii şi de numele cu care figura familia atunci), care a rămas în manuscris (ms. 5313 BAR din sec. al XlX-lea) şi a fost tipărită abia în 1889, de către Nicolae Iorga. - o istorie a Ţării Româneşti, redactată foarte probabil în limba neogreacă, tradusă (fragmentar) în limba română de mai mulţi cărturari; se găseşte în manuscrisele româneşti: ms. 468 BAR, ms. 2701 BAR, ms. 409 BAR, ms. 3119 BAR, ms. nr. 6, p. 80, Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu", Drobeta-Turnu Severin şi manuscrisele greceşti: ms. gr. 916 BAR, ms. gr. 42 BAR. Această istorie se află în curs de cercetare. Lucrarea a fost cunoscută mai ales prin versiunea grecească a lui Dionisie Fotino, tipărită de fraţii Tunusli, la Viena, în 1806, şi tradusă de G. Sion, care a publicat-o în 1863, la Bucureşti, cu titlul Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere pînă la anul 1774. A tradus din limba rusă: - primele patru tomuri din Joseph de La Porte (Delaporte), Le Voyageur frangois, ou la Connoissance de l'Ancien et le Nouveau Monde, Paris, 1762-1779, tom 1-26, după versiunea vehiculară rusă a lui Iakov Ivanovici Bulgakov, BceMupnozo 40 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima nymemecmeeHHUKa, Sankt Petersburg, 1780-1786. Traducerea românească, efectuată în 1785-1788, intitulată A toată lumea călătorie..., se păstrează frag- mentar în cinci manuscrise, ms. 1376 BAR, ms. IV-18 BCU Iaşi, ms. 7-40 BPR, ms. 3771 BAR, ms. 2992 BAR, unele autograful traducătorului (v. 1785, Călătorul francez). Informaţii în legătură cu viaţa şi activitatea politică a lui Mihai Cantacuzino se află în special în fragmentele cu caracter memorialistic din lucrarea sa Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor. Iniţial, N. Iorga a emis opinia că traducerea A toată lumea călătorie a fost efec- tuată de episcopul moldovean Amfilohie Hotiniul, pe baza manuscrisului' aflat astăzi la BAR, cota 1376. Iorga publică în 1940 ediţia „Le voyageur franqais" al abatelui Joseph Delaporte în traducere moldovenească (1785), unde face comentarii filologice şi textolo- gice şi stabileşte o relaţie între conţinutul textului, cultura episcopului Amfilohie, preocupările sale cărturăreşti şi interesul acestuia pentru diferite domenii ştiinţifice. în studiul Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, în capitolul referitor la formarea terminologiei geografice, N.A. Ursu a precizat că, în afara copiei editate de N. Iorga, mai existau încă două copii conţinînd această traducere, şi anume: ms. 3771 BAR (voi. IV) şi ms. IV-18 BCU Iaşi (voi. I, II, III), copiate de doi sau trei moldoveni. Filologul a remarcat prezenţa în traducere a unor particularităţi lingvistice care nu pot fi explicate decît prin existenţa unui protograf muntenesc şi a emis opinia că atît textul publicat de Iorga, cît şi cele trei volume din Biblioteca Universităţii din Iaşi sînt copii moldoveneşti făcute după un text muntean. Eugenia Dima a cercetat manuscrisele româneşti care conţin traducerea din Joseph de La Porte. Iniţial, analiza filologică şi lingvistică a condus cercetările către doi cărturari munteni, unchi şi nepot, Mihai şi Ioan Cantacuzino, avînd în vedere unele asemănări lingvistice şi faptul că aceştia cunoşteau limba rusă, dar şi limbile greacă şi franceză. De asemenea, cercetătoarea a constatat că, pornind de la unele referiri despre realităţi din textul tradus, sînt introduse interpolări de echivalare lexicală sau explicaţii cu trimiteri la realităţi româneşti, de acasă, în formulări care demonstrează că traducătorul nu era în ţara sa, în „Valahia": guali adică cum este la Bucureşti aga, ms. 2376 BAR 70r; ei dau cu bobii, ca la Ţara Românească, ms. IV-18 BCU Iaşi 71r; acest dar nu-l capătă îndată, ci au numai numele, după cum la Valahia boierie paia 159v; care case sînt clădite, ca la Valahia porumbarile, pă stîlpi înalţi, ms. 3371 BAR 180r; rămurile le scutură sau le bat cu prăjini (cum bat la Valahia nucile), ms. 3372 BAR 241r şi altele. Ambii cărturari se aflau în Rusia la data apariţiei versiunii ruseşti şi la cea a efectuării traducerii. Ulterior, comparaţia lingvistică şi grafologică a condus către Mihai Cantacuzino, constatîndu-se şi că ms. 3772 BAR este autograful acestuia. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 41 Dintre argumentele care au stat la baza stabilirii identităţii traducătorului român, selectăm următoarele: - trăsăturile fonetice, morfologice şi lexicale dovedesc cu certitudine că traducerea s-a făcut de către un vorbitor al graiurilor sudice; - în ediţia Iorga, precum şi în tomul II din ms. IV-18 de la BCU Iaşi se regăsesc fonetisme specifice graiurilor nordice, dar şi fonetisme munteneşti şi, mai ales, lexeme sudice, care indică cert un traducător muntean; - elemente ale Genealogiei şi ale traducerii din Joseph de La Porte, constatate în urma analizei contrastive: - numărul mare de neologisme şi derivate neologice, dintre care unele au o circulaţie rară în epocă; - lexemele: a înmicşora „a se micşora, a se diminua", varianta ohavnic a adjectivului ohabnic, prostrămoş (probabil un hapax) cu varianta (grafică) prostremoş „străbun, înaintaş, strămoş", prăpădenie „distrugere; moarte", pricinuitor „persoană care produce, provoacă necazuri, neplăceri", a se răstinde „a se extinde; a se întinde", a smredui „a infecta, a molipsi", care este folosită în varianta a zmredui, a încuiba „a pătrunde", neîncontenit „neîntrerupt"; - formarea unui număr mare de abstracte verbale din infinitivul lung, care constituie, în aceste texte, un important mijloc de îmbogăţire lexicală; - locuţiunile adverbiale singur de sine (sau sineş), pe încet încet „treptat, cu timpul"; - expresiile a da în ştire „a înştiinţa, a aduce la cunoştinţa cuiva", a pune la opreală „a reţine, a aresta". - aspectul exterior al ms. 1-40 de la BPR este identic cu cel al ms. 3771 BAR; tot identice sînt titlul, foaia de titlu, ordinea capitolelor şi grafica primelor pagini, precum şi împărţirea pe capitole; trăsăturile lor lingvistice sînt comune. Grafia chirilică a celor două manuscrise este identică; - aceeaşi grafie chirilică întîlnită în ms. 3772 BAR şi ms. 1-40 BPR se regăseşte şi într-un document olograf al spătarului, prin care acesta îşi vinde o moşie (ANR Bucureşti, cota Doc. ist. 75/ XCV), precum şi într-o intepolare scrisă în limba română, aflată în manuscrisul grec nr. 43 BAR, care conţine istoria Ţării Româneşti a lui Mihai Cantacuzino, ceea ce duce la concluzia că cele două manuscrise sînt autografe ale traducătorului. Bibliografie „Le voyageur franqais" al abatelui Joseph Delaporte în traducere moldovenească (1785). Text publicat cu o introducere şi note de N. Iorga, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940. 42 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Dan Buciumeanu, Comori de carte veche românească şi străină în Biblioteca „I.G. Bibicescu" din Turnu Severin, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. Ilie Corfus, în legătură cu opera lui Mihai Cantacuzino, în „Revista istorică română", XVI, 1946, fasc. 2, p. 131. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 26-40. Eugenia Dima, Mihai Cantacuzino, traducătorul în limba română al „Voiajorului francez'' al lui Joseph Delaporte, în In honorem Gabriel Ştrempel, Editura Muzeului Sătmarean, Satu Mare, 2006, pp. 214-229. D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din Biblioteca Patriarhiei Române (BPR), în „Studii teologice", XVI, 1964, nr. 1-2, pp. 133-134. N. Iorga, Despre cronici şi cronicari, ediţie îngrijită de Damaschin Mioc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 90-94,164,165. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), voi. I-II, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969 (în voi. II, pp. 93, 94, 101, 105, 106, 109, 110, 111,114). Rodica Şuiu, Cantacuzino, Mihai, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 18. Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (c. 1730, Braşov - 1796, Braşov) Este fiul unei familii macedonene, stabilită în zona Făgăraşului. Tatăl său, Eustatie Grid, era protopop la Şcheii Braşovului. A început educaţia la şcoala din Şchei, continuată la Academia din Kiev, unde are o pregătire temeinică, mai ales în teologie, şi învaţă limbile greacă, slavonă, latină. Este dascăl în Şcheii Braşovului, secretar episcopal, opunîndu-se bisericii uniate, iar la 1777, directorul şcolilor neunite din Transilvania. Din 1786 are o bogată activitate cultural-pedagogică, încadrîndu-se în curentul iluminist european. Organizează cursuri pentru învăţătorii şi dascălii bisericeşti de la sate, înfiinţează noi şcoli şi alcătuieşte manuale didactice. în perioada 1755-1757 scrie Gramatica rumânească (nepublicată), utilizînd mai multe surse străine pe care le adaptează la limba română. Prelucrează, traduce sau tipăreşte mai multe cărţi şi manuale avînd conţinut moral-religios. N.A. Ursu îi atribuie două traduceri: - Întîia învăţătură a celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti, numindu-să Bucovnă, cu multe folositoare şi trebuincioase învăţături, o bucoavnă sîrbească, din perioada cînd a fost secretar al Episcopiei Ortodoxe a românilor şi sîrbilor Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 43 din Transilvania (1762-1786), păstrată în ms. 280 BAR; filologul ieşean constată că manuscrisul reprezintă autograful lui Eustatievici (pp. 324-325). - Ducere de mînă sau Povăţuire cătră aritmetică, sau socoteală pentru întrebuinţarea pruncilor rumâneşti celor neuniţi ce se învaţă în şcoalele cele mici, Sibiu, 1789, traducere din limba germană, a lucrării lui Johann Ignaz von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena,în 1777(v. 1777, Aritmetica pentru şcoli). Bibliografie Algeria Simota, Eustatievici, Dimitrie, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu (ed.), Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumănească. 1757. Prima gramatică a limbii române, ediţie, studiu introductiv şi glosar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, p. 92. N.A. Ursu, O bucoavnă sîrbească tradusă de Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, reluare a articolului Un manuscris autograf necunoscut al lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în „Cronica", XV, 1980, nr. 9, p. 8. Amfilohie Hotiniul (c. 1730 - c. 1800) Despre viaţa lui Amfilohie nu se cunosc prea multe detalii. Potrivit unui studiu recent al lui Ion Muscalu, care reuneşte informaţiile identificate pînă în prezent, Amfilohie s-a născut în jurul anului 1730 şi a urmat o şcoală bisericească. Devenit călugăr, a studiat la Academia Duhovnicească de la Kiev, unde a învăţat istorie, ştiinţe, limbi clasice, orientale şi slave, dar şi limba italiană. După înfiinţarea scau- nului episcopal la Hotin, în cadrul mitropoliei Proilaviei (Brăila), a devenit primul şi singurul episcop al acestei eparhii, din 1767 şi pînă la desfiinţarea episcopiei în 1774. în această perioadă se ştie că a călătorit la Roma în 1772. La Hotin a fondat o şcoală care a atras un număr considerabil de elevi şi a funcţionat pînă la ocuparea Bucovinei de austrieci în 1775. Ca urmare a desfiinţării sediului episcopal, s-a retras la schitul Zagavia de lîngă Hîrlău, dar a activat constant la Iaşi, unde a participat la mai multe evenimente bisericeşti însemnate, precum hirotonia, ca episcop de Huşi, a viitorului mitropolit al Moldovei, Iacob Stamati, cu care a colaborat ulterior la dotarea tipo- grafiei din Iaşi. A fost prezent şi la Roman, unde a ţinut slujbe între 1787-1796. A murit în jurul anului 1800, fiind înmormîntat la schitul Zagavia. Preocupat de dezvoltarea şcolii în limba română, Amfilohie a scris o gramatică româno-rusă şi a tradus / elaborat manuale după modele occidentale. Acestea au circulat o perioadă în manuscris, unele fiind apoi tipărite: 44 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Lucrări originale: - Lecţione adecă cuvîntare scoasă de la întâie parte a gramaticii, Iaşi, 1789. Traduceri / prelucrări: - Benjamin Martin, The Philosophical Grammar, Londra, 1735; ediţia a doua, Londra, 1738 a fost tradusă în franceză cu titlul Grammaire des Sciences philosophiques, Paris, 1749; din franceză a fost tradusă în italiană, Gramatica delle scienze filosofiche, Veneţia, 1750. Traducerea românească din limba itali- ană, intitulată Gramatica fizicii, a fost făcută probabil în 1787 şi se păstrează în două copii manuscrise: ms. 1627 BAR şi ms. 818 Bibilioteca Academiei de Ştiinţe din Kiev, datat 1796 (v. 178 7, Gramatica fizicii). , - Platon Levshin, TIpaeocAaeHoe ynemie, hau coKpaiyennoe xpucmuancKoe EozocAoeue, c npuâaeAenueM MOAume u paccpucdenusi o MeAxucedexe, Sankt Petersburg, 1765. Traducerea românească, intitulată Gramatica teologhicească scoasă în limba moldovenească de pe bogoslovia lui Platon, Arhiepiscopul de Moskva, şi de pe alte cărţi bisericeşti, a fost publicată la Tipografia Mitropoliei din Iaşi, 1795. - Alessandro Conţi, Elementi aritmetici, Roma, ante 1741, republicat. Traducerea românească adaptată a fost realizată în jurul anului 1784 şi se intitulează Elementi aritmetice arătate fireşti; publicată la Iaşi, 1795 (v. 179 5, Elemente aritmetice). - Claude Buffier, Geographie universelle, Paris, ed. 5, 1736, tradusă în italiană cu titlul Geografia universale, Veneţia, 1737, republicată. Versiunea românească, traducere din italiană, De obşte gheografie, a fost publicată la Iaşi, 1795 (v. 1795, Geografia universală). Textele traduse de Amfilohie Hotiniul, folosite în şcoli şi, deci, larg răspîndite sînt deosebit de important atît din punct de vedere lingvistic (pentru formarea terminologiei ştiinţifice în limba română, pentru adaptarea neologismelor), cît şi din punct de vedere cultural (circulaţia cărţilor şi influenţa culturii occidentale în ţările române în secolul al XVIII-lea). Bibliografie Gabriela E. Dima, Eugenia Dima, Originalul necunoscut al Gramaticii de la învăţătura fizicii din limba italiană a episcopului Amfilogie Hotiniul, in Qvaestione romanicae, nr. III/I, ed. „Joszef Attila" Tudomanyi Egyetem Kiado Szeged şi Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2015, pp. 224-230. Rodica Şuiu, Amfilohie Hotiniul, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 19, 21-23, 98-99. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 45 Mihail Strilbiţchi (1730, Mirgorod, regiunea Poltava - 1805/1807, Iaşi) S-a născut în 1730 într-o familie de gravori ruşi de origine poloneză. A absolvit Academia Teologică din Kiev şi îşi începe activitatea la Iaşi, din 1750, ca tipograf şi gravor; prima sa gravură datează din anul 1756. De prin 1770 activează ca tipograf la tiparniţa Mitropoliei Moldovei din Iaşi, iar la 1785 îşi întemeiază o tipografie proprie, în perioada războaielor ruso-turce, între anii 1792-1796 înfiinţează o tipografie la Dubăsari pe care o transferă mai apoi la Movilău, iar după 1800 se reîntoarce la Iaşi, avînd gradul de protopop. Singura lui traducere, din limba rusă, după o scriere germană, este: Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din fiziognomie, tălmăcită din limba nemţască în cea rusască, cum şi pe limba această moldovenească. S-au tălmăcit şi tipărit de popa Mihail Strilbiţchi, exarh din Mitropolia laşului, 1785 (v. 1785, învăţături din fizionomie). A fost autorul gravurilor pentru Ceaslov (1772), Catavasier (1778), Psaltirea profetului şi împăratului David (1782), tipărind texte religioase, dar şi laice: Bucvari, 1789; Calendar, Iaşi, 1785; Octoih, 1786; Istoria a lui Alexandru celui Mare din Machedonia şi Darius, împărat al Persiei, Movilău, 1796 etc. Tot el a tipărit şi volumul Poezii noo al lui Ioan Cantacuzino prin 1792-1796. Pe teritoriul românesc, începuturile calendarului ilustrat s-au produs la Iaşi, în 1785, şi se leagă de numele lui Mihail Strilbiţchi; pe lîngă partea calendaristică propriu-zisă, publicaţia este ilustrată cu viniete şi şapte gravuri realizate de Strilbiţki şi de fiul său, Policarp. Cuprinsul calendarului este prezentat de Eugen Pavel (pp. 73- 74). în Predoslovie cătră cetitoriu este subliniată utilitatea calendarului, deoarece bine iaste ca să ştie omul şi ceale patru vremi ale anului cum va purta grija la iconomiia cosii lui. După elementele de cronologie (Hronologhie lucrurilor celor vechi şi celor noao), urmează un florilegiu de cugetări de „alesă socoteale de la oareşicare greci şi rîmleani", apoi o prezentare a lunilor cu zodiile şi „doftoriile" lor, atît pentru oameni, cît şi pentru cai şi alte „dobitoace", reţete de siropuri şi „vudci" cu mirodenii, iar în încheiere nişte „prognostice foarte curioznice" şi alte previziuni pentru „cunoştinţa vremilor", precum aceea pentru ziua de Sf. Gheorghe: De să va ascunde cioara în sămănătura săcării, apoi să cunoaşte că anul plodicios însemnează. Acelaşi filolog subliniază şi valoarea acestuia: Primul calendar din Moldova, alcătuit de arhimandritul Vartolomei Măzăreanu (Mazereanu), va fi publicat în 1785, la Iaşi, de Mihail Strilbiţchi, împreună cu fiul său Policarp, ambii realizînd şi grafica extrem de bogată, în care se distinge şi o marcă a tipografului în stil occidental. Atribuirea calendarului lui Vartolomei Măzăreanu este corelată cu menţionarea publicaţiei pe lista cărţilor tălmăcite 46 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima de cărturar, listă întocmită de copistul Ştefan Ţicău la sfîrşitul codexului său de cronici moldoveneşti. Modelul pare să fie tot unul moscovit, datînd din 1710, calendarul fiind tipărit cu litere cursive ruseşti (p. 73). Talentul acestui tipograf şi gravor rezultă şi din tehnica de lucru: ilustraţiile lui Mihail Strilbiţki erau gravate direct pe filele manuscrisului. în Dicţionarul teologilor români există un articol cu toate textele gravate sau/şi tipărite de acesta: - Catehisis, Iaşi, 1777; - Catavasier, Iaşi, 1778; - Psaltire, Iaşi, 1782; ţ - Prăvălioară, Iaşi, 1784; - Calendar, Iaşi, 1785, împreună cu fiul său Policarp; - Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din fiziognomie, Iaşi, 1785; - Evhologhion (=Molitvenic), Iaşi, 1785; - Octoih mic, Iaşi, 1786, împreună cu fiul său Policarp; - Dialoguri casnice ruseşti şi moldoveneşti cu complimente prieteneşti, editate de Mihail Strelbiţchi, protoiereu al Moldovei şi Basarabiei, în propria sa tipografie din Iaşi, 1789; prelucrare după dicţionarul german al lui Johann Friedrich Hartknoch, Gesprache von Haussachen, Riga, 1789 (cf. Vascenco); - în scurtă adunare a numelor, Iaşi, 1789; - Molevnic, Iaşi, 1789, slavoneşte; - Psaltire, Iaşi, 1790; - Apostol, Iaşi, 1791; - Catavasier, Iaşi, 1792; - Ceaslov, Iaşi, 1792; - Cîntec după răposarea prealuminatului cneaz Grigorie Alexandrovici Potiomkin, tipografia M. Strilbiţki, Dubăsari, 1793; - Ceaslov, Dubăsari, 1794; - Bucvari slovenesc tipărit la Dubăsari, 1794; - Psaltire, Movilău (Moghilev), 1796; - Istorie a Alexandrului cel Mare din Macedonia şi a lui Darie din Persida, Movilău, 1796; - în scurtă adunare a numerelor, 1789 (un dicţionar cu c. 1500 cuvinte); - Molitvelnic slav, 1789. Alexandru Duţu observă că tipografiile din Bucureşti, Iaşi, Rîmnic erau controlate de Biserică şi că după ce Mihail Strilbiţchi produce carte în atelierul său din Iaşi (1778-1794), iniţiativele particulare apar şi în alte locuri (Sinteză..., p. 180). Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 47 Bibliografie Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul al II-lea (1716-1809), Atelierele Grafice Socec et Co., Bucureşti, 1910. Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972. Eugen Pavel, Arheologia textului, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, pp. 73, 74. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a doua revăzută şi întregită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002. Emile Picot, Notice bibliographique sur le protopope Mihail Strelbickij, Paris, 1905, p. 18. Victor Vascenco, Influenţe ruseşti în limba tipăriturilor lui Mihail Strilbiţchi în SCL, 1958, IX (2), pp. 231-242. Teodor Iancovici (de Mirievschi) (c. 1733 - 1814) Teodor Iancovici (de Mirievschi) este numit în 1773, la vîrsta de 40 de ani, director al şcolilor româneşti şi sîrbeşti din Banat, ocupînd această funcţie pînă în 1782, cînd a plecat în Rusia. Iancovici de Mirievschi s-a remarcat printr-o reformă radicală a învăţământului din provincie, fiind şi autorul unuia din primele manuale de pedagogie. El a elaborat „Regulae directivae", un regulament şcolar pentru Banat aprobat de Maria Tereza în 1774, care a stat la baza dezvoltării planului pentru „organizarea şcolilor triviale în Banat". Acesta cuprindea reguli privitoare la pregătirea învăţătorilor, materiile de învăţămînt (citirea, scrierea, religia), dispoziţii pentru traducerea unor cărţi şi manuale, numeroase alte recomandări. A fost solicitat de împărăteasa Ecaterina a Il-a pentru a introduce o reformă a învăţămîntului în Imperiul Ţarist. La Sankt Petersburg, Iancovici a ajuns unul dintre cele mai impor- tante personaje de la curte, fiind cunoscut şi apreciat prin publicarea unui dicţionar în şase limbi şi prin corespondenţa sa cu preşedintele Statelor Unite ale Americii, George Washington. A rămas în Rusia pînă la moartea sa. V. Marian îi atribuie traducerea lucrării Ducere de mînă cătră aritmetica sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor ce învaţă în şcole cele mice cătră aritmetică, tipărită la Viena în 1777, într-un volum bilingv; versiunea germană îi aparţine pedagogului austriac Johann Ignaz von Felbiger şi are titlul Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten (v. 1777, Aritmetica pentru şcoli). N.A. Ursu, pe baza informaţiilor dintr-o lucrare a lui Ioan Wolf despre învăţămîntul din Banat în anii 1770- 1800, apreciază că versiunea românească i-ar putea fi atribuită profesorului român Mihai Roşu care l-a ajutat pe Iancovici la organizarea şcolilor româneşti din Banat. Mihai Roşu a tradus mai tîrziu, din 48 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima germană ori sîrbă, un manual de metodică redactat de Teodor Iancovici, precum şi alte manuale şcolare tipărite la Viena, utilizate în şcolile din Banat (p. 89). în ceea ce priveşte terminologia din domeniul matematicii, constată influenţa limbii germane, precum şi a limbii latine. Filologul ieşean subliniază că terminologia matematică reflectă influenţa limbii latine şi germane, fără a se putea distinge în general din ce limbă a fost împrumutat un cuvînt deoarece în limba germană de atunci pătrunseseră numeroase cuvinte din latina medievală: addiţie „adunare", dividendus „deîmpărţit", minuendus „descăzut", multiplicandus „deînmulţit", reducţie, rezoluţie; se poate recunoaşte totuşi influenţa germană în cuvinte precum: a dividirui „ împărţi", poşte „numere date", a reduţirui „reduce", speţies „operaţie aritmetică", a subtrahirui „scădea", dividendus, divizie, factor, multiplicator, probă, proporţie, rezoluţie; în text se regăsesc şi expresii sau sintagme traduse din germană ori latină pentru noţiuni din domeniul matematicii (pp. 88-89). Bibliografie Remus Câmpeanu, Impactul reformelor şcolare imperiale asupra şcolilor primare româneşti în deceniul iosefin, în „Librăria. Studii şi cercetări de bibliologie", III, Lucrările simpozionului naţional „Gheorghe Şincai - sub semnul istoriei" (Tîrgu Mureş, 26-28 februarie 2004), Biblioteca Judeţeană Mureş, 2004, online: http://www.diacronia.ro/ ro/indexing/details/A19295/pdf. V. Marian, Două aritmetici vechi anonime, în „Gazeta matematică", XLII (1936-1937), pp. 449-451. Liana Păun, Cum s-a şcolit cetatea: de la legea educaţiei sub Maria Tereza la liceele ce dăinuie şi azi în „Timişoara uitată", 3 noiembrie 2013, online: http://www.pressalert.ro/2013/ll/ timisoara-uitata-cum-s-scolit-cetatea-de-la-legea-educatiei-sub-maria-tereza-la-liceele- ce-dainuie-si-azi/ Victor Ţîrcovnicu, Istoria învăţămîntului din Banat pînă la anul 1800, EDP, Bucureşti, 1978, pp. 128-129. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 88-89. Ioan Wolf, Organizarea şcolilor bănăţene în anii 1770-1800 şi activitatea pedagogului Teodor I. Iancovici, în volumul Din istoria pedagogiei româneşti. Culegere de studii, partea I, Bucureşti, 1957, pp. 57-97. Samuil Micu, supranumit şi Klein sau Clain (septembrie 1745, Sadu - 13 mai 1806, Buda) Tatăl său se numea Stoia de Sad, iar mama sa, Ana, era fiica lui Maniu Neagoe din Broşteni. Generaţia dinaintea lui a dat numeroşi cărturari, mai ales preoţi. La intervenţia unchiului său, episcopul unit Inocenţiu Micu, familia este înnobilată şi primeşte numele german Klein (scris şi Clain). Primele cunoştinţe le-a obţinut de la Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 49 un dascăl particular, apoi a învăţat la şcoala mănăstirii din Blaj, pe care a absolvit-o în anul 1762, şi tot acolo se călugăreşte primind numele Samuil (14 octombrie 1762) în locul celui mirean, Maniu. Şi-a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înfiinţat de episcopul unit al Blajului, Petru Pavel Aron; ca elev eminent, a fost trimis la Colegiul „Pazmanian" din Viena pentru studii de filosofie şi teologie (1766-1772), unde deprinde şi limba germană. Tot acolo dobîndeşte o orientare iluministă şi se ocupă de economie, fizică, matematică. înfiinţează, împreună cu Ştefan Pop, clasa de filosofie de la Gimnaziul din Blaj, unde devine profesor de etică şi aritmetică (1772- 1777); în biblioteca acestui gimnaziu îşi completează cunoştinţele de lingvistică şi istorie. Este din nou la Viena, ca „prefect de studii" în Seminarul Sancta Barbara (1777-1783), cînd face intense cercetări cu caracter istoric şi îşi publică primele lucrări; reîntors la Blaj, în mănăstirea „Sf. Treime" (1783-1804), s-a dedicat în întregime studiilor teologice, istorice, lingvistice şi traducerilor şi, spre sfîrşitul vieţii, devine cenzor al cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda (1804- 1806). Filosof iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene, a redactat o serie de lucrări cu caracter istoric şi lingvistic, în care dorea să demonstreze originea romană a poporului şi a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. Lucrări de istorie: - Brevis historica notitia originis et progressu nationis Daco-Romanae seu ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum ab initio usque ad seculum XVIII (1778), manuscris; - Istoria şi lucrările şi întîmplările românilor pre scurt, în Supliment la Calendarul de la Buda pe anul 1806; - Historia Daco-Romanorum sive Valachorum, 1778, manuscris; - Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, 1796, manuscris. Lucrări de lingvistică: - Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena, 1780 (în colaborare cu Gheorghe Şincai, prima gramatică românească tipărită şi prima cu litere latine); - colaborează la realizarea Lesiconului românesc-latinesc-unguresc-nemţesc, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, tipărit în 1825. Lucrări de teologie: - Carte de rogacioni, Viena, 1779; - Disertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae, Viena, 1781; - Disertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae conscripta ab Samuele Klein de Szad. Viena, 1782; 50 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, Blaj, 1784; - a tradus şi tipărit Biblia, adecă dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a Ceii Noao, Blaj, 1795; - Theologia moralicească sau Bogoslovia carea cuprinde învăţătura năravurilor celor bune şi a vieţii creştineşti din Sf. Scriptură şi din Sfinţii Părinţi culeasă, Blaj, 1796; - Theologie dogmatică şi moralicească despre Taina căsătoriei, Blaj, 1801; - Theologie dogmatică şi moralicească despre Taina botezului, Blaj, 1801; - Acatist sau carte cu multe rugăciuni pentu evlavia fieştecărui creştin, Sibiu, 1801; - Istoria bisericească a românilor transilvăneni / Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania, manuscris; , - traduce operele unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sf. Ion Gură-de-Aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ş.a. (ex. A lui Lucian Samosateanul a Istoriei cei adevărate), rămase în manuscris. Traducere de filosofie: - Friedrich Christian Baumeister, Elementa Philosophiae Recentioris usibus iuventutis scholasticae accommodata..Leipzig, 1747, republicată la Cluj, 1771. Versiunea românească, se găseşte în două volume tipărite (Loghica, Buda, 1799 şi Legile fir ei, Sibiu, 1800) şi un manuscris (v. 1800, Elementele filosofiei). Traduceri pierdute: - Varlaam şi loasaf; - Viata si pildele lui Esop; - Marmontel, Belisaire. S-a remarcat faptul că, mai ales prin traduceri, Samuil Micu Klein a contribuit la constituirea teminologiei din domeniile socio-umane. Studii onomasiologice au fost efectuate de Romulus Todoran (domeniul juridico-administrativ), Zamfira Mihail (domeniul socio-politic), I. Oprea (filosofie). Zamfira Mihail a subliniat că Micu utilizează neologisme, dar şi cuvinte din fondul lexical românesc (casnic, cetăţean, condiţie, dregătorie, împărăţie, jurisdicţie, patrie, patriot, persoană, primar, peivileghiu, prerogative, sătean, status „stat", ţară), că oferă explicaţii suplimentare pentru a înlesni înţelegerea unei noţiuni (despot care în limba românească face domn, stăpîn; guberniumul din Ardeal au dat un manifest sau scrisoare) ori serii sinonimice, uneori din mai multe limbi (gr. scliros, lat. durus, rom. vîrtos); a contribuit la impunerea în limba literară modernă a unor sintagme, lexeme cu circulaţie regională: dare de seamă, curator, prescripţie. I. Oprea a apreciat că germana a fost utilizată ca model ca urmare a /\ specificului acesteia de a crea cuvinte noi prin compunere (p. 69). In acelaşi timp, Micu încearcă o revalorizare a limbii vechi şi populare pe care o utilizează şi pentru termeni de specialitate sau creează calcuri. N.A. Ursu, Despina Ursu au precizat că, Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 51 atunci cînd este nevoie, Micu apelează la introducerea de neologisme mai ales din limbile greacă şi latină, după cum el însuşi afirmă: Iară unde lipseşte în limba noastră cea românească şi nu avem cuvinte, cu care să putem spune unele cuvinte, mai ales întru învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală, şi numai cît este lipsa, putem să ne întindem să luom cuvinte, ori din grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească ca de la a noastră matcă, pentru că limba noastră cea românească este născută din limba cea latinească (Loghica, apud Ursu, împrumutul... I, p. 33). Operele originale sau unele traduceri au fost reeditate în timpul vieţii sau editate ulterior, provocînd interesul pentru limbajul utilizat şi pentru conţinutul de idei care a influenţat evoluţia gîndirii, a limbii, terminologia filosofică, lingvistică, istorică românească. Bibliografie Şcoala Ardeleană, I, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Samuil Micu, Scrieri filosofice, ediţie de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1966. Zamfira Mihail, La terminologie socio-politique dans l'oeuvre de Samuil Micu, în RRL, 1980, 5, pp. 555-562. Ioan Oprea, Terminologia filosofică românească modernă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, pp. 67-71. Pompiliu Teodor, Samuil Micu, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 37-46. Pompiliu Teodor, Sub semnul luminilor: Samuil Micu, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000. Constantin Teodorovici, Micu, Samuil, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Romulus Todoran, Contribuţii la studiul terminologiei juridico-administrative româneşti din Transilvania la începutul sec. al XlX-lea, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, voi. III; Bucureşti, 1962, pp. 103-136. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a ITa (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. Ioan Piuariu Molnar (1749, Sadu, jud. Sibiu - 16 martie 1815, Sibiu) S-a născut în 1749 în localitatea Sadu, în familia preotului Ioan Molnar şi a preotesei Patrasia din apropriere de Sibiu, avînd supranumele Piuariu. Fratele lui a fost cunoscutul preot supranumit Popa Tunsu, personalitate marcantă în lupta pentru conservarea ortodoxiei în Transilvania şi pentru propaganda antiuniaţie. Primul său 52 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima învăţător a fost tatăl său apoi a trecut la liceul săsesc din Sibiu, unde a învăţat latina, maghiara şi germana. Şi-a făcut studiile la Sibiu şi la Cluj, unde a urmat cursuri în română, latină, maghiară şi germană. Se presupune că a luat contact cu medicina de la un chirurg ambulant grec, de la care a învăţat arta vindecării bolilor de ochi, căci încă din 1770 practică medicina la regimentul românesc I de graniţă din Banat; a îmbrăţişat cariera de medic specializat în oftalmologie, cu diploma de magistru chirurg şi oculist obţinută la Viena, în anul 1774. La vîrsta de 34 ani s-a căsătorit cu văduva Ana Regina Arasni, născută Sebastian. Devenit medic celebru, primeşte în anul 1791 o catedră la Facultatea de Medicină din Cluj, fiind primul profesor român cu grad universitar. < A aderat la curentul iluminist, avînd şi o activitate culturală susţinută, alături de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. A iniţiat prima publicaţie ştiinţifică medicală românească, Sfătuire către studenţii în chirurgie, în anul 1793. A militat pentru editarea unui periodic românesc, a efectuat traduceri, a tipărit cărţi de popularizare. Alături de ceilalţi iluminişti transilvăneni, a redactat Supplex Libellus Valachorum, 1791. Texte originale: - Deutsch-Walachische Sprachlehre, 1788, Viena, retipărită în 1810 şi în 1823 la Sibiu, cea dintîi gramatică româno-germană. - Worterbiichlein deutsch und wallachisches, Sibiu, 1822, dicţionar german-român tipărit după moartea autorului. Traduceri: - Giulio Cesare Croce, Adriano Banchieri, Bertoldo con Bertoldino e Cacasenno, tradus în franceză ca Histoire de Bertholde, Haga, 1750, şi din franceză în germană, Leben Bertoldo's, seines Sohnes Bertoldino, und seines Enkels Kakaseno, Berlin, 1778. Traducerea românească, intitulată Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorul lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotul lui, a fost publicată anonim Sibiu, 1799 şi reeditată în 1836 (v. 1774, Bertoldo). - Claude Frangois Xavier Millot, Elements d'histoire generale ancienne et moderne, Paris, 1772-1783, 9 volume, tradusă în germană, Universalhistorie alter, mittler und neuer Zeiten. Aus dem Eranzosischen. Mit Zusătzen und Berichtigungen von Wilhelm Ernst Christiani, Leipzig, 1777-1788. Traducerea românească se intitulează Istoria universală adecă de obşte, Buda, 1800, şi cuprinde primul volum al lucrării franceze (v. 1800, Elemente de istorie universală). Prelucrări: - Economia stupilor, tipărită la Viena în 1785, ediţia a doua, Sibiu, 1808. Pe foaia de titlu se află următoarea precizare: Economia stupilor, acum întîi izvodită şi dată de Ioan Molnar, Doftorul de ochi, în marele Prinţipat al Ardealului. Apărută Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 53 în urma politicii de promovare a unei agriculturi moderne prin tipărirea de scrieri de popularizare, cartea a fost considerată iniţial de N.A. Ursu o traducere sau prelucrare. Printr-o comparaţie textologică amănunţită, Ana- Maria Minuţ a identificat autorul german principal, Joseph Munzberg, Des Anton Janscha sehr erfahrnen Bienenwirthes und kaiserl. konigl. Lehrers der Bienenzucht zu Wien hinterlassene vollstdndige Lehre von der Bienenzucht, Viena 1775, dar a identificat şi fragmente preluate din alte lucrări în limba germană (pp. 153-154). Aşadar, textul lui Molnar este o prelucrare a mai multor scrieri în limba germană, cu paragrafe originale interpolate. - I s-a atribuit lucrarea Retorica, adica învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări, pe care a tipărit-o în anul 1798. Textul este anonim, iar prefaţa este semnată autorul, urmată de precizarea: „scris în cetatea Sibiiului, în 13 zile iulie 1797". A fost înregistrată, editată, semnalată ca lucrare a lui Molnar. Primul care a sesizat unele inadvertenţe a fost Mircea Frînculescu. Acesta observă că terminologia de specialitate este grecească, îşi exprimă îndoiala cu privire la paternitatea lui Molnar asupra acestei retorici şi afirmă că este vorba de un posibil model grecesc, deci ar fi o traducere; dar Molnar, după cît se ştie, nu cunoştea limba greacă. N.A. Ursu a întreprins o analiză lingvistică a textului Retoricii în comparaţie cu scrierile cunoscute, Economia stupilor şi Elemente de istorie universală, şi a constatat că în Retorică nu se regăsesc particularităţi ale graiului ardelenesc şi alte caracteristici lingvistice ale lui Molnar, dar textul prezintă mai multe aspecte ale limbii române literare vechi. Lingvistul ieşean a conchis că Retorica este doar o ediţie a unei traduceri mai vechi, din greceşte, a unei retorici de Francisc Scufos, că Molnar a fost doar editorul textului, care nu a cunoscut însă şi textul original; traducerea românească poate fi plasată în jurul anului 1700, iar traducătorul, care ştia limba greacă, dar şi latina, putea fi un cleric. Au fost observate corespondenţe între Didahiile lui Antim Ivireanu şi traducerea retoricii lui Scufos (cf. Ursu, pp. 341-343). Fragmente din Economia stupilor şi din traducerile Istoria lui Millot şi romanul Viaţa lui Bertoldo... al lui Giulio Cesare Croce au fost publicate în antologia lui Florea Fugariu, voi. I. (pp. 110-122, 511-520, 348-355). Bibliografie Alexandra Chiriac, Giulio Cesare Croce, „Viaţa lui Bertoldo" în spaţiul european şi varianta sa tradusă în Transilvania, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Alexandra Chiriac, Istoria lui Bertoldo în Moldova în secolul al XVIII-lea, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 137-208. 54 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Mircea Frînculescu, Retorică românească. Antologie, Editura Minerva, Bucureşti, 1980. Livia Grămadă, îoan Molnar Piuariu, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 98-103. Ana-Maria Minut, Prima carte de agronomie în limba română: „Economia stupilor", de Ioan Piuariu-Molnar, Viena, 1785. Prezentare generală, în Andrei Corbea-Hoişie, Eugenia Dima (ed.), începutul modernizării culturii române şi racordarea la Occident prin traduceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Mircea Popa, Ioan Molnar Piuariu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976. N.A. Ursu, Ioan Molnar, traducător al cărţii populare „Bertoldo", în „însemnări ieşene", serie nouă, II, 1993, nr. 2, pp. 55-57, reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 347-352. N.A. Ursu, Originalul grecesc al „Retoricii" publicate de Ioan Molnar, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 332-346. Gherasim Clipa Barbovschi (a doua jumătate a sec. XVIII - 1826) Gherasim Clipa Barbovschi, discipol al mitropolitului Leon Gheuca şi dichiu al Mitropoliei Moldovei, a devenit episcop de Huşi în 1796. In 1803 episcopia Romanului, vacantată prin alegerea lui Veniamin Costachi în funcţia de mitropolit al Moldovei, i-a fost încredinţată lui Gherasim Clipa, care a condus-o pînă la sfîrşitul vieţii, cu o întrerupere în anul 1821, provocată de mişcările revoluţionare. A murit la Iaşi în 1826. Lui Gherasim Clipa i-au fost atribuite mai multe traduceri efectuate în Moldova în timpul vieţii sale. în urma unui studiu aprofundat, N.A. Ursu a constatat că înaltul ierarh nu este autorul nici uneia din traducerile care i-au fost atribuite, Gherasim Clipa neavînd preocupări în acest domeniu. Confuzia s-a datorat identităţii de nume cu alţi doi călugări cărturari, care au trăit şi activat cam în acelaşi timp, Gherasim Putneanul şi Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, şi faptului că, prin funcţia deţinută, era foarte cunoscut în epocă. Bibliografie N.A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la Episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate, în Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 1997, pp. 285-319; Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 262-302. Şerban Bodeţ (secolul XVIII) în articolul despre Halima, E. Dima precizează că în ms. 11-126 BCU Iaşi a găsit o informaţie preţioasă cu ajutorul căreia se putea stabili o legătură cu traducătorul celei Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 55 mai cunoscute versiuni în limba română după ediţia greacă din secolul al XVIII-lea. Manuscrisul respectiv, copie moldovenească în care se regăsesc numeroase particu- larităţi lingvistice specifice graiurilor sudice, conţine precizarea că traducerea s-a făcut de către vătaful Şărban. Dintr-o însemnare reprodusă de Ilie Corfus şi din alta reprodusă de G. Ştrempel de pe ms. 2195 BAR, a aflat că Rafail de la Hurez era fiul preotului Dumitru din Stînceşti-Prahova, avînd numele mirean de Radu; la moartea preotului, copilul Radu, minor fiind, a fost adus la mănăstirea Hurez, unde s-a ocupat cu copierea de manu- scrise. A fost călugărit în anul 1754 de către arhimandritul Dionisie Bălcescu, primind numele Rafail. Intr-o notă a lui Rafail de pe faţa interioară a ultimei coperte a unui exemplar de la BAR din Gramatica lui Smotriţki, tipărită la Rîmnic, este precizarea că acesta a primit cartea de la fratele său mai mare, Şărban, pentru a învăţa slavona. Nota este semnată Rafail Bodeţ. Aşadar şi fratele său avea patronimul Bodeţ. Avînd în vedere preocuparea fratelui mai mare pentru instrucţia lui Rafail şi interesul arătat ulterior de monah pentru traducerea romanului Halima, suportînd cheltuiala tălmăcirii şi a copierii manuscrisului 2587 BAR, a considerat că i se poate atribui lui Şerban Bodeţ traducerea textului din Halima. Faţă de ms. 11-126 se observă că textul din ms. 2587 BAR a trecut printr-o revizie făcută de o persoană încă neiden- tificată, care a înlăturat şi introducerile de la începutul fiecărui tom care-i aparţineau editorului grec, păstrate în alte manuscrise. La moartea lui Rafail, Halima în ms. 2587 BAR se găsea în inventarul manuscriselor şi cărţilor care îi aparţineau acestuia. Bibliografie Ilie Corfus, însemnări de demult, Editura Junimea, Iaşi, 1975, p. 197. Eugenia Dima, Primele traduceri din Halima în limba română, în ALIL, XXXI, 1986-1987, A, pp. 39-64. G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, voi. H, 1983, p. 210. Mihail Roşu (Martinovici) (4 ianuarie 1750 - 18 septembrie 1822) S-a născut la 4 ianuarie 1750 în satul timişean Jadani (în prezent Corneşti), dintr-o familie de ţărani. Părinţii săi se numeau Martin şi Stanca, iar sîrbii l-au numit Martinovici, după numele tatălui său, slavizîndu-i numele. Potrivit propriilor sale însemnări, a deprins primele cunoştinţe de la preotul satului, Barbul. După ce a împli- nit 13 ani, tatăl său l-a dus la Timişoara, unde a învăţat cu dascălul George Popovici din Ardeal, iar din 1771, cu preotul Chirii, căci şcoli româneşti nu existau în acei ani. A învăţat limbile germană, sîrbă, italiană, greacă şi latină şi a fost numit paracliser şi 56 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima cîntăreţ la biserica Sf. Gheorghe din Fabric - Timişoara, ţinînd totodată prelegeri de teologie şi pedagogie şi dînd sfaturi înţelepte tuturor celor care aveau nevoie. în 1779, cînd s-au ţinut primele cursuri normale la Timişoara, Mihail Roşu le-a tradus în româneşte şi tot el a fost cel care a tradus teologia slavă. Preotul Chirii Petrovici îl socotea cel mai mare pedagog şi teolog al timpului său; de sub mina lui au ieşit cei mai vestiţi bărbaţi ai timpului, precum Ţichindeal, Lăzărescu şi alţi mulţi preoţi şi învăţători. A fost şi scrietoriu în cancelaria episcopului la biserica din Cetate, unde a avut şansa de a se instrui, timp de 30 de ani, în biblioteca episcopiei, devenind o adevărată autoritate morală şi ştiinţifică în rîndul lumii cultivate, dar deopotrivă unul dintre cei mai învăţaţi, modeşti şi exemplari bărbaţi ai timpului său. în 1816, după ce se retrăsese de cîţiva ani buni la Jadani pentru a scrie, i s-a oferit chiar scaunul episcopal din Ardeal, rămas vacant, dar l-a refuzat. S-a stins din viaţă în 1822 şi a fost înmormîntat în satul natal (cf. Liana Păun). Profesorul român Mihail Roşu l-a ajutat pe Teodor Iancovici la organizarea şcolilor româneşti din Banat. N A. Ursu consideră că i-ar putea fi atribuită lui Mihail Roşu Martinovici traducerea din germană a cărţii austriacului Johann Ignaz von Felbiger, considerată de alţi filologi ca aparţinînd lui Teodor Iancovici, intitulată Ducere de mînă cătră aritmetica sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor ce învaţă în şcole cele mice cătră aritmetică. Aceasta s-a tipărit la Viena în 1777, într-un volum bilingv româno-german, care conţine şi originalul tradus, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten (v. 1777, Aritmetica pentru şcoli). Mihail Roşu Martinovici a tradus mai tîrziu, din germană ori sîrbă, un manual de metodică redactat de Teodor Iancovici, pe care îl tipăreşte la Viena în anul 1785, precum şi alte manuale şcolare tipărite la Viena, utilizate în şcolile din Banat. Mihail Roşu, prin activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea limbii române literare (Ursu, 2012, p. 76). Bibliografie Liana Păun, Mihai Roşu Martinovici, „cel mai mare pedagog şi teolog al timpului său". Cum a influenţat cărturarul care vorbea şase limbi istoria românilor din Banat în „Timişoara uitată", 26 aprilie 2015, online: http://www.pressalert.ro/2015/04/timisoara-uitata-mihai- martinovici-cel-mai-mare-pedagog-si-teolog-al-timpului-sau-cum-a-influentat- carturarul-care-vorbea-sase-limbi-istoria-romanilor-din-banat/ N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 89. N.A. Ursu, Un calendar istorico-literar publicat de Paul Iorgovici, în Alte contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2012, p. 76. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 57 Gheorghe Şincai (28 februarie 1754, Rîciu, judeţul Mureş - 2 noiembrie 1816, lingă Kosice, Slovacia) Gheorghe Şincai s-a născut la Rîciu, Mureş, în familia unor mici nobili cu origini în comuna Şinca, judeţul Braşov, care se ocupau de afaceri mai ales în agricultură; a avut mai mulţi fraţi şi surori. Clasele primare le-a urmat la Săbed, Mureş, din anul 1766 urmeză Colegiul Reformat din Tîrgu Mureş, de unde pleacă la Cluj, în 1768, la seminarul iezuit „Sfîntul losif", apoi la gimnaziul piariştilor din Bistriţa (1772). Dobîndeşte cunoştinţe solide de literatură clasică, de gramatică, poetică, oratorie, noţiuni de limbă latină, greacă, maghiară, germană, italiană şi franceză; îl pasionează istoria şi arheologia. De foarte tînăr este numit profesor de retorică şi poetică la şcoala mănăstirii de la Blaj. Din anul 1774, este student la Colegiul „De Propaganda Fide" din Roma, unde s-a pregătit în filosofie şi teologie, obţinînd titlul de doctor în ambele specialităţi şi continuînd să se informeze în domeniul istoriei românilor. Stă A un an la Viena unde îi întîlneşte pe Samuil Micu şi Petru Maior. In 1780 se întoarce la Blaj. în anul 1781, devine profesor de poetică la gimnaziul din Blaj, iar în 1784 este numit director general al şcolilor româneşti unite din Transilvania. Desfăşoară o activitate prodigioasă pentru dezvoltarea învăţămîntului românesc: înfiinţează sau reorganizează şcoli săteşti, insistă pentru pregătirea cadrelor didactice şi fixarea programei de învăţămînt. Luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, în anul 1794 intră în conflict cu episcopul Ioan Bob şi este nevoit să renunţe la funcţia publică deţinută. în 1804-1807, este cenzor pentru limba română la tipografia de la Buda. Este unul dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene. Scrieri originale: - Catehismul cel mare cu întrebări şi respunsuri, alcătuit şi întocmit pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normaleşti a neamului românesc, Tipariul Semina- riului Blaj, 1783; - Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (împreună cu Samuil Micu), Viena 1780, ediţia a doua, Buda, 1805; - Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cît au fost ele amestecate cu românii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci şi patru de ani culese. A fost publicată fragmentar şi abia în 1853 lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian; - Prima principia latinae grammatices, Blaj, 1783, ediţia a doua 1785. Traduceri din limba germană: - îndreptare cătră aritmetică, întîia parte, alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc, de Gheorghie Şincai 58 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima din Şinca, directorul şi catehetul numitelor şcoale, Blaj, Tipariul Seminariului, 1785, traducere a manualului lui Johann Ignaz von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777, retradusă ulterior cu titlul Povătuire cătră aritmetică sau învăţătura numerilor, Buda, 1806 (v. 1777, Aritmetica pentru şcoli). - Povătuire cătră economia de cîmp, traducere cu interpolări, Buda, 1806; - Regulele scolasticeşti, Buda, 1806; - Datorinţele suppuşilor cătră monarhul lor, Buda, 1806; - învăţătură firească spre surparea superştiţiei norodului, traducere după Helmuth, pe la 1804-1808, ms. 39, BAR Filiala Cluj, fondul Oradea; 5 - Istoria naturei sau afirei, traducere după Helmuth, pe la 1804-1808, ms. 40, BA Filiala Cluj, fondul Oradea. Deoarece Şincai a tradus mai ales după 1800, ne vom opri în lucrarea noastră doar la transpunerea scrierii lui J.I. Felbiger, interesantă pentru a urmări evoluţia terminologiei matematice în traducerile aceluiaşi text. Bibliografie Şcoala Ardeleană, I, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, introducere de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Constantin Teodorovici, Şincai, Gheorghe, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 46-57. Petru Maior (1756, Tîrgu Mureş - 14 februarie 1821, Budapesta) Petru Maior s-a născut la Tîrgu Mureş într-o familie de mici nobili şi intelectuali: bunicul preot, tatăl său protopop, iar mama sa, Ana, era fiica unui preot. La Tîrgu Mureş începe studiile la Colegiul Reformat şi continuă clasele superioare la Blaj unde studiază elemente de teorie a versificaţiei, de stilistică, de compoziţie şi oratorie. Pentru calităţile sale, Petru Maior, remarcat de profesori, este recomandat oficialită- ţilor, este călugărit (cu numele Paul) şi trimis în 1774, împreună cu Gheorghe Şincai, la Colegiul „De Propaganda Fide" din Roma, unde studiază teologia şi filosofia. Urmează cursuri de drept la Universitatea din Viena (1779-1780), se întoarce la Blaj fiind numit profesor de logică, metafizică şi drept natural la „Scholae altiores" (clasele de filosof ie ale Seminarului teologic). Adept al Iluminismului, este şi un reprezentant al Şcolii Ardelene. Renunţînd la ordinul monahal, în 1784, primeşte parohia şi apoi protopopia Reghinului; de la această dată începe să scrie şi să îşi publice lucrările. Este revizor crăiesc şi corector al cărţilor româneşti care se tipăreau Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 59 la Buda (1809-1821), cenzoratul tipografiei devenind un puternic centru cultural al românilor. Activitatea sa cuprinde scrieri din mai multe domenii şi traduceri literare: - Procanon ce cuprinde în sine cele ce sînt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi desăvîrşit al canoanelor şi a toată tocmeala bisericească spre folosul mai de seamă a românilor, 1783, rămas în manuscris, a fost prima dată publicat în 1894 de Constantin Erbiceanu la Bucureşti; - Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi, Buda 1809; - Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809; - Prediche sau învăţături la toate duminecile şi sărbătorile anului, I-III, Buda, 1810- 1811; - Istoria Beserecii românilor atît a cestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre, Buda, 1813; - Răspunsul la cîrtirea car ea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul „Istoriei ceii pentru începutul românilor în Dachia", Buda, 1814; - Contemplatio recensionis in valachicam Anticriticam litterariis Ephemeridibus Viennensibus, Buda, 1816. Lingvistică: - Ortographia romana sive latino-valachica, Buda, 1819, cu Dialog pentru începutul limbei române întră nepot şi unchi, publicat ca adaos; - Lesiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, tipărit în 1825 (coordonator şi colaborator la redactare). Istorie: - Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812; - Animadversiones in recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, 1814; - Reflexiones in Responsum Domini Recensentis Viennensis ad Animadversiones in recensionem Historiae de origine Valachorum in Dacia, Buda, 1815. Traduceri: - Întîmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fenelon, arhiepis- copul Cambrei, acum întîi de pre limba italienească pre limba românească prefăcută, Buda, 1818, traducere după o versiune italiană a operei lui Fenelon, Les Aven- tures de Telemaque, fils d'Ulysse (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah); - broşuri de ştiinţă popularizată după texte germane (paternitatea a fost stabilită în 1961 de N.A. Ursu): - învăţătură de a face sirup şi zăhar din mustul tuleilor de cucuruz, Buda, 1812; - învăţătură pentru prăsirea pomilor, Buda, 1812; - L. Mitterpacher, învăţătură despre agonisirea viţei de vie şi despre măiestria de a face vin, vinars şi oţet, Buda, 1813; 60 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Dissertaţie a lui loan Burgher despre zăhar, Buda, 1813; - învăţătură pentru ferirea şi doftoria boalelor [...] vitelor celor cu coarne, precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor, 1816; - texte oficiale, publicate anonim între anii 1812 şi 1817, în timp ce era revizor al cărţilor româneşti editate în tipografia din Buda. Bibliografie Şcoala Ardeleană, II, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Pompiliu Teodor, Petru Maior, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 57-66. Constantin Teodorovici, Maior, Petru, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de Petru Maior, în LR, X, 1961, nr. 2, pp. 135-143. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a Il-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. Ioan Cantacuzino (20 ianuarie 1757 - 3 iulie 1828) Traducătorul, poetul Ioan Cantacuzino s-a născut la 20 ianuarie 1757 la Constantinopol, membru al unei mari familii boiereşti, fiul clucerului Răducanu Cantacuzino şi al domniţei Ecaterina, fiica lui Ioan Mavrocordat. La împlinirea vîrstei de doi ani, familia s-a întors în ţară de la Constantinopol şi el şi-a petrecut copilăria la Bucureşti, unde a beneficiat de o educaţie aleasă. Originea socială a lui Ioan Cantacuzino i-a înlesnit o educaţie superioară, care depăşea nivelul de cultură existent atunci în rîndurile boierimii române. Descendent al unei familii cu o bogată tradiţie politică şi culturală, Ioan Cantacuzino a desfăşurat o activitate demnă de strămoşii săi, fiindu-i imprimată în mediul familial dragostea de ţară, de libertate şi independenţă. S-a înrolat de la 15 ani în armata rusească, cu gradul de praporgic, într-un regiment de grenadieri, cu speranţa de a contribui astfel la eliberarea Ţării Româneşti de sub dominaţia Imperiului Otoman. La bătălia pentru luarea Silistrei, s-a remarcat prin eroism şi a fost avansat la gradul de grenadier. După moartea tatălui său pe cîmpul de luptă, în 1774, este încredinţat, împreună cu fratele său Nicolae, unchiului lor, marele ban Mihai Cantacuzino, istoriograf, genealogist, traducător, iar după pacea de la Kuciuk-Kainargi s-au refugiat în Rusia de frica A represaliilor din partea turcilor. In 1784 Poarta Otomană le îngăduie repatrierea şi, la întoarcere, trec pe teritoriul Imperiului Habsburgic, refuzînd propunerea austriecilor de a intra în slujba lor. In ţară, Ioan Cantacuzino se bucură de un tratament favorabil Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 61 din partea domnilor Mihai Suţu şi, iniţial, a lui Nicolae Mavrogheni şi îndeplineşte mai multe funcţii administrative. în timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788- 1791, Ioan a desfăşurat o intensă activitate diplomatică, urmărind să obţină pentru Principate o poziţie avantajoasă. N. Bălcescu, în articolul intitulat Spătarul Ioan Cantacuzino, publicat în „Magazin istoric pentru Dacia", tomul I, 1845, pp. 187-205, oferă numeroase date privitoare la viaţa, formaţia culturală şi acţiunile sale politice în cîteva momente importante pentru soarta provinciilor române, folosind şi memoriile manuscrise, în limba rusă, păstrate în arhiva din Germania a familiei. Memorabilă este intervenţia lui, în anul 1789, după intrarea trupelor austriece în Bucureşti, cînd s-a alcătuit un nou Divan din care făcea parte şi Ioan Cantacuzino. Austriecii au pretins depunerea unui jurămînt prin care Ţara Românească jura credinţă şi supunere Austriei, fără a garanta drepturile Principatului. Ioan Cantacuzino în înţelegere cu Mitropolitul Filaret au schimbat textul, redactat în română şi germană, şi au prevăzut condiţii avantajoase pentru români, înlăturînd paragrafele umilitoare şi nedrepte pentru Ţara Românească. în biserică, ambele părţi au semnat documentul schimbat de către Ioan Cantacuzino. Pacea de la Şiştov i-a produs însă o puternică decepţie, văzîndu-şi năruite speranţele de realizare a libertăţii şi unităţii provinciilor române. S-a expatriat în Rusia şi a locuit cîţiva ani la Sankt Petersbug şi la Odesa, unde intelighenţia rusă începuse să fie tot mai mult atrasă de cultura occidentală Primeşte de la ţarină un domeniu pe malul drept al Bugului, în apropiere de Doneţk, unde întemeiază, împreună cu fratele său, tîrgul Kantacuzinka. Acolo moare, la 3 iulie 1828. Bălcescu nu menţionează nimic în legătură cu activitatea literară a lui Ioan Cantacuzino, aproape necunoscută pînă de curînd, cînd i-au fost atribuite mai multe A scrieri. In ultimele decenii ale vieţii sale, Ioan Cantacuzino s-a ocupat mai ales de literatură: a publicat un volum de versuri, a efectuat traduceri din limba franceză, rămase în manuscris. Era cunoscător a mai multe limbi europene, precum franceza, italiana, germana, greaca, rusa, iar latina se înscria printre limbile care făceau parte din pregătirea unui cărturar din acea perioadă. El şi-a însuşit cultura occidentală de care s-a simţit atras, fiind primul traducător muntean din limba franceză. Buna cunoaştere a acestei limbi i-a permis apropierea de literatura preromantică, pentru care are o preferinţă vădită, dînd literaturii noastre volumul intitulat Poezii, primul volum de versuri publicat în limba română. A fost reeditat în anul 2005 de Ion Nuţă. O mare parte dintre versurile acestui volum sînt traduceri sau prelucrări, între care se remarcă prelucrarea originală a Cîntării Cîntărilor. Originală este şi poezia Răsuflare pe care Nicolae Manolescu o consideră demnă de a fi pusă alături de Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu (p. 3). 62 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Prin activitatea sa în domeniul culturii române, Ioan Cantacuzino apare astăzi ca un deschizător de drumuri. Importanţa activităţii lui a căpătat însă contur abia în ultimele decenii, în urma unor cercetări filologice efectuate de către G. Ivănescu şi N.A. Ursu care au dovedit amploarea preocupărilor sale literare. Istoria noastră literară îi atribuia numai traducerea romanului lui Florian, Numa Pompilius, al doilea crai al Romii, în care îi apare numele scris în întregime. Faptul că textele sale conţin mai ales iniţialele numelui său ori nu există nici o precizare se poate explica prin prudenţa necesară unui opozant al Imperiului Otoman, refugiat în Rusia, aflîndu-se sub protecţie rusească. Studii recente au demonstrat, pornind de la particularităţi lingvistice şi de la analize filologice, că volumul intitulat Poezii noo (tipărit la Dubăsari sau la Movilău, prin anii 1792-1796, la tipografia lui Mihai Strilbiţki), semnat doar cu iniţialele I.C., precum şi mai multe traduceri din franceză îi aparţin. Astfel, activitatea de traducător a lui Ioan Cantacuzino cuprinde: - Franţois-Thomas-Marie de Baculard D'Arnaud, Makin, anecdote anglaise, în Les epreuves du Sentiment, Paris, 1773, voi. 4. Traducerea românească, Istoria lui Machen, se găseşte în ms. 3099 BAR, ff. lr-49v, copie moldovenească din anul 1803 (v. 1794, Makin, povestire englezească); - Montesquieu, Arsace et Ismenie, histoire orientale, Paris, 1780, publicată postum, este tradusă cu titlul Arsachie şi Ismenia, în ms. 3099 BAR, ff. 50r-87v, copie moldovenească din anul 1803 (v. 1794, Arsace şi Ismenia, poveste orientală); - Jean-Jacques Rousseau, Narcisse ou VAmant de lui-meme, Paris, 1753, în traducerea românească, Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine, se găseşte în ms. 3099 BAR, ff. 88r-123v, copie moldovenească din anul 1803 (v. 1794, Narcis sau îndrăgostitul de sine); - Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome. Traducerea românească, din 1796, Numa Pompilius, al doilea crai al Romii, se află în ms. 1550 BAR, autograful traducătorului (v. 1796, Numa Pompilius); - Alexander Pope, An Essay on Man, traducere prin intermediul uneia dintre versiunile în limba franceză ale lui Etienne de Silhouette (Essai sur l'Homme, Londra, 1736, ediţia a treia, Lausanne, 1760). Traducerea românească, din anul 1807, se intitulează Cercarea asupra omului şi se găseşte în ms. 5411 BAR (fost6002 BAR) (v. 1807, Eseu despre om). N.A. Ursu împreună cu Iuliu C. Ciubotariu i-au atribuit lui Ioan Cantacuzino un alt text intitulat: Un proiect românesc de republică din secolul al XVIII-lea. Scrierile lui Ioan Cantacuzino oferă un material lingvistic foarte bogat, care reflectă multitudinea de influenţe culturale şi căutări novatoare pe un fond dialectal şi arhaic. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 63 Trăsăturile regionale din textele care aparţin lui Ioan Cantacuzino sînt specifice graiurilor sudice: Fonetică - epenteza lui i prin anticiparea elementului palatal: cîine CNP 15r, 41 v, 90v, CC 5r, 8r, mîine CNP 40r, 40v, 74r, 106v, mftmfe C 67, CNP 4V, 15r, 7V, 8r, 9r, 25v, 31v, 32v, 40v, 77v, 112r; - w > o: coprinde C 6, 65, CNP 2r, 3V, 6r, 7V, 12r, 43v, 86v, 113r, 134v, CC 8V, coprindere CNP 22r, coprins CNP 5r, 18r, 26r, 37v, 38v, CC 10, 16r; poronceşte CC 10r, dar şi porunci CNP 32r; - diftongul oa> ein picere CNP 18r, 19v, 20r, 25r, 43r, 58r, 70r, 107r, 116r; - ş moale: (mina) gingaşe CNP 18r; - j moale: coajea CNP 95v, strajea C 57; - d dur: adăvărat CNP 3V, 27v, 148r, dă CNP 3V, 8V, dăcît CNP 2V, llr, 15v, 36r, 114r, dăparte CNP 5V, 29r, 173r, dăpărtat C 12, 29, 43, dăplin CNP 2r, 40r, 150r, dăsluşi CNP 17r, dăspărţi C 65, CNP 9r, 59r, dăspărţire CNP 26v, dăstul CNP 4r, 42v, 89r, 95r, dăsţelina CNP, 71r, dăşarte C 28, dăzbrăcă CNP 38r, 93r, dăzghina CNP llr, 149v, dăzmerda CNP 19v, dăzmerdat C 60, dăzunire CNP lv, din C 9, 22, 39, 65, CNP 7r, dintre CNP 34r, după „de pe" CNP, 10v, 18r, 39v, 100v, 144v, CC, lr, dupe CNP, 117r, îndăstula CNP, 10r, 150v, neîndămînă CNP, 56r; - p dur: pă CNP 13r, 15r, 29v, 86r, 87v, 122v, 134r, 165v, pin CNP 16r, 46r, pîntre C 69, CNP 32r; - spiranta h înlocuită prin c: ticnă CNP 65r, ticni CNP 59v, ticnire CC 13v, ticnit CNP llr, 51r, 79r, 126r; - consoana fricativă v devenită nazală sub influenţa lui n: rîmnit CNP 15v. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: crai ai Romii CNP III (titlu), dar al Seresii CNP 159v, daruri ale firii CNP 8r, grai al vîrstii CNP llr; - formele de persoana a treia plural sînt identice cu formele de singular la prezentul indicativ al verbelor de conjugările a Il-a, a IlI-a, a IV-a; persoana a treia plural: (ele) să vede C 15, face CNP 37r, să popreşte CNP 46r, să rupe CNP 46r, vede CNP 15v, înghite CC 6r; - pronumele şi adjectivele nehotărîte sînt compuse cu ver(i): vercare C 6, CC 27v, vericare CNP 8r, vercăria CC 25r, verce CNP 32r, 32v, 39v, vercărui CNP 156r. Lexic - maică „mamă" CNP lr, 86r, curte CNP 5r, coşciug „sicriu" CNP 83v, ginere „mire" CNP 53r, adj. uşure CNP 37r, 53v. 64 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Inovaţii Fonetică - ă> e: femeie CNP 4V, 7r, femeiuşcă CNP 25v, 85 v, CC 16r; - ă > u prin asimilare vocalică: mulţumi CNP 4V, 12r, 17v, mulţumire CNP 2r, llr, 19r, 20r, 42v, 96r, 130r, mulţumit CNP 26v, mulţumită CNP 26r, 51r, 54v, 88r, 147r, mulţumitoare CNP 18v, 136r; - ă > o: folos CNP llr, norocit C 45, CC 18r, 41, norocire CNP 74r, CC 26r, 32v, norod C 68, CNP lr, 99r, CC 6r; - e>i:a citi CNP 14v, 142r, citanie CNP llr, a nimeri C 55, CNP 46r; - î> i: a intra CNP 5r, 14v, 18v, 21r, 88r, 130v, 149, intrare CNP 16r; , - u > o: osteneală CNP llv, 14r, osteni CNP 23r; - reducerea diftongului iu la u: uşor C 5, uşurare CNP 3r, 142r; - hiatul i-i s-a contras: a primi CNP 2r, 15r, 27r, 129v, 131r, 144v, primire CNP 25r; - hiatul e-i > ă-i: străin CNP 109r; - refacerea consoanelor iotacizate: să pot CNP 94r, simt CNP 5r, 69r, I00r, să văd CNP 15v, să-mi ceri CNP 13v, va îngreuna CNP 148r, ţin CNP 39v, 99r; - h>f: poftă C 48, CC 13r, 29r, a pofti CNP 94v, 107r, CC 37r; - reducerea grupului consonantic mp: a rupe CNP 5V, 84r, CC 9r. Morfologie - genitiv-dativul numelor proprii masculine este format cu articolul proclitic: lui Ahilei CNP 96v, lui Andimion CNP 146v, lui Eol CNP lllr, lui Pan CNP 13r, lui Ianus CNP 96r, lui Arie CC 31v, lui Calvin CC 36r; - vocativul are forma identică cu a nominativului: ah, bădiţă C 10, puică C 55, porumbiţă C 43, Anais CNP 142r; - pronumele relativ care invariabil: cartea în care [...] CNP 8V; - formele analogice ale demonstrativelor feminine cu st: acestei CNP lr, acestii CNP 3V, 8V, 45r, 126v; - numeralul ordinal masculin terminat în -lea: al doilea CNP III (titlu), CC 12v. Ioan Cantacuzino a fost format în copilărie într-un mediu de cultură greacă pentru ca mai tîrziu, în timpul şederii în Rusia, să înveţe limba rusă şi să se apropie mai mult de cultura franceză, pătrunsă în cercurile nobiliare ale Imperiului Ţarist. Comparaţia pe care o face cu unele limbi de cultură ale Europei, precum şi greutăţile întîmpinate în operaţia de traducere a unor texte literare scrise în limba franceză l-au determinat pe Ioan Cantacuzino să-şi exprime insatisfacţia pentru sărăcia limbii române: Limba noastră prea puţină, / Nu-i a nimui proastă vină / Căci însoaţă rău cuvîntul / în pîrlejul ce dă gîndul (Poezii noo, p. 69; singurul exemplar din acest volum păstrat pînă astăzi se găseşte la Biblioteca Filialei Iaşi a Academiei Române). Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 65 La Ioan Cantacuzino, lexicalizarea noţiunilor noi se produce prin împrumuturi, dar şi prin mijloace interne. El introduce numeroase neologisme, recurge la calcuri, la construcţii copiate după model străin, creează cuvinte noi conform sistemului derivativ al limbii române. Dintre neologismele cu etimologie franceză din textele lui Ioan Cantacuzino, consemnăm: amolit „moleşit, slăbit" CNP 81v, CM 13r, 30r, 34v, CA 53r, bagatelă CN 96r, coloană CNP 29v, 30r, 56r, 73v, delicat CM llr, 17v, CC 8r, delicateţe CN 117r, driadă, CNP 19v, interes CM 7V, CA 83r, CNP 148v, CC 5r, a se intăresi CNP 159v, legat CM 18v, milord CM 2r, 12v, monsiu CNP III, pretenţie CM 19v, a propoza CA 51v, 56r, protector CNP 75r, sentiment CC 8r, tualetă CNP 94v. Influenţa pronunţiei franceze se constată în formele: comediani CA 51v, furioz CNP 167r, santurion „centurion" CNP 163r, sensor „cenzor" CNP 150. Calcuri semantice: aer „înfăţişare, mină", după fr. air, CA 53r, CNP 2V, 16v, cercare „eseu", după fr. essai, CC 1 (titlu), a împrejura „a îngriji", după fr. entourer, CM 23r, CNP 49r, umbletile „capriciile", după fr. travers, CN 119r. Semicalcuri: a propoza, după fr. proposer, CNP 98v, 109r, a renaşte, după fr. renaître, CNP 148v, a revedea, după fr. revoir, CA 80r. A copiarisi (CC 25r), a fost încadrat, după normele vechii române literare, la conjugarea a patra. Deşi traduce din originale franceze şi introduce neologisme din limba franceză, Ioan Cantacuzino utilizează şi termeni împrumutaţi din limba rusă, sau forme care reflectă influenţa rusească, dar majoritatea nu au fost acceptate de limba literară modernă: cinovnic „funcţionar" CM 48r, gheroi CNP 14r, 24r, 33v, 59r, gheroină CNP 80, novorosiscoi „al noii Rusii" CNP llv, pravilodatnic „legislator" CNP 108v, 121v, providenie CC 18v, stradă „chin" C 34, CNP 65r, sveşcenic „preot" CNP 2V, 9r, CC 24v, tractir CN 112r, vnuc „nepot" CNP 30, 39r, 158v. Unele neologisme din neogreacă existente în traducerile lui Ioan Cantacuzino (anost, arhonda, clironom, didascal, discolie, enhirisi, evghenie, a hiritisi, ighemon, ipopsie, matimă, parapon, parigorie, stigmi) aveau o largă circulaţie în limba română vorbită în mediile fanariote sau în limba literară a epocii; alte împrumuturi din neogreacă, prezente în lucrările lui Ioan Cantacuzino, erau mai puţin cunoscute precum: aclir „care nu are drept la moştenire" CN 122, amax „trăsură" CNP 10r, 13r, 22v, a coloherisi „a flata" CN 108r, filos „prieten" C 46, a hatortosi „a înlocui" CN 106r, nomotesie „legiferare" CNP, 151v, piit „poet" CC 18v, piitis CC 29v. Ioan Cantacuzino încearcă şi mijloacele interne de îmbogăţire lexicală din dorinţa de inovaţie, dar şi de variaţie stilistică, producînd însă nişte creaţii hibride, greoaie, acestea fiind în mare parte şi o consecinţă a separării îndelungate a traducătorului de comunitatea lingvistică românească: clătos „curat" CNP 164v, 66 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima mirodios CM 40v, CNP 84v, 104v, nodos CNP 37r, 42v, 105v, rotos „rotund" C 30, sorgintos CNP, 163v, trufos „trufaş" C 2, 48, împresuritor CNP 71r, tînjitor CNP 62r, trepădâtor CNP 114v; a zvîrluga C 48; cărărit C 61, sforît „legat cu sfoară" CNP 40v; a săţa CNP 82v, 99r; ameliţ „ameninţare" CNP 86r, apăr „apărare" CNP 85v, ascut „ascuţiş" CNP 9V, fărîm „fărîmare" CNP 6r, delungire CNP 149v, părtăşire CNP 156r, CC 28v, podobire CNP 152v, pripire CNP 35v, 123r, tânjire CNP 47r, 85r, 118v, 121v, CC 32r, ţepenire CNP 38r, zârire CNP 16r, 110v, a răzda C 61, a răspune C 29; a mauri CC 18v, a încruţa CNP 7r, înduhare „însufleţire" CNP 34r, a înmicşora CNP 55r, 145v, înruşinare CNP 56v, înscîrnăvit CNP 132v, a însovoni „a înveli" C 27, CNP 106r, a înuşura CNP 17v, a învina „învinui" CNP 123v, înzădărît CC 14v; neaflare CNP 141v, neanevoie CNP 114v, nebărbată CC 22r, nefălire CNP 89r, neispită CNP 41r, neîndăstul CNP 8V, neînţelept CNP 31r, neloc CC 39v, nepăs „nepăsare" CNP 48r, neplac „neplăcere" CM 20v, CA 66r, 69r, 149v, 172v, nevinic „nevinovat" CM 48v, CN 122v, CNP 17r, 41r, 63r, neviu CNP 15r. în limba scrierilor lui Ioan Cantacuzino, se remarcă forme flexionare sau construcţii rare care, probabil, îi aparţin şi nu se mai regăsesc la alţi scriitori: - singular refăcut după plural: picerul CNP 37r, surora CNP 126v, 127r; oaspeţ CNP 16r, 25v; - forme de plural precum: binuri (sg. bine) CC 40v, lanţile (sg. lanţ) CNP 15v, mulţi soare CC 2V, ugerii (sg. uger) CNP 5V, vine (sg. vină) C 25, vinţi (sg. vînt) CNP 20r, llv; - construcţii frecvente cu dativul (mai ales dativul reflectării sau al destinaţiei): nu vom căuta lacrămilor tale CM 18r, coprinşi dăznădăjduirii CNP 5r, pătruns acestor cuvinte CNP 33v, spunînd necazului CNP 38r, însărcinaţi toatii ticăloşii CNP 41r, furişîndu-să laudilor CNP 43r, să depărtează stînii CNP 48r, mă simt nădejdii a birui CNP 53r, puind nebăgării de seamă primejdiile CNP 84r, această idee mă leagă patriii tale CNP 119r, tu asemuieşti lui Dumnezeu CC llv, neatins nici unui folos CC 24v; - la diateza reflexivă, verbul a place are sensul „a se complace": să plăce uimirii mele CA 63r, plăcîndu-să mult acestii privire CNP 104v, mă plăceam a nu avea altă avere CNP 114r, să place a ţinea vorbă multă CNP 126v; - unele verbe de conjugările întîia şi a patra au la persoana a treia singular şi plural desinenţa zero, forma lor fiind omonimă cu a unor substantive sau adjective din familia verbului respectiv: (el, ei) flacără CNP 27r, 163r, împreună CNP 114v, îngustă CNP 165v, lumină CNP 81v; domoală CNP 152v, năvală CNP 35r, 165r, rîsipă CC 9V, rumenă CNP 61r, ţintă CNP 36r, ursă CNP 15r; - construcţia finală alcătuită din prepoziţia pentru + conjuncţia de + verb la infinitiv: pentru de a te cerca CNP 8r, pentru de a trăi CC 5r, pentru de a le huli CC Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 67 17r, pentru de a-l mînca CC 21r. Este posibil ca unele dintre aceste construcţii să fie creaţii ale cărturarului muntean. Nu am luat în considerare ms. 3099 BAR ca text martor al limbii lui Ioan Cantacuzino la nivel fonetic (şi morfologic), deoarece se observă intervenţia copiştilor moldoveni. Astfel, alături de trăsături munteneşti cum sînt: coprins CM 3V, 4V, 25r, picere CN lllr, aideţi CN 99r, grije CA 76r, 76v, CN 117v, după „de pe" CA 77r, ticnă CM 40r, CA 77v, a ticni CA 55r, ticnire CA 61v, ticnit CA 64r, nmnitori CN 116v, se întîlnesc numeroase trăsături moldoveneşti: acistor CM 35r, asămine CN 91r, di ci CM 9V, a discopiri CM 20r, limpidi CM 12v, oamini CM 45r, uniori CN 102r, a întoarci CM 48r, miile CM 35v, feţilor CM 37r, zililor CM 2V, ave CA 66r, munce CM 36r, cucon CN 93v, asămini uriaşilor CM 36v; moş „unchi" CM 45r. Numărul mare de pagini (aproape 1000) care au rămas de la Ioan Cantacuzino, în majoritate traduceri, îl prezintă pe acesta ca pe un cărturar iluminist de seamă al epocii sale. Sub raport lingvistic, este demn de interesul specialiştilor pentru îmbinarea elementelor de limbă vorbită cu un număr mare de neologisme şi calcuri împrumutate din numeroase limbi de cultură, precum şi prin căutările sau încercările sale, nu totdeauna reuşite, de a crea forme noi în scopul îmbogăţirii limbii române. Lista siglelor C = Ioan Cantacuzino, Poezii noo, tipărite la Dubăsari sau Movilău, 1792-1796; CA = ms. 3099 BAR (ff. 50r-87v), Montesquieu, Arsachie şi Ismenia; CC = ms. 5411 BAR (fost 6002 BAR), Alexander Pope, Cercarea asupra omului; CM = ms. 3099 BAR (ff. lr-49v), Francois-Thomas-Marie de Baculard d'Arnaud, Istoria lui Machen; CN = ms. 3099 BAR (ff. 88r-123v), J.-J. Rousseau, Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine; CNP = ms. 1550 BAR, Florian, Numa Pompilius, manuscris autograf. Bibliografie I. Cantacuzino, Poezii noo de I... C..., ediţie critică, studiu introductiv, note, variante, comentarii, glosar şi bibliografie de Ion Nuţă, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005. Alexandru Alexianu, Cîteva date privitoare la viaţa şi opera fostului mare spătar Ioan Cantacuzino, în „Glasul bisericii", nr. 5-6,1967, pp. 609-639. N. Bălcescu, Spătarul Ioan Cantacuzino, în „Magazin istoric pentru Dacia", tomul I, 1845, pp. 187-205. Alexandru Ciorănescu, O veche traducere din J.-J. Rousseau, în „Revista Fundaţiilor Regale", anul IV, iunie 1937, nr. 6, pp. 659-665. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 59-70. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, p. 132. 68 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Gheorghe Ivănescu, Un poet român necunoscut din a doua jumătate a secolului XVIII, în „laşul Literar", 1953, 3-4. Gheorghe Ivănescu, N.A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfirşitul secolului al XVIII-lea: Ioan Cantacuzino, în SCŞT (Iaşi), Seria III, Filologie, XI, 1960, fasc.1-2, pp. 135-140. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 3. Andrei Nestorescu, Ioan Cantacuzino, „Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine" (prima traducere din opera lui /.-/. Rousseau în româneşte), ediţie îngrijită şi studiu introductiv, în colecţia Texte uitate - Texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti), III, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004, pp. 223-303. Rodica Şuiu, Cantacuzino, Ioan, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. » N.A. Ursu, Ioan Cantacuzino, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 180-183. N.A. Ursu (în colaborare cu Iuliu C. Ciubotaru), Un proiect românesc de republică din secolul al XVIII-lea. [Atribuit lui Ioan Cantacuzino], în AHA XXIV, 1987, partea 1, pp. 181-196. Paul Iorgovici (28 aprilie 1764, Vărădia - 21 martie 1808, Vîrşeţ) S-a născut în comuna Vărădia, judeţul Caraş-Severin, la 28 aprilie în anul 1764, într-o familie de preoţi cu tradiţii progresiste. Primele cunoştinţe le-a obţinut în casa părintească, apoi a urmat cursul primar la Vîrşeţ şi cursul gimnazial la Seghedin, studii superioare la Bratislava, Pesta (drept şi filosofie) şi Viena (dreptul public al Imperiului Habsburgic). între 1787 şi 1790 este la Roma unde cercetează în biblioteca Vaticanului documente privitoare la trecutul neamului său, apoi se duce la Paris de unde pleacă, în 1793, după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, şi ajunge la Londra. Reîntors la Viena, în 1793, este numit „cancelist imperial". Tot la Viena este numit corector al cărţilor româneşti şi sîrbeşti, avînd astfel posibilitatea editării, în anul 1794, a unui calendar în limba română. în 1802 este avocat consistorial şi ales în Consiliul orăşenesc, dar, acuzat că ar fi „agitator valah", este înlăturat de la episcopie, manuscrisele îi sînt confiscate şi distruse. Moartea lui prematură, în 1808, a provocat suspiciuni. în 1799 a publicat la Buda Observaţii de limba rumânească. Analizînd trăsăturile lingvistice ale Calendarului din 1794, şi în special ale povestirii Cei doi excessuri a amerii din cuprinsul acestuia, se constată o orientare latinistă în îmbogăţirea lexicului limbii române, iar principiile puriste sînt puse în practică prin metoda analogică: - neologismele latino-romanice suferă acelaşi tratament fonetic precum cuvintele moştenite din latină în epoca de formare a limbii române, movemînt < it. movimento, îmbatemînt < fr. embetement; Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 69 - recomandă următoarele derivate de la ainte: ainţare „a merge înainte", aintate „înaintare, mergere înainte" şi ainţement, avanţemînt „avansare, înaintare în grad"; - tot prin analogie, împrumuturile latino-romanice primesc terminaţia -dune: afecdune, revoludune (Ursu, 2012, p. 81). Calendarul şi mai ales povestirea romantică intitulată Cei doi excessuri a umerii au provocat interesul specialiştilor. Mircea Tomescu a descris întregul calendar, oprindu-se asupra acestei nuvele considerată a fi o traducere din limba franceză, exemplificînd cu lexeme precum a curona „încorona", a debate „dezbate, discuta", helal „vai!", a plîra „a plînge" şi cu unele construcţii specifice limbii franceze: că pentru „decît" (un acces de furoare care nu se putu stinge cu alta că cu sîngele lui), construcţii ca bine-amata (ţineţi, bine-amata mia, păziţi scrisoarea aceasta), bine departe „foarte departe" (ea era bine-departe de a gîndi că el era pricina de aceea), substantive feminine care primesc articolul substantivelor feminine franceze la (accuzată de la calumnie). N.A. Ursu crede că autorul a evitat precizarea limbii franceze a originalului ca urmare a relaţiilor dintre curtea imperială habsburgică şi Franţa de după Revoluţia de la 1789. Acelaşi lingvist evidenţiază unitatea lingvistică a almanahului, trăsături ale graiului bănăţean în domeniu fonetic şi morfologic, şi presupune că traducătorul a fost un cărturar originar din Banat, iar prin modul în care introduce neologisme din latină, italiană şi franceză că era un latinist care utiliza metoda analogistă. Pentru a identifica autorul necunoscut al almanahului, N.A. Ursu a efectuat o analiză comparativă a scrierii Cei doi excessuri a amerii şi Observaţii de limbă rumânească a lui Paul Iorgovici şi constată o serie de termeni rari în epocă, mai ales împrumuturi, care sînt comuni lucrărilor cercetate (Ursu, 2012, pp. 78-80): novină „gazetă", giură, cu sensul juridic de „drept", crimină „crimă", degia „deja", a geta „a arunca", a prolonga „prelungi", a toca „a atinge; a mişca", precum şi calcuri lingvistice: naintej „avantaj", vede] „faţă, obraz" şi zilej „şedere într-un loc" (acomodarea sufixului francez -age), carmeaţă „încîntătoare", capeaţă „capabilă", sîmpleaţă (sufixul francez -ante este înlocuit cu -eaţă), adorelnică, amelnică, mortelnică (sufixele -able din limba franceză, -abile din italiană şi -abilis din latină sînt înlocuite cu sufixul -elnic). Calcuri de structură, comune celor două texte: a progriji, a concheia, a supprinde. în urma constatării elementelor lingvistice comune dintre povestirea Cei doi excessuri a amerii şi Observaţii de limbă rumânească, N.A. Ursu trage concluzia că autorul traducerii noveletei Cei doi excessuri a amerii este Paul Iorgovici, acesta fiind şi cel care a alcătuit întregul Calendar. Această povestire a fost cercetată de lingvistul Gheorghe Chivu, în anul 2002, care susţine ipoteza unui original în limba franceză şi reia cercetarea în anul 2016, 70 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima completează lista de cuvinte (p. 75) şi subliniază modul de adaptare de tip analogic a neologismelor, dă exemple de adaptare fonetică specifică epocii, dar remarcă şi împrumuturi a căror formă a fost acceptată de limba literară modernă. Gheorghe Chivu acceptă paternitatea stabilită de N.A. Ursu şi are în vedere aflarea originalului francez după care s-a făcut traducerea. Descoperă că textul original este Les vicissitudes de la fortune tipărit în 1769 la Amsterdam şi la Paris al lui Jacques Philibert Rousselot de Surgy (Chivu, 2016, pp. 77-78) (v. 1794, Excesele amorului). Bibliografie Gheorghe Chivu, „Cei doi excessuri a umerii" - o „istoriolă" romantică într-un calendar de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, în LL, I—II, 2002, pp. 84-98. s Gheorghe Chivu, „Cei doi excessuri a amerii", traducere din Jacques Philibert Rousselot de Surgy, în volumul Pagini alese. Omagiu lui Alexandru Mureş la împlinirea vîrstei de 80 de ani, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2016, pp. 72-81. Mircea Tomescu, Calendarele româneşti (1733-1830). Studiu şi bibliografie, EDP, Bucureşti, 1957, p. 64. Traian Topoliceanu, Paul lorgovici. Viaţa şi opera lui (1764-1808), în „Analele Banatului", IV (1931), nr. 2-4, fasc. 9, pp. 136-138. N.A. Ursu, Alte contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2012, pp. 73-85. N.A. Ursu, Un calendar istorico-literar publicat de Paul lorgovici, în LR, XII, 1963, nr. 3, pp. 283-291. Gherasim, ieromonah la Mitropolia din Iaşi (c. 1760 - 1853) Gherasim (probabil Catanovici) a beneficiat de o educaţie timpurie deosebită, fiind trimis la studii în Germania, în 1782, de către episcopul de Roman de atunci, Leon Gheuca. Devenit mitropolit al Moldovei în 1786, Leon Gheuca l-a chemat pe Gherasim la Iaşi, unde a activat la Mitropolie. înălţat la rangul de arhimandrit în anul 1789, cu puţin timp înainte de moartea lui Leon Gheuca, Gherasim a rămas în oraş pînă după anul 1800, cînd a fost numit egumen al Schitului Ţibucani (Neamţ). în 1823, Mitropolitul Veniamin Costachi a sfinţit biserica de la Miclăuşeni zidită de Dimitrie Sturza. Boierul, prieten din tinereţe cu Gherasim, i-a solicitat expres mitro- politului trimiterea arhimandritului la Miclăuşeni ca duhovnic al casei Sturzeştilor. Gherasim s-a ocupat de rînduielile bisericeşti de la Miclăuşeni din 1825 şi pînă la moarte (Ursu, 2002, pp. 292-299). /\ In perioada şederii la Iaşi, Gherasim a desfăşurat o bogată activitate de tradu- cător din limba franceză. Potrivit lui N.A. Ursu, îi pot fi atribuite următoarele lucrări: - Gabriel-Louis Calabre Perau, volum publicat anonim cu două titluri diferite: L'Ordre des Francs-macpns trahi et le secret des Mopses revele şi Les Secrets de l’ordre des Francs-macpns devoiles et mis au jour, Amsterdam, 1745, republicată Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 71 1778. Traducerea românească, intitulată Taina francmasonilor, s-a păstrat în ms. 451 BAR, copie din 1787 (v. 1787, Taina francmasonilor). - Voltaire, Histoire de Charles XII, Rouen, 1731. Traducerea românească, intitulată Istorie craiului Sfeziei Carol al 12-le, s-a păstrat în: ms. IV-5 BCU Iaşi, 1792, autograf al traducătorului, ms. 4619 BAR, scris de diacul Lazăr Ştefan, la Cotul Morii, lîngă Iaşi, în 1805, şi ms. 81 (număr de inventar) din biblioteca Mănăstirii Putna, copiat de Andronachi Popovici la Mănăstirea Slatina, în anul 1821; ultimele două sînt copii după un alt manuscris din 1799, după cum se precizează pe foaia de titlu, manuscris astăzi probabil pierdut (v. 1792, Istoria regelui Suediei, Carol al Xll-lea). - Alain-Rene Lesage, Le Bachelier de Salamanque: ou Les Memoires de D. Cherubin de la Ronda, Paris, 1736. Traducerea românească, intitulată Viaţa domnului Heruvim de la Ronda, s-a păstrat în ms. 46 BAR, incomplet, din 1793 (v. 1793, Viaţa domnului Heruvim de la Ronda). - Baltasar Graciân y Morales, El Criticân, Zaragoza, 1651-1657, tradus după versiunea vehiculară L'homme detrompe, ou le criticon, publicată la Paris în 1697 şi republicată în 1708. Primele nouă capitole din traducere au fost publicate sub titlul Critil şi Andronius, Iaşi, 1794. Capitolele 10-13 s-au păstrat în ms. 5654 BAR, copie din 1840. Partea a doua (cu excepţia capitolului al patrulea) s-a păstrat în ms. 2740 BAR, copie din 1827 (v. 1794, Criticonul / Critil şi Andronius). - Andre-Guillaume Contant d'Orville, Histoire des differens peuples du monde, şase volume, Paris, 1770-1771. Traducerea românească, intitulată Istoria Americăi, cuprinde doar volumul privitor la istoria continentului american. Textul nu este tradus integral şi este împărţit în două tomuri. S-a păstrat în ms. 40 BAR, autograful traducătorului din 1795 (tomul I), şi în ms. IV-17 BCU Iaşi (tomul I, copie din 1800 şi tomul al II-lea, copie din 1795) (v. 179 5, Istoria Americii). - culegere de cugetări în limba franceză, al cărei autor a rămas anonim, şi care conţine fragmente din: Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn de Jean-Baptiste Massillon, Demonstration de Vexistence de Dieu... şi Dialogues des morts... de Franţois Fenelon, Les Caracteres d'Epictete în traducerea abatelui de Bellegarde, Gli Scherzi geniali de Giovanni Francesco Loredano şi alte opt texte neidentificate. Traducerea românească, intitulată Pentru ştiinţa stihiilor, s-a păstrat în ms. 194 BAR, copie din 1814, şi a fost publicată parţial la Iaşi în 1816 (v. 1814, Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion). 72 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Paternitatea lui Gherasim asupra lucrărilor Taina francmasonilor, Istorie craiului Sfeziei Carol al 12-le şi Istoria Americăi nu poate fi pusă la îndoială, numele traducătorului fiind menţionat explicit pe respectivele foi de titlu. Celelalte trei lucrări i-au fost atribuite de N.A. Ursu pe baza unei atente analize comparative din care prezentăm câteva elemente: A - In traducerile lui Gherasim apare des cuvîntul crăinâ „regină", creat de la crai „rege". El se găseşte în Istorie craiului Sfeziei Carol al 12-le şi Istoria Americăi, dar şi în Critil şi Andronius şi Pentru ştiinţa stihiilor. Cuvîntul nu este consemnat la alţi cărturari din epocă, aceştia folosind derivatul crăiasă. - Verbul a înainta apare în toate cele şase texte analizate cu forma q înainta. Această formă nu se regăseşte la altcineva în perioada în care scrie Gherasim, apărînd sporadic mai tîrziu. - Verbul a norodi creat de la norod şi adjectivul corespunzător norodit se întîlnesc rar în textele din epocă, dar apar în Istorie craiului Sfeziei Carol al 12-le şi Istoria Americăi, precum şi în Critil şi Andronius şi Pentru ştiinţa stihiilor. - Dacă mai mulţi cărturari ai vremii folosesc forma protecsie, adaptare după fr. protection, Gherasim pare a fi singurul care derivă de la aceasta verbul a protecsui şi substantivul protecsuitor. Acestea se întîlnesc în lucrarea despre Carol al Xll-lea şi cea despre istoria Americii, dar şi în textele Critil şi Andronius şi Viaţa domnului Heruvim de la Ronda. - Locuţiunea adverbială în urmă, traducere după fr. enfin se întîlneşte în toate textele analizate, cu excepţia Vieţii domnului Heruvim de la Ronda. - Locuţiuna adverbială prin pildă, traducere după fr. par exemple apare în Istoria Americăi, Taina francmasonilor şi în Viaţa domnului Heruvim de la Ronda. Bibliografie Violeta Barbu, Cele mai vechi traduceri din Voltaire în limba română, în LR XXXVI, 1987, nr. 6, pp. 525-532 (I), şi XXXVII, 1988, nr. 1, pp. 39-54 (II). Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, pp. 143-144. Paul Cernovodeanu, Preoccupations en matiere d'histoire universelle dans Thistoriographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siecles (III), în RRH X, 1971, nr. 4, pp. 721-722. Magda Jeanrenaud, Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Voltaire, „Histoire de Charles XII" şi traducerea românească a arhimandritului Gherasim de la Iaşi, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 61-97. N.A. Ursu, Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)2, în „Cronica", XXI, 1986, nr. 1, p. 6. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 73 N.A. Ursu, Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 262-302. Alecu Văcărescu (c. 1765 - 19 noiembrie 1799) Este primul fiu al lui Ienăchiţă Văcărescu şi al Eleniţei Rizu. Data naşterii lui Alecu, încă necunoscută, a fost rediscutată recent de Nestor Camariano, care are în vedere trei date prezumate: 1762,1765, 1769, şi este de acord cu opiniile lui D. Popovici şi P. Papadopol care au susţinut anul 1765 ca fiind mai verosimil. Argumentul principal îl constituie funcţiile administrative deţinute de acesta, începute pe la 20 de ani dacă s-ar fi născut în 1765: înainte de 26 martie 1786, Alecu era al doilea logofăt, la 21 august 1786 a cumpărat dregătoria de stolnic şi în octombrie 1786 făcea parte din Divanul domnului Nicolae Mavrogheni. Eugenia Dima a apreciat că anul naşterii 1765 ar corespunde şi momentului cînd a efectuat traducerea: era suficient de tînăr ca să fie impresionat de romanul la modă al lui Erotocrit, dar avea o cultură consolidată de lecturi, de buna cunoaştere a versificaţiei greceşti. Dacă s-ar fi născut în 1769, ar fi avut 18 ani cînd era boier divanit şi cînd se produceau primele copii ale Erotocritului după protograful traducerii sale, iar dacă s-ar fi născut în 1762, ar fi avut 25 de ani cînd ar fi tradus romanul, vîrstă la care nu ar mai fi avut răgazul şi dispoziţia pentru efortul de a traduce şi adapta versurile lui Comaro. Alecu Văcărescu, tînărul fiu de boier, crescut în mediul luxos şi rafinat în care trăia Ienăchiţă, a beneficiat de o educaţie aleasă; tatăl s-a ocupat atent de instrucţia fiului său, care a studiat acasă cu profesori particulari vestiţi (dintre care serdarul Antonie Manuil) şi a deprins mai multe limbi străine; a avut la dispoziţie biblioteca tatălui său şi tot Ienăchiţă, intuind talentul fiului, îl va fi încurajat să traducă Erotocritul, comandînd şi efectuarea în cancelaria sa a celor două copii miniate (ms. 3454 BAR şi ms. 43-Cluj) pentru a face cunoscută realizarea lui Alecu. După moartea mamei, a fost crescut de tatăl său, pe care l-a însoţit la Nicopole şi în insula Rodos, în exilul hotărît de Nicolae Mavrogheni (1789-1790). înzestrat cu numeroase calităţi, Alecu nu a fost iertat de invidie şi duşmănie, iar moartea prematură i-a întrerupt activitatea de poet care, datorită talentului, ar fi putut să dea la iveală creaţii valoroase. S-a căsătorit în anul 1791 cu Elena Dudescu, avînd un fiu, Iancu, şi două fiice, Maria şi Eliza. Necazurile lui au început în 1797, cînd tatăl său, marele cărturar şi om politic Ienăchiţă Văcărescu, moare la data de 11 iulie, probabil asasinat, şi are loc desfacerea căsătoriei cu Elena Dudescu. Scarlat Cîmpineanu îl acuză din nou de asasinarea mătuşii sale Veneţiana Văcărescu, deşi 74 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima fusese absolvit de acuzaţie în timpul domniei lui Constantin Hangerli, în 1798, ceea ce îi provoacă poetului o revoltă puternică. Venirea la domnie, în 14 martie 1799, a lui Alexandru Moruzi, duşman nemilos al celor doi Văcăreşti, i-a adus noi necazuri. Este din nou acuzat de asasinarea Veneţianei Văcărescu şi este exilat la Tulcea pe la sfîrşitul lui iunie sau începutul lui iulie. Nestor Camariano consideră că întemniţarea lui Alecu este rezultatul uneltirilor lui Scarlat Cîmpineanu, sprijinit de Alexandru Moruzi şi de fosta soţie Elena Dudescu, şi publică o jalbă scrisă de Alecu în închisoare, în care acesta descrie condiţiile subumane din închisoarea turcească de la Tulcea. Ajutoarele trimise nu au ajuns la nefericitul poet care şi-a găsit sfîrşitul în scurt timp. Nestor Camariano a elucidat definitiv şi cu argumente noi, convingătoare misterul legat de moartea acestuia: rudele au refuzat să-i asigure condiţiile minime de viaţă (fosta soţie Elena Dudescu, mama vitregă Ecaterina Caragea) şi au răspîndit zvonul că a fost asasinat, iar trupul său a fost aruncat în Dunăre. Nestor Camariano a documentat data exactă a morţii, 19 noiembrie, şi faptul că a murit din cauza bolilor şi a mizeriei în care a fost ţinut, iar trupul lui a fost înmormîntat în Bucureşti la cimitirul de la biserica Văcăreştilor, „Sf. Ioan". Cunoscut în epoca sa pentru talentul de a alcătui versuri, pentru fantezia şi intensitatea trăirilor poetice, nu a lăsat decît puţine versuri în limba română şi în neogreacă, adunate în manuscris de fratele său Nicolae (ms. 287 BAR) sau în diferite culegeri de versuri din epocă (ms. 421 BAR, ms. 2706 BAR, ms. 2884 BAR, ms. 3238 BAR). Prin versiunea lui Alecu, creaţiile poetice trubadureşti s-au transformat în producţii balcanice care au pătruns în folclorul orăşenesc, al cîntecelor de lume. Cunoscuţi admiratori au omagiat talentul lui Alecu: Gheorghe Peşacov, ardeleanul Vasilie Popp, Anton Pann. In anul 1984 E. Dima a publicat o analiză lingvistică, stilistică, susţinută de date istorice şi filologice, în care îi atribuie poetului traducerea în limba română a Erotocritului lui Vincenzo Cornaro, în versiunea sa proza alternînd cu fragmente în versuri; în epocă se cunoaşte o altă versiune, în între- gime în proză, a unui moldovean, al cărui nume încă nu a fost probat convingător, rămînînd la faza de supoziţii pe baza unor note confuze din manuscrise: Hristodor Ioan Trapezuntul, Vasile Vîrnav. Elemente comune prezente atît în Erotocrit, cît şi în versurile lui Alecu sînt; tematica erotică, folosirea versului politic, caracteristic pentru poezia populară grecească, şi prezenţa trăsăturilor lingvistice specifice graiurilor sudice. Se întîlnesc lexeme şi construcţii fixe care sînt comune textelor cercetate: varianta jucăreie, substantivul feminin isteciune „inteligenţă", adjectivul greşit în construcţia a fi greşit „a fi în culpă, a fi vinovat", verbul a se prigori „a se pîrpăli, a se arde" are valoare figurată, în contexte referitoare la focul dragostei; adverbul încai este frecvent; jurămîntul de credinţă se face „pe numele" cuiva sau a ceva; locuţiunea Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 75 adjectivală cu părere are sensul „înşelător, iluzoriu"; locuţiunea verbală a avea despărţire are sensul „a se deosebi, a se diferenţia de..."; locuţiunea verbală a face (cuiva) moarte „a ucide"; expresia a-şi da (sau a schimba, a judeca) viaţa spre (sau pe) moarte înseamnă „a-şi risca viaţa; a pune pe cineva în pericol de moarte"; expresia a-şi veni în simţire are sensurile „a-şi recăpăta cunoştinţa; a se trezi la realitate". împru- muturile lexicale au originea în neogreacă, limba de cultură predominantă în epocă, în turcă, dar şi în limbile romanice: verbul a urgisi, substantivele tiran, -ă, bagatelă „lucru neînsemnat, fleac"; lexemul pervanea, împrumutat din limba turcă, înseamnă „fluture" şi este utilizat într-un context metaforic, poetul cuprins de focul dragostei se compară cu fluturele de noapte care, atras de lumina flăcării, îşi arde aripile. Analiza acestor elemente comune a fost deosebit de utilă pentru stabilirea paternităţii romanului întrucît în cadrul producţiei poetice din aceeaşi perioadă ele caracte- rizează în special poezia lui Alecu Văcărescu. în volumul Poemul „Erotocrit" al lui Vincenzo Cornaro în cultura română. Versiunea lui Alecu Văcărescu, din 2014, Eugenia Dima aduce noi argumente în sprijinul identificării lui Alecu drept traducătorul scrierii lui Cornaro: figuri de stil, rime identice etc. Cercetătoarea crede şi că, în izolarea de la Nicopole, Ienăchiţă îşi va fi îndrumat fiul la cizelarea unor poezii. Poate de aici rezultă şi deosebirile dintre ms. 3154 BAR şi ms. 1319 BAR, în sensul îmbunătăţirii calităţii versurilor în ms. 1319 BAR. Cercetătoarea italiană Angela Tarantino, care s-a ocupat de altă carte populară, Filerot şi Antusa, a acceptat atribuirea făcută de E. Dima pentru traducerea româ- nească cu versuri a Erotocritului şi a efectuat o altă cercetare pentru a stabili dacă există o legătură între traducerea lui Alecu Văcărescu şi versiunea românească a romanului Filerot şi Antusa (ms. 1374 BAR), ale cărui versuri oferă elemente formale şi de conţinut similare cu cele din Erotocrit; Tarantino analizează mai ales motivele poetice din Erotocrit, lărgeşte comparaţia constatînd similitudini între acest roman şi Filerot şi Antusa, trăgînd concluzia că şi acesta din urmă a fost tradus de Alecu Văcărescu. N.A. Ursu a considerat că argumentele pentru stabilirea paternităţii lui Alecu asupra ms. 1374 BAR sînt insuficiente, neconcludente. Domnia sa a reluat şi aprofundat studiul, demonstrînd că traducerea românească, Filerot şi Antusa, prelucrare a romanului Erotocrit, datează de la începutul secolului al XlX-lea şi îi aparţine lui Gheorghe Peşacov, un admirator care cunoştea versurile lui Alecu Văcărescu şi le preţuia în mod deosebit. Aprecierea de care s-a bucurat Erotocritul lui Alecu Văcărescu în epocă se poate constata şi din răspîndirea romanului, la scurt timp după finalizarea lui, în toate provinciile româneşti, în copii ale versiunii integrale, dar şi în manuscrise care conţin contaminări între traducere moldovenească şi versuri din traducerea lui Alecu. De asemenea unele versuri au fost extrase şi transcrise, adaptate, inserate în mai multe 76 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima manuscrise. Eugenia Dima a prezentat, în volumul citat, conţinutul manuscriselor Erotocritului tradus de Alecu, filiaţia lor, localizarea şi datarea copiilor şi a efectuat un inventar al acestora: - S-au înregistrat, pe baza cataloagelor de manuscrise din ţară, douăsprezece copii, majoritatea integrale; aceste copii s-au răspîndit în toate provinciile româneşti: ms. 3514 BAR, ms. 43-Cluj, în ms. 1319 BAR, ms. 5647 BAR, ms. 2676 BAR (fost 394 BNaR), ms. 5498 BAR, ms. 1133 BAR, în ms. 2769 BAR, în ms. 5527 (fost 5967) BAR, ms. 4, inv. 1964 (catalog 1998) / ms. 38 (catalog 2006), Complexul Muzeal Bucovina din Suceava, ms. III /10 (catalog nr. 99), Biblioteca „V.A. Urechia", Brăila, în ms. 4868 BAR, ms. catalog nr. 45, p. 139, Biblioteca „I.G. Bibicescu" Drobeta-Turnu Severin. - Ms. 4988 BAR, ms. 4833 BAR şi ms. 5585 BAR conţin versuri extrase din traducerea lui Alecu Văcărescu. - Ms. 4906 BAR conţine un fragment desprins dintr-o copie după versiunea muntenească. - Două manuscrise reprezintă contaminări între textul în proză din traducerea moldovenească şi versuri din traducerea muntenească: ms. 2606 BAR şi ms. 1524 BAR. Bibliografie Mircea Aghelescu, Preromantismul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971. Dan Buciumeanu, Comori de carte veche românească şi străină în Biblioteca „I.G. Bibicescu" din Turnu Severin, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. Ariadna Camariano, Influenţa poeziei lirice neogreceşti asupra celei româneşti, Bucureşti, 1935, p. 26. Nestor Camariano, Alecu Văcărescu, o biografie sub semnul întrebării, în „Manuscriptum", 3, 1981 (44), anul XII, pp. 110-111. Nestor Camariano, Alecu Văcărescu şi sfirşitul său tragic în „Manuscriptum", nr. 3,1980. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, voi. II, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974. N. Cartojan, Poema cretană „Erotocrit" în literatura românească şi izvorul ei necunoscut, în AAR, Mem. Secţ. lit., S III, tom VII, mem. 4, Bucureşti, 1935. Comei Cîrstoiu, Poeţii Văcăreşti (Ianache, Alecu, şi Nicolae) Opere. Ediţie critică, studiu introductiv, note, glosar, bibliografie şi indice de Cornel Cîrstoiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982. Stănuţa Creţu, Văcărescu, Alecu, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Eugenia Dima, Alecu Văcărescu, traducător al Erotocritului, în LR VI, 1985,pp. 492-502. Eugenia Dima, Influenţa lui Petrarca la începutul liricii româneşti, în 80 anni di italianistica presso L'Universitâ „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, Atti del Simposio Internazionale di Iaşi, a cura di Eleonora Cărcăleanu, pp. 166-171. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 77 Eugenia Dima, Poemul „Erotocrit" al lui Vincenzo Cornaro în cultura română. Versiunea lui Alecu Văcărescu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014. Gabriela E. Dima, „Erotokritos" de Vincenzo Cornaro, textul sursă pentru versiunea românească a lui Alecu Văcărescu, în E. Dima, A. Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, 2014, p. 218. M. Gaster, Crestomaţie română, Leipzig-Bucureşti, F. A. Brockhaus-Socec & Co, 1891, voi. II, pp. 179-183. M. Gaster, Literatura populară română, Ed. Haimann, librar-editor, Bucureşti, 1883, p. 130. Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, voi. II, Editura Junimea, Iaşi, 2007. O. Papadima, Anton Pann. „Cântecele de lume" şi folclorul Bucureştilor. Studiu istoric-critic, EA, Bucureşti, 1963, p. 47. Paul Păltânea, Catalogul manuscriselor şi scrisorilor din Biblioteca „V.A. Urechia", Galaţi, 1979; nr. 26. Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 679. Gheorghe Popescu-Vîlcea, „Erotocritul" logofătului Petrache, Editura Meridiane, 1977, pp. 10,11. D. Popovici, Studii literare, I. Literatura română în epoca „Luminilor", ediţie îngrijită şi note de I. Em. Petrescu, postfaţă la ediţia de Aurel Martin, Editura Dacia, Cluj, 1972, pp. 388-389. Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, ediţia I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980. Algeria Simota, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1800, EA, Bucureşti, 1979, pp. 334-336. Angela Tarantino, La storia di Filerot e Anthusa. Istoria lui Filerot şi cu a Anthusei (ms. 1374 BAR-Bucarest). Edizione critica, introduzione e traduzione a cura di Angela Tarantino, Bagatto Libri, Roma, 1996. N. A. Ursu, Poetul Gheorghe Peşacov, traducător al romanului popular Filerot şi Antusa, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 416-430. Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi cultură românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 168. Nicolae Oţălea (a doua jumătate a sec. XVIII) Nicolae Oţălea s-a născut la Den ta, lîngă Timişoara. A publicat la Viena, în 1784, Tipografia Kiirzbock, Alese fabule, acum întîi pre limba rumânească înturnate de Nicolae Oţălea, pentru care a fost considerat primul fabulist al Banatului şi al literaturii române. Volumul său a fost editat de Mircea Popa cu textul original în facsimile, 1985. N.A. Ursu afirmă că acest volum conţine traduceri, probabil din limba germană. Avînd în vedere precizarea traducătorului din prefaţă: „Eu alta întru această carte nu am făcut, numai ce o am înturnat în rumânie, şi la fiiştecarefabulă, din gios, o învăţătură scurtă am adăugat", precum şi unele particularităţi lingvistice şi stilistice ale textului, considerăm că nu sînt suficiente argumentele invocate de editor pentru a-i atribui lui N. Oţălea şi calitatea de autor al acestei antologii. Sursele semnalate de editor au putut fi folosite de 78 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima autorul unei antologii încă neidentificate, pe care N. Oţălea doar a tradus-o (Ursu, împrumutul, 2004, p. 21, nota 18). Florin Faifer remarcă plaja întinsă de preluări, de la anticii Esop, Fedru, la mitologie şi la povestiri contemporane „cu tîlc", şi observă că Oţălea adaugă cîte o pildă la sfîrşitul fiecărui text. Bibliografie Nicolae Oţălea, Alese fabule, Beci [Viena], 1784, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Cluj- Napoca, 1985, cu textul original reprodus în facsimile. Florin Faifer, Oţelea, Nicolae, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a îl-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. Constantin Vîrnav (sfîrşitul sec. XVIII) Este descendent al unei familii boiereşti moldovene, atestată din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Era al treilea fiu din căsătoria lui Ştefan, care era postelnic la 1714, şi Ileana, fiica logofătului Nicolae Buhuş, mare logofăt al Moldovei în 1757. Constantin era cămăraş pe la 1788, biv-vel medelnicer în 1792. A tradus lucrarea lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, după versiunea greacă a lui Malakis Giakoumis Kastrisios cu titlul na'vyvia Trjg (pavxaolaQ, Veneţia, 1711. Traducerea românească în două tomuri, intitulată Zăbava fandasiei, s-a păstrat în mai multe copii manuscrise parţiale, cea mai veche dată cunoscută fiind din anul 1788 (v. 1782, Zăbava fandasiei). /V In deschiderea ms. 1793 BAR, autograf al lui Vîrnav care conţine o parte a lucrării, cărturarul include o lungă notă Cătră iubitoriul de învăţătură cetitor. Această însemnare amplă relevă un om de carte, cu gust şi interes pentru lectură, dar şi cu talent literar: ...aflînd această cărticică în limba grecească care adeverează de la sineş că este facere a oarecăruia pre ales dintre boierii Veneţiei, anume Franghisc Lavredan, întîi alcătuită pe limba italinească, iar de pe aceea tălmăcită pe limba grecească de oarecarele neguţitor, Malachie Castrisie, şi îndulcindu-se simţirele cugetului mieu de buna limbuţie şi ritorie a acestui prea ales gînd a Italiei, Franghisc Lavredan, zic, nevoitu-m-am a o tălmăci de pe limba grecească pe a noastră limbă moldovenească spre înţelegerea celor mai mulţi, avînd spre această lucrare şi osteneală îndemnător şi pe un frate şi prieten cunoscut în vremea cînd, mai ales, din cărticica aceasta se afla şi tălmăcite zece capete mai din nainte, de oarecarele dascal. Şi într-acest chip acum, tălmăcind eu şi acele doao capete rămase, împreună cu cele de la sfîrşit istorioare în scurt a acestor doaosprezece capete împreună, le-am şi scris nu cu puţină Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 79 osteneală şi le-am adus la sevîrşit, după cum se văd într-acest tom, pentru ca să las la pomenirea urmaşilor vreo aducere aminte a ostenelelor mele (cf. Ştrempel II, p. 62). Se observă, de asemenea, grija cărturarului de a oferi informaţii filologice complete privitoare la original, intermediar şi la propria contribuţie. Singurul lucru pe care îl omite, dintr-un motiv necunoscut, este identitatea dascălului care a efectuat primele zece capitole ale traducerii şi care a fost identificat de N.A. Ursu drept Toma Dimitriu. Manuscrisul ms. 1793 BAR, care conţine ultimele două capitole din partea întîi, traduse de Vîrnav pentru a completa prima parte, are iscălitura ilizibilă, putîndu-se reţine doar Constantin V... Lipseşte şi data efectuării traducerii; reţinem că manuscrisul este autograful traducătorului. Numele traducătorului poate fi refăcut după ms. 433 BAR din anul 1788, în care copistul Grigore Hudici precizează traducătorul părţii a doua, Constantin Vîrnav. Dacă partea a doua a fost copiată în anul 1788, putem presupune că prima parte a fost terminată de Constantin Vîrnav anterior acestui an. Bibliografie Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, EA, Bucureşti, 1971, p. 244. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în RITL, XXII, 1973, nr. 2, p. 278. Stănuţa Creţu, Vîrnav, Constantin, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II, p. 349, nota 3. N.A. Ursu, Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la Mitropolia din Iaşi, în AHA XXXVI, 1999, pp. 7-24, reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 194-195. Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760, Cigmău, Hunedoara - 24 august 1820, Lvov) A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău. A făcut studiile elementare la Cigmău şi a urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) şi între 1777 şi 1779 cursurile Facultăţii de Filosofie din Viena, apoi ale Facultăţii de Teologie (1780-1783), ca bursier al Colegiului „Sf. Barbara". Obţine titlul de doctor în filosofie. Dobîndeşte o solidă cultură umanistă, învaţă limba latină, limba greacă şi limbile germană, franceză, italiană, polonă. în timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior şi pe Gheorghe Şincai, fiind atras de convingerile iluministe ale acestora. 80 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima A fost profesor la seminarul de la Blaj (1787), dar a intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob şi a renunţat la intenţia de a fi hirotonisit ca preot, exilîndu-se pentru restul vieţii la Lvov (Lemberg), unde a obţinut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. în 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcţie pe care o deţine tot restul vieţii. în afară de scrierile artistice, a lăsat un număr important de scrieri lingvistice, istorice, traduceri juridice, administrative, pedagogice. A tradus, fără a o termina, drama Temistocle a lui Metastasio. Scrieri literare originale: - Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, 1800-1812 prima epopee în limba română (ms. 2634 BAR), publicată de Theodor Codrescu la 1875 şi 1877 (în întregime); - Poemul satiric Trei viteji, rămas neterminat, valorifică motive din Don Quijote de Cervantes. Scrieri lingvistice: - Temeiurile gramaticii româneşti (mss. 2425-2426 BAR); - Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (ms. 2427 BAR); manuscrisul mai cuprinde şi Teoria ortografiei româneşti cu slove latineşti, ciorna unei scrisori ample (ff. 44r-51v); - Fundamenta grammatices linguae romaenicae seu ita dictae valachicae (ms. 5200 BAR), 1812; - Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc, patru volume (mss. 3728-3731 BAR). Scrieri de istorie: - De originibus populorum Transylvaniae commentatiuncula cum observationis historico-criticis; - Kurzgefasste Bemerkungen iiber Bukovina. Scrieri juridice (traduse sau revizuite de Budai-Deleanu): - Rînduiala judecătorească de obşte, Viena, 1787 (revizor); - Pravila de obşte asupra faptelor răle şi a pedepsirii lor, Viena, 1788; - Carte de pravilă ce cuprinde legele asupra faptelor răle părţile I-II, Cernăuţi, 1807; - Cartea legilor, pravililor de obşte pîrgăreşti, trei volume, traducere de transla- torul Toma Moldovan, revizuită de Ion Budai-Deleanu, Cernăuţi, 1812. N.A. Ursu (p. 305) a stabilit că următoarele patru texte publicate la Viena în anii 1786-1787 ar putea fi unele dintre patentele şi normaliile încredinţate lui spre traducere în anul 1785: - [Rînduială pentru ţăranii din Bucovina], Viena, 1786, text german-român, pe două coloane, 11 pag. Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 81 - [Orînduială pentru pădurile din Bucovina], Viena, 1786, text german-român, pe două coloane, 76 de pag. - [Rînduială pentru vînătoare], Viena, 1786, text german-român, pe două coloane, 20 de pag. - [Instrucţii privitoare la paşapoarte şi la emigraţia din Bucovina], Viena, 1787, numai textul românesc. Foi volante traduse: - învăţătură păntru sămănătorii de tabac din Bucovina, tradusă probabil din limba germană, Lvov, [1793?]; - învăţătură despre sămănare inului pentru Bohemia, Moravia şi Silezia, Liov, 1804; - Pentru ferirea multor prici între morari şi măcinători, Liov, 1814, text germano- român. Scrieri de pedagogie: - Carte trebuincioasă pentru dăscălii şcoalelor de jos româneşti neunite în chesaro- crăieştile ţări de moştenire, text în limbile română şi germană, două volume, traducere de I. Budai-Deleanu, revăzută de un bucovinean, probabil Vasile Balş, Viena, 1785. Beletristică: - Mestastasio, [Temistocle], traducere fragmentară în ms. 2427 BAR, ff. 32r-41r. Cîteva excerpte au fost publicate de R. Ortiz într-o transcriere influenţată de ortografia etimologizantă a textului, pe care le-a comparat cu fragmentele corespunzătoare din Metastasio (pp. 265-287). Fragmentul din drama Temistocle a fost publicat în antologia lui Florea Fugariu (pp. 150-160; a mai fost editat integral, în transcriere interpretativă, de Claudia Dimiu (Ion Budai Deleanu traducînd din Metastasio. Excerptum ex opere manuscripto Temistoclu, în „Manuscriptum", X, 1979, nr. 4, pp. 112-120). Ultima editare a piesei datează din anul 2011, autori Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel (v. 1812, Temistocle). I-a fost atribuită în mod greşit traducerea Menegmii sau fraţii cei de gemine din ms. 2428 BAR a piesei lui Jean-Frangois Regnard, Les Menechmes ou Ies jumeaux, care îi aparţine de fapt lui Alecu Beldiman. Ion Budai-Deleanu a beneficiat de editarea întregii sale opere, în anul 2011, într-o ediţie diplomatică, alcătuită de doi reputaţi filologi români Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel, cu un Studiu introductiv de Eugen Simion. Bibliografie Ioan Ana, Ion Budai Deleanu, în Istoria literaturii române, EA, II, Bucureşti, 1968, pp. 66-88. Ion Budai-Deleanu, Opere: Ţiganiada, Trei viteji, Scrieri lingvistice, Scrieri istorice, Traduceri, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii, glosar şi repere critice de Gheorghe 82 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Chivu şi Eugen Pavel, studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2011. Ion Gheţie, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, EA, Bucureşti, 1966. Alexandru Teodorescu, Budai-Deleanu, Ion, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002. pp. 303-323. Alexandru (Alecu) Beldiman (1760, Huşi sau Iaşi - 6 ianuarie 1826, Iaşi?) Tatăl său, marele vornic Gheorghe Beldiman, se trăgea dintr-o veche familie boierească din Moldova, prestigioasă şi influentă, atestată încă din timpul lui Alexandru cel Bun (la 1413) şi al lui Petru Rareş, mai cunoscuţi fiind ulterior marele vornic Gligorie şi Nichifor (sec. XVII). Urmaşii lui Alecu au avut un rol important în viaţa politică a ţării, în secolul al XlX-lea, un Beldiman făcînd parte din partida unionistă a Moldovei (cf. Lecca, Iorga). Alecu este unul dintre cei trei fii pe care i-a avut Gheorghe Beldiman din a doua căsătorie cu Măriuţa, rudă cu Enache Kogălniceanu şi cu poetul Costache Conachi. A intrat în administraţia Moldovei în 1785, ca simplu ceauş, ajungînd la rangul de mare vornic. A compus scrieri în versuri şi a tradus numeroase lucrări din literatura occiden- tală, din limbile franceză şi neogreacă, din Metastasio, Homer, Florian, Gessner, Voltaire, Abatele Prevost ş.a., tipărind pe unele din ele. A murit în 1826 „cu condeiul în mînă", cum aprecia un contemporan în „Curierul Românesc" din 1830 (nr. 79). A Intr-un articol din 1898, Tanoviceanu, care face un inventar al traducerilor boierului moldovean pe care le cunoştea atunci, consideră că Alecu Beldiman a trudit la traducerile sale cu un scop patriotic bine definit în scrisoarea cu semnificaţie de testament cultural adresată fiului său, Vasile, în mai 1825 (p. 175): Primeşte, iubitul meu fiu, Vasilie, aceasta jertfa care fac pentru tine, cu toată slăbăciunea vîrstii întru care mă aflu, purtînd în spinarea me sarcina de 65 de ani a vieţii. îndeletnicindu-te întru cetire, ca să te luminezi, să aibi ştiinţa de patria ta, de începuturile ei, de ocîrmuitorii ce au ocîrmuit-o, de patrioţii ce au strălucit întru credinţa patriei, întru rîvna a-i sluji şi întru lucrările şi vredniciile lor, lăsînd după ei numele cel nemuritor. Ia pildă de la ei, vrînd a te arăta vrednic patriot şi a face cinste neamului tău, căci aceasta îmi pare că voi sîmţi-o şi în mormîntul mieu (text reprodus în prefaţa Letopiseţelor Moldovei). Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 83 Versuri originale: - Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii întîmplari după răzvrătirea grecilor 1821, tipărită prima oară de Alecu Balica, în 1861, sub titlul Eterie sau Jalnicile scene prilejite în Moldavia din răzvrătirile grecilor; - Stihurile făcute la Tazlău (1824), meditaţii şi poezii de dragoste; - Un acrostih din 1801, adăugat la sfîrşitul Tragodiei lui Sapor, tradusă de el în 1801. Traduceri tipărite: - Salomon Gessner, Der Tod Abels, Ziirich, 1758, republicată în 1759, tradusă în franceză de Michael Huber şi Anne-Robert Jacques Turgot cu titlul La mort d'Abel, Paris, 1760, republicată. Traducerea românească, după limba vehicu- lară neogreacă, se intitulează Moartea lui Avei, prefaţă de Zaharia Carcalechi, Buda, 1818 (v. 1818, Moartea lui Abel). - Georg Christian Albrecht Riickert, Der Feldbau chemisch untersucht um ihn zu seiner letzten Vollkommenheit zu erheben, Erlangen, 1789-1790, tradusă în greacă de Dimitrie Samurcaş, Iaşi, 1818. Traducerea românească, învăţătură sau Povăţuire pentru facerea pînii..., Iaşi, 1818, a fost republicată în 1829 (v. 1818, Culturile de cîmp). - Voltaire, Oreste, Paris, 1750, republicată. Traducerea românească are titlul Tragodia lui Orest, Buda, 1820 (v. 1820, Oreste). - Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome. Traducerea românească, Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, a apărut cu prefaţa traducătorului, Iaşi, 1820. Versiunea tipărită a fost precedată de o alta din 1794, Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului, care a circulat în manuscris: ms. 7-22 BNaR (două volume), ms. 3192 BAR, ms. 4251 BAR, ms. 3621 BAR, ms. 1580 BAR şi ms. 2887 BAR, ms. 112 Biblioteca „V.A. Urechia", Galaţi, ms. 4229 BAR (v. 1796, Numa Pompilius). Traduceri rămase în manuscris: - Metastasio, AchiUe in Sciro. Traducerea românească, din 1783, Ahileu la ostrovul Şirului, s-a realizat dintr-un intermediar neogrec manuscris şi se găseşte în ms. 1818 BAR; alte copii ms. 306 BAR, ms. 4747 BAR nedatate (v. 1783, Ahile la Skyros). - Vincent Voiture şi Antoine Des Barres, L'histoire d'Alcidalis et de Zelide, Paris, 1677, republicată. Traducerea românească din 1783 se intitulează Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei şi se găseşte în cîteva copii manuscrise: ms. 343 BAR, ms. 5545 BAR, ms. 3583 BAR, ms. 4246 BAR, ff. lr-76v, ms. 2337 BAR (fost ms. Gaster 175), ms. 1809 ANR Iaşi şi ms. VI-259, BCU Iaşi (v. 1783, Alcidalis şi Zelida). 84 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Pietro Metastasio, Poesie del signor abate Pietro Metastasio, Torino, 1757 (14 volume); primele două volume traduse în greacă sînt publicate la Veneţia în 1779 (două volume). Traducerea românească, [Teatru], conţine două piese din volumul II, care se păstrează în ms. 181 BAR din 1784, autograful traducătorului: - La clemenza di Tito, cu titlul Milosîrdia lui Tit, dramă în trei acte, ff. lr-43r; - Siroe, cu titlul Hosrois, al doile împărat a Persăi, dramă în trei acte, ff. 44r-83v (v. 1784, Teatrul lui Metastasio). - Christoph Heinrich Korn, Die Auslahder in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, Ulm, 1770, tradusă în franceză., de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm 1770. Traducerea românească, din franceză, Istorie lui Târlo şi a prietenilor lui a avut o primă versiune în 1786: ms. 25 BAR, ms. V-4 BCU Iaşi, în ms. 1055 BAR, ff. 56v-99v, ms. III-27 BCU Iaşi, ms. 4159 BAR, ms. inv. 3891 BNaR şi o a doua versiune, revăzută, în 1823: ms. 428 BAR (volumul I) şi ms. 429 BAR (volumul II), autografe, ms. 2653 BAR, ms. 42 Biblioteca Mitropoliei din Iaşi (v. 1786, Istoria lui Târlo). - Eustathios / Eumathios Makremvolitis, Tâ-xa^Topivriv xai 'Yopiviav, sec. XII, publicat în ediţie bilingvă greco-latină, Paris, 1618, a fost prelucrat în franceză de Pierre-Frangois Godard de Beauchamps cu titlul Les Amours d'Ismene et d'Ismenias, Paris, 1729, republicat. Traducerea românească, din franceză, intitulată Amoriul şi întîmplările lui Isminie şi a Isminiii se găseşte în ms. II-69 BCU Iaşi din 1789 şi în ms. 4807 BnaR, ms. 4246 BAR (v. 178 9, Ismin şi Ismenia). - Jean-Frangois Regnard, Sapor, Paris, 1731, republicată. Traducerea românească, Tragodia lui Sapor, se găseşte în numeroase copii manuscrise: ms. 3106 BAR, autograful traducătorului, şi ms. 2655 BAR, în ms. 1603 BAR, ff. 68v-77, ms. 1603 BAR, în ms. 4463 BAR, ff. lv-46v, în ms. 3696 BAR, ff. lr-42r, ms. 1443 BAR, în ms. 2739 BAR, ff. 29r-53r, în ms. 3571 BAR, ff. lr-36r, ms. 2339 BAR, ms. 531 BAR, ms. 2675 BAR, ms. 2659 BAR, ms. 1703 BAR, ms. 1704 BAR (v. 1801, Sapor). - Mary Charlton, Ammorvin and Zallida: A Novei, două volume, Londra, 1798, tradus în franceză cu titlul Ammorvin et Zallida. Roman Chinois, Paris, 1798. Traducerea românească, din franceză, din 1802, intitulată Amorven şi Zalida, romanţ chinezesc, se găseşte în ms. inv. 11521 BNaR, copie integrală, şi ms. 1224 BAR, numai volumul II (v. 1802, Amorven şi Zalida). Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 85 - Jean-Frangois Regnard, Les Menechmes, ou Les Jumeaux, Paris, 1709, republi- cată. Traducerea românească, intitulată Menegmii sau Fraţii cei de gemine, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: ms. 5312 BAR, autograful traducătorului, ms. 2428 BAR, ms. 2428 BAR (greşit atribuit lui Budai Deleanu) şi ms. 2657 BAR(v. 180 3, Menecmii). - Frangois Guillaume Ducray-Duminil, Alexis ou La maisonnette dans les bois, Grenoble, 1789, republicat. Traducerea românească, intitulată Alexie sau Căsuţa din codru, s-a păstrat în numeroase manuscrise, inclusiv autograful traducă- torului: ms. 1781 BAR, ms. 2758 BAR, ms. 31 BAR, ms. 32 BAR, în ms. 3330 BAR, ff. 2r-166r, ms. 572 BAR, ms. 33 BAR, ms. 3393 BAR, ms. 1717 BAR, ms. 1540 BAR, ms. 3017 BAR, ms. 4137 BAR, ms. 5659 BAR, ms. 1709 BAR (v. 1806, Alexis sau Căsuţa din pădure). - Louis d'Ussieux, Raymond et Mariane, nouvelle portugaise din Le Decameron frangais, în două volume, 1772-1774, volumul al doilea, nuvela VIII. Tradu- cerea românească, Istorie lui Raimond şi a Marinei amorezaţi, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: ms. 445 BAR, ff. 3r-48r, ms. 1226 BAR, ms. 1824 BAR, în ms. 3592 BAR, ff. 180r-223v (v. 1808, Raimond şi Mariana). - Antoine Frangois Prevost d'Exiles, L'Histoire du chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut, Amsterdarm, 1753, republicată. Traducerea românească, intitulată Istorie cavalieriului De Grie şi a iubiţii sale Manon Lesco, s-a păstrat în două copii manuscrise: ms. 193 BAR şi ms. 1347 BAR (v. 1815, Manon Lescaut). - Hyacinthe Dorvo, Elisabeth, ou, Les exiles en Syberie, Paris, 1806, melodramă după romanul doamnei de Cottin, Elisabeth ou les Exiles de Siberie. Traducerea romînească, intitulată Elisaveta sau Cei surghiuniţi în Siberia, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise, două fiind autograful traducătorului: ms. 538 BAR, ms. 437 BAR, ms. 5886 BAR, ms. 5704 BAR (v. 1815, Elisabeta sau Exilaţii în Siberia). - William Coxe, Travels into Poland, Russia, Sweden and Danmark, trei volume, Londra 1784, tradusă în franceză de Paul Henri Mallet, Voyage en Pologne, Russie, Suede, Danemarck, Geneva, 1786. Versiunea românească a Călătoriei lui Cox include doar relatările de călătorie în Polonia şi Rusia şi s-a păstrat într-o variantă autografă a traducătorului, în două tomuri: ms. 28 BAR şi ms. 29 BAR, şi într-o copie integrală: ms. 5681 BAR (v. 1824, Călătorii). - Jean-Franţois Regnard, La Provengale, Paris, 1731, republicată. Traducerea românească, Istoria lui Zelmis şi a Elvirei, s-a păstrat în două copii manuscrise de la începutul sec. XIX: ms. 5459 BAR şi ms. 2662 BAR (v. începutul sec. XIX, Provensala). 86 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Homer, Odiseea, după o versiune franceză în proză, încă neidentificată, ms. 2600 BAR, ms. 2782-2784 BAR şi ms. rom. 27 de la biblioteca Muzeului Bruckenthal din Sibiu; - Autor neidentificat, original neidentificat, Iscoditoriul lucrurilor omineşti, în ms. 1682 BAR, copie din 1834 după protograf. - alte traduceri ale lui Alecu Beldiman se află în inv. 11521 BNaR, copii din 1804. I-a fost atribuită greşit traducerea piesei Artaxerx de Pietro Metastasio după textul din primul volum al ediţiei greceşti de la 1779, traducere aflată în ms. 445 BAR, ff. 49r-90v, copie din anul 1807. 5 N.A. Ursu a analizat din punct de vedere lingvistic şi filologic traducerile cunoscute ale lui Alecu Beldiman şi, în urma cercetării lingvistice contrastive, a atribuit boierului moldovean traducerile Ahileu la ostrovul Şirului, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, Amoriul şi întmplările lui Isminie şi a Ismeniei (v. Contribuţii...). Bibliografie Alexandru Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în Studii italiene, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 123-145. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIlI-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II, pp. 77-86. Dan Mănucă, Beldiman, Alexandru (Alecu), în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, C. Sfetea, Bucureşti, 1916, passim. Al. Piru, Identificări, în LL, IV, 1960, pp. 303-304. Al. Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964, pp. 218-228. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în LR XXXV, 1986, nr. 2, pp. 116-126, reprodus în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 243-261. Iordache (Gheorghe) Slătineanu (post 1764 - 4 februarie 1822, Braşov) Iordache (Gheorghe) Slătineanu este descendentul unei mari familii de boieri munteni care, la începuturile secolului al XVIII-lea, deţineau funcţii importante în ierarhia feudală a Ţării Româneşti. Se trage din ramura lui Ene Slătineanu, căsătorit cu Stanca Leurdeanu, care a avut doi fii: Ion şi Radu. Este primul fiu al marelui vornic Radu Slătineanu şi al Sultanei Creţulescu, iar data naşterii lui Iordache, încă necunoscută, poate fi plasată după 1764, anul căsătoriei părinţilor săi. A urmat, împreună cu fratele său, Scarlat, cursurile Academiei Domneşti din Bucureşti, unde îl Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 87 entuziasmează frumuseţea limbii greceşti; în anul 1789, fiind elev, participă cu o poezie la alcătuirea unui volum de versuri encomiastice greceşti intitulat Faptele vitejeşti ale lui Mavrogheni. De remarcat buna cunoaştere a limbilor neogreacă şi latină, învăţate în Academia Domnească, şi a limbilor italiană şi franceză, studiate probabil cu institutori particulari. Parcurge cursus honorum şi ajunge în Divanul Domnesc al Ţării Româneşti, fiind, pe rînd, vel paharnic, vel logofăt, vel vornic, caimacam. Se bucură de încredere din partea domnilor Ţării Româneşti, Ioan Caragea şi Alexandru Suţu, într-atît încît Divanul avea loc într-o sală din casa Slătineanu, încăperea comunicînd cu palatul domnesc. De asemenea, a pus la dispoziţie o sală pentru spectacolele teatrale organizate de domniţa Ralu Caragea, în timpul domniei lui Ioan Caragea, sprijinind alături de alţi boieri tineri primele manifestări ale teatrului grecesc din Bucureşti. Este cunoscută atitudinea lui favorabilă faţă de acţiunile lui Tudor Vladimirescu; împreună cu alţi membri ai Divanului Domnesc, care aparţineau partidei naţionale, printre care şi Scarlat Grădişteanu, l-au întîmpinat pe Tudor la intrarea în Bucureşti, primindu-1 în Divan. După înfrîngerea revoluţiei lui Tudor şi intrarea în ţară a oştilor turceşti, Slătineanu este silit să se refugieze la Braşov, în luna mai 1821, de teama represaliilor, alături de alţi boieri şi înalţi prelaţi. Acolo se îmbolnăveşte grav şi, simţindu-şi sfîrşitul aproape, îşi scrie testamentul, care s-a păstrat pînă astăzi, în prezenţa mitropolitului Dionisie şi a altor mari boieri care erau atunci la Braşov. In ms. 322 BAR, f. 21 lv, se face precizarea că Gheorghe Slătineanu vel dvomic şi-au dat obştescul sfîrşit la 4 fevruarie 1822, probabil înainte de împlinirea vîrstei de cincizeci de ani (avem în vedere că în 1789 era încă elev la Şcoala Domnească). în afară de meritele de traducător, Iordache Slătineanu rămîne important în istoria culturală şi pentru rolul său în dezvoltarea învăţămîntului în limba română, în dezvoltarea presei şi a teatrului românesc. De pildă, în 1810 se numără printre membrii fondatori şi preşedinte al Societăţii literare greco-dacice din Bucureşti, cu idei şi scopuri iluministe programatice, înfiinţează, în 1811, şi o revistă AoyioC, EpprjC,, în care îşi propune să publice opere originale sau traduceri cu specific literar sau ştiinţific, mai ales pentru uzul elevilor; în anul 1817, în calitate de efor al şcolilor, a sprijinit reorganizarea Academiei Domneşti din Ţara Românească, iniţiată de domnul Ioan Caragea (cf. A. Camariano, E. Grigoriu). Traducerile lui Slătineanu, realizate prin intermediar grecesc, s-au păstrat în tipărituri sau manuscrise: - Pietro Metastasio, AchiUe in Sciro, tradusă din greceşte cu titlul Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797, pp. 1-96 (v. 1783, Ahile la Skyros). 88 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Jean-Pierre Claris de Florian, Sophronime, Nouvelle grecque, tradusă din greceşte cu titlul Istoria lui Sofronim. Greaca noao în volumul Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797, pp. 97-120 (v. 1797, Sofronim, nuvelă grecească). - Pietro Metastasio, Poesie del signor abate Pietro Metastasio, Torino, 1757 (14 volume); primele două volume traduse în greacă sînt publicate la Veneţia în 1779 (2 volume). Traducerea românească, Dintr-ale lui Metastasie, corespun- zătoare volumului II din intermediarul grec, se păstrează în ms. 3454 BAR, c. 1800, autograful traducătorului, şi cuprinde: - La clemenza di Pito, cu titlul Milostivirea lui Tit; - Siroe, cu titlul Siroiu; , - Catone in Utica, cu titlul Caton (v. 1784, Teatrul lui Metastasio). Privind din perspectiva preocupărilor lui Iordache Slătineanu şi a preferinţei sale pentru teatrul lui Metastasio, Eugenia Dima a studiat ms. 3454 BAR şi a demonstrat, în 1982, paternitatea lui Slătineanu asupra acestuia, prin compararea trăsăturilor lingvistice ale manuscrisului cu cele ale volumului Ahilefs la Schiro. Argumentele culturale şi lingvistice (în mod special terminologia teatrală) au fost susţinute de identitatea grafiei chirilice din ms. 3454 cu cea din testamentul olograf al lui Slătineanu. Deoarece nu mai reluăm demonstraţia paternităţii lui Slătineanu asupra celor trei piese din ms. 3454 BAR, prezentăm caracteristici fonetice, morfologice, lexicale, sintactice ale tuturor traducerilor cunoscute sau atribuite lui, din care rezultă similitudinea trăsăturilor lingvistice din textele comparate: Trăsături specifice graiurilor sudice Traducerile lui Slătineanu prezintă caracteristicile limbii literare din Muntenia de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Numărul relativ mare de fonetisme regionale atestă influenţa aspectului vorbit al limbii în scrierile laice din aceasta perioadă. Fonetică - afereza lui h în aide şi aideţi SM 44, 63, 82, SF 117, MT llv, MS 27V, MC 54v, 79v, 84r, 84v; - proteza lui h, în hrăpi SM 11, 46, MT 2r, 3r, MS 52v, hrăpire SM 94; - d dur: a dăpărta SM 28, SF 113, dăsfătări SM VII, SF 103, dăstul SM 15, 32, dodatâ SM 48, SF 110, dasupra SF 112, dăfâima MS 36v, după „de pe" MT 14v, 25v, dupe MT 3V, 21v. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival; (el) este al tău SM 65, semn al dragostii SF 120, semn al frumuseţii SF 120, prieten al aristocraţiei MC 59r, oşti ale lui MC 59r, apărător al chesariului MC 59v; Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 89 - identitatea formei de indicativ prezent persoana a treia singular cu persoana a treia plural: ei petrece SM II; aude urechile MS 51r, îl duce strejarii MS 43v, poduri de merge MC 69v, sudori [...\mă trece MT 24r, este [...] semne MC 60r; - preferinţa pentru perfectul simplu: auziş SM 14, 78, dedeşi SM 41, 56,făcuş SM 82, oftaşi SM 33, râhdaş SM 33, văzuş SM 14, ziseş SM 10, 61, dede SM 41, dete MS 36r, putu MS 57v; - forme de viitor: oi fi SM 64, oi duce SM 61, oi să fac SM 12, oi cerca SM 19, mi-i porunci SM 20, d-ei lipsi SM 46, te-i ivi SM 53, m-o cunoaşte SM 12, o şedea SM 9, om face SM 7, te-or dovedi SM 6, o să ceie MC 60v, o să iasă MT 21v, o credea MT 29r. Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - ă păstrat: mulţămi SF 103, MT 8V, MC 67r, mulţămită SM 92, SF 109, mulţămitori SM 57, 92, SF 101, nemulţămire MT 12r, nemulţămit MT llr, MS 51v, nemulţămitori MT 4r, 22v, MS 37v, MC 60v; - e păstrat: nemeri SM 24, 34, nemerit SM 29, neşte SM 89, MT 30r, a ceti SF 99; - menţinerea hiatului i-i: priimi SM 42, SF 119, MT 5V, 9r, MS 44r, 49r, MC 59r, 72r, 80r, priimire SM 57, MT 3V, nepriimire MC, 61r; - iotacizare: - t iotacizat: (eu) poci SM 4, 7, 44, 68, 89, SF 117, MT 2r, 12v, 14r, 24r, MS 33v, 41v, 45v, 53v, MC 66v, 72v, să poci SF 99, MS 32r, MC 65v, 67V; scot SM 58r, simţ SM 44, 47, 77, 93, SF 117, MS 41r, 52v, să despartă MT 4V, 13r, 14r, să înghită MT 12v, să scoată MS 36r, 40r, să simţ MS 36r, MC 63r, să trimiţ MS 54v; - d iotacizat: aprinz MT 12v, caz MT 28r, crez MT 4r, llr, MC 64v, pierz SM 6, MT 8r, MS 55r, văz SM 44, 91, SF 105, MT 2V, MS 38r, MC 60r, să ascunz SM 59, 64, 91, MS 37r, să auz SM 6, să piarză SM V, să sloboază SM 36, să vază SF 105,106,111; - n iotacizat: rămîi SM 80, spui SM 11, supui SM 95, MS 47r, ţiu MS 32v, viu MT 82r, MC 62v, să pui SM 63, să spui SM 17, puind SM VI, MT 5r, ţiind MC 86v, viind MC 63r; - r iotacizat: cei SM 77, 80, 92, să ceie SM V, MC 60v, să paie SM 15, MT 2V, MC, 67V. - păstrarea lui ş: deşchide SM 22, 66, SF 117, MT 12v, 25r, MS 57v, MC 69r, 71r, 85v, dăşchis SF 117. Morfologie - forme de plural: comoarele SF 104, flăcări SM 30, SF 114, greşale MT 29r, MS 48r, 78r, greşalile SM 44, idoalele SF 104, 105, izbîndele SM 70, obizi MT 20r, odihne MT 23v, spăimi SM 44, trebi MS 41r, trude SM 2, MT 9V, MS 58v); 90 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - forme de genitiv-dativ: dragostii MT 4V, 5V, 10v, MC 78r, şcoalii SM 45, zilii MC 86r; - vocativul în -e la substantive masculine: Nearhe SM 9, 44, 65, 87, Arase MS 53r, Catone MC 83v, Tite M 10r; - articularea numelor proprii: Arasul MS 55v, Laodichea MS 34v, Verenichea MT 2r; - u devine articol în urma dispariţiei articolului enclitic -l: ajutoru SM 80, doritu MT 28r, gîndu SF 105, idolu SF 110, împăratu SM 73, 86, MS 50v, lucru MS 55v, necazu SM 66, obrazu SF 115, podu SM 82, sărmanu MC 27V, sufletu SM 47, SF 103, MS 37v; - identitatea formelor la persoanele a treia singular şi plural la imperfectul indicativ: (el, ei) curgea SF 111, dormea SF 111, lipsea SF 100, ostenea SM 62, a spînzura SF 111, să supunea MC 59r, şedea SF 105, umbrea SF 111; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: (el, ei) au ajuns SM VI, au făcut SM 62, SF 102, au murit SF 100, s-au pedepsit SM 91, au sosit SF 111, s-au dus MC 63v, au fost MC 77v, au lăsat MS 31r, s-au născut MT 6r, au priimit MC 59r, au rămas MT 6V, au vrut MS 31r; - lipsa conjuncţiei-morfem să la conjunctivul prezent persoana a treia, între- buinţat cu valoare de imperativ: aibă MS 64, MC 72v, fie SM 87, MC 67. Lexic - capişte SF 118, MT 5r, carte „scrisoare" SF 106, MT 23r, 26v, MS 37v, 38r, MC 71r, cerca SM 46, SF 112, MT 4r, 12r, 28r, MS 53v, MC 73r, 79v, ibovnic SM VIII, 10, SF 119, 120, MT lv, 7V, MS 31r, MC 59v, 65v, 81r, libov SM 2, MC 73v, 77r, a nebuni SM 32, 68, MT 10r, 28r MC 65r, 66r, necuvînt MC, 72r, neputernic SM 95, MC 60r, pizmă SM 90, pizmătareţ SM 75, 76, MT 3V, MS 42v, vîrtos „cumplit; neînduplecat" SM 83, MS 4, a zăticni SM 4, MT 9V, 12v, 18r, MS 33r, 52r, MC 67v, 69v, 80r. Inovaţii Fonetică - ă > u: mulţumi SF 99, 105, 117, MT 6r, 25r, 28v, MS 42v, 49v, 54v, MC 62r, mulţumit MT 9V, MS 34v, MC 62v, mulţumită SF 119; formele noi alternează cu forme vechi, de tipul mulţămi. - ă > o: norod SF 109, MT 26v, MS 46r, 54v, noroc MS 36v, 57r, MC 61r, norocire MT 5V, MS 32r, MC 73v; - e (i) sincopat: drept SM 15, 93, 95, MT 2r, 5r, dreptate SM 31, 88, MS 43r; - î>u: a umbla SM V, MT 24r, MS 37V, a umple SM 1, 72, 74, MS 50v. Lexic Deşi traduce din neogreacă, Slătineanu utilizează puţine cuvinte din această limbă, de altfel cu circulaţie mare în epocă; neologismele de origine latino-romanică Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 91 dovedesc simţul lingvistic al cărturarului, fiind acomodate într-o formă care a pătruns în limba literară modernă. - împrumuturi din neogreacă: a agonisi SF 106, a catadexi MT 2V, a chivernisi MT 6r, 18r, cort MC 74v, criticească „din Creta" SF 107, 109, diadoh MS 32r, 32v, 48r, diată SF 102, elinida SMI, evmenie SF 99, ipochimen MT 14r, ipolipsis MS 41r. - neologisme de provenienţă latino-romanică: abate SM I, amor SM IV, VII, 33, 46,50, 82,94, SF 112, MC 60v, bastoane MT 28v, colonie SF 102, cordelă MT 17r cu pl. cordele MT 2r, curtezeani SM 90, die „zeu" MT 5r, generoz SM 40,41, persoană MT 8r, MC 67r. Pentru terminologia teatrală, se întîlnesc aceiaşi termeni sau calcuri în volumul tipărit şi în manuscris; Slătineanu utilizează calcuri care nu se regăsesc la alţi scriitori, precum: - perdea, 1. „scenă; parte a unui act dramatic", MS 1, 85, MT 2r, 12r, 15r, 21r, MC 60r; 2. „cortină" SM 32,52, MT 11, MS 57v; - horă are sensul de „cor antic" SM 2, 3,49, MS 58v; - pentru indicaţia scenică avînd sensul „pleacă, iese din scenă" este folosit verbul a fugi, după model neogrec. - alte calcuri: pricină „intrigă a unei piese de teatru", faptă „act", obraz „personaj" (cf. Despina Ursu, Gabriela Haja). Din punct de vedere lingvistic, traducerile lui Slătineanu reflecă limba unui cărturar educat, cunoscător a mai multe limbi străine, dar care utilizează şi elemente de limbă veche, populară sau din graiurile sudice (cf. Dima-Dima, pp. 255-262). Iordache Slătineanu a mai tradus, tot din Metastasio, dar din limba italiană în neogreacă, piesa Demetrio (Iorga, Relaţii..., p. 96). Lista siglelor MC = Metastasio, Caton în ms. 3454 BAR (ff. 59r-86v); manuscris autograf; MS = Metastasio, Siroiu în ms. 3454 BAR (ff. 31r-58r); manuscris autograf; MT = Metastasio, Milostivirea lui Tit în ms. 3454 BAR (ff. lr-30r); manuscris autograf; SF = Florian, Istoria lui Sofronim. Greaca noao, în volumul Metastasio, Ahilefs la Sciro, Sibiu, 1797, pp. 97-120; SM = Metastasio, Ahilefla Sciro, pp. 1-96, Sibiu, 1797. Bibliografie Nestor Camariano, Sur Vactivite de la „Societe litteraire greco-dacique" de Bucarest (1810-1812), în RESEE 6 (1968), nr. 1, pp. 39-53. Alexandru Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în Studii italiene, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 123-145. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 77-84. 92 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Eugenia Dima, Traduceri necunoscute ale lui Iordache Slătineanu din teatrul lui Metastasio, în ALIL XVIII, 1981-1982, A, pp. 121-127. Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, „Achille in Sciro" de Metastasio şi versiunea în limba română a lui Iordache Slătineanu (coautor), în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 243-285. Gabriela E. Dima, L'influsso italiano sul teatro rumeno moderno, în La cultura italiana in Romania - 80 anni di italianistica presso l'Universita' „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, atti del simposio intemazionale di Iaşi (12-13 maggio 2006), volum îngrijit de Eleonora Cărcăleanu, Editura Universităţii „A1.I. Cuza", Iaşi, 2006, pp. 172-177. I.C. Filitti, Regeşte de documente. I. Familia Slătineanu 1712-1862, Bucureşti, 1938. « Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf. Sava, EDP, Bucureşti, 1978, p. 105. Gabriela Haja, Terminologie teatrală românească (de la începuturi pînă la 1913), Editura T, Iaşi, 2005, pp. 80-82. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969. N. Iorga, Relaţii culturale greco-române. După cărţile bibliotecii din Ploieşti, în „Revista istorică" V, 1919, Bucureşti, ianuarie-februarie, nr. 1-2, pp. 65-80. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Bucureşti, 1899, pp. 445-446. Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la români, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Dumitrescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981. Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, C. Sfetea, Bucureşti, 1916, pp. 262-264. Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea, în RA, an XLIX, 1972, voi. XXXIV, nr. 1, pp. 107-131, nr. 2, pp. 292-324, nr. 3, pp. 441-470, nr. 4, pp. 659-690. Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru (I), în LR, 1960, nr. 2, pp. 71-77. Răducanu Greceanu (1768, Bucureşti - 1841) Numele lui Răducanu Greceanu nu este cunoscut în istoria culturală română şi nu existau date despre viaţa şi activitatea acestuia. Informaţiile au fost adunate de E. Dima (în 2004) numai din documente şi din lucrări cu caracter istoric, genealogic. Răducanu Greceanu îşi are originea în marea familie a Grecenilor care în secolul al XVII-lea a dat pe cei doi fraţi Radu şi Şerban, cărturari, tipăritori ai Bibliei de la 1688. Răducanu este fiul paharnicului Grigore Cornescu (Greceanu), născut la Bucureşti, în anul 1768. Numele său este atestat în diverse documente: în 1799 apare ca treti logofăt, în anii 1803 şi 1806 ca sluger; în 1819 este stolnic, deputat între 1831 şi 1835, membru în Divan în 1836, clucer în 1839; moare în anul 1841 (Florescu, p. 131; Filitti, p. 194). Traducătorii români din secolul al XVIII-lea 93 Dacă nu cunoaştem amănunte în legătură cu studiile făcute de Răducanu Greceanu, ştim însă că el nu a fost străin de activitatea Academiei de la Sf. Sava deoarece apare în documente de la începutul secolului al XlX-lea ca efor al şcolilor, unde era un interes special pentru Fontenelle; cunoştinţele sale, reflectate parţial în note şi în introducerea la ms. 1383 BAR, erau în concordanţă cu obiectele care se predau acolo. La începutul secolului al XlX-lea crescuse interesul pentru învăţă- mîntul public în limba română, iar trei tineri din familia Greceanu (Dimitrie, Gheorghe şi Grigore) erau înregistraţi ca elevi ai Academiei Domneşti (în anii 1807, 1812,1813,1814,1818). A tradus prin intermediar grec scrierea filosofului francez Bernard Le Bovier de Fontenelle, Entretiens sur la pluralite des mondes, Paris, 1686, cu titlul Cuvîntări pentru mulţimea lumilor, ms. 1383 BAR. Aceasta reprezintă prima versiune din opera scriito- rului francez Fontenelle în cultura românească (v. c. 1800, Conversaţie asupra pluralităţii lumilor). Traducătorul nu este menţionat la începutul manuscrisului, unde se precizează misterios: tălmăcite pă limba rumânească de cutare, de cutare. Atribuirea traducerii lui Răducanu Greceanu a fost făcută de E. Dima cu argumente filologice şi lingvistice. Ea a presupus şi că revizia va fi făcut-o traducătorul pe acelaşi manuscris pentru a pune textul la dispoziţia elevilor de la la prima şcoală superioară românească, întemeiată de Gh. Lazăr la Bucureşti, în anul 1818. E. Dima a apreciat că ms. 1383 BAR este autograful lui Răducanu Greceanu, şi anume prima formă tradusă a textului, revăzută ulterior tot de cărturar. Pentru datarea ms. 1383 BAR sînt utile informaţiile de pe pagina de titlu: Şi s-au protocălit de dumnealui biv vel stolnic, bărbat învăţat, Răducanu Greceanu, în zilile prea înălţatului domn Io Alexandru Suţu Voievod; ştiind că Răducanu Greceanu a fost stolnic în anul 1819 cînd Alexandru Suţu era la a treia domnie (4 nov. 1818 - 19 ian. 1821), E. Dima a apreciat că Răducanu Greceanu a revizuit, între anii 1819 şi 1820, textul aflat în ms. 2383 BAR, tradus pe la 1800. Bibliografie Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, pp. 217, 237,249. Eugenia Dima, Prima traducere din Fontenelle în cultura românească, în AŞUI, Secţiunea III e - Lingvistică, tomurile XLIX-L, 2003-2004, pp. 169-182. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Gr. Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 194. I. C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, Bucureşti, 1929, p. 27. George D. Florescu, Din vechiul Bucureşti. Biserici, curţi boiereşti şi hanuri după două planuri inedite de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1935, p. 131. 94 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf Sava (Contribuţii documentare), EDP, Bucureşti, 1978, p. 71. Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774- 1830), Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 77. Constantin Diaconovici-Loga (1 noiembrie 1770, Caransebeş - 12 noiembrie 1850, Caransebeş) Bunicul cărturarului, originar din zona Tismanei, pictor de biserici, se stabileşte lingă Vîrşeţ, întemeind satul Srediştea Mare şi o şcoală de pictură bisericească. Unul dintre fiii săi, Gheorghe Diaconul, de asemenea pictor de biserici, adaugă sufikul -ici numelui său (Diaconovici), se mută la Caransebeş, unde se naşte, la 1 noiembrie 1770, primul său fiu, Constantin. Acesta face şcoala primară la Caransebeş, iar studiile secundare la Lugoj. Urmează dreptul la Pesta, unde este numit revizor şi corector al cărţii româneşti din tipografia Universităţii, translator la magistratura oraşului. L-a suplinit, scurt timp, pe Petru Maior ca cenzor; a militat pentru deschiderea primei şcoli pentru copiii din colonia română din Pesta, unde a fost şi învăţător. Fiind cantor la biserica greco-ortodoxă, a introdus serviciul religios în limba română. Din 1812 este profesor la Şcoala Normală din Arad; a fost unul dintre organizatorii învăţămîntului în limba română din Banat. Este autorul sau traducătorul mai multor cărţi cu caracter moral-religios. A publicat Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române, 1818, şi Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, 1822, una dintre primele gramatici ale limbii române, menite a dezvolta sentimente patriotice şi de ataşament pentru limba română; a alcătuit un îndreptar ortografic. A elaborat sau a tradus mai multe scrieri rămase în manuscris, despre soarta cărora nu avem informaţii Istoria romanilor de la zidirea Romei, Plutarh pentru educaţia sau creşterea pruncilor, Istoria Bibliei, romanul Belisarie al lui Marmontel. Bibliografie Constantin Diaconovici Loga, Gramatica Românească, text stabilit, prefaţă, note şi glosar de Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, Editura Facla, Timişoara, 1973. Stănuţa Creţu, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a Il-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. II. TRADUCERILE ROMÂNEŞTI LAICE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA c. 1700 Povestea ţărilor Asiei O Original necunoscut. Versiunea românească • Povestea ţărilor şi a împărăţiilor cîte-s în pămîntul Asiei. Cosmografie, ce să zice împărţeala pământului pre hotară şi pre alte semne ce sînt în cercurile ceriului, în ms. 1436 BAR, ff. 68r-75r, copie a dascălului Costea de la Schei, traducere manuscrisă fragmentară de pe la 1693-1703. N.A. Ursu (p. 13) consideră că fragmentele incluse în miscelaneu par a fi tradu- ceri efectuate în Muntenia sau în sudul Transilvaniei, din neogreacă. A semnalat cîteva lexeme din terminologia geografică, avînd aspect formal grecesc: andarcticos „antarctic", ochian „ochean", polos „pol". La f. 121v se află următorea însemnare: Coneţul şi sfîrşitul a filosofului Sintipiei cu fiul împăratului de Ţara Persiei, urmată de o precizare în limba slavonă, tradusă în Ştrempel, Copişti: Am scris eu, mult păcătosul Costea, dascăl de la sfînta biserică din Schei, luna noiembrie 25 zile, în anul 1703 (p. 39). Bibliografie Povestea ţărilor Asiei. Cosmografie românească veche, editori Cătălina Velculescu şi Viorel Guruianu, Editura Vestala, Bucureşti, 1997. G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, EA, Bucureşti, 1959, p. 39. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 13. 1710-1712 Ceasornicul domnilor Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, tradusă în latină de Johannes Wanckel cu titlul Horologium Principum sive de vita M. Aurelii Imp., Torgau, 1601. Versiunea românească Intitulată Ceasornicul domnilor, traducere de Nicolae Costin, efectuată între 1710- 1712, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: 96 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • Ceasornicul Domnilor, ms. 3440 BAR, copie din 5 august 1736 a grămăticului Ioan Pavel; • Ceasornicul Domnilor, ms. W-29 BCU Iaşi (fost 295), copie din 1737 a grămăticului Ioan Pavel; • [Ceasornicul domnilor], ms. 757 BAR, copie din prima jumătate a secolului al XVIII-lea; • [Ceasornicul domnilor, fragment] în ms. 3391 BAR, ff. 423r-425r, copie din 1782; • [Ceasornicul domnilor], ms. 5522 BAR (fost 5973 BAR), copie din 1792; • [Ceasornicul domnilor], ms. VI-1, BCU Iaşi (fost 204), copie din 1813; • Pilde filosofeşti scoasă din Ceasornicul domnilor. Cap. 12, în ms. 3614 BAR, ff. 56v- 64r, copie din 1828. Originalul spaniol Antonio de Guevara (c. 1481 - 1545), născut într-o familie nobilă din Asturia, a petrecut o vreme în serviciul familiei regale, după care a devenit călugăr în ordinul franciscanilor. După o ascensiune rapidă, în 1521 a devenit predicator regal, iar în 1526 cronicar al curţii lui Carol Quintul. L-a însoţit pe împărat în călătoriile prin Europa şi Spania şi a participat la convertirea maurilor din Granada. Membru al consiliului de stat, se presupune că este autorul discursurilor ţinute de Carol în diverse ocazii importante. A devenit episcop de Guadix şi de Mondonedo. Prima sa lucrare, Libro âureo de Marco Aurelio, este publicată la Sevilla în 1528 fără aprobarea autorului. Volumul este împărţit în două cărţi: cartea I conţine 48 de capitole, iar cartea a Il-a, 19 scrisori. Urmărind schema narativă tradiţională, este prezentată cronologic viaţa lui Marcus Aurelius, fără însă o bază istorică. Sînt subliniate calităţile morale ale împăratului filosof şi viziunea lui asupra unei varietăţi de teme, prezente mai ales în scrisorile din cartea a Il-a. Guevara îşi publică opera definitivă în anul următor, cu titlul Relox de principes, Valladolid, 1529. Materialul este împărţit în trei cărţi: cartea I cu 47 de capitole, cartea II cu 40 de capitole şi cartea III cu 57 de capitole. Pentru a cîştiga clientela, editorul Tierri din Valladolid uneşte cele două titluri, declarînd că lucrarea înglobează tot materialul din Libro âureo şi numeroase adăugiri. în realitate este vorba de o prezentare selecţionată a materialului din lucrarea precedentă şi de o viziune complet diferită. De această dată, scrisorile împăratului sînt intercalate printre celelalte capitole din lucrare, în funcţie de subiectele abordate. Un editor din Lisabona a inversat titlurile, publicînd Libro del emperador Marco Aurelio; con Relox de principes, 1529. în aceasta, în cartea a IlI-a, sînt adăugate la sfîrşit încă 16 capitole, preluate din Libro âureo şi care nu fuseseră incluse de Guevara în Reloj de principes. Toate aceste versiuni au circulat în paralel o perioadă îndelungată, fiind traduse în mai multe limbi. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 97 Aşa cum este structurat, volumul Reloj de prîncipes îmbracă aspectul unui manual de educare a principilor, bazat pe modelul inventat şi atribuit împăratului Marcus Aurelius, înscriindu-se în seria operelor didactice ale vremii. Lucrarea, în forma ei finală, cuprinde o primă carte din care rezultă normele de conduită ale unui principe creştin, o a doua cu sfaturi privitoare la viaţa de familie a principelui şi relaţiile aces- tuia cu soţia şi copiii, în timp ce cartea a treia include îndrumări comportamentale ca principele să se poată constitui într-un model de virtute pentru propriii supuşi. Textul vehicular Johannes Wanckel (1554-1616), filosof, profesor de istorie, rector al Universităţii din Wittenberg, a tradus mai multe texte în limba latină. în privinţa cărţii lui Guevara, a tradus versiunea Relox de prîncipes folosindu-se şi de ediţiile franceză şi italiană: Uorologe des princes în traducerea lui Herberay des Essars, 1540, şi una din variantele italiene, probabil Aureo libro di Marco Aurelio con l'horologio de principi: in tre volumi, 1553. Extrem de scrupulos, Wanckel a menţionat în titlu majoritatea detaliilor pe care le-a considerat utile: D. Caroli V. Imperatoris consiliarius, Horologium Principum sive de vita M. Aurelii împ. libri III en lingua Castellana adhibidis Gallicis ei Italicis versionibus in Latinam linguam traducti et myriade cui nune Chiliade aliquot accesserunc lectiginarum sententiarum chronati atque illustrati opera Joh. Wankelii, Turgau, 1606, republicată în mai multe ediţii în anii: 1611, 1615, 1624, 1633, 1648. Începînd cu ediţia a şasea din 1664, titlul este puţin modificat: Horologium principum, quod ad normam vitae M. Aurelii Severi, Imperatoris, Nobilissimi et Philosophi Prudentissimi, Olim concinnavit Reverendiss. et Illustriss. Dominus Dn. Antonius Guevara, Episcopus Accitanus, D. Caroli V. Imp. August. Consiliarius et Histroicus: Postmodum verb ob rerum singularium quam continet multitudinem, per Johannem Wanckelium, Ex Lingua Castellana in Linguam Latinam, adhibitis Gallicis et Italicis versionibus translatum. Cujus opera et industria Maxima lectissimarum Sententiarum, in margine annotatarum, cum Indicibus necessariis, accessit copia: Nune tandem, Ob omnimodum Exemplarium defectum, ne tot Virorum Doctorum diutius hareret desiderium, boni publici studio in lucem editum. Opus in tres divisum libros: In quorum Primo praecipitur, ut Princeps sit bonus Christianus: In Secundo agitur, qualem se gerere Princeps erga uxorem ac liberos conveniat: In tertio, quo pacto Seipsum et Rempublicam moderări debeat. Editio sexta, Frankfurt, 1664, republicată în 1671 şi 1745. Traducerea lui Wanckel este de tip filologic, cărturarul comparînd ediţiile pe care le-a folosit şi editînd o versiune proprie a textului. A rezultat astfel o împărţire uşor diferită faţă de cea din variantele originale: cartea I cu 47 de capitole, cartea II cu 46 de capitole şi cartea III cu 60 de capitole. De fiecare dată a precizat de unde a preluat unele texte, cum a stabilit numerotaţia capitolelor şi alte detalii similare, orientîndu-se mai ales după versiunea italiană, probabil pentru că i s-a părut mai completă. 98 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Traducerea românească Traducerea în limba română se intitulează Ceasornicul Domnilor şi a fost realizată de Nicolae Costin spre sfîrşitul vieţii. Nu s-a păstrat autograful traducă- torului, ci doar copii manuscrise. Textul complet din ms. VÎ-29 BCU Iaşi, copie din 1727 a grămăticului Ioan Pavel, a fost editat de Gabriel Ştrempel. Ms. 3440 BAR are pe foaia de titlu următoarele precizări: Ceasornicul Domnilor. Viaţa împăratului Marco Avrilie cu învăţăturile lui arătînd obiceiurile vechi a împărăţiei Rîmului, care să cuvin domnilor şi oamenilor mari a le avea întru otcîrmuirea... [text ilizibil], scoasă din multe cărţi elineşti şi latineşti pre limba românească de Nicolai Costîn, biv-vel logofăt. Iară acmu de pre acelaş izvod dumnealui... [text şters] pus-au nevoinţă de s-au scris... [text ilizibil], în dzileli Măriii Săli Grigorie Ghica voevod, domnul Ţării Moldovii, în anii de la zidirea lumii 7244 [= 1736], avgust 5, cu mîna lui Ioan, gramaticul de vamă, sîn Pavel cămăraşul. Se observă că traducătorul român a păstrat împărţirea romanului în trei cărţi, textul fiind însă redus de la 153 la numai 81 de capitole. Despre traducere, N. Iorga afirmă că importanţa ei constă „în silinţa traducătorului de a reproduce într-o limbă atît de neîncercată şi lipsită de termeni abstracţi pagini de o înaltă şi adesea subtilă cugetare, de a sili astfel graiul său şi al contemporanilor spre o nouă şi îndrăzneaţă cugetare. Greutatea sarcinii explică şi scuzează, desigur, multe şovăiri şi neîndemînări ale stilului" (p. 74). Textul a fost analizat din punct de vedere lingvistic de către N.A. Ursu, care a extras o serie de particularităţi care i-au permis să demonstreze asemănarea cu tradu- cerea Cosmografiei lui Botero, stabilind paternitatea lui Nicolae Costin şi asupra acesteia. Bibliografie N. Costin, Ceasornicul domnilor, ediţie critică de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. Geoffrey P. Baldwin, The translation of political theory, in Cultural Translation in Early Modern Europe (Peter Burke, R. Po-chia Hsia eds.), Cambridge University, 2009, pp. 101-124. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografii finale de Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980. Istoria literaturii române, voi. I, EA, Bucureşti, 1964, pp. 600-601. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688- 1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II, pp. 68-74. N.A. Ursu, Nicolae Costin, traducător al geografiei universale a lui Giovanni Botero, în RITL XXXIX, 1991, nr. 3-4, pp. 365-379 (reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 7-33). Simon A. Vosters, Antonio de Guevara y Europa, Ediciones Universidad de Salamanca, 2008. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 99 c. 1711 Cosmografia Giovanni Botero, Le relazioni universali, ediţia completă în patru părţi, Veneţia, 1596, tradusă în polonă de Pawel Lşczycy cu titlul Theatrum swiata wszytkiego, Cracovia, 1659. Versiunea românească Intitulată Cosmografie, adecă îsvodirea lumii, traducere de Nicolae Costin, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: • [Cosmografie,...], ms. 3515 BAR, acefal, incomplet, copie din 1718-1739; • Cosmografie, adecă îsvodirea lumii, ms. 1556 BAR, copie a ieromonahului Antim de la mănăstirea Cozia, 1766; • Cosmografia, adecă Izvodirea lumii, în ms. 1267 BAR, ff. 102r-348v, copie a ierodiaconului Anatolie de la episcopia Rîmnic, 1 august 1774. Originalul italian Giovanni Botero (1544-1617), călugăr iezuit, a abandonat ordinul în urma conflictelor cu superiorii şi a urmat o carieră politică. A îndeplinit mai multe misiuni în toată Europa, atît diplomatice, cît şi religioase. A fost preceptor al fiilor ducelui Carlo Emanuele I de Savoia, dedicîndu-se apoi studiilor. In 1589 a publicat o lucrare de mare succes, Della Ragion di Stato, în care comentează problemele statului modern. Celebritatea lui s-a consolidat definitiv după apariţia operei Le Relazioni universali, publicată începînd cu anul 1591. Cele patru volume ale operei sînt tipărite la distanţă în timp unul de celălalt, ediţia completă în patru părţi fiind publicată abia în 1596: Le Relationi universali di Giovanni Botero Benese, divise in quattro parti, Veneţia, Giorgio Angelieri, 1596. Concepută în mod original, lucrarea lui Botero nu este doar o carte de geografie, devenind, prin conţinutul ei, un adevărat manual geopolitic pentru toţi conducătorii europeni. Prima parte cuprinde descrierea Europei, Asiei, Africii şi obiceiurile, resur- sele, comerţul şi producţia manufacturieră a fiecărei ţări. De asemenea sînt date şi des- pre continentul american, despre insulele şi peninsulele cunoscute atunci. In partea a doua sînt prezentaţi cei mai mari conducători ai lumii şi statele lor. In partea a treia este vorba despre popoare, grupate în funcţie de credinţa lor. în partea a patra sînt des- crise superstiţiile din America şi modul în care au fost creştinate populaţiile băştinaşe. Succesul lucrării este dovedit de reeditarea în fiecare an, pînă în 1602, urmată de alte ediţii în 1605, 1607-1608, 1612. După moartea autorului, în 1617-1618, apare într-o nouă împărţire în şapte părţi, cu alte scrieri ale lui Botero incluse în text. 100 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Această formulă este reluată în 1622. în 1640 se revine la împărţirea în patru părţi cu menţionarea celorlalte scrierii adăugate, iar această formulă va fi păstrată şi în ultimele ediţii din 1659 şi 1671. Chiar înainte de a fi completate cele patru volume, lucrarea începe să fie tradusă în limbile germană şi latină, iar ulterior în engleză, spaniolă, poloneză etc. Avînd în vedere data realizării traducerii poloneze, aceasta trebuie să se fi făcut după una din ediţiile complete anterioare celei din anul 1607. Textul vehicular Pawel tşczycy (1572-1642), a intrat de tînăr în ordinul călugărilor bernardini. A studiat la Vilnius, fiind apoi trimis la Roma, unde a învăţat limba italiană şi de unde şi-a adus numeroase cărţi. A îndeplinit mai multe misiuni diplomatice. A însoţit-o pe Marina Mniszech la Moscova pentru căsătoria cu unul dintre „falşii Dimitri", iar după asasinarea acestuia, în mai 1606, a fost încarcerat timp de doi ani, perioadă în care a tradus din italiană şi latină. întors în Polonia, a devenit superior al mănăstirii din Sokal şi a sprijinit construirea unei biserici impunătoare. A activat apoi la mai multe mănăstiri pînă la moarte. Cea mai cunoscută traducere a sa este cea după geografia lui Botero, publicată la Cracovia în 1609 cu titlul Relatiae powszechne. Succesul lucrării a dus la republicarea ei în 1613. A treia şi ultima ediţie a apărut mult mai tîrziu, tot la Cracovia, în anul 1659, cu titlul Theatrum swiata wszytkiego. Traducerea românească s-a făcut după a treia ediţie a traducerii poloneze, aşa cum cum rezultă de la începutul prefeţei, unde se vorbeşte despre meideanul lumii, expresie care traduce pol. theatrum swiata. Traducerea românească Traducerea în limba română se intitulează Cosmografie, adecă Isvodirea lumii. N.A. Ursu a stabilit paternitatea acestei traduceri pe care a atribuit-o lui Nicolae Costin, şi a datat-o pe la 1711. Cel mai vechi manuscris conţinînd acest text este ms. 3515 BAR, semnalat de Gheorghe Chivu, care l-a datat la mijlocul secolului al XVIII-lea. Manuscrisul conţine 176 de foi in-octavo, este acefal (îi lipsesc 20 de foi de la început), lipsesc foile 89 şi 142 din interior şi mai multe file de la sfîrşit. Nu conţine date privitoare la autorul sau traducătorul textului copiat, la data cînd a fost scris, la locul copierii, la copist. N.A. Ursu a constatat că textul este moldovenesc, oferind exemple ca: barilcă „butoi mic" 116v, bostan „dovleac" 22v, coşciug „coş, paner" 148r, harbuz „pepene verde" 47r, 71v, 140r, horilcă „rachiu" 97r, 105r, hulub „porumbel" 129v, mai „ficat" 127r, omăt 32r, 98r, perjă „prună" 148v, scrîmbiţă „scrumbie" 54v, 102v, ţintirim „cimitir"35r, formele cu palatalizarea lui p: chept 77v, 171v, cheptene 165v, chiperi 120r, 130r, 132r, 139v. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 101 în urma analizei conţinutului lucrării, N.A. Ursu îl datează în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dată fiind prezenţa în text a unei menţiuni a copistului referi- toare la ocuparea Craiovei de către austrieci, ocupaţie care a durat de la 1718 la 1739. Ms. 1556 BAR, copiat de ieromonahul Antim de la Cozia, are următoarea foaie de titlu: Această carte ce să cheamă Cosmografie, adecă Izvodirea lumii, s-au scris în zilele măriii sale prealuminatului Io Scarlat Grigorie Ghica voievod, cu porunca şi cu toată cheltuiala sfinţiei sale părintelui chiriu chir Sofronie, arhimandritul şi igumenul sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri Coziii, în anii de la zidirea lumii 7275, iară de la Hristos 1766. Lucrarea se deschide cu un Pinax, adecă însemnare de toate cîte sînt întru această carte a Cozmografiei (ff. 3r-15r); urmează o scurtă prefaţă, în care se arată arată importanţa călătoriilor şi a descoperirilor geografice, şi care începe cu prezentarea conţinutului lucrării: Meideanul lumii, care are întru sine 4 părţi: Evropa, Asia, Africa, America, care cuprinde şi scoate toată lumea în vedere, ce are întru sine cozmogrâfie, adecă izvodirea lumii, unde să scriu hotarăle tuturor ţărilor, tîrgurilor, bogăţiile, obiceiurile şi alte venituri a fieştecăruia neam, şi idrogrâfie, adecă izvodirea mării preste tot şi cu toate ostroavele şi peni[n]surile carele sînt aflate pînă la această vreme, şi cuprinde şi monarhologhia, adecă de să dă a şti de stăpînii cei mari şi aleşi în lume (f. 16r). După fragmentul intitulat Mărturia lui Petru Beoţii de cunoaşterea pămîntului (f. 17r), pe foile 17r-154r sînt descrise ţările din Europa, Asia şi Africa (parţial), iar America lipseşte. Copistul muntean a amplificat capitolul dedicat Ţării Româneşti cu date istorice noi privitoare la unele mănăstiri şi schituri. în urma comparării textului aflat în ms. 3515 BAR cu cel din ms. 1556 BAR, N.A. Ursu a ajuns la concluzia că ms. 1556 BAR reprezintă o copie directă a ms. 3515, făcută pe vremea cînd acestui manuscris nu-i lipseau numeroasele foi menţionate mai sus. Ieromonahul Antim a realizat o copie relativ fidelă, păstrînd, mai ales sub aspect lexical, multe dintre particularităţile lingvistice moldoveneşti ale textului pe care îl copia, menţinînd uneori formele cu palatalizarea lui p: chept 143r, chiperi 114v şi alte particularităţi fonetice moldoveneşti. Alteori trăsăturile moldoveneşti sînt înlocuite cu cele specifice graiurilor dacoromâneşti sudice: piept 81r, 139r, pieptene 134v, piperi 109r, 115r, 116r, 120r. Ms. 1267 BAR, copiat în 1774 de ierodiaconul Anatolie de la episcopia Rîmnicului, conţine acelaşi text ca ms. 1556 BAR. Copistul a eliminat referirea la Craiova introdusă de Antim, care nu mai era de actualitate, dar a introdus în cuprinsul aceluiaşi capitol textul integral al Istoriei Ţării Rumâneşti, atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino. în nici unul din manuscrise nu se menţionează numele autorului sau limba din care a fost făcută traducerea. Analiza corelată a ms. 1556 BAR şi ms. 3515 BAR i-a permis lui N.A. Ursu să rectifice aprecierile făcute în lucrarea mai veche, Formarea 102 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima terminologiei ştiinţifice româneşti, potrivit cărora originalul ar fi fost o scriere franceză, tradusă prin intermediar rusesc, şi să stabilească faptul că traducerea s-a făcut din limba polonă. în ms. 3515 BAR N.A. Ursu a identificat numeroase exemple care sugerează un model polonez: câpliţă „capelă" 47V, 153v, 158r, pol. kaplica; coşciol „biserică" 43v, 80v, 86v, pol. kosciot; crijâc „cavaler teuton" 51v, 74r, pol. krzyzak; grod „cetate" 114r, pol. grod; lostosă „somon" 38r, 75r, 112r, pol. losâs; mistru „maestru" 74r, pol. mistrz; opâte „abate" 44r, pol. opat; opâtie „abaţie" 39v, 40r, 45r, 45v, 62r, 69r, pol: opastzvo; paptj „papă" 32v, 56v, pol. papiez; stâi „veche măsură de lungime" 99v, 100v, 101r, 151r, pol. stai; şcută „scud, veche monedă în Europa Occidentală" 3r, 17r, 38r, 43r, 48r, 56v, 61v, 81v, 88r,, 107v, 134r, 137r, 154r, 161r, pol. szkuta-, şpâdă 58v, pol. szpada; şpitâl 10v, 31v, pol. szpital; şvâiceri „elveţieni" 19r, pol. Szwajcar, (h)ugonot „hughenot" 5V, 12r, 35r, pol. (h)ugonot şi altele. Adunările reprezentative ale diverselor popoare sînt numite seimuri llv, 57r, 57v, 61v, 62r, 68r, 68v, pol. sejm, iar distanţele sînt măsurate în mile italieneşti 20r, 30r, 45v, 46v, 65v, 78r, 137v, 142r,150v sau în mile franţojeşti 45r, 47v, 71r, 124v, 155r, 171v, ca în originalul italian, dar mai ales în mile leşeşti 33r, 36r, 36v, 44r, 61r, 73r, 82r, 90r, 97r, 101v, 102r, lllv, 114r, 115v, 118r, 150v, 151r, 154v, 155r, 156v, 163v, 169r, 170r, 170r, 171v, ca urmare a preluării sintagmei de la traducătorul polon al acestei geografii. De asemenea se remacă aspectul fonetic polonez al unor toponime, antroponime: Augşpurg 6T (pol. Augszpurg), Hişpania 25r, 47r, 54r, 71v (pol. Hiszpania), Işpurg 65r (pol. Iszpurg), Londîn 115v, 116r (pol. Londyn), Norimberg 68r (pol. Norymberga), Parij 7V, 9V, 15v, 44r (pol. Paryz), Straşborg 61r (pol. Straszborg), „Vaţlav, cneadzul Brabantei" 47r (pol. Waclaw), Vidna 78r (pol. Wieden), Visla 54v, 72v, 73v, 103v (pol. Wisla) şi altele. Drept urmare, N.A. Ursu a identificat lucrarea Theatrum swiata wszytkiego ca sursa directă a traducerii româneşti şi a constatat că aceasta este, la rîndul ei, traducerea unei bine-cunoscute lucrări italiene. Din compararea cu originalul se pot constata intervenţii ale traducătorului român în text. Astfel, sînt corectate informaţii greşite ale lui Botero sau interpolări greşite ale traducătorului polonez referitoare la Ţările Române, se separă datele geografice ale celor două provincii, sînt introduse capitolele Ţara Muntenească (f. 83v- 84r) şi Ţara Moldovii (f. 84r-88v), se fac referiri la datele cunoscute privitoare la provenienţa numelui vlah de la numele generalului roman Flaccus, care ar fi colonizat Dacia (după Aeneas Sylvius Piccolomini), apar trimiteri la cronica lui Miron Costin, se întîlnesc informaţii despre situaţia politică a Olteniei. Unele din informaţiile incluse în aceste interpolări, coroborate cu particularităţile lingvistice, i-au permis lui N.A. Ursu să cosolideze atribuirea traducerei lui Nicolae Costin, făcută iniţial pe baza argumentelor lingvistice. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 103 Bibliografie Gheorghe Chivu, Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti (1640-1780), I, în LR XXIX, 1980, nr. 2, p. 114. Eugenia Dima, Una versione inedita della cronaca della Moldavia dai 1709 al 1711 di Nicolae Costin, interpolata nella Viaţa lui Petru, în AŞUI, Secţiunea III e - Lingvistică, tomul LVIII, 2012, pp. 75-86. N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601. Ediţie şi introducere de Ioan Şt. Petre, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942. N.A. Ursu, Nicolae Costin, traducător al geografiei universale a lui Giovanni Boter, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 7-33. N.A. Ursu, Versiunea românească necunoscută a geografiei universale a lui Giovanni Botero, în „Cronica", XIV, 1979, nr. 38, p. 7. 1736 Ceasornicul Domnilor, ms. 3440 BAR, copie din 5 august 1736 a grămăticului Ioan Pavel; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, după versiunea în latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum sive de vita M. Aurelii Imp., Torgau, 1601 (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). 1737 Ceasornicul Domnilor, ms. VI-29 BCU Iaşi (fost 295), copie din 1737 a grămăticului Ioan Pavel; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, după versiunea în latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum sive de vita M. Aurelii Imp., Torgau, 1601 (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). 1749 Carte de bucate Original necunoscut, în limba italiană. Versiunea românească • [Carte de bucate] ms. 1120 BAR, copie din 1749; traducător român necunoscut, copist necunoscut. 104 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Originalul italian Lipsa originalului a dus la formularea mai multor păreri potrivit cărora textul ar fi o lucrare originală, o compilaţie a traducătorului, o combinaţie a două variante sau o traducere integrală din limba italiană, probabil a unui compendiu de la sfîrşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea. Dintr-o comparaţie cu reţetele italiene cu circulaţie în epocă, se poate observa că mai mult de jumătate din cele prezente în ms. 1120 BAR se regăsesc în bine- cunoscute cărţi de bucate italiene precum: Epulario de Giovanni de' Rosselli (tipărit în numeroase ediţii între 1516 şi 1683), Opera de Bartolomeo Scappi (cu prima ediţie în 1570, iar ultima în 1643) şi, mai frecvent, L'arte di ben cucinare de Bartolomeo Ştefani (cu ediţii publicate între anii 1662 şi 1748). Chiar şi învăţăturile practice de la sfîrşitul ms. 1120 BAR au echivalente italiene, unele regăsindu-se în lucrarea lui Leonardo Fioravanti, Del compendio dei secreţi raţionali (publicată între 1564 şi 1675). în pofida acestor asemănări, nici unul din aceste tratate nu constituie sursa directă a lucrării româneşti, care reprezintă un amestec de reţete din autorii de mai sus şi din alte surse, încă neindentificate. De asemenea, fiecare dintre reţetele în limba română nu constituie traducerea exactă a textelor originale ale lui Scappi sau Ştefani, deşi se apropie foarte mult de acestea. Eventuale influenţe franceze au fost excluse în urma studierii cărţilor de bucate franceze din epocă, întrucît textele franceze conţin reţete pentru alte tipuri de mîncăruri, cu excepţia unor sosuri, de exemplu cele propuse de Franţois Pierre de La Varenne, Le cuisinier frangois, în ediţiile de după 1654; tratatul acestuia a fost tradus în italiană în mai multe rînduri astfel că prezenţa reţetelor lui în cartea de bucate studiată s-ar putea datora acestei traduceri. Ms. 1120 BAR conţine 64 de file după numerotarea mecanică a bibliotecii, avînd 124 de pagini de text. Caligrafia cursivă este lucrarea unui copist; altă mînă, la f. 64r notează: Această carte dă bucate au fost a vornecului Iordache Popescul, scoasă după o carte a spătăresii Stancăi, ş-acum au rămas a jupînesii Saftii, bănesii, iar într-o menţiune de pe coperta posterioară este scris anul 1749. Din lucrarea lui Octav-George Lecca, Familiile boiereşti, 1899, reţinem, la genealogia familiei Popescu, următoarea precizare: Radu Popescu (cronicarul) a avut doi fii, unul Badea şi celălalt Iordache Popescu, vel vornic, îngropat la Radul-Vodă şi citat într-un act din 1731, cînd murise, şi soţia lui, Safta, prin care ea dăruieşte o parte din Clejani (p. 475). Este aşadar posibil ca aceştia să fi fost proprietarii protografului Cărţii de bucate. Nu ştim încă sigur cine a fost jupîneasa Stanca deoarece acest prenume se întîlneşte la mai multe familii boiereşti din epocă. Textul a fost publicat în Ioana Constantinescu, O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca Brîncovenească, Bucureşti, 1987, studiu introductiv de Matei Cazacu. Autorii ediţiei presupun că această colecţie de reţete a fost scrisă la curtea Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 105 domnului Constantin Brîncoveanu (1688-1714) şi consideră lucrarea ca fiind o compilaţie originală, subliniindu-i lipsa de unitate şi caracterul haotic. Dar, spre deosebire de autorii ediţiei, observăm că ultima partea a textului, cuprinzînd 61 de reţete de băuturi, marmelade şi substanţe de uz casnic, este o traducere evidentă a unei surse italiene necunoscute. Ms. 1120 conţine 293 de reţete, pentru o largă gamă de mîncăruri, şi o scurtă colecţie de învăţături practice, astfel: mîncăruri de peşte 64 de reţete, mîncăruri de post - 20 de reţete, mîncăruri de carne - 53, vînat - 12, ouă - 26, pureuri - 8, pregătirea fructelor - 6, sosuri - 11, salate - 12, mîncăruri de mistreţ - 7, vinuri - 11, coniacuri - 16, marmelade - 15, apă de trandafiri - 2, cerneală - 3, curăţarea veselei - 9, curăţarea armelor - 2, prepararea prafului de puşcă - 3. Fiecare din aceste subiecte este abordat într-o manieră asemănătoare cărţilor europene de „secrete", fără a se putea identifica o ordine logică a reţetelor. Tipurile de alimente descrise în carte sînt foarte diferite de mîncărurile româneşti tradiţionale, bazate mai ales pe resursele locale; prepararea alimentelor din volum necesită folosirea amplă a ingredientelor importate precum portocale, migdale, fistic, creveţi şi stridii, posibilă totuşi la o casă boierească. Pe de altă parte, reţetele includ condimente puţin cunoscute la noi în acea vreme, ca dovadă utilizarea pentru ele a cuvintelor italiene. încă din anul 1983 lingvistul Gheorghe Chivu a fost preocupat de acest manuscris, referindu-se la împrumuturile din italiană, şi reia cercetarea, publicată în 2006, amplificînd-o cu date grafologice, filigranologice care îl conduc spre concluzia că ms. 1120 BAR (copie) poate fi datat în anul 1749, infirmînd opinia editorilor că acesta ar aparţine epocii brîncoveneşti. Pomenirea numelor celor două femei din familia cronicarului Radu Popescu (jupîneasa Safta şi spătăreasa Stanca), precum şi neologismele, construcţiile de origine italiană, care nu se regăsesc în limba stolnicului Cantacuzino, ar indica o perioadă ulterioară unde ar putea fi plasat protograful românesc (2012, pp. 116-117). Gheorghe Chivu (2006, pp. 130-131) alcătuieşte o listă de termeni de origine italiană întîlniţi în ms. 1120 BAR din care selectăm următoarele exemple: belgioin „smirnă" < it. belgioino 61r, cardamomo, plantă „drobuşor" < it. cardamomo 53v, ceruza < it. cerussa 63v, pimpinela „anason" < it. pimpinella 21r, 44r, 48v. Am constatat că unele împrumuturi din italiană prezintă adaptări fonetice şi morfologice specifice limbii române: calcinat < it. calcinato 63r, fistichiuri < it. pistacchi 5r; onţe „uncie" < it. once 61v, pimpinela 42r, sandal < it. Sandalo 56v; şir op < it. sciroppo 56r, 58r, tartariu „tartru" < it. tartaro 62v, 63r. In text am întîlnit contaminări cu limba italiană care se produc şi în cuvinte vechi moştenite din latină sau împrumutate din alte limbi: agreş, după it. agresto, 2V; verbul a cura „a curăţa", după echivalentul italian curare, 15r, 15v; a scura „a scurge", după it. şcolare, scorrere, 13v, 15v, 20v, 46r, spănaci, după it. spinaci, 17r, 48v. 106 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima De mai multe ori textul românesc înregistrează unele calcuri morfologice sau formulări evidente după limba italiană (întîlnite de noi în alte reţete din această limbă), ceea ce sugerează că traducătorul nu şi-a corectat textul înainte de a-1 da la copiat sau nu a mai avut răgazul necesar pentru a-1 revizui: - La pagina 5r textul românesc include prepoziţia di în Ostropiel di oţet în locul lui de. Cum textul a fost scris în Ţara Românească, folosirea acestei forme poate fi explicată printr-o contaminare după italiană potacchio di aceto „suc de oţet". - Construcţia de la pagina 10v: nu va fiert, reproduce o structură italiană comună non va bollito (= nu trebuie fiert). - La pagina 26v se observă substituirea prepoziţiei româneşti la cu în din italiană: a duce în masă în loc de a duce la masă, după echivalentul italian portare in tavola. Consemnăm şi alte tipuri de calcuri după italiană. Unele dintre acestea sugerează că anumite proceduri pentru prepararea alimentelor nu se foloseau în provinciile române, neexistînd cuvinte care să le denumească sau construcţii fixe corespunzătoare: - Calcuri sintactice: oţet de trandafir < it. aceto rosato 10v; pîine frecată < it. pan grattato 7r; încet încet < it. pian piano 8r, 9r, 24r; atîta di unul, cît de altul < it. tanto dell'uno quanto dell'altro 8r; unt de scorpie < it. burro di scorpione 63r; unt de tartariu < it. cremor di tartaro 62v, 63r. - Calcuri de structură: a înfăina < it. infarinare 12v, 18r; a preafierbe 8r, a răsfierbe 8V < it. stracuocere. - Calcuri semantice: a spuma „a lua spuma de pe anumite alimente (care fierb)" 8r, llr < it. schiumare; A - Intr-o reţetă de la pagina 15v traducătorul român menţionează oţet de garoafe, A produs inexistent. In italiană însă garofani se regăseşte adeseori în reţetele culinare ca prescurtare pentru chiodi di garofano (= cuişoare), ceea ce explică traducerea românească. - Contrasensuri: într-o reţetă a lui Scappi (Libro 2, Cap. 23), i se cere bucătarului să introducă în nările viţelului un legno (= un băţ), pentru a le curăţa. Traducătorul român, neînţelegînd probabil textul original, foloseşte untdelemn (= ulei), probabil în urma atracţiei paronimice (24v); la pagina 48r, expresia chitră condimă sugerează că traducătorul sau copistul nu a înţeles originalul cedro condito (= lămîie confiată) şi a introdus un cuvînt nou, fără a încerca să-i explice sensul. A - In alte cazuri, atunci cînd nu înţelege originalul, traducătorul îl reproduce cuvînt cu cuvînt: migdale di cele picate pen mijloc 8r < it. mandorle monde spaccate Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 107 per dentro (Scappi, Libro 3, Cap. 144) sau mutînd vinul de doao ori ziua 48v < mutandole il vino due volte il giomo (Ştefani, 55). Prezenţa acestor ezitări, confuzii, greşeli de limbă dovedeşte clar faptul că este vorba de o traducere, şi nu de o compilaţie făcută de un cărturar român. Intr-un studiu din anul 2012, cu referire la reluarea seriei vechi a Dicţionarului Academiei, Gheorghe Chivu pledează, exemplificînd şi cu manuscrisul Cărţii de bucate, pentru necesitatea de a se avea în vedere extinderea bibliografiei Dicţionarului Academiei, cu o gamă mai amplă de scrieri care au avut o mare circulaţie şi influenţă în dezvoltarea limbii române. Includerea acestora ar contribui la o mai corectă indicare a etimologiei, a variantelor şi circulaţiei unui lexem, la elucidarea unor sensuri, la mărirea numărului atestărilor vechi sau la evidenţierea hapaxurilor. In concluzie, credem că un autor italian a preluat din cărţile în circulaţie reţetele care i s-au părut mai interesante, reformulîndu-le pe alocuri, şi adăugîndu-le nişte sfaturi practice. Acest compendiu, pe care nu am reuşit încă să-l identificăm, va fi fost originalul ms. 1120 BAR. Bibliografie O lume intr-o carte de bucate. Manuscris din epoca brîncovenească, ediţie Ioana Constantinescu, studiu introductiv de Matei Cazacu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1987. Gheorghe Chivu, Neologisme de origine italiană intr-un manuscris românesc din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în SCL, XXXIV, 1983, nr. 4, pp. 342-346. Gheorghe Chivu, Cartea de bucate, un manuscris singular in scrisul vechi românesc, în volumul Gabriel Ştrempel la 80 de ani, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2006, pp. 123-135 (reprodus în Gh. Chivu, Vechi texte româneşti, EA, Bucureşti, 2005, pp. 112-123). Gheorghe Chivu, Cărţile de bucate, un izvor lexicografic insuficient exploatat, în LR, LXI, 2012, nr. 3, pp. 304-311. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, ed. I, Bucureşti, 1899; am utilizat ediţia lui Nicolae Condeescu, cu adnotări, completări şi desene de Mateiu Caragiale, Editura Libra, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2000. Bartolomeo Scappi, Opera di M. Bartolomeo Scappi, cuoco secreto di Papa Pio V. Divisa in sei libri. Michele Tramezzino, Veneţia, 1570. Bartolomeo Ştefani, L'arte di ben cucinare et instruire i men periti in questa lodevole professione. Dove anco s'insegna a far Pasticci, Sapori, Salse, Gelatine, Torte, et altro Di Batolomeo Ştefani cuoco Bolognese, Osanna Stampatori ducali, Mantova, 1662. 108 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Viata tarului Petru cel Mare Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, tradusă în greacă de Alexandros Kankellarios cu titlul Bloc, Tltzpov zov MeyâAov, Avzoxp&zopoQ PovooLag, nâzpoc, nazpidoţ, Veneţia, 1737. Versiunile în limba română 1. Versiunea din Ţara Românească a lui Matei Fărcăşanu (cea mai veche copie păstrată, 1749): ms. 204 BAR, ms. 2353 BAR, ms. 2668 BAR. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul (cea mai veche copie păstrată, 1756): ms. 49 BAR, ms. 122 BAR, ms. 2581 BAR, ms. 1, Romania fond IV, Biblioteca „Saltîkov-Şcedrin", Sankt Petersburg. 3. Versiunea de la Braşov a lui Radu Duma (Rodion Popovici) (cea mai veche copie păstrată, 1783): în ms. 1361 BAR, ms. 2476 BAR. Originalul italian Antonio Catiforo (c. 1685-1763) s-a născut în insula Zakynthos (Zante), parte pe atunci a Republicii Veneţiene. Membru al unei familii burgheze de origine ateniană, a fost trimis în Italia pentru studii teologice la Roma şi Veneţia. A devenit diacon al comunităţii greceşti din Veneţia. S-a întors la Zante cu titlul de episcop de Cefalonia şi Zante, păstorind peste douăzeci de ani. In 1732 a revenit la Veneţia, unde a activat ca profesor şi predicator şi unde şi-a publicat lucrările. A încercat să întreprindă o călătorie în Rusia dar s-a întors din drum din cauza naufragiului vasului cu care ple- case. La jumătatea anilor 1750 a revenit în insula natală, unde a rămas pînă la moarte. Catiforo este autorul a trei lucrări apreciate în epocă: o gramatică a limbii greceşti pentru profesorii tinerilor greci din Italia, rpappazixr\ eAArjvnaj, Veneţia, Antonio Bortoli, 1734 (cu mai multe ediţii ulterioare), un volum inspirat de figura ţarului Petru cel Mare, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia; estratta da varie memorie pubblicate in Francia, e in Olanda, Veneţia, Pitteri, 1736, şi o traducere din franceză, probabil prin intermediar italian, a lucrării lui Nicolas Fontaine, Histoire du Vieux et du Nouveau Testament, Paris, 1669-1670, lazopia zr\c, naAouăc, xai Neac, ÂLadpxriQ, Veneţia, Albrizzi, 1737. Prima ediţie din Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia; estratta da varie Memorie pubblicate in Francia e in Olanda, cea din 1736, nu are menţionat numele auto- rului, dar acesta apare începînd cu ediţia a doua din 1739, „revăzută şi adăugită de autor". Lucrarea a cunoscut cinci ediţii, ultima în 1800. Aşa cum se observă din titlu, Catiforo îşi bazează opera pe surse publicate în limba franceză, precizate în prefaţă: memoriile căpitanului John Perry (un volum), memoriile unui gentilom german care a locuit o perioada la Sankt Petersburg (două volume, scrise de Friedrich Christian Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 109 Weber) şi memoriile baronului Nestesouran (patru volume, în realitate o compilaţie de informaţii şi documente realizată de Jean Rousset de Missy). John Perry (1669 / 70-1733), căpitan în Marina Regală şi inginer, a petrecut 14 ani în Rusia în serviciul ţarului Petru, ocupîndu-se de proiecte de inginerie hidraulică. Nefiind retribuit corespunzător, s-a întors în Anglia, unde a publicat The state ofRussia, under the present Czar, Londra, Benjamin Tooke, 1716. Chiar dacă Perry se foloseşte de lucrare pentru a-şi prezenta performanţele inginereşti în speranţa obţinerii altor comenzi, informaţiile privitoare la viaţa şi obiceiurile din Rusia, la viziunea ţarului Petru şi lupta acestuia cu conservatorismul o transformă într-o carte de referinţă, deosebit de apreciată în întreaga Europă, fiind tradusă aproape imediat în franceză, germană, olandeză. Prima parte a lucrării realizează, în opt capitole, o frescă a Rusiei vremii, cu informaţii privitoare la politică, economie, religie, obiceiuri şi mentalităţi. Partea a doua conţine o scurtă prezentare cronologică a ţarilor ruşi şi a evenimentelor din timpul domniei lui Petru cel Mare. Ultima parte şi cea mai lungă este o trecere în revistă a activităţii inginerului englez în slujba ţarului, însoţită de o amplă prezentare a teritoriului rus şi de numeroase alte informaţii demne de interes. O parte substanţială este dedicată prezentării admirative a figurii ţarului Petru şi acţiunilor acestuia de modernizare a statului, pusă în opoziţie cu închistarea ierarhilor ortodocşi. Catiforo preia o bună parte din explicaţiile lui Perry, dar respinge ferm afirmaţiile acestuia privitoare la religia ruşilor şi rolul negativ al acesteia. Friedrich Christian Weber (m. 1739?) a reprezentat Anglia la curtea ţarului Petru cel Mare între 1714 şi 1719. A publicat o lucrare nesemnată despre Rusia, Das Verănderte Russland, în trei tomuri apărute la mare distanţă în timp unul de celălalt. Primul dintre acesta, apărut la Frankfurt în tipografia lui Nicolaus Forster în 1721, tradus în franceză în două volume, a fost identificat drept una din sursele menţionate de Catiforo. Lucrarea este mai bine sistematizată decît cea a lui Perry, bine-cunoscută autorului care o citează constant, şi oferă o viziune de ansamblu asupra situaţiei din Rusia. Primul volum prezintă cronologic evenimentele de la curtea ţarului din ianuarie 1714 pînă în septembrie 1719. Al doilea volum este de fapt o culegere de patru texte cu autori diferiţi, considerate de Weber relevante pentru cititori. Ele se referă la oraşul Sankt Petersburg, la o călătorie în China a unui inginer suedez, la populaţia ostiacilor şi la procesul ţareviciului Alexei. In încheierea volumului se găseşte o listă de cuvinte străine glosate şi traducerea unui document din dosarul procesului. Fără a cunoaşte identitatea „gentilomului german" autor al lucrării, Catiforo sesizează originea protestantă a acestuia şi îi combate afirmaţiile anti- clericale. Dacă din Perry sînt preluate fragmente întregi, din Weber se regăsesc în lucrarea lui Catiforo doar informaţii elaborate în stil propriu de autorul grec. 110 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Jean Rousset de Missy (1686-1762), hughenot francez stabilit în Olanda, a desfăşurat o susţinută activitate de ziarist şi s-a implicat activ în marea politică europeană. Admirator al ţarului Petru cel Mare, a publicat în patru volume Memoires du regne de Pierre le Grand, Haga, R. C. Alberts; Amsterdam, Her. Uytwerf, 1725-1726, A lucrare atribuită unui ipotetic baron rus, Iwan Nestesuranoi. In realitate este vorba despre o sinteză a informaţiilor disponibile în epocă, elaborate pentru a scoate în evidenţă măreţia ţarului rus, şi fără date inedite. Autorul va deveni ulterior promotor oficial al Rusiei în Occident. Primul volum cuprinde o prezentare a istoriei Rusiei, cu mult mai lungă decît cea a lui Perry, al doilea se referă la evenimentele domniei ţarului Petru, al treilea prezintă detaliat starea şi teritoriul Rusiei şi continuă relatarea precedentă, iar al patrulea este dedicat procesului lui Alexei. Acest ultim volum este cel mai lung şi încearcă să justifice cruzimea ţarului faţă de propriul fiu. Missy transcrie sau parafrazează numeroase fragmente din lucrarea lui Perry şi cea a lui Weber, fără a preciza sursele. Din nou, Catiforo observă viziunea protestantă a autorului, ceea ce îl face să aibă dubii cu privire la identitatea reală a „istoricului moscovit", dar lucrarea este considerată de savantul grec drept opera de referinţă pe care îşi bazează sinteza. Alte surse citate explicit de autorul grec sînt reprezentate de scrierea lui Voltaire, Histoire de Charles XII. Roi de Suede (după ediţia a cincea, Amsterdam, 1733, tradusă în italiană şi tipărită la Veneţia în 1734), opera filosofului olandez Bernard de Mandeville (1670-1733) Free thoughts on religion, the Church, and naţional happiness, Londra, 1720, tradusă în limba franceză (Haga, 1722, republicată la Amsterdam în 1729), şi de tratatul Patriarhului Ierusalimului Hrisant Notara, De Officiis Sancta Christi Ecclesia (Tîrgovişte, 1716). In Prefaţa lui Catiforo la Vita di Pietro îl Grande sînt prezentate sursele lucrării şi justificarea necesităţii ei. De asemenea, autorul polemizează cu ideile protestante din sursele sale. Informaţiile din volum sînt structurate clar, sintetic. Fiecare din cele şase cărţi care alcătuiesc lucrarea este precedată de un scurt Argument, care reprezintă un rezumat al evenimentelor prezentate ulterior. în Cartea întîi este inclusă o descriere a Rusiei şi o prezentare cronologică a ţarilor pînă la Petru I cel Mare. Cartea a doua se referă la începutul domniei ţarului Petru, peregrinările acestuia prin Europa, comploturile de la Moscova împotriva lui, dar şi unele reforme impuse de ţar pentru modernizarea statului. Cartea a treia are în vedere cîteva acţiuni militare celebre precum războaiele cu suedezii şi invadarea Lituaniei, dar şi fondarea oraşului Sankt Petersburg. Cartea a patra continuă descrierea conflictelor cu suedezii, încheiate prin victoria ţarului la Poltava, ca şi campania din Lituania cu cucerirea oraşului Riga. în Cartea a cincea conflictele militare, precum cel cu turcii pe Prut, alternează cu evenimente civile, ca vizita ţarului în Olanda şi Franţa, şi se încheie cu procesul Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 111 ţareviciului Alexei şi moartea acestuia. Cartea a şasea cuprinde ultimii ani ai domniei ţarului Petru, încheierea de tratate cu suedezii, perşii şi turcii, încoronarea Ecaterinei ca împărăteasă şi moartea lui Petru. Lucrarea se încheie cu un indice substanţial de nume şi subiecte care permit regăsirea punctuală a informaţiilor. Prezentarea lui Catiforo este mai obiectivă decît cea din sursele lui, nu laudă excesiv acţiunile ţarului, ci încearcă să le prezinte din mai multe perspective, lăsînd cititorul să aleagă, chiar dacă finalul volumului se constituie într-un elogiu al monarhului. Paul Cernovodeanu consideră scrierea lui Catiforo ca făcînd parte dintr-o „literatură angajată" (III, p. 706). Dincolo de sinteza pe care o face, Catiforo îşi demonstrează şi erudiţia, ilustrînd diversele situaţii relatate prin citate în limbile greacă sau latină din autorii clasici. Textul vehicular Alexandros Kankellarios a activat la Veneţia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în calitate de corector al tipografilor greceşti din oraş (Nikolaos Glykys, Nikolaos Sarros, Antonio Bortoli, Dimitrios Theodosios), pentru care a editat: Apostolul, 1726, Antichrisis, 1732, Octoih, 1740, Mineele, 1740, Gramatica lui Alexandru Mavrokordat, 1745. S-a remarcat şi prin traducerea unor scrieri de istorie şi teologie la solicitarea tipografilor menţionaţi, realizînd versiunea în neogreacă a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro, Veneţia, 1737, în tipografia lui Santo Pecora, şi pe cea a operei lui Rollin, Histoire ancienne des Egyptiens..., Veneţia, 1750 (cf. E. Dima, Traducători greci). Kankellarios a tradus în greacă lucrarea lui Catiforo, Vita di Pietro, imediat după apariţia acesteia, publicînd-o cu titlul Bloc, Tlexpov xov MeyăAov, Avxoxpâxopoţ Povooiac;, nâxpoc, naxpidot;, Veneţia, Santos Pecora, 1737, în două tomuri: tomul I conţine cărţile I-IV, iar tomul II, cărţile V şi VI. Lucrarea se deschide cu o Prolegomena a traducătorului, în care sînt detaliate A unele particularităţi ale traducerii şi se justifică intervenţiile corective în text. In general, Kankellarios respectă originalul, practicînd doar unele omisiuni dictate de raţiuni politice. Dacă la Catiforo notele lui sînt plasate numai pe marginea exterioară a filei, Kankellarios introduce numeroase note sau comentarii infrapaginale proprii, marcate cu litere mai mici. Acestea sînt uneori considerabile, întinzîndu-se pe mai multe pagini şi mărind astfel dimensiunile cărţii. Traducerile româneşti Scrierea lui Catiforo a avut trei traduceri diferite în limba română, cîte una în fiecare din cele trei provincii româneşti. Toate cele trei versiuni au utilizat ca intermediar textul grecesc al lui Kankellarios. 112 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 1. Versiunea din Ţara Românească a lui Matei Fărcăşanu Versiunea din Ţara Românească este traducerea realizată de Matei Fărcăşanu a tomului I din transpunerea greacă a lui Kankellarios. Autograful traducătorului nu s-a păstrat. Se cunosc trei copii manuscrise: • [Viaţa Marelui Petru, aftocrator...] în ms. 204 BAR, ff. 99r-241r, copie din anul 1749 a lui Laurentie, dascălul; • Viaţa Marelui Petru, aftocrator a toată Rusia, părintele patriei în ms. 2353 BAR, ff. 134r-304r, copie din anul 1755 a lui Rafail, monah la mănăstirea Hurez; • [Viaţa Marelui Petru, aftocrator...] în ms. 2668 BAR, ff. 8r -175v, copie din anul 1767 a lui Dumitru Rîmniceanu de la Hurez. Titlul traducerii şi informaţii despre aceasta se află în ms. 2353 BAR, f. 134r: Viaţa Marelui Petru, aftocrator a toată Rusia, părintele patriei, adunată din multe pomeniri în Franţa şi Olanda, ce s-au dat în doao tomuri, iar mai pe urmă s-au tălmăcit din limba italienească în limba grecească, cu toată nevoinţa de chir Alexandru Kanţelariul, iar după cea grecească s-au tălmăcit acum, la înţelegerea rumânescă de dumnealui Matei Fărcăşan, biv vel şatrar, la anii de la Hristos 1749, tomu dentîi. Matei Fărcăşanu este şi singurul care a tradus prefaţa lui Catiforo, în care autorul îşi precizează sursele şi polemizează în privinţa opţiunilor religioase cu scriitorii pe care i-a folosit drept sursă. Fărcăşanu nu intervine în text, considerînd probabil corecte afirmaţiile lui Catiforo în apărarea Bisericilor apostolice, dar omite trimiterile la Biblie, la antici sau referinţele bibliografice. De altfel, Fărăcăşanu nu traduce nicăieri în lucrare notele marginale şi alte trimiteri, elimină introducerea lui Kankellarios, ca şi notele şi explicaţiile acestuia din urmă. în schimb, boierul român adaugă un Cuvînt dentîi cătră cititor, în care expune motivele pentru care a realizat traducerea. Ms. 204 BAR din 1749 conţine într-o criptogramă numele copistului, Laurentie dascălul, precum şi informaţia potrivit căreia traducerea lucrării a fost realizată de Matei Fărcăşanu în anul 1749, copia fiind efectuată în acelaşi an. Ms. 2353 BAR din 1755 este însoţit de o notă de copist în care monahul Rafail de la Hurez afirmă că a efectuat copia la cererea şi pe cheltuiala egumenului mănăstirii, părintele Dionisie. De asemenea, călugărul menţionează dificultăţile întîmpinate din cauza unor pasaje neclare din traducere, pe care le-ar fi reformulat. Ms. 2668 BAR din 1767 include nota monahului Rafail şi precizarea suplimen- tară potrivit căreia copia a fost efectuată parţial de preotul Dumitru Rîmniceanu, la cererea arhimandritului de la Hurez. Trăsăturile lingvistice ale traducerii sînt preluate din lucrarea noastră, Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea. S-a folosit ms. 2353 BAR, acesta fiind cel mai complet dintre cele trei manuscrise. Comparaţia cu Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 113 manuscrisul mai vechi, ms. 204 BAR, nu a relevat diferenţe lingvistice semnificative. Cităm după volumul alcătuit de noi în anul 2013. Trăsături specifice graiurilor sudice Fonetică - trecerea lui ă > o: tovaroşi 166r; - epenteza lui i: dini 195r, mîini 154r, 202v, 280v, pîine 236v, 254r, 299r; - o aton se păstrează: cocoană 161v, cocon 200r; - lipsa propagării lui n: genuche 214r, 249v, îngenuchia 214r. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: împăraţi ai Moscovei 161v, vicleşug al cazacilor 266r, griji ale pătimaşăi şi mult necăjitoarei lumi 132v, învăţături ale cărţii 134v; - adverbul acolea 150v, 162v, 265r, 287v; Lexic - ginere „mire" 214r, zăpadă 140r, 153v, 222r. Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - a proton: stradania 135v; - ă se păstrează: fămeie 213v, fămeiesc 213v; - ă păstrat, nu devine u: mulţămi 160v, mulţămit 139r, 160r, 207r, mulţămită, 218v, nemulţămitori 185v; - ă se păstrează: lăcuitor 135r, 249r; - ă final se păstrează: cătră 144r, 147r, 160v, 203v, 248v; - trecerea spontană a lui o la u: încoruna 252r; - e se păstrează: beserică 137r, 146v, 156v, 207r, besericeşti 135v, 213v; - e medial aton > i: catargilor 211r, letopisiţile 142r, privighierea 132v; - e final aton > i: pietri 206v, 249v; - î păstrat: întră 146r, 155v, 174v, 185v, 204r, 231r, 274v, întrare Y7V, 234r, 292v; - u> o: răotate 14 7V, 159r, 162r, 265r, greotate 158r, 224v, 241v, îngreoiat 165v, 268r, - adaos 212v, 225r; - menţinerea hiatului e-i: înstreina 145r, strein 140v, 141v, 206v; - menţinerea hiatului i-i: priimi 132v, 137v, 148r, 154r, 156v, 258v; - menţinerea hiatului ă-u: dinlăuntru 169r, înlăuntru 142v, 172r, 193r, 237r; - d dur: dăznădăjduit 232r; dăzrădăcinare 2721, dindărăt 189v, după „de pe" 134v, 292r, dupe 206v, dupre 135r; - p dur: după 204v; - I muiat final: feli(uri) 132r, 132v, 141v, 161r, 204r, 212r, 284r; - t dur: (greşăli) spurcată 182r. 114 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - ş dur: greşăli 182r; - j dur: jale 193v, jaful 242v, jăfuit I59r, jăfuitori 258r, jăluit 2621, jărtfire 184r, jărtvă 174r, să slujască 135v, 184v, slujaşte 1411, straja 249v, vitejaşte 240v, 248r, 296r; - r moale: ajutori 144r, 156r, 158v, 166r, 188v, 192r, boieri 162r, corăbieri 166r, iubitori 139r, începători 163v, strica 166r, vînzători 252v; - ş se păstrează: deşchis 148v, 155v, 190r, 235v. Morfologie - lipsa alternanţelor fonetice la genitiv-dativ: barbelor 213v, blanilor 141v, boalelor 296r, corăbiilor 161v, 190r; - lipsa alternanţelor fonetice la plural: corăbii 135r, 140v, săbii 230v, 287v, sânii 141r, şcoale 278v, ta/pe 214r; - forma demonstrativelor feminine la genitiv-dativ singular: aceştii minuni 144r, aceştii fapte 160v, zzcez'z ape 274v, zzcez'z cefăfz 188v, zzcezz pîngărite ucideri 148r; - articularea pronumelui relativ care: carele 147r, 168v, azrea 161v, 204r, căra 136r, 143v, 229v; - formele numeralului ordinal: al unsprezece 259v, al doisprezece 136r, 205v, al treisprezece 144r; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: Carol [...] au adus frică pînă şi în inima chesariului 136r, Vladimir au fost puternic 143v, (ea) s-au rănit 203v, (el) zîm stătut 140v, 203v, 231r; - identitatea formelor la persoanele a treia singular şi plural la imperfectul indicativ: era supuse 135r, făcea 203r, să trîndăviia 214v, vedea 193v, venea 263r. Lexic - basne 142r, botejune 142v, chelşug „(bani de) cheltuială", 272r, cirtă „timp foarte scurt" 176r, a cura 286r, dajde 213r, dvorelnic 214v, fur 132v, gloabă „impozit" 213r, gropniţă 277v, iscoadă 185v, împotrivnic 156r, jărtfui 221v, jiganii 141r, mojicie „simplitate" 228r, 278v, obşte 169r, oltar 282r, pedestru 184v, 203r, 270v, ponos 281v, prepus 179r, propovedui 274r, rachiu 202r, sălăşlui 200v, 236v, 298v, slobozenie 279r, zz se smeredui „ a se molipsi; fig.", 166r, sobor 210v, soroc 300r, sudalmă 295v, tocmeală 241r, ţiitoare 143r, zzr^ze 164r, 181r, urîciune 164v, a vicleni 155r, zăbală 159r, zăticni 299v. Inovaţii şi caracteristici (sudice) care au pătruns în limba literară modernă Fonetică - ă > o prin asimilare vocalică: folos 132r, 146v, 159v, 168r, 172r, 178v, 204v, norod 134v, 148v; norocire 146v, 168v, norocit 134v, 235v, - ă trece la o prin disimilare: zăbovi 221r; - sincopa lui e: drept 159r, 247v, dreptate 254v; - e> i: citi 162v, citire 132r, cititor 132r, 257r; nimic 219r, 237v, nişte 191r, 219v, 267v; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 115 - e medial aton se păstrează: prieten 147V, 219v; - sincoparea lui e (i): de-a dreapta 247V, drept 159r, dreptate 254v, dregătorie 164r; - epenteza lui i prin anticiparea elementului palatal: cîine 195r, mîinile 154r, 171v, 202v, 280v; - lipsa epentezei lui i: ochi 161v, 170r, 204v; - î>u: umbla 141r, 169r, 217v, umblare 166r,184r, 204v; - u > o: osteneală 134v, ostenitor 273v; preoţi 135v, 148v, 193v, 207v, preoţesc 138v; - u se păstrează: poruncă, porunci 151r, 163r, 164r; - diftongul oa se păstrează: pl. picioare 179r, 181r, 194v, 204r; - diftongul iu se transformă în i: mincinos 154r; - h>f: praf229v, vîrf 138v; - j moale: necăjit 300r; - d moale: deodată 214v, despărţea 261r, din 292r; Morfologie - forme de feminin plural articulate: letopiseţele 143r, umbletele 132r, zilele 135r; - genitiv-dativul numelor proprii masculine este format cu articolul hotărît proclitic: lui Carol 266r, lui Ioan 169v, lui Petru 158v, 276v; - vocativul are forma identică cu a nominativului: înălţaţi şi puternici domni! 198r, o, prietenii mieii 223r; - superlativul se formează cu adverbul foarte înaintea adjectivului: foarte frumoase 203r; - pronumele relativ care invariabil: 153v, 159v, Î6V, 207v. Lexic - Neologismele existente în lucrarea lui Matei Fărcăşanu, cele mai multe de origine neogreacă, confirmă afirmaţia acestuia că era cunoscător doar al limbii greceşti. - împrumuturile din limba turcă, precum caic 199r, calmuc 234v, conac 247V, farfurie 268v, sarai 192verau cunoscute şi aveau circulaţie în limba epocii. - Majoritatea lexemelor de origine romanică din traducere au fost preluate din originalul neogrec care, fiind o traducere din italiană, preluase la rîndul său multe cuvinte de origine romanică, în special italiană. Neologismele sînt aşadar neogreceşti şi romanice, adaptate de multe ori conform normelor vechii limbi literare sau prezintă fonetisme specifice limbii greceşti: amazoane 142r, amiral 238v şi amiraliu 204v, 215v, 239r, armadă 135r, 186r, 203v, 269r şi armată 171r, 245r, canţelar 291v, cardinal 138v, 156v, 227r, climă 139r, 141r, 283v, cliros 135v, 137v, colonel 253v, comedie 147v, deputaţi 202v, diamanturi 148v, 204v, dogmă 143v, 154r, elector 197V, 253r, 260r, evghenicesc 278v, 213T, familie 164v, 172r, 193r, 299r, gheograf 298v, gramatică 132v, idololatri 137V, 298v, ighemon 288r, 116 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima imperator 145v, 166r, 206r, madamă 204r, manifest 15 V, 281v, 293r, monarh 134r, 195v, musici 206r, 290v, ofiţeri 163r, palat 144r, patos 136v, patrie 134r, 173r, 252r/ 261v/ pălărie 206r, politic 134v, pompă 149v, 163v, 226v, 292v, prinţip 161v, 166r, 295r, protimie 250r, psifos 210r/ resedent 137r, 300r, rigă 207r, schiptru 147r, scop 214v/ 232v şi scopos 132v, 134v, 167r, schimata 204v, tagma 158r, 162v, 205v, titlu 27 V, tom 134r, viţăcolonel 277v. - Influenţa limbii neogreceşti şi-a pus amprenta şi asupra numelor proprii care diferă de cele din originalul italian, din care prezentăm cîteva corespondenţe: it. Ştefan Vatory - rom. Ştefan Vactorie, it. Boris Gudenov - rom. Voris Gudenov, it. Bogdan Bielchi - rom. Bogdan Vielhi, it. Teodoro Zuschi - rom. Teodor Ciuşchi. Deşi unele neologisme sînt adaptate conform normelor vechi, limba scrierii lui Fărcăşanu este cursivă, oferind cititorilor odată cu informaţiile cuprinse în lucrare şi o lectură interesantă, ceea ce a determinat răspîndirea traducerii prin copii manuscrise. Interesul manifestat în epocă pentru personalităţi din alte orizonturi, pentru istoria altor popoare, care coincide cu tendinţele iluministe de lărgire a ariei de cunoştinţe din toate domeniile, a dus la aprecierea traducerii lui Fărcăşanu care, sub aspect stilistic, s-a îndepărtat de structura textelor religioase, observîndu-se influenţa aspectului vorbit al limbii noastre vechi. Din punctul de vedere al perioadei în care a fost scrisă şi al particularităţilor lingvistice, lucrarea lui Fărcăşanu face legătura între prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi cea de a doua jumătate a acestui secol, care pentru limba română literară a reprezentat începutul procesului de modernizare. Bibliografie Paul Cernovodeanu, Pierre le Grand dans Vhistoriographie roumaine et balkanique du 18e siecle, în RESEE, XIII, nr. 1, Bucureşti, 1975, pp. 77-93. Paul Cernovodeanu, Preoccupation en matiered'historiographie roumaine aux XVIl-e et XVIII-e siecles, III, în RRH 1971, nr. 4, pp. 706-707. Eugenia Dima, Antonio Catiforo, Vita di Pietro and its Romanian Versions in the 18th Century, în Journal of Educaţional and Social Research, Special Issue, voi. 3, no. 7, october 2013, MCSER Publishing, Rome, Italy, 2013, pp. 368-373. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 1-9. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, pp. 134-136. Eugenia Dima, Traducători greci din literatura occidentală şi traducerile în cultura română din secolul al XVIII-lea, după intermediarul grecesc, în Ecouri ale logosului elen, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 117 Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea (cu), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, 2013. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821). Voi. I-II, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, pp. 413-414. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Bucureşti, 1899. Margherita Losacco, Antonio Catoforo e Giovanni Veludo interpreţi di Fozio. Dedalo, Bari, 2001, passim. Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea, în RA, an XLIX, voi. XXXIV, nr. 1, pp. 107-131; nr. 2, pp. 292-324; nr. 3, pp. 441-470; nr. 4, pp. 659-690. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul Versiunea din Moldova este traducerea ieromonahului Cozma Vlahul de la Mitropolia din Iaşi. Acesta a transpus lucrarea în întregime (toate cele şase cărţi din ambele tomuri ale lui Kankellarios). Autograful traducătorului nu s-a păstrat. Se cunosc patru copii manuscrise: • Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia, ms. 49 BAR, ff. 2r-211r, copie din anul 1756 a lui Gavriil ierodiacon de la Huşi. • [Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia], ms. 122 BAR, ff. 2r-212r, copie din anul 1765. • Viaţa Marilui Petru, împăratul Moscului, ms. 2581 BAR, ff. 2r-210r, copie din anul 1799 a lui Toader Meican. • [Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia], ms. nr. 1, PyMbiHna fond IV, Biblioteca „Saltîkov-Şcedrin"din Sankt-Petersburg, ff. lr-266r, copie din anul 1755. în nici unul dintre manuscrise nu apare numele traducătorului, acesta fiind identificat de N.A. Ursu (2002) în urma unei aprofundate analize lingvistico-filolo- gice. Data la care s-a efectuat traducerea este şi ea necunoscută. Traducerea lui Cozma Vlahul nu conţine prefaţa lui Catiforo şi pe cea a lui Kankellarios. Sînt traduse însă Argumentele lui Catiforo, în care se rezumă conţinutul fiecărei cărţi. Glosarul final de nume proprii şi subiecte nu este tradus. Cozma Vlahul nu traduce notele marginale, dar păstrează trimiterile religioase sau referirile la autorii antici; sînt traduse o mare parte din explicaţiile sau comentariile lui Kankellarios. în lucrare apar note marginale ale traducătorului român, care conţin corecturi, explicaţii, sinonime, glosări, ani. în prima parte a lucrării, unde sînt prezentaţi primii ţari ruşi, cărturarul român interpolează cîte un colon-titlu în care se găsesc unele precizări sau se menţionează evenimente importante. Datorită traducerii comentariilor lui Kankellarios, în textul lui Cozma Vlahul se află primele informaţii mai cuprinzătoare din cultura română despre viaţa 118 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima economică, compoziţia socială, obiceiuri, despre poziţia geografică, formele de relief bogăţiile naturale şi despre împăraţii Chinei (E. Dima, 2016). Ms. 49 BAR din 1756 cuprinde, pe foaia de titlu, următoarele precizări: Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia, scrisu-s-au această carte, ce se săvîrşeşte în 6 cărţi, cu toată chieltuiala Preasfinţitului şi iubitoriului de Dumnezeu, episcopul Sfintei şi Dumnezeieştii Episcopii Huşului, chir Inochentie, în zilele preluminatului domn şi oblăduitori a toată Tara Moldavii, Io Constantin Mihail Racovită Voievod. S-au scris la Sfinta Episcopia Huşilor, leat 7264, iar de la Mântuirea lumii 1756 mai 1. Ms. 1 de la Sankt Petersburg din 1755 conţine o introducere potrivit căreia traducerea s-a făcut la îndemnul mitropolitului Iacob Putneanul. La nivel lexical, dar mai ales fonetic, textul prezintă alternanţe de forme speci- fice graiurilor sudice cu forme care caracterizează graiul moldovenesc (zăpadă / omăt; jos, joacă / agiunge pregiur ş.a.). Această alternanţă se explică prin efectuarea traducerii de către un cărturar muntean şi copierea lucrării de către copişti moldoveni. Bibliografie Gabriel Cocora, Episcopul Cosma al Buzăului (30 septembrie 1763 - 9 octombrie 1787), în „Glasul Bisericii", XXII, 1963, nr. 7-8, p. 714-731, Eugenia Dima, Antonio Catiforo, Vita di Pietro and its Romanian Versions in the 18th Century, în „Journal of Educaţional and Social Research", Special Issue, voi. 3, no. 7, october 2013, MCSER Publishing, Rome, Italy, 2013, pp. 368-373. Eugenia Dima, Towards the Far East in 18,h Century Romanian Culture, în Views of the East: Travel and Intercultural Communication in Europe, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016, pp. 123-137. Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2013, pp. 113-150. N.A. Ursu, Un traducător puţin cunoscut: ieromonahul Cozma Vlahul de la Mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 44-75. 3. Versiunea de la Braşov a lui Radu Duma (Rodion Popovici) Versiunea din Transilvania cuprinde traducerea primului tom al versiunii lui Kankellarios (cărţile I-IV). La sfîrşitul ei se găseşte încă un text, desemnat drept Cartea a cincea, dar care nu are legătură cu textului lui Catiforo. Autograful traducătorului nu s-a păstrat. Deoarece în bibliografia cercetată erau propuse trei nume de cărturari ca fiind autorii primei părţi a scrierii lui Catiforo, fără demonstraţie convingătoare, versiunea a fost considerată anonimă. Există două copii manuscrise: Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 119 • Viaţa lui Petru celui Mare, în ms. 2476 BAR, ff. 4r-144v, copie din februarie 1783 a lui Ioan Zacione, ms. 2476 BAR include la f. 121v o însemnare potrivit căreia manuscrisul îi aparţine lui Radu Duma; • Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru, monarhul ruşilor, şi vitejiile lor în ms. 3161 BAR, ff. lr-186r, copie din 20 aprilie 1788 a lui Zanfir Marco. Ms. 3161 BAR din 1788 conţine pe foaia de titlu precizarea că traducerea s-a făcut din limba rusă de către Rodion Popovici din Braşov: Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru, monarhul ruşilor, şi vitejiele lor. Cartea politiei ruseşti şi vitejiile ruşilor, a monarhului Petru şi altor împăraţi şi stăpînitori. Istoriile acestea sînt scoase de pe limba muscăcească pe limba rumânească de domnia lui, chirio chir Rodion Popovici, dascălul oraşului cetăţii Coronii. Şi după izvodul acela s-au scris a doa oară de smeritul robul lui Dumnezeu Zanfir Marco capitan, în zilele prealuminatului şi preaînălţatului Imperatorului Iosif al Doilea şi arhiereului locului, preasfinţitului Ghedeon, neunit, la ano 1788, aprilie 20, Braşov. Paternitatea traducerii a fost disputată, transpunerea fiindu-i atribuită lui Radu Duma de Paul Cernovodeanu şi Dumitru Velciu. N. Iorga a presupus că traducătorul ar putea fi Radu Tempea (II), iar în titlu apare numele Rodion Popovici. Recent (2015) Alexandru Mareş consideră că autorul traducerii primelor patru cărţi ale scrierii lui Catiforo, efectuată înainte de anul 1793, poate fi considerat Radu Duma, care purta şi numele Rodion Popovici (pp. 552). în favoarea acestei opinii aduce argumente lingvistice care relevă trăsături comune în Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru şi alte traduceri ale lui Radu Duma (siglele întrebuinţate: VP = Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru, ms. 3161 BAR din 1788, ff. 2r-186r, IDI = Istoria a marelui cneaz Dimitrie Ioanovici, ms. 3161 BAR din 1788, ff. 187r-215v, PS = Piatra smintelii, ms. 1131 BAR din 1780, ff. 4r-164v, PO = Păşunea oilor celor cuvîntătoare, ms. 1132 BAR din 1782, ff. 178r-199r, LD = Livada duhovnicească, ms. 2485 BAR din 1780, ff. lr-173r, IP = Preoţie sau îndreptarea preoţilor, CRV I 529, Sibiu 1789, numai textul Predosloviei, ff. lc- 10v, în numerotarea A. Mareş). De exemplu: - ajutorinţă s.f. „ajutor": ca să voiască cu el o ajutorinţă de războiu (VP, 774-5); cf. 10r/4-5, 5875, 62718 - Noi nu sîntem fără numai păcate şi fără de ajutorinţa darului lui ne piiardem (PO, 182714-15), cf. 180718,181723,182715,196718. - ci dar(ă) loc. conj. „deci": Ci dară împăratul Petru... au vrut să să preumble (VP, 4672-3), cf. 4975, 51717, 6174, 64717 - Ci dar făcîndu-să îndelungat sfat... aşa s-au arătat din toţi ceialalţi mai vrednici ca să priimească această înaltă vrednicie (PS, 2473-9), cf. 2571, 40714, 43715, 71714, 7674; Ci dară să să păzească să nu auză înfricoşatul acela glas (PO, 193720-22). - fierbinţeală s.f. „înflăcărare": cum că acel arhiereu... cu fierbinţeală au rugat puterea celui preaînalt (VP, 5712-15), cf. 5478 - prin rugăciunile lui Valduin îndemna cu fierbinţeală pre toţi prinţipii Evropii împotriva lui Mihail (PS,7677- 120 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 10), cf. 76v/6; Cu mare fierbinţeală sufletească am dorit a mă cuprinde supt braţele ceale părinteşti (IP, 176-8). - închietură s.f. „articol": şi între celealalte închieturi ale scrisorii s-au încredinţat şi aceasta (VP, 81v/14-15) - învăţaţi-i aşişdirea şi cealelalte închieturi ale Simvolului (PO, 180717-18). - izgoană s.f. „exil": s-au osîndit să trăiască la izgoană cu toată familiia lui (VP, 33717-18) - şi aduce de la izgoană pă Ignatie şi-l pune în scaun (PS, 4473-4); cf. 25713. - namesnic s.m. „succesor în vreo funcţie": lăsînd doi fii, pre Teodor, pre carele l-au rînduit şi l-au lăsat namesnic lui, şi pre Dimitrie (VP, 8v/19-20), cf. 96718 - Pentru aceea şi arhierei Romei, namesnicii lui, sînt judecători mai presus decît toţi (PS, 3779-11), cf. 6878, 6978. - nimurui pronume negativ în dativ, cu n > r prin disimilare „nimănui": şi să nu spuie nimurui cine iaste (VP, 43711); Iară marele cneaz Tau oprit ca nimurui să spuie aceasta (IDI, 204720-21) - Jură-te mie că pînă voi trăi nu vei spune nimurui ceale pentru mine (LD, 26717-18). - oblici vb. „a afla": Techelovit cu toată sămânţa acea spurcată dievolească au rămas cu totul înspăimîntat cînd au oblicit cum că Petru... purcesease cu grabă (VP, 29719-3071) - putea ca să stea cu mulţămită de obşte... deaca nu l-ar fi oblicit în următoriul an (PS, 1272-4). - păciuire s.f. „pace; înţelegere": Comendaşul care era într-însa... au aflat cu socoteală că mai bine să taie o păciuire bună (VP, 72713-15) - Unii zic că aceasta o au făcut-o Vasilie avînd rîvna păciuirii bisericeşti (PS, 44710-12), cf. 7176. - politici vb. „a se civiliza, a se cultiva": şi le-au poruncit să călătorească în eparhiile Evropei cu cheltuialele lor ca să să politicească (VP, 4071-2), cf. 8571 - şi să facă să să politicească îndrăzneala, răutatea şi necredinţa (PO, 18579-10). - scandelă s.f. „supărare, indignare": că însuşi vrăjmaşii lui cei mari să temea ca să dea vreo mică pricină de scandelă (VP, 59719-5971) - şi politiia lui de mare scandelă la norod (PO, 18978-9), cf. 19976. - stricăcios adj. „dăunător": au luat pricină să clevetească... zicînd că va să bage 35 în Rusiia înnoiri vătămătoare şi stricăcioase (VP, 4878-10) - s-au aprins acel foc stricăcios de au pricinuit multă stricăciune (PS, 3076-7), cf. nestricăcioasă (LD, 472). - forma verbală voar (voar fi aflînd, voar putea) este o particularitate caracte- ristică textelor scrise de Radu Duma: să voar fi aflând (VP, 78719), nu voar putea (PS, 37715), cf. şi 4075, 4473, 4571/ 4971 etc.; voar să strîngă (LD, 8712). (v. Al. Mareş 2015, pp. 553-557). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 121 /N In Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea am demonstrat că limba-sursă pentru transpunerea românească este limba greacă, textul urmînd versiunea lui Kankellarios a lucrării lui Catiforo, şi nu pe cea rusească, uşor modificată. Pentru exemplificare, reţinem următoarele lexeme: - diadima 9V, 40v, engolpii 47r, scopos 23v, 25v, 37r; - mitropolie 42r, 42v are sensul „capitală, metropolă"; - bătrînime „demnitari" 47r, traduce ngr. yepovoiac, (Kankellarios, p. 142); - it. socinianismo (Catiforo, p. 41) este preluat în limba greacă Loxiaviopov (Kankellarios, p. 35) şi are în română forma sochianismon „doctrină protes- tantă care neagă caracterul divin al lui Iisus şi Sfînta Treime" 15v; - it. Bregantini (Catiforo, p. 92) devine în ngr. nepyavTia (Kankellarios, p. 119) şi în rom. pergadii 39v „mici ambarcaţiuni cu vele pătrate, dotate cu două catarge şi bompres"; - it. Burlotti (Catiforo, p. 92), ngr. pnovpAcoxa (Kankellarios, p. 119), rom. burlote 39v „mici ambarcaţiuni dotate cu praf de puşcă, folosite pentru incen- dierea navelor inamice". - alte lexeme de origine latino-romanică introduse din intermediarul grec: alamani „nemţi" 21r, varon „baron" 35v, capitan 21v, gardinalii 16v, madama 46v, manifest 12v, 13v, materii 48r, mod llv, 23v, mus (pe corabie) 45v şi mutul 45v, palat 31r, parolă 142r, plinepotenţial 43r, 50r, pompă llr, potentat 146v, 148r, rebelie 15r, 19r, 23v, 25v, rezident 142v. - toponime sau antroponime care păstrează aspectul fonetic grec: Polon Arcticon 33r, Sivir „Siberia" 26r; Vogdan Velhi 9r, Voris 9r, 10v, 13r, Ştefan Vactorie 8r. A In text se pot observa particularităţi lingvistice pe care le reproducem după lucrarea menţionată (E. Dima, G. Dima, 2013), citînd ms. 3161 BAR, întrucît ms. 2476 BAR prezintă caracteristici sudice, care îl îndepărtează de traducerea originală: Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - e păstrat: beserică 48v; - î păstrat: întră 44v, să între 8r; - menţinerea hiatului i-i: priimi 8r, 9V, 47r, 48r, - menţinerea hiatului e-i: strein 36v, 40r, 44v, 48v; - diereză: să gătiia 48r, poftiia 43r; - palatalizarea labiodentalei/• hierăstrui 45r; - h se păstrează: pohtă 38r; - păstrarea africatei g: badgiocura llr; - iotacizare: să trimită 43r; - păstrarea lui ş: să-i deşchiză 7V; 122 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - m dur: tocmală 38v; - p dur: păscari 43v, 44r; - r moale: poruncitori 47v; - ş moale: cuivaşile 44v, mătuşe 31r, vrăjmaşe 30v; - ş dur: greşală 30r, îndatăş 37r, să şază 31r; - menţinerea consoanei ocluzive p în grupul consonantic pt: îndărăpt 37r. Morfologie - demonstrativul aceii la genitiv: ale aceii cetăţi 47r; - formarea genitivului cu prepoziţia a + adjectivul tot nearticulat + substantiv la nominativ-acuzativ: a tot meşteşugul 46v; 5 - forma de plural puşci 49v; - forme pronominale: fieştece nume 44v, oareşcarii 31r; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: s-au împărtăşit 48v, s-au otrăvit llr; - construcţie la perfect indicativ cu anticiparea pronumelui personal: o au trimis 47r; - formă veche de optativ: pînă ce vrea fi 41v; - adverbul pretutindinea 43v; - prepoziţiile: dupre 50r, pă (pă taină) 142r; - conjuncţia deaca 49r. Lexicul acestei traduceri cuprinde cuvinte specifice limbii vechii şi populare, unele fiind de origine turcă sau slavonă intrate în limbă: - alişveriş 7V, blagocestie 44r, calabalîc 50r, călăraş 46r, cleveti 48v, dojeni 30v, gîlveavă 31r, lepăda 48v, meşteşug 44r, muscalilor 47r, namesnic 7r, năvarnică „însărcinată" 27r, netocmire 44v, norocire 44v, numit „renumit" 44v, a obrăznici 44r, pedepsit la... „deprins" 49r, pedestraşi 46r, pohvală llr, povăţuire 47r, prăpădire 48v, preumbla 46v, prilăstitoare „înşelătoare", 31r, propovedui 48v, rachiu 45v, satanicesc 9r, sărac „orfan" 9r, spurcate 48v, stricăcioase 48v, turburare 49v, urdinare 10v, verhovnic 47V, veselie „petrecere" 48r, voievodului 47r, voroavă 46v, zaarea = zaherea 37v şi zahareaoa „proviziile" 28v, zavistii 48v, zăticni 49v. Inovaţii care au rămas în limba literară - a trece la u: mulţumită 49v, nemulţumirii 48v; - ă > o prin asimilare vocalică: folos 37r, noroc 37r, norocire 44v; - epenteza lui i prin anticiparea elementului palatal: mîinile 44v; - africata g trece la;: să ajungă 43r, ajutorinţă 7V, ajutoriu 110v, jocuri 44r, jumătate 46v. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 123 Bibliografie Paul Cernovodeanu, Pierre le Grand dans l'historiographie roumaine et balkanique du XVIIIe siecle, în RESEE, XIII, nr. 1, Bucureşti, 1975, pp. 77-95. Paul Cernovodeanu, Preoccupation en matiere d'histoire universelle dans l'historiographie roumaine au XVIIe et XVIIIe siecles, III, în „Revue roumaine d'histoire", tom X, nr. 4, pp. 706-707, Bucureşti 1971; IV, în „Revue roumaine d'histoire", tom XI1972, nr. 1, pp. 86-90. Eugenia Dima, Una versione inedita della cronaca della Moldavia dai 1709 al 1711 di Nicolae Costin, interpolata nella „Viaţa lui Petru", în AŞUI, Iile, Lingvistica", LVIII (pp. 75-86). Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2012. Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Vita di Pietro de Antonio Catiforo şi versiunile româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2013, pp. 151-221. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. I. G. Kechagioglu, Traduzioni neogreche del XVIII secolo: l'italiano come lingua veicolare, în Testi letterari italiani tradotti in greco (dai '500 ad oggi), a cura di M. Vitti, Rubbettino, Soveria Mannelli (CZ), 1994. Ion Lăzărescu, Costin, Nicolae, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Margherita Losacco, Antonio Catiforo e Giovanni Veludo interpreţi di Fozio, Bari, Dedalo, 2001. Alexandru Mareş, în căutarea unei paternităţi, în LR, 2015, nr.4, pp. 548-558. C. Muşlea, Istoria bisericii Sf Nicolae din Şcheii Braşovului, Institutul de Arte Grafice „Astra", Braşov, II, 1946, pp. 303-305, 432-434. Ioan St. Petre, Axinte Uricariul. Studiu si text, Casa Scoalelor, Bucureşti, 1944. Dumitru Velciu, Cronica anonimă a Moldovei (1661-1709). Pseudo-Nicolae Costin. Studiu critic, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 198,199, 245. prima jumătate a sec. XVIII [Ceasornicul domnilor], ms. 757 BAR, copie din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (post 1710); traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, după versiunea în latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum sive de vita M. Aurelii Imp., Torgau, 1601 (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). * * * [Cosmografie, adecă Isvodirea lumii], ms. 3515 BAR, acefal, incomplet, copie din 1718-1739; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Giovanni Botero, Le relazioni universali, ediţia completă în 4 părţi, Veneţia, 1596, după versiunea polonă a lui Pawel Lşczycy, Theatrum swiata wszytkiego, Cracovia, 1659 (v. c. 1711, Cosmografia). 124 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 1750-1800 Despre descoperirile portughezilor Original necunoscut, probabil în limba franceză. Versiunea românească • Pentru descoperirea a mai multor împărăţii şi locuri, care s-au descoperit şi s-au aflat de portugali, traducere cu autor necunoscut, ms. 3533 BAR, 44 file, incomplet (lipseşte sfîrşitul). Traducerea românească Traducerea a fost parcursă numai de N.A. Ursu şi Despina Ursu care, ocupîndu-se de împrumutul lexical, au considerat-o un text anonim din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tradus probabil din limba franceză, după o sursă încă neidentificată. Autorii au semnalat lexeme utilizate pentru noţiuni noi, mai ales din domeniile geografic, economic, religios, de exemplu: argonafti pl. 21v, bonz s.m. „preot sau călugăr budist" 10v, 18r, vramin 18r şi vrahman „brahman" 14v, 18r, 18v, cardinal 31r, chendru „centru" 6r, politicesc 9r, danimarchez 18v, dominican 42v, domenican 31r, a donatisi 22r, duzină 39r, fii 16v, fachir s.m. 18, farfurie, 12v, florini 12v, ghenoviz 26r, iaspis 32v, inchiziţionă 41v, ostroveni 10v, 30v, iaponez 8r, llr, 24v, „monedă", livră llv, 28v, moametean 20v. Bibliografie N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a Il-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. 1754 Istoria asediului Vienei din 1683 Giovanni Battista Magnavini, Ragguaglio historico della guerra tra l'armi Cesaree e Ottomane dai principio della ribellione degl'Ungari sino l'anno corrente 1683, e principalmente dell'Assedio di Vienna, e sua liberazione..., Veneţia, 1683, tradusă în neogreacă de Ieremia Cacavela. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 125 Versiunea românească Realizată de un traducător necunoscut, după părerea noastră, pe baza textului vehicular grec al lui Cacavela, s-a păstrat în mai multe copii manuscrise cu titluri diferite: • Războiul de la cetate Beciului ce-au avut turcii cu nemţii, în ms. 3671 BAR, ff. 126r-173v, copie din 1754 a lui Ion Cozma din Moldova; • Istoria cînd au mers turcii să ia Beciul, în ms. 3151 BAR, ff. lr-68v (lipseşte prima filă), copie din 12 iulie 1766 a ieromonahului Grigorie. • începerea istoriei războiului de la cetatea Beciului, în ms. 3161 BAR, ff. 216r - 279v, A copie din 1788, de la Braşov. In colontitlu: Istoria Beciului. Originalul italian Despre Giovanni Battista Magnavini nu se cunosc date biografice. Apare menţionat în documente ca fiind un tînăr erudit, cu studii, pasionat de cărţi. Se ştie că a mai alcătuit o culegere de versuri, Filosofia del pennello: Fiori d'ingeno. Prima ediţie a lucrării Ragguaglio historico della guerra tra l'armi cesaree, e ottomane dai principio della ribellione degl’vngari sino l'anno corrente 1683, e principalmente dell'assedio di Vienna, e sua liberazione, con gl'incominciati progressi delle dette armi cesaree, e confederate, Veneţia, Gio. Giacomo Hertz, 1683 apare fără numele autorului şi este reprodusă imediat de alţi editori la Macerata, Parma, Genova, Forli. Tot la Veneţia pe la sfîrşitul aceluiaşi an, este publicată de editorul Bossi o a doua ediţie, adăugită sino alia presa delVimportante cittă di Strigonia. în aceasta apare menţionat la sfîrşitul lucrării şi numele autorului. Textul este reluat de un editor din Bologna. Herz, primul editor veneţian, publică şi el o nouă ediţie, cu titlul uşor modificat: Ragguaglio historico della guerra tra l'armi cesaree, e ottomane dai principio della ribellione degl'vngari sino l'anno corrente 1683, e principalmente dell'assedio di Vienna, e sua liberazione, con la vittoria di Barchan. Aggiontovi in quest’vltima impressione la presa di Strigonia, e molt'altre curiositâ. De această dată, în scrisoarea către cititor cu care se deschide volumul apare numele autorului. Aceeaşi versiune este publicată şi la Foligno şi Milano. în titlul de la Milano se menţionează că evenimentele narate merg pînă în luna octombrie a anului 1683. O a doua ediţie milaneză menţionează amplificarea lucrării cu glorioşi successi riportati dall'armi della Sacra Lega doppo la presa di Strigonia metropoli dell'Ungaria. în sfîrşit, Hertz mai reproduce o dată lucrarea în 1684, cu descrierea evenimentelor pînă la anul curent, 1684. O ultimă ediţie apare la Forli în 1710. Textul vehicular Ieremia Cacavela, călugăr de origine cretană, a făcut studii la Leipzig şi Viena. La Iaşi, a fost preceptor al fiilor lui Constantin Cantemir. în Ţara Românească a 126 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima devenit egumen al mănăstirii Plăviceni. La comanda spătarului Constantin Brîncoveanu, a tradus din limba italiană în greacă lucrarea lui Magnavini, pe care a dedicat-o domnului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Numele autorului italian nu este menţionat în traducere, ceea ce se poate explica prin folosirea de către Cacavela a primei ediţii italiene, publicată anonim. Traducerea grecească, semnalată în 1971 de Paul Cernovodeanu, se intitulează Războiul la porţile Vienei între turci şi austrieci şi nu a fost publicată în epocă. Paul Cernovodeanu crede, urmînd-o pe Ariadna Camariano-Cioran, că versiunea greacă a lui Ieremia Cacavela a circulat în mai multe manuscrise, fiind tradusă în limba română. în anul 1972 Paul Cernovodeanu precizează că Zarifir Marco, scriptorul ms. 3151 BAR, a inserat în miscelaneu şi istoria asediului Vienei, traducere în limba română a versiunii în greceşte a lui Ieremia Cacavela (IV, p. 69). Parcurgînd şi noi cele trei copii semnalate ale textului românesc, am constatat unele asemănări cu textul din neogreacă, dar şi prezenţa unor neologisme italiene. Mai multe concluzii vor fi prezentate după încheierea cercetării manuscriselor româneşti pe care am început-o. Traducerea românească Traducerea românească cuprinde evenimentele care au precedat asediul Vienei din 1683, asediul şi apărarea Vienei, înfrîngerea turcilor şi uciderea lui Cara Mustafa. Nu au existat informaţii din epocă privitoare la autorul traducerii româneşti, rămasă în manuscris, la original şi limba din care s-a făcut traducerea. Ms. 3671 BAR, ff. 126r-173v, copie moldovenească din 1754, se intitulează Războiul de la cetate Beciului, ce au avut turcii cu nemţii. La f. 173v, se află următoarea notă a copistului Ion Cozma: Scrisu-s-au această istorie, adecă Războiul de la cetate Beciului în zilile prealuminatului şi preînălţatului domn Io Matei Ghica Voievod, fiind mitropolit Ţărîi Moldovii chir Iacov 7262 (= 1754) ghenar 22 dni. Începîndu-se de la ghenarie 8, s-au săvîrşit ghenar 22 dni, întru care cuprind zîle cincisprezece. Şi am scris-o eu, cucernicul copil Ion Cozmii. Este cea mai veche copie. Textul începe cu relatarea complotului a trei conţi ai Imperiului Habsburgic împotriva împăratului Leopold şi pedepsirea acestora. Urmează relatări legate de asedierea cetăţii Vienei de către armata turcă, sub conducerea vizirului Cara Mustafa, şi cucerirea unor oraşe din împrejurimile Vienei. Se menţionează ajutorul nesperat primit de austrieci din partea regelui polon Sobieţki, înfrîngerea şi retragerea turcilor, uciderea lui Mustafa din porunca sultanului Mehmet. Textul se sfîrşeşte cu previziunile preotului iezuit Martin legate de domnia lui Leopold al Austriei. Ms. 3151 BAR, ff. lr-68v, copie din 1766. Text acefal, prima filă este notată de copist cu cifra 2, iar numerotarea mecanică a Bibliotecii Academiei începe cu cifra 1; titlul traducerii poate fi refăcut după colontitlu, Istoria cînd au mers turcii să ia Beciul. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 127 Este acelaşi text ca în ms. 3671 BAR, iar copia este făcută tot în Moldova (de exemplu, lexemele grijite, înturnat, năsipul). La f. 173r apare data, iulie 12, 1766, şi următoarea menţiune: S-au scris din porunca şi cu toată chieltuiala dumnealui Radul Voinescul, biv vel stolnic, prin osteneala mai micului şi nevrednicului între ieromonahi, Grigorie ieromonahul. Ms. 3161 BAR, ff. 216r-279v, are titlul Începerea istoriei războiului de la cetatea Beciului, iar în colontitlu Istoria Beciului; este o copie transivană efectuată la 20 aprilie 1788 la Braşov, de Zanfir Marco. Textul nu are sfîrşit, relatarea se întrerupe cu hotărîrea lui Leopold de a-1 prinde pe contele maghiar Tekely şi a cuceri Ungaria. Manuscrisul miscelaneu mai cuprinde şi Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru..., traducere din neogreacă, şi Istoria a marelui cneaz Dimitrie Ivanovici, tradusă din ruseşte. Manuscrisul conţine mai multe informaţii decît ms. 3151 BAR. In catalogul său, Dan Buciumeanu semnalează existenţa, la Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu", Drobeta-Turnu Severin, a unui manuscris din secolul al XVII-lea despre asediul Vienei de către turci, la 1683 (78 file). Nu am avut încă posibilitatea să-l procurăm, dar presupunem că este aceeaşi traducere a scrierii italianului Magnavini. Am stabit deci că versiunea românească este o traducere din textul grec (intermediar) al lui Cacavela şi urmează să verificăm ce conţine manuscrisul de la Drobeta-Turnu Severin. Bibliografie F.H. Marshall, ed., J. Cacavelas, The Siege ofVienna by the Turcs in 1683, translated from an Italian Work, published anonymous in the year of Siege, Cambridge, 1925. Dan Buciumeanu, Comori de carte veche românească şi străină: Catalogul colecţiilor speciale ale Bibliotecii „I.G. Bibicescu" din Turnu Severin, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p. 383. A. Camariano-Cioran, Jeremie Cacavela et ses relations avec Ies Principautes Roumaines, în RESEE, III (1965), nr. 1-2, pp. 174-178. Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, Serie nouă, II (Finlanda-Grecia), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, catalog nr. 602 - [Asediul Vienei], sfîrşitul sec. XVII. Paul Cernovodeanu, Preoccupations en matiere d'histoire universelle dans l'historiographie roumaine au XVIT et XVIIT siecle (III), în RRH, nr. 4,1971, p. 715. Paul Cernovodeanu, Preoccupations en matiere d'histoire universelle dans l'historiographie roumaine au XVIT et XVIIT siecle (IV), în RRH, nr. 1,1972, p. 69. V. Grecu, Manuscrise inedite privitoare la istoria românească, în „Codrii Cosminului", 1, 1924, pp. 577-578. D. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, voi. II, Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II", Bucureşti, 1939, p. 468. 128 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 1755 Viaţa Marelui Petru, aftocrator a toată Rusia, părintele patriei, în ms. miscel. 2353 BAR, ff. 134r-304r, copie din 1755 a lui Rafail, monah la mănăstirea Hurez; traducere de Matei Fărcăşanu a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloc; Tlexpov zov MeyâAov, Avzoxpâzopog Povooiac;, nâzpoc; naxpiboc,, Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 1. Versiunea din Ţara Românească a lui Matei Fărcăşanu). * * * [Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia], ms. nr. 1, PyMHHiui fond IV, Biblioteca „ Saltîkov-Şcedrin" din Sankt-Petersburg, ff. 1-266, copie din 1755; traducere de Cozma Vlahul a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloc, Tlexpov zov MeyâAov, Avzoxpâzopoc; Povooiac;, nâzpoc; naxpiboc;, Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul). 1756 Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia, ms. 49 BAR, ff. 2r-211r, copie din 1756 a lui Gavriil ierodiacon de la Huşi; traducere de Cozma Vlahul a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloc; Tlexpov zov MeyâAov, Avzoxpâzopoc; Povooiac;, nâzpoc; nazpidoc;, Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul). 1763 Istoria universală Original necunoscut. Versiunea românească • Istorie de toată lumea, traducere de Vlad Boţulescu din anul 1763, în ms. 68, Miscellanea Codici II. Diverşi (ex-Brera 327), Arhivele Statului din Veneţia, autograf al traducătorului. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 129 Originalul necunoscut şi traducerea românească Versiunea în limba română conţine pe foaia de titlu şi o serie de indicaţii privitoare la locul încarcerării traducătorului, la anul traducerii, dimensiunile textului, limba din care a făcut traducerea: Istorie de toată lumea, de la facerea ei pînă într-aceste vremi, de lucrurile şi faptele ce într-însa s-au întîmplat, însă pe scurt, tălmăcite den limba nemţească în limba românească de Vladul Boţulescul de Mălăeşti logofătul, în castelul Milanului, în Italia, în ţinutul Lombardiei, la anul 1763; textul se află între paginile 1-1018. Această traducere a pus o problemă dificilă cercetătorilor deoarece titlul tradu- cerii conţine următoarea precizare: „...tălmăcite den limba nemţească în limba românească". De aceea în privinţa originalului traducerii Istoriei universale de Vlad Boţulescu, care nu a putut fi stabilit în cultura germană, au existat semne de întrebare. Ultimii adepţi ai ideii că originalul este un compendiu german sînt Emanuela şi Andrei Timotin care au şi început editarea acestei lucrări; ei au publicat o primă parte a textului lui Boţulescu (pînă la pagina 165) care cuprinde istoria Asiei, un glosar şi mai multe studii referitoare la conţinutul textului, la trăsăturile lingvistice, la împrumuturile întîlnite în traducere. Intr-un studiu publicat în 2016 (Capcanele...), Eugenia Dima emite altă părere şi anume că la baza traducerii româneşti din ms. 68 va fi stat o scriere în limba neogreacă, text intermediar al unui compendiu în limba italiană. Autoarea a abordat analiza textului pornind de la opinia că acolo unde nu există informaţii documentare despre originalul unei traduceri, localizarea sau datarea unei scrieri, studiul textologic şi şi lingvistic poate suplini lipsa acestor date. De aceea a analizat textul din punctul de vedere al premiselor traducerii după un original în limbile germană, franceză, latină, italiană, neogreacă, pe baza materialului lingvistic oferit de text (cf. pp. 127-146). 1. Original german? Aprecierile din text în legătură cu preocupările şi nivelul cultural al nemţilor determină întrebarea dacă un etnic german ar fi redactat, în compendiul de istorie, în aceşti termeni, aprecierile privitoare la poporul său: - p. 191, Pământurile [...] le lucra şi semăna cei mai bătrîni şi mai slabi împreună cu argaţii, iar ceialalţi, în vreme de pace, petrecea vremea lor în vînători sau adormeau în vorbe şi surda a limbuţi. - pp. 91-92, în meşteşuguri şi învăţături era de tot neştiuţi, neciopliţi şi neînvăţaţi, în jocuri însă foarte isteţi... - p. 193, ei nu ştia nici a scria, nici a citi, încă şi de argint şi de aur puţină cunoştinţă avea. 130 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Din punct de vedere lingvistic, cele două capitole De ţara nemţească şi Prusia, referitoare la germani, conţin unele nume proprii în care se recunoaşte originea germană a acestora, deşi cu unele forme corupte: Adelberg p. 282, Ausburg p. 220, Brisgau, adecăte ţinutul, pămîntul Brigs p. 184, Francfort p. 303, Braunşveig p. 313, Gelheim p. 305, Hanover p. 699, Habspurg p. 199, 300, 303 şi Hapturg p. 300, Luţerna p. 427, Mastriht p. 416, Meclemburg p. 461, Neiburg p. 213, Ostangel p. 670, Ostfriesland (Frizia Orientale) p. 217, Reghensburg (letineşte Ratisbona) p. 294, nemţeşte Sieban Biurgen p. 823, Sighizmund p. 303, 315, Swonderhausen p. 179, Virţburg p. 30, Carolinghişe p. 461. Alături de acestea apar, cu referire la lumea germanică, numeroase antroponime, etnonime, toponime cu fonetisme specifice limbilor italină sau latină ori împru- mutate din acestea: Alemania (Ţara Nemţească) p. 260, Carol Calvo p. 241, Clodie p. 226; Clodoveo p. 229, Clodoveu p. 177, 226; Clotarie, fiul lui Theodoric p. 229, cf. 232, Clotario 229, 289; Maximilian Erculeu p. 208; Franţisco al doilea p. 707; Gvidone p. 252; Holştinia p. 201; Langdotia p. 460; Lotârie Saxonul p. 199; Magonza „Mainz" p. 373; Otone, duca de Saxonia p. 262; frate-său Albert Rodrigo p. 317. Toponimele cu bază apelativă recognoscibilă au forme din italiană sau latină: Frideric Belicozul p. 315, Leopold Gloriozul p. 426; Frideric Pulcrum (cel Frumos) p. 426; Carol Simpliţem (adică Cel Prost Carol) p. 248. Dintre lexemele împrumutate din limba germană, selectăm următoarele exem- ple: graful den Franconia p. 254; haine „păduri, lunci, dumbrăvi" p. 179; duci (domni, prinţipi, nemţeşte să cheamă herzog) 280; landgraful (aşa să numeşte nemţeşte o stăpînire oarecare) p. 771; osgottii (adecăte gothii cei despre partea răsăritului) p. 515; duminica, de la soare (nemţeşte sontag, adecă ziua soarelui) p. 178; ştathalter (gubernator) p. 663. Influenţa germană fiind nesemnificativă în economia textului, cercetarea a fost continuată prin raportarea la alte limbi. 2. Original francez? A In capitolul Franţa sau în alte capitole în care se fac referiri la realităţi franceze se utilizează toponime, antroponime, apelative scrise cu ortografia limbii franceze vechi ori în transcriere fonetică, uneori cu greşeli: Acfesexţie sau Ex în Provenţa p. 449; Albucherc p. 118; duchi de Bullion p. 417; apa Loir p. 441; Langvedoca Cea de Sus p. 443; Armagnan, provinţie a Gvasconii p. 441; care turburare să numea La Facherie p. 475; Acum să cheamă Maux, în ţinutul Şampagne p. 446; a cărora capcetate să chema Arausia, care acum să numeşte Oranje p. 450; Cetatea lor capitale să chema Apta Iulia, ce acum să zice Apt, în Provenţa p. 450; Saint Paul de Trois Chateaux (Sent Pol de Troa Şato) p. 450; l’Isle de France (în ostrovul Franţei) p. 453; II de Frans p. 453 ; cetatea Roşelle p. 470; Triple Aleans (legătură în trei) p. 475, cf. 697; O fată ce să numeşte franţozeşte La Poucelle d’Orleans, adecăte Fecioara de la Orleans p. 478; Luvre p. 489; cetatea Turs p. 235; Roşefort p. 417. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 131 Ordinul „Lîna de Aur" prezintă o formă contaminată, franceză şi italiană: il Toison d’Oro p. 392. Către sfîrşitul textului se utilizează altă formă: cavalierii de Tozon d’Oro p. 775. Concluzia este că Boţulescu nu va fi cunoscut foarte bine limba franceză, cum se constată din exemplele de mai sus, deşi există unele încercări de transcriere fonetică sau de glosare a unor termeni franţuzeşti. Este cert însă că nu se poate vorbi de un original în limba franceză pe care traducătorul român să-l fi utilizat. 3. Original latin? Textul traducerii conţine fragmente întregi, fraze, sintagme, cuvinte în limba latină scrise cu alfabet latin sau împrumuturi din latina savantă, care era limba scrierilor ştiinţifice, a textelor filosofice şi teologice, era limba oamenilor de cultură din Europa Occidentală. De exemplu: Au fost numit christianissimus et primogenitus filius Ecclesia (adecăte cel preacreştin şi dentîi născut Fiu al Bisericii) p. 228; legio julminatrix (adecăte polcul fulgerător) p. 207; interregnum (adecăte vreme în care nu e nici un stăpînitor) p. 199; interregnum (adecăte vremea în care nu era nici un împărat) p. 265; în care vreme au fost migratio gentium (adecăte noroadele ce să rîdica den pământurile lor şi să ducea şi întră într-alte pământuri sau ţări a lăcui şi a aşeza) p. 515. Antroponimele au şi o bază apelativă: Filip Audaţe, duca de Burgundia p. 477; Gustavus Adolfus p. 780; Artaxerx Longimanus p. 60; Ludovic al treilea Balbus pe porocle (care va să zică Gîngavul) p. 248; Vilhelm Concfestores p. 664; Eduardus Confessor p. 675; Fridericus Vilhelmus p. 780; Fridericus al doilea p. 781; Frideric Pulcrum (cel Frumos) p. 426; Conrad al dolilea, ce să numea Salicus p. 277; Ioan ce să numea Sine Terra p. 710. în privinţa toponimelor, s-a observat utilizarea acestora cu forma din limba latină, însoţită uneori de explicaţii referitoare la denumirea din perioada modernă: Belghium sau Provinţii Belghiche p. 390; De Africa, Capul ce să zice Bona Spei, adecăte Bunei Nădejdi p. 997; Gallia Lugdunensis 444; Saltones, a cărora capcetate era Mediolanum Saltonum p. 442. Neologisme de origine latină care păstrează aspectul fonetic sau încadrarea morfologică a etimonului: classes p. 770; comerţium (neguţătorie) p. 409; majordomus (adecăte mai mare al casei, vătaf poruncitor) p. 232; migraţiones p. 201; qualitates p. 374; teutones p. 174. Alte lexeme pot proveni din latină, dar şi din italiană: fama (veste) p. 11; graţie (milă, bunăvoinţă) p. 170, confusione p. 939; ghenerale p. 53; interegnu (adecăte stăpînire fără căpetenie) p. 299 şi interregnum (adecăte vreme în care nu e nici un stăpînitor) p. 199; templum p. 99,144,177 (dar şi templu p. 153,169); prinţip p. 399; provinţii p. 106, 402. Cum o mare parte din cuvintele latine populare au trecut direct în limba italiană, suferind puţine transformări, este dificil de precizat dacă lexemele din text sînt împrumutate de Boţulescu din latina medievală sau din italiană. Nu credem că 132 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima logofătul român va fi ştiut atît de bine această limbă încît să fi putut traduce o lucrare ştiinţifică fără mijloace auxiliare (dicţionare, gramatici) şi de documentare. 4. Original italian ? Traducerea lui Boţulescu, în integralitatea sa, prezintă numeroase lexeme, forme, trăsături morfologice specifice limbii italiene, avînd şi o ocurenţă substanţială. Acest fapt a determinat aprecierea, într-o primă fază, că traducerea de către Boţulescu a Istoriei universale s-a făcut după un text italian, avînd în vedere şi buna cunoaştere a limbii italiene de către logofătul român. Astfel, se regăsesc în text lexeme sau sensuri preluate din limba italiană, pentru diferite domenii ştiinţifice, care nu făceau parte din bagajul lingvistic şi cultural al traducătorului, cuvinte cu aspect fonetic italian, cu acorduri morfologice, cu ortografie specifice acestei limbi (v. E. Dima, pp. 132-135). De exemplu: - împrumuturi din limba italiană: au făcut aleanţa (legătura de prieteşug şi de ajutor) p. 430; armistiţiu (adecăte a înceta oştirea) p. 402; assasin (ucigaş, tîlhar) p. 408; bandito p. 429; bastard p. 678 şi bastardo p. 708; provinţii belghiche p. 390; canţelieri (logofeţi mari) p. 301; carmelitan p. 27; caroline p. 254; ordinul şi cavaleratul cel numit şi vestit în lume p. 392; ordin (cavalierat) p. 769; cavalieri p. 771; cfadruple aleanţa (unirea între patru) p. 414; colonie (o sumă de oameni, o ceată adunată) p. 213; comitaturi (adecăte locuri şi stăpîniri ce stăpînesc boierii ce să numesc letineşte comites, iar nemţeşte să zic grafi) p. 274; compania (însoţirea de neguţătorie) p. 409; connestable (este o boierie acest nume) p. 405; confuzie p. 2; contea (stăpînire ce are un boier ce să numeşte conte sau graf) p. 214; cordelă p. 685; erodata (adecăte oastea crucei) p. 848; oastea erodata p. 470; cruciata p. 172; curiozitâ (perierghia) p. 143; damă (jupîneasă) p. 259; disputaţii bisericeşti p. 492; ducă (prinţip, domn) p. 399; duca (voievod) p. 103, duchii (voievozii) p. 181, duci (domni, prinţipi, nemţeşte să cheamă herţog) p. 280; ţinutul ducatului (voevozie, domnie) p. 213; hainele lor electorali p. 377; execuţie p. 430; expediţione (purcederea lor cu oaste) p. 438;favola p. 10,138,fâvole „istorisiri" p. 119; flota (cîteva corăbii pe mare) p. 410, flota (oaste de corăbii pe mare) p. 692; galioanele p. 126; gelozii p. 468; investitura p. 641; cavalierii ioanniti p. 102; magiordom (vătaf de curte) p. 396, magiordomul (vătaful cel mare de casa crăiască) p. 463, dar şi maiordomul (adecăte mai mare al casei, vătaf, poruncitor) p. 232; memorie (tinere de minte) p. 97; migraţione (mutare dentr-o parte de pământ într-alta) p. 437; morilor (sau negrilor) p. 151; naţione p. 177, naţionuri sau noroade p. 859; neam nobile p. 695 ; normanilor p. 277; palatin p. 306; parola (cuvîntul, făgăduiala ce făcea) p. 192; pensione (plată pe an) sau leafă pe an p. 827, pensione (nafaca, plată pe an) p. 830; pergamin „pergament" p. 82; într-al zecelea period p. 200, periode p. 132; persona (obrazul, chipul) p. 135, personii lor p. 192, persone p. 181; pompă p. 250, 387; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 133 potentat (dinastis sau chesari sau orice căpetenie) p. 368; pretext sau pricină p. 696; prinţipessa (doamnă) p. 394; privileghiuri de slobozenie p. 421, privileghiile p. 426; scriitorii profani (adecăte cei ce au scris lumeştile istorii) p. 128, istoricii profani (cei de afară, scriitori lumeşti) p. 47; protecţia (cuprinderea, apărarea) p. 78; protector (apărător, chivernisitor) p. 691; publiţistii (cei ce ştiu şi scriu legile) p. 385; puritani p. 695; rang (cinstea şi rîndul lor) p. 385; rebeli (haini) p. 112; rezidenţa (adecăte unde obiciuia a lăcui şi a ţinea scaunul lor) p. 770; recomandă p. 376; prăzile scoţezilor p. 668; seculo p. 416; securitâ p. 675, 765; soldat (ostaş) p. 836; sovran p. 182, 382; titulatură p. 384; tractaturile (tocmelile) p. 414; soborul tridentin p. 399; troadin p. 521 „troian"; universită p. 674; vacanţie (cînd lipsea gubernatorul) p. 414; vassal (adecăte supus) p. 827; zagarale „floare de portocal" p. 371. - neologisme introduse de Boţulescu, dintre care unele au aspect fonetic italian sau a căror încadrare morfologică este făcută după modelul limbii italiene: fiu naturale (adecă născut dintr-o ţiitoare) p. 251; statul electorale p. 315; naţione p. 177; era socotit infame (de ocară şi fără cinste) p. 189; ducă (prinţip, domn) p. 399; marchesato (titlu boieresc) p. 214; conestâble (este o boierie acet nume) p. 405; gubernatrice (chivernisitoare) pp. 396, 398, 406; arhiduchesa p. 406; doao sute de anni p. 422; rebellione p. 134; ribellione p. 398; securitâ pp. 675, 765; tempiu pp. 15,19; pl. tiranni p. 99; aleanţa triptice (legătură de prieteşug între trei) p. 412. - antroponime, toponime împrumutate din italiană sau cu aspect fonetic italian: Soborul de la Basilea p. 315; Bazone p. 247; Ferdinand Capitolino p. 481; Clearho p. 100; Ioan Corvino p. 812; Desiderie p. 237; Eghidie p. 227; Ercole p. 179; Maximilian Erculeu p. 208; Fiandra p. 223; Franţesco Zaverio p. 125; Frizia Orientale p. 217; Ghibellini p. 516; Gvidone pp. 247, 252, 682, Gvido p. 103; stăpînirea Britaniii (Ingliterra) p. 230; Lotarie pp. 199, 245; Mario Consolul p. 175; Mileto p. 98; Onorie p. 225; papa Pascale p. 293; cetatea Pavia p. 281; Piacenza p. 245; Ludovic Pio p. 242 / Pius p. 239; frate-său Albert Rodrigo p. 317; Spoleto p. 251, duca de Spoleto p. 252; Tasilone p. 797; Tridento p. 593; Ugone p. 246; Ugone Capeto p. 466; Vilhelmo p. 677. - unităţi toponimice cu bază apelativă recognoscibilă: Porto Bello p. 1018; Canuto, craiul în Danimarca p. 27; Ernest Ferrei (Cel de Fier numit) p. 317; ostrovul ce să cheamă Formoza p. 127; Papa Formozo p. 253; Marea Mediterânea p. 117; Eric Ritroso (cel Gîlcevitor) p. 266, Henric Ritroso cu Herald, craiul de la Danimarca p. 272; Paezi Bassi p. 389 (= Ţările de Jos; fr. Pays-Basse, it. Paesi Bassi) pp. 397,416,417, 479, 440. Ocurenţa cuvintelor de origine italiană ori cu aspect fonetic sau ortografic italian este mult mai mare în întregul manuscris. 134 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 5. Traducerea a fost făcută din neogreacă. Dacă E. Dima a apreciat într-o primă fază că originalul Istoriei universale va fi fost unul italian, pornind de la buna cunoaştere a limbii italiene şi, mai ales, de la împrumuturile existente în text, ulterior a constatat şi ponderea semnificativă a cuvintelor, variantelor şi glosărilor în limba neogreacă. De asemenea, observînd în traducere forme, calcuri din terminologii de specialitate pe care traducătorul român nu putea să le ştie, a continuat cercetarea pentru a găsi un răspuns privitor la limba- sursă din care a tradus Vlad Boţulescu. Analiza textologică a condus la următoarele constatări: în prezentarea Greciei se observă schimbarea discursului de la cel obiectiv, detaşat, din prezentarea celorlalte ţări, la discursul cu implicare afectivă. - referitor la stăpînirea romană, autorul ţine să remarce că aceasta a provocat multă suferinţă norodului, ca şi extinderea ulterioară a Imperiului Turc şi intrarea ţării sub dominaţia acestuia: Supt numele vechii istoriei greceşti să înţelege tot ori ce s-au întîmplat de la începutul norodului grecesc pînă cînd romanii au supus Ţara Grecească. Supt numele istoriei den mijloc celei greceşti să cuprind toate cele ce au pătimit această naţione (norod) supt stăpînirea romanilor şi a împăraţilor de la răsărit, den vremea chesarului Avgust pînă în vremea ce turcii au supus această ţară (p. 872). La sfirşitul veacului al patrulea, împărţindu-se împărăţia romană în partea răsăritului, cum apoi în vremile viitoare turcii au surpat de tot împărăţia creştinească a răsăritului aşa apoi şi aceste provinţii greceşti n-au putut scăpa slobode de jugul stâpînirei turceşti (p. 922). - dorinţa autorului este de a alcătui o istorie în care să înlăture neadevărurile emise de alţi istorici, şi insistă că unele informaţii sînt prezentate pentru prima dată: Dentr-această gheografică istorie ce pînă aici de pămîntul grecesc s-au semnat den destul şi aievea să vede că acest pămînt mai nainte II vreme de acum de multe noroade au fost lăcuit. [...] în ce chip însă toate aceste noroade în Ţara Grecească au venit şi ce fel de schimbări şi mutări den vreme în vreme au pătimit a cercare [text neclar, lectură probabilă] acum ar fi un lucru prea întins şi lung şi încă las a zice de poveştile şi basnele vechi ce scriu şi povestesc cari pricinuiesc multă amestecare şi neadeverinţa în lucruri. Drept aceea, noi aicea pe scurt şi peste tot împreună numai acestea de-ntîiaşi dată semnăm (pp. 892-893). - paradigma se schimbă, de la construcţia impersonală relatarea trece la persoana întîi singular sau la pluralul autorului: De ostroavele ce sînt mai vestite împrejurul pământului grecesc, încă este lucru vrednic de a să scrie şi a să semna aici, cu ale lor numele vechi, drept aceea dară noi aicea le vom semna şi le vom împărţi în patru clases (p. 888). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 135 - s-au remarcat şi sentimentele de mîndrie şi ataşament pentru Grecia: Pentru ca mai bine şi mai de aproape să să poată dară înţelege de toate aceste provinţii, cari în vremea veche în adevărată Ţară Grecească să număra şi să socotea, să poate aici dar pe scurt înştiinţare, cum urmează (p. 876). Studiul lingvistic al istoriei a relevat următoarele caracteristici care trădează influenţa greacă (cf. E. Dima, pp. 140-143): Faţă de glosările în neogreacă, semnalate de editorii primelor două volume, care conţin alte traduceri ale lui Boţulescu, în Istoria universală se poate vorbi de o pondere crescută a cuvintelor greceşti în text şi de diversitatea utilizării lor: - cuvînt grecesc, de obicei dintr-un domeniu al cunoaşterii ştiinţifice, din domeniile administrativ, politic, istoric sau cultural, scris cu litere greceşti, fără traducere: Darie Noto, cel mai sus zis, abeAcpoiczovoQ „ucigaş de frate" p. 60; Nicomid al treilea, carele să numea, xazâ avxi(ppaoiv; Antioh al şaselea deoţ „zeu" p. 91; era temător de Dumnezeu şi evAafir\c, „pios" p. 162; - cuvîntul grecesc, scris cu litere greceşti este glosat în limba română: acum cuprinde fj x^poovioo", adecăte jumătate de ostrov p. 4; noir\zf\c, scriitor, Jucător de verşuri p. 12; au făcut ’Epyaivia (înnoire, blagoslovenie) acei bisereci p. 145; şi el era aoeŞrj (fără lege) ca şifrate-său p. 156; să numea evyevrj (de bun neam) p. 183; xepopoc, (proorocie elinească) p. 881; vopoQezai (Jucători de legi) p. 903; Natolia Mică, care nume vine din cuvîntul grecesc avaxoAr} p. 3; ostrovul Criti [...] să chema şi ExazonoAie, adecăte de o sută de cetăţi p. 891; - cuvîntul grecesc, scris cu litere greceşti, este utilizat ca glosă pentru un lexem românesc, pentru un antroponim, o sintagmă: dentr-un lucru ca acesta se întîmplează şi este oarecare confuzie (ovyxvoic;) p. 2; Diana, Aipxepiţ p. 16; toate ale ei ţircumstanţii (nepiozazixă) p. 35; Artaxerx Longimanus sau Maxoxeip p. 60; istoriile lor cele mai vechi mai mult sînt favole (pvQoc,, basnă) p. 119; califi (ce va să zică biaboxoi sau clironomi) p. 858; Lazăr Despotul (Hyepdv ) p. 862; ordinul (zo zâypa) p. 593; slugile (bovxKÎj) 183; gelozii (cpxovog) pp. 467, 468, predicator (bibâxxi]t;) p. 436; stăpînitori (sau apxovzeg) p. 710; secţiones (Qpffpaza) p. 517; ostrachismul (eţopia) p. 903/904; au trimis în surgun (eţopia) p. 61; făcătoriul de legi (vopoQezai) p. 901, pedeapsa ce au avut pentru a lui curiozitâ (nepiepyia) p. 143; zece rane (nArpyai) sau pedepse p. 133; diferenţiile (biacpopai, adecăte nefiind unul cu altul odihniţi de vreun lucru) p. 414; ordinul (xo zâypa), p. 593; Ercule al creştinilor (ElpâxApc, zezov xpvaziavezov) p. 416; - antroponime cu bază apelativă: Mihail al patrulea Pamflagone „vorace" p. 846. 136 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Apelativele din neogreacă prezintă următoarele caracteristici: - cuvinte de origine neogreacă îşi păstrează aspectul fonetic şi încadrarea morfologică din neogreacă: aharistos (nemulţămitori) p. 91; antropofaghi (căpcăuni) p. 35; să pot împărţi în doauo clăses p. 861; dimocratia (stăpînire a norodului tot) p. 181; elefterochilichi p. 21 „populaţie liberă din Chilichia"; evsevis (bun, credincios, letineşte Pius) p. 92; isthmul (acest cuvînt va să zică partea locului dencătro să uneşte ostrovul cu pămîntul stătător) Corinthiacon p. 886; întâia periodos 873; zăce periodes (ţarcuri) p. 197; care lucru, den peristaticâ ce urmează, să poate cuprinde foarte pe lesne p. 114; fratele acestuia, încă este cunoscut, carele să chema Ganimed, între piites p. 96; forma (hiase, chip) p. 189;' ftonos „invidie" p. 75, hersonisos (jumătate de ostrov, cum s-au zis) p. 885. - neologisme care sînt influenţate de modelul grecesc: planite p. 177; s-au rebelarisit, sculîndu-se împotrivă p. 306; simvolul său (pilda sau semnul) p. 317; - neologisme din neogreacă acomodate la limba română: exarhatul împărătesc p. 841; geografi (scriitori de pămînt) p. 5; iconomah p. 841; iconomahie (adecăte împotriva sfintelor icoane) p. 841; idololatrie p. 180; boala idropiziei p. 869; ipopsie (bănuială) pp. 311, 842; mihie „adulter" p. 143; promontoriul (piscul muntelui) p. 885; rinotmit (nas tăiat) p. 840; tmima sau partea a patra p. 597; trufindu-se p. 862; - Capcetate s.f. în ediţia Timotin, este apreciat drept un compus cu sensul „capitală", după germanul Hauptstadt (p. 88). E. Dima consideră capcetate (v. şi pp. 202, 441,450) un calc după limba greacă: capcetate (adecăte mitropolis) p. 440, după cuvîntul grecesc prjzpdnoAu;, cu sensul „capitală a unui stat, sediu, scaun (domnesc)", eventual şi după modelul it. capitale sau a ngr. KecpdAcucov. In întregul text, capcetate „capitală" are numeroase ocurenţe, uneori cu forme flexionare ale unui element al calcului: capul-cetate a aceştei provinţie p. 884; a cărora capcetăţi era Autricum p. 446; capcetăţile p. 441; - slobodă şi fără hotar (adecăte avreţoveioq, sovrani, singur stăpînitori) p. 182, calc de structură, al cărui model neogrec îl indică însuşi traducătorul; - calc semantic: lăsare primeşte sensul „îngăduinţă, permisiune", după model neogrec: pentru care păcat, cu lăsarea lu Dumnezeu (xază oiyxcopioiv), au fost el foarte supărat p. 151; - construcţie genitivală: [Apele] curg şi întră în sînul Thermaicon p. 881; Apa Spaehios carele din jos la hotar aproape curge şi întră în sînul Maliacon p. 881. în aceste două exemple este vorba de un genitiv construit fără articol. Lipsa elementului conector la genitiv este o construcţie caracteristică limbii greceşti. Limba neogreacă fiind lingua franca în perioada fanariotă, a fost şi limbă vehiculară pentru numeroase scrieri occidentale. S-a putut observa că şi cultura greacă din acea perioadă, fiind atrasă de ideologia iluministă, s-a Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 137 îndreptat către scrierile occidentale, mai ales din limbile italiană şi franceză, din care s-a tradus mult, limba neogreacă preluînd la rîndul ei neologisme de origine latino-romanică, în cazul de faţă din italiană. Este posibil ca traducătorul grec să fi operat interpolări sau prelucrări ale informaţiei, mai ales în legătură cu Grecia. Concluzia cercetării efectuate de E. Dima este că traducerea lui Vlad Boţulescu a Istoriei universale s-a făcut după un text vehicular grecesc, iar cărturarul grec, la rîndul lui, a avut în faţă o scriere în limba italiană. Boţulescu încheie traducerea istoriei cu două texte scurte, De alegerea împăratului roman (pp. 1019-1035) şi De cîteva cavalieraturi ce sînt mai vestite în Europa (pp. 1036- 1060). Bibliografie Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri. II. Canonizarea Sfîntului Felice. Varlaam şi Ioasaf. Glosar irochez-român. însemnări astronomice, ediţii critice, studii introductive şi glosar de Cristina-Ioana Dima, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013. Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri. III. Istoria universală. Asia, ediţie critică, studii, glosar şi indice de Emanuela Timotin şi Andrei Timotin, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, p. 137. Eugenia Dima, Capcanele filologiei sau Despre păcatul trufiei, în Andrei Corbea-Hoişie, Eugenia Dima (ed.), începutul modernizării culturii române şi racordarea la Occident prin traduceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016, pp. 93-148. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), voi. I, pp. 414-417 ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, p. 416. Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pp. 164-165. Andrei Timotin, Ovidiu Olar, La paternite du texte sur „La fortune de la Maison ottomane" traduit par Vlad Boţulescu, în RESEE 49 (211), pp. 189-195. Emanuela Timotin, Andrei Timotin, La terminologie politique dans Ies gloses de l’histoire universelle (1763) traduitepar Vlad Boţulescu, în RESEE LI, Bucureşti, 2013, pp. 159-174. Emanuela Timotin, Andrei Timotin, Les traduction de l ’italien et de l ’allemand de Vlad Boţulescu (1763-1764). Projet d’edition, în RRLI, Bucureşti, 2011, p. 86. 138 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Viaţa lui Scanderbeg Demetrio Franco, Gli Mustri et glorioşi gesti e vittoriose impresse fatte contra Turchi dai Sign. D. Giorgio Castriotto, detto Scanderbeg, principe d'Epiro, dove si mostra la vera maniera del guerreggiare, di governare eserciti, di far pronti soldaţi al combattere e di restar vincitori in ogni difficile impresa, Veneţia, 1584. Versiunea românească • Istoria de slăvitele fapte ale lui Gheorghie Castriotul, numit Scanderbeg, în ms. 67 Miscellanea Codici II. Diverşi (ex- Brera 316), de la Arhivele Statului din Veneţia, ff. 3r-160v, autograf al traducătorului, din 1763. 5 Originalul italian Demetrio Franco (1443-1525), nobil albanez din Republica Veneţiană (în albaneză, Dhimiter Frangu), soldat şi preot, a fost colaborator al lui Scanderbeg, stabilindu-se apoi în Italia. După textul latinesc al lui Demetrio Franco, care a circulat în manuscris, apare la Veneţia o primă traducere în 1539, republicată în 1545. în a doua jumătate a secolului însă, Giovanni Maria Bonardo propune o altă versiune, mai apropiată de original, publicată la Veneţia în 1584 şi republicată ulterior în 1591,1610,1646,1679. Lucrarea lui Demetrio Franco este considerată de unii filologi inspirată din scrierea lui Marino Barlezio (1450-1512), Historia de vita et gestis Scanderbegi, Epirotarum principis, publicată la Roma în anii 1508-1510. Alţii cercetători o consideră o lucrare originală. Viaţa lui Scanderbeg are în centrul cărţii un erou popular albanez, Gheorghe Castriotul, supranumit Scanderbeg. Fiul unui nobil albanez, a preluat printr-un şiretlic o armată a sultanului pe care trebuia să o conducă, a întreprins mai multe acţiuni militare împotriva turcilor, s-a creştinat din nou şi a devenit simbolul luptei pentru independenţă a poporului albanez. Textul lui Demetrio Franco a fost tradus în latină, a avut ediţii în mai multe ţări europene, traduceri în mai multe limbi; au apărut alte scrieri care se referă la faptele deosebite ale lui Scanderbeg (v. ediţia, pp. 63-68). Eroul albanez a devenit un ecou al dragostei de libertate şi al dorinţei dezrobirii din Imperiul Otoman, astfel că textul despre războaiele şi victoriile lui Scanderbeg a cunoscut mai multe traduceri în limba română, integrale sau în redacţie abreviată, şi a pătruns în cronografe, în cronici. Traducerea românească Textul românesc, aflat în ms. 67 Miscellanea Codici II. Diverşi (ex-Brera 316) de la Arhivele Statului din Veneţia, a fost editat în anul 2013 (pp. 1-172) în colecţia Vlad Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 139 Boţulescu de Mălăieşti. Scrieri. I. Viaţa lui Scanderbeg. Tradusă din italiană de Vlad Boţulescu de Mălăieşti în 1763, ediţie critică, introducere, studiu filologic şi lingvistic, glosar şi indice de Emanuela Timotin şi Ovidiu Olar. în studiile istorice, filologice, lingvistice care precedă textul propriu-zis, editorii prezintă conţinutul manuscrisului şi alcătuiesc, din informaţiile bibliografice, o prezentare sintetică, actualizată, a cunoştinţelor despre viaţa şi traducerile lui Vlad Boţulescu, despre scrierea care a stat la baza versiunii româneşti. Trăsăturile lingvistice ale traducerii sînt prezentate în studiul lingvistic şi în glosarul de la sfîrşitul ediţiei. Versiunea românească are pe foaia de titlu următoarele menţiuni: Vestitele şi slăvitele fapte şi biruinţe ce împotriva turcilor au făcut Gheorghie Castriotul ce să numea Scanderbeg, domn şi stăpînitori al Epirului, unde să arată meşteşugul oştirei şi a chivernisi oştile şi a face gata soldaţii la război, tălmăcită de Vladul Boţulescul de Mălăieşti după limba italienească la Milan, în Lombardia, la anul 1763. Istoria de slăvitele fapte ale lu Gheorghie Castriotul numit Scanderberg. La sfîrşitul Vieţii lui Scanderbeg se mai găsesc două texte scurte. Primul dintre acestea este extras din interiorul originalului italian: Scurtă înştiinţare de cei mai dentîi boieri ai Albaniei, cuprinzînd încă şi cei mai sus-zişi în istoria aceasta (ff. 161r-163v), cu informaţii despre boierii albanezi. Cel de al doilea reprezintă traducerea unei anexe italiene plasate în încheierea volumului, imediat după textul propriu-zis: Urmează aici pe scurt înştiinţare de norocirea Casei Otomane carea, den lăsarea dumnezeiască, pentru grelele şi multele păcate ale creştinilor, au ţinut şi încă ţine supt păgîneasca lege a lu Mehemet (ff. 163v-166r). Bibliografie Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri. I. Viaţa lui Scanderbeg. Tradusă din italiană de Vlad Boţulescu de Mălăieşti în 1763, ediţie critică, introducere, studiu filologic şi lingvistic, glosar şi indice de Emanuela Timotin şi Ovidiu Olar, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013. Andrei Timotin, Ovidiu Olar, La paternite du texte sur „La fortune de la Maison ottomane" traduit par Vlad Boţulescu, în RESEE 49 (211), pp. 189-195. 1765 [Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia], ms. 122 BAR, ff. 2r-212r, copie din anul 1765; traducere de Cozma Vlahul a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloq Tlexpov tov MeyâÂov, AvxoKpâzopoc, Povcroiaţ, 140 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima nâxpoc, naTpidoc., Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul). 1766 Istoria căderii Troiei Guido delle Colonne, Historia destructionis Trojae, 1287, publicată de mai multe ori, tradusă în rusă cu titlul Mcmopua e neu xce nuuiem o paiopenuu zpada Tpou Qpuzuuacazo uapcmea u o co3danuu ezo u o eexuxux onoAHumeAbnux dpanex, Moscova, 1709. Versiunea românească Intitulată Istoria Troadei, traducere de Radu Tempea (II), s-a păstrat în trei copii manuscrise: • Istoria Troadei, ms. 2183 BAR, ff. lr-127v, copie din 1766 a lui Ioan Bărbătescu; • Istoria Troadei scrisă de Dit Grecul şi Darie Frighul, carii cînd să bătea Troada era în tabără; ms. 4788 BAR, copie de la Mănăstirea Govora din 1773 a monahului Rafail de la Hurez; • Istoria Troadei, scrisă de Dit Grecul şi Darie Frighiii, carii cînd să bătea Troada era în tabără, ms. 3381 BAR, copie de la Braşov din 2 iunie 1812 a lui Nicolae Grid. Originalul latin Guido delle Colonne (c. 1215 - c. 1290), judecător din Messina în Regatul Siciliei este considerat de unii cercetători ca fiind acelaşi Guido delle Colonne, poet al Şcolii Siciliene menţionat de Dante în Divina Comedie. în prefaţa lucrării Historia destructionis Trojae, autorul declară că a început-o, apoi a abandonat-o o perioadă îndelungată pentru a o finaliza în 1287 în numai trei luni. Principala sursă a scriitorului sicilian e romanul în versuri al truverului normand Benoît de Sainte-Maure, Roman de Troie, 1165. Acesta porneşte de la scrierile lui Homer, scrierile apocrife ale lui Dictys Cretanul şi ale lui Dares Frigianul care au pătruns în literatura latină încă din secolul al IV-lea, fiind preluate de truverii francezi, în secolul al XH-lea. Benoît de Sainte-Maure compune o epopee de 30.000 versuri, în care transpune acţiunea şi obiceiurile antice în atmosfera medievală, cavalerescă. Historia lui Guido delle Colonne, formată dintr-un prolog, treizeci şi patru de cărţi şi un epilog, s-a transmis în peste o sută de manuscrise, fiind şi publicată odată A cu apariţia tiparului. In Italia au circulat şi traduceri în manuscris, dar o traducere adecvată a fost publicată abia în 1665 la Napoli. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 141 Privitor la modul de tratare a subiectului, N. Cartojan remarcă felul diferit în care este prezentat războiul Troiei, cu modificări în naraţiune, cu eliminarea elemen- tului mitologic şi înlocuirea lui cu elemente creştine şi sublinierea factorului moral în desfăşurarea evenimentelor: Caracteristică este în această privinţă moralizarea privitoare la nenorocirile aduse de dragoste, cu care se încheie romanul: „Vedeţi, fraţilor, ce a făcut spurcata Elena şi cu necuratul Paris. Acestea agonisesc dragostele muiereşti şi încă muierea cu bărbat şi cu copii precum au fost aceea. Iată ce bine şi ce cinste au adus Paris lui Priam împărat, tătîni-său, şi maică-sii, Ecubei, şi tuturor fraţilor şi nu numai lor, ci s-au pricinuit din fapta lor moarte şi pierzare la o lume de oameni despre amîndouă părţile." (Cartojan, Cărţile populare, p. 408). Textul vehicular /V In Rusia au circulat în manuscris mai multe traduceri ale operei lui Guido delle Colonne. Cea mai veche traducere, de o calitate îndoielnică, a fost realizată la sfîrşitul secolului al XV-lea din latină. Părţi din ea şi-au făcut loc în cărţile de istorie ale vremii, fiind considerată mai mult o sursă de informare decît o operă literară. /\ In secolul al XVII-lea apar două versiuni prescurtate şi o variantă redusă, în care textul original pierde aproximativ două treimi din întinderea sa. în a doua jumătate a secolului însă, înainte de 1672, apare o nouă traducere, probabil bazată pe un text mai vechi. Aceasta, este Mcmopua e neu uce nuuiem o pasopenuu zpada Tpou Opuzuucxazo t^apcmea..., care va fi tipărită la Moscova abia în 1709. Ea a fost republicată, cu mici modificări, în 1712 la Moscova, iar apoi la Sankt Petersburg în 1717. Pe parcursul secolului vor apărea mai multe ediţii la Sankt Petersburg în 1745, 1760,1765,1775,1785 şi 1791. Spre deosebire de versiunea prescurtată, aceasta include o serie de adăugiri, precum descrierile unor ceremonii fastuoase, care nu se regăsesc în originalul latin al lucrării. Traducerea românească Cartea populară, care are ca subiect evenimente legate de războiul troian descris de Homer, a fost amănunţit analizată în istoria literară românească de N. Cartojan, Dan Simonescu, Paul Cernovodeanu, Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu. în cultura română, povestea istoriei Troiei a cunoscut două versiuni diferite din punctul de vedere al conţinutului, al dimensiunii şi al originalului după care s-a făcut traducerea. I. Scrierile lui Homer au fost modificate şi au cunoscut redacţii diferite aparţi- nînd altor autori, care pretindeau că au fost contemporani cu acest război şi chiar au luat parte la evenimentele relatate, Dictys Cretanul şi Dares Frigianul; acestea au pătruns în cultura română, prin intermediar grecesc, mai ales în forme rezumate, 142 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima inserate în cronografe sau în manuscrise miscelanee conţinînd culegeri de legende laice sau religioase (împărăţia lui Vasilie Machidon, împărăţia lui Leon cel Preaînţelept, Floare darurilor). Cronologic, această versiune este mai veche, primul text păstrat datînd de prin anul 1714. Din redacţia prescurtată se cunoaşte inserarea ei în urmă- toarele manuscrise: ms. miscel. CM 8 Biblioteca „Astra" Sibiu, Istoria Troadei, c. 1714, copist Oprea Grid; în ms. 3399 BAR, ff. 185r-198r, Istoria Troadei întru carea au împărâţit Priam împărat, tatăl lui Parij, 1748, copist, logofătul Matei Voileanu; ms. miscel. 59, catalog Mitric, voi. I, inv. 66, ff. 8r-20r, Istoria Troadei întru carele a împărăţit Priam împărat, tatu lui Pariş; ms. miscel. 81, Biblioteca Muzeului „Oltenia" Craiova, ff. 163r- 177v, c. 1750 (la f. 63r, nota: Eu, logofăt Voileanu, 1749, fevr. 18 dni şi la f. 86v semnează Matei Voileanu, 1747); în ms. 273 BAR, ff. lr-25r, titlul Istoria Troadei cetăţii, ce au împărăţit într-însa Priam împărat, tatăl lui Pariş, 1759, cu ultimele pagini, pierdute, care au fost completate în 1826 de Scarlat Vîmav, în Moldova; în ms. 1702 BAR, ff. 125r- 146v, an 1775, Istoria Troadei cetăţi, întru care au împărăţit Priam împărat, tatăl lui Pareş; ms. miscel. CM 23, Istorie pentru împărăţia lui Priam, împăratul Troadei, an 1767, Transilvania; ms. miscel. CM 8 Biblioteca „Astra" Sibiu, Istorie pentru împărăţia lui Priam, împăratul Troadei, an 1767, Transilvania; în ms. 4104 BAR, ff. 81r-94v, O prea- frumoasă istorii a minunaţii şi iscusiţii cetăţi a [...] Troadii, care s-au fost bătut 12 ai pentru o muiere, an 1777, Moldova; în ms. 1264 BAR, ff. lr-14v, an 1778, Moldova; în ms. 1361 BAR, ff. T-12v, început de luoarea cetatea Troadii, an 1786, Ţara Românească; ms. miscel. Leca Morariu: Războiul Troadei, în Codicele Constantin Popovici, an 1796, Cernăuţi; în ms. 1601 BAR, ff. 2r-18v, Istoria lui Priam, împărat al cetăţii Troadei, an 1797, Moldova; în ms. 5208 BAR, ff. 109r-128v, Istoria Troadei, an 1799; în ms. 1785 BAR, ff. 4r-30v şi ff. 48r, 48v, [Istoria Troadei], sfîrşitul sec. XVIII; în ms. 63 BAR, ff. 2r-19r, sfîrşitul sec. XVIII, Moldova; în ms. 5919 BAR, ff. 159r- 187v, 1805, Ţara Românească; în ms. 1751 BAR, ff. 24r-45r, Istoria Troadei cetăţi, încep. sec. XIX, Moldova; în ms. 5731 BAR, ff. 159r-187v, începutul sec. XIX; în ms. 5527 (fost 5967) BAR, ff. 110r-122v, Luarea Troadei, c. 1835, Ţara Românească; ms. 344 BAR Hronografde la stricarea cetăţii Troadei, an 1837. II. Conform temei lucrării noastre, avem în vedere epopeea alcătuită de sicilianul Guido delle Colonne, tradusă în limba română prin intermediar rusesc. Faţă de forma abreviată, inclusă în miscelanee, această versiune este mai amplă. Analizînd traducerea românească a romanului cavaleresc al lui Guido delle Colonne, Istoria Troadei, Radu Constantinescu apreciază că aceasta va fi fost făcută în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Faptul că în forma românească lipsesc neologismele „ne-slave" i-a permis lui Radu Constantinescu să dateze traducerea într-o epocă anterioară pătrunderii masive a termenilor greceşti, turceşti şi italieneşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dar posterioară domniei lui Brîncoveanu. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 143 în privinţa intermediarului rus folosit, cercetătorul consideră că unele particu- larităţi dovedesc de asemenea că traducătorul român n-a folosit ediţia princeps ori alta din cele care i-au urmat, ci o copie manuscrisă foarte aproape de textul imprimat la 1709, dar nu pe deplin identică acestuia" (p. 11). Pentru identificarea traducătorului român, Radu Constantinescu îşi axează cercetarea pe numele Nicolae Grid al copistului ms. 3381 BAR. El precizează că, la începutul secolului al XVIII-lea, membri ai familiei Grid din Braşov (protopopul State Grid şi fiul său, Dimitrie) călătoreau foarte mult în Ţara Românească, dar şi în Moldova, la Belgrad, la Viena, aveau legături la Moscova de unde aduceau cărţi de cult şi ar fi putut avea acces la un manuscris contemporan rusesc. Autorul studiului a avut în vedere trei cărturari braşoveni care ar fi putut efectua traducerea şi crede că Radu Tempea (II) (1691-1742) ar putea fi autorul versiunii româneşti, efectuată între 1709 şi 1720, perioadă de intensă activitate literară a acestuia. în finalul studiului, Radu Constantinescu sintetizează opiniile despre această traducere (pp. 19-21): - Traducerea românească a romanului cavaleresc al lui Guido delle Colonne a fost făcută, după toate probabilităţile, de pe un manuscris rusesc din filiaţia primei tipărituri de la Moscova, din 1709. Versiunea rusă a avut ca model un rezumat latin din secolele al XV-lea sau al XVI-lea al romanului lui Guido, rezumat alcătuit după o copie a versiunii scriitorului sicilian. - Traducătorul român pare a fi fost, mai degrabă decît arhimandritul Coziei, Ghenadie (c. 1730), preotul braşovean Radu Tempea (II) (c. 1710-1720). - Scriptorul manuscrisului după care Nicolae Grid a făcut copia sa, în 1812, ar fi putut fi Ştefan Ioanovici ori Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (c. 1745). Am cercetat şi noi traducerea aflată în ms. 2183 BAR, din anul 1766. Am preferat ms. 2183 BAR deoarece este mai apropiat în timp de data efectuării traducerii româneşti. Transcrierea îi aparţine unui scriptor care s-a remarcat în epoca sa prin numărul şi calitatea lucrărilor lui. Acesta este Ioan Bărbătescu, care s-a născut pe la 1745 ca fiu al preotului Mirea din Bărbăteşti-Vîlcea. Istoria Troadei este prima sa copie, din 1766, în care semnează Ioan grămătic; mai transcrie ms. 2147 BAR, ms. 1135 BAR, ms. 2354 BAR, sub numele popa Ioan Bărbătescu. în anul 1800 se călu- găreşte devenind ieromonahul Ioachim Bărbătescu, schevrofilax al Mănăstirii Bistriţa. Are în continuare o bogată activitate de copist al unor texte cu caracter teologal: mss. 2102, 2596, 2181, 2180, 2648, 3202, 2786, 3590, 2789, 2596, 1590, toate BAR. Moare la 5 iunie 1810, avînd peste 60 de ani (v. notele din ms. 1135 BAR, f. 100r, 102v, ms. 2786 BAR ff. 2r, 406r, ms. 1590 BAR, f. 167r, ms. 2789 BAR, f. 219r) (cf. şi Ştrempel, Copişti). Din punct de vedere lingvistic, am constatat următoarele caracteristici: 144 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Trăsături specifice limbii vechi şi populare: - ă păstrat: cătră 8V, 39v, 47r, 61v, 62v, 90v, 91v, 112r, pahar 3V, 60v; păreţi 12r; - ă nu devine i: ridica 4r, 13r, 31v, 16r, 16v, 25v, 36r, 71r, 87r, 91v, risipi 6r, 20v, 48r, 113r; - e nu devine i: ceti 65v, 66v, lllv/ beserica 81v; - e păstrat: lepăda 24v, 25v, 35r, 47r, 56r, 63r, 71v, 72r, 92r, 98v, 109r, 121r, 113v; - e medial aton trece la i: încitişor 22r, prietin 2r, llv, 14r, 14v, 29r, 61v, 63r, 127v, ferestrile 12r; - i iniţial păstrat: intra V, 2V, 6r, 13v, 21r, 29v, 32v, 35r, 38v, 47r, 62v, 84v, 92v, intrare llv, 96v; - o aton > u: cucon 3r, cutropea 42r; - hiatul i-i (e-i) se păstrează: striin 9V, IO, 12v, 19r, 23r, 25v, 54r, 81v, strein 14v, înstriina 102v; - hiatul i-i nu s-a contras: priimi lv, 3V, 21v, 23v, 31v, 49v, 53v, 69v, 87v, 105v, 109v, lllv, priiminţa 23v; hiatul se extinde (poate prin analogie) şi în următoarele forme: priiveşte 40, să priivească 40v, trimite 110r; - palatalizarea luif: hiară (pi.) 12T, fiară sălbatică 78v; - h se păstrează: ohta 93v, 103r, nepohtind 16r, pohtă 18v, 97r, pohti 21v, 22r; - africata g se păstrează: încungiura 78r, 80r, 112v, incungiurare 32v, încungiurat 93v; - n>r prin disimilare: amăruntul 31r, 66r, 115r; - r>l: tulbura 19v, 25v, 63r, 84r, 105r, 103v / r păstrat: turburare 36r, tuturor 20, 39r, 41v, 121r; - grupul consonantic mp se păstrează: rumpînd 38r; - ş păstrat: a deşchide 31r, 68r, 85r, 91v, 97r, 97v, deşchis 64v; - d iotacizat: să cază 17V, să cuprinză 80r, să prinză 42r, 51v, să răspunză 58r; riz 54v, să sloboază 123v, văz 33v, să văz 3r, 124v, să vază 3r, 21v; - t iotacizat: (să) poci 33v, 34r, 71r, 132v; - n iotacizat: să pui 114r, să puie 102v, puind 36r, 82v, să rămiie 65v, să spui 17V, spuind V, 13v, 25r, 94r, sa supuie 16v, ţiind 59r, fiind 8V, 16r, 94v, 105r, 112r, să vie 3V, 20v, 110v; - r iotacizat: (eu) cei 116r, să cee 21v, să piei 44v, 15r, 84v, 107r; - d dur: d- 58r, 120v, dăznădăjdui 83r, după „de pe" 61r, îndăminatic 118v; - g dur: fugind 98v; - j moale: grije 6V, 20r, (el) grijea 4V, jeluia 62v, jertvă 29v, 32r, necăjit 14r, fiieji 50r; - j dur: jălui 5r, jăţ 31r, 56r, jîrtvă 31v, necăjaşte 71r, să slujască 19v, strajă 123r, sire/ 39r, vitejaşte 13v, 35v, 43v, 64r, 82r, 87r, 119r; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 145 - ş moale: aşi 15r, aşijdirea 2V, 5V, 7V, llv, cenuşe 19r, deşertăciune lllv/ iarăşi 45r, ieşiră 37V, însuşi 50r, înşelăciune 79r, mişei 121v/ ostaşi 55r, pizmaşe 45r, să ruşina 123v, ruşine 19r, săvîrşi 127v, şedea 15r, 34r, 59v, şezînd 21v, şezzz 3r, 24r, -şi 22r, ucigaşi (sg.) 125r; - ş dur: greşale 13v, lllv, înfricoşază 54v, să znşa/e 65v, ostăşască 63v, 71r, 101v, şa 38r, şaoa 45v, 52r, şapte 39v, 110v, şase 39v, şasezeci 27r, şatre 87r, să şază 3r, vrăjmăşaşte 22r, ş- lv, 90r, 117v, -ş llr, 31r, loruş 31r, iarăşi 24r, sănătoş 2V, 65v; - t dur: ostănelii 9r, ostănelele 28v, a ostăni 66v, 72r. în text se regăsesc realizări fonetice acceptate în limba literară modernă, unele fiind inovaţii: - ă > o: folos 23r, 93r, folosi 77r, nenorocire 46v, norocire 13v, noroc 69r, norod 2r, 14r, 21r, 21v, 80v, 90v, 117v, soroc 47v, 55r, 89r; - e > i prin asimilare: nimic 14r, 31r, 35r, 72r, 76r, nişte 4V, 19v; - e (i) sincopat: dregătorie 105r, drept 43r, dreptate 51r, nedrept 102r, nedreptate 19r; - epenteza lui i: dinilor 82r, 113r, mzine (adv.) lr, 2r, mzini 25v, 42r, 43v, 49r, 53v, 62v, 84v, 102v, 108r, 112v, 122v; - î>u: a umbla 39v, 99v, 109v; - zz > o: osteneală 17r, osteni 38r; - u se păstrează: cuprinde 31v, 51v, 90v, 105r, cuprins 42r, poruncă 30v, 114r, porunci 4r, 14r, 16r, 20v, 31r, 47r, 100r; - u nesincopat: usucă 25v; - z > zz şi lipsa sincopei celui de al doilea u: frumuseţe 3r, 4r, 10v, 12r, 21v, 25v, 32v, 120v, înfrumuseţată 3V, 13r; - /z >f: ofta 9\ poftă 76r, 82r, 107v, 117v, po/ti 14v, 39v, 41r, 47r, 49v, 93v, vifor 52r; - africata g>j: ajunge 25v, 26r, 106v, ajuta 60r, ajutor 71v, 31r, 49r, batjocori 76r, 105r, împrejur 39r, 110r, jos 27v, 45v, judecată 102v, jug 63r, jumătate 6r, junghiere 81r, 82r, jupînese 9V, 10v, 22r, 40v, mz)7oc llv, 36v; - propagarea lui n: genunchi 2V, 127v; - n păstrat: nimănui 65r; - v>f: sfat 49v, 54v; - păstrarea hiatului i-e; prieteşug 51,14v, 112r; - păstrarea hiatului ă-zz: dinlăuntru llv, înlăuntru 12v, 108r; - hiatul e-i > ă-i: străin 2r; - grupul consonantic mp pierde pe m: rupînd 59v. Morfologie - Articolul hotărît enclitic -l este substituit prin -zz, conform limbii populare: începură războiu 51v; 146 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Formele variabile ale articolului genitival, inovaţie în limba literară veche: [războiul] al grecilor 39r, al lui foarte credincios 123r, al patrulea ceas 49v, al tătîni- său 28v, al Troadei 21v, pornire a lor 36v, voivodia a preaputernicului Ector 83v, moartea fiului şi a fratelui 106r, vrăjmaşi ai noştri 13vr fraţi ai săi 40r, trupurile ale acelor împărat 47V, cuvinte ale lui 102r, primejdii ale mele 92v, cete ale sale 48r, ale sale împărăţii 96r, la ale sale 106v, unelte ale tătîni-său 87V; - Vocativul are forma identică cu nominativul: iubitul mieu părinte 17r, 19r, iubiţii miei cetăţeni 13r; - Pronumele relativ care este invariabil: 3V, 10r, 12r, 18r, 22r, 24v, 25v, 125r; - Superlativul absolut este format cu adverbul foarte pus înaintea adjectivului: foarte credincios 123r, foarte căznit 116v, foarte iscusiţi Îl1, foarte nalt 28r; - La verbe se întîlnesc numai formele verbale iotacizate, specifice limbii vechi şi populare. Lexicul este caracteristic începutului de secol XVIII; semnalăm unele forme care pot conduce la confirmarea aprecierilor lui Radu Constantinescu în privinţa peri- oadei cînd s-a făcut traducerea românească: başte 123r, blagorodie lv, V, blagorodnic lv, 79v, 4r, 6r, 9V, chietură 89v, cumplire 82r, a cură llv, 17v, 50v, 80v, a delungâ 122v, a desţepeni 96v, a dosădi 86r, faur 12v, ferice 34r, frîntură 68, a gîmfâ 15v, 70v, grijiuliv 102r, hiclean 56r, 98v, lllv, hulnic 102v, ibovnic 76r, a împlătoşa 82r,124v, împrejurele 101v, îndreptător 6V, înjurătură 103r, jăţ 31r, maică 24v, 81r, mîngîios 12v, moaşă „bunică" 114r, moş „bunic" 17r, 114r, moştean 117r, muiere 3r, 22r, 57v, 85v, muieresc 25v, 107v, 118r, a năduşi 55r, 62v, 113v, năpaste 16r, 105v, năpădi 8r, 22r, 36r, 49v, 108v, năpraznă 93r, 107r, a necerca 29v, a neîmplătoşa 84r, a nemernici 109v, a neminţi 84r, noian 121r, obidă 2r, 25r, ocară 96v, păciuire 87V, 96r, pedestru 8r, 24r, 37r, 44r, a pizmui 54r, a plini 19r, 67v, plocon 114v, a pogorî 24r, 68r, 106r, 115r, 116v, poiată 3V, 12r, 98r, 98v, polâţi 94v, pomet 6V, ponos 107r, a ponoslui 78r, 79v, prăpădenie 106v, prileştire 108r, a primbla 115r, prwnc 54r, 58v, 127v, putoare 73v, puf 106r, repejune 35v, (a se) ruşi 7r, 73r, sicriu 69r, slobozire 99v, 118v, slugă 77v, solesc 94v, sudui 46v, 103r, subţire „scump" 116r, temniţă 51r, 119v, ţaglă 89v, uliţă 12v, 39r, 82r, 118r, 127v, urîciune 54r, 78v, 107v, vîrtucios 28r, 87v, virtute 25v, 27v, 85v, voroavă 101v, zăbavnic 28r, zdrumicat 19v, 24v, zgoană 100v, zicătură 3r, 13r, a zugrăvi 12r, 40r. Radu Constantinescu aprecia numărul redus al împrumuturilor din neogreacă. Parcurgînd lista neologismelor, am constatat că, totuşi, numărul acestora este mai mare decît al altor categorii de împrumuturi, de exemplu: a acolisi 108r, cămară 4r, 92v, chir 92r, chivernisi 94v, 118v, muzică 13r, organ 2V, 24r. De o influenţă a limbii originalui (rusesc după model latin) se poate vorbi în sintaxă, şi anume în topică: bărbat cu multă înţelepciune şi cu priceperea sfatului sănătos, în bună socotinţă înflorind 5V; scîrbită inima lui cu bună înţelepciune a cuvintelor Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 147 sănătosului sfat însufleţire bună a o aduce 91v; multă vreme este (zice) de cînd n-am văzut împărăteasca prea slăvită faţa ta 108r. In urma parcurgerii acestor exemple, care prezintă realizări fonetice şi morfologice din manuscrisul 2183 BAR, conchidem că textul păstrează trăsături specifice limbii vechi şi populare, pe lingă inovaţii, uneori alternînd în variaţie liberă: ohta / ofta, rumpînd / rupînd, amăruntul / nimănui, hiară (pl.) / fiară, j moale / j dur, ş moale / ş dur. Alături de epenteza lui i în cîine, mîine, mîini, propagarea lui n în genunche, păstrarea diftongului oa în picioare se regăsesc şi forme considerate a fi specifice altor zone, într-o alăturare care ar putea părea neobişnuită: africata g se păstrează în a încungiura şi familia lui, dar se transformă în j în alte situaţii; palatalizarea lui f: hiară (pl.), epenteza lui i prin anticiparea elementului palatal în împăreichia 114v; formele oichi 16v, ureichi 7r şi forme cu lipsa epentezei: ochi 17V, 31v, 33v, 53r, 96v, vechi 121v. Cele mai multe trăsături fonetice provin din graiurile sudice, iar aceste alăturări de fonetisme ar putea avea explicaţia în copierile succesive ale textului şi intervenţiile scriptorilor sau în aprecierea lacunară a configuraţiei dialectale din secolul al XVIII-lea. Semnalăm şi prezenţa unor forme literarizate: fii-seu 32r, întimpina 38r, 84r, 108r, întimpinare 23v, învăţeturi 10v, mulţemi 44v, 45v, 94v, 101r, 112v, mulţemitoare 46v, nemulţemitori 46v, 81r, 91v, neguţetori 12v, osindi 105r, 113r, osindire 88v, 100v, să ospeteze 3V, segetători 27V, segeţi 36r, singe 14v, 17r, 30r, 47r, 98r, sint 29v, sintem 13v, 16r, ţermuri 6V, 9V, 35v, ţiţele 113r, zebovi 21r, 48r, 115r, zemisli 96v, zepezii 88r; aprinzind 97r, căzind 38r, 59v, 84v, îmbrăţişind 3r, 24r, 87v, 115v, lăsind 70r, 38r, închizind 47r, prinzind 90v, răspunzind 122v, scoţind 22r, şezind 30v, 32v, 45r, 61v, 115v, tinzindu-se 103v, trîmbiţind 47r, trimiţind 81v, văzind 46v, 57v, zimbind 14v. Bibliografie N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, voi. II, pp. 399-412. N. Cartojan, Legendele Troadei în literatura veche românească, Cultura Naţională, Bucureşti, 1925. Cărţile populare în literatura românească, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de I.C. Chiţimia şi Dan Simonescu, EPL, Bucureşti, 1963, voi. I. Paul Cernovodeanu, Variante autonome ale „Războiului Troadei" din cronografele de tipul „Danovici" şi circulaţia lor (sec. XVÎÎÎ-X1X), în RITL XXV, 1967, nr. 1, pp. 29-35. Radu Constantinescu, Historia destructionis Trojae a lui Guido delle Colonne într-o veche traducere românească, în RITL XXVII, 1978, nr. 1, pp. 5-21. Radu Constantinescu, Manuscrise de origine românească din colecţii străine. Repertoriu, Bucureşti, 1986. Artem Nikolaevic Maslov, Legendes pseudo-historiques de l'Occident medieval en Russie (XVIe- XVIIIe) în „Cahiers du monde russe" [online], 50/2-3, 2009, mis en ligne le 13 octobre 2012. URL: http://monderusse.revues.org/9721. 148 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Leca Morariu, Războiul Troadei după codicele Const. Popovici (1796), Tipografia Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1923. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, BCPI, pp. 374-399. * * * Cosmografie, adecă Isvodirea lumii, ms. 1556 BAR, copie din 1766 a ieromonahului Antim de la mănăstirea Cozia; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Giovanni Botero, Le relazioni universali, ediţia completă în patru părţi, Veneţia, 1596, după versiunea polonă a lui Pawel tşczycy, cu titlul Theatrum swiata wszytkiego, Cracovia, 1659 (v. c. 1711, Cosmografia). * * * Istoria cînd au mers turcii să ia Beciul, în ms. 3151 BAR, ff. lr - 68v, copie din 12 iulie 1766 a ieromonahului Grigorie; traducere anonimă a scrierii lui Giovanni Battista Magnavini, Ragguaglio historico della guerra tra l’armi Cesaree e Ottomane dai principio della ribellione degl'Ungari sino l'anno corrente 1683, e principalmente dell'Assedio di Vienna, e sua liberazione..., Veneţia, 1683 (v. 1754, Istoria asediului Vienei din 1683). 1767 [Viaţa Marelui Petru, aftocrator...] în ms. 2668 BAR, ff. 8r-175v, copie din anul 1767 a lui Dumitru Rîmniceanu de la Hurez; traducere de Matei Fărcăşanu a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Granăe, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloc, IUrpov tov MeyâAov, AvzoKpâropog Povocriag, nâxpoQ naxpiboQ, Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa tarului Petru cel Mare. 1. Versiunea din Tara Românească a lui Matei j ) Fărcăşanu). 1768 Istoria antică Charles Rollin, Histoire ancienne des Egyptiens, des Carthaginois, des Assyriens, des Babyloniens, des Medes et des Perses, des Macedoniens, des Grecs, Paris, 1730-1738, 13 volume, tradusă în greacă de Alexandros Kankellarios cu titlul TlaAoua loxopia ro prin disimilare vocalică: tovaroş 31v; - epenteza lui i prin anticiparea elementului palatal din silaba următoare: dine 74v, 15T, mîinile 8V, 9r, 24v, 63v, 99v, pîine 86r, 97r, 97v, 393v; - u trece la i şi s devine ţ în subţiori 388r; - afereza lui h: ambarile 99v, să otărască 66r, 326r; - lipsa propagării lui n: genuchele 279v; - d dur: dăznădăjduire 237r, 364r, îndăstulare 3V, 54r, dăsfătare 53r; - g>j: ajutor 84v, batjocură 227V, încunjurare 117r, 178v; - diftongul oa la pluralul substantivului picioare devine e: picere 83r, dar apare şi forma specifică limbii literare: picioare 40r, 80r; - sonorizarea lui s la z: zmeri 241v, 263r, zmochine 358r. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: dragoste a lui 12v, acoperămînt al capului 127V, părinte al lor 130r, mai mari ai locului 134r, copii ai lor 31v, cugete ale lui 9V, fapte ale lor 3V; - identitatea formei de indicativ prezent persoana a treia singular şi plural: cărţi ce coprinde [...] 170v, nu este [...] sămănături 24r, meşteşugurilor ce este făcute 55v, este multe chipuri 227V, este de trebuinţă toate aceste 4V. Lexic - curte 344r, livede sg. 58r, 138r, puţ 40r, 40v, uşure adj. 290r, zăpadă 278v. Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - ă nu devine e: fămeie 32r, 61r, 71r, 147r, 385v; - â păstrat: rădica 13v, 75r, 83r, 220v, rădicare 138r, 251v; - prezenţa lui a proton: adevarate 40v; - e păstrat: nemeri 23r, 46v, 131r, 183r, 189r, 366r; - e medial aton > i: cerire 250r, cînipă 94r, credinţilor 29v, tainilor 73r, deosibit 79v, 97r, ginerile 263r, împriunări 163r, încălica 350r, întunicoase 46v, mergirea 225v, prietini 223v, 251r; - e în poziţie posttonică, urmat de e în silaba următoare, finală, la pluralul unor substantive feminine devine i: biruinţile 34v, capetile 92r, 138v, caprile 130r, 152 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima hainite 82r, laudile llr, 84v, 119v, 264v, legumite 76v, mesile 94r, păgubite 250r, pedepsite 15v, 118r, taberile 313v, zeciuielile 216r; - e în hiatul e-e trece la i, prin disimilare, rezultînd hiatul i-e: închietură (154r), închieturi (254r); - velarizarea lui e ca urmare a pronunţării dure a următoarelor consoane: - ş dur: aşişderea 24v, desăvirşît 17v, 26r, 45r, dânşii 35r, greşite 20r, 46v, 201v, împărtăşit 217v, leşinat 97V, roşîie 63r, rămăşiţă 38v, 89r, 272v, 382r, ruşine 96v, 141v, săvîrşît 24v, 219V, 223r, uşile 2011, aşazat 33v, deşartă 60v, deşărt 303v, greşală 45r, 73v, 113v, să îmbrăţoşăze 38v, înşală 68v, 174v, şade 18r, şapte 42v, şărpz 76v, şăs 49r, 296v; - j dur > dojăni 117V, ;ă/wz 173v, yaZuz 120, 334v, yarfnc 104v, învîrtejăsc 50r, necăjit 138r, 348v, slujâsc 66r, slujitor W, 210r, vitejaşte 186r, 198v, vrăjitorii 28v, 29r; - p dur: pă llv, pădeapsă 365v, zăpăzile 48v; - s dur: sămăna 18r, 205v, sărba 380r; - v dur: învăli 139v, 213r, învăliş 137v, învălitori 183r; - d dur: dăsfătare 53r, dăznădăjduire 237r, 364r, îndăstulare 2V, 54r / Alternativ consemnăm pronunţarea moale a consoanelor d, s, ţ: dezbrăcat 112r, dezmierdări 354v, singur 15r, 32v, 78v, 322v, îmbogăţesc 24v, blîndeţe 85r, pzzfzn 93v; - î se păstrează: întră 7V, 16v, 22v, 39v, intrare 224v, 241v; - « păstrat: încungiura 10r, 77r, 138r, încunjurare 117r, 178v; - menţinerea hiatului i-i: priimi 31v, 50r, 72v, 142v, 147r, 150v, 189v, 269r, striin 81r, 96r, 207r, 258v, 286r; - hiatul i-i nu s-a contras: priimi 31v, 50r, 134v, 142v, 147r, 189v, 269r, priimire 19r; - h păstrat: ohta 322v, ohtat 331v, pohtă 4r, 19r, 40v, 66r, 174v, 195v, 263v, pohti llr, 15r, 91r, 114r, 281v, pohtitor 271r; - /palatalizat alternează cu/nepalatalizat: fiară (sg.) 12r, 276v/ hiară 9V, fiară (pl.) 15v/ hiară 74v, 239v; fier 8r, 13r, 238v/ hier (284r), pl. hiară 82\ 133v, 216v; - forme rotacizante: amăruntul 337r; - dispariţia lui r prin disimilare: feres tele 73r; - păstrarea lui ş în deşchide 13r, 16v, 29r, 48r, 54v, 78v, 182v, 235r / rar apare inovaţia ş > e: să deschide 334r. Morfologie - lipsa alternanţei fonetice la pluralul unor substantive: marfile 62r, pasări 388v, plate 328v, rane 214r; - forme de plural ca: cinstele 216r, 338v, greşălile 159v, 169r, 252v, greşăli 3V, 4V, 159r, hrane 254v, jălbile 119v, 156r, 233v, 252v, lipse 247r, năpăştile 33v, 68r, 378v, odihne 309v, vini 33v, 118v; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 153 - dubla exprimare a genitivului: partea namiezilor a Eghipetului TIV, desfătările a unii vieţi 210v; - exprimarea genitivului într-un grup nominal în care adjectivul este mult sau tot: orînduiala a tot cuvîntului 146r, a tot felul de strîmbături 153r, pierderea a tot ostrovului 239v, trupuri a multe feluri de dobitoace 81v; - vocativul substantivelor masculine este terminat în -e: păgîne 337\ Tire 10v; - antepunerea pronumelui personal feminin la acuzativ: o au avut 35v, o am cunoscut 22r, o au făcut 101v; - anticiparea şi reluarea pronumelui feminin la acuzativ: o au simţit-o 263v; - demonstrativele feminine au la genitiv-dativ formele: aceii 69v, 116v/ 154r, 237r, 283r, 335v, aceia 183v; - superlativul absolut realizat cu adverbul prea: prea meşteri 167v, prea veche 26v; - numeralul mie la plural rămîne invariabil: trei mie de ani 45v; - terminaţia -lea la numerale ordinale masculine: a patralea 115r; - identitatea formelor la persoanele a treia singular şi plural la imperfectul indicativ: toţi alerge 73r, biruia ei 8V, era oamenii 30v, era numai cinci 157V, era slabi 210v; - mai-mult-ca-perfectul perifrastic: s-au fost făcut 47v, nu s-au fost văzut 42r. Lexic - a adăsta 88v, a aspuma 50v, 175r, bogoslov 41v, ciocotnicie 388r, hulitoare 6V, a se lăţi 32v, a lepăda 153T, a năimi Îl1, olane 40v, peasnă 86v, 320r, pizmătareţ 246v, 355v, posluşanie 31v, 42r, posluşnic 9r, 12v, 33v, a să prici 246v, 276r, 359v, 380v, voroavă 79v, 171 340r. - Sistemul derivativ este acela specific vechii limbi literare. Dintre derivatele existente în istoria tradusă de C. Cocorăscu, unele sînt probabil creaţii ale traducătorului român: dîrzie 247V, a făţeşa 68v, 79v, făţărie 22r, fermecătură 29r, flămînzie 99r, isteciune 48v, 89r, 125v, 246v, 327l, împizmit 319r, începătorie 130v, 156r, 185v, 324v, îndîrzire 16r, a îndumnezei 78r, înfăşurătură 46v, însurare 7V, întărime 175v, învechime 130v, lipsire 66v, 287r, a mărmuri 127V, mesaş 172v, neadevenire 326r, nebiciului 384v, negreşală 231v, nedorire 48r, nenădăjduit 210v, neploiere 148v, nestricăciune 335v, oştilor 166v, a părtăşî 192v, pîndire 290r, surpăcioasă 280r, surpuş 279r; diminutivele apşoară 206\ binişor 50v, bucăţele 404v, copăcei 297r, gîrlişoară 285v, lănţuşuri 214r, puţintei 217v, 311r, uşurel 297r. Inovaţii Fonetică - ă neaccentuat > e: blestem 66v, 73r, 345r; - ă> o, prin asimilare vocalică: noroc 5V, norocire 28v, 34r, 99v, 262r, norocit 25r, 30v, 120r, norod 9r, 10r, 13r, 35v, 65v-, folosi 22r, folosire 45r; 154 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - ă > o prin disimilare: a zăbovi 75r, zăbovire 162r; - ă>u prin asimilare vocalică: mulţumi 4V, 14r, mulţumită 71v; - ă>i: nisip 56r; - e > i: biserică 7V, 10r, 39r, 54r, 185v; - e > i: a citi 52r, 253v, 342r, citire 237r, cititor 26r, 47v, 80v, 181r, 233r, 359r, în alternanţă cu formele vechi cetirile 108v, ceteţ „cititor" 103v; - sincopa lui e (i): dregătorie 14v, 32v, 85v, 90v, 143r, 334v, drept 16v; - î> u: umple 51r, 303r; adaugă 88v, 217r; - u > o: osteneală 139r, preot 65r, 202r, 363r; - diftongul iu trece la i prin acţiunea asimilatoare a lui i din silaba precedentă: mincinos 25v, 26v, 89r; - h >f: praf303*. Morfologie - genitiv-dativul numelor proprii masculine format cu articol hotărît proclitic; lui Apollonos 143r, lui Avgust 52r, lui Chesar 37r, 154r, lui Dimarh 293*, lui Diodor 45r, lui Hronos 84r, a lui Livie 171v, lui Noe 4V, 6V, 104r, lui Omir 35v, lui Ptolemei 63v; - pronumele relativ care invariabil: aceea care 37V, Thiva de la care [...] 38r, vremi întru care 30v, care sînt cunoscute 38r; - terminaţia -lea la numerale ordinale masculine: a patralea 115r. Lexic - Analiza lingvistică a neologismelor utilizate de Cocorăscu în ms. 5846 probează faptul că el cunoştea doar limba neogreacă, pe care o învăţase bine şi din raţiuni politice. în urma comparării lingvistice a celor două texte (versiunea greacă a lui Kankellarios şi traducerea românească din ms. 5846 BAR), E. Dima a constatat că în textul grecesc existau numeroase neologisme de provenienţă romanică pe care le-a preluat şi Cocorăscu: armată 243v, 323r, astronomie 45r, castel 40v, 230r, consul 227r, 318v, dictator 155r, 293v, galerie 372r, liră „monedă" 311r, panoplie 363r, peruce 290r, portoghez 131v, pretor 266r, 323r, 334v, sală 38v, scude 76r, 143v. - Se poate constata că unele neologisme sînt introduse în forme flexionare greceşti. De exemplu, substantivul familie, apare la pl. în formele familii: cum s-au unit între dînsele familiile 30v, dar şi famelies: famelies orînduite la arme 86r, care reprezintă acuzativul plural al substantivului feminin grec cpapcAiag, la rîndul său împrumut neologic din limbile romanice. - Neologisme care păstrează în întregime aspectul fonetic şi morfologic propriu limbii neogreceşti: agalmata „statui" 195v, care este nominativ- acuzativul plural al substantivului neutru de declinarea a IlI-a imparisilabică, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 155 ngr. dyaApa; apichie „colonie", cu forma de pl. apechias 161v, care reprezintă acuzativul plural al substantivului feminin grecesc de declinarea a Il-a 'cmouda; catapeltas „catapulte" 198r, provine din pluralul substantivului ngr. Kaxa7ieAxr|<;; hrismus „oracole" 27r, este forma de acuzativ plural al substantivului neogrec XQL(J6<;; termenul de „erou" este redat astfel: Enia, iroa al lui 180rsau unul den iroas den cei mai slăviţi 114r. - Unele dintre neologismele de origine greacă primesc desinenţe caracteristice sistemului flexionar românesc: apichii 71r, 180v, coortelor 234r, discolii 103r, gherusii 229v, legheoane 274r, matimele „obiecte de învăţământ" 385r, nostemadă 384r, oveliscuri. A - In cazul altor neologisme se constată adaptarea lor fonetică şi morfologică potrivit normelor constituite în vechea română literară pe baza împrumu- turilor din neogreacă, rusă, latină sau germană, de exemplu: formele cu palatala ghi în locul africatei g: gheometria 88v, legheoane 234r, 294v, lotofaghi 97r şi forme care au consoana ţ în locul africatei c: franţoz 249v, 263v. Tot sub influenţa neogreacă, unele substantive neologice terminate în -ie primesc accentul pe silaba penultimă, care coincide cu sistemul de accentuare românesc: astronomie, galerie, gramatichie, ipopsie, tiranie. - Din cauza dificultăţilor de asimilare a unor termeni neologici şi dorind să fie cît mai bine înţeles de către cititorii pentru care făcuse traducerea, Cocorăscu, influenţat şi de modelul limbii greceşti care are o accentuată tendinţă de calchiere, utilizează în mare măsură calcul şi perifrază pentru lexicalizarea noţiunilor noi. Caracteristice limbii lui sînt calcurile semantice şi calcurile de structură integrale. - Calcuri semantice: bold „centru" 303v, după ngr. kevxqov; corn „aripă a unei armate, flanc" 234v, după ngr. keqocc;; stare „grad (în geografie)" 49v, după ngr. |3d0pog; iute „acut" 173r, după ngr. o£ug; plăcăciune „înclinaţie, predispoziţie" 3V, după ngr. kAlok;. - Calcuri integrale şi perifraze: împotrivă la cuvînt are sensul„replică" 47r, după ngr. âvxiQT|xov; împotrivă rîvnitor „rival" 394r, după ngr. âvxi£r)Aov; împreună luptător „aliat" 160r, după ngr. oupaxoţ; împreună părere de rău înseamnă „compasiune" 260v, după ngr. aup7i6vecru;; mai nainte înştiinţare a norocirii „prevestire" 275v, după ngr. 7tQopf]vipa; însuşi văzător „ocular" 46r, după ngr. cu)xo7txr)<;. - Pentru o mai bună înţelegere a unor lexeme, Cocorăscu recurge la glosări (vezi 54v, 77r, 86r, 166r, 314r, 372r etc.). Cocorăscu a introdus neologisme din neogreacă, dar lipsa unui orizont lingvistic mai larg, precum şi lipsa unui sistem modern de norme pentru asimilarea 156 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima neologismelor îşi pun puternic amprenta asupra formei acestora. De aceea rezultatele încercărilor sale de înnoire lingvistică sînt adesea greoaie, multe din neologismele utilizate de el nefiind acceptate în limba literară modernă, acestea fiind înlocuite cu împrumuturi directe latino-romanice. Traducerile sale oferă un bogat material lingvistic de la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Bibliografie C. Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, EPLU, Bucureşti, 1968, p. 213. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 9-16. Eugenia Dima, Un cărturar român cvasinecunoscut din secolul al XVIII-lea: Constandin Cocorăscu, în Alexandru Andriescu - 88, volum îngrijit de Gabriela Haja, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 177-194. Eugenia Dima, Secolul al XVIII-lea românesc şi începutul asimilării culturii occidentale, în Simpozionul internaţional Grigore Bostan - 75. Probleme actuale de filologie română, Editura Mişto, Cernăuţi, 2015, pp. 132-145. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, voi. II, EDP, Bucureşti, 1969, p. 95. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, ediţie de Alexandru Condeescu, Editura Libra, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2000. Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea, în RA XLIX, 1972, nr. 1-4. 1770-1779 Cugetările lui Oxenstierna Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736, republicată de mai multe ori. Versiunea românească Intitulată Cugetări de multe feliuri, în două volume: Cartea întîi şi Cartea a doua a lui Oxenstiern, traducere de Gherasim Putneanul, s-a păstrat în numeroase copii manuscrise: • [Cugetări de multe feliuri], ms. 2773 BAR din 8 iulie 1779, copie a vel clucerului Gheorgache (cartea I); • Carte a doa a lui Oxistern, în ms. 96 BAR, ff. lr-64v, copie din 1 martie 1780 a lui Gheorghie Vîrnav (cartea a Il-a); Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 157 • [Cugetări de multe feliuri], ms. 120 ANR Iaşi (cartea I), Cartea a doua a lui Oxenstiern, ms. Brătianu XLI/13 BNaR (cartea a II-a), copie din 1780 a lui Isaie, ierodiacon de la Rădăuţi; • Cugetări de multe feliuri, ms. 5954 BAR (cartea I) şi Cartea al doilea Oxistern, ms. 3338 BAR (cartea a II-a), copie din 1785 a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman; • Cartea întîi a lui Oxinstern. Cugetări de multe feliuri pentru pustietate sau singurătate, ms. catalog nr. 15 Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu", Drobeta- Turnu Severin, copie din 18 decembrie 1793 a lui Şerban Lupovici de la episcopia Huşi (cartea I); • Cugetări de multe feluri, ms. 265 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII a lui Dimitrie Sturdza (text integral); • Cugetări de multe feliuri. Cartea dinţii a lui Oxistern, ms. 4905 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII (cartea I, fragmentar); • Cugetări de multe feluri, în ms. 1198 BAR, ff. lr-133r, copie de la sfîrşitul sec. XVIII a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman (cartea I); • [Cugetări de multe feliuri], ms. V-7 BCU Iaşi, copie de la sfîrşitul sec. XVIII a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman (cartea I); • [Cugetări de multe feliuri], în ms. 3347 BAR, ff. 44r-79v, copie de la sfîrşitul sec XVIII-începutul sec. XIX (cartea a II-a, fragmente); • [Cugetări de multe feliuri], ms. 1575 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX (cartea I cu patru capitole sărite); • Cartea întâi a lui Oxisteri. Cugetări de multe feliuri, în ms. 135 (fost 113), catalog nr. 42, Biblioteca Mănăstirii Neamţ, ff. lr-124r, copie de la sfîrşitul sec. XVIII- începutul sec. XIX (cartea I); • [Cugetări de multe feliuri], ms. catalog nr. 57 Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu", Drobeta-Turnu Severin, copie din 1844 (cartea a II-a); • Cugetări de multe feluri, ms. 56 ANR Drobeta-Turnu Severin, copie de la sfîrşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX (cartea I); • Cartea al doilea a lui Oxenstiern, ms. 1147 BAR din 8 martie 1803, copie a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman (cartea a II-a); • Oxosteln, ms. 5523 BAR din 22 decembrie 1804, copie a lui Ioan Mihai de la Iaşi (cartea I cu patru capitole lipsă); • Cartea întîi a lui Oxistern. Cugetări de multe feliuri; Cartea al doilea a lui Oxistern, ms. V-10 BCU Iaşi din 10 aprilie 1807, copie a logofătului Lupu Beldiman (text integral); 158 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • [Cugetări de multe feliuri], ms. 3511 BAR din 21 martie 1812, copie a lui Constantin Theodorovici Irimiescu de la Iaşi (cartea I cu patru capitole omise, ordine modificată); • [Cugetări de multe feliuri], ms. 5414 BAR din 11 noiembrie 1815, copie a lui Theofan Ioan de la Socola (cartea a Il-a); • [Cugetări de multe feliuri], în ms. 1472 BAR, ff. lr-101r, copie de după 1816 (selecţie de capitole din ambele cărţi); • Osăbire între amor şi prieteşug, în ms. 1809 ANR Iaşi, ff. 82r-sfîrşit, copie de după 1825 a unui fragment din cartea I; • Cugetări de multe feliuri pentru pustietate sau singurătate, ms. 47 Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu", Drobeta-Turnu Severin, copie din 1830 (32 de capitole din cartea I); • [Cugetări de multe feliuri], ms. 4 (fost 287) ANR Botoşani, ianuarie 1833 (cartea I); • Cartea a doaoa a lui Ocsistern, în ms. 2803 BAR, ff. 7r-98v, copie din 13 iunie 1842 a logofeţelului Mihai Mologescu, la mănăstirea Mărgineni (Prahova) (cartea a Il-a); • Cartea al doa a lui Ocsistern, în ms. 67 ANR Drobeta-Turnu Severin, pp. 1-246, copie din 1842-1844 a logofeţelului Mihai Mologescu, la mănăstirea Mărgineni (Prahova) (cartea a Il-a); • [Cugetări de multe feliuri], în ms. 147 BAR, ff. 64r-242v, copie din 8 iulie 1843 a lui C. Tufăscu (cartea a Il-a). Originalul francez Johan Thuresson, conte de Oxenstierna (1666-1733), nobil suedez, a făcut studii la Uppsala şi a călătorit mult prin Europa, creîndu-şi o reputaţie de om de mare cultură în saloanele vremii. A publicat mai multe lucrări în limba franceză. A fost adeseori confundat cu alţi membri ai familiei, în special cu Gabriel Oxenstierna. O primă ediţie restrînsă a Cugetărilor a apărut la Frankfurt în 1720, într-un volum cu 56 de subiecte, intitulat Recueil de pensees du Comte J.O. sur divers sujets. Inte- resul trezit de aceasta a determinat autorul să revină un an mai tîrziu cu o ediţie în patru tomuri cu acelaşi titlu, Frankfurt, 1721, extinsă ulterior la cinci volume, Frankfurt, 1725. După moartea autorului, editorul de la Frankfurt a publicat o nouă ediţie, în care întregul material este împărţit în două tomuri (tomul I - 196 capitole, tomul al II-lea - 93 capitole), cu alt titlu: Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, nouvelle edition, revue, corrigee et augmentee de Maximes et reflexions, par le meme auteur, Frankfurt 1736, republicată în 1746,1754 şi 1755. De asemenea, mai multe ediţii apar la Haga, tot în două volume, cu titlul uşor inversat: Pensees de monsieur le comte d'Oxenstirn sur divers sujets; avec des reflexions Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 159 morales du meme auteur. Nouvelle edition, revue et corrigee soit pour le style, soit pour Ies citations, par monsieur D.L.M, Haga, 1741. Corectorul menţionat este Antoine Augustin Bruzen de la Martiniere, care alcătuieşte şi prefaţa lucrării. Ediţiile se repetă cu frecvenţă aproape anuală. Pe parcursul secolului, Cugetările mai apar şi la Paris în 1756, 1762, 1772, 1774, 1787, Liege 1772, Rouen 1782 şi Bruxelles 1792. Traducerea românească Traducerea românească intitulată Cugetări de muie feliuri s-a păstrat în peste 25 de copii manuscrise, majoritatea parţiale, cu diverse variante de titluri, cea mai veche fiind de la 1779. Adriana Mitu a identificat 24 dintre manuscrise, pe care le-a prezentat, stabilind şi filiaţiile acestora. Astfel, ea concluzionează că a existat o singură traducere în limba română, în jurul anului 1770, din care, după 1785, pe baza uneia dintre copiile lui G. Hudeci, s-a desprins o a doua grupare; în această ultimă grupare există unele deosebiri, la citatele în versuri, care nu modifică, însă, statutul de unică traducere (2003). Tot Adriana Mitu precizează că ediţia folosită de traducătorul român este cea de la Frankfurt, 1736 şi că e posibil ca exemplarul utilizat să fie cel care se află în prezent la BCU Iaşi şi care conţine numeroase note marginale (1996, pp. 79-80). Studiind volumul în chestiune, N.A. Ursu consideră că glosările respective, uneori greşite, par mai curînd ale unui cititor. Filologul ieşean atribuie traducerea ierodiaconului Gherasim Putneanul, pe baza unei complexe analize filologice şi lingvistice. Din punct de vedere traductologic se poate observa, din analiza celor mai vechi copii păstrate, că se regăsesc numeroase fraze comprimate, lipsesc pasaje întregi, precum şi versurile sau textele citate de autor. De asemenea, nu sînt traduse cîteva cugetări şi nici partea finală intitulată Reflexions morales du comte d'Oxenstiern. Bibliografie Adriana Mitu, Imaginea „Celuilalt" în „Cugetările lui Oxenstiern", ediţie şi studiu introductiv (ms. 5954 BAR, cartea I şi ms. 3338 BAR, cartea a Ii-a), în colecţia Texte uitate - Texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti), II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2003. Dan Buciumeanu, Comori de carte veche românească şi străină în Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu" din Turnu Severin, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, voi. I-II, Editura Junimea, Iaşi, 2006-2007. Olimpia Mitric, O nouă copie manuscrisă din Oxenstiern. „Cugetări de multe feluri" (secolul al XlX-lea) în „Codrul Cosminului", nr. 12, 2006, pp. 195-203. Adriana Mitu, „Cugetările lui Oxenstiern" şi ecourile lor în cultura română, în LR 1986, nr. 4, p. 436-445, şi 1987, nr. 1, pp. 29-40. 160 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Adriana Mitu, Din vechile cărţi de înţelepciune la români. „Cugetările lui Oxenstiern" (sec. XVIII), Editura Atos, Bucureşti, 1996. N.A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului (+1797), primul traducător român din limba franceză, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 211-236. 1770-1780 Teatrul politic Ambrogio Marliani (Ambrosius Marlianus), Theatrum politicum, Roma, 1631, lucrare tradusă în greacă de Ioan Avramios cu titlul Qeaxpov TIoAiTiKdv, Leipzig, 1758. Versiunea românească Intitulată Teatron politicon, traducere de Toma Dimitriu, s-a păstrat în nume- roase copii manuscrise: • [Teatron politicon], ms. 222 ANR Iaşi, copie ante 1780 a ierodiaconului Vartolomei de la episcopia din Roman (cuprinde capitolele 1-10); • [Teatron politicon], ms. 123 ANR Iaşi, copie din 17 aprilie 1780 a ierodiaconului Isaie de la Rădăuţi (cuprinde capitolele 11-20); • [Teatron politicon], ms. 4838 BAR (cuprinde capitolele 1-10) - ms. 4839 BAR (cuprinde capitolele 21-30), copie de pe la 1780 a ierodiaconului Vartolomei de la episcopia din Roman; • [Teatron politicon], ms. 1569 BAR, copie din 6 septembrie 1787 a logofeţelului Nitul de la Rîmnic (text integral); • Teatron politicon, adică Privelişte politicească, ms. 2770 BAR, copie din 1787 a lui Ianachi Rugină/Răduţ (cuprinde capitolele 1-10); • Teatron politicon, adecă Privelişte politicească, ms. 5664 BAR (fost 5955 BAR, cuprinde cărţile I-X) - ms. 5665 BAR (fost 5956 BAR; cuprinde cărţile XI-XX) - în ms. 5666 BAR (fost 5957 BAR; cuprinde cărţile XXI-XXX, ff. V- 98v), copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la episcopia din Roman; • Teatron politicon, adecă Privelişte împăraţilor, ms. 434 BAR, copie din 1805 a lui Ioan Burchi (cuprinde capitolele 1-10); • Teatron politicon, adecă Privelişte politicească, ms. 435 BAR (cuprinde capitolele 11-20), copie de pe la 1805 a lui Ioan Burchi; • Teatron politicon / Preveleşte politicească, ms. 1543 BAR copie anterioară anului 1806 (cuprinde capitolele 16-30); Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 161 • Teatron politicon, adică Priveliştea politicească, ms. 1708 BAR, copie a polcovnicului Gavreil Meluş din 1816 (cuprinde capitolele 16-30); • [Teatron politicon], ms. 3141 BAR, din prima jumătate a sec. XIX (cuprinde capitolele 21-30). Originalul latin Ambrogio Marliani (1589-1659), profesor de teologie, a publicat în limba latină o lucrare de succes în epocă despre calităţile conducătorilor: Theatrum politicum in quo quid agendum sit a principe, et quid cavendum accurate praescribitur, elogiis, adagiis, emblematibus, notis academicis, hieroglyphicis et variis historiarum monimentis insignitum, Roma, 1631, pe care a semnat-o cu numele în varianta latinizată, Ambrosius Marlianus. Cartea este împărţită în 30 de capitole şi reprezintă un manual de comporta- ment pentru principii vremii. In viziunea autorului, principele trebuie să fie condus de idealuri de dreptate, corectitudine şi prudenţă, trebuie să ştie să îşi aleagă miniştrii, să arate moderaţie faţă de supuşi să să respecte legile care, la rîndul lor, trebuie să respecte principiile creştine. Este de asemenea necesar ca principele să fie un exemplu din punct de vedere moral şi religios, preocupat de cultură şi de promovarea studiului şi artelor. Marliani se înscrie astfel în seria autorilor care dau o replică peste timp Principelui lui Machiavelli, lucrare condamnată de Inchiziţie în 1569, şi afirmă necesitatea ca orice conducător să se ghideze după valorile şi principiile religiei creştine. Pentru a-şi susţine argumentaţia, Marliani introduce în lucrare numeroase citate din clasicii greci şi latini, din Noul Testament, din opere patristice şi dă exemple de personalităţi istorice antice şi contemporane. Volumul a fost republicat în special în mediul germanic: Gdansk 1645, Niirenberg 1652, Gdansk 1655, Niirenberg 1684, Koln 1692, Augsburg 1741. Textul vehicular Versiunea grecească a lucrării se intitulează 0iazpov TIoAizikov sic, zd dnoîov nepiexczcu ăxpL^qc; avpŞovAq zi npenei vă xâpq nai ano zi vă ănexq 6'Hyepcov..., Leipzig 1758. Textul a circulat mult în copii manuscrise şi după publicarea sa. O a doua ediţie a apărut la Leipzig 1776, iar o a treia mai tîrziu, la Veneţia, 1802. Traducerea poartă semnătura lui Nicolae Mavrocordat dar este de fapt opera lui Ioan Avramios, predicatorul Curţii domneşti a lui Nicolae Mavrocordat, aşa cum a demonstrat Ariadna Camariano-Cioran. Cercetătoarea consemnează prezenţa numelui preotului Ioan Avramios în mai multe manuscrise greceşti ca autor al traducerii din latină în greacă, făcută pe la 1713 (pp. 235-237). Ioan Avramios (? - c. 1718) s-a născut din părinţi cretani la Veneţia, a făcut studiile în Italia, a fost hirotonisit ierodiacon şi apoi preot. A fost corector de cărţi la 162 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima tipografiile veneţiene, profesor în insula Zante, paroh al comunităţii greceşti din Veneţia, în anul 1699. Vine în Ţara Românească unde traduce din italiană un volum de maxime, volum tradus la rîndul său de Antim Ivireanul şi publicat la Tîrgovişte în anul 1713 (Pilde folosofeşti). A murit, probabil, în anul 1718 la Viena. Ariadna Camariano-Cioran apreciază că acesta nu a utilizat prima ediţie a textului latin, ci una dintre ediţiile posterioare, care avea un titlu mai scurt. Faţă de textul latin, constată unele intervenţii (omisiuni sau interpolări cu caracter explicativ), iar versurile în limba latină care se regăsesc în mai multe locuri sînt traduse mai liber. Traducerea românească Ariadna Camariano-Cioran încadrează lucrarea lui Marliani, Theatrum politicum, în genul parenetic, gustat şi cultivat şi în Principatele Române, începînd cu învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi continuînd cu perioada fanariotă. Traducerea în limba română se intitulează Teatron politicon, adecă Privelişte politicească. în nici una din copiile cunoscute nu este menţionat numele traducăto- rului, identificat de N.A. Ursu ca fiind Toma Dimitriu. Efectuată prin anul 1713, traducerea românească a circulat mult în manuscris. Copiile care s-au păstrat sînt parţiale, cu excepţia ms. 1569 BAR din 1787 şi a mss. 5664, 5665, 5666 BAR, din 1802. Toate aceste manuscrise au fost descrise de Ariadna Camariano-Cioran. în privinţa ms. 4838 BAR şi ms. 4839 BAR, care conţin primele zece şi ultimele zece capitole ale lucrării, N.A. Ursu crede că acestea sînt scrise de o singură persoană, un anume Vasile, acelaşi care a copiat traducerea Oleografiei noao aflată în ms. 121 ANR Iaşi, precum şi traducerea Întîmplărilor lui Telemah, aflată în ms. 125 ANR Iaşi, Zăbava fandasiei, aflată în ms. 126 ANR Iaşi; acest Vasile a devenit mai tîrziu ierodiaconul Vartolomei, viitorul arhimandrit Vartolomei Putneanul. Aceeaşi grafie ca în ms. 4838 BAR şi 4839 BAR se află şi în ms. 122 ANR Iaşi, nedatat şi nesemnat, care conţine capitole 1-10 ale Teatron politicon-ului. Copia aflată în mss. 5664-5666 BAR este făcută de „Grigori Hudici, pisar ot episc. Romanului" şi datată 20 septembrie 1802 (ms. 5665 BAR, f. 90r). Tot Grigore Hudici, ca scriptor, este amintit în ms. 433 BAR din 1788, conţinînd Zăbava fandasiei, şi în două manuscrise care sînt copii ale traducerii, după un text vehicular grecesc, a unei istorii a Ecaterinei a Il-a: ms. 3102 BAR, din 1793, şi ms. 2165 BAR, din 1797. Copiştii ultimelor două manuscrise menţionate, Antohi Hociung şi Vasile Dînga, afirmă că au transcris textul după un manuscris realizat de Grigore Hudici (Chiriac, pp. 124-125). O observaţie importantă făcută de N.A. Ursu vine în sprijinul stabilirii identităţii traducerilor: în Theatrum politicum, Ambrosius Marlianus a citat peste 400 de Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 163 versuri din diverşi autori, între care Horaţiu, Ovidiu şi Virgiliu. în versiunea greacă a cărţii, toate versurile citate de Marlianus au fost traduse tot în versuri, iar în româneşte ele sînt traduse în versuri de aceeaşi factură cu a celor alcătuite de logofătul Toma în prefaţa Alcătuirii înaurite şi în postfaţa Etiopicelor (p. 194). N.A. Ursu (pp. 192-194) a constatat că două manuscrise, ms. 5805 BAR (datat 1803) şi ms. 2509 BAR (datat 1827), deşi sînt intitulate tot Teatron politicon, adecă Privelişte politicească, nu conţin traducerea operei lui Marliani, cum au crezut Alexandru Duţu (Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972, p. 86) şi Gabriel Ştrempel (Catalogul manuscriselor româneşti, BAR, 1601-3100, Bucureşti, 1983, p. 296), ci traducerea Dioptrei lui Filip Solitarul. O a doua traducere a lucrării lui Marliani îi aparţine lui Grigorie Pleşoianu, din prima jumătate a secolului al XlX-lea, tipărită la Buzău în 1838. Bibliografie Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă, în RITL XXII, 1973, nr. 2, pp. 272-274. Ariadna Camariano-Cioran, Traducerea grecească a „Teatrului politic", atribuită greşit lui Nicolae Mavrocordat, şi versiunile româneşti, în „Revista istorică română", XI şi XII, 1941, 1942, pp. 216-260. Alexandra Chiriac, Ecaterina a ll-a şi istoria Rusiei scrisă de austriacul J. M. Schweighofer şi traducerea sa din Moldova sfirşitului de secol al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Paschalis M. Kitromilides, Enlightenment and Revolution, Harvard University Press, 2013. N.A. Ursu, Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi, în AHA XXXVI, 1999, pp. 7-24, reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 185-210. 1771 [Halima], în ms. V-15 BCU Iaşi, copie din anul 1771 a copistului moldovean Luca; traducere cu autor necunoscut după un original neidentificat (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). 1772 Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire Voltaire, Le tocsin des rois, manuscris din 1771. Voltaire, Traduction du poeme de Jean Plokof conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes, manuscris din 1770. 164 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Versiunea românească Atribuită lui Toma Dimitriu, cu titlurile Toaca împăraţilor şi Tălmăcire afacerii lui Ioan Plokof sfetnicul lui Olstein, la pricinile ceste de acum, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: • Toaca împăraţilor, ii. 7v-9r, Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokof, sfetnicul lui Olstein, la pricinile ceste de acum, ii. 9r-10v, în ms. 499 BAR, sfîrşitul sec. XVIII, provenit de la Episcopia Romanului, nedatat şi nesemnat; • Toaca împăraţilor, ff. 44r-47v, Facerea lui Ioann Plecev, sfetnicul lui Oiştii la pricinile ceste de acum, ff. 48r-51v, în ms. 1408 BAR, copie din 24 februarie 1800 de la Roman. • Toaca împăraţilor, ii. 105v-107v, Facerea lui Ioan Poklov, sfetnicul lui Olstie la pricinile ceste de acum ii. 108r-110r, în ms. 5666 BAR, copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la episcopia din Roman. Originalul francez Cele două pamflete anti-otomane, cu scop propagandistic, au fost scrise de Voltaire la cererea împărătesei Rusiei Ecaterinei a Il-a, aceeaşi care a comandat lui Evghenie Vulgaris versiunea grecească şi cercurilor rusofile româneşti traducerea în limba română (cf. V. Barbu, I, p. 531). Pe aceeaşi linie a propagandei ruseşti se înscrie şi efectuarea de către austriacul J.M. Schweighofer, 1787, a istoriei Ecaterinei a Il-a transpusă în acelaşi an în neogreacă şi din neogreacă în română (copii, ms. 3102 BAR, din 1793 şi ms. 3165 BAR, din 1797) (cf. şi Chiriac). Traducerea românească Traducerile în româneşte ale manifestelor politice ale lui Voltaire se păstrează grupate în manuscrise miscelanee, fiind precedate de traducerea unei alte scrieri anti-otomane, Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropa a lui Antonio Gicca. După titlul textului intitulat Facerea lui Ioann Plecev..., în ms. 1408 BAR (f. 48r) şi în ms. 5666 BAR (f. 108r) se află indicată data efectuării traducerii: mai, 1772. Traducătorul român nu este menţionat în nici unul din manuscrise, traducerea fiind atribuită de N.A. Ursu lui Toma Dimitriu. Analizînd traducerea, Ariadna Camariano observă că cele două manifeste sînt traduse direct din limba franceză de către cineva care nu cunoştea prea bine această limbă (1946, p. 142). Violeta Barbu este de părere că pentru Toaca împăraţilor a fost utilizat originalul francez, dar şi traducerea greacă a lui Evghenie Vulgaris, publicată la Sankt Petersburg în 1772, în timp ce Plîngerea lui Ioan Plokof respectă în mod fidel originalul francez (II, p. 47). Aceeaşi cercetătoare constată că în cele două manifeste traduse din Voltaire se regăsesc, din punct de vedere diatopic, două straturi: unul preponderent muntenesc şi altul moldovenesc şi formulează trei motivaţii posibile: Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 165 a) traducerea a fost efectuată de un muntean şi copiată în Moldova; b) traducerea, efectuată în Moldova, a fost muntenizată de un copist aparţinînd ariei sudice; c) traducerea a fost efectuată de un cărturar moldovean familiarizat cu norma muntenească a limbii tipăriturilor moldoveneşti din perioada 1750-1780 şi a fost copiată tot în Moldova (II, p. 40). N.A. Ursu explică prezenţa particularităţilor specifice graiurilor sudice alături de particularităţi lingvistice moldoveneşti ca fiind datorate traducătorului, dar şi copiştilor moldoveni, specificînd faptul că logofătul Toma a învăţat în Muntenia limba română şi apoi a venit în Moldova, unde s-au transcris textele sale. N.A. Ursu consideră că traducerea manifestelor este o consecinţă a propagandei ruseşti care urmărea combaterea şi prin mijloace politice a Imperiului Otoman şi sprijinirea tendinţelor de desprindere a popoarelor din zona Balcanilor de sub stăpînirea turcească (p. 198). Bibliografie Violeta Barbu, Cele mai vechi traduceri din Voltaire în limba română, în LR XXXVI, 1987, nr. 6, pp. 525-532 (I), şi XXXVII, 1988, nr. 1, pp. 39-54 (II). Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, EA, Bucureşti, 1971, p. 236. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în RITL XXII, nr. 2, p. 279. Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, pp. 131-142. Ariadna Camariano, Voltaire şi Giovanni del Turco traduşi în limba română pe la 1772, în volumul în amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, pp. 175-182. Alexandra Chiriac, Ecaterina a Il-a şi istoria Rusiei scrisă de austriacul J.M. Schweighofer şi traducerea sa din Moldova sfirşitului de secol al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, EPL, Bucureşti, 1969, pp. 65-85. N.A. Ursu, Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la Mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 185-210. Peripeţiile lui Telemah Franţois de Salignac de la Mothe-Fenelon, roman publicat anonim, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, republicat frecvent. A fost tradus în greacă de Athanassios Skiadas cu titlul Tvxou TrjAepâxov vlov tov Oâvooecog, Veneţia, 1742. Versiunile în limba română 1. Versiunea lui Toma Dimitriu, prin intermediar neogrec, Întîmplările lui Telemac, fiul lui Odisefs (cea mai veche copie păstrată, 1772): ms. 342 BAR, ms. 166 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 262 BAR, ms. 125 ANR Iaşi, ms. 743 BAR, ms. IV-8 BCU Iaşi, ms. V-52 BCU Iaşi, ms. V-49 BCU Iaşi, ms. 2760 BAR, ms. 1526 BAR, ms. 2863 BAR, ms. 1233 BAR. 2. Versiunea lui Gherasim Putneanul, din limba franceză, Intîmplările lui Telemahos, fiiului lui Ulises (cea mai veche copie păstrată, 1782): ms. 1576 BAR şi ms. 3739 BAR (un index de nume proprii mitologice, anexă a Intîmplărilor lui Telemah), ms. 125 BAR Cluj. 3. Versiunea lui Petru Maior, prin intermediar italian, Intîmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odisseys), Buda, 1818. Originalul francez Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon (1651 - 1715), născut dintr-o famile nobilă dar cu probleme financiare, a fost îndrumat către o carieră ecleziastică. Devenit preot după un parcurs de studii intense de limbi clasice, retorică, filosofie şi teologie, a fost deosebit de apreciat în cercurile înalte ale societăţii franceze, fiindu-i încredinţată educaţia nepoţilor regelui Ludovic al XlV-lea; a devenit membru al Academiei Franceze. In 1695 a fost numit arhiepiscop de Cambrai. în urma unor păreri contestate de autorităţile religioase ale vremii, şi declarate eretice de Inchiziţie, Fenelon a fost îndepărtat de la curte în 1699 şi obligat să nu-şi părăsească arhidioceza. Apariţia Peripeţiilor lui Telemah, Paris, 1699 i-a atras mînia regelui, care a considerat lucrarea o satiră împotriva sa şi i-a interzis să se reîntoarcă la curte. în ultima perioadă a vieţii s-a ocupat de arhiepiscopie, devenind bine-cunoscut şi apreciat pentru virtuţile lui. A publicat lucrări de popularizare a religiei. Romanul lui Fenelon a fost tipărit anonim, fără permisiunea autorului, la Paris în 1699, cu titlul Suite du quatrieme livre de l'Odyssee d'Homere, ou Les Aventures de Telemaque, fils d'Ulysse. Succesul răsunător al lucrării a făcut să fie publicată în acelaşi an la Haga şi Bruxelles, dar cu titlul inversat, Les Aventures de Telemaque Fils d'Ulysse, ou Suite du quatrieme livre de l'Odyssee d'Homere (două tomuri), şi să fie tradus în limba engleză. Dacă în ediţiile de la Paris tipografii au renunţat ulterior la o parte din titlu, prescurtîndu-1 Les Aventures de Telemaque, fils d'Ulysse, ediţiile de la Haga, extrem de numeroase, cu o frecvenţă aproape bi-anuală pînă în 1715 şi ceva mai rare ulterior, au păstrat titlul întreg, în care apare şi menţionarea Odiseei lui Homer. Textul este împărţit în zece cărţi şi publicat uneori într-un singur tom, alteori în două. în unele ediţii apar texte adăugate la începutul sau la sfîrşitul romanului propriu-zis. Avînd în vedere că titlul grecesc reproduce varianta integrală, putem presupune că Athanassios Skiadas a folosit una din ediţiile de la Haga. Privitor la romanul francez, Ileana Vîrtosu observă reinterpretarea aventurilor fiului lui Ulise, conform spiritului epocii: Ficţiunea romanului permisese lui Fenelon să Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 167 facă critica monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XlV-lea şi publicul francez aprecia în mod deosebit îndrăzneala arhiepiscopului din Cambrai (p. 27). Ideile iluministe introduse de Fenelon au avut un ecou deosebit în epocă, printre cititori, iar nu printre potentaţii zilei. De pildă, un răspuns al lui Mentor cu privire la puterea şi rolul împăraţilor corespunde ideilor moderne despre bazele puterii, rolul conducătorilor, însuşirile necesare pentru a conduce poporul şi patria. Textele vehiculare Prima ediţie italiană a traducerii romanului apare cu titlul Le avventure di Telemaco figliuolo d'Ulisse, ovvero continuazione del quarto libro della Odissea d'Omero, Pavino, Venezia, 1705. Traducătorul nu este cunoscut. Lucrarea este republicată frecvent, atît la Veneţia, cît şi în alte oraşe italiene. Pe la mijlocul secolului apare o nouă traducere, şi ea republicată de nenumărate ori de editori din toată Italia. Este interesant de menţionat că traducerile italiene se tipăresc chiar în Franţa la Paris sau Lyon. Popularitatea lucrării este atît de mare, încît la sfîrşitul secolului, contele Girolamo Polcastro dă la iveală şi o traducere în versuri, în octave, apărută la Padova, 1793-1798. Athanassios Skiadas (1691-1796), originar din Cefalonia, şi-a continuat studiile la Veneţia, iar apoi la Universitatea din Padova, unde studiază medicina şi filosof ia. în 1716, în Danemarca, se întîlneşte cu ţarul Petru cel Mare, care îl invită în Rusia unde va rămîne 14 ani. în afara rolului de consilier al ţarului, Skiadas publică un inventar al manuscriselor greceşti din biblioteca patriarhiei Moscovei şi devine profesor profesor de greacă la Academia din Moscova. în 1725 s-a transferat la Sankt Petersburg, unde a continuat cariera didactică. A părăsit Rusia în 1730 pentru a se întoarce la Veneţia, unde a publicat o biografie a ţarului Petru I. La cererea tipografului Antonio Bortoli, a tradus din autori francezi. După 1750 s-a întors în Rusia unde a trăit pînă la sfîrşitul vieţii. Traducerea din Fenelon are pe foaia de titlu următoarele menţiuni: Tvxca TrjAepâxov vîov zov Odvooecog H Zvvexeia zpe, zezâpzrje fiifiAov zpe, Obvooeiac; zov Opfjpov ele, fiifiAia bexa ele, raAAtxr\v yAcboaav owdepeva ... Tcopa npcozov pezacppâodevza ele, zrjv ’anAovozepav EAArjvixfjv yAcboaav napâ A. £., Veneţia, 1742. Lucrarea, apărută la tipografia lui Antonio Bortoli împarte textul în 10 cărţi (partea întîi, cărţile I-V, partea a doua, cărţile VI-X) şi nu conţine nici unul din textele adăugate în diferitele ediţii de editorii de la Haga. 168 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Traducerile româneşti Lucrarea lui Fenelon a fost tradusă de două ori în Moldova, de Toma Dimitriu prin intermediar neogrec şi de Gherasim Putneanul direct din limba franceză şi o dată în Transilvania de Petru Maior, fiind tipărită la Buda. O traducere integrală din limba franceză, care nu face obiectul lucrării de faţă, a fost făcută în prima jumătate a secolului al XlX-lea de Grigorie Pleşoianu: Întîmplările lui Telemah, fiul lui Ulise. Acum întîi traduse din franţuzeşte de G. Pleşoianul. Ediţie în patru tomuri, [Sibiu], 1831. 1. Versiunea lui Toma Dimitriu Versiunea lui Toma Dimitriu, intitulată Întîmplările lui Telemac, fiul lui Odisefs, se găseşte în 11 copii manuscrise. Toate pornesc de la un protograf care nu s-a păstrat. Lista acestora, alcătuită de Ileana Vîrtosu, cu corecturile lui N.A. Ursu este următoarea: • Întîmplările lui Telemac, fiul lui Odisefs, ms. 342 BAR, copie din 2 august 1772 a lui Constantin Stăncescu (cuprinde cărţile I-V); • Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odiseu, ms. 262 BAR, copie din jurul anului 1775 (cuprinde cărţile VI-X); • Întîmplările lui Tilemah, ms. 125 ANR Iaşi, copie din 1777 a lui Vasile de la Iaşi (cuprinde cărţile VI-X); • Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs, ms. 743 BAR, copie din 23 martie 1780 a ierodiaconului Isaia de la Rădăuţi (cuprinde cărţile VI-X; lipseşte începutul cărţii a Vl-a); • Istoriile lui Tilemah, fiul lui Odisăfs, ms. IV-8 BCU-Iaşi, copie din 12 martie 1783 a lui Constantin Veisa (cuprinde cărţile I-V); • Telemah, fiiul lui Odiseos, ms. V-52 BCU-Iaşi, copie din 15 iunie 1792 a lui Alexandru Athanasiu (cuprinde cărţile VI-X); • [Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs], ms. V-49 BCU-Iaşi, copie din 5 ianuarie 1799 (cuprinde cărţile VI-X); • Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisăfs, ms. 1526 BAR, copie nedatată, sfîrşitul sec. XVIII (cuprinde cărţile I-III; cartea a IlI-a este incompletă); • Întîmplările lui Tilimah, fiul lui Odiseu, ms. 2760 BAR, copie nedatată, ante 1822 (cuprinde cărţile VI-X); • Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs, ms. 2863 BAR, copie nedatată, prima jumătate a sec. XIX (cuprinde cărţile I-IV; cartea a IV-a este incompletă); • [Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs], ms. 1233 BAR, copie nedatată, prima jumătate a sec. XIX (cuprinde cărţile V-VI; ambele cărţi sînt incomplete); Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 169 Cele mai vechi copii ale acestei traduceri conţin cele două părţi ale lucrării, astfel: ms. 342 BAR din 1772, partea întîi, cărţile I-V şi ms. 262 BAR din 1775, partea a doua, cărţile VI-X. Ileana Vîrtosu argumentează existenţa unui text vehicular grecesc: Ms. rom. 342 şi ms. 262 reprezintă prima traducere românească a „Întîmplărilor lui Telemac" de Fenelon, făcută în anul 1771 şi în anii imediat următori. Dar traducerea nu s-a făcut după originalul francez, ci după o versiune neogreacă. Puse faţă în faţă, textele român şi francez prezintă deosebiri însemnate, începînd cu omisiuni sau adăugiri şi sfîrşind cu vocabularul mitologic folosit. în schimb, traducerea românească prezintă multe asemănări cu traducerea grecească din anul 1742, asemănări de ordin filologic şi lingvistic (p. 33). Ileana Vîrtosu nu face nici o referinţă la traducătorul român, iar în manuscrisele în care se păstrează textul acestei traduceri nu este menţionat numele traducătorului. Alexandru Duţu (pp. 276-280) a publicat un fragment din traducerea româ- nească aflată în ms. 743 BAR (fost ms. 2551), ff. 3V-5V, pe care Ariadna Camariano l-a comparat cu versiunea greacă a lui Skiadas, şi a constatat că traducerea română reproduce cuvînt cu cuvînt versiunea greacă. în cazurile cînd traducătorul grec a omis unele fragmente din textul francez, aceste fragmente lipsesc şi din versiunea română, iar adaosurile traducătorului grec există şi în versiunea română (Precizări, p. 272). Studiind textul, N.A. Ursu i-a atribuit această versiune lui Toma Dimitriu. Acelaşi filolog a observat că din cele opt manuscrise transferate în anul 1953 de la biserica „Precista Mare" din Roman la Arhivele Naţionale Române Iaşi, patru sînt copiate de ierodiaconul Isaia, un rădăuţean refugiat după anul 1775 la Roman; tot el a copiat şi cele două volume ale traducerii Cugetărilor lui Oxenstiern, capitolele 11-20 (volumul al doilea) ale traducerii din greceşte a Teatrului politic de Ambrogio Marliani, Haractirurile lui Epictit şi primele cinci capitole din Zăbava fandasiei (pp. 190- 191). 2. Versiunea lui Gherasim Putneanul Traducerea românească intitulată Întîmplările lui Telemahos, fiiului lui Ulises, reprezintă prima traducere cunoscută din limba franceză în cultura română. S-a păstrat într-o copie manuscrisă: • Întîmplările lui Telemahos, fiiului lui Ulises, în ms. 1576 BAR, ff. 3r-93v, acefal, copie din 1782 (cuprinde cărţile I-X). Comparînd corespondenţa cărţilor din manuscris cu o ediţie franceză în 18 cărţi, Ileana Vîrtosu constată diferenţe şi apreciază că sursa traducerii ar putea fi o ediţie franceză în 24 de cărţi. * * Tot de această traducere poate fi legat şi un manuscris care conţine un fel de dicţionar mitologic, şi anume: 170 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • în ms. 3739 BAR, ff. 3r-34r, mijlocul sec. XIX (un index de nume proprii mitologice, anexă a Întîmplărilor lui Telemah). Acest manuscris are la f. 3r următoarea însemnare: Numele dumnezeilor, dumnezeoaelor, a heroilor sau a vitejilor celor de demult, pământuri, inzole, cetăţi, rîuri, dealuri şi altele celor ce se află în cartea întîmplărilor a lui Telemac, după rîndul azbuchicesc scrisă. Manuscrisul mai conţine cîteva foi albe şi o pagină cu versuri. 3. Versiunea Iui Petru Maior Tipărită la Buda, lucrarea, de 287 de pagini, are pe foaia de titlu următoarea menţiune: Întîmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odisseys) întocmite de Fenelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întîi de pre limba italienească pre limba românească prefăcute de Petru Maior de Dicio-Sămărtin. Tomul 1, Buda, Crăiască Tipografie a Universitatei din Pestu, 1818. Telemah a constituit o atracţie pentru Maior din punctul de vedere al opiniilor noi, al reinterpretării povestirii antice. Cărturarul din Transilvania, care a studiat la Viena şi Roma, ştia foarte bine mai ales limbile străine obligatorii în perioada respectivă: latina antică şi savată, germana, italiana, care şi-au pus amprenta şi pe împrumuturile utilizate de cărturar în scrierile sale. Faptul că se regăsesc în acestea mai ales neologisme din italiană a fost remarcat şi de Gh. Cuciureanu. Cu atît mai mult se observă în romanul Telemah împrumuturi care puteau veni mai ales din această limbă, şi sub influenţa textului vehicular italian de pe care a făcut traducerea. Apreciată pentru calităţile literare, traducerea din Fenelon a fost analizată din punctul de vedere al împrumuturilor şi de N.A. Ursu şi Despina Ursu (împrumutul lexical), de unde am preluat exemplele. Consemnăm lexeme şi forme care, prin caracteristicile fonetice sau morfologice, trădează originea italiană: ambiţios (iubitor de stăpînire) 277, anghiră „ancoră" 196, architetură 118, 225, armonios 83, barche (corăbii mici sau luntri) 203, coloare pl. 71,173, colone pl. 32, 62 colune (stîlpi) 7, coraţă „cuirasă" 24, 280, curiositate (sburdare de a auzi) 16, curiozitate 33, 258, custodii 67, disperanţă 230, esemplu 24, 54, fantasie 111, flaută 44, 46, fortună (noroc) 40, graţiosă (drăgălaşă) 241, interesat 84, 275, ispert (ispitit) întru oştire 153, maiestos 4, 9, 32, 41, marmure sg. 41, murmurie 7, mascherat 69, modestie (omenie) 7, personă 201, persone pl. 49, prigionier 34, 48 57, 67, sovran 16, 57, speriinţă 49. Se observă practica utilizării glosărilor pentru cuvintele noi cu scopul de a se face înţeles de cititori. Desigur, şi alte neologisme vor fi fost utilizate sub influenţa originalului italian, dar acestea erau cunoscute de Maior şi din limba latină sau din germană care, în secolul al XVIII-lea, conţinea numeroase împrumuturi din latină şi italiană; acestea, avînd etimologie multiplă, nu se pot încadra la o anumită influenţă: ambiţie (iubire de stăpînire) 226, amfiteatru 114, amor 167, armată 15,19, audienţie 33, cauză 35, comun 139, confederat 276, curiositate (sburdare de a auzi) 16, fabulă 21, fabulos 236, fantasie 111, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 171 favorit (părtinit) 68, gravitate (bărbătească cuviinţă) 4, ironie 182, libertate (slobozire) 38, libertatea (volnicia) 62, 87, licoare 100, memorie 104, ministru 35, modestie (omenie) 7, ofiţir 79, pompă simplă (fără mândrie), universal (preste tot) adevăr 111. Purismul cărturarului ardelean se manifestă prin formele analogice cu care sînt adaptate unele neologisme, crearea de cuvinte noi prin derivare şi compunere cu lexeme româneşti vechi sau populare, utilizarea calcurilor semantice sau de structură. De exemplu (cităm după ediţia Florea Fugariu): acâşună nefericire 345, adămăturile Calipsei 350, cu toată alsăuirea 346, căvoiatele dealuri 315, e împreunat custal cu pace 346, pahare de aur coronate cu flori 342, struguri acum fătaţi 345, prin vifor încordai isbîndă 343, încumătat 340, dealurile [...] era învăscute cu frunzite viţe 341, linguriţele îmblînziri 342, rămuritele sale coarne 345, răsfugă 341, l-au tîmposit 340, naţioanele 347, curiositatei 344; încungiurare „asediu" 340, venitor „viitor" 14, 17, 121; semicalcul contrazitor (împrotivitor) 36 după it. contrad(d)ittorio, calcul sfărmare de corabie „naufragiu" 340. Bibliografie Şcoala Ardeleană, II, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 238-240. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în RITL XXII, 1973, nr. 2, pp. 272-273. Ştefan Cuciureanu, Italienisme la Petru Maior, în SCŞt (Iaşi), X, 1959, fasc. 1-2, p. 53-67. A. E. Karathanassis, Contribution a la connaissance de la vie et de l'oeuvre de deux grecs de la diaspora: Athanasios Kondoidis et Athanasios Skiadas (18e siecle), în „Balkan Studies", https://ojs.lib.uom.gr/index.php/BalkanStudies/article/view/1681 Pompiliu Teodor, Petru Maior, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 57-66. Constantin Teodorovici, Maior, Petru, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a Il-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. Ileana Vîrtosu, Un manuscris românesc al Întîmplărilor lui Telemac de Fenelon: filieră, localizare, datare, paternitate, în LR XXV, 1976, nr. 1, pp. 33-36. 172 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Rugăciunea grecilor către Europa creştină Antonio Gicca / Ghiccas, Voti dei greci all'Europa cristiana, în ziarul Notizie dai mondo, Florenţa, 6 şi 9 iulie 1771, tradus în neogreacă de Antonio Gicca sau Evghenie Vulgaris. Lucrarea italiană a fost atribuită greşit lui Giovanni del Turco. Versiunea românească Intitulată Rugăciune a neantului grecilor cătră toată creştineasca Evropă, traducere a lui Toma Dimitriu, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: • Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropa, în ms. 499 BAR, ff. 2r-7r, sfîrşitul sec. XVIII, provenit de la Episcopia Romanului, nedatat şi nesemnat; • Rugăciuni a neamului grecilor cătră toată creştinească Evropă, în ms. 1408 BAR, ff. 34r-43v, traducere din mai 1772, copie din 24 februarie 1800 de la Roman; • [Rugăciune a neamului grecilor] în ms. 5666 BAR, ff. 99r-105r, traducere din mai 1772, copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la Episcopia Romanului. Originalul italian Antonio Gicca / Ghiccas (sec. XVIII), grec din Epir, ofiţer în armata rusă, a fost secretarul prinţului Alexei Grigorievici Orlov, comandantul flotei imperiale în războiul împotriva turcilor. Gicca a publicat la Florenţa, în două părţi, în ziarul „Notizie del mondo" manifestul anti-otoman Voti dei greci all'Europa cristiana, în care îndeamnă întregul continent, şi în special pe împărăteasa Ecaterina a Il-a, să nu abandoneze pămîntul străvechi al Greciei în mîna turcilor. După ce aminteşte toată moştenirea spirituală a antichităţii, autorul cere fraţilor întru credinţă să nu permită pieirea poporului grec. Textul Voti dei greci all'Europa cristiana a fost atribuit eronat lui Giovanni del Turco, vicebibliotecar al Universităţii din Pisa, traducător al Iliadei. Textul vehicular Potrivit Ariadnei Camariano-Cioran, manifestul a fost tradus în limba greacă de episcopul Evghenie Vulgaris (1716-1806), episcop de Herson, figură proeminentă a Bisericii Ortodoxe, cărturar de seamă din epocă. După părerea lui Alexandru Duţu, traducerea în limba greacă poate să-i aparţină chiar lui Antonio Gicca. Traducerea românească Traducerea în româneşte a manifestului politic al lui Gicca, intitulat Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropa, se găseşte în manuscrise miscellanee, urmată de traducerea altor două manifeste anti-otomane scrise de Voltaire, Toaca împăraţilor şi Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokof, sfetnicul lui Olstein la pricinile ceste de acum. După titlul Tălmăcire afacerii lui Ioan Plokof, în ms. 1408 BAR şi ms. 5666 BAR, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 173 este menţionată ca dată a traducerii luna mai, 1772, care indică probabil data traducerii tuturor celor trei texte. Traducătorul român nu este precizat în nici unul din manuscrise, dar se poate presupune că este acelaşi cu al textelor franceze de aceeaşi factură. Traducerea operei lui Antonio Gicca din greacă este mai reuşită decît traducerile operelor lui Voltaire după textul franţuzesc, ceea ce dovedeşte că traducătorul român poseda mai bine limba greacă decît limba franceză. Se mai observă şi faptul că, în ms. 5666 BAR, manifestele sînt copiate după lucrarea Teatron politicon, tradusă din greacă de Toma Dimitriu. Analiza particularităţilor lingvistice ale acestor texte şi alte informaţii i-au permis lui N.A. Ursu să considere că traducerea îi aparţine lui Toma Dimitriu. Bibliografie Ariadna Camariano, Voltaire şi Giovanni del Turco traduşi in limba română pe la 1772, în volumul în amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, pp. 175-182. Alexandru Duţu, Explorări în istoria literaturii române, EPL, Bucureşti, 1969, pp. 215-256. Andrea Giovanni Noto, La ricezione del Risorgimento greco in Italia (1770-1844); tra idealită filelleniche, stereotipi e Realpolitik, Nuova Cultura, Roma, 2015. N.A Ursu, Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la Mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 195-199. 1773 Istoria Troadei scrisă de Dit Grecul şi Darie Frighul, carii cînd să bătea Troada era în tabără, ms. 4788 BAR, copie de la Mănăstirea Govora din 1773 a monahului Rafail de la Hurez; traducere de Radu Tempea (II) a scrierii lui Guido delle Colonne, Historia destructionis Trojae, 1287, publicată de mai multe ori, tradusă în rusă cu titlul Mcmopua e neu xe nuiuem o pa3opemiu zpada Tpou (ppuzuucxazo uapcmea u o C03danuu ezo u o eexuKUX onoAHumeAbHbix âpanex, Moscova 1709 (v. 1766, Istoria căderii Troiei). 1774 Bertoldo Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, republicat, tradus în greacă (versiunea din Moldova). Giulio Cesare Croce, Adriano Banchieri, Bertoldo con Bertoldino e Cacasenno, Bologna, 1720, republicată; versiunea din 1736 a fost tradusă în franceză, Histoire de Bertholde, Haga 1750 şi 1752, iar din franceză în germană, Leben Bertoldo's, seines Sohnes Bertoldino, und seines Enkels Kakaseno, Berlin, 1778 (versiunea din Transilvania). 174 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Versiunile româneşti 1. Versiunea din Moldova, prin intermediar grec, [Bertoldo] (cea mai veche copie păstrată: 1774): ms. 328 (fost Zabelin 230), Muzeul de Istorie din Moscova, ms. 1417 BAR, ms. 1067 BAR, ms. 11-24 BnaR, ms. 2088 BAR, ms. 1759 BAR, ms. 2189 BAR, ms. 11-37 BCU Iaşi. 2. Versiunea din Transilvania, Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorul lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotul lui, Sibiu, 1799, reeditat, Sibiu, 1836, traducere prin intermediar german de Ioan Piuariu Molnar. Originalul italian Romanul popular „Bertoldo", avînd la origine vechi legende indiene, bizantine care au suferit, de-a lungul epocilor numeroase transformări la nivelul formei şi structurii, a cunoscut o revitalizare în prelucrarea lui Giulio Cesare Croce, publicată la începutul secolului al XVII-lea în Italia, şi răspîndită în întreaga Europă, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiind tradusă în majoritatea limbilor europene. Giulio Cesare Croce (1550-1609) a dovedit de tînăr un talent deosebit pentru versificaţie, cîntîndu-şi compoziţiile pe străzile din Bologna. Pentru că se acompania cu vioara, a fost supranumit „Giulio Cesare Della Lira". Lucrarea Le sottilissime astuzie di Bertoldo, cea mai cunoscută operă a sa, a fost tipărită într-o primă ediţie la Milano, în 1606, iar apoi, cu adaosuri, la Bologna- Modena, 1608. Croce publică imediat şi o continuare a povestirii, Le piacevoli et ridicolose semplicita di Bertoldino. Figliuolo del gia astuto et accorto Bertoldo. Con le sottili et argute sentenze della Marcolfa sua madre, et moglie del gia detto Bertoldo, Bologna-Modena, 1608. Adriano Banchieri (1568-1634), muzician de marcă, autor de madrigaluri, a scris comedii, farse şi nuvele publicate sub pseudonimul Camillo Scaligeri dalia Fratta. El completează cele două povestiri despre Bertoldo cu Novella di Cacasenno figlio del semplice Bertoldino. Data primei publicări nu se cunoaşte întrucît anul nu apare menţionat pe foile de gardă ale volumelor. In 1620 este tipărită la Bologna prima ediţie care conţine toate cele trei povestiri, intitulată Bertoldo con Bertoldino e Cacasenno. Aceasta se va bucura de un succes considerabil, mai ales odată cu publicarea la Bologna, în 1736, a unei ediţii populare care se epuizează atît de repede, încît editorul Lelio Della Volpe mai scoate în acelaşi an încă două tiraje. Sursele lui Giulio Cesare Croce includ un bine-cunoscut dialog medieval Dialogus Salomonis et Marcolphi, o poveste populară, Istoria di Campriano contadino, şi alte texte. Modestul ţăran Bertoldo este personajul înţelept, caracterizat prin vervă satirică, prin spirit de independenţă, refuzul servilismului şi al convenţiilor de la curte. El îl înfruntă pe rege şi mai ales pe regină cu răspunsuri înţelepte, uneori acide, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 175 sau prin stratageme ingenioase cu care se salvează de ostilitatea lor sau din situaţii dificile. Bertoldo, fiul său Bertoldino şi nepotul Cacasenno, diferiţi ca tipologie, reprezintă trei generaţii de personaje comice în jurul cărora se construiesc farse, enigme, proverbe. Textele vehiculare Textul grecesc după care s-a efectuat traducerea moldovenească nu este cunoscut. Autorul adaptării franceze abreviate, Histoire de Bertholde, nu este cunoscut. Traducerea a fost publicată la Haga în 1750 şi reeditată în 1752. Cercetătoarea austriacă Irmgard Lackner a stabilit versiunea germană prescurtată după care a fost făcută traducerea românească publicată la Sibiu, anume Leben Bertoldo's, seines Sohnes Bertoldino, und seines Enkels Kakaseno, Berlin, 1778. Iden- tificarea originalului german a fost publicată în volumul Ein Versuch zur literarischen Entwicklung und zum Werdegang eines Volksbuches. Das Volksbuch Bertoldo von Giulio Cesare Croce in Italien und Rumdnien, apărut la Salzburg, în anul 1979. Traducerile româneşti Această carte populară, datorită subiectului şi caracteristicilor de compoziţie, s-a bucurat de succes şi a apărut în ediţii critice, dar şi sub formă de carte populară sau carte pentru tineret. In spaţiul cultural românesc au existat, în secolul al XVIII-lea, două traduceri Viaţa (sau Istoria) lui Bertoldo, pînă de curînd anonime, una în Moldova şi a doua în Transilvania, studiate de numeroşi cercetători, între care M. Gaster, N. Iorga, N. Cartojan, I.C. Chiţimia, Dan Simonescu, Cătălina Velculescu, Mihai Moraru; bibliografia amplă în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, semnată de Algeria Simota. Cercetările au subliniat izvoarele romanului, circulaţia sa, versiunile şi prelucrările europene, pătrunderea unor motive folclorice româneşti. 1. Versiunea din Moldova Cea mai veche traducere este făcută în Moldova, anonimă, prin anii 1770-1774, după un text vehicular neogrec necunoscut; s-a tradus doar primul roman din ciclul lui Bertoldo. Traducerea a circulat în copii manuscrise; nu s-a păstrat protograful. Manuscrisele moldoveneşti cunoscute astăzi, care conţin povestea lui Bertoldo, sînt următoarele: • [Bertoldo], ms. 328 (fost Zabelin 230), de la Muzeul de Istorie din Moscova, copie din anul 1774; • Istoriile lui Bertold, după cum să arată înainte, în ms. 1417 BAR (ff. 57r-113r) din 1775; 176 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • începutul vieţii şi a faptelor lui Bertold, de ce au făcut şi lucrat în viaţa lui, în ms. 1067 BAR (ff. 34r-70v) din 1779; • Istoria lui Beltodor filosoful şi cu împăratu Alboin Logoban, ce au stăpînit toată ţara Italiei, în ms. 11-24 BNaR (ff. 148r-189v) din 1794; • învăţăturile lui Bertold, pînă a nu muri, în ms. 2088 BAR (ff. 152r-155v) din 1793- 1795; • începutul istoriii lui Beltodor cu Logoban împărat, ms. 1759 BAR, sfîrşitul sec. XVIII; • Bertoldo, în ms. 2189 BAR (ff. lr-42r) din 1813; • Curajul lui Beltodor, în ms. 11-37 BCU Iaşi, din 1819; Magdalena Georgescu a editat textul moldovenesc, în anul 1999, însoţit de studiu filologic, lingvistic şi glosar. în anul 2016, Alexandra Chiriac a publicat un volum despre traducerile româneşti ale romanului Bertoldo, avînd în vedere versiunea moldovenească, dar şi pe cea din Transilvania. Pentru Moldova, urmăreşte demonstraţia Magdalenei Georgescu care a formulat concluzia că ar fi vorba de două arhetipuri A şi B. Chiriac observă deosebirile, dar şi asemănările, interferenţele dintre copiile arhetipului A cu cele ale arhetipului B (cf. stema de la p. 53) şi îşi exprimă rezerva în privinţa atribuirii categorice a fiecărei copii unei anumite versiuni. Galaction Verbeceanu, în 2002, insistase în departajarea copiilor moldoveneşti, pornind de la opinia existenţei a două prototipuri. Concluzia Alexandrei Chiriac merge în sensul prudenţei necesare în împărţirea copiilor în două versiuni şi presupune că o comparare cu textul-sursă ar fi elucidat raporturile de filiaţie între copii, precum şi cauzele apariţiei diferen- ţelor, dar situaţia rămîne neclară atîta timp cît nu se cunoaşte originalul grecesc (Chiriac, pp. 36-43, 52). Credem că lipsa protografului (sau a protografelor) traducerii moldoveneşti poate constitui un motiv de dificultate în plus pentru stabilirea cauzelor diferenţelor textologice între copii şi, eventual, a apartenenţei copiilor. 2. Versiunea din Transilvania Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorul lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotul lui, apărută anonim la Sibiu, în anul 1799 a fost reeditată de două ori, tot la Sibiu, în anul 1836. N.A. Ursu i-a atribuit traducerea lui Ioan Piuariu Molnar într-un articol din anul 1993. Argumentele care au stat la baza identificării cărturarului ardelean drept autor al Vieţii lui Bertoldo sînt mai ales de natură lingvistică. N.A. Ursu a comparat caracteristicile lingvistice ale romanului popular Viaţa lui Bertoldo cu trăsăturile din Istoria universală adecă de obşte, traducere a istoriei lui Claude Frangois Millot, care îi aparţine cu certitudine lui Molnar, şi am reţinut următoarele exemple: Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 177 - cuvinte de provenienţă neogreacă mai rar întîlnite în texte ardeleneşti, ca elefterie s.f. „libertate", marghioHe s.f. „şiretenie, viclenie"; - substantivul romanţ „roman", adjectivul prostatec „prostesc, nepriceput", adjectivul trebnic „trebuincios", verbul a dezvoalbe „a lămuri, a clarifica", cu participiul (şi adjectivul) dezvolt; verbul a păciui „a împăca, a linişti"; - sonorizarea lui ş, în cuvintele strajnic, strajnică, străjnicie; - pronunţia africatei g ca ji în jenie „geniu". Alexandra Chiriac adaugă şi alte exemple de lexeme, forme dialectale comune celor două texte comparate (pp. 69-82), susţinînd atribuirea făcută de N.A. Ursu. Fragmente din traducerea lui Molnar au fost publicate în antologia lui Florea Fugariu (cu traducător anonim), I, pp. 348-354; textul integral a fost publicat de Alexandra Chiriac, în 2016. Bibliografie Magdalena Georgescu, Bertoldo. Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie şi glosar, în volumul Călătoria lui Zosim la Blaj, Bertoldo, Editura Minerva, Bucureşti, 1999. Galaction Verbeceanu, Viaţa lui Bertoldo. Un vechi manuscris românesc. Studiu filologic, lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte, prefaţă de Alexandru Chivu, Chişinău, Editura Museum, 2002. Alexandra Chiriac, Istoria lui Bertoldo în Moldova în secolul al XVIII-lea, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 137-208. Alexandra Chiriac, Giulio Cesare Croce, „Viaţa lui Bertoldo" în spaţiul european şi varianta sa tradusă în Transilvania, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Livia Grămadă, Ioan Molnar Piuariu, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 98- 103. Mircea Popa, Ioan Molnar Piuariu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976. Algeria Simota, Bertoldo, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Ioan Molnar, traducător al cărţii populare „Bertoldo", în „însemnări ieşene", serie nouă, II, 1993, nr. 2, p. 55-57, reluat în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 347-352. * * * Cosmografia, adecă Izvodirea lumii, în ms. 1267 BAR, ff. 102r-348v, copie din 1 august 1774 a ierodiaconului Anatolie de la episcopia Rîmnic; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Giovanni Botero, Le relazioni universali, ediţia completă în patru părţi, Veneţia, 1596, după versiunea polonă a lui Pawel Lşczycy, cu titlul Theatrum swiata wszytkiego, Cracovia, 1659 (v. c. 1711, Cosmografia). 178 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 1775 Istoriile lui Bertold, după cum să arată înainte în ms. 1417 BAR (ff. 57r-113r) din 1775; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, prin intermediar grecesc (v. 1774, Bertoldo). * * * Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odiseu, ms. 262 BAR, copie din jurul anului 1775 (cuprinde cărţile VI-X); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxou TqĂepâxov vlov zov Odvooecvg, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). 1777 Aritmetica pentru şcoli Johann Ignaz von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777. Versiunile româneşti 1. Versiunea lui Teodor Iancovici de Mirievschi (sau Mihai Roşu), Ducere de mînă cătră aritmetica sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor ce învaţă în şcole cele mice cătră aritmetică, Viena, 1777, ediţie bilingvă româno-germană. 2. Versiunea lui Gheorghe Şincai (a), îndreptare cătră aritmetică, întîia parte, alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc, Blaj, Tipariul Seminariului, 1785. 3. Versiunea lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Ducere de mînă sau Povăţuire cătră aritmetică, sau socoteală pentru întrebuinţarea pruncilor rumâneşti celor neuniţi ce se învaţă în şcoalele cele mici, Sibiu, 1789. 4. Versiunea lui Grigorie Obradovici, Povăţuire cătră învăţătura socoatei sau aritmetica, spre trebuinţa şcoalelor celor româneşti, Buda, 1805. 5. Versiunea lui Gheorghe Şincai (b), Povăţuire cătră aritmetică sau învăţătura numerilor, spre folosul şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească, şi din părţile ei împreunate, Buda, Crăiască Tipografie a Universităţei Ungureşti, 1806. Originalul german Johann Ignaz von Felbiger (1724 -1788) a fost un călugăr augustinian, pedagog. In perioada 1774-1781 a fost consilier al împărătesei Maria Tereza. A alcătuit un Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 179 manual de aritmetică, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777, care a avut o largă utilizare în multe ţări europene. A fost tradus din limba germană de mai multe ori în cultura română, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Traducerile româneşti Cu privire la aceste traduceri N.A. Ursu conchide: Terminologia matematică românească din manualele apărute în Transilvania, în jurul anului 1800, este relativ unitară. Această unitate se explică prin faptul că manualele respective sînt traduceri din limba germană făcute de intelectuali familiarizaţi şi cu limba latină. Multe dintre neologismele sau calcurile propuse atunci au fost unanim acceptate şi au rămas pînă astăzi în limba noastră literară (p. 94). 1. Versiunea lui Teodor Iancovici de Mirievschi (sau Mihai Roşu) Traducerea efectuată de către Teodor Iancovici de Mirievschi (sau, după N.A. Ursu, de Mihai Roşu) se intitulează Ducere de mînă cătră aritmetica sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor ce învaţă în şcole cele mice cătră aritmetică şi a fost publicată la Viena în 1777, într-un volum bilingv român şi german. In terminologia matematică română se constată influenţa limbilor germană şi latină. Alexandru Toth ne informează că ediţia bilingvă din 1777 s-a tipărit într-un tiraj de 3.000 de exemplare (p. 37). 2. Versiunea lui Gheorghe Şincai (a) Traducerea lui Şincai are pe foaia de titlu următoarele precizări: îndreptare cătră aritmetică, întîia parte, alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc, de Gheorghie Şincai din Şinca, directorul şi catehetul numitelor şcoale, Blaj, Tipariul Seminariului, 1785. Este o traducere independentă de cea din 1777. în studiul intitulat Aritmetica lui G. Şincai, V. Marian deduce dintr-un fragment al traducerii că Şincai nu era informat în legătură cu ediţia precedentă a Aritmeticii şi credea că el a publicat primul manual de aritmetică în limba română. I. Ionescu menţionează că limba traducerii lui Şincai este mult mai rafinată decît cea a Aritmeticii de la 1777, căturarul ardelean fiind cel care ulterior „curăţă cartea de cuvintele nepotrivite" (p. 24), adaptînd adeseori termenii traducerii, pentru a face textul mai accesibil cititorului. Operaţiile fundamentale de calcul: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, unităţi de măsură, calcule aritmetice simple din original sînt lexicalizate de Şincai prin: - neologisme de provenienţă germană sau latină: addiţie, catalog, cvotient, divizie, dividend, divizor, espressie (aritmetică), linie, minuend, minus, 180 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima multiplicând, multiplicator, nullă, nummer, plus, product, proporţie, punt, reducţie, restantie, rezoluţie; - calcuri semantice pe baza cuvintelor româneşti vechi şi populare: adaogere „adunare", cîtuitor „cît", puneri „numere", scoaterea „scăderea", uninţă „unitate"; - sintagme, expresii, perifraze: culegerea intr-un loc „adunare", (a) lua afară, „(a) scoate, a scădea", numerii cei de adăugat „termeni", ştiinţa numărării „adunare", tabla Ţibeti „tabla înmulţirii" (Ţibeti, după numele filosofului antic Cebes), unimi de mai mare măsură „multipli", unimi de mai mică măsură „submultipli". Pentru mai corecta înţelegere a unor termeni noi, Şincai utilizează explicaţiile prin glose ori serii sinonimice: divizie sau împărţire; multiplicând sau deînmulţit; reducţie sau reducerea numerilor „reducere, scădere"; subtracţie sau scoatere; subtraend adecă numer de scos sau înmicşorător. 3. Versiunea lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul Lucrarea se intitulează Ducere de mină sau Povăţuire cătră aritmetică, sau socoteală pentru întrebuinţarea pruncilor rumâneşti celor neuniţi ce se învaţă în şcoalele cele mici, Sibiu, 1789. Atribuirea acestei traduceri a fost făcută de N.A. Ursu, care apreciază că sînt numeroase asemănări între versiunea din 1777 şi cea din 1789 în ceea ce priveşte terminologia de specialitate, ceea ce poate duce la concluzia că Eustatievici a cunoscut versiunea mai veche (p. 92). 4. Versiunea lui Grigorie Obradovici Traducerea are pe foaia de titlu menţiunea Povăţuire cătră învăţătura socoatei sau aritmetica, spre trebuinţa şcoalelor celor româneşti, Prin Grigorie Obradovici, a şcoalelor director, Buda, 1805. N.A. Ursu a constatat introducerea unor cuvinte noi în terminologia din matematică şi denumirea unor părţi ale fracţiei care au rămas în limbă: numărător şi numitor. 5. Versiunea lui Gheorghe Şincai (b) Această traducere tîrzie oferă în titlu următoarele informaţii: Povăţuire cătră aritmetică sau învăţătura numerilor, spre folosul şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească, şi din părţile ei împreunate, cu milostiva îngăduinţă a împărăteştei, Chesaro- Crăieştii şi Apostoleştei măriri. Buda, tipărită la Crăiască Tipografie a Universităţei Ungureşti, 1806. Traducerea începe cu o introducere numită Intrare, urmată de mai multe capitole. Lucrarea reprezintă o altă transpunere din limba germană în limba română Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 181 a manualului de aritmetică al lui Felbiger, nesemnată. Referindu-se la problema atribuirii acestei traduceri, N.A. Ursu precizează: Dată fiind marea asemănare dintre terminologia acestui manual şi cea din „Aritmetica" lui Şincai, [...] putem presupune că traducătorul e tot Şincai (p. 94). Povăţuirea cătră aritmetică... a fost reeditată în anul 1822. Bibliografie I. Ionescu, Prima aritmetică tipărită în limba română în „Gazeta matematică", XLI, 1935 -1936, pp. 20-27. Victor Marian, Aritmetica lui Gheorghe Şincai, în „Ţara Bîrsei", IX (1937), pp. 250-254. Victor Ţârcovnicu, Istoria învăţământului din Banat pînă la anul 1800, EDP, Bucureşti, 1978, pp. 128-129. Alexandru Toth, Primele manuscrise matematice româneşti din Transilvania, Editura Dacia, Cluj, 1974. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 88-94. * * * Întîmplările lui Tilemah, ms. 125 ANR Iaşi copie din 1777 a lui Vasile de la Iaşi (cuprinde cărţile VI-X); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxou TrjAepâxov v'lov tov Obvooecoc;, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). 1778 O mie şi una de nopţi / Halima Antoine Galland, Les Miile et une nuits, contes arabes, Paris, 1704-1717,12 volume, traduse în italiană, Novelle arabe divise in miile ed una notte, Veneţia, 1721- 1722, 12 volume. Frangois Petis de la Croix, Les Miile et un jours, contes persans, Paris, 1710-1712, cinci volume, traduse în italiană, Novelle persiane divise in miile ed una giornata, Veneţia, 1720, cinci volume. Din cele două lucrări se traduc în greacă mai multe povestiri grupate sub titlul Apafrjxov pvdoAoyLxov, Veneţia, 1757-1762, trei volume, şi Nea XaAipâ, Viena, 1792, patru volume, cu o altă selecţie de povestiri. Versiunile româneşti In urma studierii numeroaselor copii păstrate, Eugenia Dima a stabilit versiunile în cultura română veche şi filiaţia copiilor: 182 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 1. Versiunea lui Şerban Bodeţ din Ţara Românească, traducere din interme- diarul grecesc ApafhŢicov pvdoAoyî}Kov, Veneţia, 1757-1762 (cea mai veche copie păstrată, 1778): ms. 2587 BAR (tomurile I, II şi III - Muntenia), ms. II- 126 BCU Iaşi (tomurile I, III, incomplet - Moldova), ms. 5 Biblioteca Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou, Suceava (tomurile I, II, incomplet - Moldova), ms. 2861 BAR (tomul I - Moldova), ms. 4136 BAR (tomul I - Muntenia), ms. 3187 BAR (tomul I - Moldova), ms. 5363 BAR (tomurile II, III, fragmente - Muntenia), ms. 1260 BAR (tomul I incomplet - Muntenia), ms. 2563 BAR (tomul I, fragment - Muntenia), ms. 5499 BAR (tomul II - Transilvania), ms. 5501 BAR (tomul I - Muntenia), ms. 2636 BAR (tomul III - Transilvania), ms. 5922 BAR (tomul I - Muntenia). 2. Versiunea lui Scarlat Barbul Tîmpeanul din Ţara Românească, traducere din intermediarul grecesc Âpa^fjKov pvQoXoyvcov, Veneţia, 1757, reeditat în 1803, tomul I, păstrată în ms. 2432 BAR, copie din 28 martie 1808 (tot tomul I). 3. Versiunea lui Dimitrie Holban din Moldova, traducere din intermediarul grecesc ĂpafitjKov pvOoXoyiKov, Veneţia, 1757 / 1803, tomul I, păstrată în ms. III-128 BCU Iaşi, copie din 9 octombrie 1806, autograful traducătorului (şase poveşti). 4. Versiunea lui Costachi Năstac din Moldova, traducere din intermediarul grecesc ĂpafitjKâv pvdoXoyiKov, Veneţia, 1762 / 1803 / 1815, tomul III, păstrată în ms. 3456 BAR, ff. 373r-380v, copie din 12 martie 1815, autograful traducătorului (fragment). 5. Versiune din Moldova cu traducător necunoscut, din intermediarul grecesc Nea XaAipâ, Viena, 1792, tomul II, păstrată într-o copie din ianuarie 1812 - ianuarie 1814 a lui Iordachi Ursache (o poveste). 6. Versiune cu traducător necunoscut după original necunoscut, probabil grecesc (cea mai veche copie păstrată, 1771): ms. V-15 BCU Iaşi, ms. 1067 BAR, ms. 5562 BAR. 7. Versiune cu traducător necunoscut, tradusă probabil din limba turcă: ms. 1362 BAR, ff. 2r-78v, copie din 20 decembrie 1786. Originalul francez Antoine Galland (c. 1646-1715), interesat de limbile clasice, ebraică şi de studiile orientale, a devenit secretar al ambasadorului Franţei la Constantinopol şi l-a însoţit pe acesta în călătoriile sale. Cu această ocazie a învăţat turca, persana şi araba. După ce a revenit din Orient cu cărţi vechi şi obiecte de artă, a fost numit anticar al regelui. A In 1701 a început traducerea din limba arabă a unor poveşti persane, cărora le-a adăugat unele culese de el, alcătuind lucrarea Les Miile et une nuits, publicată cu Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 183 începere din anul 1704. Seria celor 12 volume s-a încheiat în 1717, după moartea autorului. Frangois Petis de la Croix (1653-1713), fiu al traducătorului din limba arabă la curtea franceză, a moştenit postul de la tatăl său. Trimis în Orient de Colbert, a petrecut mai mulţi ani în Siria, Persia şi Turcia, perfecţionîndu-şi cunoaştera limbilor orientale. Secretar al ambasadorului Franţei în Maroc, a contribuit la negocierea şi A redactarea unor tratate. întors în Franţa, a predat limba arabă la Paris. A publicat Les Miile et un jours, contes persans (1710-1712), în cinci volume, la Paris. Acestea au avut încă de la începutul secolului al XVIII-lea o largă circulaţie europeană. Textele vehiculare M. Gaster consemnează traducerea scrierilor franceze în limba italiană (1720), transpuse în compilaţia grecească ÂpafpKov poOoXoyiKov publicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la Veneţia şi la Viena, iar Mircea Anghelescu precizează, în lucrarea Literatura romană şi Orientul, p. 52, originalele italiene care au stat la baza textului grec: Novelle arabe divise in miile ed una notte, tradotte in Francese e dai Francese nel volgare italiano, Veneţia, 1721- 1722 (12 volume), şi Novelle persiane divise in miile ed una giornata, tradotte in Francese e dai Francese nel volgare Italiano, Veneţia, 1720. E. Dima a constatat existenţa unei confuzii în istoria literară românească legată de numărul volumelor ediţiei princeps greceşti, de anul (anii) apariţiei acesteia şi de reeditările din cursul secolului al XVIII-lea. Emile Legrand a arătat că prima traducere în limba greacă s-a publicat la Veneţia în trei volume, şi anume: primul volum a fost tipărit în anul 1757, iar volumele al doilea şi al treilea au apărut în anul 1762. N. Cartojan, în lucrarea Cărţile populare în literatura românească, afirmă: Traducerea grecească a apărut întîiaşi dată la Veneţia în 1757 - după cum aflăm din Legrand. Din prefaţa ediţiilor ulterioare aflăm că prima ediţie a avut 4 tomuri, dar că la a treia ediţie s-a suprimat un tom, aşa că s-a ajuns la trei tomuri. Nu cunosc primele două ediţii; în bibliotecile Veneţiei, unde s-a tipărit prima ediţie, nu le-am găsit. Traducerea românească însă s-a făcut după ediţia prescurtată, fiindcă manuscriptele româneşti care cuprind întreaga materie a „Halimei" într-un singur volum, păstrează şi ele împărţirea poveştilor pe trei tomuri (pp. 380-381). Aşadar se înţelegea că vor fi apărut la Veneţia mai multe ediţii, în trei sau patru volume, iar această opinie s-a perpetuat în istoria literară română. A In urma coroborării informaţiilor aflate în prefeţele româneşti, E. Dima a putut stabili situaţia volumelor greceşti şi motivaţia editorului care, din considerente financiare, a renunţat la tipărirea celui de al patrulea volum. Concluzia este susţinută şi de informaţiile aflate în alte ediţii greceşti, anume că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a existat o singură ediţie greacă tipărită la Veneţia, în trei volume. De pildă, la sfîrşitul volumului întîi din Nea XaÂLpâ, publicat de Polizois Lampanitziotis 184 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima la Viena, în 1791, se află un catalog al cărţilor greceşti tipărite pînă la acea dată, în care se menţionează prima ediţie, şi singura, publicată la Veneţia, Apafincov pvQoĂ-oyiKov, în trei tomuri; şi din bibliografia lui Legrand reiese că nu a mai existat o altă ediţie la Veneţia în secolul al XVIII-lea. Mircea Anghelescu a precizat că abia în secolul al XlX-lea s-a reeditat această primă culegere în trei volume, în anii 1803,1815 şi 1881, observînd totodată preluarea fără modificări a foilor de titlu ale ediţiei princeps şi reproducerea prefeţei greceşti a volumului întîi, din anul 1757, care a provocat aşadar confuzia amintită. în cataloagele de cărţi greceşti, publicate de Gheorghios Lada şi Athanasios Hatzidimos, este consemnată şi ediţia de la Viena a lui Lampanitziotis, precum şi - datele de apariţie ale celor patru volume: Nea XaAipa voi. 1,1791, voi. II, 1792, voi. III, 1794, voi. IV, 1796. Traducerile româneşti Succesul acestei scrieri în rîndul cititorilor români se constată şi din numărul mare de copii manuscrise efectuate după versiunile din secolul al XVIII-lea. în afară de culegerile greceşti, au mai circulat în provinciile româneşti şi alte versiuni, de sorginte orientală, traduse în româneşte şi apoi răspîndite de asemenea în copii manuscrise. în cultura română s-au efectuat studii ample în care s-au analizat originile acestei cărţi populare, răspîndirea europeană şi în spaţiul românesc, începînd cu M. Gaster şi N. Cartojan. Aprecierile acestora s-au bazat pe cunoaşterea unui număr redus de manuscrise, cunoscute la data la care istoricii literari şi-au scris lucrările. Depistarea altor copii manuscrise, circulaţia lor au fost prezentate de către Dan Simonescu, I. C. Chiţimia şi au fost înregistrate în cataloage ale cărţilor populare sau în cataloage de manuscrise, precum şi în studii punctuale. Eugenia Dima a studiat traducerile româneşti ale romanului popular Halima, păstrate în manuscris, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XlX-lea, preocupîndu-se în special de problemele nerezolvate sub aspect filologic şi lingvistic, urmărind şi actualizarea informaţiilor, depistarea ultimelor achiziţii de manuscrise. Autoarea a efectuat o cercetare a tuturor copiilor manuscrise cunoscute, cu analiza lingvistică a acestora; acolo unde era cazul a întreprins o analiză comparativă textologică pentru a stabili numărul versiunilor în limba română, raporturile de filiaţie între copiile manuscrise, locul unde s-a făcut o traducere sau copiile după un protograf, ajungînd la concluzia că în cultura veche (pînă la începutul sec. al XlX-lea) poveştile orientale din Halima s-au tradus de mai multe ori, cele 22 de manuscrise, diferite ca dimensiune şi importanţă, care conţin traduceri integrale sau fragmentare din Halima, putîndu-se grupa în mai multe versiuni (cf. şi BCPII): Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 185 1. Versiunea lui Şerban Bodeţ din Ţara Românească Această versiune reprezintă traducerea efectuată de Şerban Bodeţ a celor trei volume din ÂpafirjKov pvOoXoyiKov, Veneţia, 1757-1762. Se păstrează în 13 copii manuscrise: • [Halima], ms. 11-126 BCU Iaşi, copie din 12-28 decembrie 1778, acefal (traducere din tomurile I şi III, inversate); • [Halima], ms. 2587 BAR, copie aflată în 10 aprilie 1783 în proprietatea egumenului Rafail de la Hurez (traducere integrală); • [Halima], ms. 5, Biblioteca Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, copie moldovenească din 1778-1779 a lui Ioniţă Tăutu (tomurile I, II; lipseşte începutul tomului I şi ultima parte a tomului II); • [Halima], ms. 2636 BAR, copie de la Braşov din 1786 (tomul III); • [Halima], ms. 2861 BAR, copie moldovenească de la sfîrşitul sec. XVIII (tomul I); • [Halima], ms. 5922 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII (poveşti din tomul I); • [Halima], ms. 4136 BAR, copie muntenească din anii 1800-1804 a lui Oprea Ţiţei (tomul I); • [Halima], ms. 3187 BAR, copie moldovenească din 1806 (tomul I); • [Halima], ms. 5499 BAR, copie de la Braşov din 1818, după un text scris în 1788 (tomul II); • [Halima], în ms. 5501 BAR, ff. 3r-109v, 116r, copie muntenească din 1826 a dascălului Meletie din Popeşti (tomul I); • [Halima], ms. 2563 BAR, copie muntenească de la începutul sec. XIX (prima poveste din tomul I); • [Halima], ms. 5363 BAR (fost ms. 6016 BAR), copie muntenească de la începutul sec. XIX (poveşti din tomurile III şi III); • [Halima], ms. 1260 BAR, copie muntenească de la începutul sec. XIX (poveşti din tomul I). în cele trei tomuri ale ms. 2587 BAR sînt incluse toate poveştile aflate în prima ediţie grecească, respectîndu-se întocmai ordinea lor şi împărţirea în tomuri, acesta fiind singurul manuscris în care traducerea este integrală. Manuscrisul, de format mare, conţine 246 de file, din care lipsesc foaia de titlu şi ultima filă pe care se afla colofonul aşa încît din manuscris nu se pot obţine infor- maţii privitoare la traducător. O menţiune preţioasă se află în partea de jos a filei 4r unde, o altă mînă decît cea a copistului, notează: A lui Rafail, igumen Hurezului, tîlmăcită şi scrisă cu a sa chieltuială, 1783, aprilie 10, care a fost reprodusă pentru prima dată de M. Gaster; scrisă de Rafail probabil la cîţiva ani de la efectuarea copiei, nota a fost ulterior greşit interpretată astfel încît în numeroase lucrări de istorie literară sau de filologie traducerea îi este atribuită lui Rafail. 186 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima N. Cartojan îşi exprimă îndoiala că tălmăcirea ms. 2587 BAR va fi fost făcută de Rafail şi îşi îndreaptă atenţia către traducătorul Mineelor, Iordan Capadochianul: E posibil dar ca acesta să fi purtat greul traducerii şi ca Rafail, plecînd de la Episcopie pentru a lua în primire stăreţia de la Hurez, să fi adus cu el un manuscris al traducerii, pe care l-a răspîndit în mănăstirea Hurez. Din comentariul lui N. Cartojan de la paginile 308, 309, se reţine aprecierea în legătură cu intensa activitate desfăşurată de Rafail ca diortositor de cărţi bisericeşti, iar în privinţa atribuirii traducerii lui Iordan Capadochianul s-au exprimat rezerve, valabile şi în cazul lui Rafail sau al altor persoane aparţinînd cinului călugăresc. Căci, dacă se cunosc suficiente cazuri în care călugării au copiat, la comanda unui prelat sau a unui boier bogat, cărţi cu conţinut laic, este greu de admis că în austera atmosferă monahală din mănăstiri se va fi făcut A traducerea unei cărţi laice cu pasaje licenţioase cum este Halima. In biblioteca lui Rafail, inventariată la moartea monahului, se afla un mare număr de cărţi şi manuscrise, în majoritate cu caracter religios, cîteva lexicoane, gramatici, istorii şi alte două cărţi populare: Istoria Troadei şi Varlaam şi Ioasaf. E. Dima a precizat că în întreaga sa activitate cunoscută, Rafail nu apare nicăieri ca traducător, ci doar ca diortositor. Manuscrisele autografe în care se întîlneşte consemnarea „cu osteneala lui..." reprezintă nota de copist, putîndu-se presupune doar o intervenţie în text în sensul îmbunătăţirii sale, şi nu o afirmare a faptului că a efectuat operaţia de traducere a lucrării. Studierea ms. 2587 BAR sub raport lingvistic a condus la concluzia că tradu- cerea şi copierea au fost făcute de vorbitori ai subdialectului muntenesc, deoarece în text au pătruns numeroase particularităţi specifice acestuia. Fonetică: - trecerea lui a la o în tovaroş IV, 34v, 51v şi tovăroşie W, 31r, 110v, 218v; - u trece la i şi s devine ţ: supţiori 169r; - păstrarea lui o aton în cocon 107V, 109v, coconaşi 106v, cocoană 22r, 29v, cocoş 9V; - trecerea lui g la j: au ajuns 7r, batjocori 26v, 136v, împrejurul 91v, jos 39v, jumătate llr, jurămînt 7r; - lipsa propagării lui n: genuchi 6V, 97r, 134r, 195v, îngenuchia IV, 27v, 37r; - proteza lui h în hodaie 107V, 150v, 192r; - d dur: după „de pe" 46v, 78v, 135r; - consoană fricativă devenită sonantă (nazală) sub influenţa lui n: rîmnitoare 158v. Elemente lexicale caracteristice subdialectului muntenesc: - coşciug „sicriu" 55v, 56r, 87r, a năduşi 18r, plapome 134v, zăpadă 182r; - variantele livade şi livede „livadă" 6r, 6V, 42r, 43r, 109v, 221r; - adverbul aci 15v, 16v. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 187 Morfologie: - identitatea formei de persoana a treia plural cu persoana a treia singular la indicativ prezent: acelea ce nu i să cuvine 32r. S-a remarcat prezenţa neologismelor de origine neogreacă explicabile atît prin influenţa originalului, cît şi prin existenţa în limba literară din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a numeroşi termeni împrumutaţi din neogreacă: canghelarie 65v, chendisit „brodat" 84v, 92r, a englendesi 186v, a heretisi şi a heritisi „a saluta" 7r, 119v, 134r, idropicos 2461, marghiolie 8V, 17r, melanholicos 161r, praxis; glosări: paremia, adecă pilda 34v, proorizmos, adecă pentru aceea ce este scris omului 129v, cu rinocheros, adecă cu cel încornat la nas 49r. Ms. 11-126 BCU Iaşi, achiziţionat de Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi în anul 1970, este acefal, lipsindu-i foaia de titlu şi un fragment de la începutul primei poveşti; transcrierea sa a fost făcută de mai mulţi copişti. Textul începe cu f. 2r, primele file fiind afectate de umezeală. Manuscrisul are două părţi, inversate probabil la legare; prima parte (ff. 2r-92r) cuprinde tălmăcirea ultimelor poveşti din tomul al III-lea al primei ediţii greceşti din Halima; în partea a doua (ff. lr-184v) se află basmele incluse în tomul I al tipăriturii greceşti. Numerotaţia manuscrisului a fost făcută cu cifre arabe, separat pentru fiecare tom. Pentru citare, în scopul diferenţierii paginaţiei, a fost indicat tomul corespun- zător (I sau III) din originalul grec şi apoi numărul filei din manuscrisul românesc. [Tom I] f. lr: [Titlu] începutul istoriilor arăpeşti scoasi di pe limba grecească pe limba moldovenească, prin osîrdia dumnealui vătav Şărban tălmăcindu-să, în zilile preluminatului domn Io Costantin Dimitrie Voivod la anii de la Hristos 1778, dechemvrie 12 dni, avînd în nuntru poveşti de tîmplări minunate şi frumoase. Din însemnările aflate la începutul tomului întîi şi la sfîrşitul tomului al treilea, s-a reţinut numele traducătorului, vătaful Şerban, precum şi perioada în care s-a efectuat copia: 12-28 decembrie 1778. E. Dima a relevat unele particularităţi, mai ales fonetice, specifice graiurilor nordice, cum sînt: - palatalizarea labialei p : chept III 80r, chetre 164v, 141v, chicioare 1141v; - o aton trecut la u în cucoană III 82r; - refacerea dentalelor în formele verbale să împartă I lv, să întindă 12r, să trimită I lv, să purceadă 161v, să vadă I lv; - varianta huiet „vuiet" III 41r; - forma de pl. mînule 12V. S-au observat însă şi numeroase trăsături lingvistice care caracterizează graiurile sudice, de exemplu: 188 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - lipsa propagării lui n în genuche I, 6r, au îngenucheat 121r, 56v - d dur în dupe „de pe" 151r, 58r, III llv, 19v, 24v, 65v, 81'; - consoană fricativă devenită sonantă (nazală) sub iufluenţa lui n: ibomnic,- ă I 56v, 59', III 19v, 20r, 65v, pimniţă 1144v; - formele/ram „vreun" 16ST,fro „vreo" III 81v; - singularul livade „livadă" 15V, III 39v; - adv. acolea 156v. Prezenţa particularităţilor munteneşti în ms. 11-126 BCU Iaşi arată că este vorba de o copie moldovenească după o traducere efectuată în Ţara Românească. Ms. 11-126 BCU Iaşi şi ms. 2587 BAR sînt copii după acelaşi protograf. Pentru exemple am folosit siglele: Ha pentru ms. 2587 BAR; Hb pentru ms. 11-126 BCU Iaşi. Locuţiuni, expresii, construcţii etc. comune celor două manuscrise: - a se afla la mirare „a se mira" Ha 15v; Hb I 26v, a face lepădare „a părăsi" Ha 247v; Hb III 90r, a nu face sunet Ha 6V; Hb 16V; - verbul a ruga construit cu dativul: mă rog dragostei tale Ha 7V, mă rog dragostii cei părinteşti Hb 18V; - gros la cap „stupid, prost", calc după ngr. xovdpoxepaAoQ, existent în Ha 8r şi în Hb 19V; - adverbul împotrivă „vis-â-vis" Ha 4V; Hb 12V. în privinţa neologismelor, se constată un număr mult mai mare de termeni de origine neogreacă în Hb: a apofasi „a hotărî" I 19r, catastasie „situaţie" I 24v, 54r, epimelie „grijă" I 59r, a fanerosi „a lumina" I 55r, a pliroforisi I 74', protimie I 56v, unii păstrînd aspectul fonetic al etimonului grec: diacrisis „judecată" I 66r, epidiotita I 57r, gnomicon „cugetare" 166r, icodomes „construcţii" 164v, periergos 146r, perapsatisicumenis I 61r, faţă de Ha, în care se remarcă înlocuirea multora, precum şi unele remedieri stilistice. Hb reprezintă o copie moldovenească mai apropiată de protograful traducerii. E. Dima a stabilit o legătură între vătaful Şerban, numit ca traducător al textului, şi monahul Rafail. în ms. 2195 BAR, cu conţinut teologic, copiat de Rafail în anul 1754, tînărul monah face cîteva însemnări personale, reproduse de G. Ştrempel în Catalogul manuscriselor. într-o notă de la f. 14r a manuscrisului se află precizarea că Rafail era fiul preotului Dumitru Bodeţ din Stînceşti-Prahova, avînd numele mirean de Radu, şi că, la moartea preotului, minorul Radu a fost adus la mănăstirea Hurez, unde s-a ocupat de copierea manuscriselor. A fost călugărit în anul 1754, primind numele Rafail; pe fratele său mai mare îl chema Şerban (numit „Şărban" în ms. 11-126 BCU Iaşi), o persoană apropiată de lumea cărţii, preocupată în aceaşi timp de instrucţia fratelui său, care îi procură lui Rafail, cînd învăţa slavona, Gramatica lui Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 189 Smotriţki (cf. Corfus). S-a considerat că vătaful Şerban, menţionat în ms. 11-126 BCU Iaşi drept traducător al cărţii populare Halima, este aceeaşi persoană cu Şerban, fratele monahului Rafail Bodeţ de la Hurez. Astfel s-ar putea explica interesul arătat pentru această scriere de Rafail, care a suportat cheltuiala tălmăcirii şi a copierii ms. 2587 BAR, păstrînd manuscrisul în biblioteca sa. Ms. 2563 BAR este considerat în BCP II ca fiind probabil copiat în Ţara Românească. Particularităţile lingvistice ale textului permit localizarea copiei cu certitudine în sudul ţării: pă ale vremi, pă frate-său, hăl iubiia, dăspărţirea lor, pă veziriul, Hindia, mîine. Ms. 5363 BAR (fost ms. 6016 BAR) este considerat în BCP II ca fiind probabil copiat în Ţara Românească. Unele fonetisme probează faptul că manuscrisul este sigur o copie muntenească: hodaie, alergai, văzui, puind oarece, fugi, umplui, pă Ziditoriul. Ms. 1260 BAR este considerat în BCP II ca fiind probabil copiat în Moldova. Din contra, trăsăturile lingvistice ale graiurilor sudice susţin copierea acestuia în Ţara Românească: dă ştia, pin livez, pă stăpîn, seara, auzi aceste toate, ferice dă tine, dă tot, jurământ. Manuscrisele fragmentare, ms. 2636 BAR şi ms. 5499 BAR, considerate ca fiind partea a unei traduceri integrale efectuate în Transilvania, sînt de fapt copii transilvănene ale versiunii vătafului Şerban, după cum a demonstrat E. Dima. Ms. 5922 BAR este o achiziţie recentă a Bibliotecii Academiei, nefiind înregistrat în studii anterioare, în cataloage de manuscrise ori în bibliografii ale cărţilor populare; pe fişa bibliotecii este indicat sfîrşitul sec. al XVIII-lea, conţinutul Halima. Manuscrisul, acefal şi incomplet, conţine, pe cele 71 de pagini cu text, mai multe povestiri din tomul I. Paginile numerotate de copist de la cifra 2 au primit şi numerotarea mecanică a bibliotecii, 2 devenind V. Prima pagină conţine continuarea poveştii Istoria negustorului cu zmeul. Comparaţia textologică a arătat că este vorba de o copie a versiunii lui Şerban Bodeţ. Şi succesiunea povestirilor este aceeaşi dar se pot semnala deosebiri în privinţa selecţiei acestora deoarece, după prima povestire, lipsesc două povestiri: Istoria întîiului bătrîn şi a cerboaicei şi Istoria celui de al doilea bătrîn şi a celor doi cîini negri; în continuare ordonarea este identică. Ms. 5922 BAR se întrerupe la povestea Istoria celei de a doua călătorii a lui Sevah Thalasino, antroponimul fiind tradus: Sevah al Mării (f. 66r). Trăsăturile lingvistice indică un copist vorbitor al graiurilor sudice: aidi „haide" V, dăspre „dinspre" lr, dăcît V, să dâşchisă 2V, întunericime 2V, au îngenucheat 2r, tovaroşilor 70v, văzui 70v. In urma corelării datelor şi informaţiilor din manuscrise şi din documente, rezultă că Şerban Bodeţ a tradus toate cele trei tomuri din Halima în perioada cuprinsă între 1762 (anul apariţiei ultimelor două tomuri ale ediţiei greceşti utilizate de traducătorul român) şi 1778 (anul efectuării primei copii a traducerii româneşti). Toate celelalte manuscrise sînt ulterioare anului 1778. 190 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 2. Versiunea lui Scarlat Barbul Tîmpeanul din Ţara Românească Ms. 2432 BAR, ff. lr-112v, cuprinde traducerea tomului întîi din 'Apafhxdv pvdoAoytxdv, Veneţia 1757, reeditat în 1803. După titlul Istorii arăpeşti, la f. V se precizează că acestea s-au tălmăcit din limba greacă la anul 1808, 28 martie de Scarlat Barbul Tîmpeanul. Ordinea capitolelor şi conţinutul poveştilor coincid întru totul cu cele din volumul întîi din 'Apafhxdv pvQoAoyixov, tipărit la Veneţia în 1757 (reeditat în 1803). O comparaţie făcută între ms. 2432 BAR şi ms. 2587 BAR, care conţine versiunea lui Şerban Bodeţ, relevă numeroase asemănări între cele două traduceri, asemănări care nu se pot explica numai prin originalul comun şi nici prin faptul că amîndoi cărturarii erau munteni, ci se poate presupune că Tîmpeanul va fi cunoscut traducerea lui Şerban, care l-a influenţat în tălmăcirea sa. 3. Versiunea lui Dimitrie Holban din Moldova Ms. III-128 BCU Iaşi, din anul 1806, este un miscelaneu greco-român, semnalat de Dan Simonescu printre manuscrisele care conţin fragmente din Halima. El cuprinde la început cîteva texte greceşti, foi albe, iar între pp. 167-266 şase basme din ciclul O mie şi una de nopţi; urmează apoi alte texte în limba greacă, toate scrise de o singură persoană. La sfîrşitul poveştilor, pe pagina 266, se află următoarea notă: 1806, octomvrie 9, s-au gătit de tălmăcit de pe ce grecească moldovineşti de mine, Dimitri Holban. Compararea unor fragmente din acest manuscris cu versiunea lui Şerban Bodeţ relevă diferenţele dintre texte, iar particularităţile lingvistice certifică exactitatea informaţiei de la p. 266, şi anume că ms. III-128 BCU Iaşi a fost tradus de moldo- veanul Dimitrie Holban, independent de alte versiuni româneşti. Originalul utilizat de Dimitrie Holban pentru traducerea sa este volumul întîi din 'Apafhxdv pvQoAoyixdv, Veneţia 1757 (reeditat în 1803). Fragmentul din Halima aflat în ms. III-128 BCU Iaşi este autograf al traducătorului Dimitrie Holban. 4. Versiunea lui Costachi Năstac din Moldova Din versiunea lui Costachi Năstac s-au păstrat doar cîteva pagini în ms. 3456 BAR, ff. 373r-380v. în nota introductivă de la f. 373r se fac precizări în legătură cu traducătorul şi data efectuării traducerii: Costachi Năstac, 12 martie 1815. Compararea făcută între textul lui Năstac şi traducerea lui Şerban din ms. 2587 BAR a condus la concluzia că sînt două versiuni româneşti diferite, dar care au utilizat acelaşi original. Costachi Năstac a putut utiliza volumul al treilea din 'Apafhxdv pvdoAoyixov, Veneţia, 1762, reeditat în anii 1803 şi 1815. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 191 A In legătură cu ms. 3456 BAR, mai trebuie precizat că povestea din Halima, „tălmăcită moldoveneşti", este autograf al traducătorului Costachi Năstac şi că trăsăturile dialectale ale textului confirmă că acesta era moldovean. 5. Versiune din Moldova cu traducător necunoscut Ms. 5290 BAR (fost 6059 BAR) are titlul Istoriele şi întîmplările marelui împărat Carmelezan şi este copiat de moldoveanul Iordachi Ursache în perioada ianuarie 1812 - ianuarie 1814. Marta Anineanu descrie manuscrisul şi face o comparaţie între acesta şi versiunile greceşti, franceze sau germane cunoscute. Astfel, ea constată că povestea aparţine ciclului O mie şi una de nopţi al lui Antoine Galland, dar nu a fost inclusă în ediţia de la Veneţia, ApaftKdv pvdoAoyucov, 1762. Povestea se regăseşte însă în al doilea tom din Nea XaAipâ, Viena, 1792, care constituie sursa traducerii. Analiza lingvistică indică în mod cert un original grecesc; dintre termenii de origine neogreacă prezenţi în manuscris: a deiafendepsi „a proteja" 59v, a eglindisi 42v, heretismos „salut" 19r, poletie sau oraş 69r, perierghie, „grijă" 13v, a paligorisi „a consola" 38v, a stenahorisi „a tulbura, a supăra" 6r, Carmelezan V, 2r, 4r, Evnuhus 6V. A In privinţa traducătorului ms. 5290 BAR, din analiza textului se poate afirma că el era, ca şi copistul, un moldovean, pe baza particularităţilor moldoveneşti prezente la nivel fontetic: ace, ce „cea", face, chicior, frumuşăţile, fandosii, au agiuns, şi la nivel lexical, mai rezistent la intervenţiile copiştilor: bortă, colb, crivat, ogradă. 6. Versiune cu traducător necunoscut după original necunoscut, probabil grecesc Cel mai vechi text românesc din Halima se află în ms. V-15 BCU Iaşi şi a fost copiat în anul 1771. Manuscrisul a fost descris pentru prima dată de Mircea Anghelescu; autorul consideră că textul de la ff. 80r -102r, Istorie veche a lui Arun Răşîd, împăratul de Bagdat, scris de copistul moldovean Luca, ar corespunde unui capitol din volumul al doilea din 'Apafhxdv pvdoAoyacov, Veneţia, 1762, dar că traducerea s-a făcut după un text intermediar dintr-o limbă slavă. Eugenia Dima a constatat că ms. V-15 BCU Iaşi mai conţine şi alte povestiri din Halima: Istorie a lui Răzvan Şah, împăratului de la China, adecă de la Cinmacin; acestui capitol i-ar corespunde, în ediţia grecească, Istoria împăratului Ruxad şi a împărătesei Cheristanii din volumul al doilea, din ciclul O mie şi una de zile. Faptul că sînt amestecate poveşti din cele două culegeri ale lui Galland şi Petis de la Croix, au determinat concluzia că ms. V-15 BCU Iaşi conţine cîteva capitole dintr-un arhetip românesc mai amplu. Ordinea capitolelor coincide cu cea din ediţia greacă, dar comparaţia textologică relevă diferenţe notabile. 192 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima în ms. V-15 BCU Iaşi nu există nici o informaţie despre traducător şi nici un indiciu care să permită stabilirea vreunei relaţii în legătură cu acesta sau cu originalul utilizat. în privinţa trăsăturilor lingvistice ale fragmentului din Halima, se remarcă numeroase fonetisme moldoveneşti: fetile 103v, fimei 80v, de la o vremi 103r, aice 103r, ave 102v, m-am dezmîniet 89v, ieşe 102v, şi-l iubie 102v, s-au mîngîiet 107V, să pute 103v, voie ră 85v, 98v, 108r, măsălile 97V, să asamănă 103r, au însărat 103r, sară 81r, singur 80r, şăzusă 81v, au agiuns 81r, 102v, 110r, gios 81r, prin pregiur 102v, i s-a faci 109r. Referitor la neologisme, E. Dima a constatat un număr redus de cuvinte de origine neogreacă: extaticos 83r, fandasie 80r, pombă lllv, topazion 94r, dar o frecvenţă semnificativă a împrumuturilor din limba turcă, unele dintre ele fiind adaptate la sistemul fonetic al limbii române (hangeri 95v- hazneaoa 93r, iaşmac 96r menzil 95r); altele păstrează aspectul fonetic al etimonului sau sînt aproape necunoscute în limba literară din această epocă (cahvaltă „gustare" 114r, călăci caftan 98r, chiabut „stofă" 97v, 99r, cîzlar agasi 85v, fetfâ „decizie" 106r, giuvahergiu 81r, 81v, muazîz „paznic" 103v, şerbethana 89v, turbe şi turbeoa „cavou" 97v etc.). Şi antroponimele trădează de aseme- nea originea turcă: Abul Vatah 98v, Abul Casîm 81v, Oii Bin Haida 104v, Apdul Azîz 84r, 90r, Balciz 95v, Mehmet 110v, Namahrim 87V, 88rOgea Isuf 85r, Şihristan 103v, lllr. Se întîlnesc lexeme sau chiar propoziţii în limba turcă (85r, 82v). Traducătorul recurge uneori la glosări sau la explicaţii: sazuri, adecă muzice 82r; au intrat intr-un halvis odasi, adecă casă de taină 98v; care bucate pe limba persască să cheamă rumanaşa 107r. Ms. 1067 BAR, de pe la 1779, cuprinde între ff. 71v-88v, 91r-103v, 106'-114rşi 118'- 131r şase poveşti orientale din care trei nu au corespondent în ediţia greacă din 1757- 1762. Acestea sînt: Istorie unii feti di-mpărat cu-n alvagiu (ff. 71r- 73v), Istorie lui Halii, ficiorul lui Ahmet, împărat de la Bagdat, şi a lui Ibraim, feciorul vizirîlui de acolo (ff. 91'- 103v) şi Istorie a unui neguţitori din Ţarigrad ce s-au numit negustoriul cel frumos (ff. 118'- 122v). Intercalate între acestea se află celelalte trei basme existente în tomurile II şi III din Halima grecească Comparînd ms. 1067 BAR cu ms. V-15 BCU Iaşi s-a constatat că au o singură poveste comună, aceasta prezentînd evidente asemănări în privinţa naraţiunii şi a trăsăturilor lingvistice. Copiat de un moldovean, ms. 1067 BAR are, ca şi ms. V-15 BCU Iaşi, numeroase particularităţi specifice mai ales graiurilor nordice: aice 126r, necontinite 74r, de vremi ce 125v, foarti 74r, iastă noapti 126r, nu vre 74r, au micşurat 74r, va agiungi 75r, să margă cu mini 751, feti frumoasă 75v, l-au asămănat 74v, să păzască 74r, pl. mînule 76r, să mii acolo 75r, ogradă 75r. De asemenea, unele construcţii sînt comune ambelor manuscrise: ms. 1067 BAR: a micşura cinstea cuiva 74r (ms. V-15 BCU Iaşi, 80v), a păzi cinstea cuiva 74r (ms. V-15 Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 193 BCU Iaşi, 80r), au rămas extaticos 76v (ms. V-15 BCU Iaşi, 83r), a se îndulci de darurile cuiva 75r (ms. V-15 BCU Iaşi, 81r). Ca şi în ms. V-15 BCU Iaşi, majoritatea împrumuturilor lexicale din ms. 1067 BAR sînt de origine turcă: caftan 76r, caiafet 77v, chesa 76r, lâla 74r, peschil „peşchir" 75v, taxim 76v, udugaci = odagaci 76v etc. A In ms. 5562 BAR, între ff. lr-26r, se află un fragment incomplet din Halima, cu titlul Istorie lui Bulgasim, neguţătoriul de la Bastra, copiat în Moldova, la 1839. Textul cuprinde Istoria întîmplărilor bogatului Abdul Barsi şi, intercalată, Istoria doamnei ce s-au aflat într-un sac, existente în ediţia greacă la începutul tomului al doilea. Compararea desfăşurării firului narativ în cazul basmelor comune între ms. V-15 BCU Iaşi şi ms. 5562 BAR, a particularităţilor textului a condus la opinia că ambele manuscrise pornesc de la un arhetip comun. Concluzia autoarei, rezultată din analiza ms. V-15 BCU Iaşi, a ms. 1067 BAR şi a ms. 5562 BAR, este că toate trei au la bază un protograf comun din care s-au păstrat doar copii fragmentare, cuprinzînd selecţii diferite de texte. Referitor la originalul după care s-a făcut traducerea, deocamdată nu s-au putut face afirmaţii precise. Autoarea a emis ipoteza că traducătorul român, probabil moldovean, va fi avut la dispoziţie un original (manuscris) tradus la rîndul său dintr-o compilaţie orientală. Astfel s-ar putea explica şi prezenţa numeroşilor termeni de origine turcă sau a frazelor turceşti din manuscrisele româneşti. 7. Versiune cu traducător necunoscut, probabil după un original turcesc Ms. 1362 BAR este un miscelaneu care între ff. 2r şi 78v cuprinde mai multe poveşti orientale intitulate: Halema, scoasă după turcie pă rumânie, 1786, dichemvrie 20 (f. 2r); nu există nici o precizare referitoare la traducător sau la copist. La f. 78v se află o însemnare din care reiese că Halima a fost copiată în primele două luni ale anului 1787, iar anul 1786, indicat la începutul manuscrisului, reprezintă data efectuării traducerii, reprodusă de copist împreună cu titlul cărţii. Ms. 1362 BAR a fost prezentat de Mircea Anghelescu într-un articol în care analizează comparativ conţinutul redacţiei româneşti şi al ciclurilor de poveşti orientale ale lui Galland şi Petis de la Croix, preluate de versiunea greacă. Sînt remarcate marile diferenţe în ordonarea capitolelor şi în privinţa naraţiunii, excluzîndu-se astfel posibilitatea utilizării originalului grecesc. Consemnînd prezenţa a numeroase cuvinte de origine turcă şi chiar a unor fraze întregi în turceşte, autorul nu admite totuşi ipoteza unui intermediar turcesc, şi motivează această opinie prin lipsa oricărui precedent privind traduceri directe din turcă în română în această epocă. /\ In ms. 1362 BAR există şi neologisine din limba greacă, însă puţine ca număr, dar termenii de origine turcă sînt în număr mare, mulţi dintre ei avînd o frecvenţă redusă în limba noastră sau păstrînd aspectul fonetic al etimonului (după E. Dima): 194 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima bahcea 51v, chisagiu „pungaş" 35r, chiuciuc cişmea 12, cumbarale 47v, dede 64r, direci „catarge" 7V, dulalmâ 47r, ghiozboiagiu 13v, 14v, hanumisa 64v, 66r, iasacuri „interdicţii" 77v, /eram 33r, lalî 18v, 22r, 64v şi lalaoa 64v, molâ „învăţat" 2r, segedeaoa „covoraş" 27v, 28v, seişlam „judecător" 2r, 16r, 31v, 33r, simit 6r, taht 22r, 46r, 49v, taxim „cîntec" 41r, zembil „paner" 14r, 15r, şi o glosare: Cavafbaşa, adică staroste dă cizmari 78r. La f. 18rsînt introduse două cuvinte turceşti, explicate apoi în text: Orbul zicea maamul şi şchiopul zicea baabut, adică orbul cerea milă dă la împăratul, iar şchiopul cerea milă dă la Dumnezeu; fraza în limba turcă de la f. 18v este scrisă cu alfabet chirilic şi tradusă în manuscris: adică, daca nu-ţ dă Dumnezeu, ce să-ţfacă sultan Maamut. Faţă de textele din izvoare greceşti, se constată diferenţe semnificative în ceea ce priveşte forma şi conţinutul naraţiunii. Nu există încă de date sigure în legătură cu originalului care a stat la baza traducerii româneşti. Precizarea de la f. 2r că tradu- cerea s-a făcut „după turcie" probabil că a fost preluată de tălmăcitorul muntean din originalul utilizat de el. Numărul mare de neologisme turceşti existente în ms. 1362 BAR conduc spre opinia că va fi existat o versiune turcă (manuscrisă) cunoscută în sud-estul Europei care cuprindea o selecţie de basme diferită de compilaţia grecească tipărită la Veneţia; aceasta va fi fost tradusă probabil din limba turcă sau dintr-un intermediar neogrec în care s-au păstrat elemente lexicale turceşti, preluate şi de tălmăcitorul român. «A. In ceea ce priveşte originea traducătorului şi a copistului ms. 1362 BAR, s-a apreciat, pornind de la trăsăturile lingvistice ale textului, că ambii erau munteni (ambar, artan, cocoană, halai, judecători, junghi, ibomnică, după „de pe", adv. acolea, dasupra, totdauna, lexemele a înjura, noroi, a scuipa). A In încheiere, reproducem unele din concluziile din studiul Eugeniei Dima, actualizînd datele privitoare la recenta achiziţie de la BAR. /\ 1. In literatura română din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XlX-lea, perioadă care coincide cu începuturile modernizării limbii române literare, poveştile orientale din Halima s-au tradus de mai multe ori, păstrîndu-se în 22 de manuscrise. 3. Cea mai amplă traducere a fost efectuată înainte de anul 1778 de vătaful Şerban Bodeţ, fratele monahului Rafail de la Hurez, după compilaţia grecească tipărită pentru prima dată la Veneţia în anii 1757 (tomul I) şi 1762 (tomurile II şi III), care a avut şi cea mai mare circulaţie prin copii manuscrise. 4. In secolul al XVIII-lea nu s-a tradus Halima în Transilvania, manuscrisele braşovene (ms. 2636 BAR şi ms. 5499 BAR) fiind copii ale versiunii lui Şerban Bodeţ, fratele monahului Rafail. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 195 5. Majoritatea traducerilor româneşti s-au făcut după compilaţia grecească tipărită la Veneţia în anii 1757 (tomul I) şi 1762 (tomurile II şi III) şi reeditată, la începutul secolului al XlX-lea, în anii 1803 şi 1815. 6. O versiune a fost tradusă după volumul al doilea din Nea XaXiţiă, editat de Polizois Lampanitziotis la Viena, în anul 1792. 7. Cea mai veche traducere s-a făcut după un original încă necunoscut, în Moldova, înainte de anul 1771 şi s-a păstrat în trei copii moldoveneşti fragmentare. Pornind de la conţinutul poveştilor şi de la puternica influenţă turcă, la nivel lexical, remarcată în această versiune, s-a apreciat că s-ar putea presupune un izvor oriental (manuscris), pătruns în ţara noastră printr-un intermediar (grecesc). Din materialul prezentat reiese larga popularitate pe care au avut-o basmele orientale din Halima. Frumuseţea poveştilor a determinat traducerea acestora în mai multe rînduri şi răspîndirea lor în numeroase copii la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XlX-lea în toate provinciile româneşti. Prima traducere care a văzut lumina tiparului, între anii 1835 şi 1837, îi aparţine lui Gherasim Gorjan, care a utilizat selecţia de poveşti din tipăritura greacă de la Veneţia. Bibliografie Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul (secolele XVII-XIX), Editura Minerva, Bucureşti, 1975. Mircea Anghelescu, Observaţii cu privire la traducerile româneşti din Halima în secolul al XVIII-lea, în LR XXIII, 1974, nr. 1, pp. 25-28. Mircea Anghelescu, Prima traducere românească din Halima, în LR XXI, 1972, nr. 3, p. 263-266. Marta Anineanu, Povestea lui Camaralzaman, în RITL XIX, 1970, nr. 2, pp. 291-294. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, voi. II, pp. 369-396. Cărţile populare în literatura românească, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion Chiţimia şi Dan Simonescu, EPL, Bucureşti, 1963, voi. I; nota introductivă de la pp. 405-408 a fost alcătuită de Dan Simonescu. Ilie Corfus, însemnări de demult, Junimea, Iaşi, 1975, p. 197. Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, voi. II, Editura Junimea, Iaşi, 2007. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, BCPII, pp. 307-334. M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, pp. 92-103. Georgios Lada, Atanasiou Hatzidimou, EAArjvncrj (hpÂLoypacpla tcov ezcov 1796-1799, Athena, 1,1970, II, 1973; supliment, Athena, 1976. Emile Legrand, Bibliographie hellenique ou description raisonnee des ouvrages publies par des grecs du dix-huitieme siecle, voi. I, Paris, 1918. Dorothea Sasu-Ţimerman, „Les Milles et une nuits" dans la litteature roumaine, în „Studia et acta orientalia", II, 1959, pp. 189-205. Svodnyj Katalog russkoj knigi grazdanskoj pecati XVIII veka 1725-1800, Moscova,1965, nr. 7416. G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, EA, Bucureşti, 1959, pp. 92,122. 196 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Constantin Teodorovici, Halima, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Un cărturar român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în „Cronica", XX, 1985, nr. 35, 30 august, p. 5. I. Zugrav, Un vechi manuscris cu „Istorii persăşti" din Biblioteca Mănăstirii Sf. loan cel Nou de la Suceava, în MMS XLIII, 1937, nr. 11-12, pp. 702-705. 1779 [Cugetări de multe feliuri], ms. 2773 BAR din 8 iulie 1779, copie a vel clucerului Gheorgache (cartea I); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thures- son Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * [Halima], în ms. 1067 BAR, copie de la 1779 a logofătului moldovean loan Chira, cuprinde şase poveşti orientale; traducere cu autor necunoscut după un original neidentificat(v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * [Halima], ms. 5, Biblioteca Mănăstirii Sf. loan cel Nou de la Suceava, copie moldovenească din 1778-1779 a lui Ioniţă Tăutu (tomurile I, II; lipseşte începutul tomului I şi ultima parte a tomului II); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă ApafrjKov pvOokoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * A începutul vieţii şi a faptelor lui Bertold, de ce au făcut şi lucrat în viaţa lui în ms. 1067 BAR (ff. 34r-70v) din 1779; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, prin intermediar grecesc (v. 1774, Bertoldo). ante 1780 Gheogrâfie noao, ms. 6, Biblioteca Episcopiei din Roman, copie anterioară anului 1780; traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Patrick Gordon, Geography Anatomiz'd, or, The Geographical Grammar, ediţia a 16-a, Londra, 1740, după versiunea în greacă a lui Georgios Fatseas, PpappaxiKr] TecoypacpiKfi, Veneţia, 1760 (v. 178 0, Gramatica geografică). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 197 * * * [Teatron politicon], ms. 122 ANR Iaşi, copie ante 1780 a ierodiaconului Vartolomei de la episcopia din Roman (cuprinde capitolele 1-10); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, ©earpov noÂiTLKâv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). 1780 Gramatica geografică Patrick Gordon, Geography Anatomiz'd, or, The Geographical Grammar, ediţia a 16-a, Londra, 1740, tradusă în franceză cu titlul Grammaire geographique, ou Analise exacte et courte du corps entier de la geographie moderne, Paris, 1748; din franceză a fost tradusă în italiană, cu titlul Gramatica Geografica, ovvero Analisi esatta, e brieve dell'intero corpo della Geografia moderna, Veneţia, 1752, iar din italiană în neogreacă de Georgios Fatseas cu titlul TpappaxiKf] recoypacpna], Veneţia, 1760. Versiunea românească Intitulată Gheogrâfie noao, traducere de Gherasim Putneanul, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: • ms. 6, Biblioteca Episcopiei din Roman, anterior anului 1780; • ms. 121, ANR Iaşi, copie din 1780 a ucenicului Vasile, viitorul arhimandrit Vartolomei Putneanul; • ms. 2349 BAR, copie din 1786 a lui Alexandru Atanasiu. Originalul englez Patrick Gordon (7-1702) cleric protestant scoţian, dintr-o familie cu preocupări culturale şi geografice, a fost mai mulţi ani capelan de navă şi a publicat în 1693 lucrarea pe care a dorit-o de referinţă, Geography Anatomized, or, a compleat Geographical Grammer. Opera, care i-a permis să devină membru al Royal Society, a fost deosebit de apreciată dar, în urma sugestiilor primite, Gordon a revizuit-o complet, modificîndu-i şi structura iniţială. Ediţia a doua a apărut în 1699 şi a mai fost revizuită o dată de autor în 1702. Geografia sa, utilizată ca manual în şcoli, a fost republicată cu mici modificări de nenumărate ori de către editori, după moartea sa, şi a fost tradusă în mai multe limbi europene. Lucrarea este divizată în două părţi, fiecare cu mai multe secţiuni. Prima conţine definiţii şi explicaţii pentru noţiunile specifice, probleme de calcul al poziţiei geografice şi al orei solare, teoreme, axiome şi curiozităţi. Partea a doua este 198 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima împărţită în patru capitole corespunzătoare celor patru continente cunoscute atunci, Europa, Asia, Africa şi America. Fiecare stat este prezentat după aceeaşi schemă sintetică, precis structurată. Opera lui Gordon este o adevărată lucrare ştiinţifică la nivelul epocii ei, autorul incluzînd informaţiile considerate certe în epocă şi evitînd introducerea detaliilor neverificate. Textele vehiculare Ediţia a 16-a din 1740 a fost tradusă în limba franceză de Philippe-Florent de Puisieux, revizuită şi adăugită de Franţois Vincent Toussaint şi publicată cu titlul Grammaire geographique, ou Analise exacte et courte du corps entier de la geographie moderne, Paris, 1748. Aşa cum se obişnuia în epocă, traducătorul şi revizorul operează modificări în text în sensul aducerii la zi a unor informaţii, dar şi a dezvoltării mai A mari a părţii privitoare la propria naţiune. In acest caz, versiunea franceză include şi la final un supliment despre Franţa de peste o sută de pagini. Traducerea franceză a stat la baza versiunii italiene realizate de abatele iezuit Pietro Chiari, Gramatica Geografica, ovvero Analisi esatta, e brieve delVintero corpo della Geografia moderna, Veneţia, 1752. Şi traducătorul veneţian a intervenit pe alocuri în text şi a eliminat partea finală despre Franţa. Scriitor de succes, Chiari a dat o nuanţă literară textului, mai atractivă pentru cititor. Intr-adevăr, lucrarea a fost apreciată şi retipărită de mai multe ori, atît la Veneţia, cît şi la Napoli. Versiunea italiană este tradusă în limba greacă de Georgios Fatseas, aflat la Veneţia, şi publicată în trei volume cu titlul FpappaxLKT] reooypcKpucr],: r\ pâAAov AvâAvoLQ xadapâ, ef,rjKpLfcopevî], xai ovvxopog xov oAoxAijpov ocopaxoţ xpe, Necoxepaţ Fecoypacptac,, Veneţia, 1760. Traducerea lui Fatseas este mult amplificată, aproape dublîndu-se informaţia din textul original. Fatseas traduce o parte din notele lui Chiari, dar adaugă textului note şi comentarii proprii, marcate ca atare în toate secţiunile lucrării, cu o mai mare atenţie pentru Europa Răsăriteană. Acest tip de interpolare a unui text tradus cu ample fragmente explicative, cu digresiuni menite a aduce şi alte informaţii conaţionalilor greci, era o practică întîlnită la mai mulţi cărturari greci, de exemplu Alexandros Kankellarios, Panagiotis Kodricas, care, în transpunerea în limba greacă, au introdus comentarii diverse, mărind astfel numărul de pagini al unei traduceri. Traducerea românească Traducerea în limba română se intitulează Gheogrâfie noao după subtitlul din greacă NecoxepLKq Feojypacpia, aflat la începutul fiecărui volum grecesc şi în colontitlul întregii cărţi. Ea a fost atribuită de N.A. Ursu ieromonahului Gherasim Putneanul. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 199 Traducerea urmăreşte textul grec, pe care însă nu îl transpune integral în limba română. Informaţiile prea detaliate, comentariile şi unele note sînt eliminate cu intenţia evidentă de a simplifica textul. Pe aceeaşi linie se înscrie şi omiterea capito- lului cu probleme de măsurare şi a celui cu teoreme geografice. Cel mai interesant aspect al traducerii este reprezentat de lexicul care reflectă eforturile cărturarului moldovean de a găsi soluţii de traducere pentru noţiuni inexistente în limba română de atunci. Exemplele de mai jos sînt extrase din ms. 121 ANR Iaşi, fiind preluate din lucrarea noastră, Patrick Gordon şi avatarurile geografiei sale în Europa secolului al XVIII-lea. Astfel, în textul lui Gherasim Putneanul se întîlnesc: - lexeme preluate din limba-sursă cu aspect fonetic neogrecesc: avorighen 274v, chiciuri 3r, chilindru 45r, coleghion 164v cu pl. 176v, 178r, colosos 317r, horogrâfie lv, ipolipsis „cinstire, încredere; reputaţie" 112r, 116r, 144v, isimerinos „ecuator" 4r, mătimă „materie de învăţămînt; lecţie" 260r, meghistăn „dregător cu rang înalt" 191v, metaherisi 6V, 39v, 47v, metod 283r, ortografie 85r, paradosi „a (se) preda" 205v, 260r, politie „cetate, oraş" 45r, proimion „prefaţă" 33r, pronomion „privilegiu; drept" 49v, 122v, 259v, prosforâ „ofrandă" 132v, rinocheros „rinocer" 107v, shimatisi vb. „a înfăţişa, a figura" 147v, 259r, sistimă „sistem" 44v, 47v, zodiacos 4r; - lexeme preluate din limba-sursă şi adaptate la normele limbii române literare: axonului 3V, desidimonie 322r, disidimonie 192r; sfera idroghion V, idroghios sfera V, gen. idroghiii lv, idroghiu 3r; mapamondi 2V, mapamondul 2V; mihânime „aparat" 44v şi mihânima 44v; poli a globului 3V, poluri 3V; pronomie 33v; vivliotichi 220r, vivliotică 58v (cf. şi Ursu, Form. passim); - glosări marginale pentru termenii ştiinţifici preluaţi din limba greacă: acteresmus (marg.: semnele ce sînt pe cer cu stele) 2V; atmosfera (marg.: sfera văzduhului) 2V; axonului (marg.: adecă osia, cumu-i la roată) 3V; colunii (marg.: bejănii sau mutări); cozmogrâfie (marg.: scrisoare împrejur a toatei lumi) lv; diametrul (marg.: mijlocul) 42v; gheogrâfii (marg.: adecă zugrăfitori sau scrisori pămîntului) lr; gheometriei practiceşti (marg.: adecă măsurarea pămîntului cea cu lucru) 2r; gherusiii (marg. : boierilor) ; har tas (marg.: adecă mesăle locurilor) 2r; sfer ii idroghiu (marg.: adecă a rătunzelii sau a gonţului pămîntului împreună cu a apei) lr; stratopedarh (marg.: voievod, fertmarşal) 40r; protâsis (marg.: vorbă pusă înainte sau hotărîre) 3r; metal (marg.: adecă madem) 3V; - calcuri semantice în număr redus: grăsime „calitate" 30r, după ngr. noLâzrjra-, întoarcere (fiz. ) „rotaţie", după ngr. yuQog; scările „cuprins" V, după ngr. mva£; - numeroase neologisme latino-romanice, unele introduse de Gherasim care cunoştea bine limbile franceză şi latină, dar şi din textul vehicular grecesc 200 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima care conţinea cuvinte din italiană şi franceză. Acestea au fost analizate în volumele alcătuite de N.A. Ursu şi Despina Ursu referitoare la împrumutul lexical. în lucrarea menţionată mai sus am comentat două situaţii speciale întîlnite în traducerea lui Gherasim, pe care le reluăm în continuare: - După modelul limbii greceşti (limba-sursă), caracterizată prin lipsa indicării genitivului printr-un element conector specific (articol, prepoziţie, adverb), apare în traducerea românească la genitiv forma împăratului Maroc (181v, 183v). Această construcţie se întîlneşte şi în traducerile lui Nicolae Spătarul Milescu. - La f. 30r, se prezintă pe scurt domeniile de interes care urmează să fie analizate la fiecare continent: cele mai vrednice de povestire sau lucruri rari, episcopiile, academiile sau şcoalele, năravurile sau obiceiurile, limba, ocîrmuirea politiei, steagurile, semnele, bourile împăraţilor, care să zic şi marcas. Observăm introducerea substantivului bourile care nu există în original: xăc, crr]\iaiaq xcov fiaoiÂecov Koivcog papicau; Gr, I, p. 124). Probabil Gherasim, vrînd să se facă înţeles de cititorii români, a adăugat acest cuvînt, capul de bour fiind însemnul Moldovei. Bibliografie Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Patrick Gordon şi avatarurile geografiei sale în Europa secolului al XVIII-lea, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 21-57. N.A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate, în Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 1997, pp. 285-319. N.A. Ursu, Traducerile ierodiaconului Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, în AHA, XXXVII, 2000, pp. 127-143. N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în AHA XXIII, 1986, partea 1, pp. 239-284. * * * Carte a doa a lui Oxistem, în ms. 96 BAR, ff. lr-64v, copie din 1 martie 1780 a lui Gheorghie Vîrnav (cartea a Il-a); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 201 * * * [Cugetări de multe feliuri], ms. 120 ANR Iaşi (cartea I), Cartea a doua a lui Oxenstiem ms. Brătianu XLI/13 BNaR (cartea a Il-a), copie din 1780 a lui Isaie, iero- diacon de la Rădăuţi; traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-17 79, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs, ms. 743 BAR, copie din 23 martie 1780 a ierodiaconului Isaia de la Rădăuţi (cuprinde cărţile VI-X); lipseşte începutul cărţii a Vl-a); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Frangois de Salignac de la Mothe- Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxou TqAepaxov vlov tov Odvooecog, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). * * * [Teatron politicon], ms. 123 ANR Iaşi, copie din 17 aprilie 1780 a ierodiaconului Isaie de la Rădăuţi (cuprinde capitolele 11-20); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, Qtazpov TloAniKdv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). * * * [Teatron politicon], ms. 4838 BAR (cuprinde capitolele 1-10) - ms. 4839 BAR (cuprinde capitolele 21-30), copie de pe la 1780 a ierodiaconului Vartolomei de la episcopia din Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, ©eatpov TloAiTiKbv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). 1782 Zăbava Fandasiei Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, traducere în greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios cu titlul TîaiyvLa Tije; (pavzaoiag, Veneţia, 1711. Versiunile în limba română 1. Versiunea lui Toma Dimitriu şi Constantin Vîrnav: ms. 126 ANR Iaşi, ms. 50 BAR, ms. 1793 BAR, ms. 433 BAR, ms. 1831 BAR, ms. 3060 BAR, ms. 2798 BAR, ms. 2985 BAR, ms. 5416 BAR, ms. 5417 BAR. 202 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 2. Versiunea ieromonahului Gherasim de la Mitropolia Iaşi: ms. 194 BAR din 1814 (fragment). Originalul italian Gian Francesco Loredano (1606-1661), membru al unei vechi familii nobile din Veneţia, a făcut studii juridice, filosofice şi literare. La împlinirea vîrste de 25 de ani, a fost primit în Maggior Consiglio al Republicii Veneţiene, desfăşurînd o importantă activitate politică. După 1640 a primit sarcini importante în cadrul conducerii republicii veneţiene, a fost membru în Consiliul Celor Zece, inchizitor de stat şi membru în Minor Consiglio. Căzut în dizgraţie, a fost îndepărtat din Veneţia, murind cîteva luni mai tîrziu. A desfăşurat şi o bogată activitate culturală. A fondat şi finanţat o celebră societate literară a vremii, Accademia degli Ignoti. A publicat prima sa lucrare, Gli Scherzi geniali, la Veneţia în 1633, de mare succes. A scris romane, nuvele, compoziţii licenţioase dar şi ascetice. Opera Gli Scherzi geniali este alcătuită din două părţi, fiecare conţinînd cîte 12 „glume" despre personaje mitologice sau istorice din Antichitate. In dialoguri, autorul îşi imaginează ce ar fi putut spune personajele sale într-o discuţie cu un prieten sau cunoscut. Gli Scherzi geniali a fost republicată de numeroase ori în decursul secolului al XVII-lea, ultima ediţie fiind cea de la Veneţia 1686. Textele vehiculare Lucrarea lui Loredano a fost tradusă în limba greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios cu titlul naiyvia TfiQcpavxaoLaQ, publicată la Veneţia, 1711 în două tomuri. Traducerea a avut şi o a doua ediţie în 1789. La puţin timp după apariţie, opera lui Loredano a fost tradusă în limba franceză de Frangois de Grenaille, sieur de Chatounieres şi publicată cu titlul Les Caprices heroiques du Loredano, Paris, 1644. Traducerea nu a fost republicată. Traducerile româneşti Cartea lui Loredano a atras atenţia cărturarilor din Moldova. Traducerea ei, după versiunea greacă, a fost începută de Toma Dimitriu şi terminată de Constantin Vîrnav. Unul din dialogurile din lucrarea lui Loredano fost tradus independent de Gherasim de la Mitropolia Iaşi, probabil din limba franceză. 1. Versiunea lui Toma Dimitriu şi Constantin Vîrnav Singura versiune integrală, cunoscută cu titlul de Zăbava fandasiei, a fost tradusă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în Moldova de doi cărturari: Toma Dimitriu a transpus primele 10 cărţi din partea I, iar Constantin Vîrnav ultimele două cărţi din partea I şi toată partea a Il-a, completînd astfel lucrarea. Traducerea lui Toma Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 203 Dimitriu datează dinainte de 1782, iar cea a lui Constantin Vîrnav probabil din perioada 1786-1788. Traducerea s-a păstrat în numeroase copii manuscrise: • Zăbava Fandasiei, ms. 126 ANR Iaşi, din 16 iunie 1782, copie a ierodiaconului Vartolomei (Măzăreanu) (cuprinde doar cărţile traduse de Toma Dimitriu); • Batgiocura fandasii, ms. 50 BAR, din 24 martie 1786, copie a lui Toader Jora biv vel pitar (cuprinde doar cărţile traduse de Toma Dimitriu); • Zăbava Fandasiei, ms. 1793 BAR, ante 1788, autograf al lui Constantin Vîrnav (cuprinde traducerea părţii I: zece cărţi traduse de Toma Dimitriu şi ultimele două de Vîrnav; sfîrşitul textului lipseşte); • [Zăbava Fandasiei] ms. 433 BAR, din 12 decembrie 1788, copie de Grigore Hudici de la Mitropolia Iaşi (cuprinde partea a Il-a); • [Zăbava Fandasiei] ms. 1831 BAR, înainte de 1800 (cuprinde partea a Il-a); • [Zăbava Fandasiei] ms. 3060 BAR, înainte de 1800, manuscris fragmentar de 53 de file, fără început şi sfîrşit (cuprinde partea a Il-a); • [Zăbava Fandasiei] ms. 2798 BAR, copie din 4 martie 1803 a unui Dumitrache (cuprinde partea a Il-a şi conţine o însemnare preluată din ms. 1793 BAR); • [Zăbava Fandasiei] ms. 2985 BAR, începutul secolului al XlX-lea (copie a întregului text); • [Zăbava Fandasiei] ms. 5416 BAR (fost 5996), copie din 22 aprilie 1820 (cuprinde partea I); • [Zăbava Fandasiei] ms. 5417 BAR (fost 5997), copie din 15 iunie 1819 (cuprinde partea a Il-a). în prefaţa ms. 1793 BAR, care cuprinde partea întîi a lucrării lui Loredano, medelnicerul Constantin Vîrnav afirmă că a copiat primele zece capitole realizate de un alt „dascal" şi le-a adăugat cele două lipsă în traducere proprie. Traducătorul primelor capitole a fost identificat de N.A. Ursu ca fiind logofătul Toma Dimitriu de la Mitropolia din Iaşi. în privinţa părţii a doua, ea este integral tradusă de Constantin Vîrnav, aşa cum se precizează în ms. 433 BAR la f. 130v: Această carte ce să numeşte Zăbava fandasiei, al doilea, s-au tălmăcit de pre limba grecească... de dumnealui Constandin Vîrnav, camaraş, la anul [loc gol], şi s-au scris cu cheltuiala sfinţiii sale părintelui chir Veniamin Costache, eclisiarh Mitropoliei, de mai micul între toţi Grigorie Hudeci, pisar, la Sfînta Mitropolie, în Ieşi, la anul 1788, dechemvrie 12, au luat sfîrşit (Ştrempel I, pp. 109-110). Copistul ms. 433 BAR, care conţine tomul al II-lea al scrierii lui Loredano, Grigore Hudici, a mai transcris şi alte traduceri, aflate în mss. 2165,3102, 5664-5666 BAR. Ariadna Camariano Cioran a semnalat un număr considerabil de copii ale traducerii textului lui Loredano, în timp ce N.A. Ursu precizează: Atragem atenţia asupra faptului că unele copii ale traducerii, cum sînt cele din ms. 126 de la Arhivele Statului 204 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima din Iaşi, datat 1782, şi ms. 50 de la BAR, datat 1786, cuprind numai primele zece capitole din Zăbava fandasiei, reprezentînd partea tradusă de acel „oarecarele dascal" la care se referă Constantin Vîrnav, iar limba acestei părţi a traducerii este identică cu limba traducerilor cunoscute şi a celor atribuite de noi logofătului Toma Dimitriu. Deşi numele traducătorului nu este menţionat în nici o copie a traducerii primelor zece capitole ale Zăbavei fandasiei, ştim acum că traducătorul primelor zece capitole este Toma Dimitriu (Ursu, 2002, p. 195). 2. Versiunea ieromonahului Gherasim de la Mitropolia Iaşi în ms. 194 BAR, copie din 1814, se află lucrarea Pentru ştiinţa stihiilor, unde să cuprindi şi alte ştiinţi, traducere atribuită de N.A. Ursu ieromonahului Gherasim de la Mitropolia Iaşi. Lucrarea, de tip antologic, cuprinde şi dialogul al 11-lea din lucrarea lui Loredano, Seneca înţeleptul. N.A. Ursu consideră că Gherasim a tradus o antologie franceză necunoscută, în consecinţă şi textul din Loredano ar fi tradus după o variantă franceză încă neidentificată. Versiunea lui Gherasim este diferită de cea a lui Constantin Vîrnav. Bibliografie Ariadna Camariano, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, EA, Bucureşti, 1971, p. 244. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în RITL XXII, 1973, nr. 2, p. 278. Stănuţa Creţu, Clipa, Gherasim, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Alexandru Duţu, Ethics scherzi and delectation: A Chapter in the History of South-East European Mentality în „Balkan studies", voi. 13, No. 2,1972, pp. 266-277. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688- 1821), I-II, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II, p. 349, nota 3. Algeria Simota, Dimitriu, Toma, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 194-195. N.A. Ursu, Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la Mitropolia din Iaşi, în AII Iaşi, XXXVI, 1999, pp. 7-24. * * * [Ceasornicul domnilor], fragment, în ms. 3391 BAR, ff. 423r-425r, copie din 1782; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, după versiunea în latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum sive de vita M. Aurelii Imp., Torgau, 1601 (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 205 * * * Întîmplările lui Telemahos, fiiului lui Ulises, în ms. 1576 BAR, ff. 3r-93v copie fără început, 1782 (cuprinde cărţile I-IX); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Franţois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris, 1699 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). 1783 Ahile la Skyros Pietro Metastasio, Achille in Sciro, 1736, tradusă în greacă, circulînd în manuscris pînă la publicarea în 1794. Versiunile româneşti 1. Versiunea lui Alecu Beldiman, prin intermediar neogrec, Ahileu la ostrovul Şirului, din 1783, păstrată în trei copii manuscrise: ms. 1818 BAR, ms. 306 BAR, ms. 4747 BAR. 2. Versiunea lui Iordache Slătineanu, prin intermediar neogrec, Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797. Originalul italian Pietro Trapassi (Metastasio) (1698-1782) s-a remarcat de timpuriu prin uşurinţa cu care improviza versuri, şi i-a atras interesul literatului Gian Vincenzo Gravina care l-a adoptat, i-a dat numele grecesc de Metastasio şi s-a ocupat de educaţia lui. Membru al societăţii literare „Arcadia", s-a stabilit la Napoli, unde a compus prima A sa melodramă, Didone abbandonata (1723). In 1729, i-a fost oferită poziţia de poet al curţii de la Viena, pe care a ocupat-o pînă la moarte. Numeroasele melodrame pe care le-a scris sînt tributare gustului publicului aristocrat; din majoritatea textelor sale transpare admiraţia pentru absolutismul luminat caracteristic împăraţilor Imperiului Habsburgic din veacul al XVIII-lea. Opinia literaţilor italieni privitoare la opera lui Metastasio nu a fost extrem de favorabilă în epocă şi nici ulterior. în restul Europei însă a fost considerat drept cel mai reprezentativ poet italian al epocii, renumele lui ajungînd şi în estul Europei direct sau prin intermediul textelor vehiculare greceşti. Acţiunea piesei Achille in Sciro se petrece la Skyros, unde Ahile este iubitul Deidamiei, fiica regelui. Pentru a evita participarea la războiului troian şi a o putea vedea pe Deidamia, Ahile trăieşte deghizat în fată, pînă la sosirea lui Ulise. Ahile hotărăşte să plece la război, nu înainte de a-şi dezvălui identitatea şi de a obţine acordul regelui pentru căsătoria cu Deidamia. 206 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Textul vehicular în 1779, la Veneţia, apare o ediţie grecească în două volume a teatrului lui Metastasio care cuprinde şase melodrame. Achille in Sciro nu este inclusă în această ediţie, fiind publicată mult mai tîrziu, la Viena, în 1794 (AxlAAevg ev LKvpco), împreună cu o altă melodramă metastasiană. Pentru traducerea lui Slătineanu, s-a admis că a fost utilizat textul grecesc de la Viena, 1794, unde era inclusă şi melodrama Demofoonte, care însă nu a fost tradusă de Slătineanu. Alexandru Ciorănescu a remarcat faptul că versiunea greacă a piesei Achille in Sciro circula în manuscris prin Ţările Româneşti cu mai mult de zece ani mai înainte de această dată, de vreme ce avem de atunci traduceri româneşti după ea (p. 134). Ciorănescu făcea referire la versiunea în limba română a piesei Achille in Sciro realizată de Alexandru Beldiman în anul 1783, deci înaintea apariţiei tipăriturii vieneze, la 1794. Se poate presupune că Beldiman a utilizat un text vehicular care circula în manuscris. Situaţia nu ar fi singulară în epocă, dacă ar fi să ne referim doar la ©eazpov TIoAiTiKbv ... care a circulat în zeci de copii manuscrise înainte şi după tipărirea versiunii greceşti. Intr-o lucrare din anul 2015, E. Dima şi G.E. Dima au analizat un manuscris grecesc al piesei Achille in Sciro procurat de la ANR Mehedinţi din Drobeta-Turnu Severin, cu număr de inventar 2134, copie a manuscrisului grec aflat la Biblioteca „I.I. Bibicescu" (v. Dan Buciumeanu, nr. 6). In urma comparării textologice cu versiunea lui Slătineanu şi cu cea a lui Beldiman, din ms. 1818 BAR, s-au constatat asemănări semnificative în privinţa conţinutului, a numărului de versuri, a aspectului grafic (forma versurilor, încadrarea în pagină etc.). De asemenea, faţă de textul în versuri al lui Metastasio, versiunea greacă şi traducerile româneşti ale lui Beldiman şi Slătineanu sînt în proză, cu acelaşi tip şi loc de interpolare a versurilor. Pe manuscrisul grecesc nu există nici o indicaţie referitoare la traducătorul în limba greacă a piesei lui Metastasio. Pornind de la o informaţie din Istoria lui A.D. Xenopol, voi. X, anume că Scarlat Grădişteanu [...] traduce în greceşte pe Ahil în Cipru de Metastasio (p. 196), am putea aduce şi alte elemente identificate de noi, care ar veni în sprijinul ipotezei lui Xenopol; avem în vedere bunele relaţii politice şi culturale dintre Scarlat Grădişteanu şi Iordache Slătineanu: - Slătineanu şi Grădişteanu ca boieri divaniţi aveau opinii şi acţiuni politice comune (aderarea lor la ideile lui Tudor Vladimirescu şi susţinerea acestuia în Divan). - refugierea ambilor boieri la Braşov după înfrîngerea mişcării lui Tudor Vladimirescu. Tot A.D. Xenopol a remarcat interesul pe care cei doi boieri îl aveau pentru cultură, şi pentru teatru în special (Xenopol, X, pp. 56,192). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 207 Aşadar, am putea presupune că manuscrisul de la Biblioteca „I.I. Bibicescu" reprezintă o copie a traducerii în limba greacă efectuate de Scarlat Grădişteanu. Traducerea românească Ambele versiuni româneşti sînt în proză, cu unele fragmente versificate. Asemănările textologice dintre versiunile celor doi boieri români conduc la opinia că Slătineanu şi Beldiman au utilizat aceeaşi versiune greacă pentru traducerea piesei Achille in Sciro. 1. Versiunea lui Alecu Beldiman Traducerea lui Alecu Beldiman din greacă a piesei lui Metastasio, din anul 1783, cu titlul Ahileu la ostrovul Şirului, se păstrează în copii manuscrise: • Ahileu la ostrovul Şirului, ms. 1818 BAR, din 5 septembrie 1783, copie a diacului Vasile din casa familiei Beldiman; • Viteazul Ahilefs, fiul dumnezăoaiei Thetis, ms. 306 BAR, nedatat, începutul sec. XIX; • [Ahileu la ostrovul Şirului], ms. 4747 BAR, nedatat, începutul sec. XIX, acefal, fără sfîrşit. N.A. Ursu a observat că pe copia din ms. 1818 BAR se află, la f. 53v, cîteva versuri scrise de mîna lui Alecu Beldiman (p. 246) şi combate opinia lui Alexandru Ciorănescu, Alexandru Piru şi Ariadna Camariano care îi atribuie diacului Vasile această traducere. Paternitatea lui Alecu Beldiman asupra acestei piese a fost presupusă de Despina Ursu, în anul 1960, şi demonstrată de N.A. Ursu în anul 2002, care a prezentat asemănările lingvistice, în mod special terminologice, dintre textul din Ahileu şi limba scrierilor cunoscute ale lui Beldiman, de exemplu: - epenteza lui î în mîinie 2V, 46r, 49v, 52v; - folosirea formei perifrastice de imperfect, construită cu imperfectul reflexiv al verbului a afla „a fi, a exista" + gerunziul verbului respectiv (cei ce să afla stăpînind Elada 2r, să afla zbuciumîndu-să ca o corabie în valurile mării 4V); - locuţiunea prepoziţională veche afară din (dintru) „decît, fără, cu excepţia" (se împrăştie cu toţii, afară den Ahileu şi Deidamie 7r); - frecvenţa locuţiunii adverbiale în credinţă „într-adevăr, cu adevărat, zău!"(Am încremenit, în credinţă, îndată ce-am auzit 14r, în credinţă, de acum înainte îţi făgăduiesc a te asculta la toate 15r); - soţ are sensul „soţie, nevastă" (18r, 51r); - împrumuturi din neogreacă: evglotie „elocvenţă" 4r, hroma „culoare" 17r, proorismos „soartă" 2r, proterimata pl. „calităţile" 18v. 208 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Aceeaşi piesă a lui Metastasio a mai fost tradusă de Iordache Slătineanu cu titlul Ahilefs la Schiro, publicată la Sibiu, în anul 1797. Ambele versiuni româneşti sînt în proză, cu unele fragmente versificate. Bibliografie Dan Buciumeanu, Comori de carte veche românească şi străină în Biblioteca „I.G. Bibicescu" din Turnu Severin, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, p. 247. Alexandru Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în Studii italiene, volumul I, Bucureşti, 1934, pp. 123-145. Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, „Achille in Sciro" de Metastasio şi versiunea în limba română a lui Iordache Slătineanu, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Ilumi- nismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 243-285. Gabriela E. Dima, L'influsso italiano sul teatro rumeno moderno, în La cultura italiana in Romania - 80 anni di italianistica presso l'Universită „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, atti del simposio internazionale di Iaşi (12-13 maggio 2006), volum îngrijit de Eleonora Cărcăleanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2006, pp. 172-177. Gabriela Haja, Terminologie teatrală românească (de la începuturi pînă la 1913), Editura T, Iaşi, 2005, passim. Alexandru Piru, Literatura română veche, Bucureşti, 1961, pp. 576-577. Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru: act, comedie, dramă, personaj, scenă, tragedie, în LRIX, 1960, nr. 2, p. 72. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în LR XXXV, 1986, nr. 2, pp. 116-126, reprodus în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 243-261. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IlI-a, voi. X, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1896. 2. Versiunea lui Iordache Slătineanu • Ahilefs la Schiro, traducere prin intermediar grec de Iordache Slătineanu, Sibiu, tipografia Martin Hochmeister, 1797 (pp. 1-95). La începutul volumului publicat de Slătineanu, în pagina de titlu, se indică titlul piesei lui Metastasio, traducătorul, limba originalului, conţinutul, data: Ahilefs la Schiro, fapta lui chir Metastasie, chesaricescului poetic, acum întîi tipărită de pe grecie de cătră dumnealui Iordache Slătineanu, în Bucureştii Ţării Rumâneşti, la leat 1797, iară la sfirşit s-au adăugat Istoria lui Sofronim. Greaca noao; urmează două pagini nenumero- tate, cu titlul Către iubitorii de citanie, în care Slătineanu se adresează lectorului român, prezentînd motivele pentru care a făcut traducerea şi efortul depus de el. Urmă- toarele cinci pagini conţin Pricina, în care se povesteşte acţiunea piesei, şi o altă Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 209 pagină unde sînt indicate personajele (Obrazile comediii); la p. 1 Ahilefs la Schira. Fapta 1. Perdeaoa 1. In acelaşi volum se mai află Istoria lui Sofronim. Greaca noao (pp. 97-120), fără a fi precizat numele autorului textului. Este vorba despre traducerea nuvelei lui Jean- Pierre Claris de Florian, Sophronime, Nouvelle grecque. Şi acest text este tradus după un intermediar grecesc al cărui autor este necunoscut (v. 1797, Sofronim, nuvelă grecească). R. Ortiz consideră Ahile a lui Slătineanu „un frumos pas înainte" faţă de Beldiman şi crede că traducătorul va fi avut în faţă şi textul italian (p. 263). în articolul citat din anul 2015, E. Dima şi G.E. Dima au editat toate versurile din textul lui Slătineanu. Istoricii literari au remarcat superioritatea versurilor din traducerea lui Slătineanu, faţă de cele ale lui Beldiman, mai greoaie, lipsite de supleţe (v. Ciorănescu, pp. 136-138). Iată cîteva exemple: Beldiman 5V: O izvor de disfătare, / De ticăloşii uitare; / De este moarti în lumi / Niciodată gînd ne vini / Ci zicim că-i veşnicie / Tot cel ce să-nchină ţie. Slătineanu p. 2: Eşti izvor de desfătare, / Dulce trudelor uitare; / Pentru tine muritori / Cum că sînt nu-mi este minte, / fieşicare în veac te simte / de viaţă dătători. Beldiman 48r-48v: Celi cu dragosti steli / să să-ntoarcă c-acu-i vremi / Să vie cu grabă mari, / însă fără întrestari. / Nădejdi să-m strălucească / ca fulgerul să lucească / Ca a me melanholie / să să mute-n bucurie. II Căci al vostru răsărit / de va fi iarăş cumplit, / N-a pute să vesălească / inima această arsă / Nici la slăbăciune sa, / Cred că puteri-i va da. / Afară de-acesti steli / ci-s cu dulci la videri, / Eli altile nu pot / Să scoată ahtul mieu tot. Slătineanu pp. 86-87: St elite drăgălaşe, frumoase şi cu haz, Intoarce-vă-ţi spre mine, dar nu tot cu necaz! / Nădejdea strălucească ca fulgeru de foc / Şi schimbe-se ohtatu în rîsuri şi în joc. / De cumva răsăritu v-ofi iar întristat, / Eu mori cu hotărîre, şi sînt încredinţat / Că nu e altu-n lume dăstoinic a-ndrăzni, / Inima mea s-o facă să poată dăini. / Nici este cu putinţă vercine de a-i da / Putere, ci voi numai s-o faceţi a răbda. II Voi, stele luminoase, puteţi a izbăvi / Inima mea, îndată numai cît veţi ivi! Strădania traducătorilor români de a da o formă artistică poeziilor lor are unele rezultate care se cuvin a fi remarcate, avînd în vedere producţia redusă a creaţiilor poetice moderne de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Bibliografie Alexandru Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în Studii italiene, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 123-145. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 77-84. Eugenia Dima, Traduceri necunoscute ale lui Iordache Slătineanu din teatrul lui Metastasio, în ALIL, XVIII, 1981-1982, A, pp. 121-127. 210 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, „Achille in Sciro” de Metastasio şi versiunea în limba română a lui Iordache Slătineanu, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.)/ Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIIl-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 243-285. Gabriela E. Dima, L'influsso italiano sul teatro rumeno moderno, în La cultura italiana in Romania - 80 anni di italianistica presso l'Universită „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, atti del simposio internazionale di Iaşi (12-13 maggio 2006), volum îngrijit de Eleonora Cărcăleanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2006, pp. 172-177. Gabriela Haja, Terminologie teatrală românească (de la începuturi pînă la 1913), Editura T, Iaşi, 2005, passim. Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981. 5 Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, C. Sfetea, Bucureşti, 1916, pp. 262-263. Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru (I), în LR, 1960, nr. 2, pp. 71-77. Alcidalis şi Zelida Vincent Voiture şi Antoine Des Barres, L'histoire d'Alcidalis et de Zelide, Paris, 1677, republicată. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman, se găseşte în mai multe copii manuscrise: • Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, ms. 343 BAR, copie din 1783 a lui Alexandru Ciohoranul; • Istorie lui Alţidalis şi a Zelidiei, ms. 5545 BAR, copie din 1783 a diacului Vasile de la Iaşi; • Istoria lui Alţidalis şi a Zelidii, iubiţii săli, ms. 3583 BAR, copie din 1783; • [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], în ms. 4246 BAR, ff. lr-76v, copie din 3 ianuarie 1800; • [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], ms. 1337 BAR (fost ms. Gaster 175), copie din 1805 a lui Costache Negruzzi; • [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], ms. 1809 ANR Iaşi, copie de la începutul sec. XIX; • [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], ms. VI-259, BCU Iaşi, copie de pe la 1834-1844. Originalul francez Vincent Voiture (1597-1648), poet şi prozator francez, a studiat la Paris şi a devenit protejatul fratelui regelui Ludovic al XlII-lea, pătrunzînd astfel în înalta societate franceză. Membru al Academiei Franceze, apreciat de Richelieu, de rege şi de regină, străluceşte prin spiritul său. Opera sa este constituită din versuri deosebit de apreciate, scrisori şi cîteva scrieri în proză. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 211 Inspirat de o povestire auzită de la Julie Luciana d'Angennes de Rambouillet, Voiture a început să scrie istoria lui Alcidalis şi a Zelidei, trimiţîndu-i domnişoarei de Rambouillet o primă parte a acesteia. Moartea autorului a survenit însă înainte ca acesta să poată scrie şi restul istoriei. Textul, incomplet, a fost publicat de nepotul lui în ediţia postumă de Opere din 1658, pp. 73-158. Antoine Des Barres (sec. XVII) este cunoscut doar ca autor al unei povestiri „turceşti" şi traducător al unei lucrări despre Rusia. A publicat şi Conclusion de l’histoire d'Alcidalis et de Zelide, Paris, 1668, un text de peste 200 de pagini în continuarea celui al lui Voiture, care se încheie cu căsătoria celor doi protagonişti. Istoria lui Alcidalis şi a Zelidei va fi publicată în majoritatea culegerilor de opere ale lui Voiture împreună cu această a doua parte, începînd cu ediţia de la Paris, 1677. Ultima ediţie datează din 1747. Traducerea românească Traducerea românească a romanului, cu titlul Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, a fost studiată de N.N. Condeescu, care a identificat originalul francez şi s-a ocupat pe larg de versiunea în limba română. N.N. Condeescu subliniază faptul că valoarea traducerii e sporită - cum am pomenit în treacăt la început - prin prezenţa unei concluzii neexistente în ediţiile franceze ale operelor lui Voiture şi care bineînţeles nu e nici cea a lui Des Barres, pe care o consideră superioară celei a lui Des Barres şi mult mai suportabilă la A citit, cu toată prezenţa cîtorva neabilităţi în combinarea peripeţiilor (p. 22). In ms. 343 BAR, completarea lui Des Barres se află la ff. 33r-43r. Pe verso foii de titlu a ms. 343 BAR se află o prefaţă în 16 versuri de cîte 15 silabe, în care este expus pe scurt subiectul romanului, iar pe f. 43v un epilog în 48 de versuri a cîte 8 silabe, adresate cititorilor, în care traducătorul se scuză pentru greşe- lile traducerii şi pentru nepriceperea lui de a face pe placul tuturor o astfel de lucrare. Versurile respective se află şi în celelalte două copii din anul 1783 ale acestei traduceri. Pe foaia de titlu a ms. 343 BAR, se află o precizare care a dat naştere unor supoziţii privitoare la identitatea traducătorului: Această istorie s-au tălmăcit de pi limba franţojască pe limba moldovenească, în zilile pre înălţatului şi luminat domnu nostru Alixandru Costandin Necolai Mavrocordat, voievodul Ţării Moldaviii, care acuma s-au tălmăcit întâi în oraşii Iaşii, întru întâia domnia a măriei sale, cu toată cheltuiala dumisale Iordachi Darie biv vel paharnic. Scrisă de mine, de Alixandru Ciohoranul, la velet 7291 di la zidire lumii, iar de la Hs. 1783. Precizarea privitoare la Iordache Darie nu se regăseşte în alte manuscrise. Pe baza notei din ms. 343 BAR, N.N. Condeescu presupune că traducătorul ar putea fi vreun om de casă de-al biv vel paharnicului Iordache Darie Dămănescul; lucrarea s-a făcut în 1783 poate cu colaborarea paharnicului însuşi; o datorim poate dascălului Alexandru Ciohoranul, ce a transcris-o curat şi înflorit-o cu chenare şi iniţiale roşii; nimic nu ne 212 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima îndreptăţeşte însă s-o atribuim în mod hotărîtor unuia sau altuia din ei. AL Piru a atribuit direct traducerea lui Iordache Darie: Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei de Vincent Voiture este primul roman tradus în literatura noastră direct din limba franceză în 1783 de paharnicul Iordache Darie Dărmănescu (p. 572). Analizînd cele trei manuscrise din 1783, ca şi caracteristicile lingvistice ale traducerii, N.A. Ursu a atribuit-o lui Alecu Beldiman, identificînd-o cu textul la care se referă Beldiman în prefaţa la ediţia din 1820 a Istoriei lui Numa Pompilie, unde aminteşte că a tradus din franceză în cea mai fragedă vrîstă a tinereţelor mele. Filologul ieşean a observat că singura menţiune a lui Iordache Darie este cea din ms. 343 BAR, unde se afirmă că lucrarea s-a făcut doar „cu cheltuiala" numitului5 boier, nu de către el însuşi. Mai mult, cum nu se precizează cine a finanţat efectuarea copiei, N.A. Ursu a considerat că este vorba de o greşeală de redactare a notei, cheltuiala lui Iordache Darie fiind pentru copia efectuată de Alexandru Ciohoranul, şi nu pentru traducerea propriu-zisă. Această concluzie este întărită de lipsa numelui paharnicului din celelalte copii ale traducerii. A In acelaşi timp, ms. 5545 BAR este scris din porunca banului Gheorghe Beldiman, tatăl lui Alecu, de cel mai mic între slugi, Vasile diac, care a copiat şi traducerea piesei Ahileu la ostrovul Şirului. Pe foaia de titlu a ms. 5545 BAR se află o monogramă cu literele ABD, similară cu cea de pe foaia de titlu a copiei din ms. 1818 BAR a traducerii Ahileu la ostrovul Şirului, făcută de acelaşi Vasile diac, tot în anul 1783. Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu s-au întrebat dacă ea nu reprezintă numele lui Alexandru Beldiman (p. 118). N.A. Ursu a prezentat şi un argument textologic semnificativ în sprijinirea paternităţii pe care a stabilit-o, şi anume faptul că epilogul în versuri al traducerii acestui roman are acelaşi conţinut, exprimat uneori prin aceleaşi cuvinte şi sintagme, cu epilogul în versuri al traducerii tragediei Sapor a lui J.Fr. Regnard, făcută de Beldiman în anul 1801. Cele 26 de versuri ale acestui epilog, intitulate Cătră cetitori, sînt de 16 silabe, iar în acrostih şi în ultimul vers au semnătura Aleco Beldeman. în acelaşi timp, versurile din epilogul Istoriei lui Alţidalis şi a Zelidiei au aceeaşi structură (de opt silabe) şi alte similitudini cu majoritatea versurilor din traducerea pînă de curînd anonimă a piesei Ahileu la ostrovul Şirului şi cu cele opt versuri din Milosîrdia lui Tit, tradusă de Alecu Beldiman în anul 1784. în Ahileu la ostrovul Şirului sînt şi 40 de versuri de 16 silabe, asemănătoare cu cele din epilogul lui Beldiman la traducerea tragediei Sapor. Bibliografie N.N. Condeescu, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, unul din primele romane franceze în limba română, în AAR, Mem. secţ. lit., S III, tom V, 1931, pp. 131-132,136-137. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, BCPI. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 213 Al. Piru, Literatura română veche, EPL, Bucureşti, 1961, p. 577. D. Popovici, La litterature roumaine ă l'epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 129. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Belăiman, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 243-261. * * * [Halima], ms. 2587 BAR, copie aflată în 10 aprilie 1783 în inventarul egumenului Rafail de la Hurez (text integral); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpafr/Kov pivdoĂoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * X * Istoriile lui Tilemah, fiul lui Odisăfs, ms. IV-8 BCU-Iaşi, copie din 12 martie 1783 a lui Constantin Veisa (cuprinde cărţile I-V); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxou TrjAepâxov vlov tov Odvooecog, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). * * * Viaţa lui Petru celui Mare, ms. 2476 BAR, ff. 4r-144v, copie din februarie 1783 a lui Ioan Zacione; traducere de Radu Duma a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloc; Tlexpov tov MeyâAov, AvTOKpâxopoQ Povoaiap, nâxpoc, naTpidoQ, Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel Mare. 3. Versiunea de la Braşov a lui Radu Duma / Rodion Popovici). 1784 Teatrul lui Metastasio Pietro Metastasio, Poesie del signor abate Pietro Metastasio, Torino, 1757 (14 volume); primele două volume, traduse în greacă sînt publicate cu titlul Tpaycodiai tov oLviop apnâTe Tlexpov MeTctoTaoiov, Veneţia, 1779 (2 volume). Versiunile româneşti 1. Versiunea lui Alecu Beldiman, prin intermediar neogrec, [Teatru], conţine două piese din volumul al II-lea: Milosîrdia lui Tit şi Hosrois, al doile împărat a Persăi, în ms. 181 BAR din 1784, autograful traducătorului. 214 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 2. Versiunea lui Iordache Slătineanu, prin intermediar neogrec, Dintr-ale lui Metastasie, conţine cele trei piese din volumul II grecesc: Milostivirea lui Tit, Siroiu şi Caton, în ms. 3454 BAR, c. 1800, autograful traducătorului. Originalul italian Pietro Metastasio a scris un număr considerabil de melodrame, care au apărut de-a lungul timpului publicate în ediţii individuale sau în culegeri de opere complete. Analizînd aranjarea pieselor în aceste volume, credem că traducerea grecească s-a făcut după lucrarea Poesie del signor abate Pietro Metastasio, Torino, 1757 în 14 volume. în această ediţie, volumul I cuprinde Artaserse, Adriano şi Demetrio, iar volumul II, La clemenza di Tito, Siroe, Catone in Utica şi Demofoonte. Piesa La clemenza di Tito are ca subiect un episod din timpul domniei împăratului roman Titus. Este drama împăratului trădat de cel mai bun prieten al său, dar care îşi arată mărinimia iertîndu-1. Acţiunea dramei Siroe se petrece la curtea regelui Persiei, în secolul al Vl-lea, în timpul războaielor dintre acesta cu un împărat creştin pentru dominaţia provinciilor din zona Mării Mediterane. Istoria se împleteşte cu intrigi sentimentale. Catone in Utica este o dramă cu caracter politic, cu subiect inspirat de Plutarh, dar şi cu aspecte sentimentale, care are în centrul ei pe inflexibilul senator roman Cato cel Tînăr. Republicanul Cato, care intră în conflict cu dictatorul Cezar, se vede implicat într-o situaţie personală fără ieşire şi, nevrînd să facă vreo concesie, renunţînd la principiile sale, îşi menţine verticalitatea, integritatea şi preferă să se sinucidă. Textul vehicular Lucrarea TpaycobLou tov oiviop a pudre Tlerpov Meraoraoiov, Veneţia, 1779, a unui Tommaso da Rodi (cf. Ortiz), este alcătuită din două volume. Volumul I reproduce pe cel al ediţiei italiene menţionate iar volumul al II-lea conţine primele trei piese din volumul italian corespunzător. Probabil traducătorul grec nu a terminat la timp şi transpunerea piesei Demofoonte, care pare că a circulat în manuscris. Traducerile româneşti Versiunile româneşti ale unor piese din teatrul lui Metastasio sînt în proză şi intră în categoria tentativelor de traducere a unor scrieri dramatice. 1. Versiunea lui Alecu Beldiman Primele traduceri cunoscute ale lui Alecu Beldiman sînt piesele de teatru păstrate numai în manuscrisul autograf ms. 181 BAR, la sfîrşitul căruia se află însemnarea: Această carte s-au scris şi s-au tălmăcit de mine, Alexandru Beldiman, 1784, octv. 5 (f. 83v). Este vorba despre Milosîrdia lui Tit (ff. lr-43r) şi Hosrois, al doile împărat a Persăi (ff. 44r-83r). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 215 Calitatea traducerilor este discutabilă dar trebuie avut în vedere şi faptul că sînt făcute după un text vehicular fără strălucire. în ambele piese se remarcă prezenţa formelor moldoveneşti precum şi unele dintre caracteristicile limbajului lui Alecu Beldiman, precum: folosirea adjectivului răsfrînat pentru „desfrînat", a substantivului soţ cu sensul de „soţie", a locuţiunii adverbiale în credinţă pentru „într-adevăr, cu adevărat". 2. Versiunea lui Iordache Slătineanu Traducerea românească, Dintr-ale lui Metastasie, corespunde exact volumului al doilea din textul vehicular şi se păstrează într-un singur manuscris, ms. 3454 BAR, scris în jurul anului 1800 de Iordache Slătineanu. Traducerea cuprinde Milostivirea lui Tit (ff. lr-30r), Siroiu (ff. 30v-58v) şi Caton (ff. 59r-86v). Eugenia Dima a demonstrat, în 1982, că Iordache Slătineanu a tradus cele trei piese din ms. 3454, prin compararea trăsăturilor lingvistice ale acestui manuscris cu cele ale volumului Ahilefs la Schiro; argumentele lingvistice au fost susţinute de argumente culturale şi, în mod special, grafologice: identitatea grafiei chirilice din ms. 3454 cu cea din testamentul olograf al lui Slătineanu de la ANR Bucureşti. Aflat în anturajul domniţei Ralu, amatoare de artă şi în special de arta dramatică, încercînd împreună cu alţi boieri tineri să învie teatrul grec şi şi apoi să creeze un teatru românesc, Slătineanu va fi tradus piesele de Metastasio cu gîndul de a le vedea reprezentate pe scenă. Bibliografie Alexandru Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în Studii italiene, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 123-145. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 77-84. Eugenia Dima, Traduceri necunoscute ale lui Iordache Slătineanu din teatrul lui Metastasio, în ALIL XVIII, 1981-1982, A, pp. 121-127. Gabriela E. Dima, L 'influsso italiano sul teatro rumeno moderno, în La cultura italiana in Romania - 80 anni di italianistica presso VUniversită „Alexandru loan Cuza" Iaşi, atti del simposio internazionale di Iaşi (12-13 maggio 2006), volum îngrijit de Eleonora Cărcăleanu, Editura Universităţii „Alexandru loan Cuza", Iaşi, 2006, pp. 172-177. Gabriela Haja, Terminologie teatrală românească (de la începuturi pînă la 1913), Editura T, Iaşi, 2005, pp. 76, 77, 80-82. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), voi. II, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II. Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981. Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, C. Sfetea, Bucureşti, 1916, pp. 262- 263. 216 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru (I), în LR, 1960, nr. 2, pp. 71-77. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiand), ediţia a III-a, sub îngrijirea lui I. Vlădescu, voi. I-XIV, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925-1930. 1785 Călătorul francez Joseph de La Porte (Joseph Delaporte), Le Voyageur frangois, Paris, 1762-1779, tomurile 1-26, tradusă în rusă de Iakov Ivanovici Bulgakov cu titlul BceMupnozo nymeuiecmeeHHum, Sankt Petersburg, 1778-1794, republicată în alte două ediţii. Versiunea românească Intitulată A toată lumea călătorie sau înştiinţare de lumea cea veche şi cea nouă, adecă istoria de toate pământurile ce pînă acum sînt ştiute la 4 părţi ale lumii, traducere de Mihai Cantacuzino, 1785-1788, tomurile I-IV, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise parţiale: • A toată lumea călătorie, ms. 1-40 BPR din 1785, autograf al traducătorului (tomul III); • A toată lumea călătorie, ms. 3772 BAR, din 1788, autograf al traducătorului (tomul IV); • A toată lumea călătorie, ms. 2376 BAR, copie moldovenească nedatată (tomul I); • A toată lumea călătorie, ms. IV-18 BCU Iaşi, copie moldovenească nedatată (tomurile I, II, III); • A toată lumea călătorie, ms. 2992 BAR copie moldovenească din 1817 a lui Grigore Velichi (tomul IV). Originalul francez Joseph de La Porte (1714-1779), abate iezuit, s-a remarcat prin activitatea de critic literar, poet şi dramaturg. A colaborat la mai multe periodice, fiind apreciat de Voltaire. A publicat numeroase lucrări, dedicîndu-şi ultima parte a vieţii operei monumentale, Le Voyageur frangois, ou la Connoissance de VAncien et le Nouveau Monde, mis au jour par M. l'abbe Delaporte, Paris, 1762-1779 (tomurile 1-26). După moartea sa, lucrarea a fost continuată de Louis Abel de Bonafous, abate de Fontenay (tomurile 27-28), 1781-1782 şi de Louis Domairon (tomurile 29-42), 1788-1795. Le Voyageur frangais este o compilaţie de relatări de călătorie, prezentate sub formă de scrisori ale unui nobil către o doamnă, în care îi povesteşte tot ceea ce vede în locurile prin care trece. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 217 Textul vehicular Iakov Ivanovici Bulgakov (1743-1809), nobil rus, ambasador al Ecaterinei a Il-a, s-a ocupat de relaţiile Rusiei cu Imperiul Otoman. După preluarea Crimeei de către Rusia, Bulgakov a fost întemniţat la Constantinopol, perioadă în care a făcut traduceri din autori francezi. Trimis înapoi în Rusia de Sultan, şi-a continuat activi- tatea diplomatică pînă la moartea Ecaterinei. A fost ales membru al Academiei Ruse. A tradus lucrarea lui Joseph de La Porte, pe care a publicat-o cu titlul BceMupnozo nymeuiecmeeHHUKa (prima ediţie completă, Sankt Petersburg, 1778-1794). Ediţia a doua, în 11 volume, a fost publicată tot la Sankt Petersburg 1780-1786, fiind urmată şi de o a treia ediţie, 1782-1792. Traducerea românească Versiunea românească păstrată cuprinde primele patru cărţi din original. Primele trei cărţi au fost traduse în 1785, iar cea de a patra în 1788. Pe foaia de titlu a ms. 3771 BAR, autograf al traducătorului, care conţine traducerea tomului al IV-lea, se regăsesc următoarele precizări: A toată lumea călătorie sau înştiinţare de lumea cea veche şi cea nouă, adecă istoria de toate pământurile ce ce pînă acum sînt ştiute la 4 părţi ale lumii, dată în limba franţozească dă abate Delaport. S-au tălmăcit în limba roşească în Sankt Petreburg la leat 1780. S-au scos pă limba rumânească la leat 1788. Tomu 4. Eugenia Dima a identificat autorul român al traducerii; pentru stabilirea pater- nităţii textului a făcut o prezentare detaliată a trăsăturilor lingvistice ale manuscri- selor româneşti care conţin părţi din traducerea scrierii lui Joseph de La Porte şi a efectuat o analiză lingvistică contrastivă cu limba Ghenealoghiei Cantacuzinilor a lui Mihai Cantacuzino (ediţia Iorga); pe baza comparaţiei a concluzionat că traducerea românească s-a făcut prin intermediul textului vehicular rusesc de către cărturarul muntean Mihai Cantacuzino, care a folosit pentru traducere a doua ediţie rusească, în 11 volume, publicată la Sankt Petersburg, între anii 1780 şi 1786. Dintre exemplele referitoare la particularităţile lingvistice ale traducerii din Joseph de La Porte, selectăm următoarele exemple: Trăsături specifice graiurilor sudice Fonetică - ă> o: a intovăroşi D IV 133r, tovaroş D IV 151 r, 297v, tovăroşie D IV 15r, 167r, 191v; - ă > i: nisip DIV 21r, 26r; - o aton se păstrează în cocoş DIV 61r, 185r, 302v; - u > o: coprinde DIV 3r, 77v,132r, 299v, coprindere D IV 14r; - u trece la i şi s devine ţ în supţioară DIV 49v, supţiori DIV 14v, 202r; - epenteza lui i prin anticiparea elementului palatal: genuiche D IV 50r, 52v, 64v, 94v, 101r, 247r, oichi D IV 74v, 134r, 217r, 231v, păduichi D IV, 270r, păreiche D IV, 218 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 41r, roiche D IV 262r, străichini D IV 52r, 150, ureichi D IV 49r, 187r, 252r, veichi DIV 9V, 29v, 44r, 102v, 220; - epenteza lui i în cîine DIV 55v, 120, 273v, mîine DIV 3r, 16v, 49v, 171r, 202r, pîine DIV 29v, 42r, 125r, 149v, 243v; - g>j: ajutor DIV 198v, batjocură DIV 51v, 297v, jos DIV 44r, 54r, 158v, 191r; - p dur: pă DIV 50r, 132r, 168v, 225v, 287v, pîntre DIV 162r, 194r; - d dur: ăăoăată DIV 23v, 122r, 295v. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: prieten al mieu D III 8V, ale lor urmări D III 20v, bani ai cămării DIV 14v, ai lui supuşi DIV 14v, ai lor lăcuitori DIV 76^; - identitatea formei de indicativ prezent persoana a treia plural cu forma de persoana a treia singular: este [...] cîteva verste D IV 9r; dă mirare este frunzele D IV 69v; sare oichii DIV 75r, să vede comorile D IV 99r, începe tunetele D IV 270r, ei vrea DIV 192r; - forma de viitor: n-oi avea DIV 156r. Lexic - cearşaf D III 22v, IV 149v, 240, 279r, coşciug „sicriu" D IV 63r, 85r, 184v, 261v, ginere „mire" DIV 210v, 236r, 280r, pepene DIV 116v, 234r, 274v, pisică D IV123r, plapumă DIV 226v, varză DIV 72r. Trăsăturile specifice limbii vechi şi populare Fonetică - a păstrat: fămeie D IV 5r, 40, 83v, 163v, 188r, 295v, părete D IV 39r, 79v, 100,180, 248r; - e păstrat: nemeri DIV 29r, 91v, 220v; - î păstrat: gîci D IV 267v, gîcitoare D IV 60, întră D IV 4g 20, 159v, 188r, 220v, 314v; - hiatul e-i se păstrează: strein DIV 12v, 24r, 44r, 95r, 102v, 180v; - hiatul i-i nu s-a contras: priimi DIV 7r, 49v, 101r, 153r, 197r, 279v; - h etimologic păstrat: pohtă DIV 63v, 102r, 163r, 181r, pohti DIV 13r, 149v, 198r; - ş păstrat în dăşchide DIV 66v, 80v, 149r, 230v, 283v; -min grupul consonantic mp se păstrează: rumpe D IV 110v, 176v, 273v, 275v, 284r. Morfologie - u devine articol în urma dispariţiei articolului enclitic împăratu turcilor D III 36r, paiu griului DIV 66v, urletu lor DIV 121r; - singulare refăcute după plural: grăunţ DIV 177v, oaspăţ DIV 146r; - dubla articulare a genitiv-dativului: în vremea otcîrmuirii crâiesii Marienii, soţiii lui Filip DIV 290r; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 219 - forme de plural: arce D IV 64v, barbe D IV 84v, 114v, 212v, boale D IV 82v, 206r, 275r, idole D IV 103r, miluri D IV 70v, nunte D IV, 61v, 197v, potoape D IV 122v, trebi DIV 85v; - genitivul demonstrativ feminin: acei (DIV 5V); aceştii (DIV 235r); - lipsa acordului numeralului ordinal cu substantivul: al doilea trimitere D IV 107r, al doilea pricinuire DIV171v; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: au rămas diadoh D III llr, norod ce au ieşit D III 12v; - identitatea formelor la persoanele a treia singular şi plural la imperfectul indicativ: contenea cîntările D III 18r, şărpii [...] să suia D III 43r, râmînea case D IV 144v. Lexic - basne D IV 43v, 253r, 298r, birşug D IV 176v, 200v, 233v, birşugos D IV 65v, 227r, borboană D III 46r, IV, 310r, ciudesie D IV 146r, 150v, 233r, curător D IV 54r, 89v, 151r, 184v, dumesnic D IV 119r, 123T, furtişag D IV 198v, 247r, 279r, gadini D IV 74r, a se gîlcevi D IV 253v, împistra D IV 214r, 281r, 307r, jirtvui D IV 19r, 133v, mujic D IV 41r, 299r, otcîrmui D III 20v, D IV, llv, 14v, 109r, lllr, parcane D IV 29r, 40r, 59r, 207r, pîrîş D IV 187r, plocon D IV 5r, 183r, 229v, poftori D IV 132r, posluşanie D IV 236r, prilestitoare D IV 99r, 151v, 192r, sălăşlui D IV 78r, 103r, 273r, tirlă DIV 41v, zăuşit DIV 122r. Inovaţii Fonetică - ă > o prin asimilare vocalică: noroire DIV 8V, 53r, 175v, 223r, 275v, norod DIV lv, 20r, 127r, 190r, 206v, 287v; - ă > u: mulţumi D IV 45v, 87v, 196r, 278v, mulţumit D IV 22r, mulţumită D IV 22r, 78v, 215r; - e>i: citanie DIV 70r, citi DIV 121v; - e>î prin asimilare: nimic DIV 8r, 77r, 86v, 296v, nimica DIV 75r, 88r, 91r, 212r; - e aton devine i: biserică DIV 100v, 145r, 166v, 194v, 263v; - î>u: umbla DIV 73v, 113r, 137', umblet DIV 146', umple DIV 234'; - sincoparea lui e (i): dregători DIV 45v, 160r, drept DIV 139v, 234r; - diftongul iu se reduce la i: mincinoşi DIV 48r; - refacerea consoanelor iotacizate: să ţin DIV 241r, să dăspartă D IV 61v, să scoată DIV 55v, 120r, 279v, să simtă DIV 65'. Morfologie - genitiv-dativul numelor proprii masculine se formează cu articol hotărît proclitic: lu Omar D III llv, lu Filip D IV 290r, lu Ludovic D IV 239r, lu Risel D IV 15v; 220 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - pluralul substantivelor feminine care exprimă varietatea exemplarelor din aceeaşi categorie se formează cu desinenţa -uri: dulceţuri D IV 63v, 116r, 125r, 212v, ierburi D IV 99r, pînzături D IV 13v, 17v, 82r, 92v, 100v, 161r, sălături D IV 25r, verdeţuri DIV 7V, 91r, 146v, 269r; - formarea superlativului adjectivelor cu adverbul foarte antepus: foarte smerit (D III 8V), foarte mare comoară D IV 70, foarte grase D IV 220v, foarte trezi D IV 189r; - forma a pentru auxiliar la perfect compus persoana a treia singular: a supus D III 10v, a rămas D III llv, a căzut mort D III 43r. Lexic A - In ceea ce priveşte neologismele, se constată prezenţa unui număr mare de termeni de origine neogreacă. Ţinînd cont de faptul că originalul era rusesc, s-a apreciat că traducătorul era un cărturar de formaţie grecească. Dintre termenii împrumutaţi din neogreacă, selectăm: amfivolie DIV 135r, anatematisi D IV 54v, 138v, 142r, anatrofi DIV, 182v, 235v, catacrinisis D IV 59v, catafronion D IV 267r, diacrinisi DIV 86r, 197r, 288r, efevremă DIV 192r, 309r, epistemes D III 4V, llv, IV lv, 189r, 298r, megalopsihos D III 20v, monocheri D IV 221r, paraxene D IV 4V, 6r, 135v, teolatrie DIV126v, 132v, a zulefsi DIV105v. - Neologisme de origine latino-romanică, în special franceză: autodafe D IV 141v, avocat D IV 16r, 137r, 161r, bal D IV 147r, boltă D III 7V, 8V, 33v, curtezan D III 14r, 24r, IV, 58r, 86v, 160r, delicat D III 49r, IV 67\ 231v, 250v, deputaţi D IV 137v, 237\ falangă D IV 187r, idee D IV 139r, 240v, loja D IV 59r, 193r, ministru D IV 45v, 46r, 58r, 260r, natural D IV 41r, natură D III 19v, IV, 42', 48', 216v, 300', nimfă DIV 132r, paj DIV 137v, piaţă DIV 155v, 195', 252v, stofă D III 136', titlu D III 21r, IV 41, 89r, 184r, titular DIV, 159v, umbrelă D III 17', IV 58', 223', vizită D III 170v. - Aspectul fonetic al unor neologisme de origine franceză indică faptul că acestea au fost preluate din originalul rus: ecvator DIV 82r, 176r, garnizon DIV 8V, 17r, 26r, incviziţie DIV 134v, 264v, menvrană DIV 70r, ţărmonie DIV 49r, 68r. - După cum era de aşteptat, din textul vehicular rusesc au pătruns şi lexeme din limba rusă: cartincă D IV 144r, cazarmă D IV 14v, 180v, 196r, comendiri D IV 196v, gubernie D IV 273r, guardie D IV 22v, 48r, podinog D IV 216v, 222r, stoliţă D III 15r, 26r, IV 13r, 77v, 123r, 240'. - Numărul împrumuturilor din limba turcă este însemnat. Dintre acestea consemnăm: bacşiş D IV 279v, caldarîm D IV 205v, cardaman D IV 1191, feligean D IV 210v, geremea D IV 279v, iasacciu D IV 95r, madem D IV 108r, 176t, 262v, meidan D IV 221v, 252r, naip D IV 85v, 186r, nairi D IV 94v, 95r, tahtîrvan D IV 55r, 137r, 203r, 267r, taraphana DIV 10v, 154v, turbe D III 41r. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 221 Referitor la trăsăturile lingvistice ale traducerii lui Mihai Cantacuzino se constată o accentuată tendinţă de îmbogăţire lexicală prin împrumuturi de origine latino-romanică, în special franceză, alături de termeni din neogreacă şi turcă; el utilizează şi mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului, în special substantive provenite din infinitivul lung al verbelor, dintre care multe aveau o circulaţie restrînsă. Scrierea sa conţine elemente ale lexicului popular sau specific vechii limbi literare, construcţii şi expresii rare. Datorită relaţiilor de familie cu ceilalţi Cantacuzini, din Moldova, lucrările lui Mihai, ca şi ale lui Ioan Cantacuzino, au fost cunoscute şi copiate atît în Ţara Românească, cît şi în Moldova. Purtătoare ale ideilor înaintate ale culturii franceze, aceste lucrări au exercitat şi a influenţă novatoare în limbă, prin introducerea şi răspîndirea neologismelor de origine latino-romanică în spaţiul românesc. Lista siglelor D III = A toată lumea călătorie, ms. 1-40 BPR. DIV = A toată lumea călătorie, ms. 3372 BAR. Bibliografie Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 236. Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţie, note de N. Iorga, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1902. Ilie Corfus, în legătură cu opera lui Mihai Cantacuzino, în „Revista istorică română", XVI, 1946, fasc. 2, pp. 132-139. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 25-40. Eugenia Dima, Mihai Cantacuzino, traducătorul în limba română al „Voiajorului francez" al lui Joseph Delaporte, în In honorem Gabriel Ştrempel, Editura Muzeului Sătmarean, Satu Mare, 2006, pp. 214-229. D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din Biblioteca Patriarhiei Române (BPR), în „Studii teologice", XVI, 1964, nr. 1-2, pp. 133-134. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, EDP, Bucureşti, 1969, voi. II, pp. 93, 94,101,105,106,109,110,111,114. Gheorghe Ivănescu, Un poet român necunoscut din a doua jumătate a secolului XVIII, în „laşul Literar", 1953, 3-4. G. Ivănescu, N.A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: Ioan Cantacuzino, în SCŞt. Filologie. X, 1959, fasc. 1-2, pp. 135-140. „Le voyageur frangais” al abatelui Joseph Delaporte în traducere moldovenească (1785). Text publicat cu o introducere şi note de N. Iorga, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940. D. Popovici, Studii literare. I. Literatura română în epoca „Luminilor", Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 106. 222 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Rodica Şuiu, Cantacuzino, Mihai, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 18. învăţături din fizionomie Original necunoscut în limba germană, text vehicular în limba rusă. Versiunea românească • Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din fîziognomie, traducere de Mihail Strilbiţchi, Iaşi 1785. , Pe foaia de titlu a lucrării se află titlul şi unele informaţii: Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din fiziognomie. Tălmăcită din limba nemţască în cea rusască, cum şi pe limba această moldovenească. S-au tălmăcit şi tipărit de popa Mihail Strilbiţchi, exarh din Mitropolia laşului, 1785. Traducerea din limba rusă s-a făcut probabil din Cmo npaeux (fmuoznoMUKU, publicată pentru prima dată în anul 1772, după scrierea în limba germană Physiognomische Fragmente zur Beforderung der Menschenkenntnis und Menschenliebe, publicată între anii 1775 şi 1778, a lui Iohann Kaspar Lavater (1741-1801), poet, scriitor, filosof, fizionomist, teolog elveţian. Textul a fost studiat din punctul de vedere al împrumuturilor lexicale de N.A. Ursu şi Despina Ursu, care au consemnat următoarele cuvinte: curioznic p. 1, danţ „dans" p. 44, materie „obiectul, conţinutul unei opere sau al unei operaţii a spiritului" p. 1, muzicant p. 44, notareuş p. 45, secretar p. 45. Bibliografie Ion Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul al II-lea (1716-1809), Atelierele Grafice Socec et Co., Bucureşti, 1910. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a ITa (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. Victor Vascenco, Influenţe ruseşti în limba tipăriturilor lui Mihail Strilbiţchi în SCL, 1958, IX (2), pp. 231-242. * * * Cugetări de multe feluri, ms. 5954 BAR (cartea I), Cartea al doilea Oxistem ms. 3338 BAR (cartea a Il-a), copie din 1785 a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman; traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 223 * * * [Istoria lui Erotocrit], ms. 158 BAR copie din 15 august 1785, din Moldova, a lui Ioniţă Tăutu; traducere cu autor necunoscut a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpozoKpLTOQ, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 1. Versiunea din Moldova). * * * îndreptare cătră aritmetică, întîia parte, alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc, Blaj, Tipariul Seminariului, 1785; traducere de Gheorghe Şincai a scrierii lui Johann Ignaz von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777(v. 1800, Aritmetica pentru şcoli). 1786 Istoria lui Târlo Christoph Heinrich Korn, Die Auslahder in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, Ulm, 1770, tradusă în franceză de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm, 1770. Versiunea românească Istorie lui Târlo şi a prietenilor lui, traducere de Alecu Beldiman, se păstrează în mai multe copii manuscrise: • [Istorie lui Târlo], ms. 25 BAR, copie din anul 1786 a lui Ştefan Stîrce; • [Istorie lui Târlo], ms. V-4 BCU Iaşi, copie din 1791; • [Istorie lui Târlo], în ms. 1055 BAR, ff. 56v-99v, fragment nedatat, de pe la 1800; • [Istorie lui Târlo], ms. III-27 BCU Iaşi, copie din 1805; • Întîmplările lui Târlo şi a prietenilor săi, ms. 4159 BAR, copie din 20 noiembrie 1811 a lui Manolachi Cîrje; • [Istorie lui Târlo], ms. inv. 3891 BNaR, copie de pe la începutul sec. XIX; • Istorie lui Târlo şi a prietenilor lui, ms. 428 BAR (tomul întîi) şi Întîmplările lui Târlo şi a prietenilor lui, ms. 429 BAR (tomul al doilea), copii din 1823, autograful traducătorului; • Întîmplările lui Târlo şi prietenilor lui, ms. 2653 BAR, copie din 1 mai 1831 a lui Iordachi Ştefanovici (tomul întîi); • [Istorie lui Târlo], ms. 42 Biblioteca Mitropoliei din Iaşi, copie din 1842. 224 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Originalul german Christoph Heinrich Korn (1726-1783) este autorul mai multor cărţi de istorie destul de cunoscute în epocă. Spre deosebire de acestea, povestirea despre contele de Târlo are un caracter mai literar, prezentînd viaţa protagonistului pînă în momentul căsătoriei. Textul vehicular Diaconul Jacob Schultes (1727-1771) se remarcă prin activitatea de traducător. Majoritatea lucrărilor sale sînt transpuneri din franceză în germană, dar traduce şi din italiană. Tot el dă la tipar versiunea franceză a lucrării lui Korn, în acelaşi an în care apare originalul, probabil la cererea editorului Bartholomai. Traducerea românească Traducerea din cel mai vechi manuscris care conţine istoria lui Târlo, ms. 25 BAR, nu este semnată dar este însoţită de o prefaţă, intitulată Tălmăcitoriu cătră cetitori. în ea, Beldiman explică motivul pentru care a simţit nevoia să o transpună în limba română: Istorie aceasta mi-au părut aşe de interesitoare şi bine tocmită cît am socotit-o vrednică de tălmăcire moldovinească, pentru că fiişticare va afla aice plăcere unită cu folosinţa, o zugrăvală vie a turburării şi a orbirii ce pricinuiesc patimile, şi o îndreptare a năravurilor prea curată. Copia din manuscrisele autografe ms. 428 BAR şi ms. 429 BAR reprezintă o revizie substanţială sau chiar o rescriere a traducerii în anul 1823, la fel ca şi în cazul traducerii romanului Numa Pompilius al lui Florian. Această versiune este semnată de Beldiman care notează în prefaţă: Sînt mai bine de douăzeci de ani de cînd am tălmăcit istorie aceasta, dar, sau puţîna deprindere ce am avut la tălmăciri în vreme acee, sau den capriţîile acelor ce au prescris-o, voind fieştecare a mai întocmi ceva, a adaoge sau a scăde, o adusăsă întru o stări vrednică de rîs. Pentru acee, de iznoavă am fost sîlit a o lua în condei, a o îndrepta, întocmind-o în cît mi-au fost prin putinţă. Dintru început scoposul meu n-au fost a da vreun cuget înalt pentru mine, ci a zăbăvi şi a mulţămi pe cetitoriul meu. Bibliografie G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, EA, Bucureşti, 1959. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 243-261. * * * Batgiocura fundaşii, ms. 50 BAR, din 24 martie 1786, copie a lui Toader Jora biv vel pitar; traducere de Toma Dimitriu a primelor zece cărţi din partea întîi a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, naiyvia zf\c, (pavraoiac,, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 225 * * * Gheogrăfie noao, ms. 2349 BAR, copie din 1786 a lui Alexandru Atanasiu; traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Patrick Gordon, Geography Anatomiz'd, or, The Geographical Grammar, ediţia a 16-a, Londra, 1740, după versiunea în greacă a lui Georgios Fatseas, rpappaziKri TecoypacpiKr}, Veneţia, 1760 (v. 178 0, Gramatica geografică). * * * [Halima], ms. 2636 BAR, copie de la Braşov din 1786 (tomul al III-lea); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Frangois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpa^rjKov pvdoĂoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). 1787 Erotocrit Vincenzo Cornaro, EpoToxpiTOQ, Veneţia, 1713, retipărit. Versiunile româneşti 1. Versiunea din Moldova, [Erotocrit] (cea mai veche copie păstrată, 1785): ms. 158 BAR, ms. 11-24 BNaR, ms. 145 BAR, ms. 5 (1998) / 29 (2006), Complexul Muzeal Bucovina, Suceava. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu, Erotocrit (cea mai veche copie păstrată, 1787): ms. 3514 BAR, ms. 43 BAR Cluj, ms. 1319 BAR, ms. 4988 BAR, ms. 5647 BAR, ms. 2676 BAR (fost 394 BNaR), ms. 5498 BAR, ms. 1133 BAR, ms. 2769 BAR, ms. 4833 BAR, ms. 5527 BAR (fost 5967 BAR), ms. 4 (1998) / 38 (2006), CM Bucovina, Suceava, ms. III/10 (catalog nr. 99), Biblioteca „V.A. Urechia", Brăila, ms. 4868 BAR, ms. 4906 BAR, ms. 5585 BAR. 3. Versiuni contaminate: ms. 4104 BAR, ms. 2606 BAR, ms. 1524 BAR. Originalul grec Vincenzo Cornaro (26 martie 1553-1613/14) este probabil unul din membrii unei familii nobile veneto-cretane Cornaro (Corner), şi anume fratele istoricului şi literatului Andrea Cornaro, fiul lui Giacomo Cornaro. Erotokritos este un roman cavaleresc aparţinînd literaturii cretane. Prima ediţie a operei a fost tipărită, după un manuscris mult mai vechi, în 1713 la Veneţia de Antonio Bortoli, tipograf specializat în cărţi greceşti, şi retipărită la Veneţia, în numeroase ediţii în secolul al XVIII-lea (1737, 1738, 1748, 1758,1777,1778,1789) şi în prima jumătatea a secolului al XlX-lea, toate cu greşeli şi modificări arbitrare. 226 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Erotokritos se încadrează în tradiţia grecească a romanelor populare care au circulat în Creta în perioada precedentă, în care apar influenţe ale romanelor cavalereşti medievale vest-europene, Hysmine şi Hysminias, Drosilla şi Charicles, Imberios şi Margarona. Acestea nu reprezintă însă o sursă directă a operei lui Cornaro (David Holton). Sursa primară pe care Cornaro a modelat istoria lui Erotocrit şi a Aretusei o constituie romanul cavaleresc occidental, Paris et Vienne. Primul care a făcut această precizare este criticul şi istoricul literar N. Cartojan, în 1935, constatînd asemănările dintre romanul francez în traducere italiană şi Erotokritos. Gabriela E. Dima a prezentat cercetările şi opiniile recente, la nivel european, privind sursele romanului Erotocrit şi circulaţia europeană a acestuia (2013, pp. 209-' 242). Astfel, cea mai veche versiune care s-a păstrat a poveştii de dragoste dintre Paris şi Vienne datează din prima jumătate a secolului al XV-lea şi îi aparţine lui Pierre de la Cepede, literat provensal despre care nu se cunosc alte informaţii. Nici despre lucrare nu se cunosc alte date decît cele precizate de autor în prologul lucrării, şi anume că a început să scrie cartea în limba franceză în luna septembrie a anului 1432. Această versiune nu s-a păstrat, textul regăsindu-se doar într-un fragment din 1438 şi în mai multe copii din 1443,1452 şi 1459,1464,1479,1489. Tot autorul afirmă că nu este vorba de o operă originală, ci de o traducere din provensală care, la rîndul ei, ar fi fost tradusă din catalană. Intr-adevăr, iubirea dintre Paris şi Vienne este menţionată în versurile poetului catalan Francisco Imperial (mort înainte de 1409), iar povestea apare în cîteva inventare de cărţi în limba catalană din 1417 şi 1423. Originea catalană a versiunii lui Cepede este însă contestată de cercetători, dar fiind că versiunea tipărită în această limbă, în 1495, conţine un text mult diferit de cel al lui Cepede. Roman cavaleresc sentimental, Paris et Vienne se înscrie pe linia povestirilor din ciclul bizantin, incluzînd elementele caracteristice ale acestuia: amintirea cruciadelor, călătoria în Orient, primirea protagonistului de către sultan, detaliile geografice orientale, lipsa elementelor fantastice. Versiunea lui Cepede, Histoire du chevalier Paris et de la belle Vienne, cunoaşte o popularitate considerabilă în Franţa, ajungînd în Italia prin intermediul copiilor manuscrise franceze şi, ulterior, în versiunea tipărită. în Italia se înregistrează mai multe încercări de traducere cu 22 de ediţii între anii 1482 şi 1698, apărute la Veneţia şi Milano. Se realizează şi traduceri libere în versuri, de Mario Teluccini, zis Bernia, Genova 1571 şi Veneţia 1577, şi de Angelo Albani, zis Orvietano, Roma, 1626. Studiile recente efectuate asupra romanului Erotokritos au dus la concluzia că scriitorul cretan a folosit una din versiunile italiene în proză (şi nu pe cea în versuri a lui Angelo Albani, cum se sugerase iniţial), pe care a reelaborat-o considerabil, transformînd-o în numeroase privinţe. Astfel, se pot observa modificări fundamentale în ordinea evenimentelor, suprimarea unor episoade şi introducerea altora, modificarea Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 227 etosului romanului medieval de curte şi adaptarea la concepţia renascentistă despre societate şi moravuri. Cea mai flagrantă însă dintre aceste modificări o reprezintă eliminarea caracterului creştin, prezent într-un mod pregnant în Paris et Vienne, dar şi a cortesiei de tip medieval cavaleresc. A. In afară de subiectul din Paris et Vienne, opera lui Cornaro se mai bazează şi pe surse secundare, menţionate şi comentate de cercetători: romanţele populare greceşti din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, poemul lui Ludovico Ariosto, Orlando Furioso (1516), tragedia cretană Erofili de Chortatsis (c. 1595), piesa cretană de inspiraţie biblică Sacrificiul lui Avraam, considerată de mai mulţi specialişti drept o compoziţie precedentă a lui Cornaro. De asemenea, au fost identificate în Erotokritos A reminiscenţe din Ovidiu şi din diverse texte greceşti post-bizantine. In acelaşi timp, oralitatea textului se înscrie în tradiţia poetică a cîntecelor populare greceşti, cu care are în comun numeroase trăsături de stil şi versificaţie. în Erotokritos se împleteşte tradiţia grecească şi cultura Renaşterii italiene, autorul poemului fiind un bun cunoscător al ambelor şi dovedind o capacitate deosebită de a transpune, combina şi elabora în mod propriu datele oferite de surse (cf. G.E. Dima, pp. 209-219). Poemul, a cărui acţiune se desfăşoară în cinci părţi, este scris în întregime în versuri. Acţiunea se desfăşoară la Atena, fără vreo datare istorică precisă, unele secvenţe amintind însă de Evul Mediu, şi cuprinde descrierea poveştii de dragoste dintre Aretusa, fiica unui împărat, şi Erotocrit, fiul sfetnicului acestuia, opoziţia împăratului şi vicisitudinile prin care trec cei doi tineri pînă la împlinirea sentimentelor lor. Natura dramatică a poemului rezultă din folosirea extensivă a dialogului şi a monologului, prin care protagoniştii îşi dezvăluie sentimentele şi se prezintă conflictul, aproape jumătate din text fiind constituit din discurs direct, cu indicarea personajelor ca la teatru. Naratorul intervine asemenea unui personaj şi este numit „poet", amintind astfel de corifeul antic. La începutul secolului al XlX-lea, Dionisie Fotino a transpus textul din dialectul cretan al lui Cornaro în neogreacă şi l-a publicat cu titlul Neoc, EpoTOKpitog, Viena, 1818. Scrierea lui Dionisie Fotino a cunoscut o apreciere deosebită din partea intelectualităţii române încă grecizate, iar tematica erotică a versurilor l-a determinat pe Anton Pann să facă o traducere în limba română intitulată Noul Erotocrit, voi. I-V, publicată la Sibiu în anul 1837. Este poosibil ca popularitatea versiunii lui Fotino să fi fost determinată şi de buna cunoaştere de către aristocraţia românească a scrierii lui Cornaro şi de cele două versiuni în limba română, din secolul al XVIII-lea, răspîndite prin manuscrise în toate provinciile. 228 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Traducerile româneşti Printre primele şi valoroasele contribuţii legate de studiul Erotocritului, le amintim pe acelea ale lui N. Cartojan, Vasile Grecu, Dan Simonescu, Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu. A, In istoria şi critica literară română s-a stabilit că Erotocritul lui Vincenzo Cornaro a fost tradus de două ori: în Moldova în proză şi în Ţara Românească în proză, cu versuri interpolate în naraţiune. Parcurgînd toate manuscrisele cunoscute în cultura română, E. Dima a stabilit filiaţia lor faţă de fiecare arhetip, relaţiile dintre copii, datarea şi localizarea copiilor. Punctul de plecare a studiului l-au constituit în special Bibliografia analitică a cărţilor populare de Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu, cataloagele de manuscrise ale lui G. Ştrempel şi alte cataloage şi repertorii ale unor biblioteci şi arhive din ţară. Eugenia Dima s-a oprit asupra transpunerii munteneşti pe care a atribuit-o, în anul 1984, lui Alecu Văcărescu, cu argumente lingvistice, stilistice, filologice, istorice (cu privire specială asupra ms. 1319 BAR). Cercetarea a fost extinsă şi publicată într-un volum din anul 2014, împreună cu ediţia ms. 1319 BAR; în studiul care precedă ediţia au fost precizate versurile din Erotocrit care se regăsesc în poeziile cunoscute ale lui Alecu, motivele poetice şi rimele identice. A fost preferat ms. 1319 BAR deoarece conţine o formă remaniată chiar de Alecu, probabil sfătuit şi de Ienăchiţă Văcărescu, transcrisă în perioada cînd cei doi se aflau, împreună cu alţi boieri din Ţara Românească, exilaţi la Nicopole din porunca domnului Nicolae Mavrogheni. în această lucrare, E. Dima a prezentat toate manuscrisele care conţin ambele versiuni ale Erotocritului românesc, cu detalii textologice, pentru a stabili apartenenţa unei copii, asemănările şi deosebi- rile între ele, semnalînd şi care sînt textele contaminate, rezumate, incomplete. A con- statat că, în cursul copierii, textul a suferit unele transformări: reduceri frazeologice sau interpolări, înlocuirea unor lexeme, omisiuni, modificarea unor fragmente ca urmare a preferinţelor copistului, coruptele mai ales în ceea ce priveşte numele proprii, inconsecvenţe în semnalarea părţilor textului sau chiar lipsa oricăror indicaţii referitoare la capitolele cărţii, greşeli făcute la copiere sau din cauza neînţelegerii grafiei textului după care s-a efectuat copia, intervenţii ale scriptorilor ca urmare a inovaţiilor produse în evoluţia limbii române literare sau a influenţei originii dialectale a copistului. în prezentarea versiunilor Erotocritului ne vom folosi aşadar de concluziile acestei cercetări. 1. Versiunea din Moldova Versiunea moldovenească se află în cîteva copii realizate în Moldova: • [Istoria lui Erotocrit], ms. 158 BAR copie din 15 august 1785, din Moldova, a lui Ioniţă Tăutu. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 229 • Istorie Aritusăi, preafrumoasăi fete lui Iracrie împărat, şi cu un fecior a unui sfetnic a împăratului, anume Erotocrit, în ms. 11-24 BNaR, ff. 49r-147v, copie moldovenească de pe la 1794 (copie incompletă). • Istoria lui Erotocrit, ms. 145 BAR, copie din 15 iulie 1800 a lui Alexandru Anghelcic. • Istoria lui Iritoclit, ms. 5, inv. 1631 (catalog 1998) / ms. 29 (catalog 2006) CM Bucovina, Suceava (fragment), copie din 15 martie 1837 a lui Neculai Holban. Traducerea moldovenească pune problema paternităţii traducătorului român, rămas la faza de supoziţii, fără a beneficia de o cercetare aprofundată. Semnalăm supoziţia atribuirii acestei versiuni unui Hristodor Ioan Trapezuntul, care nu s-a remarcat în nici un fel în cultura română din perioada respectivă, sau lui Vasile Vîrnav, pe baza unei note dintr-un manuscris, fără a se efectua o demonstraţie lingvistică prin metoda lingvisticii contrastive, avîndu-se în vedere alte texte ale acestui Vîrnav. în colofonul ms. 158 BAR, f. 128v se specifică: Această carte s-au scris de mini în zîlele preluminatului domnul nostru Io Alexandru Ioan Mavrocordat Voievod la veletu naşterii 1785, avgust 15. Iară comandir Bucovinii Inţărberg gheniral-maior. Ioniţă Tăutu. Vasile Grecu semnalează faptul că: în mai multe locuri se găseşte semnătura lui Iancu Scorţanu care, la ff 12° şi 13r, pe marginea din lăuntru a paginilor, adaogă «Den oraşul leşului, de loc este din Cordun, adecă din Bucovina». în ms. 11-24 BNaR, filele din Erotocrit au fost inversate la legare, astfel: ff. 124r- 147v conţin titlul şi o parte din începutul povestirii, iar continuarea textului se află la ff. 49r-123r; manuscrisul se termină cu relatarea plăsmuită a morţii lui Erotocrit şi lamentările Aretusei. Inc. f. 124r: în vremeli vechi, cînd împărăţie elinii, era în tîrgu Atinei un împărat pre carile îl chiema Iraclie şi are împărăteasă, o chema Artemie. Şi era oameni foarte buni şi învăţaţi şi iubiţi de toţi ceielalţi, dar avea şi o mare grijă pentru căci nu avea nici freun fecior din trupul lor... Des. f. 123r: O, fata mea, Aretuso, acest inel foarte bine seamănă cu inelu care l-ai dat lui Erotoclet în sara ce au purces de aici. Dar ticăloasa Aretusa, auzind aşa, de bucurie mare foarte s-au întrista, şi luîndu-o în mînă, l-au cunoscut şi îndată au început a plînge şi a-l săruta şi a zice întru sine că acest voinic au omorît pre Eretoclet, iubitul mieu, sau l-au găsit mort şi i-au luat inelu... [Aici se sfîrşeşte primul fragment din Erotocrit, în continuare, legat greşit, se află începutul povestirii]. /\ In ms. 145 BAR la sfîrşitul textului, la f. 93v, se află colofonul copistului, important pentru discuţiile legate de numele traducătorului moldovean: Această carte, foarte iscusită şi frumoasă, s-au tălmăcit di pi elinească pe limba moldovinească de Hristodor Ioan Trapezontu. Şi eu am scris-o di pe nişte tetraji ce era iscălit Vasile ot 230 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Botoşani, cini a fi că nu-l ştiu. Şi am scris-o di la 1800, martie 22, păn la 1800 iunii, 15, scriind-o pe apucate ănd n-avem treabă, în 85 zile. Alexandru logofăt al sărăriii domneşti, ce am fost şi taingiu. La f. 94v este nota: Sfirşitul întîmplărilor acestor de mai sus scrisă istorii. Alexandru Anghelcic. Colofonul copistului Alexandru Anghelcic a provocat confuzie în istoria noastră literară, care a reţinut că a existat o versiune moldovenească aparţinîndu-i lui Hristodor Ioan Trapezuntul, atribuindu-i-se lui, de către unii cercetători, copiile moldoveneşti care conţin textul Erotocritului sau considerîndu-se că acesta va fi făcut o traducere care nu s-a păstrat decît în varianta prelucrată de către Vasile Vîrnav. De exemplu, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1800, pp. 334-336, articol semnat de Algeria Simota: Prima traducere, în proză, conţinînd o serie de grecisme, s-a făcut în perioada 1770-1780, de către călugărul Ioan Hristodor Trapezuntul. Traducerea nu s-a păstrat decît în copii ce conservă un text mult prelucrat şi localizat, datorat lui Vasile Vîrnav. Analizînd nota de la sfîrşitul ms. 145 BAR, E. Dima consideră că textul a fost doar copiat de un monah pe nume Hristodor, probabil de la Suceava (cf. E. Dima, 2014, p. 46). Prima frază, în care este indicat ca traducător al unei cărţi frumoase Hristodor Ioan Trapezuntul, nu conţine nici o altă precizare din care să rezulte de unde este luată informaţia şi nu are legătură cu fraza următoare, în care copistul prezintă manuscrisul după care el a făcut copia. Nota poate fi interpretată în sensul că acest copist va fi ştiut că există o traducere considerată de către contemporani „foarte iscusită şi frumoasă" a Erotocritului, legată de numele unui Hristodor, pe care a căutat-o pentru a o copia, dar a procurat textul incomplet care purta menţiunea unui „Vasile ot Botoşani". Patronimul Trapezuntul îi aparţine Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, numit şi Ioan Trapezuntul (sau de la Trapezunt). Nu ar fi prima dată cînd, în urma unor copieri succesive, unele date să fie distorsionate şi astfel să-i fi fost atribuită o traducere lui Hristodor Ioan Trapezuntul; acesta va fi fost doar un copist deoarece traducătorul unui text de asemenea dimensiuni ar fi trebuit să se remarce şi cu alte contribuţii literare, dar deocamdată nu există nici o altă referinţă în epocă legată de numele său. S-ar putea emite şi ipoteza că Anghelcic va fi aflat de existenţa unei versiuni „iscusite", poate cu versuri, iar epitetul „frumoasă" s-ar potrivi unuia dintre cele două manuscrise cu miniaturi (ms. 3514 BAR şi ms. 43 BAR Cluj), care în mod cert au fost vestite în epocă, iar Hristodor Ioan Trapezuntul să fi copiat versiunea lui Alecu Văcărescu. Textul lui Anghelcic conţine însă versiunea tradusă în Moldova. Nici atribuirea traducerii lui Vasile Vîrnav nu rezistă deoarece este greu de admis ca acela care va fi tradus Erotocritul pe la 1770-1780 să aibă, după o pauză mare, o intensă activitate de traducere din scrieri de istorie şi filosofie, în perioada 1823-1827. Identificarea s-a făcut doar pe baza notei din ms. 145 BAR unde logofătul Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 231 Alexandru Anghelcic afirmă că a avut la îndemînă un caiet al unui „Vasile ot Botoşani", pe care nu îl cunoştea, caiet de pe care a copiat textul Erotocritului. Manuscrisul miscelaneu ms. 5, inv. 1631 / ms. 29 de la Complexul Muzeal Bucovina din Suceava, donaţia folcloristului Dumitru Furtună, cataloage Olimpia Mitric, pare a fi o copie fragmentară după versiunea moldovenească. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu Cea mai mare răspîndire a avut-o versiunea lui Alecu Văcărescu, care se află în mai multe biblioteci din ţară şi din care s-a păstrat un număr mare de copii manuscrise: • Irotocrit, ms. 3514 BAR copie miniată din 1787, scrisă de trei copişti dintre care unul este logofătul Ioniţă. • [Erotocrit], ms. 43-Cluj, Biblioteca Institutului de Lingvistică „S. Puşcariu", Cluj-Napoca; copie miniată nedatată (c. 1787), acefală, fără sfîrşit, cu numeroase pagini lipsă sau deteriorate, scrisă de trei copişti. • Erotocrit, în ms. 1319 BAR, ff. 27r-249v, copie din 1789 din Ţara Românească. • [Erotocrit], ms. 4988 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII (conţine 8 file cu versuri). • Erotocrit şi Aretusa, ms. 5647 BAR, copie de la începutul sec. XIX, din Ţara Românească, acefală (numai primele trei părţi; lipsesc părţile a patra şi a cincea). • Istoria lui Erotocrit cu Aretusa, ms. 2676 BAR (fost 394 BNaR), copie de la începutul sec. XIX, din Ţara Românească. • Viaţa lui Erotoclit şi a Aretusii, fata împăratului de la Atina cetate, ms. 5498 BAR, copie din ianuarie 1803 a lui Gheorghe sin Gheorghe din Braşov (probabil moldovean de origine). • Istorie lui Erotoclit, ms. 1133 BAR (fost ms. Gaster nr. 72), copie moldove- nească din 7 mai 1806. • Istoria Aritusii şi a împăratului Iraclie, tată-său, a lui Ierotocrit şi a lui Pezostrat, tatălui său, viziriului, în ms. 2769 BAR, ff. 110r- 115v, copie moldovenească de pe la 1811 (fragment). • Neos Erotocritos, în ms. 4833 BAR, ff. 98r-106r, copie din 1826, din Ţara Românească, a lui Gheorghe Gheorghiu (9 file cu versuri) • Istoria lui Erotocrit cu Aretusa, în ms. 5527 BAR (fost ms. 5967 BAR), ff. 146r- 278r, copie din Ţara Românească din 6 aprilie 1827 a lui Costache Mantheu. • Istoria lui Erotocrit, ms. 4, inv. 1964 (catalog 1998) / ms. 38 (catalog 2006) Complexul Muzeal Bucovina din Suceava, acefal şi fără sfîrşit, copie din 1828 a lui Grigoraş. 232 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • Erotocrit şi cu Aritusa amorisaţi, ms. III/10 (catalog nr. 99), Biblioteca „V.A. Urechia", Brăila, copie din Moldova, din 9 martie 1834 a lui Sandulache Lapuşneanu (fragment). • Istorie lui Erotocrit şi a Aretusii, în ms. 4868 BAR, ff. lr-46r, copie moldove- nească din 16 ianuarie 1839 a lui Manolache Atanasiu (fragment). • [Erotocrit], în ms. 4906 BAR, ff. 9r-llr, copie din prima jumătate a sec. XIX, din Moldova (fragment desprins dintr-un alt manuscris). • Erotocrit şi Aretia, în ms. 5585 BAR, ff. 19v-26v, copie de pe la 1860 (versuri). Manuscrisele care conţin textul lui Alecu Văcărescu prezintă diferenţe în unele secvenţe narative sau versuri, în funcţie de textul după care s-a efectuat copia. Ms. 3514 BAR şi ms. 43-Cluj au fost descrise pe larg de Vasile Grecu. La început se află cîteva versuri intitulate Istorie deosăbită în care poetul se referă la învîrtejirea vremurilor, la mrejile şi lanţurile dragostei, care reiau temele din introducerea alcătuită de Cornaro, fără însă a reprezenta o traducere a textului grec. Acest prolog lipseşte în versiunea moldovenească: A vremilor învîrtăjîri ce sînt toate cu schimbare, / Şi a norocirii întîmplări ce sînt nestătătoare, / A dragostei lanţuri şi peire ce pururea lucrează / Şi inimile multora răneşte şi vînează, / Multe pricini au arătat vrednice de a să scrie, / între cari s-au aflat şi această istorie (ms. 3514 BAR, f. lr). Textul din ms. 1319 BAR, din 1789, nu este însoţit de ilustraţii. Copia a fost probabil realizată după un protograf deteriorat întrucît lipsesc versurile introductive şi, probabil ca urmare a dislocării filelor protografului şi intervertirii unora dintre acestea, textul prezintă discontinuităţi la ff. 27v-28v. Varianta din ms. 1319 BAR a fost utilizat de E. Dima ca text de referinţă, pentru stabilirea asemănărilor textologice şi pentru a demonstra care dintre numeroasele copii ale Erotocritului ţin de varianta tradusă în Muntenia. Ms. 4988 BAR conţine 8 file cu versuri scrise cu cernerală neagră. Titlurile şi iniţialele sînt cu roşu, iar iniţialele sînt ornate la ff. 2V, 3r, 6r ş.a. Manuscrisul are suprafeţe goale în vederea omării. Ms. 5647 BAR, acefal, cuprinde numai primele trei părţi (lipsesc părţile a patra şi a cincea). Are iniţiale ornate la ff. 9V, 12v, 13v, 14r, 16v, 25v, 29v ş.a. Datat de Ştrempel în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ms. 2676 BAR (fost 394 BNaR) nu are nici o indicaţie referitoare la anul efectuării copiei, la locul unde s-a făcut copia. Varianta din ms. 5498 BAR, copie din 14 ianuarie 1803, Braşov, semnată de Gheorghe sin Gheorghe, conţine introducerea versificată [Istorie deosăbită] aflată în ms. 3514 BAR, dar care lipseşte din ms. 1319 BAR, în timp ce restul textului este foarte apropiat de cel al ms. 1319 BAR. în primele trei părţi sînt intercalate versurile aflate şi în varianta revizuită din ms. 1319 BAR. De exemplu, la f. 117v se află Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 233 scrisoarea lui Erotocrit către Aretusa, trimisă după refuzul împăratului de a aproba căsătoria celor doi îndrăgostiţi şi după măsurile punitive luate de acesta, care, la fel ca şi în ms. 1319 BAR, începe cu versurile: Ai auzit, stăpîna mea, hotărîre amară..., dar lipsesc primele două versuri existente în ms. 3514 BAR, f. 125r: Stăpîna şi lumina mea, sorocul au sosit, / Şi lumea îm pare că au negrit, cutremur m-au găsit. Lipsa celor două versuri din ambele manuscrise ne ajută să stabilim că ms. 5498 BAR a fost copiat după aceeaşi variantă ca şi ms. 1319 BAR. Ms. 5498 BAR conţine unele diferenţe în cuprinsul textului, şi mai ales al versurilor, care vor fi fost rezultatul mai multor copieri succesive. Aceste diferenţe se observă în mod deosebit din formele corupte ale antroponimelor: în afară de numele personajului principal, care este numit Erotoclit, la întrecerea cavalerească participă feciorul craiului de la Analip, domnul Cnipului (sau de la Cnip), Dragomardon, domnul Coronei, precum şi domnul Salavoniei, Tripolimos, domnul Asiei, Nicostratos, dom- nul Caramanetii, Spitimonda, Drahomarho, feciorul craiului de la Chipia, Prothima ş.a. Se remarcă rapiditatea cu care a fost realizată copia. Astfel, în colofon (f. 133r) se menţionează: Aceasta este istoria cea vrednică de povestit a lui Erotoclit şi a Aretusii, fata împăratului de la Atina. Sfîrşit. S-au scris de mine Gheorghe sin Gheorghe, 1803, 14 ianu- arie, Braşov. Corelînd această informaţie cu data de la f. 129r, unde este notat: 1803, 12 ianuarie, rezultă că partea a patra, în forma ei abreviată, a fost scrisă în cîteva zile. In ms. 2233 BAR, numele personajului principal variază în colontitlu, dar şi în A text: Erotoclit / Ierotocrit. Intre filele 74r-83v sînt prezentaţi oaspeţii veniţi la întrecerea cavalerească, armele purtate, îmbrăcămintea, podoabele, devizele fiecăruia. Numele unor cavaleri sînt modificate, şi sînt schimbate şi ţările din care provin: Domnul de la Mofonia este Filaret, iar domnul Eghipului este Eraclie. Domnul Machidoniei se numeşte Nicostraton, domnul Coroanii poartă numele Dragomahon, domnul Sclavuniei, Tripolimos; domnul de la Caramatisis este Spithalioda, pe feciorul împăra- tului de Vizandie îl cheamă Postofor, iar numele domnului de Patras este Dracocardos. „Ficiorul domnului de la Chitru", este numit Chipriotul pentru că în text în locul antroponimului este folosită adesea referirea la originea viteazului. Textul din miscelaneul ms. 2769 BAR a fost datat pe baza celorlalte scrieri din manuscris. Istoria Aritusii şi a împăratului Iraclie... ocupă cinci file, conţinînd un rezumat incomplet, în care principalele secvenţe narative sînt: lupta între cavaleri; jurămîntul celor doi îndrăgostiţi; cererea în căsătorie făcută de vizir, tatăl lui Erotocrit; exilarea lui Erotocrit; discuţiile cu Frusina şi lamentaţiile Aretusei. Ordinea evenimentelor este modificată, de exemplu, Erotocrit cîntă sub ferestrele Aretusei după ce s-a întors din străinătate şi după ce Aretusa a văzut stihurile şi portretul ei din cămăruţa tînărului. Textul în proză este asemănător versiunii munteneşti. La despărţirea lui Erotocrit de părinţi sînt inserate 30 de versuri „cîntate" de Erotocrit, 234 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima care lipsesc în ms. 1319 BAR, dar se regăsesc în ms. 3454 BAR, ff. 149v-150r şi în ms. 43-Cluj, pp. 206-207. Versurile au fost reproduse de Mozes Gaster în crestomaţia sa, pp. 182-183. Manuscrisul a fost şi în posesia lui Mihai Eminescu, care l-a cumpărat, probabil, de la anticarii Şaraga din Iaşi. în ms. 4833 BAR, la ff. 98r-106r se află un grupaj de versuri româneşti intitulate Neos Erotocritos, semnalate de G. Ştrempel, cu titlu românesc . Manuscrisul miscelaneu cuprinde mai multe scrieri cu caracter religios, legende, descîntece. Dacă avem în vedere că în textul anterior, în colofon, este consemnată data de 2 august 1826, că după stihurile numite Neos Erotocritos se află alte versuri la care se precizează acelaşi an, considerăm că şi data copierii poeziilor din Erotocrit este- 1826. De asemenea, ultimul grupaj de poezii este semnat de copistul Gheorghe Gheorghiu. Cum în acelaşi manuscris, la ff. 29v-33r, se află cîteva versuri care-i aparţin lui Iancu Văcărescu, la sfîrşitul acestora se află iscălitura Gheorghe Gheorghiu, iar grafia este asemănătoare, apreciem că acesta a copiat versurile numite Neos Erotocritos. Titlul grecesc dat de scriptorul român este probabil o confuzie între aceste stihuri şi versiunea greacă a lui Dionisie Fotino din 1818, intitulată tocmai Neog EpoTOKpiTOQ, tradusă de Anton Pann şi publicată la Sibiu în 1837. în urma cercetării versurilor din ms. 4833, pornind de la presupunerea că fragmente din traducerea lui Anton Pann vor fi circulat în copii manuscrise înainte de publicarea lor şi, deci, titlul era familiar, s-a constatat că în compilaţia amintită se aflau de fapt stihuri extrase din versiunea Erotocritului a lui Alecu Văcărescu. în manuscrisul miscelaneu ms. 5527 BAR (fost 5967 BAR) se găseşte textul integral al lucrării, scris cu cerneală neagră. Numeroase titluri şi iniţialele ornate sînt scrise în culori diferite: 146r, 148r, 148v, 151v, 154v, 159v, 160v, 214r. în colofonul de la f. 278r se menţionează: Această istorie a lui Erotocrit, ce să coprinde în doauă sute şaizeci şi şapte de feţe, s-au scris de mine cînd mă aflam zapciu aici, într-această plasă a Topologului, tovaroş cu dumnealui coconul Ioniţă Brătianu, în zilile preaînălţatului domnului nostru Grigorie Ghica-Vodă, în isprăvnicia dumnealor boierilor ispravnici, căminar Iancu Ralet i dumnealui paharnicul Costandin Lazar ot Prezoiu (=Brezoiu?). Şi oricare veţ citi, vă rog ca orice greşală veţ găsi să mi-o pavlepsiţ, Costache Matheu, 1827 aprilie 6 (cf. Ştrempel). Ms. 4, inv. 1964 (catalog 1998) / ms. 38 (catalog 2006), Complexul Muzeal Bucovina, acefal şi fără sfîrşit, a fost descris de Olimpia Mitric în lucrarea Cartea românească manuscrisă. Cercetătoarea redă şi nota lui Dimitrie Furtună de pe manuscrisul Erotocritului: fost între cărţile Banului Vasile Vîrnav, traducătorul Descrierii Moldovei lui D. Cantemir; este romanul Erotocrit din care şi A. Pann a dat o prelucrare. Mss. care trebuie studiat. în legătură cu manuscrisul prezentat, Olimpia Mitric face următorul comentariu: Faţă de conţinutul acestei traduceri, inclusiv a prelucrării atribuită aceluiaş personaj, Vasile Vîrnav, textul nostru prezintă anumite particularităţi; de aceea, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 235 după opinia noastră, e posibil să avem de a face cu o redacţie aparte, necunoscută literaturii româneşti vechi. Olimpia Mitric remarcă pasajele lirice din text şi particularităţile moldoveneşti ale textului. Utilizînd informaţiile oferite de cercetătoarea citată şi comparînd versurile şi fragmente de text cu ms. 1319 BAR, s-a constatat că acestea sînt identice sau foarte asemănătoare. De asemenea, pasajele lirice sînt introduse de titluri precum Poeticul, Poeticos sau Stih, ca în versiunea lui Alecu Văcărescu. Concluzia este că avem a face cu o copie moldovenească a versiunii munteneşti a lui Alecu Văcărescu. Ms. III/10 (catalog nr. 99), Biblioteca „V.A. Urechia", Brăila, este cartonat, textul fiind scris cu cerneală neagră, iar iniţialele şi ornamentele cu cerneală roşie. Deşi la f. 94r se face precizarea: Sfîrşitul Istoriei lui Erotocrit, textul este incomplet, încheindu-se cu o scrisoare a Aretusei. Copistul, după unele caracteristici lingvistice, era vorbitor al graiurilor nordice. A fost semnalat de Ion M. Gane, Romanul popular Filerot şi Antusa, Brăila, 1936, p. 3. şi comentat de Paul Păltânea. In colofon, la f. 94v, se precizează: Această istorie s-au scris de cătră mine şi cu toată cheltuiala me şi este a me dreaptă; şi s-au scris la anul 1834. S-au gătit de scris, martie 9, Sandulachi Lapuşneanu; şi este însămnat de mini şi m-am iscălit cu mina mea, Ioan Leruţă. în ms. 4868 BAR se găseşte un fragment de la începutul istoriei (acţiunea se întrerupe cu cererea mîinii Aretusii de către Pezostraton). La f. lv se află un portret bărbătesc cu titlul Acesta este Ieraclie, împărat de la Lachina. 1838 oct. 3, iar la f. 17r sînt desenate Aretusa şi Frusina cu veşminte colorate în roşu. Versurile sînt scrise cu tuş roşu, iar titlurile şi iniţialele sînt ornate la ff. 2r, 6r, 6V, 12r, 14r, 19v, 40v, 43r ş.a. Manuscrisul, de format mare, conţine şi ornamentaţii marginale la ff. 17v, 18v, 19v, 20v, 28v ş.a. Precizarea din colofon, f. 46r, este: Aceasta cârti eşti scrisă di mini cel mult păcătos decît toţi oamenii, Manolachi Atanasiu, spre mîngîiere celor ci vor ceti într-însa şi spre aducire aminte de mini, la ci vremi am scris, la anul 1839, ghenarie 16. în miscelaneul ms. 4906 BAR se găsesc trei file cu un scurt fragment din Erotocrit, în care se narează despre îndrăgostirea lui Erotocrit de fiica împăratului, Aretusa, mărturisirea sentimentelor către prietenul său Polidor, care îl dojeneşte şi îi atrage atenţia, în versuri, asupra primejdiei la care se expune. După versuri, conţinut şi trăsături lingvistice, se poate afirma că filele s-au desprins dintr-un manuscris ce conţine o copie moldovenească a versiunii lui Alecu Văcărescu. Miscelaneul ms. 5585 BAR, scris cu alfabet de tranziţie, conţine cîntece de stea, versuri şi stihuri populare, adunate de Matei Filip (cf. Ştrempel). La ff. 19v-26v se află grupajul de versuri Erotocrit şi Aretia, probabil din versiunea lui Alecu Văcărescu. în cuprinsul manuscrisului s-ar mai putea afla şi alte stihuri din Erotocrit; de exemplu, La starea care-am ajuns de la f. 29v se regăseşte şi în Erotocrit (ms. 1319, f. 43v). 236 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 3. Versiuni contaminate, rezumări • [Erotocrit], în ms. 4104 BAR, ff. 125r-126v, copie dintre 1772 - 1802, din Moldova (rezumat). • Istorie lui Irotocrit şi a Aritusii, în ms. 2606 BAR, ff. lr'86v, copie din 28 noiembrie 1818 a lui Simion Popa din Piatra Neamţ. • [Erotocrit], în ms. 1524 BAR, ff. 3v-14r, copie de pe la 1811, din Moldova (fragment). O situaţie specială e reprezentată de ms. 4104 BAR, care conţine o copie moldovenească de texte între care se află un rezumat cu ordinea capitolelor modificată faţă de textul grecesc sau faţă de traducerile româneşti integrale, feste posibil să fie o repovestire din memorie. Nu sînt indicaţii în privinţa anului cînd s-a scris, datarea făcîndu-se pe baza celorlalte texte din manuscris. Nu conţine versuri. Circulaţia versurilor extrase din traducerea lui Alecu Văcărescu a fost atît de mare încît copiştii care aveau la îndemînă doar traducerea moldovenească în proză, dar ştiau de existenţa poeziilor, le procurau şi le introduceau în copia lor, asfel încît a fost nevoie de compararea fragmentelor în proză cu ambele versiuni româneşti. De pildă, în două manuscrise se găsesc contaminări între textul în proză din traducerea moldovenească şi versuri din traducerea muntenească: ms. 2606 BAR şi ms. 1524 BAR. în colofonul ms. 2606 BAR, la f. 86v se precizează: S-au isprăvit la noiemvrie 28, 1818. Scrisă de mine Simion Popa. Din poronca dumisali slugerului Simion Oprişan am scris acest Erotocrit, fiind eu slugă în casă la dumnealui. Şi s-au scris la Tîrgul Pietrii, ţinutul Neamţului. Trăsăturile lingvistice ale copiei sînt specifice unui vorbitor al graiului din nordul Moldovei. Textul din ms. 2606 BAR prezintă discontinuităţi ca urmare a dislocării unor file. Este considerat contaminare de M. Gaster şi V. Grecu, care au pornit de la includerea unor versuri în textul în proză care aparţine versiunii moldoveneşti. Manuscrisul începe cu un fragment în proză din versiunea moldove- nească în care se relatează naşterea Aretusei şi a lui Erotocrit, urmînd, în rezumat, începutul poveştii de dragoste între cei doi tineri. Textul se întrerupe şi sînt inserate versurile introductive ale lui Alecu Văcărescu, apoi povestirea este continuată în proză, după versiunea moldovenească, care alternează cu pasaje versificate din traducerea lui Alecu Văcărescu, dar şi cu versuri inexistente în aceasta. în fragmentul din miscelaneul ms. 1524 BAR, naraţiunea în proză după versiunea moldovenească alternează cu stihuri legate de desfăşurarea acţiunii, după versiunea lui Alecu Văcărescu. La începutul povestirii, la ff. 3v-7r, se află Stihuri a lui Erotocrit şi Aretusii carile cînd au dat Frosina voie să vorbească Aretusa cu Erotocrit, dar Aretusa n-au îndrăznit să vorbească gură cu gură, ci au vorbit prin răvaş şi pe urmă gură cu gură, invers faţă de naraţiunea originalului. Abia la fila 7V se află începutul povestirii, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 23 7 în proză: naşterea Aretusii, fiica împăratului. Fragmentul se încheie cu descrierea coifului lui Erotocrit, venit să participe la întrecerea cavalerească. Bibliografie Eugenia Dima, Poemul „Erotocrit" al lui Vincenzo Cornaro în cultura română. Versiunea lui Alecu Văcărescu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014. Alecu Văcărescu, Poezii, în volumul Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, 1982. Ediţie critică de Cornel Cîrstoiu. Dan Grădinaru, Alexandru Văcărescu. Insula Sf. Elefterie. Un geniu din secolul 18, Bucureşti, Editura Nord-Sud, 2015. Gino Benzoni, Corner, Vincenzo, în Dizionario biografico degli Italiani, voi. XXIX, Istituto della Enciclopedia Italiana, Roma, 1983. Gavin Betts, Gauntlett, Stathis; Spilias, Thanasis, Introduction la Vitsentzos Kornaros, Erotokritos, A translation with introduction and notes, Australian Association for Byzantine Studies, Melbourne, 2004, pp. I-XXXVII, p. XXVI. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, voi. II, pp. 425-442. Eugenia Dima, Alecu Văcărescu, traducător al Erotocritului, în LR, XXXIII, 1981, nr. 6, pp. 492-502. Gabriela E. Dima, Erotokritos de Vincenzo Cornaro, textul sursă pentru versiunea românească a lui Alecu Văcărescu, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 209-242. M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, pp. 129-131. V. Grecu, Erotocritul lui Cornaro în literatura românească, în „Dacoromania", 1,1920-1921, pp. 9-27. V. Grecu, Erotocritul lui Cornaro în literatura românească, în „Codrii Cosminului", I, 1924, pp. 574-576. David Holton, Literature and Society in Renaissance Crete, Cambridge University Press, 1991, p. 207. Olimpia Mitric, Cartea românească manuscrisă din Nordul Moldovei, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Editura Atos, Bucureşti, 1998. Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog. Voi. I., prefaţă de Gabriel Ştrempel, Editura Junimea, Iaşi, 2006, voi. II, Editura Junimea, Iaşi, 2007. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, BCPI, pp. 197-210. Paul Păltânea, Catalogul manuscriselor din Biblioteca „V.A. Urechia", Galaţi, 1979. Pedro M. Catedra (ed.), Histdria de Paris i Viana, edicio facsimil de la primera impressio catalana (Girona, 1495), estudi literari i tipografic de Pedro M. Catedra, estudi lingiiistic de Modest Prats, Diputacio de Girona, 1986, p. 19. treccani.it/biografie/ (30 oct. 2014), s.v. Corner, Vincenzo. N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002. 238 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Gramatica fizicii Benjamin Martin, The Philosophical Grammar, Londra, 1735; ediţia a doua, Londra, 1738 a fost tradusă în franceză cu titlul Grammaire des Sciences philosophiques, Paris, 1749; din franceză a fost tradusă în italiană, Gramatica delle scienze filosofiche, Veneţia, 1750. Versiunea românească Intitulată Gramatica fizicii, traducere de Amfilohie Hotiniul, a fost făcută probabil în 1787 şi se păstrează în două copii manuscrise: • Gramatica fizicii, ms. 1627 BAR, sfîrşitul sec. XVIII, acefal; , • Gramatica de la învăţătura fizicii, ms. 818 Bibilioteca Academiei de Ştiinţe din Kiev, copie din 1796. Originalul englez Benjamin Martin (1704/5-1782) provine dintr-o familie simplă de fermieri englezi. Autodidact, a învăţat singur latina, greaca şi ebraica, dar şi matematica. A avut mai multe tentative de a conduce şcoli proprii şi a ţinut conferinţe de filosofie experimentală călătorind prin Anglia. S-a stabilit la Londra în 1756, unde a deschis A un magazin de instrumente ştiinţifice, unele din ele fiind realizări proprii. In ciuda faptului că magazinul devenise un punct de referinţă pentru achiziţia de instrumente optice, Martin a fost nevoit să declare falimentul, murind la scurt timp după aceea. A scris peste 50 de lucrări de popularizare a ştiinţei (matematică, fizică, astronomie, optică etc.), prima şi cea mai cunoscută fiind The Philosophical Grammar. Prima ediţie a lucrării The Philosophical Grammar; Being a View of the Present State of Experimented Phisiology or Natural Philosophy, a apărut la Londra în 1735. Succesul cărţii şi comentariile cititorilor l-au determinat pe Benjamin Martin să ofere publicului, o a doua ediţe cu modificări, corecturi şi note cu ample adăugiri, publicat tot la Londra, 1738. Volumul a fost ulterior corectat şi completat cu planşe odată cu fiecare nouă ediţie, pînă la a opta (1748,1753,1755,1762,1769,1778). Lucrarea, concepută sub formă de întrebări şi răspunsuri, este dedicată de autorul ei tinerilor britanici de ambele sexe prezentînd, după spusele sale, bazele filosofiei naturale. Intenţia lui Martin este educativă, el afirmînd în prefaţă că a conceput cartea pentru ca tinerii să se delecteze în mod util şi să îşi dezvolte intelectul. Textele vehiculare Ediţia a doua engleză a fost tradusă în limba franceză de Philippe-Florent de Puisieux (1713-1772), avocat şi membru al Parlamentului de la Paris, bine-cunoscut ca traducător din limbile latină, engleză şi italiană. Lucrarea a fost publicată cu titlul Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 239 Grammaire des Sciences philosophiqu.es ou analyse abregee de la philosophie moderne, appuyee sur Ies experiences, Paris, 1749. Traducerea franceză este o traducere fidelă, uşor înflorită faţă de textul englezesc mai sobru, după specificul limbii franceze, dar fără a modifica semnificaţia textului. In prima ediţie franceză nu apar adaosuri sau modificări semnificative ale traducătorului. Astfel de modificări se găsesc abia la a doua ediţie franceză, din 1764, cînd textul original este revizuit, suferind o prelucrare masivă. în Italia, prima versiune franceză e tradusă aproape imediat, cu titlul Gramatica delle scienze filosofiche, o breve analisi della filosofia moderna appoggiata oile sperienze, Veneţia, 1750. Lucarea repurtează un succes comparabil cu cel din Anglia şi va fi reeditată de mai multe ori de editorul Remondini (Veneţia 1753, Veneţia 1760, Bassano 1769, Bassano 1778, Bassano 1787, Bassano 1795, Bassano 1807). Pe foaia de gardă a fiecărei ediţii se menţionează operarea unor corecturi şi revizii care sînt, în realitate, nesemnificative. De asemenea, apare şi o altă versiune la Napoli, în 1771, reluată în 1778. Textul italienesc este, la rîndul său, fidel intermediarului francez, cu foarte mici intervenţii, care tin de realităţile locale. Traducerea românească Traducerea românească, realizată de episcopul Hotinului, Amfilohie, s-a păstrat în două versiuni, una mai amplă în ms. 1627 BAR, acefal, şi o alta, prescurtată, în ms. 818 Bibilioteca Academiei de Ştiinţe din Kiev, copie din 1796 (manuscris editat la Chişinău în anul 1990). Descoperirea textului de la Kiev de către Şt. Berechet şi stabilirea de către N.A. Ursu a identităţii traducerii cu cea din ms. 1627 BAR au permis completarea unora dintre informaţiile lipsă din ms. 1627 BAR, precum numele traducătorului, titlul lucrării şi utilizarea unui original italian. Autorul operei nu este însă indicat pe foaia de titlu din ms. 818 Kiev, unde se scrie: Gramatica de la învăţătura fizicii, scoasă de pe limba italienească pre limba moldovenească, întru care să cuprinde tot ceea ce omul voieşte a şti şi a învăţa în cer şi pe pămînt din lucrurile cele mai cunoscute şi mai trebuincioase, anul 1796, april 10. Pornind de la ms. 1627 BAR şi de la ideea că Amfilohie a tradus din limba italiană o lucrare cunoscută în epocă, de popularizare a progreselor de pînă atunci ale ştiinţei, am ajuns, prin comparaţii textologice succesive, la versiunea italiană a volumului lui Benjamin Martin (G.E. Dima, E. Dima, Originalul necunoscut...). Textul lui Amfilohie nu este o traducere integrală: cărturarul român selectează informaţiile care i se par mai interesante sau mai accesibile, elimină demonstraţiile complicate de geometrie, detaliile bibliografice abundente etc. Secvenţialitatea celor patru părţi care alcătuiesc lucrarea şi a capitolelor din componenţa lor este însă integral păstrată. De 240 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima asemenea, în ms. 2627 BAR se regăseşte şi structura originalului cu întrebări şi răspunsuri, spre deosebire de manuscrisul de la Kiev, care nu o mai păstrează. In urma analizei tipăriturilor italieneşti şi a comparării lor cu textul cărturarului moldovean, am ajuns la concluzia că Amfilohie s-a folosit de una dintre ediţiile publicate de editorul Remondini: Veneţia 1753, Veneţia 1760, Bassano 1769 sau de versiunea de la Napoli. Diferenţele între aceste ediţii sînt minime, astfel că o identificare mai precisă nu este posibilă. în privinţa datării traducerii, N.A. Ursu observă că la fila 239r din ms. 1627 BAR se află o frază în care se face referire la anul prezent 7295 de la facerea lumii (corespunzător anului 1787) şi conchide că, dacă acesta reprezintă data cind s-a făcut traducerea şi nu anul menţionat în original sau, eventual, anul recalculat de copist, atunci urmează că textul a fost tradus în 1787. în urma analizei originalului italian, putem exclude preluarea datei din acesta; versiunea italiană înregistrează anul 5754 de la facerea lumii care, potrivit calculului comun în lumea catolică în acea epocă, înseamnă 1750, adică anul apariţiei primei ediţii italiene. Corectorii de mai tîrziu au omis modificarea datei la retipărirea ulterioară a volumului, astfel că în toate ediţiile este menţionat acest an. în consecinţă, referinţa la anul 1787 îi aparţine traducătorului sau, eventual, copistului, indicînd cel mai probabil data transpunerii în limba română a textului italian. Din punctul de vedere al calităţii traducerii, se poate observa că originalul este îndeaproape urmărit, pe cît permite limba română din acea perioadă. în prefaţa lucrării, Amfilohie notează: [întru adâncime învăţăturilor sînt mulţi cuvinti şi tălmăciri cu greu a să deprinde şi a se înţelege dintru întăi. Că alţi cuvinti sînt dintru întâi obicinuite] prin învăţături a să seri şi a să înţălege putere lor pe limbă streină fiind foarte cu greu altora limbi cari n-au cuvinti îndestul ca să poată deodată a zice şi a cunoaşte tîlcul aceluiaşi cuvînt, după cum şi noi aice mulţi cuvinti greceşti şi lătineşti le-am pus însuşi acele ca să nu stricăm sîmţîrile lor, dîndu-le numai din putere vocabulariului, II adică din carte care tîlcuieşte cu aceeaşi limbă cuvîntul, oarişcare sîmţire de cunoştinţa lor cu mulţi cuvinti şi întru acelaş loc unde s-au scris şi iar şi le zic celor ce vor să înveţe de la alţii apucînd oareşce zugrăvală de cunoştinţă din cărticica aceasta, ei cu grabă or înţălege pre cei ce vorbesc, cum pentru învăţături, aşijdere şi pentru cuvinti, lăsîndu-i cu pace într[linişte lor a să] învăţa, iară pre cei ce vor lua sama tîlcuirii noastre îi rugăm să nu ne prindă îndată în ponoslu pentru nedreapta noastră [me] tălmăcire, dară să îndrepteze (ms. 1627 BAR, ff. lr-lv). Lucrarea sa se înscrie în tipologia traducerilor vremii, incluzînd omisiuni, mici interpolări sau reelaborări, pentru a o face mai accesibilă publicului căruia i se adresa. O situaţie aparte este cea a numeroaselor note din lucrarea originală. Amfilohie include în text o parte din ele, integral sau în rezumat, şi renunţă complet la multe altele. Selecţia pare să fie făcută în funcţie de importanţa pe care o atribuie Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 241 savanţilor sau literaţilor citaţi. Astfel, chiar dacă sînt foarte lungi, notele privitoare la teoriile lui Newton sînt redate în mare parte, menţinîndu-se chiar şi precizarea lucrării din care au fost preluate, în timp ce comentariile de tip literar sînt sistematic eliminate. Textul din ms. 1627 BAR nu este o traducere finalizată, aşa cum sînt celelalte publicate de cărturarul moldovean. Inconstanţa terminologică, structura italienizată, oscilaţiile privitoare la forma unor neologisme introduse, prezenţa a numeroase corecturi sugerează că ne aflăm în faţa unei variante de lucru rămase în manuscris şi care urma a fi îmbunătăţită. Bibliografie L.S. Dergaciova (ed.), Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii (1796), prefaţă de A.I. Babii şi Şt. Lupan, glosar de Şt. Lupan, note de A.I. Babii, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1990. Ştefan Gr. Berechet, Activitatea literară a episcopului de Hotin Amfilohie, în „Biserica Ortodoxă Română", XLIII, 1925, p. 12. G.E. Dima, E. Dima, Originalul necunoscut al Gramaticii de la învăţătura fizicii, traducere din limba italiană a episcopului Amfilohie Hotiniul, în „Quaestiones Romanicae" III/l, Jatte Press Szeged / Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2015, pp. 224-230. Claudio Isopesco, II vescovo Amfilohie Hotiniul e l'Italia, în „L'Europa orientale", fasc. IX-X, 1933, pp. 539-540. I. Lisnic, înfiinţarea Episcopiei Hotinului în Cadrul Mitropoliei Proilaviei. Episcopul Amfilohie: Mare cărturar şi păstor duhovnicesc, în AHA nr. 3, 2013, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, p. 102. Ion Muscalu, Amfilohie Hotiniul, cărturar şi episcop, în „Glasul Bucovinei", nr. 1-2, 2014, pp. 82-93. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 19. Istoria Ecaterinei a Il-a Johann Michael Schweighofer, Katharina die II. Eine Skizze, Viena, 1787, tradusă în greacă cu titlul AtuaTeplva jS rjzoi toropLa ovvonxKf] tov poooiKoi) fiaoiAeiov ăn' ăpxfjţ ocvtov apxt tov napovxog etovc, opov xai neptypatpr} Tf)c, TavpiKr\c, Xepaâvrjg, Viena, 1787. Versiunea românească Intitulată Ecaterina al doile. Istorie adunată a împărăţiii rusăşti din ceputul ei pan la anul de acum. împreună şi scriire împrejuru a tavricescului hersonescului ostrov şi a oraşului Hersonii, traducere de pe la 1787, se păstrează în două manuscrise miscelanee: • ms. 3102 BAR, ff. lr-83v copie din 1793 a lui Antohi Hociung după o copie de Grigore Hudici; 242 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • ms. 3165 BAR, ff. lr-50v, copie din 1797 a lui Vasile Dînga după o copie de Grigore Hudici. Originalul german Originalul german a fost identificat de Alexandra Chiriac, care l-a prezentat în volumul Ecaterina a Il-a şi istoria Rusiei scrisă de austriacul J. M. Schweighofer şi traducerea sa din Moldova sfirşitului de secol al XVIII-lea. Johann Michael Schweighofer (1755-1812) a fost un partizan entuziast al iluminismului german din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Scrierile lui reprezintă însă o mărturie a eforturilor de reformă întreprinse de un grup de intelectuali austrieci. Schweighofer lucrează intens în perioada 1787-1788 şi la redactarea unor hebdomadare cu caracter informativ, ce aveau drept scop o dezbatere publică legată de acţiunile de politică externă ale Austriei şi o analiză amănunţită a raţiunilor care au condus la starea de fapt a Europei în acea perioadă, argumentate cu date concrete (Chiriac pp. 55-66). Lucrarea sa, intitulată Katharina die II. Eine Skizze. Nebst der Beschreibung von Taurien und der Stadt Herson, Viena, 1787, conţine 67 de pagini şi o hartă a Europei Centrale şi a Rusiei, fiind tipărit cu caractere gotice. Textul începe cu o scurtă descriere a principalelor evenimente din istoria Rusiei, de la începuturile sale şi pînă în anul 1787, apoi domnia împărătesei Ecaterina a Il-a, viaţa şi contextul socio-politic în care conducea monarhul rus. Autoarea observă că lucrarea nu s-a dorit a fi un text istoric cu caracter didactic sau informativ (aşa cum s-ar putea crede), ci este mai degrabă o scriere propagandistică prin care Iosif al II-lea încerca să cîştige de partea sa susţinători în planul său îndreptat împotriva Imperiului Otoman, dar şi împotriva Prusiei şi a altor puteri vest-europene. Textul vehicular Versiunea grecească, AiKOtTepivot fi rjxoi ioxopia ovvotltkt] tov poooixov fiaoiAeiov ăn' ăpxpC ccvzov &pxl xov napovzoc, etovq opov xai nepLypacprj vfjţ TavpLxfjc; Xepo6vr}c;, Viena, 1787, 96 de pagini, a rămas anonimă şi reprezintă probabil o comandă a lui Polyzois Lampanitziotis. Propaganda pro-rusă se manifestă prin multitudinea de scrieri (tipărituri şi manuscrise) menite a determina formarea unei imagini favorabile Imperiului Rus, nu numai prin legătura spirituală cu un popor creştin-ortodox, având forţa necesară de a elibera pe români de sub musulmani, ci şi prin ideea unui imperiu european, ancorat în realitatea curentă şi condus de acel „despot luminat", capabil să înţeleagă nevoile supuşilor şi să acţioneze în numele binelui acestora. Numeroasele scrieri ce au ca temă istoria Rusiei sau figura Ecaterinei a Il-a conturează această atitudine rusofilă Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 243 pe care intelectualii şi prelaţii vremii încercau să o impună, poate pentru a justifica avantajele unei alianţe făţişe cu Sankt Petersburgul. N. Camariano (1965, pp. 292-293) ne informează că din acelaşi an cu tipăritura de la Viena datează şi un manuscris grecesc al aceluiaşi text (ms. gr. 90 BAR). Traducerea românească Din transpunerea greacă s-a efectuat imediat traducerea moldovenească. Ariadna Camariano (1971, p. 245) afirmă: încă o dovadă că tipăriturile greceşti ajungeau uimitor de repede în Ţările Române, după tipărirea lor, este şi cazul acestei opere istorice. Tipărită în traducerea greacă în 1787, Ecaterina a Il-a... era deja în anul următor, 1788, tradusă în limba română la Mănăstirea Pîngăraţi din Neamţ. Textul românesc s-a păstrat în două copii care, după cum aflăm de pe foaia de titlu, conţin o scriere tălmăcită de pre limba nemţască pe limba grecească apia, la anul 1787 şi de pe aceasta pre limba moldovinescă cu cheltuiala iermonahului Chir Inochentie, egumen sfinţii mănăstiri Pîngăraţului, şi scrisă de logofăt loniţe Chira însuşi în numita mănăstire la anii 1788 (ms. 3102 BAR, f.lr); aceeaşi precizare figurează şi în ms. 3165 BAR. Alexandra Chiriac a realizat în 2016 primul studiu filologic, lingvistic şi ediţia textului (ms. 3102 BAR), din care vom prelua şi alte observaţii. în ms. 3102 BAR, textul tradus se încheie la fila 52v. De la 53r pînă la 91r se află mai multe informaţii din diverse surse care au legătură cu istoria Rusiei, dar sînt diferite de traducerea amintită. Aceste file conţin „scrisori bune pentru oarecare ştiinţe" (f. 53r), redactate de Ecaterina, Petru cel Mare sau de sultanul Ahmet, precum şi o copie a unui tratat de pace încheiat între Rusia şi Poarta Otomană, semnat la data de 29 decembrie 1791. De la fila 91r, se întîlneşte un mic text, probabil al lui Nicolae Costin, intitulat Războiul ce au avut Petru, împăratul Roşiei, cu turcii aice în Moldova pe Prut la Stănileşti, iar de la fila 118r este Copia pentru sfînta icoană a Maicei Precistii de la Mănăstirea Nemţului şi pentru Mitropolia Moldovii. Acest corpus de texte au în centru istoria Rusiei, figura Ecaterinei a Il-a, dar şi istoria Moldovei. La ff. 52v-53r se află următoarea notă de copist: Această istorie am scris-o de pe o cărticică ci era scrisă de un Gligori Hudeci, pisariu de la Mitropolia din Iaşi, care cărticică era c-o slovă foarte frumoasă şi împodobită. Deci fiindcă am găsit şi alte scrisori bune pentru oareşcare ştiinţe, m-am îndemnat a nu le lăsa nescrisă nici pe aceste. Acelaşi scriptor a mai copiat, în Moldova, Istoria etiopicească a lui Iliodor, ms. 2774 BAR, Cugetări de multe feliuri, ms. 5954 BAR şi ms. 3338 BAR, ms. 1198 BAR, ms. V-7 BCU Iaşi, ms. 1147 BAR, Zăbava fandasiei, ms. 433 BAR datat 1788. Numele acestui copist apare şi în trei manuscrise din Teatron politicon, mss. 5664-5666 BAR, făcute de „Grigori Hudici, pisar ot episc. Romanului" (ms. 5665 BAR, f. 90r, datat 20 septembrie 1802). La fila 122v mai este o notă a copistului, de data aceasta semnată de Antohi Hociung: Această cărtcică, cu cîte să află într-însa, am scris-o eu, Antohi Hociung, căpitan, 244 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima în vreme cînd mă aflam şăzind în casa dumisale condicariului Ştefan Zătreanu. Şi mă rog Dumneavoastră, tuturor celor ce vor ceti pe dînsa, orice greşală veţi găsi, ori în slove, ori în cuvinte, să iertaţi căci singuri dumneavoastră veţi cunoaşte că n-am fost vun om procopsit la învăţetură, sau la scrisoare. 1793, martie 25. Concluzia privind filiaţia textului din ms. 3102 BAR este că traducerea reprezintă o copie de Antohi Hociung a unei alte copii efectuate după protograful traducerii. Stema alcătuită de Chiriac (p. 124) este: Katarina die II de J.M. Schweighofer, 1787 - ALKaxepLva fi rjTOi Loropia, 1787 - protograful, probabil al lui Ioan Chira, 1788 - copie după protograf, realizată de Grigore Hudici - două copii după exemplarul scris de Grigore Hudici: 1. copie de Antohi Hociung ms. 3102 BAR din 1793; 2. copie de Vasile Dînga, ms. 3165 BAR, din 1797. Deci, consideră Chiriac, traducătorul arhetipului este logofătul Ioan Chira care a efectuat traducerea, de pe un text grecesc, care, la rîndul său, reprezintă o traducere a unui text german, în 1788; versiunea românească a fost realizată la comanda lui Inochentie, egumen al Mănăstirii Pîngăraţiului. Ms. 3165 BAR este un manuscris miscelaneu din 1797, care conţine la ff. lr-50v: Ecaterina al doile. Adunată istorie a rusăştii împărăţii di-nceputul ei pînă la anul de acum, împreună şi cel împregiur scris tavricescul, hersonicescul ostrov şi oraşul Hersona, tălmăcită de pre limba ghermănească pre apia grăire a grecilor, la anul 1787. Şi de pre aceasta pre limbă moldovenească la anul 1788. Acest exemplar nu are prefaţa textului despre Ecaterina a Il-a pe care o regăsim în ms. 3102 BAR, ci începe, la f. 2r, cu primul capitol: Pentru începire şi aşăzare a puternicii împărăţii a ruşilor, a ceii răzvrătite norociri şi afeli defeli de politiceşti a ei schimbări; f. 13r, al doilea capitol: Istoria a chesaritii imperatoriţii şi a singurei stăpînitoare a toată Roşia. Ecaterina a Doa, de la f. 25r capitolul 3: Pentru ce pricini au stăpînit Roşia Crîmul cu o fără veste alergare. Acest capitol conţine Geograficeasca scriere împregiur a Tavrii (ci întâi să nume Crîmul) şi a prevestitului oraş Hersona (întru care să face o mare adunare şi încoronare Ecaterinii a dooa ca o împărăteasă a Tavrii, iar la pagina 45v Politiceşti pricini pentru care dore Austrie sie stăpînire Crîmului. Dat fiind faptul că o serie de erori (de ani şi de numere) prezente în ms. 3102 BAR nu se regăsesc şi în ms. 3165 BAR, unde datele sînt corecte şi corespunzătoare textului german, se poate trage concluzia că ms. 3102 BAR şi ms. 3165 BAR sînt copii efectuate independent una de cealaltă de către doi scriptori distincţi. Acest lucru este susţinut şi de faptul că ms. 3165 BAR nu reproduce şi prefaţa dedicatorie către Mitropolitul Leon Gheuca, prezentă în ms. 3102 BAR. Opinia că cele două manuscrise sînt copii ale aceleiaşi versiuni originale este susţinută de corespondenţa aproape perfectă dintre cele două texte, chiar şi în ceea ce priveşte numărul de pagini şi textul de pe fiecare pagină, iar această corespondenţă devine evidentă în partea Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 245 finală a „Pricinilor politiceşti", unde ambele manuscrise elimină, respectiv adaugă, exact aceleaşi pasaje. Textul moldovenesc despre Ecaterina a Il-a şi istoria Rusiei conţine o transpu- nere fidelă a originalului austriac, ceea ce duce la concluzia că şi intermediarul grecesc a respectat textul original al lui Schweighofer. Scrierea germană se adresa unui cerc larg de cititori în scop de informare, dar şi de propagandă. Elementele de propagandă sînt împletite subtil şi aluziv în „prezentarea obiectivă" a datelor şi a faptelor, pentru ca apoi să devină evidente în secţiunea finală construită sub forma unei argumentaţii retorice. Textul românesc, după versiunea greacă, deşi păstrează aceeaşi structură, accentuează latura propagandistică încă din primele pagini. Acest lucru se poate vedea comparînd modul în care autorul, respectiv traducătorul, construiesc imaginea ţarinei Ecaterina a Il-a (Chiriac 127-128). în cele mai multe cazuri se întîlnesc referinţe la Ecaterina a Il-a în care există o serie de intervenţii prin adăugiri aduse lucrării germane, după textul-sursă grec mai ales prin reformulări. Se evidenţiază tendinţa de a sublinia imaginea de despot luminat a ţarinei, insistîndu-se asupra grandoarei şi măreţiei acestei împărătese. Aşadar traducerea românească accentuează anumite aspecte care să corespundă scopului propus. Comparînd mai departe cele două scrieri, la nivelul conţinutului, Chiriac evidenţiază însă o serie de particularităţi de traducere: omisiuni, adăugiri, refor- mulări, contrasensuri, interpolări care reprezintă explicaţii suplimentare şi sînt puse între paranteze; este posibil ca o serie de „abateri" de la textul lui Schweighofer să nu poată fi atribuite traducătorului moldovean, ci să reflecte opţiunile intermediarului grecesc. Traducătorul grec nu adaugă multe pasaje scrierii lui Schweighofer, dar o face totuşi atunci cînd simte nevoia unei explicaţii suplimentare, a unei clarificări ce ar putea ajuta cititorul să înţeleagă mai bine textul. în traducerea română scrierea comandată de Inochentie prezintă omisiuni, fie prin eliminarea unor date punctuale, fie chiar prin renunţarea la paragrafe întregi, cum ar fi amplul pasaj unde se vorbeşte despre moralitate în politica externă, dar şi despre calităţile de aliat de încredere pe care Austria le-a dovedit de-a lungul istoriei. Lucrarea lui Schweighofer se încheie cu un paragraf ce detaliază locul Austriei în geopolitica eruropeană, precum şi poziţia acesteia de negociere, făcînd previziuni asupra viitorului. încheierea românească preia textul traducătorului grec în care se află consideraţii despre relaţiile dintre marile puteri europene, sfîrşind cu o referinţă encomiastică la adresa înţelepciunii Ecaterinei a Il-a. Se poate concluziona că traducerea românească se apropie de textul lui Schweighofer, cu unele diferenţe care pot fi atribuite, în parte, textului vehicular grecesc. Analiza lingvistică a textului cuprins în ms. 3102 BAR relevă trăsături care susţin apartenenţa la graiul moldovenesc, din care consemnăm următoarele 246 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima fonetisme: aceştie 7r, atunce 5V, aşăzare lv, cielalţi 18v; agiung 3r, să agiungă 4V, îngiugat 18v; al triile 14r; ave 5T,făce 4r, izbînde 6r, 8V, poronce 6V, vre 4r. Limba veche şi populară se întrepătrunde mai ales cu o serie de neologisme de origine neogreacă, ceea ce caracterizează perioada de tranziţie pe care limba română o parcurgea în drumul său spre modernizare. La nivelul lexicului, predomină împrumuturile din limba greacă, ceea ce confirmă faptul că traducerea a fost efectuată printr-un intermediar grecesc: adiaforie 30r, 32r; a afierosi 47v; analoghie 26r; apia lr; chir V, lv; chivernisi 5r, 8V; crivăţ 9r, 30r, 38v, 40v, 41v, 45v, 51r, 51v, 52r; diadoh 7r, 10v, 12r, 13v, 21v, 36r; a diafendepsi 6V; diastimă 26v, 27r, 39r, 46r; a diortosi 2V, 33r, 33v; a embodisi 41r şi imbodisi 20r, 50v; energhisi 16v, 19r, 30r, 31v, 35r, 51r; eparhie 3r, 4V, 5r, 6V, 7r, 8r, % 24v, 25v, 27r, 29r, 31r, 32r, 32v, 33r, 33v, 34r, 34v, 35r, 35v, 36r, 37r, 38v, 39v, 41r, 43r, 46r, 47r, 50r, 52v; a epichirosi 14r, 17v, 21v, 38r; epicratie 4r, 4V, 21v, 23v, 31r; epihirisis 20r, 50v, 51v; a esterisi 18r şi isterisi 14v, evghenie 33r, 33v; exarh lv; fandazie 35v; a fantazi 49v; filonichie 14v; gherusia 18v, 19r, 21v; ipochimen 50v; ipolipsis 5r, 8V, 23v, 50r; meghestăn 19r; a metahirisi 7V, 14v, 15v, 16r, 22r, 30r, 33r, 34v, 42r; nostimadă 43v; parâdosis 39r; parimte 52r; a patirisi 15r; pedepsi 28v; pliroforie 35r; procopsi 33r, 33v; a prohorisi 47v; pronie 14v, 15v, 52v; protimie lv, 5V, 48v; a protimisi 32r, 33r, 39v, 43v, 44r, 52r; scâpos 3r, 14v, 25r, 32r, 33r, 33v, 34r, 51v; a stenohorisi 7V; stol 9V; varvâr 6V, 33v, 43v (cf. Chiriac, pp. 160-161). Sînt puţine cuvinte împrumutate din limba turcă: beiliccesc 29v; cacom 42r; gephaneaoa 29r; sarăi 35v; surgun 15r; zurbalîc 24r, care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, făceau parte din vocabularul uzual. Deşi la baza acestei traduceri stă un text redactat în limba germană, avînd în vedere că acesta a tecut printr-un intermediar grecesc, nu surprinde faptul că sînt puţine elemente lexicale de origine germană. Chiriac consemnează un singur împrumut german, adjectivul lefcesc (f. 5V) şi unele elemente referitoare la sistemul monetar şi unităţi de măsură tipice lumii germane, probabil preluate din interme- diarul grecesc. Considerînd că un aspect lingvistic important îl reprezintă transpu- nerea substantivelor proprii, Alexandra Chiriac a întocmit un glosar de nume proprii cu indicarea echivalentului german din textul lui Schweighofer. Prezentînd istoria tumultuoasă a Rusiei, autorul austriac Schweighofer face o serie de consideraţii privitoare la destinul popoarelor şi la trăsăturile lor naţionale, oferind drept exemplu Rusia. In traducerea moldovenească se păstrează fidel atît mesajul, cît şi forma acestor consideraţii. Modul în care este transpusă în limba română istoria Rusiei şi a Ecaterinei lasă să se întrevadă faptul că accentul este pus mai degrabă pe latura ideologică, propagandistă, decît pe cea informativă. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 247 Bibliografie Alexandra Chiriac, Ecaterina a Il-a şi istoria Rusiei scrisă de austriacul J. M. Schweighofer şi traducerea sa din Moldova sfirşitului de secol al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, p. 245. Paul Cemovodeanu, Preoccupation en matiere d'historiographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siecles, III, în RRH, 1971, nr. 4, pp. 707-708 (notă). Harald Heppner, Austria şi Principatele Dunărene (1774-1812). O contribuţie la politica sud-est europeană a Habsburgilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2000. N. Iorga, Cărţi şi scriitori români din veacurile XVII-XIX, în AAR, seria H, tom XXIC; Mem. secţiunii literare, Bucureşti, 1906, pp. 179-181. Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774- 1830), Editura Minerva, Bucureşti, 1982. Sophia Scherl, Die deutsche Ubersetzungskultur in der zweiten Hălfte des 18. fahrhunderts. Meta Forkel-Liebeskind und ihre Ubersetzung der Rights of Man, Frank & Timme; Verlag fur wissenschaftliche Literatur, Berlin, 2014. Brunhilde Wehinger, Hilary Brown (ed.), Ubersetzungskultur im 18. jahrhundert. Ubersetzerinnen in Deutschland, Frankreich und der Schweiz, Wehrhahn Verlag, Saarbriicken, 2008. Michaela Wolf, Vom „Kulturtransfer" zur „kulturellen Ubersetzung". Ubersetzungswissenschaft- liche Perspektiven, în Ewald Mengel, Ludwig Schnauder, Rudolf Weiss (ed.), Weltbiihne Wien. World-Stage Vienna, voi. 1, Approaches to Cultural Transfer, WVT Wissenschaft- licher Verlag Trier, Trier, 2010, pp. 219-240. Taina francmasonilor Gabriel-Louis Calabre Per au, volum publicat anonim, L'Ordre des Francs-maqons trahi et le secret des Mopses revele, Amsterdam, 1745, republicat în 1778. Versiunea românească • Taina francmasonilor, ms. 451 BAR, traducere de Gherasim, ieromonah la Mitropolia din Iaşi, copie a lui Dimitrie Sturza din 20 octombrie 1787. Originalul francez Gabriel-Louis Calabre Perau (1700-1767), cunoscut şi ca Abatele Perau deşi nu a fost niciodată sfinţit preot, s-a remarcat printr-o bogată activitate literară şi de cerce- tare, redactînd volumele 13-22 din lucrarea de referinţă Vies des hommes illustres de la France. Cea mai cunoscută operă a lui a rămas însă prezentarea masoneriei, publicată anonim la Amsterdam, pentru prima dată în 1745. Ea apare în două versiuni cu două titluri diferite dar conţinut identic: L'Ordre des Francs-maqons trahi et le secret des Mopses revele şi Les Secrets de l'ordre des Francs-maqons devoiles et mis au jour (două volume). în prefaţă autorul declară că primul titlu, cel sub care va fi republicată 248 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima lucrarea în mai multe rînduri, i-a fost impus de editor. Cît priveşte cel de-al doilea, probabil s-a decis renunţarea la el din cauza apariţiei, cu puţin timp înainte, a unei variante neautorizate a lucrării, intitulată tocmai Le Secret des Francs-Magons. Volumul se deschide cu o prefaţă „necesară", aşa cum o intitulează autorul, în care acesta justifică alegerea subiectului prin curiozitatea care l-a împins spre investi- gaţie, pentru a afla, potrivit propriei declaraţii, ceea ce majoritatea oamenilor nu cunosc. In acelaşi timp, Perau precizează faptul că s-a folosit de un membru „nedemn" al confreriei pentru a-i afla secretele şi a pătrunde în unele loji pe care le-a frecventat timp de zece ani. Astfel, lucrarea nu are alte surse, fiind rezultatul experienţei nemij- locite a autorului. < Din tabla de materii se observă că volumul este format dintr-o parte amplă, intitulată Le Secret des Francs-Magons, căreia îi urmează mai multe texte anexe. Pentru o mai buna explicare a ritualurilor masonice sînt incluse planşe, scheme, desene. La sfîrşitul volumului, deşi nu apar menţionate la cuprins, se regăsesc versuri şi cîntece ale francmasonilor. Dacă prima parte îi aparţine cu certitudine abatelui Perau, paternitatea restului lucrării este încă în discuţia cercetătorilor. Volumul a fost republicat în numeroase ediţii: 1752,1758,1761,1763,1766,1771, 1778 şi 1781. Traducerea românească Ms. 451 BAR are 182 de file şi cuprinde traducerea efectuată de ieromonahul Gherasim de la Mitropolia Iaşi a lucrării abatelui Perau, copiată de Dimitrie Sturza, viitorul mare logofăt, care semnează la sfîrşitul lucrării „Dim. Stur." (f. 176r). Lucrarea conţine două foi de titlu: prima îi aparţine lui Gherasim, iar cea de a doua reproduce în româneşte foaia de titlu a originalului (inclusiv prin copierea desenului acesteia). Titlul românesc al lucrării şi alte precizări se regăsesc la f. 4r: Taina francmasonilor, care acum întâi s-au tălmăcit de pe limba franţozască pe limba moldovenească de chir Gherasim, arhidiacon a Svintei Mitropolii, cu toată cheltuiala dumisali Iordachi Darie biv vel pah[arnic], în zilile pre înălţatului domn mărie sa Alexandru Ioan Ipsilant voievod, la velet 1787, oct. 20. Titlul după care s-a realizat traducerea este indicat pe a doua foaie de titlu: Rînduiala francmasonilor vădită şi taina mopsilor descoperită, Amsterdam, 1778 (f. 6r). Manuscrisul a fost donat Academiei Române de Dimitrie A. Sturdza, nepotul autorului copiei, în anul 1885. N.A. Ursu a studiat manuscrisul şi a reprodus prefaţa lui Gherasim, intitulată Protmion şi înştiinţare a tălmăcitoriului cătră cinstitul cetitori, pe care o cităm în continuare: Nimica este nou supt ceri, zice oareşicare filosof vechi, şi întru adevăr, de va cerceta cineva cu amăruntul, adevărul va afla că grăieşte. Numai omul, fiindu-i minte hotărîtă şi petrecire scurtă, nu-i este cu putinţă a pătrunde toate, cu toate că perierghie, ce o aduci cu sine născîndu-să, îl sileşti neîncetat a cerceta, a afla şi a pătrundi prin toate. însă tot Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 249 aceea ce el n-au ştiut şi i s-au descoperit, lucru nou pentru dînsul poate a să numi, cu toată zisa acelui filosof. Fireasca perierghie ce au avut şi văditoriul aceştii taine silindu-mă şi pre mini, şi îndemnîndu-mă şi împlinire poftii a unui cinstit obraz (care va fi numit de cătră prescriitoriul cărţii), am priimit a mulţămi perierghie dumisali, tălmăcind această carte în limba noastră, cu toate că materie ei este întru pre rău prepus al obştiei şi poate a-mi pricinui multă defăimare. însă cunoscînd că ea este pre departe de adevăr, am tălmăcit-o, ca toţi cei ce vor ceti să cunoască greşita socoteală ce au de această tagmă. Ierei Gherasim. (3r-3v). Gherasim mărturiseşte aşadar că a realizat traducerea pentru a satisface curiozitatea unui „cinstit obraz", probabil mitropolitul Leon Gheuca, dar pe deplin conştient de faptul că era un subiect sensibil, chiar condamnabil. Se remarcă însă ambiguitatea ultimei fraze în care Gherasim afirmă că lucrarea este departe de adevăr, dar, în acelaşi timp, că va permite cunoaşterea obiceiurilor „greşite" ale francmasonilor. Gherasim traduce întreaga lucrare, inclusiv cîntările de la sfîrşitul volumului. în cazul acestora însă, monahul face o selecţie a strofelor pe care le transpune în limba română. Deşi păstrează scrierea sub formă versificată, nu încearcă să redea elemente de rimă sau ritm. Traducerea se încheie cu cinci însemnări privitoare la loji. Acestea reprezintă transpunerea în limba română a legendelor unor planşe existente în lucrarea originală: planşele I, IV (p. 92), II, V (p. 160) şi VIII (p. 187). Celelalte planşe din lucrare conţin tablouri, portative şi un desen care explică cifrul scrierii francmasonilor. Bibliografie Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în RITL XVII, 1973, nr. 2, pp. 274-278. Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, pp. 143-144. P. Cernovodeanu, Preoccupations en matiere d'histoire universelle dans l'historiographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siecles (III), în RRH X, 1971, nr. 4, pp. 721-722. Alexandru Duţu, Alte contribuţii documentare la tratatul de istoria literaturii române, în „Steaua", XVII, 1966, nr. 6, pp. 117-125. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, EPL, Bucureşti, 1968, pp. 228-234, 240-244. Nicos Gaidagis, Catalogul cărţilor greceşti de la Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu" - Iaşi, voi. II (secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1975, p. 282. N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori în Moldova secolului al XVIII-lea, în AAR. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul VIII, 1928, pp. 301-304. N. Iorga, Primele cărţi franceze traduse în româneşte: Istoria lui Carol al Xll-lea de Voltaire, în „Cercetări literare", 1,1934, p. 105. N.A. Ursu, Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la Mitropolia din Iaşi în Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 1997. 250 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima * * * Halema, scoasă după turcie pă rumânie, ms. 1362 BAR, ff. 2r-78v, copie din 1787 a unei traduceri din 1786; traducere muntenească a unui original necunoscut (v. 17 7 8, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * [Teatron politicon], ms. 1569 BAR, copie din 6 septembrie 1787 a logofeţelului Nitul de la Rîmnic (text integral); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, Qeazpov IloAiTLKdv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). * * * Teatron politicon, adică Privelişte politicească, ms. 2770 BAR, copie din 1787 a lui Ianachi Rugină/Răduţ (cuprinde capitolele 1-10); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, Qeazpov rioAiTUcdv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). ante 1788 Zăbava Fandasiei, ms. 1793 BAR, nedatat, ante 1788, autograf al lui Constantin Vîrnav; traducere de Toma Dimitriu, zece cărţi, şi Constantin Vîrnav, ultimele două cărţi ale părţii întîi a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali (două părţi, Veneţia, 1633), după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, natyvia zfjg (pavzaoiag, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). 1788 A toată lumea călătorie, ms. 3772 BAR, din 1788, autograf al traducătorului (tomul IV); traducere de Mihai Cantacuzino a scrierii lui Joseph de La Porte (Joseph Delaporte), Le Voyageur franşois, Paris, 1762-1779, tomurile 1-26, după versiunea rusă de Iakov Ivanovici Bulgakov cu titlul BceMupuozo nymemecmeeHHUKa, Sankt Petersburg, 1778-1794, republicată în alte două ediţii (v. 1785, Călătorul francez). * * * Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru, monarhul ruşilor, şi vitejiele lor în ms. miscel. 3161 BAR, ff. lr-186r, copie din 20 aprilie 1788 a lui Zanfir Marco; traducere de Radu Duma a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bloc, Plezpov tov MeyâAov, AvzoKpâzopot; Povooiag, nâzpoQ narpidoţ, Veneţia, 1737 v. 1749, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 251 Viaţa ţarului Petru cel Mare. 3. Versiunea de la Braşov a lui Radu Duma / Rodion Popovici). * * * începerea istoriei războiului de la cetatea Beciului, în ms. 3161 BAR, ff. 216r - 279v, copie din 1788, de la Braşov. In colontitlu: Istoria Beciului; traducere anonimă a scrierii lui Giovanni Battista Magnavini, Ragguaglio historico della guerra tra l'armi Cesaree e Ottomane dai principio della ribellione degl'Ungari sino l'anno corrente 1683, e principalmente dell'Assedio di Vienna, e sua liberazione..., Veneţia, 1683 (v. 1754, Istoria asediului Vienei din 1683). * * * [Zăbava Fandasiei] ms. 433 BAR, din 12 decembrie 1788, copie de Grigore Hudici de la Mitropolia Iaşi; traducere de Constantin Vîrnav a părţii a doua a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali (două părţi, Veneţia, 1633), după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, PlaiyvLa zfjg cpavTaoiaţ, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). 1789 Imberie şi Margarona Ipnkpioc, Kcu Mapyapcova, roman popular grecesc, Veneţia 1553, republicat. Versiunea românească Traducere cu autor necunoscut, s-a păstrat într-un manuscris miscelaneu: • Istoria lui Imberie, fecior împăratului al Provenţii, în ms. 1817 BAR, ff. 132r-144v, copie din 1789 a lui Ioniţă Şoimescu. Originalul grec Imberie şi Margarona se încadrează în tradiţia grecească a romanului popular inspirat din literatura cavalerescă occidentală. Ca şi celelalte opere de aceeaşi factură, este scris în versuri politice şi preia în mare parte subiectul unui cunoscut roman francez, Histoire du vaillant chevalier Pierre, fils du comte de Provence et de la belle Maguellonne, fille du roi de Naple. Cercetările recente arată că autorul grec, necunoscut, nu a folosit una din variantele franceze ale epopeei, ci s-a bazat pe o versiune italiană a acesteia, Storia di Pietro di Provenza e della bella Maghelona, care circula încă de la sfîrşitul secolului al XlII-lea (Lendari). Diferenţele dintre romanul grec şi sursa principală sînt relevate de N. Cartojan, care observă că textul grecesc prezintă o adaptare a concepţiilor şi a psihologiei personajelor la mediul caracteristic lumii greceşti (p. 419). Subiectul romanului, 252 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima frecvent în literatura cavalerescă medievală, dominată de sentimentul de amour courtois, se referă la peripeţiile prin care trec doi îndrăgostiţi despărţiţi de întîmplări dramatice şi care se regăsesc în cele din urmă. Redacţia greacă s-a păstrat în mai multe manuscrise şi în unsprezece ediţii publicate la Veneţia în 1553, 1562, 1600, 1624, 1638, 1644, 1646, 1666, 1770, 1779 şi 1806. Cele mai apropiate în timp de traducerea românească (Veneţia, 1770 şi 1779) poartă titlul Ioxopia iov îpnepiov vLov tov fiacnAecov rrjg upefievoaţ şi sînt astăzi rarităţi bibliografice, existînd în Europa imul, respectiv două exemplare (Yiavis, pp. 340-341). Traducerea românească N. Cartojan a descoperit manuscrisul de la BAR al cărui conţinut l-a studiat; a descris încadrarea şi originea textului românesc în literatura europeană, a expus subiectul romanului francez şi diferenţele textologice şi conceptuale ale poemei greceşti; în legătură cu traducerea din ms. 1817 BAR constată că traducerea românească, care localizează acţiunea în Moreea, urmează de aproape textul grecesc pe care îl prescurtează şi-l parafrazează (p. 423). Versiunea în limba română s-a păstrat într-o copie efectuată de Nicolae logofătul care mai tîrziu va iscăli alte manuscrise copiate de el cu numele Ioniţă Şoimescu. Acesta nu dă nici o informaţie în legătură cu numele traducătorului; el precizează, într-o notă de la f. 144v, doar limba în care a fost scris originalul şi data copierii: Aceasta este scoasă rumâneşte după elinică, care şi eu am scris-o de la cel ce au scos aceasta, Nicolae logofăt, leat 1789, septemvrie 15. Din această însemnare se desprinde concluzia că logofătul Nicolae va fi avut în faţă protograful versiunii româneşti de la cel care a făcut traducerea, verbul a scoate din notă însemnînd „a traduce". Din analiza trăsăturilor lingvistice ale textului din ms. 1817 BAR, se poate aprecia că traducerea s-a făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în jurul anului 1780, de către un muntean. Trăsături specifice graiurilor sudice Fonetică - epenteza lui i: mîinile 134r, 140r; - păstrarea lui o aton în cocoană 135v, 136r, 136v, 144r, cocon 132v, 136v; - trecerea lui r la l: tutulor 138v; - trecerea lui h la c: să tăcnească 143r; - d dur: dăparte 141v, dăspărţi 139v, dăstul 132r; - g > j: ajutor 135r, jos 139r, 140r, 142v. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 253 Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: părinţi ai bărbată-său 140r, casele cele de streini ale Margaronii 141v; - prezent indicativ, persoana a treia plural este identică cu persoana a treia singular: unde-ţi este părinţii 142r; - utilizarea frecventă a perfectului simplu: biruii 124v; făcui 142r, răsturnai 142v, nu-ifu 137V, nu vru 140r, detără 136v,fură 136r, plînseră 135v, ţinură 138r; - adverbul acolea 139r. Lexic - curte 144r, ginere „mire" 142r, sg. livede 139r. Trăsăturile lingvistice caracteristice vechii limbi literare şi limbii populare Fonetică - î păstrat: întră 133r, 134r, 135v, 142v; - e păstrat: neşte 134v, 140r, a nemeri 136v; - hiatul i-i se păstrează: priimi 134r, 136r; - h etimologic păstrat: pohti 136r, 138r. Morfologie - u devine articol în urma dispariţiei articolului enclitic -l: înfricoşata împărat 136v, ajunse şi mitropolitu 138r; - vocativul masculin terminat în -ule: streinule 142r, împărate cerescule 137v, craiule vestite 136r; - substantive care denumesc grade de rudenie articulate urmate de un adj. posesiv, ataşat la substantiv: bărbat-său 140r, fiu-său 133v, mumă-sa 142v, socrâ- său 138v, tată-mieu 143r; - la superlativ, adverbul foarte este pus după adjectiv: frumoasă foarte 140r; - identitatea formelor la persoanele a treia singular şi plural la imperfectul indicativ: mă durea coastele 142v, toţi să mira 136v; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: vreme au trecut 133r, s-au întîmplat 135v, ce au avut 144r; - forme de viitor: vrei să te duci 135r, vrei să te măriţi 136r, oi să beau 134v, o să mă duc 138r, o să aib 134v. Lexic - blagoslovi 138r, 143v, cerni 143r, certa 134r, ciupi 139v, colivă 140v, găitan 139v, 140r, grajd 140r, isprăvi 144r, milosîrd 132r, muiere 133r, 138r, 143r, parastas 140v, 141r, pedeapsă „chin" 139r, proslăvi 143v, purcede 138v, 142v, sălaş 137V, spinteca 143v, spovedui 138v, tîngui 139r, vîrtos 132r. Inovaţii Fonetică - a > e: rezămare 138v, rezima 139r; - ă final devine e: către 137r, 140r, 141v; - ă > o: noroc 134v; - ă>u: mulţumi 141r; - î>u: umblu 143r; - e > i: nimic 133v; - e neaccentuat devine i: biserică 139v, 144r; - e (i) sincopat: dreaptă 138v; - g > j: ajutor 135r, jos 139r, 140r, 142v. Morfologie - genitiv-dativul numelor proprii masculine format cu articolul proclitic lui: lui Aristotel 132v, lui Omir 132v, lui Evripid 132v; - genitiv-dativul substantivelor feminine terminate în -că este -ii: maicii 134r; - superlativul format cu adverbul foarte pus înaintea adjectivului: foarte frumoase 141r. Lexic - împrumuturi din neogreacă: chiparos 139r, didascăl 134v, elinică 144v, engolfiu 132v, 135v, 139v, pliroforisi 140v, politie 136v, 138r, 144r, scopos 133r, 134r, mărgăritar 135v, 137r, tipsie 140r. - numărul neologismelor romanice utilizate în acest text este mic, traducătorul preferind termeni existenţi în vechea limbă literară sau creînd derivate: crăiuleasă 143r, despietrit 138r, îmboltire 134v. Sintaxa - nu se observă influenţa originalului grec, ci se constată multe trăsături specifice oralităţii. Dintre acestea consemnăm: zăcea foarte ostenit, ca vai de el 143r; împărate cerescule, mă rog 137V; să îmbrăcă şi, Doamne miluieşte-ne, striga 138r, inima mea mi-au scos-o 143r. Traducătorul muntean al romanului Imberie şi Margarona este, aşa cum reiese din text, un cărturar modest, cunoscător doar al limbii greceşti, ceea ce face ca aportul lucrării lui la modernizarea limbii literare, mai ales sub aspect lexical, să fie minim. Rămîne importantă pătrunderea în lucrare a aspectului vorbit al limbii, care va contribui la distanţarea de tiparele textelor religioase, la simplificarea frazei. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 255 Bibliografie N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, voi. II, pp. 412-425. Cărţile populare în literatura românească, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia, Dan Simonescu, EPL, Bucureşti, 1963, voi. II, pp. 9-24; textul traducerii româneşti din ms. 1817 BAR a fost reprodus în întregime. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 49-52. Tina Lendari, Romances, în Greece - Books and Writers, National Book Center of Greece, Ministry of Culture, Atena, 2001, p. 22 Kostas Yiavis, Finding Imberios and Margarona: an Inventory ofExtant Editions în „Ellinika", 56, 2006, pp. 321-345. Ismin şi Ismenia Eustathios (Eumathios) Makremvolitis, Tă xad' YopLvrp/ xal TofuvLav, sec. XII, publicat în ediţie bilingvă greco-latină, îngrijită de Gilbert Gaulmin care este şi autorul versiunii latine, De Ismeniae et Ismenes amoribus, Paris, 1618, prelucrat în franceză de Pierre-Franţois Godard de Beauchamps cu titlul Les Amours d'Ismene et d'Ismenias, Paris şi Amsterdam, 1729, republicat. Versiunea românească Traducere din limba franceză de Alecu Beldiman, s-a păstrat în copii manuscrise: • Amoriul şi întîmplările lui Isminie şi a Isminiii, ms. 11-69 BCU Iaşi, copie din 24 iunie 1789 a pitarului Grigoraş; • [Întîmplările lui Isminii şi a Ismeniei], ms. 4807 BNaR, copie din 1794; • Întîmplările lui Isminii şi a Ismeniei, în ms. 4246 BAR, ff. 79r-136r, copie din 22 noiembrie 1799. Originalul grecesc Identitatea autorului grec rămîne dificil de precizat. în secolul al XH-lea trăieşte şi activează în Imperiul Bizantin Eumathios (Eustathios) Makremvolitis, secretar imperial pe la 1130-1135, autorul romanului în proză, în 11 cărţi. în aceeaşi perioadă, Eustathios din Salonic (c. 1110-1198), profesor de retorică la Constantinopol, arhiepiscop de Salonic din 1178, scrie mai multe lucrări, dintre care comentarii ale operelor lui Homer şi Pindar. Cei doi au fost consideraţi uneori ca fiind una şi aceeaşi persoană. în roman este vorba despre tinerii Ismin şi Ismenia care se îndrăgostesc la prima vedere şi îşi jură credinţă eternă. Aflarea veştii că tatăl Ismeniei intenţiona să o mărite cu altcineva îi determină pe tineri să fugă pe mare. Pentru a salva corabia surprinsă de furtună, căpitanul hotărăşte să o sacrifice pe Ismenia zeului Poseidon şi 256 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima o aruncă în mare, de unde este salvată de un delfin. Ajunsă într-un oraş grecesc, tînăra este vîndută ca sclavă. La rîndul său, Ismin este luat prizonier de piraţi, apoi de nişte soldaţi greci, care îl transformă în sclav. Urmîndu-şi stăpînul, Ismin ajunge în casa unde se afla Ismenia, iar stăpîna acesteia se îndrăgosteşte de el. Găsiţi de părinţi, Ismin şi Ismenia se căsătoresc. Romanul subliniază capacitatea cuplului perfect, sugerat şi de identitatea numelor celor doi, de a rezista vicisitudinilor şi tentaţiilor pentru a-şi putea în cele din urmă împlini dragostea. Textul vehicular Romanul bizantin a fost tradus în limba italiană de Lelio Carani, Gli amori d'îsmenio, Florenţa, 1550, şi din italiană în franceză de Jean de Louveau d'Orleans, Les Amours d'Ismenius, Lyon, 1559 şi de Jerome d'Avost, Les Amours d'Ismenias et de la chaste Ismenie, nobles de Grece, Paris, 1582. După apariţia în 1618 a ediţiei bilingve latină - greacă a lui Gilbert Gaulmin, în Franţa apar traduceri ale acesteia, precum cea a lui Guillaume Colletet, Les Aventures amoureuses d'Ismene et d'Ismenie. Histoire grecque, Paris, 1625. în secolul al XVIII-lea este de mare succes varianta lui Pierre-Frangois Godard de Beauchamps (1689-1761), dramaturg şi romancier apreciat în epoca sa. Acesta realizează o prelucrare a textului original, Les Amours d'Ismene et d'Ismenias, publicată la Paris şi la Amsterdam în 1729 şi reluată în 1743. Ulterior va apărea în mai multe ediţii la Paris, 1756,1776,1783 şi Geneva, 1782. A In prefaţa lucrării, Beauchamps menţionează că nu este vorba de o traducere propriu-zisă, ci de o adaptare a textului original, care urmăreşte satisfacerea exigenţelor şi mentalităţilor contemporanilor săi. Traducerea românească Traducerea românească a fost semnalată de D. Popovici (p. 129), ms. 4246 BAR, cercetătorul indicînd originalul grecesc şi intermediarul francez al lui Beauchamps, fără a avea însă posibilitatea comparării cu originalul grecesc sau cu traducerea franceză. Mircea Anghelescu semnalează o copie mai veche a acestei traduceri, ms. 4807 BNaR, din anul 1794, şi demonstrează că, deşi conţine numeroase grecisme, traducerea românească s-a făcut totuşi din limba franceză, după versiunea lui Beauchamps indicată de D. Popovici. Cercetătorul atribuie lui Ioan Cantacuzino traducerea şi consideră copia aflată în ms. 4246 BAR chiar autografă, deşi grafia ei nu are nimic comun cu scrisul cărturarului muntean (ms. autograf 1550 BAR), fără a aduce vreun argument că această traducere anonimă este (sau poate fi) opera lui Ioan Cantacuzino. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 257 N.A. Ursu (p. 254) identifică şi o altă copie a acestei traduceri, ms. 11-69 BCU Iaşi, copie din 1789, deci anterioară celor cunoscute pînă atunci. Acest manuscris are la sfîrşit următoarea însemnare a copistului: De bini voitori a iubitului cetitori, eu iubitoriul de ostineli am scris această carte, la anul 1789, iuni 24. Grigoraş pitar. Nicăieri în textul scris de pitarul Grigoraş în anul 1789 nu este menţionat numele traducătorului. Analizînd particularităţile lingvistice ale textului, N.A. Ursu subliniază că această traducere a fost făcută fără îndoială de un moldovean şi o atribuie lui Alecu Beldiman, atribuire demonstrată printr-un riguros studiu de lingvistică contrastivă. Bibliografie Mircea Anghelescu, Ismin şi Isminia. Date noi despre traducerile româneşti din literatura universală de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971, pp. 102-107. D. Popovici, La litterature roumaine â l'epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 129. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în LR XXXV, 1986, nr. 2, pp. 116-126, reluare în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 253-254. * * * Ducere de mînă sau Povăţuire cătră aritmetică, sau socoteală pentru treaba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor ce se învaţă în şcoalele cele mici, Sibiu, 1789; traducere de Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, a scrierii lui Johann Ignaz von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777(v. 1777, Aritmetica pentru şcoli). * * * Erotocrit, în ms. 1319 BAR, ff. 27r-249v, copie din 1789 din Ţara Românească; traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Comaro, EpoxoKpixoc,, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). 1791 [Istorie lui Târlo], ms. V-4 BCU Iaşi, copie din 1791; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Christoph Heinrich Korn, Die Auslander in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, Ulm, 1770, după versiunea franceză de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm, 1770 (v. 17 8 6, Istoria lui Târlo). 1792 Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea Voltaire, Histoire de Charles XII, Rouen, 1731, Londra 1731, republicată de nenumărate ori cu diverse intervenţii ale autorului. Versiunea românească Traducere de ieromonahul Gherasim de la Iaşi, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: • Istorie craiului Sfeziei Carol 12, ms. IV-5 BCU Iaşi din 1792, autograful traducă- torului; • Istoria craiului Sfeziei Carol al 12-le, ms. 4619 BAR, copie din 1805 a diacului Lazăr Ştefan de la Cotul Morii, lîngă Iaşi (după un manuscris din 1799, după cum se precizează pe foaia de titlu); • Istoria craiului Sfeziei Carol al 12-le, ms. 81 (numărul de inventar) din biblioteca Mănăstirii Putna, copie din 1821 a lui Andronachi Popovici de la Mănăstirea Slatina (după un manuscris din 1799, după cum se precizează pe foaia de titlu). Originalul francez Voltaire (1694-1778), pseudonim al lui Frangois-Marie Arouet, a avut o viaţă zbuciumată, marcată de succese dar şi de persecuţii politice. A abordat aproape toate genurile literare, de la epigramă la tragedie, de la poezie la povestirea filosofică. S-a preocupat şi de filosofie, religie şi istorie. în domeniul istoriei, Voltaire a dat la iveală lucrări remarcabile, astfel că opera sa în care a prezentat epoca Regelui Soare este considerată prima lucrare istorică modernă. Cronologic, Istoria lui Carol al Xll-lea este şi cea dintîi scriere cu caracter istoric realizată de Voltaire. Publicată într-o primă ediţie în 1731, lucrarea a fost revizuită de mai multe ori de autor, apărînd în forma definitivă abia în 1768. Intransigenţa lui Voltaire faţă de operele proprii îl determină să opereze mai multe modificări ale textului imediat după apariţia acestuia. Astfel, începînd cu ediţia a cincea, Rouen, 1733, sînt incluse şi comentariile lui Aubry de La Mottraye, urmate de răspunsul lui Voltaire. O revizie substanţială se observă în ediţia a noua, Rouen, 1738, urmată de o alta pentru ediţia Amsterdam, 1740. O altă revizie se remarcă în textul publicat în ediţia colectivă a operelor lui Voltaire din 1752. Ultima revizie a autorului este cea din ediţia publicată la Geneva în 1768. După moartea lui Voltaire, istoria continuă să fie publicată, de mai mulţi editori şi cu o frecvenţă aproape anuală, pînă dincolo de pragul secolului al XlX-lea. Problemele cu cenzura Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 259 franceză înregistrate încă de la prima ediţie a determinat falsificarea foii de titlu, ceea ce face dificilă stabilirea exactă a versiunilor. Interesul pentru subiect i-a fost provocat de întîlnirea la Londra cu un fost apropiat al regelui suedez, baronul de Fabrice, care i-a povestit unele fapte de arme ale belicosului suveran. Voltaire s-a documentat (fără a-şi indica însă sursele) şi a realizat o lucrare interesantă, captivantă din punct de vedere literar, în care se simte atracţia autorului pentru personalitatea fascinantă a regelui Carol al XH-lea. Datele istorice menţionate sînt în general corecte, dar există şi multe omisiuni; în acelaşi timp, se remarcă prezentarea subiectivă a întîmplărilor şi reflecţiile filosofice asupra evenimentelor narate. In textul revizuit în 1739 sînt incluse adaosuri privitoare la reformele ţarului Petru cel Mare, în timp ce reviziile succesive conţin relatări ale unor personalităţi care au avut relaţii directe cu regele Carol al XlI-lea, precum Gustavus Adlerfeld, Joran Nordberg, Johann Matthias von der Schulenburg, Stanislaw Poniatowski. Alcătuită din opt părţi, lucrarea se deschide cu un Discurs în care autorul îşi justifică viziunea asupra materialului pe care îl prezintă. Fiecare parte este precedată de un Argument care îi rezumă în cîteva rînduri conţinutul. Traducerea românească Traducerea românească, intitulată Istorie craiului Sfeziei Carol 12, realizată de ieromonahul Gherasim de la Iaşi, s-a păstrat în trei manuscrise, dintre care ms. IV-5 BCU Iaşi din 1792 este autograful traducătorului, după cum a arătat N.A. Ursu. Versiunea după care s-a realizat traducerea este dificil de stabilit din cauza numărului foarte mare de ediţii ale lucrării lui Voltaire. In urma unei analize comparative, Olga Cosco a considerat că traducerea se va fi realizat după prima ediţie a autorului francez, cea din 1731, şi exclude ferm posibilitatea utilizării unei ediţii ulterioare anului 1751. Avînd în vedere că în primii zece ani de la apariţie lucrarea ajunsese la ediţia a unsprezecea, că apăreau concomitent variante diferite în Franţa, la Londra sau Amsterdam, că unele foi de titlu erau falsificate pentru a se evita cenzura, identificarea exactă a versiunii folosite este dificilă, necesitînd consultarea unui număr mult mai mare de tipărituri decît cele consultate de Olga Cosco, în paralel cu transcrierea întregului text al lui Gherasim. Pe foaia de titlu a ms. IV-5 BCU Iaşi sînt notate următoarele: Istorie craiului Sfeziei Carol 12, acum întăi tălmăcită după al nostru dialect, prin silinţa şi osteneala smeritului Gherasim, arhimandrit Mitropoliei laşului. Despărţită în opt cărţi, 1792. Aproximativ aceleaşi informaţii se regăsesc şi în ms. 4619 BAR şi în ms. 81 de la Putna, din foile de titlu rezultînd că ambele sînt copii tîrzii ale unei copii intermediare, astăzi pierdute, realizate în 1799: Istoria craiului Sfeziei Carol al 12-le, 260 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima tălmăcită pe limba moldovenească de Sfinţie Sa chir Gherasim, Arhimandritul Mitropoliei laşului. Despărţită în 8 cărţi, 1799 săptemvrie. Pentru comentarii şi exemple vom folosi ms. IV-5 BCU Iaşi. Textul reprezintă traducerea integrală a celor opt cărţi ale lui Voltaire, în 242 de file. Traducerea se caracterizează printr-o relativă fidelitate faţă de original, o bună înţelegere a textului francez şi intenţia de a-1 reda cît mai explicit în limba română, pe cît permitea nivelul limbii literare de atunci. Particularităţile lingvistice ale traducerii lui Gherasim sînt specifice graiurilor nordice, confirmînd originea monahului de undeva din nordul Moldovei. Interesantă este şi folosirea neologismelor de către traducător. Exemplele de mai jos sînt preluate din articolul Voltaire, „Histoire de Charles XII" şi traducerea românească a arhimandritului Gherasim de la Iaşi de Magda Jeanrenaud, Eugenia Dima, Gabriela E. Dima. Textul românesc conţine un mare număr de împrumuturi din neogreacă, unele cu o circulaţie redusă în epocă. Aşa cum se poate constata din analiza comparată a traducerilor lui Gherasim, ele sînt specifice limbii acestuia, fără a fi justificate de consultarea unei eventuale traduceri greceşti: adiaforie „indiferenţă, nepăsare" 241r, afanisit „enervat" 9r, arhiatros „medic" 224r, catadexi „a binevoi, a găsi de cuviinţă" 15v şi catadixi 52r, caterisi „a demite, a destitui" 4V, chendron = centru 19v, colachie „linguşire" 232r, crasis „constituţie" 7V, 205v, diadohie „moştenire" 205v, diafendepsi „a apăra" 23v, 25r, 27r, 39v, diastimă „spaţiu; fragment" 3V, 16r, 28v, 221v, disidemonii „superstiţii" 17r, 19v, eglendisi „a se distra" 50v, 129v, engomii „laude" 48r, epistimi „ştiinţe" 6V, evghenie „nobleţe" 201r, evghenis „nobil" 36v, 40r, 41r, pl. evghenişi 226r, filotimie „vanitate, generozitate" 21v, filonichie „discuţie aprinsă, ceartă, dispută" 17v, 60r, 155v, ghimnasi „a exersa" 228r, haractir 55r, heretisi „a saluta" 51r, 208v, hirografes „manuscrise" 7V, ipochimen s. n. „exemplar" 48r, ipolipsis „reputaţie" llv, 37v, 227r, meremetisi „a repara; a aranja" 43r, metaherisi „a obişnui, a folosi" 4V şi metahirisi 29v, peripiisis „grijă" 33r, perilipsis „conţinut" 35v, 66v, peristasis „împrejurare" 83v, 112v, poliorchie „asediu" 22r, 27V, 29v, 43r, 212r, 213v, 214r, 222v, poliorchisi „a asedia" 23r, 28v, 37v, 211r, proestos „călugăr; staroste" 46v, prohorisi „a prospera" 8r, proorizmos „destin" 34r, 60r, 241r, protimie „silinţă, rîvnă" 41v, protimisi „a se sili, a se strădui" 232r, scopos = scop 7r, 48r, 52v, 58r, 64v, 200v, pl. scoposuri 221v, 223v, 227r, shimă „gest, grimasă" 93v, simfonisi „a conspira" 25r, simpatriot „compatriot" 146r, sinanastrofi „tovărăşie, anturaj" 85r, 190r, 241r, sinanastrofisi „a întovărăşi" 6r, singurifsi „a asigura" 21v, singurefsite 10r, sinhisi = a se sinchisi 201v, staherisit „potrivit" 15r, stratighii = strategii 203v, tiranisi 3r, viţe-amiral 208v, vivliotiche 19v, 230r. A împrumuturile din limba turcă se explică prin condiţiile politice ale Ţărilor Române de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, remarcîndu-se în special termeni din Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 261 domeniul militar şi administrativ: boaz = bogaz „gură de rîu" 30, caic „luntre uşoară şi îngustă" 219v, caimacam „locţiitor al unui demnitar" 41v, calabalîc „bagaj; tumult" 146r, 219v, căftan 41v, cirac „om de încredere" 41r, eglengele „petreceri" 10v, 21r, hindichi „întăritură, tranşee" 43r, 215v, iuruş „năvală, atac" 212v, 216v, 219r şi iruş 56v, madem „mină; minereu" 28r, 223v şi madim 5r, marangoz „dulgher pentru nave" 207v, meterez „întăritură" 24r, 32r, 43r, nazar „favoare" llv, şăici „ambarcaţiuni" 215r, tacîmuri „hamaşament" 44r, taraf „echipă" 41r, 44v, 45v, 53r, 64r, 205v, 206v, 224r, 227r, taxid „bir" 220v, tembelicul „tembelism" 40r, zăiefet „chef, petrecere" 32r, zefcuri „distracţie" 36r, derivate de la zurba „revoltă; scandal, neînţelegere"; zurbălui 54v, zurbăluire 47v, zurbăluit 53r, 220v. Aşa cum era de aşteptat, se regăsesc numeroase neologisme latino-romanice, unele prezentînd o acomodare specifică limbii vechi: adghiotant 213r, administrator 196v, 197r, administraţie 143r, 145r, 199r, 226v, afront 33r, 163r, 232r, alianţi 23r, 44v, alianţie 230v, 231v, aliat 23r, 27r, 223r, amiral 208r, anteţesor 47r, arhitectonie 19v, arteleria 29v, 32r, asignaţilor 233v, ateist 234v, baioneturi 31r, baron 225v, 229r, batalion 117r, 213r, pl. batalioane 39v, bătălie 32r, 208v, 216v, canal 20r, 28r, cardinal 57v, 231r, cardinalat 47r, cavaler 15r, 44r, 227r, cavalerie 25r, 30r, 43v, a comanda 28v, companie 104v, să complimentească 125r, complimenturi 230r, confederaţi 224v, confederaţii 42r, contract 40v, 206v, contramiral 208v, conzulii 4r, corispondenţii 224v, corpuri 43v, credet = credit „încredere" llr, curioase 214r, 230r, curiosului 34r, cursari 226r, curtezani 206r, delicată 50r, departament 9r, deputat 225v, deputaţi 3V, 25v, 41r, 41v, 57r, despotizmul 12r, duxul „ducele" 13r, 13v, 21v, elector 13r, 14r, electorat 54r, energhie 178r, escadre 22r, exerţiţii 7V, llr, extraordinar 19r, famelie 6r, fabrică li'', 23r, 77r, favorit 221v, flote 207v, franţuz 18r, galantom 14v, galantomie 25v, galion 156v, harmonie 36r, idee 56v, 222r, instrumenturi 23v, interes 224v, pl. interesuri 42r 45r, 53r, 207v, 228v, 231v, italian 65r, luterană 5V, luteranizmul 64v, madama 47r, maiorul 24v, manefest 53r, marchez 229r, mareşal 37V, 60v, milioane 37r, ministeriei 226r, ministru 5V, 9V, 12v, 50r, 65r, pl. miniştrii 24v, natură „fel, origine" llv, 106v, 206r, nunţiul (papal) 53v, 139r, ofiţerii 24v, 28v, patentă 85v, palat 210v, palatin 41v, 46v, 51r, 53v, 56r, pl. palatini 41r, 49v, 65v, palatinat 41v, 46r, parlament 46v, 206r, partizani 5r, 46v, 54v, 226v, patriei 64r, pălăria 52v, pedagog 7V, persona 7V, 41v, 47r, 50v, 217r, pl. persoane 219v, piraţi (tâlhari de mare sau cursari) 225v, plenipotent 224r, 232v, politic „politician" 76v, 130v, 240r, politică 5V, 36v, pombă 52r, pl. pombe „pompe" 36r, 44r, potentat 139v, 21 lv, a prezidi = prezida 41v, primat 4r, 41v, 46v, 51v, prinţesa 231v, prinţesii 210v, prinţip(ului) 12r, 14v, pl. prinţipi 46v, 224v, priveleghe 231r, priveleghiu 12r, 15r, 41r, pl. priveleghiuri 41v, a priveleghea 22r, proghect 206r, 222r, 224v, proghecturile 222r, protecsie 9V, 106r, 128v, 156v, 174r, protecsui 79r, 165v, protecsuitor 53r, 95r, 106r, 163r, protecturile 47r, protecţie 59v, 225v, protestanţii 6V, proţesie 142r, 143r, provinţie 8V, 15r, publicaţie 26v „anunţ", rang 39v, 41v, răgulă 25v, 29r, răport 146r, răpublică 39v, 40v, 43r, 43v, 206v, răţeaoa 47r, reghent 228v, relaţie 33r, rezident 159r, 229v, rigidă 44v, 262 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima satiruri 133r, saxon 54r, sănat 41v, senat 41r, sănator 41v şi senatori 49v, scoposuri 22lv, secretar 16v, 37r, spioni 228v, titlu 12v, 63v, pl. titluri 20r, tractaturi IO1, 22v, trufia 21r, terimonii 36r, tirimonii 15r. Bibliografie Violeta Barbu, CeZe mai uecZzf traduceri din Voltaire în limba română, în LR XXXVI, 1987, nr. 6, pp. 525-532 (I), şi XXXVII, 1988, nr. 1, pp. 39-54 (II). P. Cernovodeanu, Preoccupations en matiere d'histoire universelle dans Vhistoriographie roumaine aux XVII-e et XVIII-e siecles (III), în RRH X, 1971, nr. 4, pp. 721-722. Olga Cosco, Primele cărţi franceze traduse în româneşte: Istoria lui Carol al XH-lea de Voltaire, în „Cercetări literare", 1,1934, pp. 102-114. ţ Magda Jeanrenaud, Eugenia Dima, Gabriela E. Dima, Voltaire, „Histoire de Charles XII" şi traducerea românească a arhimandritului Gherasim de la Iaşi, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 61-97. Myrtille Mericam-Bourdet, Voltaire et Vecriture de l’histoire: un enjeu politique, in Studies on Voltaire and the Eighteenth Century (SVEC), 2012:02, Annexe: Chronologie de l'elaboration et de la publication de l'oeuvre historique, pp. 263-74. Eric Schnakenbourg, Le regard de Clio: VHistoire de Charles XII de Voltaire dans une perspective historique, în „Dix-huitieme siecle", 1/2008 (n° 40), pp. 447-468, https://www.cairn.info/ revue-dix-huitieme-siecle-2008-l-page-447.htm N.A. Ursu, Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)1, în „Cronica", XXI, 1986, nr. 1, p. 6. N.A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului (tl797), primul traducător român din limba franceză în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 211-236. * * * [Ceasornicul domnilor], ms. 5522 BAR (fost 5973 BAR), copie din 1792; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, după versiunea în latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum sive de vita M. AureliiImp., Torgau, 1601 (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). * * * Telemah, fiiul lui Odiseos, ms. V-52 BCU-Iaşi, copie din 15 iunie 1792 a lui Alexandru Athanasiu (cuprinde cărţile VI-X); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris, 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxou Tr\Aep.âxov vîov tov Odvooecog, Veneţia, 1742 (v. 17 72, Peripeţiile lui Telemah). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 263 1793 Viata domnului Heruvim de la Ronda Alain-Rene Lesage, Le Bachelier de Salamanque: ou Les Memoires de D. Cherubin de la Ronda, Paris, 1736. Versiunea românească • Viaţa domnului Heruvim de la Ronda. Tomul întâi, traducere realizată de ieromonahul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi la 31 august 1793, ms. 46 BAR, incomplet (conţine primele 33 de capitole, ultimul incomplet), copie probabil a lui Vasile Neculescu. Originalul francez Alain-Rene Lesage (1668-1747) este unul din primii scriitori care reuşeşte să se întreţină din activitatea literară, pe care o preferă carierei de avocat pentru care studiase. A scris despre societatea vremii lui, observîndu-i cu atenţie moravurile şi ironizîndu-i viciile, fără a propune însă soluţii de tip iluminist. Interesat de literatura spaniolă, a realizat adaptări cărora nu le lipsesc elementele de originalitate după Francisco de Rojas şi Lope de Vega. Comediile originale sînt influenţate puternic de Moliere, de la care împrumută unele teme. Literatura spaniolă a stat şi la baza romanelor picareşti ale lui Lesage, scriitorul francez realizînd traduceri, adaptări sau lucrări originale a căror acţiune e amplasată în Spania. După Gil Blas, capodopera sa, Lesage scrie Le Bachelier de Salamanque, publicat în 1736, republicat în 1738,1739-1740, 1741, 1755, 1759, 1765, 1767, 1774 şi ulterior în numeroase ediţii sau în culegerile de opere complete ale lui Lesage. Lesage afirmă că Le Bachelier de Salamanque este preluat dintr-un manuscris spaniol. Dacă această afirmaţie putea părea adevărată avînd în vedere că Lesage a adaptat efectiv texte spaniole, cercetările ulterioare au demonstrat că nu a existat un original spaniol, romanul fiind o creaţie originală, în limba franceză. Este alcătuit din trei cărţi: Cartea I, 15 capitole; Cartea a doua, 12 capitole; Cartea a treia, 11 capitole. Fiecare capitol este precedat de un scurt rezumat, scris de un pretins narator, la persoana a IlI-a. Traducerea românească Traducerea românească, intitulată Viaţa domnului Heruvim de la Ronda, s-a păstrat într-un singur manuscris uşor deteriorat şi incomplet, cuprinzînd traducerea primelor 32 de capitole şi a unei părţi din capitolul 33 din cele 38 de capitole ale originalului. în urma analizei lingvistice comparative, a fost atribuită de N.A. Ursu ieromonahului Gherasim de la Mitropolia din Iaşi. 264 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Ca în toate traducerile sale, Gherasim încearcă o redare fidelă a originalului, în măsura posibilităţilor oferite de limba română de atunci. Spre deosebire însă de celelalte lucrări traduse, opera lui Lesage este un text pur literar, punînd aşadar probleme care depăşesc simpla lipsă a unei terminologii adecvate. Drept urmare, în traducere se întîlnesc obişnuitele omisiuni, rezumări sau interpolări explicative, dar ies în evidenţă mai ales modificările stilistice. Adeseori Lesage, autor de teatru, dă lucrării un pronunţat caracter dramatic prin folosirea dialogului şi a monologului interior, obţinînd astfel un stil alert, vioi. în versiunea românească textul este aplatizat, adeseori dialogurile fiind eliminate sau rezumate într-o singură frază. Este evident că Gherasim urmăreşte redarea conţinutului şi nu a formei operei pe care o prelucrează. Un alt aspect interesant este adaptarea unor realităţi franceze la contextul socio- cultural al ţărilor române, evidenţiată prin soluţiile de transpunere a unor termeni fără corespondent în realităţile româneşti, de la denumirile banilor, pînă la cele ale servitorilor, titlurilor nobiliare şi ale funcţiilor oficiale. Astfel, el traduce fr. universite prin şcoală sau academie, fr. seigneur prin boier, fr. preceptorat prin dăscălie. Din punct de vedere lingvistic, se remarcă prezenţa influenţelor din limba- sursă, dar şi împrumuturi din neogreacă sau turcă, care aparţineau limbajului curent al lui Gherasim şi se regăsesc în toate traducerile lui. Exemplele de mai jos sînt preluate din articolul Arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, primul traducător din franceză al lui Lesage de Mirela Aioane: Neologisme din neogreacă: clironomie 2V, catihisis 9V, a (te) chivernisi 3r, 9V, chivernisală 3V, 9V, eglendisi „a amuza, a distra" llr, 15v, 27r, eglengelile 27V, evghenis/evghenişi „nobil" 9r, llv, hristoithia „bunele maniere; morală" 14r, 14v, ipochimen „ins, persoană" 8V, 9V, ipolipsis 26v , metahirisit „obişnuit, folosit" 4V, matirie 5r, mathimile 6V, marghiol „deştept, isteţ" 6V, perierghie „curiozitate" 27V, scopos 4r, 5V, 14r, 14v, shimă „înfăţişare" 27v, sinanastrofie „discuţie, conversaţie" 10r, 14v, themata „traducere" 7V. Neologisme din turcă: budalîc 4V, calabalîc 27v, 28r, sărmae 3V, tarz 8V, tembelîc 4r, zăfliu 2V, zefchiu „distracţie" 28r. Neologisme latino-romanice (în special franceză): academie 3r, afront 15v, bagatele 6V, başălie 3r, 7r, cavaler 29c, 116r, cavalerie 2V, credet 9V, curtezan 10v, famelie 2r, fantasie 271, filosofie 3r, favorit 6V, galantom 2V, madama 26v, 29r, maghistrat 8V, 9r, 9V, marchez / -ă 10r, 13v, 14r, pedagog 6r, 28r, prinţasa 15r, protecţuitor 2V, provinţie 2r, spioni 15r, titlu 2r, 26v. Bibliografie Mirela Cezarina Aioane, Arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, primul traducătordin franceză al lui Lesage, în Andrei Corbea-Hoişie şi Eugenia Dima (ed.), începutul Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 265 modernizării culturii române şi racordarea la Occident prin traduceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, pp. 251-371. Sainte-Beuve, Portrete literare, EPLU, Bucureşti, 1967, pp. 248-265. Radu Toma, Epistemă, ideologie, roman: secolul XVIII francez, Editura Univers, Bucureşti, 1982, pp. 71-75. N.A. Ursu, Traducerile arhidiaconului apoi arhimandritului) Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, passim. * * * Cartea întîi a lui Oxinstem. Cugetări de multe feliuri pentru pustietate sau singurătate, ms. catalog nr. 15, Biblioteca Judeţeană „I.G. Bibicescu", Drobeta-Turnu Severin, copie din 18 decembrie 1793 a lui Şerban Lupovici de la episcopia Huşi (cartea I); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Ecaterina al doile, în ms. 3102 BAR, ff. lr-83v, copie din 1793 a lui Antohi Hociung după o copie de Grigore Hudici; traducere a scrierii lui Johann Michael Schweighofer, Katharina die II. Eine Skizze, Viena, 1787, după versiunea greacă AvKaxeplva fi rjxot Lozopla avvonzKrj tov poooixov fiaaiAeiov ăn' dcpxpc, avzov âpxi zov napovToc, ezovg opov xai nepvypacprţ zfjg Tocvpnerjg Xepaovrjg, Viena, 1787 (v. 1787, Istoria Ecaterinei a Il-a). ante 1794 Istoria lui Poliţion şi a Militinei Autor necunoscut, Picmopusi o cAaenoM pmţape TIoAuiţuoHe, ezunemcxoM iţapeeme, u npexpacHou KopoAeene Muxumune u o 3aAoze ux Awdeu, duenoM e zeponx Xepcone u o upexpacnou iţapeene KaAUMâepe, tipografia Ponomarev, Moscova, 1787. Versiunea românească • Istorie viteazului Poliţion şi afrăţîni-său Argu, cu prefrumoasa Militina, traducere de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în ms. 11-24, ff. lr-48r, fondul Colecţii speciale de la BNaR (în trecut, în inventarul BCS); copie din 1794 de Constantin şi Iordachi Chirescu logofăt. 266 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Originalul rus Textul face parte din categoria romanelor cavalereşti. Este o poveste de dragoste, cu pasaje eroice. Pe volumul publicat la Moscova nu apare menţionat numele autorului. Traducerea românească Povestirea se află într-un manuscris miscelaneu care mai conţine şi alte romane populare: Erotocrit, Bertoldo, Skinder, Sindipa. Originalul textului românesc: autorul, locul şi timpul compunerii nu se cunosc. Ştim că traducătorul este un cărturar moldovean, cum rezultă din introducerea sa către cititori: Istoria aceasta mi-au părut atîta de interesătoare şi bine tocmită cît am socotit-o vrednică de o tălmăcire moldovenească (interiorul primei coperte). Textul păstrat este un fragment. Poliţion, fiul împăratului Egiptului, se îndrăgosteşte de fata craiului Italiei doar văzîndu-i portretul. însoţit de prietenul său Argu, după mai multe peripeţii ajunge la Ravenna unde o întîlneşte pe Militina, se îndrăgostesc şi se logodesc în taină. Se luptă în duel cu un paşă care aspira la mîna Militinei, îl învinge, dar este luat prizonier de turci care îl duc la Bizanţ, ca rob. Argu îl ajută să fugă, dar corabia lor este atacată de corsari, Poliţion devine iar rob la aceştia şi apoi la indieni. Fiica regelui Indiei se îndrăgosteşte de el, dar fără a-i fi împărtăşite sentimentele. Poliţion izbuteşte să fugă în alt oraş din India unde o întîlneşte pe fiica unui preot, Asirie, cu care se logodeşte, gîndindu-se că Militina l-a uitat. Aici se întrerupe acţiunea textului tradus în limba română. Structura narativă a romanului este complexă, uneori confuză, scenele de luptă sînt frecvente şi urmărite insistent, distanţele sînt parcurse cu uşurinţă şi nu totdeauna motivat. Personajele provin din mai multe ţări iar acţiunea, începută în Africa, se desfăşoară în diferite zone ale Europei şi Asiei, unele greu de precizat; din Egipt, fiul împăratului se duce la învăţătură la Poltava, îndrăgostitul îşi caută iubita din Italia trecînd prin Spania, iar turcii îl vînd ca rob în India. Alexandru Piru crede că este o variantă asemănătoare povestirii Istoria lui Skinder, pornind mai ales de la tema prieteniei dintre bărbaţi, ambele romane avîndu-şi originea în versiunea occidentală a Sindipei (Ist., p. 385); devotamentul unui cavaler pentru prietenul credincios este însă o temă recurentă în romanele cavalereşti (vezi prietenia Erotocrit-Polidor). Mircea Tomescu a alcătuit o primă ediţie a textului, însoţită de o introducere (1963). A doua ediţie îi aparţine Florinei Racoviţă-Comet (2003) care alcătuieşte un studiu filologic şi lingvistic şi un glosar al textului editat. Autoarea consemnează notele de la f. 21 lv din anul 1794 şi de la f. 259r, din 1802, unde apare numele logofătului Iordachi Chirescu şi trage concluzia că acesta a tradus şi copiat Istorie viteazului Poliţion (p. 15). Nu se înţelege de ce i-a atribuit lui Chirescu traducerea Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 267 romanului, avînd în vedere că notele respective sînt într-un manuscris miscelaneu cu mai multe romane populare şi că scriptorul precizează numai că a scris Istoria lui Skinder şi că a terminat de copiat romanul Sindipa, început de fratele său care a murit. Putem doar aprecia că prima copie se va fi făcut înainte de anul 1794, notat la f. 211v. Editoarea observă că textul romanului conţine multe particularităţi moldo- veneşti, deci traducătorul va fi fost un vorbitor al graiului din Moldova. Mircea Tomescu admitea o provenienţă slavă a romanului, pornind de la unele referinţe la istoria Ucrainei (p. 174). Florina Racoviţă-Cornet subliniază că originalul rămîne necunoscut, dar textul sursă este rusesc, avînd în vedere termenii de origine rusească. Exemplele de lexeme din text considerate ca împrumutate din limba rusă sînt puţine, iar termenii fac parte din limbajul specific epocii, mai ales în Moldova, unii fiind chiar mai vechi sau putînd proveni din altă limbă slavă (armie, carîtă, cneaz, podinoc, polc, polcovnic, rublă, termeni militari), după cum altele nu puteau să fie incluse între elemente specifice limbii ruse: arfi. „harpă", provine din neogreacă, comandor şi publecă din franceză, freilini „domnişoară de onoare" din germană. Este drept că în limba rusă pătrunseseră cuvinte de origine franceză, germană, dar argumentaţia nu ni se pare suficientă, mai ales că în text se regăsesc numeroase împrumuturi din neogreacă: aligorii, catargă „galere", cursari, epistimuri, evghenicos, frasas, heretizmos, ipochimen, iros, megaloprepes, metahirisi, perierghie, politie, marea Mesoghios. Notăm şi o explicaţie, probabil a traducătorului: Poliţion era adevărat deplin politicos acelor vremi şi unii socotesc că numele lui l-au luat de la politică sau politica de la dînsu, iar cuvîntu grecesc „politica" însemnează (f. 43v). De aceea şi Alexandru Piru afimă: După toate probabilităţile, Istoria lui Poliţion a fost tradusă din greceşte (p. 385). Această traducere, încadrată în seria romanelor populare traduse în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prezintă în continuare multe semne de întrebare. Bibliografie Cărţile populare în literatura românească, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia, Dan Simonescu, EPL, Bucureşti, 1963, voi. II, pp. 177- 216; introducerea (pp. 173-175), semnată de Mircea Tomescu. Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1800, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. Florina Racoviţă-Cornet, Istoria lui Poliţion şi a Militinei, studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie şi glosar, în seria Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, VII, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2003. 1794 Arsace şi Ismenia, poveste orientală Montesquieu, Arsace et Ismenie, histoire orientale, Paris, 1780, publicată postum. Versiunea românească • Arsachie şi Ismenia, istorie din parte Răsăritului, în ms. 3099 BAR, ff. 50r-87v, copie moldovenească din 1803 a traducerii lui Ioan Cantacuzino din 1794. Originalul francez Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede şi de Montesquieu (1689-1755) este bine-cunoscut pentru viziunea iluministă. Arsace et Ismenie este scrisă în jurul anului 1742, dar nu este publicată în timpul vieţii autorului. Acţiunea povestirii este plasată în nordul Persiei, unde are loc un conflict imaginar. La moartea regelui statului Bactriane, tronul este preluat de fiica acestuia, Ismenia. Cînd ea refuză cererea în căsătorie a regelui din statul vecin, acesta inva- dează Bactriane. Ismenia şi ţara ei sînt salvate de vitejia lui Arsace, care se căsătoreşte în cele din urmă cu regina. Ajutaţi de primul-ministru, cei doi suverani fac din Bactriane un stat înfloritor şi respectat în zonă. Dincolo de intriga propriu-zisă, lucrarea este interesantă prin ideile iluministe pe care le expune, regăsindu-se în ea viziunea autorului celebrului tratat L'Esprit des lois. Traducerea românească Traducerea lui Ioan Cantacuzino se intitulează Arsachie şi Ismenia. Istorie din parte Răsăritului, scrisă di pe franţuzăşte de Monteschiu. Textul, deşi nu este una dintre operele de marcă ale lui Montesquieu, are ca figură centrală monarhul iluminat, ceea ce explică alegerea lui Ioan Cantacuzino. Şi în acest text se întîlnesc fonetisme munteneşti şi moldoveneşti: grije, 76r, 76v, ticnă 1T, a ticni 55r, ave 66r. Dintre neologismele cu etimologie franceză, consemnăm: amolit „moleşit, slăbit" 53r, interes 83r, a propoza 51v, 56r, comedian 51v. Calcurile au model francez: aer „înfăţişare, mină", după fr. air, 53r, revedea, după fr. revoir 80r. Bibliografie Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989. G. Ivănescu, N.A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfirşitul secolului al XVIII-lea: Ioan Cantacuzino, în SCŞt Filologie, 1959, fasc. 1-2. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 269 Criticonul / Critil şi Andronius Baltasar Graciân y Morales, El Criticon, Zaragoza, 1651-1657 (trei părţi), tradus în limba franceză cu titlul L'homme detrompe, ou le Criticon, Paris, 1696 (volumul I în traducerea lui Maunory) şi 1708 (lucrarea integrală, cu volumul I de Maunory şi volumele II şi III cu traducător necunoscut). Republicat în 1725 şi 1734. Versiunea românească Critil şi Andronius, traducere parţială, realizată de arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi; o primă parte a traducerii a fost publicată la Iaşi în 1794, alte părţi rămînînd în copii manuscrise: • Critil şi Andronius, Iaşi, 1794 (capitolele 1-9 din partea I a lucrării); traducă- torul nu este menţionat. • [Critil şi Andronius], ms. 1740 BAR (partea a Il-a a romanului cu excepţia capitolului al patrulea), copie din anul 1827. • [Critil şi Andronius], ms. 5654 BAR (capitolele 10-13 din partea I a lucrării), copie din anul 1840. Originalul spaniol Baltasar Graciân y Morales (1601-1658), filosof şi scriitor, a fost teoretician al conceptismului şi principalul reprezentant al acestui stil afectat, ironic, satiric, înflorit cu metafore flagrante sau sintetizat în epigrame. Iezuit, a devenit rectorul colegiului din Tarragona şi a scris mai multe lucrări educative. Publicarea primului volum din El Criticon, sub pseudonim şi fără a avea permisiunea superiorilor, i-a atras criticile acestora, care nu l-au putut determina totuşi să renunţe la scris. După apariţia celei de a treia părţi, autorul a fost sancţionat şi ulterior exilat. Iertat în cele din urmă, i s-au atribuit doar funcţii neimportante pînă la moarte. El Criticon, roman alegoric cu caracter filosofic, este alcătuit din trei părţi, publicate la Zaragosa în 1651,1653 şi 1657. Protagoniştii, Critilo, om de lume prudent şi experimentat, şi Andrenio, impulsiv şi ingenuu, reprezintă două faţete complementare ale firii umane. Romanul urmăreşte călătoria formativă a acestora în cele trei vîrste ale vieţii lor. Prima parte se referă la copilărie şi tinereţe, iar acţiunea se petrece la curtea regală, unde decepţiile se ţin lanţ. Cea de a doua parte, dedicată vîrstei mature, cuprinde o călătorie în Franţa, prezentată drept tărîm al ipocriziei. Călătoria se încheie în partea a treia cînd, bătrîni, cei doi traversează Germania, ajung la Roma, unde întîlnesc oameni creativi, şi îşi încheie călătoria pe insula nemuririi. Textul vehicular Romanul spaniol a fost tradus în limba franceză cu titlul L'homme detrompe, ou le Criticon. Primul volum a apărut la Paris în 1696, în traducerea lui Guillaume de 270 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Maunory. Lucrarea a fost tipărită şi la Bruxelles. în anul următor este republicată tot la Paris şi Bruxelles, iar în 1705 apare la Haga. Se presupune că Maunory ar fi murit în jurul anului 1700, fără a fi completat traducerea. în consecinţă, lucrarea a fost continuată de un traducător anonim, versiunea integrală apărînd în 1708 la Haga în trei volume. Editorul olandez o republică în 1709, iar textul este reluat ulterior în 1725 la Haga şi Geneva şi în 1734 la Haga. Traducerea primului volum este net superioară celorlalte două. Traducerea românească Traducerea românească, intitulată Critil şi Andronius, a fost semnalată de V.A. Urechia, iar Dan Simonescu a arătat că, în secolul al XVIII-lea, romanul lui Graciân a fost tradus şi în neogreacă de Ioan Rali, după versiunea franceză a lui Maunory (partea I, din 1696) şi a unui anonim (părţile a Il-a şi a IlI-a), tipărită integral în anul 1709, iar versiunea românească are la bază textul grecesc. Aceeaşi opinie a avut-o Ariadna Camariano. Ileana Bucurenciu şi Coman Lupu au apreciat că traducerea s-a făcut după textul francez, nu după cel grecesc (p. 75). Luînd în considerare opiniile formulate, dar şi printr-un atent studiu de lingvistică contrastivă, N.A. Ursu a identificat traducătorul în persoana ieromonahului Gherasim de la Mitropolia din Iaşi. Comparînd stilul traducerii şi particularităţile lingvistice cu lucrările cunoscute ale lui Gherasim, N.A. Ursu a concluzionat că este vorba de o traducere din limba franceză, ca şi în celelalte cazuri. Prezenţa grecismelor o explică prin folosirea curentă a lor de către traducător, în timp ce cuvintele şi formele care prezintă influenţă franceză nu au altă explicaţie decît prezenţa lor în textul intermediar din care s-a tradus. Reproducem din exemplele date în acest sens de N.A. Ursu, extrase din tipăritura de la Iaşi: - lexemele: a adorni „a orna" (purta la oblîncul şelii sale doauă pistoale prea adomite, întru a lor tocuri) p. 62, conversasie pp. 4, 42, duc „duce" pp. 83, 84, familier p. 91, Florâns „Florenţa" p. 84, Herchiul p. 49, ogur „augur" pp. 75, 80, Oraş „Horaţiu" p. 49, prens „prinţ" pp. 48, 59, 70, 74, 78, 83, prensasă „prinţesă" p. 86 şi prinsesă p. 91, provensii „provincii" p. 42, senă „scenă" p. 79, viţăroa „vicerege" pp. 35, 37,40, 84. - construcţiile: în cea dintîiaş dată ce l-au văzut, l-au socotit pentru om, împreună şi pentru cal p. 62, sînt hotărîţi pentru a face binele p. 63, norodul cel prost socotiia pe această mare crâină pentru o fărmăcătoare p. 83, până a-i purta şi peste umerii lor, cu toată greutatea de a lor lanţuri p. 60. - cuvintele latineşti cura şi facies, pătrunse în limba franceză, au fost transcrise de traducător cu aspect fonetic francez: chiura p. 105 şifasies p. 86. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 271 Particularităţi lingvistice identice sau similare apar şi în textul aflat în ms. 2740 BAR: bezoar 45v, duc 13r, 25’v, Hercules 37r, 38r, mori „negri" 14r. Bibliografie Ileana Bucurenciu şi Coman Lupu, La premiere traduction roumaine de El Criticon de Baltasar Graciân, în Hommage a Iorgu Iordan â l'occasion de son quatre-vingt-dixieme anniversaire, Bucureşti, 1978, p. 75. Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în RITL XVII, 1973, nr. 2, pp. 274-278. Dan Simonescu, Un roman spaniol în Moldova secolului al XVIII-lea, în „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi pe anii şcolari 1942-1945", Iaşi, 1946, p. 55. V.A. Urechia, Cărţi rare: Critil şi Andronius, în „Ateneul român", 1,1861, pp. 35-36. N.A. Ursu, Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)? în „Cronica", XXI, 1986, nr. 1, p. 6. N.A. Ursu, Traducătorul necunoscut al romanului „Critil şi Andronius", în LR XXVII, 1977, nr. 4, pp. 351-355. N.A. Ursu, Traducerile arhidiaconului apoi arhimandritului) Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 278-283. Excesele amorului Jacques Philibert Rousselot de Surgy, Les Deux exces de l'amour în Les vicissitudes de la fortune, volumul al II-lea, Amsterdam, Paris, 1769. Versiunea românească • Cei doi excessuri a amerii, traducere de Paul Iorgovici publicată într-un calendar românesc, Viena, 1794. Originalul francez Jacques Philibert Rousselot de Surgy (1737 - 1791) a fost cenzor regal şi a scris lucrări cu conţinut variat, de la agronomie şi geografie, la literatură. Lucrarea Les Vicissitudes de la fortune, ou Cours de morale mise en action pour servir a l'histoire de Vhumanite a apărut în două volume în 1769 şi a fost republicată în 1770. Povestirea Les Deux exces de l'amour este ultima din volumul al doilea. Sedusă de un tînăr bogat şi depravat, protagonista se adresează tribunalului, care îl obligă să se căsătorească. Mariajul însă nu aduce nimic bun, tînărul revenind în scurt timp la obiceiurile anterioare şi încercînd să-şi recîştige libertatea. Deposedată de toată averea pe care o moştenise şi, în cele din urmă, închisă într-o mănăstire, protagonista reuşeşte să evadeze şi îşi ucide soţul. La proces îi impresionează pe judecători, care îi cer să se retragă la o mănăstire. Acolo moare după puţină vreme, bîntuită de imaginea soţului ucis. 272 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Traducerea românească Traducerea cu titlul Cei doi excessuri a amerii este publicată de Paul Iorgovici în Calendari la annul de la naşterea lui Hristos 1794, cari e prost, cuprinzînd în sine 365 de zile, făcut spre întrebuinţarea norodului slavenosîrbesc şi rumânesc cari se află în ţinuturile chesariu-creeşti a legii Răsăritului. Calendarul a fost descris de Mircea Tomescu. în anul 1963, N.A. Ursu a stabilit paternitatea textului Cei doi excessuri..., pe care l-a atribuit lui Paul Iorgovici şi a observat că întregul calendar prezintă unitate lingvistică, conţinînd trăsături caracte- ristice lui Iorgovici. Povestirea a fost cercetată de lingvistul Gheorghe Chivu, în anul 2002, care susţine ipoteza unui original în limba franceză, reia cercetarea în anul 2016, completînd lista de cuvinte (p. 75), şi remarcă: - adaptarea de tip analogic a neologismelor: imperios, îndignet, ingenuitate, împortemînt, communicăciune, indigneciune, revoluciune; - forme de adaptare fonetică specifică epocii: artifiţiu, preţipita, ţelebra, viţiu; - încadrare morfologică în clasa substantivelor terminate în -ă: decizionă, opţionă, permissionă; - împrumuturi a căror formă a fost acceptată de limba literară modernă: acces, artificiu, atrocitate, infidel, instinct, succes. Gheorghe Chivu acceptă paternitatea stabilită de N.A. Ursu şi are în vedere descoperirea originalului francez după care s-a făcut traducerea. Astfel, compară povestirea lui Iorgovici cu scrierea Les vicissitudes de la fortune, tipărită în 1769 la Amsterdam şi la Paris, a lui Jacques Philibert Rousselot de Surgy şi prezintă următoarea concluzie: O confruntare oricît de sumară a acestui text franţuzesc cu Cei doi excessuri a amerii arată că nu doar titlul povestirii este păstrat aproape nemodificat în versiunea românească imprimată în Calendarul apărut la Viena în anul 1794, ci şi forma de ansamblu a povestirii. Ne aflăm în faţa unei reproduceri extrem de fidele a textului lui Rousselot de Surgy, traducătorul preluînd, cu adaptări minime, numeroase lexeme şi calchiind frecvent structuri sintactice specifice sursei (Chivu, 2016, pp. 77-78). Bibliografie Gheorghe Chivu, „Cei doi excessuri a amerii" - o „istoriolă" romantică într-un calendar de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, în LLI-II, 2002, pp. 84-98; Gheorghe Chivu, „Cei doi excessuri a amerii", traducere din Jacques Philibert Rousselot de Surgy, în volumul Pagini alese. Omagiu lui Alexandru Mareş la împlinirea vîrstei de 80 de ani, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2016, pp. 72-81. Mircea Tomescu, Calendarele româneşti (1733-1830). Studiu şi bibliografie, EDP, Bucureşti, 1957, p. 64. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 273 N.A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2012, pp. 76-77. N.A. Ursu, Un calendar istorico-literar publicat de Paul Iorgovici, în LR XII, 1963, nr. 3, pp. 283-291. Makin, povestire englezească Franţois-Thomas-Marie de Baculard D'Arnaud, Makin, anecdote anglaise, în Les epreuves du Sentiment, Paris, 1773, volumul al patrulea. Versiunea românească • Istoria lui Machen. Povestire englezească, în ms. 3099 BAR, ff. lr-49v, copie din 1803 a traducerii lui Ioan Cantacuzino din 1794. Originalul francez Franţois-Thomas-Marie de Baculard d'Arnaud (1718-1805), membru al unei familii nobile, talent precoce, a fost remarcat de Voltaire care l-a şi ajutat. A fost corespondent al regelui Prusiei, Frederic al II-lea, iar apoi consilier al legaţiei franceze de la Dresda. Revenit în Franţa, s-a dedicat activităţii de scriitor, abordînd toate genurile literare; a scris versuri, romane, nuvele, piese de teatru de succes în epocă. In 1773, a publicat la Paris culegerea în patru volume Les epreuves du Sentiment, republicată în 1777. Povestirea Makin, inclusă în volumul al patrulea, este inspirată din istoria lui Robert Machin (sau Macham), care se găseşte în scrieri portugheze şi engleze din secolul al XVI-lea. Episodul descoperirii insulei Madeira de către englezul Machin, fugit din patrie împreună cu iubita lui în 1344, apare menţionat de geograful portughez Antonio Galvano şi este preluat de Richard Hakluyt în lucrarea The Principali Navigations, Voiages, and Discoveries of the English Nation, 1589, intrînd astfel în tradiţia istoriografică engleză. Ulterior, povestea celor doi îndrăgostiţi este dezvoltată într-un roman portughez publicat în 1660, tradus în engleză, franceză şi alte limbi şi publicat de mai multe ori pînă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Relatarea se regăseşte în diferite variante la mulţi autori englezi, istorici, geografi etc. Dacă în aceste versiuni numele protagonistului are doar mici variaţii, tînăra nobilă engleză figurează sub diferite nume, cel mai probabil fiind vorba de Anna Dorset. De asemenea, în toate aceste lucrări, ea moare la scurt timp de la sosirea în insula Madeira. Machin îi supravieţuieşte doar cîteva zile potrivit unor versiuni sau reuşeşte să se întoarcă în lumea civilizată potrivit altora. Textul scriitorului francez, deşi literar, este însoţit de note explicative de subsol. Intr-una din ele, de exemplu, el citează o altă versiune a întîmplării după compilaţia abatelui Prevost, Histoire generale des voyages. Baculard D'Arnaud romanţează povestea de dragoste dintre unica fiică a lordului Dorset, numită Helene, şi Makin, un paj orfan crescut la curtea lordului. 274 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Acţiunea începe în Anglia secolului al XlV-lea, în timpul domniei regelui Eduard al III-lea. Cei doi tineri, crescuţi împreună, se îndrăgostesc unul de altul, dar condiţia socială diferită face uniunea lor imposibilă. Helene se zbate între iubirea pentru părinţii care îi cer să accepte căsătoria aranjată de însuşi regele ţării şi pasiunea pentru Makin. Pasiunea învinge iar ea acceptă să fugă în Franţa cu tînărul paj. Prinşi într-o furtună, sînt împinşi în ocean, fiind în cele din urmă aruncaţi pe ţărmul insulei Madeira, nelocuită în acel moment. Cei doi trăiesc acolo în armonie, în contact cu natura, şi au mai mulţi copii. Fericirea lor este uşor umbrită de dorinţa Helenei de a- şi revedea părinţii şi de a oferi un viitor copiilor lor. O altă navă eşuează în apropierea insulei, pasagerii ei fiind aruncaţi la ţărm. Spre surpriza tuturor, pe navă se afla lordul Dorset cu soţia, plecaţi în căutarea fiicei iubite. Părinţii fetei şi însoţitorii lor hotărăsc să rămînă acolo întemeind o colonie care trăieşte în pace pînă în momentul în care navigatorii portughezi descoperă insula şi o „civilizează" potrivit standardelor europene comune. Traducerea românească Pe foaia de titlul a traducerii se notează: Istoria lui Machen. Povestire englezească scrisă de pe franţuzească de abaţi Arno şi tălmăcită aceasta, cum şi cele ce urmează, de I.C. la anul 1794. Potrivit lui Efim Levit, Istoria lui Machen include acelaşi tip de conflict social din Erotocritul lui Cornaro, încadrîndu-se în preromantismul caracteristic perioadei. Traducerea lui Ioan Cantacuzino, ca şi celelalte texte din manuscris, este fidelă originalului, are cursivitate şi nu abundă în neologisme care să facă dificilă lectura. Copie moldovenească, ms. 3099 BAR păstrează şi caracteristici munteneşti preluate din traducerea lui Ioan Cantacuzino. în morfologie se întîlnesc aceleaşi caracteristici prezente şi în traducerea Numa Pompilius: - dubla articulare cu articol hotărât a substantivului şi adjectivului calificativ în cadrul unui grup nominal: minunatei Elenei 23v; - adverbul foarte apare cu valoare de superlativ, ca determinant al unui verb: o iubea foarte 2V; - neologismele au în special etimologie franceză: amolit „moleşit, slăbit" 13r, 30r, 34v, amorezat 14r, canar 40r, bătălie 2r, cristal 37r, delicat llr, emisfera 32v, famelie 3r, 41r, 43v,franţoz V, 2r, idee 26v, 29v, 41v, 59v, interes 7V, a imputa 22r, 47r, 47v, ladi 3r, 4V, 16v, 34v, materie 40r, melodie, 39r, milord 2r, 12v, paj 3V, 8V, 22v, 35r parolă 12v, persoană 32v, 35v, 39v, 44v, portocali 37r, portughezi 49r. - derivate cu o circulaţie redusă sau recurge la creaţii personale: fălie „mîndrie" 18r, mirodios 40v, ciripire 3r, a înstîlpi 27v, neplac „neplăcere" 20v; - construcţii frecvente cu dativul: nu vom căuta lacrămilor tale 18r. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 275 Bibliografie Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989. G. Ivănescu, N.A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfirşitul secolului al XVIII-lea: Ioan Cantacuzino, în Studii şi cercetări ştiinţifice, filiala Iaşi a Academiei R.P.R. Filologie, 1959, fasc. 1-2. Efim Levit, Ioan Cantacuzino în Cercetări de istorie literară, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1978, pp. 21-36. Rodica Şuiu, Cantacuzino, Ioan, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. Narcis sau îndrăgostitul de sine Jean-Jacques Rousseau, Narcisse ou VAmant de lui-meme, Paris, 1753, republicată. Versiunea românească • Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine, în ms. 3099 BAR, ff. 88r-123r, copie din 1803 a traducerii lui Ioan Cantacuzino din 1794. Originalul francez Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), după o copilărie nefericită, pătrunde în cercurile literare ale vremii, devenind un bine-cunoscut filosof iluminist şi scriitor. Comedie într-un act în proză, Narcis este o încercare de tinereţe, scrisă, potrivit afirmaţiei autorului, pe cînd avea 18 ani şi revizuită de mai multe ori. Rousseau nu renunţă niciodată la ea, hotărînd să o pună în scenă. Premiera are loc în decembrie, 1752, textul fiind tipărit cîteva luni mai tîrziu. Ulterior, este inclusă în ediţiile complete ale teatrului lui Rousseau. Subiectul are la bază mitul lui Narcis îndrăgostit de propriul chip. Personajul principal al piesei îşi admira în mod exagerat înfăţişarea, recurgînd la farduri şi diverse trucuri pentru a se înfrumuseţa. Devenit obiectul ironiei celor din jur, i se fac mai multe farse pentru a-1 scăpa de autoadmiraţia ridicolă. Traducerea românească Traducerea românească, Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine. Comedie de Jan Jac Russo pe frenţozeşte făcută, şi tălmăcită la anu 1794 a fost editată de Andrei Nestorescu. Ediţia, intitulată Ioan Cantacuzino, „Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine" (prima traducere din opera lui /.-/. Rousseau în româneşte), este însoţită de un studiu introductiv în care cercetătorul prezintă scrierea ca fiind una dintre primele traduceri de piese de teatru din literatura europeană în româneşte... şi prima traducere direct din limba franceză a unei comedii (p. 245). Intr-adevăr, principalul merit al acestei traduceri este de a fi contribuit la formarea terminologiei teatrale în limba română. 276 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Ca şi celelalte două traduceri copiate de un moldovean, textul prezintă forme sudice alături de fonetisme moldoveneşti: picere lllr, aideţi 99r, grije 117V, rîmnitori 116v / asămine 91r, uniori 102r, cucon 93v. Neologisme de origine franceză: bagatelă 96r, delicateţe 117r. Bibliografie Andrei Nestorescu, loan Cantacuzino, „Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine" (prima traducere din opera lui Rousseau în româneşte), ediţie îngrijită şi studiu introductiv, în colecţia Texte uitate - Texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti), III, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004, pp. 223-303. Alexandru Ciorănescu, O veche traducere din J.-J. Rousseau, în „Revista Fundaţiilor Regale”,*anul IV, nr. 6, iunie 1937, pp. 659-665. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 60-70. G. Ivănescu, N.A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: loan Cantacuzino, în SCŞt, Filologie, 1959, fasc. 1-2. N.A. Ursu, loan Cantacuzino, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 182. * * * Istoria lui Beltodor filosoful şi cu împăratu Alboin Logobatt, ce au stăpînit toată ţara Italiei, în ms. 11-24 BNaR (ff. 148r-189v) din 1794; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, prin intermediar grecesc (v. 1774, Bertoldo). * * * Istorie Aritusăi, preafrumoasăi fete lui Iracrie împărat, şi cu un fecior a unui sfetnic a împăratului, anume Erotocrit, în ms. 11-24 BNaR, ff. 49r-147v, copie moldovenească de pe la 1794 (copie incompletă); traducere cu autor necunoscut a scrierii lui VincenzoCornaro, EpozoKpLzot;, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 1. Versiunea din Moldova). [Întîmplările lui Isminii şi a Ismeniei], ms. 4807 BnaR, copie din 1794; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Eustathios (Eumathios) Makremvolitis, Tâ xad’ rTopivr\v xai 'Yopiviav, sec. XII, publicată în ediţie bilingvă greco-latină, îngrijită de Gilbert Gaulmin care este şi autorul versiunii latine, De Ismeniae et Ismenes amoribus, Paris, 1618, după prelucrarea în franceză de Pierre-Frangois Godard de Beauchamps cu titlul Les Amours d'Ismene et d'Ismenias, Paris şi Amsterdam, 1729, republicat (v. 1789, Ismin şi Ismenia). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 277 * * * Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului, ms. 1-22 BNaR, copie din 1794 a lui Alexandru Athanasiu din Piatra (două volume); traducere de Alecu Beldiman, ante- rioară versiunii sale tipărite, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). 1795 Elemente aritmetice Alessandro Conţi, Elementi aritmetici, Roma, ante 1741, republicat. Versiunea românească • Elementi aritmetice arătate fireşti, traducere de Amfilohie Hotiniul, Iaşi, Tipografia Mitropoliei, 1795. Originalul italian Despre Alessandro Conţi (sec. XVIII) nu se cunosc date biografice, cu excepţia informaţiei menţionate pe foaia de titlu a lucrării începînd cu ediţia a treia, şi anume că era „sacerdote dei Chierici Regolari delle Scuole Pie". Nu i se cunosc alte lucrări. Elementi aritmetici apare la Roma într-o primă ediţie azi pierdută. Ediţia a doua este intitulată Elementi aritmetici ne' quali si contengono tutte le operazioni principali delVaritmetica, Roma, 1741. S-ar părea că lucrarea a fost apreciată, iar editorul hotărăşte să includă în ediţiile ulterioare şi numele autorului, noul titlu devenind Elementi aritmetici del P. Alessandro Conţi di S. Matteo, Roma, 1757, titlu reluat în ediţia a patra, Roma, 1774 şi ediţia a cincea, Roma, 1800. Volumul, scris după tradiţia vremii sub formă de întrebări şi răspunsuri, este destinat şcolarilor şi cuprinde noţiuni simple de aritmetică. Materialul este împărţit în 21 de capitole, tratînd succint principalele reguli de calcul, de la operaţiile cu numere naturale şi raţionale, la reguli fundamentale precum regula de trei simplă. Ultimul capitol se referă la contabilitatea asociaţiilor comerciale. Traducerea românească Traducerea românească a fost realizată în jurul anului 1784, a circulat în manuscris, fiind în cele din urmă publicată la Iaşi în decembrie 1795, într-un volum de 168 de pagini. Pe foaia de gardă se precizează următoarele: Elementi aritmetice arătate fireşti. Acum întîi tipărită în zilele prea luminatului şi Preînălţatului Domnului nostru Alexandru Ioan Calimah Voevod / Cu blagoslovenie Preosfinţitului Mitropolit al Moldaviei, Chiriu Chir Iacov, Iaşi. în Sfînta Mitropolie, 1795. Gherasim ierodiacon şi Pavel Petrov. 278 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Ilie I. Popa consideră că originalul după care a tradus Amfilohie este un manual în limba italiană de Alessandro Conţi. /\ In prefaţa lucrării, Amfilohie afirmă că a tradus-o pentru că a găsit în ea multe noţiuni folositoare. Amfilohie adaptează o parte a conţinutului la realităţile locale, adăugînd unităţile de măsură folosite în Moldova, corespondenţa dintre literele chirilice şi cifrele arabe. La sfîrşitul volumului sînt introduse şi noţiuni de geometrie care nu se găsesc în cartea lui Conţi. Amfilohie ar fi avut alte două surse italiene, L'economia del cittadino in villa, şi Almanacco perpetuo de Rutilio Benincasa, utilizate în ediţia din 1720 (cf. Rodica Şuiu, Dicţionarul literaturii...). Veconomia del cittadino in villa de Vincenzo Tanara (?<- c. 1669) apare în primă ediţie la Bologna în 1644 şi este retipărit de mai multe ori, ultima ediţie fiind în 1761. Este o lucrare în şapte cărţi despre subiecte de interes, de la agricultură şi întreţinerea grădinii pînă la noţiuni de astronomie. Almanahul lui Rutilio Benincasa (1555-1626) a apărut în primă ediţie la Napoli în 1593, reprezentînd o adevărată enciclopedie de erudiţie ca informaţii istorice, astronomice, elemente de matematică şi agricultură. Succesul considerabil a dus la apariţia a numeroase ediţii succesive, cu adăugiri şi intervenţii ale altor personalităţi ale vremii. Cea mai amplă revizie îi aparţine lui Ottavio Beltrano, la jumătatea secolului al XVII-lea, care resiste- matizează tot materialul şi îi adaugă numeroase capitole. Această nouă versiune, de peste 500 de pagini, va fi tipărită de nenumărate ori în cursul secolului al XVIII-lea, mai ales la Veneţia, cu mici modificări, interpolări şi actualizarea unor informaţii. Avînd în vedere multitudinea de scrieri care circulau în Italia în secolul al XVIII-lea, credem că ar putea exista o lucrare care să conţină elemente din cele două menţionate anterior şi care să corespundă mai exact părţii de geometrie din volumul lui Amfilohie. Bibliografie Ilie I. Popa, Le modele italien d'un ancien trăite roumain d'arithmetique, în „Arheion", XIX (1938), fasc. 1-2, pp. 69-73. Rodica Şuiu, Amfilohie Hotiniul, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 98-99. Geografia universală Claude Buffier, Geographie universelle, Paris, ediţia a cincea, 1736, tradusă în italiană cu titlul Geografia universale, Veneţia, 1737, republicată. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 279 Versiunea românească • De obşte gheografie, traducere de Amfilohie Hotiniul, Iaşi, Tipografia Mitropoliei, 1795. Originalul francez Claude Buffier (1661-1737), de origine poloneză, a intrat în ordinul iezuiţilor, devenind profesor la colegiul din Rouen. In urma unui conflict de ideii cu arhiepiscopul, s-a stabilit la Paris, unde a predat litere, istorie, geografie şi teologie. A publicat numeroase tratate şi cursuri în aceste domenii. De un real interes este lucrarea Pratique de la memoire artificielle, apărută la Paris în două volume în 1705- 1706, care propune o metodă de învăţare bazată pe memorarea de versuri. In anul 1711, Buffier îi adaugă un al treilea volum care conţine o parte intitulată La Geographie en Vers Artificiels avec la Pratique de la Geographie Mentale. Aceasta va constitui nucleul unei lucrări independente, mult dezvoltate: Geographie en vers artificiels, exposee dans Ies differentes methodes qui peuvent abreger l'etude de cette Science, et en faciliter l'usage, Paris, 1715. Este un tratat de geografie, sub formă de întrebări şi răspunsuri, sintetic şi simplificat pentru a fi uşor de memorat. Incepînd cu ediţia a treia, Paris, 1722, lucrare va primi titlul definitiv: Geographie universelle, exposee dans Ies diferentes metodes qui peuvent abreger l’etude et faciliter l'usage de cette Science. Va mai cunoaşte două ediţii în timpul vieţii autorului, Paris, 1729 şi Paris, 1736, fiind ulterior retipărită de mai multe ori. După cîteva noţiuni introductive, o mare parte a lucrării este dedicată Franţei (pp. 9-83). Urmează Ţările de Jos, Elveţia, Savoia, Germania, Boemia, Ungaria, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, Danemarca, Suedia, Polonia, Lituania, Rusia, Turcia europeana, Tucia asiatică, Persia, India, insulele asiatice, China, Tartaria, Africa, America. Lucrarea se încheie cu tehnici de memorare. Principala diferenţă între această lucrare şi cele similare din epocă este prezenţa unor versuri la începutul capitolelor care să ajute la memorarea denumirilor regiu- nilor, oraşelor etc. Textul vehicular Ediţia a cincea a geografiei lui Buffier este tradusă în italiană: Geografia universale esposta in differenti metodi, che possono abbreviare lo studio, e facilitar l’uso di questa scienza, dai p. Buffier della Compagnia di Gesu. 1. Riveduta, corretta, e accresciuta de' cangiamenti di dominio successi ultimamente negii Stati dell'Europa: 2. d'una prefazione sopra il metodo d'apprender la geografia, e sopra i librifatti a questo soggetto: 3. d'una tavola de' nomi de i paesi in italiano ed in latino co i loro gradi di longitudine, e di latitudine per trovarli subito sopra le carte, Veneţia, 1737. 280 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Lucrarea este publicată într-un număr considerabil de ediţii la Veneţia, pînă în 1768, şi apoi la Napoli, ultima în 1796. La Milano apare aceeaşi lucrare cu titlul simplificat: Geografia universale del padre Claudio Buffier della Compagnia di Gesu tradotta dai francese nell'italiano, 1757. Sub acest titlu apar numeroase ediţii: Veneţia, 1761,1767,1772,1777,1781,1784,1788 şi, cu alţi editori, 1790,1791,1794,1795,1797,1799 (în paralel cu cealaltă versiune, publicată de acelaşi editor), Verona 1765, Parma, 1768, Genova, 1785,1786. Prima ediţie de la Roma, cu titlul simplu Geografia universale, apare în 1775. Spre sfîrşitul secolului se tipăresc alte citeva ediţii intitulate Nuova geografia universale del p. Buffier... (Roma 1787, Torino 1792,1793). Traducerea italiană o urmăreşte pe cea franceză, eliminînd unele detalii şi adăugind altele. Succesiunea prezentării ţărilor este parţial inversată astfel încît să înceapă cu Italia, urmată de Franţa. Traducerea românească Versiunea românească, De obşte gheografie pe limba moldovenească scoasă de pe gheografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în Academie de la Parizi, este o adaptare a textului original, atît prin rezumare, cît şi prin inserarea de informaţii specifice zonei vernaculare a traducătorului. Traducerea este precedată de un Cuvînt cătră cetitoriu semnat de Amfilohie. Amfilohie modifică şi el ordinea tratării ţărilor şi începe cu descrierea Turciei europene, în care erau incluse Ţările Române. El intervine puţin în text, preferind să adauge la sfîrşitul volumului o întrebare despre Moldova cu un răspuns amplu. Tot la sfîrşit se regăseşte o cronologie a domnilor Moldovei şi alte informaţii istorice. Bibliografie Rodica Şuiu, Amfilohie Hotiniul, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, pp. 21-23. Istoria Americii Andre-Guillaume Contant d'Orville, Histoire des differens peuples du monde, şase volume, Paris, 1770-1771 (voi. V - Amerique), republicată în 1772. Versiunea românească Istoria Americăi, traducere în două tomuri realizată de arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi a volumului al cincilea din lucrarea lui Contant d'Orville. S-a păstrat autograful traducătorului numai pentru tomul al doilea. Se cunosc două copii manuscrise: • ms. 40 BAR (tomul al II-lea), din 1795, autograful traducătorului; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 281 • ms. IV-17 BCU Iaşi, două tomuri; tomul I, copie din 1800, tomul al II-lea, copie din 1795; copii realizate de scriptori diferiţi, neidentificaţi. Originalul francez Andre-Guillaume Contant d'Orville (c. 1730 - c. 1800) a lăsat cîteva lucrări privitoare la tradiţii şi obiceiuri la diverse popoare, dar a scris şi piese de teatru şi lucrări despre teatru. Există informaţii puţine şi disparate despre viaţa şi activitatea lui, care nu sînt prezentate consecvent în biografiile vremii. Histoire des differens peuples du monde, contenant Ies ceremonies religieuses et civiles, Vorigine des religions, leurs sectes et superstitions, et Ies moeurs et usages de chaque nation este o operă în şase volume, care trebuie să fi avut un succes considerabil la data apariţiei ei dacă nici doi ani mai tîrziu apărea o nouă ediţie (Paris, 1772). Ulterior însă, lucrarea nu mai este retipărită. Autorul nu îşi prezinetă sursele şi este probabil ca istoria să fie o compilaţie a unor informaţii care circulau în epocă, fără pretenţii ştiinţifice. Volumul al cincilea, tradus de Gherasim, cuprinde istoria continetului american împărţită în mai multe părţi: America, Tierra Firme, Peru, Brazilia, Canada, Virginia şi Maryland, Noua-Anglie. Prima dintre acestea este şi cea mai extinsă. Traducerea românească Paul Cernovodeanu a crezut că traducerea este o compilaţie după o istorie a Americii a lui W. Robertson şi o scriere a lui J.H. Campe, tot despre America. N.A. Ursu a negat posibilitatea cărturarului român de a face o asemenea compilaţie şi, constatînd aspectul fonetic al unor nume proprii, a căror scriere reflectă pronunţia din limba franceză: capul Tampetii 4V, cap de Bon Esperans 4V, ostrovul Gadelup 46r, a reţinut informaţia furnizată de I. Kara, în legătură cu prezenţa volumelor I-V din prima ediţie a lucrării franceze a lui Contant d'Orville la biblioteca „Gheorghe Asachi" din Iaşi. Pe coperţi sau pe unele foi apar diverse însemnări, unele olografe ale lui Gherasim, din care se deduce că lucrarea a aparţinut arhimandritului, care a dăruit-o prietenului său, Dimitrie Sturza. Aşadar traducerea românească (în două volume) s-a efectuat după prima ediţie a lucrării originale. Titlul traducerii din ms. IV-27 se repetă la începutul fiecărui tom: Istoria Americăi, cuprinzind un perilipsis a aflării ei, ţerimoniile bisericeşti şi politiceşti, începutul legilor, a lor tagme şi desidemonii, rinduielile cîrmuirii, firile şi obiceiurile lâcuitorilor ei, adunate din deosăbite cărţi a celor mai vrednici de credinţă istornici şi acum întâi tălmăcite în dialectul moldovenesc, prin ostineala smeritului Gherasim, arhimandrit Mitropoliei laşului. 1800. Tomul întâi şi Istoria Americăi, [...] Gherasim, arhimandrit Mitropoliei laşului, închinată preasfinţitului episcop al Romanului, chiriu chiriu Antonie. Tomul 2, 1795. 282 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Deşi dedicaţia pentru Antonie de Putna, episcop al Romanului din 1787, apare doar în tomul al doilea, e probabil că întreaga lucrare realizată de Gherasim să-i fi fost închinată acestuia. Absenţa menţionării sale în primul tom s-ar putea datora faptului că nu s-a păstrat decît o copie mai tîrzie, din 1800, iar copistul nu a considerat necesar să o mai transcrie dat fiind că episcopul Antonie încetase din viaţă în 1796. Gherasim a tradus o mare parte a volumului al cincilea al lucrării franceze, cel privitor la istoria continentului american, oprindu-se la pagina 422 din original, unde autorul povesteşte acţiunea misionarilor în Canada. Cărturarul moldovean îşi împarte lucrarea în două tomuri, modificînd numerotarea capitolelor faţă de original. Traducerea este fidelă originalului şi prezintă caracteristicile lingvistice speci- fice traducerilor lui Gherasim, şi anume prezenţa cuvintelor de origine neogreacă alternativ cu neologisme franceze şi calcuri. Bibliografie Paul Cernovodeanu Preoccupations en matiere d'histoire universelle dans l'historiographie roumaine aux XVII-e et XVlII-e siecles (III), în RRH X, 1971, nr. 4, pp. 721-722. I. Kara, Un anonim luminist moldovean, în „Cronica", XIV, 1979, nr. 47, p. 6. Algeria Simota, Clipa, Gherasim. în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, pp. 271-277, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 262-302. * * * învăţăturile lui Bertold, pînă a nu muri, în ms. 2088 BAR (ff. 152r-155v) din 1793- 1795; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, după un intermediar grecesc (v. 1774, Bertoldo). * * * Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului, ms. 3192 BAR, copie din 15 februarie 1795 a lui Alexandru Athanasiu din Piatra (tomul II); traducere de Alecu Beldiman, ante- rioară versiunii tipărite, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 283 1796 Oarecare secreturi ale lucrării pămîntului Original necunoscut, probabil francez sau italian. Versiunea românească • Oarecare secreturi ale lucrării pămîntului, probabil Rîmnic, 1796. Traducere probabil din intermediar grecesc, traducător necunoscut. Traducerea românească Broşura intitulată Oarecare secreturi ale lucrării pămîntului şi ale meşteşugului sădirii, tălmăcite dintru o carte a unui dascal vestit şi iscusit în meşteşugul lucrării de pămînt, adecă al plugului este una dintre primele lucrări de popularizare în limba română, cu caracter agronomic. A fost tipărită la 1 octombrie 1796, probabil la Rîmnic, sub îngrijirea tipogra- fului Dimitrie şi cuprinde 31 de file de format mic. Pe exemplarul utilizat de noi, care se află la BAR, cu cota I 472373, numerotarea se face pe file, cu litere chirilice. Prezentată de către D. G. Chiţoiu împreună cu alte lucrări referitoare la agronomie, broşura a fost studiată pentru aspecte terminologice de către N.A. Ursu şi filologic, lingvistic şi de Eugenia Dima pentru caracteristicile lingvistice. Pe foaia de titlu şi în cuvîntul înainte de la f. lr nu se precizează numele autorului, cartea sau limba din care s-a făcut traducerea şi nici numele traducătorului român rămas, de asemenea, necunoscut. Trăsăturile lingvistice specifice acestei lucrări sînt următoarele (cf. E. Dima; citare după numărul filei): Trăsături specifice graiurilor sudice Fonetică - i epentetic: mîinile 9V; - g> j: jos 9V, jur-împrejur 22v, mijloc 10v; - ş moale: îngroaşe 12r. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: secreturi ale lucrării pămîntului [...] meşteşugul lucrării de pămînt, adecă al plugului [titlul], rîvnitori al folosului vostru 6r; - adverbul adia 6r, 12v. Lexic - dud 15r, pepene 17r, varză 19v. 284 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - ă se păstrează: mulţămi 5r. - e nu devine i: nemeri 24v, 26r; - menţinerea hiatului i-i: priimi 6V, primitoare 25r; - î păstrat: întră 22v; - ş păstrat: deşchiăe 3r, 6r, 21v, 22r. Morfologie - formarea superlativului absolut cu adverbul prea: prea mare rodire 4V, prea frumoase 27r, prea subţire 24r, prea vestit 2V; » - genitiv-dativul demonstrativelor feminine: aceii flori 25v; - pronumele relativ ce 4r, 23r; - formele variabile ale relativului care: carea lv, 2r, 3V, carele 2r, 16v; - formele de viitor construit cu a avea: ai să semeni 60r, are să crească 14v. Lexic - copaie 6 r, dobitoace 7V, întristăcioasă 73r, mirezmire llv, obicinuit 17v, pildă 60v, salată 19r, tiscovină 20v, trupină 15r, 15v, vîrtos llr, 19r, zmicea 16r. Inovaţii Fonetică - ă > o: folos 5r, 6r; - e > i: dintr-un 2r, 4r, nişte lv; - î > n: nmp/e 25r; - h > f: pofti 14r, 22v; praf2Ar. Morfologie - genitiv-dativul numelor proprii masculine se formează cu articolul hotarît proclitic lui: lui Neron lv; - pronumele de întărire însoţeşte un pronume personal: noi înşişi 5V; - pronumele relativ care invariabil: 5V, 6r, 6V. Lexic - împrumuturi din neogreacă: catifea 24v, chir 3r, 4V, Zifră 6r, mosc 26r, nostim 14v, 15r, 17v, portocală 13r, schimonosi 18r, sinamichi llr, trandafil 17r, 20v, 23r, za/înr IO, llv. /\ - In perioada în care a apărut această carte forma trandafir, care a rămas în limba literară modernă, avea o circulaţie relativ mare astfel încît prezenţa formei trandafil (scris trandafyll) şi a celorlalte cuvinte citate mai sus, precum şi accentul pus pe numele propriu al filosofului grec Dimocrit (20v), a determinat-o pe E. Dima să presupună că originalul utilizat de traducătorul român va fi fost scris în greceşte şi că acesta reprezintă un text vehicular al Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 285 /V unei redactări în limbile italiană sau franceză. In acest sens, consemnăm în text neologisme de origine latino-romanică, precum: academie 3V, familie 23r, figură 14r, imperator 2r; materie IV, 24r, secreturi 6r, 20v, 21v. - în ceea ce priveşte terminologia agronomică, se constată în această lucrare utilizarea de împrumuturi, în special pentru termenii referitori la unele plante: aloi llr, anason 5V, revent IV, năut 5V, terevint 15r, în timp ce pentru noţiunile generale ale ştiinţei se recurge la calcuri: a să adăpa „a satura" 6r, curăţenie „purgaţie" llv, fierbinţeală „temperatură" 15r, lăsare de sînge „flebotomie" 13r, umezeală „umoare" 12r, 13v, zeamă „soluţie" 12v. în afară de valoare lingvistică, lucrarea discutată prezintă importanţă şi pentru reflectarea preocupării existente în provinciile române pentru modernizarea unor tehnologii agricole. Bibliografie D.G. Chiţoiu, Dezvoltarea ştiinţelor agricole în România, Bucureşti, 1930. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice munteneşti din a doua jumătate a scolului al XVIII-lea, 1989, pp. 70-74. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 40. Numa Pompilius Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume, republicat. Versiunile româneşti 1. Versiunea lui Ioan Cantacuzino, Numa Pompilius, al doilea crai al Romii, din anul 1796, ms. 1550 BAR, autograful traducătorului. 2. Versiunea lui Alecu Beldiman, Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, Iaşi, 1820. Versiunea tipărită a fost precedată de o alta din 1794, care a circulat în manuscris: ms. 1-22 BNaR (două volume), ms. 3192 BAR, ms. 3621 BAR, ms. 1580 BAR, ms. 2887 BAR, ms. 112 Biblioteca „V.A. Urechia"- Galaţi. Originalul francez Jean-Pierre Claris de Florian (1755-1794) a primit în tinereţe o pregătire militară, dar nu a agreat cariera armelor, dedicîndu-se poeziei. în 1788 devine membru al Academiei Franceze. Ca nobil, este nevoit să fugă din Paris, în timpul Revoluţiei Franceze, dar este arestat în 1794 de Comitetul de siguranţă generală. Eliberat în iulie 1794, moare pe neaşteptate la 39 de ani. A scris fabule, deosebit de apreciate, pastorale, piese de teatru, romane, nuvele în proză şi în versuri. 286 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Acţiunea romanului Numa Pompilius se petrece în Italia, începînd cu înteme- ierea Romei, cînd Romulus a reuşit să cucerească provinciile din jurul oraşului, înlăturîndu-şi rivalii la domnie. In paralel cu prezentarea războaielor sîngeroase duse de acesta, se petrece şi o dramatică intrigă sentimentală. Cu venirea la tron a lui Numa Pompilius, sabin din naştere, un rege înţelept şi blînd, al doilea rege legendar al Romei Antice şi succesorul lui Romulus, se instituie o domnie marcată de pace şi prosperitate, în care există preocuparea pentru reforme, pentru domnia legalităţii şi pentru buna administrare a Romei. Deosebit de popular, romanul Numa Pompilius a fost tradus în mai multe limbi europene şi a fost publicat constant pe parcursul secolului, în volum separat (Paris 1787, 1789, 1790, 1792, 1794, 1797, 1801, Toulouse 1793, Lyon 1800) sau inclus în operele complete. în cultura română, din scrierile lui Florian a mai fost tradusă în secolul al XVIII-lea nuvela Istoria lui Sofronim. Greaca noao de Iordache Slătineanu, după un intermediar grecesc. Nuvela a fost adăugată la sfîrşitul volumului Ahilefs la Schiro, publicat în 1797 la Sibiu, tipografia Martin Hochmeister, pp. 97-120. Traducerile româneşti 1. Versiunea lui Ioan Cantacuzino Romanul Numa Pompilius, tradus de Ioan Cantacuzino din limba franceză în 1796 a rămas într-un manuscris autograf, ms. 1550 BAR, semnat cu numele său în întregime. Ioan Cantacuzino recurge la împrumuturi introducînd numeroase neologisme, mai ales din franceză şi italiană, utilizează calcuri semantice sau lexicale, construcţii copiate după model străin. Creează cuvinte noi conform sistemului derivativ al limbii române, a căror formă este astăzi neobişnuită: ameliţ „ameninţare" 86r, clătos „curat" 164v, înduhare „însufleţire" 34r, a înuşura 17V, mirodios „parfumat" 84v, 104v, nepăs „nepăsare" 48r, nodos 37r, 42v, 105v, rotos „rotund", a săţa 82v, 99r. Faţă de aceste forme greoaie, talentul lui Ioan Cantacuzino îl salvează, astfel încît rezultă o scriere cu o sintaxă clară, expresivă, iar traducerea sa a putut fi citită cu plăcere. 2. Versiunea lui Alecu Beldiman înainte de a publica, în 1820, Istoria lui Numa Pompilie, traducere din limba franceză, Beldiman a mai avut o versiune a celor două tomuri ale romanului, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, rămasă în manuscris, care a fost remaniată mult mai tîrziu, în vederea publicării. /\ In prefaţa la textul tipărit în 1820, Beldiman explică motivul pentru care a dorit să-şi revadă traducerea: Nenumăratele greutăţi ce am întîmpinat, glasul obştii că este cu neputinţă a scrie ceva într-o limbă necanonisită şi lipsită de tot meşteşugul gramaticesc mă Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 287 adusesă la deznădăjduire, dar puind în mintea mea că toate sînt supuse sîrguinţii, şi despre altă parte că nici un început nu poate fi cu desăvîrşire, apoi nu m-am fălit, dar nici măcar în mintea mea am pus a da în lumină vreun lucru vrednic de vedere. Aceasta m-au îmbărbătat a o cerceta de iznoavă, a o îndrepta în cît mi-aufost cu putinţă, a da o pildă, îmbărbătînd pe cei mai cu multă isteţime şi învăţătură, şi a o pune în tipări. Ca atare, el îşi tipăreşte vechea traducere spre podoaba limbii româneşti şi îndeletnicirea patrioţilor (apud Ursu, 2002, p. 245). Manuscrisele care conţin traducerea lui Beldiman, copii anterioare textului tipărit sînt: - Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului, ms. 1-22 BNaR, copie din 1794 a lui Alexandru Athanasiu din Piatra (două volume); - Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului, ms. 3192 BAR, copie din 15 februarie 1795 a lui Alexandru Athanasiu din Piatra (tomul al II-lea); - [Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului], ms. 4251 BAR, copie de pe la 1800, acefal şi fără sfîrşit; - Numa Pompilie, al doile crai al Rîmului, ms. 3621 BAR, copie din 15 septembrie 1806 a lui Andrieşu Constantin din Moldova; - Numa Pompilii, al doile crai a Rîmului, ms. 1580 BAR, copie din 20 aprilie 1807 a ierodiaconului Ghedeon din Moldova; - Numa Pompilii, al doile crai a Rîmului, ms. 2887 BAR, copie din 20 iulie 1807 a lui Lazăr Ştefan de la Cotul Morii, lîngă Iaşi; - [Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului], ms. 4229 BAR, copie de la începutul sec. XIX, tomul al II-lea; - Istorie lui Numa Pompilie, al doile crai al Romii, ms. 112, Biblioteca „V.A. Urechia", Galaţi, copie din 1834, posterioară versiunii tipărite. Traducerea lui Beldiman a fost tipărită la Iaşi, în 1820, cu titlul Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, în două volume. Bibliografie Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 59-70. Paul Păltânea, Catalogul manuscriselor şi scrisorilor din Biblioteca „V.A. Urechia", Galaţi, 1979. Rodica Şuiu, Cantacuzino, loan, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, loan Cantacuzino, în Istoria literaturii române, voi. II, Bucureşti, 1968, pp. 180-183. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în LR XXXV, 1986, nr. 2, pp. 116-126, reluare în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 243-261. 1797 Sofronim, nuvelă grecească Jean-Pierre Claris de Florian, Sophronime, Nouvelle grecque în Les six nouvelles de M. de Florian, Paris 1784, tradusă în greacă, într-o versiune necunoscută. Versiunea românească • Istoria lui Sofronim. Greaca noao, în Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797, pp. 97-120, traducere de Iordache Slătineanu. Originalul francez Jean-Pierre Claris de Florian (1755-1794), a scris fabule, deosebit de apreciate, pastorale, piese de teatru, nuvele în proză şi în versuri. Subiectul nuvelei se referă la o iubire, desigur imposibilă, între un tînăr sculptor şi Clarite, fiica unui demnitar bogat din Milet. îndrăgostitul este exilat şi se crede că a murit în naufragiul vasului care îl ducea departe de oraş. La puţin timp după această întîmplare, Miletul este atacat şi statuia zeiţei Venus, protectoarea oraşului, este furată. Oracolul le cere locuitorilor să realizeze o altă statuie. Aceştia îl arestează pe tatăl Claritei, acuzat că l-a alungat pe Sofronim din oraş, iar fata hotărăşte să plece în căutarea unui alt sculptor. Carite ajunge pe o insulă pustie unde îl găseşte pe Sofronim, care sculptase acolo o statuie pe care o duce la Milet şi o oferă zeiţei. Prin vocea oracolului, Venus acceptă lucrarea, iar locuitorii observă că Sofronim o repre- zentase pe Carite. Tatăl fetei este eliberat şi acceptă căsătoria celor doi. în literatura română, primele traduceri din scrierile lui Florian datează din secolul al XVIII-lea; ele sînt romanul Numa Pompilius (Ioan Cantacuzino, Alecu Beldiman) şi nuvela Sophronime (Iordache Slătineanu). Textul vehicular Iordache Slătineanu a tradus nuvela dintr-un text intermediar în greacă, dar acesta nu a putut fi încă identificat. Traducerea românească Traducerea nuvelei lui Florian a fost inclusă de Iordache Slătineanu în volumul Ahilefs la Schiro, pe care l-a publicat la Sibiu, în 1797. Povestirea a fost amănunţit analizată de Mircea Anghelescu în capitolul „Din istoria unui motiv poetic" (1971, pp. 118-125), în care criticul remarcă faptul că versurile din textul lui Florian conţin o reflectare a conţinutului nuvelei, în timp ce în traducerea lui Slătineanu versurile, diferite de cele ale lui Florian, capătă o nuanţă ceva mai înflăcărată, mai în tonul liricii erotice de la noi (p. 120). Interesantă este constatarea că versurile substituite ar proveni din originalul grecesc, fiind extrase din Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 289 cartea lui Rigas, Şcoala amanţilor delicaţi, tipărită la Viena 1790 (Anghelescu, p. 121). Acelaşi critic observă că versurile greceşti amintite puteau fi luate şi din culegerea "Epcoroc, ănore Acapara alcătuită de Athanasios Psalidas, publicată la Viena, 1792 (Anghelescu, p. 122). /\ In legătură cu această culegere grecească consemnăm aprecierile recente ale specialiştilor, referitoare la autorul ei: Lucrarea Fpcoxoc, AnoxeAeoţiaxa fost republicată în 1809 la Viena, apoi în 1816 şi 1836 la Veneţia. Lipsa indicării autorului în cuprinsul volumului a făcut ca acesta să-ifie atribuit lui Rigas Valestinis sau lui Athanasios Psalidas, critica română acceptând pe Psalidas ca autor. Controversele privitoare la autorul textului au continuat până recent când, pe baza unor argumente solide, s-a demonstrat paternitatea lui Ioan Caragea (cf. Eideneier, Hans, 1994, O ovyypacpiac, tov "Epcoroc; anoxe Acapara", în ©jjaavpiapaxa, 24, Sangmeister, Ilia, 2001, To "ExoAcio xcov vxcAiKâxcov cpaaxcov" Kai xo "Epcoroc, anoxc Acapara". Nea aroixcia yia xa oxixovpytjpaxa xove,, Eranistis, 23, disponibil Online: http://e-journals.ekt.gr/bookReader/ shozv/index.php?lib=eranistis&path=159/137#page/l/mode/2up, 12 octombrie 2013, şi Stesi, Athina, 1998/99: Icoâvvtjg KapaxC,â(; o Kvnpioc, xai AQavâaioc, Wa Aid ac,. Ta anoxeAiaţiaxa piaţ mdavtţţ avvcpyaaiaq, în MoAvpdoKovdvAoncAcKrjxrjt; (G.E. Dima, 2013). în nuvelă se remarcă trăsăturile lingvistice întîlnite şi în alte lucrări ale lui Slătineanu. Trăsături specifice graiurilor sudice - formele aideţi 117, a dăpărta 113, dăsfatări 103, dodată 110, dasupra 112 - formele variabile ale articolului genitival; semn al dragostii 120, semn al frumuseţii 120; Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - ă păstrat: mulţămi 103, mulţămită 109, mulţămitori 101; - e păstrat: a ceti 99; - t iotacizat: (eu) poci 117, să poci 99, scoţ 117; - d iotacizat: văz 105, să vază 105,106,111; - păstrarea lui ş: deşchide 117, dăşchis 117. Morfologie - forme de plural: comoarele 104, flăcări 114, idoalele 104,105; - forme de genitiv-dativ: fiei 104; - u devine articol în urma dispariţiei articolului enclitic -l: gîndu 105, idolu 110, obrazu 115, sufletu 103; - forme ale demonstrativelor: ast copil 101, al minut 105; 290 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - identitatea formelor la persoanele a treia singular şi plural la imperfectul indicativ: (el, ei) curgea 111, dormea 111, lipsea 100, spînzura 111, şedea 105, umbrea 111; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: (el, ei) au făcut 102, au murit 100, au sosit 111. Lexic vechi şi popular - capişte 118, carte „scrisoare" 106, cerca 112, cumplire 113, dăulaţi 109, ibovnic 119, singurit „singur" 103, strişte 94, vetreri 90, virtute 77, cinstitoare 106; dumnezeoaică 100, 108, 116; rodos 111, bordeiaş 112, căscioară SF, 103, puţintel 111, rîuleţe 111, tăiculiţă 101. * Inovaţii - ă > u: mulţumi 99,105,117, mulţumită 119, mulţumitor 120; - ă > o: norod 109; - e>i: nimic 105, a citi 105,107, citanie 105; - ş > s: dăschise 106. Neologisme împrumutate din neogreacă - a agonisi 106, diată 102, evmenie 99. Bibliografie Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971. Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, EA, Bucureşti, 1971, p. 248. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, pp. 78-84. Gabriela E. Dima, „Cîntecul lui lenăchiţă" redactat în neogreacă. Izvoare şi răspîndire, în RITL 1-4, VII, 2013, pp. 1017-1027. Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797; traducere de Iordache Slătineanu a melodramei lui Pietro Metastasio, Achille in Sciro, după o versiune greacă probabil în manuscris (v. 1783, Ahile la Skyros). * * * Ecaterina al doile, în ms. 3165 BAR, ff. lr-50v, copie din 1797 a lui Vasile Dînga, după o copie de Grigore Hudici; traducere a scrierii lui Johann Michael Schweighofer, Katharina die II. Eine Skizze, Viena, 1787, după versiunea greacă AiKaxepiva f> rjxoL loxopia ovvouxkt] xov poooiKov iBacriAeiov an' ăpxpţ avxov ăpxi xov napovxoc; exovq opov xai nepvypacpi) xfjc, Tavpncfjc; Xepoovrjt;, Viena, 1787 (v. 178 7, Istoria Ecaterinei a Il-a). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 291 1799 Întîmplările lui Isminii şi a Ismeniei, în ms. 4246 BAR, ff. 79r-136r, copie din 22 noiembrie 1799; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Eustathios (Eumathios) Makremvolitis, Tă 1cad' Topivpv xaî Topiviav, sec. XII, publicată în ediţie bilingvă greco-latină, îngrijită de Gilbert Gaulmin care este şi autorul versiunii latine, De Ismeniae et Ismenes amoribus, Paris, 1618, după prelucrarea în franceză de Pierre- Franţois Godard de Beauchamps cu titlul Les Amours d'Ismene et d'îsmenias, Paris şi Amsterdam, 1729, republicat (v. 1789, Ismin şi Ismenia). * * * [Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs], ms. V-49 BCU-Iaşi, copie din 5 ianuarie 1799 (cuprinde cărţile VI-X); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Franţois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxcu TqAepaxov viov zov OâvooecoQ, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). * * * Loghica, adecă partea cea cuvîntătoare a filosofiei, Buda, 1799; traducere de Samuil Micu a scrierii lui Friedrich Christian Baumeister, Elementa Philosophiae Recentioris usibus iuventutis scholasticae accommodata..., Leipzig, 1747 (v. 18 00, Elementele filosofiei). * * * Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorul lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotul lui, Sibiu, 1799; traducere de Ioan Piuariu Molnar a scrierii de Giulio Cesare Croce şi Adriano Banchieri, Bertoldo con Bertoldino e Cacasenno, Bologna, 1720, după versiunea germană Leben Bertoldo's, seines Sohnes Bertoldino, und seines Enkels Kakaseno, Berlin, 1778 (v. 1774, Bertoldo). * * * Viaţa Marilui Petru, împăratul Moscului, ms. 2581 BAR, ff. 2r-210r, copie din anul 1799 a lui Toader Meican; traducere de Cozma Vlahul a scrierii lui Antonio Catiforo, Vita di Pietro il Grande, imperador della Russia, Veneţia, 1736, după versiunea în greacă a lui Alexandros Kankellarios, Bioc, Elezpov zov MeyâAov, AvzoKpâzopoc, Povooiaţ, nâzpoc, nazpidoQ, Veneţia, 1737 (v. 1749, Viaţa ţarului Petru cel M a r e. 2. Versiunea din Moldova a lui Cozma Vlahul). 292 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima sfîrşitul sec. XVIII A filosofiei cei lucrătoare. Partea a 3. Ethica sau învăţătura obiceaiurilor (ff. 76r- 142v) şi Partea a patra, învăţătura politicească în ms. rom. 90 BAR Cluj, ff. 143r-187v; traducere de Samuil Micu a scrierii lui Friedrich Christian Baumeister, Elementa Philosophiae Recentioris usibus iuventutis scholasticae accommodata..., Leipzig, 1747 (v. 1800, Elementele filosofiei). * * * A toată lumea călătorie, ms. 1376 BAR, copie moldovenească nedatată (tomul I); traducere de Mihai Cantacuzino a scrierii lui Joseph de La Porte (Joseph Delaporte), Le Voyageur frangois, Paris, 1762-1779, tomurile I-XXVI, după versiunea rusă de Iakov Ivanovici Bulgakov cu titlul BceMupnozo nymemecmeeHHUKa, Sankt Petersburg, 1778- 1794, republicată în alte două ediţii (v. 1785, Călătorul francez). A toată lumea călătorie, ms. IV-18 BCU Iaşi, copie moldovenească nedatată (tomurile I, II, III); traducere de Mihai Cantacuzino a scrierii lui Joseph de La Porte (Joseph Delaporte), Le Voyageur frangois, Paris, 1762-1779, tomurile I-XXVI, după versiunea rusă de Iakov Ivanovici Bulgakov cu titlul BceMupnozo nymemecmeeHHUKa, Sankt Petersburg, 1778-1794, republicată în alte două ediţii v. 1785, Călătorul francez). * * * [Cugetări de multe feliuri], ms. V-7 BCU Iaşi, copie de la sfîrşitul sec. XVIII a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman (cartea I); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Cugetări de multe feluri, în ms. 1198 BAR, ff. lr-133r, copie de la sfîrşitul sec. XVIII a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman (cartea I); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Cugetări de multe feluri, ms. 265 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII a lui Dimitrie Sturdza (copie integrală); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 293 două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Cugetări de multe feluri. Cartea dinţii a lui Oxistem, ms. 4905 BAR copie de la sfîrşitul sec. XVIII (cartea I, fragmentar); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * [Erotocrit], în ms. 4104 BAR, ff. 125r-126v, copie dintre 1772-1802, din Moldova (rezumat); repovestire fără versuri a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpozoKpizoc,, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 3. Versiuni contaminate, rezumări). * * * [Erotocrit], ms. 4988 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII (conţine 8 file cu versuri); traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpozoKpizoQ, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). * * * [Halima], ms. 2861 BAR, copie moldovenească de la sfîrşitul sec. XVIII (tomul I); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Frangois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpafirjicov pvdoXoyucov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * [Halima], ms. 5922 BAR, copie de la sfîrşitul sec. XVIII (poveşti din tomul I); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpa/lrjKov pvOoloyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). începutul istoriii lui Beltodor cu Logoban împărat, ms. 1759 BAR (ff. 2v-48r), sfîrşitul sec. XVIII; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, prin intermediar grecesc (v. 1774, Bertoldo). * * * Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisăfs, ms. 1526 BAR, copie nedatată, sfîrşitul sec. XVIII (cuprinde cărţile I-III; cartea a IlI-a este incompletă); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Franţois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de 294 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă a lui Athanassios Skiadas, Tvxou TrfAepâxov v'lov tov Dbvooeooc;, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui T elemah). * * * Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropa, în ms. 499 BAR, ff. 2- 7, sfîrşitul sec. XVIII, provenit de la Episcopia Romanului, nedatat şi nesemnat; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Antonio Gicca, Voti dei greci all'Europa cristiana, în Notizie dai mondo, Florenţa, 1771, după versiunea neogreacă a lui Antonio Gicca sau Evghenie Vulgaris (v. 1772, Rugăciunea grecilor către Europa creştină). * * * Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokof, sfetnicul lui Olstein, la pricinile ceste de acum, în ms. 499 BAR, ff. 9r-10v, sfîrşitul sec. XVIII, provenit de la Episcopia Romanului, nedatat şi nesemnat; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Voltaire, Traduction du poeme de Jean Plokof conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes, manuscris, 1770 (v. 1772, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). * * * Toaca împăraţilor, în ms. 499 BAR, ff. 7v-9r, sfîrşitul sec. XVIII, provenit de la Episcopia Romanului, nedatat şi nesemnat; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Voltaire, Le tocsin des rois, manuscris, 1771 (v. 1772, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). * * * [Zăbava Fandasiei] ms. 1831 BAR, ante 1800; traducere de Constantin Vîrnav a părţii a doua a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, riaiyvia (pavxaoiac;, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). * * * [Zăbava Fandasiei] ms. 3060 BAR, ante 1800, manuscris fragmentar de 53 de file, fără început şi sfîrşit; traducere de Constantin Vîrnav a părţii a doua a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, riaLyvia Tqţ (pavxaciac,, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 295 c. 1800 Conversaţie asupra pluralităţii lumilor Bernard Le Bovier de Fontenelle, Entretiens sur la pluralite des mondes, Paris, 1686, republicată, tradusă în greacă de Panagiotis Kodricas cu titlul OpiAiai nepi nApOvos Koopcov tov Kvpiov OovrevsA, Viena, 1794. Versiunea românească • Cuvîntări pentru mulţimea lumilor, ms. 1383 BAR, traducere de pe la 1800, prin intermediar grec, de Răducanu Greceanu, autograful traducătorului. Originalul francez Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757) se pregăteşte pentru cariera de avocat dar, după primul proces, pe care îl pierde, o abandonează în favoarea litera- turii. Ajutat de unul din unchii săi, frate cu celebrul Corneille, începe să publice în revistele vremii. Eşecul unei tragedii pe care o scrisese ca şi al altor opere literare îl determină să se îndrepte către ştiinţe şi filosofie, cu reputaţie memorabilă. într-adevăr, lucrarea de popularizare a ştiinţei, Entretiens sur la pluralite des mondes, are un succes imediat. Fontenelle devine membru al Academiei Franceze şi secretar al Academiei Regale de Ştiinţe. Partizan al noului, crede doar în adevărurile demonstrate raţional şi încurajează ideile noi chiar din postura de membru al cenzurii regale. Entretiens sur la pluralite des mondes se prezintă sub formă de dialog între două personaje, un filosof inspirat de Copernic şi Descartes, şi o tînără marchiză împreună cu care face plimbări nocturne, în timpul cărora îi prezintă stelele şi îi explică astronomia, fizica, totul într-un limbaj galant, atrăgător. Textul propriu-zis conţine şase capitole, fiecare corespunzînd cîte unei seri în care autorul a discutat cu marchiza G problemele enunţate pe scurt la începutul fiecărui capitol. Lucrarea lui Fontenelle nu are nici un fel de note la subsol ori la sfîrşitul capitolelor sau al cărţii. Fontenelle s-a ocupat de această lucrare pe tot parcursul vieţii. O primă ediţie apare la Paris în 1686, conţinînd doar cinci capitole. Ele devin şase în ediţia din anul următor, Paris, 1687. In 1724 apare ediţia a şaptea, completată de autor cu diverse alte texte. Ultima versiune revizuită de autor este cea inclusă în volumul al II-lea din Operele complete publicate la Paris, în 1742. Textul vehicular Panagiotis Kodricas, autorul versiunii greceşti a acestei opere a lui Fontenelle, s-a născut la Atena, în anul 1762, şi a murit la Paris, în anul 1827. El şi-a făcut studiile superioare la Constantinopol şi la Academia Domnească din Bucureşti, unde a fost elevul lui Lambros Fotiadis, care îl influenţează, apropindu-1 de iluminiştii francezi; a 296 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima fost secretarul domnilor Mihai Suţu şi Nicolae Mavrogheni, în perioada 1783-1795, fiind cunoscut în epocă prin activitatea sa culturală şi politică. S-a ocupat şi de cores- pondenţa secretă a lui Mihai Suţu cu agenţi din capitalele occidentale, ceea ce explică sprijinul primit din partea acestuia pentru editarea traducerii sale din Fontenelle; pe foaia de titlu se menţionează că volumul s-a tipărit cu cheltuiala domnului Suţu. Sentimentul de recunoştinţă este prezent şi în Cuvîntul înainte (pp. III-XIII). Traducerea lui Kodrikas, intitulată OpiAiai nepi nAr/dvos Koopcov tov xvpiov OovteveA, a apărut la Viena, în anul 1794, în tipografia lui Gheorghios Ventotis (cf. E. Dima, pp. 170-172). Kodricas introduce un Cuvînt către cititori în care se adresează conaţionalilor săi, explicîndu-le importanţa cunoaşterii, a culturii pentru evoluţia popoarelor (pp. XIV- XXXIV); urmează textul lui Fontenelle tradus cu fidelitate, iar notele ample ale cărturarului grec sînt adăugate la sfîrşitul fiecărui capitol, cuprinzînd explicaţii ştiinţifice, comentarii vaste în legătură cu teorii cosmogonice, trimiteri la opiniile filozofilor legate de univers şi de alcătuirea lui, stabilirea de relaţii între denumirea planetelor şi mitologia greacă ş. a. Această modalitate de a amplifica textul-sursă cu note ştiinţifice, culturale le este specifică intelectualilor greci din perioada respectivă, ei dorind să ofere lucrări traduse în limba vernaculară adăugind interpolări din diverse domenii pentru a spori bagajul de cunoştinţe al compatrioţilor. Traducerea românească In titlul versiunii româneşti se menţionează: Cuvîntări pentru mulţimea lumilor, alcătuite de Fontenel filosoful şi tălmăcite pă limba rumânească de cutare, de cutare, cu adaos de alte nooă slăviri filosoficeşti pe alocurea. Identitatea traducătorului român a fost stabilită de E. Dima (în 2004). Pe foaia de titlu se mai află următorul text: Iar din cea dintîi carte puţintele nu s-au scris, nefiind atîta de (a)nevoie. Şi s-au protocălit cu i proci de dumnealui biv vel stolnic, bărbat învăţat, Răducanu Greceanu, în zilile prea înălţatului domn Io Alexandru Suţu Voievod. Analiza grafiei chirilice, a corecturilor, a notelor a condus la concluzia că intervenţiile pe manuscris au fost făcute de aceeaşi persoană care a scris textul, dar la altă dată, cînd a fost adăugată şi fraza ultimă: Şi s-au protocălit... Aspectul manuscri- sului, care prezintă numeroase corecturi interliniare sau marginale, adaosuri, anularea unui cuvînt, a unui rînd sau chiar a unui paragraf întreg se explică aşadar prin revizia (protocălirea) făcută de traducător. Pe baza celor consemnate pe prima filă, a intervenţiilor în text, a corecturilor de aceeaşi mînă, la care se adaugă trăsăturile lingvistice sudice, E. Dima a tras concluzia că ms. 1383 reprezintă o traducere autografă a lui Răducanu Greceanu, de pe la 1800, revizuită tot de el în anii 1819-1820. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 297 A In afară de titlu, numele lui Fontenelle mai apare la f. 5r, într-o explicaţie care aparţine traducătorului: Cuvîntările filosofului Fontenel astronomul, care împreună cu dama marcheza au grăit în şase sări pă lună pentru mulţimea lumilor şi învîrtejîrile lor şi pentru planite, precum şi în următoarele versuri cu caracter rezumativ de la sfîrşitul manuscrisului (f. 72v), care, probabil, aparţin de asemenea traducătorului: Astronomul Fontenel Scrie glume fel defel, Şi-ntre glume adevăruri Ce grăieşte pentru ceruri Şi pentru trupuri cereşti, Tot cu arătări fireşti Iar aceasta să pricepe De acela ce începe Să citească cu-amărunt Ce scrie pentru Pămînt, Pentru stele şi planite, Asemenea şi comite, Cu bună, zic, chipzuială, Şi cu bună socoteală, Cele cam cu glumă scrise Dar cu adevăr coprinse. O altă notă a traducătorului, de la f. lv: înţelepciunea au dăşchis gura munţilor şi limbile pruncilor le-au făcut vorbitoare, aşa grăieşte Salomon, vrea să fie de asemenea în spiritul scrierii lui Fontenelle, al cărui text este spumos, tonul dialogului cu marchiza este galant, iar teoriile ştiinţifice sînt prezentate într-un mod accesibil. Prezenţa a numeroşi termeni greceşti, precum şi adaosurile infrapaginale care conduc spre un text intermediar grec, a determinat-o pe E. Dima să efectueze o comparaţie textologică şi lingvistică cu versiunea neogreacă a lui Panagiotis Kodricas. Cercetătoarea a concluzionat că traducerea românească nu s-a făcut direct din limba franceză, ci după un text vehicular grec. Influenţe lingvistice greceşti - Lexemul cuvîntări, cu care începe titlul ms. 1383, reprezintă un calc după ngr. opiMai din titlul versiunii lui Kodricas. Cuvîntul grec este polisemantic, avînd sensurile principale: „convorbire; cuvîntare; limbaj". Kodricas a folosit acest substantiv pentru a traduce francezul entretien din titlul lucrării lui Fontenelle, care are numai sensul de „convorbire". 298 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - Terminologia ştiinţifică include cuvinte împrumutate din greacă sau forme cu aspect fonetic şi (sau) morfologic grec: amfîvii 67v, comite 9V, 41v, 50v, disidemonii 23r, disidemonios 2r, epistimi 2r, 8r, 48r, matimatic 48r, mihanică 39r, planite 31v, filosofi schepticoşi 44v, sistima a Ptolemeului 37v, sistimi de astronomie 33v. - Pentru numeroase noţiuni care în textul românesc sînt lexicalizate prin împrumuturi, calcuri sau perifraze (uneori după model grecesc), cărturarul român indică (în paranteză) termenul corespunzător grec, scris cu alfabet latin: aşezare (diâtesis) 48r, chipzuire (simberazma) 48r, chipzuire (loghicon) 20v, cinstea (ipolipsis) 7r, fiime (usie) 15v/16r, găuri (porus) 16r, greşită ştiinţă (prolipsis) 16v, împreună călătorie (sinodie) 10v, îndăletnicire (entusiasmos) 10v, margine a dâspărţitorului (orizondos) 44r, meşteşugărit (mihanicos) 6V, mijlocire (mesolăvima) 27v, părere (fandasie) 63v, potrivirea (acaloghia) 31v, rătunjeli (sferidia) 16r, scrierea cu amărunt (perigrafi) 19v, stihurile de laudă (engomii) 20r, singuratice (apia) 7r, viuire (zoirotita) 17V. - Unele glosări se fac, de asemenea, prin (sau pentru) cuvinte greceşti: fac răsfrîngere, adică antanâclasis 16r; licavghi lumină este aceea care să face după apusul soarelui şi ţine pînă întunecă de tot 68r; cuvînt de cuget care să zice loghicâni 45r; acest cerc să numeşte zodiacos 12r. în urma comparaţiei ms. 1383 BAR cu scrierea lui Fontenelle, E. Dima a constatat mai multe diferenţe. Astfel, textul lui Fontenelle are o prefaţă în care sînt expuse motivele care l-au determinat să scrie cartea şi ideile care stau la baza acestei lucrări. Aceasta este urmată de o dedicaţie către un misterios domn L..., care nu a putut fi identificat şi se presupune că nu există (L fiind şi prima literă a cuvîntului A lecteur = cititor). In ms. 1383 BAR lipseşte prefaţa din textul original şi dedicaţia, dar cărturarul român introduce o prefaţă proprie Către cititori, care a fost publicată de E. Dima la sfîrşitul studiului citat (pp. 178-179). în adresarea sa către cititori Greceanu vorbeşte despre importanţa culturii, a ştiinţei, a cunoaşterii limbilor străine ca prin traduceri să se aducă invăţătură şi românilor pentru ca să se ridice deasupra condiţiei de neam „varvar": De vor pune rumânii silinţă a învăţa alte striine limbi, întru care să află tot felul de învăţătură, şi la urmă să tălmăcească pă limba lor cărţi de epistimi şi de alte feluri de ştiinţe, apoi cu vreme îndălungată vor putea şi ei a izbuti la filosofie şi la epistimi şi vor ajunge şi ei să să numească un neam învăţat, pentru că sînt îndemânatici la orce învăţătură. Versiunea românească prezintă numeroase note explicative infrapaginale, separate prin cîte o linie orizontală, scrise de aceeaşi persoană, note care nu aparţin lucrării originale. Cîteva însemnări de la subsolul paginilor ms. 1383 BAR nu corespund originalului grec, ele fiind introduse de traducătorul român cu scopul de a Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 299 clarifica cititorului unele noţiuni sau de a-i oferi detalii suplimentare (ff. 33v, 37r, 46r 54r'65v, 66v). Răducanu Greceanu operează şi intervenţii în text la revizie, reducîndu-1 sau introducînd consideraţii personale în legătură cu anumite probleme (ff. 33r, 45r, 63r, 63v). O altă inovaţie din versiunea românească este indicarea personajului care vorbeşte, dîndu-se astfel scrierii aspectul unei piese de teatru. La lectura ulterioară, Greceanu anulează cu o linie replici care cuprind mai ales aprecierile galante ale personajului Fontenelle faţă de marchiză sau faţă de femei, în general (ff. 5r, 5V), ceea ce poate duce la opinia că avea în vedere pregătirea textului pentru şcolile româneşti. El reţine mai ales pasajele referitoare la problemele ştiinţifice şi introduce unele comentarii preluate din notele lui Kodricas sau din propriile sale lecturi din diferiţi autori, cu intenţia de a oferi cititorului român (elevului) o imagine cît mai clară, mai accesibilă şi la obiect a chestiunilor dezbătute. în lumina acestor constatări considerăm că indicaţiile din foaia de titlu capătă o anumită semnificaţie (E. Dima, p. 173). Astfel se înţelege mai limpede precizarea că tălmăcirea în limba română s-a făcut cu adăugarea de noi teorii, opinii (slăviri), cu reducerea unor pasaje considerate nesemnificative şi că textul a fost protocălit, verbul a protocăli din titlu însemnînd, în acest caz, „a redacta", dezvăluind identitatea cărturarului care a efectuat traducerea şi revizia textului aflat în ms. 1383 BAR, şi anume dumnealui biv vel stolnic, bărbat învăţat, Răducanu Greceanu. Analiza lingvistică a textului confirmă paternitatea lui Răducanu Greceanu şi prin faptul că traducătorul textului din ms. 1383 BAR este un cărturar muntean, format în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care asimilase unele inovaţii din această perioadă (cf. E. Dima, pp. 174-176). Trăsături specifice graiurilor sudice: Fonetică - epenteza lui i: mîinile 21v; - u > o: coprinde 2V, 44v, coprins 3r, 14v, coprinzător 3V, 58v, necoprins 7V, 9r; - lipsa propagării lui n: îngenuchiaţi 19r; - r trece la l (prin disimilare consonantică): tutulor 31r, 61r: - africata g > j: batjocori 23v, 32v, 51v, batjucură 14v, împrejur 5r, 10r, jos 19v, 27V, mijloc 17V; - d dur: după „de pe" 44r, îndălung 7V, îndăstul 6r, dăsfătat 28r; - j moale: grijea 33v. Morfologie - formele variabile ale articolului genitival: fecior al soarelui 6V, popă al lor 14r, al lui văzduh 25r, lăcuitori ai pămîntului 21r, ai noştri oameni 21r, năvăliri ale bătăliilor 32r; 300 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - pronumele nehotărît vercare 39v, vercine 2r, 43v; - prezent indicativ, forma de persoana a treia plural identică cu forma de persoana a treia singular: unile să scrie 66v; - formele de viitor: mi-o plăcea 17V, s-o face 6 7V; - adverbul încolea 46v. Lexic - adjectivul rumânesc 2r. Trăsături specifice limbii vechi şi populare Fonetică - ă păstrat: fămeiască 32v; - î păstrat: intra 7V, 36r, 58r; - ş păstrat: dăşchide lv, 16r, 39r. - menţinerea hiatului e-i: strein 3r, 33r, 48v, 63v; - hiatul i-i nu s-a contras: priimi 3V, llr, 23v, 46r, 71r. Morfologie - articularea substantivelor masculine şi neutre, la nominativ-acuzativ singular, cu -u, devenit articol, în urma dispariţiei, prin fonetică sintactică, a articolului -l: izvoru luminii 35v, cine este dascălu 33r, umbletu lor 30, unu cu altu 31r, pămîntu şi luna 25v, cf. şi 2r, 15v, 27v; - vocativul substantivelor feminine terminat în -o: madamo 31v; - genitiv-dativul numelor proprii masculine format cu articolul hotărît enclitic -lui: a Ptolemeului 33v, 37V, a Copernicului llr; - genitiv-dativul grupurilor nominale la care adj. este tot: a toatei zidiri 27r, toatei aceştii asemănări 49r, a toatei făpturi 6V; - genitiv-dativul singular al demonstrativelor feminine: aceii materii 69r, aceştii asemănări 49r, aceştii mişcări 38r, aceştii planite 41v, aceştii sistimi 9V; - formarea superlativului absolut cu adverbele mult şi prea: mult îndălungă 71v, mult îndestulată 25r, mult vrednică 7r, prea îndestul 31r, prea cu înţelepciune 31v; - forma identică au a auxiliarului a avea la persoana a treia singular şi plural a perfectului compus: bărbatul care au aflat 3V, au stătut 20r, 66v. Lexic - basne 2r, 6V, 66r, bogoslov 3r, brodi 65v, cercare 31r, chezăşui 27r, dăzghina 67r, dobitoace 20r, domesnic 3V, furtişag 32r, gzrZă 13r, 34v, 50r, gogoşi 14r, iznoavă 41v, izood 10r, îngîmfa 19r, jivină 3V, 16v, 30, lăţi 67r, lipici 65v, mazcă 2V, mo;ic 15r, 45r, mumă 34r, nărao 20r, neghiob 19r, 44v, 59r, neghiobie 3V, 34v, noian 36v, 68r, odrăsli 24r, 66v, pizmătariţ 62r, pzr/if 34v, 44v, plugar 3V, pogorî 7r, 12r, popă 14r, prăpădi 64v, prepune 15v, 24v, 30, prepus 37r, pristăvi llv, privigheri 6V, prwnc 31r, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 301 putincios 25r, 58v, sanchiu 44v, semui 56r, sfetnic 22r, slăbănog 39v, slobozenie 30v, ticăire 67r. - Tot în domeniul lexical se semnalează un număr mare de derivate, dintre care unele probabil sînt hapaxuri, creaţii ale traducătorului, formate după sistemului derivativ specific vechii limbi literare: împuitură 2V, vîrtoşeală 19v, înfăptat 39r, corăbiesc 22r, 22v, îngîmfeală 70, îngroşime 27v, micşorime 50r, puţinime 32v, singurătăcime 9V, stelime 49v, tărime 9V, 25v, vioime 46v, pestriciune 5V, 13v, 27r, 31r, gălbinicios 54v, greţos 43v, meşteşugos 7r, slăbicios 47r, unatic 49r, pudre 17v, însolziţi 21v, a se împotrivnici 18v, înlunatic 17V. Inovaţiile din fonetică şi morfologie, existente în text, se încadrează, în general, în tendinţele de evoluţie a limbii române literare de la începutul secolului al XlX-lea. Fonetică - ă protonic > a: pahar 20r; - ă > i: să ridice 28r; - ă > u: mulţumi 8V, llr, 21v, 36r; - ă final > e: către 21v, 44v; - ă > o: norod 2r, norocire 8r; - e (i) sincopat: drept llv, 16r, dreptul 36r, dregătorie 33r; - e > i: citi 37r, 51v, 71r; - î > u: umbla 3r, 22r, 42v, umblare 38r; - h >/: poftă 24v, 70v, pofti 8r, 12v, 18r, 40r, 60r, 67r. Morfologie - genitiv-dativul numelor proprii masculine format cu articolul proclitic lui: lui Copernic 33v, 39r, lui Ermi 45r; pronumele de întărire însoţeşte pronumele personal: noi înşine 12r, 14r, 17r; - pronumele relativ care invariabil: 2r, 2V, 3r, 12r, 36r, 42v, 58r; - forma de persoana a treia la mai mult ca perfect: începuserăm 58r. Inovaţia lexicală constă în: - utilizarea de neologisme neogreceşti şi, mai rar, de origine latino-romanică, în special pentru noţiuni aparţinînd terminologiei ştiinţifice. De exemplu: aligorii 66v, amfivii 67V, aporie 14r, astronom 5r, 10r, 35r, astronomie 3r, 6V, 8r, 1T, 33v, astronomicesc 2V, 23v, 34r, boltă 5V, 7V, 39v, 46v, cavalieri 66r, cristal 9r, 9V, 39r, critică 31r, 35v, 36r, 38v, 68v, dogme 34r, enghiclopedie 51v, engomii 20r, fandasie 27x, 33r, 63v, filosof 3r, 9r, filosoficesc 2r, 20r, 23v, 31v, filosofie 2r, 3r, fisică 37r, 39v, 51v, flegmatic 44v, galaxie 50r, 56v, gheograficesc 23r, gheometrie 3r, 8r, /tartă 22v, iconomie 3r, istorie 33r, 54r, /eg/u 12v, 15r, 37v, 41v, matimatic 48r, matimatică 23r, 48r, matimaticesc 60r, 60v, metaforâle 66v, microscopii 30r, mihanică 26r, 39r, mihanicesc 6V, mihanicos 6V, 7r, nectar 19v, 20v, ochean 19r, 19v, 22v, 26v, 41v, opticos 302 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 41v, pitagorei 6V, planite 2V, 3r, 5r, llr, planiticeşti 31v, platoneni 6V, pliade 49v, pol 43r, politicesc 13v, politie 3V, 32r, 32v, tilescopii 19r, 19v, 24r. - tot pentru termeni ştiinţifici sau pentru diverse noţiuni autorul român utilizează numeroase calcuri şi perifraze după model neogrec. Dintre acestea consemnăm: aşezare „poziţie" 48r, după biădeoic,} chipzuire „logică" 20v, după Aoyucov; chipzuire „concluzie" 48r, după ovpnepaopa; estime „fiinţă existenţă" 33v, 48v, după vnapţig; fiime „esenţă" 15v, 25v, după ovoia; învîrtire 62v şi încunjurare 12r, 16v, 62v „mişcare de rotaţie", după nepioxpocpiy, lipsă şi lipsire „eclipsă" 18r, după exAlipriţ; (stele) nemişcate „fixe, imobile" 7V, după anAavpţ; nepotrivit „inegal" 63r, după avopouoc,; nepotrivire „inegalitate" 62v, după avopoidxr\Q; răsfrîngere „reflectare a luminii" 17v, după avxavâxAabu;; răsuflare „vapori" 24r, 25r, după axpoţ; rătunjeli „particule" 16r, după ocpaipibia; rătunjime „sferă" 14v, după ocpaipa; slăvire 60v şi socoteală 58v „opinie, părere", după epnvevoic,, yvcopoboxpaig; stelimi „constelaţii" 49v, după aoxepiopov, tărime 25r şi vîrtoşală 63r „soliditate", după oT£Q£OTr)<;; ţestăciuni „crustacee" 66r, după ooxpaxă; umbletele „traiectoriile" 36v, după biâypappa; viuire „existenţă" 17v, după Qcoripdxrjxa; împreună călătorie „convoi, cortegiu" 10v, după ovvobeia; jumătate de rătunjime „emisferă" 23r, după rj\uiocpaipiov; greşită ştiinţă „prejudecată" 16v, după np6Arpfi<;', de o măsură potrivire „egalitate" 63v, după opoioxrjQ; vorbă coprinzătoare de învăţătură „raţionament" 58v, după opdoAoyioxijg; a socoti cu chipzuire „a raţiona" 59r, după Aoyuceijopai. în ceea ce priveşte sintaxa versiunii româneşti, se poate observa simplitatea şi cursivitatea frazei, puţin influenţată de sintaxa versiunii greceşti sau de cea a textelor religioase ale epocii. Explicaţia constă în influenţa limbii vorbite care în această perioadă îşi pune tot mai mult amprenta asupra limbii literare, contribuind în mare măsură la simplificarea frazei. Stilul indirect, care în textul lui Fontenelle depinde de un verb de declaraţie, este transpus, în general, în ms. 2383 BAR în stilul direct, cu replici ale celor două personaje (Fontenelle sau Marchiza). A Intr-un climat intelectual dominat de cărturari greci precum Teofil Coridaleu, Rigas Valestinlis, purtători ai ideologiei iluministe, în care unii tineri din Ţările Române se formau într-un spirit modern, scrierea lui Fontenelle va fi fost o atracţie pentru cărturarul român, efor al şcolilor de la cumpăna dintre secole. Bibliografie Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, pp. 217, 237, 249. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 303 Eugenia Dima, Prima traducere din Fontenelle în cultura românească, în AŞUI, Secţiunea III e - Lingvistică, tomurile XLIX-L, 2003-2004, pp. 169-182. Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf. Sava (Contribuţii documentare), Bucureşti, 1978, p. 71. Cornelia Papacostea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774- 1830), Bucureşti, 1982, p. 77. * * * Dintr-ale lui Metastasie, ms. 3454 BAR din jurul anului 1800, autograful traducătorului; traducere de Iordache Slătineanu a trei piese ale lui Pietro Metastasio din ediţia Poesie del signor abate Pietro Metastasio, Torino, 1757, voi. II, după versiunea greacă Tpaycodiai tov aiviop apnâre Plexpov Meraozaoiov, Veneţia, 1779, voi. II. Cuprinde piesele: Milostivirea lui Tit, Siroiu şi Caton (v. 1784, Teatrul lui Metastasio). * * * [Istorie lui Târlo], în ms. 1055 BAR, ff. 56v-99v, fragment nedatat de pe la 1800; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Christoph Heinrich Korn, Die Auslahder in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, Ulm, 1770, după versiunea franceză de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm 1770 (v. 178 6, Istoria lui Târlo). 1780-1820 [Cugetări de multe feliuri], în ms. 3347 BAR, ff. 44r-79v, copie de la sfîrşitul sec XVIII- începutul sec. XIX (cartea II, fragmente); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * [Cugetări de multe feliuri], ms. 1575 BAR de la sfîrşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX (cartea I cu patru capitole sărite); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Cartea întăi a lui Oxisteri, în ms. 135 (fost 113) Biblioteca Mănăstirii Neamţ, ff. lr- 124r, copie de la sfîrşitul sec. XVIII-începutul sec. XIX (cartea I); traducere de 304 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale -par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 17 70- 1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Cugetări de multe feluri, ms. 56 ANR Drobeta-Turnu Severin, copie de la sfîrşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX (cartea I); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). începutul sec. XIX Provensala Jean-Frangois Regnard, La Provengale, Paris, 1731, republicată. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman, s-a păstrat în două copii manuscrise: • Istoria lui Zelmis şi a Elvirei, ms. 5459 BAR, copie de la începutul sec. XIX, ante 1826; • Zelnis şi Elviria, ms. 2662 BAR, copie de la începutul sec. XIX. Originalul francez Romanul scurt La Provengale, nu a fost publicat în timpul vieţii autorului, ci a fost inclus în volumele de opere complete începînd cu ediţia Paris, 1731. Acestea au apărut în mai multe ediţii, printre care Paris, 1770,1790 şi 1801. De factură autobiografică, textul narează în formă romanţată povestea de dragoste a autorului, ascuns în spatele personajului Zelmis, şi a provensalei Elvira de Prade, care locuia temporar cu soţul ei la Bologna. Toţi trei sînt capturaţi pe drumul de întoarcere către Franţa şi vînduţi ca sclavi în Alger. Eliberaţi în cele din urmă, se reîntorc în Franţa. Dacă în realitate Regnard renunţă la Elvira, neavînd cum schimba statutul acesteia de femeie căsătorită, în roman Zelmis aşteaptă şi speră că, după moartea soţului, frumoasa doamnă îl va accepta. Traducerea românească Traducerea lui Beldiman a fost, probabil, scrisă de acesta pentru soţia lui, Elena Greceanu, căreia îi mai dăruieşte şi alte traduceri ale sale. La rîndul ei, Elena împrumută ms. 5459 BAR Ecaterinei Conache, care apreciază traducerea dar se declară dezamăgită de sfîrşitul povestirii: ...am avutu cinsti să-mi dei dumneaei cucoana Ileana Beldiman, aceşti istorii s-o cetescu, foarti frumoasă, bini tălmăciţi di cumnatu Alecu. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 305 Dar statornicie acestor doi amorezi au fostu nisuferită, mai vîrtos pentru că dorinţa loru au rămas fără fericire în sfirşitu. Catrina Conachi, 1826 iuli 15. * * * [Ahileu la ostrovul Şirului], ms. 4747 BAR, acefal şi fără sfîrşit, nedatat, începutul secolului al XlX-lea; traducere de Alecu Beldiman a melodramei lui Pietro Metastasio, Achille in Sciro, după o versiune greacă în manuscris (v. 1783, Ahile la Skyros). * * * Alexie sau Căsuţa din codm, ms. 33 BAR, copie de la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Franţois-Guillaume Ducray-Duminil, Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, Grenoble, 1789, republicată (v. 1806, Alexis sau Căsuţa din pădure). * * * [Alexie sau Căsuţa din codm], ms. 1540 BAR (fragment dezmembrat din ms. 1732 BAR), copie de la începutul sec. XIX (fragment din cartea întîi); traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Franţois-Guillaume Ducray-Duminil, Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, Grenoble, 1789, republicată (v. 180 6, Alexis sau Căsuţa din pădure). * * * Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 1717 BAR, copie de la începutul sec. XIX (cartea IV), fără sfîrşit; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Franqois-Guillaume Ducray- Duminil, Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, Grenoble, 1789, republicată (v. 18 0 6, Alexis sau Căsuţa din pădure). * * * Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 3393 BAR, copie de la începutul sec. XIX (numai cărţile III şi IV); traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Frangois-Guillaume Ducray-Duminil, Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, Grenoble, 1789, republicată (v. 1806, Alexis sau Căsuţa din pădure). * * * Erotocrit şi Aretusa, ms. 5647 BAR, copie de la începutul sec. XIX, din Ţara Românească, acefal (numai primele trei părţi; lipsesc părţile a patra şi a cincea); traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpoTOKpiTOQ, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). 306 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima * * * [Halima], ms. 1260 BAR, copie muntenească de la începutul sec. XIX (poveşti din tomul I); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpa^tjKov pvdoXoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * [Halima], ms. 2563 BAR, copie muntenească de la începutul sec. XIX (prima poveste din tomul I); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă ÂpafirjKov pvdokoyncov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * [Halima], ms. 5363 BAR (fost ms. 6016 BAR), copie muntenească de la începutul sec. XIX (poveşti din tomurile III şi III); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă ApaprjKov pvdoXoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * [Istoria lui Alţidalis şi a Zeliâiei], ms. 1809 ANR Iaşi, copie de la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman a scrierii de Vincent Voiture şi Antoine Des Barres, L ’histoire d'Alcidalis et de Zelide, Paris, 1677 (v. 1783, Alcidalis şi Zelida). * * * Istoria lui Erotocrit cu Aretusa, ms. 2676 BAR (fost 394 BNaR), copie de la începutul sec. XIX, din Ţara Românească; traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EporoicpiTog, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). * * * [Istorie lui Târlo], ms. inv. 3891 BNaR, copie de pe la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Christoph Heinrich Korn, Die Auslahder in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo ună seiner Freunde, Ulm, 1770, după versiunea franceză de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm 1770 (v. 1786, Istoria lui Târlo). * * * Întîmplările lui Tilimah, fiul lui Odiseu, ms. 2760 BAR, copie nedatată, ante 1822 (cuprinde cărţile VI-X); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Franţois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în greacă Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 307 a lui Athanassios Skiadas, Tvxou TpAepaxov vlov tov Obvooeojc,, Veneţia, 1742 (v. 1772, Peripeţiile lui Telemah). * * * [Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului], ms. 4229 BAR, copie de la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman, anterioară versiunii tipărite, a scrierii lui Jean- Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). * * * [Istorie lui Raimond şi a Marinei...], ms. 1824 BAR, copie de la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Louis d'Ussieux, Raymond et Mariane, nouvelle portugaise din Le Decameron frangais, două volume, 1772-1774, volumul al doilea, nuvela VIII (v. 1808, Raimond şi Mariana). * * * Tragodie lui Sapor, ms. 531 BAR, copie de la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Jean-Frangois Regnard, Sapor, Paris, 1731, republicată (v. 1801, Sapor). * * * Viteazul Ahilefs, fiul dumnezăoaiei Thetis, ms. 306 BAR, nedatat, începutul secolului al XlX-lea; traducere de Alecu Beldiman a melodramei lui Pietro Metastasio, Achille in Sciro, după o versiune greacă probabil în manuscris (v. 1783, Ahile la Skyros). * * * [Zăbava Fandasiei] ms. 2985 BAR, începutul secolului al XlX-lea; traducere de Toma Dimitriu şi Constantin Vîrnav a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, ncdyvia zfjg cpavTaoiac;, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). * * * Zelnis şi Elviria, ms. 2662 BAR, copie de la începutul sec. XIX; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Jean-Frangois Regnard, La Provengale, Paris, 1731, republicată (v. ante 1826, Provensala). 308 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima 1800 Elemente de istorie universală Claude Frangois Xavier Millot, Elements d'histoire generale ancienne el moderne, nouă volume, Paris, 1772-1783, tradusă în germană cu titlul Universalhistorie alter, mittler und neuer Zeiten, cinci volume, Leipzig, 1777-1788. Versiunea românească • Istoria universală adecă de obşte, Buda, 1800, traducere de Ioan Piuariu Molnar (un volum). 5 Originalul francez Claude Franţois Xavier Millot (1726-1785) a predat de tînăr retorica la mai multe colegii iezuite. Admirator al lui Montesquieu, a părăsit ordinul şi s-a dedicat studiilor de istorie, devenind profesor la Parma şi membru al Academiei Franceze. Lucrarea Elements d'histoire generale ancienne et moderne a apărut în nouă volume la Paris, între 1772 şi 1783. Textul vehicular Cercetătoarea Livia Grămadă s-a ocupat de circulaţia europeană a lucrării lui Millot, de versiunile acesteia în mai multe limbi europene. Ea a identificat textul vehicular german care a stat la baza versiunii lui Molnar: Universalhistorie alter, mittler und neuer Zeiten. Aus dem Franzosischen. Mit Zusătzen und Berichtigungen, traducere de Wilhelm Ernst Christiani, Leipzig, 1777-1788, republicat. Traducerea românească Pe foaia de titlu a cărţii se regăsesc următoarele informaţii: Istoria universală adecă de obşte, care cuprinde în sine întîmplările veacurilor vechi, întocmită prin Signior Milot, commembrum Academiei Frînceşti din Lion. Iară acum întîia dată tălmăcită în limba românească. Traducerea românească este una parţială, cuprinzînd doar primul volum, despre istoria popoarelor vechi: eghipteni, hinezi, assirieni, babiloneni, feniţieni, ovrei, medi, perşi, indieni, sţitele, ţeltele şi grecii (pînă la Starea Ţării Greceşti înainte de Filipp din Maţeăonia). Volumul este precedat de o Cuvîntare înainte a traducătorului român, în care acesta precizează că a urmărit a-i da acestei istorii înţelesul cel încuviinţat cu care au însufleţit şi istoricul Milot originalul său şi subliniază rolul cunoaşterii istoriei pentru conducătorii politici ai unui stat sau pentru administraţie. După textul propriu-zis, la sfîrşit se află o Tabellă gheograficească veche. Livia Grămadă a confruntat versiunea lui Molnar cu textul francez şi cu traducerile în germană, respectiv în maghiară, şi trage concluzia că traducătorul Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 309 român a lucrat în primul rînd cu textul german, în acelaşi timp însă are sub ochi şi originalul francez; dependenţa traducerii româneşti de cea germană este susţinută cu argumente care ţin atît de formă, cît şi de conţinut (aspecte lexicale şi sintactice) (Grămadă, pp. 170-171). Molnar îşi asumă şi rolul de cultivare a limbii române, în scopul modernizării ei pentru a ajunge la nivelul culturilor avansate ale Europei. Pentru aceasta introduce numeroase neologisme, utilizează calcuri, glosări. Talentul şi intuiţia lingvistică îl ajută şi dă cuvintelor împrumutate, mai ales din limbile latino-romanice, o formă care s-a păstrat în limba modernă (după Ursu, împrumutul): abuz 48, 172, administraţie 128, ambiţie 239, 266, 247, arhitectură 53, autor 116, autoritate 350, baston 308, bibliotecă 13, 276, bilanţ 254, 225, 427, cavalerie (milit.) 210, comandă 144, 285, 327, 410, complot 399, confederaţie 426, confuzie 69, 288, conversaţie XXI, cultură 6, 99, curiozitate 94,109, deputat 320, dificultate 92, emblemă 64, emulaţie, epigramă 13, expediţie 202, fabrică 43, fanatism 120, fidelitate 336, graţie 171, simboluri 69, superstiţii 25 ş.a. Uneori acomodarea unor neologisme este influenţată de normele vechii limbi literare: - substantive: afecţie 83, alianţie 301, alfavet 70, canţelar 98, piesul sau comedia 396; - forme de plural: alfavite 70, clasuri XX, districturi sau departamenturi IX, testamenturile 259; - unele adjective se adaptează cu sufixul-zcesc: alfaviticesc „alfabetic" 69, \ aristocraticesc „aristocratic" 253, 293, criticesc 137, democraticesc 252, 293, despoticesc 22, iroicesc „eroic" 87, XVIII, republicanicesc 227,425, vulgaricescul 421; - unele verbe primesc sufixul -ălui: reprezentălui 166. Influenţa altor limbi (franceză, latină, germană, italiană) poate fi recunoscută după fonetica sau încadrarea morfologică a neologismelor: ambiţioz adj. 362, 389, 409, arhistratig 209, 289, 396, arhivumuri 68, asecura vb. „a (se) asigura" 270, asilul 327, bătălia 287, 405, XXIII, caracter XXVI, comedie 275, 344, 396, comendant 410, compasionul 141, curagie 150, curir 151, dinastie 10, disţiplină 408, entusiasmus 422, obiectumuri 232, 269, pasion 418, preiudiţiumurile 338, proţesul 389, reşpect 36, 56, ţeremonie 76, 120, 155, universale sg. 255. Calcurile semnatice sau de structură reprezintă o modalitate a traducătorului de a se face înţeles de către cititori, recurgînd la elemente lexicale din limba română pentru noţiuni noi, de exemplu: - calcuri semantice: atîrnător „suspendat" 87, glasnică „vocală" 69, privelişte „spectacol; teatru" 293, urmare 94 „consecinţă"; - semicalcuri: a deda 244, descriere 147; 310 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima - calcuri de structură: legătură împreună „coaliţie" 408; a jura împreună 268 „a conjura"; împreună-jurare 142 „conjuraţie"; grăire împotrivă XIV „contradicţie"; afară de rînduială 229 „extraordinar". Cercetînd traducerea istoriei lui Millot, Ana-Maria Minuţ şi Ion Lihaciu au constatat numărul mare de ocurenţe ale strategiilor explicative prin interpolări, interpolarea definită ca acţiunea de a introduce, a intercala într-un text cuvinte sau fraze care nu aparţin originalului, pentru a-1 explica, a-1 completa etc. Autorii constată că tehnica interpolării are avantajul că, spre deosebire de glose, nu segmentează lectura cititorului care, pe de altă parte, nu poate însă distinge între vocea textului şi vocea traducătorului (p. 98). Din punct de vedere metodologic, interpolările de tip sinonimic sînt împărţite de autori în funcţie de elementul care introduce interpolarea: - adverbul explicativ adecă: ambiţioz, adecă lacom spre cinste 362, creditori, adecă împrumutători 256, facţii, adecă răzvrătiri 379, istorie universală, adecă de obşte f.t. - conjuncţia coordonatoare disjunctivă sau: autoritatea sau puternicia 350, cavalerie sau călărime 210, confidenţia sau credincioşia 379, deputaţi sau trimişi 320, elocvenţia sau cuvîntarea 398, industria sau strădania 49, libertatea sau elefteria 127,193. - explicaţia este dată în paranteze: [state] independente (adecă nu poruncea unul altuia) 284. Dintr-o sumară analiză a limbii Istoriei am constatat elemente lexicale regionale relativ puţine şi doar lexeme specifice limbii vechi şi populare: amerinţătoare 95, a apesti, sg. copaci 67, dajnice 105, jitniţele 55, paşuri „paşi", pîrîş 83, prihane 82, spuitoare 94, tîmpav 94, trebnic 2. Bibliografie Livia Grămadă, Ioan Molnar Piuariu, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 98- 103. Livia Grămadă, Istoria lui Millot în tălmăcirea lui Ioan Piuariu-Molnar, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai", 1960, Series philologica, fasc. 2, pp. 161-174. Alexandra Chiriac, Giulio Cesare Croce, „Viaţa lui Bertoldo" în spaţiul european şi varianta sa tradusă în Transilvania, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2016. Ana-Maria Minuţ, Ion Lihaciu, Interpolarea ca strategie de traducere a „Istoriei universale adecă de obşte, care cuprinde în sine întîmplările veacurilor vechi", versiune în limba română de Ioan Piuariu Molnar, în Eugenia Dima, Andrei Corbea-Hoişie (ed.), Impulsul Iluminismului în traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2014, pp. 91-136. Mircea Popa, Ioan Molnar Piuariu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 311 N.A. Ursu, Originalul grecesc al „Retoricii" publicate de loan Molnar, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 332-346. Elementele filosofiei Friedrich Christian Baumeister, Elementa Philosophiae Recentioris usibus iuventutis scholasticae accommodata..., Leipzig, 1747, republicată la Cluj, 1771. Versiunea românească Realizată de Samuel Micu (Klein), care traduce întreaga lucrare; reuşeşte să publice doar primele două subdiviziuni, restul rămînînd în manuscris: • Loghica, adecă partea cea cuvîntătoare a filosofiei, Buda, 1799; • Legile firei, itica şi politica sau filosofia cea lucrătoare, în patru părţi împărţită şi întru acest chip aşăzată, pre limba românească, Sibiu, 1800 (două tomuri); • A filosofiei cei lucrătoare. Partea a 3-a. Ethica sau învăţătura obiceaiurilor (ff. 76r- 142v) şi Partea a patra, învăţătura politicească (ff. 143r-187v), în ms. rom. 90 BAR Cluj. Originalul latin Friedrich Christian Baumeister (1709-1785) a studiat filosofia la Jena şi Wittenberg, devenind adept al metafizicii lui Christian Wolff. Ajuns profesor, a scris mai multe lucrări de filosofie cu caracter didactic în limba latină. Volumul Elementa Philosophiae Recentioris usibus iuventutis scholasticae accommodata et pluribus sententiis exemplisque ex veterum scriptorum romanorum monimentis ilustrata se deschideau o Praefatio de istorie a filosofiei. După Prolegomena, în care sînt expli- cate ramurile filosofiei, lucrarea este împărţită în trei subdiviziuni: I. Logica (filosofia raţională), două părţi, II. Metafizica, patru părţi, III. Filosofia morală (etica şi politica),^7 Opera lui Baumeister este un manual în care se discută despre ştiinţa filosofiei, după viziunea lui Christian Wolff, la rîndul său influenţat de Leibinz. Lucrarea a fost publicată în mai multe ediţii: Leipzig 1755, 1770, 1781, Veneţia 1765,1771,1776,1789, Viena 1774,1777,1781. A apărut şi în Mexic şi Rusia. Ediţia a doua, Leipzig 1755, a fost tipărită şi la Cluj în 1771 şi constituie sursa directă a traducerii lui Micu: M. Frid. Christiani Bavmeisteri, Avgusti Gymnasii Gorlicensis rectoris Elementa philosophiae recentioris vsibvs ivventvtis scholasticae accomodata, et plvribvs sententiis exemplis qve ex vetervm romanorvm monimentis illvstrata. Editio nova, secvndum exemplar Lipsiense anni MDCCLV. Claudiopoli, typis Coli. Reform. MDCCLXXL 312 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Traducerea românească Versiunea lui Samuil Micu este de fapt o adaptare, care beneficiază şi de o altă sursă, manualul iezuitului Carol Steinkellner (1720-1776): Institutiones philosophicae in ussum auditorum philosophiae conscriptae. Prima parte a textului, Loghica, a fost tradusă de Micu în 1781, pe cînd se afla la Viena (ms. rom. 119 BAR Cluj). în 1783 are loc o primă revizie, completată în 1786 (ms. rom. 120 BAR Cluj). Textul pentru tipar se află în ms. rom. 114, BAR Cluj, la sfîrşitul căruia se precizează: Sfîrşitul filosofiei cei cuvîntătoare, adecă a loghicii, scrisă întîiu pre limba românească de mine, cel întră ieromonaşi mai mic, Samoil Clain din Mînăstirea Sfintei Troiţă din Blajiu, în anul 1781, iară acum a doa oară tot de mine Samoil Clain scrisă, în anul 1786 (cf. Chindriş, p. 411). Partea a doua, Legile fir ei..., se păstrează în ms. rom. 113 BAR Cluj (ff. 198v-262r), care stă la baza tipăriturii de la Sibiu. O parte din text se găseşte şi în ms. rom. 538 BAR Cluj, intitulat învăţătura metafizicii şi editat în 1966 de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor. Micu este atras de ideologia wolffiană, iluministă, care a dominat învăţămîntul german. Prin traducerea manualului lui Baumeister, Micu pune în circulaţie ideile wolffiene şi indirect ale lui Leibniz. în traducerea lui Samuil Micu se întîlnesc mai multe tipuri de particularităţi lingvistice, în special lexicale. Avem în vedere termeni utilizaţi pentru lexicalizarea unor noţiuni din domeniul filosofiei, prezente în Legile firei, din care vom prezenta exemple preluate din lucrările lui N.A. Ursu şi Ioan Oprea. Pentru unele noţiuni din domeniul filosofiei, Micu recurge la: - împrumuturi mai ales din limbile greacă şi latină: demonstraţie 143, dogmă „doctrină; sistem filosofic" 308, etică 235 şi itică 8, idee 9, 71, loghică 124, metafizică 43, raţie „raţiune" 28, 30, scop 21, teoretic 122. - utilizare a cuvintelor vechi şi populare, realizînd derivate sau construcţii fixe care primesc sensuri noi: materialnic adj. „material" 68, adv. materialiceşte 152, calcuri semantice sau de structură: cuvîntare „raţionament" 162, să culegem „să conchidem" 28, gînditor „raţional" 122, însuşire „particularitate, calitate" 119, înţeles „sens, semnificaţie" 82, neumblător „imobil" 329, trebuinţă „necesitate", 81, prejudecată 140, 376; cu totul sau de tot „absolut" 78, preş te tot „general" 11. - împrumuturi neologice din afara sferei onomasiologice a filosofiei: adiăfor 25, 27,155, arhistrâtig 71, armonie 251, ateu 99, canon „regulă" 6, 251, ţeremonie 209, contract 62, 305, 324, controversie 384, dialog 350, experienţie 4, 12, 227, familie 355, 361, formă 84, interes 330, linie 344, mod „fel, chip, manieră" 5, 294, 299, moralicesc adj. „moral" 78, 79, 30, 407, perfecţie 20, 260, 262, 263, poetic 358, Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 313 poligâmie 345, politică 8, politie „societate, guvernare" 272, pompă „pompă, humor „umoare" 374, tutor „tutore", 370 şi tutâr 371, virtuos adj. 110,113. - pentru unele neologisme, pentru a face textul său accesibil, Micu recurge la glosări: canoane sau îndreptări 251, poliţia sau obştea omenească 272, tutori sau curatori, adecă purtători de grije 370. Numeroase împrumuturi din limba lui au fost preluate de limba literară în forma utilizată de Micu, el contribuind astfel la dezvoltarea limbii literare şi termino- logiei filosofice moderne. Bibliografie Şcoala Ardeleană, I, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. Samuil Micu, Scrieri filosofice, ediţie de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1966. Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Samuil Micu în mărturii antologice, Galaxia Gutenberg, Tîrgu Lăpuş, 2010. Alin-Mihai Gherman, Samuil Micu şi începuturile limbajului filosofic românesc (cîteva observaţii pe marginea Loghicii), în LR, nr. 2, 2012, pp. 31-37. Ioan Oprea, Terminologia filosofică românească modernă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, pp. 67-71. Pompiliu Teodor, Samuil Micu, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 37-46. Constantin Teodorovici, Micu, Samuil, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment Partea I (literele A-M), Partea a Il-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filosofia românească, Editura Paideia, Bucureşti, Facerea lui loann Plecev, sfetnicul lui Oiştii la pricinile ceste de acum, în ms. 1408 BAR, ff. 48r-51v, copie din 24 februarie 1800 de la Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Voltaire, Traduction du poeme de Jean Plokof conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes, manuscris, 1770 (v. 1772, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). [Halima], ms. 4136 BAR, copie muntenească făcută între anii 1800-1804 (tomul I); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi fast" 209, porţie 400, prinţ 336, senat 73, soţietate 10, 184, 340, 360, titul 257, 2002. 314 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Frangois Petis de la Croix, după versiunea greacă ApafirjKov pvOoXoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 17 7 8, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * Istoria Americăi, ms. IV-17 BCU Iaşi, două tomuri; tom I, copie din 1800, tomul al II- lea, copie din 1795, copii realizate de copişti diferiţi, neidentificaţi; traducere de arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi a volumului al V-lea din lucrarea lui Andre-Guillaume Contant d'Orville, Histoire des differens peuples du monde, Paris, 1770-1771 (v. 1795, Istoria Americii). * * * [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], în ms. 4246 BAR, ff. lr-76v, copie din 3 ianuarie 1800; traducere de Alecu Beldiman a scrierii de Vincent Voiture şi Antoine Des Barres, L'histoire d'Alcidalis et de Zelide, Paris, 1677 (v. 1783, Alcidalis şi Zelida). * * * Istoria lui Erotocrit, ms. 145 BAR, copie din 15 iulie 1800 a lui Alexandru Anghelcic; traducere cu autor necunoscut a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpoToicpiTog, Veneţia, 1713, retipărit (v. 178 7, Erotocrit. 1. Versiunea din Moldova). * * * [Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului], ms. 4251 BAR, copie de pe la 1800, acefal şi fără sfîrşit; traducere de Alecu Beldiman, anterioară versiunii tipărite, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume(v. 1796, Numa Pompilius). * * * Rugăciuni a neamului grecilor cătră toată creştinească Evropă, în ms. 1408 BAR, ff. 34r-43v, copie din 24 februarie 1800 de la Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Antonio Gicca, Voti dei greci all'Europa cristiana, în Notizie dai mondo, Florenţa, 1771, după versiunea neogreacă a lui Antonio Gicca sau Evghenie Vulgaris (v. 1772, Rugăciunea grecilor către Europa creştină). * * * Toaca împăraţilor, în ms. 1408 BAR, ff. 44r-47v, , copie din 24 februarie 1800 de la Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Voltaire, Le tocsin des rois, manuscris, 1771 (v. 1772, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 315 * * * Viaţa lui Erotoclit şi a Aretusii, fata împăratului de la Atina cetate, ms. 5498 BAR, copie din ianuarie 1803 a lui Gheorghe sin Gheorghe din Braşov (probabil moldo- vean de origine); traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpoTOKpiToţ, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). 1801 Sapor Jean-Frangois Regnard, Sapor, Paris, 1731, republicată. Versiunea românească Traducere din 1801 de Alecu Beldiman, s-a păstrat numeroase copii manuscrise: • Tragodia lui Sapor, ms. 3106 BAR, copie din 23 martie 1801, autograful traducătorului; • [Tragodia lui Sapor], ms. 2655 BAR, copie din 13 decembrie 1801, acefal; • [Tragodia lui Sapor], în ms. 1603 BAR, ff. 68v-77, copie după 1813, fragment; • [Tragodia lui Sapor], ms. 1603 BAR, copie din 2 iunie 1816 a serdarului Vasile Manole; • Tragodie lui Sapor, în ms. 4463 BAR, ff. lv-46v, copie din 10 decembrie 1820 a serdarului Costachi Caraş; • Tragodie lui Sapor, în ms. 3696 BAR, ff. lr-42r, copie de dinainte de 1823; • Tragodia lui Sapor, ms. 1443 BAR, copie din 28 decembrie 1826 a lui Neculai Meluş, acefal; • Tragodie lui Sapor, în ms. 2739 BAR, ff. 29r-53r, copie din 23 martie 1827 a lui Gpstache Carp; • Tragodia lui Sapor, în ms. 3571 BAR, ff. lr-36r, copie din 14 aprilie 1829 a lui jGlieorghe Comaniţa, sardar; • Tragudia lui Sapor, ms. 1339 BAR, copie din 1 octombrie 1829 a lui Niculae Proca; • Tragodie lui Sapor, ms. 531 BAR, copie de la începutul sec. XIX; • Tragodia lui Sapor, ms. 2675 BAR, copie din prima jumătate a sec. XIX; • Tragudia lui Sapori, ms. 2659 BAR, copie din 2 septembrie 1835; • Tragodia lui Sapor, ms. 1703 BAR, copie din 18 decembrie 1844 a lui Theodorache Gheorghiu, sardar, Iaşi; • [Tragodia lui Sapor], ms. 1704 BAR, copie din 5 aprilie 1854 a lui Constantin Teodoru, acefal. 316 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Originalul francez Jean-Frangois Regnard (1655-1709), scriitor şi dramaturg francez, a primit o educaţie solidă. La moartea tatălui său a moştenit o sumă considerabilă pe care a hotărît să o cheltuiască în călătorii. După un sejur în Italia, în timpul căruia s-a delectat cu jocuri de noroc şi a avut o aventură galantă, a fost capturat de piraţi pe mare pe drumul de întoarcere către Franţa şi vîndut ca sclav în Algeria. Acuzat de relaţii improprii cu una din favoritele stăpînului, a fost condamnat la moarte şi salvat in extremis de consulul francez în schimbul unei răscumpărări plătite de familie. Nu a rămas mult timp în patrie, preferind să călătorească, de această dată pe întreg A continentul euroepan. In 1683 s-a stabilit definitiv la Paris, dedicîndu-se activităţii de dramaturg. Prima sa lucrare, tragedia Sapor, nu i-a adus însă recunoaşterea sperată, nefiind pusă în scenă de nici o trupă. Regnard trecut la comedie, gen pentru care a obţinut o apreciere unanimă în epocă. A mai scris relatări de călătorie şi un scurt roman. Sapor este prezentat ca fiu al regelui Persiei, logodit cu fiica reginei Palmirei, Zenobia; regina şi cei doi tineri sînt prizonierii împăratului roman Aurelian. Cum acţiunea are loc în perioada 272-274, cînd rege al persiei era Bahram I, fiul regelui Shapur I cel Mare, prinţul Sapor ar trebui să fi fost fiul lui Bahram I. Nu există însă date istorice în acest sens, putîndu-se presupune că cei doi tineri, Sapor şi fiica Zenobiei, Ismena, sînt inventate de autor. Deşi este intitulată Sapor, tragedia nu scoate în evidenţă în mod deosebit personajul omonim. Mai conturată este Ismena, care acceptă căsătoria cu Aurelian pentru a salva viaţa logodnicului. Intenţia ei nu rezolvă însă situaţia, Sapor este condamnat la moarte în urma unei tentative de revoltă împotriva lui Aurelian şi se sinucide. Ismena se omoară la rîndul ei, iar Aurelian, deşi deplînge moartea tinerei, admite că acest sfîrşit îi este favorabil. Tragedia Sapor nu a fost publicată în timpul vieţii autorului, ci a fost inclusă în volumele postume de opere complete, începînd cu ediţia de la Paris, 1731. Acestea au apărut în mai multe ediţii, dintre care le cităm pe cele de la Paris, 1770,1790 şi 1801. Traducerea românească Traducerea românească în versuri realizată de Beldiman conţine la sfîrşit un grupaj de 26 de versuri întitulat Către cetitori. în acrostih şi în ultimul vers apare numele traducătorului, Aleco Beldeman. Al. Piru a considerat personajul ca fiind regele sasanid Shapur I (Identificări, pp. 303-304). N.A. Ursu, în urma lecturării textului, a afirmat că personajul nu are legătură cu regele Shapur, fiind vorba doar de un prinţ persan (p. 248, n. 13). I. Tanoviceanu poseda, la 1898, o altă copie scrisă în februarie 1836 de Iorgu Sion (p. 173). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 317 Bibliografie Alexandru Piru, Identificări, în LL, IV, 1960. Alexandru Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964, p. 219. I. Tanoviceanu, Manuscriptul „Menegmii", în „Arhiva", III, 1892, nr. 4-5, pp. 297-299. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în LR XXXV, 1986, nr. 2, p. 116-126, reluare în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, passim. 1802 Amorven şi Zalida Mary Charlton, Ammorvin and Zallida: A Novei, două volume, Londra, 1798, tradus în franceză Ammorvin et Zallida. Roman Chinois, Paris, 1798. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman din anul 1802, s-a păstrat în copii manuscrise: • Amorven şi Zalida, romanţ chinezesc, ms. inventar 11521 BNaR, copie integrală din 1804; • Ammorvem şi Zallida. Romanţ chinezăsc, ms. 1224 BAR, copie din 1820 a lui Dimitrache Borş (numai volumul al II-lea). Originalul englez Mary Charlton (c. 1774 - c. 1824), romancieră şi traducătoare britanică, probabil originară din Ţara Galilor, apare menţionată în cronicile vremii ca o autoare de succes. A scris mai multe romane pentru o editură specializată în literatură de con- sum, unul dintre ele, romanul Andronica, devenind chiar best-seller-ul anului 1797. Activitatea literară a scriitoarei include zece romane şi cîteva traduceri din franceză şi germană. Romanul Ammorvin and Zallida este astăzi o raritate bibliografică, nefiind disponibil în nici o bibliotecă din Europa. Acest lucru se datorează probabil foarte proastei primiri pe care i-a făcut-o critica britanică. Este o istorie siropoasă, a cărei acţiune ş£ petrece în îndepărtata Chină, avîndu-1 drept protagonist pe însuşi împăratul ţării, tînărul Ammorvin. De origine tătară, el este obligat să ia în căsătorie o prinţesă chineză pentru a putea moşteni tronul şi a obţine recunoaşterea întregii populaţii a Chinei. Tînăra care îi este prezentată drept ultima moştenitoare a dinastiei imperiale chineze nu îi stîrneşte însă decît sentimente de aversiune. Mai mult, într-o călătorie prin imperiu, Ammorvin se îndrăgosteşte de Zallida, o fată deosebit de frumoasă, care trăia izolată fără a-şi cunoaşte părinţii sau originea. După nenumărate peripeţii, intrigi de curte, conflicte armate, răpiri şi răsturnări de situaţie, Ammorvin 318 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima află că Zallida este de fapt fiica ultimului împărat chinez cu care ar fi trebuit să se căsătorească, cealaltă fiind doar o impostoare. Desigur, pe lîngă firul narativ principal, există numeroase alte secvenţe care se intersectează cu acesta, mai multe cupluri care trec la rîndul lor prin aventuri la fel de complicate pentru ca totul să se rezolve cu bine în final. Textul vehicular Traducerea franceză apare în acelaşi an cu originalul şi pare să placă publicului din Hexagon. Ammorvin et Zallida. Roman Chinois, Traduit de l'Anglais, Paris, 1798, este, spre deosebire de originalul englez, prezent în multe biblioteci şi colecţii private europene. Traducerea românească Potrivit informaţiilor de pe foaia de titlu a ms. inv. 11521 BNaR, textul în două volume reprezintă o traducere din limba franceză realizată la Iaşi în 1802 şi copiată de Dimitrache Borş în anul 1804. O atenţie mai mare a fost acordată acestei traduceri de Mircea Anghelescu, care i-a dedicat un articol în 1969, în care formulează unele rezerve privitoare la originea engleză a romanului, rezerve justificate de lipsa englezismelor din transpunerea românească. N.A. Ursu, în împrumutul lexical (pp. 175-176), publicat în 2004, în colaborare cu Despina Ursu, face următoarea observaţie: în Moldova, Alecu Beldiman, mort în 1826 „cu condeiul în mînâ", cum atît de potrivit observă un contemporan, traduce din Regnard în 1801 tragedia „Sapor", iar în 1803 comedia „Menegmii sau fraţii cei de gemine"; în 1802 romanul „Amorven şi Zalida" al unui autor încă neidentificat. G.E. Dima a identificat şi prezentat originalul englez şi versiunea franceză într-o comunicare din anul 2015, sub tipar la RITL, 2016, cu titlul „Amorven şi Zalida", o traducere românească de la 1802 a unui roman englezesc prin intermediar francez. Amorven şi Zalida conţine din punct de vedere lingvistic trăsături caracteristice începutului de secol XIX. Numărul împrumuturilor din neogreacă şi turcă, cu numeroase ocurenţe în secolul al XVIII-lea, este scăzut în textul lui Beldiman: catadexie 181r, hahactir 53v, 177v, a heretisi 178r, nostim 181r, scopos 56r, 56v, triamv 179r, ceşmea 53v. El preferă neologismele latino-romanice preluate din textul vehicular francez ori din limba literară a epocii: amorizat 55r, bonz „preot indian" 177v, 180v, 181v, 182v, curieri 178r, curtezani 180v, dame 180v, enteresă 2V, pagod 182r, mandarini V, 2T, 178v, 179r, 180r, menunt 55v, 57r, 182r, ofiliri 178v, palat 56v, 177r, 178r, 178v, 179r, 180r, rang 180r, scadron 180v, 181r, siguranţie 56r, şirimonie 179r şi calcurile semantice după modele franceze. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 319 Se remarcă un mare număr de lexeme vechi şi populare, de exemplu: cinuri 3r, crug 54r, învrăjbitor 56v, a oborî 56r, obrăzar 2r, 56v, a purcede 57r, 179v. Deşi admitem şi intervenţia în text a scriptorului, limba traducerii este unitară şi conţine particularităţi dialectale specifice graiurilor nordice, de exemplu: pi amîndoi 2V, cămeşi V, giocuri 2r, 54r, gios 56r, 178r, ficior lv, 57r, picioarile lr, 2r, 2V, 55v, 56r, 56v, umizală 54r, văpseli 53v, a văpsi V, lv, s-au apropiet 2V, 178v, să năşte V, pute 2r, 55v, 56r, 57r, 177v, 181r, vre lv, 54v. Cărturarul moldovean dovedeşte o foarte bună cunoaştere a limbii franceze şi /\ redă relativ fidel textul-sursă. In acelaşi timp însă, el dovedeşte talent în trans- punerea românească, recreînd stilistic textul prin adăugarea unui plus de lirism, care îl apropie mai mult de ideea de poveste şi îl situează într-un timp mai puţin definit decît cel din original. De asemenea, conotaţia juridică seacă a multor noţiuni din original este şi ea anulată prin substituirea acestora cu cuvinte din limbajul comun şi cu referiri la practici obişnuite în provinciile române. Bibliografie *** „Journal typographique et bibliographique", P. Roux, Dujardin-Sailly, Pillet, Paris, mai, 1798, p. 245 *** The Criticai Review: Or, Annals of Literature, Volume 22, ed. Tobias George Smollett, London, 1798, p. 367. *** „The Monthly Mirror", May, 1798, London, p. 292. Mircea Anghelescu, Amorven şi Zalida, în LR XVIII, 1969, nr. 4, pp. 315-318. Gabriela E. Dima, Amorven şi Zalida, o traducere românească de la 1802 a unui roman englezesc prin intermediar francez, în RITL, 2016 (sub tipar). N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a ITa (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. * * X Facerea lui loan Poklov, sfetnicul lui Olstie la pricinile ceste de acum, în ms. 5666 BAR, ff. 108-110, copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la episcopia din Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Voltaire, Traduction du poeme de Jean Plokof conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes, manuscris, 1770 (v. 17 72, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). * * * [Rugăciune a neamului grecilor] în ms. 5666 BAR, ff. 99r-105r, copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la episcopia din Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Antonio Gicca, Voti dei greci all'Europa cristiana, în Notizie dai mondo, Florenţa, 1771, 320 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima după versiunea neogreacă a lui Antonio Gicca sau Evghenie Vulgaris (v. 17 72, Rugăciunea grecilor către Europa creştină). * * * Teatron politicon, adică Privelişte politicească, ms. 5664 BAR (fost 5955 BAR), cuprinde cărţile I-X; ms. 5665 BAR (fost 5956 BAR), cuprinde cărţile XI-XX; în ms. 5666 BAR (fost 5957 BAR), cuprinde cărţile XXI-XXX, ff. lr-98v, copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la episcopia din Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, 0eazpov FIoAiTiKâv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). * * * Toaca împăraţilor, în ms. 5666 BAR, ff. 105v-117v, copie din 1802 a lui Grigore Hudici de la episcopia din Roman; traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Voltaire, Le tocsin des rois, manuscris, 1771 (v. 1772, Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire). 1803 Menecmii Jean-Franţois Regnard, Les Menechmes, ou Les Jumeaux, Paris, 1709, republicată. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman, s-a păstrat în patru copii manuscrise: • Menegmii sau Fraţii cei de gemine, ms. 5312 BAR, copie din 9 martie 1803, autograful traducătorului; • Menegmii sau Fraţii cei de gemine, ms. 2428 BAR, copie din 1804; • Menegmii sau Fraţii cei de gemine, ms. 3095 BAR, copie din 1805 a lui Ienacachi Dimitriu de la Huşi; • Minegmii sau Fraţii di gemini, ms. 2657 BAR, copie din prima jumătate a sec. XIX. Originalul francez Comedia în versuri s-a jucat pentru prima dată în decembrie 1705 şi a avut mai multe reprezentaţii de succes. A fost publicată cîţiva ani mai tîrziu şi republicată de nenumărate ori atît separat, cît şi în culegerile de opere ale lui Regnard. Deşi titlul trimite la comedia lui Plaut, opera lui Regnard nu este o imitaţie. Principalele întîmplări, răsturnările de situaţii şi chiar personajele sînt complet Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 321 diferite de cele ale dramaturgului latin, fiind inspirate din societatea franceză a secolului al XVII-lea. Comedia Menecmii a lui Regnard se desfăşoară în jurul unei moşteniri, dar şi a interesului a doi fraţi gemeni pentru tînăra Isabelle. Unul dintre fraţi duce o viaţă de cavaler aventurier, fiind crezut mort de celălalt, om aşezat şi doritor să întemeieze o familie. Isabelle este îndrăgostită de cavalerul fermecător, dar este promisă de soţie celuilalt frate. Aşa cum era de aşteptat, identitatea fizică a gemenilor dă naştere unor situaţii comice spumoase, culminînd cu finalul piesei în care totul se rezolvă cu bine. Astfel, cavalerul rămîne cu Isabelle şi jumătate din moştenire, iar fratele său se căsătoreşte cu Araminte, primind, la rîndul său, cealaltă jumătate de avere. Traducerea românească A încă din 1892, Tanoviceanu face în revista „Arhiva" o prezentare a piesei Menegmii sau fraţii cei de gemine, păstrată într-un manuscris al familiei Prăjescu, actualmente ms. 5312 BAR. în articolul din 1898 Tanoviceanu (p. 174) afirmă că este posesorul unui manuscris care conţine traducerea piesei Menechmii, autograf al lui Beldiman, din 1803; probabil a preluat manuscrisul, de care vorbea în 1892, de la familia Prăjescu. La sfîrşitul ms. 5312 BAR este scris: S-au tălmăcit şi prescris de mine, Ioniţă Popovici, dar Tanoviceanu arată că numele lui Ioniţă Popovici apare fraudulos după ce numele adevăratului traducător fusese şters. A In acelaşi an, şi tot în revista „Arhiva", I.G. Suţu stabileşte originalul francez. A Intr-un articol din 1898, Tanoviceanu revine, înlătură toate supoziţiile legate de identitatea traducătorului (Ioniţă Popovici, Budai-Deleanu,Vasile Milo, Matei Milo) şi subliniază asemănarea grafiei chirilice din manuscrisul 5312 BAR cu piesa Menegmii cu cea din traducerea Elisaveta sau cei surguniţi în Siberia, din ms. 437 BAR, autograf al lui Beldiman, atribuind astfel traducerea boierului moldovean. Bibliografie A.G. Suţu, Studiu critic asupra piesei „Les Menechmes" a lui Regnard şi traducerii ei moldoveneşti, în „Arhiva", III, 1892, nr. 4-5, pp. 300-308. I. Tanoviceanu, Manuscriptul „Menegmii", în „Arhiva", III, 1892, nr. 4-5, pp. 297-209. De la p. 210 pînă la p. 295 editează actul I al traducerii lui Beldiman. I. Tanoviceanu, Traducătorul din 1803 al Menechmilor: Vornicul Alexandru Beldiman, în „Arhiva", IX, 1898, pp. 165-181. * * * Arsachie şi Ismenia, istorie din parte Răsăritului, în ms. 3099 BAR, ff. 50r-87v, copie din 1803; traducere de Ioan Cantacuzino a lucrării lui Montesquieu, Arsace et Ismenie, histoire orientale, Paris, 1780 (v. 1794, Arsace şi Ismenia, poveste orientală). 322 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima * X * Cartea al doilea a lui Oxenstiem, ms. 1147 BAR din 8 martie 1803, copie a lui Grigore Hudici de la episcopia Roman (cartea a Il-a); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Istoria lui Machen, în ms. 3099 BAR, ff. lr-49v copie din 1803; traducere de Ioan Cantacuzino a lucrării lui Franţois-Thomas-Marie de Baculard D'Arnaud, Makin, anecdote anglaise, în Les epreuves du Sentiment, Paris, 1773, voi. IV (v. 179 4, Makin, povestire englezească). * * * Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine, în ms. 3099 BAR, ff. 88r-123v, copie din 1803; traducere de Ioan Cantacuzino a lucrării lui Jean-Jacques Rousseau, Narcisse ou VAmant de lui-meme, Paris, 1753 (v. 1794, Narcis sau îndrăgostitul de sine). * X * [Zăbava Fandasiei] ms. 2798 BAR, copie din 4 martie 1803 a unui Dumitrache; traducere de Constantin Vîrnav a părţii a doua a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, Ilaiyvia rrjg tpavTaoiag, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). 1804 Amorven şi Zalida, romanţ chinezesc, ms. inv. 11521 BNaR, copie integrală din 1804; traducere de Alecu Beldiman din 1802 a scrierii lui Mary Charlton, Ammorvin and Zallida: A Novei, două volume, Londra, 1798, după versiunea franceză Ammorvin et Zallida. Roman Chinois, Paris, 1798 (v. 1802, Amorven şi Zalida). * X X [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], ms. 1337 BAR (fost ms. Gaster 175), copie din 1805 a lui Costache Negruzzi; traducere de Alecu Beldiman a scrierii de Vincent Voiture şi Antoine Des Barres, L'histoire d’Alcidalis et de Zelide, Paris, 1677, republicată (v. 1783, Alcidalis şi Zelida). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 323 * * * Menegntii sau Fraţii cei de gemine, ms. 2428 BAR, copie din 1804; traducere de Alecu Beldiman a lucrării lui Jean-Franţois Regnard, Les Menechmes, ou Les Jumeaux, Paris, 1709, republicată (v. 1803, Menecmii). * * * Oxosteln, ms. 5523 BAR din 22 decembrie 1804, copie a lui Ioan Mihai de la Iaşi (cartea I cu patru capitole sărite); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstiema, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). 1805 Istoria craiului Sfeziei Carol al 12-le, ms. 4619 BAR, copie din anul 1805 a diacului Lazăr Ştefan de la Cotul Morii, lingă Iaşi (după un manuscris din 1799); traducere de ieromonahul Gherasim de la Iaşi a scrierii lui Voltaire, Histoire de Charles XII, Rouen, 1731 (v. 1792, Istoria regelui Suediei, Carol al Xll-lea). * * * [Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei], ms. 1337 BAR (fost ms. Gaster 175), copie din 1805 a lui Costache Negruzzi. traducere de Alecu Beldiman a scrierii de Vincent Voiture şi Antoine Des Barres, L'histoire d'Alcidalis et de Zelide, Paris, 1677 (v. 1783, Alcidalis şi Zelida). * * * [Istorie lui Târlo], ms. III-27 BCU Iaşi, copie din 1805; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Christoph Heinrich Korn, Die Ausldnder in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, Ulm, 1770, după versiunea franceză de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm 1770 (v. 17 8 6, Istoria lui Târlo). * * * Menegmii sau Fraţii cei de gemine, ms. 3095 BAR, copie din 1805 a lui Ienacachi Dimitriu de la Huşi; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Jean-Franţois Regnard, Les Menechmes, ou Les Jumeaux, Paris, 1709, republicată (v. 18 03, M ă n e c m i i). * * * Povăţuire cătră învăţătura socoatei sau aritmetica, spre trebuinţa şcoalelor celor româneşti, Buda, 1805; traducere de Grigorie Obradovici a scrierii lui Johann Ignaz 324 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777(v. 1800, Aritmetica pentru şcoli). * * * Teatron politicon, adică Privelişte împăraţilor, ms. 434 BAR, copie din 1805 a lui Ioan Burchi (cuprinde capitolele 1-10); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, Qeazpov IToAiTiKdv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). ante 1806 Teatron politicon / Preveleşte politicească, ms. 1543 BAR copie ante 1806 (cuprinde capitolele 16-30); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, ©earpov TIoAiTiKdv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). 1806 Alexis sau Căsuţa din pădure Franţois-Guillaume Ducray-Duminil, Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, Grenoble, 1789, republicat. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman s-a păstrat în copii manuscrise: • Alexii sau Căsuţa din codru, ms. 1781 BAR, copie din 1806 a lui Vasile Tăutu; • [Alexie sau Căsuţa din codru], ms. 2758 BAR, copie din 7 august 1812 (acefal, lipseşte o mare parte din cartea întîi); • Alexii sau Căsuţa din codru, ms. 31 BAR, copie din 22 mai 1821, autograful traducătorului; • Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 32 BAR, copie din 18 iunie 1821, autograful traducătorului; • Alexie sau Căsuţa din codru, în ms. 3330 BAR, ff. 2r-166r, copie din 19 mai 1823; • Alexii sau Căsuţa din codru, ms. 572 BAR, copie din 12 aprilie 1827 a lui Theodor Moisi; • Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 33 BAR, copie de la începutul sec. XIX; • Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 3393 BAR, copie de la începutul sec. XIX (numai cărţile III şi IV); Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 325 • Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 1717 BAR, copie de la începutul sec. XIX (cartea a IV-a), fără sfîrşit; • [Alexie sau Căsuţa din codru], ms. 1540 BAR (fragment dezmembrat din ms. 1732 BAR), copie de la începutul sec. XIX (fragment din cartea întîi); • Alecsie sau Căsuţa din codru, ms. 3017 BAR, copie din prima jumătate a sec. XIX; • Alexii sau Căsuţa din codru, ms. 4137 BAR, copie din prima jumătate a sec. XIX (lipseşte sfîrşitul); • Alexii sau Căsuţa din codru, ms. 5659 BAR, copie din prima jumătate a sec. XIX (cărţile III şi IV); • Alexie sau Căsuţa din codru, ms. 1709 BAR, cartea a IlI-a, ms. 1181 BAR (fost Gaster 192), cartea a IV-a, copie din 1852 a banului Alecu Balica. Originalul francez Frangois-Guillaume Ducray-Duminil (1761-1819) este considerat creatorul romanului popular francez. Membru a mai multe societăţii literare, critic literar, autor prolific de romane, a avut succes datorită capacităţii sale de a fabula aventuri captivante, cu final fericit, în care virtutea triumfă. Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, este al doilea roman al scriitorului, apărut în patru volume la Grenoble, 1789. A fost republicat de cîteva ori: Paris, 1791, Bruxelles 1791, Paris, 1793. Romanul narează povestea extraordinară a tînărului Alexis, urmărind evoluţia protagonistului de la un tînăr ingenuu, dar circumspect cu privire la oameni şi viaţă, la un adult încrezător şi responsabil. Elementele romantice alternează cu răsturnările de situaţie^ confuziile şi recunoaşterile într-o manieră captivantă pentru publicul vremii. Romanul începe cu primirea eroului principal într-o căsuţă secretă din adîncul unei/păduri, unde speră să se poată refugia, considerîndu-se abandonat şi dezamăgit ele oameni. Născut în împrejurări misterioase, Alexis nu îşi cunoaşte părinţii şi bănuieşte doar un statut social nobil. Crescut de preceptor şi educat într-un colegiu, era iniţial vizitat de tatăl său, care nu îşi dezvăluise însă niciodată identitatea şi făcea mereu aluzie la o primejdie de moarte în cazul în care ar fi fost descoperiţi. La ultima întrevedere însă, tatăl îl respinge definitiv, refuzînd să îl mai vadă vreodată. Preceptorul, de care îl lega o puternică afecţiune, pleacă şi el, lăsîndu-1 pe tînăr în voia sorţii. în timpul şederii în pădure, Alexis se îndrăgosteşe de fiica stăpînului casei dar, la cererea tatălui ei, se vede constrîns să părăsească refugiul. Alexis trece prin nenumărate peripeţii care îl fac să cunoască mai bine oamenii, cu părţile lor bune şi cu cele rele. în cele din urmă, tînărul se întoarce la căsuţa din codru, însoţit de preceptorul pe care îl regăsise. Acolo ajung şi părinţii lui, care nu mai sînt în pericol, se întîlneşte cu tînăra de care se îndrăgostise şi care plecase în 326 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima lume să îl caute. Finalul romanului aşează lucrurile pe un făgaş favorabil, rezolvînd şi toate intrigile paralele ţesute în jurul lui Alexis. Traducerea românească Cel mai vechi manuscris al acestei traduceri, ms. 1781 BAR, are în colofon o notă în limbile română şi greacă. Potrivit notei în limba română, dispunem de următoarele informaţii: Această carte iticească s-au tălmăcit di pre limba franţuzască pe limba moldovenească de dumnealui Aleco Beldiman, biv vel ban, de pe care a dumnealui tălmăcire s-au scris de mine, gios iscălitul, în anul 1806, martie 21, Vasile Tăutu. Manuscrisele nr. 31 BAR şi ms. 32 BAR sînt scrise de însuşi Beldiman, pe cînd se afla „în carantină" la Sculeni şi în satul Vrăneşti-Răzăşi. Ms. 31 BAR are o „precuvîntare" a boierului moldovean şi un subtitlu cu un scurt comentariu în care motivează efortul său de a traduce romanul: Istorie iticească şi foarte interesantă, întru care să va vede încît este vrednic de tînguire omul simţitori. Manuscrisul ms. 1181 BAR precizează pe foaia de titlu că este copiat de banul Alecu Balica de pe un manuscript a unui diaconul Dimitrie de la biserica cu hramul Sfinţii 40 de Mucenici din Ieşi. Copia lui Dimitrie nu ştim să se fi păstrat. Bibliografie Al. Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964, p. 221. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a Il-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în LR XXXV, 1986, nr. 2, p. 116-126, reprodus în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 243-261. * X * [Halima], ms. 3187 BAR, copie moldovenească din 1806 (tomul I); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă ĂpafirjKâv pvdokoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima) * * * [Halima], ms. III-128 BCU Iaşi, copie din 9 octombrie 1806, autograful traducătorului (şase poveşti); traducere de Dimitrie Holban din Moldova, a scrierilor de Antoine Galland şi Franşois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpafr/Kov pvdoXoyncov, Veneţia, 1757 / 1803, tomul I(v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 327 * * * Istorie lui Erotoclit, ms. 1133 BAR (fost ms. Gaster nr. 72), copie moldovenească din 7 mai 1806; traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Comaro, EpOTOKpLTOţ, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). * * * Numa Pompilie, al doile crai al Rîmului, ms. 3621 BAR, copie din 15 septembrie 1806 a lui Andrieşu Constantin din Moldova; traducere de Alecu Beldiman, anterioară versiunii tipărite, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). * * * Povăţuire cătră aritmetică sau învăţătura numerilor, spre folosul şcoalelor româneşti celor din Ţeara Ungurească, şi din părţile ei împreunate, Buda, Crăiască Tipografie a Universităţei Ungureşti, 1806; traducere de Gheorghe Şincai a scrierii lui Johann Ignaz von Felbiger, Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, Viena, 1777 (v. 1800, Aritmetica pentru şcoli). 1807 Eseu despre om Alexander Pope, An Essay on Man, Londra, 1733-1734, tradus în franceză de Etienne de Silhouette cu titlul Essai sur l'homme, Londra, 1736, ediţia a treia, Lausanne, 1760. Versiunea românească • Cercarea asupra omului, ms. 5411 BAR (fost 6002 BAR), traducere de Ioan Cantacuzino prin intermediar francez, copie din anul 1807, autograful traducătorului. Originalul englez Alexander Pope (1688-1744), născut într-o familie catolică înstărită, a fost împiedicat de legile vremii să frecventeze universitatea, dar a urmat şcolile catolice de la Londra, devenind unul din marii poeţi ai vremii. S-a remarcat şi ca traducător al lui Homer. Eseul despre om al lui Pope este scris în versuri, sub formă epistolară, cuprinzînd patru scrisori adresate politicianului Henry St. John, Lord Bolingbroke. Poemul încearcă să explice oamenilor căile lui Dumnezeu şi popularizează o filosofie opti- mistă, a cărei idee centrală este aceea că cei buni pot ajunge să fie fericiţi pe pămînt. 328 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Textul vehicular Atenţia de care s-a bucurat în Franţa poemul lui Pope a făcut ca acesta să cunoască mai multe traduceri, toate intitulate Essai sur l'homme. Cea mai veche este versiunea în proză apărută la Paris în 1736, publicată însă fără acordul traducătorului, Etienne de Silhouette (1709-1767), şi cu multe greşeli. Acesta îşi tipăreşte varianta corectată la Londra, în 1736, cu menţiunea Edition revue par le Traducteur. Această versiune va avea mai multe ediţii: a doua, Lausanne, 1752, cu numeroase greşeli, a treia, Lausanne 1760, a patra, Parma, 1800. Este, de aseme- nea, inclusă în ediţii multilingve ale poemului englez şi în ediţia copletă a operelor lui Pope, publicată la Paris în 1779. Un an mai tîrziu, ţinînd cont şi de criticile apărute, Etienne de Silhouette a realizat o nouă traducere, Londra 1737, republicată în 1741, revăzută şi inclusă în volumul I din Melanges de Litterature et de Philosophie, London, 1742 şi retipărită la Lausanne în 1745 şi 1762. Tot în această perioadă, ca reacţie la proza lui Silhouette, apare traducerea în versuri a lui Jean-Franţois Du Resnel du Bellay, Paris, 1737. In a doua jumătate a secolului mai există două traduceri în proză, una a abatelui Claude Franţois Xavier Millot, 1761 iar cealaltă a lui Maximilien-Henri, marchiz de Saint Simon, care o include în primul volum din Essai de traduction litterale et energique, 1771. Dintre toate transpunerile franceze, cea mai apreciată a rămas cea a lui Etienne de Silhouette, Londra, 1736, textul de referinţă în epocă pentru traducerea lui Pope. A fost apreciată şi în Anglia pentru acurateţe şi fidelitate faţă de original, confirmată de William Warburton, prieten al lui Pope, cu care Silhouette a discutat-o înaintea publicării. Traducerea românească Andrei Nestorescu a alcătuit o ediţie a textului din ms. 5411 BAR (fost 6002 BAR), cu prefaţă şi glosar, cu titlul loan Cantacuzino, „Cercarea asupra omului" („An Essay on Man") în traducere integrală, în colecţia Texte uitate - Texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti), II, 2003, Fundaţia Naţională Pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti. Pe foaia de titlu a manuscrisului se află următoarele informaţii: Cercarea asupra omului de Alexandru Pop, scrisă şi tălmăcită dupe franţuzeşte de C. loan C., la anul 1807, la Odsesa, iar la f. 2r: Cercarea asupra omului sintesită de Alexandru Pop în stihuri, pe limba englezească. Tălmăcită după franţozeşte. Aşadar avem informaţii aproape complete: autorul originalului este englezul Alexander Pope care şi-a scris lucrarea în versuri, şi aceasta a fost tradusă în limba franceză, şi din franţuzeşte în limba română de C. loan C., în anul 1807, dovedit ulterior că este loan Cantacuzino. Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 329 A derutat precizarea scrisă şi tălmăcită dupe franţuzeşte, interpretîndu-se că ms. 5411 BAR este autograful lui Ioan Cantacuzino. Am comparat grafia chirilică din ms. 5411 cu grafia din ms. 1550 BAR, autograful traducătorului, în care îi apare numele scris în întregime, şi am constatat diferenţe evidente în ceea ce priveşte caligrafia literelor, duetul lor, ligaturile. Aşadar ms. 5411 BAR este o copie. Afirmaţia care a derutat poate fi utilizată în sensul că scriptorul a avut în faţă protograful traducerii. Privitor la originalul tradus de Ioan Cantacuzino, care nu este indicat în manuscris, Alexandru Duţu a considerat că este vorba de traducerea lui Silhouette A publicată la Paris în 1736. In urma analizei tuturor traducerii şi variantelor, Gabriela E. Dima a constatat că Ioan Cantacuzino a folosit ediţia a treia, Lausanne, 1760 a versiunii corectate de la Londra, 1736. Transpunerea lui Ioan Cantacuzino se caracterizează printr-o mare fidelitate faţă de original, fără greşeli flagrante sau schimbări inutile. Limba este fluentă şi nu abundă în neologisme, ci se bazează pe vocabularul popular, tradiţional. Trăsăturile regionale din textul Cercarea asupra omului sînt specifice graiurilor sudice: - i epentetic: cîine 5r, 8r, mîinele 5V, pîinea 36v; - u>o: coprinde 8V, coprins 10,16r, poronceşte 10r; - d dur: după „de pe" lr; - spiranta h înlocuită prin c: ticnire 13v. Textul prezintă la nivel fonetic şi inovaţii care au pătruns în limba literară modernă: - ă > a: pahar 18r; - ă > o: folos, norocit 18r, norocire 26r, norod 6r; - ă>u: mulţumită 5r; - e (i) sincopat: drept 33r, 39v, dreptate 24v, 29r, dreptul 28v, nedreptul 28v. în morfologie se păstrează forme flexionare caracteristice vechii limbi române, dar şi caracteristici sudice: - forfnele de persoana a treia plural sînt identice cu formele de singular la pre- -z6ntul indicativ al verbelor de conjugările a Il-a, a IlI-a, a IV-a: (ei) înghite 6r; - pronumele şi adjectivele nehotărîte sînt compuse cu ver(i): vercăria 25r; - unele verbe de conjugările întîia şi a patra au la persoana a treia singular şi plural desinenţa zero, forma lor fiind omonimă cu a unor substantive sau adjective din familia verbului respectiv: risipă „risipeşte" 9V; - derivate cu circulaţie rară: a înauri 18v, înzădărît 14v, nebărbată 22r. 330 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Bibliografie Andrei Nestorescu, loan Cantacuzino, „Cercarea asupra omului" („An Essay on Man") în traducere integrală, ediţie, prefaţă şi glosar, în colecţia Texte uitate - Texte regăsite (Izvoare ale culturii româneşti), II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2004 (2003), pp. 279-328. Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIIl-lea din Muntenia, Iaşi, 1989, passim. Gabriela E. Dima, The first manuscript translation of Alexander Pope's "Essay on man" by loan Cantacuzino în Camelia Grădinaru et al. (ed.), From Manuscript to E-book, Editura Universităţii „Alexandru loan Cuza", Iaşi, 2016, pp. 25-33. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821), EPL, Bucureşti, 1968, pp. 199-212. Gheorghe Ivănescu, Un poet român necunoscut din a doua jumătate a secolului XVIII, în „laşul literar", V, 1953, pp. 3-4. Rodica Şuiu, Cantacuzino, loan, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, EA, Bucureşti, 1979. * * * Cartea întîi a lui Oxistem. Cugetări de multe feliuri; Cartea al doilea a lui Oxistem, ms. V-10 BCU Iaşi din 10 aprilie 1807, copie a logofătului Lupu Beldiman (copie integrală); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Numa Pompilii, al doile crai a Rîmului, ms. 1580 BAR, copie din 20 aprilie 1807 a ierodiaconului Ghedeon din Moldova; traducere de Alecu Beldiman, anterioară versiunii tipărite, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). * * * Numa Pompilii, al doile crai a Rîmului, ms. 2887 BAR, copie din 20 iulie 1807 a lui Lazăr Ştefan de la Cotul Morii, lîngă Iaşi; traducere de Alecu Beldiman, anterioară versiunii tipărite, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 331 1808 Raimond şi Mariana Louis d'Ussieux, Raymond et Mariane, nouvelle portugaise din Le Decameron frangais, două volume, 1772-1774; volumul al doilea, nuvela VIII. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman, s-a păstrat în copii manuscrise: • Istorie lui Raimond şi a Marinei amorezaţi, şi a maică-sa Ameliei, în ms. 445 BAR, ff. 3r-48r, copie din 22 decembrie 1808 a lui I[oan] Gorovei; • [Istorie lui Raimond şi a Marinei...], ms. 1226 BAR, copie din 13 februarie 1823 a lui Haralambie Băluşăscu, cu cheltuiala lui Vasile Bîrlădescu; • [Istorie lui Raimond şi a Marinei...], ms. 1824 BAR, copie de la începutul sec. XIX; • Istorie viteazului Raimon, în ms. 3592 BAR, ff. 180r-223v, copie din 1836 (lipseşte sfîrşitul). Originalul francez Louis d'Ussieux, pseudonim al lui Louis Dussieux (1744-1805), s-a remarcat printr-o activitate susţinută de scriitor, istoric, ziarist şi traducător. Prima lucrare care i-a şi adus notorietatea a fost o istorie a cuceririlor portugheze pe continentul american. Preferinţa pentru nuvelă a dus la publicarea a două culegeri, Le Decameron frangais, două volume, 1772-1774, şi Les Nouvelles frangaises, trei volume, 1783. Le Decameron frangais conţine zece nuvele, cîte cinci în fiecare tom. întreaga lucrare este alcătuită din povestiri care urmăresc să creeze impresia de universalitate. Astfel, în primul tom sînt incluse o povestire scoţiană, una engleză, una despre un prinţ din Moravia, una franceză şi una turcă, în timp ce tomul al doilea cuprinde două nuvele francele, una despre un prinţ din Armenia, o nuvelă portugheză şi alta mexicană. Nuvela Raymond et Mariane, „nuvelă portugheză", se găseşte în volumul al doilea din Le Decameron frangais. -- Acţiunea nuvelei dezvoltă conflictul dragoste - datorie, încheiat fericit datorită constanţei sentimentelor celor doi tineri protagonişti. Raymond şi Mariane sînt despărţiţi chiar înainte de a ajunge la altar de izbucnirea unui conflict armat. Raymond, capul rebelilor din Messina, este luat prizonier de armata regelui şi urmează să fie executat. Reuşeşte să evadeze pe mare şi să supravieţuiască unei furtuni cumplite. Crezut mort, este plîns de Mariane şi mama ei, Amelie. Cînd Mariane este chemată de rege, mama ei îşi imaginează că va fi acuzată pentru fuga lui Raymond şi se îmbolnăveşte grav. Chiar dacă regele le oferă iertarea, Amelie nu îşi mai revine şi moare, nu înainte de a-i lăsa fiicei un portret al tatălui ei, dar fără a-i 332 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima dezvălui identitatea acestuia. Pe Insula Mallorca, Raymond îi salvează viaţa regelui Portugaliei, iar el îi promite protecţia sa şi ajutor pentru a o aduce pe Mariane în ţara lui. Mariane ajunge în Portugalia înaintea lui Raymond, iar regele se îndrăgosteşte de ea. Pasiunea îl face să uite recunoştinţa pe care i-o datora lui Raymond, pe care îl trimite la închisoare, în ciuda rugăminţilor Marianei. Totul se rezolvă însă cînd regele vede în camera fetei portretul tatălui ei şi îşi dă seama că Mariane este fiica lui. Nuvela se încheie cu nunta celor doi tineri. Tomul întîi din Le Decameron frangais a apărut la Paris, în 1772, iar tomul al doilea în 1774. în paralel a apărut şi o ediţie în foileton. întreaga lucrare a fost apoi republicată de cîteva ori. Avînd în vedere că Beldiman traduce numai această povestire, e probabil să fi avut doar volumul din 1774 în care se află nuvela Raymond et Mariane. Traducerea românească G. Ştrempel notează însemnarea de la f. 2r a ms. 445 BAR: Această carte de istorii s-au scris de mine la anu 1808, dechemvrie 28 şi am însămnat ca să să ştie. 1822 martie 1, I[oan] Gorovei, sărdar. La sfîrşitul ms. 1226 BAR se află o lungă notă a copistului care îşi justifică munca, reprodusă de G. Ştrempel: Această frumoasă istorie a veteazului Raimond şi iscusitei Marianii, deşi este puţină la file, dar cuprindere estifoarti mare şi dacă nu ar fi fost folositoare nu să tălmăce de pe franţuzasca limbă în limba aceasta a patriei noastre, de fericitul întru pominire vel vornic Alexandru Beldeman şi nici nu ar fi avut tragire de inimă dumnealui Vasile Bîrlădescu prin cheltuială a să sîli şi a o prescrie. Bibliografie Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 94-102. Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, Bucureşti, 1982, p. 274. Al. Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964, p. 274. G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, voi. I, 1978; voi. II, 1983; voi. III, 1987. * * * [Halima], ms. 2432 BAR, copie din 28 martie 1808 (tot tomul I); traducere de Scarlat Barbul Tîmpeanul din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă ApaftjKov podokoyiKov, Veneţia, 1757 / 1803, tomulI (v. 17 7 8, O mie şi una de nopţi / Halima). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 333 1811 [Erotocrit], în ms. 1524 BAR, ff. 3v-14r, copie de pe la 1811, din Moldova (fragment); contaminare a versiunii moldoveneşti în proză cu versuri din versiunea lui Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EpoTOKpizoQ, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 3. Versiuni contaminate,rezumări). * * * Istoria Aritusii şi a împăratului Iraclie, tată-său, a lui Ierotocrit şi a lui Pezostrat, tatălui său, vizitiului, în ms. 2769 BAR, ff. 110r- 115v, copie moldovenească de pe la 1811 (fragment); traducere de Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, Epozoxpizog, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 2. Versiunea lui Alecu Văcărescu). * * * Întîmplările lui Târlo şi a prietenilor săi, ms. 4159 BAR, copie din 20 noiembrie 1811 a lui Manolachi Cîrje; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Christoph Heinrich Korn, Die Auslăhder in der Schweitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, Ulm, 1770, după versiunea franceză de Jacob Schultes cu titlul Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis. Histoire morale et interessante, Ulm 1770 (v. 178 6, Istoria lui Târlo). 1812 Temistocle Pietro Metastasio, Temistocle, 1736. Versiunea românească • [Temistocle], în ms. 2427 BAR, ff. 32r-41v, traducere fragmentară de Ion Budai-Deleanu, în jurul anului 1812. Originalul italian Acţiunea piesei metastasiene se desfăşoară la Suza, unde Temistocle, vestitul erou paie în bătălia de la Salamina îl învinsese pe împăratul persan Xerxes I, se refugiase după ce fusese ostracizat de atenieni. Istoricii nu au putut stabili cu exactitate data sosirii sale în Persia, unii plasînd-o spre sfîrşitul domniei lui Xerxes, alţii după urcarea pe tron a fiului acestuia, Artaxerxes I. Metastasio preferă prima variantă, care îi permite o mai bună conturare a caracterului deosebit al suveranului persan. Astfel, Xerxes îi acordă întreaga cinstire lui Temistocle, dorind chiar să se căsătorească cu fiica acestuia, Aspasia. Convins că eroul grec îşi doreşte să se răzbune 334 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima pe cei care l-au alungat, Xerxes îi cere să conducă armatele persane împotriva Atenei. Văzîndu-se într-o situaţie fără ieşire, avînd de ales între a se arăta nerecunoscător faţă de regele care îl primise cu generozitate şi a lupta împotriva patriei pe care o iubea, Temistocle hotărăşte să se otrăvească. Şi Aspasia se găseşte într-o situaţie contradictorie, fiind îndrăgostită de un tînăr grec, prieten odinioară cu tatăl ei, care însă venise să-l ceară pe acesta în numele Atenei. Xerxes însuşi este în pericol ca urmare a unui complot organizat de un general, despre care află la timp de la prinţesa Roxanne, care îl iubea. Toate conflictele se rezolvă atunci cînd, văzîndu-1 pe Temistocle cu paharul cu otravă în mînă, regele îl împiedică să îşi ia viaţa, impresionat de patriotismul eroului grec. Drept urmare, Xerxes îşi demonstrează măreţia printr-o serie de gesturi menite să-i evidenţieze trăsăturile de monarh luminat: încheie pacea cu grecii, se căsătoreşte cu Roxanne şi îl iartă pe trădător. Traducerea românească Din versiunea lui Budai-Deleanu s-au păstrat cîteva file, într-un manuscris miscelaneu, ms. 2427 BAR, care conţine mai multe scrieri ale lui Budai-Deleanu. A In cultura română din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Metastasio a fost unul dintre dramaturgii preferaţi. Astfel, s-au tradus iniţial mai multe piese de către Alecu Beldiman şi Iordache Slătineanu, prin texte vehiculare greceşti. Teatrul grec influenţa atunci cultura română, iar tinerii cărturari, care făceau parte din aristocraţia autohtonă, avînd în Ţara Românească promotor pe domniţa Ralu Caragea, încercau să organizeze spectacole de teatru în săli particulare. Era nevoie de texte, la început în limba neogreacă, la modă în epoca fanariotă, şi ulterior în limba naţională. Spre deosebire de aceste traduceri din teatrul lui Metastasio, după texte vehiculare greceşti, Budai-Deleanu a tradus direct din italiană, în anii 1812-1820. A. încercarea lui Budai-Deleanu, care venise în contact nemijlocit cu viaţa culturală occidentală, răspundea aspiraţiilor scriitorului, ataşat idealurilor iluministe, dornic de libertate şi cu acut sentiment patriotic. Ioan Oana, care semnează articolul despre Budai-Deleanu în Istoria lit. rom, p. 71, observă semnificaţia faptului că acesta a selectat tocmai drama Temistocle, şi nu o comedie uşoară. Măreţia personajelor, demnitatea şi patriotismul veneau în consonanţă cu ideile şi chiar cu evenimente din viaţa traducătorului, care se va fi simţit asemănător personajului, exilîndu-se din ţara sa, iniţiativa traducerii căpătînd şi un caracter simbolic. Deşi traduce din italiană, Budai-Deleanu utilizează puţine neologisme din această limbă (act, actori, ardoare, cultură, dramă, rebel) şi încearcă să folosească lexicul vechi românesc, chiar şi de origine slavă, creează derivate: aleşuirile, binefapte, binefăptoriului, înfugă „pune pe fugă", libov, suflet, stricăcioasă, să dezvoalge. Despina Ursu a semnalat contribuţia poetului la formarea terminologiei tea- trale, text şi didascalii, poetul precizînd că pentru cuvintele specializate în domeniul Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 335 teatral a recurs la limba latină, deşi s-a adresat şi limbii italiene: act, comedie, dramă, cortenă (dar şi perdea „cortină"), faptă „act", teatru. Ioan Oana apreciază că versurile din Temistocle sînt „greoaie, brute, necizelate" (p. 71). Şi totuşi unele versuri ne fac să ne gîndim că forma finală ar fi fost demnă de talentul marelui poet: Sărac, nemernec şi dat în urgie, / izgonit, pribeag şi lipsit de toate, / una-mi rămasă, şi doar cea mai bună! /Statornicia!...(ediţia Chivu-Pavel, p. 1066). Amintită mai mult ca titlu de inventar între scrierile lui Budai-Deleanu sau printre traducerile din Metastasio, R. Ortiz publică doar cîteva fragmente, într-o transcriere nereuşită, în paralel cu textul italian corespunzător şi cu unele comentarii privitoare la piesa Temistocle şi, în mod special, la traducerea lui Budai-Deleanu. Fragmentul din drama Temistocle, în cele cîteva file, a prins viaţă datorită editării, în 2011, a operei lui Budai-Deleanu de către doi reputaţi filologi români: Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel într-o ediţie demnă de valoarea scriitorului editat. Bibliografie Ion Budai-Deleanu, Opere: Ţiganiada, Trei viteji, Scrieri lingvistice, Scrieri istorice, Traduceri, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii, glosar şi repere critice de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel, studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2011. Gabriela Haja, Terminologia teatrală românească, Editura T, Iaşi, 2005, pp. 78-80. Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, Bucureşti, 1916, pp. 269-275. Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru. I, în LR, IX, 1960, nr. 2, p. 71-77; II, în SCŞT (Iaşi), XI, 1960, fasc. 1, pp. 89-98. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studii lingvistice şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004, voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006, voi. III, cu subtitlul Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a ITa (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. * * * [Alexie sau Căsuţa din codru], ms. 2758 BAR, copie din 7 august 1812 (acefal, lipseşte o mare parte din cartea întîi); traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Frangois- Guillaume Ducray-Duminil, Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, Grenoble, 1789, republicată (v. 1806, Alexis sau Căsuţa din pădure). * * * [Cugetări de multe feliuri], ms. 3511 BAR din 21 martie 1812, copie a lui Constantin Theodorovici Irimiescu de la Iaşi (cartea I cu patru capitole sărite, ordine modificată); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). 336 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima * * * Istoria Troadei, scrisă de Dit Grecul şi Darie Frighiii, carii cînd să bătea Troada era în tabără, ms. 3381 BAR, copie de la Braşov din 2 iunie 1812 a lui Nicolae Grid; traducere de Radu Tempea (II) a scrierii lui Guido delle Colonne, Historia destruc- tionis Trojae, 1287, publicată de mai multe ori, tradusă în rusă cu titlul Mcmopua e neu ~jce numem o pasopeuuu zpada Tpou &puzuucicazo iţapcmea u o co3dcmuu ezo u o eeAuxux onoAHumeAbHwx dpauex, Moscova 1709 (v. 1766, Istoria căderii Troiei). 1813 î Bertoldo, în ms. 2189 BAR (ff. lr-42r) din 1813; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, prin intermediar grecesc(v. 1774, Bertoldo). * * * [Ceasornicul domnilor], ms. VI-1, BCU Iaşi (fost 204), copie din 1813; traducere de Nicolae Costin a scrierii lui Antonio de Guevara, Reloj de principes, Valladolid, 1529, după versiunea în latină a lui Johannes Wanckel, Horologium Principum sive de vita M. AureliiImp., Torgau, 1601 (v. 1710-1712, Ceasornicul domnilor). * * * [Tragodia lui Sapor], în ms. 1603 BAR, ff. 68v-77, copie după 1813, fragment; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Jean-Frangois Regnard, Sapor, Paris, 1731, republicată (v. 18 01, Sapor). 1814 Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion Original în limba franceză, o compilaţie necunoscută, conţinînd fragmente din Pensees sur differents sujets de morale et de pieţe de Jean-Baptiste Massillon, Trăite de l'existence et des attributs de Dieu şi Dialogues des morts... de Frangois Fenelon, Les Caracteres d'Epictete în traducerea abatelui de Bellegarde, Gli Scherzi geniali de Giovanni Francesco Loredano şi alte opt texte neidentificate. Versiunea românească Traducere de ieromonahul Gherasim de la Mitropolia Iaşi, s-a păstrat în: • Pentru ştiinţa stihiilor, unde să cuprindi şi alte ştiinţi, ms. 194 BAR, copie din 1814; Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 337 • Hrisun engolpion, Iaşi, tipografia Mitropoliei, 1816 (versiune parţială care cuprinde 14 texte); • Hrisun engolpion, ms. 696 BAR, copie din 21 aprilie 1830 a lui Scarlat Vîrnav după versiunea tipărită; • Din cartea ce să numeşte Hrisun engolpion, în ms. 1472 BAR, ff. 102r-115r, fragment, copie de la începutul secolului al XlX-lea. Originalul francez Imposibilitatea identificării unui original, ca şi conţinutul evident mixt al lucrării, a dus la formularea a două ipoteze opuse. Potrivit lui Alexandru Duţu, lucrarea este o antologie alcătuită de traducător, din diverse cărţi franceze pe care le avea în bibliotecă. După părerea lui N.A. Ursu, este vorba despre o antologie publicată în Franţa şi tradusă ca atare în limba română. Textele care compun lucrarea (ms. 194 BAR în varianta cea mai amplă) sînt traduceri din autori identificaţi de Alexandru Duţu, Ileana Vîrtosu şi N.A. Ursu, şi anume Jean-Baptiste Massillon (Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstiern), Franţois Fenelon (Trăite de l'existence et des attributs de Dieu şi Dialogues des morts...), Epictet (Encheiridion / Les Car ader es d'Epictete în traducerea abatelui de Bellegarde), Giovanni Francesco Loredano (Gli Scherzi geniali / Les Caprices heroiques du Loredano în traducerea lui Franţois de Grenaille). Lucrarea mai cuprinde alte opt texte neidentificate referitoare la autori clasici. '"Jean-Baptiste Massillon (1663-1742) s-a remarcat pentru un talent oratoric deosebit, ajungînd să predice în faţa regelui Ludovic al XlV-lea, bucurîndu-se de aprecierea acestuia. A ţinut mai multe discursuri funerare, inclusiv la moartea Regelui Soare. A devenit episcop de Clermont şi membru al Academiei Franceze. în timpul vieţii nu a permis decît publicarea unei oraţiuni funebre, renegînd alte lucrări care au apărut sub numele lui. Prima ediţie autentică a scrierilor sale este postumă, realizată de nepotul lui, Joseph Massillon, în 15 volume, cu titlul general Sermons de M. Massillon, eveque de Clermont, Paris, 1745-1748. Un an mai tîrziu, abatele Joseph de La Porte a îngrijit o culegere-sinteză a ideilor prelatului, Pensees sur differens sujets de morale et de pieţe, tirees des ouvrages defeu M. Massillon, eveque de Clermont, Paris, 1749, republicată de mai multe ori (1751, 1758, 1762, 1766, 1773, 1775, 1787). Acest volum este împărţit în 57 de subiecte, editorul extrăgînd pentru fiecare din ele fragmente din predicile ierarhului, indicînd provenienţa fiecăruia în note marginale. Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon (1651 - 1715) este cunoscut mai ales pentru romanul Aventurile lui Telemah, Paris, 1699 (v. 1772, Aventurile lui Telemah). El a publicat şi lucrări de popularizare a religiei. Dialogues des morts composez pour l'education d'un prince, Paris, 1712, conţine 45 de dialoguri educative între personalităţi ale lumii antice. Lucrarea a fost indusă în opera postumă în două 338 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima volume cu titlul Dialogues des morts anciens et modernes avec quelques fables, Paris, 1718. Primul volum al acesteia cuprinde 47 de dialoguri ale anticilor, incluzîndu-le pe cele 45 din 1712. Al doilea volum conţine 19 dialoguri între personalităţi ale istoriei medievale şi moderne şi 28 de fabule. Tratatul Demonstration de l'existence de Dieu, tiree de la connoissance de la Nature..., Paris 1713, cu o a doua ediţie în acelaşi an, a fost republicat în culegerea postumă Oeuvres philosophiqu.es, Paris, 1718, prima parte cu titlul Demonstration de l'existence de Dieu tiree de l'art de la Nature. Acelaşi text alcătuieşte prima parte a lucrării Trăite de l'existence et des attributs de Dieu, Paris 1713. Toate lucrările lui Fenelon au fost republicate ulterior în mai multe ediţii. Gian Francesco Loredano (1606-1661) şi-a început activitatea literară cu opera Gli Scherzi geniali, Venezia, 1633. Aceasta a fost tradusă în limba franceză de Frangois de Grenaille, sieur de Chatounieres, şi publicată cu titlul Les Caprices heroiques du Loredano, Paris, 1644 (v. 1782, Zăbava fandasiei). Traducerea românească Traducerea a fost iniţial atribuită mitropolitului Leon Gheuca, datorită însemnării de la sfîrşitul ms. 194 BAR: Această carte este tălmăcită de preasfinţia sa mitropolit Leon, din limba franţuzască în ce moldovinească, în carele să arată multe învăţături. 1814, mai 1 (f. 83v). N.A. Ursu a arătat că Leon Gheuca a avut o bine- cunoscută activitate de încurajare a culturii, iar în epocă se ştia că a comandat mai multe traduceri, fără însă să se cunoască vreo altă traducere a sa. Avînd în vedere şi anonimatul sub care s-a publicat textul la Iaşi, mult după moartea mitropolitului, dar mai ales particularităţile lingvistice ale textului, N.A. Ursu a concluzionat că traducerea a fost făcută de ieromohanul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi, la comanda mitropolitului Leon Gheuca. Un argument suplimentar în favoarea acestei atribuiri este faptul că Iordache Boghean, cel care a finanţat publicarea unei părţi din lucrare în 1816, era rudă apropiată cu Gherasim. Versiunea mai completă este cea din ms. 194 BAR, intitulată Pentru ştiinţa stihiilor, unde să cuprindi şi alte ştiinţi. Aceasta conţine: - şapte texte din Pensees sur differents sujets de morale et de pieţe de Jean-Baptiste Massillon: Pentru fericire, Pentru moarte, Pentru oameni, Pentru turburare şi nestatornicie vieţii omeneşti, Pentru cei mari, Pentru lume şi Pentru fiinţa lui Dumnezeu (textele sînt în altă ordine decît cea din volumul francez); - şapte texte din Demonstration de l'existence de Dieu de Franţois Fenelon: Pentru pămînt, Cercare firii pintru apă, Pintru aer, Cercare firii pintru foc, Cercetare firii pintru ceri, Cercetare firii pentru soare şi Pintru facire trupului omului (textele sînt selectate în ordine din lucrarea franceză: capitolele 11,13,14,15,16,17 şi 31); - dialogul dintre Alexandru şi Clitus din Dialogues des morts... de Frangois de Fenelon (dialogul numărul XX în ediţia din 1712 sau XXIV în cea din 1718); Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 339 - cinci texte din Les Caracteres d'Epictete în traducerea abatelui de Bellegarde, fiecare din acestea fiind intitulat Haractiriul lui Epictit; - povestirea a 11-a din volumul întîi al lucrării Gli Scherzi geniali de Gian Francesco Loredano: Seneca înţeleptul (v. 1782, Zăbava fandasiei); - alte opt texte neidentificate: Pentru Platon socotit ca un lăudător al lui Socrat, Socotelile lui Chicheron asupra legii şi a evlaviii, Gîndiri asupra ştiinţii cugetului, Gîndiri a lui Chicheron asupra legii, Gîndire a lui Chicheron asupra cugetării, două texte, şi Gîndire a lui Chicheron asupra legii, două texte. Unele din textele din volum au mai fost traduse în cultura română. Versiunea din Despre ştiinţa stihiilor este diferită de aceste transpuneri, confirmînd faptul că întreaga lucrare este opera unui singur traducător. O selecţie de 14 texte din cele cuprinse în ms. 194 BAR a fost tipărită în 1816 la Iaşi, cu o prefaţă a stolnicului Iordache Boghean. Pe foaia de titlu a lucrării se găsesc următoarele informaţii: Hrisun engâlpion. Carte prea interesitoare, tălmăcită din limba franţozească de un pravoslavnic moldovean iubitori de neam şi rîvnitori slavii şi păşirii neamului său întru ştiinţă. Iară acum întâi dată în tipări cu cheltuiala dumisale biv vel stolnic Iordachi Boghean, prin aceeaşi rîvnă. Tipăritura, probabil în tiraj restrîns, a fost la rîndul ei copiată. O copie, din anul 1830. s-a păstrat în ms. 696 BAR: Hrisun Engolpion, cu aceleaşi precizări după titlu ca şi pe foaia de titlu a textului tipărit. Urmează o informaţie privitoare la copistul manuscrisului: Iară acum este scrisă cu însuşi condeiul mieu la anul de la mântuirea lumii 1830, april 21. Scarlat Vîrnav. Un fragment din lucrare se găseşte şi în manuscrisul rmscelaneu ms. 1472 BAR. Acesta conţine la ff. 102r-115r un text intitulat Din cartea ce ■să numeşte Hrisun engolpion. Bibliografie Alexandru Duţu, Alte contribuţii documentare la tratatul de istoria literaturii române, în „Steaua", XVII, 1966, nr. 6, pp. 117-125. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Bucureşti, 1968, pp. 228-234, 240-244. N.A. Ursu, Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la mitropolia din Iaşi, în Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 283-287. Ileana Vîrtosu, Un manuscris românesc al Intîmplărilor lui Telemac de Fenelon: filieră, localizare, datare, paternitate, în LR XXV, 1976, nr. 1, pp. 34-35. * * * Istoriele şi întîmplările marelui împărat Carmelezan, ms. 5290 BAR (fost 6059 BAR) copie din ianuarie 1812 - ianuarie 1814 a lui Iordachi Ursache (o poveste); traducere moldovenească a scrierilor de Antoine Galland şi Frangois Petis de la Croix, după 340 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima versiunea greacă Nea XaAipa, Viena, 1792, tomul al II-lea (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). 1815 Elisabeta sau Exilaţii în Siberia / _______________________________ Hyacinthe Dorvo, Elisabeth, ou, Les exiles en Syberie, Paris, 1806. Versiunea românească Traducere de Alexandru Beldiman, s-a păstrat în cîteva copii manuscrise: • Elisaveta sau Cei surguniţi în Siberia, ms. 538 BAR, copie din 21 iunie 1815, Iaşi, autograful traducătorului; • Elisaveta sau Cei surguniţi în Siberia, ms. 437 BAR, copie din 8 iulie 1815, Iaşi, autograful traducătorului; • Elisaveta sau Cei surguniţ în Siberie, ms. 5886 BAR, copie din 12 februarie 1828, Iaşi a lui Vasile Chiru; • Elisaveta sau Cei surguniţi în Siberia, ms. 5704 BAR, copie din 23 februarie 1830 a lui Alexandru Adamachi. Originalul francez Identificarea originalului francez a pus probleme cercetătorilor. Titlul cores- punde romanului foarte apreciat în epocă al scriitoarei Sophie Ristaud Cottin, Elisabeth ou les Exiles de Siberie, dar textul este cel al unei melodrame. Al. Piru (p. 220) a apreciat că este vorba despre lucrarea lui Rene Charles Guilbert de Pixerecourt, La Fille de l'exile ou Huit mois en deux heures, apreciere preluată frecvent de cercetători. Rene Charles Guilbert de Pixerecourt (1773-1844) a scris peste o sută de piese, care au avut peste treizeci de mii de reprezentaţii. Spre sfîrşitul vieţii s-a ocupat de redactarea ediţiei operelor sale, Theâtre choisi, patru volume, care apar la Nancy, între 1841 şi 1843. Piesa la care trimite Al. Piru a fost reprezentată în premieră absolută la Paris la 13 martie 1819, fiind deci posterioară traducerii lui Beldiman. Studiile privitoare la receptarea romanului Elisabeth ou les Exiles de Siberie de Sophie Ristaud Cottin, apărut la Paris în 1806, subliniază primirea extrem de favo- rabilă de care s-a bucurat acesta, fiind imediat adaptat pentru scenă. Astfel, la sfîrşitul anului 1806 apar două dramatizări, reprezentate la cîteva zile distanţă una de cealaltă, în două teatre pariziene. Prima este Elisabeth ou l'Heroisme filial de Joseph Aude şi Henri-Joseph Thuring, cu muzica de Lanusse, reprezentată la 20 octombrie 1806 la teatrul Gaiete, iar cealaltă este melodrama lui Hyacinthe Dorvo pe care o considerăm originalul lui Beldiman (comparaţia textologică o vom prezenta într-o Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 341 lucrare separată). Cea mai cunoscută dramatizare este însă cea a lui Pixerecourt, care a stat şi la baza versiunii italiene a lui Luigi Marchionni, la rîndul ei sursa libretului lui Domenico Gilardoni pentru opera lui Donizetti, Otto mesi in due ore ossia Gli esiliati in Siberia. Hyacinthe Dorvo (1768-1839), autor de teatru şi romancier, avocat în parla- mentul de la Paris, a scris melodrame de succes în epocă. Despre viaţa lui se cunosc puţine elemente. Născut la Rennes, cu tată avocat, a început să scrie de tînăr şi a pus în scenă cîteva reprezentaţii. S-a transferat la Paris unde a colaborat cu mai multe teatre, începînd cu anul 1792. Primele piese propuse au fost comedii în versuri, dar, după o serie de insuccese, a scris cîteva melodrame apreciate, dintre care cea inspi- rată de romanul doamnei de Cottin, Elisabeth, ou, Les exiles en Syberie, melodramă în trei acte, în proză, reprezentată pentru prima dată la 28 octombrie 1806 la teatrul de la Porte St-Martin, Paris, cu muzica de Luigi Alessandro Piccini, balet şi regie de Eugene Hus. Subiectul este inspirat dintr-o relatare reală despre tînăra Praskovya Lupulova care a traversat pe jos Siberia, mergînd pînă la Sankt Petersburg pentru a-i cere tarului iertarea tatălui ei şi revenirea familiei din exil. \ Traducerea românească Alecu Beldiman a tradus melodrama franceză şi a dedicat-o comisului Costache Sturza. Cele două copii care s-au păstrat sînt scrise, în cuvintele lui Beldiman, „prin osîrdie drepţii mele" şi sînt semnate de traducător. A doua dintre ele, ms. 437 BAR are la sfîrşit o dedicaţie către soţia lui, Elena Greceanu: Pre iubită Elenchi, priimeşte istorie această mică a Elisavetii, dar de la soţul tău şi, cetind, nu da uitării. Că pentru a ta zăbavă am luat ostineala a o prescrie cu însuş mina me. Bibliografie David Paul Bianciardi, Sophie Cottin, une romanciere oubliee ă l’oree du Romantisme, These de Doctorat, Universite de Metz, 1995, tom IV, p. 1113. Charles Monselet, Les oublies et les dedaignes în „Le livre", an IV, 10 ian. 1883, pp. 337-342. Al. Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964. I. Tanoviceanu, Traducătorul din 1803 al Menechmilor: Vornicul Alexandru Beldiman, în „Arhiva", IX, 1898, p. 169. Manon Lescaut Antoine Frangois Prevost d'Exiles, L'Histoire du chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut, Amsterdam, 1753, republicată. Versiunea românească Traducere de Alecu Beldiman, s-a păstrat în două copii manuscrise: 342 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima • Istorie cavalieriului De Grie şi a iubiţii sale Manon Lesco, ms. 293 BAR, copie din 23 septembrie 1815 a lui Iordache Borş; • Istorie cavaleriului De Grie şi a iubitei sale Manon Lesco, ms. 1347 BAR, copie din 4 iulie 1837 a lui Alexandru Balica. Originalul francez Antoine Franţois Prevost (1697-1763), cunoscut ca Abatele Prevost, a fost remarcat de iezuiţii de la colegiul unde învăţa şi a fost trimis să-şi urmeze studiile la Paris. Exmatriculat din cauza unei lucrări profane pe care o pregătea, s-a înrolat în armată de unde a dezertat la scurtă vreme şi a fugit în Olanda. S-a întreţinut din conducerea unei cafenele pînă s-a putut reîntoarce în Franţa în urma unei amnistii. S-a reînscris la un colegiu iezuit de unde a fugit din cauza lucrării pe care o scria, Memoires et Aventures d'un homme de qualite qui s’est retire du monde, şi a devenit ofiţer în armată. în 1720 a intrat în ordinul benedictinilor, călugărindu-se un an mai tîrziu. Activitatea literară incompatibilă cu regulile ordinelor religioase îl determină să treacă din mănăstire în mănăstire şi, în cele din urmă, să fugă la Londra, iar de acolo în Olanda, unde îşi adaugă apelativul „d'Exiles". La Amsterdam publică în 1731 volumul al şaptelea din Memoires, şi anume L'Histoire du chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut. Lucrarea, apărută şi în Franţa la Rouen în 1733, este confiscată şi condamnată să fie arsă de Parlamentul de la Paris. Prevost se întoarce în Franţa în 1734, unde va publica multe alte lucrări: romane, o lucrare de relatări de călătorie în 15 volume, traduceri din engleză, dar şi o formă revizuită a istoriei lui Manon Lescaut. Memoires este o falsă carte de memorii, personajul-autor fiind un bărbat în vîrstă, retras la o abaţie din nordul Franţei după o viaţă extrem de aventuroasă. Lucrarea este compusă din 16 cărţi, ultima fiind istoria lui Manon Lescaut, inserată în A Memoires. încă de la prima versiune, personajul feminin este cel care impresionează, astfel că lucrarea este menţionată adeseori cu titlul Manon Lescaut, încă din comentariile lui Montesquieu din 1734, titlu confirmat şi de editorii francezi de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Succesul deosebit al romanului lui Prevost se datorează construirii inteligente a caracterelor, care dovedesc o complexitate neobişnuită în perioada respectivă. Manon este doar parţial un personaj negativ, lipsa de experienţă a tinereţii şi pasiunea pentru Des Grieux reprezentînd puternice circumstanţe atenuante. Traducerea românească Cele mai multe indicaţii despre traducere le oferă titlul ms. 193 BAR: Istorie cavalieriului De Grie şi a iubiţii sale Manon Lesco, care, tălmăcindu-să de pe limba Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 343 franţuzască [...] prin osteneala şi osîrdie dreptiei dumisale banului Aleco Beldiman, s-au prescris acum de mine, în anul 1815 săptemvrie 23. Costachi Borş. * * * [Cugetări de multe feliuri], ms. 5414 BAR, copie din 11 noiembrie 1815 a lui Theofan Ioan de la Socola (cartea II); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thures- son Oxenstiema, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * [Halima], ms. 3456 BAR, ff. 373r-380v, copie din 12 martie 1815, autograful traducătorului (fragment); traducere de Costachi Năstac din Moldova, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă ĂpafirjKov pvOoXoyiKdv, Veneţia, 1762 / 1803 / 1815, tomul al III-lea (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). 1816 [Cugetări de multe feliuri], în ms. 1472 BAR, ff. lr-101r, copie de după 1816 (selecţie de capitole din ambele cărţi); traducere de Gherasim Putneanul a scrierii lui Johan Thuresson Oxenstierna, Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, două volume, Frankfurt, 1736 (v. 1770-1779, Cugetările lui Oxenstierna). * * * Hrisun engolpion, Iaşi, tipografia Mitropoliei, 1816: versiune parţială (14 texte) a traducerii ieromonahului Gherasim de la Iaşi intitulate Pentru ştiinţa stihiilor, a unei antologii franceze necunoscute (v. 1814, Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion). * * * Teatron politicon, adică Priveliştea politicească, ms. 1708 BAR, copie a polcovnicului Gavreil Meluş din 1816 (capitolele 16-30); traducere de Toma Dimitriu a scrierii lui Ambrogio Marliani, Theatrum politicum, Roma, 1631, după versiunea în greacă de Ioan Avramios, ©eazpov IloAiTLKdv, Leipzig, 1758 (v. 1770-1780, Teatrul politic). * * * [Tragodia lui Sapor], ms. 1603 BAR, copie din 2 iunie 1816 a serdarului Vasile Manole; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Jean-Frangois Regnard, Sapor, Paris, 1731, republicată (v. 1801, Sapor). 1817 A toată lumea călătorie, ms. 2992 BAR copie moldovenească din 1817 a lui Grigore Velichi (tomul al IV-lea); traducere de Mihai Cantacuzino a scrierii lui Joseph de La Porte (Joseph Delaporte), Le Voyageur frangois, Paris, 1762-1779, tomurile 1-26, după versiunea rusă de Iakov Ivanovici Bulgakov cu titlul BceMupnozo nymeuiecmeeHHuxa, Sankt Petersburg, 1778-1794, republicată în alte două ediţii (v. 1785, Călătorul francez). 1818 Culturile de cîmp Georg Christian Albrecht Riickert, Der Feldbau chemisch untersucht um ihn zu seiner letzten Vollkommenheit zu erheben, Erlangen, 1789-1790, tradusă în greacă de logofătul Dimitrie Samurcaş, Iaşi, 1818. Versiunea românească • învăţătură sau Povăţuire pentru facerea pîinii..., traducere de Alecu Beldiman, Iaşi, 1818 şi, ediţia a doua, Iaşi, 1829. Originalul german Georg Christian Albrecht Riickert (1763-1800), chimist şi farmacist german, ginerele pastorului german Johann Friedrich Mayer, bine cunoscut pentru studiile sale de agricultură şi economie. Lucrarea lui Riickert are trei volume din care primele două se referă la materiale precum ghipsul, calcarul, şi utilizările lor, în timp ce al treilea conţine sfaturi practice pentru îmbunătăţirea randamentului culturilor prin folosirea de îngrăşăminte. Textul vehicular Dimitrie Samurcaş (1768-1846), protomedic al Moldovei şi vornic, a studiat medicina la Viena. A tradus în greacă o parte din volumul al treilea al lucrării lui Riickert şi a publicat textul la Iaşi, la Tipografia Mitropoliei în 1818. în prefaţa tradu- cerii menţionează că lucrarea i-a fost cerută de marele logofăt Grigore Sturdza. Traducerea românească Alecu Beldiman traduce versiunea grecească imediat după apariţia acesteia, transpunînd inclusiv foaia de titlu. Astfel, în textul lui Beldiman se regăsesc infor- maţiile privitoare la autor, intermediarul grec şi data acestuia: învăţătură sau Povăţuire pentru facerea pîinii ceii de obşte mai neagră, pentru cea albă de casă; pentru făina cea spre întrebuinţarea bucatelor; pentru hrisi, şi altele, din cartofle; pentru sămănatul lor, lucrarea şi Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 345 păstrarea lor. Alcătuită de cătră G. Hristian Albert Rukert în limba nemţească, acum întîi tălmăcită întru cea grecească, de cătră Dimitrie Samurcaş doftor. 1818. Fevruarie 14. în Tipografia Sfintei Mitropolii în Iaşi. Traducerea românească este înregistrată în Bibliografia românească veche unde sînt publicate şi prefeţele lui Beldiman şi Dimitrie Samurcaş şi semnalată de Al. Piru în capitolul dedicat lui Alexandru Beldiman. Bibliografie Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tom. III (1809-1830), Atelierele Grafice Socec et Co., Bucureşti, 1912, pp. 240-241. Al. Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964, p. 221. Moartea lui Abel Salomon Gessner, Der Tod Abels, Ziirich, 1758, republicată în 1759, tradusă în franceză de Michael Huber şi Anne-Robert Jacques Turgot cu titlul La mort d'Abel, Paris, 1760, republicată. Versiunea românească • Moartea lui Avei, traducere de Alecu Beldiman, prefaţă de Zaharia Carcalechi, Buda, 1818. Originalul german Salomon Gessner (1730-1788), scriitor elveţian de limbă germană, traducător şi pictor, a condus o editură prestigioasă unde şi-a publicat şi propriile lucrări. Dintre acestea, s-au remarcat în epocă Idyllen, proză poetică de inspiraţie pastorală, şi Der Tod Abels, poem epic în proză inspirat din Biblie. A fost tradus în majoritatea limbilor europene, fiind deosebit de apreciat de autorii romantici englezi şi francezi. în Moartea lui Abel Gessner prezintă o viziune proprie asupra delictului lui Cain, înlocuind premeditarea fratricidului cu un momentan acces de furie pentru care vinovatul se căieşte profund, putînd spera să fie iertat de Dumnezeu. Gessner şi-a publicat lucrarea de nenumărate ori. Prima ediţie, din 1758, a fost urmată în 1759 de o a doua, corectată, tipărită în două versiuni, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere gotice. Această a doua ediţie a fost imediat tradusă în franceză şi engleză, iar apoi în alte limbi. Textul vehicular Prima traducere franceză, La mort d'Abel, a fost realizată de Huber şi Turgot şi publicată la Paris în 1760. Micahel Huber (1727-1804) a avut o bogată activitate de traducător prin care a urmărit să prezinte arta, dar mai ales poezia germană, publicului francez. Profesor de germană la Paris pînă în 1765, a predat apoi franceza la Leipzig. 346 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Anne-Robert Jacques Tur got, baron de l'Aulne (1727-1781), politician, om de stat, ministru, s-a remarcat mai ales pentru concepţiile sale progresiste în domeniul economic. Pasionat de literatură încă din tinereţe, a tradus din Gessner dar şi din Virgiliu. în volumul al nouălea al operelor complete ale lui Turgot, apărut în 1810, editorul, Pierre Samuel Du Pont de Nemours, sugerează că traducerea La mort d'Abel i-ar aparţine în cea mai mare parte lui Turgot. Editorul precizează că Huber i-a fost profesor de germană nobilului francez şi a acceptat să semneze traducerea textului lui Gessner la cererea expresă a lui Turgot, care se temea să nu se compromită printr-o activitate considerată nepotrivită cu statutul său. Traducerea a fost reeditată atît în volum separat, cît şi în culegeri de opere alese din creaţia lui Gessner în 1762,1766,1768,1784,1786,1793,1805,1807,1810,1811,1815. Traducerea românească Traducerea lui Alecu Beldiman, din limba franceză, a fost tipărită la Buda de editorul Zaharia Carcalechi, autor al unei scurte prefeţe în care laudă patriotismul boierului moldovean care urmăreşte „procopsirea neamului românesc". Al. Piru indică incorect pe Wille şi Turgot drept autori ai scrierii La mort d'Abel. Bibliografie Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tom. III (1809-1830), Atelierele Grafice Socec et Co., Bucureşti, 1912, pp. 222-223. Al. Piru, Literatura română premodernă, EPL, Bucureşti, 1964, p. 221. * * X [Halima], ms. 5499 BAR, copie de la Braşov din 1818, după o traducere din 1788 (tomul al II-lea); traducere de Şerban Bodeţ din Ţara Românească, a scrierilor de Antoine Galland şi Franţois Petis de la Croix, după versiunea greacă Âpa^tjKOv fxvdoXoyiKov, Veneţia, 1757-1762 (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * X X Istorie lui Irotocrit şi a Aritusii, în ms. 2606 BAR, ff. lr~86v, copie din 28 noiembrie 1818 a lui Simion Popa din Piatra Neamţ; contaminare a versiunii moldoveneşti în proză cu versuri din versiunea lui Alecu Văcărescu a scrierii lui Vincenzo Cornaro, EporoKpnog, Veneţia, 1713, retipărit (v. 1787, Erotocrit. 3. Versiuni contaminate, rezumări). * * X Întîmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odisseys), Buda, 1818; traducere de Petru Maior a scrierii lui Frangois de Salignac de la Mothe-Fenelon, Les Aventures de Telemaque, Paris 1699, după versiunea în italiană, Le avventure di Telemaco figliuolo d'Ulisse, Veneţia, 1705, republicată (v. 17 72, Peripeţiile lui Telemah). Traducerile româneşti laice din secolul al XVIII-lea 347 1819 Curajul lui Beltodor, în ms. 11-37 BCU Iaşi, din 1819; traducere moldovenească a scrierii lui Giulio Cesare Croce, Le sottilissime astuzie di Bertoldo, Milano, 1606, prin intermediar grecesc (v. 1774, Bertoldo). * * * [Zăbava Fandasiei] ms. 5417 BAR (fost 5997), copie din 15 iunie 1819; traducere de Constantin Vîrnav a părţii a doua a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, Ilodyvia Tf\c, (pavzao'iac,, Veneţia, 1711 (v. 1782, Zăbava fandasiei). 1820 Oreste Voltaire, Oreste, Rouen, Paris, 1750, republicată cu corecturi ale autorului. Versiunea românească • Tragodia lui Orest, traducere de Alecu Beldiman, Buda, 1820. Originalul francez Tragedia lui Voltaire, primită cu răceală de public la prima sa reprezentare, nu a reuşit să obţină o apreciere pozitivă din partea publicului nici după refacerea ei. Voltaire declara că a intenţionat să redea măreţia tragediei greceşti prin evitarea sentimentalismului, dar nu reuşeşte să convingă prin soluţiile adoptate, astfel că este constrîns să scrie el însuşi un elogiu tragediei, care va fi inclus în toate ediţiile ei. Traducerea românească Pe prima pagină a versiunii publicate la Buda în 1820 se poate citi: Tragodia lui Orest de prea învăţatul şi cu învăpăiata dragoste spre procopsirea Neamului Românesc marele postelnic Alexandru Beldiman. Acum întîi tălmăcită din limba franţozească în cea românească. La finalul lucrării, după erată, editorul, Zaharia Carcalechi, se scuză pentru greşelile apărute la tipar, dar subliniază şi el importanţa publicării ei. Ariadna Camariano a afirmat că tragedia Oreste este prima operă dramatică a lui Voltaire tradusă în româneşte, iar tălmăcirea ei s-a făcut în jurul anului 1810 de către Alexandru Beldiman. Manuscrisul 3696 BAR, copie din anul 1809, a fost considerat de istoricii literari o redactare anterioară a lui Beldiman care şi-a publicat traducerea la Buda, în anul 1820. G. Ştrempel a observat că sînt diferenţe mari între textul din ms. 3696 BAR şi cartea tipărită care conţine piesa Oreste (Catalog, III, 213). 348 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Versiunea tragediei Oreste din ms. 3696 BAR, ff. 43v-88v, a fost considerată de N.A. Ursu o traducere distinctă, efectuată de Costache Conachi, aprecierea fiind susţinută şi de compararea versurilor celor doi poeţi cu a celor din manuscris. Bibliografie Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, p. 147. Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la români, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, voi. III, 1987. N.A. Ursu, Tragedia „Oreste" a lui Voltaire, tradusă de poetul Costache Conachi, în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002, pp. 401-407. * * * Ammorvem şi Zallida. Romanţ chinezăsc, ms. 1224 BAR, copie din 1820 a lui Dimitrache Borş (numai volumul al II-lea); traducere de Alecu Beldiman din 1802 a scrierii lui Mary Charlton, Ammorvin and Zallida: A Novei, două volume, Londra, 1798, după versiunea franceză Ammorvin et Zallida. Roman Chinois, Paris, 1798 (v. 1802, Amorven şi Zalida). * * * [Halima], în ms. 5562 BAR, ff. lr-26r, fragment, copie din 1839 a logofătului moldovean Ioan Chira; traducere cu autor necunoscut după un original neidentificat (v. 1778, O mie şi una de nopţi / Halima). * * * Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, Iaşi, 1820; traducere de Alecu Beldiman, a scrierii lui Jean-Pierre Claris de Florian, Numa Pompilius: second roi de Rome, Paris, 1786, două volume (v. 1796, Numa Pompilius). * * * Tragodie lui Sapor, în ms. 4463 BAR, ff. lv-46v, copie din 10 decembrie 1820 a ser darului Costachi Car aş; traducere de Alecu Beldiman a scrierii lui Jean-Frangois Regnard, Sapor, Paris, 1731, republicată (v. 18 01, Sapor). * * * [Zăbava Fandasiei] ms. 5416 BAR (fost 5996), copie din 22 aprilie 1820; traducere de Toma Dimitriu şi Constantin Vîrnav a părţii întîi a scrierii lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, două părţi, Veneţia, 1633, după versiunea greacă de Malakis Giakoumis Kastrisios, riaiyvLa xf]<; a, în SCL, V, 1954, nr. 1-2, pp. 63-83. Mircea Tomescu, Calendarele româneşti (1733-1830). Studiu şi bibliografie, EDP, Bucureşti, 1957. Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi pînă la 1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai, în Istoria literaturii române, II, EA, Bucureşti, 1968, pp. 46-57. Traian Topoliceanu, Paul Iorgovici, Viaţa şi opera lui (1764-1808), în „Analele Banatului", IV (1931), nr. 2-4, fasc. 9, pp. 136-138. Alexandru Toth, Primele manuscrise matematice româneşti din Transilvania, Cluj, 1974. www.treccani.it/biografie/ Vasile Ţâra, O controversă filologică: paternitatea Istoriei Ţărîi Rumâneşti, atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino, în LR 60, 2011, nr. 1, pp. 139-145. Vasile Ţâra, Despre fixarea şi evoluţia normelor limbii române literare, în LL 39, nr. 2,1994, pp. 8-13. G. Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1970. Victor Ţîrcovnicu, Istoria învăţământului din Banat pînă la anul 1800, EDP, Bucureşti, 1978. Despina Ursu, Adaptarea adjectivelor neologice din perioada 1760- 1860, în SLF, I, 1969, pp.131- 154. Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru (I), în LR, 1960, nr. 2, pp. 71-77; (II), în S.C. Şt. Filologie, Xii, 1960, fasc. i, pp. 89-98. 384 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la arhitectură şi sculptură, în SCŞT (Iaşi), 12,1961, fasc. 1, pp. 85-97. Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru. I, în LR, IX, 1960, nr. 2, p. 71-77; II, în SCŞT (Iaşi), XI, 1960, fasc. 1, pp. 89-98. Despina Ursu, Glosare de neologisme din perioada 1830-1860, în LR, XIII, 1964, nr. 3, pp. 250-260. Despina Ursu, Încadrarea morfologică a substantivelor neologice în limba română din perioada 1760- 1860, în ALIL, XVI, 1965, pp. 113-121. Despina Ursu, Probleme de limbă în revista „România literară" din 1855, în LR, IV, 1955, nr. 1, pp. 40-50. Despina Ursu, încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760-1860, în LR, XIV, 1965, nr. 3, pp. 371-379. Despina Ursu, Rolul accentului în stabilirea etimologiei unor neologisme ale limbii române, în SCŞT (Iaşi), 1962, fasc.l, pp. 7-19. Despina Ursu, N. A. Ursu, Observaţii privitoare la adaptarea neologismelor în limba română, în LR, XV, 1966, nr. 3, pp. 245-254. Despina Ursu, N.A. Ursu, Observaţii asupra etimologiei neologismelor în DLR, în ALIL, XXI, 1970, pp. 127-145. N.A. Ursu, Alte contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2012. N.A. Ursu, Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de Petru Maior, în LR, X, 1961, nr. 2, p. 135-143. N.A. Ursu, Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)7, în „Cronica", XXI, 1986, nr. 1. N.A. Ursu, Contribuţia Academiei Române în domeniul editării critice a textelor vechi româneşti, în LR, XV, 1966, nr. 5, pp. 531-547. N.A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 1997. N.A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2002. N.A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti în secolul al XVII-lea. Studii filologice, Editura Cronica, Iaşi, 2003. N.A. Ursu, Contribuţii la stabilirea paternităţii unor povestiri istorice în versuri. Anonimul A, în LR, XV, 1966, nr. 1, pp. 53-72. N.A. Ursu, Cu privire la „momentul 1750" în dezvoltarea limbii române literare, în LR, XXXIV, 1985, nr. 6, pp. 520-531. N.A. Ursu, Dascălul Macarie, autorul Gramaticii rumâneşti (1772) şi al Lexiconului slavo-român (1778), în LR, XXXIV, 1985, nr. 5, pp. 445-448. N.A. Ursu, Din nou despre interpretarea grafiei chirilice româneşti, în LR, XXV, 1976, nr. 5, pp. 475-489. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. N.A. Ursu, Noi contribuţii la stabilirea paternităţii unor povesiri istorice în versuri. Anonimul B, în LR, XV, 1966, nr. 2, pp. 163-184. N.A. Ursu, Observaţii asupra adaptării adjectivelor neologice la sistemul morfologic al limbii române în jurul anului 1800, în LR, XIII, 1964, nr. 5, pp. 413-422. N.A. Ursu, Problema etimologiei neologismelor limbii române, în ALIL, XVI, 1965, pp.105-111. Bibliografie generală 385 N.A. Ursu, Problema interpretării grafiei chirilice româneşti din jurul anului 1800, în LR, IX, 1970, nr. 3, pp. 32-46. N.A. Ursu, Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman, în „Limba română", XXXV, 1986, nr. 2, pp. 116-126. N.A. Ursu, Un fragment de logică tradus de Ienăchiţă Văcărescu, în „Cronica", XXI, 1986, nr. 29. N.A. Ursu, Un manuscris autograf necunoscut al lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în „Cronica", XV, 1980, nr. 9. N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în AHA, XXIII, 1986, partea 1, pp. 239-284. N.A. Ursu, Versiunea românească necunoscută a geografiei universale a lui Giovanni Botero, în „Cronica", XIV, 1979, nr. 38. N.A. Ursu, Despina Ursu, împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare (1760-1860), voi. I, Studiu lingvistic şi de istorie culturală, Editura Cronica, Iaşi, 2004; voi. II, Repertoriu de cuvinte şi forme, Editura Cronica, Iaşi, 2006; voi. III, cu subtitlul II. Repertoriu de cuvinte şi forme. Supliment. Partea I (literele A-M), Partea a 11-a (literele N-Z), Editura Cronica, Iaşi, 2011. V. Vascenco, Calcuri savante formate în limba română după modele ruseşti (secolele XVIII şi XIX), în „Culegere de studii", Bucureşti, 1962, pp. 59-72. Laura Vasiliu, Varianta dupe, în LR, XXXII, 1983, nr. 2, pp. 116-120. Laura Vasiliu, Despre fizionomia etimologică a sufixelor verbale româneşti, în LR, XXXIV, 1985, nr. 5, pp. 450-453. Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română, în SG, 1,1956, pp. 5-23. Laura Vasiliu, Structura formală a sufixelor verbale româneşti, în SFC, VI, pp. 112-113. Laura Vasiliu, Sufixele verbale româneşti noi (-isi, -iza, -fica, -ona), în SFC, III, pp. 99-118. Dumitru Velciu, Cronica anonimă a Moldovei (1661-1709). Pseudo-Nicolae Costin. Studiu critic, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. Cătălina Velculescu, Cărţi populare şi cultura românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. Şt. Vellescu, Pagini din istoria teatrului român, în „Revista literară", XVIII, 1897, nr. 23, pp. 357-359. Galaction Verebceanu, Viaţa lui Bertoldo. Un vechi manuscris românesc, studiu filologic, lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte; prefaţă de Alexandru Chivu, Editura Museum, Chişinău, 2002. E. Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Ileana Vîrtosu, Primele manuscrise româneşti ale Întîmplărilor lui Telemah. Descriere, în LR XXI, 1972, nr. 1, pp. 27-47. Ileana Vîrtosu, Un manuscris românesc al Întîmplărilor lui Telemac de Fenelon: filieră, localizare, datare, paternitate, în LR XXV, 1976, nr. 1, pp. 33-36. Simon A. Vosters, Antonio de Guevara y Europa, Ediciones Universidad de Salamanca, 2008. BceMupnozo nymeuiecmeeHHUxa, prima ediţie completă, Sankt Petersburg, 1778-1794; ediţia a doua, în 11 volume, 1780-1786; ediţia a treia, 1782-1792. Magdalena Vulpe, Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi conjunctivul în limba română, în FD, V, 1963, pp. 123-155. 386 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Brunhilde Wehinger, Hilary Brown (Hg.), Ubersetzungskultur im 18. Jahrhundert. Ubersetzerinnen in Deutschland, Frankreich und der Schweiz, Wehrhahn Verlag, Saarbriicken, 2008. Uriel Weinreich, Languages in contact, Mouton, Hague, 1968. Michaela Wolf, Vom „Kulturtransfer" zur „kulturellen Ubersetzung". Ubersetzungswissenschaftliche Perspektiven, în Ewald Mengel, Ludwig Schnauder, Rudolf Weiss (ed.), Weltbiihne Wien. World-Stage Vienna, voi. 1, Approaches to Cultural Transfer, Trier, WVT Wissenschaftlicher Verlag Trier, 2010, pp. 219-240. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana), ediţia a IlI-a, sub îngrijirea lui I. Vlădescu, voi. I-XIV, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925-1930. Mircea Zdrenghea, Adjective demonstrative sau pronume (posesive, demonstrative, interogative- relative şi nehotărîte)?, în LR, IV, 1955, nr. 4, pp. 83-90. I. Zugrav, Un vechi manuscris cu „Istorii persăşti" din Biblioteca Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XLIII, 1937, nr. 11-12, pp. 702-705. INDICI Indice de nume A Adamachi, Alexandru, 340, 354. Adlerfeld, Gustavus, 259. Albani, Angelo, zis Orvietano, 226. Amfilohie Hotiniul, 40, 43-44, 238-240, 277-279, 280. Anatolie ierodiaconul, de la episcopia Rîmnic, 99,101,177. Anghelcic, Alexandru, 229-231, 314. Antim, de la mănăstirea Cozia, 99,101, 148. Antim, Ivireanul, 53,162. Ariosto, Ludovico, 227. Arouet, Frangois-Marie, v. Voltaire. Atanasiu, Alexandru, 197,225. Atanasiu, Manolache (Manolachi), 232, 235, 356. Athanasiu, Alexandru, v. Atanasiu, Alexandru. Aude, Joseph, 340. Avost, Jerome d', 256. Avramios, Ioan, 28,160,161,197, 201, 250, 320, 324, 343, 359. B Baculard D'Arnaud, Franţois-Thomas- Marie de, 62, 273, 322. Balica, Alecu, ban, 83, 325, 326, 359. Balica, Alexandru, 342, 356. Banchieri, Adriano, 52,173,174, 291, 355. Barbul Tîmpeanul, Scarlat, 182,190, 332. Barlezio, Marino, 138. Baumeister, Friedrich Christian, 50, 291, 292,311-312. Băluşăscu, Haralambie, 331, 349. Bărbătescu, Ioan (Ioachim), ieromonah, 140,143. Beauchamps, Pierre-Franţois Godard de, 84,255,256, 276, 291. Beldiman (Beldeman), Alecu (Alexandru, Aleco), 13, 82-86,205-207, 209, 210, 212-214, 223-225, 257, 276, 277, 282, 285-288, 291, 303-307, 314-318, 320- 324, 326, 327, 330-336, 340, 341, 343- 359. Beldiman, Lupu, logofăt, 157, 330. Bellegarde, Jean Baptiste Morvan, abate de, 34, 71,336, 337, 339. Beltrano, Ottavio, 278. Benincasa, Rutilio, 278. Bodeţ, Rafail, de la mănăstirea Hurez, 55, 112,128,140,173,185, 186, 188,189, 194, 213. Bodeţ, Şerban (Şărban), 54-55,182,185, 187-190,194,196, 213, 225, 293, 306, 313, 326, 346,351. Bonardo, Giovanni Maria, 138. Borş, Costache (Costachi), 343. Borş, Dimitrache (Dimitrachi), 317,318, 348. Borş, Iordache, 342. Botero, Giovanni, 17,19, 20, 98-100,102, 123,148,177. Boţulescu, Vlad (de Mălăeşti), 24-26,128, 129,131-135,137,139. Budai-Deleanu, Ioan, 79-82,85, 321, 333, 334. Buffier, Claude, 44,278-280. Bulgakov, Iakov Ivanovici, 39, 216, 217, 250, 292, 344. Burchi, Ioan, 160, 324. 388 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima C Cacavela, Ieremia, 124-127. Campe, J.H., 281. Cantacuzino, Constantin, stolnicul, 101, 105. Cantacuzino, Ioan, 13, 37, 38, 40, 45, 60-68, 221, 256, 268, 273-275, 285, 286, 288, 321, 322, 327-329. Cantacuzino, Mihai, 13, 38-42, 60, 216, 217, 221, 251, 292,344. Caragea, Ioan, 87,289. Carani, Lelio, 256. Caraş, Costache (Costachi), serdar, 315, 348. Carcalechi, Zaharia, 83, 345-347. Carp, Costache, 315, 352. Catanovici, Gherasim, v. Gherasim, ieromonah la Mitropolia Iaşi. Catiforo, Antonio, 22, 23,31, 32,108-112, 117-119,121,128,139,148,149, 213, 250, 291. Cepede, Pierre de la, 226. Charlton, Mary, 84, 317, 322, 348. Chatounieres, Francpis de Grenaille, sieur de, v. Grenaille, Francpis de, sieur de Chatounieres. Chiari, Pietro, 198. Chira, Ioan (Ioniţă), logofăt, 196, 243,244, 348. Chirescu, Constantin, 265. Chirescu, Iordachi, logofăt, 265,266. Chiru, Vasile, 340,352. Chortatsis, 227. Ciohoranul, Alexandru (Alixandru), 210- 212. Cîrje, Manolachi, 223, 333. Clain, Samoil (Samuil), v. Micu, Samuil. Clipa Barbovschi, Gherasim, 33,54. Cocorăscu, Constandin, 36-38,149-151, 153-155. Colletet, Guillaume, 256. Comaniţa, Gheorghe, sardar, 315, 353. Contant, d'Orville, Andre-Guillaume, 71, 280, 281, 314. Conţi, Alessandro, 44, 277, 278. Cornaro (Corner), Vincenzo, 36, 73-75, 223, 225-228, 232, 257, 274, 276, 293, 305, 306, 314, 315, 327, 333, 346, 352, 353, 355, 356, 358, 360. Costea, dascălul de la Schei, 95. Costin, Nicolae, 13,17-21,95, 98-100,102, 103,123,148,177, 204, 243, 262, 336, 353. Cottin, Sophie Ristaud, 85, 340, 341. Coxe, William, 85, 350, 351, 354. Cozma, Vlahul (mitropolitul Cosma), 30- 33,108,117,128,139,140, 291. Cozma, Ion, 125,126. Croce, Giulio Cesare, 52, 53,173-175, 178, 196, 276, 282, 291, 293, 336, 347, 355. Croix, Franţois Petis de la, v. Petis de la Croix, Frangois. D Dares, Frigianul (Darie, Frighul; Darie, Frighiii), 140,141,173, 336. Darie (Dărmănescu), Iordache, biv vel paharnic, 211, 212, 248. Del Turco, Giovanni, 28,172. Delaporte, Joseph, v. La Porte, Joseph de. Delle Colonne, Guido, 22,140-143,173,336. Des Barres, Antoine, 83, 210,211, 306, 314, 322,323, 355. Diaconovici-Loga, Constantin, 94-95. Dictys, Cretanul, 140,141. Dimitrie diaconul, 326. Dimitrie tipograful, 283. Dimitriu, Ienacachi, de la Huşi, 320, 323. Dimitriu, Toma, logofăt, 26-30,79,160, 162,164,165,168,169, 172,173,178, 181,197, 201-204, 213, 224, 250, 262, 291, 293, 294, 306, 307, 313, 314, 319, 320, 324, 343, 348, 358, 359. Dînga, Vasile, 162, 242, 244, 290. Indici 389 Domairon, Louis, 216. Dorvo, Hyacinthe, 85, 340, 341, 352, 354. Du Resnel du, Bellay, Jean-Frangois, 328. Ducray-Duminil, Frangois-Guillaume, 85, 305, 324, 325, 335, 349, 352, 357, 359. Duma, Radu (Popovici, Rodion), 35-36, 108,118-120, 213, 250, 251. Dumitrache, copist, 203, 322. Dussieux, Louis, v. Ussieux, Louis d'. E Epictet, (Epictit), 34, 71, 169, 336, 337, 339. Eustathios din Salonic, 255. Eustatievici Braşoveanul, Dimitrie, 42-43, 143,178,180, 257. F Fabrice, baron de, 259. Fatseas, Georgios, 34,196-198, 255. Fărcăşanu, Matei, 22-23,108,112,115,116, 128,148. Felbiger, Johann Ignaz von, 43, 47,56, 58, 178,181, 223, 257, 324, 327. Fenelon, Franţois de Salignac de la Mothe, 27, 33, 59, 71,165-170,178,181, 201, 205, 213, 262, 291, 293, 306, 336-338, 346, 358. Fioravanti, Leonardo, 104. Florian, Jean-Pierre Claris de, 62, 82, 83, 88, 209, 224, 277, 282, 285, 286, 288,307, 314, 327, 330, 348, 355. Fontenay, Louis Abel de Bonafous, abate de, 216. Fontenelle, Bernard Le Bovier de, 93, 295- 299, 302. Fotino, Dionisie, 39, 227, 234. Franco, Demetrio, 24,138. G Galland, Antoine, 181,182,191,193,196, 213, 225, 293, 306, 313, 326, 332, 339, 343, 346, 351. Galvano, Antonio, 273. Gaulmin, Gilbert, 255, 256, 276,291. Gavriil ierodiacon, de la Huşi, 117,128. Gessner, Salomon, 83, 345, 346. Ghenadie arhimandritul, de la mănăstirea Cozia, 143. Gheorgache vel clucerul, 156,196. Gheorghe sin Gheorghe, din Braşov, 231- 233, 315. Gheorghiu, Gheorghe, 231, 234, 352. Gheorghiu, Theodorache, sardar, 315, 357. Gherasim, ieromonah la Mitropolia Iaşi, 54, 70-73,202, 204, 247-249, 258-260, 263, 264, 269,270, 277, 280-282,314, 323, 336, 338, 343, 349, 352, 354,356, 358. Gherasim Putneanul, ieromonah la Episcopia Romanului, 33-35,54, 156,159,166,168,169,196-201, 205, 222, 225,265, 292, 293, 303, 304, 322, 330, 335,343, 353, 354, 356, 357, 359. Gheuca, Leon, 27, 33, 54, 70, 244, 249,338. Gicca, (Ghiccas), Antonio, 28,164,172,173, 294, 314, 319. Gilardoni, Domenico, 340. Gordon, Patrick, 34,196-198, 225. Gorjan, Gherasim, 195. Gorovei, I[oan], sardar, 331, 332. Graciân y Morales, Baltasar, 71, 269, 270, 352, 356. Grădişteanu, Scarlat, 87, 206, 207. Greceanu, Răducanu, 92-94,295, 296, 298, 299. Grenaille, Francpis de, sieur de Chatounieres, 202, 337. Grid, Dimitrie Eustatievici, v. Eustatievici Braşoveanul, Dimitrie. Grid, Nicolae, 140,143,336. Grigoraş, 231, 353. Grigoraş logofătul, 27. Grigoraş, pitarul, 255, 257. Grigorie, ieromonahul (mitropolitul, Grigorie, al, II-lea), 30,125,127,148. 390 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Guevara, Antonio de, 17, 95-97,103,123, 204, 262, 336, 353. H Hakluyt, Richard, 273. Herberay des Essars, Nicolas de, 97. Hociung, Antohi, 162, 241, 243, 244, 265. Holban, Dimitrie (Dimitri), 182,190, 326. Holban, Neculai, 229, 356. Homer, 82, 86,140,141, 166, 255,327. Hristodor Ioan Trapezuntul, 74, 229,230. Huber, Micahel, 83, 345, 346. Hudici (Hudeci), Grigore (Gligori), 79, 157, 159,160,162,164,172, 203, 222, 241, 243, 244, 251, 265, 290, 292, 319, 320, 322. I Iancovici (de Mirievschi), Teodor, 47-48, 56,178,179. Imperial, Francisco, 226. Ioan grămăticul, v. Bărbătescu, Ioan (Ioachim). Ioan, Theofan, de la Socola, 158, 343. Ioanovici, Ştefan, 143. Ioniţă logofătul, 231. Iordan Capadochianul, 186. Iorgovici, Paul, 56, 68-70,271, 272. Isaie ierodiaconul, de la Rădăuţi, 157,160, 201. J Jora, Toader, biv vel pitar, 203, 224. K Kankellarios, Alexandros, 22, 31, 38, 108, 111,112,117,118,121,128,139,148, 149,154,198, 213, 250, 291. Kastrisios, Malakis Giakoumis, 28,78,201, 202,224,250,251,294,307,322,347, 348. Klain, Samoil, v. Micu, Samuil. Kodricas, Panagiotis, 198, 295-297, 299. Korn, Christoph Heinrich, 84, 223, 224, 257, 303, 306, 323, 333, 349, 354, 357. L La Mottraye, Aubry de, 258. La Porte, Joseph de, 39-41,216,217,250, 292, 337, 344. La Varenne, Franţois Pierre de, 104. Lanusse, J. 340. Lapuşneanu, Sandulache, 232, 235, 355. Laurentie dascălul, 23,112. Lavredan, Franghisc, v. Loredano (Loredan)> Giovanni Francesco (Gianfrancesco). Lşczycy, Pawel, 17, 99,100,123,148,177. Lesage, Alain-Rene, 71, 263, 264. Loredano (Loredan), Giovanni Francesco (Gianfrancesco), 28, 71, 78, 201-204, 224, 250, 251, 294, 307, 322, 336-339, 347, 348. Louveau d'Orleans, Jean de, 256. Lupovici, Şerban, de la episcopia Huşi, 157, 265. M Magnavini, Giovanni Battista, 124-127, 148, 251. Maior, George, 13. Maior, Petru, 57, 58-60,79, 94,166,168, 170, 346. Makremvolitis, Eustathios (Eumathios), 84, 255, 276, 291. Mallet, Paul Henri, 85, 350, 351, 354 Mandeville, Bemard de, 110. Manole, Vasile, serdar, 315, 343. Mantheu, Costache, 231, 352. Marchionni, Luigi, 341. Marco, Zanfir, 36,119,126, 127,250. Marliani (Marlianus), Ambrogio (Ambrosius), 28,160-163,169,197, 201, 250, 320, 324, 343,359. Martin, Benjamin, 43,238, 239. Martiniere, Antoine Augustin Bruzen de la, 159. Indici 391 Martinovici, Mihail, v. Roşu (Martinovici), Mihail. Massillon, Jean-Baptiste, 71, 336-338. Maunory, Guillaume de, 269, 270. Mavrocordat, Nicolae, 17,161, 211. Mazereanu, Vartolomei, v. Măzăreanu, Vartolomei. Mălăescu, Vlad, v. Boţulescu, Vlad. Mălăeşti (Mălăieşti), Vlad Boţulescu de, v. Boţulescu, Vlad. Măzăreanu, Vartolomei, arhimandrit de la Putna, 45,203. Meican, Toader, 117,291. Meletie dascălul, din Popeşti, 185, 351. Meluş, Gavreil, polcovnic, 161, 343. Meluş, Neculai, 315, 352. Metastasio, Pietro, 80-84, 86-88, 91, 205- 208,213-215, 290, 303, 305, 307, 333, 334, 335. Micu, Samuil, 48-51,52, 57, 79, 291, 292, 311-313. Mihai, Ioan, de la Iaşi, 157, 323. Millot, Claude Frangois Xavier, 52, 53,176, 308, 310, 328. Milo, Matei, 321. Milo, Vasile, 321. Mirievschi, Teodor, v. Iancovici (de Mirievschi), Teodor. Missy, Jean Rousset de, 109,110. Moisi, Theodor, 324, 352. Molnar, Ioan Piuariu, 51-54,174,176,177, 291, 308, 309, 355. Mologescu, Mihai, logofeţel de la mănăstirea Mărgineni, 158, 356. Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede şi de, 62, 268, 308, 321, 342. Mothe-Fenelon, Frangois de Salignac de la, v. Fenelon, Frangois de Salignac de la Mothe. N Năstac, Costachi, 182,190, 343. Neculescu, Vasile, 263. Nestesuranoi, Iwan, baron, v. Missy, Jean Rousset de. Nicolae logofătul, v. Şoimescu, îoniţă. Niţul logofeţelul, de la Rîmnic, 160, 250. Nordberg, Joran, 259. Notara, Hrisant, 110. O Oţălea, Nicolae, 77-78. Ovidiu, 163, 227. Oxenstierna (Oxenstiern), Johan Thuresson, 34,156-159,169,196, 200, 201, 222, 265, 292, 293, 303, 304, 322, 323, 330, 335, 343, 354, 356, 357, 359. P Pann, Anton, 74, 227, 234. Pavel, Ioan, grămăticul, 96, 98,103. Perau, Gabriel-Louis Calabre, (abatele), 70, 247, 248. Perry, John, 108-110. Petis de la Croix, Frangois, 181,183,191, 193,196, 213, 225, 293, 306, 314,326, 332, 339,343, 346,351. Pixerecourt, Rene Charles Guilbert de, 340, 341 Polcastro, Girolamo, 167. Poniatowski, Stanislaw, 259. Popa, Simion, din Piatra Neamţ, 236, 346. Pope, Alexander, 62, 327, 328. Popovici, Andronachi, de la Mănăstirea Slatina, 71, 258, 349. Popovici, îoniţă, 321. Popovici, Rodion, v. Duma, Radu. Prevost d'Exiles, Antoine Frangois, (abatele), 82, 85, 273, 341, 342, 356. Psalidas, Athanasios, 289. Puisieux, Philippe-Florent de, 198,238. 392 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima R Rafail egumenul, de la Hurez, v. Bodeţ, Rafail. Rali, Ioan, 270. Rambouillet, Julie Luciana d'Angennes de, 211. Răduţ, Ianachi, v. Rugină, Ianachi. Regnard, Jean-Franţois, 81, 85, 212,304, 307, 315, 316, 318, 320, 321, 323, 336, 343, 348, 350, 352, 353, 355, 357-359. Rîmniceanu, Dumitru, de la Hurez, 112, 148. Robertson, William, 281. Rollin, Charles, 38,111,148-150. Rosselli, Giovanni de', 104. Roşu (Martinovici), Mihail, 47, 55-56,178, 179. Rousseau, Jean-Jacques, 62, 275,322. Rousselot de Surgy, Jacques Philibert, 70, 271, 272. Riickert, Georg Christian Albrecht, 83, 344, 353. Rugină, Ianachi, 161, 250. S Saint Simon, Maximilien-Henri, marchiz de, 328. Sainte-Maure, Benoît de, 140. Salignac, Frangois de, de la Mothe- Fenelon, v. Fenelon, Frangois de Salignac de la Mothe. Samurcaş, Dimitrie, logofăt, 83, 344, 345, 353. Scaligeri dalia Fratta, Camillo, 174. Scappi, Bartolomeo, 104,106,107. Schulenburg, Johann Matthias von der, 259. Schultes, Jacob, 84, 223, 224, 257, 303, 306, 323, 333, 349, 354, 357. Schweighofer, Johann Michael, 164, 241, 242, 244-246,265, 290. Scufos, Francisc, 53. Silhouette, Etienne de, 62, 327-329. Skiadas, Athanassios, 27,165-167, 169,178, 181, 201, 213, 262, 291, 294, 307, 358. Slătineanu, Iordache (Gheorghe), 86-92, 205-209, 214, 215, 286, 288-290, 303, 334. Stăncescu, Constantin, 168. Ştefani, Bartolomeo, 104,107. Steinkellner, Carol, 312. Stîrce, Ştefan, 223. Strilbiţchi, Mihail, 45-47,62, 222. Sturdza, Dimitrie, 157,292. S 9 Şerban vătaful, v. Bodeţ, Şerban. Şincai, Gheorghe, 49,52, 57-58, 79, 178- 181, 223, 327. Şoimescu, Ioniţă, (Nicolae logofătul), 251, 252. Ştefan, Lazăr, diac de la Cotul Morii, 71, 258,287,323, 330. Ştefanovici, Iordachi, 223, 354. T Tanara, Vincenzo, 278. Tăutu, Ioniţă, 185,196, 223,228, 229. Tăutu, Vasile, 324, 326. Teluccini, Mario, zis Bernia, 226. Tempea (II), Radu, 21-22,119,140,143, 173, 336. Teodoru, Constantin, 315, 359. Theodorovici Irimiescu, Constantin, de la Iaşi, 158,335. Thuring, Henri-Joseph, 340. Tommaso da Rodi, 214. Toussaint, Frangois Vincent, 198. Tufăscu, C. 158, 357. Turgot, Anne-Robert Jacques, baron de l'Aulne, 83, 345, 346. T 9 Ţiţei, Oprea, 185. Indici 393 U Ursache, Iordachi, 182,191, 339. Ussieux, Louis, d', 85, 307, 331, 349, 355. V Valestinis, Rigas, 289, 302. Vartolomei (Vasile) Putneanul, ierodiacon, arhimandrit, la Episcopia Roman, 33, 160,162,168,181,197, 201. Vasile dascălul, v. Vartolomei Putneanul. Vasile de la Iaşi, v. Vartolomei Putneanul. Vasile diacul, de la Iaşi, 207, 210, 212. Vasile, ot Botoşani, 229, 231. Văcărescu, Alecu, 73-77,225, 228, 230-232, 234-236 257, 293,305, 306, 315, 327, 333, 346,352, 353, 355, 356, 358, 360. Văcărescu, Iancu, 234. Văcărescu, Ienăchiţă, 37, 61, 73, 75, 228. Veisa, Constantin, 168,213. Velichi, Grigore, 216,344. Vîrnav, Constantin, 28,78-79,201-204, 250,251, 294, 307, 322, 347, 348. Vîrnav, Gheorghie, 156, 200. Vîrnav, Scarlat, 142, 337,339, 354. Vîrnav, Vasile, 74, 229,230, 234. Voiture, Vincent, 83, 210-212, 306, 314, 322, 323, 355. Voltaire, 28, 71, 82, 83,110,163,164,172, 173, 216, 258-260,273, 294, 313, 314, 319, 320,323, 347, 349. Vulgaris, Evghenie, 27,28,164,172, 294, 314,320. W Wanckel, Johannes, 17, 95, 97,103,123, 204, 262, 336, 353. Weber, Friedrich Christian, 109,110. Wille, 346. Z Zacione, Ioan, 36,119, 213. Indice de lucrări A Afilosofiei cei lucrătoare, 292, 311, v. Elementele filosofiei, 311-313. A toată lumea călătorie sau înştiinţare de lumea cea veche şi cea nouă..., 40,216- 220, 250,292, 344, v. Călătorul francez, 216-222. Achille in Sciro, 83, 87, 205-207, 290, 305, 307, v. Ahile la Skyros, 205-210. Ahile la Skyros, 83, 87-90, 205-210,212, 215, 286, 287, 288, 290, 305, 307. Ahilefs la Schiro, 87,88-90,205,208,215, 286, 288,290, v. Ahile la Skyros, 205- 210. Ahileu la ostrovul Şirului, 83, 86, 205, 207, 212, 305, v. Ahile la Skyros, 205-210. Alcidalis şi Zelida, 83, 85, 210-213,306, 314, 322, 323, 355. Alecsie sau Căsuţa din codru, 325, 357, v. Alexis sau Căsuţa din pădure, 324- 326. Alexie sau Căsuţa din codru, 85, 305, 324, 325, 335, 349, 359, v. Alexis sau Căsuţa din pădure, 324-326. Alexii sau Căsuţa din codru, 324, 325, 349, 352, 357, 358, v. Alexis sau Căsuţa din pădure, 324-326. Alexis ou La maisonnette dans Ies bois, 85, 305, 324, 325, 335, 349, 352, 357-359, v. Alexis sau Căsuţa din pădure, 324-326. Alexis sau Căsuţa din pădure, 85,305, 324-326, 335,349, 352, 357-359. Almanacco perpetuo, 278, v. Elemente aritmetice, 277-278. Ammorvem şi Zallida. Romanţ chinezăsc, 317, 348, v. Amorven şi Zalida, 317-319. Ammorvin and Zallida: A Novei, 84,317, 318, 322, 348, v. Amorven şi Zalida, 317- 319. Ammorvin et Zallida. Roman Chinois, 84, 316, 317, 322, 348, v. Amorven şi Zalida, 317-319. Amoriul şi întîmplările lui Isminie şi a Isminiii, 84, 86,255, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Amorven şi Zalida, 84, 317-319, 322, 348. Amorven şi Zalida, romanţ chinezesc, 84, 317, 318, 322, v. Amorven şi Zalida, 317- 319. An Essay on Man, 62, 327, 328, v. Eseu despre om, 327-330. Anleitung zur Rechenkunst zum Gebrauche in den Kdniglichen Kaiserlich Staaten, 43, 47, 56, 58,178,179, 223, 257, 324, 327, v. Aritmetica pentru şcoli, 178-181. Aritmetica pentru şcoli, 43,47,56,57,58, 178-181,223, 257, 323, 324, 327. Arsace et Ismenie, histoire orientale, 62,268, 321, v. Arsace şi Ismenia, poveste orientală, 268. Arsace şi Ismenia, poveste orientală, 62, 65-67, 268, 321. Arsachie şi Ismenia, Istorie din parte Răsăritului, 62, 65-67, 268, 321, v. Arsace şi Ismenia, poveste orientală, 268. Aureo libro di Marco Aurelio con l'horologio de principi, 97, v. Ceasornicul domnilor, 95-98. B Batgiocurafandasii, 28, 203, 224, v. Zăbava Fandasiei, 201-204. Bertoldo con Bertoldino e Cacasenno, 52,173, 174, 291, 355, v. Bertoldo, 173-177. Indici 395 Bertoldo, 52, 53,173-177,178,196, 266, 276, 282, 291, 293, 336, 347, 355. C Calendari la annul de la naşterea lui Hristos 1794..., 68, 69, 272, v. Excesele amorului, 271-273. Carte a doa a lui Oxistern, 156, 200, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Carte de bucate, 103-107. Cartea a doaoa a lui Ocsistern, 158,356, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea a doua a lui Oxenstiern, 157,201, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea al doa a lui Ocsistern, 158,356, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea al doilea a lui Oxenstiern, 157,222, 322, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea al doilea Oxistern, 157, 222, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea întâi a lui Oxisteri. Cugetări de multe feliuri, 157,303, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea întîi a lui Oxenstern. Cugetări de multe feliuri pentru pustietate sau singurătate, 157, 265, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cartea întîi a lui Oxistern. Cugetări de multe feliuri; Cartea al doilea a lui Oxistern, 157, 330, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Caton, 88- 91,214,215,303, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Catone in Utica, 88, 214, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Călătoria lui Cocs în Rusia, 351, v. Călătorii, 350-351. Călătoria lui Cox, 85, 350, 354, v. Călătorii, 350-351. Călătorii, 85, 350-351,354 Călătorul francez, 39, 40, 216-222,250, 292, 344. Ceasornicul domnilor, 17,19, 20, 95-98, 103,123, 204, 262,336,353. Cei doi excessuri a amerii, 68, 69,271,272, v. Excesele amorului, 271-273. Cercarea asupra omului, 62-67,327,328,329, v. Eseu despre om, 327-330. Conclusion de Vhistoire d'Alcidalis et de Zelide, 211, v. Alcidalis şi Zelida, 210- 213. Conversaţie asupra pluralităţii lumilor, 93, 295-303. Cosmografia, 17,19, 98, 99-103,123,148, 177. Cosmografia, adecă Izvodirea lumii, 99,177, v. Cosmografia, 99-103. Cosmografie, adecă Isvodirea lumii, 17,19, 98, 99,100, 101,123,148, v. Cosmografia, 99-103. Criticonul / Critil şi Andronius, 71, 72, 269-271, 352, 356. Critil şi Andronius, 71, 72,269,270,352, 356, v. Criticonul / Critil şi Andronius, 269-271. Cugetări de multe feliuri pentru pustietate sau singurătate, 158,353, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cugetări de multe feliuri, 34,156,157,159, 169,196,201, 243, 292, 303, 335,343, 354, 357, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cugetări de multe feliuri. Cartea dintîi a lui Oxistern, 157, 293, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cugetări de multe feluri, 157,222, 243, 292, 303, 304, v. Cugetările lui Oxenstiema, 156-160. Cugetările lui Oxenstiema, 34,156-160, 169,196, 200,201, 222, 265, 292, 293, 303, 304, 321,322, 323, 330, 335, 343, 353, 354,356, 357, 359. 396 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Culturile de cîmp, 83, 344-345, 353. Curajul lui Beltodor, 176,347, v. Bertoldo, 173-177. Curioznică şi în scurt arătare celor ce iubesc a cerca vrednice învăţături din fiziognomie, 45, 46, 222, v. învăţături din fizionomie, 222. Cuvîntări pentru mulţimea lumilor, 93, 295, 296, v. Conversaţie asupra pluralităţii lumilor, 295-303. D Das Verănderte Russland, 109, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. De Ismeniae et Ismenes amoribus, 255,276, 291, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. De obşte gheografie, 44, 279, 280, v. Geografia universală, 278-280. De Ojficiis Sancta Christi Ecclesia, 110, v. Viata tarului Petru cel Mare, 108-123. Del compendio dei secreţi raţionali, 104, v. Carte de bucate, 103-107. Demonstration de l'existence de Dieu tiree de l'art de la Nature..., 71, 338, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Demonstration de l'existence de Dieu, tiree de la connoissance de la Nature..., 338, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Der Feldbau chemisch untersucht um ihn zu seiner letzten Vollkommenheit zu erheben, 83, 344, 353, v. Culturile de cîmp, 344-345. Der Tod Abels, 83, 345, v. Moartea lui Abel, 345-346. Despre descoperirile portughezilor, 124. Dialogues des morts anciens et modernes avec quelques fables, 71, 336-338, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Dialogues des morts composez pour l'education d'un prince, 337, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Dialogus Salomonis et Marcolphi, 174, v. Bertoldo, 173-177. Die Auslahder in der Schxveitz oder Begebenheiten des Herrn von Târlo und seiner Freunde, 84, 223, 257, 303, 306, 323, 333, 349, 354, 357, v. Istoria lui Târlo, 223-224. Din cartea ce să numeşte Hrisun engolpion, 337, 339, 358, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Dintr-ale lui Metastasie, 88,214,215,303, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Ducere de mînă cătră aritmetica sau socoteala..., 47,56,178,179, v. Aritmetica pentru şcoli, 178-181. Ducere de mînă sau Povăţuire cătră aritmetică, sau socoteală..., 43,178, 180,257, v. Aritmetica pentru şcoli 178-181. E Ecaterina al doile..., 241,244,265,290, v. Istoria Ecaterinei a Il-a, 241-247. El Criticon, 71, 269, 352, 356, v. Criticonul / Critil şi Andronius, 269-271. Elementa Philosophiae Recentioris usibus iuventutis scholasticae accommodata..., 50, 291, 292, 311, v. Elementele filosofiei, 311-313. Elemente aritmetice, 44, 277-278. Elemente de istorie universală, 52, 53, 176, 308-310. Elementele filosofiei, 50, 291, 292, 311- 313. Elementi aritmetice arătate fireşti 44, 277, v. Elemente aritmetice, 277-278. Indici 397 Elementi aritmetici del P. Alessandro Conţi di S. Matteo 277, v. Elemente aritmetice, 277-278. Elementi aritmetici ne' quali si contengono tutte le operazioni principali dell'aritmetica, 771 , v. Elementi aritmetici, 44, 277, v. Elemente aritmetice, 277-278. Elements d'histoire generale ancienne et moderne, 52,307,308, v. Elemente de istorie universală, 308-310. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 85,321, 340-341, 352, 353, 354. Elisabeth ou Ies Exiles de Siberie, 85,340, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340- 341. Elisabeth ou VHeroisme filial, 340, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340- 341. Elisabeth, ou, Les exiles en Syberie, 85, 340, 341,354, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340-341. Elisaveta sau Cei surguniţ în Siberie, 340, 352, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340-341. Elisaveta sau Cei surguniţi în Siberia, 85, 321, 340, 354, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340-341. Encheiridion, 34, 337,v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Entretiens sur la pluralite des mondes, 93, 295, v. Conversaţie asupra pluralităţii lumilor, 295-303. Epulario, 104, v. Carte de bucate, 103-107. Erofili, 227, v. Erotocrit, 225-237. Erotocrit şi Aretia, 232, 235, 360, v. Erotocrit, 225-237. Erotocrit şi Aretusa, 231, 305, v. Erotocrit, 225-237. Erotocrit şi cu Aritusa amorisaţi, 232, 355, v. Erotocrit, 225-237. Erotocrit, 4, 73-76, 223, 225-237, 257, 266, 274, 276, 293,305, 306, 314, 315, 327, 333, 346,352,353, 355, 356, 358,360. Eseu despre om, 62-67, 327-330. Essai de traduction litterale et energique, 328, v. Eseu despre om, 327-330. Essai sur l'homme, 62, 327, 328, v. Eseu despre om, 327-330. Ethica sau învăţătura obiceaiurilor, 292, 311, v. Elementele filosofiei, 311-313. Excesele amorului, 68, 70, 271-273. F Facerea lui Ioan Poklov, sfetnicul lui Olstie la pricinile ceste de acum 164, 319, v. Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire, 163-165. Facerea lui Ioann Plecev, sfetnicul lui Oiştii la pricinile ceste de acum, 164,313, v. Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire, 163-165. Free thoughts on religion, the Church, and naţional happiness, 110, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. G Geografia universală, 44,278-280. Geografia universale 44, 278, 280, v. Geografia universală, 278-280. Geografia universale del padre Claudio Buffier della Compagnia di Gesu, 280, v. Geografia universală, 278-280. Geografia universale esposta in differenti metodi, che possono abbreviare lo studio, efacilitar l’uso di questa scienza, 279, v. Geografia universală, 278-280. Geographie en vers artificiels, exposee dans les differentes methodes qui peuvent abreger Vetude de cette Science, et enfaciliter l'usage, 279, v. Geografia universală, 278-280. Geographie universelle, exposee dans les diferentes metodes qui peuvent abreger 398 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima l'etude etfaciliter Vusage de cette Science, 44, 278, 279, v. Geografia universală, 278-280. Geography Anatomiz’d, or, The Geographical Grammar, 34,196,197,225, v. Gramatica geografică 197-200. Geography Anatomized, or, a compleat Geographical Grammer, 197, v. Gramatica geografică 197-200. Gheogrâfie noao, 34,162,196,197,198, 225, v. Gramatica geografică, 197-200. Gli amori d'Ismenio, 256, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Gli illustri et glorioşi gesti e vittoriose impresse fatte contra Turchi dai Sign. D. Giorgio Castriotto, detto Scanderbeg..., 24,138, v. Viaţa lui Scanderbeg, 138-139. Gli Scherzi geniali, 28, 71, 78, 201, 202, 224, 250, 251, 294, 307, 322, 336-339, 347, 348, v. Zăbava Fandasiei, 201-204, Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Gramatica de la învăţătura fizicii, 238, 239, v. Gramatica fizicii, 238-241. Gramatica delle scienze filosofiche, 44,238, 239, v. Gramatica fizicii, 238-241. Gramatica fizicii, 44, 238-241. Gramatica Geografica, ovvero Analisi esatta, e brieve dell'intero corpo della Geografia moderna 34,197,198, v. Gramatica geografică, 197-200. Gramatica geografică 34,196,197-200, 225. Grammaire des Sciences philosophiques, 44, 238, 239, v. Gramatica fizicii, 238- 241. Grammaire geographique, ou Analise exacte et courte du corps entier de la geographie moderne 34,197,198, v. Gramatica geografică, 197-200. H Halema, scoasă după turcie pă rumânie, 193, 250, v. O mie şi una de nopţi / Halima, 181-196. Histoire ancienne des Egyptiens, des Carthaginois, des Assyriens, des Babyloniens, des Medes et des Perses, des Macedoniens, des Grecs, 38,111, 148,149, v. Istoria antică, 148-156. Histoire de Bertholde, 52,173,175, v. Bertoldo, 173-177. Histoire de Charles XII, 71,110, 258,323, 349, v. Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea, 258-262. Histoire des differens peuples du monde, 71, 280, 281, 314, v. Istoria Americii, 280- 282. Histoire du chevalier Paris et de la belle Vienne, 226, v. Erotocrit, 225-237. Histoire du vaillant chevalier Pierre,fils du comte de Provence et de la belle Maguellonne, fille du roi de Naple, 251, v. Imberie şi Margarona, 251-255. Histoire generale des voyages, 273, v. Makin, povestire englezească, 273-275. Historia de vita et gestis Scanderbegi, Epirotarum principis, 138, v. Viaţa lui Scanderbeg, 138-139. Historia destructionis Trojae, 140,173,336, v. Istoria căderii Troiei, 140-148. Horologium Principum sive de vita M. Aurelii Imp...., 17,19, 95, 97,103,123, 204, 262, 336, 353, v. Ceasornicul domnilor, 95-98. Horologium principum, quod ad normam vitae M. Aurelii Severi, Imperatoris..., 97, v. Ceasornicul domnilor, 95-98. Hosrois, al doile împărat a Persăi, 84,213, 214, v. Teatrul lui Metastasio, 213- 216. Indici 399 Hrisun engâlpion, 71, 336, 337,339, 343, 354, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. I Imberie şi Margarona, 251-255. Institutiones philosophicae in ussum auditorum philosophiae conscriptae, 312, v. Elementele filosofiei, 311-313. îrotocrit, 231, v. Erotocrit, 225-237. Ismin şi Ismenia, 84, 86, 255-257, 276, 291. Istoria Americăi, 71, 72,280,281,314, v. Istoria Americii, 280-282. Istoria Americii, 71, 72, 280-282, 314. Istoria antică, 38,111,148-156. Istoria Aritusii şi a împăratului Iraclie, tată- său, a lui Ierotocrit şi a lui Pezostrat, tatălui său, viziriului, 231, 233, 333, v. Erotocrit, 225-237. Istoria asediului Vienei din 1683,124-127, 148, 251. Istoria Beciului, 125,127,251, v. Istoria asediului Vienei din 1683,124-127. Istoria căderii Troiei, 22,140-148,173,186, 336. Istoria cînd au mers turcii să ia Beciul, 125, 126,148, v. Istoria asediului Vienei din 1683,124-127. Istoria craiului Sfeziei Carol al 12-le, 258, 259, 323, 349, v. Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea, 258-262. Istoria de slăvitele fapte ale lui Gheorghie Castriotul, numit Scanderbeg, 24,131, 138, v. Viaţa lui Scanderbeg, 138-139. Istoria di Campriano contadino, 174, v. Bertoldo, 173-177. Istoria Ecaterinei a Il-a, 162,164, 241-247, 265, 290. Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, 83, 86, 210, 211, 212, 306, 314, 322, 323, 355, v. Alcidalis şi Zelida, 210-213. Istoria lui Alţidalis şi a Zelidii, iubiţii Săli, 210, v. Alcidalis şi Zelida, 210-213. Istoria lui Beltodor filosoful şi cu împăratu Alboin Logoban, ce au stăpînit toată ţara Italiei, 176, 276, v. Bertoldo, 173-177. Istoria lui Carol al XH-lea, 258, v. Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea, 258- 262. Istoria lui Erotocrit cu Aretusa, 231, 306, 352, v. Erotocrit, 225-237. Istoria lui Erotocrit, 223, 228, 229,231, 314, 353, v. Erotocrit, 225-237. Istoria lui Imberie, fecior împăratului al Proventii, 251, v. Imberie si Margarona, 251-255. Istoria lui Iritoclit, 229, 356, v. Erotocrit, 225-237. Istoria lui Machen. Povestire englezească, 62, 65-67,273, 274, 322, v. Makin, povestire englezească, 273-275. Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii, 83, 212,285-287, 348, v. Numa Pompilius, 285-287. Istoria lui Poliţion şi a Militinei, 265-267. Istoria lui Sofronim. Greaca noao, 87-91,208, 209, 286,288, v. Sofronim, nuvelă grecească, 287-290. Istoria lui Târlo, 84, 223-224,257, 303, 306, 323, 333, 349, 354,357. Istoria lui Zelmis şi a Elvirei, 85, 304, v. Provensala, 305. Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea, 71, 72,110, 258-262, 323, 349. Istoria ruşilor şi viaţa Marelui Petru, monarhul ruşilor, şi vitejiele lor, 119, 120,127, 250, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Istoria Troadei scrisă de Dit Grecul şi Darie Frighiii..., 140, 336, v. Istoria căderii Troiei, 140-148. 400 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Istoria Troadei scrisă de Dit Grecul şi Darie Frighul..., 140,173, v. Istoria căderii Troiei, 140-148. Istoria Troadei, 22,140,142,143,186, v. Istoria căderii Troiei, 140-148. Istoria universală adecă de obşte, 52,176,308, v. Elemente de istorie universală, 308-310. Istoria universală, 25,128-137. Istorie Aritusăi, preafrumoasăi fete lui Iracrie împărat, şi cu un fecior a unui sfetnic a împăratului, anume Erotocrit, 229,276, v. Erotocrit, 225-237. Istorie cavaleriului De Grie şi a iubitei sale Manon Lesco, 342,356, v. Manon Lescaut, 341-343. Istorie cavalieriului De Grie şi a iubiţii sale Manon Lesco, 85,342, v. Manon Lescaut, 341-343. Istorie craiului Sfeziei Carol 12, 71, 72,258, 259, v. Istoria regelui Suediei, Carol al XH-lea, 258-262. Istorie de toată lumea, 25,128,129, v. Istoria universală, 128-137. Istorie lui Alţidalis şi a Zelidiei, 210, v. Alcidalis şi Zelida, 210-213. Istorie lui Erotoclit, 231,327, v. Erotocrit 225-237. Istorie lui Erotocrit şi a Aretusii, 232, 356, v. Erotocrit, 225-237. Istorie lui Irotocrit şi a Aritusii, 236, 346, v. Erotocrit, 225-237. Istorie lui Numa Pompilie, al doile crai al Romii, 287,355, v. Numa Pompilius, 285-287. Istorie lui Raimond şi a Mărinei amorezaţi, şi a maică-sa Ameliei, 85, 307, 331, 349, v. Raimond şi Mariana, 331-332. Istorie lui Târlo şi a prietenilor lui, 84, 223, 257,303, 306, 323,349, 357, v. Istoria lui Târlo, 223-224. Istorie viteazului Poliţion şi afrăţîni-său Argu, cu prefrumoasa Militina, 265, 266, v. Istoria lui Poliţion şi a Militinei, 265-267. Istorie viteazului Raimon, 331, 355, v. Raimond şi Mariana, 331-332. Istoriele şi întîmplările marelui împărat Carmelezan, 191,339, v. O mie şi una de nopţi / Halima, 181-196. Istoriile lui Bertold, după cum să arată înainte, 175,178, v. Bertoldo, 173-177. Istoriile lui Tilemah,fiul lui Odisăfs, 168,213, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. A I începerea istoriei războiului de la cetatea Beciului, 125,127,251, v. Istoria asediului Vienei din 1683,124-127. începutul istoriii lui Beltodor cu Logoban împărat, 176,293, v. Bertoldo, 173- 177. începutul vieţii şi a faptelor lui Bertold, de ce au făcut şi lucrat în viaţa lui, 176,196, v. Bertoldo, 173-177. îndreptare cătră aritmetică..., 57,178,179, 223, v. Aritmetica pentru şcoli, 178- 181. Întîmplările lui Isminii şi a Ismeniei, 255,276, 291, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Întîmplările lui Târlo şi a prietenilor lui, 223, 349, v. Istoria lui Târlo, 223-224. Întîmplările lui Târlo şi a prietenilor săi, 223, 333, v. Istoria lui Târlo, 223-224. Întîmplările lui Târlo şi prietenilor lui, 223, 354, v. Istoria lui Târlo, 223-224. Întîmplările lui Telemac, fiul lui Odisefs, 2IJ, 165,168, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Întîmplările lui Telemah, fiului lui Ulise (Odisseys), 59,166,170,346, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Indici 401 Întîmplările lui Telemahos, fiiului lui Ulises, 33,166,169, 205, 359, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Întîmplările lui Tilemah, 168,181, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisăfs, 168, 293, v. Peripeţiile lui Telemah, 165- 171. Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odisefs, 168, 201, 291,358, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Întîmplările lui Tilemah, fiul lui Odiseu, 168, 178, v. Peripeţiile lui Telemah, 165- 171. Întîmplările lui Tilimah,fiul lui Odiseu, 168, 306, v. Peripeţiile lui Telemah, 165- 171. învăţătura metafizicii, 312, v. Elementele filosofiei, 311-313. învăţătura politicească, 292,311, v. Elementele filosofiei, 311-313. învăţătură sau Povăţuire pentru facerea pîinii..., 83,344, 353, v. Culturile de cîmp, 344-345. învăţături din fizionomie, 45, 46, 222. învăţăturile lui Bertold, pînă a nu muri, 176, 282, v. Bertoldo, 173-177. K Katharina die II. Eine Skizze..., 241,242, 265, 290, v. Istoria Ecaterinei a Il-a, 241- 247. L L’economia del cittadino in villa, 278, v. Elemente aritmetice, 277-278. L'Histoire du chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut, 85, 341, 342, 356, v. Manon Lescaut, 341-343. L’Ordre des Francs-macpns trahi et le secret des Mopses revele, 70, 247, v. Taina francmasonilor, 247-249. La clemenza di Tito, 84, 88,214, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. La Fille de l’exile ou Huit mois en deux heures, 340, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340-341. La mort d'Abel, 83,345,346, v. Moartea lui Abel, 345-346. La Provensale, 85, 304, 307, v. Provensala, 305. L'arte di ben cucinare, 104, v. Carte de bucate, 103-107. Le avventure di Telemaco figliuolo d’Ulisse, ovvero continuazione del quarto libro della Odissea d'Omero, 167,346, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Le Bachelier de Salamanque: ou Les Memoires de D. Cherubin de la Ronda, 71,263, v. Viaţa domnului Heruvim de la Ronda, 263-265. Le cuisinier frangois, 104, v. Carte de bucate, 103-107. Le Decameron frangais, 85,307,331,332,350, 355, v. Raimond şi Mariana, 331-332. Le piacevoli et ridicolose semplidtă di Bertoldino. Figliuolo del giâ astuto et accorto Bertoldo. Con le sottili et argute sentenze della Marcolfa sua madre, et moglie del giă detto Bertoldo, 174, v. Bertoldo, 173-177. Le Relationi universali di Giovanni Botero Benese, 99 v. Cosmografia, 99-103. Le relazioni universali, 17, 99,123,148,177, v. Cosmografia, 99-103. Le Secret des Francs-Magons, 248, v. Taina francmasonilor, 247-249. Le sottilissime astuzie di Bertoldo, 173,174, 178,196, 276, 282, 293, 336, 347, v. Bertoldo, 173-177. Le tocsin des rois, 28,163, 294, 314, 320, v. Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire, 163-165. 402 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Le Voyageur fmngois, 39,40, 216,250,292, 344, v. Călătorul francez, 216-222. Leben Bertoldo's, seines Sohnes Bertoldino, und seines Enkels Kakaseno, 52,173, 175, 291, 355, v. Bertoldo, 173-177. Legile firei, itica şi politica saufilosofia cea lucrătoare, 50, 311,312, v. Elementele filosofiei, 311-313. Les Amours d'lsmene et d'Ismenias, 84,255, 256, 276, 291, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Les Amours d’Ismenias et de la chaste Ismenie, nobles de Grece, 256, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Les Amours d'Ismenius, 256, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Les Aventures amoureuses d'lsmene et d‘Ismenie. Histoire grecque, 256, v. Ismin şi Ismenia, 255-257. Les Aventures de Telemaque Fils d’Ulysse, ou Suite du quatrieme livre de l'Odyssee d’Homere, 166, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Les Aventures de Telemaque, fils d'Ulysse, 27, 33, 59,165,166,178,181, 201,205, 213, 262, 291, 293, 306, 346, 358, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Les Caprices heroiques du Loredano, 202,337, 338, v. Zăbava Fandasiei, 201-204, Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Les Caracteres d'Epictete, 34, 71,336,337, 339, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Les Deux exces de l'amour, 271, v. Excesele amorului, 271-273. Les epreuves du Sentiment, 62,273, 322, v. Makin, povestire englezească, 273- 275. Les etrangers en Suisse ou Aventures de Mr. de Târlo et de ses amis..., 84,223,257, 303, 306, 323, 333, 349, 354, 357, v. Istoria lui Târlo, 223-224. Les Menechmes, ou Les Jumeaux, 81, 85,320, 323, 358, v. Menecmii, 320-321. Les Miile et unjours, contes persans, 181,183, v. O mie şi una de nopţi / Halima, 181-196. Les Miile et une nuits, contes arabes, 181,182, v. O mie şi una de nopţi / Halima, 181-196. Les Secrets de l’ordre des Francs-macpns devoiles et mis au jour, 70, 247, v. Taina francmasonilor, 247-249. Les six nouvelles de M. de Florian, 288, v. Sofronim, nuvelă grecească, 287-290. Les vicissitudes de la fortune, 70,271,272, v. Excesele amorului, 271-273. L’histoire d’Alcidalis et de Zelide, 83,210, 306, 314, 322, 323, 355, v. Alcidalis şi Zelida, 210-213. L'homme detrompe ou le Criticon, 71,269, 352, 356, v. Criticonul / Critil şi Andronius, 269-271. Libro âureo de Marco Aurelio, 96, v. Ceasornicul domnilor, 95-98. Libro del emperador Marco Aurelio con Reloj de principes, 96, v. Ceasornicul domnilor 95-98. Loghica, adecă partea cea cuvîntătoare a filosofiei, 50,51,291,311,312, v. Elementele filosofiei, 311-313. L'Orologe des princes, 97, v. Ceasornicul domnilor,, 95-98. M Makin, anecdote anglaise, 62,273,322, v. Makin, povestire englezească, 273- 275. Makin, povestire englezească, 62,65-67, 273-275, 322. Indici 403 Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire, 28,163-165,173, 294, 313, 314, 319,320. Manon Lescaut, 85, 341-343, 356. Melanges de Litterature et de Philosophie, 328, v. Eseu despre om, 327-330. Memoires du regne de Pierre le Gr and, 110, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Memoires et Aventures d'un homme de qualite qui s'est retire du monde, 342, v. Manon Lescaut, 341-343. Menecmii, 81, 85, 318, 320-321, 323, 358. Menegmii sau Fraţii cei de gemine, 81, 85, 318, 320, 321, 323, v. Menecmii, 320- 321. Milosîrdia lui Tit, 84, 212-214, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Milostivirea lui Tit, 88, 88-91, 214, 215, 303, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Minegmii sau Fraţii di gemini, 320, 358, v. Menecmii, 320-321. Moartea lui Abel, 83, 345-346. Moartea lui Avei, 83, 345, v. Moartea lui Abel, 345-346. N Narchis sau îndrăgitul însuşi de sine, 62,65- 67, 275, 322, v. Narcis sau îndrăgostitul de sine, 275-276. Narcis sau îndrăgostitul de sine, 62, 64- 67, 275-276, 322. Narcisse ou VAmant de lui-meme, 62, 275, 322, v. Narcis sau îndrăgostitul de sine, 275-276. Neos Erotocritos, 231, 234, 352, v. Erotocrit, 225-237. Noul Erotocrit, 227, 234, v. Erotocrit, 225- 237. Nouveau recueil de voyages au nord de VEurope et de l'Asie, 351, v. Călătorii, 350-351. Novella di Cacasenno figlio del semplice Bertoldino, 174, v. Bertoldo, 173-177. Novelle arabe divise in miile ed una notte, 181, 183, v. O mie şi una de nopţi / Halima, 181-196. Novelle persiane divise in miile ed una giornata, 181,183, v. O mie şi una de nopţi / Halima, 181-196. Numa Pompilie, al doile crai al Rîmului, 287, 327, v. Numa Pompilius, 285-287. Numa Pompilii, al doile crai a Rîmului, 287, 330, v. Numa Pompilius, 285-287. Numa Pompilii, al doilea crai al Rîmului, 83, 277, 282, 287, 307, 314, v. Numa Pompilius, 285-287. Numa Pompilius, 61-66, 83,212, 224, 274, 277, 282, 285-287, 288, 306, 314, 326, 327, 330, 348, 355. Numa Pompilius, al doilea crai al Romii, 62- 66, 274, 285, v. Numa Pompilius, 285-287. Numa Pompilius: second roi de Rome, 62, 83, 224,277,282,285, 286, 288,307,314, 327,330,348, 355, v. Numa Pompilius, 285-287. Numele dumnezeilor, dumnezeoaelor, a heroilor sau a vitejilor celor de demult, 170, v. Peripeţiile lui Telemah, 165- 171. Nuova geografia universale del p. Buffier, 280, v. Geografia universală, 278-280. O O mie şi una de nopţi / Halima, 54, 55, 163,181-196, 213, 225, 250, 293, 306, 313, 314,326, 332, 339, 340, 343, 346, 348, 351. Oarecare secreturi ale lucrării pămîntului 283-285 Opera, 104, v. Carte de bucate, 103-107. Oreste, 83, 347-348. Orlando Furioso, 227, v. Erotocrit, 225-237. 404 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima Osăbire între amor şi prieteşug, 158,359, v. Cugetările lui Oxenstierna, 156-160. Otto mesi in due ore ossia Gli esiliati in Siberia, 341, v. Elisabeta sau Exilaţii în Siberia, 340-341. Oxosteln, 157, 323, v. Cugetările lui Oxenstierna, 156-160. P Paris et Vienne, 226,227, v. Erotocrit 225- 237. Pensees de monsieur le comte d'Oxenstirn sur divers sujets, 158, v. Cugetările lui Oxenstierna, 156-160. Pensees sur differens sujets de morale et de pieţe, 336-338, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Pensees sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn, 34, 71,156 158,196, 200, 201,222, 265, 292, 293, 303,322, 330, 335, 337, 343, 354, 356, 357, 359, v. Cugetările lui Oxenstierna, 156- 160. Pentru descoperirea a mai multor împărăţii şi locuri, care s-au descoperit şi s-au aflat de portugali, 124, v. Despre descoperirile portughezilor 124. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 71, 72, 204, 336-339, 343, 354, 358. Pentru ştiinţa stihiilor, unde să cuprindi şi alte ştiinţi, 71, 72, 204, 336, 338, 343, 354, 358, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Peripeţiile lui Telemah, 27, 28, 33, 34, 59, 165-171,178,181, 201, 205, 213, 262, 291, 293,294, 306, 307, 346, 358, 359. Physiognomische Fragmente zur Beforderung der Menschenkenntnis und Menschenliebe, 222, v. învăţături din fizionomie, 222. Pilde filosofeşti scoasă din Ceasornicul domnilor, 96,353, v. Ceasornicul domnilor 95-98. Poesie del signor abate Pietro Metastasio, 84, 88, 213, 214, 303, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Povăţuire cătră aritmetică sau învăţătura numerilor..., 58,178,180,181, 327, v. Aritmetica pentru şcoli, 178-181. Povăţuire cătră învăţătura socoatei sau aritmetica..., 178,180,323, v. Aritmetica pentru şcoli, 178-181. Povestea ţărilor Asiei, 95. Povestea ţărilor şi a împărăţiilor cîte-s în pămîntul Asiei, 95, v. Povestea ţărilor Asiei, 95. Pratique de la memoire artificielle, 279, v. Geografia universală, 278-280. Provensala, 85, 305, 307. R Ragguaglio historico della guerra tra l'armi Cesaree e Ottomane..., e principalmente dell'Assedio di Vienna, e sua liberazione, 124,125,148,251, v. Istoria asediului Vienei din 1683, 124-127. Raimond şi Mariana, 85,307, 331-332,349, 350, 355. Raymond et Mariane, nouvelle portugaise, 85, 307,331, 332, 350, 355, v. Raimond şi Mariana, 331-332. Războiul de la cetate Beciului ce-au avut turcii cu nemţii, 125,126, v. Istoria asediului Vienei din 1683,124-127. Războiul la porţile Vienei între turci şi austrieci, 126, v. Istoria asediului Vienei din 1683,124-127. Recueil de pensees du Comte f.O. sur divers sujets, 158, v. Cugetările lui Oxenstierna, 156-160. Indici 405 Relatiae powszechne, 100, v. Cosmografia, 99-103. Reloj (Relox) de principes, 17, 95-97,103,123, 204, 262, 336, 353, v. Ceasornicul domnilor, 95-98. Rînduiala francmasonilor vădită şi taina mopsilor descoperită, 248, v. Taina francmasonilor, 247-249. Roman de Troie, 140, v. Istoria căderii Troiei, 140-148. Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropa, 28,164,172, 294, 319, v. Rugăciunea grecilor către Europa creştină, 172-173. Rugăciunea grecilor către Europa creştină, 28,164,172-173, 294, 314, 319,320. Rugăciuni a neamului grecilor cătră toată creştinească Evropă, 172, 314, v. Rugăciunea grecilor către Europa creştină, 172-173. S Sacrificiul lui Avraam, 227, v. Erotocrit, 225-237. Sapor, 83, 84, 212, 307, 315-317,318, 336, 343, 348, 350, 352, 353, 355, 357, 359. Seneca înţeleptul, 204, 338, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Seneca înţeleptul, 204, 339, v. Zăbava Fandasiei, 201-204. Sermons de M. Massillon, eveque de Clermont, 337, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Siroe, 84, 88, 214, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Siroiu, 88-91, 214, 215, 303, v. Teatrul lui Metastasio, 213-216. Sofronim, nuvelă grecească, 87-90, 208, 209,286, 287-290. Sophronime, Nouvelle grecque, 88, 209,288, v. Sofronim, nuvelă grecească, 287- 290. Storia di Pietro di Provenza e della bella Maghelona, 251, v. Imberie şi Margarona, 251-255. Suite du quatrieme livre de l'Odyssee d'Homere, ou Les aventures de Telemaque, fils d'Ulysse, 166, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. ş Şcoala amanţilor delicaţi, 289, v. Sofronim, nuvelă grecească, 287-290. T Taina francmasonilor, 71, 72, 247-249. Tălmăcire afacerii lui Ioan Plokof, sfetnicul lui Olstein, la pricinile ceste de acum, 28, 164,172,294, v. Manifestele anti- otomane ale lui Voltaire, 163-165. Teatron politicon / Preveleşte politicească, 160, 324, v. Teatrul politic, 160-163. Teatron politicon, adecă Privelişte politicească, 28,160 162 163,173,197, 201, 243, 250, 358, v. Teatrul politic, 160-163. Teatron politicon, adică Privelişte împăraţilor, 160, 324, v. Teatrul politic, 160-163. Teatron politicon, adică Privelişte politicească, 160, 250,320, v. Teatrul politic, 160- 163. Teatron politicon, adică Priveliştea politicească, 161, 343, v. Teatrul politic, 160-163. Teatrul lui Metastasio, 84, 87-90,212, 213- 216, 302. Teatrul politic 28,160-163,169, 173,197, 201, 206, 243, 250, 320, 324, 343, 359. Telemah, fiiul lui Odiseos, 168, 262, v. Peripeţiile lui Telemah, 165-171. Temistocle, 80, 81, 333-335. The Philosophical Grammar, 44, 238, v. Gramatica fizicii, 238-241. 406 Eugenia Dima • Gabriela E. Dima The Principali Navigations, Voiages, and Discoveries ofthe English Nation, 273, v. Makin, povestire englezească, 273- 275. The state ofRussia, under the present Czar, 109, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Theatrum politicum..., 28,160-162,197, 201, 250, 320, 324, 343, 359, v. Teatrul politic, 160-163. Theatrum swiata wszytkiego, 17, 99,100,102, 123,148,177, v. Cosmografia, 99-103. Toaca împăraţilor 28,164,172,294,314,320, v. Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire, 163-165. Traduction du poeme de Jean Plokof conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes, 28,163, 294, 313, 319, v. Manifestele anti-otomane ale lui Voltaire, 163- 165. Tragodia lui Orest, 83,347, v. Oreste, 347- 348. Tragodia lui Sapor, 83, 84,315, 336, 343, 352, 353, 357, 359, v. Sapor, 314-316. Tragodie lui Sapor, 307, 315, 348, 350, 352, v. Sapor, 314-316. Tragudia lui Sapor, 315,353,355, v. Sapor, 314-316. Trăite de l'existence et des attributs de Dieu, 336-338, v. Pentru ştiinţa stihiilor / Hrisun engolpion, 336-339. Travels into Poland, Russia, Sweden and Danmark, 85, 350, 354, v. Călătorii, 350-351. U Universalhistorie alter, mittler und neuer Zeiten, 52, 308, v. Elemente de istorie universală, 308-310. Vechi istorii ale eghiptenilor, carhidonenilor, a sirienilor..., 38,149, v. Istoria antică, 148-156. Viaţa domnului Heruvim de la Ronda, 71, 72, 263-265. Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorul lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotul lui, 52, 53,174,176, 291, 355, v. Bertoldo, 173-177. Viaţa lui Erotoclit şi a Aretusii, fata împăratului de la Atina cetate, 231,315, v. Erotocrit 225-237. Viaţa lui Petru celui Mare, 36,119, 213, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Viaţa lui Scanderbeg, 24, 25,138-139. Viaţa Marelui Petru, aftocrator a toată Rusia, părintele patriei..., 23,112,128,148, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia, 31, 32,117,118,128,139, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Viaţa Marilui Petru, împăratul Moscului, 31, 117,291, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 22,23,31,32, 36,108-123,127,128,139,148, 149, 213, 250, 291. Vita di Pietro îl Grande, imperador della Russia, 22, 23, 31, 32,36,108,110, 111,128,139, 140, 148,149, 213, 250, 251, 291, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108-123. Viteazul Ahilefs,fiul dumnezăoaiei Thetis, 207, 307, v. Ahile la Skyros, 205-210. Voti dei greci all'Europa cristiana, în ziarul Notizie dai mondo, 28,172, 294, 314, 319, v. Rugăciunea grecilor către Europa creştină, 172-173. Voyage en Pologne, Russie, Suede, Danemarck, 85, 350, 351, 354, v. Călătorii, 350-351. Indici 407 Z Zăbava Fandasiei, 28, 78, 162, 169, 201- 204, 224, 243, 250, 251, 294, 307, 322, 338, 339,347, 348. Zelnis şi Elviria, 304, 307, v. Provensala, 305. AixaxepLva fi ..., 241, 242,244, 265, 290, v. Istoria Ecaterinei a Il-a, 241-247. Apafirpcov pvdoAoyixâv, 181-183,185,196, 213, 225, 293, 306, 311, 326, 332, 343, 346, 351, v. O mie şi una de nopţi / Halima 181-196. AxiAAevg ev Lxvpco, 206, v. Ahile la Skyros, 205-210. Bloq Tîexpov xov MeyâAov, Avxoxpăxopoc, Povooiag, nâxpog naxpibog..., 31, 108,111,128,139,148, 213, 250, 291, v. Viaţa ţarului Petru cel Mare, 108- 123. Ppappaxixr] recoypa