Alexandru Dutu ALEXANDRU DUŢU COORDONATE ALE CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL XVIII Coperta: Anton Perussi ALEXANDRU DUTU » COORDONATE ALE CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL XVIII * (1700— 1821) STUDII Şl TEXTE BUCUREŞTI, 1968 EDITURA PENTRU LITERATURĂ CUPRINS Introducere..............................................................'...... 7 Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII. Cartea ca latură materială a vieţii literare. Contribuţia istoriei cărţii la cercetarea evoluţiei mentalităţii şi a gustului literar din ţările române în secolul XVIII. I. Peregrinarea cărţilor de „desfătare" brincoveneşii.......................... 23 Semnificaţia tipăririi cărţilor „de desfătare" în Ţara Românească. Conturarea domeniului literar în cadrul primei diversificări a preocupărilor cărturăreşti din perioada umanismului. Fondul de idei din tipăriturile brîncoveneşti şi destinul lor în secolul XVIII. Texte: Floarea darurilor, Pildele filosof eşti (fragmente). 65 II. Rîmnicenii şi problema timpului ...................................... 117 Centrul de la Rîmnic şi forţa lui de iradiere (in special în Transilvania) şi' de atracţie. Timpul istoric la Chesaric : conceptele şi sursele lui. Meditaţia cultivată la Rîmnic şi problema specificului naţional la Grigore Rîmniceanu. Dezvoltarea literaturii istorice de către urmaşii lui Chesarie. Poetul Ioan Cantacuzino. Texte: Prefeţele lui Chesarie, Prefeţele lui Grigore Rîmniceanu; Voroavă asupra omului. 171 III. Explorările cărturarilor moldoveni ...................................... 213 Opoziţia nobiliară din Moldova şi orientarea ei franceză. Criza sensibilităţii şi receptarea romanelor franceze, la început ca literatură 5 antidespotică. Semnificaţia apariţiei primului roman sub presa de la Iaşi: Critil şi Andronius. înflorirea poeziei culte: Conachi, Dimache, Pogor. Texte: Despre ştiinţa stihiilor, Aventurile lui Telemac, Critil şi Andronius (fragmente). 259 IV. Preocupările „moraliceşti" transilvănene ............................... 291 Avansul învăţământului raţional în Transilvania. Individualizarea domeniului literar în cadrul celei de a doua diversificări a preocupărilor cărturăreşti din ţările române. Cărţile de comportare compuse de dascălii ardeleni şi ponderea acordată „cărţii frumoase". încercările de teoretizare literară. Poemul iluminist la I. Budai-De-leanu. Texte : Oglindă arătată omului înţelept, Sfaturile a înţelejerii cei sănătoase, Adunare de lucruri moraliceşti (fragmente). 329 V. Cartea intr-o epocă de transformări..................................... 351 Cartea tipărită în secolul XVIII, fragment din cultura scrisă a acestui secol. Reflectarea mişcării de idei în cartea tipărită şi de largă circulaţie. Cele două diversificări ale preocupărilor cărturăreşti şi individualizarea domeniului beletristic. Literatura şi progresul conştiinţei naţionale: idealul luminării şi al unităţii naţionale. Cuvîntul scris şi retorica; literatura cultă şi destinaţia ei populară. Formarea conştiinţei literare în cadrul tradiţionalei conştiinţe artistice autohtone. Risumt: Coordonn^es de la culture roumaine au XVIII-feme siăcle ............................................................ 379 INDICE de nume 389 INTRODUCERE Vorbind astăzi despre „viaţa literară", aproape mecanic ne referim la operele beletristice, de critică sau istorie literară ce se regăsesc în vitrinele librăriilor, la rubricile variate ale presei literare, la schimbul de opinii ce are loc în jurul unor mese rotunde organizate de redacţii, de radiodifuziune sau de televiziune; ne referim la vers sau proză, dramaturgie sau teorie literară. Din paginile parcurse în orele de lectură am extras note sau am reţinut fragmente pe care le comentăm, le raportăm la trecut sau la alte creaţii similare contemporane, le trecem, în fine, pe sub razele inteligenţei şi ale sensibilităţii pentru a decanta elementul viabil ce reflectă în universul estetic realitatea umană; distingînd genuri şi surprinzînd trăsăturile originale ajungem, prin aplicarea unor criterii unanim împărtăşite, să stabilim ierarhii şi să desprindem valori. Istorici literari şi critici analizează fenomenul literar pentru a-i spori accesibilitatea şi pentru a înlesni distincţia, permanent necesară, deşi continuu dependentă de optica interpretului, dintre valoarea, mai mult sau mai puţin, autentică şi cea perisabilă, ori chiar absentă. Rezultat al unei evoluţii, mediul literar actual are, aşadar, o ascendenţă, iar reconstituirea acesteia poate fi considerată drept una dintre cele mai interesante obligaţii pe care şi le asumă istoria literară; o istorie literară care trece, deci, de înşiruirea anostă a datelor biografice sau de enumerarea biblio- 7 grafică a titlurilor pentru a reconstitui mediile literare care au precedat mediul literar în care ne aflăm azi. Evident că suprapunînd imaginea vieţii literare contemporane asupra fotografiei, adeseori plină de detalii nesemnificative şi în nuanţe simplificatoare, obţinută în urma unei priviri aeriene asupra secolului XVIII sau XIX, rezultatele nu pot fi decît dezamăgitoare. în ce priveşte secolul XVIII, impresia poate fi chiar derutantă: lipsa tipografiilor particulare, care să dea la iveală manuscrise elaborate de diverşi creatori, a unei prese care să comenteze şi să selecteze, a unor saloane (în lipsa „meselor rotunde"), pot laolaltă sugera o viaţă literară rudimentară. Nu e suficient să încetinim succesiunea de imagini ce se desfăşoară azi în faţa ochilor noştri pentru a ne apropia de intimitatea procesului cultural ce ne interesează. Este adevărat că, „pe măsură ce ne depărtăm, spaţiul european se lărgeşte, proporţional cu timpul utilizat pentru parcurgerea unei distanţe"1, iar în secolul XVIII diligenţele şi colportajul cărţilor au nevoie de multe zile pentru a lega două regiuni destul de apropiate; dar factorul acesta nu explică natura însăşi a mediului de care ne apropiem revenind în trecut; ideile circulă cu o mai slabă intensitate şi cu o mai redusă viteză în secolul XVIII, dar ele se difuzează, totuşi, cuprinzînd arii destul de întinse şi cristalizînd concepţii sau năzuinţe. Ni se impune să ţinem seama de alte coordonate pentru a păşi înainte, şi anume, de caracterul pe care „literatura" l-a avut în mediul cultural român nu numai în raport cu secolul XIX, dar şi faţă de secolul XVII, caracteristică ce trebuie, la rîndul ei, analizată în contextul istoric cultural din sud-estul european. în secolul XVIII, literatura este în general echivalentă cu totalitatea operelor scrise, dar din secolul XVII devenise manifestă tendinţa de a considera drept literar un domeniu specific al acestei activităţi cărturăreşti. Evoluţia se petrece într-un ritm aparent lent, deoarece condiţiile istorice în care se află ţările române în decursul secolului acestuia nu sînt favorabile unei dez-1 1 Ren£ Porneau. L'Europe des lumieres, Paris, Stock, 1966, p. 14; serviciul de diligenţe asigura transportul pe linia Paris-Lyon „uimitor de rapid", opt pasageri parcurgeau distanţa în cinci zile vara, şi în şase, iarna (ibid.). 8 voltări continue şi diversificate: dominaţia străină, războaiele, •desele epidemii, instabilitatea curţilor princiare, capabile să patroneze o viaţă literară ce mai depinde încă, în toată Europa, de acestea; ritmul este „aparent", însă, lent, deoarece mentalitatea evoluează permanent, după cum ne atestă documentele literare ale epocii — corespondenţa mai ales, precum şi unele fragmente din operele istorice care ne lasă să.întrevedem o viaţă intelectuală mult mai bogată decît aceea care a răzbit pînă în operele scrise. în mod cert, grupul de cărturari devine mai numeros decît în secolul XVII, şi biruinţa pe care a înregistrat-o în acel veac limba română se repercutează acum prin cultivarea sistematică a literaturii române; acest grup deţine o informaţie culturală mult mai bogată, după cum ne dovedesc bibliotecile ce se constituie şi interesul pentru cartea şi presa străină, dar manifestările scrise nu se dezvoltă în pas cu această informaţie, deoarece cultura română nu beneficiază de condiţii propice unei asemenea dezvoltări: învăţămîntul continuă să fie organizat în limba greacă (sub formele sale superioare), iar activitatea literară în limba Tomână nu e încurajată de curţile fanariote şi nici de autorităţile imperiale din Transilvania (pînă în epoca jozefinistă), după cum nu-şi află nici debuşeul necesar, tipografiile, care să împlinească destinul operei concepute. în prima jumătate a secolului XVIII, cînd speranţele de eliberare de sub dominaţia străină sînt reduse, spre deosebire de cea de a doua jumătate a secolului, cînd Imperiul otoman dă evidente semne de slăbiciune prin pierderea unor războaie cu Rusia şi Austria, tot mai mult interesate în „chestiunea orientală", tipul dominant de cărturar e al cititorului care asiipilează, fără să se angajeze prin scris. Spre sfîrşitul secolului pătrund în fragmentele tipărite şi în manuscrise tot mai multe ecouri ale unei lecturi ce a trebuit să fie destul de susţinută şi de continuă, de vreme ce argumentarea şi însăşi construcţia frazei ating un nivel destul de ridicat. în acelaşi timp, în ultimele decenii ale secolului se afirmă o pătură compactă de copişti, care nu a putut apărea ca o generaţie spontanee. Dacă semnele viguroase ce apar în epoca luminilor sînt numeroase şi grăitoare, ele se datorează unor noi condiţii istorice 9 în raport cu prima jumătate a secolului: slăbirea presiunii otomane şi despotismul luminat al lui Iosif al II-lea. în deceniile anterioare, cărţile tipărite şi manuscrisele nu vădesc o evoluţie atît de marcată, şi cărturarii continuă să cultive mai mult cuvîn-tul rostit, asemenea acelui Esop amintit de Miron Costin2 sau ca Grigore Cornescu, care, deşi era capabil să realizeze o lucrare topografică, nu a lăsat în urma lui nici o scriere3 * * * * 8. Mediul cultural, sensibil la valorile literare de la începutul secolului, îşi dezvăluie preocupările în special spre sfîrşitul perioadei pe care o cercetăm. în afara condiţiilor istorice, un alt factor a delimitat rolul pe care-1 putea dobîndi literatura scrisă în mediul cultural român, şi anume, predominarea literaturii orale, care, la rîndul ei, se înfăţişează sub un dublu aspect, unul de o importanţă şi cu o vitalitate mai mare, iar celălalt de o pondere şi cu o existenţă mai pasageră: creaţia populară şi retorica. în ceea ce priveşte primul aspect, bogat şi suficient de variat, folclorul avea capacitatea să corespundă necesităţilor gustului literar din mediul cultural român. Creaţia populară nu a satisfăcut numai cerinţele marii mase a populaţiei, care a continuat să rămînă analfabetă, şi deci nu a practicat creaţia scrisă, dar şi gustul păturii culte; în această privinţă, trebuie ţinut seama de faptul că majoritatea cărturarilor nu au „luaţ cunoştinţă" de 2 Cărturar ales, pîrcălabul Ştefan trebuie să fi făcut parte dintr-o pătură mai largă de oameni de cultură, cu o informaţie suficient de bogată şi cu o certă putere de discriminare. Elogiul postum pe care i-1 face Miron Costin dezvăluie o „solidaritate intelectuală": „Om de mirat la întregiia lui de sfaturi şi de înţelep- ciune, cît pre acele vremi de-abiia de era pementean de potriva lui, cu carile şi Va- silie-vodă singur, deosebi de boieri, făcea sfaturi şi cu multe ceasuri voroavâ, aşa era deplin la hire. Iară la statul trupului său era gîrbov, ghebos şi la cap cu-cuiat, cît puteai dzice că este adevărat Essop la chip", Opere, ed. P.P. Panai-tescu, Buc., E.S.P.L.A., 1958, p. 141. 8 „... Un nemiş din ţinutul Hotinului, anume Gligorie Cornescul, ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri, de au făcut chip cetăţii Cameniţii de ceară, cu toate tocmelele ei dinluntru şi denafară", scrie Ion Ne-culce, Letopiseful ţării Moldovei, ed. Iorgu Iordan, Buc., E.S.P.L.A., 1955, p. 131. Date noi despre el la Matei Cazacu, Influenta decoraţiei în piatră de la Argeş îrt activitatea sculptorului Grigorie Cornescu, „Mitropolia Olteniei", 1967, 9—10, p. 730-742. 10 creaţia populară cu prilejul ospeţelor şi al festivităţilor de la Curte, ci pe căi mult mai variate, cu atît mai mult cu cit cărturarii patrioţi au participat într-o măsură destul de redusă la viaţa de curte, petrecîndu-şi, în bună parte, în cazul boierilor, existenţa pe domeniile proprii, unde aveau prilejul să se afle într-un contact mai nemijlocit cu cei care creau şi difuzau versurile şi basmele populare4. De asemenea, numeroşi cărturari, intraţi în rîndurile clerului pentru a se putea dedica unei activităţi intelectuale, erau prin însăşi profesiunea lor în contact nemijlocit cu „poporenii", în cadrul bisericii ortodoxe procesul de aristocratizare a clerului fiind, în general, absent, clerul înalt neproducînd, atunci cînd a secondat năzuinţele largi, acea categorie de „prinţi ai bisericii", cum s-a întîmplat aiurea; pot fi citaţi, în acest sens, mitropoli-ţii Antim, Leon Gheuca, Gavril Callimachi, Grigore al Ungrovla-hiei, episcopii Damaschin, Chesarie, Inochentie Micu, Gherasim Clipa şi alţii. Pentru toţi aceşti cărturari, literatura populară a îndeplinit funcţia pe care literatura scrisă ar fi putut-o dobîndi. Sub cel de al doilea aspect, literatura orală a continuat să se bucure de un deosebit prestigiu în ochii celor care au frecventat şcolile superioare greceşti, unde retorica antică era studiată şi cultivată cu asiduitate. Fie în faza în care s-a practicat metoda „psihagogiei", de parafrazare a textului clasic, fie în faza mai avansată, cînd datorită unui Iosif Moesiodax sau Lambru Fotiade s-a introdus metoda „monolectică" — traducerea textelor clasice în neogreacă urmărind interpretarea fondului de idei din acele opere — prestigiul lui Isocrate, Lucian, Xenofon, Tucidide a fost nealterat, şi rostirea cuvîntului şi-a păstrat prevalenţa asupra cuvîntului scris, tipul de om de cultură continuînd să fie „oratorul"5, 4 5 4 Credem, deci, că trebuie readusă în discuţie şi supusă unei interpretări mult mai nuanţate teza formulată de P.P. Panaitescu în preţioasa sa sinteză începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Buc., Edit. Academiei, 1965, p. 217, unde se afirmă că apelul scriitorilor umanişti la literatura populară se explică prin „întrepătrunderea literaturii orale populare cu cea de curte, tot orală", evidentă restrîngere a suprafeţei de contact şi permeabilitate care a fost mai mare şi de un caracter permanent (nu numai festiv...). 5 Cf. Henri-Ir^n^e Marrou, Saint A ugustin et la fin de la culture antique, Paris, E. de Boccard, 1938, p. 89. 11 cel care ştia, adică, să rostească frumos cuvîntul, să practice retorica ce era o artă, „un ideal de viaţă" şi de frumuseţe 6. Sub primul său aspect, literatura orală va continua să rămînă un model şi o sursă de inspiraţie şi în secolul XIX, în timp ce sub al doilea aspect ea va imprima o anumită caracteristică culturii din secolul XVIII, pierzîndu-şi, apoi, treptat, rosturile sale, începînd cu perioada romantismului. în cadrul condiţiilor istorice generale de care am vorbit, şi dominată de condiţiile specifice culturale pe care le-am enunţat, cartea a avut o pondere şi o funcţie deosebit de interesante, dar a fost, incontestabil, doar un fragment din viaţa literară încorsetată de vicisitudini istorice extrem de aspre şi canalizată în continuare pe făgaşuri tradiţionale. Şi cu toate acestea, cercetarea funcţiei pe care cartea a îndeplinit-o în mediul cultural român în secolul XVIII nu e lipsită de interes, deoarece în acest secol cartea cunoaşte o evoluţie marcată, devenind, spre sfîrşit, condiţia fundamentală a vieţii culturale. Din acest punct de vedere, cartea tipărită sau manuscrisul pregătit pentru tipar, deci scrierile cu o largă audienţă, ne pot dezvălui ce preschimbări au avut loc în mentalitatea cărturarilor şi în ce fel aceste preschimbări au contribuit la transformarea generală a gustului literar. Ocu-pîndu-ne de carte, ar trebui să amintim de biblioteci, unde tipăriturile şi manuscrisele s-au strîns pentru a deschide noi orizonturi sau a susţine vechi deziderate, de procesul de învăţămînt, unde pagina scrisă a jucat un rol covîrşitor, imprimîndu-se, .aproape, în minţile celor chemaţi să-şi aducă aportul lor la progresul spiritual al poporului român, de comerţul cu cartea şi periodicele străine, ce ne introduc în plină mişcare a ideilor. Menţinînd toate aceste aspecte ca puncte de referinţă, am preferat în lucrarea de faţă să ne concentrăm asupra unei alte laturi a vieţii culturale române din secolul XVIII, care ni se pare că ne dezvăluie mai deplin etapele parcurse de mentalitate şi de gustul literar. Selectînd din şirul de opere scrise în ţările române, în secolul XVIII, 6 Ernst Robert Curtius, Europăische Literatur und Lateinisches Mittelalter, Miinchen-Bern, Francke Verlag, 1965, p. 72. 12 pe acelea care au fost tipărite sau pregătite pentru tipar şi care se desprind din seria de cărţi rituale, constituim un fond documentar care, analizat în succesiunea sa, ne poate indica în ce fel şi în ce direcţie a evoluat literatura în perioada delimitată. Intensitatea cu care s-au copiat anume traduceri ce nu au reuşit să intre în tipografii şi cu care s-au difuzat o serie de texte originale ne-a semnalat existenţa unei necesităţi de lectură. în momentul în care un cărturar a tradus o operă intrată în circuitul european, acţiunea lui a fost determinată de cerinţe ce pot fi divers interpretate; dar în momentul în care un întreg grup îşi însuşeşte acea operă, copiind traducerea realizată sau efectuînd concomitent alte versiuni, faptul denotă un fenomen colectiv care dezvăluie o atitudine semnificativă, adeseori plină de repercusiuni. Cu atît mai mult, un text original inclus într-o carte destinată unei ampţe difuzări dezvăluie o atitudine cu un ecou puternic în cercuri largi. Pe această cale, am încercat să refacem istoricul unor manifestări culturale semnificative, să punem în lumină cîteva forme ale gustului literar din secolul XVIII, îngăduindu-ne să semnalăm şi cîteva antecedente ale formelor literare apărute în cadrul literaturii române moderne. Şi aceasta pe considerentul că textele cuprinzînd elemente noi şi, în acelaşi timp amplu difuzate, pot arunca lumini asupra etapelor pe care le-a parcurs gustul literar, deoarece o carte este „o parte dintr-un gen, dintr-un proces de gîndire, dintr-un mod de exprimare colectivă, dintr-o modă în acelaşi timp. O împlîntăm în uman cînd, prin analiza conţinutului ei, prin distingerea regulilor sale, a limitelor şi a mecanismelor sale, prin determinarea influenţei exercitate, o restabilim în genul căruia îi aparţine sau îi descoperim căile cu ajutorul cărora s-a preschimbat în conversaţie... mijloc de comunicaţie între autor şi grupul social, mai mult sau mai puţin abstract, denumit publicul ei."7 7 Alphonse Dupront, Livre et cui ture dans la societd franţaise du XVIII-e sieclc, Annales, 1965, 5, p. 873. Articolul sintetizează datele expuse în lucrarea: G. Bollfeme, J. Ehrard, F. Furet, D. Roche, J. Roger, Livre et socidtd dans la France du XVIII-e siecle, Paris, Mouton et Co., 1965, 240 p. O analiză a acestei lucrări. 13 Textele analizate apar ca certe documente izvorîte din fră-mîntările unor scriitori care aveau în vedere un public larg. Desigur că această masă de cititori nu se profila limpede, aşa cum apare ea astăzi în faţa ochilor unui autor care scrie o lucrare de mare tiraj; dar, deşi. nu avea certitudinea că va găsi o audienţă imediată, scriitorul avea în vedere „pe tot norodul", şi această intenţie a sa determina problematica aleasă şi stilul folosit. Iar în mediul român publicul este destul de larg, deoarece cărţile la care ne referim s-au difuzat nu numai prin lectură, ci şi prin intermediul acelei instituţii populare prin excelenţă, şezătoarea8. Am putea chiar afirma că scrierile de care ne ocupăm au avut alt caracter şi alt ecou decît operele de prestigiu apărute în alte culturi (unde mari scriitori au legat dialogul lor cu cercuri mai mici) şi decît înseşi scrierile ce s-au difuzat intens în ţările române, dar pe un circuit închis: scriitor-destinatar individualizat (cum avem convingerea că s-a petrecut cu „marile compilaţii de cronici" descrise de N. Iorga9). în lumina acestor fapte, am considerat „reprezentative" acele cărţi care au fost scrise pentru un public larg şi care, în general, şi-au îndeplinit menirea ce le fusese fixată, întărind convingeri, preschimbînd concepţii, formînd gusturi. Fraza din aceste cărţi a putut deveni mobilizatoare. Cărţile au fost „populare" prin circulaţie, dacă nu prin înglobarea lor în domeniul popular printr-o continuă prelucrare. Întrucît am urmărit procesul evolutiv al mentalităţii române în secolul XVIII, am pornit de la data publicării Floarei darurilor şi ne-am oprit nu la anul 1800, care ar fi fost o dată fictivă, ci la anul mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu, ce reprezintă un punct de răscruce în istoria culturii române atît dato- la Jacques Godechot,'La pdriode rdvolutionnaire et impiriale (Bulletin historique), Revue historique. Paris, 1966, oct. — ddc., p. 423—424, care remarcă, la rîndul său: „Ideile, pentru a avea influenţă, trebuie să fie difuzate". 8 în Franţa: „la veillde", cf. Robert Mandrou, De la culture populaire aux 17-eet 18-esiecles, Paris, Stock, 1964, p. 18. Autorul analizează difuzarea celebrei „Bibliothăque bleue de Troyes" pe teritoriul Franţei. 9 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. 2, Buc., Pavel Suru, 1928, voi. II, cap. IV, p. 89 şi urm. 14' rită faptului că a pus capăt domniilor fanariote şi a dus la „restabilirea" domniilor pămîntene (scop urmărit de numeroase spirite „luminate" din secolul XVIII), cit şi pentru că această mişcare a fost urmată de o înviorare a activităţii culturale (şcoli, presă, tipărituri) desfăşurate în limba română. Acelaşi avînt poate fi constatat şi în Transilvania, după al doilea deceniu al secolului XIX. De altfel, predominarea spiritului romantic după acest an denotă apariţia unor preocupări şi aspiraţii noi faţă de secolul anterior; după această dată literatura română intră evident pe făgaşul ei modern. între aceste limite am urmărit persistenţa unor cărţi apărute în epoca brîncovenească şi exprimarea unor tendinţe noi în a doua jumătate a secolului. Analizînd locul de apariţie al operelor am despărţit trei serii de manifestări, după cele trei provincii, separate politic în acest răstimp; dar manifestările, de noi distinse, alcătuiesc un efort unic, desfăşurat în cadrul întregii culturi române. însăşi circulaţia operelor „reprezentative" pe teritoriul patriei denotă o evoluţie concomitentă a mentalităţii care a fost asigurată şi de multiplele contacte dintre toţi cărturarii protagonişti ai „luminilor". Fenomenul analizat separat este, în realitate, unitar, epoca „luminilor" constituind o fază de evident progres spre realizarea unităţii politice a poporului român; în acest sens am sintetizat cîteva date în ultimul capitol. Textele analizate în lucrare au fost culese pe baza constatărilor ce au decurs din aplicarea dublului criteriu despre care am vorbit; ele fac incontestabil parte din „tezaurul" literaturii române (din ceea ce este desemnat de istoricii literaturii engleze sau americane prin background). Nu le-am subsumat demonstrării unei idei, ci le-am regrupat pentru a reface o parte din fresca trecutului. Cu ajutorul lor se poate cerceta iluminismul românesc, după cum se pot clarifica genurile literare din acest secol, chestiuni mult mai ample decît tema noastră. Credem, însă, că elementele dezvăluite aruncă.noi lumini asupra unor aspecte majore ale culturii române din secolul XVIII, exprimînd modalităţile unor transformări la care „cărţile reprezentative" şi-au adus contribuţia, făcîn-du-le, în acelaşi timp, manifeste; ele reprezintă tot atîtea incur- 15 siuni în fenomenul viu care este istoria unei literaturi, întrucît epun în mişcare succesiunea de imagini pe care o înşiruire biografică a scriitorilor o proiectează ca pe o peliculă mută, derulată manual; aceste cărţi larg difuzate ne pot indica „ce se citea", după expresia lui Nicolae Iorga (care a limpezit numeroase aspecte ale problemei ridicate aci), într-o epocă de transformări, şi, mai departe, ce căutări, ce aspiraţii, ce solicitări legau laolaltă pe scriitori de cititori. Pentru a fixa cadrul, s-au impus referirile la contextul sud-est european şi la cel european, în general, contactul culturii române cu mişcarea de idei europeană fiind mult mai puternic decît s-a arătat pînă în prezent, noile descoperiri documentare dezvăluind, de fiecare dată, chipuri şi realizări acoperite de pulberea vremii; de altfel, vicisitudinile prin care a trecut cultura română îndeamnă la reconstituiri, documentele literare fiind adeseori atît de ciuntite şi de risipite, încît ele nu mai îngăduie descrierea integrală a fenomenului literar, ci numai îl atestă. Or, dacă soarta dramatică a operelor scrise privează de date pe istoricul de astăzi, ea nu a privat de literatură pe cititorul sau ascultătorul de acum cîteva secole. Pe această cale este relevată şi contribuţia pe care istoria cărţii o poate aduce la istoria literaturii. Pe drept cuvînt, un specia-ist în cultura secolului XVIII atrăgea atenţia asupra faptului că „istoria literaturii are o latură materială care nu s-a învrednicit pînă astăzi de o prelucrare sistematică: istoria producţiei cărţii şi a organizării generale a vieţii literare... Istoria literară nu va putea şă dea un răspuns satisfăcător şi exhaustiv întrebării privind destinaţia şi înrîurirea socială a produselor literare atîta timp cît nu va privi intenţionat dincolo de factorii sociali şi economici, în propriul său domeniu, atîta timp cît nu va urmări drumul parcurs de creaţia literară pînă la capăt, pînă la preschimbarea ei sub „înfăţişare de servitor", bătînd la uşile oamenilor şi îndeplinindu-şi serviciul imens de a le lumina existenţa cotidiană. Pe cît de mult e necesară pentru desfăşurarea oricărei discipline istorico-filologice o investigare temeinică a istoriei generale a societăţii, pe atît de puţin îl poate dispensa pe istoricul 16 literar cunoaşterea acestei conexiuni de cercetarea raporturilor contextuale specifice literare... Istoria literară e datoare să descopere condiţiile sale materiale în structura mediului literar şi în formele dominante respective ale vieţii literare"10 11. Or, reconstituirea unor trăsături majore ale culturii române din secolul XVIII prin intermediul textelor de largă audienţă poate indica totodată şi unele forme dominante ale vieţii literare din acel răstimp. Pe măsură ce investigaţia raţională şi transformările sensibilităţii au extins aria de activitate a spiritului uman, scrierile desprinse din domeniul „sacru" s-au diversificat şi s-au amplificat. Nu e lesne a delimita ceea ce aparţine literaturii în cadrul acestui proces de extindere şi aprofundare culturală, atunci cînd actul literar se află prins într-o conexiune strînsă cu preocupările de altă natură. Dar dacă semnalările de acest gen s-au impus a fi prudente, relevarea elementului viu, desfăşurat pe planul mentalităţii, a putut căpăta mai multă pregnanţă datorită acelei caracteristici care înlesneşte surprinderea faptului de viaţă într-o cultură atît de plină de vitalitate ca cea română, anume, legătura puternică ce a existat continuu între cuvîntul scris şi frumuseţea rostită sau pictată, între actul artistic şi faptul istoric. Atît în vremurile trecute, cît şi în cele mai apropiate de noi s-au înscris în galeria figurilor reprezentative ale culturii noastre oameni care au schimbat pana cu spada, au lăsat jos tocul pentru a se urca la tribună sau au alternat cercetarea erudită cu opera de răspîndire a culturii în masele largi şi cu prezenţa lor în făurirea unor noi orînduieli. Pasiunea de a cunoaşte pe care o regăsim în biblioteca Stolnicului Cantacuzino, unde se întrunesc manuscrise aduse de la mari depărtări sau cărţi obţinute cu perseverenţa bibliofilului11, nu l-a oprit nici pe el, nici pe urmaşii lui pe acest făgaş, la chipul atrăgător al filei cu rînduri ordonate şi cu 10 Werner Krauss, Vber den A nteil der Buchgeschichte an der literarischen Entfallung der Aufklărung, în volumul său Studien zur deutschen and franzosischen Aufklărung, Berlin, Riitten und Loening, 1963, p. 73 — 74. 11 V. C. Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român : Constantin Cantacuzino Stolnicul, Buc., Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, 1967, XV + 406 p 17 iniţiale artistic lucrate; pagina de carte a deschis o fereastră prin care cărturarul a privit mai departe spre viaţa mult mai bogată şi mai uimitoare. Eruditul nu s-a închis într-o chilie, deşi l-a fermecat „zăbava cărţilor", ci a fost, totodată, sfetnic sau apărător al pămîntului ţării. De aceea nici o filă scrisă de aceşti cărturari nu e încărcată de erudiţie măruntă, atît de adeseori seacă şi stearpă; scrisul nu a putut fi un divertisment sau o ocupaţie indiferentă. Scrisul a angajat mai mult ca în alte culturi. Cultura, ca act viu, de participare integrală la viaţa poporului, apare ca o altă trăsătură a creaţiei erudiţilor români. în fiecare etapă parcursă de enciclopedismul românesc operele scrise s-au legat de destinele civilizaţiei noastre, şi cărturarii nu au fost simpli spectatori. Intervenind cu demonstraţiile lor în lupta pentru susţinerea drepturilor poporului, în concertul european, .sau pentru o mai bună aşezare a rînduielilor sociale, cărturarii din diferite etape s-au străduit ca şi prin formă să-şi lege opera de limba populară. Această legătură explică o trăsătură specifică erudiţiei române, în ale cărei pagini viaţa pulsează viguros, fraza vibrînd de patosul pe care-1 conţine. Varietatea preocupărilor şi a surselor de cunoştinţă au fost închegate, de fiecare dată, de acest factor catalizator într-o nouă sinteză. Valori preluate din înţelepciunea persană sau extrem-orientală s-au contopit cu cele descoperite în romanele cavalereşti, în poezia lirică sau socială europeană, datorită unui spirit creator care le-a imprimat o notă originală, aceea de integrare în viaţa spirituală a poporului nostru. De fiecare dată, în fiecare sinteză, străduinţele cărturarilor anteriori au fost reluate şi au fost duse mai departe, astfel că, de-a lungul etapelor pe care le schiţăm, apare o continuitate strîns legată de spiritul militant ce a produs fiecare sinteză. Tradiţia ce în diferite perioade a întemeiat noi idealuri şi a susţinut noi înfăptuiri, într-un progres neîntrerupt, conferă enciclopedismului român o continuitate care, după remarca profesorului francez A. Dupront12, constituie o evoluţie 12 Alphonse Dupront la cap. Discussions din Ades du Colloque internaţional de civilisations, litteratures et langues romanes, Buc., Comisia naţională română 18 unică în cadrul naţiunilor romanice. De la o etapă la alta, sintezele au devenit tot mai cuprinzătoare şi mai aprofundate, enciclopedismul deschizîndu-se în cercuri tot mai largi; continuitatea a fost o ascensiune neîntreruptă spre culmile de pe care astăzi este recapitulat trecutul şi e înfăptuit viitorul. încă din etapa enciclopedismului umanist, curiozitatea erudită, ce se îndreaptă spre sursele cele mai avansate de cunoştinţe din epocă, se însoţeşte cu dragostea pentru neamul şi pămîntul ţării. Miron Costin, care ştia că opera erudită e greu să fie realizată (căci sînt „streini cari de-amăruntul cearcă zmintele istoricilor") şi că istoria trebuie scrisă la lumina cuceririlor Renaşterii, face să ţîşnească din conştiinţa lui sfatul dat într-un moment de restrişte: „Să nu dăm locul, că pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moşilor şi a strămoşilor noştri". în acelaşi spirit, Stolnicul Cantacuzino scria istoria Ţării Româneşti pentru a curma împrejurarea „că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma" gata de a apăra drepturile poporului român. Eruditul adună documente şi manuscrise, cercetează vestigii arheologice şi mărturii numismatice, culege legende orale pentru a realiza istoria lui; alcătuieşte o hartă, sprijină operele cu caracter filosofic şi încurajează artele. în aceiaşi ani scrie în Moldova cel care avea să devină membru al Academiei din Berlin, savantul Dimitrie Cantemir, de asemenea istoric şi geograf, dar, totodată, autor de cărţi filosofice, de opere literare, cercetător al culturii pentru UNESCO, 1959, p. 138: „în familia romană alcătuiţi o singularitate, o treaptă foarte avansată în ceea ce numim noi epoca modernă, o promoţie modernă fără Renaştere: v-aţi format fără a renaşte (vous, vous vous etes fait sans renaitre). Aceasta constituie o evoluţie istorică perfect diferenţiată în specificitatea ei; aceasta prezintă imensul avantaj al unei trăiri profunde a continuităţii voastre. Nici o altă ţară romană nu are acelaşi privilegiu, care ar putea fi foarte important pentru a clarifica masiv experienţa noastră romană comună privind «Renaşterea» 66. ' Vorbind despre „o promoţie modernă fără Renaştere", profesorul francez accentuează continuitatea culturii române, care s-a menţinut pe un făgaş specific şi nu a cunoscut momente de totală desprindere de valorile create în trecut, chiar atunci cînd spiritul înnoitor s-a afirmat viguros, iar conştiinţa culturală a înregistrat un salt evident, respectiv prin „renaştere". 19 orientale; lucrarea care l-a făcut vestit în Europa, Istoria Imperiului Otoman, redactată în latină, a fost tradusă în engleză, franceză şi germană şi a fost utilizată atît de învăţaţi, cît şi de toţi cei care au vrut să cunoască sud-estul european. „El cunoştea, afirma un editor grec al său, limba turcească, persana, araba, elina, neogreacă, slavona, moldova şi franceza. Studiile ce făcuse în istorie, filosofie şi matematică l-au aşezat în rîndul celor mai miri învăţaţi din timpul său." Solid construite, scrierile umaniştilor evocă mmumcntele moldoveneşti, ridicate pentru a întipări în lespezi cronologia ţării şi pentru a ilustra în faţa ochilor celor mulţi, prin fresca exterioară, capacitatea creaţiei omeneşti înaripată de frumuseţe şi de aspiraţia dreptăţii. Enciclopedismul iluminist aprofundează problemele sociale, ntemeind lupta împotriva despotismului în Moldova, încercînd să dezlege mai departe sensurile istoriei în Ţara Românească şi înflăcărînd pe dascălii Şcolii ardelene, care adaugă istoriei şi geografiei preocuparea sistematică pentru limbă; Samuil Micu alcătuieşte lucrări filosofice şi, alături de Şincai şi Petru Maior, difuzează în pături tot mai largi cunoştinţele ştiinţifice din „veacul luminilor"; cunoştinţele medicale şi agronomice, precepte pedagogice şi reguli de comportare se însăilează în operele ce amintesc necontenit că „românii mai nainte erau oameni slobozi". Sinteza cuceririlor din lumea „luminată" se întemeiază puternic pe conştiinţa romanităţii şi se îndreaptă spre masele largi, deşi spiritul evoluţiei sociale de a Via se înfiripează. Relele regimului de ex-rploatare sînt demascate însă viguros de gîndirea eliberată de superstiţii a eruditului poet Ion Budai-Deleanu, care, în spiritul raţionalist ironic al iluminiştilor, trece prin focul satirei sale vechi idoli pentru a indica poporului căile „care pot să frîngă/Lanţul robiei tale cumplite". Atît în enciclopedismul romantic, cît şi în cel ştiinţific e prezent acelaşi spirit militant ce a legat constatările şi teoriile cărturarilor de destinele propriului lor popor. Oglindirea vieţii în paginile scriitorilor ce s-au impus în aceste patru momente ale enciclopedismului românesc şi deschiderea tot mai amplă a investigaţiei spre cît mai multe domenii permit istoricului să pătrundă în 20 intimitatea acestui proces cultural, remarcabil prin continuitatea, integritatea şi autenticitatea sa ca fenomen de viaţă. Se va remarca, poate, că separarea scrierilor iluministe de cele preromantice e dificilă tocmai datorită unui anumit „pathos" ce nu e niciodată absent; dar mai presus de interesul, clasificărilor scolastice, cartea din secolul XVIII redă o bună parte din viaţa spirituală română, din cadrul căreia reiese, în prim plan ceea ce poate fi considerat drept reprezentativ. Operele înscrise pe acest filon reamintesc figuri de cărturari, deosebite de ale erudiţilor prinşi în mrejele înlănţuirilor reci de idei, într-un „cerc strimt" de interese, şi demne de a reveni cu strălucire în conştiinţa poporului român stăpîn pe soarta sa. Din viaţa spirituală română în secolul XVIII, cartea de faţă şi-a propus să reconstituie numai o parte, care, deşi poate fi deosebit de importantă, rămîne totuşi o parte. în mod fatal, literatura se oglindeşte în paginile care urmează ca un „fragment al fragmentelor", după celebra afirmaţie a lui Goethe; de aceea am dat o mai mare extindere comentariilor, ajungînd în cele din urmă să echilibrăm textele cu studiile. în fond, antologia de faţă e un grupaj de texte pe o temă precisă; problema pe care am dorit să o ridicăm are nevoie numai de acestea. O antologie consacrată literaturii şi limbii române în secolul XVIII ar trebui, cu siguranţă, să aibă alt caracter şi alte proporţii. Dar aceasta îşi aşteaptă încă benedictinul ei. I PEREGRINAREA CĂRŢILOR DE „DESFĂTARE” BRÎNCOVENEŞTI » După ce vorbeşte cu admiraţie despre talentele neîndeajuns fructificate ale românilor, amintind de un*tînăr din slujba Can-tacuzinilor care desena atît de frumos cu pana, încît miniaturile lui păreau a fi tipărite, inteligentul secretar domnesc Anton-Maria Del Chiaro întocmeşte în capitolul doi al operei sale, Istoria delle moderne revoluzioni delta Valachia, un scurt catalog al cărţilor publicate în vremea sa. Figurează printre acestea o Alexandrie, ce-i pare a fi curioasă prin basmele pe care le cuprinde, şi Le Massi-me degli orientali, tradusă de el însuşi în italiană din franceză şi apoi redată în greacă şi română, dar, spre nemulţumirea lui, cu vădite preschimbări1. Nu e citată aci Floarea darurilor, care ar fi trebuit să atragă în mod special atenţia scriitorului italian. Cele trei cărţi se înşirau în cel de „al treilea rînd de cărţi româneşti", alcătuit din scrieri „de polemică, de învăţătură şi chiar de distrac- 1 1 „Alexandrie o sia Storia di Alessandro il Macedone, stampata in lingua valaca, ma detta Storia e veramente curiosa per le molte favole che in essa vedonsi frâmmischiate. Le Massime degli Orientali, traduzione dalia lingua franzese nella italiana, fatta da me e dedicata al principe Constantin Brancovani, per di cui comando il P. Giovanni Abrami (allora predicatore al servigio di detto principe) le tradusse in greco volgare, ma non senza notabile alterazione furono poi tradotte dalia greca nella valaca favella per opera dell’arcivescovo di Valachia Antimo, il quale poi fece stamparle in amendue le suddette lingue a spese di Maano Apostolo, 1713, in Bucarest, in 16". Ediţia N. Iorga, Buc., 1914, p. 52. 25 ţie — un gen cu totul nou în tipăriturile noastre"2. Apariţia acestui gen nemaiîntîlnit pînă la acea dată, după cum bine remarcă Ni-colae Iorga, nu poate fi pusă pe seama unui prisos de activitate; adevărul este că tipografiile, oriunde au fost fixate în trecut, au lucrat întotdeanua pentru toate regiunile româneşti, şi nevoia de carte nu a fost niciodată acoperită. Ar fi greu să presupunem că „pe vremea lui Brîncoveanu mănăstirile şi bisericile fuseseră înzestrate cu cărţile trebuincioase, şi totuşi, cinci tipografii lucrau neîntrerupt şi pe întrecute la publicarea cărţilor... Nu e întru nimic de mirat că, în asemenea împrejurări, s-au strecurat sub tipar şi cîteva cărţi cu cuprins poporan."3 în această perioadă activitatea copiştilor se înteţeşte, dar cărţile se cumpără cu bani grei; nu despre „un gol de producţie" e vorba, ci de consecinţa unor preschimbări în mentalitatea cărturarilor, pe care munca tipografică o scoate la lumină. De altfel, cărţile amintite nu s-au „strecurat" sub teascuri, deoarece opere de un gen asemănător mai circulaseră şi înainte în cultura română; exceptînd Alexandria, care — dacă în adevăr a fost publicată, afirmaţia lui Del Chiaro nefiind confirmată de o altă mărturie— trece acum pentru prima oară prin mîna meşterilor tipografi români, cărţi de genul celorlalte două opere mai apăruseră şi înainte. Saltul este şi aici, însă, evident, deoarece Floarea darurilor şi Pildele filosofeşti nu pot fi trecute în rîndul cărţilor de „învăţătură morală, privată," cum propune I. G. Sbierea4 *, nici nu pot 2 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. 2, Buc., Pavel Suru, 1928, p. 85-86. 3 N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Buc., 1910, p. 79. Dar preţul cărţilor a continuat să fie ridicat din cauza nevoii de carte neacoperită, şi în 1741 se dădea în schimbul unui Minei un loc de livadă la Olteni, sat vecin cu Rîmnicul, deci cu o valoare de loc neglijabilă. V. zapisul publicat de A. Sacer-doţeanu, Documente de cultură românească veche, Mitropolia Olteniei, 1964, 5 — 6,. p. 454—455. . 4 I. G. Sbierea, Mişcări culturale şi literare la românii din stingă Dunării în răstimpul de la 1504— 1714, Cernăuţi, 1897, p. 55 — 83, trece în categoria scrierilor „edificative": predici, cărţi de învăţătură religioasă morală, privată (Floarea darurilor. Albina, Cărare spre fapte bune, Mîntuirea păcătoşilor, învăţăturile creştineşti, Pilde filosofeşti etc.), rugăciuni, vieţi de sfinţi, scrieri apocrife, scrieri polemice, după un criteriu destul de arbitrar. 26 fi considerate ca o „literatură dogmatică şi didactică", după clasificarea lui M. Gaster'5; ele se încadrează în şirul „cărţilor de înţelepciune," cum le numeşte Iorga,6 * 8 precedate fiind de compilaţiile celebre bizantine, traduse de timpuriu la noi, şi de cîteva timide încercări spre o lărgire a orizontului din veacul precedent. Introducerea în circulaţie a celor două cărţi de meditaţie, evident „privată", dezvăluie o nouă atitudine culturală, ce se precizează, în primul rînd, în raport cu tradiţia genului şi, de abia în al doilea rînd, prin comparaţie cu moralismul predominant în clasicismul european. Există, în mod cert, o necesitate, izvorîtă dintr-o preocupare nouă, care a impus tipărirea acestor două scrieri; iar această necesitate o regăsim în acel grup compact de cărturari care lucrează în aceşti ani, favorabili activităţii culturale, prin slăbirea presiunii otomane şi prin stabilitatea domnilor, interesaţi în asemenea activităţi. Personalitatea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Brîncoveanu, în special, se disting pe acest plan în cele cîteva decenii, în care au posibilitatea să lucreze fraţii Greceni, Stolnicul Cantacuzino, Mitrofan, Damaschin, Antim Ivireanu şi alţii. Preocuparea devine şi mai manifestă dacă ne referim la moldovenii Dosoftei, Miron Costin şi strălucitul Dimitrie Cantemir, sau la transilvănenii Mihai Halici, Teodor Corbea şi alţii, care scriu într-un stil asemănător, deşi nu au aceleaşi condiţii de lucru. Acolo unde condiţiile sînt mai bune, în Ţara Românească, activitatea culturală începe să-şi dea primele roade, asemănătoare celor apărute în Moldova, unde Cantemir obţine cu stăruinţă înscrierea unor prime semne noi în istoricul tipăriturilor româneşti. Nu putem împiedica gîndul să prindă chip sub literă, deşi presupune- 6 M. Gaster, Chrestomatie română, voi. I, Buc. — Leipzig, 1891, p. XLIV-L include în categoria „literatura dogmatică şi didactică": catehisme, morală (Că rare pre scurt, Alfavita sufletească. Floarea darurilor, Amartolon Sotiria, învăţăturile lui Neagoe, Ceasornicul domnilor), filosofie (Divanul, Oxenstierna), grupînd, aşadar, opere eterogene şi separînd scrierile de acelaşi gen. 8 N. Iorga, Livres populaires dans le Sud-Est de VEurope el surtout chez Ies Roumains, „Academie Roumaine, Bulletin de la Section historique", 1928, p. 7-72. 27 rile nu au loc de cinste în istoria culturală, şi să continuăm şirul căutărilor în sensul unei evoluţii a literaturii române neîntrerupte de criza din cel de-al doilea deceniu al secolului XVIII; ce ar fi însemnat, adică, publicârea marilor lucrări ale lui Cantemir la Iaşi şi continuarea intensei activităţi muntene prin tipărirea integrală a versiunilor româneşti ale lui Damaschin, a operei Stolnicului sau prin culegerea lucrărilor lui Teodor Corbea şi ale lui Gheorghe Brancovici în Transilvania... Patronajul cultural al lui Brîncoveanu şi formarea unui grup tot mai compact de cărturari români exercită o forţă de iradiere şi de atracţie asupra întregului sud-est european şi chiar a unei zone mai largi, de unde vin „oameni de cultură amestecată", după expresia lui Iorga, pentru a lua parte la viaţa Curţii sau a Academiei domneşti: contele Bartolomeu Ferrati, medicul Iacob Pylarino, Del Chiaro, predicatorul Ioan Avramios sau Brecht von Brechtenberg, fiu de pastor din Strasbourg. Necesitatea de care vorbeam o regăsim şi în lărgirea grupului de beneficiari ai culturii scrise din această „epocă de relativă refacere economică" în care meşteşugurile şi comerţul cunosc o nouă dezvoltare. „Prin numărul populaţiei şi, mai ales, prin intensitatea vieţii economice, la care se adăuga prestigiul lor cultural, cele două capitale [Bucureşti şi Iaşi] apăreau în sud-estul Europei ca două centre de o deosebită importanţă. Cu tot numărul mare al elementelor străine de viaţa propriu-zis orăşenească şi îndeletnicirile agricole ale unora dintre locuitori, temelia existenţei lor era dată de activitatea meşteşugarilor şi a negustorilor. La Iaşi, de pildă, din cele circa 40 de uliţe atestate documentar, aproape jumătate poartă denumiri legate de activităţile meşteşugăreşti şi de negoţ. în cursul secolului al XVII-lea, în locul vechiului bazar de altădată, Iaşii ajungea să aibă nu mai puţin de şase pieţe sau tîrguri, iar Bucureştii patru tîrguri."7 Or lărgirea orizontului cărturarilor şi a grupului celor care doreau să se „desfăteze" citind sau ascultînd pagini de carte românească presupunea abordarea unor noi domenii „literare"; nevoia de i ...... 7 Mihai Beria, Dezvoltarea economică a Moldovei şi Ţării Româneşti [în sec. XVII — începutul sec. XVIII], în Istoria României, voi. III, Buc., Edit. Academiei, 1964, p. 69. ‘ 28 carte de lectură şi-a găsit expresia tocmai în această tipărire a „cărţilor de înţelepciune", cuprinzînd sfaturi şi pilde lesne de parcurs, de meditat şi de transpus într-o viaţă de alt gen decît a clericilor cititori ai Dioptrei sau Melissei. Momentul pe care-1 reprezintă tipărirea celor trei cărţi brîn-coveneşti poate fi pus în lumină şi prin conturarea lui în cadrul evoluţiei gustului literar din ţările române. Dacă este adevărat că tipărirea cărţilor de cult în limba română, din secolele XVII-XVIII, a avut meritul să făurească instrumentul cu care a fost creată literatura, aceste tipărituri nu au contribuit ele însele la creşterea indicelui de cititori şi la formarea gustului pentru citit, lentru literatura scrisă. Facem această precizare, care poate părea inutilă (întrucît are caracter de evidenţă), deoarece în numeroase studii este salutată apariţia unor cărţi de cult în limba română drept un eveniment care a contribuit direct la progresul piteraturii române (sugerînd imaginea unor cititori pasionaţi, care aşteaptă cu înfrigurare apariţia unui Molitvelnic). Dar, în acelaşi timp, activitatea tipografiilor române din secolul XVII s-a soldat cu o serie de consecinţe culturale ce nu pot rămîne numai de interes lingvistic. Dacă se ţine seama de faptul că pînă în secolul XVII singura literatură masivă şi diversificată a fost cea populară orală şi dacă se ia în consideraţie că toate curentele şi mişcările culturale s-au afirmat strălucitor, dar au fost continuu disjunse datorită evenimentelor politice dramatice (şi aceasta mai ales în secolul XVIII, cînd literatura pornise pe un făgaş propriu8), reiese cu prisosinţă 8 Fenomenul poate fi urmărit, de exemplu, în cadrul tuturor celor trei mişcări culturale din epoca luminilor, de care ne ocupăm mai departe ; după aproape fiecare afirmaţie făcută de un Chesarie, de un Iacov Stamate sau Samuil Micu, privind „era nouă" ce s-a deschis culturii române, a urmat o nouă catastrofă, un alt război, o epidemie pustiitoare sau o foamete care a decimat pe cei care ar fi trebuit să se bucure de beneficiil e culturii. Fluctuaţiile demografice, care au continuat să existe în secolul XVIII în ţările române, aşa cum apăruseră în secolul XVII sau în cele precedente în alte ţări europene (de exemplu, analiza consacrată „vechiului regim" în Franţa, sub acest aspect, de Andrâ Armengaud, Detnographie et socieles, Paris, Stock, 1966) au imprimat un mers sinuos evoluţiei care pornise viguros după 1770. 29 că în momentul în care literatura a intrat în etapa modernă factorul care i-a permis afirmarea rapidă a fost existenţa unei tradiţii literare constituite, anume, cea populară orală. Dar scriitorii din secolul XIX s-au îndreptat spre această tradiţie şi sub impulsul primit din partea scriitorilor culţi precedenţi (Dosoftei, Miron Costin, Cantemir ş. a.), care la rîndul lor profitaseră de cuceririle estetice ale geniului popular, după cum, atunci cînd umaniştii au transformat într-o problemă de conştiinţă culturală o stare de spirit a maselor, literatura orală a beneficiat de nivelul atins de aceşti scriitori. în acest punct credem că trebuie făcută o dublă precizare: pe de o parte, trebuie ţinut seama de biruinţa pe care a înregistrat-o limba română în secolul XVII, cînd a devenit instrument de cultură, impunîndu-se ca atare atît creatorilor care au mînuit ulterior cuvîntul scris, cît şi celor care au mînuit, mai apoi, cuvîn-tul rostit, fiind, însă, siliţi să ţină seama de stadiul atins de limbă în cărţile scrise, după cum, pe de altă parte, e necesar a lua în consideraţie raportul ce s-a stabilit între limba română şi cele slavonă şi greacă în aceste două secole. Dacă în ceea ce priveşte raportul cu limba slavonă, acesta a fost elucidat în lucrarea temeinică a lui P. P. Panaitescu8 9, raportul cu limba neogreacă urmează să fie analizat de acum încolo, şi aceasta cu atît mai mult cu cît ignorarea stadiului atins de cultura română în etapa afirmării umanismului şi acordarea unui rol cultural formativ limbii neogreceşti duce uneori la concluzii grăbite, care în loc să aprecieze aportul acestei limbi ca vehicul de cultură, ca instrument de comunicare cu alte culturi (funcţie pe care slavona o pierduse), exagerează utilizarea cărţilor şi j limbii neogreceşti, etichetînd epoca drept o fază a „influenţei greceşti"10. Aportul pe care cartea 8 Ne referim la începuturile fi biruinţa scrisului în limba română, Buc., Edi- tura Academiei, 1965. 10 în acest sens, articolul lui W. Theodor Elwert, Zur Griechisch-Rumănischen Symbiose der Phanariotenzeit, Beilrăge zur Sildosteuropa-Forschung, Miinchen, 1966, p. 391 — 402, care, pornind de la datele expuse, în urma unei analize pur lingvistice, de L. Gâldi (Les mots d’origine nSogrecque en roumain ă l’ipoque des Pha-nariotes, 1939) şi de la titlul dat de N. Cartojan celui de-al doilea volum al operei .30 neogrecească l-a adus la lărgirea ariei de informaţie de care puteau dispune cărturarii români din Principate şi al literaturii neogreceşti la începuturile poeziei româneşti se cer a fi reevaluate, pornind de la o serie de contribuţii documentare strînse pînă în prezent. Ne limităm aci, pentru a nu lărgi prea mult paranteza, să semnalăm că mare parte din poezia Văcăreştilor se aseamănă cu cea contemporană neogreacă, dar, în acelaşi timp, are caracterul unui text ce se „cîntă", fiind aşadar pe linia cîntecului popular. Am regăsi aci acea întrepătrundere a poeziei cu muzica care a stăruit în etapa veche a literaturii române şi despre care vom mai avea ocazia să vorbim în capitolul următor. Apreciind literatura populară orală ca o constantă şi urmărind realizările literare obţinute de umanişti, cît şi rolul pe care l-a avut difuzarea cărţii în limba română în toate cele trei ţări române, despărţite politic, dar unite cultural în secolele XVII—XVIII, apar în lumină cîteva aspecte deosebit de interesante. Primul fapt care reţine atenţia este legătura ce s-a stabilit între cartea tipărită în limba română şi preocupările umaniştilor. La sfîrşitul secolului XVII apar în limba ţării, în afara cărţilor strict legate de uzul liturgic, lucrări de edificare religioasă şi psaltiri. Cărturarii care publică, în cea de a doua jumătate a secolului XVII, lucrări cu caracter didactic pornesc de la prototipuri con- sale (Cărţile populare în literatura românească, 1939): „epoca influenţei greceşti" — dar referitoare numai la aceste cărţi populare—ajunge la generalizări insuficient întemeiate: secolul XVIII apare ca o reîntoarcere la Bizanţ, iar elementele care vin să afirme această „uniune" greco-română pornesc dintr-un centru occidental... evident că este vorba de Viena. Nu poate părea ciudată în această prezentare precizarea că Ienăchiţă Văcărescu a continuat, în fond, pe Dukas, Sfranţes şi ceilalţi cronicari bizantini, după cum nu e surprinzătoare nici trecerea sub tăcere a rolului pe care „luminile" franceze le-au jucat în progresul conştiinţei naţionale, atît de caracteristică întregului proces cultural din toate cele trei ţări române la sfîrşitul secolului XVIII. Pentru a vorbi despre acel „cerc cultural complet diferit" din Transilvania (p. 394), autorul a trebuit să lase deoparte toate elementele „bizantine" din opera marilor dascăli ai Şcolii ardelene, pentru care facem trimitere fie numai la analiza grăitoare a vocabularului filosofic al lui Samuil Micu efectuată de Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Buc., Edit. ştiinţifică, 1966, p. 164—170. 31 sacrate, adăugind, însă, contribuţii originale; în acelaşi timp se încetăţeneşte uzul psaltirii în limba vorbită. Or, umaniştii îşi desfăşoară activitatea, pe care o denumim literară, în aceleaşi domenii: ei scriu o literatură didactică şi versifică pornind de la. versetele psalmice, dar, evident, într-un alt spirit şi într-un alt stil. în privinţa stilului, precedentele pot fi regăsite în imediata apropiere, în timp ce pentru definirea spiritului trebuie să ne îndreptăm mai departe spre mişcarea de idei europeană. Schematizînd datele, se poate urmări în secolul XVII, paralel cu progresul înregistrat de limba română, o deschidere tot mai largă spre cititori şi ascultători. Dacă în Psaltirea slavona din 1637, apărută în Muntenia, se face o afirmaţie de o interesantă semnificaţie culturală, atunci cînd tipografia e desemnată a fi „mai scumpă decît toate comorile pămînteşti", în Pravila lui Matei Basarab, din 1640, se dă indicaţia clară ca această tipăritură „să nu ajungă în mînă de mirean". în 1643, însă, Varlaam va justifica apariţia Cărţii de învăţătură prin „necesitatea de a înţelege legea", atestînd, astfel, drepturile de cetate ale limbii române în cartea didactică, cartea de ritual rămînînd mai departe sub egida limbii tradiţionale. Un nou impuls e dat în 1648 de Simion Ştefan prin Noul Testament, scos pentru „toţi rumânii"', pentru ca, în 1651, să fie publicată, tot în Transilvania, o Psaltire română, în prefaţa căreia sînt ironizaţi clericii latini, care vorbesc ca „gaiţele", rostind cuvinte fără să înţeleagă sensul. Şi iată că în 1652 se aduce un limpede elogiu învăţatului, în prefaţa la îndreptarea legii, om mai util societăţii ca nobilul, acordîndu-se, tot în numele „legii", un loc important şi învăţăturii extracreştine, celei „dinafară". Cînd Dosoftei publică, în 1673, Psaltirea în versuri, el poate prea bine să justifice iniţiativa sa prin „îndemnarea spre rugă"; cartea cuprinde şi versurile lui Miron Costin despre originea românilor, dovadă, aşadar, că poezia s-a încetăţenit printre cărturari, care-şi încearcă măiestria pe temele la care meditează. De fapt, un an mai tîrziu, Mihail Halici dedică o Odă lui Fr. Papai (Aiud, 1674). Progresul e destul de rapid şi limba română pătrunde în însăşi citadela slavonismului, cînd apar Liturghiile lui Dosoftei (1679) şi Teodosie (1680). Paralel, cărţile au început să fie înzestrate cu 32 o dublă prefaţă, alături de dedicaţia convenţională închinată patronului, apărînd cuvîntul adresat cititorului; acesta se amplifică rapid, şi la explicaţiile legate de cuprinsul respectivei cărţi se alătură discutarea problemelor celor mai importante „la ordinea zilei", în special cele care se referă la situaţia politică a românilor. De pe acum prefaţa devine un bun prilej de a trata problemele de interes general, şi în secolul XVIII, pe acest fir, vor fi introduse în centrul preocupărilor cele mai diverse chestiuni. Dar devenind un prilej de discuţie, prefaţa a adoptat „un stil colocvial" care inspiră pe umanişti; discuţia aceasta se poartă între cărturari, dar legată fiind de un text cu o largă audienţă şi de o problematică „naţională", ea menţine în prim plan referirea la întregul „norod". în 1681, Dosoftei adaugă la Molitvănic pomelnicul domnilor în versuri, şi exemplul său va fi urmat de toţi cei care vor continua să adauge cronologii de voievozi în cărţile de ritual, după cum va fi urmat de toţi cei care îşi vor exersa talentul scriind versuri la stema ţării. Cartea tipărită a adus, astfel, în prim plan preocuparea de a formula o terminologie română adecvată conceptelor ce sînt vehiculate în textele scrise în limbi „sacre", după cum a încetăţenit un început de dialog cu nişte cititori care sînt în primul rînd clericii, dar şi cei care pot să-i asculte. S-au stabilit de-a lungul acestui progres al limbii române şi premisele unui stil de care umaniştii au putut beneficia; versurile, însă, atestă mai pregnant evoluţia mentalităţii. Este adevărat că atîta timp cît poezia imnografică nu va fi tradusă (şi străduinţa nu va lua amploare decît în secolul următor), tematica rămîne îngustă pe acest plan, lărgirea sferei de preocupări urmînd să se petreacă sub influenţa masivă a poeziei orale; dar tipărirea versurilor e plină de semnificaţii. Prima semnificaţie pe care o putem desprinde este că din acest moment se manifestă un fenomen ce poate fi surprins în Renaştere, în general, anume o încredere în capacitatea literară a limbii naţionale scrise şi, drept consecinţă, o încredere, ce va continua să 33 sporească, în valoarea literaturii ca instrument al raţiunii11. în al doilea rînd, poate fi constatat şi aici rolul pozitiv al cărţii tipărite care a contribuit la avansul limbii naţionale12. Menţinerea structurii feudale nu a permis cărţii să evolueze rapid, dar semnele indică manifestări de un caracter nou, începuturi care vor fi treptat dezvoltate. în sfîrşit, lărgirea domeniului de activitate a cuvîntului scris a sporit sfera de acţiune a cărţii tipărite în vederea cimentării unităţii culturale a celor trei provincii române. în acest sens, numeroase date atestă nu numai o intensificare a circulaţiei cărţii în limba română, dar şi încetăţenirea unui nou gen de activitate: a copiştilor călători care porneau din Moldova pentru a ajunge în Bihor13 sau străbăteau toate cele trei provincii14. Exemple în acest sens sînt furnizate de înseşi textele literare, ca Psaltirea lui Dosoftei, care trece din mînă în mînă în Moldova 11 Constatările se referă la Renaşterea engleză, şi ele se datorează lui L. G. Sa-lingar, The Elizabethan Literary Renaissance, în The Age of Shakespeare, Lon-don, Cassel, 1961, p. 43—108. 12 Cf. Lucien Febvre et Henri-Jean Martin, L'apparition du livre, Paris, Albin Michel, 1958, 557 p. 13 Ca acel Vasilie Sturze, care scrie la 1699 şi 1701 două manuscrise pentru comunele Lazuri şi Stracăş, v. V. Mangra, Rolul diacilor din Moldova in cultura românilor din Bihor în secolul al XVII-lea, Familia, Oradea, 1892, nr. 18, p. 205 — 207. împreună cu Agaton Moldoveanul ot Iaşi, acest Vasilie Sturze copiază în diferite localităţi din Banat, între 1693 şi 1717, nu mai puţin de 13 cărţi; cf. Virgil Molin, Copişti moldoveni în Banat la începutul secolului al XVIII-lea, Mitropolia Banalului, 1964, 4 — 6, p. 210 — 221. 14 Capitolul circulaţiei cărţilor române va trebui scris de acum înainte, în urma strîngerii tuturor însemnărilor aflate pe cărţi şi manuscrise. După datele aflate pînă acum la dispoziţie se poate constata o politică culturală a domnilor munteni şi moldoveni faţă de Transilvania, prin donaţii (numeroase cărţi din Transilvania au fost donate personal de Şerban Cantacuzino şi de Stolnicul Cantacuzino), o activitate intensă a colportorilor, de la care sînt cumpărate cărţi de întreaga obşte, o păstrare cu dîrzenie a lucrărilor achiziţionate (cum e acel proces de la 1745 dintre succesorii unui preot şi sătenii din Boholţ pentru Cazania lui Varlaam) o achiziţionare succesivă care face ca o carte să treacă prin toate provinciile româneşti, o grijă specială, care determină pe oameni să răscumpere cărţile „robite" lca acel Minei răscumpărat de la tătari de Muşat din Galaţi, la îndemnul dascălului Grigore, în 1630). 34 (unde un singur exemplar a avut cel puţin 14 posesori15 şi e copiată în Munţii Apuseni16), sau Divanul lui Cantemir, care intră pe un circuit larg chiar înaintea Hronicului, adevărată piatră de temelie pentru promotorii Şcolii ardelene17. Activitatea poetică a lui Dosoftei şi a lui Miron Costin se înscrie în istoricul cărţii tipărite în limba română, dar ea se integrează în sfera largă de preocupări a umaniştilor care se diversifică sub impulsul unui nou spirit. Avînd certitudinea că lucrează în vederea „renaşterii" poporului român, toţi cărturarii din cele trei provincii pornesc de la specificul pe care îl oferă limba vorbită de popor, ca şi de la originea latină ce îl diferenţiază. Adevărate spirite enciclopedice, ei sînt animaţi de o curiozitate de gen umanist care-i îndeamnă să apeleze la surse cît mai ample, cele livreşti ocupînd un loc de preemţiune, după cum ne atestă biblioteca Stolnicului Cantacuzino18. Lipsa datelor nu ne poate împiedica să afirmăm că această bibliotecă personală ne dă un indiciu şi asupra fondului de cărţi de care trebuie să fi dispus un Miron Costin, un Dosoftei sau un Gheorghe Brancovici19; opere procurate din diverse ţări au îmbogăţit colecţiile de care dispunea Constantin Brîncoveanu sau un Matei Creţulescu, care-şi lăsa biblioteca fiilor săi, îndemnîndu-i să înveţe „greceaşte, iar mai vârtos latineaşte şi italianeşte"20. La curiozitatea livrescă se adaugă aceea atestată de călătorii21. Cărturarii s-au sprijinit reciproc, în măsura 16 V. exemplarul descris de S. FI. Marian, Inscripţiuni de pe manuscripte şi cărţi vechi din Bucovina, P. I, Suceava, 1900, p. 105. 16 V. Romulus Todoran, O copie ardeleană a „Psaltirei în versuri" a mitropolitului Dosoftei, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1956, p. 291 — 297. 17 Şt. Paşca, Des copies du „Divan" de D6metre Cdnlemir en Transylvanie, Langue et Liileralure, 1943, p. 116—124. 18 C. Dima-Drăgan, Orizonturi umaniste în cultura românească din secolul al XVII-lea, Studii, 1966, 4, p. 667-682. 19. V. C. Dima-Drăgan, Cultural relations between the Serbian chronicler Ge-orge Brankovich and the Stolnic Constantin Cantacuzino, Revue des etudes sud-est europeennes, 1964, 3 — 4, p. 553 — 560. 20 N. Iorga, Istoria învăfâmîntului românesc, Buc., Editura Casei şcoalelor 1928, p. 44. 21 Idem, ibidem, p. 44—50. 35 în care vicisitudinile nu i-au împiedicat, şi lexiconul comandat de Mitrofan lui Teodor Corbea22 ne oferă o indicaţie în acest sens. Din cărţi şi din tradiţia orală ei culeg date pe care le sistematizează în lucrări geografice, istorice, filosofice sau literare; dar preocupările istorice predomină. Interesant este faptul că beneficiind de progresele făcute de cartea tipărită religioasă, ei nu continuă pe acest făgaş, şi preocuparea axată pe dogmatica creştină le rămîne străină, nici unul dintre cărturarii epocii neanga-jîndu-se în redactarea unor lucrări de polemică religioasă. Dacă în Ţara Românească Dosoftei al Ierusalimului află un larg sprijin, aceasta se datorează faptului că poziţiile menţinute de ortodoxie (împotriva otomanilor) nu sînt considerate, încă, ineficiente, dar şi faptului că polemica purtată de acesta cu latinii se dovedeşte a fi utilă într-un moment în care imperiul habsburgic îmbină expansiunea sa politică cu una catolică. în schimb, se cultivă acum o literatură de „întrebări şi răspunsuri" ce denotă apariţia unei maniere de „a discuta" despre dogme, un oarecare spirit de independenţă, care se afirmă în cazul publicării scrierii lui Ioan Cariofil, condamnată de Dositei. Acest aspect ne introduce, de altfel, în spiritul raţionalist-ortodox, ce se regăseşte şi în celelalte preocupări. Desigur că definirea acestui spirit presupune o analiză amplă, ce nu e direct legată de tema noastră, dar existenţa „raţionalismului", ca şi supravieţuirea culturii antice în cea bizantină23 (continuînd să predomine, ca stil, în etapa de care ne ocupăm), impune ca definirea umanismului român să nu fie făcută numai în funcţie de o reînviere spectaculoasă a studiilor clasice (determinare care la rîndul ei ar desfiinţa posibilitatea depistării unor preocupări beletristice24). Lipsa preocupă- 22 Ne referim Ia Dictiones Latinae cum Valachica interpretatione, 1700, descris de N. Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, 1944, p. 40 — 41. 23 Trimitem la P. Lemerle, Byzance et la tradition des lettres helleniques, Btograd, 1962, 24 p.; chestiunea nu va fi rezolvată decît atunci cînd se va scrie pentru sud-estul european o sinteză similară celei realizate de E.R. Curtius pentru evul mediu occidental. 24 Cf. Tudor Vianu, Die Rezeption der Antike in der rumănischen Literatur, în Renaissance und Humanismus in Mittel- und Osteuţopa, Bând I, Berlin, Aka - 36 iilor polemice confesionale, discutarea adevărurilor acceptate anterior ca axiome şi deplasarea interesului spre temeiurile latine ale culturii române marchează un moment de „desacralizare11 a scrisului, apărut pe urmele stabilirii unei distincţiuni între clerici şi laici (distincţie prevestită în prefeţele amintite mai sus), şi care concentrează eforturile făcute de cărturarii laici de a intra în posesia unui domeniu deţinut pînă acum numai de clerici25. Şi astfel, în timp ce cărturarii clerici îşi extind activitatea spre domenii neabordate pînă acum, laicii introduc în circuitul cultural valori prea puţin preţuite de predecesorii lor sau de-a dreptul ignorate; omul începe să se mişte într-un cadru nou, şi natura, care a ocupat pînă de curînd un loc redus în imaginea curentă a vieţii, asemenea peisajelor miniaturale ce se întrevedeau prin fereastra adăugată în vechile tablouri cu subiecte religioase, capătă proporţii tot mai mari, ca în reprezentările ample ale maeştrilor Renaşterii. Curiozitatea se extinde, într-un spirit enciclopedic, spre întreaga „fire", dar ceea ce pare a contribui la delimitarea domeniului propriu literaturii este spiritul nou ce se manifestă în scrierea istoriei. Afirmaţia pe care o regăsim la Miron Costin, la Stolnic sau la Cantemir că au luat totul de la început e o dovadă că ei îşi propuneau să scrie istoria „din nou"; de altfel pretenţia lor e demie Verlag, 1962, p. 333. Despre rolul aristotelismului în cultura română din secolele XVII — XVIII, v. articolul lui C. Noica din Studii clasice, IX, 1967, p. 254—266. O precisă definire a umanismului român credem că trebuie să ■ţină seama de ceea ce se înţelege prin „umanism bizantin" — pentru care v. şi Marcello Gigante, Per l’inlerpretazione di Teodoro Metochites quale umanista bi-zantino, Rivista di studi bizantini e neoellenici, Roma, 1967, p. 11 — 25, unde sînt recapitulate opiniile lui H. Hunger, J. Verpeaux, A. Hcisenberg, A. Pertusi, P.O. Kristeller ş.a. 26 V. Georges de Lagardc, La naissance de l'esprit laîque au diclin du Moyen Âge, I, Louvain-Paris, 1956, p. 158. Se poate, pe drept cuvînt, vorbi despre existenţa unui climat spiritual propice introducerii în învăţămînt a „cursurilor de ştiinţe, în general, şi de medicină, în special". Propunerea lui H.W. Ludolf, prin capuchehaia de la Constantinopol, de a trimite, în 1700, profesori de Ia Halle pentru organizarea învăţămîntului bucureştean, denotă succesul înregistrat de Academia domnească; cf. Nicolae Vătâmanu, De la începuturile medicinei româneşti, Buc., Edit. ştiinţifică, 1966, p. 233. 37 justificată şi prin atenţia acordată faptului istoric, analizat „critic" şi apreciat ca element fundamental al istoriei. Prin aceasta ei nu mai confundă „criteriul coerenţei faptice (istoria) cu acel criteriu al coerenţei estetice (descrierea artistică)"26 şi redactează anale ample, total deosebite de înregistrarea datelor şi mult superioare enumerării cu scop predominant moralizator. Preocuparea aceasta majoră ia, apoi, contururi precise, prin scrupulozitatea ce întemeiază fiecare afirmaţie, în genul istoriografiei din celelalte ţări aflate în „perioada erudiţiei"27iar în momentul în care domeniul istoric a fost delimitat, sînt eliminate toate elementele inaderente. Delimitarea apare, de exemplu, din primele rînduri ale Istoriei Ţării Rumâneşti scrisă de Stolnic: „Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moisi, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, de au scris zidirea şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi cele ce fusese, şi cele ce era, şi cele ce vrea să fie. Derept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească şi omenească, ci peste fire şi dumnezeiască..."28. Istoria omenirii este, deci, o ştiinţă firească, întemeiată pe cunoaşterea raţională, dobîndită prin „învăţare" ; ea se deosebeşte de istoria sacră. O dată delimitat domeniul istoriei profane, toate atestările care nu concordă cu „faptul istoric" nu mai pot fi înglobate în scrierea de acest gen şi sînt expediate în alte domenii ale activităţii spirituale. Cu un asemenea criteriu respinge Stolnicul Alexandria, după cum desfiinţează printr-o ironie Cantemir sau Miron Costin „basmele" acceptate fără discernămînt de „săr- 26 R. G. Collingwood, Speculum mentis, Oxford, 1956, p. 214. 27 V. J. W. Thompson, A History of Historical Writing, II, New York, 1954, p. 3-57. 28 V. Cronicari munteni, Buc., Edit. pt. literatură, 1961, I, p. 4. Probabil că din asemenea preocupări „istorice" a pornit şi iniţiativa celui care a tradus Herodot în această vreme. (O recapitulare a acestei chestiuni, la M. Marinescu-Himu, In jurul celei dinţii traduceri româneşti a lui Herodot. Studii clasice, 1964, p. 309 — 323). Legendele fuseseră adoptate de Simeon Dascălul din cronicile poloneze, unde se formase opinia că în părţile dunărene fusese constituită o colonie a celor condamnaţi de împăraţii Romei, în care fusese trimis şi Ovidiu. V. P.P. Panaitescu, Contribution ă l’histoire de la littirature de chancellerie dans le Sud-Est de l’Europe, Revue des dtudes sud-est europdennes, 1967, 1—2, p. 33. 38 mânui" Ureche sau Simeon Dascălul. Fantezia îşi trasează, astfel, la rîndul ei, un teritoriu al său propriu, care exercită atracţie asupra enciclopediştilor umanişti. Şi, după ce a redactat o scriere „istorică", Miron Costin abordează un domeniu „literar" cu intenţia clară de a face un prim pas şi în acest domeniu neabordat al culturii române; afirmaţia lui din prefaţa la Viaţa lumii („Nu să poftescu vreo laudă dintr-această puţină osteneală, ci mai multu să să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce să chiamă stihuri") ne conduce spre acest sens, spre care ne îndreaptă şi motivele ce au patronat redactarea Istoriei ieroglifice a lui Cantemir. Desigur că folosirea termenului de „beletristic" ar putea părea exagerată, cu aţît mai mult cu cît intenţia creării unor valori estetice poate fi pusă sub semnul întrebării. Cert este, însă, că umaniştii au conştiinţa că preocupările sînt deosebite, aşa cum scopurile urmărite de operele lor diverse nu este identic. La rîndul ei. această activitate literară nu poate fi evaluată în funcţie de criteriile noastre actuale; ea se subsumează unor scopuri imediate şi depinde de mentalitatea epocii. Chestiunea aceasta ar putea fi elucidată în măsura în care, ţinîndu-se seama de faptul că în cadrul Renaşterii se manifestă alături de un curent „umanist" un curent „platonic" şi altul „aristotelic29, s-ar elucida trăsăturile „umanismului" român pornindu-se de la caracteristicile curentului „aristotelic" (ce predomină nu numai în formaţia Stolnicului Cantacuzino, dar şi a lui Miron Costin); cercetarea amănunţită a acestei trăsături specifice ar putea, probabil indica atenţia acordată „virtuţii" de inspiraţie aristotelică în scrierile literare ale umaniştilor români, aşa cum apare ea de exemplu în opera dascălului de la Padua, Pomponazzi30. înflorirea aristotelismului 29 P.O. Kristeller, Studies in Renaissance Thought and Letters, Roma' Edizioni di Storia e Letteratura, 1956, p. 262. 30 Pomponazzi analizează cele trei facultăţi umane — speculativă, tehnică şi morală— pentru a conchide că ultima este cea mai proprie omului: „Quo fit ut omnes homines possint et debeant esse bene movigerati, non autem philosophie, matematici, domificatores, et reliqua .."— De Imrnorlalitate Animae, apud Kristeller, op. cit., p. 277, nota 19. 39 „renascentist"31, în centrele spre care se orientează cărturarii români şi de unde vin dascălii care vor preda în şcolile nou înfiinţate, lăsînd pe urmele lor numeroase manuscrise de un interes inestimabil, explică accentul ce cade pe om şi demnitatea lui în mişcarea culturală brîncovenească, precum şi creşterea necesităţii de a se difuza „precepte de morală laică, comportînd un alt temei teoretic decît preceptele de morală religioasă"32. Dar referirea la „Omir" şi la „Verghilie" din opera lui Miron Costin33 * poate dezvălui şi o reconsiderare a „culturii cu dominantă estetică", cea antică, de care se distanţase cultura medievală din momentul în care refuzase să ia în considerare „strălucirea misterioasă a splendorii verbale" în favoarea lucrurilor la care se refereau cuvintele — „res non verba“ai. Ar putea fi regăsită aici, pe lîngă o încercare de delimitare a domeniului literar, şi o tentativă de a se realiza o primă probă a vibraţiei poetice de care e capabil cuvîntul românesc încetăţenit în cultură de tradiţia orală şi de cartea tipărită. Fie că acest proces a fost intenţionat sau nu, preocuparea literară a umaniştilor s-a soldat cu cîteva realizări artistice, în care Perpessicius regăsea, pe drept cuvînt, un „preeminescianism"35. Asemenea realizări, obţinute în 31 V. P. O. Kristeller, Renaissance Aristotelianism, Greek, Roman and By-zantine Studies, 1965, 2, p. 157—174. 32 G. Cronţ, L'Acadâmie de Saint-Sava de Bucarest au XViile siecle. Le contenti de l’enseignement, Revue des Studes sud-est europâennes, 1966, 3 — 4, p. 4 55. Privitor la rolul jucat de „academia" brîncovenească în desfăşurarea mişcării culturale ce a iradiat în întreg sud-estul european, v. concluziile întemeiate pe o amplă bibliografie şi pe o serie de noi interpretări din studiul lui Victor Pa-pacostea, La fondation de „V Acadimie grecque" de Bucarest. Les origines de l’er-reur de datation et sa pinitration dans l’historiographie, Revue des itudes sud-est europiennes, 1966, 1—2, p. 115—145; 3 — 4, p. 413 — 436. 33 Predoslovie la Viiafa lumii, în Opere, ed. P.P. Panaitescu, Buc., Editura pt. literatură, 1958, p. 318. Interesant faptul că Miron Costin aminteşte aci de mari poeţi antici şi de autorii poeziei imnografice (despre care vorbeam mai înainte). 31 V. H.I. Marrou, Isidore de Seville et les origines de la cullure midievale, Revue historique, 1966, 1, p. 39 — 46. 35 Perpessicius, Locul lui Dimitrie Cantemir în literatura română, în volumul Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948—1956), Buc., Edit. pt. literatură, 1957, p. 297. în Istoria ieroglifică, afirmă Perpessicius, se regăseşte suavitatea "10 cadrul unui proces de diversificare, expresie, la rîndul său, a unui moment de cert progres cultural, impun o evaluare nuanţată a operei umaniştilor români. Se poate proceda, în acest sens, la o clasificare a operelor create în această epocă, atribuite fiind domeniului literar numai acelea care s-au înscris intenţionat aici (ca Psaltirea lui Dosoftei, Viaţa lumii a lui Miron Costin, Divanul şi Istoria ieroglifică a lui Cantemir), întreaga creaţie rămînînd a fi studiată, din punctul de vedere al analizei literare, sub aspectul stilului (reluare a celui „colocvial" statuat anterior). Fraza elaborată (şi nu confuză, cum s-a pretins) a Stolnicului e dovada unui rafinament ce se regăseşte pe planul creaţiei la Cantemir şi care nu mai apare în „memorialistica" lui Neculce. Legătura acestor scrieri cu tradiţia orală ar putea, de asemenea, indica un aspect major al evoluţiei literaturii române pînă în pragul etape moderne, după cum un alt aspect al interpenetrării tradiţiei orale cu literatura scrisă ni-1 dezvăluie iniţiativa luată de cărturarii munteni, care, în această epocă, sprijină publicarea unor cărţi „de desfătare" de largă circulaţie: Floarea darurilor şi Pildele filosofeşti. însuşi acest gest dovedeşte că „literatura" (evident, centrată pe virtute) începuse să ocupe un loc important în viaţa intelectuală din ţările române, şi imboldul s-ar fi transformat în evoluţie, dacă contextul politic nu ar fi deviat această pornire, în orice caz, tipărirea acestor cărţi (în condiţii care dovedesc cîtorva versuri din cele mai frumoase pe care le-a scris Cantemir; „Ochiuri de cu-coară — voi limpezi izvoară, zice Cantemir într-un loc, şi versul nu poate să nu trezească la cititorul de azi un intim ecou preeminescian. Se poate însă vorbi de preeminescianism înainte cu aproape trei veacuri? De bună seamă. Căci nu e riscat a spune că armonia eminesciană e altoită pe tulpina cu sevă incoruptibilă a poeziei populare. De aceea cînd mitropolitul Dosoftei în a sa Psaltire pre versuri paralel cu stihuri culte şi făcînd un atît de larg spaţiu inspiraţiei populare, ajunge să dea versuri ca acestea: „Preste luciu de genune — Trec corăbii cu minune", cine nu surprinde în alunecarea luciferică a navelor pe mare acelaşi timbru preeminescian?" „Locul lui Dimitrie Cantemir în literatura noastră se situează pe linia marilor creatori de mituri şi expresie, şi dacă anumite legende şi anume circumstanţe neprielnice au zădărnicit în parte recunoaşterea aceasta, nimic nu opreşte ca viitorul să repare această injustiţie, şi chiar să-i accelereze procesul" (p. 303). 41 destinaţia lor „populară"36) se conexează de aceleaşi preocupări pe care le-am văzut apărînd la mai mulţi cărturari. Dar ceea ce ni se pare că atestă incontestabil existenţa unor preocupări literare culte în această epocă este afirmarea unui stil cultural care, în special sub forma sa brîncovenească, se înfăţişează ca o sinteză armonioasă, împlinită prin realizări pe multiple planuri: nota specifică din pictura brîncovenească, din arhitectură şi artele minore se regăseşte în operele istorice, filosofice, şi literare, iar toate laolaltă se cuprind în conceptul de civilizaţie pe care îl are şi-l exprimă clar Dimitrie Cantemir în Hronicul româno-moldo-vlahilor, atunci cînd afirmă că un neam dobîndeste cinste atunci cînd posedă „bunătăţile obiceinice, cunoştinţa cinstii şi nevoinţa spre dînsa, învăţătura şi vredniciile, care singure numai cele proaste (simple) şi varvare obicee a schimba şi a strămuta pot..."37. Alexandria, despre care vorbeşte Stolnicul Constantin Can_ tacuzino, a continuat să fie copiată în tot secolul XVIII, pînă ce a fost reluată la Sibiu, ca şi Pildele filosof eşti. Ea s-a perpetuat nu numai în lectura locuitorilor acestor tărîmuri38, dar a pătruns şi în fondul literaturii populare, ca şi în scrierile cărturarilor, după cum a demonstrat N. Cartojan39. 36 V. R. Mandrou, De la culture populaire aux 17e ei 18e siecles, p. 9—10, care vorbeşte despre cultura populară şi cultura maselor, adică aceea cu care masele „se hrănesc". Destinaţia „populară" a Pildelor filosof eşti ar putea fi dedusă şi din literele folosite, lipsite de delicateţea celor utilizate în alte tipărituri ivirene. 37 V. şi comentariile lui P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera Buc., Edit. Academiei, 1958, p. 251. 39 Indicaţii în acest sens, la Dan Simonescu, care a republicat textul în 1956 şi 1958, precum şi în Cărţile populare in literatura românească, Buc., Edit. pt. literatură, 1963, voi. I, p. 5 — 84. S-a remarcat că în timp ce umaniştii şi-au propus să realizeze o istorie critică, romanul a continuat să fie gustat, în vechea lui formă, de masele largi, tocmai pentru că „distra înlocuind lecturile religioase" ; cf. I. Bitay, Figura lui Alexandru Macedon în cultura ţării noastre în secolele XVI-XVII, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Historia, 1965, 1, p. 19—32. 39 N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, 1910, p. 85—101: Alexandria în scrierile cărturarilor şi în literatura populară. 42 O difuzare tot mai intensă a cunoscut si Floarea darurilor,40' asupra căreia stăruim puţin pentru a desprinde cîteva date semnificative. în afara copiilor independente de versiunea lui Filotei,. tipărită de Antim (două din secolul XVI, două din secolul XVII şi una din 1702), numeroase alte manuscrise au fost realizate pornindu-se de la tipăriturile apărute la Braşov, în 1807 şi 1808,. şi la Sibiu, în 1834, dar în special de la cartea apărută la Snagov. în miscelanee, uneori combinată cu Pildele, sau în copii de sine stătătoare, opera se multiplică în tot cursul secolului XVIII în. toate cele trei ţări române (de exemplu Ms. 2215 la Rîmnic, Ms. 2369 la Mediaş, în 1764, Ms. 5476 în Moldova, pe la 1770), pentru variate categorii de cititori. Un volum cuprinzînd învăţăturile creştineşti şi Floarea darurilor, păstrat azi la Biblioteca Academiei, a însoţit peregrinarea, plină de momente dramatice, a unui negustor Petru din Bucureşti, care a înfruntat neliniştea mării pentru a ajunge la Constantinopol, în 1706, pentru ca apoi volumul să se întoarcă în ţară, trecînd din mînă în mînă41. O copie din 1794 e realizată de un logofăt Matei Iordăchescu pentru uzul său, ca şi pentru cel al cunoscuţilor săi, toţi aparţinînd unui mediu de meseriaşi, Matei fiind „fratile răposatului Anghel şalvaragiul"42. Un miscelaneu care a aparţinut lui Gheorghe Lazăr cuprinde pe una din file „Scara cărţii numite Floarea darurilor" (Ms. 559, f. 77). Opera a intrat în asemenea culegeri de texte nu numai fragmentar, ci şi cu adausuri, fenomen caracteristic peregrinării cărţilor de desfătare brîncoveneşti, mereu sporite şi îmbunătăţite, sub aspectul limbii, în secolul XVIII43. 40 O listă, a manuscriselor în introducerea lui Dan Simonescu la fragmentele-reeditate (capitolele 3,4, 13, 14, 25, 26), în Cărfile populare în literatura românească, voi. II, p. 277, nota 4. Toate manuscrisele citate în continuare sînt din colecţia Bibliotecii Academiei. 41 Livia Bacîru, Povestea unei cărţi..., Revista bibliotecilor, 1965, 2, p. 97—100. 42 Cf. G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, Buc., Edit. Academiei, 1959, p. 134—135. 43 V. Ms. 1986, nemenţionat în lista citată supra: „Adunări de învăţături ale multor filosofi şi dascăli, trebuincioase la oricarele va vrea să-şi împodobească viaţa cu fapte bune, din care unele s-au tălmăcit după grecie şi s-au tipărit la leat 43 Opera tipărită la Snagov în 1700 era prezentată cititorilor de către paharnicul Sarachin, care suportase cheltuielile, ca o adevărată „descoperire". în realitate, cartea fusese cunoscută mai demult cititorilor români, poate chiar de la sfîrşitul secolului XVI, printr-o traducere făcută direct după originalul italian44. Se relua, în orice caz, o tradiţie cu intenţia vădită de a se realiza o ediţie corectă, după intermediarul grec, şi în acelaşi timp integrală; tipărirea statua un text care circulase în ţările române, dar care devenise rar şi, în parte, confuz. Redînd integral opera italiană, tipografia munteană sporea ponderea acestei cărţi, şi anume, în cadrul procesului de diversificare despre care am vorbit, într-o direcţie cu largi perspective. Sensul acordat cărţii era destul de bine întrevăzut de vreme ce literatura „didactică" nu a fost nelipsită de nuanţe în ochii cărturarilor din acea vreme. în predoslovia la învăţăturile creştineşti, apărute tot în 1700, se arăta clar că această carte cuprindea „nu învăţături de obicei [etice] şi poli-ticeşti, precum sînt acelea ale lui Epictit şi ale altora. Ce sînt socotele creştineşti, carele privesc numai cătră adevărul cel evan-ghelicesc şi cătră credinţa lui Hristos". Aşadar, în acelaşi an, ieşeau de sub teascurile muntene două categorii de învăţături: unele „creştineşti" şi altele „etice-politiceşti". Nu s-ar putea susţine că se urmărea prin Floarea darurilor o simplă ilustrare a învăţăturilor biblice, realizată cu ajutorul filosofilor antici. Şi aceasta deoarece, pe de o parte, cartea e tipărită de sine stătător, şi nu în anexa vreunei opere teologice (fiind destinată unei circulaţii independente, aşa cum s-a şi întîmplat, de altfel), iar pe de altă parte, deoarece ea era scrisă într-un anumit spirit. „Om de bun-simţ şi de cultură", cum îl denumeşte G. Ber- 7250 [o eroare, în loc de 7208], iar acum s-au mai îndreptat acelea în cuvinte şi s-au mai adăugat..." De asemenea, Ms. 6064, realizat de Petcu Nicolau la Braşov, în 1806—1807, tot după tipăritura ivireană. (E vorba de un miscelaneu.) 44 V. N. N. Smochină şi N. Smochină, O traducere românească din secolul al XV-lea a cărţii „Floarea darurilor". Biserica ortodoxă română, 1962, 7 — 8, p. 712—738. Contraargumentele aduse de P.P. Panaitescu în lucrarea sa începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, p. 111, nu sînt convingătoare. 44 toni45, autorul culegerii Fiori di virtii se îndreptase spre cele mai variate surse, contopind extrasele sale într-un mod şi cu o intenţie care depăşea mecanica medievală aflată la baza bogatei literaturi de florilegii. Aşa cum s-a stabilit de curînd, autorul operei este un laic, care, compunînd lucrarea la începutul secolului XIV, a apelat şi la primul tratat de filosofie scris în limba italiană, Con-vivio. El a folosit una din sursele de inspiraţie ale lui Dante, Summa virtutum et vitiorium a lui Guglielmo Peraldo, din care traduce fragmentul referitor la semnele nobleţei sufleteşti din capitolul 3416, sau o maximă indicînd drept autor pe cel arătat de Dante (ca în cazul maximei 13 din capitolul 13: „Seneca au zis, eu de aş avea un picior în groapă, încă-mi trebuieşte să învăţ", citată de Peraldo anonim, iar de Dante cu numele lui Seneca în Con-vivio, IV, 12). Aşadar, „curentele de înţelepciune ajung la Fiore di virtii din multe zone culturale; marea preocupare a autorului este de a le contopi şi, cîteodată, de a le confunda uimitor" ; întocmitorul operei nu poate proveni din mediile mănăstireşti, de vreme ce dă dovadă „de un gust mai curînd laic şi cetăţenesc al culturii şi al vieţii", în special prin preluările din opera lui Guido Guini-celli şi Dante. Prezenţa acelui „ermellino", armelinul din textul 46 * 48 46 G. Bertoni, II Duecento, Milano, 1912, p. 192, citat de N. Cartojan, Fiore-di virtu în literatura românească, Academia Română, Memoriile Secţiei Literare, S. III Tom. IV, 1928, p. 2. 48 Textul lui Peraldo: „Et notandum est quod sex sunt signa verae nobilii tatis: Primum est liberalitas... Secundem signum nobilitatis est gratitudo seu recognitio beneficii... Tertium signum nobilitatis est mansuetudo et mise--ricordia... Quartum signum nobilitatis est virilitas seu strenuitas... Quintum signum nobilitatis est timere opprobium vel servitutis, vel proditionis, vel al-terius cuiusque turpitudinis... Sextum signum nobilitatis est cordis magnitudo, qua quis modica contenuit et magna appetit". Textul din Fiore di virtii, XXXV, 45: „Li signi de la nobiltâ sieno quisti: essere-libero, reconoscere li servisii, essere mansueto, avere misericordia d’altrui, essere pio, temere desonore ch’6 d’onne soşa cosa, avere valoroso animo". Text rom.: „Şi semnele blagorodiei [nu foloseşte termeni diferiţi pentru nobi-litâ şi gentilezza] sînt acestea: ca să fi slobod, ca să-ţi aduci aminte de slujbe, ca să fi smerit, să-ţi fie milă de altul, ca să fi înţelept, ca să te temi de necinste, pentru fieştecare lucru strîmb şi să aibi suflet de treabă şi cuvios." Reproducere din studiul Măriei Corti, cit. infra. 45, român reprodus în anexă, apare ca o invenţie a autorului în vederea ilustrării teoriei „gentilezzei", a nobilităţii formulate de cei doi poeţi. Făcînd apel la tratarea „existenţială", aşa cum apare ea la Dante, şi nu la cea „esenţială", cum apărea în discuţiile „cortese" din Franţa şi în Trattato d’amore al lui Andrea Cappel-lano, a teoriei nobilităţii, autorul şi-a scris opera sub influenţa spiritului nou ce prevestea Renaşterea, ceea ce este denumit drept „revanşa cetăţenească-burgheză" de către cercetătoarea Maria Corti47, care a adus noi lumini asupra operei italiene de circulaţie europeană. Capitolul 34 din Floarea darurilor cuprinde descrierea noii nobleţi, dobîndită din făptuirea virtuoasă, opusă nobleţei de sînge, împotriva căreia Dante afirma în Convivio că trebuie să se argumenteze şi „cu cuţitul". Această „gentilezza“ dedusă dintr-o concepţie înnoitoare pătrunde, prin tipăritura lui Antim, în cercurile române (deşi cuvîntul folosit, „blagorodia", nu exprima viguros conceptul). Avem de a face cu primul contact român cu opera dantescă48, şi, în cazul cărturarilor munteni, cu reluarea unei tradiţii de orientare spre centrele culturale avansate, de unde ar fi putut să fie receptate ideile unei noi atitudini faţă de viaţă. „Blagorodia" se însoţeşte cu simţul măsurii, ce se dobîndeşte din evitarea a ceea ce este „prea mult" şi a ceea ce este „prea puţin", în acest echilibru interior, care dă frumuseţe valorii etice, oamenii secolului XVIII au regăsit un reazem şi un punct de rezistenţă în faţa unor vicisitudini istorice de o rară intensitate. Cartea nu ilustrează un text biblic, ci am spune invers, deoarece apelul, din final, la „geneza" lumii apare ca o pildă de măsură, de echilibru ce se regăseşte în însăşi apariţia formelor vieţii. Ritmul în care a fost creată lumea e un exemplu major pentru cel care, doritor să dobîndească nobleţea prin faptă şi virtute, nu se lasă purtat de soartă şi de fantasme. „Precum se ţine calul cu frîul, aşa se ţin toate darurile cu măsura", pentru ca omul, cuprins încă între limite ce nu-i permit să se avînte, să realizeze acea seninătate şi forţă morală pe care i-o putea sugera şi un ermelin. 47 48 47 Maria Corti, Le fonti del Fiore di Virlit e la teoria della „nobilitâ" del due-cento, Giornale storico della letteratura italiana, Torino, 1959, 413, p. 1 — 82. 48 Am semnalat acest fapt în Steaua, 1965, 9, p. 120—121. 46 Tradusă în momentele de afirmare politică şi culturală română din perioada anterioară, opera a fost reluată într-o etapă mai avansată şi a răspuns unor necesităţi mai largi, după cum ne confirmă difuzarea sa ulterioară. . Sinteza realizată de scriitorul italian cu elementele furnizate lui de florilegiile medievale şi de operele ce-i erau contemporane răsfrînge un spirit nou, ce e captat în epoca brîncovenească. Chiar dacă „revanşa cetăţenească" nu putea să atragă puternic pe cărturarii munteni, prestigiul acordat demnităţii umane, linia de conduită arătată celor mari, valoarea dreptei socotinţe se impuneau celor care se străduiau să acorde minţii umane un rol tot mai preponderent.%Dar sinteza laicului italian, întemeiat, în special, pe surse occidentale, şi-a găsit curînd o completare simetrică (izvorîtă, am spune, din simţul măsurii), prin publicarea unei alte sinteze, datorată unui laic francez, întemeiat, de data aceasta, pe surse orientale: în 1713, cînd vedeau lumina tiparului Pildele filosofeşti. Lucrarea pe care a tradus-o în italiană Del Chiaro, pentru a fi, apoi, redată în greacă de predicatorul Curţii, Ioan Avramios, şi, In sfîrşit, în română de Antim Ivireanu, este Les bons mots et Ies Maximes des Orientaux. Traduction de leurs ouvrages en arabe, en persan et en turc. Avec des remarques. Par Mons. A. Galland. A Paris, 169449. Antoine Galland este unul din cei mai de seamă orientalişti francezi ai epocii (născut în 1646, a murit în 1715); a însoţit pe ambasadorul francez, marchizul de Nointel, la Constantinopol, unde şi-a perfecţionat cunoştinţele de limbi orientale, a strîns preţioase manuscrise şi numeroase inscripţii. Jurnalul său, publicat şi adnotat de Charles Schefer, furnizează interesante date în acest sens. în 1679 a călătorit din nou în Levant, stipendiat de Compania Indiilor Orientale, care a apelat la serviciile sale pentru a procura lucrări rare pasionatului bibliofil care a fost Col-bert. Galland a publicat 27 de lucrări, a contribuit la redactarea 49 Amănunte asupra identificării pe care am izbutit să o facem în Contribuţii documentare la tratatul de Istoria literaturii române, Steaua, 1965, 9, p. 118—120, unde am menţionat şi interesul purtat acestei cărţi de M. Gaster, N. Cartojan, Ramiro Ortiz, Demostene Russo, Damian Bogdan, N. Şetbănescu ş.a. 47 finală a celebrei Biblioth'eque Orientale a lui d’ Herbelot şi a lăsat în manuscris 6 opere, printre care o traducere a Coranului, o istorie generală a împăraţilor turci şi un catalog raisonne al istoricilor turci, arabi şi persani. Dar lucrarea care l-a făcut celebru este traducerea în franceză a operei 0 mie şi una de nopţi, care datorită lui a intrat în circuitul european (10 volume antume şi 2 postume)50. în prefaţa opusculului, tradus în română parţial, Galland indică sursele culegerii sale: „Ele sînt adunate din cele publicate de Erpe-nius şi Golius, confuz şi amestecate cu proverbele arabe, din două culegeri manuscrise, una adusă de mine de la Constantinopol şi cealaltă aflată în biblioteca decedatului M. Thevenot, din Tablele indiene ale lui Bidpai, atît în persană, cît şi în turceşte, şi din alte cîteva cărţi arabe, persane şi turceşti de morală, atît în versuri, cît şi în proză". Orientalistul francez apare, din mărturisirea Ba, mai stăpîn pe materie decît Thomas van Erpe, considerat primul învăţat olandez care a dat un viguros impuls studiilor orientale în Europa şi decît contemporanul acestuia Iacob Golius (1596—1667)51. Desigur că identificarea surselor tuturor maximelor reproduse de Galland apare ca o muncă titanică52 şi, în fond, puţin utilă, deoarece elementul cel mai important în elaborarea acestei culegeri ni se pare a fi fost gustul traducătorului: „Am ales, scrie el în continuare în prefaţa citată, pe acelea care meritau să fie publicate. Le-am lăsat deoparte pe celelalte, deoarece erau prea vulgare sau prea insolite şi nedemne de curiozitatea oamenilor respectabili." Tot pentru „des honnetes gens", cartea a fost tradusă de către 60 Date utile în prefaţa lui Ch. Schefer la Journal d'Antoine Galland pendant son sijour a Constantinople (1672—1673), Paris, E. Leroux, 1881, şi la J.M. Qud-rard, La France littiraire ou Dictionnaire bibliographique, Paris, 1829, tome III,, p. 244—245. 61 Cităm după prefaţa la ediţia apărută în 1730, pe care am găsit-o în Biblioteca Institutului de istorie al Academiei. 62 După aprecierea lui Mohamed Abdel-Halim, Antoine Galland, Paris, A. G. Nizet, 1964, p. 251, care a întocmit o listă a ediţiilor acestei cărţi (p. 477—478),. ce trebuie completată cu aceste două ediţii brîncoveneşti, în greacă şi română - 48 Del Chiaro, pornind, probabil, de la un exemplar pe care şi-l procurase Brîncoveanu de la Paris53; a fost tipărită, apoi, în greacă, pentru a fi difuzată în toată zona sud-est europeană, unde această limbă se impunea ca instrument de cultură şi, în acelaşi an, în română pentru cititorii de pe teritoriul ţărilor române. Deşi a trecut prin atîtea filiere, textul rcmân nu e mult deformat, cum afirma Del Chiaro; pentru a dovedi acest lucru am adăugat la maximele reproduse în anexă şi textul original, comparaţia ce se va putea face procurînd, în acelaşi timp, şi indicaţii utile privitor la eforturile făcute de Antim de a găsi corespondentul român variatei game de concepte pe care le conţinea textul iniţial. Cartea s-a difuzat cu o intensitate ce confirmă aderenţa ei la mentalitatea epocii atît în greacă54, cît şi în română. în 1783, cartea e republicată la Rîmnic, prin grija lui Grigore Rîmniceanu, pe care-1 vom reîntîlni în capitolul următor; în acelaşi an, pentru a răspunde cititorilor din Transilvania, cartea e scoasă într-un nou tiraj la Sibiu, cu ajutorul unui meşter venit, de asemenea, din Rîmnic (Radu Rîmniceanu)55. în acelaşi oraş, în 1795, vede lumina o ediţie ce se apropie de cuprinsul cărţii publicate de Antim, adică fără adaosurile lui Grigore Rîmniceanu. După părerea noastră, lucrarea a apărut cu sprijinul cărturarilor care se grupaseră în „Societatea filosoficească a neamului românesc în mare principatul Ardealului", ţinînd seama de raportul ce poate fi stabilit între programul acestei societăţi şi cărţile ardelene apărute între 1795 — cca 1815. Reluată în 1844 în tipogra- 63 După informaţiile furnizate de C. Dima-Drăgan, care va publica un studiu cu noi date despre biblioteca lui Brîncoveanu. De altfel, în 1709, Hrisant Notara fusese la Paris, însoţit de Răducanu Cantacuzino; v. Documente Hurmu-zaki, XIV, 1, p. 327 — 328, şi comentariile lui N. Iorga în Istoria învăţământului românesc, p. 46. 64 Indicaţii în articolul nostru Un livre de chevet dans Ies pays roumains au XVIIIe siecle : Les Dits des Philosophes, Revue des itudes sud-est europeennes, 1966, 3 — 4, p. 513 — 533. 66 Din compararea literei folosite rezultă că cea de a doua ediţie a fost realizată în Sibiu, deşi A. Sacerdoţeanu, Tipografia episcopiei Rimnicului (1705— 1825), Mitropolia Olteniei, 1960, 5 — 6, are unele ezitări (cp. p. 302, nota 27 şi p. 338 — 339, n-rele 97, 98). ' 49 fia metropolitană din Iaşi, cartea era destinată mediilor mănăstireşti, începînd astfel să-şi restrîngă sfera de acţiune. în 1909, Nicolae Iorga a reeditat-o în proporţii foarte modeste şi cu scopul vădit de a reaminti o lucrare ce reflecta un filon important al tradiţiei culturale române. Cele două ediţii, din 1713 şi 1783, au fost recopiate de meşteri din toate cele trei ţări române, şi difuzarea manuscriselor (dacă ne referim doar la colecţiile Bibliotecii Academiei din Bucureşti) dezvăluie succesul de care s-a bucurat cartea timp de cîteva decenii. Dar maximele au mai văzut o dată lumina tiparului, şi anume, în Octoihul mic, apărut la Iaşi, în 1786, sub îngrijirea lui Leon Gheuca, pe care-1 vom regăsi printre fruntaşii mişcării iluministe moldovene de la sfîrşitul secolului XVIII; în primele pagini ale cărţii se află un grupaj de cîteva maxime, care, semnificativ, se referă la învăţămînt şi comportarea la curtea domnească, două chestiuni care au frămîntat îndelung minţile iluminiştilor moldoveni56. Arareori apar pe copiile manuscrise note şi însemnări care să ne introducă în viaţa îndelungată şi plină de întîmplări a acestor Pilde, dar înseşi traseele parcurse evocă o peregrinare uimitoare. O copie a ediţiei lui Antim e realizată în Transilvania, în preajma anului 1773 (Ms. 536), aceeaşi ediţie fiind folosită şi de un meşter caligraf moldovean, în 1745 (Ms. 2110). în aceeaşi epocă, dar la celălalt capăt al teritoriului român, arhimandritul Ghenadie scria la Cozia, unde generalul conte de Wallis îl instalase egumen, un alt miscelaneu, în care maximele sînt înşirate sub titlul, scornit de copist: „Toată cunoştinţa filosofiei cu pilde filosofeşti" (Ms. 3472). Puţin mai tîrziu, în 1775, cartea era difuzată printr-o nouă copie, citită de mai multe generaţii, (după cum ne atestă notele marginale scrise de mîini diferite) şi realizată, de data aceasta, într-o comună transilvană, lîngă Braşov 66 Nicolae Iorga a subliniat în Hisloire des Roumains, voi. VIII, Buc., 1944 p. 18, semnificaţia iniţiativei luate de Leon, care a pus la îndemîna celor care utilizau Octoihul nu numai în biserici, dar şi în şcoli o serie de sentinţe referitoare exclusiv la rolul învăţăturii şi la comportarea la curţile princiare, fără să identifice sursa. 50 (Ms. 3820) ; într-un alt oraş, tot pe aceste meleaguri, lingă Mediaş, Simion din Hiatfalău scrie, în 1764, o copie a Pildelor, după ce copiase şi Floarea darurilor (Ms. 2370). Mult mai interesant e manuscrisul din 1760, datorat logofătului Matei Voileanu, care ne evocă acea „instituţie populară" care a fost şezătoarea, atunci cînd notează că avea obiceiul să citească cu glas tare cele scrise de mina lui ţăranilor adunaţi pe prispa casei, în zilele de sărbătoare ; ne putem imagina cît de atent vor fi fost ascultate maximele care îndemnau la rezistenţă şi la nădejde în vremea în care autorităţile imperiale încercau să subjuge conştiinţele folosind ademenirile si tunurile57. f Alături de aceste copii bogate, scrise după cartea tipărită de Antim, se desfăşoară înaintea ochilor noştri o altă serie de mânu-scrise, cu ample extrase (trecînd peste sută): un manuscris oltean, provenind din Craiova, cuprinde asemenea sentinţe, laolaltă cu versurile privitoare la decapitarea lui „Grigore Ghica-Vodă", cu istoria căderii Constantinopolului, cu un capitol din Floarea darurilor şi alte extrase, toate copiate în 1781 (Ms. 1234); în altă parte (Ms. 273), maximele convieţuiesc cu Istoria Troiei, cu povestirea căderii Constantinopolului, cu întrebările puse de Leon cel înţelept filosofilor. în ultimele două decenii ale secolului XVIII copierea operei pare să se înteţească, desigur sub imboldul reeditărilor de la Rîmnic, Iaşi şi Sibiu: pe la 1778—1791, logofătul Ioan scria o copie în Transilvania, pe care trebuia să o întrerupă, fiind chemat sub arme de imperiul care nu izbutea să înfrîngă Revoluţia franceză (Ms. 3344); Alexandru Batcul scria un alt manuscris (Ms. 1364), în 1785, la Iaşi58; logofătul Teodorache, 67 V. Codicele Mateiu Voileanu, Sibiu, 1891, p. 66—141. însemnările auto- biografice ale logofătului procură date utile privind frămîntările confesionale din Transilvania, în jurul anului 1760, cînd prozelitismul catolic al imperiului habsburgic ascundea, în fond, o extindere a dominaţiei politice asupra conştiinţelor românilor transilvăneni. (în acest sens, şi Helmut Rumpler, Polilik tind Kirchen-union in der Habsburger-monarchie, Osterreichische Osthefte, Viena, 1964, 4, p. 302). 68 Despre itinerariul parcurs de acest manuscris „călător", date interesante la Paul Mihail, Manuscris ieşean din 1784, Studii şi cercetări istorice, Iaşi, 1943, p. 389 — 391. 51 fiul lui Gheorghe Luca, „din mahalaua Lucaci", din Bucureşti, alcătuieşte, cu o caligrafie demnă de admiraţie, un miscelaneu din care nu lipseşte Floarea darurilor (Ms. 1125)\ un alt manuscris cuprinde numai Pilde (Ms. 2562), în timp ce altul (Ms. 1128) include fragmente culese din multe cărţi; „după tipar s-au scos" şi maximele înşirate de Copce Negoiţă (Ms. 3145), în 1783, care aşază în fruntea culegerii sale un desen reprezentînd doi filosofi comunicîndu-şi unul altuia maximele înţelepciunii atît de preţuite, în aceeaşi vreme, un preot moldovean adună pentru fiii lui extrase din cărţile cele mai citite în acea vreme în sate: vieţi de împăraţi bizantini, versuri despre decapitarea domnitorului Grigore Ghica şi a boierilor Bogdan şi Cuza, precum şi din Pildele filosofeşti (Ms. 3391). Mai puţin interesante sînt manuscrisele 5785, din secolul XIX, şi 1286, din secolul XVIII, acesta din urmă scris în Moldova de un caligraf care ostenea din greu cu pana în mînă; în Ms. 1785, tot din secolul XVIII, maximele se află alături de fragmente din Istoria Troiei. O categorie întreagă de copii ne dezvăluie mai clar că asemenea miscelanee îndeplineau funcţia unor mici „biblioteci portative", în file puţine fiind adunate fragmentele care plăcuseră cel mai mult respectivului cititor; în lipsa unui CGmerţ mai intens cu cartea şi în ciuda vremurilor care nu-1 lăsau să parcurgă în tihnă opuri înşirate pe rafturi, omul îndrăgit cu cartea îşi aduna între două scoarţe numai pasajele de care nu se putea despărţi. Or, Ms. 1318, scris, în 1795, în Transilvania, şi Ms.3746, de la începutul secolului XIX, nu reţin decît maximele care se referă la om şj la comportarea pe care e dator să o aibă în societate; mai sugestiv, Ms. 1209, scris de Pascal Scorţeanu pe la 1811, cuprinde maxime privitoare la dobîndirea înţelepciunii şi la relaţiile cu oamenii în societate, scoase atît din Pilde, cît şi din Floarea damurilor, unde sînt atribuite lui Platon sau Seneca. în acest sens Ms. 2808 are o importanţă deosebită ; într-un format redus (am fi îndemnaţi să spunem„de buzunar"), cu o legătură artistic lucrată, o caligrafie impecabilă a reprodus maximele referitoare la rostul şi firea omului (f. 95—129), urmate de trei capitole extrase din-tr-o altă lucrare: „învăţături politiceşti. De înţelepciune înpetre- 52 cere14, „De înţelepciune în vorbă", „De cuvinţa care se cade a o ţinea cînd eşti cu alţii" (f. 129—149 v). Adevărat breviar destinat să ofere posesorului său sfaturi bune a fi cercetate adesea, pentru a-1 face să devină „un honnete homme“... Revenim mai jos asupra acestei culegeri de o semnificaţie deosebită. într-o altă serie de manuscrise, selecţia maximelor denotă o nouă direcţie a gustului literar la sfîrşitul secolului XVIII: Ms 116 şi Ms. 3275, culegeri de sentinţe ironice, în parte misoghine, apar-ţinînd unui anume gen de umor ce se dezvoltă59. în schimb, în Ms. 3093 maximele se află laolaltă cu norme juridice, extrase din pravilele de prestigiu în sud-estul european, o întîlnire ce ne confirmă, după cum vom arăta, spre ce surse variate s-a îndreptat, la un moment dat, curiozitatea laicilor. Indicaţiile statistice pe care ni le oferă cele 25 de manuscrise menţionate sînt c’e.tul de grăitoare: 10 sînt scrise în Ţara Românească, 8 în Moldova şi 7 în Transilvania; 3 au fost copiate în prima parte a secolului XVIII, 17 la sfîrşitul secolului, iar 5 în primele decenii ale veacului următor. Se poate afirma, deci, că opera a circulat cu o intensitate egală pe întreg teritoriul patriei, înregistrînd cel mai mare succes la sfîrşitul secolului XVIII, cînd sînt reactualizate marile lucrări din epoca Brîncoveanu-Cantemir şi cînd interesul pentru problema „omului" atinge un punct culminant. ' Pentru a preciza lecui pe care-1 ocupă Pildele filosofeşti în lectura oamenilor din secolul XVIII, nu e lipsită de interes semnalarea faptului că tipăritura din 1713 e prima „carte de înţelepciune" publicată în limba română, exceptînd Divanul lui Cantemir (1698). Am putea include în această categorie alte două cărţi apărute anterior: învăţături feste toate zilele, Cîmpulung, 1642, destinate a fi citite de „toţi creştinii", şi Cărare pe scurt , Alba-Iulia, 1685, dar elemente înnoitoare sînt, deocamdată, firave, şi regulile privind îmbrăcămintea, comportarea la masă, în viaţa cotidiană se subsumează preocupării de a da un sens tuturor actelor, conform cu preceptele biblice. Dacă îndrumările unui Antonie cel 69 Asemenea culegeri, cc nu pornesc dintr-acelaşi sentiment de gjavitate manifestat anterior, trădează în parte apariţia spiritului critic. în 1777 se traduc. 53 Mare60 fuseseră puse la dispoziţia celor care „fugiseră de lume", normele cuprinse de cele două cărţi se adresau unor oameni ce convieţuiau laolaltă, dar oamenii aceştia erau, în continuare, chemaţi să se conformeze textelor sacre. Apophtegmele nu-şi vor pierde caracterul de norme, pentru a se transforma în simple indicaţii, decît atunci cînd vor începe să pătrundă în lucrări cu o destinaţie mai largă, atunci cînd vor deveni „sfaturi către sine însuşi" la dispoziţia unor oameni ce trebuie să facă faţă unor situaţii extrem de complexe şi mult diferite de cele în care vieţuiau cei retraşi din lume61. Un asemenea prim moment îl reprezintă asimilarea vechilor „oglinzi", Dioptra lui Filip Solitarul şi Melissa lui Antonie din Bizanţ62, mai înainte citite în mănăstiri, de către laici; dar din acel moment sfaturile nu mai au valoare normativă, ci doar una facultativă. E cazul învăţăturilor lui Neagoe către fiul său Teodosie63, în care preluările din operele ascetice sînt retopite şi capătă un nou sens, pentru a corespunde unei vieţi trăite în societate; opera domnitorului e cercetată din nou de un Petru Şchiopul64 sau de un Ştefan Cantacuzino65, care evident că apelează la ea ca la nişte „sfaturi către sine însuşi". Culegerile de sentinţe se în acelaşi spirit, fragmente din Philogelos, perpetuate în manuscrisele neogreceşti. Despre această operă antică, v. G. Soyter, Griechischer Humor von Homers Zeiten bis heute. Berlin, Akademie Verlag, 1959, p. 39. 60 Hans Georg Beck, Kirche und teologische Literatur im byzantinischen Reich, Miinchen, 1959, p. 123. 61 Cf. Endre von Ivanka, KetpâXaia. Eine byzanlinische Literaturform und ihre anliken Wurzeln, Byzantinische Zeitschrift, Miinchen, 1954, p. 291. 62 H. G. Beck, op. cit., p. 642. 63 V. Dan Zamfirescu, învăţăturile lui Neagoe Basarab. Problema autenticităţii, Romanoslavica, 1963, p. 341 — 398, studiu republicat în volumul său apărut la Editura pt. literatură în 1967. Referitor la preocupările societăţii româneşti reflectate în această operă , v. Virgil Cândea, Primul monument al experienţei diplomatice româneşti medievale : „învăţăturile lui Neagoe Basarab", în V. Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Buc., Edit. politică, 1966, p. 100—113. 64 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. 2, I, p. 216. 66 Pompiliu Teodor, Două manuscrise pentru biblioteca lui Ştefan Cantacu zino, Anuarul Institutului de istorie din Cluj, 1962, p. 229 — 232. 54 îmbină, în acest stadiu atins de societatea română, cu miscela-neele în care sînt adunate fragmente din cărţile populare sau din hronografe. Se distinge, astfel, o literatură istorică (ce s-a bucurat de prestigiu în Bizanţ64 * 66), o literatură de imaginaţie (întreţinută, în special, de cărţile populare) şi o literatură etico-filosoficâ, cărţile de înţelepciune. Acestea din urmă evoluează treptat, şi Divanul lui Cantemir recomandă, în spiritul tradiţional, lupta împotriva „lumei", dar nu prin părăsirea ei, ci în însuşi cadrul ei67. In secolul XVIII mai circulă o categorie de scrieri ce ne permite să precizăm locul ocupat de Pildele filosofeşti în cultura română: scrierile de genul Fiirstenspiegel, de provenienţă bizantină68. Atît Sfaturile lui Agapet, cît şi cele atribuite împăratului Vasile Macedoneanul se regăsesc în numeroase manuscrise româneşti. Cele din urmă au fost traduse din slavă în secolul XVII, pentru a fi redate în neogreacă în versiunea publicată de Hrisant Notaras, în 1691, la Bucureşti. Se poate constata, însă, că după ce au intervenit în confruntarea dintre puterea spirituală şi cea temporală, din epoca brîncovenească, operele de acest gen s-au dezintegrat treptat, fragmentîndu-se şi amestecîndu-se cu paragrafe de alt gen, pentru a persista, pînă în cele din urmă, numai, în miscelaneele întocmite în mănăstiri69. Sfera lor de acţiune descreşte, în timp ce Pildele se menţin fie datorită unor culegeri „tematice", fie datorită convieţuirii lor cu alte norme, cum am văzut că s-a întîmplat în Ms. 3093, unde extrase din codurile lui Justinian Rinomitul şi Ştefan, „împăratul sîrbilor", nu sînt adunate pentru a forma un corp de legi, ci un breviar util unui 64 Cf. Ernst Barker, Social and Political Thought in Byzantium, Oxford, Clarendon Press, 1957, p. 20. 67 Istoria literaturii române, voi. I, Buc., Edit. Academiei, 1965, p. 613. 68 Pentru această problemă, în general, v. Herbert Hunger, Fiirstenspiegel in der griechischen Literatur în Lexikon fiir Theologie und Kirche, IV, 1960, p. 474. 69 Amănunte în articolul nostru Un livre de chevet dans Ies pays roumains au XVIIIe siecle, p. 523 — 526. Noi date şi interpretări, în articolul consacrat „oglindei principelui" în ţările române (din aceeaşi revistă, 3/1968), unde am insistat asupra confruntării dintre spiritual şi temporal în epoca brîncovenească. 55 iubitor de lectură, care anexează la aceste fragmente părţi din Alexandria şi reţete medicale. • Unor necesităţi izvorîte dintr-o viaţă sccială ce se dezvoltă continuu a răspuns cartea brîncovenească, al cărei succes confirmă alegerea inspirată făcută de cărturarii români. Păstrîndu-şi privilegiul de a ghida pe laici, biserica a fost antrenată de mişcarea iniţiată de intelectualii care formulau noi concepte, conforme cu dezvoltarea culturală şi cu obiectivele vizate de politica externă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Planurile de intervenţie în sud-estul european ale lui Şerban Canta-cuzino70 şi diplomaţia abilă a lui Constatin Brîncoveanu urmăreau o eliberare a ţării de dominaţia otomană, scop ce a devenit manifest în alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare. Politica dinamică îndreptată spre sud-est s-a îmbinat cu manifestările pe plan cultural destinate să exprime strălucirea unor „monarhii culturale" (după caracterizarea lui Iorga) ce raliau speranţele popoarelor „creştine" din această zonă a Europei. Sub presiunea pleiadei de cărturari, patronată de domnitorii români, tipografiile au dat curs noilor iniţiative, şi, timp de mai multe decenii, au scos la lumină cărţi în felurite limbi şi de conţinut variat. Cu .speranţa că vor putea să le vadă tipărite, cărturarii mai influenţi şi mai informaţi au început să redacteze cronici ample şi documentate sau să abordeze noi domenii de cunoştinţe. De altfel, cărturarii ajunşi în fruntea bisericii s-au angrenat integral în această afirmare cultural-politică, şi activitatea lui Antim Ivireanu ne dezvăluie multiple aspecte ale unor confruntări dintre tradiţie şi inovaţie. în timp ce persistă in a da sfaturi „credincioşilor" şi îndrumări domnului, în spiritul operelor parenetice populare şi al scrierilor de genul Fiirstenspiegel bizantine, Antim susţine planurile politice şi apără mitropolia ţării de interferenţele patriarhiei ecumenice; scrisoarea lui, adresată patriarhului Con-stantinopolului la 26 decembrie 171071, indică, printre altele, 70 V. Virgil Cândea, Semnifica/ia politică a unui act de cultură feudală Studii 1963, 3, p. 651 — 671. ' ’ 71 V. textul tradus şi comentat de Alexandru F.lian, Antim Ivireanul — apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, Studii teologice 56 că Antim înţelegea să lege instituţia pe care o conducea de destinele Ţării Rcmâneşti, şi nu de ţelurile „suprastatale" ale patriarhului ecumenic, atitudine ce constituie o primă etapă în procesul de destrămare a „conştiinţei ortodoxe", prcces care va evolua într-un ritm susţinut în epoca iluminismului (după cum rezultă din cercetarea atentă a fazelor parcurse, în special, de mişcarea iluministă moldoveană). în cadrul acestui proces de afirmare culturală şi de diversificare a preocupărilor şi-au făcut apariţia cărţile de „desfătare", care apoi au continuat să întreţină gîndul formulat şi exprimat în limba română în tot cursul secolului XVIII. Traducerile lui Milescu, investigaţiile sale în marginea chestiunilor de credinţă ortodoxă, consideraţiile sale despre originea poporului român72 au fost continuate de Stolnicul Cantacuzino şi de „dragomanul celor două culturi" — orientală şi occidentală — Dimitrie Cantemir. Afirmarea latinităţii, atestată şi prin interesul purtat învăţămîntului în limba latină73, se amplifică pe măsură ce orizontul intelectual se lărgeşte74 şi preluările din Orient şi Occident se contopesc într-un spirit original, datorită tccmai acelor căutări ce se îndreptaseră spre temeiurile civilizaţiei remâne, după cum se declaraseră deschise receptărilor capabile să dea mai multă vigoare „raţionalismului ortodox". în cadrul acestui orizont şi între asemenea fruntarii se va fi înscris şi cartea tipărită în 1713. ’ Maximele orientalilor, selecţionate de un cm al secolului său, A. Galland, se desfăşurau pe un registru destul de amplu, îmbrăţi- 1966, 9—10, p. 519 — 530. Autorul remarcăjudicios că, în acest document, „Antim ia atitudine pentru dreptul pozitiv împotriva celui consuetudinar", dovedindu-se, deci, partizan al codificărilor scrise, subliniind, în acelaşi timp, faptul că Antim „îşi acordă plăcerea de a servi patriarhului ecumenic o lecţie". 72 V. C.C. Giurescu, Nicolae Milescu Spătarul. Contribufiuni la opera sa literară, Academia Română, Mem. Secţ. Ist., S. III, T. VII, Buc., 1927. 73 M. Marinescu-Himu, Contribuţii la istoricul învăţămîntului latinei in ţara noastră, Studii clasice, 1963, p. 355 — 361. 74 V. Eugen Stânescu, Studiu introductiv la Cronicarii munteni, voi. I, Buc., Edit. pt. literatură, 1961, p. CIV. Pentru contextul sud-est european, v. CI. Tsourkas, Les debuts de l'enscignement philosophique el de la libre pensee dans des Balhans, Buc., 1948. 57 şînd atît raporturile omului cu societatea, cit şi idealul perfecţiunii umane sau sensul general al vieţii; la înţelepciunea proverbului arab, persan sau turc se adăuga observaţia poetului sau a gânditorului ce a contemplat lumea sau a trebuit să răspundă cerinţelor unei vieţi de curte. Deşi sentinţele religioase predomină, nu lipsesc din această carte concluziile la care au ajuns cei care au încercat să înţeleagă mecanismul vieţii sociale aflate, în timpul lor, ca şi în secolul XVII, sub semnul absolutismului monarhic. Pe un plan mai larg, unele maxime din Pildele filosofeşti se întîlnesc cu unele sfaturi din Floarea darurilor: chibzuinţă şi precauţia sînt recomandări firesc întîlnite în cele două opere, ce caută să deschidă cititorilor un făgaş prin pădurea întunecată unde pîndesc fiare, întruchipând nu numai păcate, dar şi forţe politice care-şi dispută prada strivind bunul cel mai de preţ care este orţiul. Pentru că pe om se centrează suma tuturor observaţiilor şi gîndurilor exprimate în cartea de înţelepciune intrată în circuit românesc. Or, în această privinţă, e de remarcat că, în sensul „aristotelis-mului renascentist", cartea vine să aprofundeze virtutea prin investigarea psihologică pe care o lărgeşte; interesul pentru „sufletul" din care porneşte viciul şi virtutea se preschimbă, treptat, în curiozitatea pentru psihic, evoluţie ce îşi află un temei în opera publicată în 1713, şi o justificare, apoi, pe măsură ce parcurge deceniile, plasîndu-se într-un context tot mai mult invadat de raţionalismul iluminist. Gruparea tematică a maximelor în miscelaneele compuse în a doua jumătate a secolului XVIII oferă preţioase date în vederea reconstituirii acestei evoluţii. în altă ordine de idei, însăşi opoziţia dintre înţelepciune şi lume se va transforma continuu, în decursul secolului, pornind, însă, de la o bază ce îngăduia asemenea preschimbări, deoarece atît Pildele filosofeşti, cît şi Divanul lui Cantemir plasau acest conflict în însăşi complexitatea existenţei cotidiene; pe măsură ce învătă-mîntul sistematic, raţional, a înlocuit sistemul transmiterii orale a cunoştinţelor de la dascăl la ucenic, opoziţia a început să se estompeze şi, în acel moment, cartea din 1713 a fost supusă. 58 fragmentării şi selecţiei, cum ne indică scurta culegere întocmită de Leon Gheuca în 1786. Cu alte cuvinte, cartea aceasta de meditaţie din epoca brîn-covenească a însoţit evoluţia mentalităţii din secolul XVIII, şi în ea pot fi regăsite elemente ce au persistat, apoi, în etapa în care dintr-un ansamblu cultural oarecum nediferenţiat a început să se desprindă literatura ca atare. Dacă anume etape ale itine-rariului ne sînt azi semnalate de adaosurile sau selectările efectuate, elementele capabile să persiste pot fi deduse dintr-o atentă lectură a celor aproximativ 1 000 de maxime incluse în ediţiile realizate din versiunea italiană a lui Del Chiaro. Pe firul preocupărilor noastre, ne-am opri cu precădere la cîteva. Omul despre care vorbeşte această operă are la dispoziţie un timp bine delimitat pentru a acţiona şi a gîndi: vremea e „o roată" ce nu se opreşte nici o clipă (337/2), iar existenţa omului, „o casă" în care stă un răstimp, pentru a se duce (326/3). Sub acest semn al efemerului, omul e dator să lucreze la propria sa perfecţionare; alegînd binele şi ocolind răul, omul intră în graţiile „Sophiei", care-1 ajută să treacă cele mai dificile obstacole. înţelepciunea dobîndită îi conferă, astfel, distincţia cuvenită, aceea pe care nobleţea sîngelui nu o poate da. Ca şi în alte cărţi de înţelepciune medievală, nobleţea cade pe un plan secundar; în cartea aceasta, însă, publicată într-un moment de afirmare culturală, rezonanţa maximelor de acest gen e mult mai puternică, deoarece ea nu urmăreşte atît de mult să deprecieze „evghenia" de dragul „bunătăţii" (240/10), cît să aducă în prim plan pe cărturar, pe acel care „nu aduce vii pentru morţi şi nu dă un mort pentru un viu" (284/1), pe cel care leagă fiecare act al său de un principiu şi încarcă, astfel, viaţa cu rodul meditaţiei. Aparent doar, cărturarul e un spectator; dacă i se recomandă ca „la fieştecare politie sau împreunare sau soţiime să nu te apuci la lucrul carele să cuvine la treaba tuturor de obşte" (234/6), aceasta nu se datoreşte unei rezerve salvatoare, ci faptului că realizarea continuă să fie individuală. Desprins din lupta ascetică, omul nu e de îndată plasat în cadrul său firesc, social, şi maximele continuă să se ocupe de „desăvîrşirea" lui personală chiar în contactul cu ceilalţi; dar 59 realizarea aceasta presupune o plinătate obţinută prin lupta inteligentă, prin cunoaşterea resorturilor vieţii, prin utilizarea celor mai diverse mijloace. în acest sens se poate recurge la procedeul „machiavelic" de a antrena în luptă pe propriul tău vrăjmaş cu un şarpe, conflict de pe uima căruia nu poţi avea decît foloase (262/2), după cum e de dorit să apelezi la răbdare pînă ce se risipeşte puterea prostească a celorlalţi. Şi aceasta, pentru a obţine acea plinătate proprie unui „honnete homme", unui „om mare însufleţit", cum zice Antim (299/7). Perfecţiunea individuală se dovedeşte a fi totuna cu demnitatea umană, căreia cartea din 1713 îi aduce un evident cmagiu. Această demnitate nu se eclipsează, chiar atunci cînd viciul e aparent biruitor (343/8), după cum nu depinde nici de rang, decarece „de multe ori un rob iaste vrednic mai de multă cinste decît un boiariu" (276/2). Omul adevărat e neclintit în adversităţi, e plin de modestie, dar şi de îndrăzneală, ţinînd la propria sa reputaţie şi preţuind ştiinţa (236/5); el va lega trainice prietenii, după cum va apela adesea la sfatul cărţilor, fără să devină dependent de acestea. „Şcoala vieţii" îl va învăţa ea singură pe unde să păşească. Nici favorurile regilor, nici prestigiul forţei nu vor face pe acest „om mare însufleţit" să se abată din drumul său, luminat de înţelepciune. 1 Viaţa însăşi îl învaţă că „suspinele celor supăraţi cu nedireptatea nu sînt nefolositoare" (252/4), şi de aceea el nu se va asccia niciodată cu cei care se încred numai în puterea oarbă; întemeiate pe experienţa vieţii, maximele au insuflat tuturor celor care le-au parcurs o nestrămutată nădejde că soarele reapare întotdeauna după ce a trecut prin eclipsă (343/8); răbdarea, înţelepciunea, bunul cumpăt, recomandate cu stăruinţă, au furnizat tocmai acele chei de care oamenii de pe aceste meleaguri aveau nevoie pentru a deschide zăvoarele sub care li se înfăţişau întîmplările cele mai variate şi mai crude aduse de viforniţele anilor. Omul recomandat de Pilde e evident înţeleptul care ocoleşte pe cei proşti (341/8), ca şi pe cei nedrepţi; cărturarul e superior omului de arme, ca şi nobilului încărcat de titluri. La acest elogiu adus înţelepciunii cartea adaugă simpatia, încă ineficientă, faţă de cei oprimaţi, ca şi dragostea pentru orice 60 activitate ce poate îmbogăţi spiritul uman. Or, acest caracter „deschis" al operei i-a asigurat larga difuzare de-a lungul cîtorva decenii, în care mentalitatea n-a încetat să se preschimbe. în lectura ei, oamenii secolului XVIII au găsit recomandări pe care le-au putut interpreta diferit, după cum au aflat sfaturi de care aveau necontenită trebuinţă ; în fraza adeseori stîngace, cugetarea gînditorului oriental le-a adus, cu siguranţă, scînteierea de care aveau nevoie, asa cum alţii au întîlnit în versuri măi măiestre aceeaşi caldă sfătuire: „Omul să cade să fie întărit ca un turn, iară nu uşor şi lesne mutat ca vîntul" (332/1), le-a spus această carte asemeni versului înaripat al lui Virgiliu, adresat lui Dante pe brîurile Purgatoriului: „rămîi ca turnul ce nicicînd se-ndoaie, chiar dacă vîntul îl izbeşte-n creastă" (Purg. V, 14—15), după cum i-a învăţat că de-ar fi „căşti ca gheaţa şi puri ca zăpada, tot nu vor scăpa de calomnie", cum ar fi spus Hamlet (III, 1); în cuvintele cărţii: „Măcar că se sileşte omul să fugă hula oamenilor, dar nu e cu putinţă să scape de limba lor"... (338/2). Numeroase paralelisme ar putea fi, apoi, stabilite între aceste maxime şi cele formulate de moraliştii francezi, de La Bruyere, La Rochefoucauld şi ceilalţi. O carte, aşadar, adecvată unui spirit umanist, accen-tuînd continuu demnitatea umană, Pildele filosofeşti au corespuns mentalităţii acelei etape culturale şi au continuat să vieze, datorită, repetăm, acelei trăsături majore a sa, caracterul „deschis" din care se deducea, în primul rînd, că „orice acţiune cere o pricepere deosebită" (288/6). De aceea cartea a fost adeseori reeditată şi copiată, îmbogă-ţindu-se continuu cu maxime ce reflectau gîndurile epocii. Ea a crescut chiar de la început: Ioan Avramios şi, pe urmele lui, Antim au adus amendări (ca în cazul parantezei introduse în maxima 278/3) şi au adaos un grup destul de numeros de noi sentinţe. Mai tîrziu, Grigore Rîmniceanu, pe care-1 vom întîlni printre cărturarii iluminişti din centrul de pe malul Oltului, a compus el însuşi alte maxiirie şi le-a introdus în ediţia din 1783'; între acestea capătă un deosebit ecou acelea în care se vorbeşte de „patrie", „oraş", „meşteşug". Nu mai puţin semnificative sînt corectările şi titlurile pe care le introduce alt cărturar iluminist, 61 Leon Gheuca, în 1786: el nu mai crede că e suficient a spune că „faptele cele bune sînt blagoslovenia vieţii noastre" (244/2) şi, de aceea, precizează: „faptele cele bune şi învăţătura... , iar cînd publică selecţia sa, îi dă şi un titlu: Pildele învăţăturii cătră cititor, certificînd prin subtitlu că sentinţele (ce se referă exclusiv la învăţătură şi la comportarea la Curte) constituie „Osebită învăţătură pentru paza omului". Maximele de el culese, de genul celei referitoare la greşelile „Domnului" (316/2), se desprind astfel din cartea ivireană şi se alipesc la opera pe care o întreprinde, prin traduceri, anume de literatura antidespotică. De o importanţă deosebită este, însă, acel Ms. 2808, în care cîteva zeci de maxime din tipăritura brîncovenească sînt urmate de trei capitole extrase din însăşi lucrarea lui Samuil Micu, învăţătură politicească; sînt redate fidel capitolele IV—VI, în text integral (cu excepţia paragrafelor 106, 108, 109, 118, 122, 125)7S. Nu avem de-a face numai cu un ecou, foarte important, al operei lui Micu, ci, în special cu un atestat al vitalităţii cărţii brîncoveneşti, care după ce a menţinut preocuparea filosofică, în prima parte a secolului XVIII, a sfîrşit prin a îmbrăţişa vigoarea noilor idei din operele iluministe din a doua jumătate a secolului. Selecţia copistului nostru dovedeşte cu prisosinţă felul în care cartea s-a difuzat şi s-a modelat după cerinţele timpurilor, legînd investigaţiile umaniştilor din Ţara Românească de constatările iluminiştilor transilvăneni. La Dinicu Golescu, în Adunare de pilde (Buda, 1826), procesul selectării e dus şi mai departe, maximele culese din cartea brîncovenească amestecîndu-se cu proverbele populare şi cu sentinţele compuse de însăşi mintea acestui cărturar luminat. în Pilde i povăţuiri, opera masivă a fratelui său, Iordache, maximele orientalilor se revarsă ca un afluent în marea matcă a înţelepciunii, şi de aici ochiul atent al lui Eminescu le va surprinde cu pricepere ; însemnări în creion indică locurile la care a poposit mintea genialului poet, care a strîns în opera lui tot ceea ce a vibrat, de-a lungul secolelor, în inima poporului său. 76 76 Cf. Samuil Micu, Scrieri filozofice, Buc., Edit. ştiinţifică, 1966, p. 261 — 272. După cum arată editorii textului, P. Teodor şi D. Ghişe, scrierea lui Micu urmăreşte îndeaproape originalul lui F. Chr. Baumeister. 62 Ar mai trebui căutate, apoi, similitudinile evidente dintre gîndu-~rile închise în aceste Pilde filosof eşti şi afirmaţiile cuprinse în corespondenţa, hrisoavele, documentele epocii, pentru a stabili nu numai simple comparaţii erudite, dar şi anume caracteristici proprii moralismului clasic românesc. în opera lui Antim contaminările se explică firesc, şi începutul unei predici („Puţin ajutor va putea lua un bogat de la un sărac şi puţină laudă va auzi un cinstit de la un neînvăţat"76) ne va reaminti o „pildă filosoficească" („Trei feluri de oameni nu scot nici un bine de la alţi trei: cel de treabă de la cel netrebnic, cel bun de la cel rău şi cel înţelept de la cel nebun" 264 /4); dar locul Pildelor filosof eşti în cultura brîncovenească nu se deduce din asemenea comparaţii, ci prin referirea la ansamblul preocupărilor şi la modalităţile de exprimare ale acestora. O stare de spirit ce se manifestă şi în cealaltă mare carte deschisă în faţa ochilor celor mulţi: pictura. Pe Valea Oltului, la Mamu, pictată de zugravii din şcoala lui Pîrvu Mutul, fresca e grăitoare. Artiştii s-au dispensat de modelul pe care-1 aveau în imediata apropiere, în biserica de la Stăneşti, unde odihneşte eroul din vremea lui Mihai Viteazul, Stroe Buzescu ; în locul sfinţilor cu priviri dîrze, îmbrăcaţi în armuri şi înzestraţi cu toate armele veacului, ei au reprezentat chipuri gînditoare, îmbrăcate după moda italiană, în nuanţe ce îndeamnă la meditaţie. Figuri demne, conştiente de importanţa lor, se înşiruie pe pereţii de la Hurez, unde zidarii şi-au păstrat un colţ şi pentru ei; sfinţii prevăzuţi în erminii încep să fie înlocuiţi de sfinţii favoriţi, şi portrete imaginare iau locul figurilor simbolice. Culorile aspre se diluează, şi nuanţe multiple unduiesc pe scenele care se individualizează din registrele mai înainte obligatorii, ca şi cum ar prevesti că fiecare episod poate deveni un tablou, în care subiectul să fie un simplu pretext de a evoca viaţa ce se desfăşoară dincolo de zidurile masive ale lăcaşului. Lumea care asistă din cupole şi firide la forfota necontenită a celor ce se perindă pe dalele de piatră apare mai puţin ca un alt univers ce cheamă la sine pe cei aflaţi în anticamera eternităţii, ci mai curînd ca o întruchipare 78 Predici, ediţia G. Ştrempel, 1964, p. 109. Cp. maxima 276/2 cu începutul didahiei de la p. 231. 63 a năzuinţelor; în seninătatea figurilor se citeşte biruinţa nedreptăţii, a temerii, a suferinţei, dar mai ales se descoperă acel lucru minunat că „ori la ce feliu de stare a nenorocirii, frumuseţea are acest dar ales, adecă trage la dînsa ochii tuturor" (334/7). Spre un asemenea „dar ales" au năzuit cei care, între scoarţele aceluiaşi volum, cu miniaturi şi ornamente, puteau afla întîm-plări din viaţa marelui Alexandru sau frînturi din gîndurile lui Dante şi Saadi. Ml.otţr. Vec& _ 165 . . , '„ '* -- 1 . '"r*"."*1*1-;- ( i IU C ât f JKJOOCWCOOOOCOQOOMOOOOOOCOOO ii h /i a e 4*H A OC 0 4*6 1|1 H J[cnf ÂHAMiA XţViAWk T*AM%*fHTf KAfiAM kV CaV jfKHHAVTt 9 nţi /1^«hh4vVa^h wKA’s^tfHTOfw ^ U'hplH fVM^HfljiH • IUMHHfc KlUfTAH^lH* KAîApAZk , „ Soesw^ ^ „v MhŢfJOHOAH K\r iÎH^jAîfc 9 J[f Kv^Mah^a aa a$h iînorv’OAH 9 KV AK’S^A KfA vVfAA'X 4K&W ţŢAfl cW Troipn’r f TxfroEHifif. 1 - #/ v _ •* 1?4 A^V S ^CKA • ■-*' o I " m i/» ^■ 4 1W*« Wr- . - *•» TEXTE FLOAREA DARURILOR, 1700 79 Pentru măsurare, cap. 35 Măsurarea iaste precum au zis Andronic, ca să aibi măsură întru toate lucrurile tale şi să te ferăşti pururea de mult şi de puţin. Şi această bunătate vine din alte doao bunătăţi, adecă urmează din alte doao daruri, din ruşine şi din cinste, precum au zis Damaschin. Ruşinea iaste ca să să teamă de fieştece lucru carele să face strîmb carele ar face omul. Cinstea iaste, precum a zis Macrovie, să facă lucruri frumoase şi de cinste. Deci darul măsurii iaste ca corăbiariul, carele îndireptează corabia de o trage. 79 v. Aşa iaste şi măsura/ urmează tuturor darurilor lumii cum să cade întru cele frumoase şi de cinste lucruri. Deci darul măsurii iaste vrednic, pentru aceea şi eu l-am pus mai apoi de toate bunută-ţile, precum şade şi cîrmaciul corăbiei. Iară ruşinea iaste ca şi cîrma, carea păzăşte corabia ca să nu piară într-atîtea nevoi, aşa nu lasă ruşinarea în măsură nici un lucru necuvios, ferindu-o de tot lucrul cel grozav. Iară cinstea iaste precum sînt opacinile carele trag corabia la loc bun şi la drum dirept, aşa urmează cinstea măsurii întru toate lucrurile căle frumoase şi de cinste, şi din darul măsurii să soliste libovul. » Prisian au zis, libovul iaste numai între lucruri, ca să fie sprin-80 tin la trup / şi în obiceiuri frumoase şi întru libov cuvinte bune. Şi din libov vine supţiimea şi obiceiurile călea bune şi pline de dar, precum au zis Alexandru. Şi poţi să asămeni măsurarea pre Armelin, carele iaste o hiară mai măsurată şi mai blagorodnică 67 din cîte sînt în lume, şi nici odinioară nu mănîncă nici un lucru grozav şi nici odinioară nu mănîncă de doao ori zioa, ce numai o dată. Şi cînd ploao nu iasă afară din cuibul lui ca să nu-şi întine picioarele lui. Dirept aceasta nu şade niciodinioară aiurea, fără numai pre loc uscat şi cînd vor vînătorii să-l prinză, încunjură tot cuibul cu tină şi aşteaptă să iasă afară, şi atunce astupă gura cuibului, şi atunce Armelinul începe a fugi şi deaca ajunge la 80 v. tină, stă să o prinză mai bine decît să-şi / spurce picioarele în tină, atîta de blagorodnică hiară iaste. Kirad au zis, toate lucrurile carele n-au măsură îşi pierd darul lor. Socrat au zis, precum să ţine calul cu frîul, aşa să ţin toate darurile cu măsura. Decreton au zis, cel ce suge mult, scoate sînge pre urma laptelui. Sfîntul Venalie au zis, din toate lucrurile mijlocul iaste bun. Galinos au zis, toate lucrurile de prea mult sau de prea puţin să strică. Seneca au zis, cel ce aleargă mult, ades să descopere. Aristotel au zis, tot multul vine întru uriciune. Stualfored au zis, puţinică hiare amăraşte miarea şi un păcat mic strică multe daruri. 81 Platon au zis, iaste nici un/lucru hiclean, carele să fie cu măsură. Păcatul cel vechi face ruşine noao. Avichena au zis, cel ce poht^şte ca să-i pară toate lucrurile dulci să le facă rar. Seneca au zis, pentru darul ruşinării, nici un lucru nu poate ca să fie nici dirept, nici cinstit fără de ruşinare. Solomon au zis, acolo unde iaste ruşinea iaste credinţă. încă cel ce să teme de ruşine la tinereţe iaste semn bun. Sfîntul Jsidor au zis, poartă în toată vremea ruşinea înaintea ta. Casie au zis, cel ce nu să teme de ruşine să îngroapă de viu Platon au zis, mai bună iaste moartea decît a nu să tdme de ruşine. Arat au zis, cel ce să ruşinează nu poate ca să fie în desărtă- 81 v. ciune,/nici smeritul urît, nici slobodul a trăi rău. Socrat au zis, cinstea acopere ruşinea şi curvia. 68 Sfîntul Avgustin au zis, cinstea omului să cunoaşte pre căutătura ochilor. Platon au zis pentru libovul, în ce chip apa stinge focul, aşa şi libovul stinge toate răutăţile lumii. Pentru blagorodia au zis Platon: blagorodia nu iaste alta, fără numai darul sufletului. Seneca au zis, dar iaste numai acela carele face pre oameni blagorodnici. încă, blagorodia cea împromutată iaste ca şi oglinda carea arată aceea carea n-are pre dinlăuntru. Aristotel au zis, soarele usucă tina de nu lipeşte şi blagorodia 82 cea împrumutată nu are alt cevaşi întru si/ne fără numai numele. Şi semnele blagorodiei sînt acestea: ca să fii slobod, ca să-ţi aduci aminte de slujbă, ca să fii smerit, să-ţi fie milă de altul, ca să fii înţelept, ca să nu te temi de necinste pentru fieştecare lucru strîmb şi să aibi suflet de treabă şi cuvios. Pentru darul măsurii scrie la legea v^che că din ceput au făcut Dumnezeu ceriul şi pămîntul, marea şi toate le-au săvîrşit din ceasul cel dintîiu pînă seara, întîia zi. Iară a doao zi, despărţi ceriul şi apa şi le împărţi pre pămînt. A treia zi făcu marea, întru carea vor să cure apele şi pămîntul pentru ca să-şi dea rodul lui. A patra zi făcu soarele ca să lumineze zioa şi luna ca să lumineze 82 v. noaptea. A cincea zi făcu păsările şi cdl&alte do/bitoace şi zodiile pămîntului. A şasea zi făcu pre om după asămănarea Lui, adecă pre Adam, şi pre Eva din coasta lui Adam, carea o scoasă din trupul lui dormind, şi zise acelor doi: creşteţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi stăpîniţi peştii mării şi pasările ceriului şi toate dobitoacele carele sînt deasupra pămîntului. Iară a 7 zi, odihni de lucrarea lui. ✓ PILDELE FILOSOFEŞTI, 1713 —LES MAXIMES DES ORIENTAUX * Bunătatea, meşterşugul şi buna învăţătură, acestea sînt numai lucruri ce ne va vrednicii cinstii. La vertu, la Science et Ies belles connoissances sont Ies seules choses qui nous rendent estimables (231/1). Nu iaste sărac cela ce n-are tată, ci cela ce n-are învăţătură şi bună pedeapsă. L’orphelin n’est pas celui qui a perdu son pere; mais celui qui n’a ni Science, ni bonne £ducation (231/2). Lipsirea minţii cei bune iaste mai rea decît toate sărăciile. Le d^faut de bon sens est le pire de tous Ies degrds de pau-vrete (231/3). Nici un lucru nu ascunde mai bine aceea ce eşti decît tăcerea. Rien ne cache mieux ce que l’on est que le silence (231/4). Isteciunea iaste mai bogată decît toată cîştigarea. L’esprit est la plus riche de toutes Ies possessions (231/5). * Tipăritura ivireană nu are paginile numerotate; am indicat la maximele franceze (reproduse după ediţia din 1730, Paris, aflată în biblioteca Institutului de istorie al Academiei) pagina şi numărul maximei. Cu ajutorul acestei indicaţii poate fi regăsită mai uşor şi maxima în limba română. 71 Cu vorbele cele dulci se cîştigă mulţi prieteni. On se fait beaucoup d’amis par la douceur du discours (231 /6). Omul cu cit are minte mai puţinică, cu atîta are mai multă trufie. Moins on a d’esprit, et plus on a de vanită (231/7). Răsplătirea nu iaste mare însufleţire. II n’y a pas de grandeur d’âme â se vanger (231/8). învăţătura la un tînăr iaste cunună, şi înţelepciunea un egolpiu de aur. La Science dans un enfant est pour lui un diademe, et la sagesse un collier d’or (231/9). Cine lasă nenorocirile să-l supuie rămîne desăvîrşit nenorocit. C’est etre entierement malheureux que de se laisser ab-battre dans Ies disgraces (231/10). Cei ce iubesc bunătatea nu o lucrează pre ea, şi cei ce o lucrează nu o fac cu căzuta săvîrşire. Ceux qui aiment la vertu ne la pratiquent pas toujours, et ceux qui la pratiquent ne le font pas dans toute la per-fection n^cessaire (231/11). Nepriceperea şi netrebnicia nasc împărecheri şi între rudenii. La grossierte et l’incivilite engendrent la discorde, meme entre Ies parens (231/12). Nebunul are inima lui în gură, şi înţeleptul are limba lui în inimă. Le coeur de l’insens6 est dans. sa bouche, et la langue du sage est dans son cceur (232/1). Cine aleargă neînfrînat şi are povăţuitoriu nădejdea întîmpină ceasul cel după urmă al vieţii sale şi cade. Qui court bride abbatue guid6 par l’esperance rencontre le dernier moment de sa vie et tombe (232/2). 72 Zavistia nu are odihnă. L’envie n’a point de repos (232/3). Cînd vei lua vreo facere de bine de la cineva nu te arăta nevrednic cu nemultemita. » Lorsque vous avez reţu un bienfait, ne vous en rendez pas indigne par le d£faut de reconnaissance (232/4). Pohta răsplătirei iaste o împiedecare mare, carea nu lasă să trăiască neştine norocit şi cu tihnă. Le d£sir de vangeance est un empechement invincible pour vivre heureux et content (232/5). Nu se cade să pui la socoteală cuvintele unui om supăralnic şi înrăutăţit. i On ne doit pas compter sur la parole d’un homme chagrin et de mauvaise humeur (232/8). O, cît iaste învăţătura de folositoare la cela ce o are, de vr£me ce iaste fără de preţ, că nimenea nu o poate vinde pe bani. Que la Science est avantageuse â celui qui la possede, puis-qu’elle est d’un si haut prix que personne ne la vent pour de l’argent! (232/10). Trei lucruri, au curînd, au cu zăbavă, mijlocesc stricăciunea omului: muiarea lui cînd îşi va da inima ei la altul, şarpele ce lăcuieşte în casa lui şi prietenul ce n-are socoteală. Trois choses tot ou tard causent la perte de l’homme: sa femme lorsqu’elle a donn£ son cceur â un autre, un serpent dans la meme maison ou il demeure et un ami qui manque de conduite (233/1). Mare nebunie iaste a alerga înaintea unuia ce nu te chiamă; şi mai mare nebunie iaste a răspunde făr de a te întreba neştine ; şi îndoită mai mare iaste cînd te lauzi că eşti învăţat făr de a avea învăţătură. 73 C’est une folie de se pr^senter devant quelqu’un sans etre appelle; c’en est une plus grade de parler sans etre interrog^, et c’en est une doublement plus grande de se vanter d’etre savant (233/3). Nu iaste boală mai primejduioasă decît lipsa minţii. II n’y a point de maladies plus dangereuses que le d^faut de bon sens (233/4). între c£l£lalte greşeli, trufia şi iubirea de împărecheri sînt două răutăţi carele cu nevoie să pot îndrepta. De tous Ies vices, la vanit£ et l’amour des procăs sont ceux dont on se corrige le moins (233/5). Din vorbe se trage şi binele şi răul ce ne vine. Les discours attirent le bien ou le mal qui nous arrive (233/6). A te împreuna cu cineva nu iaste lucru rău, iar nu se cade să o faci aşa ad£se, pentru ca să nu se îndemne cel împreunat să-ţi zică „ajunge". Ce n’est pas mal de rendre visite; mais il ne faut pas que cela arrive si souvent, que celui que l’on visite soit con-traint de dire „c’est assez" (233/7). Cine dojăndşte pre cineva de faţă îl necinsteşte. C’est insulter, que de reprendre devant le monde (233/8). Adevărata creştinătate cătră Dumnezeu la un domn să încheie întru acestea, adică, să stea în hotarăle sale; să păzească legăturile; să fie mulţemit întru cdlea ce are şi să sufere cu răbdare lipsa acelui lucru ce n-are. Le veritable culte de Dieu dans un prince est de demeurer dans ses limites, de maintenir les traitez, de se contenter de ce qu’il a et de souffrir patiemment la privation de ce qu’il n’a pas (234/2). 74 Mai de treabă iaste capul ce osteneşte decît cela ce vorbeşte mult. On a plus besoin d’un chef qui agisse que d’un chef qui parle (234/4). La fieştecare politie sau împreunare sau soţiime să nu te apuci la lucrul carele se cuvine la treaba tuturor de obşte; pentru căci de va ieşi lucrul spre bine, soţiimea dă sfîrşitul cel bun la dînşii, iar de va ieşi spre rău, fieştecarele va da greşala asupră-ţi. En quelque communaută, compagnie ou soci£t£ que ce soit, ne vous engagez â rien de ce qui regarde Ies affaires com-munes; parce que si vous reussissez, la compagnie s’en at-tribuera le succes, et si vous ne reussissez pas, chacun vous attribuera la faute (234/6). De ce iaste mai ascunsă răutatea vrăjmaşilor, de atîta mai puţin se cuvine să te încredinţezi lor. Plus la malice des ennemis est cach^e, plus on doit s’en măfier (235/2). Să iai pildă de la strămoşii tăi şi te nevoiaşte să faci fapte bune. Prenez exemple de ceux qui vous ont precede et efforcez-vous de faire le bien (235/3). Nu iaste să se minuneze neştine de cei ce. cearcă lucruri carele nu li se cuvin şi apoi cad întru nenorocirile carele nu gîndesc. II ne faut pas s’6tonner que ceux qui demandent et qui re-cherchent des choses qui ne leur sont pas convenables, tombent en des malheurs qu’ils n’attendent pas (235/6). Unul ce se bucură să auză pre alţii clevetind îndată întră şi el în rîndul clevătnicilor. D’abord que l’on prent plaisir â entendre medire, on est du nombre des mddisans (235/8). Omul carele cu adevărat se poate numi om se cunoaşte de pe cinci s6mne: întîi iaste neschimbat la fietece lucru ce i s-ar 75 întîmpla; a dooa, aflîndu-se în mărire iaste sm£ren; a treia, nu se dă în laturi de pricinile ce i se aduc pentru ca să-şi arate bărbăţia sa. A patra, n-are alt gînd fără numai mărirea sa şi cinstea sa, şi a cincea, de nu iaste învăţat, încailea iubeşte pre cei înţelepţi şi învăţaţi. L’homme que l’on peut vdritablement appeller homme se connoît aux marques qui suivent. Quelque accident qu’il lui arrive, il est inăbranlable. II est humble dans Ies gran-deurs. II ne lache pas le pied dans Ies occasions ou il s’agit de faire voir qu’il a du coeur. II n’a d’autre but que sa gloire et que sa rdputation, et s’il n’est savant, il a au moins de l’amour pour Ies Sciences (236/5). De multe ori ostenim mult pentru ca să isprăvim vreun lucru dintru care după aceea nu cîştigăm alta fără numai întristare şi scîrbă. Souvent on se donne beaucoup de peine pour rdussir dans une affaire dont on ne tire [que] du chagrin dans la suite (237/1). Nevoiaşte-te de învaţă învăţătură pînă a nu te însura. Apprenez Ies Sciences avant que de vous marier (237/4). Nevoiaşte-te să aibi prieteni credincioşi şi nevicl^ni, ca să trăieşti supt umbra sprejin^lii lor; şi aşa vei avea bucurie întru norociri şi ţi se vor face ca o mai înainte pază împotriva nenorocirilor. Efforcez-vous d’avoir des amis sinceres pour vivre â l’ombre de leur protection, vous en aurez de la joîe dans la prosperii, et ce vous sera un,piservatif contre l’adversii (237/9). Cînd iaste rana la inimă nu ştie omul ce să mai facă. On ne sait plus ce que l’on fait quand on a le cceur blesse (238/1). Să fii pururea făr de răutate şi făr de vicleşug, măcar de ţi s-ar întîmpla să-ţi răpui şi viaţa pentru aceste bunătăţi. 76 Soîăs sincere, quand meme votre sincerit6 devroit vous couter la vie (238/2). Omul iaste înţelept după buna pedeapsă ce au luat. On est sage â proportion que l’on a eu une bonne educa-tion (238/3). îndată ce se dă omul pre sine în lucruri necuvioase, îşi piarde ruşinea. > On n’a plus de pudeur, si-tot qu’on s’est abandonne aux plaisirs deshonnetes (238/5). Cine porunceşte cu multă stăpînire celora ce sînt supuşi lui află addse alt stăpîn de-i porunceşte şi lui într-acelaş chip. Qui commande avec trop d’empire â ceux qui sont au des-sous de lui trouve souvent un maître qui lui commande de meme (238/7). Cu neputinţă iaste să nu iasă spre bine aceea ce se va apuca neş-tine să facă cînd se va fi sfătuit mai întîi. II est impossible de ne pas reussir dans ce qu’on entreprent quand on a pris conseil auparavant (238/9). Caută cu ce neam faci cuscrie cînd vei să însori pre fiul tău, pentru căci rădăcina dă la copaciu şi la ramuri răutatea ce are. Prenez garde avec quelle familie vous ferez alliance en mari-ant votre fils, parce que la racine communique au tronc et aux branches ce qu’elle a de mauvais (238/10). Cine iaste înţelept şi iscusit cu toţii, procopseşte veri la ce s-ar apuca. Qui a de la consid^ration et de l’honnetete pour tout le monde r^ussit dans ce qu’il entreprent (239/1). îndrăzneala cea multă naşte clevetirea, şi nu iaste departe vrajba între prieteni cînd toate lucrurile se clevetesc. 77 Trop de familiarii engendre la mădisance, et l’on n’est pas loin de l’inimitie entre amis lorsqu’on censure toutes choses (239/3). Cine ţi-au spus greşalele altuia are gînd să spuie şi ale tale la alţii. Oui vient vous faire rapport des dăfauts d’autrui a dessein de faire rapport de vos dăfauts â d’autres (239/4). De ce nădăjduieşte neştine mai mult, de atîta mai puţin cîştigă; de vrăme ce nădăjdea de multe ori se face o mijlocire săi nu ia aceea ce aşteaptă. Plus on espere, moins on obtient; parce que l’esperance est souvent un moîen pour ne pas obtenir ce qu’on attent (239/5). Lucrările prietenilor tăi socotăşte-le pururea spre bine pînă ve veni în ştiinţa vreunui lucru carele să biruiască pre răbdarea ta. Interpretez toujours la conduite de vos amis par l’endroit le plus favorable, jusqu’â ce que vous en appreniez quel-que chose qui lasse votre patience (239/7). Păz^şte-te de prietenii tăi; însă nu de cei ce eşti încredinţat cum că-ţi sînt credincioşi, măcar că nu iaste cu putinţă să se afle prieten credincios, fără numai cine are frica lui Dumnezeu. Observez vos amis, excepte ceux de qui vous etes sur; mais on ne peut etre sur que d’un ami qui a la crainte de Dieu (239/8). Iubeşte pre prietenii tăi cu socotinţă. Aimds vos amis avec prdcaution (240/1). Nu căuta să iai înştiinţare de lucruri ce nu s-au întîmplat să se facă, că tot lucrul stă să iai înştiinţare de cele ce s-au făcut pentru ca să procopseşti. 78 Ne vous informes point des choses qui ne sont pas arrivees ; le point est de s’informer de celles qui sont arrivees, afin d'en profiter (240/7). Vinul să fie cit de tare, niciodată nu ridică atîta mintea omului cît o ridică o patimă neînfrînată. Le vin, quelque violent qu’il soit, n’oste pas plus l’esprit qu’une passion dereglee (240/9). Adevărata evghenie stă în bunătăţi, iar nu în mulţimea strămoşilor. La vdritable noblesse consiste dans la vertu, et non dans le nombre des aieuls (240/10). Mai bine iaste a bate hierul pe o necovalnă decît să stai toată zioa în picioare înaintea stăpînului tău cu mîinile legate la piept. II vaut mieux battre le fer sur une enclume que d’etre de-bout devant un prince, Ies mains croisăes sur le sein (240/12). Nici un lucru nu iaste atîta de supăralnic cît iaste sărăcia, iar mai supăralnic iaste povăţuirea cea rea a lucrurilor, drept aceea înţelepciunea iaste pururea o comoară nepreţuită. Rien n’est plus facheux que la pauvrete. Ndanmoins, la mauvaise conduite est encore plus facheuse, et c’est pour cela que la sagesse est un trăsor inestimable (241/2). Cînd cunoaşte neştine pre sineşi la ce lucruri iaste iscusit, nici la o treabă de acelui nu i se întîmplă rău. Jamais on n’a de mauvais succes quand on connoît bien de quoi l’on est capable (241/3). Nu iaste lucru carele să depărteaze mai mult pre fietece f£liu de om de la tine ca multa semeţie şi trufia. Rien n’61oigne davantage toutes sortes de personnes d’au-pres de soi que la trop bonne opinion de soi-meme (241/4). 79 De ce iubeşte neştine a-ş bate joc de alţii, de aceea trage asupră-i mai multe nenorociri. Plus on aime â railler, et plus on s’attire de mâchantes affai-res (241/6). ' Cei săraci se cuvine să înveţe învăţăturile pentru ca să se facă bogaţi, şi cei bogaţi pentru ca să le aibă ca o podoabă. Les pauvres doivent apprendre Ies Sciences pour devenir riches, et les riches afin qu’elles leur servent d’ornement (241/9). Omul cel fără de minte se cunoaşte după vorbele lui. L’insens^ se fait connoître par ses discours (242/3). Mai bine iaste să aibi un meşteşug pentru ca să-ţi cîştigi hrana ta decît să întinzi mîna să cei milostenie ca să trăieşti. II vaut mieux posseder un art dont on puisse gagner sa vie que de tendre la main pour la demander (242/9). Bogăţiile cele mai bune ce ar putea să dea neştine copiilor lui sînt să-i crească bine şi cu cinste. Le plus grand avantage qu’on puisse procurer â des enfants est de les bien dlever (243/3). Prietenii aceştii vremi sînt iscoditori faptelor noastre. Les amis de ce tems sont les espions de nos actions (243/7)t Oamenii cu aceasta întrec pre dobitoace căci au cuvîntul; iar dobitoacele atunci sînt mai presus decît oamenii, cînd cuvintele oamenilor nu sînt înţelepte. Les hommes ont l'avantage de la parole par dessus les betes; mais les betes sont preferables aux hommes, si les paroles. ne sont de bon sens (243/8). Cu răbdarea ajunge neştine la sfîrşitul gîndului său. On vient â bout de ses desseins avec la patience (243/10)., 80 Faptele cele bune sînt blagoslovenia vieţii noastre. Les bonnes actions sont la benediction de notre vie (244/2). Veri de ce neam ar fi omul, după cum va pune nevoinţă pentru ca să se arate procopsit, aşa va cîştiga şi cinstea. De quelque nation que l’on soit, on n’est estimable qu’au-tant qu’on a d’industrie â se faire valoir (244/4). între oameni acela iaste mai înţelept carele iaste cu ceialalţi mai blînd. Le plus sage des hommes est celui qui a le plus de complai-sance pour les autres (244/11). Putem să ne apărăm de pedepsele lui Dumnezeu prin mijlocu pocăinţii, iar de clevetirile oamenilor nu vom putea să ne apărăm. On peut se d^livrer des châtiments de Dieu par la peni-tence; mais, on ne peut se d^livrer de la langue des hommes (245/1). Doao lucruri sînt nedespărţite de minciună, multele făgăduieli şi multele pricini. Deux choses sont ins^parables du mensonge, beaucoup de promesses et beaucoup d’excuses (245/8). Un om blînd şi dulce la cuvînt nu are trebuinţă de ajutorul cuiva Un homme doux et affable n’a besoin du secours de per-sonne (245/9). îndeamnă pre rudenii şi pre prieteni să petreacă împreună şi să poarte de grijă unul de altul, dară nu-i îndemna să fie vecini. Recommandez aux parens et aux alliez de se voir et de se rendre visite; mais ne leur recommandez pas d’etre voi-sins (245/10). 81 Viclenii şi mincinoşii şi fietece om care petrece viaţă necuvioasă sînt băţi de nenorocirile ce le urmează la toate lucrurile, dară această beţie iaste plata cea dreaptă a faptelor lor c£le r£le. Les trompeurs, Ies menteurs et toutes sortes de personnes de qui la vie est d6regl£e sont enyvrez de la prosperite qui leur rit en toutes choses; mais cette yvresse est la juste recompense de leurs m^chantes actions (245/12). Cine are un meşteşug are o comoară. C’est posseder un tresor que de posseder un art (246/2). Prietenul cel mai credincios iaste acela carele ne pune pre calea cea bună. L’ami le plus fidele est celui qui nous met dans le bon che-min (246/5). Isteciunea se cunoaşte întru împreunări. L’esprit se connoît dans la conversation (246/6). Nu iaste cu dreptate să zicem că s-au stricat veacul acesta pentru că veacul nu s-au stricat, ci s-au stricat oamenii veacului acestuia. On dit: Le siecle est corrompu. Cette faţ:on de parler n’est pas juste. Ce n’est pas le siecle, ce sont les hommes du siecle qui sont corrompus (247/7). Pomenirea tiner^ţelor nu aduce alta fără numai întristăciune. Le souvenir d’avoir £t£ jeune ne produit que du regret (247/10). învăţătura iaste un lucru mai înalt decît orice alt lucru am putea socoti. La Science est au dessus de tout ce qu’on peut s’imaginer de plus dleve (248/5). 82 Se înnoiaşte prieteşugul cu prietenii în fieştecare dată ce-i vom vedea. L’amitie se renouvelle avec Ies amis chaque fois qu’on Ies voit (248/9). Din povăţuirea cea rea a oamenilor iaste lesne a cunoaşte neştine vicleşugul lor. Par la mauvaise conduite des hommes il est ais£ de juger de ce qu’ils cachent le plus (249/2). Lacrămile sînt armele celor neputicioşi. Les plaintes sont Ies armes des foibles (249/4). Cela ce scrie şi nu se socoteşte ce scrie îşi pierde vremea jumătate a vieţii sale, aşijderea şi cela ce citeşte şi nu înţelege ce citeşte. i Qui ecrit et ne fait pas reflexion sur ce qu’il ecrit pert la moitie de sa vie, de meme que celui qui lit et qui n’entent pas ce qu’il lit (250/7). Atîta cînd vei să ierţi, cît şi cînd vei să pedepseşti pre cineva cuvintele să nu-ţi fie în deşert, pentru ca să crează cînd vei să ierţi şi ca să se teamă de tine cînd vei îngrozi. Soit que vous pardonniez, soit que vous châtiez, que vos paroles ne soient pas vaines, de crainte qu’on ne vous croîe pas lorsque vous pardonnez, et qu’on ne vous craigne pas lorsque vous menacez (251/2). i Cela ce se supune voirii vrăjmaşului său intră într-o primejdie de carea nu se poate lepăda. Qui se soumet â la volonte de son ennemi s’expose â un perii inăvitable (252/2). Suspinele celor supăraţi .cu nedireptatea nu sînt nefolositoare. Les gemissemens des opprimez ne sont pas inutiles (252/4). 83 Viaţa tiranilor nu iaste îndelungată. La vie d’un tyran n’est pas de longue duree (252/5). Ţinerea în minte iaste mai de mult preţ decît o grămadă mare de cărţi. La m^moire est preferable â un grand amas de livres (252/7). Mărirea ce se cîştigă din bunătate iaste mai mare decît mărirea ce vine din bună rodirea neamului. La gloire qui s’acquiert par la vertu est plus relev^e que la gloire qui vient de la noblesse (253/2). Cei neînvăţaţi lesne primesc şederile mai sus, iar înţelepţii ce cunosc cuviinţa aceasta nu o fac. Les ignorans prennent facilement Ies premieres places; mais Ies savans qui sont persuadez des devoirs de l’honnetete ne le font pas (253/5). Bătrînăţele nu să cade să se socotească parte vieţii. La vieillesse ne doit pas se compter pour une pârtie de Ia vie (254/4). Omul niciodinioară nu se căiaşte căci au tăcut. Jamais on se repent de s’etre tu (255/4). Mai bine iaste a fi singur decît însoţit cu cei răi. II vaut mieux etre seul que d’etre dans la compagne des m^chans (256 /4). ( Norodul nu-şi părăsdşte pre împăratul său, nici iase din porunca lui fără multă vărsare de sînge. Les peuples n’abandonnent pas leur monarque, et ne sor-tent pas de son ob&ssance sans effusion de sang (256/10). Cel ce iaste învăţat nu se poate a fi sărac. Le sage ne peut etre pauvre (257/1). 84 Nu se poartă înţelepţc'şte cel ce-ţi dă nădejde şi apoi o ia. Ce n’est pas la conduite du sage de donner de l’esperance et de l’oter en suite (257/10). Doao bresle de oameni muncesc în deşert, cei ce cîştigă şi nu-şi petrec cu cîştigările lor şi cei ce învaţă de la un dascăl a căruia fapte nu se potrivesc cu învăţătura şi cu dăscălia lui. Deux sortes de personnes travaillent inutilement, celui qui gagne et qui ne jouit pas de ce qu’il gagne et celui qui apprent d’un maître de qui Ies actions ne sont pas confor-mes â ce qu’il fait, ni â ce qu’il enseigne (258/9). Mai bine iaste să ţii tu singur taina ta decît fără nevoie să o încredinţezi la altul ca să ţi-o păzească. II vaut mieux garder son secret soi-meme, que de le con-fier â la garde d’un autre (259/2). Cel învăţat cunoaşte pre cel neînvăţat, pentru că şi el au fost mai nainte neînvăţat; iar cel neînvăţat nu poate să cunoască pre nn om învăţat, pentru că niciodată n-au fost el învăţat. Un savant connoît un ignorant parce qu’il a et6 ignorant; mais un ignorant ne peut pas juger d’un savant, parce qu’il n’a jamais ete savant (259/4). însuşi cela ce te ciocotinţeşte, acela se scîrbăşte de tine întru inima sa. Le meme qui vous flatte vous deteste dans l’âme (259/5). Mai mult trebuieşte împăraţilor sfatul înţelepţilor decît înţelepţilor darurile împăraţilor. Les rois ont plus besoin du conseil des sages que Ies sages n’ont besoin de la faveur des rois (259/6). Ce temelie are prieteşugul celui neînvăţat, de vreme ce însuş el îşi iaste vrăjmaş. 85 Comment pourroit-on faire fondement sur l’amitiâ d’un ignorant, puisqu’il est ennemi de lui-meme? (259/7). Cel ce iartă pre cei răi face nedireptate celor buni. C’est faire tort aux bons de pardonner aux mechans (260/2). Cu cît iaste neştine slujit, cu atîta iaste mai învăţat. Plus on fait d’experience, plus on se forme l’esprit (260/3). Nu descoperi cătră prietenul tău toată taina ta, că po^te vreodată să se facă neprieten ţie. Şi iarăş nu face neprietenului tău ce rău îţi va fi pen putinţă să-i faci, că poate să se facă prieten ţie. Ne d^couvres pas â votre ami tout ce que vous aves de secret, parce qu’il peut devenir votre ennemi. Ne faites pas aussi â votre ennemi tout le mal que vous pourrids lui faire, parce qu’il peut devenir votre ami (260/9). Neprietenul cel înţelept iaste mai vrednic de laudă decît prietenul cel nebun. Un sage ennemi est plus estimable qu’un ami insense (261 /3). Mai bine iaste a fi sărac decît a avea avere cîştigată din nedirep-tăţi. . II vaut mieux etre pauvre que d’avoir des richesses mal acquises (261 /7). Nici un lucru nu iaste mai rău decît un om învăţat a căruia învăţătură iaste nefolositoare. Rien n’est pire qu’un savant de qui la Science est inutile (261/9). Doao feluri de oameni nu se îndestulează niciodinioară, cei ce cearcă învăţătura şi cei ce strîng avuţie. Deux sortes de personnes ne se contentent jamais: ceux qui cherchent la Science et ceux qui amassent des richesses (262/1). 86 Loveşte capul şarpelui cu mina neprietenului tău, pentru că din ceste doao bunătăţi ţi se va întîmpla una: adecă sau se va omorî şarpele de va birui vrăjmaşul tău, sau biruind şarpele, vrăjmaşul tău nu va mai hălădui în lume. Frappăs la tete du serpent de la main de votre ennemi, de deux bons effets que cela peut produire un ne peut pas manquer de vous arriver. Si l’ennemi est le vainqueur, le serpent sera tue, et si le serpent a l’avantage, votre ennemi ne sera plus au monde (262/2). Cine iaste neslujit iaste ca un trup fără suflet. Qui n’a pas d’education ressemble] â un corps sans ame (262/4). Omul cel neînţelegătoriu şi neînvăţat iaste plin de mîndreţe. Le stupide ou l’ignorant est rempli de lui-meme (263/1). Supuşii ce bine sînt chivernisiţi plătesc mai mult decît ostile cele mari. Des sujets bien gouvernes valent mieux que de grandes armees (263/9). Păzeşte-te de omul cel mare după ce-1 vei amăgi, şi de cel nebun după ce-1 vei batjocori, şi de cel înţelept după ce-1 vei păgubi, şi de cel rău după ce vei face prieteşug cu dînsul. Gardez-vous des grands, quand vous vous serez mocque d’eux, d’un fou quand vous l’aurez raillă, d’un sage quand vous l’aurez offens£, et d’un mdchant quand vous aurez fait amitid avec lui (264/1). Dracul n-are putere asupra celor buni, nici domnul asupra celor săraci. ' " Le Dămon n’a pas de pouvoir sur Ies bons, ni le Prince sur Ies pauvres (264/3). 87 Trei feluri de oameni nu scot nici un bine de la alţi trei: cel de treabă de la cel netrebnic; cel bun de la cel rău; şi cel înţelept de la cel nebun. Trois sortes de personnes ne tirent rien de bon de trois au-tres: le noble du routurier, le bon du m^chant, ni le sage de l’ignorant (264/4). Cela ce slujeşte împăraţilor are doao f£ţe, despre una are nădejdea să ia chiverniseală, şi despre alta temerea să nu-şi piarză viaţa; însă nu iaste înţelepciunea a se băga neştine într-acest feliu de frică pentru o nădejde ca aceasta. Le service des rois a deux faces, l’esperance d’avoir du pain et la crainte de perdre la vie: mais il n’est pas de la pru-dence du sage de se jetter dans une semblable crainte pour une telle esperance (264/10). Trei lucruri se cunosc la trei întîmplări: vitejia la războiu, înţelepciunea la mînie şi prieteşugul la vreme de nevoie. Trois choses ne se conoissent qu’en trois occasions. On ne connoît la valeur qu’â la guerre, le sage que dans la colere, et l’ami que dans la necessite (265/1). Poţi cunoaşte într-o zi c£le dinafară a omului, iar răutatea inimii lui nu o poţi cunoaşte întru mulţi ani. On peut connoître en un jour ce qu’un homme a d’acquis; mais ne vous fiez pas â lui en ce qui regarde son interieur; parce que la m6chancet6 de son âme ne peut se connoître en plusieurs anndes (265/6). Cu ispita se adaoge ştiinţa şi cu a crederea lesne creşte minciuna. On augmente la Science par l’experience, et l’on augmente le mensonge en croîant trop facilement (266/3). Noi sîntem robi tainii ce ni s-au încredinţat, şi taina iaste roabă noao cînd o vom ţinea ascunsă. 88 Nous sommes esclaves du secret publiă; mais le secret est notre esclave tant que nous le tenons cachă (266/6). învăţatul carele se află în cei nătrebnici nu se cade să aştepte vreo cinste. ' Le sage qui se trouve parmi Ies ignorans ne doit s’attendre â aucun honneur (266/8). ' Nu iaste lucru mai cu anevoie decît a cunoaşte neştine însuşi pre sine. Rien n’est plus difficile que de se connoître soi-meme (266/9). Nu iaste minune de va birui vreodinioară cel neînvăţat cu bîr-felele lui pre cel înţelept, pentru că şi sumpara o strică pie-trile cele de mult preţ. II ne faut pas s’etonner que quelquefois l’ignorant par son babil l’emporte sur le savant. L’ămeril use Ies pierres pretieu-ses (266/10). 'Cerul au dat la toţi mijlocire cu carea să poată trăi, dar încăş au datorie toţi să lucreze. Le ciel a accorde de quoi vivre â tout le monde; mais â con-dition de travailler pour l’avoir (267/4). nu fac filonichie". Scriitorul nu face polemică pe acestă temă deoarece, ca autor ecleziastic, ar prefera ca toate cutumele, inclusiv cele religioase,, să fi fost aduse de împăratul „creştin", pe care-1 consideră, fără ezitare, împărat „roman", ca şi Dimitrie Cantemir. Atenţia pe care o acordă el obiceiurilor (şi cu siguranţă că în formularea acestei constatări socio-etnografice el a ţinut seama şi de portul, şi de practicile populare pe care le putea observa) îl face să întrevadă o altă serie de argumente, ignorate de umanişti, în vederea clarificării originilor poporului nostru, după cum deschide perspective adevărului formulat de Stolnic (după care Chesarie citează pe Dion, Zonaras şi vestigiile arheologice) privitor la supravieţuirea dacilor. Ideea acesta, care va fi preluată şi mai categoric exprimată de Naum Rîmniceanu, este mai aproape de ade- 139 vărul ştiinţific şi deci Chesarie evită să ajungă la concluziile exagerate ale Şcolii ardelene. Naum o va accentua, într-o altă etapă, şi pentru a răspunde celor care vorbeau de o „Dacie ele-nică". Constatarea privind originea ilustră a românilor, confirmată de cutumele observate în principate în luna ianuarie (care devine astfel o adevărată rază ce pătrunde prin negura adusă de decadenţa ţării sub domnitorii străini, „sfeşnic carele şi pus supt obroc, prin crăpături şi prin margini iveşte lumina întru care să slăvea odată" poporul român), îl face pe cărturarul patriot să exclame: „O, veacuri, veacuri", care aţi adus atîta prefacere! Dar prefacerile provocate de sosirea lunii ianuarie împing discuţia pe un plan şi mai general. Prefacerea este o lege a firii, ea domină cursul naturii, ca şi istoria umană. Amintind vag de „stepenele" Stolnicului, vîrstele descrise de Chesarie se schematizează pe două sensuri: urcare şi coborire, ce se regăsesc atît în istoria veche, cît şi în cea contemporană, dovadă că autorul conducea firul ideilor sale spre acest moment. Şi, într-adevăr, după ce a amintit de cîteva mari calamităţi din antichitate, după ce a evocat gloria apusă a marilor imperii, el consemnează cîteva importante prefaceri contemporane: prima împărţire a Poloniei, din 1772, suprimarea ordinului jesuiţilor, în 1773, de papa Clement XIV, măsurile luate de Gustav al III-lea (1771—1792) împotriva Parlamentului şi a aristocraţiei suedeze, conflictul dintre Austria şi Prusia, aplanat prin pacea de la Teschen, în 1779, de pe urma căreia Bavaria a fost totuşi „bărduită" de cîteva teritorii din Sud. Important e faptul că procesul de creştere şi descreştere e limitat la fiecare stat în parte, şi nu la civilizaţia umană în ansamblu; Chesarie aminteşte de „translaţia" culturii greceşti spre occident, acceptată şi de Stolnic. Urmează, deci, că un popor decade pentru ca altul să se ridice. Şi mai complicat a fost procesul istoric din Ţara Românească, unde înălţările şi căderile s-au succedat pe perioade restrînse, din cauza instabilităţii şi a neprevăzutului provocat de puteri exterioare. Chesarie nu afirmă clar acest lucru (nici n-ar fi putut), dar gîndul se ghiceşte atunci cînd scrie că „ţărmurile" Ţării Româneşti nu au „lima- 140 nuri". Legea prefacerilor a acţionat continuu, şi istoria a parcurs o serie întreagă de creşteri şi descreşteri: dacii au biruit pe romani, apoi le-au devenit supuşi; a apărut Ţara Românească "cu formă de autonomie" pînă în vremea lui Laiotă, cînd s-a supus Porţii; s-a ajuns la o reglementare precisă — plata birului şi menţinerea privilegiilor — pînă cînd a căzut Brîncoveanu, pentru că atunci „totul s-a prefăcut, precum iaste de toţi ştiut". Evident că scriitorul adoptă acestă formulă pentru a nu vorbi de „decadenţa" fanariotă într-o carte dedicată unui principe fanariot, lui Alexandru Ipsilante; dar aluzia e clară. Timpul istoric are, aşadar, caracteristici şi legi proprii; el are o legătură cu planurile providenţei, dar, în măsura în care nu mai este o simplă uvertură la eternitate, el poate fi utilizat pentru ca oamenii să apuce aci pe un făgaş dorit. Ce obiective concrete pot fi urmărite de omul care ştie să profite de „prefacere" ? Chesarie răspunde tot cu o „aligorie", care apare ca o nouă realizare măiastră a condeiului său, deoarece, pe de o parte, îi dă putinţa să evite conflictul cu autoritatea politică, în timp ce, pe de altă parte, îl ajută să-şi dezvăluie integral intenţia unor mase largi, care ştiau din Floarea darurilor că pasărea amintită de scriitor aci apare în capitolul 25, consacrat „întărirei", încrederii: să ia aminte cititorii săi la „fenix" şi să renască. Incursiunea lui Chesarie în problematica timpului se încheie cu o concluzie plină de speranţe, deşi în 1774 se întrezăriseră nădejdi mai mari, de sporită independenţă şi de noi rînduieli; dar Chesarie ştie că grindina „strică rodurile uneori şi asupra coptului", şi de aceea îndeamnă pe toţi cei care lui i se par că au intrat într-o nouă „epohas" — clericii, boierii, pămîntenii care au acum legi, străinii şi cei mulţi, peste care nu mai vin mereu noi biruri — să profite de timp spre înflorirea ţării. în prefaţa pe luna februarie Chesarie abordează tot o problemă legată de timp, dar oarecum lăturalnică, ancorînd discuţia în jurul vîrstei dreptului Simeon din Noul Testament, iar în ultima prefaţă dă cîteva amănunte despre credinţele rîmlenilor, pentru a reafirma: „din linia cărora şi noi ne tragem"; problema principală nu mai revine în aceste ultime două texte. 141 Timpul trebuie utilizat, deci, pentru propăşirea societăţii, deşi el continuă să rămînă dominat de providenţă, pe care, iarăşi, oamenii au posibilitatea să o solicite să lucreze în sensul dorinţei lor. Prefaţa pe ianuarie se încheia de aceea cu un verset de Psalm, care este, în acelaşi timp, şi izbucnirea unei dorinţe mult înăbuşită şi greu de stăvilit: „Fie, Doamne, fie mila ta spre noi, precum am nădăjduit spre Tine". Timpul istoric capătă o importanţă sporită în mod incontestabil, şi talgerul valorilor laice începe să încline acul balanţei. Cît de mult, însă? Pentru a răspunde la acestă întrebare e utilă o scurtă incursiune, care, de pe urma analizei felului în care Chesarie a folosit o serie de surse, să poată pune în lumină raportul ce se poate stabili între opera lui şi aceea a predecesorilor săi, precum şi între opera lui şi aceea a iluminiştilor europeni. Nu numai stilul, ci şi mare parte din fondul de idei din prefeţe mărturisesc apartenenţa lui Chesarie la şirul vechilor cărturari care au luptat pentru statornicirea limbii române. Chesarie realizează o operă importantă, publicînd o serie întreagă de cărţi în limba patriei şi, conştient de acest fapt, insistă, în cadrul periodizării sale, pe epoca a treia, aceea a biruinţei limbii române. El cunoaşte, incontestabil, prefeţele lui Teodosie, ca şi pe acelea ale lui Mitrofan, care, publicînd un Octoih la Buzău, în 1700, vorbea de aceleaşi momente ca şi Chesarie: prima izbîndă a cărţii româneşti a fost înregistrată în vremea lui Matei-voievod („întîia rodire"), a doua sub Şerban Cantacuzino („roduri de mijloc"), iar a treia în vremea lui Brîncoveanu („roduri coapte"). Dar Chesarie îi depăşeşte pe erudiţii scriitori ecleziastici dinaintea sa nu numai prin limpezimea frazei, eliberată de confursiu-nile retorismului de curte, ci şi printr-o anumită preciziune, care se integrează, la rîndul ei, în concepţia mult mai elevată pe care o are el; în prefaţa Mineiului pe noiembrie el aminteşte aceleaşi faze, dar adaugă în dreptul fiecărei personalităţi dominante o operă: Matei-voievod, Pravila, Şerban-voievod, Biblia, Constantin Basarab, „alte multe cărţi", reţinînd, deci, opera legislativă a primului, monumentul limbii române la care a conlucrat un întreg grup de cărturari de pe vremea lui Şerban, bogăţia de cărţi 142 patronată de ultimul. Fazele se clarifică şi se înlănţuie pentru a ajunge la veacul său, „cel de acum", în care începe să domine spiritul de dreptate şi se manifestă o afirmare culturală pe multiple planuri; dar ele sînt înglobate într-o încercare de periodizare, care, la rîndul ei, constituie un prim pas spre filosofia istoriei. în acestă privinţă, Chesarie se apropie de Stolnic, a cărui operă a cunoscut-o în mod cert după cum ne dovedesc cele două manuscrise din opera învăţatului Cantacuzino ce au fost copiate tocmai în aceşti ani la Rîmnic, şi anume, copia din 1778, realizată de Anatolie ierodiaconul (care include în miscelaneul său şi o Cosmografie, Divanul lui Cantemir şi Cronica slovenilor) şi copia din 1781 datorită ucenicului lui Chesarie, Grigore Rîm-niceanu, la care revenim mai departe 32. Recunoaştem, în acelaşi timp, atît în încercarea de periodizare, cît şi în formularea „legii prefacerilor", ce anunţă, în cazul Ţării Româneşti, o epocă de renaştere, tendinţa principală a lui Chesarie de a da glas revendicărilor unei părţi din boierime, formulate în memoriile din 1772. Cărturarul rîmnicean susţine că primii locuitori ai teritoriului românesc au fost dacii, că romanii au instalat pe bani în Oltenia şi că acestă regiune s-a unit cu partea din stînga Oltului pentru a forma Ţara Românească. Teoria aceasta redă aproape fidel revendicările boierilor olteni, care „în argumentarea lor foloseau adesea unele elemente prezente, în formă cărturărească, în cea mai veche cronică a ţării — Letopiseţul cantacuzinesc — scrisă, de altfel, pentru a justifica poziţia preponderentă în stat a Basarabeştilor olteni, a banoveţilor. Argumentul istoric hotărîtor invocat de boierii din dreapta Oltului era străvechea autonomie a Olteniei, conducerea ei de către bani, situaţia păstrată şi în condiţiile în care a crescut influenţa turcească în ţară" 33. Aşadar, referirile repetate ale lui Chesarie la 32 V. I. Crăciun şi Aurora Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne sec. XV-XVIII privind istoria României, Buc., Edit. Academiei, 1963, p. 163. Anatolie participă ca „diorthositor" la editarea Mineelor. 33 Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Buc., Edit. ştiinţifică, 1965, p. 223. Autorul remarcă faptul că, „mai puţin călcată decît partea de la est de Olt de năvălirile barbare, Oltenia a menţinut şi după retragerea ad- 143 situaţia Craiovei şi la rolul Olteniei în viaţa politică a Ţării Româneşti exprimă poziţia banilor olteni, care, în acest deceniu, se disting prin atitudinea lor hotărîtă antiotomană (Mihai Cantacuzino, Nicolae Dudescu, Ştefan Pîrşcoveanu, care a încercat să devină domn). Sursa lui Chesarie nu este, deci, decît indirect Letopiseţul cantacuzinesc (continuu menţionat ca lectură principală a cărturarului de istoricii literari, pe urmele lui Iorga), tezele sale politice fiind, în realitate, o reluare a argumentelor expuse în memorii politice de o parte din boierii patrioţi în 1772. în schimb, contactul cu opera Stolnicului Cantacuzino a fost fecund pe planul ideilor generale. Ca şi ilustrul său predecesor, pe care nu-1 cunoaşte (opera circulînd anonim), Chesarie adoptă teza „translaţiei" culturale din Orient spre Occident (curentă la o serie de istoriografi apuseni din secolele anterioare), formulează „legea prefacerilor" şi vorbeşte despre „vîrste" sau „stepene". Desigur că aşezarea în paralel a celor două opere poate semnala deosebiri şi similitudini interesante, dar diferenţa care reţine atenţia este că, în timp ce Stolnicul apelează la surse livreşti, Chesarie aduce în discuţie evenimente contemporane lui, consemnează elemente constatate în urma cercetării obiceiurilor, a datinilor, a tradiţiei orale (pe care Stolnicul a ignorat-o sau a primit-o cu precauţie); Stolnicul face istorie, în timp ce Chesarie meditează, şi teoria primului se însăilează într-o amplă demonstraţie, pe cînd observaţiile celui de-al doilea converg spre o preocupare unică, anume de a anunţa zorile „renaşterii". De aceea Chesarie conferă un alt sens pildei „fenixului", pe care o preia din Floarea darurilor, unde a întîlnit-o şi Antim Ivireanu, care o folo- ministraţiei romane legături strînse cu lumea sud-dunăreană, a suferit în procesul de cristalizare a relaţiilor feudale şi organizării feudale de stat influenţa bizantină prin filiera sud-slavă" (p. 225) — ceea ce confirmă unele afirmaţii ale cărturarului din secolul XVIII, care, precaut, se ferea să facă „filonichie", spre deosebire de Hasdeu, care a fost mai categoric în formularea teoriei sale privitoare la banatul Basarabilor din Oltenia (v. p. 13). De reţinut că episcopul a făcut parte din delegaţia munteană care a prezentat Ecaterinei a Il-a doleanţele ţării, în 1770, şi că, în preajma încheierii păcii din 1774, s-a dus, împreună cu Mihail Cantacuzino, la Iaşi, la generalul Petru Rumianţov, cf. M. Mano-lache, art. cit. 144 seşte într-un sens strict teologic într-unul din discursurile sale funebre 34. Scriitorul rîmnicean are cu totul altă concepţie despre timp decît cea întîlnită în Pildele filosofeşti, unde „vremea" era asemuită cu „o roată pornită care şi cu sila ne aduce în toate zilele la moarte" (337/2), iar viaţa omului se închidea între limite necruţătoare; timpul devine pentru Chesarie un bun obştesc. Diferenţele ies la lumină în momentul în care se constată în ce mod a utilizat Chesarie lucrările străine. El apelează, ca şi umaniştii români, la Dion Cassius si Zonaras, dar si la Meletie de Ianina, erudit grec, format la Padova şi Veneţia, autor al unei Istorii bisericeşti ce va fi tradusă de Veniamin Costache şi al unei Geografii, mult citită în secolul XVIII; întemeiată pe surse mai vechi, dar şi pe cercetări personale (întreprinse într-un spirit capabil să demonstreze „coerenţa dezvoltării elenismului"), lucrarea s-a bucurat de o autoritate meritată 35. Chesarie, însă, nu se limitează la surse „clasice" si se adresează unor lucrări stiin-ţifice contemporane. Disponibilitatea sa e vrednică de subliniat. în primul rînd, pentru a elucida obîrşia unor obiceiuri, el se îndreaptă, după cum era de aşteptat, spre o istorie a Imperiului bizantin; dar nu se mai mulţumeşte cu vechii cronicari sau cu lucrări de a doua mînă, ci obţine opera cea mai reprezentativă: Histoire du Bas Empire en commenţant â Constantin le Grand, par Monsieur Le Beau. Aci întîlneşte el pasajul care-1 „arată pre marele Constantin împăratul că ar fi avut lucruri ostăşeşti într-aceste locuri" (prefaţa pe ianuarie), respectiv campania din 328, purtată — afirmă bizantinologul francez — împotriva „unei populaţii scitice bine cunoscută în imperiu; ea locuia o parte din ceea ce e denumit azi Moldova şi Valahia" 36 * * 39. Istoria lui Charles 34 Antim se referă la creştinul care moare pentru ca să trăiască în veci; cf. Predici, ed. G. Ştrempel, p. 258. 36 Chesarie se referă, în special, la capitolul 26, consacrat Moesiei (voi. 3, p. 42, ediţia din 1807, apărută la Veneţia: recoypcKpia 7tdXaia icai vea. Pentru Meletie, v. B. Knos, L’histoire de la litteralure neogrecque, Uppsala, 1962, p. 476. 39 Cităm textul după ediţia din 1757, Paris, Chez Desaint et Saillant, p. 463: „Une inscription de cette annee qui lui donne pour la vingt-deuxifeme fois le titre d’Imperator est le monument d’une victoire. La chronique d’Alexan- 145 Lebeau nu se mai bucură astăzi de aprecierile bizantinologilor. O reevaluare recentă îl execută concis, pornind de la caracterizarea unui panegirist al celui care fusese secretar perpetuu al Academiei, între 1755 şi 1773: e uimitor cum poate fi regăsită într-un singur membru ştiinţa unui întreg corp academic — „da, dar fără inteligenţă", pentru a adăuga: Lebeau „analizează exhaustiv toate sursele pe care le-a citit din timpul copilăriei, în decursul unor lungi nopţi de veghe — citate, ca o pildă, de biografii lui — fără să omită nici un cutremur, nici o ciumă, agrementînd, din loc în loc, povestirea sa cu reflecţii morale de o mare banalitate, colorate cîteodată cu o intoleranţă de prost-gust, care-1 face, de exemplu, să afirme că tot Coranul e un amalgam monstruos de creştinism, iudaism şi păgînism şi că Mahomet e un impostor periculos. Aceştia sînt istorici pe care-i aprecia chiar şi Fustei de Coulanges, cei care se ţin strîns de text şi care nu scriu şi nu gîndesc decît ce le oferă acesta, adică şobolanii lui Jean de La Fontaine, care rozînd cărţile devin savanţi pînă în vîrful dinţilor" 37. Dacă aprecierea posterităţii e aspră, în schimb în vremea lor, lucrările lui Lebeau şi Gibbon (History of the decline and fall of the Roman Empire) au dat un impuls viguros bizanti-nisticii, şi anume, într-un sens iluminist 38. Caracteristica e esenţială pentru evaluarea informaţiei de care dispunea Chesarie; el se adresează unei sinteze scrise în spiritul veacului şi mult drie dit qu’il passa alors plusieurs fois lc Danube et qu’il fit bâtir sur ce fleuve un pont de pierre. Th^ophane s’accorde avec elle et ajoute qu’il rem-porta une victoire signalde sur Ies Germains, Ies Sarmates et Ies Gots; et qu’aprfes avoir ravag^ leurs terres, il Ies reduisit en servitude. Mais il repete la meme cliose deux ans apr£s, et l’on ne peut compter sur l’exactitude de cet auteur. La situation de la viile d'Oescos dans la seconde Mesie sur le Danube, ou Constantin £toit au commencement de juillet, peut faire conjecturer qu’il faisoit alors la guerre aux Gots et aux Talfales. Ceux-ci ^toient une peuplade de Scy-thes d^ja connue dans l’empire; ils habitoient une pârtie de ce qu’on appelle aujourd’hui la Moldavie et la Valachie". 37 Andr6 Guillou, Le siecle des lumieres (Le monde de Byzance dans la pensie historique de l’Europe ă partir du X VII si iele), Jahrbuch der Osterreichischen Byzan-tinischen Gesellschaft, Viena, XV, 1966, p. 29. 33 Agostino Pertusi, Le siecle de l'erudition, idem, p. 24. 146 apreciată de contemporani; versiunea germană avea să inspire, puţin mai tîrziu, pe un profesor de filosofie de la Jena: marele poet Friedrich Schiller39 40 41. Orientarea iluministă a lui Chesarie este confirmată de cea de a doua sursă folosită, şi citată în prefaţa la luna decembrie prin „şi să arată în Istorie": Enciclopedia franceză. Din corespondenţa lui Chesarie, publicată de Iorga, se ştia că acesta a cerut cu insistenţă să i se procure „o carte ce să numeşte sfranţozeşte dic-tionnaire encyclopedique“; la 14 septembrie 1778 el revenea cu o nouă cerere, indicînd titlul exact şi mirîndu-se că nu se găseşte la Viena şi că mai uşor s-ar găsi la Lipsea 4C. Din cercetarea întreprinsă am putut stabili că Hagi Pop a reuşit să procure opera mult dorită de Chesarie, şi acesta a folosit-o imediat, citînd-o, sub un titlu vag ce ne poate dezvălui mai multe lucruri deodată, în prefaţa la Mineiul pe decembrie, din 1779. Chesarie este, aşadar, primul scriitor român care a tradus texte din Enciclopedia dirijată de Diderot. Amănuntele despre Dionisie cel Mic, „tătar după neam", ca şi despre eroarea lui sînt preluate din articolele Ere şi Epoque 41. în prefaţa următoare, datele privitoare la reforma lui Numa Pompilius sînt inspirate de articolul Janvier. în prefaţa pe februarie apar pasaje care sînt traduse din articolul Fevrier: 39 Heinz Herz, Schiller und die Byzantinistik, în voi. Byzantinische Beitrăge, Berlin, Akademie Verlag, 1964, p. 33 — 40. 40 N. Iorga, Contribuţii la istoria literaturii române în veacul XVIII şi XIX, Analele Academiei, Memoriile Secţiei literare, S. II, Tom XXVIII, p. 192—198. 41 Encyclopidie ou Dictionnaire raisonne des Sciences, des arts et des metiers. Par une societi des gerrs de letlres. Mis en ordre et publie par M. Diderot et quant ă la pârtie mathematique par M. D’Alembert. Cităm după ediţia publicată la Ber-*a-Lausanne, 1781. în articolul Ere, tome XII, p. 874—880 se enumeră divergenţele privitoare la anul naşterii lui Hristos, este redat calculul lui „Denis, sur-nomme le Petit, ne en Scythie", ca şi opiniile celor care au semnalat eroarea lui Dionisie. Date similare şi în articolul Epoque, acelaşi tom, p. 744— 747, unde autorul calculului este prezentat astfel: „Denis le Petit, abbe de Rome, scythe de nation, qui florissait sous l’empire de Justinien vers l’an 507..." A fost pus la contribuţie şi articolul An, tome II, p. 456—457. Am precizat faptul că ierarhul cărturar a utilizat Enciclopedia în articolul nostru din Scînteia, 1966, iulie 14, p. 4: Cărturari ai secolelor trecute-, am revenit cu amănunte în cadrul „Consfătuirii de literatură comparată", Buc., iunie 1967. 147 „iară după ce rîmlenii au făcut începere anului luna lui ianuarie (precum şi noi păzim acest obicei) acum să numără a doao lună după începerea anului. Unii o numea februarie, fiindcă norodul rîmlenilor făcea jărtve în cele după urmă 12 zile ale anului ce să cuprindea în luna aceasta, ca să se curăţească şi ca să ceară de la Dumnezeu odihnă celor morţi. Care aceste jărtve şi aceste curăţenii numindu-le ei februa, pentru aceia numiia acestă lună februarie. Ovid asemenea arată cum că cei vechi toate acelea ce să făcea pentru curăţenie le numiia februa, şi arăta cum că în luna aceasta cei vechi făcea jărtve asupra mormînturilor. La acestă lună soarele să află asupra zodiei peştilor..." în textul francez: „...F^vrier preceda janvier jusqu’au temps ou Ies ddcemvirs ordonnerent qu’il deviendroit le second mois de l’annde et sui-vroit janvier imm^diatement... Le peuple romain faisait des sa-crifices pendant Ies douze derniers jours de l’annde, pour se pu-rifier et pour demander aux dieux le repos des âmes de ceux qui etoient d^ced^s; et comme ces sacrifices et ces purifications etoient appelRs februa, on nomma le mois ou l’on faisait ces sacrifices et ces purifications februarius. Ovide assure la meme chose, tout ce qui servait, dit-il, â nous purifier, etoit appelle februa pas nos ancetres... Ovide nous donne une derniere ety-mologie du mot februarius: elle peut encore venir, dit-il, de ce que dans ce mois on faisoit des sacrifices sur Ies tombeaux... Le soleil durant la plus grande pârtie de ce mois parcourt le signe du verseau, et vers la fin il entre au signe des poissons". în prefaţa la luna martie se regăsesc, de asemenea, fraze preluate direct din textul francez şi adaptate cu modificările de rigoare: „...Romul, împăratul cel dintîi al Rîmului, împărţind tot anul în zece luni, cea dintîi rînduială au dat la această lună, care au şi numit-o după numele lui Marş tătîne-său"... „Rîmlenii avea pre martie luna întîi a anului, precum şi ovreii ţinea. Iar unii zic că martie se numeşte după Marş dumnezeu, ce-1 credea cei de atunci închinători de idoli dumnezeu ajutătoriu războaielor. Şi măcar că luna o numiia după numele dumnezeului Marş, dar o avea afierosită supt protexoa dumnezeoaei Athina, ce însemna înţelepciune, prin care vrea să arate înţelepţii rîmleni cum că cel 148 ce să gătesc spre războaie în luna lui martie, lîngă ajutoriul dumnezeului Marş trebuia să aibă şi pre Athina înţelepciune po-văţuitoare. Zilele aceştii luni era însemnate pentru multele obiceiuri ce să păziia de rîmleni întru acestă lună. Căci întru această ună înnoia focul ce-1 zicea ei nestins, la o capişte Vesta; întru aceasta rîdica ramurile cele vechi de finicuri ce era pre la porţile celor mari şi punea altele noi; într-acestea multe sărbători, iară mai bine să zic disidemonii ei păzea..." Textul francez este ceva mai concis în articolul Marş: „C’est Romulus qui divisa l’ann^e en dix mois, donna le premier rang â celui-ci, qu’il nomma du nom de Marş, son pere... C’etait le premier mois de l’annee chez es romains, quoiqu’il eut pris son nom du dieu Marş, on l’avoit mis sous la protection de Minerve. Les Calendes de ce mois etoient remarquables par plusieurs ceremonies. On allumait le feu nouveau sur l’autel de Vesta; on otoit, dit Ovide, les vieilles branches de lauriers et les vieilles cornes tant de la part du roi des sacrifices, que des maisons des flamines et des haches des , consuls, pour en substituer de nouvelles. Le meme jour on cele-brait les matronales et les anciliers, ou la fete des boucliers sa-crt's..." 42. Traducerile şi preluările din articolele scrise de către le Che-valier de Jaucourt, unul din cei mai harnici colaboratori ai Enciclopediei (şi pe care Voltaire îi aprecia ca pe „un om de calitate" 43) aruncă noi lumini asupra concepţiei lui Chesarie. în mod deliberat, ierarhul cărturar apelează la o istorie a Bizanţului scrisă într-un spirit iluminist şi la opera cea mai reprezentativă a secolului XVIII, care „eliminînd transcendenţa soluţiona problema printr-un antropocentrism conştient" 44. Am adăuga că observaţia 42 Articolul Janvier în tome XVIII, p. 62 — 64; Fevrier, în tomc XIV, p. 266—267; Marş, în tome XXI, p. 161-163. 43 Apuci Louis Trenard, Le rayonnement de l'Encyclopedie (1751—1789), Ca-hiers d’histoire mondiale, 1966, 3, p. 724. Autorul articolului constată că jumătate din operă a fost redactată de le Chevalier de Jaucourt, „un compilator prodigios" (p. 714). 44 Jean Thomas, Un moment du developpement culturel de l'humanite: l'Encyclopedie, idem, p. 708. 149 lui Voltaire privitoare la rolul jucat de Enciclopedie („niciodată douăzeci de volume in folio nu vor provoca revoluţia. Broşurile de treizeci de sous, acelea sînt de temut" 45) îşi găseşte o aplicare şi în cazul prefeţelor la Minee; dar trebuie să mai fie adus un corectiv. Enciclopedia e folosită de Chesarie numai pentru a da o desăvîrşită autoritate argumentelor sale privind obiceiurile romane menţinute de români. Probabil că el a folosit şi articolul Flux-Reflux pentru comparaţia ce apare în prefaţa la ianuarie, după cum va fi parcurs şi alte pagini; dar ceea ce reţine atenţia în primul rînd e această incursiune în civilizaţia romană. Patriotismul luminat al lui Chesarie, cărturarul care îşi dedică toate puterile „obştei" şi care îşi concentrează atenţia asupra soartei ţării sale, adunînd argumente din cele mai diferite locuri, apare cu şi mai multă pregnanţă din acestă constatare: atunci cînd urmaşul lui, Filaret (dacă nu cumva Iorga a avut dreptate presu-punînd că prefeţele următoare au fost scrise de Iosif, viitorul episcop de Argeş şi prietenul lui I. Piuariu-Molnar) 46, deci cînd unul din aceştia doi, citează la Mineiul pe iunie „pronunţia galilor" (referindu-se la Enciclopedia franceză, după cum a remarcat şi Dumitru Popovici47), ecoul din capodopera secolului XVIII 46 Apud L. Trdnard, ari. cil., p. 725. 46 N. Iorga. studiul citat supra, p. 191: „Sub prefeţele lui Filaret, cari se poate să fie scrise, ba chiar e probabil să fie scrise de protosinghelul episcopiei Iosif, român, ucenic al lui Chesarie..." 47 Dumitru Popovici, La litttrature roumaine ă l'epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 102: „Le savant dveque [Chesarie], loin de borner sa curiosite â des journaux comme le Journal encyclopidique, s'aventurait hardiment jusqu’â l'Encyclopidie. C’cst sans doute l’exemplaire qu’il avait fait venir en Valachie au prix de tant de difficultds qui est mis â contribution par son successeur Phi-larete dans la prdface au Mineiu..." Este mai mult ca sigur că „savantul episcop" a extras din volumele Enciclopediei fragmente din toate articolele consacrate lunilor anilor pe care cel care a scris prefeţele, după moartea lui, le-a reprodus în textul român, dar fără să le mai lege de argumentaţia atît de interesantă pe care numai Chesarie ştia să o dezvolte. Deşi texte traduse din Enciclopedie continuă să se regăsească şi în celelalte prefeţe, ele nu mai au o pondere deosebită, şi de aceea D. Popovici avea dreptate să circumscrie observaţia sa pertinentă numai la cazul lui Chesarie: „Le fait est d’une singulidre eloquence pour un serviteur de l'Eglise dont l’dducation avait etd faite dans Ies sphferes ortho-doxes" (p. 103). 150 e aproape imperceptibil, citarea pare o trimitere la o lucrare lingvistică, paranteza (referitoare la o „oareşicare" legătură a limbii române cu cea latină) e repede închisă, şi autorul purcede grăbit să intre pe făgaşul retorismului teologic (convenţionalism care nu permite stabilirea unei paternităţi — Filaret sau Iosif?). Se adaugă la lecturile lui Chesarie le Mercure litteraire et politique, de unde a putut lua informaţii de istorie contemporană (în volumul din 2 janvier 1799, p. 72, aflîndu-se un Tableau politique de VEurope, 1778, cu ample date despre Polonia, Bavaria etc.) sau cartea bizară a lui Carra, pe care o judeca, îndreptăţit, cu asprime, afirmînd că despre istoria Moldovei şi Ţării Româneşti ar trebui să se scrie altfel 48. Poarta deschisă de cunoştinţele sale de limbă franceză spre „Europa luminată" i-a înlesnit parcurgerea şi altor cărţi, despre care noi nu mai avem azi ştiinţă. Ceea ce rămîne ca o trăsătură esenţială, desprinsă din cercetarea surselor folosite, e modalitatea utilizării lor, anume funcţia pe care aceste opere o capătă în vederea elucidării destinului şi menirii culturii române. Pe acest plan, Chesarie duce mai departe preocupările umaniştilor, consideră un fapt indiscutabil supravieţuirea dacilor, insistă asupra datelor socio-etnografice (care-1 vor preocupa şi pe Samuil Micu49), acordă un rol important muzicii printre arte (scriind, semnificativ, în prefaţa la o Psaltire din 48 Scrisoare către Hagi Pop, din 7 martie 1779, publicată în rezumat de N. Iorga, studiul citat. Despre cartea lui Carra, vezi studiul Măriei Holban, Autour de l'Hisloire de la Moldavie et de la Valachie de Carra, Revue historique du Sud-Est europien, 1944, p. 155 — 230, care apreciază cartea drept „une sorte de mon-stre: ni oeuvre d’^rudition, ni pamphlet, ni memoires, ni histoire, ni geographie, ni simple recueil d’anecdotes, mais une sorte de macddoine". 48 Samuil Micu arată în Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, p. 162: „cum că românii cei ce astăzi sînt în Dachia, pre carii alte neamuri îi chiamă vlahi„ iar ei pre sine se numesc romani, sînt din romanii cei vechi de Traian împărat aduşi şi aşezaţi în Dachia, să dovedeşte şi să adeverează întîiu din scriitori a doaoa din obiceiuri, a treia din limbă,a patra din nume", pentru ca în capitolul consacrat celei de a doua probe să susţină că „cele mai multe obiceiuri ale românilor din Dachia sînt tocma acelea care le-au avut romanii cei vechi din Itali" (p. 84). Nu avem de a face numai cu un punct comun de vedere, ci şi cu afirmarea unei noi discipline ştiinţifice, care, firesc, prinde viaţă din frâ-mîntarea minţilor luminate ce îmbinau ştiinţa cu patriotismul. 1779 că „sufletul nostru iaste alcătuit în trup după armonia musi-chiei", după Pitagora, iar el, Chesarie, se „sileşte a nu lepăda cu totul dogma mai sus-zisului filosof"), în sfîrşit, semănă numeroase şi variate idei, din care puteau să răsară concepţii noi. Se poate surprinde, în această ncuă fază a di\ ersificării preccupzrilor cărturăreşti (clar conturată în opera cor.'feilcr Şcolii ardelene), elementul nou ce justifică înglobarea lui Chesarie în rîndul intelectualilor iluminişti. Periodizarea lui e mai apropiată de incursiunea în istoria culturii întreprinsă de Yoltaire în introducerea la cartea sa Le siecle de Louis XIV decît de aceea schiţată de Stolnic, deoarece meditaţia lui Chesarie are drept rezultat un prim pas făcut în direcţia „cuceririi lumii istorice"50, din legea prefacerii el desprinzînd un îndemn concret la acţiune, iar din încercarea de periodizare lăsînd să fie dedus rolul pe care-1 joacă ideile în viaţa socială. Revenind la problema sa majoră, putem conchide că pentru el timpul istoric, existenţa terestră, căpătă o pondere deosebită în raport cu eternitatea, deşi nu se desprinde net de aceasta. Timpul terestru are valenţe deosebite pe acelaşi continent, şi el poate „urca" într-o parte, după cum poate „coborî" în alta; existenţa se măsoară pe perioade sau „epohas", şi de aceea omul poate fructifica timpul pentru realizarea obiectivelor sale pămînteşti. în mod evident, Chesarie iese din ciclul bisericesc atunci cînd fixează un alt început publicării operei sale decît 1 septembrie prima zi a anului ecleziastic bizantin; în această privinţă e limpede că scriitorul rîmnicean ie:e din cronologia sacră pentru a întocmi o istorie profană. De aceea permanentele reluări sau vechea roată a timpului fac loc legii „urcării şi coborîrii", care era adeseori utilizată de iluminiştii europeni pentru a opune decadenţei soci- 50 Ernst Cassirer, La philosophie des lumiires. Traduit et presente par Pierre Quillet, Paris, Fayard, 1966, p. 207 — 237 (L'histoire sans frontieres). Periodizarea lui Chesarie are un caracter cultural-politic şi mai puţin unul istoric-politic, şi de aceea ni se pare că poate fi alăturată celei expuse de Voltaire mai curînd decît celei întreprinse de Montesquieu, cu ideile căruia Chesarie putea să fie familiarizat, după cum remarcă D. Popovici, op. cit., p. 184. 152 ale, contemporane lor, ordinea din vechea republică romană51. Pe acest plan al ideilor generale, Chesarie face un pas înainte faţă de cronicarii umanişti care, în cadrul unui proces de diversificare a preocupărilor, acordaseră istoriei o certă autonomie; Chesarie nu ajunge pînă în punctul în care timpul se împarte în ceasuri şi e măsurat nu de clopotul tradiţional, ci de ceasornicul negustorului. Dar întrevăzînd afirmarea unei societăţi pluraliste, alcătuită din state naţionale, şi convins fiind de drepturile neamului său, el dezvoltă argumentarea originii poporului român în vederea realizării unor înfăptuiri imediate. Din acest punct de vedere, investigaţia întreprinsă de Chesarie (meditaţie parte pe tema „filosofici istoriei", parte pe tema generală a cronologiei) dezvăluie o curiozitate ce e proprie secolului luminilor, care „a încurajat încrederea în progres şi a convins pe oameni că e datoria lor să împlinească legea umanităţii, încercînd să facă să sporească suma de libertăţi, de relativă egalitate, de fericire, de „luminarea" lumii"52. Atragerea elementelor furnizate de operele iluministe pe filonul principal al gîndirii române din acest secol conferă operei lui Chesarie un rol de seamă în evoluţia mentalităţii din ţara noastră, după cum, prin trăsăturile dominante ale acestei receptări, opera sa poate indica unele caracteristici ale iluminismului român, etapă de laicizare, de avans al spiritului critic, dar într-un context istoric ce impune permanenta referire la „patrie" şi obşte, în aceste condiţii, critica nu se individualizează şi omul continuă să fie considerat ca membru al unei colectivităţi, împlinirea dezideratelor sale depinzînd de realizarea unor aspiraţii majore. în sfîrşit, tacita trecere pe planul istoriei omeneşti de pe planul permanenţelor teologale putea înlesni formularea conceptului de pro- 61 J. Irmscher, Zum Byzanzbild der Deutschen Historiographie des 18. und 19. Jahrhunderts, Jahrbuch der Osterreichischen Byzantinischen Cesellschafl, XV, 1966, p. 98. 62 Henri Peyre, The Influetice of Eighteenth Century Ideas on the French Revo-lution, în culegerea Problemes in European Civilization. The Influence of the En-lightenment on the French Revolution, Boston, Heath, 1964, p. 94 — 95. Aprecieri interesante şi în studiul lui Fritz Wagner Kirchengeschichte und Profanhistorie im Spiegel Newtons und seiner Zeii, Saeculum, Manchen, 1963, 3 — 4, p. 193 — 204. De asemenea Matthew Andersoa, L’Europe au 18-e siicle, Paris, Sirey, 1968, p. 313 seq. 153 greş. Vom constata o continuitate în elaborarea acestui concept la urmaşii lui Chesarie, în special la Grigore şi Naum. Expresie a stadiului mentalităţii, scrierile lui Chesarie au adus un aport cert la evoluţia în continuare a acesteia, întrucît au însoţit cărţi răspîndite pe întreg teritoriul patriei. Sub acest raport opera sa e, evident, „reprezentativă". Mineele au fost retipărite la Buda, în 1805, sub supravegherea lui Iosif al Argeşului şi „cu rîvna şi cu osîrdia dumnealui domnului Ioan Molnar, profesor al Academiei Clujului şi doftor de ochi în Marele prinţipat al Ardealului" ; prefaţa lui Chesarie la Psaltirea din 1779 (în care se regăseşte afirmaţia ce vădeşte faptul că scriitorul acorda o deosebită importanţă prefeţelor, ca parte esenţială a tipăriturilor — „poftesc dară pre toţi cîţi vor primi aceste psaltiri să nu treacă cu vederea această predoslovie") a fost reprodusă în ediţia din 1805, de la Sibiu, recomandată de Ioan Bart, tipograful, cititorilor ardeleni cu semnificativa formulă: „primiţi-o cu drag, căci după izvo-dul cel de la Rîmnic iaste făcută", pentru a fi încă o dată reluată la Buda în 1808. într-adevăr, Chesarie împlineşte vechiul vis al lui Damaschin, şi cartea de Rîmnic e consacrată în Transilvania ca fiind provenită din cea mai autoritară tipografie românească. Aşa se explică şi lauda adusă lui în Vestirile filosofeşti din 1795, unde învăţaţii ardeleni, grupaţi în prima societate filosofică din ţara noastră, ţin să aducă un omagiu cărturarului iluminist din Ţara Românească, pomenit alături de Ienăchiţă Văcărescu53; Radu Tempea va trece în prefaţa la Gramatica sa din 1797, în rîndul celor care au „deşteptat limba românească", pe „vestitul Chesarie", iar doi ani mai tîrziu Paul Iorgovici se va referi, într-ale sale Observaţii de limbă rumânească, tocmai la locurile culese de cărturarul de la Rîmnic din Enciclopedia franceză, pentru a aduce un puternic argument în sprijinul demonstraţiei sale pe tema romanităţii limbii noastre54. Dar rodurile („coapte", cum ar fi spus 63 Nu a fost, pînă în prezent, pus în lumină faptul că în acest apel intelectualii transilvăneni aduc un elogiu editorului Mineelor „Kesarie". 54 V. antologia Şcoala ardeleană, îngrijită de Emil Boldan, Buc., Edit. tineretului, 1959, p. 236 şi 247: Iorgovici argumentează că limba română s-a format din limba „unei naţii care au numerat cîndva mulţi puternici împăraţi, din 154 Mitrofan) au fost culese, în special, dintr-o zonă şi mai importantă pentru evoluţia culturii române, anume din minţile tuturor celor care au citit sau au ascultat cuvintele de îndemn ale lui Chesa-rie. Textul acesta tipărit a confirmat o stare de spirit colectivă şi a ajutat-o să progreseze într-un ritm pe care cercetătorul de azi îl poate surprinde cu greutate, dar pe care-1 întrevede în documentele răzleţe ale vremii. în acest sens, poate fi depistat aportul pe care l-au adus ideile lui Chesarie într-o predică ţinută în faţa poporului, în 1792, de către Sava Popovici din acel centru de rezistenţă românească care a fost Răşinarii55. Influenţă sau paralelism, cele două manifestări se întîlnesc pe acelaşi plan de idei. Chesarie apare ca un cărturar iluminist dintre cei mai importanţi în acest sfîrşit de secol, prin această largă audienţă de care s-a bucurat opera lui şi prin temeiurile pe care le-a furnizat urmaşilor săi. El s-a impus, de altfel, ca o personalitate remarcabilă, chiar şi în faţa străinilor mai puţin dispuşi să recunoască meritele cărturarilor români, cum a fost Sulzer56. Dintre discipoli se distinge, în primul rînd, un alt rîmnicean care şi-a dedicat viaţa lumii cărţii: mai întîi corector, apoi autor de prefeţe, profesor la şcolile patronate de Episcopia de Rîmnic şi în şcoala lui Gheorghe Lazăr, cel care avea să sfîrşească în scaunul episcopal de Argeş leagă prin opera lui secolul XVIII de secolul XIX, impunîndu-se aşadar ca unul din cei mai reprezentativi scriitori pe planul evoluţiei ideilor. Grigore Rîmniceanu se afirmă de la început ca un cărturar iluminist atunci cînd ţine să întocmească arborele genealogic al centrului de la Rîmnic tre care pre Iuliiu Chesariu şi Avgust imperatu, şi acuma prin lunele de pre nomele lor aşa-numite iiulie, avgust în toate calendarele romaneşti, precum şi în mineiu romanesc de toate lunele, adeche mineiu de obşte, spre vecinica lauda pomenim". Se deduce că Paul Iorgovici se referă la cărţi extrem de populare, în sprijinul tezei sale. Calendarele şi Mineele. 66 Text publicat de I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvaniay ed. 2, Buc., Edit. Scrisul românesc, 1941, p. 85 — 91. 64 J. S. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, voi. 3, Viena, 1781 — 1782, p. 36, care apreciază talentul lui oratoric, cunoştinţele de limbă greacă şi franceză, ca şi înfăţişarea sa deosebit de plăcută. 155 înscriind în prefaţa la Antologhionul din 1786 numele tuturor celor care au lucrat, în vremi de restrişte, pentru progresul culturii române. Acest mic istoric al vieţii intelectuale are aceeaşi semnificaţie ca şi pagina de istorie a culturii române pe care Samuil Micu o include în capitolele 22—23 din partea a treia a operei ja'e Scurtă cunoştinţă a istoriii românilor, unde tendinţa de a reconstitui ascendenţa intelectualilor iluminişti este evidentă. Prefaţa lui Grigore mai relevă un aspect, pe care-1 vom regăsi şi în iluminismul moldovean contemporan, anume deplasarea centrului de greutate culturală din mănăstiri înspre oraşe. în jurul tipografiilor, în preajma bibliotecilor alcătuite prin răscolirea resurselor ţării şi prin legături cu străinătatea, în cursul muncii asidue de tălmăcire din greceşte, dar şi din limbile de circulaţie europeană, se formează grupuri de cărturari care, în pas cu vremea, se ostenesc spre folosul „de obşte". Aceştia învaţă în şcoli, dar şi de la dascăli particulari (după cum mărturiseşte însuşi Grigore într-un interesant text publicat recent, din care se deduce şi faptul că el se născuse pe la 176357); împreună cu alţi ştiutori de carte ei alcătuiesc „filiaţiunea societăţii noastre moderne, compusă din neguţători, meseriaşi, oameni de carte, mici funcţionari, treptat împingînd la o parte pe vechii privilegiaţi, necunoscători de patrie şi naţionalism, şi pregătind triumful acelor cete de pioni ai revoluţiei române care aduc în fruntea ţării ştiinţa. 57 V. articolul consacrat acestei „luminoase figuri" în revista Mitropolia Olteniei, 1957, 9—10, p. 615 — 633. în textul publicat în anexă se poate remarca gustul lui Grigore pentru fraza cu aspect de maximă, prin mijlocul expunerii sale, privitoare la utilitatea trigonometrici şi a logaritmilor, strecurîndu-se şi o „sentinţă" (în spiritul adausurilor făcute de el la Pildele filosofeşti): „Toată ştiinţa şi tot meşteşugul cu cît mai des se lucrează, cu atîta se şi mai înfrumuseţează şi se mai lesneşte". Afirmaţia sa că a învăţat un calcul de la „un scoleriu de Ardeal", pe care l-a plătit, ne dă o indicaţie asupra acestei practici, cu ajutorul căreia cărturarii din acea vreme izbuteau să cumuleze cele mai variate cunoştinţe. în acest sens trebuie reţinută şi consemnarea lui Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. 2, voi. III, p. 577: „Am văzut un contract prin care episcopia de Rîmnic, mi se pare, tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani şi în natură". 156 cultura europeană, conştiinţa naţională în locul ignoranţei privilegiate" 58. Grigore Rîmniceanu se dovedeşte a fi un continuator al lui Chesarie atît prin activitatea sa strîns legată de difuzarea cărţii în limba română (copii manuscrise şi ediţii tipărite), cît şi pe planul ideilor. Autor a numeroase opere manuscrise, dintre care reţin atenţia copii ale Floarei darurilor, două miscelanee de aritmetică şi trigonometrie, folosite probabil în şcolile unde a fost profesor, ca şi o traducere din Teofil al Campaniei, elevul remarcabilului iluminist grec, Evghenie Vulgaris, Grigore îngrijeşte o serie întreagă de cărţi, înzestrîndu-le cu prefeţe sau sporindu-le original, cum am văzut că a procedat cu Pildele filosofeşti. în aceste texte, preocupările rîmnicene, continuate de-a lungul mai multor decenii, ies la lumină: ca si Chesarie, el acordă un deosebit rol muzicii, care-1 preocupa şi pe Mihalcea Litterati („nu iaste altă putere omenească, nici mai deşteptătoare, nici mai grabnică la prefacerea simţirilor, decît meşteşugul cîntării" — Catavasier, 1793); ca şi Chesarie, e preocupat de „translaţia" culturii pe continentul european, după cum îl atrage problema timpului. în linii generale, soluţia lui va fi aceeaşi: timpul acordat existenţei umane trebuie folosit pentru ca patria să renască. Accentul cade, aşadar, pe existenţa colectivă (adusă în prim plan şi în maximele adăugate la Pildele filosofeşti), pe întreg poporul român, unit prin originea şi limba comună. Ca şi Chesarie, el va reaminti cititorilor săi de pilda „fenixului" în prefaţa la Logica, ce va apare în timpul şederii sale la Argeş, în 1826. Dar în cadrul unei problematici similare apar o serie de concepte mult limpezite faţă de înaintaşul său. în această privinţă, prefaţa la Triodul din 1798 e un document de o valoare nepreţuită Avîntul luat de spiritul ştiinţific în Europa, de cuceririle tehnicii, de progresul minţii umane se impune acestui cărturar, care elogiază continentul, inspirîndu-se din Enciclopedie59. „Podoabă 68 V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800— 1864, tom IV, Buc., 1901, p. 199. 68 E de presupus că şi în acest caz a fost folosit un extras rămas de la Chesarie. Textul francez, scris de acelaşi Louis Chevalier de Jaucourt, se află în ediţia citată, în tomul XIII, p. 466: „Je ne sais pas si l’on a raison de par- 157 a lumii", Europa luminată nu mai este ca pentru Chesarie expresia unei etape din istoria civilizaţiilor, ci împlinirea unei evoluţii. Problema pusă de Grigore nu se referă la o Europă oarecum exterioară Ţării Româneşti. Europa lui Chesarie pare a fi partea „dinlăuntru" a continentului, pe care se află şi Ţara Românească, dar care aparţine încă de zona tradiţiei bizantine, receptînd iluminismul occidental în măsura în care acesta e necesar dezvoltării culturii române în direcţia tradiţională. Este adevărat că prezicerea lui Chesarie privind decadenţa Europei nu se referă la un ansamblu, ci la anume părţi, de unde se poate deduce că editorul Mineelor întrevedea o „Europă a naţiunilor". Dar la Grigore raporturile s-au limpezit mult: Ţara Românească e înglobată, fără ezitare, în continent, fiind aşezată „într-o aleasă parte a Europei". Chestiunea pe care o ridică Grigore, în continuare, nu este de a şti care va fi viitorul ţării, ţinînd seama de prefacerile din Europa, ci, mult mai coerent legate destinele popoarelor, ce ati- ager le monde en quatre parties, dont l'Europe en fait une; du moins cette division ne paraît pas exacte, parce qu’on n’y sauroit renfermer Ies terres arc-tiques et Ies antartiques, qui, bien que moins connues que le reste, ne laissent pas d’exister et de m^riter une place vuide sur Ies globes et sur Ies cartes Quoi qu'il en soit, l’Europe est toujours la plus petite du monde; mais comme le remarque l'autcur de L’Esprit des loix, elle est parvenue k un si haut degre de puissance, que l’histoire n’a rien k lui comparer lâ-dessus si l’on considere l'immensite des depenses, la grandeur des engagements, le nombre des troupes et la continuite de leur entretien, meme lorsqu’elles sont le plus inutiles et qu’on ne Ies a que pour l’ostentation. D’ailleurs il importe peu que l’Europe soit la plus petite des quatres parties du monde par l’etendue de son terrain, puisque, elle est la plus consid^rable de toutes par son commerce, par sa navigation, pa sa fertilite, par Ies lumikres et l’industrie de ses peuples, par la connaissance des arts, des Sciences, des m^tiers, et ce qui est le plus important, par le christia-nisme, dont la morale bienfaisante ne tend qu’au bo nheur de la soctet^. Nous devons k cette religion dans le gouvernement un certain droit politique et dans la guerre un certain droit des gens que la nature humaine ne sauroit assez recon-noître; en paroissant n’avoir d’objet que la felicite d’une autre vie, elle fait encore notre bonheur dans celle-ci“. „Ce este Europa? Răspunsul dat de Enciclopedie are cu atît mai multă autoritate cu cît e un plagiat. Le chevalier de Jaucourt a copiat articolul său din Dicţionarul lui Bruizen de la Martinifere (1740) ..." remarcă Rene Porneau-L'Europe des lumieres, p. 32. 158 tudine trebuie să aibă Ţara Românească faţă de transformările prin care trece întregul continent. Raportul între tradiţie şi inovaţie e clar întrevăzut, şi chestiunea nu este eschivată. Dar, asemenea celorlalţi iluminişti animaţi de un spirit reformist, Grigore nu consideră că transformările rapide (la cele bruşte nici nu se poate gîndi) sînt de vreo utilitate, şi de aceea textul său aduce, în continuare, un elogiu rezistenţei întemeiate pe ortodoxie (ca şi Che-sarie, el atribuie creştinarea poporului român unui împărat roman, Constantin cel Mare). Grigore reia ideea despre echilibru, măsură şi dreaptă socoteală pe care o aşezaseră la temelia întregii vieţi culturale aceia care editaseră la începutul secolului Floarea darurilor şi Pildele filosof eşti; scriitorul rîmnicean continuă să creadă în funcţia de bastion al ţărilor române, dar, cu deplină obiectivitate, deschide larg ferestrele ce fuseseră închise de vajnicele şi îngustele spirite ale luptătorilor mai noi contra „papistaşilor". Progresul european nu-i pare a fi produsul raţiunii ce trebuie condamnată de un cleric, ci fructificarea darului deţinut de om din partea providenţei. Regăsim aceeaşi „sinergie" ca şi la Che-sarie, dar aceasta se plasează într-un proces istoric ce nu mai parcurge „stepene" sau vîrste; periodizarea lui Grigore e mult mai simplă, şi ea se apropie şi mai mult de concepţia luminată europeană: „veacurile trecute" au fost urmate de „veacurile mai dincoace"; poporul român împlineşte un destin istoric atunci cînd ţine seama de „prefacerile stărilor omeneşti" şi de „dato-rinţa de supunere". Prin aceste două elemente, cărturarul rîmnicean încearcă să definească o condiţie culturală întemeiată pe un contact viu (plin de satisfacţii, dar supus şi durităţii de care viaţa e capabilă) cu existenţa60 şi pe o bună cunoaştere a contextului 60 „Şcoala vieţii" despre care vorbeşte cărturarul rîmnicean poate fi considerată ca o dominantă proprie întregului proces de dezvoltare culturală din zona sud-est europeană, unde vicisitudinile istorice au impus alte condiţii evoluţiei culturii decît în occidentul european. Lipsa unei activităţi tipografice diversificate, a saloanelor, a teatrelor, a instituţiilor care să permită ralierea spiritelor au făcut ca preocupările culturale să-şi caute alte forme de expresie decît cele adoptate în Occident. în asemenea condiţii, tradiţia orală a căpătat un rol mult sporit, iar operele laice s-au perpetuat pe firul unei tradiţii manuscrise. 159 istoric, deoarece, adaugă scriitorul, supunerea a asigurat supravieţuirea („şi aceasta iaste o descoperire a dumnezeaştii purtări de grijă, pentru apărarea liniştirii lor şi ocrotirea îngrădirii fieş-tecăruia"); supunerea faţă de Pcartă, dar bine delimitată, continuă să fie unica soluţie atîta timp cît nu apar condiţii generale favorabile independenţei. Grigore aduce în sprijinul argumentării sale acte istorice, letopiseţe interne şi scrieri istorice străine; grija sa de a expune un adevăr în mod documentat este evidentă. în această privinţă el urmează pe drumul deschis de Stolnicul Can-tacuzino, a cărui operă a copiat-o. însăşi ideea sa de bază, formulată cu ajutorul acelei „pietre de care scrie Plinie", se regăseşte şi la Stolnic, care scria că „iară ceştea rumâni, oricum şi pe care numele autorului nu a apărut de la început sau s-a pierdut mai apoi. în acelaşi timp, trecerile rapide de la o stare la alta, asemenea cursului mării la Bizanţ, cum spunea Chesarie, s-au impus ca o coordonată a întregei activităţii culturale ce a trebuit să se concentreze asupra unor mari probleme, lăsînd conturarea altora pe un al doilea plan (ceea ce nu înseamnă că scriitorii nu s-au gîndit la ele). Atunci cînd Miron Costin afirmă că vremurile nu favorizează scrierea de opusuri, el se referă tocmai la faptul că a fost silit să abandoneze alte probleme importante, pentru a nu trata decît pe cele esenţiale. De aceea preocupările culturale au şi rămas legate de chestiunile privind existenţa istorică a poporului, o mai amplă diversificare a valorilor culturale, bineînţeles axate ţot pe problematica majoră, nefiind posibilă decît o dată cu afirmarea pe plan naţional şi internaţional a capacităţilor nealterate ale poporului român. în acelaşi timp, cultura n-a ajuns să se cantoneze în erudiţie şi, în acestâ privinţă, istoricii autorizaţi ai Bizanţului regăsesc aci o trăsătură specifică „stilului de viaţă bizantin... De aceea lumea spirituală a antichităţii, în ansamblul ei, a rămas, ca tradiţie de educaţie şi formare, mult timp o forţă nemijlocită ce a dat formă vieţii, în loc să devină temă de erudiţie, aşa cum s-a întîmplat în cazul transplantărilor tîrzii ale acesteia în alte ţări"; cf. Alfred Weber, Kulturgeschichte als Kultursoziologie, Munchen, 1950, apud Herbert Hunger, Byzanz im europăischen Geschichtsdenken des 20. Jahrhunderts, Jahrbuch des Osterreichischen Byzantini-schen Gesellschaft, Graz, XV, 1966, p. 55 Cu alte cuvinte, explicaţiile lui Grigore Rîmniceanu se subsumează unei probleme ample şi importante ce merită a fi reluată astăzi într-un spirit ştiinţific. Semnalăm că, în aceeaşi vreme, d’Hauterive constată că moldovenii sînt „inte" resaţi, prin poziţia [geografică] şi depedenţă, să trăiască cu simplitate", timpul însuşi neoferind răgaz decît pentru activităţile strict necesare (Mimoire sur Vital de la Moldavie en 1787, Buc., 1902, p. 272). 160 cum pentr-atîtea călcări, zdrobiri şi nespuse rele ce i-au trecut şi i-au călcat, tot iată pînă astăzi, cum s-au zis, că tot încă de nu să află atîta fericiţi şi slobozi de tot, iar încă de şi domnie, stăpîniri şi limba aceea a romanilor, tot stă şi să ţine..." Dar ideea această majoră e mult amplificată faţă de predecesor, deoarece el porneşte de la un alt stadiu cultural. Conservarea înţelepciunii „solomonice" nu înseamnă pentru el respingerea iluminismului european, ci impune mai ales o cristalizare a „conştiinţei de sine": să ştie adică românii că nu sînt inferiori altor popoare, ci, dimpotrivă, că sînt deţinătorii unei înţelepciuni care nu poate respinge cuceririle raţiunii (întrucît el afirmă: „n-au atîta atîrnare şi trebuinţă de înţelepţia cea dinafară, de a împlini toate însuşirile ce dau gheografii la Evropa"). Cu alte cuvinte, poporul român a creat o cultură ce se poate dezvolta independent („fără atîrnare"), şi care poate asimila cuceririle civilizaţiei contemporane pe măsura necesităţilor, destul de reduse atîta timp cît funcţia principală a culturii era de a asigura o rezistenţă spirituală („n-au atîta trebuinţă"). Indiscutabil că Grigore se referă la un specific cultural pe care încearcă să-l definească în funcţie de două mari coordonate: cultura română continuă cultura „romană" din Răsărit şi evoluează pe un făgaş propriu, în cadrul contextului sud-est european. Întrucît are în vedere o evoluţie, scriitorul nu respinge cu o suficienţă ce ar fi fost absurdă progresele realizate de cultura europeană: „iubirea de înţelepciune" convieţuieşte la el cu iubirea de „multă ştiinţă", şi filosofia solomonică se completează cu noile cuceriri ale minţii iscoditoare; mai mult, lauda „Ziditorului" sporeşte atunci cînd creşte prosperitatea şi buna stare economică („lesnirea folosurilor"). Aceste asimilări organice, întrevăzute de Grigore pentru momentul în care trăieşte el, au capacitatea să asigure evoluţia firească a culturii române, care, dezvoltîndu-se datorită geniului său propriu, a ştiut să preia, prin Bizanţ, valorile antice, aşa cum poate să preia, acum, valorile elaborate de iluminism. Textul lui Grigore are o valoare deosebită tocmai pentru că ne dezvăluie frămîntarea unei epoci de tranziţie. Autorul constată un avans cultural pe întregul continent şi îşi dă seama că 161 în faţa culturii din ţara sa se pun noi probleme. Acest avans îl atrage în mod incontestabil ca patriot, dar îi impune şi o anumită rezervă, deoarece ca scriitor cleric se lasă mai uşor influenţat de bruiajul creat de campania sistematică de calomnii desfăşurată la această dată (1798) în tot estul Europei, împotriva Revoluţiei franceze, fiică a iluminismului ateu61... în miezul concepţiei sale, însă, stăruie o certă aspiraţie spre dezvoltarea înţelepciunii tradiţionale, în vederea „renaşterii" poporului din care s-a ridicat şi, de aceea, elogiul Europei luminate şi analiza „specificului" românesc nu apar ca două capitole separate, ci într-o îmbinare ce tinde să precizeze rolul european jucat de cultura română în această parte a continentului. Supus la „primejdii nenumărate", poporul român a conservat şi dezvoltat o cultură cu rădăcini milenare şi cu o vitalitate demonstrată de forţa acesteia de asimilare, deoarece cultura a fost o şcoală de care au profitat toţi cei care au ajuns pe acest pămînt (spre ironica „mirare" a cărturarului) şi care s-au făcut „o alcătuire cu rumânii". Dezvoltarea conceptului de civilizaţie, formulat de Dimitrie Cantemir, e certă în paginile acestui contemporan al luminilor. Textul din 1798 nu trece la aprecieri mai generale, deoarece el nu se adresase cititorilor, ci unui mitropolit străin, Dositei Filit-ti, căruia rîmniceanul ţinea să-i explice unde se află82. Răzbate, totuşi, din aprecierile date unor iniţiative ale lui Dositei, că Gri- 91 în acest sens, v. studiul nostru L’image de la France dans Ies pays roumains pendant Ies campagnes napoUoniennes et le Congres de Vienne, Nouvelles itudes d'histoire, Buc., 1965, p. 219 — 242. Trebuie remarcat, însă, că în timp ce cărturarul român refuză să accepte ceea ce ar fi putut aparţine unei concepţii atee, forul patriarhal din Constantinopol poartă o campanie sistematică împotriva „voltairianismului", în numele unei adevărate doctrine politice, întemeiată pe teza că însăşi cucerirea Constantinopolului a fost îngăduită de Providenţă — pentru ca să fie apărată de pericolul ereziei latine credinţa ortodoxă — cf. Donald M. Nicol, The Byzantine View of Western Europe, Greek — Roman and Byzantine Studies, Durham, 1967, 4, p. 334. Revenim asupra acestei probleme în volumul nostru Explorări. 92 Din ultimul paragraf al textului se deduce că Grigore intenţiona să scrie, probabil, biografia lui Dositei Filitti, care a întreprins o serie de acţiuni utile atît pe plan social, cît şi cultural. Astfel, el a stăvilit unele abuzuri cu veniturile mănăstirilor închinate, stabilind să se dea la locurile sfinte numai atît cît 162 gore lega, în acelaşi timp, conceptul de patrie de poporul român, în ansamblu; aluziile la recunoştinţa celor mulţi, laudele adresate pentru lucrările de utilitate publică ne duc spre acest sens, care poate fi clarificat prin referirea la prefaţa la Logică, scrisă în acelaşi spirit, „căci în cîtă vreme neamurile Evropii nu băga în seamă limba sa ceea ce se vorbea, erau muzele închise în mănăstiri şi în- palaturi, numai la aceia cari avea vreme şi mijloace ca prin limba latinească să le cîştige. Iar după ce au cunoscut paguba care urma la obşte din pricina aceasta, au început fieştecare neam a-şi împodobi limba sa cea vorbitoare şi a se apropia de filosofie. Deci dintru această urmare s-au făcut acum acolo ştiinţele de obşte şi se fălesc prin tîrguri, prin prăvălii, printre meşteri, prin tabere şi prin toate breslele." Accepţiunea tot mai largă acordată ideii de participare la cultura contemporană se impune ca o trăsătură evidentă a operei cărturarilor rîmniceni, care, pe de altă parte, nu au putut împinge mai departe investigaţiile lor privind specificul român şi valoarea actului uman pe plan istoric atîta timp cît situaţia politică europeană şi, în primul rînd, dezvoltarea economică şi socială a ţărilor române nu au trecut prin transformări adînci, care să ofere cărturarilor perspective mai concrete. Dar scrierile celor doi cărturari rîmniceni consemnează formularea valorilor iluministe în cultura română şi sub raportul stilului, fraza apropiindu-se de stilul colocvial modern; efort cu atît mai remarcabil cu cît evoluţia se petrece în cadrul însuşi al unei instituţii tradiţionaliste, care, în special sub influenţa grecească, cultiva de predilecţie retorica tîrzie bizantină, grupînd măiestrit clişee şterse şi descriind cu migală din cuvinte arabescuri obositoare. Aluzia la Plinius şi la legenda tînărului din Ahaia sînt în spiritul cărţilor de desfătare brîncovenească ce au salvat este scris în actele de danie; s-a împotrivit la birul pe văcărit pus de Constantin Hangherli (1797—1799), „care în Divan ameninţă pe Dositei că îi dă în cap cu topuzul, Dositei răspunse că îi dă în cap cu cîrja şi puse să tragă clopotele mitropoliei" ; a reformat cîteva şcoli şi a sprijinit tinerii dornici de învăţătură, ca Macarie muzicologul sau Eufrosin Poteca; cf. Gh. Moisescu ş.a.. Istoria bisericii române, II, Buc., 1958, p. 244—249. 163 în acest secol literatura română de retorismul sec, asemuit în Pildele filosofeşti cu o nesfîrşită noapte de iarnă. Fraza vibrează, urmărind cu fidelitate patosul scriitorului ce-şi apără poporul, îl îndeamnă să renască şi să se lumineze, după cum exprimă cu măiestrie „aligoriile" acestuia sau meandrele pe care scriitorul trebuie să le facă pentru ca aluziile să fie înţelese şi de alţii decît cei care le citeau primii. Cu asemenea măiestrie textele au străbătut epoca de vicisitudini istorice în care au avut loc aceste transformări în mentalitate, pînă în epoca modernă, cînd ele au fost reluate şi apreciate. Odobescu, de exemplu, regăsindu-1 pe Gri-gore Rîmniceanul în cercul Văcăreştilor, de care a fost intim legat, îl considera drept „unul din cei mai învăţaţi şi demni de laudă călugări"63. Supleţea frazei, încărcată de idei înnoitoare şi de sentimente puternice, gata să izbucnească în perioade ample, mobilizatoare, are un echivalent, bineînţeles mai timid, dar semnificativ, în versul scris sub stema ţării (primele poezii tipărite, încă din secolul anterior). în timp ce traducerea Mineelor scoate la lumină poezia imnografică bizantină, cu un bogat registru de imagini, strofele ce însoţesc stema ies din cadrul tradiţional şi se adaptează textului prefeţei; în acest fel apar versurile pe un fond de idei dat, care prevestesc poezia patriotică, într-o epocă în care sînt compuse, şi se difuzează intens „cronicile rimate‘r pe tema unor dramatice întîmplări naţionale, cum au fost uciderea lui Constantin Brîncoveanu sau decapitarea boierilor moldoveni Bogdan şi Cuza. Aceste stihuri vin să îmbogăţească poezia epocii, care ia un mare avînt datorită Văcăreştilor. în acest sens e grăitoare comparaţia dintre versurile publicate în primul volum al Mineelor, reproduse din Octoihul tipărit la Rîmnic în 1750: In Saretha şi Cârmii, munte cu pustie. Cu trude nemernicind prorocul Ilie, Corbul îi aducea lui hrana cea trupească Iar acum noao, hrana cea sufletească... şi poezia inspirată, apărută în volumul pe luna martie, în care şi-a făcut apariţia dialogul, aluziile mitologice s-au înmulţit, iar 83 Al. Odobescu, Poeţii Văcăreşti I, Buc., 1887, p. 291. 164 versul se împleteşte în jurul temei majore abordate de Chesarie, sugerînd, prin „aligorie", că o eră nouă începe, după terminarea „potopului", a veacului de suferinţe acoperit „cu nori de lacrimi": Corbule, în gură arma domnilor ţiind, Pentru ce ai zburat în Valahia viind. Despre amîndoao părţile pre Apollon avînd Şi pre geniile nopţii frumos luminînd? Noe pre pămînt m-au trimis din casa cea întunecoasă De va fi încetat potopul cei din chivot să iasă... în centrul de la Rîmnic îşi desfăşoară activitatea şi alţi numeroşi cărturari, parţial cunoscuţi sau încă ignoraţi. Afară de Ra-fail, care lucrează la Mineele lui Chesarie, copiază traducerile lui Mihalcea Litterati şi O mie şi una de nopţi6*, adunînd cărţi pentru sine 64 65 şi răspîndind manuscrise întocmite pentru alţii (transcriind, după o evaluare, 2935 de file66), ar trebui reţinut Chiriac Rîmni-ceanu, care, de asemenea, copiază cărţi şi manuscrise, dovedind totodată o mare atenţie pentru vestigiile trecutului (pe care le-a ocrotit la Căluiu), ca şi pentru evenimentele contemporane (con-semnînd amintirile sale despre evenimentele de la 1821); acesta adună scrieri de la Athos, devine profesor la o şcoală pentru „ţer-cofnici" şi îmbină, ca şi ceilalţi rîmniceni, cărturăria cu dragostea 64 Dan Smîntînescu, Rafail Monahul, Mitropolia Olteniei, 1958, 1 — 2, p. 65-71. 65 O serie de manuscrise le obţine de la Grigore Rîmniceanu. V. şi I. Io-naşcu, Contribufii la istoricul Mănăstirii Hurez, Craiova, 1935, p. 18 — 22. 86 Manuscrisele au putut fi scrise şi pentru şcoala de la Mănăstirea Hurez, V. Gh. Pîrnuţâ, Contribufii la cunoaşterea începuturilor învăţămîntului sătesc din Ţara Românească (secolele XVII-XIX), în volumul Din istoria pedagogiei româneşti, p. 97. Descrieri de manuscrise copiate de el la G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, p. 196 — 202, care, dintr-o confuzie, îl împarte pe vrednicul călugăr în două: unul în Ţara Românească, altul în Moldova, deşi corectorul de la Rîmnic a stat o vreme la Secu. De reţinut iertarea pe care şi-o cere la sfîrşitul Ms. 2353, Istoria Rusiei şi Viata lui Petru cel Mare', „că nici din Scriptură învăţat nu sînt — că altă dăscălie n-am învăţat fără numai Psaltirea rumâneşte — nici la cărţi istoriceşti sau de alt feliu n-am cetit, ca să-mi fie mintea mai deschisă, ca să poci îndrepta greşalele altora". 165 de patrie67. Grija pentru documentul istoric îl caracterizează şi pe Dionisie Eclesiarhul, pornit din acelaşi centru, autor al Hrono-grafului Ţării Româneşti, cu vădite însuşiri literare, dar şi al unor condici masive de documente68. Colaboratorul lui Filaret, Iosif, viitorul episcop de Argeş, se remarcă atît prin spiritul filologic cu care lucrează editarea de texte, cît şi prin legăturile strînse cu neostenitul iluminist transilvănean, I. PiUariu-Molnar. în scurta istorie a literaturii române pe care o întocmeşte dr. Vasile Popp, în prefaţa la Psaltirea lui Ioan Prale (1827), e trecut, pe drept cuvînt, în şirul rîmnicenilor şi Ilarion, episcopul de Argeş, care s-a impus mai puţin pe plan cultural, dar a împlinit cu fapta ideile acelora, luînd parte la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vla-dimirescu. Un loc deosebit îl ocupă în acest şir Naum Rîmniceanu, care, cu o bogată activitate, se dovedeşte a fi un continuator al ideilor formulate la Rîmnic; el aduce noi argumente în sprijinul tezei supravieţuirii dacilor, adînceşte problematica socială, înfie-rînd abuzurile clasei suprapuse, şi se afirmă ca unul dintre cei mai avansaţi exponenţi ai conştiinţei naţionale de la, începutul secolului XIX, alături de Zilot Românul (care trebuie căutat tot în acest grup). Figură interesantă şi pentru că îmbină tradiţia rîmniceană cu ideile lui Petru Maior, pe care-1 „citise cu sete"69, Naum exprimă necesitatea „sincronizării" cu mişcarea culturală europeană, ce se deducea, de altfel, din textul lui Grigore. Rîmniceanu. Ca şi Dinicu Golescu, el se orientează spre sursele luminilor, apreciind că „Europa asemenea covîrşeşte şi cu mulţimea nenumărată a oamenilor întru care totdeauna au strălucit darurile fireşti şi la bunele obiceiuri, şi la ştiinţa învăţăturilor, şi la iscu- 67 Date despre acesta la C. Erbiceanu, care i-a editat şi amintirile despre evenimentele de la 1821, în Biserica ortodoxă română, XII-XI.II. Activitatea lui multilaterală urmează a fi reconstituită. 68 Ca toţi rîmnicenii, el copiază documente, întocmeşte condici, scrie pomelnice, activitate ce reflectă o parte din preocupările istorice întreţinute în acest centru. Date şi indicaţii bibliografice despre Dionisie Eclesiarhul la Al. Piru, Literatura română premodernă, p. 167—179. 89 C. Erbiceanu, Viaţa şi activitatea lui Naum..., p. 16. Cronica inedită de la Blaj a acestuia a fost editată de Şt. Bezdechi la Sibiu, în 1944. 166 sinţa armelor, şi la tot lucrul cel mai de folos în viaţa oamenilor"70.. S-ar putea urmări o evoluţie a conceptelor vehiculate de rîm-niceni, pe care îi raliază nota comună, ce e, de fapt, proprie întregii mişcări iluministe române: preocuparea pentru destinele culturii române, frămîntarea unor cărturari „iubitori de om şi folositori de obşte", după expresia lui Dinicu Golescu. Centrul de la Rîmnic se impune, totuşi, atenţiei prin cîteva trăsături proprii, dintre care se distinge marea capacitate de radiaţie a cărţii tipărite aici, ce a răspîndit problematica nouă înscrisă în originalele prefeţe. Activitatea tipografică şi atmosfera culturală atrag oameni din popor, care, îmbrăcaţi în straie de călugăr, încearcă să rezolve chestiuni de un interes general. Comparată cu mişcarea moldoveană, activitatea de la Rîmnic poate fi asemănată celei desfăşurate la Neamţ, unde limba română e cultivată cu aceeaşi vigoare, dar într-un cadru mult mai tradiţional; asemănată cu cea desfăşurată de cărturarii de la Iaşi, opera rîmnice-nilor e mai strîns legată de mentalitatea populară şi datorită faptului că cei care scriu textele aparţin acestui mediu, în timp ce iluminismul moldovean are caracteristici nobiliare, ce-1 apropie de cel apărut în Polonia sau Ungaria. Atît în acest centru muntean, cît şi în Moldova şi Transilvania, luminarea înseamnă mai puţin o negare a conceptelor tradiţionale şi mai mult o dezvoltare şi adaptare a lor la cerinţele vieţii politice şi sociale din secolul XVIII. Rîmnicenii, ca si ceilalţi cărturari iluminişti români, evocă epoca de glorie şi analizează contextul istoric contemporan, discutînd probleme de vie actualitate şi formulînd soluţii; aceste soluţii nu sînt categorice, iar problemele nu sînt disecate in abstracto, deoarece aspiraţia spre libertate se însoţeşte cu o atenţie încordată asupra evenimentelor europene ce ar putea la un moment dat să indice o poartă de ieşire. De aceea discuţia e de natura meditaţiei, prefigurînd eseul, iar formulele preconizate rămîn deschise unor corectări şi ameliorări. în acelaşi sens, 70 Text reprodus în documentata prezentare a lui Adrian Marino, Iluminiştii români şi „afacerile Europei", Lumea, 1964, 39, p. 24 — 25. 167 conceptele vehiculate de transilvăneni au o notă similară. în schimb, „deschiderea" iluminismului moldovean se manifestă, mai ales, printr-o mai mare disponibilitate, cărturarii dovedindu-se atraşi nu numai de chestiunile politice, dar cu precădere (faţă de rîmnicenii care nu le-au ignorat71) de problemele sociale şi de cele strîns legate de raporturile omului cu lumea înconjurătoare, apro-piindu-se parcă mai mult de domeniul propriu literaturii, după cum ne indică operele care atrag pe toţi cei grupaţi în jurul lui Leon Gheuca, corespondentul lui Chesarie. O altă operă „reprezentativă" vine să ateste evoluţia gustului literar din acest răstimp în Principate, procurîndu-ne în acelaşi timp şi o dată, aceea a primului contact dintre literatura noastră şi cea engleză: traducerea celebrului Essay on Man al lui Alexander Pope de către una dintre cele mai interesante figuri ale sfîrşitului de secol, Ioan Cantacuzino (care este, în acelaşi timp, şi primul traducător al lui Rousseau la noi)72. Desigur că 71 La acest capitol al activităţii rimnicene merită atenţie şi traducerea luj Grigore, menţionată mai sus: Teofil al Campaniei, Cămara dreptei credinţe, în care figurează cîteva capitole privitoare la „politică", la raporturile dintre membrii „obştei". în cap. 104 (Bibi. Acad., Ms. rom. 3400, f. 270 v. seq.), „pentru politicoşii cei adevăraţi", se recomandă studiul operelor clasice ale lui Isocrate sau Cicero, dar şi subsumarea intereselor particulare celor generale sau instau" rarea unei riguroase dreptăţi prin aluzii contemporane; „legea iaste sufletul ob-ştiii", se afirmă, în concluzie. în cap. 105 (reprodus de C. Erbiceanu în Biserica ortodoxă română, 26 (1902—1903), p. 179—187) sînt criticaţi „mincinoşii politicoşi oameni": „Cînd vei vedea la un oraş că nu au ruşine şi unire, ci fieş-tecarele se sîrguieşte numai pentru folosul său şi nu grijaşte pentru folosul celorlalţi, atunci nu numai cele bisericeşti şi politiceşti pravile strică, ci şi toate vor ajunge la sfîrşit stricăcios". Mai aproape de Itica ieropolitica tradusă de Vartolomei Măzăreanu, această scriere nu atinge nivelul antologiei originale a lui Leon Gheuca, aşa cum frumuseţea muzicii (evocată în „prea frumoasa prefaţă" a lui Grigore la Catavasier şi apreciată ca atare de N. Iorga, care a reprodus-o în Revista istorică, 9, 1925, p. 216 — 219) apare ca o palidă imagine pe lingă fragmentele ample ce intră în circuitul românesc datorită cărturarilor moldoveni. 72 V. studiul amplu şi competent semnat de G. Ivănescu şi N.A. Ursu, în Studii şi cercetări ştiinţifice — Filologie, Iaşi, 1959, p. 135—140. Traducerea comediei Narcisse a fost semnalată de Al. Ciorânescu, O veche traducere din J J. Rousseau, Revista Fundaţiilor, 1937, 6, p. 659 — 665, care nu a identificat pe autorul versiunii. Am reluat problema, cu noi date, în studiul Ecouri rousseauiste 168 Ioan Cantacuzino nu aparţine „Şcolii de la Rîmnic", şi înglobarea lui în acest capitol poate părea puţin forţată. Dar boierul muntean s-a dovedit la fel de interesat de chestiunea renaşterii naţionale ca şi Chesarie, după cum a fost sensibil, ca şi Grigore Rîmniceanu, la mişcarea de idei de pe continent. în acelaşi timp, opera lui poate fi legată şi de mişcarea cultural-politică din Moldova, ce se resimte, în aceste decenii, de influenţa polonă şi de aceea a saloanelor ruseşti. Patriot ca rîmnicenii, unind acţiunea politică cu meditaţia pe tema destinului uman, Ioan Cantacuzino se încadrează şi în mişcarea moldovenească, sensibilă la transformarea gustului literar din Europa. Traducerea lui s-a bucurat indirect de difuzare, deoarece a stat la baza satirei Omul, inclusă în volumul de Poezi noo ale acestui prim poet român cu un volum tipărit. Cam în aceiaşi ani, Constantin Conachi acordă, la rîndul lui, atenţie satirei engleze, apelînd la o altă versiune franceză, aceea a lui Du Resnel73, dar transpunerea lui rămîne în manuscris. Fie că o considerăm contemporană celorlalte traduceri din Rousseau, Florian şi Montesquieu, adică din 1796, fie că este chiar din 1807, aşa cum stă scris pe Ms. rom. 6002 din Biblioteca Academiei, traducerea lui Cantacuzino redă pentru prima oară, integral, o operă literară engleză în limba română: intră astfel în circuitul culturii noastre o capodoperă a iluminismului european, versul lui Pope difuzînd cu generozitate principiile lui Leibniz si Locke74. Interesante sînt soluţiile traducătorului român » > care găseşte cu mai multă uşurinţă ca Gheuca echivalentele româneşti, după cum e de reţinut şi un anume spirit de independenţă, in cultura română, Viaţa românească, 1962, 7, p. 79 — 85; 1964, 3, p. 179—183, şi în studiul pe care l-am inclus în volumul Explorări. Nicolae Bălcescu a schiţat un admirabil portret al „spătariului Ioan Cantacuzino" în Magazin istoric pentru Dacia, 1845, ce debutează cu fraza: „Niciodată oamenii n-au lipsit evenimentelor, a zis famosul Monteschiu" (v. Opere alese, Buc., Edit. pt. lit., II, 1960, p. 91). Vezi şi articolul lui Al. Alexianu din Glasul bisericii, 1967, 5—6. 73 Dumitru Popovici, Pope şi Conachi, Studii literare, Sibiu, 1942, p. 224—228. 71 V. H.V.D. Dyson and John Butt, Augustans and Romantics, 1689—1830, London, 1950, p. 57; Bonamy Dobree, English Literature in the Early Eighteenth Century, 1700—1740, Oxford, 1959, p. 539 — 540. 169 care nu-1 face să traducă cuvînt cu cuvînt textul francez al lui Silhouette75. Am reprodus şi versiunea engleză pentru a pune în lumină faptul că traducerea română capătă un stil foarte prozaic mai ales datorită frazei lui Silhouette, aproape opac la poezie şi de multe ori confuz. Poemul lui Pope e transpus în aceste condiţii ca o operă eminamente didactică în circuitul românesc, dar scriitorul român se dovedeşte deplin înzestrat să treacă dincolo de baricada ridicată de intermediar, întrucît din poezia travestită în proză ştie să creeze o nouă poezie, originală. Am fi înclinaţi să afirmăm că acest „caz" demonstrează încetăţenirea valorilor beletristice în cultura română şi că el marchează o evoluţie unitară a culturii române prin însăşi persoana acestui muntean, care e legat de mişcarea culturală din Moldova; cu un orizont de care nu sînt străini nici Ienăchiţă şi Alecu Văcărescu, exilatul muntean abordează opere ce fac în acest răstimp obiectul explorărilor cărturarilor moldoveni. 75 Silhouette, care a devenit ulterior celebru ca om de finanţe, a publicat traducerea sa în proză după trei ani de la apariţia poemului lui Pope în patru tiraje, urmate de alte trei în 1737 şi de încă unul în 1738; cf. E. Audra, L'in-fluence franţaise dans l’oeavre de Pope, Paris, 1931, p. 87 — 88. Am utilizat în anexă unul din primele tiraje, din 1736. ' ' TEXTE CHESARIE: PREFAŢA LA MINEIUL PE OCTOMBRIE, 1776 Tuturor celor ce cu cinste duhovnicească şi cu cinste politicească se despărţesc, a cei dinţii şi a cei dupre urmă şădere, îmbrăţişare cu căzută cinste făcîn-du-vă, ceiu de la cel Ceresc dătâtoriu tot darul cel bun. Cînd au început credinţa a se naşte şi a crăşte, cei ce se hrănea cu învăţăturile ei întîi să socotea ca nişte prunci. Pentru ac^ea şi Sfinţii Apostoli îi hrănea cu lapte, adecă cu învăţături lesne pricepătoare, cu rugăciuni uşoare şi neostenitoare. Că din Faptele Apostolilor vedem că alte slujbe atuncea nu se făcea, fără numai ridicarea pîinii, rugăciuni pre scurt alcătuite cu dovediri din psalmi şi învăţături pentru credinţă, iarăşi din izvorul psalmilor şi al prorocilor. Iară după ce au crescut întru credinţă noroadele şi au ajuns în vîrstă de bărbat, atuncea diadohii apostolilor, păstorii cei duhovniceşti, arhiereii cei din toate locurile, au început a înălţa graiurile învăţăturii, a aşăza slujbe în besărică la vremea sa şi a înmulţi rugăciunile pentru podoaba bes^ricii şi mîntuirea credincioşilor. Aceste slujbe, acăste rugăciuni, alcătuite fiind de luminătorii cei dintîi ai besăricii, în limba lor cea grecească, mai pre urmă s-au tălmăcit şi în limba cea slovenească, de cei ce au fost dupre vremi, şi pre alocuri luminători în Slovania. Aşij-derea şi luminătorii cei de al treilea ai besăricii rumâneşti, fiind cu totul înstreinaţi de asemănarea limbii cei greceşti, şi mai aproape de limba cea slovenească, întru aceea îşi făcea slujbele lor. Care * * Prefeţele lui Chesarie au fost reproduse în Bibliografia românească veche de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, tomul II, Buc., 1910. Am indicat între paranteze drepte paginile respective din Minee, care nu sînt numerotate. 173 slujbe dupre vreme rămîind cu totul neînţelese la ascultători, din păstorii besericii rumâneşti, cei ce au fost adăpaţi sau de limba slovenească, sau de cea grecească, s-au sîrguit în tot felul de au dat în limba rumânească, pre cum se văd cîteva slujbe ale bese-[2] ricii. între cele/lalte cărţi de slujbă se văd trebuincioase şi slujbele sfinţilor cele ce sînt în căle 12 Minee, pre carii sfinţi, tot deopotrivă crezîndu-i şi cinstindu-i grecii, slovanii şi rumânii, nu deopotrivă îi lăuda rumânii întru slujbele lor, ci cu o slujbă de obşte a unui mucenic lăuda o sută de mucenici, cari toţi aceştia avînd un nume de mucenic, au fapte deosebite ale muceniciei, la care fapte au asemene şi laude potrivite, precum se văd întru aceste 12 Minee. Acestea socotind păstorul al Ungrovlahiei, carele veacul de acum şi-l socoteşte luişi cinste, şi patria sa se făleşte întru sine ca întu o podoabă, preasfinţia-sa, părintele mitropolitul, kyriu kyr Grigorie, carele neamul trăgîndu-şi din Ţara Rumânească, şi fiind întru saţiu adăpat de limba cea grecească ce au izvorit toate slujbele, încît după învăţătura limbii să se poată socoti asemene cu cei dintîi păstori ai besericii greceşti, şi văzînd pre patrioţii săi lipsiţi de slujbele sfinţilor celor din toate zilele, n-au putut suferi această lipsire de folos, ci vrînd ca beserica rumânească să o împodobească, şi pre fiii săi cei duhovniceşti cu rugăciunile sfinţilor celor din toate zilele mai tare să-i îngrădească, n-au socotit nici osteneală la tălmăcire, nici cheltuială la tipărire; ci la tălmăcire cînd se putea uşura de grijile duhovniceşti, însuşi silindu-se, şi printr-ai săi ucenici dupre datorie ajutîndu-se; iară la cheltuială însuşi singur încărcîndu-se. Fost-au rugat de noi amîndoi episcopii cei supuşi sfinţiii-sale, ca să ne îngreuieze şi pre noi, ca în tipografiile episcopiei noastre să mişcăm măcar degetele la greutatea cu care se încărcase cele îngreuiate de vîrstă şi de osteneli duhovniceşti umerile sfinţiii-sale. Şi cu rugăciuni plecînd cea fierbinte rîvna sa, s-au dat la episcopia Rîmnicului a se tipări luna lui octovrie şi căle ce urmează după aceasta, alte doao luni. Deci eu cu toată silinţa îmbrăţişînd trăaba, am dat în tipariu, întîi luna lui octovrie, am făcut ca să se înţeleagă tuturor slujbele sfinţilor ce se laudă întru această lună. Am protimisit această lună [3] în tipariu, fiindcă întru această lună au lu/at încăpere rînduialele 174 ţării, cele ce prin pace s-au aşezat. A sfinţilor dintru această lună rugăciuni au mişcat inima împărăţiei asupra cererii ţării ce întru această lună au făcut; rugăciunile acestor sfinţi au făcut ochiul blînd al împărăţiei asupra ticăloasei patriii, a căreia au binevoit a-i întări c£le vechi privileghiuri şi obiceiuri. Toţi dar cîţi aveţi evlavie cătră sfinţii legii noastre, toţi cîţi aveţi credinţă la rugăciunile lor, toţi cîţi aveţi nădejde la mijlocirile lor cele cătră Dumnezeu, îndeletniciţi-vă a ceti slujbele sfinţilor, ce se cuprind întru acest Minei şi în cele următoare, pre amăruntul cetiţi vieţile lor, şi cetiţi şi laudele ce s-au alcătuit întru acăle vieţi; vedeţi înţelepciunea a dascălilor ce au alcătuit aceste laude; băgaţi seamă la noimele ce se cuprind în slujbe; socotiţi şi vremile la care sînt orînduite slujbele. Noimele toate se zidesc şi se alcătuiesc din materia vieţii, iară vecernia şi utrenia arată prin aligorie că sfinţii întru această lume ca întru o seară sfîrşindu-se, să vor scula la utrenia învierii cei de obşte. Deci după mărimea harului, după măsura folosului care cîştigaţi din slujbele sfinţilor, asămenea ridicaţi glasuri de mulţămire pentru osîrdia preasfinţitului al nostru păstoriu, carele ne-au pus înainte această masă duhovnicească, şi pre mine mă cunoaşteţi pururea: că mai mult cinstesc folosul de obşte decît răsuflarea ce-mi ţine viaţa, a căreia toate puterile duhovniceşti şi trupeşti sînt întinse în armonie ca nişte coarde, că oricînd le va mişca degetele obştiii sînt gata a face glasul ce iaste plăcut la dragostea tuturor. CHESARIE: PREFAŢA LA MINEIUL PE NOIEMBRIE, 1778 La toată persona ce se va îndeletnici a ceti, dînd cea întru Hs. îmbrăţişare, rog pe acelaşi dă-tâtoriu de haruri a-i dărui toată fericirea. Trei epohas adecă veacuri însemnate au avut Ţara Rumânească: un veac au fost întru carele s-au luptat cu războaie; altul întru carele s-au început zidirea mănăstirilor celor domneşti; altul întru carele s-au început tălmăcirea cărţilor dupre slovenie pre limba 175 rumânească. Ţara Rumânească cînd avea războaie se numea Da-chia, şi lăcuitorii ei, dachi şi gheti, cari au avut războaie cu împăraţii rîmleni; însă de la Avgust Chesar, prelungindu-se războaiele pînă la Traian şi Sevir, fiind Dicheval pre acele vremi voievod dachilor, după cum Dion şi Zonara cei ce istoresc de Traian anume arată pre Dicheval cum că au avut război cu Do-metian şi cu Traian împăratul. Iară zidirea mănăstirilor s-au început de la Radul-voievod ce-i zic Negrul, întîiul domn al ţării, carele au zidit mănăstirea din Cîmpul-Lung şi bes^rica din Tîrgul Argeşului, unde se află sfintele moaşte ale muceniţii Fi-lothia. Iară tălmăcirea s-au început în zilele lui Mathei-voievod Basarab, şi s-au adăogit în zilele lui Şărban-voievod Basarab. Iar la cea desăvîrşită podoabă au venit în zilele lui Constandin-voie-vod Basarab Brîncoveanul, prin osîrdia lui kyr Damaschin episcopul de Rîmnic. Din veacul războiului avem înştiinţări: ne-au rămas s6mne pline de întristăciune, că Dicheval s-au săvîrşit în robie în Beligrad; iară a lui Traian şi Sevir pomeniră se să-vîrşeşte cu picioarele podului de piatră şi cu sfărîmarea turnului care pînă acum stau în marginile Dunării lîngă oraşul Cerneţi. Iară din zidirea mănăstirilor se slăvăşte Dumnezeu cu bună orin-duială; se pomeneşte numele şi se laudă rîvna ctitorilor domni; îşi găsesc răpaos într-însele cei ce fug din politie, precum şi mulţi din politie ajung din ajutoriul lor. Toate acăste folosuri se soco- [2] tesc mici/şi vremelnici, cînd se potrivesc cu folosul tălmăcirii cărţilor. Slavosloviile cele cătră Dumnezeu nu se fac numai cu gura, ci aduc şi rod minţii cei pricepătoare, precum Apostolul zice: numele nu rămîne închis numai în zidurile mănăstirilor, ci fiind scrise la începutul cărţilor, precum al lui Mathei-voievod în Pravilă şi în alte cărţi, al lui Şărban-voievod în Biblie, al lui Costandin-voievod în alte multe cărţi, ca cu nişte aripi aleargă pre la marginile pămîntului; se cunosc după moarte de cei ce nu-i ştia în viaţă. Şi această slavă nu se supune vremii, precum zidurile mănăstireşti stricăciunii, ci aduce vr6me şi stă împreună cu curgerea soarelui, înnoindu-se cu tipariul, carele stricăcios fiind din fire şi după alcătuire, dă nestricăciune la lucrurile lumii c61e stricăcioase. Fără nici o sfială poci numi epohi al patrulea, 176 adecă veac însemnat, veacul de acum al Ţării Rumâneşti, care l-au făcut însemnat şi în vremile căle viitoare pomenit domnia prealuminatului nostru domn Alexandru Ypsilant-voievod, căci numii în zilele măriei-sale s-au învrednicit ţara a cîştiga în scris de la prea puternica împărăţie aşezămînturi pentru a sa oblăduire. Pentru carele precum a se aşăza s-au străduit măria-sa, asemenea a se urma cu folos de obşte pururea au priveghiat înţelepciunea sa. Aceiaşi înţelepciune au întocmit orînduială mănăstirilor, urmînd canoanelor vieţii călugăreşti. Au ridicat dăjdile preoţilor după porunca Domnului, ce iaste scrisă la cartea Leviţilor. Şi pentru ca să împlinească cuvîntul psalmistului: „pre sărac şi pre văduvă va ajuta", dînd pildă cu a sa bogată dare, au pus în mijloc cutie, la carea, din picăturile prisosului dînd fieşte-carele, se adaoge cît un izvor curgătoriu de haruri şi răcoritoriu de cei însetaţi din lipsă. Iară cea mai vrednică de pomenire faptă socotesc a fi aceasta, că starea dăjdilor, ce era înfiinţată întru nestatornicie, măria-sa, după ce cu sfat de obşte au aşăzat sumă, au potrivit vreme, o iotă sau o cirtă n-au mai strămutat, şi aceasta în vremi nestatornice. însă acestea de obşte. Iară deosebit t veacul domniei-sale l-au însemnat Craiova, carea ca una ce e întîia lăcuită decît toate părţile Ţării Rumâneşti, măcar că un veac au petrecut supt puterea lui Dicheval cea războinică, măcar că s-au odihnit într-un veac de ani 60 supt oblăduirea Ba-sarabilor banoveţi, ce au fost aşăzaţi de rîmleni să oblăduiască cu titlu de bănie, pînă cînd s-au> supus celui întîi domn Radul-voievod, ce se zice Negru, măcar că s-au înmulţit supt cea după 3] vremi stăpînirea vecinii/ Austriei, însă nu pomeneşte ca cel de acum veac, încungiurat cu linişte şi pace, mai mult decît în locurile cele ce se liniştesc prin cetăţi şi cu războaie. Lăcuitorii Craiovei, cei ce nu putea să-şi stăpînească vieţile acum şi la prisosul lor nu se supără de stăpînitori. Boierimea ce se uita pentru depărtare, se cercetează nevăzîndu-se şi se mi luiaşte nearătîndu-se. Deci eu întru acest veac cu linişte petre-cînd, fiind îndemnat de preasfinţia-sa, părintele mitropolitul ţării, rîvnitoriul patriei şi eparhiei, maicii sale cei trupeşti, şi fiicii duhovniceşti, adaog tălmăcirea şi tipărirea a lunii lui noiem- 177 vrie. Toţi sfinţii, cari vă prăznuiţi pe fieştecare zi, voi în viaţă prin faptă, iar după moarte prin laudele faptelor îndemnaţi pre toţi spre urmarea voastră, căutaţi la atîta norod rumânesc, cari vă ştiu numele, vă cred sfinţenia, dar din neştiinţa limbii şi din nepricepere nu se îndulcesc de buna alcătuire a laudelor voastre, după măsura darului ce aţi aflat înaintea Domnului, rugaţi-vă pentru paza liniştii veacului de acum, ca să poată fieştecarele a sluji pentru slava voastră, descoperind acoperemîntul neînţelegerii prin tălmăcire şi puind lumina laudelor voastre înaintea oamenilor ca pre un sfeşnic prin tipărire, ca să vază toţi faptele voastre prin laude şi să slăvească cu cîntări pre Părintele ceresc. CHESARIE: PREFAŢA LA MINEIUL PE DECEMBRIE, 1779 La toată persona ce se va îndeletnici a ceti, dînd cea întru Hs. îmbrăţişare, rog pe acelaş dâtâtoriu de haruri a-i dărui toată fericirea. Primiţi dată în lumină tălmăcirii şi a tipăririi şi luna lui dechemvrie, cară va să zică a zecea. Numărul al zecelea iaste cinstit şi săvîrşitoriu tuturor numerilor, căci după ce ajungi la numărul al zecelea, iarăşi începi de la unul. Întîi ovreii şi rîmlenii pînă la Numan al doilea împărat al Romei avea anul de luni zece, şi începînd de la martie, cînd au zidit Dumnezeu lumea, sfîrşea anul la luna lui dechemvrie. întru această lună ochiul ceriului, soarele cel văzut, alergînd cu iuţime nespusă, ajunge asupra zodiei ce să numeşte Corn de capră. Asemenea şi soarele dreptăţii Hs. riăscîndu-se după trup întru acestă lună, s-au culcat între doao vite fără nici o podoabă. Luna aceasta, întru carea s-au întîmplat Naşterea, au fost în veacul cel de al şaptelea al lumii, leat 5500 de la zidirea sa. Acest veac iaste al creştinilor şi va ţinea pîriă la sfîrşitul lumii. Această lună au fost la treizeci şi noao de ani, anul cel dupre urmă al împărăţiei lui Irod, şi 178 la al patruzecilea an al împărăţiei lui Avgust Chesariul. Întîi istoricii număra anii de la zidirea lumii, sau de la Avraam, sau de la Olimbiiadele elinilor. Alţii de la războiul ce au avut Alexandru împotriva perşilor, alţii de la Dioclitian împăratul, numind acel veac, veac mucenicesc, pentru războiul ce au făcut acel tiran asupra mucenicilor. Iară din zilele lui Iustinian împărat au început să se numere de la naşterea lui Hs., ce se prăz-nuieşte întru acestă lună. Iară obiceiul ce numără anii de la ianuarie s-au aşăzat, fiindcă ianuarie iaste şi începerea anului după [2] obiceiul rîmlenilor,/ ce vom arăta la luna cea viitoare. Şi se arată în Istorie că obiceiul de a se număra anii de la naşterea lui Hs. întîi povăţuitoriu s-au arătat Dionisie cel Mic. Acesta, tătar fiind după neam, monah după cin, numărătoriu de ani după învăţătură, în loc de a se număra anii de la Dioclitian, au aşăzat în bes^rică anii cei de la întruparea Domnului. Sînt din istoricii anilor, cari, cu adîncime cercetînd, arată că naşterea lui Hs. s-au făcut cu 4 ani mai nainte decît au socotit cel numit mai sus Dionisie. însă toată lumea cu deobşte întocmire au primit aşă-zarea acestui Dionisie, numind-o epohi a lui Dionisie, carea şi aşa va rămînea în vdci, nepricinuindu-se nici o bănuială la dogmă din bănuiala vremii. Şi măcar că la numărul anilor istoricii nu se potrivesc la naşterea lui Hs., dară pentru vreme şi zioa lunii se întocmesc, toţi cu un glas voiesc luna lui dechemvrie să fie, întru carea s-au arătat lumii naşterea Domnului. Si mai vîr-tos cel întru arhierei dascal al lumii Ioan Zlatoust cu nebiruite dovediri se osteneşte a încredinţa Naşterea Mîntuitorului a fi întru această lună. Pentru toate cele mai sus zise, această lună iaste o mare epohi a tuturor creştinilor; iaste un chendron, din carele s-au întins în tot cuprinsul pămîntului cel necuprins împăratul ceriului; iaste o sferă carea au purtat pre ceriu un înger, ce se arăta în chip de stea şi povăţuia pre maghi. întru această lună s-au arătat în lume lucruri minunate, şi preste orîn-duiala firii întîmplate nu numai cele ce au propoveduit trîmbi-ţele prorocilor, nu numai cele ce bine vestesc dumnezeeştile Evanghelii, ci şi c61e ce au scris mai nainte în stihuri sivilele prorociţe, luînd darul prorociei plată pentru curăţia şi fecioria întru carea 179 au petrecut. încă şi cele ce dovedesc istoricii cei înaintea Evangheliei şi neluminaţi de darul ei, cari zic cum că un Prune, popă al capiştii Irei, ce s-au zidit de Chyr, împăratul perşilor, au văzut întru această capişte o vedere mare, şi la oameni înfricoşată: idolii cei fără suflet şi nesimţitori dănţuind şi cei fără glas, zicînd cu glas: „Veniţi să ne bucurăm pentru Ira, că poartă în pîntece ca într-am noian, corabie de multe aducătoare". Iară mai pre [3] urmă au văzut sfărîmîndu-să acăle capişti / ce dănţuia. Tot întru acestă lună, fiindcă s-au născut prorocul de carele zicea Moisi: „Proroc va ridica voao Domnul", s-au contenit mandiile, adecă idolii ceia ce se credea de închinătorii lor cum că prorocesc la ceia ce-i întreba pentru c£le viitoare. Aceste pricini eu crez cum că vor îndemna pre fieştecarele a primi cu dragoste cartea lunii dechemvrie. Acestea vor pricinui silinţă ca să cinstească slujbele ce se cuprind întru aceasta, fiind spre slava Stăpînului şi Domnului nostru, pentru care s-au întîmplat întru acestă lună c£le mai sus zise toate. CHESARIE: PREFAŢA LA MINEIUL PE IANUARIE, 1779 La toată persona ce se va îndeletnici a ceti, dînd cea întru Hs. îmbrăţişare, rog pe acelaş dâtătoriu de haruri a-i dărui toată fericirea. Toată ceata clirosului, ce aşteptaţi luna lui ianuarie, pentru sfinţenia ce aduceţi apelor prin putdrea ce aveţi a duhului; toată ministraţia boierimei ce aşteptaţi pe ianuarie ca o stihie schimbătoare dregătoriilor; ceata neguţătorească, ce alergaţi la ianuarie ca la o mişcare a apei şi mreajă cu carea prindeţi slujbele, — toţi, vă rog, aruncaţi ochii în fruntea aceştii cărţi, şi veţi vedea că aceasta iaste un Minei al lunii cea aşteptată de toţi, ianuarie, în limba patriei tălmăcită şi tipărită, pentru ca să aibă fieştecare ştiute slujbele sfinţilor pre cari mai vîrtos îi punem mijlocitori 180 a aceştii luni trebuinţelor. întru această lună se află soarele în zodia lui Idrohoos, adecă vărsătoriul de ape, cînd şi Mîntuito-riul Hs., iarăşi întru această lună au stătut la botez în apele Iordanului. Această lună a lui ianuarie s-au adăogit de al doilea împărat al rîmlenilor, Numa Pombie (fiindcă pînă atuncea anul în zece luni numărîndu-se, să încheia la dechemvrie, precum s-au şi arătat la predoslovia a aceştii luni), carele dînd război împotriva latinilor şi întru ajutoriu chemînd pre Ianos dumnezeul şi biruind au întocmit anul de luni unsprezece, numind-o luna lui ianuarie, afierosind-o acelui dumnezeu Ianos, şi începerea anului aşăzînd-o, Ianos tălmăcindu-se va să zică portariu. De aceea cei vechi, după ce s-au aşăzat şi luna lui fevruarie, zugrăvia această lună cu o cheie în mîna cea drăptă, râzmată asupra a 12 stîlpi, prin care vrea să arate cum că aceasta deschide uşa la celelalte luni ale anului. Această lună o ţinea toţi rîmlenii începere de an nou. La începerea lunii aceştia schimba ei oficiile şi împărţea dregă-[2] to/riile. Preacreştinul împărat Constandin cel Mare din descoperire dumnezeiască mutînd schiptrurile ale Romei cei vechi la Roma cea noao, ochiul Răsăritului, pohvala hirii, preaminunatul Vizantie şi după numele său Constandinopoli, au adus într-însa şi obiceiu rile Rîmului celui vechi. De la acest sfînt împărat, precum alte bune rînduieli s-au dat spre podoabă la beserică, aşa şi începerea lui ianuarie s-au aşezat praznic de An nou. Eu, cînd văz prinţi-paturile Ţării Rumâneşti că din vechime schimbă dregătoriile la începerea lui ianuarie, An nou numindu-1 şi prăznuindu-1, întorc ochii miei înapoi la veacurile trecute şi de-abia pomenite, crez cu gîndul ceia ce cetesc prin istorii, şi mai vîrtos pe istoricul Dion, pre carele îl întăreşte Meletie gheograful, Cap. 24, scriind pentru Mysia, unde curat vădăşte că Traian împăratul, după ce au supus pre dachi cu piarderea lui Dicheval, au trecut mulţime rîmleni în părţile acestea, făcîndu-i pre unii proşti lăcuitori, pre alţii stă-pîni lăcuitorilor. De unde să face nu fără de cuvînt simberazma că prinţipaturile rumâneşti, ca nişte apichii ale rîmlenilor, urmează de la aducere şi ale lor obiceiuri. Iară cînd văz şi pre istoricul Bo, că arată pre marele Constandin împăratul că ar fi avut lucruri ostăşăşti într-aceste locuri, la care şi Meletie gheograful scriind 181 pentru Mysia de sus, arată pre acest sfînt împărat tăbărît cu ostile aproape de Silistra, nu mă sfiesc a da socofelă că marele Constandin călcînd ale acestui loc părţi, sau însuşi întîi au adus obiceiurile rîmfenilor, sau le-au întărit găsindu-le, ca un împărat al Rîmului celui nou. Ci ori de la Traian sau de la marele Constandin, de să trag cu urmarea aceste obiceiuri, nu fac filonichie. însă eu dintru acdstea descoper lucruri minunate, aflu linia neamului rumânesc, din vechi trăgîndu-se din slăvit neam al romanilor (valahi numindu-se după limba slovenească), a cărora slavă au strălucit împreună unde ş-au întins şi soarele razele. Deci această lună a lui ianuarie, pentru obiceiul ce se păzeşte la începerea ei, iaste ca o planită carea poartă în sine pohvalele patriei noastre; iaste ca o planită întru carea se văd pre an odată razele patriei; iaste ca un sfeşnic carele şi pus supt obroc prin crăpături şi prin margini iveşte lumina întru care să slăvea odată c£le vechi veacuri [3] ale pa/triei. O, veacuri, veacuri, ce învecheşti lucrurile şi prefaci stările! Pravilă \feche dintîi iaste dată în toată lumea ca să nască şi să moară, ca să ia începere şi sfîrşit toate lucrurile. Stăpînul al tuturor n-au voit să fie nici un lucru stătătoriu. Toate cîte vezi şi te minunezi, prin prefacere au că se duc la pierzare sau la oareşicare schimbare. Vezi acel soare, lipseşte, luna pătimeşte şi scade, stelele cad; pogoară-te de la cdle din ceriu şi te uită la aier: acesta se preface în tot ceasul şi vine de se face vînt, nor şi ploaie; pogoară-te la ape: dintr-afele mari gîrle ce le numim noi pururea curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat măt-cile şi drumurile; însuşi ochianul, lucrul firii cei mare şi tainic, aci de furtuni se înalţă, aci se smereşte, şi cînd lipsesc furtunile, nu lipsesc de la dînsul vărsările şi c£le înapoi curgeri; creşte şi se micşorează în toate zilele pre alocurea, încît poate cinevaşi să hotărască cum că iaste odată să se usuce şi să se aducă întru nefiinţă cu totul. însuşi şi pămîntul, de vei căuta, care îl dovedesc nemişcat şi întru sine statornic? în unele locuri cade şi de duh ascuns se cutremură, în alte locuri de ape se cufundă sau de foc se arde. Deci, cînd aceste mari trupuri şi vecinice oareşi-cum, după vederea noastră, sînt orînduite spre prefacere şi pierzare, ce socoteşti pentru cetăţi, stăpîniri şi împărăţii, carele atîta 182 sînt de muritoare şi stricăcioase, încît sînt şi aceia cari le-au întocmit? Şi precum la oameni sînt tinereţe, urmează vîrsta bărbătească, bătrîneţele şi moartea, aşa şi acestea au începere, creştere, stare, înălţare, şi toate le are pentru aceasta ca să cază. Un cutremur din zilele lui Tiverie 12 slăvite oraşe ale Asiei le-au surpat; un cutremur în zilele marelui Constandin 12 sate ale Cam-baniei le-au înghiţit; un război al Atilei mai mult de o sută de oraşe le-au prefăcut în pulbere. Thivele c61e vechi ale Eghipetu-lui de-abia auzirea le pomeneşte. Cele o sută de oraşe ale Critu-lui abia cinevaşi le crede. Oraşul Carhidonului, al Corinthului, al Athinei, al Spartiei şi alte slăvite oraşe cei vechi le-au văzut si s-au minunat, noi auzindu-le si nevăzîndu-le ne minunăm, ne spăimîntăm că nu găsim nici semnele lor. Sate, am zis pînă acum şi oraşe; însă şi împărăţii întregi şi stăpîniri numite să prăvălesc într-acea rîpă a pierzării. înflorea odată Anadolul, Asiria, Eghi- [4] petul şi Iudeia. Era/puternice la arme, era iscusite la minte. Grecii era întru minune la învăţătură. Soarta aceasta s-au mutat la Evropa. Aşteaptă şi căderea ei, cît îi vezi şi înălţarea. Şi pentru ca să crezi cele trecute, ce nu vezi, vezi căle de acum, ce le crezi: Polonia cea ca o nemărginită, iată micşorată şi împărţită; iezuviţii, ce duhovnicea şi pre taină împărăţea, din orînduiala lor ridicaţi; Sfeţiia din republică în despotie ridicată şi în monarhie ; Bavaria în multe feliuri bărduită şi alte stăpîniri prefăcute în noao oblăduiri, mai întîi necrezute, iar acum văzute şi pipăite. De unde se vede că marele acela Meşter şi Ziditoriu are pentru lucrurile omeneşti multe feluri de chipuri, şi dupre plăcere unde socoteşte le şi potriveşte, şi pronia dumnezeiască alergînd cu umblet fără de sunet, cu glăsuire fără de auzire, zice unuia să se scoale şi altuia să cază, unuia să împărăţească, altuia să se supuie, unuia să se ascunză, altuia să se ivească. Asemenea şi oblăduirea Ţării Rumâneşti, fiind şi mai mult supusă supt nestatornica pravilă a lucrurilor omeneşti, fiind curgerea ei prin rîpe şi pietre ascunse, avînd ţărmurile ei fără limanuri, s-au asemănat stăpînirea ei cu paliriile, adecă cu apele c£le ce de dimineaţă pînă la o vreme curg în sus, iar de la o vrdme îşi întorc curgerea lor în jos; să aseamănă şi cu curgerea mării pre la Vizantia, pre carea vîntul aus- 183 trului cînd bate îi pricinuiaşte curgerea într-o parte, şi cînd de la miazănoapte bate, întoarce curgerea înapoi. întru acest feliii de grabnice mutări s-au aruncat soarta Ţării Rumâneşti. Cînd era cei dintîi locuitori cu nume de dachi, ei biruind pre rîmleni le lua dajde, dupre cum iar Meletie scrie pentru Misia, şi trecînd dincoace haznelele ce ţinea ca în nişte vistierii în locurile apei Arghentii (poate fi Argeşul); iar de la Traian s-au supus dachii, plătind ei dajde la rîmleni: iată biruitorii supuşi. întru această supunere rîmlen^scă s-au oblăduit pînă la Radu-vodă Negrul, lt. 1080, sau după alţi istorici 1313. De atuncea banul Craiovei supuindu-se lui Radu-vodă şi un trup făcîndu-se, tot prinţipatul Ţării Rumâneşti se oblăduia cu formă de avtonomie de despo-timos şi de alegerea la diadohie a domniei între fiii şi rudele domnului, sau dupre întîmplare între boiari cu sfat şi priminţă de obşte a clirosului şi a boiarilor. Această formă s-au urmat pînă la Laiota Basaraba domnul lt. 1454. La cesta s-au supus ţara strălucitoarei şi prea puternicii Porţi, plătind dajde şi o/blâduin- [5] du-să cu priveleghiurile sale. Care oblăduire la multe domnii s-au păzit şi ţara s-au mulţămit. Iară de la o vreme în multe reformi s-au schimbat, şi de la Constandin-vodă Basaraba Brîncoveanul cu totul s-au prefăcut, precum iaste de toţi ştiut. Acum iarăşi o suflare de vînt cu linişte, o prefacere a dreptei Celui Preaînalt au adus curgerea oblăduirii ţării la matca sa, au oprit vînturile, au potolit valurile, care strîmba cîrma oblăduirii, şi nelăsînd corabia să ajungă la liman, în multe rînduri o cufunda şi o spărgea, de-abia scăpînd cu trupul cîrmuitoriul. Ţara Rumânească s-au asemănat acum cu pasărea ce să numeşte Finix, carele cu ale sale aripi aprinzînd foc, se aprinde şi arde pre sineşi, şi făcîndu-se cu totul cenuşă, iarăşi din pulberea cenuşăi se naşte şi crăşte. Aşa şi ea cu lucrările războiului, şi de singură însăşi între dînsa şi de alţii arzîndu-se, s-au adus măririle sale în cenuşă şi în pulbere. Şi prin încenuşata starea ei trăgînd ochiul milostivirii al preaputărnicii noastre împărăţii, a doao oară s-au născut şi s-au întocmit în forma oblăduirii, cu carea se ocrotea întîi. Au cîştigat bogatele mili ale împărăţiei, dăruindu-se cu privi-leghiurile sale. Clirosul besericesc s-au ridicat în cinste, aşăzîndu-se 184 scaunul mitropoliei la şăderea scaunului Chesariei Cappadochiei. Boierimea se înalţă după linia familiei. Pămîntenii se protimisesc după cuvîntul pravilii cei politiceşti; streinii se miluiesc dupre datoria firii şi a creştinătăţii; neguţătoria se sporeşte avînd curgerea sa slobodă ; dajnicii se adaogă, nebănuindu-se de adăogiri de dăjdi. Toţi petrec în mulţămire, rugîndu-se ca să caute din ceriu Domnul asupra ţării aceştia, ce iaste ca o vie sădită de mîna sa cea dumnezeiască, lucrată şi plouată din darurile sale cereşti, ca să o ferească de grindini ce strică rodurile uneori şi asupra coptului. Fie, Doamne, fie mila Ta spre noi, precum am nădăjduit în Tine. GRIGORE RÎMNICEANU: PREFAŢA LA ANTOLOGHION, 1786 * Cuviincios lucru mi se pare a fi, o, iubite cetitoriu, a nu pune supt tăcere atîtea haruri, cu care noi norodul rumânesc ne îndestulăm, din cea neadormită purtare de grijă, a celor de Dumnezeu puşi prea sfinţiţi arhierei ai Valahiei, a cărora priveghiare pentru buna sporire şi înfrumuseţare a bes^ricii, miresii lui Hristos ce acum se slăveşte şi în graiul nostru iaste nestinsă. Şi rîvna ce au spre odihna patrioţilor şi spre umbrirea celor ce de zăduful necă-jitoarelor întîmplări sînt prigoniţi, iaste cu totul netăgăduită, pentru că mulţi dintru aceşti prea sfinţiţi şi înalţi păstori viaţa lor au cumpănit-o cu moartea, în vremi de răzmiriţe; au pricinuit apărare şi milă turmei lor, norodului rumânesc al pămîntului Valahiei. Şi printr-înşii de la prea înălţaţii noştri domni cîştigă iertăciune mulţi greşiţi: săracii şi cei scîrbiţi îi au pre dînşii mîn-gîiere; şi a toată vîrsta, atît a neamurilor celor slăvite, cît şi a celor de jos, sînt părinţi de obşte, folositori în vremi de scîrbă, îmbogăţitori de cuvîntul lui Dumnezeu (cu care se hrănesc sufletele c61e doritoare de viaţa v^cinică) şi daţi cu totul spre bun aşezămîntul şi împodobirea sfintelor bes^rici. Cari după vremi stătură mari întru rîvna folosului patriei lor. Şi unii dintr-aceştia nu-ş cruţară odihna, ci pre lîngă atîtea greutăţi ale ostenălelor eparhiei, au tălmăcit înşişi cît au putut din dumnezeieştile cărţi. * Textul a fost publicat pentru prima oară de D. Fecioru în revista Raze de lumină, 1932, 5, p. 222 — 225. 186 Au descoperit atîtea izvoară de mursă duhovnicească, adecă cărţi, care fiind mai nainte în limbă neştiută patrioţilor noştri, era ca nişte fîntîni pecetluite ; ei le deşchiseră cu limbă rumânească. Iarăş alţii, acelea ce de la cei din naintea lor fraţi arhierei rămăsăse nesăvîrşite, sau de tălmăcire, sau tălmăcite, dar netrecute cu tipariul, le-au săvîrşit. Şi prin sporirea din stambă au înmulţit talantul, nu numai în eparhiile lor, ci şi printr-alte părţi. Şi nu lipsiră unii după alţii a lăsa lucruri vrednice de vecinică pomenire, prin cea nepregetătoare nevoinţă a lor; însă cu nearătarea prin scrisoare s-au uitat cei mai mulţi dintr-înşii, şi de-abia auzi pomenindu-se cîţiva de cîte un bătrîn ce avem în zioa de astăzi din vremile lor. Şi pre alţii aflăm prin puţine predoslovii de cărţi. Şi într-acest chip numele şi isprăvile lor se uită prin lenevirea celor ce mişcă condeiul limbii rumâneşti. Eu văz că atîtea cărţi să d^teră prin tipariu ca un har patrioţilor acestii limbi, si de atîtea ori, cît Valahia si Moldavia, Ardea-Iul şi alte eparhii au fost întru toată mulţămirea; însă această mulţămire trebuie a o împleti cineva prin condăi. Şi de au trecut alţii cu vederea a nu înnoi aducerea aminte a celor mai vechi preasfinţiţi păstori, noi oare să lăsăm supt tăcere şi pre cei mai de curînd? Nu. Ci pre cîţi se vestesc de oameni bătrîni cinstiţi, pre cîţi prin predoslovii de cărţi sînt scrişi şi pre cîţi îi ştim şi noi, avem datorie să-i arătăm, ca sudorile nevoinţelor lor să nu fie tăinuite, ci să se facă cunoscută rîvna ce au hrănit ei cătră folosul norodului rumânesc. Văz că preasfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei, chyr Ştefan, cu multă rîvnă şi chieltuială au hărăzit limbii noastre tipariu Pravila legii, ce pînă în zilele sale nu era înţeleasă pămîntenilor noştri. Şi după dînsul iarăş alţi prea sfinţiţi mitropoliţi ne-au hărăzit alte cărţi, unii altora urmînd, precum şi în zilele noastre preasfinţitul şi preavestitul păstoriu, şi stîlpul patriei rumâneşti, mitropolitul Ungrovlahiei kyr Grigorie, pomul de la carele răsăriră atîtea odrasle pline de roduri, zic, atîţia vestiţi ucenici, plini de învăţătură duhovnicească şi politicească (carii printr-însul se puseră ca nişte lumini, pre scaunele păstoriei cuvîntătoarelor oi), nu puţin folos arăta în neamul nostru, tăl-măcindu-se prin osîrdia sa atîtea cărţi, de pre limba elinească 187 prea limba rumânească, precum cartea sfîntului Simeon arhiepiscopul Thesalonicului şi cartea sfîntului Macarie Eghipteanul şi altele. Las îndoirea şi întreirea tipăririi altor cărţi besericeşti ce s-au prennoit prin rîvna preasfinţiii-sale. Acest mare luminătoriu părinte, chiemat fiind la înalta şi sfînta poartă a împărăţiei moscalilor, în vremea războiului ce au fost între dînsa şi între preaput^rnicul Prag al împărăţiei otho-maniceşti, la leat 1770, s-au cinstit cu daruri împărăteşti. Şi lesne poate a socoti cineva cît folos să fi făcut acest fericit părinte Ţării Rumâneşti. Nu voi tăcea şi pentru minunatul de oarecînd episcop al Rîmnicului Craiovei, kyr Damaschin, carele pentru înălţimea învăţăturii lui şi pentru podoaba voroavei limbii latineşti şi a altor feluri de limbi, s-au învrednicit de au fost chiemat la împărăteasca cetate Viena, şi s-au cinstit de împăratul ce stăpînea atunci acolo, cu daruri, din care şi pînă acum să află s£mne la sfînta episcopie. Acest prea ales dascăl şi pâstoriu, între alte cărţi ce au scos de pre slovenie în limba rumânească, au tălmăcit şi acestă dumnezeiască carte ce să chiamă Antholo-ghion, însă cu schimbarea din ceste vremelnice au lăsat-o nepusă la tipariu. Urmat-au binefăcînd ţării Craiovei şi alţi episcopi ai Rîmnicului din cei vechi, dar pentru ca să nu lungesc vorba, voi aRge numai pre bunul şi asemenea dreptului Avraam, pre preasfinţitul păstoriu kyr Climent, ce se trăgea după neam din satul Pietrarii, carele s-au cinstit de doi împăraţi, întîi de împăratul nemţesc Carol al şaselea, întru ale căruia zile s-au hirotonit şi cu dicret împărătesc s-au întărit la leat 7237; iar a doao oară de sultan Mahmut haan, fiul lui sultan Mustafa haan, împăratul othomanicesc. Pentru că stăpînind nemţii aceste cinci judeţe ani 21, cînd au fost la leat 7246 s-au sculat othomanii cu război asupra nemţilor şi biruindu-i i-au scos din ţara aceasta. Şi atunci împreună cu oraşul Rîmnic au ars şi episcopia. întru acea iuţime a răzmiriţii fugise şi acest mai sus zis părinte Climent; însă înştiinţîndu-se că era să se facă robie şi pierzare desăvîrşit turmei sale, au ieşit întru întîmpinarea oştilor othomaniceşti şi tătăreşti şi închinîndu-se mai-marilor lor au potolit zarva şi robia ce era să urmeze. Apoi petrecînd între dînşii doi ani, pînă cînd 188 s-au pus la orînduială ţara, şi cinstindu-se şi întărindu-se cu fer-man împărătesc al sultanului ce am scris mai sus, s-au întors la scaunul său după ce au răscumpărat mulţime de robi. Şi, aşezîndu-se, au înnoit zidirile episcopiei de iznoavă; au zidit beserici pre alocurea; au tipărit cărţi ce pînă atunci să afla numai tălmăcite, încă de la părintele Damaschin, între carele au dat întîi în stambă si această carte. Si asa au lăsat în urma sa i » i vecinică pomenire. După dînsul diadohul lui, părintele Grigorie ce să trăgea de neam dintr-acest oraş Rîmnicul, au urmat prennoind tipărirea cărţilor, şi alte folosuri patriei sale făcînd. Apoi ucenicul lui, părintele Parthenie, episcopul, nu mai puţin vrea să urmeze, de nu s-ar fi întîmplat turburarea grelelor războaie ce între Rosiia şi între puternica othomaniceasca Poartă s-au scornit. în urma pristăvirii acestui părinte, trecînd încă cîtăva vreme la închierea păcii ce au făcut moscalii cu otho-manii, s-au înălţat în scaunul episcopiei Rîmnicului Craiovei vrednicul de pomenire păstoriu şi dascăl kyr Chesarie, unul din cei mai aleşi ucenici ai preasfinţiii-sale părintelui Gri-gore mitropolitul Ungrovlahiei, îndestulat întru învăţătura limbii elineşti şi latineşti şi a altora pre supt acestea, carele nu puţin folos pricinui patriei sale şi în viaţă, şi după sfîrşit. Acesta pre lîngă alte cărţi rumâneşti ce prennoi cu tipariul, au tălmăcit cu a sa cheltuială, şi au tipărit şase luni din Mineiul cel mare. Apoi, pristăvindu-se, au primit cîrma păstoriei acestor cinci judăţe ale Craiovei, cel împreună ucenic, preasfinţitul şi aceluiaş întocma întru ştiinţa învăţăturii elineşti şi latineşti, şi a altora pre supt aceasta, părintele nostru kyr Filaret, la leat 1779, carele cu neschimbată osîrdie şi grea chieltuială au tălmăcit şi au tipărit şi pre celelalte şase luni, de s-au plinit Mineiul. Lîngă acestea pînă acum la leat 1786, au prennoit tipărirea Cazaniilor şi a Tri-oadelor, a Evangheliilor şi a Penticostarelor, a Molitvmicilor şi a Psaltirilor mari, a Ceasloavelor mari, a Catavasierelor şi ale altor cărţi mai mici. Au tălmăcit de pre limba grecească învăţăturile sfîntului Theodor Studitul şi ale sfîntului Dorothei şi le-au tipărit. Iată acum au înnoit şi tipărirea aceştii cărţi Anthologhion. Şi nu lipsfşte a împodobi -pre neamul nostru cu atîtea dumnezeieşti 189 haruri. Nu lipseşte a înfrumuseţa sfinte mănăstiri cu case şi cu ziduri; nu dă loc odihnei sale mai mult decît folosului de obşte. Şi pre această purtare de grijă, cu care preasfinţit creştetul său iaste încununat dintru înălţime, de va tăgădu-i-o cineva greşaşte, în vreme cînd de cei mulţi iaste propoveduită. GRIGORE RÎMNICEANU: PREFAŢA LA TRIOD, 1798* Preacinstite, preasfinţite, alesule de Dumnezeu şi al nostru milostiv stăpîn, preasfinţia-ta, părinte mitropolite a toată Ungrovlahia pre cea de slugă plecată închinăciune aduc cu smerenie preasfinţiii-tale. Cum că iubirea de înţelepciune şi de multă ştiinţă iaste la om un dar al dumnezeeştii providenţii vederat se cunoaşte. Şi aceasta au pus aripi minţii omeneşti ca să zboare pînă la sfera cea cu mulţime de st£le, şi o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, cîtăţimea stelelor celor nerătăcitoare, şi pre cea cu puţin număr însoţire a planitelor, şi starea lor, ţinerea, orînduiala, depărtarea, mişcările, încungiurările, întocmirea şi frumuseţea lor; i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte şi pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară şi pre cea de iarnă. însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omnească, ci pogorîndu-se de la cele de sus au orîn-duit pămîntului cu însemnare brîne, deiniţe, vîrste, lăţimi, lungimi şi alte măsuri asemenea; au deosebit feliurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cît pămînt iaste lăcuit şi cît nelăcuit, rîuri, iazere, mări şi ochianuri. Aceastaş minte iarăş cufundîndu-se cu o iscodire neliniştită pînă şi în aşternutul mării, pătrunzînd şi cele mai dinlăuntru sînuri ale pămîntului, acolo adecă au aflat * Text reprodus în tomul II al Bibliografiei româneşti vechi. 190 pre cît au putut feliurimea celor înotătoare, naşterea lor, creşterea şi înmulţirea. Iar aici au scormonit atîtea metaluri şi au scos la iveală atîtea vistierii, încît au deschis nenumărate ne-goaţe şi au împistrit pre cele patru părţi ale lumii cu tot fălul de podoabe. N-au obosit nici acia, au zburat iarăşi în văzduh ca un vultur, au înotat în noianul atmosferii, i-au găsit trepte, au osebit aburii din ciaţă şi au zărit norii cei umezi şi cei uscaţi, pre unii cum că suflă o adiere lină şi dulce, iar pre alţii cum că [2] slobod uneori vifore, alteori grindină şi zăpadă, / iar alteori fulgere, tunete, trăsnete şi altele asemenea de mirare cîte se săvîr-şesc prin nori din înălţimea atmosferii. Cu această iscodire făcîndu-se omul şi ceresc şi pămîntesc şi de supt pămînt, şi al mării şi al văzduhului, au aşezat orînduieli, îndreptări şi potriviri. Dintr-aceasta dar sînt cunoştinţele ceriului, învăţăturile a tot rătundul pămîntului, ştiinţe filosofeşti şi mathimaticeşti, table de gheografie, punsule < busole> de corăbii, ochianuri mari, ochianuri mici, măestrii şi meşteşuguri de tot feliul. Şi mai în scurt a zice, printr-această iscodire şi iubire de înţelepciune au cunoscut omul pre Ziditoriul a toate şi strigă cu uimire: „Cît s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut". Noi cetim în Sfînta Scriptură şi vedem că vestitul acela Solo-mon, care s-au înălţat în scaunul lui David, tătîne-său, tînăr încă fiind de optsprezece ani, după ce au încununat creştetul său cu coroana împărăţiei şi au primit în dreapta sa schiptrul stăpînirii peste atîtea ţări, cîte era şi neamuri, după ce au gustat slava aceii măriri şi i s-au închinat tot Israilul, n-au cerut de la Dumnezeu nici lungime de zile, nici bogăţie, nici biruinţă împotriva vrăjmaşilor, ci au cerut înţelepciune. „Dă-mi (zice), Doamne, înţelepciunea care sade pre scaunele tale, Tu, carele cu înţelepciunea ta ai zidit pre om ca să stăpînească preste făpturile cele ■făcute de tine". Deci l-au ascultat Dumnezeu la această cerere, şi nu numai că l-au ascultat, ci l-au şi lăudat zicîndu-i: „Pentru că ai cerut de la mine graiul acesta, şi nu ţi-ai cerut zile multe, şi n-ai cerut bogăţie, nici ai cerut sufletele vrăjmaşilor tăi, ci 191 ţi-ai cerut înţelegere, iată, am făcut după graiul tău, iată, am dat ţie inimă înţeleaptă". Dintr-acestea dar, şi din alte graiuri ale Sfintei Scripturi, ne adeverim că iubirea de înţelepciune şi de multă ştiinţa iaste, după cum am zis mai sus, un dar al dumnezeieştii purtării de grijă, pentru slava Ziditoriului şi lesnirea folosurilor neamului omenesc, însă se zice de Scriptură fără alegerea locurilor şi oamenilor. Iară gheografii despre altă parte, după ce arată pre cele patru părţi ale lumii în gheografiile lor, voiesc ca să povestească şi în- [3] suşirile cele fireşti ale fieştecăria părţi, / ei zic cum că oamenii Evropei au minte ascuţită, sînt nepregetători şi viteji; şi cum că într-însa s-au născut atîţea înţelepţi, atîţea puitori de pravile, doftori, ritori şi voievozi aleşi, cari au dumestnicit, au învăţat şi au biruit pre toate celalte neamuri ale lumii cu puterea minţii lor, a limbii şi a mîinii; cum că într-însa au stătut cele doao vestite împărăţii, a elinilor şi a rîmlănilor; într-însa au înflorit şi înfloresc ştiinţele, meşteşugurile, bunele obiceiuri şi buna nemuire; şi cum că iaste cu cuviinţă că acestă Evropă să se numească podoaba lumii. Eu luînd seama acestor socoteli ale gheografilor, mă îndem-nez a arăta mai jos, pentru ce pricină, oare, ac^le însuşiri fireşti ce dau ei la Evropa nu fac şi la noi pre toate acele săvîrşiri cîte fac la alţi evropeni. Ştiut iaste preasfinţiii-tale că Ţara Rumânească, car ea se socoteşte de mathimatici la treapta a 47 a meridianului şi a 45 a ecvatorului, se află într-o aleasă parte a Evropei, trage un aer sănătos şi supţire, se vecinăşte şi cu neamuri care se laudă şi se răsfaţă în ştiinţe filosofeşti, toate acestea, mijloace lesnicioase de a ridica şi pre fiii patriei acesteia la treptele laudelor de multe ştiinţe ale celoralalţi evropeni. Dar iar cu toate acestea, lăcui-torii rumâni ai acestei păzite de Dumnezeu ţări nu s-au abătut a se zăbovi ceva într-acelea. Ei de cînd au priimit lumina dreptei credinţe, din zilele marelui şi sfîntului Constantin împărat, s-au îndeletnicit mai mult cătră întemeiarea credinţei în ţara lor, după cum mărturisesc nu numai letopiseţele isprăvilor acestui neam^ ci şi multele feliuri de hrisoave ale fericiţilor domni ai aceştii ţări. 192 Mulţi tineri, aprinzîndu-se de rîvna folosului patriei acesteia, au mers cu mari osteneli şi primejdii la ţări depărtate, ca să înveţe în scoale vestite, nu măestrii, nici măsurarea pămîntului şi a înălţimii, nici astronomie, ci numai cît se cuvenea la apărarea şi întărirea sfintei creştinătăţi; cari întorcîndu-se nu arăta alte lucruri mai cu fierbinţeală decît tălmăcirea dumnezeieştilor cărţi, propovăduirea Evangheliei şi bunele orînduieli ale sfintei [4] beserici, pre care, ca cum adună al/bina mierea, aşa le aduna ei de la alte părţi şi le clădea într-acest loc. Cuvîntul mieu acesta să dovedeşte din dieţile mănăstireşti, din tălmăcirile ce se văd a atîtea cărţi şi din păstrarea daniilor celor mişcătoare şi nemişcătoare. Zidirile sfintelor lăcaşuri, care împodobesc această grădină a Ţării Rumâneşti, măcar neînsufleţite şi fără glas, însă sînt destule a mărturisi cum că rumânii au cu darul lui Dumnezeu o deosebită alegere şi înduplecare la îmbrăţişarea lucrurilor ce caută cătră părtinirea bunei-credinţe. Ei cunoscînd în faptă cum că frica lui Dumnezeu luminează ochii şi înţelepţ^şte pre prunci, n-au atîta atîrnare şi trebuinţă de înţelepţia cea din afară, de a împlini toate însuşirile ce dau gheografii la Evropa, ci să razimă totdeauna de braţul cel nebiruit al dumnezeiştii purtări de grijă. Preasfinţia-ta, ca un păstoriu blînd al cuvîntătoarelor acestora oi, şi ca un părinte duios de copiii săi, ai lăcrămat cu durere la primejdia aceii grele foameţi din anii trecuţi; şi plîngînd de ticăloşia sufleteştilor fii ai preasfinţiii-tale, le-ai mîngîiat obida cu toate acele mijloace cîte poate să găsească o inimă părintească carea simte întocma durere la umilenia celor ce o cunosc că pătimeşte împreună. Ai văzut cu mirare şi iarăşi ai plîns, însă de bucurie, cînd ai primit înştiinţări de afară cum că din cuvîntătoarele acestea oi ale staulului preasfinţiii-tale, măcar în primejdia lipsii de păşunea cea vremelnică, dar cele mai multe ca despre partea tuturor, au arătat doao semne vrednice de cuvîntare, adecă datornica mulţămită cătră cea păstorească purtare de grijă ce au cunoscut de cătră preasfinţia-ta şi starea cea neclătită din te-meiele sfintelor aşezămînturi. 193 Iată dar cunoştinţa înrădăcinării bunei-credinţe ce au săvîr-şit ostendlele acelora cîţi s-au nevoit nu la măestrii ale înţelep-ţiei cei dinafară, ci la înmulţirea şi punerea în faptă a cuvîn-tului lui Dumnezeu. Veacurile trecute, după ce s-au sămănat aici cuvîntul evan-ghelicesc şi au crescut, au văzut în ţara aceasta mari săvîrşiri ale dreptei celui Preaînalt, şi cine va vrea să le ştie pre amăruntul cercetează-le în letopiseţe, şi le va găsi nu numai într-ale noastre, ci şi într-ale altora streini. [5] Veacurile c£le mai dincoace şi pînă la noi au simţit în ograda ţării acesteia o privire jalnică: o au văzut-o făcută maidan de războaie, zbor de oşti şi acoperită cu nori de lacrămi. Dar iarăşi puterea Celui dintru înălţime o au uşurat, o au curăţit şi i-au dăruit liniştire pacinică. Deci, cu un cuvînt a zice, vedem că după toate ploile necazurilor, după toate potoapele cîte s-au pornit ca să o înece, s-au aflat iarăşi la starea sa cu darul lui Dumnezeu, şi s-au asemănat unii pietri de carea scrie Plinie istoricul cum că de se va aprinde o dată în foc, nu se va mai stinge nici odinioară, măcar de ar turna pre dînsa toată apa unui rîu. Dar lîngă ţinerea pravoslavnicii credinţe păzesc rumânii şi datoria supunerii cei nemincinoase către stăpînitorii lor. Şi aceasta iaste o descoperire a dumnezeieştii purtări de grijă pentru apărarea liniştirii lor şi ocrotirea îngrădirii fieştecăruia. Ei, fără a nu învăţa feliurimi de ştiinţe, ca alţi evropeni, fără a nu se pedepsi de dascăli meşteşugăreţi, ci numai cu c61e d£se luări-aminte la prefacerile stărilor omeneşti şi cu supunerea lor, au aflat pricinile de care trebuie a se feri şi cu care se cade a se sluji. Şi s-au deprins la mijloacele care au putere să tragă pre libovul celor procopsiţi. Noi vedem şi ne mirăm cum din toate părţile năzuiesc totdeauna aici streini de se sălăş-luesc, se chivernisesc şi se fac o alcătuire cu rumânii. Deci dintr-aceasta urmează a chibzui lesne oricine că acest neam carele într-atîta sumă de ani supt nenumărate primejdii au păzit pra-voslovia neclintită, au arătat de-a pururea toată supunerea cătră stăpînitorii săi, au primit cu braţe deschise pre toţi cîţi au nă- 194 zuit a se sălăşlui într-acest pămînt, se cunoaşte că iaste umbrit de puterea cea nevăzută, iaste mişcat de înţelepciunea cea cuprinzătoare a toate, iar nu de cea lumească, cu carea mulţi fă-lindu-se s-au abătut din calea cea de umblat. Acestui neam rumânesc eşti preasfinţia-ta acum păstoriu, nu fără luare-aminte fiind ales, nici fără cea cu de-adinsul băgare de seamă a alegătorilor, ci cu vreme îndelungată cercat şi lămurit ca aurul în topitoare. La preasfinţia-ta s-au adunat multe daruri vrednice de laudă, şi preste cele fireşti s-au adaos încă cu multă îndestulare cele cîştigate. Moşia în carea ai văzut soarele întîi iaste acăia preste care au împărăţit odinioară Pyrr, feciorul viteazului Ahillevs, după luarea Troadei, şi Elen cel înţelept, feciorul lui Priam, în urma lui, aproape de coloniile care în părţile Ipirului s-au tras preste cîtăva vreme din neamul nostru. Isteţimea duhului preasfinţiii-tale te-au vestit încă aflîndu-te în şcoala cea lăudată din oraşul Ioannina, cum că într-o vreme vei să ajungi la treapta în care eşti. N-au rămas greşiţi aceia de cari am auzit cum că au făcut această sămuire pentru preasfinţia-ta, că încă fiind în floarea vîrstei ai trecut treptele învăţăturilor limbii elinesti, ai intrat în clirosul besericesc si te-ai ales a fi povăţuitoriu, lucru care cu adevărat să întîmplă foarte rar. Neajungerea vîrstei preasfinţiii-tale n-au oprit atunci cunoştinţa celor ce te-au ales de ocîrmuitoriu unii mănăstiri întru o ţară depărtată şi într-un oraş mare şi plin de ochi priveghitori, cum sînt Bucureştii, ci te-au trimis aici, de unde cu vestirea petre' cerii cei bune şi cinstite carea ai arătat, şi cu osîrdia ce ai avut de ai uşurat mănăstirea dintr-atîtea grele datorii în care o găsiseşi, te-ai făcut în puţine vr£me pricină de laudă la multe părţi ale Ipirului, şi deosebit ai pătruns cu iscodirea cea firească obiceiurile acestui loc şi năravurile cele bune ale celor mai aleşi stătători înainte. Drept acăia te-ai cunoscut vrednic a te socoti ca o parte a trupului ţării noastre. Şi mai vîrtos după ce ai în-cungiurat multe locuri, ai văzut multe oraşe, multe ciudesii, multe măestrii, atît politiceşti, cît şi mihaniceşti, ai avut întîm- 195 pinare cu înalte persoane, cu vestite obraze, şi te-ai vînturat în priveliştea aceştii lumi precum să vîntură grîul în arie. Apoi în vr^me orînduită şi cuviincioasă vredniciei şi haractirului preasfin-ţiii-tale te-ai înălţat la treapta Episcopiei Buzăului. Şi aceasta, după cum în faptă s-au văzut, au fost o iconomie a dumnezeieştii providenţii, ca să te afli acolo în fruntea ţării, 'ca un ochi deştept la vreme de strejuire şi ca un tată al săracilor şi lipsiţilor. De acolo iarăş, în altă vreme care au avut trebuinţă de preasfinţia-ta, te-ai ridicat în scaunul Mitropoliei a toată Un / [7] grovlahia, orînduit fiind (socotesc) din amerinţare dumnezeiască, ca un alt Iosif, spre a hrăni în vremea foameţii ceii grele pre săracii norodului, şi ca un alt Moisi blînd, spre a-i mîngîia la primejdia cea groaznică a ciumei. Eu, preasfinte stăpîne, ştiind că sufletul cel smerit al prea-sfinţiii-tale nu primeşte nicidecum laude, las de a spune pre amăruntul facerile de bine şi isprăvile cele vrednice de cuvîntare, cîte ai arătat pînă a nu fi episcop, şi pînă a nu primi toiagul cel păstoresc al scaunului Ungrovlahiei, şi voiesc a scrie numai puţintele, cîte socotesc că pot a invita pre cei din urma prasfinţiii-tale, ca să urmeze spre a împodobi şi a întări şi a drege lucrurile cele încredinţate lor. Deci arăt că cea mai întîi şi prea trebuincioasă săvîrşire carea ai făcut la Episcopia Buzăului iaste că, găsind scrisorile cele afierositoare şi hrisoavele, şi toate cărţile de moşii, de danii şi de întăriri nepuse în rînduială, neadunate cum se cădea, ci supt primejdie de a se strica sau a se răpune, te-ai silit de le-ai strîns şi ai grijit de s-au făcut acolo acea mare condică cu mijlocul căreia se pot păstra de aici înainte temeiele daniilor şi ale pomenirilor, fără temerea şi pericu-lul în care pînă atuncea să afla. Nu te-ai strîmtorat la această ispravă nici de grelele chieltuieli ale aceii vremi iuţi, nici de pornirile silniciilor răzmiriţii, cînd fieştecarele să grijea numai cum îş vrea cruţa viaţa. Dar încă lîngă aceasta ai adaos iarăş într-aceea vr£me de războaie şi zidirea besdricii ce ai făcut la viile episcopiei, unde cu adevărat, pentru adunarea la sfintele slujbe, a creştinilor împre- 196 jureni de acolo, urma a fi trebuinţă mai mult de beserică decît de casele c£le de lăcuinţă, pre care le-ai zidit lingă acea casă de rugăciune şi decît alte zidiri şi împrejmuiri ce ai mai făcut. Mai pre scurt a zice, te-ai mutat şi te-ai înălţat la scaunul mitropoliei ţării, şi această mutare şi ridicare n-au stătut pricina de alt fără numai ca să facă mai cunoscute şi mai vestite vredniciile preasfinţiii-tale şi rîvna şi libovul şi inima cea iubitoare de îndreptări. Tăierea nelesnirii suişului la mitropolie şi lesnirea drumului carele mai nainte era o mare piedecă iaste pîrga osteninţelor [8] duhului preasfinţiii-tale. De atunci şi pînă/acum n-ai încetat, o dată înnoind chiliile căle vechi, altă dată zidind de iznoavă altele, uneori dregînd împrejmuirile căle stricate, iar alteori făcînd de nou; şi acestea nu numai aici, ci şi pre la metoaşe. Dar oare putea-va cineva să îndrăznească a zice cum că prea-sfinţia-ta, avînd atîtea griji, lucruri, trebi, în c£le besericeşti şi în c£le politiceşti, în c61e dinlăuntru şi în căle dinafară, nu vei fi ajuns a griji şi pentru tipărirea de cărţi? Nu va putea nimenea, fiindcă în zilele păstoriei preasfinţiii-tale în scaunul Ungro-vlahiei, măcar că au fost toate lucrurile scumpe, măcar că foametea despre o parte şi ciuma despre altă parte au făcut mare zăticneală, dar iar, cu toate acestea, în vr£me numai de patru ani s-au tipărit şase rînduri de cărţi, adecă Molitvelnice, Cias-loave, Psaltiri mari, Liturghii, Pravoslavnica învăţătură, şi acum Tr iodul. Deci fiindcă acest Triod iaste cartea aceea carea s-au alcătuit din florile c£le mai alăse ale Sfintei Scripturi, şi carea rănind pre suflet cu săgeata doririi cătră c61e cereşti şi aromindu-1 cu dulcile viersuri despre zburdările c61e trecătoare, îl trage ca cu o undiţă la limanul cel dumnezeiesc, se cădea cu adevărat ca în capul cărţii acesteia, ca într-un liman, să se odihnească oareş-cum osîrdia duhului preasfinţiii-tale ce arăţi cătră neamul nostru, căruia eşti păstoriu. Şi încă de n-ai fi avut acea adîncă smerenie,. carea nicidecum nu sufere să se vădească bunătăţile şi vredniciile ce ai, nici primeşte laudele omeneşti, eu cu adevărat — ca o slugă în- 197 datorată cu multe faceri de bine ce am cunoscut de la preasfin-ţia-ta şi ca un fiu al patriei acesteia — aş fi fost silit ca să vestesc mai multe din darurile cîte sînt clădite în cămara sufletului preasfinţiii-tale. însă datoria aceasta, de-mi va hărăzi Dumnezeu viaţă, rămîne a se împlini de mine şi în alte dăţi, fără a aduce turburare la iubirea ta de smerenie. Că de nu se va urma prin tipariu, se va săvîrşi şi prin condei, pentru ca să vădesc mai curat şi mai limpede mulţămita ce păzesc cătră făcătorii de bine mie şi să arăt că dacă vieţuitoarele c61e necuvîntătoare, şi uneori şi hiarăle c61e mai sălbatece, răsplătesc cu feliuri de sdmne facerile de bine, cu cît mai vîrtos omul cel cuvîntătoriu. [9] Nu sînt neştiute de preasfinţia-ta şi istoriile şi pildele cu cîte să silea şi cei vechi ca să tiposească în mintea oamenilor această datorie a mulţămirii. între care spune oarecine cum că la oraşul Patrele al Ahaiei un copil au cumpărat un pui de bălaur, şi-l hrănea cu mare nevoinţâ, îi vorbea ca cum era auzind şi-l învîr-tea ca pre o jivină dum^stnică, îl avea lîngă dînsul totdeauna şi-l răsfăţa fără nici o frică. Cu acestea toate au crescut bălaurul împreună cu copilul şi s-au făcut groaznic acel şarpe, încît te-mîndu-se cei de oraş ca să nu vatăme pre cineva, l-au slobozit în pădurile dinprejur. Dar nu după multe zile, întorcîndu-se acel tînăr de la un zbor, au întîmpinat pre nişte tîlhari. Deci aceia vrînd a-i face rău, iar el strigînd de frică, au înţeles bălaurul acela glasul tînărului, şi, slobozindu-se de unde era, au răsipit pre tîlhari şi au scăpat pre tînăr. Eu lăsînd asupra plăsmuitorilor această închipuire de mulţă-mită, rog mai nainte de toate pre milostivul Dumnezeu ca să lungească anii preasfinţiii-tale şi să te învrednicească ca lîngă alte mari isprăvi să adaogi şi aceea pe carea doresc cei iubitori de vechile priveleghiuri, cu a mijloci încă în vrime cuviincioasă de a să face o cumpănire întocmită acolo unde s-au atîrnat prea mult la o parte, fiindcă potrivirea cea de măsură spînzură numai la lucrarea a celui aflătoriu duh, carele împodobeşte pre preasfinţia-ta. ALEXANDER POPE: CERCAREA ASUPRA OMULUI [1796], 1807 Epitre premiere. De la na-ture et de l’etat de l’homme part rapport ă l’univers**. Reveillons-nous, milord: laissons Ies petits objets â la basse ambition & â l’orgueil des rois. Puisque la vie ne s’ătend & et ne se termine gueres qu’â regarder ce qui nous environne, & â mourir, parcourons donc au moins cette scene de l’homme: pro-digieux labirinthe, mais qui a pourtant sa regularite; cam-pagne ou la fleur croit confon-due avec le chardon; jardin qui tente par des fruits d^fen-dus. Allons ensemble, parcourons ce vaste champ; & soit Scrisoarea dinţii. Asupra naturii şi stării omului cit pentru lume*. Trebuie să ne deşteptăm, miloarde ; să lăsăm nimicurile, fie ele partea mîndriii şi făliii! De vreme ce viaţa noastră nu se întinde şi nu se curmează decît a privi numai ce ne împrejură şi aci şi a muri; blemaţi dar în calea a străbate pe cît s-a putea pe acest teatru a omului. Straşnic labirint ! dar care cu toate acestea-are croirea sa; cîmp în care floarea cea mai frumoasă creşte alăturea scaieţilor, grădină ce momeşte prin roade poprite; blemaţi împreună să călă- * Fragmente din Ms. rom. 6002, Bibi. Acad. ** Text reprodus din ediţia Essai sur l'Homme par M. Pope. Traduit de l’Anglois en Franţois par M. D.S., Paris, 1736. 199 couvert ou decouvert, voions ce qu’ il nous offre. P£n6trons Ies routes Ies plus cachees; transportons-nous sur Ies en-droits Ies plus 61ev£s; & d£cou-vrons £galement ce qui rampe dans l’aveuglement, & ce qui se perd dans l’&dvation. Exa-minons Ies promenades de la nature: frappons la folie dans sa course, & saisissons Ies moeurs dans leur naissance. Rions lorsqu’on le doit; mon-trons de la candeur lorsqu’on le peut; mais justifions aux hommes Ies voies de Dieu. torirn această împrăştiere mare şi vom vedea ce este lesne şi ce este anevoie de văzut intr-insa. Să răzbatem drumurile cele mai neştiute, să ne suim pe cele mai înalte locuri, de acolo vom zări ce se tîrăşte orbeşte şi ce se pierde în înălţime ; să cercetăm toate primblările naturii şi să do-borîm nebunia în fugă, să zărim năravurile bune sau năravurile rele ale omului încă din naşterea lor. Să rîdem cînd o fi de rîs, să ne vestim adeveriu cît aceasta s-a putea a face, dar să îndreptăm la ochii omului lucrările lui Dumnezeu [...] Epistle I. Of the Nature and State of Man with respect to the Universe * Awake, my St. John ! leave all meaner things To low ambition, and the pride of Kings Let us (since Life can little more supply Than just to look about us and to die) Expatiate free o’er all this scene of Man; A mighty maze! but not without a plan; A Wild, where weeds and flow’rs promiscuous shoot, Or Garden, tempting with forbidden fruit. Together let us beat this ample field, * Text reprodus din ediţia Alexander Pope, An Essay on Man. Poems, III, 1. Edited by Maynard Mack, London, Methuen, 1958. 200 Try what the open, what the covert yield; The latent tracts, the giddy heights explore Of all who blindly creep, or sightless soar; Eye Nature’s walks, shoot Folly as it flies, And catch the Manners living as they rise; Laugh where we must, be candid where \ve can; But vindicate the ways of God to Man. Epitre II. De la nature et de l’etaţ de l’homme par rapport ă lui-meme considere comme in-dividu. Apprends-donc â te connoître toi-meme, & ne pr^sume de developper la divinite. L’^tude propre de l’homme est 1’-homme. Place dans une espece d’isthme, etre d’un £tat mixte, obscur^ment habile, grossie-rement grand, avec trop de connoissance pour le doute sceptique, & trop de foiblesse pour la fierte sto'ique; il est comme suspendu entre deux, dans l’incertitude d’agir ou de ne rien faire, de se croire un dieu ou une brute, de donner la prdf^rence ou au corps ou â l’esprit. II n’est nd que pour mourir; il ne raisonne presque que pour s’-£garer; & telle est cette raison, qu’elle sugare egalement pour Scrisoarea a doilea. Asupra naturii şi stării omului cit pentru dînsul însuşi socotit ca o fiinţă. învaţă dar a te cunoaşte pre tine şi nu te socoti de a descoperi dumnezeirea. învăţătura cea cuviincioasă omului este omul. Pus într-un loc ca o limbă de pămînt, fiinţă de o stare amestecată, întunecos priceput, cu necioplită mărime, cu de prisos ştiinţă pentru a avea îndoială la toate şi prea cu puţină tărie a şti a răbda cu duh, el este coprins între doaă nedesluşiri, în neştiinţă să înceapă sau să stea, să criază un dumnezeu sau o vită şi cui să dea protia, trupului sau minţii. El nu este născut decît ca să moară; el chibzuieşte numai ca să rătăcească, şi acest fel este mintea cu care se pierde şi cînd soco- 201 penser trop, & pour penser trop peu: cahos de raison-nement & de passions; tout est confus: continuellement abuse ou desabus6 par lui-meme: cre6 en pârtie pour s’elever, & en pârtie pour tomber; maître de toutes cho-ses, & lui-meme cependant la proie de toutes: seul juge de la verite, & se pr^cipitant sans fin dans l’erreur: la gloire, le jouet, l’^nigme du monde. Va, creature surprenante, monte ou Ies Sciences te portent; mesure la terre, pese l’air, regie Ies mardes, instruits Ies planettes du cours qu’elles doivent observer: corrige le vieux tems, & guide le soleil. Eleve-toi avec Platon jusques â l’empir^e, jusqu’au premier bien, au premier parfait, au premier beau: ou entre dans lts labirinthes qu’ont fraye ses successeurs, & prdtends qu’en abandonnant le bon sens tu imites Dieu; semblable â ces pretres de l’Orient qui par leurs agitations orbiculaires, tombent dans des vertiges, & crolent par leurs tournoîe-mens de tete imiter le soleil. Va, & apprends â la Sagesse eternelle comment elle doit teste mult şi cînd socoteşte puţin. Adevărată beznă de chib-zuiri şi de patimi sufleteşti; tot este vălmăşire într-însul; zidit ca dinspre o parte să se ridice şi dinspre alta să cază; stăpîn pe toate şi singur răpire de obşte; unul singur judeţul adevărului şi iarăş repede căzînd în toate mai nesuferitele greşiri: slava şi risul şi pozna lumii. Mergi, făptură ciudată, grăbeşte unde învăţăturile te duc; măsoară pă-mîntul, cumpăneşte aerul, dăscăleşte planeturiior drumul ce au să facă şi povăţuieşte soarele. înalţă-te cu Platon, stră-bătînd cerurile pînă la cel dintîi bine, pînă la cel dintîi desăvîrşit şi pînă la cel dintîi deplin frumos; sau intră în lavirintu ce au tras următorii lui si crede că lăsînd buna i pricepere te asemuieşti lui Dumnezeu; asemenea acelor dervişi din partea Răsăritului cari prin învîrtirile ce fac, cad în ameţeală şi cred că cu turburarea capului lor ei asemuiesc învîrtirii soarelui. Mergi şi învaţă înţelepciunea vecinică în ce chip să oblă-duiască, după aceasta scoboa-ră-te în tine, singur unde nu vei găsi nimic alt decît o deplină dezmeticire. 20 2 gouverner. Ensuite rentre en toi-meme; qu’y retrouveras-tu? imbecillite. Lorsque dans ces derniers tems Ies etres superieurs vi-rent un homme mortel d£ve-lopper Ies loix de la nature, ils admirerent une telle ha-bilete dans une figure ter-restre, & ils regarderent Newton comme nous regardons un singe adroit. Peut-il, cet homme qui en-seigne aux planetes Ies cer-cles qu’elles doivent d^crire, peut-il decrire ou fixer un seul mouvement de l’âme? lui qui peut marquer leurs points d’elevation & d’abais-sement, peut-il expliquer son commencement ou sa fin? He-las! quel prodige! La pârtie superieure de l’homme peut s’dlever sans obstacle, & empi-eter d’art en art; mais quand l’homme travaille â son pro-pre ouvrage, & qu’il s’occupe de lui-meme, â peine a-t-il commence, que ce que la rai-son a tissu, la passion le defait. Cînd în vremile acestea de mai de pe urmă finţele cele mai mari văzură un om perito-riu dezvăluind pravilele naturii, miratu-s-au unii asemenea iscusinţă văzînd-o asupra unui obraz peritoriu şi au căutat lui tocmai cum căutăm noi unii maimuţe ce face jocuri multe. Putea-va acesta ce dăscăleşte drumul ce fac planetu-rile, putea-va el seri sau hotărî o singură numai mişcare a sufletului său ? el, ce ştie însemna punctul înălţimilor şi plecărilor, putea-va el tîlcui începerea sa şi sfîrşitul său ? O, Doamne, ce mirare ! o parte a omului poate se înălţa fără pripor şi a creşte din iscusinţă în iscusinţă, dar cînd omul se trudeşte în aflarea i singur pe sine, ca să se înveţe si să se ştie bine, atuncea ceilaltă d-abia cît şi începe, pe loc ce ţese mintea sa, patimile sufleteşti ale lui şi desfac şi rup tot de tot [...] Epistle II. Of the Nature ani State of Man as an Individual Know then thyself, presume not God to scan; The proper study of Mankind is Man. 203 Plac’d on this isthmus of a middle state, A being darkly wise, and rudely great: With too much knowledge for the Sceptic side, With too much weakness for the Stoic’s pride, He hangs between; in doubt to act, or rest, In doubt to deem himself a God, or Beast; In doubt his Mind or Body to prefer, Born but to die, and reas’ning but to err; Alike in ignorance, his reason such, Whether he thinks too little, or too much: Chaos of Thought and Passion, all confus’d; Still by himself abus’d, or disabus’d; Created half to rise, and half to fall; Great lord of all things, yet a prey to all; Sole judge of Truth, in endless Error hurl’d: The glory, jest, and riddle of the world! Go, wond’rous creature! mount where Science guides, Go, measure earth, weigh air, and state the tides; Instruct the planets in what orbs to run, Correct old Time, and regulate the Sun ; Go, soar with Plato to th’empyreal sphere, To the first good, first perfect, and first fair; Or tread the mazy round his followTs trod, And quitting sense caii imitating God; As Eastern priests in giddy circles run, And turn their heads to imitate the Sun. Go, teach Eternal Wisdom how to rule — Then drop into thyself, and be a fool! Superior beings, when of late they saw A mortal Man unfold all Nature’s law, Admir’d such wisdom in an earthly shape, And shew’d a NEWTON as we shew an Ape. Could he, whose rules the rapid Cornet bind, Describe or fix one movement of his Mind? Who saw its fires here rise, and there descend, Explain his own beginning, or his end? 204 Alas what wonder! Man’s superior part Uncheck’d may rise, and climb from art to art: But when his own great work is but begun, What Reason weaves, by Passion is undone. Epitre III. De la nature et de l’etat de l’homme, par rap-port a la societe. Apprends, homme bornă, ap-prends que la cause universel-le n’agit que pour une fin, mais qu’elle agit par differen-tes loix. Dans toute la folie que peut inspirer la sântă la plus vigoureuse, dans la pompe de l’orgueil & dans l’im-pudence des richesses, que cette grande vărită te soit presente jour & nuit: qu’elle le soit sur tout au Pretre qui preche, au fidele qui prie. Considere le monde ou tu es placă; examine cette chaîne d’amour qui rassemble & ră-iinit tout, ici bas comme en haut. Vois la nature făconde travailler â cet objet; un atome tendre vers un autre atome, & celui qui est attiră, en attirer un autre figură & dirigă pour embrasser son voisin. Vois la matiere, variăe sous miile for-mes diffărentes, se presser vers un centre commun, le bien gă- Scrisoarea a treilea. Asupra naturii şi stării omului cit pentru dînsul socotit în obşte unit. învaţă şi ştii, omule, tu, orbule, că pricina cea veci-nică şi de obşte nu lucrează decît pentru un singur sfîr-şit, dar şti şi aceasta că ea lucrează tot prin deosebite pravile, şi că în toată dezmeticirea ce se poate zădări sănătatea cea mai întreagă şi fălirea cea mai înaltă a mîn-driii şi obrăznicia cea mai nesuferita a bogăţiii, tu, ticălo-sule, nu uita că acest mare adevăr nu trebue să iasă ţie din minte nici un minut; şi fie aceasta în ştire şi celor ce să dau de dascăli ştiinţii puterii dumnezeirii. Pricepe bine lumea pe care tu eşti pus; cercetează acest lanţ de milostivire ce adună şi împreună tot, acest pre pămînt, cît şi în ceruri. Caută firi rodoase lucrînd pentru acest sfîrşit, şi cum un atom trage spre alt atom, 205 neral: un vegetatif mourant est le soutien de la vie d’un autre, & quelquefois se dis-sout pour vivre une vie nou-velle: une forme qui cesse d’etre, est succedee par une autre forme, passant alterna-tivement de la vie â la mort, de la mort â la vie: sem-blable â une bulle formee sur la mer de la nature, elle s’61eve, elle cr6ve, elle re-tourne â la mer. II n’y a rien d’6tranger: toutes Ies parties sont relatives au tout. L’es-prit universel qui s’^tend par-tout, qui conserve tout, unit tous Ies etres, le plus grand au plus petit. La bete est utile â l’homme, & l’hom-me est utile â la bete. Tout est servi & tout sert. Rien n’6xiste â part: la chaîne se perpetue: ou finit-elle? şi cel ce este tras, cum trage şi se înclină să îmbraţe pe vecinul său. Vezi fiinţa în mii de feţe deosebite, grăbind spre o împlinire şi bine de obşte; o rodire ce piere sprijinită de învierea alteia şi altădată a să sfîrşi ca să primească o viaţă noaă; o făptură ce se isprăveşte şi alta îndată prinzîndu-i locul, însă şi tot trecînd fără curmare de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă, asemenea unui talaz ce se ridică pe mare şi cade şi iar cu marea una se face. Nimic nu este strein, fiteşcare părticică este o parte din totul cel mare şi deplin. Duhul cel de obşte se împrăştie peste tot, păstrează tot şi uneşte tot, cel mai mare la tot cel mai mic. Dobitocul este trebuincios omului, omul este trebuincios dobitocului. Tot este slujit şi tot slujeşte. Nimic nu poate sta de tot deosebit; lanţul nicidecum nu se curmează; şi unde s-ar isprăvi? [...] Epistle III. Of the Nature and State of Man with respect to Society Here then we rest: The Universal Cause „Acts to one end, but acts by various laws.“ In all the madness of superfluous health, The trim of pride, the impudence of wealth, 206 Let this great truth be present night and day; But most be present, if we preach or pray. Look round our World; behold the chain of Love Combining all below and all above. See plastic Nature working to this end, The single atoms each to other tend, Attract, attracted to, the next in place Form’d and impell’d its neighbour to embrace. See Matter next, with various life endu’d, Press to one centre still, the gen’ral Good. See dying vegetables life sustain, See life dissolving vegetate again: All forms that perish other forms supply, (By turns we catch the vital breath, and die) Like bubbles on the sea of Matter born, They rise, they break, and to that sea return. Nothing is foreign: Parts reiate to whole; One all-extending, all-preserving Soul Connects each being, greatest with the least; Made Beast in aid of Man, and Man of Beast; All serv’d, all serving! nothing stands alone ; The chain holds on, and where it ends, unknown. Epitre IV. De la nature et de l’etat de l'homme par rap-port au bonheur. O Bonheur ! le but & la fin de notre etre: bien, plaisir, repos, contentement, quel que soit ton nom; ce je ne sşais quoi qui excite nos soupirs eternels, pour lequel nous suportons la vie, & nous ne craignons pas de mourir: tou- Scrisoarea a patrălea. Asupra naturii şi stării omului cit pentru firea lui. O, fericire! dorirea şi ţintirea toatei fiinţei noastre; bine, desfătare, pace, tihnă şi oaricare v-ar putea fi şi alt numele tău, acest nepriceput şi netălmăcit nu ştiu ce, ce zădăreşte dorirea noastră cea necurmată, pentru ca- 207 jourssi preş de nous, & tou-jours au delâde nous: toujours recherche plus loin qu’il n’est; vu confusăment par le sage, conune par le fou: plante d’une semence celeste, si tu est tom-b6e ici-bas, dis dans quel ter-roir mortel tu daignes croî-tre ? Brilles-tu ^panoui par Ies rayons d’une Cour favo-rable, ou est-tu enterr^ avec Ies diamans dans des mines pr^cieuses? Es-tu entrelass^ avec Ies guirlandes des lau-riers du Pamasse, ou es-tu moissonn£ par le fer dans le champ de Marş? Ou croît-il? ou ne croît-il pas? Si notre travail est vain, c’est la faute de la culture, & non du terroir. Le bonheur v^rita-ble n’est point renferm^ dans quelque lieu privilegii; on ne peut le trouver nulle part, ou on le trouve par-tout: on ne peut l’acheter, il est libre; il fuit Ies monarques. Boling-broke, il habite avec toi. Demande aux sşavans le chemin pour y arriver; Ies sţavans sont aveugles: l’un nous ordonne d’etre servia-ble, l’autre de fuîr Ies hom-mes: quelques-uns font consis-ter le bonheur dans l’action, & d’autres dans lerepos;ceux- re şi viaţa ni se face suferita şi noi nu sîntem tot în groază de moarte şi sfîrşit; acesta ce cu tot că nu poate fi depărtat de noi, iar noi tot căutăm pe dînsul tot înainte şi înainte, şi unde ar putea fi într-adevăr; acest ce-1 zăreşte foarte încurcat pînâ şi omul cel mai înţelept, precum şi nebunul. O, tu fericire! roadă din sămînţă cerească; de ai picat tu aice jos, spune în ce brazdă peritoare tu ai binevoit să te opreşti şi să înfloreşti? te afli tu în plină floarea ta, ajutată de lumina soarelui la o curte de domn bun sau stai tu îngropată împreună cu diamantu-rile în vinele cele scumpe ale pămîntului? sau eşti tu încununată cu cununa vlăstarilor verzi ai Parnasului? sau eşti cosită în cîmpul slavei lui Aris? unde poate creşte ea? sau unde nu poate creşte ? Cînd munca noastră, este în zadar, vina este neştiinţa la lucru, iar nu nerodirea locului. Fericirea cea adevărată nu stă îngrădită într-un loc deosebit şi nu este numai pentru unii, dar pentru toţi, căci pe dînsa sau nu o poţi găsi nicăirea sau că o găseşti pre- 208 ci l’appellent plaisir & ceux-lâ contentement: toutes ces d^finitions ne disent gueres plus ou moins que ceci, que le bonheur est bonheur. L’un dit que son plaisir est de n’avoir aucune peine; un au-tre ne sţait ou le fixer; in-certain, il doute de tout. II y en a meme qui nient que la vertu y ait aucune influ-ence. Abandonnons Ies sentiers d’une foile opinion; suivons la voye de la nature. Tous Ies etats peuvent atteindre au bonheur: tout le monde peut le posseder: ses biens s’-offrent â nous, ils ne consistent point dans aucune extre-mite. II ne faut que du bon sens dans l’esprit, de la droi-ture dans le coeur: & qu’on se plaigne tant qu’on vou-dra de la diversită des por-tions; il n’y a pas moins une £galite de tranquillit€ commu-ne, qu’une egalite de sens com-mun. tutindenea; ea nu să cumpără si este slobodă si de bunăvoie. i t Ea fuge de crai şi de împăraţi, şi ea lăcuieşte cu tine. întreabă pe învăţaţi drumul de a ajunge la dînsa; învăţaţii sînt orbi. Unul ne zice să fii slujnic, altul ne zice fugi, depărtează-te de oameni ; unii ţin că fericirea spînzură în lucrare şi treabă, alţii în nimic a face si a trîn-* » dă vi; aceştia o numesc pe dînsa trufie, ceilalţi poprire de toate; adică toate acestea vor să zică nici mai mult, nici mai puţin decît că fericirea este fericire. Unul zice că toată mulţămirea este să nu aibă nici o supărare; celălalt, neputînd la nimic să întemeia, nu ştie la ce să stea şi altul va zice că şi cucernicia însuşi nu are nici o putere, nici o ispravă. Să lăsăm dar cărarea dezmeticilor chibzuiri si să ţinem i » drumul drept al naturii. Ver-ce stare poate ajunge la fericire şi toată lumea poate să o cîştige; darurile sale de bunăvoie se îndreptează că-tră noi, şi nu trebuie căutate niciodată pe departe. Trebuinţă este a avea numai bună pricepere în minte şi inimă curată şi lasă să se plîngă cine va vrea de nepotrivirea 209 Ressouviens-toi, Homme, que la cause universelle n’a-git pas par des loix particu-lieres, mais qu’elle agit par des loix gen^rales: & qu’elle a constitui, ce qui doit s’ap-peller le veritable bonheur, non dans le bien d’un seul, mais dans le bien de tous. II n’y a pas de bonheur dont jouisse un individu, que ce bonheur ne panche en quel-que maniere vers toute l’es-pece. Un cruel bandit, un tiran fougueux enivre d’orgueil, un hermite enterre ne peu-vent suffire â leur bonheur. Ceux qui pretendent le plus de fuîr ou de haîr le genre humain cherchent un admi-rateur, souhaitent de s’assu-rer d’un ami. Si l’on fait ab-straction de ce que Ies autres sentent, de ce qu’ils pen-sent, tous Ies plaisirs seront languissans, la gloire s’obscur-cira. Chacun a sa part de bonheur; & qui en veut ob-tenir davantage eprouvera que le plaisir ne paye pas la moitie de la peine. părţii, căci cu toate aceste tînjiri, ştiut este că negreşit poate fi o deobşte potrivire lină în adîncul inimii noastre, cum şi măsură curată de o bună pricepere în capul nostru. Adu-ţi aminte, tu, omule, că pricina cea vecinică nu lucrează prin pravile părtaş-nice dar ea lucrează tot prin pravile de obşte şi cum că ea au aşezat ceea ce era a fi şi a împlini desăvîrşita fericire nu spre binele unora, dar spre binele de obşte. Deci nu poate fi fericire de care să se împărtâşască un obraz fără a nu se întinde oares- i cum această fericire spre toată omenirea întreagă. Şi pînă şi un tîlhar rău şi un tiran straşnic, beat în mîndria sa, şi un pusnic singuratic nu pot fi destul singur spre împlinirea vrerilor cei dorite. Cel ce cearcă mai mult a urî sau a vrăjmăşi neamul omenesc caută să afle cine s-ar mira de dînşii sau să aibă ajutori şi prieteni. De se va da afară ceea ce pot socoti alţii şi ceea ce vor zice alţii, toate mulţumirile vor fi slabe şi toată slava va rămînea întu-necită, căci toţi ce pot avea asemenea norociri, nevăzute şi neştiute de alţii, simt negreşit că mulţămirea lor nu plăteşte osteneala [...] 210 Epistle IV. Of the Nature and State of Man with respect to Happiness Oh Happiness! our being’s end and aim! Good, Pleasure, Ease, Content! whate’er thy name: That something still which prompts th’eternal sigh, For which we bear to live, or dare to die, Which still so near us, yet beyond us lies, O’er-look’d, seen double, by the fool, and wise. Plant of celestial seed! if dropt below, Say, in what mortal soil thou deign’st to grow? Fair op’ning to some Court’s propitious shine, Or deep with di’monds in the flaming mine? Twin’d with the wreaths Pamassian lawrels yield , Or reap’d in iron harvests of the field? Where grows? —where grows it not? —If vain our toii, We ought to blame the culture, not the soil: Fix’d to no spot is Happiness sincere, Tis no where to be found, or ev’ry where; Tis never to be bought, but always free, And fled from Monarchs, St. John! dwells with thee. Ask of the Learn’d the way, the Learn’d are blind, This bids to serve, and that to shun mankind; Some place the bliss in action, some in ease, Those caii it Pleasure, and Contentment these; Some sunk to Beasts, find pleasure end in pain; Some swell’d to Gods, confess ev’n Virtue vain ; Or indolent, to each extreme they fa.ll, To trust in ev’ry thing, or doubt of all. Who thus define it, say they more or less Than this, that Happiness is Happiness? Take Nature’s path, and mad Opinion’s leave, All States can reach it, and all heads conceive; Obvious her goods, in no extreme they dwell, There needs but thinking right, and meaning well; And mourn our various portions as we please, 211 Equal is Common Sense, and Common Ease. Remember, Man, „the Universal Cause „Acts not by parţial, but by gen’ral laws;" And makes what Happiness we justly caii Subsist not in the good of one, but all. There’s not a blessing Individuals find, But some way leans and hearkens to the kind. No Bandit fierce, no Tyrant mad with pride, No caverii’d Hermit, rests self-satisfy’d. Who most to shun or hate Mankind pretend, Seek an admirer, or would fix a friend. Abstract what others feel, what others think, All pleasures sicken, and all glories sink; Each has his share; and who would more obtain, Shall find, the pleasure pays not half the pain. ni EXPLORĂRILE CĂRTURARILOR MOLDOVENI Dacă aş fi din neamul peste care vei domni măria-ta, m-aş face istoriograful acestuia şi te-aş asigura că în confuzia generală a moravurilor, care ne face să vedem peste tot aceeaşi supunere pasivă, aceeaşi răbdare în robie, aceeaşi indiferenţă în faţa atîtor inovaţii ce se fac în toate administraţiile, fără ştirea popoarelor, noi sîntem singurii aflaţi sub o supunere încă nede-săvîrşită, a căror decădere n-a fost pecetluită şi mai lasă loc speranţei, singurii care, fără să facem parte integrantă dintr-un vast imperiu, mai păstrăm, în schimbul unui tribut, numele şi aşezămintele noastre cetăţeneşti; că n-am pierdut încă toate mijloacele utile pentru a domoli puterea celor care ne stăpînesc, ba chiar că ştim prin unanimitatea aprobărilor sau murmurelor noastre să influenţăm împlinirea sau durata autorităţii acelora şi că, în sfîrşit, sîntem singurii care mai păstrăm legile şi limba celui dintîi popor al lumii, drept titluri vrednice să dovedească originea cea mai nobilă, unele dintre obiceiurile lor ca tradiţii naţionale şi, în fine, trăsături preţioase şi neşterse ale simplităţii acelor vechi romani, care au biruit întregul univers, şi ale sciţilor, care n-au fost biruiţi de nimeni" 1. Fraza pe care inteligentul secretar domnesc, Alexandre Mau-rice Blanc de Lanautte d’Hauterive, o destina lui Alexandru Ipsi- 1 1 D’Hauterive, Mimoire surl'etat de la Moldavie en 1787, Buc., 1902, p. 20, 22. 215 lante reda, incontestabil, ideile modovenilor, pe care, după expresia sa, „îi îndrăgise şi îi stima". Apărat de imunitate, cel care avea să devină consilier în Ministerul Afacerilor Externe sub Napoleon putea să dea liber curs unor gînduri care atunci cînd erau scrise de localnici trebuiau să se deghizeze şi să e îmbrace în podoabe convenţionale. Din această pricină, probabil, activitatea cărturărească din Moldova se cantonează în domeniul traducerilor; dar selecţia efectuată şi funcţia acordată operelor receptate dezvăluie cîteva direcţii principale ale mentalităţii ce pornesc, în fond, dintr-o conştiinţă bine caracterizată de fraza lui d’Hauterive. în raport cu activitatea intelectualilor grupaţi în Şcoala ardeleană şi cu aceea desfăşurată de cărturarii munteni, în special în centrul de la Rîmnic, mişcarea iluministă moldovenească se impune mai puţin prin scrieri originale; oamenii de cultură de la Iaşi şi din celelalte centre moldovene nu realizează elaborări personale care să atingă nivelul ştiinţific şi erudiţia istoricilor Şcolii ardelene sau a problematicii istoriografilor din Ţara Românească 2, dar, în schimb, se angajează într-o amplă activitate de traducere, care parcurge un variat registru de preocupări. Lucrări geografice, cărţi de aritmetică şi publicări de documente istorice se îmbină cu o intensă circulaţie, în manuscris, a unor opere literare create în pragul secolului luminilor ori în însuşi acest secol, dintre care opere unele capătă o funcţie deosebit de semnificativă întrucît se încriu în genul de un interes inestimabil pentru urmărirea progresului gîndirii social-politice şi al mentalităţii din societatea română, în genul Fiirstenspiegel. însuşi faptul că avem de a face în special cu traduceri permite sesizarea contactelor pe care o mişcare reprezentativă din cultura română le-a stabilit în etapa luminilor cu unele dintre culturile sud-est europene şi cu celelalte culturi europene pe o filieră directă. Preluarea unor opere semnificative prin intermediarele greceşti, orientarea spiritelor spre obiective urmărite pa- 2 Istoria gindirii sociale şi filozofice in România, Buc., Edit. Acad., 1964, p. 124. 216 ralel şi de culturile sîrbă sau bulgară, dar cu o notă proprie, cît şi descoperirea unor modele de prestigiu european în vederea rezolvării unor probleme specifice culturii române, constituie în ansamblu un fenomen capabil să dezvăluie aspecte esenţiale ale formării şi dezvoltării iluminismului român în contextul sud-est-eu-ropean şi, în general, european. în privinţa traducerilor e de remarcat că în mare parte, în faza veche a literaturilor din estul Europei, problema originalităţii nu s-a pus în termenii în care ea a fost ridicată în faza modernă a acestor literaturi. Atîta timp cît a predominat tradiţia şi s-a acordat un rol mai important circulaţiei ideilor decît formei prezentării lor, lipsind, totodată, norme privitoare la drepturile de autor, scriitorii nu s-au simţit împiedicaţi să transpună în propria lor frază idei preluate de la alţii. Originalitatea lor, incontestabilă, consta în efortul de a realiza noi sinteze din materiale date, de a regrupa concluziile unor experienţe consacrate pe care le întîlneau în florilegii sub forma sentinţelor atribuite „unui înţelept" sau „filosofului". în momentul în care scriitorul s-a adresat unui material de un gen nou, el a ştiut să-l selecteze şi să-l adapteze, continuînd, însă, a nu da atenţie numelui autorului operei respective. Cercetarea unui fond amplu de traduceri din epoca transformărilor ideologice de la sfîrşitul secolului XVIII nu poate ignora spiritul original care a stat la baza selectării, adaptării şi difuzării operelor preluate din alte literaturi 3. Existenţa unei ample activităţi de traduceri denotă prin sine însăşi apariţia unei nevoi de primenire a operelor vechi, „uzate" şi, în acelaşi timp, o amplă activitate de selectare, dublu efort care e marcat de un spirit evident inovator şi, deci, original. în cea de a doua jumătate a secolului XVIII o întreagă pleiadă de copişti lucrează intens manuscrise pentru o largă pătură de iubitori de literatură, care nu se mai declară satisfăcuţi numai cu operele traduse mai înainte, cum sînt Floarea darurilor sau 3 în literatura neogreacă fenomenul este , în mare parte, similar, după cum remarcă C. Th. Dimaras, Histoire de la littirature neohellenique, Athenes, 1965, p. 180—181. 217 Pildele filosofeşti, ci solicită noi traduceri după operele vehiculate în zona sud-est europeană. Sînt redate în româneşte Istoria lui Târlo şi Istoria viteazului Poliţion4, în timp ce Zăbava fantasiei a lui Francesco Loredano şi Istoria etiopicească a lui Heliodor se multiplică într-un ritm susţinut. Pentru gusturi mai rafinate se redă, direct din franceză, romanul lui Voiture, Alţidalis şi Ze-lida5, nuvelele cavalerului de Florian sau chiar melodramele lui Metastasio. Desigur că autorul favorit rămîne, ca şi pentru cititorii greci, Voltaire, din opera căruia se traduce Toaca împăraţilor, în 1772, şi apoi, în 1792, Istoria craiului Sfeziei Carol al XII-lea6. Există, însă, o preferinţă marcată pentru culegerile de maxime şi de scurte meditaţii, capabile să exercite mintea cititorului asupra chestiunilor strict legate de existenţa cotidiană, adică asupra unor cu totul alte probleme decît cele care întreţinuseră cugetarea vechilor cărturari, preocupaţi de descoperirea unor precepte generale şi imuabile. Vartolomeu Măzăreanu traduce sfaturi morale utile din opera adusă din Rusia, Itica ieropolitica1 \ dar succesul 4 Romanul a fost tradus în Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII şi a fost copiat de Iordache Chirel în 1794, copie care a servit editării textului, de Mircea Tomescu, în volumul II al Cărţilor populare în literatura românească, p. 173—216. Pentru traducerile literare din această epocă, în general, vezi N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II, Buc., Minerva, 1901, p. 436—443. 8 N.N. Condeescu, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidei. Unul din primele romane franceze în limba noastră, Academia Români, Mem. Secf. Lit., S. III, Tom. V, Mem. 5, Buc., 1931. Autorul presupune că romanul născocit de Julie d’Angenne, fiica mai mare a marchizei de Rambouillet, scris de Vincent Voiture şi completat de Des Barres, a fost tradus de Alexandru Ciohoranu sau de Dărmănescu însuşi. 8 Despre această traducere, datorată lui Gherasim'Clipa, amănunte Ia Olga Cosco, Primele cărţi franceze traduse în româneşte. Istoria lui Carol al XII-lea de Voltaire, Cercetări literare, I, 102—117; pentru ansamblul problemei, v. Ariadna Camariano-Cioranu, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Buc., 1946, 199 p. Date interesante la C. Th. Dimaras, La fortune de Voltaire en Grece, Athenes, 1951, 24 p., cercetare reluată în Notes sur la prisence de Voltaire en Grece, Studies on Voltaire and the Eighteenth Century, Genfeve, LV, 1967, p. 439 — 444. 7 Vartolomeu Măzăreanu a adus cărţi cu prilejul călătoriilor întreprinse la Kiev în 1757 şi la Petersburg în 1769—1771. Inspector al „şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti" din Moldova, el traduce lucrări şi întocmeşte mai 218 de care se bucură Cugetările contelui suedez Oxenstiern denotă faptul că cititorii din acest răstimp nu mai găsesc aceleaşi satisfacţii ca predecesorii lor în lectura sentinţelor datorate scriitorilor antici sau consideraţi „părinţi" ai bisericii. în şirul cărţilor publicate în tipografia Mitropoliei din Iaşi, unica tipografie din Moldova, elementul nou nu apare cu evidenţă, deşi poate fi surprinsă şi aci o varietate mai mare de preocupări ca în deceniile anterioare: hrisoave — ca cele ale domnitorului Constantin Racoviţă, din 1756 şi 1757, al lui Alexandru Ion Mavro-cordat, din 1785, sau al lui Mihai Şuţu, din 1793 — proclamaţii lansate de trupele ruseşti sau manuale de şcoală, cum e Bucvarul din 1755 şi Lectionele lui Toader Şcoleru din 1789, se alătură cărţilor cu un cuprins de un interes „inedit" — ca acea Curioznică arătare din fiziognomie, 1785, sau Cuvîntul contra nicotinei de Nico-lae Mavrocordat, în greceşte, 1786 — culegerile de învăţături, în care se află cele mai diverse probleme. S-ar părea că preocupările istorice trec pe primul plan, deoarece ele se insinuează şi în lucrările de un caracter strict religios; în 1759 mitropolitul Iacov Putneanul foloseşte prilejul unui eveniment creştin pentru a publica în Despre lemnul sf. cruci un document de la împăratul bizantin Romano şi unul al sultanului Selim, aşa cum mitropolitul Iacov Stamati anexează la Psaltirea din 1794 lista tuturor domnilor moldoveni; dar în ultimii ani ai secolului tendinţele mult mai variate ale oamenilor de cultură din acest timp ies la lumină şi, în 1794, apare o carte de literatură, Critil şi Andronius, care, după opinia mitropolitului care patronează publicarea ei, are multe culegeri de documente (Gh. Moisescu ş.a.. Istoria bisericii române, II, Buc., 1958, p. 296—297). E de observat că atît în Moldova, cît şi la Rîmnic se fac în aceste decenii mari culegeri de documente (episcop la Huşi în 1787, Iacov Sta-mate îl pune pe nepotul său Thoma să traducă documente slavone. Bibi. Acad., Ms. rom. 3692). Itica ieropolitica, tradusă după o tipăritură de la Pecerska din 1712 de Vartolomeu în 1764, Ms. rom. 67, fusese redată în română şi în 1747 (cf. N. IoTga\.Istoria bisericii româneşti, ed. a 2-a, II, Buc., 1930, p. 164); a circulat în secolul al XVIII-lea: M-sse 1332, 2344, 2582, 2667 din Biblioteca Academiei. O traducere, după acelaşi original rus în limba sîrbă: HTHJca jeponojiHTHKa... Viena, 1774 (amănunte la Dp. reopraje MaxanjioBat, CpncKa 6u6AUozpa$uja XVIII eeKa, Beograd, 1964, p. 117—118). 219 menirea să înfăţişeze cititorilor pe Creator, „cum şi toată mahina, adecă mulţimea acea minunată şi prea împodobită a lumii", iar în 1795 apar succesiv traducerile lui Amfilohie, Gramatica theolo-ghicească, De obşte gheografia şi Elementi arithmetice. După cîte explică Iacov Stamate sensul romanului spaniol al lui Balthasar Gracian, Critil şi Andronius este o nouă formă de Divan, ceea ce reactualizează genul literar abordat de strălucitul cărturar de la începutul secolului, Dimitrie Cantemir; tot astfel, Leon Gheuca reia, la rîndul său, o tradiţie atunci cînd înserează într-o carte de slujbă, Octoihul mic din 1786, sentinţe din lucrarea pe care Antim Ivireanul o destinase orelor de răgaz ale cititorilor de la 1713, Pildele filosofeşti. Reluarea tradiţiei literare statornicite în epoca Brîncoveanu-Cantemir de către cărturarii moldoveni din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este atestată şi de alte acţiuni ale lor, dar pe firul tradiţiei se însăilează numeroase elemente noi, ce dezvăluie un efort constant de a interveni în problematica ideologică cu ajutorul unor argumente europene, formulate în acele opere care corespundeau mai deplin necesităţilor locale. Aceste elemente noi se regăsesc în manuscrisele epocii, cu o tematică mult mai amplă şi mai variată decît aceea a tipăriturilor. Atîta timp cît tipografia din Iaşi a acoperit singură nevoile de carte ale Moldovei, cărţile de cult — niciodată suficiente — avînd un regim de preferinţă, şi în condiţiile de cenzură create de curtea domnească8, operele în manuscris nu au ajuns să vadă lumina tiparului. Şi, cu toate acestea, ele au circulat destul de intens prin copii, indi-cînd tocmai prin această supravieţuire a lor că au răspuns unor necesităţi reale, dezvăluind etapele parcurse de formarea gustului literar, transformările mentalităţii. „Lumea cărţii" care se 8 Vezi, de exemplu, pitacul către mitropolit şi cel către episcopul de Rimnic ale lui M. Suţu din 1784, publicate de V.A. Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774—1786, Buc., 1893, p. 400. Mihai Racoviţă hotă-rîse, de asemenea, controlul cărţilor în Ţara Românească în 1741, cf. art. lui Dan Simonescu din Raze de lumină, 1938, p. 260 —262. Interesant şi pitacul lui N. Caragea din septembrie 1782, prin care interzice să se mai facă „vorbă de domnie" prin cafenelele Bucureştilor (Urechia, p. 245). 220 grupează în jurul acestor manuscrise — patroni, susţinători, traducători, copişti — apare în acest răstimp ca o pleiadă de cărturari cîştigaţi de ideea progresului, şi ansamblul datelor dezvăluie, în conexiunea lor, condiţiile în care o mişcare literară de orientare, în special franceză, se suprapune cu mişcarea politică orientată spre înlăturarea dominaţiei străine şi spre soluţionarea crizei în care intrase sistemul feudal. Desigur că circulaţia operelor pe care le semnalăm a depins de progresul pe care l-a înregistrat învăţămîntul, atît cel organizat de principi9, cît şi cel organizat în oraşe şi pe lîngă marile centre culturale din mănăstiri, dar şi de contactele pe care cititorii din ţările române le-au putut avea cu presa şi cu cartea străină10; aceşti factori explică apariţia unui număr mai mare de copişti „specializaţi" în literatură şi a unor biblioteci cu un conţinut destul de variat. De asemenea, trebuie ţinut seama de progresul înregistrat de cunoaşterea limbilor europene în aceste decenii, în special datorită preceptorilor francezi, care pătrunseseră în a doua jumătate a secolului în familiile boiereşti din ţările române, ceea ce a creat posibilitatea ca o serie de lucrări franceze sau italiene să fie traduse direct din original. Cercetarea circulaţiei manuscriselor de acest gen relevă existenţa unor adevăraţi bibliofili, amatori de literatură, care-şi întoc- 9 Ne referim la cunoscutele reforme ale domnitorilor Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, în 1766, şi Alexandru Ipsilanti, în Ţara Românească, în 1776 (cf. Istoria României, Buc., Edit. Acad., 1964, III, p. 1044). în şcoala mănăstirească de la Putna se studia pe la 1788 „geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilohie după Buffier" ; v. N. Mazere, Evoluţia geografiei în şcoalele române, Cultura română, 1903—1904, p. 105. 10 Date utile în acest sens la A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Tra-ană, ed. a 3-a, Buc., Cartea românească, 1930, X, p. 203 — 212. în afara abonamentelor la ziarele străine, a comerţului cu cărţi organizat de casele în special transilvănene, a lucrărilor procurate de cei care au avut posibilitatea să ajungă în Italia, ca Amfilohie, sau la Viena, trebuie ţinut seama de rolul important pe care l-a avut cancelaria domnească din Moldova de a extrage ştiri din presa străină pentru a fi trimise la Poarta otomană, după cum indică afirmaţia lui Constantin Caragea din Efemeridele publicate în Documentele Hurmuzachi, Buc., 1914, XIII, p. 91. Este uşor de presupus cu cîtă rapiditate se difuzau în mediul curţii princiare ştirile care semnalau atît evoluţia situaţiei politice, cît şi preocupările culturale din ţările europene. 221 mese copii după operele cele mai preţuite. Nu ne referim numai la copiile de opere de sine stătătoare, cum realizează paharnicul Toader Jora, care în 1786 scrie Zăbava fantasiei şi Istoria etiopi-cească a lui Iliodor, sau Ştefan Stîrce, care se dovedeşte mai interesat în literatura istorică, întrucît scrie Letopiseţul lui Nicolae Costin în 1784, Cronici moldoveneşti în 1786, Povestirea lui Târlo în 1786—1787 şi Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat în 179111, dar şi la culegerile, ba chiar în special la aceste pots-pourris-uri în care un cititor, dornic să aibă la îndemînă, într-un volum redus, fragmentele care i-au plăcut şi pe care simte nevoia să le reci-, tească, adună părţi din mai multe opere. Regăsim aci în condiţiile dificile în care s-a dezvoltat literatura în secolul al XVIII-lea nucleul unor biblioteci „de căpătîi", realizate în urma unor lecturi mult mai vaste. Solicitat de ocupaţii multiple, lipsit de timpul necesar scrierii într-o epocă în care războaiele, epidemiile şi evenimentele dramatice se succed inexorabil, iubitorul de literatură strînge într-un volum de cîteva sute de file acele fragmente de care nu se putea lipsi. Cităm, de pildă, pe logofătul Ioan Chira, care la 1779 adună la un loc Esopia, Pilde filosofeşti, Bertoldo, Povestiri orientale (Bibi. Acad., Ms. rom. 1067)11 12. Totodată apar acum şi copiştii (adevăraţi „copişti", care scriu manuscrise pentru alţii, îndeplinind cu pana şi călimara rolul teascului tipografic care lipseşte), lucrînd la comandă, şi, în general, contra cost aproape exclusiv opere literare. Se remarcă, aşadar, o „specializare", şi cităm pe pisarul episcopiei Romanului, Grigore Hudeci, care redactează succesiv Istoria etiopicească a lui Iliodor, voi. II, în 1784, Din scrierile lui Oxenstiern, cartea a Il-a, în 1785, Zăbava fantasiei, partea a Il-a, în 1788, şi iarăşi Din scrierile lui Oxenstiern, cartea a Il-a, în 1803, sau pe preotul 11 G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, p. 137—138 (Jora), 228—229 (Stîrce). 12 Logofătul Chira scrie la Mănăstirea Păngăraţi, plătit de egumenul Ino-chentie, Ecaterina al doile, Istorie adunată a împărăfiii rusăşti..., o traducere prin intermediar grec, a unei lucrări germane. Manuscrisul e dăruit lui Leon Gheuca (cf. N. Iorga, Cărţi şi scriitori români din veacurile XVII—XIX, Analele Academiei, Mem. Secţ. Lit., tom. 29, 1906, p. 15—17). 222 Ioasaf Luca, autorul unei compilaţii de Cronici moldoveneşti, în 1766, lucrată contra cost pentru vornicul Iordache Cantacuzino, şi al altor copii de cronici executate pentru postelnicul Alexandru Hurmuzache în acelaşi an, pentru Matei Hurmuzache şi alţii ; copistul scrie şi o Floarea darurilor13 14. Dar circulaţia manuscriselor literare ne îndreaptă adeseori spre cîte un centru cultural sau spre un grup de oameni care se cunosc reciproc şi îşi recomandă unul altuia copiştii. Acest aspect ni se pare a fi de un interes deosebit, deoarece răspîndirea unor anumite opere indică existenţa unui grup de cititori de literatură, de oameni de cultură doritori să cunoască operele „la modă" sau să mediteze asupra unor idei şi întîmplări capabile să le descifreze propriul lor destin. Iată ceea ce ne dezvăluie circulaţia Etio-4icelor lui Heliodor, deşi difuzarea operei lui Fenelon, Aventurile lui Telemaque indică date cel puţin tot atît de interesante. Tradusă din greceşte de către Toma grămăticul de la Mitropolia laşului, opera e copiată în anii 1772—1773 de pisarul Grigorie Ilievici pentru a îndeplini comanda episcopului de Roman, Leon Gheuca (Ms. 355u), apoi e scrisă de dascălul Andriotaxitul de la Neamţ pentru spătarul Constantin Palade în 1782 (Ms. 3531) ; un exemplar se află la slugerul Vasile Carp, şi de pe el îşi execută Toader Jora copia sa la 1786 (Ms. 57), cinci ani mai de- 13 G. Ştrempel, op. cit., p. 101 — 102 (Hudeci), 139—140 (Luca). Apreciem că este indicat să fie separaţi în categoria „copiştilor": bibliofilii, care-şi alcătuiesc exemplare pentru ei înşişi; traducătorii, care redau în română un text care li s-a pus la dispoziţie, dar modificîndu-1, îmbunătăţindu-1 la fiecare copiere; copiştii, care transcriu un text român în mai multe exemplare. în ceea ce priveşte cel de-al doilea grup, ar trebui cercetată participarea lor activă la selectarea textelor, aşa cum în privinţa celui de-al treilea grup ar trebui urmărită compoziţia lui; în măsura în care copiştii aparţineau de cancelaria domnească, posibilităţile lor de informare erau multiple, şi „scriitorii" aceştia aveau, foarte probabil, o lectură destul de bogată. în asemenea condiţii, grupul celor care transcriau textele pur mecanic s-ar dovedi destul de redus; în numeroasa categorie a copiştilor vor putea fi descoperiţi adevăraţi cărturari, în general de origine modestă. 14 Cităm manuscrise române din Biblioteca Academiei. Date sumare despre circulaţia acestui roman, şi în articolul scris de M. Marinescu-Himu, Romanul grec în literatura română, Studii clasice, 1965, în special pe. 398. 2 23 vreme, în 1781, întocmindu-şi o copie pentru sine fiul slugerului, Ilie Carp, cu ajutorul condeiului lui C. Burghele (Ms. 60). în 1784, Alexandru Ciohoranu, care scrie pentru Iordache Dărmă-nescu un exemplar al romanului lui Voiture, întocmeşte pentru biv vel-paharnicul Necolai Canta o altă copie (Ms. 4837), iar în 1792 Alexandru Athanasiu, care scrie pentru acelaşi Iordache Dărmănescu o Geografie15, execută comanda pe care i-o dăduse vornicul Ioniţă Sturza (Ms. 2868). O altă copie a Etiopicelor iese de sub pana lui Grigore Hudeci la Roman în 1784 (Ms. 2774). Iată, aşadar, un grup de bibliofili şi de cititori de opere literare, care strîng în biblioteca lor traduceri menite să delecteze imaginaţia şi să le transmită precepte de conduită: Leon Gheuca, mitropolit între 1786 şi 1788, Iordache Dărmănescu, Necolai Canta, Ioniţă Sturza, Vasile şi Ilie Carp16, Constantin Palade; amintim pe Iordache Cantacuzino, care îşi face o colecţie de cronici, pe Toader Jora şi Ştefan Stîrce, alături de care se află copiştii care lucrează cînd pentru unul, cînd pentru altul exemplare de opere literare, recomandaţi fiind de la unul la altul: Alexandru Ciohoranu, Alexandru Athanasiu, Grigore Hudeci, Grigore Ilie-vici, Ioasaf Luca, Ioniţă Chira şi mulţi alţii. Se adaugă în acest şir Gherasim Clipa, discipolul lui Leon Gheuca, ajuns la studii la Leipzig cu nepotul aceluia, sub îndrumarea oaspetelui sîrb al lui Leon, Dositei Obradovici, şi care traduce Taina francmasonilor a abatelui Perau, dedicîndu-o lui Iordache Dărmănescu, Istoria Americii, Istoria craiului Sfeziei Carol al Xll-lea de Vol- 15 Biblioteca Academiei, Ms. rom. 2349 : Geografie noao, copie din 1786 după o traducere efectuată în 1780, în aceeaşi Episcopie a Romanului şi din acelaşi îndemn, probabil al episcopului Leon Gheuca. „Această geografie este o traducere din limba greacă..., care, la rîndul ei, este la origine un text englez trecut prin filieră franceză şi italiană" (cf. N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti Buc., Edit. ştiinţifică, 1962, p. 16). Legăturile dintre aceşti cărturari nu pot să fie decît atestate de exemplele pe care le dăm, dar nu descrise în toată amploarea lor, însemnările de pe manuscrise fiind destul de puţin generoase cu istoricul literar. 16 Vasile Carp va fi trimis la Viena pentru a lua legătura cu Kosciuszko; vezi doc. 304 din Documente privind istoria României. Colecţia Eudoxiu de Hur muzachi, serie nouă , I, Buc., Edit. Acad. 1962, p. 543. 224 taire, patronînd mai tîrziu, cînd ajunge episcop de Roman, traducerea operei unui dascăl grec acuzat de raţionalism, Metodie Antracitul17; Gherasim ajută pe Gobdelas să alcătuiască în greceşte o Economie practică şi generală, sprijină apariţia traducerii luiNicola Nicolau, Plutarh Nou16, fiind considerat ca un ocrotitor al cărţii şi de Zaharia Carcalechi19. Boieri mari sau de rangul al doilea, clerici şi dascăli sau dieci, toată această „lume a cărţii" nu se polarizează numai în jurul operei lui Heliodor; Leon Gheuca, consemnează Dositei Obra-dovici, îşi propusese să tipărească şi pe Telemaque, ajuns şi în mîinile lui Iordache Dărmănescu, ca şi pe Oxenstiern20. Grupul se raliază în jurul acestui cărturar, menţionat de dr. Andreas Wolf în lucrarea sa consacrată Moldovei21, elogiat de Dositei Obradovici22 şi de secretarul francez d’Hauterive23; el 17 D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din biblioteca Patriarhiei române, Studii teologice, Buc., 1959, nr. 5 — 6, p. 345 — 387. 18 I. Bianu şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, III, Buc., 1910, p. 290—291. Am indicat în Steaua, 1966, p. 120 — 121, că Nicola Nicolau a tradus întreaga lucrare a lui Pierre Blanchard după o versiune germană, dar volumele III şi IV nu au mai văzut lumina tiparului. 19 Parte din activitatea lui Gherasim Clipa e amintită şi de N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori în Moldova secolului al XVIII-lea, Analele Academiei, Mem. Secţ. Ist., s. III, tom. VIII, Buc., 1928, şi de D. Popovici, op. cit., p. 125. Mai tîrziu, episcop de Roman, ambiţios şi intransigent, „Gherasim arse strana şi o-dâjdiile atinse de Meletie cel pus de turci" în 1821, cînd se retrase în timpul luptelor (cf. Gh. Moisescu, op. cit., p. 431). 20 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II, p. 436. 21 Andreas Wolf, Beitrăge zu einer statistisch-historischen Beschreibung des Fiirstenthums Moldau, Sibiu, I, 1805, în mai multe locuri. 22 Dositei îi dedică traducerea scrierii lui Zelikhofer, iar în Scrisoarea către Haralambie îl laudă pentru cunoştinţele lui; amănunte la Radu Flora, Din relaţiile sîrbo-române, Panciova, 1965, p. 138. 23 V. Alte contribuţii la tratatul de istoria literaturii române, în Steaua, 1966, 6, p. 119, unde am reprodus fragmentul din lucrarea lui d’Hauterive, MSmoire... p. 201, care, după părerea noastră, se referă incontestabil la Gheuca. De altfel, de la acesta, ca şi de la ceilalţi oameni remarcabili (elogiaţi, fără să-i numească, „hommes que je cheris et que je r^vfere" — p. 204), trebuie să fi cules secretarul francez datele expuse cu căldură privitoare la originea latină a românilor, la demnitatea naturală a oamenilor din popor, la aspiraţia lor spre libertate (p. 20, 225 îşi asumă un rol cultural în cadrul funcţiei pe care o deţine în biserica moldoveană, singura instituţie rămasă independentă de curtea fanariotă în urma deciziei Sinodului întrunit de mitropolitul Iacov Putneanul (ianuarie 1753), care a interzis ierarhilor greci să se suie pe scaunul mitropolitan de la Iaşi. Leon Gheuca se profilează în centrul unei mişcări culturale care se dovedeşte a fi şi o mişcare politică, activitatea lui relevînd legătura care a existat în aceste decenii între orientarea franceză a cărturarilor moldoveni şi ţelurile lor patriotice, cît şi funcţia dobîndită de anumite opere în cadrul acestei mişcări indiscutabil iluministe prin interesul arătat pentru cuceririle civilizaţiei europene din secolul al XVIII-lea şi prin rolul acordat raţiunii în rezolvarea problemelor sociale; în această privinţă, transformările mentalităţii se dovedesc a fi însoţite de profunde preschimbări în sensibilitate, criza conştiinţei sociale fiind şi o criză a sensibilităţii. Dacă se poate susţine că literatura beletristică din acea vreme şi chiar de mai tîrziu era socotită ca una dintre formele de delectare a clasei conducătoare, evident că, ţinînd seama de caracterul acestei delectări şi de difuzarea operelor literare în pături deosebite de clasa conducătoare, nu se poate pretinde că răspîndirea traducerilor semnalate ar fi rămas fără consecinţe pentru dezvoltarea culturii româneşti. într-adevăr, parte din figurile proeminente ale acestei mişcări literare se regăsesc în conspiraţiile organizate contra domnilor fanarioţi. în septembrie 1777, printre opozanţii fugiţi la Hotin se află Dărmănescu şi Iordache Cantacuzino, în timp ce Ioniţă Sturza şi cu Nicolae Roznovanu, de asemenea un bibliofil, sînt trimişi de domn pentru a duce tratative cu cei fugiţi, fapt care 82, 88, 193 etc.); demonstrarea temeinică a latinităţii limbii române, ca şi condamnarea luxului trebuie să-i fi fost sugerate de cel care iniţiase ampla acţiune de traduceri în limba ţării şi care condamnase, ca episcop, luxul boierilor. Critica tendinţelor boiereşti de a apela la puterile străine e pornită din convingerile aceluiaşi om, animat de „un patriotisme modeste qui deplore Ies abus sans eclat et concilie le deşir et l’espoir d’en voir la reforme avec le sentiment du devoir" (p. 200). 226 presupune independenţa acestora faţă de curtea fanariotă24. în august 1778, cu speranţa că situaţia încordată de la frontierele ţării va putea duce la înlăturarea definitivă a domnilor fanarioţi, Manolache Bogdan, activ şi în conspiraţia anterioară, şi Ioniţâ Cuza, exilat de Ioan Teodor Callimachi şi readus în 1759, cînd boierii se răsculaseră cu orăşenii25, organizează un nou complot, înăbuşit de Constantin Moruzi, care-i ucide; din conspiraţie fac parte din nou Dărmănescu, Iordache Cantacuzino şi Roset Bălă-nescu, alăturîndu-li-se Manolache Romano. Caracterul francmasonic al complotului este aproape cert26, şi din această organizaţie cu scopuri patriotice a făcut parte atît traducătorul lucrării Taina francmasonilor, Gherasim Clipa, care justifică interesul pentru carte în dedicaţia adresată lui Dărmănescu27, cît şi Leon Gheuca, care nu a fost instalat mitropolit în 1786 decît după ce un grup de boieri l-a sprijinit împotriva t domnului fanariot28. Existenţa 24 Constantin Caragea, Efemeridele, p. 73. 26 Istoria României, III, p. 447. E de reţinut că viitorul domn al principatelor Unite este descendentul acestui Ioniţâ şi că Bogdan e admirat de Carra pentru cunoştinţele sale de limbi străine şi pentru popularitatea de care se bucură. 26 N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori..., crede că au fost francmasoni: Gheuca, Gherasim, Dărmănescu, Manolache Romano, care a fugit în Germania. Lionardo Panzini, adus de Alexandru Ipsilanti ca preceptor al copiilor săi la Bucureşti, nota că, atunci „cînd patriarhul constantinopolitan, speriat de existenţa la noi a francmasoneriei aduse de ruşi, o fulgeră cu anatema, afurisenia nu se publică" (cf. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ed. a 2-a, Buc., Casa şcoalelor, 1928, p. 215). 27 Dedicaţia e reprodusă în Catalogul manuscriptelor româneşti, II, p. 174— 175. Intenţia traducătorului a fost clară: „Cu toate că materia ei iaste întru pre rău prepus al obştiei şi poate a-mi pricinui multă defăimare, însă cunoscînd că ia iaste pre departe de adevăr, am tălmăcit-o ca toţi cei ce vor ceti să cunoască greşita socoteală ce au de această tagmă". Traducerea, după cum a remarcat Paul Cernovo-deanu, a fost făcută după Le secret de l'ordre des Franc—Maţons, Amsterdam, 1778, de l’abb£ Gabriel Louis Calabre Perau (1700—1767) — v. nota din Revue des etudes sud-est europâennes, 1968, 2. 28 Al. Ciurea, Leon Gheuca, 1942, p. 39—41. 227 organizaţiei francmasonice justifică prezenţa medaliilor cu inscripţii de asemenea natură în Moldova29, care, la rîndul lor, dezvăluie influenţa pe care prezenţa trupelor ruse, cu un corp ofiţeresc cîştigat noilor idei, a avut-o asupra formării organizaţiei moldoveneşti. în acelaşi timp, o influenţă similară au exercitat-o şi ofiţerii austrieci30. Larga difuzare a romanului lui F^nelon şi iniţiativa traducerii unor fragmente din opera lui Massillon, luată de către Leon. Gheuca însuşi, se clarifică în momentul în care se ţine seama de frămîntările perioadei acesteia, în care, după cum nota un martor ocular, era „mare împărechiere între boieri şi între domni"31. Războaiele dintre ruşi, austrieci şi turci au întărit rezistenţa maselor împotriva dominaţiei otomane, care, pe măsură ce înăsprea exploatarea economică, dădea evidente semne de decadenţă datorită 29 P.P.- Panaitescu, Medaliile francmasonilor din Moldova în secolul al XVIII-lea, Revista istorică, 1928, nr. 10—12, p. 354—355, care descrie două medalii^ prima din 1772, conchizind: „sîntem în faţa unei prime mişcări naţionale şi democratice moldoveneşti premergătoare celei din veacul al XlX-lea". Despre publicaţia scoasă de trupele ruseşti în 1790, care a difuzat idei progresiste, vezi Dan Simonescu, Primul ziar pe pămîntul ţării noastre, în Studii şi materiale de istorie medie, 1956, p. 343 — 351. 30 E. Prokopowitsch, Die Wiener „Geheime Assoziation und der Bukowiner Bojar Basilius von Balsch, SUdost-Forschungen, 1961, p. 274—278. 31 însemnare din 1788 a monahului Galaction de la Mănăstirea Agapia pe Ms. rom. 2987 (cf. G. Ştrempel, op. cit., p. 72). Agitaţia boierilor e continuă în toată jumătatea a doua a secolului. Nici după ce conspiraţia contra lui Moruzi a fost înăbuşită atît de sîngeros nu s-au liniştit spiritele. Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani, II, Iaşi, 1857, p. 49, consideră drept caracteristică pentru domnia lui Alexandru Mavrocordat, începută în 1785, „vrajba dintre boieri", în repetate rînduri palatul domnitorului a luat foc. Frămîntarea e pe larg analizată şi de d'Hauterive, op. cit., în mai multe locuri. Domnia lui Alexandru Moruzi a fost tulburată „de agitaţia boierimii de treapta a doua, care, invocînd ideile de libertate şi egalitate ale Revoluţiei franceze, revendica egalitatea cu marea boierime" (cf. Istoria României, III, p. 719). 228 descompunerii sistemului feudal otoman şi slăbirii puterii imperiale, atestată de răscoalele interne32. Manifestările antiotomane se Înmulţesc33, şi boierii pămînteni organizează o opoziţie puternică; apelul la Fănelon, care împreună cu Saint-Simon este „reprezentantul cel mai de seamă al opoziţiei aristocratice", este explicabil, cu atît mai mult cu cît opoziţia franceză împotriva despotismului prezentase cîteva trăsături care o făceau asimilabilă condiţiilor din ţările române: „această opoziţie rămîne hotă rit monarhistă..., concepţia opozanţilor continuă să fie profund religioasă... •opoziţia aristocratică este atentă la realităţile populare"34. De aceea conspiraţia condusă de Manolache Bogdan şi de Ioniţă Cuza, „care în timpul războiului luptaseră pentru lărgirea autonomiei ţării"35, îşi propunea să înlăture pe domnul fanariot pentru a pune în locul lui un domn pămîntean (pe Manolache Bogdan însuşi), invocînd măsurile antipopulare ale miniştrilor fanarioţi. Pe de altă parte, însă, aşa cum în Franţa „clasa privilegiată e apăsată de o mare oboseală intelectuală" şi în locul ei intră în luptă categoria oamenilor cu o origine modestă ajunşi la funcţii importante, ca acelea de abate sau episcop (cum e „Massillon, 32 „Deplasarea treptată a centrului de progres social şi economic de la pătura conducătoare turcă spre noile forţe sociale născute în sînul popoarelor balcanice oprimate" este un fenomen caracteristic popoarelor balcanice, dar nu şi ţârilor române, pentru care nu pătura conducătoare turcă a constituit în trecut forţa care să fi promovat progresul, ci legăturile cu restul Europei (cf. D. Djordjevid, Re-volutions nationales des peuples balkaniques, 1804—1914, Belgrad, 1965, p. 12). Transformările petrecute pe plan cultural sînt exprimate în scrierile Şcolii ardelene, ale cărturarilor de la Rîmnic şi în cele datorate acestei mişcări moldovene de orientare franceză. 33 Istoria României, III, p. 599, unde sînt amintiţi voluntarii români care au participat la înfrîngerea armatei turceşti la Rîmnic în 1789 (vezi şi p. 601). 34 Jean Touchard, Histoire des idees politiques, Paris, P.U.F., 1963, I, p. 358 — 36 359. 36 Istoria României, III, p. 715. 229 fiul unui notar din Hyăres, Flechier, Bossuet"36), tot astfel devine mai activă categoria celor care, în general de origine modestă, ocupă funcţii culturale în biserică sau în şcolile mănăstireşti sau sînt prinşi în activităţi cărturăreşti: traduceri, multiplicări de opere etc. De pe poziţia acestora se face apel la opera lui Massil-lon, care capătă menirea de a atrage atenţia „celor mari" asupra răspunderilor şi a rolului lor în viaţa socială. Din traducerea lui Gheuca boierimea putea afla cît de compromiţătoare este în faţa istoriei goana după slujbe şi că viaţa „celor mari" este „legată cu întîmplările obştei" şi „trece cu dînsele din neam în neam". Apelînd la o ediţie de pensees diverses, Gheuca satisfăcea, din punctul de vedere al formei, gustul cititorilor de apophtegmata 37, iar din punctul de vedere al fondului selecţia lui corespundea unui stadiu nou în sensibilitate, pregătită să accepte tendinţa lui Massillon de „a reabilita inima" în morala creştină30. în Moldova, ca şi în Franţa de la începutul secolului al XVIII-lea, „politica este puternic marcată de literatură", şi „această criză a conştiinţei — care nu este numai franceză, ci europeană — reflectă o profundă criză economică şi socială (foamete, administraţie dezastruoasă). De unde tendinţa crescîndâ de a arunca răspunderea acestei crize 38 38 Maxime Leroy, Histoire des idees sociales en France, I, Paris, Gallimard 1946, p. 362. 37 Cugetările lui Massillon sînt recomandate a fi citite după tehnica lecturii apoftegmelor, exact aşa cum învăţăturile creştineşti din 1700 fuseseră recomandate a fi utilizate de cititorii români. Iată textul din Avertissement, cu care se deschide ediţia pariziană din 1751: „Toutes Ies pensees qui composent ce recueil sont courtes, d^tachdes Ies unes des autres et sans aucune liaison năcessaire entr’elles. L’on peut n’en lire qu'une ou deux â la fois, passer d’une matifere â l’autre, revenir sur ses pas sans aucun inconvenient, et il n’est aucune de ces pensees qui ne contienne ou quelque grand principe, ou quelque reflexion judicieuse, ou des v^rites edifiantes; le tout mis dans le plus beau jour, et revetu de toutes Ies grâces de l’^locution . Pourrions-nous craindre qu’il y eOt quelqu’un assez occupd pour ne pouvoir derober impunement â ses affaires Ies instants que demande une pareille lecture, quelque tete asses peu forte pour en etre fatiguee, quelqu’homme asses. degoâtâ du s^rieux pour y etre insensible." 38 Robert Manzi, L’id6e du bonheur dans la litterature et la pensee franţaise au 18-e siecle, Paris, Armând Colin, 1960, p. 649. 230 asupra sistemului de control economic şi de arbitrar politic"39, cu atît mai insuportabil în Moldova cu cît era impus de o dominaţie străină: Faptul că transformarea concepţiei politice s-a însoţit cu o criză a sensibilităţii e indicat şi de largul ecou pe care drama lui Grigore Ghica, ca şi decapitarea boierilor Bogdan şi Cuza (prima descrisă de banul Caragea sub forma unui adevărat „roman gotic"), l-a înregistrat în toată societatea românească, determi-nînd pe acel slujbaş modest din părţile Olteniei s-o pună în versuri40 larg difuzate pe cale manuscrisă. Dar aspectul cel mai important al crizei de conştiinţă poate fi observat în trecerea de la „conştiinţa ortodoxă" la conştiinţa naţională, care are loc în aceste decenii. Dacă domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri înnoitoare în timp ce marea boierime încerca să menţină tiparele vechi, grupul compact de cărturari ce se formează (atît în Moldova, cît şi la Rîm-nic şi în Transilvania), argumentează necesitatea „continuării" tradiţiei şi introduce idei noi preluate din scrierile iluministe europene. în raport cu reformele fanariote, care au urmărit „o aducere la zi, un agiornamento al regimului feudal"41, sînt formulate acum, în proteste la Poartă sau în manifestări publice, idei pro- 39 Jean Touchard, op. cit., p. 359. 40 N.A. Ursu, Contribu}ii la stabilirea paternităţii unor povestiri istorice în versuri, Limba română, 1966, 1, p. 53 — 72, care arată, pe baza unei analize filologice convingătoare, că autorul care a compus „cronicile rimate" — printre care şi Stihuri despre uciderea lui Grigore Ghica, Stihuri despre uciderea lui Constantin Brîncoveanu şi Stihuri despre uciderea boierilor Bogdan şi Cuza — este „un modest intelectual al vremii, probabil vreun logofăt de casă domnească sau boierească, originar din Oltenia sau de prin vestul Munteniei", ajuns în Moldova. Prob ema este reluată de Dan Simonescu în prefaţa la Cronici şi povestiri româneşti versificate, Buc., Edit. Academiei, 1967. 41 FI. Constantiniu, Quelques aspects de la politique agraire des phanariotes, Revue roumaine d histoire, 1965, 4, p. 667 — 680. în timp ce domnitorii caută să perfecteze sistemul administrativ, de rezultatele căruia depindea însăşi domnia lor, boierii pâmînteni răspund cu o rezistenţă care nu are, în perioada de care ne ocupăm de exemplu, un caracter reacţionar. Pe de altă parte, în timp ce marea boierime rezistă din principiu, se formează o opoziţie care are ţeluri progresiste, îmbinînd tendinţa înlăturării dominaţiei străine cu tezele limitării put cre- 231 gresiste de cei ce doreau să înlăture pe principii care profitau de adaptarea sistemului vechi; grupul acestor oameni, la care se alătură din motive tactice marea boierime, e incontestabil încurajat de concepţiile politice europene formulate în secolul luminilor. Afirmată în faţa unui invadator care se impusese pe calea armelor, şi nu printr-o formă culturală superioară, „conştiinţa ortodoxă" reprezenta expresia amplă şi sintetică a unei îndelungate tradiţii culturale. Din această conştiinţă făcea parte conceptul de „pămîntean", pe care locuitorii Moldovei îl opuneau în faţa dominanţilor de „altă lege" veniţi de aiurea. Locuitorii ţării se întemeiaseră secole de-a rîndul pe această idee de „apărare a creştinătăţii", misiune istorică şi culturală de care fusese conştient un Ştefan cel Mare. în momentul în care funcţionarii Porţii trimişi să administreze ţările române s-au prezentat ca fiii obedienţi ai patriarhiei ortodoxe, separarea de ei a impus o nouă distincţie şi, aşa cum Constantin Moruzi sfătuia pe trimisul său la Constantinopol să nu se amestece în problemele mănăstireşti, strict religioase, dar să apere marea biserică, pilonul de susţinere al viitoarei Elade42, tot astfel boierii români au apărat mitropolia din Iaşi de pătrunderea elementelor fanariote, asigurîndu-şi punctul de rezistenţă culturală necesar, unicul în epoca feudală. Conflictul care l-a opus pe însuşi Leon Gheuca patriarhiei constan-tinopolitane marchează această etapă de clară destrămare a „conştiinţei ortodoxe", de trecere de la conceptul de „pămîntean" la ţionare a suveranului. Ideea de lege e incontestabil preluată din operele iluministe. Dar ceea ce este mai important este însăşi evoluţia conceptului de,.pămîntean" care, sub presiunea exploatării otomane exercitate prin domnitorii străini, a ajuns să cedeze locul conceptului de „patriot", înglobînd pe toţi cei care locuiau pe teritoriul patriei şi erau de acelaşi „neam". Distincţia apare clară în timpul opoziţiei împotriva lui Grigore Ghica, după cum a arătat N. Iorga, Din originile politicianismului român : o acţiune de opoziţie pe vremea fanarioţilor, Analele Academiei, Mem. Secţ. Ist., s. III, tom. VIII, Buc., 1928; ea este atestată de documentele epocii, care confirmă prezenţa ei în mentalitatea boierimii. Astfel, C. Caragea consemnează în Efemeride că opoziţia a fost îndreptată împotriva „miniştrilor" domnului, că a antrenat un grup numeros (p.70), care "prigonea pe domni" (p. 74). V. şi documentele din art. lui Al. Vianu, cit. infra. 4î C. Caragea, Efemeridele, p. 98. 232 cel de „patriot", de la rezistenţa comună şi nediferenţiată la opoziţia naţională, care caută să-şi găsească alte temeiuri decît cele oferite de „ortodoxie"; tradiţionala „conştiinţă" va trece pe planul al doilea în momentul în care se vor forma pieţele economice naţionale. Procesul poate fi surprins mai ales în timpul radicalizării mişcării iluministe din Moldova în ultimii ani ai secolului, cînd au loc o serie de mişcări populare, însoţite ulterior de intervenţii pe plan extern43. Refuzul boierilor pămînteni de a participa la strîngerea grînelor într-o ţară secătuită, ca şi manifestele aruncate în 1796 şi 1799 în curţile boierilor, acuzîndu-i de înţelegere cu fanarioţii, de „trecirea cu vederea a dumnilor-voastre a pămîn-tenilor"44, denotă că opoziţia a devenit tot mai categorică, dar că, în acelaşi timp, grupul de mici boieri şi de dascăli făcea o distincţie netă între „pămînteni" şi „străini", separînd pe iubitorii de ţară de cei indiferenţi, pe „patrioţi" de complicii asupritorilor. Putem, deci, constata că acest grup a beneficiat de frămîn-tarea ideologică manifestată şi în selectarea „cărţilor reprezentative" de care ne ocupăm; boierii cărturari şi noii intelectuali sînt cei care stabilesc o legătură perfectă între conceptele contemporane şi „tradiţia vechei libertăţi romane" păstrate de popor, şi despre care d’Hauterive mărturisea că „nu se aştepta" să o regăsească „la patru sute de leghe de Roma şi după optsprezece secole de la Cicero"45 46. în anii următori avea să se limpezească în acelaşi mod, în conştiinţa spiritelor „luminate", exemplul Revoluţiei franceze. Ţara care atrăgea atenţia prin cultura şi civilizaţia ei încă din anii în care era tradusă fraza lui Massillon a luat proporţiile unui mare exemplu, care demonstra că despotismul 43 Intervenţii care se îndreaptă spre Franţa, v. E. Vîrtosu, Napoleon Bona-Parte şi proiectul unei republici aristo-democraticeşti în Moldova la 1802, ed. a 2-a, Buc., 1947; E. Vîrtosu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807, Studii, 1965, 2, p. 402 — 420. 44 Al. Vianu, Manifestări antifanariote în Moldova la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Studii, 1962, 4, p. 919 — 926. Originalul manifestului din 1796 in Documente privind istoria României, serie nouă, I, p. 767 — 769. 46 D’Hauterive, op. cit., p. 82. 233 poate avea un sfîrşit. Printre sursele care au fost utilizate de iluminiştii progresişti moldoveni au figurat înseşi lucrările revoluţionare din care cititorii români puteau lua cunoştinţă de principiile inserate în Declaration des droits de l’homme. Credem, aşadar, că în cadrul unor asemenea frămîntări şi-au găsit locul traducerile din F&ielon şi Massillon, care s-au difuzat destul de intens şi au căpătat o pondere deosebită întrucît au fost citite concomitent cu operele iluministe ale lui Voltaire, Montesquieu sau Marmontel, din care Constantin Conachi a tradus pe la sfîrşitul secolului XVIII scrierea ce captase şi atenţia lui Samuil Micu, Belizarie46. Am reţinut ca „reprezentativă" scrierea lui F^nelon, deşi ea nu a văzut lumina tiparului în Moldova, tocmai pentru a indica faptul că realizarea aproape concomitentă a unui şir de versiuni denotă o manifestare certă a gustului „literar"; în schimb, fragmentele din Massillon, înglobate în antologia Despre ştiinţa stihiilor, au fost publicate în 1816, anonim, sub un titlu inexpresiv, Hrisun Engolpion. Ambele scrieri se încadrează, ca şi Belizarie al lui Marmontel, în literatura de genul „oglinda principelui", pe care-1 duc pînă la capăt, pînă acolo unde suma de precepte de guver-nămînt se preschimbă într-un manual de pedagogie cu o audienţă mai largă. încă de la începutul secolului, Nicolae Costin tradusese din latină şi adaptase Ceasornicul domnilor 46 47, urmînd exemplul unor 46 Samuil Micu traduce opera pe la 1782, dar nu izbuteşte să o tipărească, aşa cum nu vor vedea lumina tiparului nici versiunile lui Conachi şi Diaconovici-Loga (care a putut avea în mîini traducerea lui Micu). Cel care reuşeşte să o publice e Simeon Marcovici, in 1834, iar după el va mai apărea o versiune datorită Alexandrinei Magheru, care continuă la acea dată, în 1844, să o considere o operă cu sfaturi utile pentru principi (după cum rezultă din dedicaţia ei către Gheorghe Bibescu). De un succes deosebit s-au bucurat istorioarele morale, redate în româneşte de C. Negruzzi, Grigore Pleşoianu, Ioan Theodorovici, P. Nenişor ş.a. Ion Heliade Rădulescu a reţinut şi ideile literare ale lui Marmontel, după cum a semnalat D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Buc., 1935. 47 V. N. Cartojan, „Ceasornicul domnilor" de Nicolae Costin şi originalul spaniol al lui Guevara, Buc., 1941, 47 p., şi N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII, I, p. 68—75. 234 înaintaşi ai săi, ca Spătarul Milescu, Antim Ivireanul şi alţii, preocupaţi de problema raporturilor dintre principe şi supuşii săi. Din acest gen literar, cultivat de Nicolae Mavrocordat, a intrat, în a doua jumătate a secolului XVIII, în circuit românesc şi opera a cărei traducere a fost atribuită eruditului fanariot Thea-tron politicon 48. Copii manuscrise de la 1787 şi din anii apropiaţi acestei date demonstrează un interes destul de susţinut pentru cartea de sentinţe şi de îndrumări utile conducătorilor; reţine atenţia faptul că una dintre copii e prescrisă de pisarul de la episcopia Romanului, Grigore Hudeci (Ms. 5955—5956), pe care în anii anteriori l-am regăsit în preajma lui Leon Gheuca transcriind Istoria etiopicească, Din scrierile lui Oxenstiern sau, mai tîrziu, Zăbava fantasiei. Dar în epoca luminilor pătrunde viguros, în acest gen, o nouă scriere: Telemac al lui Fdnelon. Opera fusese tradusă încă din 1742 în limba greacă, şi traducătorii români s-au putut folosi de aceste intermediare care erau mai la îndemînă. Dar, referindu-ne la circulaţia acestei cărţi, merită semnalat faptul că Dimitrie Panaghiot Gobdelas tipăreşte în 1801 opera în greacă la Buda, dedicînd-o domnitorului Moldovei, Constantin Ipsilante, după cum interesant este faptul că Ştefan Ziv-kovici, care întreţine o amplă corespondenţă cu Vuk Karadzic^ traduce Telemac după un exemplar găsit la Craiova 49. în română, capodopera lui Fănelon pătrunde pe urmele pres- 40 Traducerea operei lui AmbrosiusMarlianus a fost atribuită lui Ioan Avramios de Ariadna Camariano, Traducerea greacă a Teatrului politic atribuită greşit lui N. Mavrocordat şi versiunile româneşti. Revista istorică română, 1941 — 1942, p. 216—260. Opera larg apreciată în cultura greacă, cît şi în cea română a mai atras atenţia şi Măriei Marinescu-Himu (Raze de lumină, 1937, p. 66—70), lui Dan Simonescu (Revista istorică română, 1934, p. 294—296; în această revistă şi răspunsul dat de Ariadna Camariano lui V. Mihordea, 1944, 2, p. 217 — 223). Un studiu deosebit de interesant privind atitudinea lui Mavrocordat faţă de Ma-chiavelli: C. Th. Dimaras, Alexandre Mavrocordat, Machiavel el La Rochefoucauld. O ’Epaviaxfjq, Atena, 1966, p. 1 — 5. 49 Miodrag Popovici, Vuk Ştef. Karadiic, Beograd, 1964, p. 54. (Recenzie de Sava Iancovici în Revue des itudes sud-est europeennes, 1965, 3 — 4, p. 705 — 707). V. şi Lioubomir N. Vankov, Le Telemaque de Fenelon dans Ies pays balkani-ques, Sofia, 1944. 235 tigiului dobîndit în cultura greacă, unde apăruse, pe bună dreptate, ca o continuare a Odiseei lui Homer. Dar ea capătă o funcţie specifică, intervenind în contextul politic propriu Moldovei, unde în acest răstimp fusese ridicată de pămînteni problema raporturilor dintre domnul străin şi „ţară". Faptul ni-1 confirmă însăşi prima traducere cunoscută, Ms. 342 din Bibi. Acad., care cuprinde întâmplările lui Telemah, fiul lui Odisefsu, cărţile I-V, în versiunea lui Constantin Stăncescu, „cu osîrdia şi toată cheltuiala lui Iordache Darie" Dărmânescu, cel implicat în comploturile făcute de pămînteni împotriva domnilor fanarioţi. Arestat pentru participarea la complotul împotriva lui Moruzi, Iordache Dărmânescu a simţit nevoia să ascundă copia sa, care putea deveni un document compromiţător; o notă de la fila 105 v. arată că „adastă carte ci să chiamă Tilimah este a dumisale Iordache Darie Dărmânescu biv vel paharnic şi au fost lăsat-o la tatăl mieu părintele Enache proin protopop ot Târgul-Ocnii, cănd au fost dumnelui închis în turnu din urgia măriii-sale, Constantin Dimitrie Moroz-voevod, 1778 octomvriu 15". în 1780 se realizează o nouă copie la Rădăuţi (Ms. rom. 2551, Bibi. Acad.), iar la începutul secolului XIX manuscrisele se înmulţesc (majoritatea lor pornind de la o veche împărţire a operei în 10 cărţi, şi nu în 24, după diviziunea modernă) 50. Condiţiile în care a fost patronată traducerea operei lui Fe-nelon şi primele ei multiplicări manuscrise denotă că Telemac a interesat, în primul rînd, datorită sfaturilor şi mustrărilor pe care le rosteşte Mentor. Circulaţia traducerii în mediul celor care îşi 60 în afara versiunii deţinute de Darie Dărmânescu (Bibi. Acad., Ms. rom. 342) au mai fost realizate şi alte copii; aceea datorată lui Isaia trebuie să fi fost completă (Ms. 2551, cuprinzind finalul operei, completează Ms. 743, scris de acelaşi; primele 5 cărţi lipsă au existat cu siguranţă). Ms-sele 1233, 1526, 1576, 2760, 2863 sînt posterioare. Ms. 219 din Bibi. univ. din Iaşi, presupus a fi exemplarul pe care dorea Leon Gheuca să-l tipărească (cf. I. Minea, Telemah in traducere românească veche. Cercetări istorice, Iaşi, 1926—1927, p. 255), a fost realizat de Constantin Veisa ot visterie, care mai scrie, pe la 1791, un roman în scrisori, iar în 1813, o comedie (cf. Dan Simonescu, Manuscrisele literare •din Biblioteca Universitară „Cuza-Vodă" din Iaşi, Braşov, 1944, p. 13); întîlnim astfel o nouă figură de scriitor din cadrul acestei mişcări moldoveneşti. 236 îndreptau atenţia atît spre cuceririle ştiinţifice, cît şi spre romanele europene, îmbinînd năzuinţa lor spre progres cu aspiraţia spre înlăturarea domnitorilor străini, indică cu evidenţă faptul că în acest mediu se punea problema revizuirii raporturilor dintre domnul cu puteri aproape nelimitate şi supuşii pe care se întemeia întreaga piramidă socială. Constatarea lui Mentor: „[le] pou-voir absolu [du souverain] fait autant d’esclaves qu’il a de sujets" răspundea unor întrebări pe care şi le puseseră aceşti iluminişti. Mustrarea adresată lui Idomeneu putea fi integral însuşită pentru a fi transmisă domnitorilor: „Dar oare ce socoteală vrednică de urâciune iaste a crede unii cum că nu pot avea întărire lor fără numai năcăjind şi slăbind noroadele, fără numai lâsîndu-i neînvăţaţi spre a nu-i învăţa la bunătate, spre a nu le da pricină ca să-i iubească, spre a-i arunca cu frică pînă la deznădăjduire, spre a-i aduce la înfricoşată nevoia sau ca să nu poată sufla niciodată slobod sau ca să nu poată lepăda jugul tirăniei împăratului lor? Ce chip de stăpînire iaste acesta? Oare, ajunge la slavă cela ce face aşa ? Adu-ţi aminte cum că locurile în care stă-pînirea împăratului iaste singură stăpînitoare sînt acele unde împăraţii au mai puţină putere... Stăpînirea lui cea singură stăpînitoare face atăta robi cît supuşi are; să arată cu făţărie fiişte-cine cum că i se închină şi tremură la fiiştecare căutătură a lui, însă aşteaptă cea mai mică rădicare asupra lui. Această prefire stăpînire, ce ajunge până la cea de pre urmă preste măsură stăpînire sălnică, nu poate să ţiia multă vreme." („Mais quelle dă-testable maxime, que de ne trouver sa suretă que dans l’oppres-sion de ses peuples! Ne Ies point faire instruire, ne Ies point conduire â la vertu, ne s’en faire jamais aimer, Ies pousser par la terreur jusqu’au dăsespoir, Ies mettre dans l’affreuse năcessit^ ou de ne pouvoir jamais respirer librement, ou de secouer le joug de votre tyrannique domination; est-ce lâ le vrai moyen de r£-gner sans trouble ? est-ce lâ le vrai chemin qui mene â la gloire ? Souvenez-vous que Ies pays ou la domination du souverain est plus absolue sont ceux ou Ies souverains sont moins puissants... Son pouvoir absolu fait autant d’esclaves qu'il a de sujets. On le flatte, on fait semblant de l’adorer, on tremble au moindre 237 de ses regards; mais attendez la moindre revolution: cette puis-sance monstrueuse, pouss6e jusqu’â un exces trop violent, ne saurait durer.") Readucînd în atenţia suveranului datoria pe care o are faţă de poporul pe care-1 conduce, Fenelon răspundea teoriei lui Bossuet, care se desprinsese de concepţia scolastică ce menţinuse în atenţia sa rolul poporului în stat 51; el îmbina deci idei tradiţionale cu unele înnoitoare, într-un gen care corespundea preocupărilor proprii cărturarilor patrioţi din Moldova. Or, printr-aceasta, avem convingerea că receptarea lui Telemac se distinge de motivele care au patronat pătrunderea operei în cultura greacă, şi anume, într-un sens deosebit de interesant, ce denotă atenţia constantă a cărturarilor români la fenomenele culturale europene. Receptată în mai mică măsură ca operă literară (şi aceasta numai întrucît putea crea un interes pentru „literatura utopică", care, la rîndul ei, transforma gustul pentru vechiul gen al scrierilor „profetice-apocaliptice", cum era cartea profeţiilor lui Agatanghel 52), capodopera lui Fenelon căpăta în mediul român aceeaşi destinaţie ce-i era conferită în Franţa, unde, după ce cititorii desprinseseră dintr-însa „cel puţin un sentiment şi o idee. Un sentiment: detestarea absolutismului [lui Ludovic XIV]... O idee: valoarea poporului"53, era, tocmai în acest răstimp, înglobată în arsenalul iluminist de către însuşi 81 P.C. Timbal, Histoire des institutions publiques et des faits sociaux, Dalloz, 1961, p. 296. Preţioasă, pentru tema noastră remarca lui Emile Faguet, Dix-septiime siicle, Paris, Boivin, p. 462: „Pentru Bossuet dreptul poporului e datoria regelui faţă de Dumnezeu; pentru Fenelon dreptul poporului e datoria morală a regelui, iar această datorie este aceea care va fi mai tîrziu definită de Kant: „să nu faci nimic ce n-ai vrea să fie stabilit drept lege universală". 82 Capodopera lui Fenelon este adeseori trecută în rîndul scrierilor utopice (v. Franţois Gallouedec-Genuys, La conception du prince dans l'oeuvre de Fenelon, P.U.F., 1963); s-a afirmat despre el că e „un politician care rămîne poet"; cf. Jeanne-Lydie Gore, L’ itiniraire de Fdnelon : humanisme et spiritualite, Paris, P.U.F., 1957, p. 703. Indicaţii bibliografice de ordin general la Karl Reichert, Utopie und Staatsroman, Deutsche Vierteljahrsschrift fur Literaturwissenschaft und Geistesgeschichte, 1965, 2, p. 259 — 287. 83 Paul Hazard, La crise de la conscience europeenne, 1680—1715, Paris, Boivin, 1935, II, p. 65 — 66. 238 Yoltaire, autorul ei fiind idolatrizat de J.-J. Rousseau şi, puţin mai tîrziu, adus pe scenă ca un protagonist al ideilor revoluţionare (în piesa Fenelon ou Ies Religieuses de Cambrai de Marie-Joseph Chenier, jucată la 9 februarie 1793 pe scena teatrului „de la Republique") 54. Destinaţia specială acordată primelor manuscrise româneşti ale Aventurilor lui Telemac oferă indicaţii în vederea precizării locului pe care-1 ocupă iluminismul moldovenesc în contextul istoric sud-est european. Opera lui Fenelon e receptată întrucît aducea soluţii utile problematicii specific moldoveneşti, care, dez-voltîndu-se în cadrul unei forme statale cu caracter de continuitate, îmbrăţişa atît chestiunile legate de realizarea independenţei naţionale, cît şi pe cele legate de exercitarea puterii politice. Sub acest aspect iluminismul moldovenesc prezintă o serie de asemănări cu cel polonez şi ungar, dar el păstrează o notă distinctivă, deoarece procesul de formare a conştiinţei naţionale prezintă aspecte diferite. Exponenţii luminilor aparţin în Moldova în majoritate clasei boiereşti, dar apreciem că obiectivul pe care şi-l propun e deosebit de cel urmărit de aristocraţia polonă sau maghiară 55. Aşa cum conştiinţa naţională română are un caracter „deschis", în raport cu conştiinţa feudală „închisă" 56, tot astfel problematica puterii politice se subsumează concepţiei M V. Agnes De la Gorce, Le vrai visage de Fenelon, Paris, Hachette, 1958, p. 346— 347. „Succesorul lui Fenelon la Academia Franceză, M. de Boze, a pronunţat discursul omagial fără să amintească de Telemaque — povestirea care indispunea pe rege" (p. 341). Aprecierea lui Voltaire se regăseşte în Catalogue de la plupart des ecrivains franţais qui ont păru dans le siecle de Louis XIV... în Oeuvres historiques, texte etabli, annote et pr^sente par Rene Porneau, Paris, Gallimard, 1957, p. 1161. 65 Privitor la iluminismul polonez, v. competenta sinteză a lui B. Lesnodorski, Le si&cle des lumieres en Pologne, Acta Poloniae Historica, 1961, p. 147—174. Despre asemănările iluminismului din Moldova cu cel din Polonia, ca şi despre influenţele primite din Nord, cîteva sugestii la Emanuel Turczynski, Zur Kultur-geographie der Nationalbewegung im Siidosten, Beitrăge zur Sildosteuropa-For-schung, Miinchen, 1966, p. 426—427. 64 Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul XVIII, p. 108. 239 privind „patriotismul" care stă la baza tuturor discuţiilor social-politice. într-o permanentă confruntare a tradiţiei cu elementele noi, iluminismul moldovenesc a progresat continuu spre o bază socială tot mai largă, pe care au avut-o în vedere, de altfel, numeroşii intelectuali iluminişti de origine modestă, participanţi la aceeaşi mişcare. Apreciată ca o Fiirstenspiegel, scrierea lui Fenelon se impune ca o operă literară de largă popularitate de-abia într-o a doua etapă, în primele decenii ale secolului XIX, cînd ea nu mai face parte din proiectul de tipărituri al unui iluminist preocupat de chestiunile politice (cum era Leon Gheuca), ci din planul mult mai variat al unui iluminist de talia lui Petru Maior (care o tipăreşte la Buda, în 1818, traducînd-o din italieneşte) sau a unui popularizator al literaturii franceze, cum e Grigore Pleşoianu (care o tipăreşte în 1831, pornind de la textul original 57). Traducerea lui Leon Gheuca, admirator al lui Fenelon, din opera căruia îşi realizase o copie personală, este şi mai interesantă deoarece, pe de o parte, e înglobată într-o antologie de fragmente diverse, iar pe de altă parte, e rezultatul unui contact direct cu originalul francez. în Despre ştiinţa stihiilor (Ms. rom. 194, Bibi. Acad.) cărturarul moldovean introduce o serie de meditaţii pe teme de un interes general, scurte articole despre elementele naturii şi cîteva „traduceri" din operele scriitorilor latini şi elini. Avem de a face cu o antologie tipic iluministă, realizată în spiritul enciclopedic al timpului, „secolul dicţionarelor şi al compilaţiilor" 58. Articolele consacrate „stihiilor", şi cărora Gheuca 67 O nouă traducere, datorată lui A.I. Creţescu, în 1852. Cu scop didactic se publică, în 1860, la Craiova, Proiect de educaţia fetelor. Alte versiuni apar după 1900. Aceeaşi destinaţie pedagogică o capătă şi opera lui Massillon, de care ne ocupăm mai departe. După apariţia cărţii anonime din 1816, Simeon Marcovici, pe care-1 regăsim iniţiind numeroase traduceri de opere importante, include în Culegere din cele mai frumoase nopţi ale lui Young (ed. 2, 1835), un cuvînt al lui Massillon. Cînd Eufrosin Poteca, în 1846, publică în tipografia lui C.A. Rosetti, Mic post, el recomandă ca din tirajul de 1 000 exemplare, 900 să fie date unei şcoli de fete „pentru a putea să dea şi dumnealor pilde folositoare". 68 Caracterizarea aparţine lui Roche du Mâine, 1781; cf. Werner Krauss, Studien zur deutschen und franzdsiscken Aufklărung, p. 93. 240 le acorda mai multă importanţă întrucît intitula întreaga sa antologie în funcţie de acestea, relevă preocupări de ordin economic sau de domeniul ştiinţelor naturii extrem de interesante. Capitolul „pentru pămînt" descrie sumar natura acestui element pentru a aborda chestiuni de agricultură; se recomandă utilizarea felurită a terenurilor de munte şi a celor de şes, lucrarea lor sistematică, într-un evident spirit fiziocratic. Capitolul „pentru apă" descrie calităţile acesteia (inodoră, incoloră etc.), pentru a scoate în evidenţă faptul că „apa este una din cele mai mari puteri care pricinuieşte mişcare, prin mijlocirea căreia omul poate a-şi da toate acele care îi lipsesc în meşteşugurile mai trebuincioase". în mod firesc gîndul ne duce, în vederea stabilirii surei, spre articolele respective din Enciclopedia franceză, pe care corespondentul lui Chesarie nu este exclus să o fi cunoscut; datele din articolele Terre şi Agriculture sînt similare, deşi textele sînt deosebite de cele române; e foarte probabil ca prietenul lui Gheuca, Hauterive, care se dovedeşte în Memoriul său că este un adept al fiziocraţilor, să-i fi procurat acestuia lucrările cerute pentru a expune modovenilor „secreturile cultivării pă-mîntului". Cert este că prin acestă antologie iluminismul moldovean trădează o similitudine de preocupări cu cel transilvănean. Textele culese din ediţia de Pensees ale lui Massillon denotă că Gheuca nu a intenţionat să compună o nouă carte de predici; el alege o anume ediţie, şi dintr-aceasta selectează numai acele „cuvinte" care aveau o rezonanţă socială specială. Mai mult, adaugă citate din Cicero, traduce un discurs al lui Seneca ţinut în faţa lui Nero (un evident exerciţiu retoric, avînd ca bază discursul inserat de Tacit în Anale, XIV, 53), ca şi un fragment din Apologia lui Socrate şi din dialogul Criton ale lui Platon. La un loc, aceste capitole formulează o nouă concepţie despre limitele puterii despotice, încetăţenind ideea de lege în sensul iluminismului francez (ne referim, în special, la preţuirea pe care Montesquieu i-o acorda lui Cicero şi la cultul lui Diderot pentru Seneca). Combinate cu aceste fragmente, extrasele din opera lui 241 Massillon îşi amplifică răsunetul; Leon duce, astfel, pînă la capăt vechea literatură bizantină de genul „Fiirstenspiegel" (care am observat că şi-a restrîns treptat sfera de acţiune în raport cu Pildele filosof eşti), deoarece el atrage atenţia „celor mari" că „păcatul" lor va fi judecat de o instanţă imanentă, care e dreptatea, întruchipată de lege, şi istoria; „păcatul" clasei suprapuse va fi judecat nu în lumea de dincolo, ci poate chiar peste cîteva decenii apropiate, sancţiunea putînd fi eventual dispariţia ei de pe planul istoric. Se poate constata şi în cazul cărturarului moldovean o deplasare de interes, similară celei vădite de meditaţiile lui Chesarie. Transformarea ideologică poate fi urmărită şi pe plan lingvistic, căutările traducătorului vădind, în fond, o explorare în domeniul conceptelor. între „indecenţa" ce, conform normelor populare, este o „feştelire" a demnităţii şi termenii noi ce sînt rezolvaţi prin apelul la lexicul grecesc sau chiar turcesc, dar şi prin neologisme create ad hoc, condeiul lui Gheuca păşeşte şovăitor, înscriind pe pagină confruntarea dintre vechi şi nou. Forme ca „tembelîcul" sau „tiriiachilîc"-ul sau calchieri greceşti (ce amintesc de „simberaza“ sau „apichiile" lui Chesarie, mai sigur, totuşi, pe fraza sa) convieţuiesc cu transpuneri directe dintr-o limbă „soră“ ; seniorii care se simt jigniţi de neatenţie „se picarisesc", aşa cum piatra de poticnire ce formează un privilegiu al celor mari devine „stînca de priieleghie". Cuvîntările celui care judecase cu măsură şi independenţă epoca lui Ludovic al XlV-lea, ca şi pe urmaşii acestuia, autorii unei formule despotice pronunţate şi a unei politici ce sporise mizeria maselor, sînt transpuse în cultura română în acestă fază de „critică" şi de avans al spiritului laic. De altfel, Massillon a fost considerat de Voltaire (care, se afirmă, îl păstra, alături de Athalie a lui Racine, printre cărţile sale de căpătîi) şi de d’Alembert un precursor al filosofiei luminate, iar unii dintre revoluţionari l-au revendicat, ca şi pe Fdnelon, drept un înaintaş. Puţin legată de genul „Fiirstenspiegel" şi mai apropiată de literatura de meditaţie, o altă operă cunoaşte o adevărată „vogă" în aceşti ani: Cugetările lui Oxenstiern. Traduse după 1770, mai 242 mult ca sigur din franceză, acestea se difuzează cu o intensitate care ne face să credem că grupul .de conspiratori a aflat din diverse surse de contele Grabriel de Thureson. Aşa cum s-a arătat de curînd, meditaţiile acestea s-au răspîndit prin ediţii franceze (ce poartă semnăturile mai multor boieri şi intelectuali), prin manuscrise ce depăşesc numărul de douăzeci (unele fiind deţinute, ulterior, de personalităţi marcante ca I.S. Sturza, Mi-hail Kogălniceanu, V. Pogor, Iancu Codrescu, de tatăl lui C. Negruzzi), ca şi prin extrase publicate, mai tîrziu, de Gh. Asachi sau Mihail Eminescu şi prin prelucrări 59. S-a susţinut chiar că această/operă a înlocuit, o vreme, Divanul lui Cantemir, fiind „mai simplă, mai elementară, mai accesibilă, atît în ceea ce priveşte fondul, cît şi forma" 60; cert este că ea a corespuns necesităţilor spiritului critic din Moldova61 şi că a alimentat cugetarea celor care, căutînd noi soluţii, se delectau, pînă la descoperirea acelora, disecînd chipul lumii ce atrăsese pe înaintaşii lor. Procu-rînd elemente noi de pedagogie laică, opera lui Oxenstiern nu a fost în nici un caz adoptată în urma unei dezabuzări de salon, ci ca o nouă atestare a spiritului nonconformist atît de caracteristic cărturarilor moldoveni; altfel, ar fi ciudat ca o operă pornită dintr-un capriciu boieresc să izbutească să înlocuiască, fie şi temporar, Divanul, şi să supravieţuiască pînă la marele poet care a regăsit-o nu pentru calităţile ei excepţionale, pe care nu 69 Şt. Bîrsănescu şi N. C. Enescu, Oxenstiern şi mişcarea pedagogică din Moldova în cea de a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XlX-lea, Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, Secţ. III, Tom. IX, 1963, p. 57—68. Reţine atenţia, în special, frecvenţa cu care au fost copiate cugetările; astfel, în Biblioteca Academiei se află Ms. 2773 din 1779, Ms. 96 din 1780, Ms. 3338 din 1785, Ms-sele 265, 1472 şi 1575 de la sfîrşitul secolului XVIII, Ms. 1147 din 1803, Ms. 5972 din 1804, Ms. 3511 din 1812, Ms. 5999 din 1815, scris la Socola de logofătul Grigoraş, Ms. 2803 din 1842, Ms. 147 din 1843 şi Mssele 1198 şi 3347 din prima jumătate a secolului XIX. 60 Şt. Paşca, Des copies du Divan..., p. 118. 81 A. Lambrior, Limba română veche şi nouă. Tălmăcirea românească a scrierilor lui Oxenstiern, Convorbiri literare, Iaşi, VII, 1873, nr. 9, p. 328; studiu republicat de Eugen Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Buc., 1943, p. 399 — 420. 243 le avea, ci tocmai pentru că se înscrisese într-o tradiţie ce-i era scumpă 62. Dar fraza sensibilă a lui Massillon si cadrul delicat în care » Fenelon şi-a plasat exponenţii propriilor sale idei (transformarea lui Mentor în „Athina" vădind evidente calităţi literare, pe care traducătorul de la Rădăuţi a ştiut să nu le piardă) vor fi atras cu atît mai mult pe cititorii moldoveni. Dorinţa acelora de a cunoaşte opere „literare" ne este confirmată de tipărirea chiar în acest sfîrşit de veac a unui roman: Critil şi Andronius. Cunoscută încă din anul 1754 prin intermediul ediţiilor greceşti (versiunea primă e datorată lui Atanasie Skiadas, Veneţia, 1742), opera lui Gracian pătrunde în circuitul român printr-o traducere făcută din această limbă, deşi nu este exclus să se fi pornit şi de la un text francez. Manuscrisele care ne-au parvenit, unul cuprinzînd capitolele X-XIII din cartea I (Bibi. Acad., Ms. 5654), copiat în 1840, iar altul cuprinzînd cartea II (Bibi. Acad., Ms. 2740), copiat în 1827, ne pot sugera existenţa unei versiuni integrale, care s-a pierdut; din aceasta nu a văzut lumina tiparului decît cartea I, primele zece capitole. Tipăritura patronată de urmaşul lui Leon Gheuca, Iacov Stamate, s-a bucurat de succes, fiind achiziţionată cu sume destul de mari. „Moldova de la sfîrşitul secolului al 18-lea, sau mai bine zis laşul acesta cu simţul critic cunoscut, remarcă Dan Simonescu, „a flerat" şi acest frumos roman spaniol cu numeroase elemente comune preromantismului, la modă prin 1790, şi l-a „selectat", traducîn-du-1 în româneşte, pentru partea largă de critică a moravurilor sociale şi politice ce cuprinde; nu mai puţin a plăcut imagina- 02 Eminescu publică un fragment în Curierul de Iaşi, 66/1876. Despre cugetările lui Oxenstiern ca sursă pentru Glossă, v. I. Scurtu în ediţia de Scrieri politice şi literare, Buc., 1905, p. 324, iar despre o influenţă mai amplă date la D. Murâraşu, Eminescu şi Oxenstiern, Făt-Frumos, 1936, p. 4— 15. V. şi E. Lozo-van, Les relations culturelles roumano-scandinaves au XIXe siecle, Revue de lit-lerature comparee. Paris, 1965, p. 291 — 301, precum şi comunicarea aceluiaşi: De la Mer Baltique ă la Mer Noire, în Nord-Sud. Colloque CIPSH, Copenhague, 1967, p. 29 — 30. 244 ţia fecundă a povestirilor lui63". De atunci, opera nu a mai fost reeditată 64, deşi ea face parte din tezaurul literaturii universale. Prin tipărirea romanului lui Gracian a fost scoasă la lumină o carte din categoria celor care atrăseseră mai mult pe moldoveni. Imitînd, într-un spirit original, opera lui Heliodor, adoptînd o dezamăgire ce fusese regăsită şi în meditaţiile lui Oxenstiern şi utilizînd alegoria pentru a discuta cu măiestrie literară şi inteligenţă problemele ce-1 preocupaseră şi pe Fenelon (care, s-a afirmat, a găsit în Critil un model pentru Mentor al său), capodopera spaniolă întrunea mare parte din calităţile scrierilor ce n-au izbutit să ajungă pînă la teascurile tipografice, adăugind cîteva elemente în plus. Roman plin de o fantezie antrenantă, El Criticon depăşea Etiopicele prin aerul său de actualitate, după cum putea fi preferat Cugetărilor contelui suedez datorită tensiunii eroice pe care dezamăgirea de suprafaţă o ascundea; ca şi Telemac, conţinea vioiciunea unui pamflet şi căldura unei evocări, dar era mai aproape de gustul celor care fuseseră deprinşi să descifreze romanele ieroglifice de către Cantemir. în textul tipărit apar o serie întreagă de nume proprii şi de aluzii contemporane 65 care sporeau prospeţimea cărţii cu aspect de basm şi tendinţa satirică, după cum apare vechea temă a educării in-genului de un înţelept (cunoscută încă din Varlaam şi Ioasaf), dar o iniţiere efectuată nu sub forma unui dialog purtat într-un peisaj convenţional, ci în vuietul pieţei şi al străzilor, ali- 63 Dan Simonescu, Un roman spaniol în Moldova secolului al XVIII-lea, Anuarul Liceului National din Iaşi, 1942— 1945, p. 45 — 63. V. şi George Călinescu, Viaţa la (ară, Vremea, 1944, febr. 13, p. 9, şi aprecierile generale din volumul său Impresii asupra literaturii spaniole. Buc., E.L.U., 1965, p. 209—212. 94 Referinţe în Echos iberiques et hispano-americains en Roumanie de G. Bai-culescu, Al. Duţu şi D. Sassu, Buc., 1959, p. 56—57. 45 în fragmentele reţinute în anexă se fac aluzii la Marki de Mortar, mar-ques de Mortara (vicerege al Cataloniei în 1650), la duque del Infantado (don Ro-drigo Diaz de Vivar), la duque de Alburquerque (don Francisco Fernandez de la Guera, vicerege al Perului şi Mexicului), la un vicerege (contele de Onate, vicerege al Neapolului), pentru care v. amănunte în ediţia madrilenă cit. infra. Florans este evident Florenţa. 245 mentat, adică, de observaţia vieţii cotidiene66. îmbinarea aceasta de autentic şi fabulos va fi hotărît tipărirea romanului scris cu un secol şi ceva în urmă; apelul constant la imaginaţie, pentru a înfăţişa, în cadrul unei ficţiuni verosimile, situaţiile ce pot pune în mişcare prudenţa sau înţelepciunea, ca şi sonoritatea maximelor compuse cu ajutorul unor motive autentice au captat minţile celor care se interesau tot mai mult de viaţa umană, de mecanismul social. Dezabuzarea aparentă nu conducea la ascetism, ci la exersarea atenţiei, la deprinderea unei tactici, a „artei înţelepciunii baroce". Această înţelepciune întemeiată pe non-conformism şi pe „iritare" era recomandată de un om care „ro-sese îndelung friul" 67; romanul spaniol „în care morala se înfăţişa sub formă de satiră a avut desigur întreaga savoare a unui pamflet" 68, cu atît mai mult cu cît fusese scris de un profesor de Vechiul şi Noul Testament, care îndrăgise scriitorii profani. Capitolul „al şasele: Caractirul veacului" făcea să defileze trupa politicienilor „mincinoşi" (atît de abstract desenaţi în scrierea tradusă de Grigore Rîmniceanu), a judecătorilor fără scrupule, a învăţaţilor (medicilor) ignoranţi şi profitori (care nu urmăreau decît să se „gospodărească" — sensul spaniol ai termenului greşit redat prin „alţi cavaleri"), a soldăţoilor grijulii să nu se ter- 66 Arturo Del Hoyo, Estudio preliminar la Baltasar Gracian, Obras completas, Madrid, Aguilar, 1960, p. CLXXXIII-CLXXXVII. 67 Andrd Rouveyre, Etude critique în Gracian, Pages caractdristiques, Paris Mercure de France, 1925, p. 113. 68 A. Coster, Prdface la L'homme ddtrompd ou Le Criticân, Paris, Stock, 1931, p. XIII. Trebuie consemnată, remarca lui V. Alexandrescu-Urechia, Cărţi rare : Critil şi Andronius, Ateneul român, Iaşi, 1869, p. 32: „Adevărata noastră renaştere literară nu este, cum s-ar putea socoti, numai de pe la 1821; cei de pe urmă ani ai secolului al 18-lea sînt cei ce înseamnă linia despărţitoare între noua literatură de fabule, romancie, lirism, didactice şi între balada şi doina străbună". Autorul acordă un rol esenţial, în acestă fază, lui Iacov Stamate (despre care revista publică un studiu, semnat de M. Kogălniceanu, în numerele următoare); Urechia susţine că romanul a fost tradus din franceză, şi la argumentele sale plauzibile am adăuga topica frazei şi frecvenţa unor cuvinte ca „prensul" (pt. prince). La p. 36—37 e reprodusă prefaţa lui Iacov, care e tipărită şi de Dan Simonescu, art. cit., p. 62 — 63, în alfabet latin. 246 mine războaiele de jaf. în acelaşi timp, elogiul adus crăiesei artelor şi meseriilor, Artemi, va fi plăcut noilor pături de cititori din oraşe, ca şi boierilor care se lansaseră în tot felul de întreprinderi „mehaniceşti", manifestări ale capitalismului agrar în formare. Prevestire a spiritului critic din secolul luminilor şi anticipare a scrierilor lui Voltaire69 sau Swift, opera lui Gracian era, totodată, o culme a barocului, în care vibrase viaţa plină de contradicţii, existenţa autentică. Or, în acestă privinţă, selectarea romanului spaniol ne dezvăluie frămîntarea unei epoci, care, solicitată în multiple direcţii, caută peste tot concretul, autenticul, fără să ţină seama de stiluri. Dar aceasta nu înseamnă că selecţia e întîmplătoare sau că trădează o dorinţă de a implanta cît mai multe opere ce se afirmaseră cîndva în istoria culturii. Ceea ce apare ca predominant în acestă selecţie, cu multiple faţete, este cerinţa, pe de o parte, de a amplifica datul cultural, iar pe de altă parte, de a conserva, în acestă continuă dezvoltare a vieţii spirituale, un contact nemijlocit cu elementul autentic, cu aspectul concret al existenţei. Admirînd pe „crăina" culturii, cititorii romanului spaniol degustau, cu egală plăcere, pagina ironică în care se vorbea despre cei care „se primblă prin înălţimile nălucirilor şi în urmă merg de să odihnesc asupra unuia din coarnele lunii" (începutul capitolului VI). Ca etapă în care valorile beletristice încep să se afirme, în cadrul unui progres general înregistrat de raţiune, deceniile cînd apare primul roman de sub teascurile tipografiilor române se individualizează cu pregnanţă; etapa aceasta, însă, se impune atenţiei şi ca încununarea unei îndelungate evoluţii, ce se continuă în perioada următoare, cînd acelaşi spirit orientat spre concret, spre viaţa autentică, străin, deci, de un sentiment „tragic" ce se contursio-nează şi se refugiază în himere, va predomina în operele beletristice originale. într-un sens similar, limbajul literar capătă fluenţă şi se nuanţează (chiar dacă nu a putut urmări toată subtilitatea scriitorului spaniol, efort de care a fost scutit de inter- 69 „Dacă ar fi trăit în secolul XVIII, Gracian ar fi fost un philosophe", remarcă Dorothy M. McGhee, apud Arturo Del Hoyo, op. cil., p. CCIV. 247 medianii destul de infidel70), cîştigînd, totodată, în limpezime şi în precizie. Extinzîndu-se şi căpătînd noi valori, literatura s-a legat şi mai mult de spiritul militant din cultura română. Romanul lui Gracian arunca, în acelaşi timp, noi lumini asupra naturii, cercetată şi de autorul antologiei consacrate „ştiinţei stihiilor"; în acestâ ordine de idei, el putea răspunde dorinţei celor care se considerau înţelepţi în măsura în care izbuteau să privească lucrurile (emendînd textul puţin confuz din 1794) ca fiinţe „ce se socotesc ca nişte noi-născuţi". Uimirea aceasta a îndeplinit o funcţie majoră, deoarece ea a îmboldit pe toţi cei care au redactat, în ultimii ani ai secolului, scrieri de geografie, impresii de călătorii (ca cele ale abatelui De La Porte)71, sumare descrieri ale elementelor naturii. în concordanţă cu mişcarea de idei din lumea greacă, dar desprinzîndu-se mai uşor ca aceasta de prestigiul covîrşitor al antichităţii eline, mişcarea moldoveană şi-a îndreptat atenţia spre ştiinţele naturii, spre geografie, în special, după cum atestă prelucrarea manualului lui Buffier de către Amfilohie, De obşte gheografie, care a fost folosit în şcoli, mai înainte de a fi tipărit în 1795, şi care se va înscrie pe un circuit şi mai larg, atunci cînd Nicola Nicolau îl va utiliza pentru redactarea importantei sale Geografii în două tomuri, apărută la Buda în 1814—1815. Amfilohie a adaptat textul original (ce-i parvenise printr-un intermediar italian, procurat, cu siguranţă, în timpul călătoriei sale în peninsulă 72) şi i-a sporit valoarea prin adăugarea unei însemnări de domnii Moldovei, inspirată, desigur, de ampla cronologie a voievozilor din acest principat, anexată de Iacov Stamate la Psaltirea din 1794. Interesul manifestat pen- 70 V. în special E. R. Curtius, Europăische Literalur..., p. 297 — 305. 71 „Le voyageur franţais" al abatelui Joseph Delaporte în traducere moldovenească (1785). Text publicat cu o introducere şi note de N. Iorga, Buc., 1940, 196 p. (Acad. Rom., Studii şi cercetări XLII). N.A. Ursu (Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 18—19) remarcă, însă, că traducerea a trebuit să fi fost făcută în Muntenia. 72 Claudio Isopescu, II vescovo Amfilohie Hotiniul e l'Italia, Roma, Istituto per l’Europa Orientale, 1933, studiu retipărit în volumul aceluiaşi Saggi romeno-~italo-ispanici, Roma, 1943, p. 27 — 56. 248 tru lumea în care trăieşte omenirea şi pentru etapele parcurse de aceasta pînă în momentul contemporan, ce preocupă din ce în ce mai mult, şi-a raliat interesul pentru matematica care avea să contribuie la dezagregarea treptată a sistemului de învăţămînt aristotelic, aflat la baza „şcolarizării" greceşti de la noi sau din Grecia. Matematica aliată cu fizica a răsturnat acest sistem care întemeia fizica pe calitate, şi nu pe cantitate73; cu bună-ştiinţă, deci, Amfilohie vorbea în prefaţa la Aritmetica sa despre utilitatea acestei discipline pentru „negustori"... La începutul secolului XIX cultura din Moldova îşi găseşte un admirabil exponent în Veniamin Costache, care, prin preocupările filologice şi istorice, dar mai ales prin atenţia acordată în-văţămîntului, marchează o continuare ascendentă a procesului ce căpătase vigoare în ultimele decenii ale veacului precedent 74. în mare parte, el rămîne prins în contradicţia atît de caracteristică acestui răstimp, cînd tendinţa de a menţine valorile tradiţionale se însoţeşte cu aspiraţia spre modernizare, spre statuarea valorilor laice, raţionale, care s-au desprins din înseşi activităţile iluministe în care protagoniştii „renaşterii" se angajaseră 75. Deosebit de expresivă ni se pare în acest sens mărturisirea pe care Daniel Philippides o face la 8.XI. 1803 într-o scrisoare trimisă din Iaşi lui Bărbie du Bocage: „Legaţi stupid de cuvinte şi de fraze învechite, ei [cărturarii greci] privesc adevărata ştiinţă, cunoaşterea lucrurilor atît de utile şi de necesare omului 73 Art. cit. supra al lui P. O. Kristeller. 74 Majoritatea prefeţelor scrise de Veniamin, unele de un interes deosebit (cum este aceea la Liturghierul din 1818, în care se explică raţiunea „latinizării" textului) au fost reproduse în volumul Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi de Ilie Gheorghiţâ, Neamţ, 1946. Despre o influenţă transilvană asupra lui Veniamin vorbeşte D. Popovici, La litterature roumaine..., p. 310. 75 în acest sens, vezi şi articolul nostru Un livre grec sur Ies lumieres occi-dentales traduit en roumain en 1819, Revue roumaine d’histoire, 1965, 5, p. 979 — — 988. Interesantă este şi atitudinea lui Veniamin faţă de Societatea biblică britanică, pe care o sprijină la început, pentru ca apoi să refuze cărţile tipărite de aceasta, în urma observaţiei primite de la Constantinopol; v. E. D. Tappe, Rumania and the Bible Society until the Crimean War, The Slavonie and East European Review, Londra, XLVI, 1968, ian., p. 98, 102. 249 sub toate raporturile, drept o chestiune frivolă, care nu preocupă, în mod obişnuit, decît pe oamenii fără credinţă, pe atei. Iată, bunul meu prieten, epitetul pe care ignoranţii şi superstiţioşii îl aruncă în seama celor care încearcă să dezvolte facultăţile acordate lor de către Creator, acelor care studiază natura şi pe care-i consider a fi adev raţii credincioşi78." Dacă această confesiune ne dezvăluie piedicile speciale de care s-au lovit spiritele luminate greceşti, silite să înfringă grămătici ancoraţi în tradiţia antică, ea ne axată, în acelaşi timp, ce justificare îşi creau protagoniştii luminilor, atraşi de cercetarea raţionalistă, anume de a pune în lucrare „facultăţile acordate de Creator". într-un sens similar, pentru sporul „naţiei şi al credinţei" a fost susţinut în acest răstimp învăţămîntul laic şi a fost încurajată studierea naturii şi a filosofiei. Pe un asemenea făgaş, progresul poate fi surprins cu greutate, dar el este continuu, şi din măruntele cuceriri începe să se desprindă beletristica în cultura română 76 77. între mijlocul secolului al XVIII-lea, cînd Iacov Putneanu publică al său Sinopsis, şi începutul secolului al XlX-lea, cînd învăţămîntul, preocupările laice şi proiectele de reforme sociale intră într-o nouă etapă, se desfăşoară activitatea unui grup compact de oameni de cultură, care caută noi soluţii politice şi culturale prin intermediul unor mai variate şi multiple contacte cu marile curente ale gîndirii europene. Componenţa acestui grup se va dovedi, la o cercetare mai atentă a manuscriselor şi documentelor de epocă, mult mai numeroasă decît a fost înfăţişată aici; în măsura în care orientarea comună a cărturarilor dintr-o 76 Textul integral al scrisorii, în volumul: Daniil Philippidis-Barbi6 du Bo-cage-Anthimos Gazis, 'AXXqloypatpia 1794—1819, editat de Ecaterina Kumarianu, Atena, 1966, p. 122. Bărbii du Bocage a întreţinut o corespondenţă bogată şi cu Ion Balş (publicată de C. I. Karadja, Un bibliophile moldave au dibut du XIXe siecle : le grand icuyer Ion Balş, Acadimie Roumaine, Bulletin de la section historique, 1947, p. 106—130). 77 Despre încercările de versificaţie modernă, făcute pe caiete de însemnări intime, la sfîrşitul secolului XVIII, vorbeşte N. Iorga în Ceva mai mult despre viaţa noastră culturală şi literară în secolul al XVIII-lea, Analgle Academiei, Mem. Secf. Ist., S. II, T. XXXVIII, Buc., 1916. 250 epocă şi legătura strînsă dintre ei dezvăluie existenţa unei „mişcări", lupta dintre vechi şi nou în acest sfîrşit de secol se dezvăluie în toată amploarea ei, şi istoria literară, care a părăsit înşiruirea bio-bibliografică, dobîndeşte posibilitatea de a semnala trăsăturile dominante ale „crizei conştiinţei" din ţările rcmâne. Ceea ce considerăm că trebuie subliniat este rolul grupului de cărturari premergători ai intelectualilor moderni, care introduc în mediul român valorile europene şi care, prin ataşamentul faţă de masele populare, exprimă direcţiile dezvoltării culturii moderne. Aceşti cărturari selectează, în limitele lecturii pe care o pot avea, operele u^il a fi cunoscute şi difuzate între cititorii români, iar prin munca lor, care încearcă să acopere lipsa teascurilor tipografice, răspîndesc scrierile ce descoperă noi orizonturi oamenilor preocupaţi de soarta civilizaţiei române. Ca rezultat al activităţii lor, cartea capătă un net caracter de vehicul al noilor concepţii (trecerea de la cartea-document la cartea-marfă fiind evidentă în aceste decenii), şi bibliotecile particulare ce se constituie 78 devin punţile circulaţiei ideilor şi porturilor din care se îmbarcă exploratorii viitorului. Grupul de cărturari ajunge la o * „conştiinţă de sine" atît datorită orientării comune, a unei activităţi ce se susţine reciproc, cît şi datorită asecendenţei pe care iluminiştii şi-o constituie; bun cunoscător al epocii, Samuil Micu s-a referit la acestă conştiinţă atunci cînd a amintit pe scriitorii din toate cele trei provincii române „cari după sine au lăsat şi lasă vreo scrisoare de învăţătură pentru neamul său şi folosul de obşte". f Intensa activitate cărturărească din Moldova, în cadrul căreia se desenează clar un domeniu literar, se impune atenţiei prin varietatea surselor utilizate şi „ideile-forţă" ce sînt formulate de grupul compact de intelectuali patrioţi. Curiozitatea acestora („mirarea" despre care vorbea Gracian) poate fi surprinsă, în special, sub aspectul „reprezentărilor colective" 79 privind cultura europeană, aşa cum acţiunea lor comună ia forma 78, Istoria României, voi. III, p. 1061—1063. 79 Ne referim, în special, la „imaginea" unor culturi europene formată în acest răstimp în ţările române, ca şi la ideea despre Europa, asupra căreia reve- 251 unei adevărate mişcări, ce parcurge cîteva faze destul de limpede conturate. într-o primă etapă, ce se profilează în anii următori mijlocului secolului XVIII, se afirmă necesitatea dobândirii unor noi cunoştinţe, argumentată în spirit tradiţionalist de Iacov Put-neanu 80; la limita de sus a acesteia ne întîmpină o serie de mărturii ce dovedesc faptul că informaţia s-a îmbogăţit, iar spiritele s-au pus în mişcare, însufleţite de victoriile înregistrate de Imperiul rusesc asupra vechilor dominanţi, imperiu care se dovedeşte receptiv filosofiei luminilor. Atestarea cea mai temeinică ne-o aduce o „carte reprezentativă" a epocii: corpusul de legi publicat în 1773, învăţătura Ecaterinei II. Cel care a patronat acestă tipăritură, mitropolitul Gavril Callimachi, salută în prefaţă înscrierea unui eveniment deosebit în istoria ţării atunci cînd afirmă că acestă legiuire încredinţează pe „patrioţi" că „de vor vieţui supt aceste folositoare pravile, întru starea cea neclătită a pronomiilor vechi, se vor face foarte norociţi la politiciasca împărtăşire, ca oamenii vacului celui înaurit". Regăsim aci aceeaşi aspiraţie spre independenţă şi reglementarea juridică a raporturilor sociale, care-1 caracterizează şi pe Chesarie; descoperim, în plus, precizarea unui concept major din acest răstimp, anume, revenirea la starea anterioară secolului XVIII, prin referirea la opera lui Platon în care era elogiat „veacul de aur". E lesne de înţeles că recomandarea Athenei făcută lui Telemac, de a resta- nim în ultimul capitol. Pentru acestă temă, încă neabordată sistematic, preţioase sugestii în lucrarea metodologică a lui L. Trenard, Les representations collectives, des peuples, Bulletin de Ia Section d’Histoire Moderne et Contemporaine, Paris, 1962, IV, p. 9 — 23. 80 Reproducem acest fragment ilustrativ din Sinopsis adecă Adunare de multe învăţături, Iaşi, 1757, f. 60, învăţătură pentru ca să-şi dea fieştecare om feciorii la carte : „Nu se poate să fie mai fericit omul, cînd pune tot gîndul şi purtarea lui de grijă, in ce chip şi cu ce mijlocire va putea să vază copiii lui rînduiţi spre pricopseala învăţăturii, după cum vedem nu numai în Sfînta Scriptură, ci şi la toate istoriile fericind pre părinţii aceea care pun silinţa lor cu neadormiţi ochi pentru învăţătura copiilor lor... Această învăţătură dar, vâzînd-o noi că este adormită întru întunerecul lenevim, ni s-au rănit inima de foametea aceasta ce se află înrădăcinată în sufletele a unora din părinţii care îşi cresc copiiijlor fără nvăţătură. Deci fieştecare om ce este învăţat să chiamă om cuvîntător, iar cel neînvăţat este asemenea dobitoacelor." 252 bili „înauritul veac", a căpătat în minţile cărturarilor moldoveni acest înţeles. Pe o treaptă mai avansată, parcă, decît Chesarie, autorul acestei prefeţe ţine să laude opera legislativă a împărătesei Ecaterina, amintind expres de Platon, care a întrevăzut zilele în care „vor fi cetăţile norocite, cînd au filosofii vor împă-răţi sau împăraţii vor avea înţelepciunea nedespărţită de schiptru", adică epoca în care ţările vor fi conduse de principi luminaţi. Gavril profită de acest eveniment pentru a merge, însă, şi mai departe, deoarece într-o serie de aluzii ce ni se par că se referă la Frederic al II-lea („un împărat între filosofi sau un filosof între împăraţi") şi la Evghenie Vulgaris („un elin după neam şi după glas"), el aduce o laudă plină de căldură „secolului luminilor", veac de progres şi de multiple biruinţe ale raţiunii umane, aşa cum scrie el în termeni de o deplină claritate, prece-dînd elogiul adus Europei luminate de către Grigore Rîmniceanu: e vremea în care „minţile cele mai iuţi ale filosofilor celor din academiile Europei ciarcă în adînc tainele firii şi să poartă cu pohfală preste aflarea fiinţii celor de supt soare, călătorind cu privirea pînă la cele înalte şi covîrşitoare zidiri"... Dar grindina adusă de războaie a stricat parte din „roade asupra coptului", cum ar fi spus Chesarie, şi, după încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi, progresul cultural nu a putut să se desfăşoare linear. Cu toate acestea, în a doua fază, dintre anii 1774 şi 1788, contactele cu marile curente ale gîndirii europene s-au amplificat. Acumularea de noi concepte şi elaborarea unor noi soluţii au înregistrat ecouri în practică, în cea de a treia fază, cînd sînt tipărite sub auspiciile mitropoliei lucrările lui Am-filohie, romanul lui Gracian şi cînd propunerile de îmbunătăţirea învăţămîntului pornesc de la ideile „adîncului Montesquieu", după cum se exprimă Iacov Stamate 81. 81 Propunerea către domn a lui Iacov privitoare la şcolile publice, în care este recomandată, printre altele, predarea „epistimurilor" în greacă, iar „în lipsă în franceză", precum şi dispoziţia ca toţi negustorii care aduc cărţi să fie obligaţi să predea un exemplar bibliotecii şcolii este publicată de Theodor Codrescu, Uricarul, II, p. 13 — 23. 253 în toate aceste trei faze 82, concepţiile sociale trec prin transformări adinei, şi ideile vechilor conspiratori se clarifică şi se îmbogăţesc, aşa cum activitatea traducătorilor de opere literare se încetăţeneşte, iar creaţia literară originală prinde aripi. De aceea, în noua fază, din primele două decenii ale secolului XIX, critica socială devine temeinică, aşa cum apare ea în opera lui Ionică Tăutu 83, iar traducerile se înmulţesc, ajungând pînă la forme luxuriante, ca cea regăsită în activitatea lui Alexandru Beldiman; exerciţiile pe care le-au făcut literaţii moldoveni în marginea textelor redate în română (cum e „adaosul" original 92 Fazele pe care le distingem se aseamănă celor propuse de N. Iorga în Istoria literaturii româneşti, ed. a 2-a, III, p. 18: „S-ar putea fixa trei împărţiri în istoia culturii româneşti din acestă perioadă: întăia ar merge de pe la 1774 la 1790. în acesta, mişcarea către civilisaţia apuseană se manifestă şi se lămureşte din ce în ce. în a doua, invazia emigranţilor francezi, marile evenimente ale revoluţiei, războaiele generale, sentimentele ce deşteaptă acestea grăbesc lucrarea de prefacere. în a treia, care ar începe pe la 1810, cultura naţională românească şi cultura naţională gTecească se separă tot mai mult una de alta şi se împuternicesc fiecare." Constatările expuse ne determină să stabilim o dată mai timpurie pentru începuturile mişcării iluministe în Moldova şi, de asemenea, o dată mai timpurie pentru apariţia formelor de preromantism, care împiedică desemnarea în continuare a mişcării drept „pur" iluministă. 83 N. Iorga, Un „jacobin moldave" au XlX-e siecle, Revue hislorique du Sud-Est europien, Buc., 1936, p. 277 — 292. Date noi la E. Vîrtosu, Les idees po-Htiques de I. Tăutu..., Revue roumaine d’histoire, 1965, 2. Ample comentarii la D. Popovici, La litterature roumaine..., p. 427—428, care presupune că Ionică Tăutu ar putea fi traducătorul apelului revoluţionar francez din Ms. rom. 573, Bibi. Acad. Am reprodus un fragment din această traducere în revista Studii, 1966, 5, p. 926—928. Pentru precizarea locului acestui apel în cadrul gîndirii revoluţionare, v. Jacques Godechot, La pensce rivolutionnaire, 1780—1799. Paris, Armând Colin, 1964. Pentru ideologia Directoratului, care a pătruns mai întîi în ţările române v. Albert Soboul, Le direcloire et le consulat, Paris, P.U.F., 1967. Originalul după care s-a făcut traducerea credem că trebuie căutat printre broşurile introduse în ţară la sfîrşitul secolului XVIII (cum a fost transportul de cărţi organizat de Markides Pulio în 1797, pentru care v. Hurmuzaki, Documente, XIX, p. 814—816, 821 ; N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. 2, Buc., 1933, III, p. 40 — 41 ; Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar france: şi Voltaire..., p. 71. Lista e la rîndul ei aproximativă: Lettre du Pere Manuel sur la Revo-.n este evident Lettres de Pierre-Louis Manuel...) 254 la romanul lui Voiture 84) au constituit puncte de pornire pentru creaţii de sine stătătoare. Reamintim nu numai pe Constantin Veisa, dar şi pe traducătorul lui Heliodor, Toma al doilea logofăt, care traduce învăţătura Ecaterinii II, iar cu un an mai înainte, în 1772, Alcătuire înaurită, în care inserează cîteva zeci de „stihuri politiceşti", din care nu lipseşte ideea că fapta cea mai vrednică de laudă este „a folosi patria sa“ 85. Acum se înfiripează lirica elegiac erotică, poezia satirică sau pamfletul din creaţia lui Matei Milu, care e uneori voltairist, ca şi contemporanii săi Văcăreştii 86 sau Ioan Cantacuzino, ori din opera lui Constantin Conachi şi a tuturor celor care scriu poezie clasică lirică, dar şi preromantică, în Moldova: Nicolae Dimachi, Vasile Pogor, Ena-cachi Gane, Vasile Pop-Fabian, Daniil Scavinschi şi Ioan Prale, unii dintre ei autori de versuri în care poate fi depistat un pre-eminescianism 87. Selecţia făcută de traducătorii din ultimele decenii ale secolului XVIII, care, chiar atunci cînd au acordat operelor redate în română o anume funcţie politică, nu au pierdut din vedere că au în faţă scrieri literare, ca şi versurile originale compuse în jurul anului 1821, dezvăluie afirmarea tot mai puternică a unui gust cu adevărat literar. , Desigur că stabilind o periodizare a acestei mişcări şi stră-duindu-ne să precizăm însuşi caracterul de mişcare culturală şi socială al acţiunilor desfăşurate prin scris în Moldova, nu dorim să schematizăm datele; nu poate fi minimalizat rolul gustului 84 N. N. Condeescu, Istoria Iui Alţidalis şi a Zelidiei, care apreciază că fi- nalul inclus în versiunea română în locul celui datorat lui Des Barres e de un interes deosebit. 86 M. Marinescu-Himu, Romanul grec..., p. 398, precizează că acest logofăt a fost un Toma Dimitriu din Castoria; el a funcţionat ca profesor la Iaşi, cf. Ariadna Cioran-Camariano, Traducerile în limba greacă şi română a Năcazului Eca-terinei a Il-a, Studii, 1958, 2, p. 127—130. 89 Al. Piru, Literatura română veche, p. 567 — 571. 87 Al. Piru, Literatura română premodernă, p. 271 — 328. Vasile Pogor-fiul a redat în română Le neveau de Rameau, versiune rămasă în manuscris; v. Valentin Lipatti în Analele Universităţii Bucureşti, 1963, voi. 28, p. 125—135 {Diderot în România). 255 individual în selecţia operelor traduse sau copiate, după cum nu poate fi exagerat consensul cărturarilor care nu a ajuns să ia proporţiile unui plan de acţiune culturală. Dar fie că ne vom referi la Alexandru Beldiman, atras de o scriere cu rezonanţă socială, ca Numa Pompiliu, ca şi de „romanţuri" erotice, fie că vom avea în vedere pe Dărmănescu, apare cu evidenţă faptul că în Moldova se acordă acum o deosebită pondere operei scrise; din variatele manifestări ale gustului literar pot fi deduse cîteva trăsături comune, mare parte din operele care circulă în acest răstimp conţinînd un fond de idei care concordă cu idealurile sau frămîntările ce dezlănţuie iniţiativele politice ale acestor cărturari. Dacă nu putem vorbi de un plan de acţiune culturală, ca în Transilvania, sau de o continuitate în realizarea unei activităţi culturale, ca la Rîmnic, avem îndrituirea să vorbim de o efervescenţă ce se manifestă în Moldova şi care se suprapune cu agitaţia social-politică ce cuprinde diverse grupuri. Mai aproape de mediile ruseşti şi poloneze (după cum ne indică Ms. 1408, analizat cu alt prilej — compilaţie tipic iluministă), educaţi într-o şcoală în care predau profesori cu un larg orizont, ca Iosip Moe-siodax 88 89, cărturarii modoveni trec mai vizibil printr-o criză de conştiinţă ca cei din Ţara Românească. în formele unei sensibilităţi ce nu e străină de baroc 8B, ale cărei rădăcini ar putea fi regăsite într-o perioadă anterioară 90, în manifestarea mai evi- 88 V. Ariadna Camariano-Cioran, Un directeur eclairl ă iAcademie de Jassy il y a deux siecles : Iosip Moesiodax, Balkan Studies, Tesalonic, 1966, p. 297 — 332. 89 Ne referim la acea „sensibilitl baroque” exuberantă, oscilînd între rîs şi lacrimi, despre care vorbeşte Robert Mandrou, Littirature de colportage et menta-litis paysannes. XVlle-XViile siecles, Etudes rurales. Paris, 1964, p. 72 — 85. Cp. Vilmos Gyenis, La littirature baroque tardive dans la culture populaire du X Viile siecle, Acta litteraria Academiae Scientiarum Huugaricae, Budapesta, 1967, p. 127—157. Pentru ansamblul problemei, v. Vic.or-Louis Tapie, Le Baroque, Paris, P.U.F., 1968. 90 Despre „condiţiile receptării, în ţările noastre, a literaturii europene din epoca barocă, proces iniţiat in a doua jumătate a veacului [XVII] şi care se continuă în întreg secolul următor, cedînd treptat locul curentului luminist", a vorbit profesor jl Al. Elian în ai'.icolul Dosofiei, poet laic. Contemporanul, 1967, mai 27, p. 3. 256 dentă a unui scepticism şi a unui spirit critic destul de puternic, e prezentă c cerinţă de reînnoire care sporeşte rolul cărţii pe măsură ce sînt supuse discuţiei tot mai multe probleme. O analiză mai aprofundată ar putea să pună în lumină mutaţia socială care are loc acum în Moldova, cînd alte pături se ridică şi antrenează pe vechii deţinători ai destinelor culturii 91. Or, acestă deplasare socială, ca şi frămîntarea ideologică şi transformările sensibilităţii din societatea moldoveană favorizează statornicirea activităţii beletristice în cadrul vieţii spirituale; activitate ce ni se pare incontestabilă în ansamblul explorărilor întreprinse în acestă parte a ţării. Preschimbarea gustului literar ne dezvăluie o transformare a ideii despre om, sezisabilă şi în pictura epocii, unde elementele laice îşi fac apariţia. Dacă nefericitul Manolache Bogdan „pozase" pentru un portret ce luase forma unei miniaturi, Gavril Calli-machi mersese mai departe, şi îşi tipărise portretul în Prăvălioara din 1784 (unde deasupra faldurilor odăjdiilor apărea un cap care putea fi al său, dar şi al altuia); intenţiile care au determinat realizarea acestor opere au fost, însă, înnoitoare, şi acestă artă s-a impus curînd după aceea; în 1785 s-a publicat CuriozniccL arătare 92, o prelucrare a celebrelor Fragmente fizionomice ale lui Lavater. Asistăm, desigur, la începutul unui „proces de pătrundere a elementelor laice în pictura noastră religioasă... a unei serii istorice". Exemplul operei lui Altini, sprijinit de Iacov Sta-mate, Veniamin Costache şi Gherasim Clipa, e, în acestă privinţă, edificator, indicînd faptul că, în ansamblu, „curentele artistice, care se răspîndeau atunci în Europa, neoclasicismul şi primele orientări romantice, şi-au aflat la noi un reprezentant caracteris- 91 Este sfîrşitul unui „ancien rdgime"; v. Stephan Schalweit, Das Zeitalter des Absolutismus als Forschungsproblem, Deutsche Vierteljahresschrift ftir Litera-turwissenschaft und Geistesgeschichte, 1961, 2, p. 307. 92 Despre Lavater şi arta portretului în secolul XVIII, v. Arno Schon-berg & Halldor Soehner, L’Europe du XVII Ie siecle. L'art et la culture, Paris, Editions des deux mondes, 1960, p. 53 seq. De asemenea, Marcia Allentuck, Fu-seli and Lavater: Physiognomical Theory and the Enlightenment, Studies on Voi-taire and the Eighteenth Century, Genfeve, LV, 1967, p. 89—112. 257 tic"; „subtilă meditaţie asupra figurii umane, opera lui Altini deschide drumul marilor noştri portretişti din secolul al XlX-lea, Aman şi Grigorescu. Afinităţile sale merg mai ales către acesta din urmă, de care-1 apropie concepţia lirică a portretului şi poezia luminii. Asemenea lui Prud’hon, care a exercitat, precum se ştie, o puternică influenţă asupra lui Grigorescu, Eustatie Altini este un fiu al clasicismului şi un precursor al sensibilităţii romantice" 93. *® Remus Niculescu, Eustatie Altini, Studii şi cercetări de istoria artei, 1965, KFHTHilb Ulii (îHAfOHÎSCh. j \ TvrrafH'ri , jţtiMAt a^mah^Wa^iÎ . uw nP JfMlpntitâţ XoMHtfAXH «Ot-Tatf , M H x î K> H i» H C T i H X fi H h. C S «| 4 E £ 0 6 5 0 A1»» ««M a8î , J^uMHfc tţijîn M«#ltîiH Ktf «A , UfH T04»r» Irt^M , IlfîWj^lW^îlfcAA* nvpV kv^, k eo e t 3fXign/îcKonL * uiS «HTfOOoAHTi «OA^AKH • Ity« K*«ri flniţîHMA«. i'i *HHfc HO^ <^1K?T» , ^ Ci^nTA «HTjanOAIt gp ^ ftui* • ,*Ka* TEXTE MASSILLON: PENSEES HRISUN ENGOLPION, SUR DIFFERENS SUJETS, [1780], 1816 1751 Des grands Pentru cei mari Les Grands ne semblent p. 113 Cei mari nu se par a fi p. 24 nes que pour les autres; le meme rang qui les donne en spectacle les propose pour mo-deles; leurs moeurs forment bientot les moeurs publiques. On suppose que ceux qui meritent nos hommages, ne sont pas indignes de notre imitation. La foule n’a point d’autres loix que les exemples de ceux qui commandent; leur vie se reproduit, pour ainsi dire, dans le public; & si leurs vices trouvent desp censeurs, c’est d’ordinaire/ parmi ceux qui les imitent. Notre Nation sur-tout, ou plus vaine, ou plus frivole, comme on l’en accuse, ou pour • parler plus equitable-ment & lui faire plus d’honneur, plus attachăe â ses maîtres, născuţi decît pentru alţii, însuşi rangul în care sînt îmbrăcaţi îi arată pentru pildă; a lor bune sau rele obiceiuri alcătuiesc obiceiurile noroadelor. Fireasca socoteală vra ca aceia ce învrednicesc a noastră cinste si închinăciune » nu sînt nevrednici de a le şi urma. Mulţimea nu are alte pravile decît pilda acelor ce le poruncesc ; a lor feiiu de petrecere rodeşte pre aceea a supu-. 114şilor. Neamul nostru franţo-zăsc să fie mai zadarnic sau mai deşărt precum îl vino-văţăsc sau — ca să grăiesc mai drept şi să-i fac mai multă cinste — mai legat de cătră ai săi stăpîni şi mai cinstitor de cei mari, îşi face o slavă a urma obiceiurile lor ca un 261 & plus respectueuse envers Ies grands, se fait une gloire de copier leurs moeurs, comme un devoir d’aimer leur per-sonne. On est flatt6 d’une ressemblance qui nous rap-proche de leur rang; tout devient honorable d’apres de grands modeles; & souvent l’obstination toute seule nous jette dans des exces ausquels l’inclination se re-fuse. La Viile croiroit d6g6-nărer, en ne copiant point Ies moeurs de la Cour; le citoyen obscur, en imitant la licence des grands, croit mettre â ses passions le sceau de la grandeur & de la nob-lesse; & le d6sordre dont le gout lui-meme se lasse bientot, la vanite le perpetue. Le plaisir, ce premier 6cueil de la vie humaine, devient comme l’ecueil privilăgie de la vie des grands. Dans Ies autres hommes, cette passion d6plorable n’exerce jamais qu’â demi son empire: Ies obstacles la traver/sent, la crainte des discours publics la retient, l’amour de la fortune la partage. Dans Ies princes & dans Ies grands, ou elle ne trouve point d’obsta- semn al dragostii cei cătră dînşii. Asemănarea petrecerii celor mari măgulindu-ne de apropierea rangului lor, tot se face cinstit lingă pildele lor. Cetatea s-ar cr6de pogorîtă din c61e bune, neurmînd obiceiurile curţii; cetăţeanul socoteşte a pune patimilor sale pecetea mărimii şi a evgheniei, urmînd desfrînarea celor mari; P* 25 şi nerînduiala de carea / însuşi gustul se osteneşte, deşărtă-ciunea o face să fie pentru de-a pururea. Desfătarea, cea dintîiu stîncă a vieţii omeneşti, să face stîncă de priieleghie a vieţii celor mari. în oamenii de obşte această patimă a desfătării nu metaheriseşte împărăţia sa decît de jumătate; popreieştile o dau deoparte, frica cuvintelor publicii o depărtează, dragostea norocirii o înfrînează. Dar între noi şi între cei mari sau ea nu află privelişte, sau deşi află, întă- 262 cles, ou Ies obstacles eux-memes, facilement ecartes, l’enflamment & l’irritent, (car quels obstacles a jamais trou-ves lâ-dessus la volonte de ceux qui tiennent en leurs mains la fortune publique?) Ies occasions pr^viennent pres-que leurs desirs; leurs regards, si j’ose parler ainsi, trouvent partout des crimes qui Ies attendent. L’indecence du sie-cle & l’avilissement des Cours honore meme d’^loges publics, Ies attraits qui reussissent â Ies seduire: on rend des hom-mages indignes â l’effronterie la plus honteuse: un bonheur si honteux est regarde avec envie, au lieu de l’etre avec execration; & l’adulation publique couvre l’infamie du crime public. Non, Ies princes, des qu’ils se livrent au vice, ne connoissent plus d’autre frein que leurs volontes, & leurs passions ne trouvent pas plus de resistance que leurs ordres. Ainsi la facilita des passions en devient un nouvel attrait: devant/eux, toutesp Ies voies du crime s’applanis-sent, & tout ce qui plaît est bientot possible. rîtîndu-o şi mîniindu-o mai mult, cu lesnire o depărtează, — căci unde se află vreo popre-lişte carea să fie mai presus de voia acelora cari ţin în mîinile lor norocul oamenilor? — prilejurile apucă mai înainte a lor pofte ) căutăturile lor (de voi îndrăzni a zice aşa) află pretutindenea nişte păcate care îi aşteaptă şi îi întîmpină. Feşteliturile veacului şi a curţilor, cinstite fiind încă şi cu laude, sînt căutate cu pofte în loc de a fi socotite cu defăimare; laudele şi plecarea de obşte acopere defăimarea şi ruşinea grozavelor năravuri. îndată ce se dau pre sine la păcat, nu mai cunosc altă pravilă, decît voia lor, şi a lor patimi numai află stare împrotivă; / şi fiind aşa, lesnirea pornirii patimilor lor îşi face o tragere de cătră toţi; înaintea prinţeselor toate căile păcatului să fac netede şi tot aceea ce place îndată iaste şi cu putinţă. 116 p. 26 263 Telle est la destinde des grands, qui n’usent de leur prosp6rit6 que pour la felicite des sens. Ennuy6s bientot de tout, tout leur est â charge, & ils sont â charge â eux-memes. Leurs projets se d6tru-isent Ies uns Ies autres, & il n’en răsulte jamais qu’une incertitude universelle que le caprice forme, & que lui seul peut fixer. Leurs ordres ne sont jamais, un moment apres, Ies interpr^tes surs de leur volont^s; on d6plaît en ob6is-sant; il faut Ies deviner, & cependant ils sont une Enigme inexplicable â eux-memes. Tou-tes leurs d^marches sont va-gues, incertaines, incompre-hensibles: on a beau s’attacher â Ies suivre, on Ies perd de vue â chaque instant: ils changent de sentier, on sugare avec eux, & on Ies manque encore: ils se lassent des hom-mages qu’on leur rend, & ils sont piquds de ceux qu’on leur refuse. Les serviteurs Ies plus fideles les importunent p. par leur sincdrite, & ne r6us-p. 117 sissent pas mieux â plaire / par leur complaisance. Maîtres bi-sarres & incommodes, tout ce qui les environne porte le poid de leurs caprices & Aşa iaste soarta celor mari, care nu se sluj aste de norocire decît pentru îndulcirea simţurilor ; însă li se urăşte îndată de toate, toate li se fac greutate şi însuş lor îşi sînt sarcină. A lor socot61e se strică unele pre altele, din care altă nu purcede decît o neîncredinţare ce nebuna socoteală îşi închipu-iaşte că numai ea singură poate să o ţintuiască. Ale lor porunci după un ceas nu mai sînt adevăraţi tălmaci de a lor voie; ascultîndu-i nu le place, trebuie a-i gîci, de vr£me ce însuşi lor îşi sînt o cimilitură netălmăcită. Toate umbletele lor sînt zadarnice, neîncredinţate şi nepricepute; în deşărt să silesc a le urma, îi pierd din vedere în fieştecare minunt, pentru că ei rătăcesc schim-bînd totdeauna din căi; li să urăsc de cinstele ce le fac şi să picarisesc asupra acelora ce nu voiesc să le facă. Cele mai credincioase slugi îi supără cu multa lor credinţă 27 şi nici săvîrşesc a / plăcea mai bine, făcîndu-le voia lor. Stă-pîni curioji şi supăralnici, toţi aceia cari îi încunjură le poartă greutatea de a lor tiri-iachilîc, şi ei însuşi nu şi-o pot purta; ei nu se par a fi 264 de leur humeur, & ils ne născuţi decît pentru ticăloşia peuvent le porter eux-memes: lor şi acelora cari îi slujesc, ils ne semblent nes que pour leur malheur, & pour le mal-heur de ceux qui Ies servent. L’ambition & l’amour de la fortune, dans Ies autres hommes, partagent l’amour du plaisir. Les soins qu’elle exige sont autant de momens dărobăs â la volupte. Le dăsir de parvenir suspend du moins des passions qui de tout tems en ont ătă l’obstacle. On ne sauroit allier les mouvemens sages & mesures de l’ambition avec le loisir, l’oisivetă, & presque toujours le dăran-gement & les extravagances du vice. En un mot, la debau-che a toujours ătă l’ăcueil inăvitable de l’ălăvation; & jusqu’ici les plaisirs ont arrete bien des esperances de fortune, & l’ont rarement avanele. Mais les grands, qui n’ont plus rien â desirer du cotă de la fortune, ne trouvent rien ancetres ont travaillă pour cux; ils se reposent de leur ălă-vation sur leurs titres, tout Pofta slavii şi dragostea norocului în cei de obşte oameni mult împuţinează iubirea de desfătare; grijile ce slava căre sînt atîtea ceasuri pierdute de la desfătare. Dorirea ce au de a sosi la slavă cel mai puţin popreşte pre unii de la nişte patimi care. altora le-au fost de mare poticnire; nicicum nu pot să se unească căle cu măsură şi înţelepte mişcări ale iubirii de slavă cu huzurlîcul, cu tembelîcul, cu desfrînarea si cu nebunia urî- i telor năravuri. De multe ori desfrînarea au fost pricină de a nu putea să se ridice la ranguri; şi alergarea la desfătări nu de puţine ori au oprit şi multe nădejdi ale norocului şi abea şi pre rareori i-au înălţat pînă la dregătoriile cele înalte. Dar cei mari, cari nu mai au ceva a pofti despre nu află ni-mică de acest făliu care să le supere desfătările; naşterea / le-au dat tot, ei nu au decît p. 28 să se bucure de sineşi. Stră- aussi qui gene leurs plaisirs: la naissance leur a tout donne ; ils n’ont plus qu’â jouir, pour/p. 118partea norocului, ainsi dire, d’eux-memes. Leurs 265 p. 119 le reste est pour Ies pas-sions. Aussi Ies enfants des hommes illustres sont d’ordi-naire Ies successeurs du rang & des honneurs de leurs peres, & ne le sont pas toujours de leur gloire & de leur vertu. H6ritiers d’un grand no 1, il leur paroît inutile de s’en faire un â eux-memes. Ils goutent Ies fruits d’une gloire dont ils n’ont pas gout6 l’a-mertume: le sang & Ies tra-vaux de leurs ancetres, devien-nent le titre de leur mollesse & de leur oisivet6. La nature a tout fait pour eux, elle ne laisse plus rien â faire au merite; & souvent l’6poque glorieuse de l’616vation d’une race devient un moment apres elle-meme, sous un indigne h6ritier, le signal de sa d6ca-dence & de son opprobre. Les enfans de la gloire & de la magnificence sont rarement es enfans de la sagesse & de la vertu. II est presque plus rare de soutenir la gloire & les honneurs ausquels on succede, que de les acqu6rir soi-meme. Comme le premier penchant des peuples est d’imiter les moşii lor au ostenit pentru dînşii, ei nu au decît a se odihni întru a lor ridicare, sprijiniţi fiind de titlurile lor şi tot altă le rămîne pentru patimi. Pentru aceasta fiii celor străluciţi, deşi sînt moştenitori rangului şi cinstelor părinteşti, însă nu totdeauna şi de a lor slavă şi de a lor areti. Ei fiind clironomi de un mare nume, li se pare nefolositoriu de a-şi face şi ei un nume pentru sineşi. Ei se îndulcesc de rodurile unei slave căreia nu i-au gustat amărăciunea; sudorile şi osten61ele strămoşilor lor să fac titlurile moliciunii şi a lenevirii lor. Firea au făcut totul pentru dînşii, ea nu lasă a mai face ceva pentru vrednicie. Adeseori în puţină vr6me după slăvitul semn al idicării unui neam supt un vrddnic clironom se face şi ticălosul semn de a sa pogorire şi de a*sa ocară. Fiii slavei şi a marei cuviinţe rareori sînt fiii înţelepciunii şi a faptei bune. Iaste mai rar de a sprijini slava şi cinstele care moştenesc decît a şi le dobîndi ei. Precum cea dintîi plecare a noroadelor iaste de a urma 266 grands, le premier devoir des grands est de donner de saints exemples aux peuples. Les hommes ordinaires ne sem-blent naître que pour eux seuls; leurs vices ou leurs vertus sont obscures comme leur destinăe. Confondus dans la foule, s’ils tombent, ou s’ils demeurent fermes, c’est egalement â l’inssu du public; leur perte ou leur salut se borne â leur personne; ou du moins leur exemple peut bine seduire & detourner quel-quefois de la vertu, mais il ne sauroit imposer & auto-riser le vice. La crainte du public est un frein pour la licence du com-mun des hommes. Quelque corrompues que soient nos moeurs, le vice n’a pas encore perdu parmi nous toute sa honte, il reste encore une sorte de pudeur publique qui nous force â le cacher; & le monde lui-meme, qui semble s’en faire honneur, lui attache pourtant encore une espece de fietrissure & d’opprobre. II favorise les passions, & il impose pourtant des biens£-ances qui les genent: il fait / des p leţons publiques du vice & pre cei mari, aşa cea/ din- p. 29 tîi datorie a celor mari iaste de a da şi ei nişte pilde sfinte noroadelor. Oamenii cei de jos nu se par a fi născuţi decît pentru sineş; a lor fapte bune sau rele sînt neştiute, precum şi a lor stare. Amestecaţi în grămadă, de cad sau rămîn statornici, puţin pasă publicii de aceasta. A lor piardere sau mîntuire se mărgineşte la a lor faţă; sau de se şi întîmplă cîteodată ca pilda lor să amăgească sau să întoarcă de la fapta bună, dar cu toate acestea nu poate a porunci sau a diafendefsi păcatul. Frica stăpînirii între oamenii cei de jos iaste un frîu pentru desfrînare. Oricît de stricate să fie ale noastre obiceiuri, răul nărav încă nu au pierdut între noi toată ruşinea sa; rămîne încă un feiiu de sfială cinstită în obştie care ne sileşte de a-1 ascunde, şi lumea însăşi, carea se pare a nu-i prea păsa de păcat, rînduiaşte un feiiu de rîs şi batjocură urîtelor năravuri. Lumea ocroteşte patimile, dar ea porunceşte cinstea şi şederile de 120bine care supără pre patimi; ea dă nişte învăţături pentru 267 de la volupte, & il exige pour- păcat şi pentru dezmierdare, tant le secret, & une sorte dar cu toate acestea ea cere de menagement de ceux quip. 30 nişte/taine şi paze de la aceia s’y livrent. Mais Ies princes & Ies grands ont secou6 le joug. Ils ne font pas asses de cas des hommes, pour redouter leurs censures; Ies hommages publics qu’on leur rend, Ies rassurent sur le md-pris secret qu’on a pour eux; ils ne craignent pas un public qui Ies craint & qui Ies respecte; & â la honte du siecle, ils se flattent, avec raison, qu’on a pour leurs passions Ies memes dgards que pour leur personne. La distance qu’il y a d’eux au peuple, le leur montre dans un point de vue si dloignd, qu’ils le regar-dent comme s’il n’dtoit pas; ils mdprisent des traits partis de si loin, & qui ne sauroit venir jusqu’â eux; & pres-que toujours devenus Ies seuls objets de la censure publique, ils sont Ies seuls qui l’ignorent. cari se dau la dînsele. Dar prinţii şi cei mari au scuturat jugul. Ei nu fac atîta socoteală pentru oameni cit să aibă grijă de a lor vorbă; cinstele cdle preste măsură ce le dau îi sigufifsesc despre partea defăimărilor ce se fac în taină pentru dînşii. Ei nu se tem de obştea carea îi cinsteşte şi carea se teme de dînşii; şi măcar cam cu ruşinea veacului, dar cu toate acestea ei se măgulesc cu dreptatea după socoteala lor, că oamenii se cade să aibă pentru ale lor patimi aceleaş socotinţe şi cinsti cît au şi pentru a lor faţă. Diastima ce se află între dînşii şi între norod, arătîn-du-li-se atîta de departe, cît mai îl pierd din vedere, mai îl socotesc ca cum nu ar fi; şi fiind aşa, ei nu bagă în seamă nişte săgeţi aruncate aşa de departe, care nu vor putea ajunge pînă la dînşii. Aşadar făcuţi fiind, ipochi-menele defăimării de obşte numai ei sînt cari nu o ştiu aceasta şi nici voiesc să o ştie. 268 Quand l’exemple des grands ne trouveroit pas dans la vanite seule des peuples une imitation toujours sure, l’in-teret & l’envie de leur plaire leur donneroient autant d’imi-tateurs / de leurs actions, quep. leur autorite forme de pre-tendans â leurs graces. Ainsi l’ambition, dont Ies voies sont toujours longues & penibles, est charmee de se frayer un chemin plus court & plus agrăable. Le plaisir, d’ordinaire irrăcon-ciliable avec la fortune, en devient l’artisan & le ministre. Les passions, deja si favorisăes par nos penchans, trouvent en-core dans l’espoir de la recompense un nouvel attrait qui les anime. Tous les motifs se reunissent contre la vertu; & s’il est mal-aisă de se defendre du vice qui plaît, qu’il est difficile de ne pas s’y livrer, lorsque de plus il nous honore! Cînd pilda celor mari nu ar afla în deşertăciunea noroadelor o urmare totdeauna sigură, interesul şi pofta de a le plăcea ar fi de ajuns să le dea ei atîţa urmă/tori cît p. 31 121puterea lor trage nişte poftitori de a lor daruri.. Iubirea de slavă, a căreia căi sînt atîta de lungi şi de necăji-toare, iaste mulţemită de a-şi afla prin acest chip un drum mai scurt şi mai îndămînatec. Desfătarea (din fire neîmpăcată cu norocul) se face cu toate acestea maşter şi slu-jitoriu norocului. Patimile, aşa de diafendefsite de ale noastre plecări, află încă nădejdea răsplătirii întru nişte noao trageri care le însufleţeşte. Toate se unesc împotriva faptei bune, şi de iaste cu anevoie a se apăra de urîtul nărav carele place, cît iaste mai greu încă a nu ne da la dînsul cînd mai ales aflăm şi cinste şi daruri. Le citoyen obscur vit content dans la m6diocrit£ de sa destinee. H6ritier de la fortune de ses peres, il se borne â leur nom & ă leur 6tat: il regarde sans envie ce qu’il ne pourroit souhaiter sans Cetăţeanul trăieşte mulţe-mit în starea sa cea de jos. Clironom de norocul părinţilor săi, se mărginăşte la a lor nume şi la a lor soartă; el caută fără de zavistie aceea ce nu ar putea a o poLi fără 269 p. 122 extravagance. Tous ses desirs sont renfermes dans ce qu’il possede; & s’il forme quel-quefois des projets d’£levation, ce sont de ces chimeres agrea-bles qui amusent le loisir d’un esprit oiseux; mais non pas des inquietudes qui le / devorent. Au grand rien ne p. suffit, parcequ’il peut pre-tendre â tout: ses desirs crois-sent avec la fortune; tout ce qui est plus 61evd que lui le fait paroître petit â ses yeux; il est moins flatt£ de laisser tant d’hommes derriere lui que rongă d’en voir qui le precedent. II ne croit rien avoir s’il n’a tout: son âme est toujours avide & alterne, & il ne jouit de rien, si ce n’est de ses malheurs & de ses inquietudes. de nebunie. Toate poftele sale se închid întru acele ce le are; şi de îşi închipuiaşte cîteodată oarecare socoteale a ridicării la cele înalte, acestea nu sînt decît de aceste .năluciri plăcute care zăbovesc tembelîcul unii minţi leneşe, iară nu 32 nişte pofte preste / măsură care să-l necăjască şi să-l roadă, însă celui mare nimică nu-i iaste de ajuns, pentru că el vrea toate; ale sale pofte cresc cu norocul său; tot aceea care iaste mai înalt decît dînsul îl supără şi îl necă-jaşte; el iaste mult mai puţin măgulit decît atîţia oameni ce merg în urma lui, decît ros de a vedea pre alţii cari au pasul înaintea lui. El nu cr£de că are ceva dacă nu are tot; sufletul lui iaste atîta de însetat, că nu mai simte alt decît nişte pofte fără măsură înfocate şi totdeauna aprinse, care îl fac ticălos şi neliniştit în toată curgerea vieţii sale. Ce n’est pas â leur nation seule que se borne l’impres-sion & l’effet contagieux de l’exemple des grands. Ils sont en spectacle â tout l’uni-vers; leurs actions passent de bouche en bouche, de pro- Nu iaste numai întru a lor patrie şi stăpînire ce ei sînt în priveliştea a toată lumea. Faptele lor trec din gură în gură, din ţară în ţară şi din neam în neam; nimica nu lucrează în viaţa lor care 270 vince en province, de nation en natipn; rien n’est prive dans leur vie, tout appar-tient au public; l’etranger dans Ies cours Ies plus eloignees a Ies yeux sur eux comme le citoyen; ils vont se faire des imitat eurs jusque dans Ies lieux ou leur puissance leur forme des ennemis. Le monde entier se sent de leurs vertus ou de leurs vices; ils sont, si je l’ose dire, citoyens de l’uni-vers; au milieu de tous Ies peu/ples se passent des evene-p. mens qui prennent leur source dans leurs exemples. Ils sont charg^s de vânt Di eu de la justice ou des iniquit^s des nations; & leurs vices ou leurs vertus ont des bornes encore plus etendues que cel-les de leur empire. La France, surtout, qui depuis longtems fixe tous Ies regards de 1’Europe, est encore plus en spec-tacle qu’aucune autre nation; Ies etrangers y viennent en foule etudier nos moeurs, & Ies porter ensuite dans Ies contr^es Ies plus eloignees. Nous y voyons meme Ies enfans des souverains s’eloi-gner des plaisirs & de la mag-nificence de leur cour, venir ici comme des hommes prives, să nu fie ştiut publicii; streinul de la curţile cele mai depărtate are şi el ochii săi asupra lor, ca şi cetăţeanul cel de loc. Lumea întreagă mirosă faptele lor de bune sau de rele; ei sînt cetăţenii a toatei lumi; ei se socotesc în mijlocul a toate noroadele care îşi iau începutul dintru a lor pilde. Ei sînt răspunzători înaintea lui / Dumnezeu de p. 33 dreptăţile sau de nedreptăţile neamurilor, şi a lor fapte bune 123sau rele au margenile lor întinse pînă la c61e mai depărtate locuri. Franţa, mai ales, carea de lungă vrăme trage cătră sineşi căutările a toată Evropa, iaste mai mult în privelişte decît alte neamuri; streinii vin cu cîrdul pentru ca să înveţe obiceiurile noastre şi mai pre urmă să le ducă cu sineş în ţările lor cele depărtate. Noi vedem aicea şi fii de înalţi stăpînitori cari depăr- tînd desfătările si mare cur viinta curţii lor si îmbrăcaţi * t i » de nişte nume mai de jos, vin aicea ca pre lîngă limba şi obiceiurile neamului lor să înveţe si cinstea, cilivilîcul si bunele rînduiale ale neamului nostru; şi precum scaunul cră- 271 substituer â la langue & aux manieres de leur nation la politesse de la notre; & comme le trone a toujours leurs pre-miers regards, se former sur la sagesse & la mod^ration, ou sur l’orgueil & Ies exces du prince qui le remplit. Parcourons toutes Ies pas-sions, c’est sur le coeur des grands qui vivent dans l’oubli de Dieu qu’elles exercent un empire plus triste & plus / ty-rannique. Leurs disgraces sont plus accablantes; plus l’orgueil est excessif, plus rhumilia- p. tion est amere. Leurs haines plus violentes; comme une fausse gloire Ies rend plus vains, le mdpris aussi Ies trouve plus furieux & plus inexo-rables. Leurs craintes plus excessives; exempts de maux r^els, ils s’en forment de chi-meriques; & la feuille que le vent agite est comme la montagne qui va s’ăcrouler sur eux. Leurs infirmitds plus affligeantes; plus on tient â la vie, plus tout ce qui la menace nous allarme. Accou-tumds â tout ce que Ies sens offrent de plus doux & de plus riant, la plus Îngere dou-leur dăconcerte leur felicită, iese totdeauna are a streinilor cele întîi căutături, ei se învaţă sau înţelepciune şi stîm-părare, sau deşertăciune şi fapte neînfrînate ale stăpî-nitoriului carele şade pre scaun şi a acelora cari îl încun-jură. De vom cerceta toate patimile, le vom afla că ele meta-herisesc o împărăţie mult mai sălbatecă si mai tiranicească i asupra inimii celor mari cari trăiesc în uitarea de Dumnezeu. Căderile în nenorociri le sînt 34 mai / nesuferite pentru că mîn-dria lor iaste mai presus decît a altora. Pogorîrea lor la umilire o simt mai mult amară, urîciunile lor mai silnice, pentru că precum o mincinoasă slavă îi face mai deşerţi decît pre alţii, nebăgarea de seamă şi ea îi află turburaţi şi mai neîmblînziţi. Fricile mult mai mari, pentru că afară de relele care sînt, ei îşi închipuiesc şi nişte r£le nălucitoare; şi frunza ce o mişcă vîntul li se pare ca un munte care vra a se povîrni peste dînşii. A lor zaiflîcuri mult mai duioase; pentru că mai mult ţin de viaţă, mai mult tot aceeaş o îngrozeşte şi o înspăimîntează. Obici- 272 & leur est insupportable. Ils ne savent user sagement ni ie la maladie, ni de la sânte, ni des biens, ni des maux inseparables de la condition humaine. Les plaisirs abr^gent Leurs jours; & les chagrins, qui suivent toujours les plaisirs, precipitent le reste de leurs annees. La sant£, d£ja ruin£e par l’intemperance, suc-combe sous la multitude des remedes, & l’exces des atten-tions acheve ce que n’avoit / pu faire l’exces des plaisirs; & p. s’ils se sont defendu les exces, la mollesse & l’oisivetă toute seule deviennent pour eux une espece de maladie & de langueur qui epuise toutes les precautions de l’art, & que les precautions usent & epuisent elles-memes. Enfin leurs assujettissemens plus tris-tes; elevăs â vivre d’humeur & de caprices, tout ce qui les gene & les contraint, les accable. Loin de la cour, ils croyent vivre dans un triste exil; sous les yeux du maître, ils se plaignent sans cesse de l’assujettissement des de-voirs & de la contrainte des biens^ances: ils ne peuvent porter ni la tranquillit£ d’une condition privee, ni la dig- nuiţi în toate cele mai dulci şi mai vesele care le închină simţirile, cea mai uşoară durere le turbură fericirea şi li se face nesuferită. Ei nu ştiu să-şi tragă folosul nici de boale, nici de sănătate, nici de bunătăţi, nici de relele ce sînt nedespărţite de starea omenească. Desfătările le scurtează zilele şi scîrbele care urmează de aproape desfătările le grăbesc rămăşiţa anilor. Sănătatea stricată prin nebunia desfrînărilor cade de la o vreme supt mulţimea dofto-riilor şi supt paza cea multă şi la cea de pre urmă; de se şi opresc de cele preş/te mă- p. 35 sură, moliciunea, lenevirea şi trîndăvirea, le găteşte un făliu de boală şi o slăbănogire, care întîmplîndu-se toate grijile meşteşugului doftoresc nu ar putea ca să le întoarcă sănătatea. Departe de curte, ei cred a trăi într-un scîrbelnic siurghiunliuc; supt stăpîn, ei se plîng de multa supunere şi de datoria cea fără de greş a împlinirii slujbei lor. Ei nu pot să poarte nici liniştea unei stări singuratice, nici slujba unei vieţi împreună cu mulţimea oamenilor. Odihna le iaste atîta de nesuferită, 273 nit6 d’une vie publique. Le repos leur est aussi insup-portable que l’agitation; ou plutot ils sont partout â char-ge â eux-memes. Tout est un joug pesant â qui veut vivre sans joug & sans r£gle. Plus on est grand, plus on est redevable au public. L’6lâ-vation qui blesse ddja l’or-gueil de ceux qui nous sont soumis Ies rend des censeurs plus săveres & plus £claires p. 126 de nos/vices. II semble qu’ils veulent regagner par Ies cen-sures ce qu’ils perdent par la soumission. Ils se vengent de la servitude, par la liberte des discours. Les grands se croyent tout permis, & on ne les pardonne rien aux grands: ils vivent comme s’ils n’avoient point de specta-teurs; & cependant ils sont p. tout seuls comme le spectacle Eternei du reste de la terre. Les exemples des grands ont un caractere de perpetuii qui iniresse tous les siecles â venir. Les vices ou les vertus des hommes du commun meurent d'ordinaire avec eux: leur m6moire p6rit cît şi turburarea, sau mai bine să zic, ei îşi sînt în tot locul şi pretutindenea sarcină loruşi. Mai mult sînt mari, mai mult sînt îndatoraţi noroadelor. Ridicarea carea răneşte mîn-dria acelora ce le sînt supuşi le face nişte defăimători aspri şi cumpliţi, mai ales înştiinţare fiind de a lor păcate; părîndu-li-să a dobîndi prin ocări aceea ce pierd prin supunere, ei îşi răsplătesc de robie prin catigorisirea ce fac. Cei mari se cred slobozi de toate, dar nu se iartă nimica celor mari; ei trăiesc ca cum nu ar avea nişte privitori, şi cu toate acestea ei sînt pri-36 veliştea cea din / toate zilele a tot neamul omenesc. Pildele celor mari au un haractiriu care interesesc şi veacurile viitoare. Faptele bune sau r61e ale celor proşti mor obicinuit împreună cu dînşii: a lor pomenire moare cu a lor faţă, şi a lor fapte 274 avec leur personne, & leurs actions sont ensevelies & repo-sent sous l’obscurite du meme tombeau que leurs cendres. Mais Ies grands sont de tous Ies siecles; leur vie liăe avec Ies 6vănemens publics passe avec eux d’âge en âge. Leurs passions, ou conservees dans des monumens publics, ou im-mortalisăes dans nos histoires, ou chant£es par une poăsie lascive, iront encore prăparer des pieges â la derniere pos-terite. Le monde est encore plein d’ăcrits pernicieux qui ont transmis / jusqu’â nous Ies desordres des cours pr£c£-dentes. Les dissolutions des grands ne meurent point; leurs exemples precheront encore le vice ou la vertu â nos plus reculăs neveux, & l’histoire de leurs moeurs aura la meme dur6e que celle de leur siecle. sînt îngropate şi se odihnesc în întunerecul aceluiaşi mor-mînt în care şi a lor ţărînă zace. Dar cei mari sînt de toate veacurile; a lor viaţă legată cu întîmplările obştei tr£ce cu dînsele din neam în neam. Ale lor patimi sînt păzite în pomenirile publicii sau nemuritoare întru ale noastre istorii, sau cîntate prin pietică merg a găti încă nişte curse pînă la cele mai depărtate veacuri viitoare. Lumea iaste plină încă de nişte scrisori primejduincioase de urî-i,127tele fapte a curţilor celor mai dinaintea noastră. Desfrînă-rile celor mari nu mor niciodată. Ale lor pilde ori spuneri, de fapta bună sau rea, la ai noştri cei mai depărtaţi nepoţi trec, şi istoriile de ale a lor obiceiuri avînd aceeaşi stare t de vr£me cît aceea a veacului veacurilor. FENELON: ÎNTÎMPLĂRILE LUI TILEMAH, 1780* f. 3 v [Telemac a întîlnit pe o insulă pe Ulisse, dar nu l-a recunoscut; aflând de la Mentor că cel care a plecat între timp a fost însuşi tatăl său, el izbucneşte în lacrimi.] „Dumnezeii (au răspuns Mendor zimbind) ca să puie la ne-voinţă răbdarea ta, te ţin la o neadeverire ca aceasta. Tu socoteşti vremea aceasta pierdută, dar să şti cum că iaste mai bine cheltuită decît toată viaţa ta, pentru că te pune la nevoinţa facerii de bine ce iaste mai trebuincioasă decît fiiştecare alta, pentru aceia ce vor ca să stăpînească. Se cade să fi răbdător ca să te poţi face stăpînitor atîta ţie, cît şi celorlalţi. Nerăbdarea ce se arată o putdre şi o bărbăţie iaste o neputinţă a sufletului. Cel ce nu ştie a răbda şi a suferi iaste asemene aceluia ce nu ştie a tăcea o taină, şi acdşti amîndoi nu au putere a se popri. Ca un om ce aleargă cu iuţime într-o căruţă şi nu are mînă îndestul tare ca să ţie cai cei porniţi, simte la cea de pre urmă cum că nu se mai supun la frîie, şi cînd merg se surpă, cel slab în căruţă purtat la cădere lui rămîne sfărîmat, aşa şi unul nerăbdător se surpă într-o adîncime de nenorociri de cătră poftele lui cele nebiruite şi sălbatice. Cu cît iaste mai mare stăpînirea lui, cu atîta iaste mai vătămătoare nerăbdarea lui. Nu poate el suferi a se pune la vreo zăbavă la cîştigare acelui lucru ce pofteşte ; nu dă vrdme lui şi a cumpăni lucrurile; face silă ca să * Fragment din Ms. rom. 2551, Biblioteca Academiei. 276 mulţămească lucrurile lui; sfărâmă ramurile ca să ia roada mai înainte de a se coace, sfărâmă porţile fără a nu aştepta să i se deschidă de voie; va să săc^re cînd înţeleptul lucrător socoteşte să samene. La cea de pre urmă, toate acele ce face el cu grabă le socoteşte bine făcute, care nu pot să /ţie multă vr£me, pre- f. 4 cum nu pot ţinea multă vreme poftele lui cele schimbate şi nestatornice. într-acestaşi chip sînt şi socotelile cele nebune a unui om ce socoteşte cum că poate tot lucru şi se porneşte din pate-mile lui ca să metaherisascâ rău puterea lui. Dumnezeii, o, iubitule al mieu Tilemahe, pun la nevoinţă răbdare ta într-acestaşi chip ca să te înveţe a fi răbdător. Bunătăţile ce nădăjduieşti tu şi ţi se arată înainte ochilor tăi, pierdut aceiaş ca un vis uşor ce piere deşteptîndu-te, ca să te înveţe cum că aceleaşi lucruri ce cred oamenii cum că le au adevărate fug într-un ceas. Cele mai înţelepte învăţături ce ţi se vor da de către Odiseu nu-ţi vor folosi atîta ca depărtarea lui şi necazurile ce suferi înspre a-1 cerca." Tilemah asculta cu întristare aceste cuvinte; el căuta marea, dar nu mai vedea corabia feacilor pentru că era foarte depărtată. După aceea, întorcînd ochii lui udaţi de lacrimi cătră prietenul ce-i grăia, iată de năprasnă au văzut că faţa lui Mendor se prefăcea într-alt chip: îi fugea din frunte zbîrciturile, precum fug umbrele cînd se arată lumina; ochii lui, ce era cufundaţi mai înainte şi posomoriţi, s-au schimbat în albaştri şi luminaţi dintru o strălucire dumnezeiască; i-au perit barba cea bătrînă şi s-au arătat la căutătura paifenitului Tilemah cu o vedere cinstită, unită cu dulceaţă şi cu cuviinţă. Fiul lui Odiseu au văzut atunce un chip de fecioară mult mai frumoasă şi mai curată decît o floare tînără ce au deschis-o de curînd soarele. Se arăta în faţa ei albeaţa crinilor unită cu ruşaţa trandafirilor şi înflorea împreună cu o mare cuviinţă de nişte tinereţe nemuritoare. Ieşea un miros dumnezeiesc din perii cei văluroşi ai capului ei. îi strălucea hainele ca florile c61e luminoase, cu care răsărind soarele văps^şte ceriul şi de pre pămînt goneşte întunericile nopţii. Dumnezeoaea nu se 277 atingea cu picioarele de pămînt, dar alerga prea uşor în văzduh, f. 4 v precum zboară prea cu iuţime o pasăre cu/aripile ei. Ţinea cu drapta ei cea prea vitează o suliţă cu totul strălucită de lumină, îndestul a pune frică cetăţile şi neamurile cele mai războinice, şi vrea înfricoşa pre însuşi Aris [Marş]; glasul ei era dulce şi pătrun-zitor; toate cuvintele ei era săgeţi de foc care pătrundea inima lui Tilemah şi-l făcea ca să ispitească oarecare durere dulce şi veselă. I se arăta în piept înfricoşata eghidă. Din s£mne ca aceste Tilemah au cunoscut cum că era Athina. „Eşti tu, dar, au zis, o mare dumnezăoae care pentru dragoste ce ai cătră Odiseu te-ai mulţămit a te face poveţuitor fiului său“. Vrea să urmeze, dar i-au lipsit glasul, şi în zădar se nevoia buzele lui a grăi acele gînduri ce-i ieşie cu pornire dintru adîncul inimii. El era strimtorit de înfăţişare dumnezăoaei precum un om strîm-torindu-se în vis atîta cît îşi pierde răsuflare, cum că cu multă osteneală buzele mişcîndu-şi nu poate să zică mai mult un cuvînt. La cea de pre urmă, Athina aşa i-au zis: „Ascultă şi această de pre urmă, o, Tilemahe. Eu niciodată n-am învăţat pre nici un om cu atîta silinţă cît am arătat cătră tine. Ţi-am poveţuit ţiindu-te de mînă prin mijlocul a înfricoşatelor sfărîmări a necunoscutelor locuri, a războaielor celor făcătoare de stricăciune şi a tuturor răutăţilor ce pot îndrăzneala unui bărbat. Ţi-am arătat cu ispite simţitoare cdle mincinoase şi c£le adevărate dregătorii cu care împăraţii pot să împărăţască. Greşalele ce ai făcut tu n-au stătut mai puţin folositoare decît nenorocirile tale. Pentru că cine iaste acela ce poate să ocîrmuiască cu înţălepciune, de n-au stătut vreodată nenorocit şi de n-au scos vreo roadă din nenorocirile ce au suferit la care l-au aruncat greşalele lui? Tu ai umplut ca tatăl tău pămîntul şi marea de nenorociri. Mergi, dar, pentru că eşti vrednic a umbla pre urmele ce au umblat el. Mai mult nu-ţi rămîne fără numai o trecătoare scurtă şi lesne f# 5 ca să ajungi/la Ithâki, unde într-acest ceas au ajuns el. Mergi, bate război spre însoţire lui Odiseu, supune-te lui ca cel de pre urmă a supuşilor lui, ca să dai tu însuţi pildă şi celorlalţi. Te va 278 slobozi tatăl tău a lua soţie pre înţăleapta Adiopi şi a trăi norocit cu dînsa, pentru că au cercat la dînsa mai mult bunătate şi înţălepciune decît frumusăţa şi dezmierdarea. Cînd vei împărăţi, pune slava ta înspre a înnoi înauritul veac. Ascultă pre mulţi şi crdde puţin, mai vîrtos păzeşte-te ca să nu prea cr^zi însuţi pre tine; t6-me-te să nu te amăgeşti, dar nu te teme mai vîrtos a lăsa să priceapă ceialalţi cum că te-ai amăgit vreodată. Iubeşte pre noroade şi pune tot chipul de mijlocire ca să-i faci să te iubească. Frica este trebuincioasă cînd lipsăşte dragostea, dar pururea se cade a o metaherisi cu anevoie, ca dohtoriile cele sălnice şi primejduitoare. Socoteşte pururea de departe toate cele următoare a acelui lucru ce vei să faci; vezi mai înainte cele mai înfricoşate necuvinţe şi să sti cum că mărimea sufletului cea adevărată razimă a socoti toate primejdiile şi a nu le băga în samă cînd nu se pot urni. Cel ce nu voiaşte ca să le vadă nu are îndestul bărbăţie ca să le sufere cu linişte, dar acela ce le văde toate şi fuge dintr-acele ce poate şi se luptă împotrivă cu celelalte fără a nu se turbura iaste singur înţălept şi mare la suflet. Fugi de nebărbăţie, de mîndrie, de curvie, şi pune slava ta la curăţenia obiciaiurilor. Bunătăţile şi faptele cele bune să fie podoabele nu numai a casii tale, ce şi a feţii tale. Acestea să fie păzitorii ce te încunjură ca să se înveţe de la tine toată lumea la ce razimă adevărata norocire. Nu uita niciodată cum că împăraţii nu împărăţăsc ca să dobîndească loruşi slavă, ce ca să folosească pre noroadele lor. Tot binele ce se face se lăţăşte pînă şi la cele mai depărtate veacuri, şi răutăţile ce se fac se înmulţăsc din neam pînă /la urmarea cea mai depărtată, f. 5 v Teme-te de Dumnezeu, o, Tilemahe, această temere iaste cea mai mare comoară a inimii omului şi cu aceasta dobîndeşti înţălepciune, dreptatea, pacea, bucuria, veseliile cele curate, slobozenia cea adevărată, îmbilşugarea cea dulce şi o slavă adevărată Te las, o, fiule al lui Odiseu, dar înţălepciunea mea nu te va lăsa niciodată. Numai să cunoşti pururea cum că nimica nu poţi fără de aceasta. Iaste vreme a te învăţa să umbli singur; eu nu m-am despărţit de tine la Finic şi la Salent, fără numai ca să te obici-nuesc a rămînea lipsit dintr-această dulceaţă, precum se lipsesc 279 pruncii de la ţîţă cînd vor să-i înţărce ca să-i hrănească cu hrană mai vîrtoasă". Abie au săvîrşit această voroavă dumnezăoaia, şi îndată s-au ridicat în văzduh şi s-au învălit într-un nor înaurit şi albastru în carele s-au făcut nevăzut. Tilemah, suspinînd, mirîndu-se şi afară de sine s-au aruncat la pămînt rădicînd mîinile la ceriu. După aceea au mers [să trezească] pre soţi, s-au grăbit a purcede şi au ajuns la Ithâki şi s-au cunoscut cu tatăl său în casa credinciosului Evmeu. BALTASAR GRACIAN: CRITIL ŞI ANDRONIUS, 1794 Cap. al doilea: Marea privelişte a lumii [Andronius povesteşte lui Critil cum a ieşit din peştera în care-şi petrecuse copilăria] „[...] De se cutremura stîncile, socoteşte (au urmat Andro- p. 10 nius) la ce se afla şi a mele simţiri; toate părţile trupului mieu îmi părea că se rump, însuşi a mea inimă îmi părea că vre să sară din locul său, toate simţirile au fost încremeni/te. în scurt, p. 11 eu nu mă mai simţiem, eram ca un mort îngropat între stînci. Poate să se zică că această vreme au fost un eclipsis pentru sufletul mieu şi o parenthesă de a mea viaţă, eu nu mai putem a mai însemna nimica, nici a mai închipui ceva. La cea de pre urmă, încet, încet, m-am întors şi mi-am vinit în fire dintr-această aducătoare de moarte încremenire, dar nu ştiu cum, nici cînd, deşchizînd ochii, am văzut zioa, zi cu adevărat fericită şi cea mai plăcută din a mele zile, zi care n-oi uita-o niciodată. Şi mai ales a mea scîrbelnică închisoare văzîndu-se deodată că era deschisă, aceasta au fost pentru mine o îndoită şi preste măsură bucurie; am început dar a mă dezgropa pentru (ca să zic aşa) ca să mă nasc de a doa oară în lume. M-am înălţat cătră o mare spărtură făcută de curînd, a căria vedere m-au minunat; am văzut ceriul şi pămîntul la această deodată fără de veste şi pentru cea dintîieş dată videre de ceriu şi de pămînt. Toate puterile sufletului şi a simţurilor mele au trecut în ochii miei, tot alt au rămas fără de lucrare în vreme mai mult de şesă ceasuri; mă socotiem mort, 281 în vreme ce eu începem a via. De aş vrea aicea, a-ţi tălmăci silnica luare-aminte cu amăruntul a socotelilor mele, a puterilor de a mea driaptă socoteală şi de a mea minte, ar fi cu neputinţă; însă ţi-oi zice numai că de această zi mi-oi aduce aminte în toată viata mea." » „Eu cred (au zis Critil). Este adevărat că cînd ochii or vedea aceea ce n-au văzut niciodată, inima simte şi ea aceea ce n-au simţit niciodată." „Eu priveam cu mirare ceriul (au urmat Andronius), căutam cu mirare pâmîntul, mă uitam cu mirare la mare, le căutam cu mirare pe toate împreună şi pe fieştecare deosăbi; fieştecare dintr-însele îmi adaoge mirarea şi nu mă osteneam de a le privi, de a le lua seama, nici de a mă minuna de dînsele." „O, cîtu-ţi zavistuiesc (au strigat Critil) această mirare plină de bucurie, puţin cunoscută şi puţin închipuită de toţi alţii; este fără de îndoială şi prea cu adevărat că aceasta este bucurie a p. 12 celui dintîi om, de care putea împărtăşi atun/cea şi care este de a pofti să vedem ca un lucru nou mărimea, frumsdea, alcătuirile, tăria şi schimbarea de această mare şi încuviinţată alcătuire a lumii; şi pentru că noi nu aflăm nimic nou într-însa şi nu ne mirăm de minunatele ei alcătuiri, este că noi intrăm toţi în lume cu ochii sufletului închişi şi cînd îi deschidem, prin cunoştinţă sau prin deprindere ce avem de lucruri, oricît de vrednice de minunate să fie acestea, de nu ne pricinuiesc adevărata mirare. Şi pentru aceasta cei mai înţelepţi şi cei mai învăţaţi oameni sînt sccotiţi ca nişte veniţi de curînd în lume, pentru că ei simt mai bine fapta de atîtea minuni de care se cade să ne mirăm. Ar tre bui a urma la aceasta aceluia care după ce să se fi primblat întru o desfătată grădină să fi trecut printr-însa fără să fi luat sama nici la frumsdea buruienilor, nici la deosăbirea florilor, să se mai întoarcă iarăşi, ca din această de a doa oară primblare să guste bucuria şi desfătarea de fieştecare frumsdţe. Căci într-alt chip noi ieşim din lume precum am intrat, fără să fi făcut vreo socoteală asupra frumsdii şi asupra săvîrşirilor lumii." [...] 282 Cap. al şasele: Caractirul veacului [Critil şi Andronius intră într-un oraş, în care, după ce au căutat zadarnic un om, sînt călăuziţi de un centaur, Hiron] [...] Aceea încă care au minunat pe ai noştri călători au fost p. 58 de a vedea un om care mergea pe o vulpe călare şi fără să stea intr-un loc, uneori era plecată la dreapta, uneori la stingă şi uneori spre coadă, şi mulţi alţii asemene călări precum el, îl urma mergînd după dînsul. „Vedeţi-1 pre acesta (le-au zis Hiron), eu vă încredinţez că nu este atîta de nebun cit îl socotesc." „Cred şi eu aceasta (au răspuns Critil), de vreme ce toate lucrurile merg horţiş în lume; spune-ne dar cine /este acesta?" „N-aţi auzit a p. 59 se grăi (au zis Hiron) de un vestit Kakius? El nu este decît politica. Eu zic un Kakius în socotele stării; de acest chip îmblă astăzi aceia cari ocîrmuesc stările şi nu arată această mincinoasă umblare decît pentru [ca] să oboare toată luarea-aminte a miniştrilor celorlalte curţi; nevrînd să-i cunoască, nici să-i urmeze, ei dau în publică o socoteală şi săvîrşesc alta, şi în loc să zică nu, ei zic aşa. în scurt, ei fac tot aminterea decît aceea ce alţii aşteaptă să audă a se săvîrşi; deci, pentru a-i birui, nu trebuie mai puţin decît un Eracleu care unind vicleşugul la putere să descopere a lor amăgiri şi să-i pedepsască." Andronius au însemnat că cea mai multă parte a oamenilor grăia la gură, şi nu la urechi, că aceia cari îi asculta, în loc să nu se atingă de această necuviinţă, ei făcea haz, încă şi gura o deşchidea atîta de mare, cît buzele se făcea urechi şi gusta cu plăcere tot aceea ce se grăia. „Se poate (au zis el) să se fi văzut o mai mare amăgire? Cuvintele trebuie să se auză, şi nu să se mănînce; este adevărat că ele se nasc în gură, dar ele mor în auz şi se îngroapă în ţinerea de minte, dar, precum se pare, aceştia le mestecă şi le înghit." „Aceasta iaste un sămn (au zis Critil) că ei nu cearcă decît să li se facă plăcuţi." „Nu vedeţi (au răspuns Hiron) că ei nu grăiesc decît după gustul fieştecăruia?" „Nu iei sama (au zis Andronius) pe acest boieriu cum gustă, mestecă şi înghite laudele mincinoase? vezi-1, el nu se satură niciodată de acestea şi n-are urechi decît pentru măguliri. Priveşte pre acest 283 prens cum gustă minciunile şi le crede pe toate, nu iaste un ceas să nu fie plin de dînsele; adevărurile sînt numai care nu-i plac, şi nu vra nici să le guste. Acest altul ce tu vezi aşa de gros, de ce gîndeşti să fie plin? de hrană? ba! el este de aier şi de deşărtăciune." „Şi pentru aceasta (au zis Critil) el are un stomah aşa de stricat, cit nu poate să mistuiască nici o adevărată socoteală." p. 60 Aceea ce aceşti călători au aflat încă vrednică de mirat/au fost de a vedea pre oarecari de aceşti oameni de tot robi, pur-tînd de-a pururea nişte lanţuri de hier la picioare, nişte câtuşi la mîni şi o zgardă la grumazi, şi era atîta de necăjiţi cît nu putea să facă un pas. într-această stare aşa de necăjită, ei nu era mai puţin închinaţi decît idolii, slujiţi bine şi lăudaţi peste măsură; ei poroncea la cei mai mari oameni, la cea mai aleasă boierime, care îi asculta pînă a-i purta şi peste umerii lor cu toată greutatea de a lor lanţuri. Aceasta au făcut pe Andronius să nu poată a mai suferi o asemene nedreptate: „Nu s-ar putea (au strigat el) a îndrepta această rea strîmbătate? O, de m-aş crede, cum aş îndrepta această supunere atîta de nedreaptă, făcînd să nu se supuie decît la nişte oameni care o învrednicesc aceasta." „Nu face atîta huiet (au zis Hiron), tu ni pierde şi pe noi împreună cu tine. Nu vezi tu că aceştia sînt cei mai putincioşi?" „Cum aşa?" „Aşa, cu adevărat. Aceşti robi patimilor lor, aceşti Neroni, adică Caliguli, Sardanapali, au, precum vezi, atîţa închinători. Vezi cît cei cinstiţi sînt de smeriţi, în loc că cei răi sînt înălţaţi; cei dintîi nu pot a se sprijini, nici a se răzima, şi cei de al doilea aleargă şi sînt mulţămiţi; în scurt, cei buni sufăr şi cei răi sînt cinstiţi." Aceea cari le-au părut încă mai de mirat era de a videa pe un orb a fi povăţuitor de mulţi cari avea vederea foarte bună ; el îi povăţuia ca un orb şi ei îl urma ca nişte urşi. „Iată (au zis Critil) o orbire prea fericită." „Nu prea (au răspuns Hiron); ar trebui mai bine a zice, iată nişte oameni prea nebuni de a se lăsa să se povăţuiască de un orb, puindu-se în primejdie să cază toţi în prăpastie. Pentru mine eu nu mă minunez atîta de îndrăzni-rea orbului, cît de dobitocia celor ce-1 urmează, căci precum el 284 * nu vede nimic, el crede că toată lumea îi samănă; cu toate acestea, a se pune la toată întîmplarea precum fac aceştia (au zis Ken-davrul) şi a cădea în tot feliul de primejdii şi de ticăloşii, oricît de mare să fie această nebunie, nu mă /minunez, căci nimic nu p. 61 este mai de obşte în lume decît aceasta. Care ştiu mai puţin se fac învăţători, cei fără de ştiinţă se apucă de căzălnicit, însă este ştiut că cea dintîi pricină a neştiinţii este de a se socoti că ştie mult, şi mulţi oameni ar şti, de s-ar crede că ştiu puţin." Ei au auzit la marginea priveliştii un huiet de o mare gîlceavă, unde era adunată o mare mulţime de norod, de cari apropiindu-se au văzut în mijloc o femeie, numele ei Minciuna, pricină cu adevărat a tuturor gîlcevilor. Ea era prea slută, însă foarte împodobită şi se părea a grăi totdeauna înalt; o lume de oameni îi zvo-rea înainte, cu tot că nu înceta a pune vrajbă între dînşii. Ea apucase de piept pe o altă femeie, numele ei Adevărul, a sa vrăjmaşă, precum se socotea. Ea era foarte frumoasă, dar în rea stare şi mai de tot goală, însă sărăcia şi golăciunea nu-i rădica nimic din a sa frumsăţe; ea era însărcinată de multe năpăşti şi ocări de cătră cea dintîi, însă ea nu-i răspundea un cuvînt şi nici îndrăznea pentru că nimenea nu vrea să o asculte şi, fiind aşa, ea era silită de a tăcea. Deci zurbăluindu-se toţi împotriva ei au trecut de la cuvinte la pumni, şi atîta au însărcinat-o de lovituri, cît puţin au lipsit să cază. Andronius, din fire milostiv, au vrut să meargă ca să o apere, dar Kendavru l-au ţinut zicîndu-i: „Ce vrei să faci? Tu nu şti în ce primejdie te pui? De ti-i vesti apă-rătoriu acesteia, împotriva minciunii atîta de putincioasă, tu îi porni toată lumea asupra ta şi nu te-ar socoti mai puţin decît un nebun. Şi aşa ticălosul adevăr au fost părăsit şi gonit de toţi oamenii, cît dintr-această vreme nu se mai ştie ce s-au făcut." „Dar nu este bun adevărul în lume?" (au întrebat Andronius). „Nu totdeauna (i-au răspuns Hiron), căci măcar el să aibă mulţi miniştri, însă trebuie cîteodată a se depărta de dînsul, cînd minciuna este în mare putere şi mulţi puternici cari o protexuesc." întru aceeaşi vreme s-au arătat un om de o căutătură posomorită, încungiurat/de mulţi oameni de divan, pre care văzîndu-1 p. 62 Minciuna, îndată s-au apropiat de dînsul şi spuindu-i la ureche 285 multe împotriva adevărului, el au încredinţat-o că mîntuie-o de dînsul, poroncind să-l surghiunească din giudecătoria sa. „Cine este acesta (au întrebat Andronius), care ca să meargă mai drept poartă pentru razim acel toiag?" „Este giudecătoriu (au răspuns Hiron), este adecă acela care pipăie mai înainte decît să auză. Ce însemnează această sabie goală care o poartă înaintea lui? Este semnul boieriei lui şi împreună şi istrumentul pedepsii; el rătează cu aceasta iarba cea rea." „Ar trebui mai bine a o zmulge şi a o scoate din rădăcină (au zis Critil), căci a o răteza numai ea odrăsleşte încă mai bine şi, fiind aşa, ea niciodată nu se cură-ţeşte, nici se prăpădeşte desăvîrşit." „Ho! (au răspuns Hiron) de acest feliu de taine noi le trecem cu vederea. Acest maghistrat osîndind o muscuşoară la spînzurătoare, pentru că călcase odată pravila şi tot întru aceeaşi vreme el au făcut şi o mare închinăciune unui elefant care o călcasă de o sută de ori." în urmă s-au arătat un viteaz mincinos. El era acoperit de o mare plască de hier la piept, purta la oblîncul şelii sale doao pistoale prea adornite întru a lor tocuri; încălecat pe un cal de-abia ostenit, avînd un paloş înaurit, parte bărbătească numele său, dar femeiesc întru a sale tăieturi şi totdeauna ascuns întru a sa teacă de ruşine ; a sa pălărie era acoperită de tot feliul de pene. „Om este acesta sau o namilă?" (au întrebat Andronius). „Nu eşti numai tu care să te fi amăgit de aceasta (au zis Hiron). Sînt multe neamuri care în cea dintîiaşi dată ce l-au văzut, l-au socotit pentru om, împreună şi pentru cal. însă el este un soldat îmbrăcat după obiceiul soldăţăsc, el n-are sinidisis mai puţin spintecat decît a sa haină." „De ce treabă sînt aceştia în lume?" (au întrebat Andronius). „De ce? Ei fac război la vrăjmaşi şi mai multă stricăciune la prieteni; ei ne apără, dar Dumnezeu să ne păzască p. 63 de dînşii. Ei războiesc/pradă, ucig, răstoarnă tot." „Cum? (au zis Andronius) lumea este aşa de stricată cît aceia care sînt hotă-rîţi pentru a face binele să fie făcători de cele mai mari răutăţi! Cum? aceia, cari li se cade a săvîrşi războiul, îl prelungesc?" „Este adevărat (au răspuns Hiron), ei nu trăiesc decît dintr-aceasta, aceasta este a lor însuşi slujbă şi a lor singur venit. Ei au grijă de vrăjmaşi, însă ca să-i facă să fie de-a pururea; toţi şi pînă la 286 doboşeriu ştiu această învăţătură. Aceasta-i pricina de se întîmplă ca un război care nu trebuie să fie mai mult de doi ani, el stă mai mult de doisprezece, şi ar fi fost fără de sfîrşit dacă Marki de Mortar n-ar fi ştiut să unească lîngă a sa vitejie şi poftele hier-binţi de a ne face să avem dulceţurile păcii." Sînt încă alţi cavaleri, care sînt tot de firea aceluia de care am grăit, măcar mai cu prostie îmbrăcaţi; a-i auzi grăind, ei nu vin decît să ne dea, dar aceasta este mai mult ca să ne ia. A lor meşteşug este de a-şi trage folosul din boale; înmulţindu-le, ei vestesc război pentru apărarea vieţii. Şi într-adevăr, ei sînt ofiţerii morţii, ei opresc pre alţii de a mînca ca să-i vitionească, pentru [ca] să se îngrăşe ei. Ei se socotesc slăviţi, cînd ştiu a împinge pe alţii la cea de pre urmă ticăloşie; în scurt, ei sînt mai răi decît gealaţii, a cărora isteciunea şi meşteşugul nu stă decît a face să nu sufere mult, în loc că în socoteala acelora nu este decît a face să pătimească lungă vreme, cît se poate a zice că unde sînt mai mulţi doftori, acolo sînt mai multe boale. Cu toate acestea, nu trebue să-i socotim mai aminterea decît cînd sînt tineri, ca nişte oameni fără ispită, şi cînd sînt bătrîni, ca pre aceia care au uitat aceea ce au ştiut. „Ce vra să zică aceasta (au zis Andronius) de nu vedem să treacă nici un om de cinste?" „Oamenii de cinste (au răspuns Hiron) nu trec niciodată, ei stau de-a pururea traşi de o parte." [...] ' Cap. al 8: Istorie pentru Artemi Avem trebuinţă de o mare bărbăţie pentru [ca] să ne sprijinim p. 82 în nestatornicele norocului, de o bună fire pentu [ca] să ne supunem la asprimile legii şi de o bună învăţătură pentru [ca] să ne îndreptăm greşalele firii, şi socoteala ţine locul de toate aceste areti. Meşteşugul este împlinirea firii şi ca un al doilea ziditoriu af său; el o săvîrşeşte, înfrumseţază şi o şi covîrşeşte cîteodată. El au adaos (pentru ca să zic aşa) o altă lume lîngă cea dintîi; el 287 îndreptează tot aceea ce are greşit şi împlineşte tot aceea ce nu p. 83 află într-însa./Grija a celui dintîi om în raiul pamîntesc, fără de îndoială, au fost de a înfrumseţa şi de a săvîrşi firea. Dumnezeu i-au dat împărăţia lumii, ca cu agiutoriul meşteşugului să o îndrep-teze. Meşteşugul unindu-se cu firea rodeşte în toate zilele nişte noi minuni; el face dintr-un pămînt nelucrat o grădină desfătată. De care laudă nu sînt vrednice lucrurile, cînd ştiinţele şi meşteşugul le-au lucrat? Deci fără a cerca nişte adeveriri, între romani şi greci, unde se află atîtea slăvite pomeniri din minunile meşteşugului, Andronius poate să ne încredinţeze cît se schimbă omul cînd este îndreptat prin acest agiutoriu. Care de s-au şi fost lăsat puţin a se strica prin desfătările amăgirii, el n-au lăsat cu toate acestea a se îndrepta prin grijile lui Critil, precum om videa în urmă. Artemi era o crăină, însă pre strălucită prin a sa vrednicie şi a sale mari daruri. A sa stăpînire se megieşea cu aceea a pren-sului de care am grăit, însă era între dînşii un de-a pururea război. Numele ei era Artemi, nume ci a sale iroiceşti fapte îi didesă şi acest nume a fi vestit în toate veacurile. Toată lumea grăia de dînsa cu mirare şi în toate veacurile ea au avut nişte supuşi cari i-au fost credincioşi la a sale legi şi cari au o mărime de suflet şi o vrednicie deosebită, dintre cari poci a numi pre unul care ne-a face să socotim de ceialalţi toţi, şi acesta este viteazul duc de Infantado, care s-au făcut strălucit atîta prin înălţimea socotelelor, cît şi prin mărimea faptelor sale. Norodul cel prost socotea pe această mare crăină pentru o fărmăcătoare; dar a sale farmioi pricinuiesc nişte fapte pre amin-terlea decît acelea ce basna dă la vestita Circe, căci se vede o mare deosebire între aceasta care schimba oamenii în dobitoace şi Artemi, care preface dobitoacele în oameni. S-au văzut dobitoacele cele mai proaste prefăcute de dînsa într-altele, nişte corbi adecă în porumbi, nişte vulpi în lei şi nişte buhne în vulturi. Ea p. 84 învaţă a grăi şi, încă aceea care este mai/greu, ea învaţă a tăcea. Ea însufleţea chipurile şi icoanele. Ea făcea un urieş dintr-un logos, un Caton dintr-un nebun, un maghistrat dintr-o păpuşă, 288 şi piste tot ea scotea veninul de la cea mai cumplită viperă. Ţăranul cel mai prost şi cel mai gros se făcea, cînd ea vrea, un aşa de vrednic căpitan cît ducul de Albukerk. Un turuietec şi un nestatornic lua de la dînsa de agiuns înţelepciune pentru să fie un viţăroa de a Napoli. Ea făcea demonii aşa de frumoşi la ochii femeilor, precum îngerii. Pretutindenea unde această înţeleaptă crăină purta ai săi paşi se videa a se naşte nouă minuni. Creştea, adecă, nişte pomăt în locul unde nu se mai văzuse niciodată decît spini şi rugi şi, fără să aibă trebuinţă de a cerca aiurea nişte curtezani, ea îşi închipuia o curte preîncuviinţată în toate locurile unde îi plăcea a-şi aşeza lăcuinţa. O pustietate se făcea o cetate aşa de bine rînduită cît Florans şi aşa de strălucită cît Roma în vremea Cesarilor. în scurt, se vestea de dînsa atîtea fapte minunate, cît nu s-ar săvîrşi de s-ar apuca neştine a le povesti. IV PREOCUPĂRILE „MORALICEŞTI44 TRANSILVĂNENE Cuprinsul cărţilor române scrise de transilvăneni şi tipărite, în cea mai mare parte, la Buda, este mult mai variat decît cel al lucrărilor publicate în Ţara Românească şi Moldova, datorită, •în primul rînd, deosebirii de „atmosferă culturală"; dacă restricţiile impuse aci cărţii române sînt, în general, sporite, scrierile consacrate problemelor celor mai importante, politice şi sociale, fiind condamnate să rămînă în manuscris, în schimb e întreţinută şi, în orice caz, îngăduită activitatea de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice, îndeletnicirile filologice (atunci cînd nu merg prea departe, abordînd chestiunea naţională) sau pedagogice. Nu are cum să se deducă din acestă simplificatoare comparaţie constatarea că atmosfera culturală din părţile transcarpatice e mai conservatoare; nu despre aşa ceva este vorba, ci de un progres mai marcat al învăţămîntului laic în Transilvania sprijinit de o curte imperială care încearcă să limiteze o influenţă preponderentă a nobilimii şi a clerului; de această atitudine guvernamentală, mai netă în timpul lui Iosif al II-lea şi al lui Leopold al II-lea profită şi intelectualii români, faţă de care, însă, forurile administrative au grijă să pună în mişcare şi considerentele confesionale, întrucît orice aluzie la ortodoxie ar fi putut să reamintească de existenţa celeilalte părţi a poporului român din Va-lahia şi Moldova. în concordanţă cu mişcarea generală a spiri- 293 telor din Imperiul habsburgic, dar într-un domeniu mai redus de activitate decît cel acordat „naţiunilor recunoscute" din Transilvania, cu confesiuni „receptae", intelectualii români desfăşoară o activitate ce manifestă o amplă gamă de preocupări L Temele variate tratate şi punctul nou de vedere în discutarea subiectelor ne indică cu evidenţă faptul pe care îl surprindem în Principate numai după ce trecem dincolo de fruntariile cărţii tipărite, pentru a pătrunde în lumea manuscriselor, anume că în ultimele decenii ale secolului XVIII începe să se manifeste în întreaga cultură română o a doua diversificare a preocupărilor cărturăreşti, de o vigoare şi de o putere de diseminare atît de categorică, încît poate marca începutul unei noi serii istorice. în cadrul acestei mişcări de idei cuvîntul scris dobîndeşte un rol hotărîtor: cartea şi ziarul devin mijlocul de comunicare prin excelenţă, iar cultura începe să însemne o participare la valorile ce sînt formulate şi se vor dezvolta prin intermediul condeiului şi al tiparului. Fenomenul capătă şi mai multă claritate dacă ne referim la „scrierea" cu penelul, la arta zugravilor, care nu-şi mai propun acum să redea prin fresce vaste ceea ce neştiutorii de carte trebuiau să reţină din „lecţia" ce li se oferea de îndată ce păşeau peste pragul bisericilor, ci încep să individualizeze scene şi chipuri pentru a le trata artistic, independent de înlănţuirea şi tendinţa conţinută în prevederile vechilor erminii. în aceste condiţii, tiparul capătă o funcţie esenţială, iar procesul „alfabetizării" apare ca una din condiţiile determinante ale existenţei noii modalităţi de cultură. „Luminarea" se opune „edificării", şi înţelepciunea capătă sensul exersării raţiunii, deosebită de înţelegerea tradiţională a unei „legi" care permitea distingerea binelui de rău, a necesarului de inutilul primejdios, a esenţialului de aparenţa amăgitoare. Întrucît manifestarea evidentă a preocupărilor de un gen nou se impune mai puternic atenţiei în Transilvania decît în Prin- 1 1 V. Cornelia Bodea, Preocupări economice şi culturale in literatura transilvană dintre anii 1786—1830, Studii, 1956, 1, p. 87—106; D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţie refăcută, Buc., Edit. ştiinţifică, 1967, p. 258—263: Consecinţele iozefinismului pentru români. 294 cipate, activitatea intelectualilor din acestă zonă a culturii române a atras mai mulţi cercetători, care au elucidat, în mare parte, locul pe care-1 ocupă Şcoala ardeleană în istoria culturii române. Reluînd concluziile studiilor celor mai competente şi accentuînd constatările ce ţin mai îndeaproape de evoluţia mentalităţii române, care ne interesează în primul rînd, subliniem că mişcarea de idei din Transilvania se desfăşoară între coordonate » i identice cu cele din Principate, anume între necesitatea afirmării continuităţii istorice a poporului român pe teritoriul pe care-1 ocupă (conceptul de „patrie" căpătînd acum acelaşi sens peste tot) şi necesitatea dezvoltării armonioase (printr-o originală rezolvare a chestiunii tradiţie-inovaţie) a culturii naţionale. Diferenţe izvo-rîte din condiţiile social-politice apar în scrierile „reprezentative" din Transilvania faţă de cele din Principate: originea latină va fi accentuată cu mai multă forţă ca la scriitorii contemporani munteni, după cum chestiunea socială nu va fi adîncită pînă la limitele pe care le ating cărturarii moldoveni; lupta politică se va dovedi mai aprigă în Transilvania, unde absurditatea dominanţilor atinge culmile înţelepciunii struţului, după cum aspectul confesional va menţine necesitatea apelului la tradiţia creştină, în acelaşi timp, în raport cu intelectualii aparţinînd celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, emulaţia erudită este mai puternică decît în Principate, iar contactul de care beneficiază cărturarii transilvăneni cu marile arhive şi biblioteci europene, şi în primul rînd cu cetatea romanităţii, Roma, înlesneşte o cunoaştere mai apropiată a mişcării ideilor din secolul luminilor. Orizontul intelectualilor transilvăneni este mai larg, şi abordarea unor noi domenii ale activităţii spirituale e mai conştientă; sub acest aspect, manifestarea evidentă a preocupărilor de un gen nou acoperă o extindere mai mare a capacităţilor ingegnului uman. Desigur că selectarea cărţilor „reprezentative" e mult mai anevoioasă în cazul Şcolii ardelene, cu atît mai mult cu cît, propunîndu-ne să punem în lumină elemente ce ne conduc pe o cale mai puţin bătătorită pînă în prezent, o enumerare cît mai completă a lor ar presupune o recapitulare generică, obositoare ca orice cuvînt de spirit ascultat a doua oară. Tema ne 295 impune să reţinem numai o parte din contribuţiile valoroase de pînă acum 2 şi să ne îndreptăm, favorizaţi de bogăţia de date, spre elementele cele mai expresive. Bogăţia de date e datorită tocmai faptului pe care-1 aminteam, anume ponderea pe care corifeii Şcolii ardelene o acordă cărţii, instrument de luminare şi factor constitutiv al culturii 3; nu e nevoie să amintim de existenţa dedicată scrisului a lui Samuil Micu sau de chipul dantesc al peregrinului ce-şi purta opera sugrumată de autorităţi, pe drumurile exilului său, în desagi, Gheorge Şincai. Toţi intelectualii care se ridică în acest răstimp pun mîna pe condei cu încrederea şi cu tenacitatea compatrioţilor lor, care din zori şi pînă la căderea nopţii apucau coarnele plugului. Cărţile lor se adresează „norodului" şi au aceeaşi largă deschidere ca şi tipăriturile rîm-nicene. Dar bogăţia de date ne permite să facem o dublă distincţie, separînd, mai întîi, cărţile reprezentative pentru istoria mentalităţii de cele care sînt mai apropiate de istoria propriu-zis literară şi, în al doilea rînd, separînd cărţile de mare pondere culturală, dar puţin cunoscute în răstimpul de care ne ocupăm, de cele care au pătruns în mase largi. în privinţa limitei de sus a acestui răstimp din care culegem textele respective, anul 1821, de mai mică importanţă culturală pentru Transilvania, dorim, totuşi, să atragem atenţia asupra 2 Ne permitem să trimitem la lucrarea, nedepâşită încă, a lui Dumitru Po-povici, La littirature roumaine ă l’&poque des lumieres care se întemeiază, în prin-, cipal, pe analiza culturii române din Transilvania şi care, în capitolele de ample note şi comentarii, recapitulează, aproape exhaustiv, studiile critice consacrate răstimpului la care ne-am oprit; la Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania înţsecolul al XVIII-lea, înzestrată cu un aparat critic bogat, care înregistrează cercetările mai recente, datorat lui George Ivaşcu: la bibliografia inclusă de Al. Piru in a sa Literatura română premodernă; la antologia realizată de Emil Boldan, Şcoala ardeleană, 1959; la Romul Munteanu, Contribuţia Şcolii ardelene la culturalizarea maselor, E.S.D.P, 1962; la sinteza Din istoria Transilvaniei Buc., Edit. Academiei, 1960, voi. I; la N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II: Epoca lui Petru Maior, Buc., 1901 şi ed. 2, Buc., 1933, III, ca şi la istoriile literare ale lui Ovid Densusianu, G. Pascu, N. Drăganu şi, bineînţeles, George Călinescu. 3 Aspect temeinic argumentat de Keith Hitchins, Samuel Micu and the Ro-manian Enlightenment in Transylvania, Slavic Review, 1964, 4, p. 660 — 675. 296 faptului că el reprezintă hotarul unor vieţi, delimitînd strădaniile primei generaţii din şirul marilor scriitori transilvăneni: nu au trecut de el nici unul dintre cei trei corifei — Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior — şi nici neostenitul doctor Molnar, nici poetul Ion Budai Deleanu ori martorul evenimentelor revoluţionare din Franţa, Paul Iorgovici, sau aprigul Dimitrie Ţichindeal. Fără să exagerăm, numai pentru a găsi justificarea unei date, putem, totuşi să consemnăm că din al treilea deceniu al secolului XIX t începe să lucreze o nouă generaţie, care, pe de o parte, beneficiază de cuceririle marilor predecesori, după cum, pe de altă parte, conlucrează mai strîns cu intelectualii proveniţi din şcolile româneşti din Principate; am face, deci, o deosebire între generaţia care a participat la redactarea Supplex-ului şi aceea care a participat, direct sau indirect, la evenimentele anului revoluţionar 1848. Iluminismul persistă în toate aceste decenii, dar ulterior el nu mai predomină exclusiv, gustul deschizîndu-se treptat şi spre operele romantice sau revendicate de romantism, cum a fost creaţia lui Shakespeare 4, ori spre operele aparţinînd realismului. Cărţile române apărute în tipografiile din Viena, Buda sau Sibiu dezvăluie o certă evoluţie a mentalităţii, în raport cu prima jumătate a secolului XVIII, şi datorită faptului că ele nu mai au un caracter oarecum compozit, ci tratează, bine individualizate, problemele culturale. O manifestă concepţie raţională stă la baza operelor care se ocupă separat, pe probleme, de chestiunile lingvistice, istorice, filosofice, pedagogice, economice, geografice etc. Domeniul cel mai masiv reprezentat este cel care fusese delimitat cu precizie de umanişti, de la care corifeii Şcolii ardelene preiau nu numai preocuparea, într-un spirit nou, dar şi o serie întreagă de concepte (în special de la Dimitrie Cantemir): domeniul istoriei. Acestuia i se alătură cel lingvistic 5 6, limba fiind 4 în Foaie pentru minte apare, în 1840, prima traducere română din opera marelui poet dramatic, cf. cartea noastră Shakespeare in Romania, Buc..Meridiane, 1964, p. 11. 6 Preocupările lingvistice se manifestă de timpuriu, de vreme ce Grigore Maior plănuia, în 1759, un dicţionar român cu explicaţii în limba latină; el a 297 argumentul cel mai puternic în cadrul luptei social-politice. Succed apoi tipăriturile consacrate popularizării cunoştinţelor ştiinţifice şi cele cu scop didactic, şcolar. Cărţile religioase se tipăresc într-o proporţie mai redusă, şi coeficientul lor scade, dacă ţinem seama de faptul că Propovedaniile sau Didahiile lui Maior, de exemplu, pornesc de la datele furnizate de cultura religioasă pentru a atinge un scop tot educativ, anume de a învăţa pe oameni cum să-şi crească copiii şi cum să se comporte într-o societate care seamănă tot mai puţin cu aceea în care-şi rostiseră „didahiile" lor scriitorii consideraţi părinţi ai bisericii. Apar, apoi, tipărituri de un conţinut cu totul nou (şi pe care nu le întîlnim în Principate), cele care tratează probleme de logică, etică şi metafizică. Lă-sînd la o parte cărţile care sînt pur şi simplu manuale („duceri de mînă") şcolare şi alipind domeniului educativ tipăriturile ce au un conţinut filosofic, dar scop didactic, se conturează un lot unitar de scrieri de o natură bine definită. Pentru a preciza funcţia pe care scrierile din acest grup au îndeplinit-o în cultura română subliniem, încă o dată, importanţa pe care a avut-o învăţămîntul raţional în Transilvania în răstimpul de care ne ocupăm. „Şcoala şi problemele ei au căpătat o deosebită complexitate datorită noilor împrejurări de viaţă economică, politică şi culturală. Apare cu deosebită claritate, faptul că dezvoltarea şcolii româneşti este în primul rînd expresia împrejurărilor noi de viaţă specifice secolului al XVIII-lea şi implicit epocii de destrămare a feudalismului. Pături sociale libere care \ or constitui viitoarea clasă burgheză, alături de marea masă a poporului, vor contribui la dezvoltarea învăţămîntului. Această tendinţă firească izvorită din realităţile Transilvaniei se va întîlni cunoscut, probabil, lucrarea lui Teodor Corbea. V. E. Pervain, Un proiect de dicţionar din 1759, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Philologica, 1965, 1, p. 129—130. Pentru aspectul general al problemei, v. şi Mario Ruffini, L'opera de la Chiesa ortodossa romena nella creazione della lingua letteraria nazionale, Orien-talia Christiana Periodica, Roma, 1966, 1, p. 181 — 223 seq.; Wemer Bahner, Das Sprachund Geschichtsbewusstsein in der Rumânischen Literatur von 1780— — 1880, Berlin, Akademie Verlag, 1967, p. 14—58. Pentru istoria cărţii, v. Andrei Veress, Tipografia românească din Buda, Boabe de grîu, 1932, p. 593 seq. 298 adeseori în directivele politice iozefine, care în interesul propriu al monarhiei vor sprijini o relativă politică de «luminare». în orice caz, iozefinismul va constitui un cadru de manifestare indiscutabil mai larg decît constituţionalismul exclusivist transilvănean, dominat de Unio trium nationum. Aşa se şi explică activitatea oamenilor noştri de şcoală în cadrul politicii reformiste austriece. Ei au întrezărit în politica iozefină o bază de pornire pentru emancipare, pe care au înţeles s-o utilizeze în interesul societăţii româneşti. Plecînd de la aceste directive, ei le-au depăşit adeseori datorită iluminismului cert pe care l-au profesat cu îndrăzneală. Ţinînd seama de toate aceste condiţii specifice secolului, şcoala românească a progresat, înregistrînd importante succese atît în domeniul învăţămîntului elementar, cît şi al celui gimnazial. Secolul acesta relevă nu numai dezvoltarea învăţămîntului sătesc, mai cu seamă datorită efortului populaţiei româneşti, ci şi ridicarea primelor şcoli gimnaziale româneşti de la Blaj, din anul 1754, o piatră de hotar în istoria învăţămîntului nostru. Alături vor apărea alte şcoli similare, ca cele din Năsăud Sibiu, Arad, fenomene care mărturisesc lupta şi progresele învăţămîntului românesc din Transilvania" 6. Numirea lui Gheorghe Şincai şi, apoi, a lui Dimitrie Eustatievici ca directori ai şcolilor din Transilvania marchează răstimpul în care se face „trecerea de la învăţămîntul patronat de biserică la învăţămîntul patronat şi supravegheat de forurile conducătoare ale statului" 7, interesat să intervină direct asupra mentalităţii cetăţenilor săi, pentru a-i „lumina" în sensul dorit de monarhie. Pornind de la această politică iozefină, intelectualii ardeleni s-au străduit să o canalizeze în sensul împlinirii vechilor aspiraţii ale poporului român; efortul lor, ce nu poate fi desemnat decît prin cuvîntul cel mai adecvat, drept „titanic", ţinînd seama de inerţia şi tenacitatea aparatului administrativ imperial, poate fi surprins în şerpuirile inteligente ale argumentelor care, proclamînd necesitatea de a forma 6 Ileana Bozac şi Pompiliu Teodor, Învăţămîntul românesc din Transilvania în secolul al XV11I-lea şi începutul secolului al XlX-lea, în voi. Din istoria pedagogiei româneşti, II, p. 167. 7 Ibidem, p. 157. 299 bravi supuşi ai „chesarului crăiesc", acopereau năzuinţa de a forma cetăţeni capabili să poarte o luptă egală cu forţele trecutului, angajare ce nu s-ar fi putut termina decît cu o biruinţă. Cel mai semnificativ exemplu îl regăsim în figura intelectualului (parcă nu îndeajuns pus în lumină 8) care se adresează împăratului, cerîndu-i organizarea de şcoli româneşti, pentru a stăvili emigrarea tinerilor spre şcolile din Principate (elevi care în 1784 se ridicau la respectabila cifră de 292, întîlniţi la Bucureşti, Argeş, Iaşi), şi care, aproape concomitent, încerca să întemeieze o „Societate filosofică", bazată pe colaborarea cărturarilor transilvăneni cu cei din Principate! 9 Petiţia din 2 martie 1782 8 în afara studiului lui I. Lupaş, Doctorul Ioan Piuariu Molnar, Academia Română, Meni. Sec(. Ist., S. III, T. 21, Mem. 20, Buc., 1939, cărturarul nu s-a mai bucurat de alte studii monografice. Cîteva date mai noi, la Livia Grămadă, Istoria lui Millot in tălmăcirea lui Ioan Piuariu Molnar, Studia Univ. B-B, Philol., 1960, 2, p. 161 —175 şi la A. Huttmann şi Szdkefalvy Nagy Zoltan în Revista medicală, 1966, 1, p. 101—104, 105—110. S-a afirmat că Piuariu Molnar (membru al lojei francmasonice din Sibiu) ar fi fost foarte apropiat de cercul colaboratorilor intimi ai împăratului Leopold al II-lea; cf. Adam Wandruszka, Leopold II, Miinchen, Verlag Herold, 1965, B II, p. 286. (Autorul reproduce, însă, şi opinia contestabilă a lui Denis Silagi — Ungarn und der geheime Mitarbei-lerkreis Kaiser Leopold II, Miinchen, 1961 — că redactarea Supplexului ar fi fost inspirată de împărat, dornic să ridice păturile de ţărani şi burghezi germani, slovaci, români şi sîrbi împotriva nobilimii maghiare.) N. Iorga aprecia că primele lucrări de istorie universală la noi „au încercat să înfăţişeze mersul general al istoriei omenirii la început nu şcolarilor, ci societăţii chiar care trebuia pregătită în Ardeal şi dincoace, pentru o viaţă nouă" — începuturile istoriei universale Ia români, Analele Academiei, Mem. Secf. Ist.. S. III. T. XX, Buc.-1938, p. 1. 9 Emil Pop, Societatea filosofică din 1795, Transilvania, 1946, 1—4, p. 1 — 5. Textul Vestirilor filosofeşti reprodus de Romul Munteanu, op. cit., p. 224—227; comentariu la Lucian Blaga, op. cit., p. 210. Programul publicat ar merita o analiză aparte, deoarece el vădeşte intenţia creării unei societăţi academice, după modele europene, după cum cuprinde un registru variat de preocupări ce urmau să fie dezvoltate de specialiştii ce intrau în componenţa grupului fondator; s-ar putea, de altfel, constata că o parte din cărţile publicate de transilvăneni în primul deceniu al secolului XIX se integrează în prevederile acestui program care, deci, a fost, parţial, transpus în practică. 300 a lui Ioan Molnar-Piuariu, citită şi rezolvată personal de Iosif al Il-lea, are o evidentă ţinută iluministă, din primele rînduri apărînd conceptele de fericire, luminarea popoarelor şi progres; la 7 octombrie 1784, profesorul oculist revine cu o nouă cerere, pentru a obţine realizarea învăţămîntului atît de necesar afirmării populaţiei române 10 11. Reţeaua şcolară care prinde viaţă împlineşte un deziderat al tuturor cărturarilor ardeleni, şi pentru aceasta încep să lucreze ei cu puteri sporite. Desigur că analiza cărţilor tipărite de aceşti scriitori poate indica în ce fel s-a constituit o terminologie filosofică şi în ce chip au început să intre în circuitul român concepte noi. Lucian Blaga avea perfectă dreptate, în cadrul magistralei analize consacrate limbajului filosofic al lui Clain, să consemneze că „citind Logica nu te poţi sustrage îndemnului de a apropia figura lui Samoil Clain de aceea a lui Faust din scena cînd magicianul medieval încearcă să traducă începutul Evangheliei lui Ioan — «la început a fost cuvîntul». Cu toate cărţile de filosofie, pe care a ţinut să le facă «pre limba românească », Samoil Clain ajungea degrabă în situaţia de a-şi da seama de imensa importanţă a cuvîntului “u. Dar, iarăşi, este adevărat că aceste importante consecinţe culturale nu au constituit primele obiective ale cărturarilor ardeleni. Efortul lor titanic a zguduit întreg edificiul cultural, deplasîndu-1 spre noi fundaţii, şi iniţiativele lor au avut răsunet în toate domeniile muncii intelectuale atît de clar profilate astăzi în faţa noastră; dar în contextul epocii efortul lor s-a îndreptat spre un scop principal, care a fost de a preschimba mentalitatea, de a forma cetăţeni. Efortul făcut prin interme- 10 V. Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţămîntului din Transilvania, 1774—1805, Buc., Edit. didactică şi pedagogică, 1966, p. 34— 44. De asemenea, capitolul privitor la Reţeaua şcolară, p. 57—74, şi cel referitor la Manualele şcolare, p. 99—150, în care e întreprinsă o nouă analiză a cărţilor şcolare, cercetate mai înainte de O. Ghibu, Din istoria literaturii didactice române, I-III, Buc., 1916. V. şi V. Popeangă, E. Gâvănescu şi V. Ţîrcovnicu, Preparandia din Arad, Buc., Edit. didactică şi pedagogică, 1965, 288 p. 11 Lucian Blaga, op. cit., p. 140. Privitor la formarea terminologiei filosofice în spiritul greco-latin, v. p. 167 şi 169. 301 diul cărţii şi-a găsit făgaşul adecvat prin şcoală, şi de aceea credem că nu greşim afirmînd că tipăriturile „didactice" transilvănene (din şirul cărora am eliminat categoria „manualelor", cu o funcţie limitată) au format un lot compact de opere, destinat» prin tratarea chestiunilor filosofico-sociale, să formuleze o nouă idee despre om; acestă idee nouă despre om urma să fie vehiculată prin intermediul învăţămîntului, şi de aceea, în mare parte, operele „didactice" nu se mai adresează, în general, „norodului" şi tuturor „stărilor" (ca prefeţele lui Chesarie), ci unei părţi bine definite din cadrul populaţiei, anume celor care aveau să vină la şcoală, deci tinerilor, adică viitorilor cetăţeni. Scrierile acestea se referă la un grup de cititori care se formează, e deschis noilor concepte şi e gata să le asimileze. (Se poate deduce şi de aici ce rol important capătă cartea în momentul în care i se acordă o atare funcţie.) Morala, ca ştiinţă, ca investigare raţională, a capacităţilor şi finalităţii umane, apare ca un domeniu dintre cele mai importante din cadrul celei de a doua diversificări a preocupărilor cărturăreşti din secolul XVIII; acest sector ne permite să înţelegem ce preschimbări au avut loc în mentalitate, şi datorită naturii acestui domeniu în centrul căruia apare omul, ce valori literare puteau să răsară pe acest teren. Dacă „studiul propriu omului este omul", cum afirmase poetul tradus de Ioan Cantacuzino, atunci cercetarea studiului acestuia întreprins de transilvăneni ne poate indica cum concepeau ei omul „cît pentru dînsul însuşi socotit ca o fiinţă" şi „cît pentru dînsul socotit în obşte unit", după cum ne poate dezvălui ce pondere putea căpăta literatura în cadrul unor asemenea preocupări. în acest punct devine, însă, evident că domeniul de activitate al cărturarilor ardeleni, astfel delimitat, nu a fost o invenţie spectaculoasă, ci o încununare şi o împlinire pe un nou plan a unui gen literar tradiţional, pe care l-am văzut afirmîndu-se clar în epoca brîncovenească, acela al „cărţilor de înţelepciune". Mai înainte de a selecta din acest domeniu cărţile „reprezentative", trebuie să mai ţinem seama de un lucru. „Reprezentative" prin excelenţă sînt, incontestabil, operele istorice şi lingvistice ale marilor figuri ale Şcolii ardelene. Un criteriu fixat de la începutul 302 investigaţiei noastre şi un considerent editorial ne împiedică să ne oprim asupra lor. Criteriul pe care l-am formulat la început a fost nu numai noutatea cărţii, partea de „invenţie" pe care o conţine, dar şi difuzarea de care s-a bucurat; or, grija „părintească" a autorităţilor, pe care o amintesc toţi cei care susţin şcoala română, a vegheat ca acestea să nu ajungă la tipar. Au rămas în manuscrise Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor a lui Micu, precum şi Hronica românilor şi a mai multor neamuri a lui Şincai; difuzarea lor nu a putut fi intensă, deşi trebuie ţinut seama de faptul că idei majore ale celor doi scriitori au putut fi inserate în lucrările ce au izbutit să iasă din tiparniţe. Ele-menta linguae daco-romanae sive valachicae, din 1780, a celor doi, e reprezentativă în alt sens, întrucît a demonstrat erudiţiei europene romanitatea limbii noastre. Nici operele lui Petru Maior nu s-au bucurat de condiţii mai bune 12, deşi acesta a reuşit să-şi publice Istoria pentru începutul românilor în Dachia în 1812; de altfel, opera aceasta ar putea fi considerată cea mai „reprezentativă", deoarece ea a dezvoltat ideile lui Micu si ale lui Sincai cu o rară capacitate de teoretizare şi cu o impresionantă forţă de persuasiune. „Potrivit concepţiei lui Petru Maior, românii sînt, nici mai mult, nici mai puţin, decît « romani adevăraţi din romani adevăraţi». Atît de puternică şi fără de făţărnicie creştea această credinţă în sufletul lui Maior, încît el se vedea nevoit să recurgă pentru rostirea ei la o formulare luată din însuşi „Crezul" său de creştin. Maior îmbrăca aşadar o afirmaţie de conţi» i i t nut laic în sunete smulse din veşmîntul de cuvinte al unui crez religios. Fapt cu atît mai impresionant cu cît ştim că Petru Ma- 12 Despre şicanele făcute lui Maior pentru a-1 împiedica să publice Istoria besericii românilor (care desigur că „ar merita atenţia cercetărilor tocmai datorită semnificaţiilor politice" pe care le au numeroase părţi din operă), ca şi despre achiziţionarea a 900 exemplare de Blajul episcopului Bob, pentru a le închide într-un grînar „sub paza şoarecilor", amănunte la P. Teodor, în jurul unei lucrări istorice a lui Petru Maior, Anuarul Institutului de istorie din Cluj, 1966, p. 271 — 281 ; în anexă, un text care n-a putut fi publicat şi care vede acum pentru prima oară lumina tiparului. Reamintim şi studiul lui Z. Pîclişanu, Cenzura cronicii lui Gheorghe Şincai, Revista arhivelor, 1924, 1, p. 20 seq. 303 ior era un preot, căruia nu putea să-i scape cu uşurinţă vreun gest ce ar fi putut să fie interpretat ca o luare în deşert a unei „formule sacre".« Cum Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat» era temeiul pe care se clădea biserica creştină, aşa «romani adevăraţi din romani adevăraţi» urma să fie temeiul aspiraţiilor integrale ale lui popor" 13. Or, tocmai datorită unei asemenea vibraţii opera lui Maior avea capacitatea să pătrundă în inimile românilor de pretutindeni, aşa cum s-a şi întîmplat, de altfel. Istoria lui a constituit o piatră de hotar şi un izvor de inspiraţie pentru generaţia paşoptistă nu numai din Transilvania, dar şi din Ţara Românească şi Moldova 14. Opera a stîrnit, apoi, numeroase polemici purtate de autor, ca şi de discipolii săi, asi-gurîndu-i-se, pe acestă cale de lupte (pentru care şi fusese compusă), o difuzare dincolo de hotarele patriei. în sfîrşit, cartea lui Maior a inspirat creaţii literare, legătura ei cu domeniul beletristic fiind confirmată şi în acest mod 15. Un considerent editorial ne opreşte, în acest caz, să reproducem în anexă un fragment, segmentînd, astfel, o operă care va vedea din nou lumina tiparului. Operele majore ale celor trei corifei s-au impus, însă, cu toate, atenţiei contemporanilor, prin intermediul Calendarelor, care, la rîndul lor, sînt reprezentative sub multiple aspecte: scrieri de un caracter iluminist, atît prin fond, cît şi prin forma lor de „magazin", acestea au fost prin excelenţă populare, constituind puntea pe care cuceririle veacului au pătruns în masele largi. în acelaşi timp, ele au supleat necesitatea ce devenise tot mai urgentă de a se constitui o presă română; timp de decenii ele au transmis ştiri, au difuzat fragmente din operele scriitorilor ardeleni, au format gustul pentru literatură prin acele istorioare ce pot părea azi naive, dar care au dat vigoare unei cerinţe de 13 Lucian Blaga, op. cit., p. 200—201. 14 V. D. Popovici, op. cit., p. 314. 16 Cîntare despre începutul şi starea de astăzi a românilor de Ion Teodorovici-Nica, 1813. Pentru aspectul general al ecoului operei lui Maior, v. D. Popovici, op. cit., p. 241 — 244, 255 — 257; v. şi Maria Protase, Petru Maior polemist. Studii şi cercetări ştiinţifice — Filologie, Iaşi, 1961, 2, p. 149—170. 304 lectură beletristică, transformînd o dorinţă în obicei. înglobate printre „cărţile populare" 16, calendarele au avut suprafaţa cea mai mare de contact cu publicul, prin intermediul lor pătrunzînd în mase şi lucrările erudite care, firesc, erau destinate unui cerc mai redus de beneficiari. Am putea, de altfel, regrupa tipăriturile ardelene din perioada luminilor sub forma unei piramide care la baza ei, pe latura cea mai întinsă de comunicare cu cititorii, să aibă această serie de scrieri, parte pot-pourri-uri, parte presă cu apariţie neregulată, apoi pe o latură superioară scrierile morale adresate tuturor celor chemaţi să se educe, pe straturile superioare înscriindu-se lucrările cu o destinaţie din ce în ce mai circumscrisă, pînă spre vîrf, unde se află Gramatica latină a lui Micu şi Şincai, operă de demonstraţie erudită şi culme a unui crez. Pe drept cuvînt a trebuit să fie consacrată primului „strat" o lucrare specială, care să refacă istoricul unei categorii de scrieri şi să analizeze conţinutul tipăriturilor celor mai caracteristice pentru studiul evoluţiei mentalităţii române, lucrare datorată lui Mir-cea Tomescu 17. Ocupîndu-ne de cel de-al doilea „strat", observăm de la bun început elemente pe care nu le-am întîlnit la începutul secolului: apoftegma s-a dezvoltat, iar tonul axiomatic s-a preschimbat într-o descriere ce tine seama tot mai mult de mediul natural si so- » i cial. în Filosofia cea lucrătoare a lui Micu, vechile concepte cardinale se prezintă sub o nouă înfăţişare; „înţelepţia" constă şi aici în „alegerea sfîrşiturilor", după cum se recomanda şi în Pildele filosofeşti, dar această „dreaptă socoteală" ţine seama de alte criterii: „iară fiindcă sfîrşitul, la care toate, şi care să gîndesc şi care să zic şi care să fac, trebuie a le aduce este săvîrsirea statului nostru şi fericirea care răsare din săvîrşirea statului nostru. 16 17 16 Fragmente publicate de Mircea Tomescu în Cărţile populare în literatura românească, II, p. 303 — 347. 17 Calendarele româneşti, 1733—1830, Buc., Edit. de stat didactică şi pedagogică, 1957. în 1855, Mihail Kogălniceanu continua să afirme: „Misia almanahurilor, cartea cea mai poporală în toate ţările este de a lumina şi a moraliza, iar nu de a răspândi prejudeţe, superstiţii, pseudoprofeţii", în articolul Calendarele anului 1855, România literară, Iaşi, 1855, p. 25 — 26. 305 aievea este pentru ce unii zic şi hotărăsc cum că înţelepţie este ştiinţa fericirei". Aluzia la Leibniz („unii zic") şi accentul pus pe „fericire" ne duce evident mai departe decît ne trimitea cartea brîn-covenească; în paragraful următor se afirmă, de altfel, în mod limpede că „înţelepţia o dobîndim cînd ascultăm de legea firei" 18-în partea a doua a acestei lucrări, care a izbutit să apară în 1800, Micu preciza că această lege a firii trebuie păzită chiar împotriva împăratului: „pentru aceea de ar porunci ceva de acestea împăratul, care să fie împotriva legii fireşti, sau împotriva legii lui Dumnezeu, întru acest lucru nicidecum nu trebuie a asculta şi a face porunca împăratului". Comentînd acest pasaj, Lucian Blaga remarcă, pe drept cuvînt, că „cea mai îndrăzneaţă pagină căreia i s-a făcut loc în carte este, după părerea noastră, tocmai aceasta, unde, într-un mod cît se poate de neostentativ, se îngrădesc puterile împăratului prin legile firii, adică prin nişte legi care, la data cînd se scria cartea, urmau încă să fie definite sau circumscrise prin succesive aproximări. Această pagină constituie un adevărat cal troian în cetatea absolutismului" 19. Noile coordonate ale vieţii morale pe care le trasează Micu se deosebesc de cele ale umaniştilor; acestea provin din concepţia iluministă şi se adaptează necesităţilor române în spiritul secolului XVIII. Am remarca, totuşi, faptul că o distanţare similară am surprins-o şi la Rîmnic, cît şi în Moldova, unde aceeaşi preocupare de a încetăţeni legea apărea ca un alt „cal troian în cetatea absolutismului". Cu alte cuvinte, scrierile lui Micu nu se singularizează în cultura română, 'deoarece ele exprimă concepte şi idealuri ce se regăsesc şi la iluminiştii de dincolo de Carpaţi. Laolaltă opera acestora reprezintă un respectabil pas înainte faţă de umanism, după cum lucrările ardelene deţin, în şirul acestui avans general pe întreg cuprinsul culturii române, o poziţie mai înaintată datorită caracterului sistematic al expunerii, rezultat al unui spirit raţionalist ce a cîştigat un spor de teren în Transil- 18 Samuil Micu, Scrieri filozofice editate de Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Buc., Edit. ştiinţifică, 1966, p. 206 — 207. 19 L. Blaga, op. cit., p. 154—155. 306 vania. De aceea cărţile de comportare şi de înţelepciune sînt mai numeroase, cu un cuprins mai variat şi inspirate de teorii mult mai apropiate ca dată decît scrierile din acelaşi gen care circulă în Principate. Adresate tuturor tinerilor, dar mai ales orăşenilor şi, în general, noii clase burgheze în curs de formare, tipăriturile la care ne oprim tratează problemele comportării pornind de la chestiunea vitală pentru poporul întreg: eliberarea naţională şi socială. Această trăsătură esenţială luminează efortul făcut de autorii scrierilor „moralnice", cărţi ce-şi propun să formeze un cetăţean activ, şi ea se regăseşte în prima carte la care ne oprim, o nouă „oglindă" propusă cititorilor, Oglindă arătată omului înţelept. în cele 158 pagini ale lucrării sale, imprimate la Buda în 1807, dar încheiată mult mai devreme, în 1801, Nicolae Horga Popovici din Seleuş, regiunea Aradului, îşi propune să ofere lectorilor români o serie de sfaturi menite să le asigure „mergerea spre fericire" ; el accentuează necesitatea dezvoltării preocupărilor „moraliceşti", deoarece din acest domeniu pot fi culese roadele cele mai mult aşteptate. Cartea a circulat în rîndurile ştiutorilor de-carte şi mai ales ale învăţătorilor; exemplarul de la Biblioteca Academiei a aparţinut unui „sistematicesc învăţătoriu" din,, Sent-mihlăuşul-Mic", Chirii Petrovici. Autorul afirmă că „şi între români, ca între alte neamuri, se află neamuri de treabă şi statornici, numai aceasta îi lipseşte, că nu are învăţătură moralicească din pruncie" ; pentru a elimina acestă lacună, el va compune sfaturi de acest gen, inspirîndu-se, după cum are grijă să consemneze, din lucrările pedagogului german C.F. Gellert, „scrii-toriul nemţesc, carele era foarte iscusit, atîta cît pre mulţi i-au înţelepţit cu ale sale învăţături", şi din alte opere, probabil tot germane, de acelaşi gen, dar va adăuga şi fragmente istorice sau autentice bucăţi literare. Scopul întregei cărţi e identic cu cel urmărit de către toţi dascălii ardeleni: „luminarea" prin cuvîn-tul scris înseamnă afirmare culturală şi politică „atîta cît nu s-ar rădica mai curînd oameni pricepuţi decît dintre ei [dintre români, n.n.], ar putea trăi ca măcar cine dintru alt neam, că românii adevărat de la Roma îşi trag numele său şi loza". }Q~ Cartea are două „despărţituri": în prima, Despre multe feluri de pilde a bunelor năravuri, autorul prezintă o serie de întîmplări, urmate de învăţături; acestea sînt luate din Biblie, antichitatea greco-romană şi istoria patriei. Astfel, întîmplarea XVI relatează „despre pieirea lui Gol, ungurii îi ziceau Gelor, care s-a luptat cu Arpad şi Tehetim"; credem că „fabula" nu este lipsită de un tîlc mai adînc, deoarece lupta lui Gelu şi alegerea lui Tuhutum de către români, după înfringerea aceluia, era unul dintre argumentele aduse de Supplex Libellus Valachorum în sprijinul tezei că ungurii au venit mai în urmă în Transilvania şi convieţuiesc cu românii în virtutea unui pact, însăşi alegerea ducelui ungar fiind făcută de români „de bunăvoie, dîndu-şi dreapta". Întîmplarea XVIII se încheie cu Poveste pentru cetatea Vilagoşului, de fapt o polemică cu Dugonici Andraş, căruia N. Horga îi răspunde că cetatea exista mai înainte de venirea ungurilor în Transilvania, amintind şi de originea română a lui Iancu de Hunedoara, în „despărţirea doua", care se ocupă de viaţa omului de cinste, sînt expuse pe rînd: pentru lege, despre datoria locuitorilor celor credincioşi, despre însoţire (căsătorie şi prietenie), despre vorbiri (cum trebuie să vorbească cineva şi cînd), pentru vestea cea bună (adică despre faimă, cu un exemplu din istoria picturii italiene), pentru omul cel ce se laudă în deşert, pentru năravul omului neîndurător (referitor la cei avuţi, care nu au motiv să se laude cu bogăţiile lor), despre purcederea oblăduirii (buna chibzuială), despre năravul cel bun, despre prieteşug (comentariu al celebrului vers al lui Ovidiu „donec eris felix"... şi cu referiri la Iosif al II-lea şi la Leopold), despre viaţa cumpătată, din nou despre căsătorie (cu atacuri la adresa luxului), despre obiceiurile cîtorva popoare (italieni, unguri, turci). Dacă morala aceasta continuă să propună drept model pe omul onest, devine totuşi evident că onestitatea despre care se vorbeşte e aceea a omului care se angajează activ în viaţa socială, a intelectualului sau negustorului atent la noile date oferite de viaţa economică în curs de prefacere. Interesante pentru tema noastră sînt încercările de reconstituire a unor fragmente de istorie locală, ce apar la sfîrşitul cărţii (de la p. 120 înainte): „Arătarea unor lo- 308 curi bătrîne care se cunosc pînă astăzi, pentru Bancota, Boroş-Ineu, Orod", sau versurile, în genul odelor cu o largă circulaţie în iluminismul german, scrise la „răposarea înălţatei crăiţei Alexandra Pavlovna, doamna palatinului Ţării Ungureşti, carele s-au făcut în 1801"; dar şi mai interesantă e „nuvela istorică": „Arătarea întîmplârii fetei lui Bogdan, fostul voievod al Ţării Moldovei". Scriitorul afirmase mai înainte (la p. 39) că „tot feliul de învăţături sînt bune, iar învăţătura povestii historiceşti e mai bună şi mai folositoare, pentru că dintru aceasta poţi şti şi cele trecute si cele viitoare", si de aceea el anexează la sfîrsitul cărţii această prelucrare cultă a unei legende populare, în care datele istorice sînt vagi, dar cu o evidentă rezonanţă patriotică, întrucît aduceau în faţa cititorilor transilvăneni o întîmplare referitoare la cele două principate transcarpatine şi la oraşul Bucureşti. Reţine atenţia şi faptul că scriitorul presară naraţiunea sa cu versuri, eli-berînd efuziunile sensibilităţii într-o „istorioară" ce s-ar fi vrut didactică, după cum e frapantă îmbinarea elementului legendar popular cu elementul cult: comparaţiile autorului trimit la Arhi-mede sau la istoria lui Matei Corvin, iar scena aminteşte de rîu-rile moldovene şi de oraşele Tării Româneşti. îmbinarea nu e desăvîrşită, dar tendinţa beletristică e evidentă, şi „nuvela" lui Horga Popovici se desprinde, pe de o parte, din literatura „alegorică" cultă, accentuînd elementele reale, după cum, pe de altă parte, ridică pe un alt plan literatura populară; nu trebuie neglijat nici faptul că autorul foloseşte un alt gen de imagini artistice decît scriitorii strict „populari": lumea e „o comedie" (comparaţie ce ne evocă tema de amplu răsunet în literatura universală, a „lumei ca teatru" 20) sau chiar „o bibliotecă". în acelaşi spirit, autorul îşi încheie cartea cu un avertisment dat „criticilor 2° y Tudor Vianu, Din istoria unei teme poetice : lumea ca teatru, în voi. său Studii de literatură universală şi comparată, Buc., Edit. Academiei, 1960, p. 91 — 110. Despre acest inspector al şcolilor naţionale, care, născut în Seleuş (Crişana), dintr-o veche familie de intelectuali înnobilată de Gheorghe Rakoczi la 11 mai 1645, cunoştea cinci limbi, date noi la Gh. Şora, N. Horga-Popovici, un repre. zentant al Şcolii ardelene, Familia, 1967, 4, p. 22. 309 mei", din care nu putea lipsi citatul cu litere latine din Juvenal, deloc surprinzător; un atare final dezvăluie admiraţia scriitorului român pentru spiritul cetăţenesc antic. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1811, era publicată la Sibiu traducerea din greceşte a cărţii lui Polyzois Kontos, apărută la Viena în 1806, învăţături de multe ştiinţe, datorită lui Nicodim Greceanul (pe care l-am văzut recopiind Floarea darurilor şi adăugind el însuşi alte cuvinte „din Sfinta Scriptură cît şi de la alţi bărbaţi înţelepţi", Ms. 1896). Tipăritura este, după remarca lui O. Ghibu 21, o bucoavnă dezvoltată cu diverse învăţături, în majoritate luate din cărţile bisericeşti, după modelul „catehismurilor" şi al „acatistierelor", care din secolul XVIII au fost folosite în şcoli, adaptîndu-se necesităţilor didactice prin forma lor dialogată : „dascălul întreabă şi ucenicul răspunde"; dar în ultimele capitole sînt cunoştinţe privitoare la „cer, pămînt, metaluri, mare, atmosferă, adecă văzduh", şi date geografice (p. 142: Pentru rotocolul pămîntului, părţile lui sau pe scurt geografie) şi istorice (p. 152: Pentru împărăţiile Evropei, continent descris după cele trei regiuni ale sale — partea crivăţului (Anglia-Rusia), în mijloc, de amiazăzi, diviziune ce aminteşte de planisferele medievale— şi după forma politică: singura stăpînire sau monarhia, împărăţia, aristocraţia şi democraţia). Interesant este faptul că traducătorul cărţii apreciază că problemele destinate tineretului grec se potrivesc şi copiilor români şi că apelează, dintre toţi ierarhii, la Iosif al Argeşului, cunoscut pentru acribia sa filologică; de altfel, atît Greceanu, cît şi episcopul Iosif întemeiază întreprinderea aceasta pe textul biblic privitor la iubirea aproapelui, citatul fiind menit să constituie o nouă atitudine a clericilor sprijinitori ai acţiunilor laice de „luminare". în acest sens, Iosif al Argeşului aprobă tipărirea cărţii pe considerentul că trebuiesc îndreptate obiceiurile „rău obicinuite din proasta creştere (nu numai a tinerilor, ci şi a celor ajunşi, şi a celor trecuţi în vîrstă, cari acum întîi vor să primească acest feliu de carte în mîinile lor)"; ideea aceasta a „reconstrucţiei totale" nu putea fi desprinsă decît din 21 O. Ghibu, op. cit., I, p. 83 — 86. 310 arsenalul iluminist, lupta împotriva ignoranţei şi a întunericului fiind din nou justificată de Iosif în finalul scrisorii sale: „Numai de ar lipsi de la patrioţii noştri lenevirea şi negrijirea pentru acestea, care din obicinuire s-au făcut ca o a doao fire". Pentru aceste legături ce se stabilesc între clericii „luminaţi" şi intelectualii din epocă, din toate cele trei provincii române, şi care se strîng în acelaşi front de luptă contra rămînerii înapoi a poporului nostru pe plan tehnico-ştiinţific, trebuie reţinut şi faptul că arhimandritul Greceanu îşi tipăreşte cartea la Sibiu, unde se afla, „în căutarea dohtorilor la patima ce am", şi unde a putut primi recomandaţia dr. I. Piuariu Molnar, care colabora de mai mulţi ani cu Iosif al Argeşului 22. De altfel, scriitorii care publică opere de acest gen în al doilea deceniu al secolului XIX îşi urmăresc reciproc activitatea, după cum rezultă din prefaţa lui I. Teodorovici-Nica la Moral-nice sentinţe, Buda, 1813, unde sînt amintiţi toţi cei care au scris în limba română cărţi „din care să poată tinerimea trage vreun folos, afară de cărţile bisericeşti": Paul Iorgovici, Gr. Obrado-vici, D. Ţichindeal, P. Maior. Noua tipăritură cuprinde sfaturi într-un stil demn de Lamennais, combătînd egoismul şi „aplecările fieştecărui om care şi lui şi altora spre vătămare sînt". în acelaşi an e publicată, tot la Buda, cartea îndreptări moraliceşti tinerilor, foarte folositoare „cu cheltuiala jupînului Ioan Logofăt, neguţătoriului şi cetăţeanului din Timişoara", care lasă impresia, la prima vedere, că e o simplă dezvoltare â regulilor de comportare ce pot fi întîlnite şi în Triod sau a învăţăturilor din „cazanii"; dar în această cărticică de 74 pagini accentul cade pe normele de politeţe şi igienă ce trebuiesc respectate de un om care vieţuieşte în societate. în acest sens se insistă asupra unor situaţii speciale ca „datoria închinării cu sănătate şi împreună vorbire cu prietenii", „de cele de lipsă la masă sau la prînz", „pentru buna rînduială în vorbe" (cu indicaţii savuroase ca „a nu se ţine căciula în dinţi", a nu sta picior peste picior sau a nu ţine mîinile 22 Prefaţa la Ocloihul din 1811, scrisă de ucenicul lui Chesarie, Iosif, e reprodusă în Bibliografia românească veche, III, p. 48 — 49. 311 la spate, că „este semn de domnie"); regulile, în ansamblu, se referă la atitudinea tînărului în societate. Cartea este o versiune, rămasă necunoscută istoriei literare, a prelucrărilor Hristoi-tiei erasmice şi ea a fost utilizată de A. Pann. în anul în care apărea la Buda, în 1815, înţelepte învăţături sau regule pentru îndreptarea năravurilor spre folosul pruncilor de Ion Tincovici, era publicată şi cartea, mult mai interesantă, Sfatul maicei către preaiubita românească şi sîrbeasca tinerime, în care se dădeau îndrumări tinerelor fete şi femeilor, viitoare mame, deschizîndu-se astfel capitolul literaturii pentru femei, care nu beneficiaseră pînă în aceşti ani de o atenţie specială. Fenomenul acesta înnoitor şi deosebit de semnificativ (reprezentînd o trăsătură comună culturilor română, sîrbă şi greacă) este atestat şi de publicarea la Veneţia, în 1819, a traducerii lucrării marchizei de Lambert (A vis d'une mere ă sa fille et ă son fils, 1728) efectuate de Ralu Şuţu şi dedicată părintelui său, domnitorul Alexandru Şuţu: IlapaivEaiQ ptyzpoq nphq Orjyârcpa. Alte cărţi de comportare indică un contact direct cu iluminismul german. Este vorba, în primul rînd, de Cărticica năravurilor bune pentru tinerime, tipărită de Moise Fulea la Sibiu, în 1819. Izvorul lucrării a fost o carte ce făcea parte din literatura pedagogică ce cunoscuse un deosebit avînt în Germania, recomandînd comportarea „burgheză" şi respectul preceptelor religioase: Sittenbiichlein fur die Jugend in den Stădten de Johann Heinrich Campe 23, din care va mai fi redată în română o lucrare, în 1816, Descoperirea Americii, cu sprijinul unui cărturar iluminist, Nicola Nicolau 24. Sub formă dialogată, cartea expune „datoriile către noi înşine" (întîiul dialog de seară: igiena trupului, dobîndirea cunoştinţelor şi ferirea de toate păcatele, dobîndirea averii şi păstrarea ei, prin evitarea risipei şi a zgîrceniei), „datoriile către alţii" (al doilea dialog de seară: îndatoririle faţă de stăpînire — legi, 23 Amănunte în articolul lui Al. Piru din Gazeta literară, >967, febr. 23, p.2; identificarea lucrării lui Campe (citită şi de Gh. Lazâr) se datorează lui G. Bog-dan-Duică, în monografia consacrată acestuia. 24 Despre acesta, date în notele noastre din Steaua, 1966, 6, p. 120—121. 312 armată, impozite, faţă de cei mari, faţă de toţi membrii societăţii), „datoriile însoţirii" (al treilea dialog de seară: comportarea în societate, în viaţa de familie, faţă de săraci, faţă de animale) şi „despre cunoştinţa sufletului". Acest ansamblu de norme „cuminţi", menite să îndrume paşii precauţi ai vieţuitorilor dintr-o mare monarhie, care sprijinea acumularea averilor cu condiţia respectării legilor „crâieşti", trebuie să fi fost considerat drept deosebit de util, de vreme ce cartea a mai atras şi pe un alt traducător, tot transilvănean, care a realizat o versiune independentă de a lui Fulea şi mai redusă ca proporţii. Traducerea lui Constantin Ionovici (Ms. rom. 1618, nesemnalat pînă acum) este din 1813, şi ea pare pe alocuri mai curgătoare, dacă nu cumva şi mai fidelă, decît a lui Fulea, care a suprimat împărţirea în paragrafe din original. în schimb traducătorul, care a izbutit să-şi tipărească versiunea, e mai atent la lexic, şi el dă continuu echivalente pentru cuvintele ce puteau fi redate în română printr-un termen mai mult folosit sau printr-unul mai nou („promenad [şpa-ţir]", „infirmi [bolnavi]", „săracul [mizer]" „logograf [scriitoriu]", „negligăluit [lenevit]" etc.). Cu un conţinut mult mai interesant, apare în acelaşi an, la Viena, Omul de lume, de V. Gergely de Csokotis, care s-a inspirat din lucrarea lui Adolf Knigge, Uber den Umgangmit Menschen25. în partea întîi („ruptura de întîia") sînt expuse o serie de recomandări privitoare la ţinută, dobîndirea graţiei, îngrijirea trupului( iar în partea („ruptura") a doua „însuşirile cele dinafară, carele încuviinţează pe oameni în unele stări, împrejurări, ale vieţii sociale", cum sînt comportarea la mese, conversaţia cu femeile, adică o sumă a politeţii destinată să formeze oameni care nu numai că sînt conştienţi că trăiesc într-un organism social, dar şi că au îndatorirea să participe prin manierele şi felul lor de a fi la înfrumuseţarea lui. Lucrarea lui Ciocotiş (cum transcrie D. Popovici 28 în mod evident nu avem de a face cu o traducere, cum susţine Al. Piru în art. cit., ci cel mult cu o prelucrare, după cum am menţionat în Steaua, 1965 9, p. 122. Lucrarea lui Knigge are trei părţi, cu 447 pagini (ediţia vienezâ din 1797), în timp ce cartea lui Ciocotiş are 149 pagini; planul cărţilor e deosebit, după cum fraza e alta. 313 numele autorului 26) marchează un evident pas înainte pe calea formării cetăţeanului modem; dar semnificaţia cărţii este multiplă. Autorul versiunii române, „teolog absolut", susţine în prefaţa scrisă cu litere latine că a sosit momentul ca alfabetul chirilic să nu mai fie păstrat decît de biserică, în timp ce alfabetul latin trebuie să fie utilizat în toate cărţile „politiceşti", deoarece numai astfel se poate pune capăt stavilei care „a oprit comunicarea limbei cu alte popoare europeiesci"; teza lui Gherghely nu e o formulă de laborator, ci un argument, am spune, de politică culturală, autorul ei susţinînd, prin compararea limbii române cu cea franceză şi cu cea „italiană“-soră, că în felul acesta poporul român îşi va putea aduce aportul său la cultura europeană (căci „şi Europa întreagă anche aşteaptă aceasta de la noi"). în acest scop, în cap. VI, p. 69—95, Gherghely se ocupă de latinitatea limbii şi a neamului român, citînd pe G. Roja (referirea fiind, de fapt, la lucrarea lui M. Boiagi) şi pe Petru Maior. Prelucrarea aceasta este, de altfel, dedicată unui membru al importantei familii macedo-române, doctorul Constantin Darvari, „patron... al fericirii şi bun sporul înainte a tot poporul românesc". Tipăritura vieneză, ce îmbină atît de clar preocuparea de a releva originea latină a poporului român cu aceea de a-i da îndemnul să-şi ocupe locul, pe această cale, între marile popoare europene, pe calea progresului („bun sporul înainte") este, aşadar, una din cele mai caracteristice opere din faza iluministă; caracteristică pentru iluminismul român este şi datorită faptului că nu e o simplă traducere, ci o recompunere a unei cărţi de prestigiu. Dar lucrarea mai dezvăluie un aspect cultural plin de semnificaţie: ea apare în tipografia lui Dimitrie Davidovici, unde se va tipări în 1821 un Anacreon grecesc nou în germană şi neogreacă, cît şi un ziar sîrb27, aşadar un loc de confluenţă al culturilor sud-est europene. De altfel, modelul lui Ciocotiş, cartea lui Knigge, va atrage şi pe sîrbi, care vor dobîndi o versiune în limba lor în 26 D. Popovici, op. cit., p. 274—275. 27 V. Josef Leo Seifert, Lileraturgeschichte der Cechoslowaken, Sudslawen tind Bulgaren, Miinchen, 1922, p. 151 —152; Georges Castellan, La vie quotidienne en Serbie au seuil de l'indipendance, 1815—1839, Paris, Hachette, 1967, p. 270. 314 1831 (Buda), prin străduinţa avocatului Theodor Pavlovic, originar din Karlovo, apariţie ce marchează un punct de contact evident al direcţiei mişcărilor culturale ale celor două popoare, care în toată această perioadă se îndreaptă spre surse asemănătoare în ceea ce priveşte această categorie de scrieri28. Constatarea se referă, desigur, şi la paralelismele greco-române, cu puncte de contact multiple; dar, cu toate că legătura cu mişcarea greacă e mai îndelungată şi de mai ample proporţii, există în evoluţia categoriei acesteia de scrieri române un moment de receptare al scrierilor sîrbe care are o importanţă deosebită. Ne referim la redarea în limba română a operelor clasicului literaturii sîrbe care se adăpase de la izvoarele limpezi ale iluminismului european, Dositei Obradovici. Cărţile au apărut toate în tipografia de la Buda: Sfaturile a înţelejerii cei sănătoase, în 1802, Adunare de lucruri moraliceşti, în 1808, şi Filosofeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături, în 1814, toate fiind traduse de Dimitrie Ţichindeal, care a ţinut să adreseze un elogiu marelui „luminătorul al neamului său" în prefaţa la cea de a doua carte. După ce zăbovise o vreme în preajma lui Leon Gheuca, faţă de care a nutrit şi mai tîrziu un profund respect (dedicîndu-i şi o scriere a sa), Dositei s-a îndreptat spre Leipzig şi apoi spre Occidentul european, ajungînd pînă la Londra. Cu o nestăvilită sete de cunoaştere, el a asimilat noile cunoştinţe şi tezele raţionaliste, pe care cu o egală energie le-a difuzat prin numeroasele sale scrieri ; exprimînd viguros un nou crez, el depăşeşte pe contemporanii săi mai puţin înclinaţi să dezvăluie racilele sociale ale epocii. Astfel, deşi Sfaturile tratează despre „dragoste" şi despre „faptele bune", ele preconizează propovăduirea adevărului („zi ce e drept, apoi caută de vei putea să scapi!") şi înlăturarea polemicilor religioase care dezbină popoarele asuprite, argumentînd că a trecut vremea creării unor noi religii. Interesant în această carte recompusă, în parte, e şi fragmentul pe care-1 scrie Ţichindeal, 28 V. P. J. Safarik, Geschichte der siidslawischen Literatur, Praga, 1865, III, p. 434—437. 315 adaptînd la realităţile române imboldul iluminist al lui Dositei de a birui obiceiurile obscurantiste, fie ele oricît de puternic înrădăcinate. Chiar dacă formarea unei noi mentalităţi cere „alte vremi, alte împrejurări şi alt neam de oameni", intelectualul nu se descurajează şi combate superstiţia cu vigoarea lui Şincai29. Importantă e, de asemenea, distincţia pe care ştie să o facă Ţichin-deal între obiceiul care are o valoare documentară (argumentare în spiritul lui Chesarie şi S. Micu) şi obiceiul care trebuie modificat pentru a se putea atinge un nou nivel de cultură. O viguroasă concepţie iluministă se relevă şi în cap. VI din Adunare, unde Dositei se ocupă de rolul cititului în viaţa omenească; el nu mai face, însă, asemenea vechilor cărturari un elogiu cărţii, ci descrie „tehnica cititului", subliniind faptul că „luminarea" este aceea care poate forma oameni noi, desprinşi de superstiţii şi de supunere oarbă. Lectura nu mai constituie un scop în sine, argumentarea teoretică impunîndu-se ca atare, ci ea trebuie legată de practică. în aceste condiţii, cititul nu se poate face în dauna sănătăţii, ci utilizînd capacităţile fizice; se schiţează o fiziologie a lecturii. Pe de altă parte, cartea devine instrument al schimbului de idei, şi ca atare ea impune conversaţia cu ceilalţi, după cum solicită variaţia lecturii. în capitolul amintit, reprezentativ în incursiunea pe care am întrepris-o, se specifică expres dreptul de cetate pe care-1 are „cetirea frumoaselor cărţi" (cele inspirate de muzele vizitate, mai ales, dimineţile, cînd mintea omului e mai proaspătă); acestea oferă o „delectare" în cadrul procesului de cunoaştere şi de formare a omului nou (avans net faţă de umanism) şi se adresează nu numai cărturarilor (unui grup de oameni 38 Cp. Gheorghe Şincai, învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului, ediţie D. Ghişe şi P. Teodor, Buc., Edit. ştiinţifică, 1964. Cp. Hermann Bausinger, Aufklărung und Aberglaube, Deutsche Vierteljahrsschrift fiir Literatur-uiissenschaft und Geistesgeschichte, 1963, 3,p.345 — 362, care vorbeşte despre un prim moment, al confruntării superstiţiei cu experienţa, apoi o respingere a demonismului aceleia în numele fericirii, în sfîrşit, descoperirea poeziei cuprinse în practicile ei de către ultimii iluminişti; se poate, în acest sens, compara punctul de vedere al lui Ţichindeal cu cel al lui Alecu Russo, care „dorea să strîngă mitologia română" ; cf. Al. Dima, Studii de istorie a teoriei literare româneşti, Buc., Edit. pt. lit., 1962, p. 13. 316 dedicaţi cărţii), ci tuturor celor care pot ajunge să „cunoască slovele", pentru că „cetirea frumoaselor cărţi în limba sa poate şi săteanului şi păstoriului de oi iubite a fi". Elementele noi ce pătrund în cartea română acum presează nu numai asupra vechilor tipare ale scrierilor imprimate, dar şi asupra formei de prezentare a ideilor şi sentimentelor. Ocupîndu-se de varietatea disciplinelor ştiinţifice sau de prietenie, inserînd istorii persane sau arabe (în sprijinul unei reînnoite sinteze Orient -Occident), Dositei citează în Adunare numeroase exemple din existenţa popoarelor civilizate şi adaptează continuu forma tradiţională a „culegerii de înţelepciune" la actualitate, apropiind-o de comentariul cotidian, cu scop moralizator, pe care-1 preţuise în publicistica lui Addison. Elogiind activitatea cărturarului sîrb, în prefaţa la traducerea română a acestei opere, Ţichindeal definea, la rîndul lui, trăsăturile majore ale activităţii iluministe întreprinse în cadrul unei culturi vecine cu coordonate asemănătoare celei române, explicînd motivul pentru care preluările din culturile europene aflate pe o treaptă de dezvoltare mai avansată se făceau într-un spirit practic, în spiritul unui raţionalism care căuta nu atît elucidarea rolului şi a funcţiilor raţiunii, ci căile de realizare a unui progres al bunei stări generale, desfiinţarea stavilelor ideologice fixate de feudalism şi indicarea liniilor de urmat pentru obţinerea libertăţii şi prosperităţii generale. Accentul pus pe educaţia morală se impunea ca de la sine, dar în realitate el era solicitat de tradiţia unui gen literar de mare circulaţie în culturile sud-est europene, şi ca atare de mentalitatea care se obişnuise să afle îndrumări mereu actualizate şi utile într-un anume gen de scrieri. Dovada ne-o oferă largul ecou al scrierilor lui Dositei Obra-dovici în ţările române şi în special al Fabulelor, o altă operă reprezentativă (pe care n-am dorit să o fragmentăm). Prelucrarea lui Ţichindeal, apărută la Buda în 1814, a pătruns în casele oamenilor, aşa cum s-a constatat de visu30, deşi ea a 30 V. Ion B. Mureşianu, însemnări despre activitatea lui Dimitrie Ţichindeal, Scrisul bănăţean, 1958, 12, p. 80. 317 fost confiscată curînd după apariţia ei31. Cartea a fost reeditată cu elogii de cel care a dat un considerabil impuls literaturii române modeme, Ion Heliade Rădulescu, în 1838, la Bucureşti. Mai mult, în scrierea atribuită întemeietorului învăţămîntului în limba română la Bucureşti, Povăţuitorul tinerimei către adevărata şi dreapta cetire, tipărită la Buda în 1826 şi pusă pe seama lui Gheorghe Lazăr, au fost incluse şapte fabule din cartea lui Ţichindeal, iar un manuscris pe care l-am aflat în Biblioteca Academiei indică faptul că fabulele lui Dositei au ajuns pînă în Moldova32 ; alte fragmente se regăsesc în sbomicele atît de familiare cititorilor din secolul trecut. Cunoscut prin această carte, Ţichindeal şi-a asigurat un loc de seamă printre „fabulişti" ; sub influenţa laudelor lui Heliade, Eminescu l-a denumit „gură de aur" în poezia ce a evocat „zilele de aur a scripturelor române". Larga difuzare a cuvîntului lui Ţichindeal, care reproducea fraza lui Dositei, şi care la rîndul său reţinuse formulările gîndi-torilor iluminişti europeni, indică faptul că opera răspundea aspiraţiei de moment a unei largi mase, care simţea nevoia să cunoască noi formule de viaţă33. Această aspiraţie în condiţiile social-eco- 31 Scrisoarea, intr-un ton dirz, adresată de Ţichindeal împăratului Francisc I, în iulie 1815, a fost publicată de Aleksa Ivid, Documente privitoare la mişcarea literară şi culturală a românilor din Ungaria in sec. XVIII şi XIX, Analele Academiei, Mem. Sec(. Ist., S. III, T. XVIII, Buc., 1936, p. 7 — 9. 32 Ms. rom. 3128, „Oareşcare anecdoturi folosătoare pentru giunime, aflate într-un poem din învechime tipărită", în care se află, la f. 29 v-f. 30 v, fabula 33 cu explicaţia ei. 33 în 1816, Petre Teodorovici din Timişoara traducea, tot din sîrbâ, Robin-son Crusoe; cărturarul citise şi pe Rousseau, Voltaire, Mirabeau ; cf. Mircea Avram, Primul traducător al lui „Robinson Crusoe" în limba română: preotul bănăţean Petru Teodorovici, Mitropolia Banatului, 1967, 7 — 9, p. 555 — 557. (Pentru locul romanului englez în literatura europeană din acest secol, v. şi Ludwig Borinski, Der englische Român des 18. Jahrhunderts, Frankfurt am Main, Athenăum Verlag, 1968, 333 p.) Publicarea Fabulelor în 1885, la Arad, în versiunea lui Ioan Russu, a fost o încercare de „reconstituire" a autenticităţii unei opere clasice (deformată, după cum pretindea noul traducător, care nu înţelesese prea bine rostul adaptărilor şi al localizărilor întreprinse de Ţichindeal, mai puţin atent la respectarea fra- 318 nomice din această perioadă, determinase pe o serie întreagă de cărturari din ţările române să cerceteze, cu prilejul călătoriilor întreprinse peste hotare, lucrările cuprinzînd noua orientare ideologică: cităm pe transilvăneanul Paul Iorgovici, care la scurt interval după Dositei, prin 1789—1793, făcea „perfect aceeaşi rută ca şi Dositei Obradovici, poposind la Londra exact 11 luni ca acesta"34, şi care scotea, la întoarcere, un calendar literar pentru anul 1794 pe seama „norodului slaveno-sîrbesc şi rumânesc", pe moldoveanul Gheorghe Asachi, care aflat, prin 1805, la Viena, copia pasaje din aceeaşi categorie de scriitori (Bacon, Addison, Chesterfield, Florian)35. Dacă ideile iluministe occidentale ar fi fost exprimate în forme occidentale, asimilarea lor de către cititorii din cele două ţări din sud-estul european evident că nu ar fi fost însoţită de succesul răsunător de care am vorbit; Dositei a apelat, însă, la genul literar cel mai popular şi a făcut să vehiculeze noile idei prin intermediul fabulei. Majoritatea cercetătorilor români care au studiat fabulele lui Ţichindeal au observat că în numeroase cazuri morala fabulei este inclusă în partea narativă, „învăţătura" propriu-zisă căpă-tînd o oarecare independenţă; întîmplarea relatată devine un pretext pentru consideraţiile care sînt expuse în „învăţătură". Aşadar, nu mai avem de a face cu tipul clasic al fabulei: pe de o parte, elementul anecdotic include „morala", iar pe de altă parte, elementul moral capătă extindere şi abordează probleme ce nu intraseră înainte în atenţia fabulistului. „Este o parte, însă, în zei şi mai doritor să răspîndească ideea, care pe vremea sa, în lipsa prescripţiilor privitoare la dreptul de autor, nu intrase încă în domeniul proprietăţii private). La această dată tîrzie avem, deci, de a face cu prezentarea unui monument literar, a unei capodopere, şi mai puţin cu difuzarea unei scrieri menite să intervină imediat şi cu mare eficienţă în lupta de opinii, cum se întîmplase la începutul secolului, cînd opera cunoscuse o largă răspîndire şi determinase adoptarea măsurii drastice a excluderii lui Ţichindeal din profesorat de către forţele reacţionare. 34 Vichentie Ardeleanu, Paul Iorgovici, Orizont, 1964, 4, p. 83. 35 V. Bibi. Academiei R.S.R., Ms. rom. 3075: Studii et memorie di Gior-gio Asaky... 319 fabulele sale, observă Th. Speranţia, unde tonul se schimbă cîteo-dată şi ajunge pînă la satiră, adică sînt locuri unde el, în calitate de predicator, de apostol al moralei şi al naţionalismului, schimbă tonul, devine judecător şi mustră." Faptul se poate deduce chiar dintr-una din fabulele prezentate de Speranţia, Vulturul şi vulpea, unde se spune în finalul învăţăturii: „Pe vultur a-1 avea în vecinătate nu e glumă, că aceasta frumos sună ! ci ceea ce ne învaţă pe noi fabula aceasta, mai frumos e ca să înţeleagă cel puternic şi să nu se nădăjduiască întru puterea sa, căci este ochiul judecăţii carele toate le vede. Spun că se miră asupritorii, căci mult cer de la dînşii, ci încă de se va cere înapoi toate cîte au luat ei de la alţii puţin oarece le va rămînea."36 Asemenea intervenţii în structura fabulei denotă că titlul dat de Ţichindeal cărţii, Filosof iceşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături... este mai exact decît titlul lui Dositei, deoarece opera lui Esop este utilizată numai pentru că era familiară oamenilor din popor şi pentru că se preta scopului urmărit de autor, dar accentul cade pe chestiunile „filosofice şi politice", aduse în discuţie în cadrul „învăţămintelor morale". Caracteristic pentru această operă nu este existenţa unui prototip aflat nemijlocit în arta povestirii populare şi mijlocit în însăşi fabula populară (element care distinge fabula lui Dositei de aceea a lui Lessing37), ci dimensiunea acestui nou gen de fabulă. Existenţa prototipului ţine de structura literaturii din această zonă a Europei, populară prin trăsătura sa fundamentală; această notă persistă pentru că „fabulistul" sîrb şi, după el, cel român, asimilează noi idei şi le introduc într-o tradiţie culturală. Caracteristic, însă, este nu ceea ce persistă, ci ceea ce apare: elementul care transformă fabula şi îi dă 36 Th. S. Speranţia, Fabula in genere şi fabuliştii români în specie, Analele Academiei, Mem. Secf. Lit., seria II, Tom. XIV, Buc., 1893, p. 153şi 81-82. Despre elementul înnoitor din opera lui Ţichindeal vorbeşte şi N. Iorga în a sa Istorie a literaturii române în secolul al XVIII, Buc., Minerva, 1901, II, p. 426. Modificările aduse structurii clasice a fabulelor au fost sesizate şi de D. Popo-vici, op. cit., p. 447. 37 A. Schmaus, Lessings Fabeln bei Dositej Obradovic, Zeitschrift fiir slavische Philologie, Leipzig, 1931, p. 46—47. 320 noi dimensiuni pe care nu le-a cunoscut sub pana unui La Fon-taine sau Lessing. Desigur că fabula, strîns legată de viaţa socială, a mers în pas cu evoluţia ideologică a societăţii, în mijlocul căreia a apărut. Dar în cazul lui Dositei-Ţichindeal poate fi observată o evoluţie bruscă, ce nu poate fi desprinsă de faza ideologică respectivă, în acest caz, avem convingerea că fabula realizează o fuziune cu un alt gen tradiţional, acela al „apoftegmelor", îndreptîndu-se spre „cronica cotidiană", din care va apare ulterior eseul literar, filosofic, social. Dar mai întîi se impune să reamintim că o asemenea transformare mai poate fi observată în cazul unei opere similare, apărute în greceşte, exemplu care denotă o trăsătură caracteristică culturilor mai avansate din sud-estul european. Este vorba de Esopia, apărută în 1821 la Bucureşti, în prefaţa căreia autorul (de reţinut concepţia sa privitoare la „reeditare") afirmă următoarele: „Culegerea de fabule pe care ţi-o trimet a luat naştere din Adunarea de fabule esopice a vestitului nostru Coray, tipărită la Paris, în 1811. Din aceasta am ales pe cele care le-am socotit mai cu haz şi mai morale în acelaşi timp, le-am tradus de multe ori numai după înţeles, am transformat cîteva, am scurtat altele, am schimbat cîteva epiloguri fără noimă şi nelalocul lor, dintre care unele n-aveau nici o legătură cu fabulele respective, iar altele cuprindeau o învăţătură cu totul potrivnică fabulei; şi din acestea pe unele le-am luat din ediţia pomenită a învăţatului Coray, pe altele le-am adaptat din nou după socotinţa mea." Iar într-o notă autorul precizează: „în această traducere am adăugat şi cîteva îndatoriri ale copiilor, traducîndu-le din cărţi franţuzeşti, şi acest adaus l-am socotit foarte trebuincios fiindcă învaţă pe copii cele mai de seamă îndatoriri, pe care trebuie să le îndeplinească faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, şi, în general, în viata de obşte"38. » > Aşadar, atît pentru Obradovici şi Ţichindeal, cît şi pentru Adamantios Coray şi editorul de la Bucureşti, Esopia este una 38 V. Ion Bianu şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, IV: Adăogiri şi îndreptări. Buc., 1944, p. 306—310. 32L din operele cele mai indicate să vehiculeze noile idei despre rostul omului în viaţa cotidiană şi în societate. Fabula propriu-zisă se adaptează noilor cerinţe, iar învăţătura capătă extindere şi abordează în primul rînd problemele specifice vieţii cotidiene, probleme care sînt ridicate şi în capitolele noi ce apar în „cărţile de înţelepciune" editate în acest răstimp. Această categorie de opere dezvoltă apoftegmele, care îşi aveau sorgintea în „capetele" de largă circulaţie în cultura bizantină, dar noile „culegeri de pilde" se îmbogăţesc acum prin includerea unor noi maxime, extrase din operele publicate în această epocă, şi ele îşi sporesc sfera de acţiune prin fragmentele de „povăţuiri", menite să educe pe om ca membru al societăţii. „învăţăturile" din Fabulele lui Dositei apar în momentul în care „cărţile de înţelepciune" se transformă, pe de o parte prin evoluţia şi diversificarea problematicii, iar pe de altă parte prin lărgirea cercului de beneficiari cărora li se adresează. Apoftegmele destinate celor culţi, iniţiaţilor, sînt oferite acum tuturor, şi pe primul plan apar chestiunile politice, ca atitudinea faţă de viaţă, în această ultimă privinţă trebuie semnalat faptul că „tensiunea constantă şi uneori dramatică între morala sfaturilor evanghelice... şi etica mult mai umană a preceptelor" (subînţeles filosofice)39, ce poate fi constatată şi în literatura de acest gen din timpul evului mediu sud-est european, nu numai în cel occidental, se rezolvă acum în favoarea preceptelor raţionale, şi cei care sînt destinaţi să le pună în aplicare nu mai sînt consideraţi „laici" sau „clerici", ci „cetăţeni"40. Sfaturile date „cetăţenilor" — prin intermediul unor asemenea „fabule" sau „culegeri de înţelepciune" 39 Maurice de Gandillac, Valeurs morales et sociales. în L’Homme et.son destin d'apres Ies penseurs du Moyen Age (Actes du premier Congres internaţional de philosophie meditvale, Louvain — Bruxelles, 28 aoât-3 sept. 1958), Paris, 1960, p. 92. . 40 W. Ullmann, Principles of Government and Politics în the Middle Ages, London, Methuen, 1961, p. 151. Afirmaţia se referă la consecinţele penetrării aristotelismului în sinteza Aquinatului, dar ea poate fi referită şi la efectele pătrunderii raţionalismului în tradiţia sud-est europeană (unde, trebuie specificat, aristotelismul fusese receptat din secolul VII). 322 — se întemeiază pe autorităţi europene recunoscute, şi scriitorul sîrb, urmat de cel român, apelează la Lessing, în care recunoaşte „în primul rînd pe iluminist''41, şi la Addison42. Dar apelul la Addison, care prin al său Spectator a influenţat atît de puternic ziaristica europeană, ne oferă indicaţia că autorul sîrb, ca şi prelucrătorul român publicaseră Fabulele pentru a da curs eseului consacrat problemelor vieţii sociale curente, adoptînd forma „cronicei zilnice" într-o carte, din moment ce nu aveau posibilitatea să-l practice într-un ziar propriu-zis. Această „cronică zilnică" abordează, în primul rînd, chestiunile politice şi sociale, dar ea ridică şi o serie de probleme culturale, care, dezvoltate, vor putea fi regăsite în eseul filosofic sau literar, ce va deveni independent după o lungă ucenicie în paginile presei. Etica umană preconizată de cărţile transilvănene favorizează apariţia unor noi genuri literare; literatura rămîne parţial legată de preocupările istorice sau morale, dar ea capătă o funcţie şi o importanţă necunoscută anterior, ce-i conferă drepturile la independenţa beletristică; şi aceasta cu atît mai mult cu cît preschimbarea mentalităţii acordă un loc tot mai important conştiinţei estetice, fapt demonstrat de o altă serie de cărţi din epocă. Şi anume, Gramaticile care tratează tot mai stăruitor chestiunile de poetică, în timp ce Retorica lui Molnar marchează momentul în care cuvîn-tul scris începe să dea lecţii cuvîntului rostit. Ocupîndu-se de „schimele zicerilor", care alcătuiesc „frumuseţea şi vinele cuvîntului, pentru că nu numai îl împodobesc, după cum fac tropii, ci îi dau încă putere şi virtute, ca să deştepte patimile la ascultători" (p. 193), cartea lui Molnar are o valoare „reprezentativă" în cadrul încercărilor făcute de transilvăneni de a constitui o teorie literară, după cum marchează etapa în care „cuvîntul frumos scris" se desprinde de retorica ce conferise frumuseţe literaturii timp de secole. Lucrarea cărturarului ardelean, pe care-1 regăsim 41 A. Schmaus, art. cit., p. 3. V. şi Muta KocthA, ffocumej Opadoeuh y uc-mopucKoj nepcneKmueu XVIII u XIX eem, Belgrad, 1952, în special p. 128—140, precum şi sinteza recentă: Andrija Stojcovici, TeHe3a JţocumejeeuK (f)UA030(f>cKUX noeAeda, „36ophhk (J)HJio30(})CKoro (J>aKyjiTeTa“, Belgrad, 1962, p. 67—108. 42 V. Vera Javarek, Dositej Obradovic's English Models, The Slavonie Review, 1961, p. 24—43. 323 aproape în toate acţiunile înnoitoare din acest răstimp (şi trebuie reamintit că Deutsche Walachische Sprachlehre a sa, adresată mai ales negustorilor, a fost publicată în 1788, după modelul celebru furnizat de Micu şi Şincai, şi s-a difuzat intens — fiind reeditată în 1810 şi 1823), a fost cu siguranţă destinată predicatorilor, dar ea a furnizat temeiuri teoretice tuturor celor care în primele decenii ale secolului XIX încercau să compună „cărţi frumoase". Din antica stilistică, care capătă acum o vigoare de o semnificaţie ce ne determină să ajungem la unele concluzii mai generale, în ultimul capitol, au fost desprinse norme şi îndrumări de către toţi cei care au început să creeze opere poetice. Arta de a compune corect, învăţată din Gramatici (ca aceea a lui Dimitrie Eustatie-vici, care se ocupase de prozodie43) şi de a scrie bine, după preceptele Retoricii (care în tipăritura lui Molnar atinge un punct final, deschizînd în acelaşi timp noi drumuri44), se impun vorbitorilor (ca în Didahiile lui Maior) şi poeţilor. Aceştia din urmă simt o firească atracţie spre poem, care le dădea putinţa să dezvolte într-un cadru larg tema amplă care era necesar să fie expusă. în spiritul retoricii medievale, Vasile Aaron leagă poezia de pictură şi muzică în Anul cel mănos (din 1820), pentru a pune la încercare posibilităţile oferite de poem, atît de propriu unei literaturi didactice. De altfel, şi Ienăchiţă Văcărescu, atunci cînd trebuise să citeze un model de prestigiu, se referise tot la un poem, Henriada lui Voltaire. Aaron versificase, în 1805, Patimile Mîntuitorului pornind de la Klopstock, şi poezia nu poate fi considerată prolixă şi ridicolă decît „dacă socotim tot astfel originalul însuşi"45; or, poetul german îşi propusese să scrie o 43 Iosif Pervain, Dimitrie Eustatievici, Studia Universitatis Babeş-Bolyai — Philologica, 1958, p. 27 — 47; în anexă, fragmente din partea a IV-a din Gramatica acestuia. 44 V. L. Grămadă şi M. Protase, Preocupări de teorie literară la români între 1780 şi 1830, Studia Univ. B-B-Philologica, 1958, p. 49 — 65, şi, în special, masiva antologie comentată, întocmită de George Ivaşcu, Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, 1812—1866, Buc., Edit. didactică şi pedagogică, 1967, 717 p. 45 Al. Piru, Literatura română premodernă, p. 135. 324 laudă cîntînd omenescul din tematica religioasă şi realizînd o operă de artă, aşa cum artă crease Bach46. Cert este că poezia se amplifică şi capătă o mare forţă de respiraţie la poeţii ardeleni care cultivă un alt gen decît Barac, ironizat de către cel care cristalizează domeniul poeziei culte în acest răstimp, I. Budai-Deleanu. Teoria literară a acestuia este închegată şi limpede, desprinzîndu-se în acelaşi timp de concepţia poeţilor populari, Barac sau Anton Pann47. Versul popular continuă să alimenteze creaţia cultă, care, însă, îşi stabileşte în Ţiga-niada coordonate proprii. Pe drept cuvînt poate fi considerată această operă o încununare a culturii literare din secolul XVIII, ea beneficiind de tradiţia îndelungată populară, pe care o transformă în cultură majoră • prin adoptarea modelului ce i-a fost continuu amintit de retorică — versul antic — şi prin captarea noilor realizări ale culturii europene — poezia şi, în special, poemul iluminist. Ion Budai-Deleanu semnalează posibilitatea de a converti istoria naţională într-o serie de teme poetice, altfel decît încercase un Horga Popovici, şi depăşeşte un tradiţionalism îngust, şi în fond conservator, legat de recomandarea de a cînta „pururea frunză verde", ca Barac, atît de atent la succesul de librărie; în acelaşi timp el urmăreşte realizarea unor versuri de autentică rezonanţă poetică, trecînd dincolo de Aaron şi sursa lui, Klops-tock, spre scrierile mult mai vibrante ale lui Voltaire48 ; în spiritul lui Pope, el ştie să scrie o satiră, care, mai mult ca a aceluia, eliberează de restricţii fantezia şi capacităţile ironice ale inteligenţei umane. Poetul transilvănean înscrie, prin opera sa, o originală contribuţie în cultura secolului luminilor, în care spiritul laic avansase cu paşi hotărîţi, „activităţile esenţiale încetînd să 46 Klopstock, Eine Auswahl aus Werken, Briefen und Berichten. Mit Ein-fiihrungen und Eriauterungen von Dr. Arno Sachse. Berlin, Verlag der Nation, 1956, p. 159—160. 47 Despre legătura dintre aceştia doi, v. I. Muşlea, Intre loan Barac şi Anton Pann, Studii literare, Cluj, 1948, p. 211 — 215. 48 D. Popovici, Doctrina literară a „Ţiganiadei" lui I. Budai-Deleanu, idem, p. 83—118. 325 mai decurgă din religie şi să-şi mai afle într-însa scopul final. A trăi, şi cît mai bine cu putinţă; a întinde sfera cunoştinţelor, fără limite şi fără grija unei lumi de dincolo", „ambianţă modernă de ateism practic, ce poate coexista în spiritele indiferente cu un creştinism de principiu"49. Dumitru Popovici nu a exagerat atunci cînd a denumit Ţiganiada „una dintre cele mai importante realizări ale literaturii române dinaintea lui Eminescu"50; opera apare ca o împlinire a unei îndelungate evoluţii, întrucît este rodul unor variate şi multiple căutări, ce parcurseseră registrul marilor capodopere de la Homer la Voltaire şi reţinuseră din „bogăţia spirituală a poporului nu inocente floricele de stil, aşa cum făcuse Barac, ci însăşi concepţia pe care şi-o făcuse acest popor despre univers"51. Marile biblioteci, alimentate aici de un comerţ mai prosper decît cel din Principate şi organizat de întreprinzători pionieri, care legau Italia şi oraşele germane de oraşele din Principate, toţi aparţinînd unei burghezii în ascensiune 52, au contribuit la evoluţia mentalităţii din toate cele trei provincii române; circulaţia cărţii de o parte şi de alta a Carpaţilor s-a intensificat, şi literatura modernă a început să progreseze sincron în toate părţile locuite de români. Activitatea intelectualilor transilvăneni s-a concentrat în noi focare, nu numai în Blaj, iar la Braşov s-a împlinit vechiul deziderat al statornicirii presei române, atît de mult visată de generaţia primilor cărturari; redacţia lui Bariţiu, aşezată aci, în inima ţării, a înregistrat pulsul vieţii poporului român de 49 Rene Porneau, L’Europe des lumieres, p. 47. în această privinţă v. şi I. Lungu, Idei iluministe în „Ţiganiada" lui Ion Budai-Deleanu, în Din istoria filozofiei în ■România, Buc., Edit. Acad., 1957,11, p. 157—181; Paul Cornea, Studii de literatură română modernă. Buc., Edit. pt. lit., 1962, în special p. 55 seq. 50 D. Popovici, La litterature roumaine..., p. 474. 61 Idem, ibidem, p. 492. 62 V., de exemplu, datele interesante din articolul Iui D. Limona, Casa de comerţ Nicolae D. Paciura din Sibiu, Revista arhivelor, 1965, 1, p. 265 — 285; de asemenea, Ioachim Crăciun, Biblioteci şi cititori români în trecut şi azi, Sibiu, 1940. 326 pretutindeni 53; dar colaborarea dintre Heliade-Bariţiu-Bălcescu-Kogălniceanu şi ceilalţi paşoptişti beneficia nu numai de un nou spirit ce se formase în cultura română, dar şi de poziţiile ce le cuceriseră pas cu pas toată acea lume a cărţii care lucrase cu abnegaţie la imprimarea şi difuzarea operelor literare române de-a lungul secolului XVIII. *® V. Vasile Netea, George Barifiu, Buc., Edit. ştiinţifică, 1966, cap. III, p. 56-81. a?' # ,14 'H HAI iii 4 itikni, * a ** K*|«fe * a &%HHAf S C((N( BtKHAf ^T^MflASpiir *9 IfHkAA* Ia«CT., C* K^mVh *t AMf»« WAA#A#M ÂflÎKVHOAI|Jf,^ „ „ - . “ " V ^|$m a« popeam iraA^HT Â $h a«h Âm w iţlAMfiOH'k CA. OkjhcVcaV HfNTptf M’ttpyf fk ^.h/amnti, . , 1*A HHRddig X^f f Ti ftAMH N T j» H At r n .0 H o fi H % ’fplKW|*tf Ary« Hapo^A CiaiSuiS- A^* + CA18HT» fia^MiriA foirf/tfil aIhnVa a*aa Xc ijoV. d il E g A a ^ KpiAtKA Ttrnorp*4>V» a OyNMBfp » cărţilor, iară după amiazăzi împreună petrecerea în soţietate şi în vorbire sau în discurs; şi mai formosa ascuţirea minţii după prînz sau după mîncare şi băutură, rămîne neascuţit şi slab. Aşij- 347 derea şi lunile căldurii mari nu sînt cetirii şi învăţăturii prietene. Această cerească părtişoară a gîndului nostru, întru aşa e legă-p. 86 tuintă cu crierii, cu sîngele şi /cu trupul nostru, cît cînd aceste părţi pătimesc şi sînt slăbite, atuncea şi ea, pînă cînd e cu dînsele, e nevoită a pătimi împreună. Ci cu toate acestea, în tot ceasul şi în tot timpul cînd nu sînt gîndurile noastre răsfirate, cînd inima noastră e în linişte şi în pace de poftele cele năpraznice ale patimilor şi cînd avem noi luarea de samă în pot^rea noastră, ca să potem cu dînsa stăpîni şi îndrepta, cetirea noastră nu va fi fără de roadă sau fără fruct. Spre toate dară, după toată putin-cioasa măsură, cetitoriul şi disţipulul datori sînt a avea luare de samă, că aceasta e maica carea zămisleşte înţelegerea şi diudi-caţia sau prejudecarea, încălzeşte şi hrăneşte mai nainte de naştere, şi după naştere le creşte şi cătră poteri şi virtutea cres-cerii sau a etatii îndreaptă şi aduce; căci că fără din destulă luare de samă şi ţinere în minte, nici se poate ceva desăvîrşit înţelege, nici bine ţinea în minte, şi fără de aceste doao lucruri toate sînt nesăvîrşite şi oloage. Nimica nu iaste împotriva luării de samă ca p. 87 silirea şi graba; / că precum că oricînd omul cu graba aleargă nu poate lua sama la lucrurile prin care trece, aşa şi mintea noastră cînd grăbind gîndeşte nu iaste în stare nimica cum se cuvine a lua în samă [...] p. 90 [...] Pînă aicea, în cuvîntul acesta, am căutat numai la aceia cari cu totul învăţăturii se predau şi toată viaţa lor ei o dedi-cază; iară cetirea formoaselor cărţi în limba sa poate şi săteanului şi păstoriului de oi iubite a fi, numai dacă conosc slovele p. 91 şi au învăţat a ceti. Toată înţelepciunea dreaptă/ şi cărţile for-moase spre sfîrşitul acela se îndreptează ca să fie neamul omenesc mai înţelept, mai bon şi mai norocos. Pentru aceea toţi luminătorii şi cătră aceea toţi iubitorii de oameni nu au vrut a răbda ca înţelepciunea şi formoasele ştiinţe numai în limbile cele de demult bătrîne să rămîie şi numai într-un număr anumiţi oameni învăţaţi să se înmărgin£ze şi îngrădească. Firesc iaste sufletul, ca şi trupul, întru toate e de comun asemenea, şi adeseori acela care puţin ştie, cu inimă bonă poate fi mai bon, decît acela care multe ştie, fără inimă bonă; după acelaş mod precum mulţi, 348 care puţin au, dacă sînt îndestulaţi, pot în pace cu îndestulare şi cu dreptate viaţa sa a petrece, decît unii cari cu o sută de părţi mai mult au. Gîndul atotputernicului Ziditoriu niciodată nu doarme, nici lasă cu totul neamul omenesc; pentru aceea de mult număr naţii şi noroade, prin cădărea şi patima a multor sute de ani, căle ce pentru nedreptăţile sale, răotăţile, iară mai vîrtos pentru neunirile şi gîlcevile între sine au suferit şi au petrecut şi au răb/dat, prin însuşi acâste rele patimi trebuie, oricînd în simţire vor veni, în mai bon rînd a se pone şi a se îmbonă-tăţi, căci firăştecarele pofteşte să-i fie mai bine şi să nu păţască răul. însuşi acest făcătoriu de bine gînd ceresc aşa întocmeşte ca tuturor noroadelor cu vrămea să li se deşchize ochii minţii, să vază şi să conoască din care vătămătoriu şi ucigătoriu izvor purcede nenorocirea lor. Şi acesta e izvorul: răotatea, din el curg neştiinţele, nedreptatea între fraţi şi vecini, gîlceava, urîciunea şi unirea şi nesloaga, zavistia, pizma, mîndria, minciuna şi toate făţărniciile, cu un cuvînt, toată nenorocirea. Deci de a împuţina răul pre lume şi a înmulţi binele e de trebuinţă, şi una şi alta, mai nainte a conoaşte, iară aceasta se poate face prin cetirea cărţilor fără de patimă. Carele înţelege şi ştie ce e bon şi de folos, lesne se lasă cătră aceea a-1 îndrepta şi a-1 aduce. i. 92 V CARTEA ÎNTR-O EPOCĂ DE TRANSFORMĂRI Am prezentat în paginile precedente o serie de cărţi, dintre care am ales pe cele considerate „reprezentative", din rîndul cărora am reprodus, apoi, cîteva fragmente; procedînd astfel, am adus o nouă confirmare observaţiei lui Goethe: „Literatura e fragmentul fragmentelor"... Şi cu toate acestea, incursiunea noastră se poate solda cu cîteva concluzii, ridicînd, în acelaşi timp noi probleme ce se cer a fi rezolvate. în secolul XVIII, cultura literară progresează continuu, de-a lungul unui proces net evolutiv, şi cartea ocupă un loc din ce în ce mai important în viaţa locuitorilor acestor tărimuri: circulaţia cărţii se intensifică, bibliotecile particulare devin tot mai bogate şi noul gust literar determină transpunerea în haină română a operelor care corespund mai deplin necesităţilor spirituale, în permanentă transformare, după cum impune noi dimensiuni creaţiei originale. Atît manuscrisele pregătite pentru tipar (ca Tele-mac), precum şi tipăriturile de largă difuzare se înfăţişează azi istoricului literar ca documente ce atestă stadiul atins acum două secole de gustul literar; dar acestea au fost instrumente de comunicare vie, în etapa respectivă. Ceea ce ne apare azi ca „reprezentativ", întrucît sintetizează aspecte ce apar răzleţe aiurea,, nu poate, totuşi, reda întregul sens şi toate amănunţimile dialogului ce s-a stabilit între scriitor şi cititor în decursul secolului XVIII, deoarece cartea tipărită a rămas „un fragment", alcătuind 355 doar o parte din cultura scrisă şi reproducînd numai acele gîn-duri ce puteau fi aşternute pe hîrtia citită cu atenţie de autorităţi. Pentru a reface, în ansamblu, cultura literară e necesar ca studiul cărţilor imprimate să fie completat de cercetarea exhaustivă a manuscriselor, în care viaţa intelectuală se oglindeşte mai deplin, nu numai datorită faptului că opera realizată de copişti dezvăluie o năzuinţă şi o curiozitate nealterată de transfigurările pe care le-ar fi impus „vămile" obligatoriu de parcurs de cartea destinată tiparului, dar şi pentru că fiecare manuscris redă prin însemnările posesorilor, prin însăşi legătura sau caligrafia sa, imaginea aproape palpabilă a vieţii de epocă. Cercetarea manuscriselor constată, apoi, că unele opere s-au bucurat de o atenţie specială, fie pentru că au circulat mai mult, fie pentru că fac manifestă preocuparea unui întreg grup de cărturari (cum e cazul traducerilor din Voltaire); alte opere s-au perpetuat pe făgaşuri răzleţe, dovedind un gust aparte sau o tendinţă de individualizare. Manuscrisele trebuiesc completate cu datele oferite de corespondenţă, unde anume gînduri se descifrează şi starea de spirit se dezvăluie fără patina convenţionalismului, sau cu datele cuprinse în acte, în memorii sau în referinţe ce pot aminti de alte scrieri azi pierdute. Limitînd incursiunea noastră la tipărituri şi analizînd elemente furnizate de istoria cărţii imprimate, antologia de faţă nu poate epuiza tema mult mai vastă a culturii din decursul unui secol şi nici nu a încercat să rezolve toate aspectele evoluţiei literaturii române din veacul XVIII; dar anumite lucruri reies cu claritate. Ca latură materială a vieţii literare, cartea înregistrează fluctuaţiile mentale şi întipăreşte, sculptînd în literă şi în pagină, cîteva realizări spirituale; se regăsesc aci, 'aşajar, fazele mişcării ideilor si valorile^ culturale majore.ce au fost formulate sau acceptate de scriitori. Istoria cărţii ne confirmă că secolul XVIII e | unul dintre cele mai interesante răstimpuri din cultura noastră, ! prin confruntările şi schimbul viu de opinii ce au avut loc, ca i şi prin trecerea de pe un plan axiologic pe altul. Desigur că, în general, istoria cărţii nu poate reda ea singură, aşa cum am menţionat, de altfel, toată intensitatea mişcării ideilor dintr-o anu- 354 mită perioadă1, dar ea poate oglindi cu aceeaşi capacitate ca şi pictura sau muzica nuanţele şi notele ce s-au impus, aducînd orice discuţie pe terenul faptului concret. Din textele prezentate rezultă cu claritate o evoluţie a li. teraturii române, iar procesul ascendent se va reliefa cu şi mai j multă pregnanţă dacă vor fi alăturate cărţilor înnoitoare textele oglindind un spirit conservator. într-o lucrare astfel concepută confruntările şi schimbul viu de opinii vor putea fi urmărite din plin; dacă ne-am oprit numai la una dintre laturi, a fost pentru a sublinia o dată mai mult atît evoluţia ca atare, cît şi continuitatea literaturii române, care, înregistrînd un salt calitativ în prima jumătate a secolului XIX, nu s-a desprins de o serie de coordonate majore ce pot fi regăsite în veacurile XVII-XVIII în acest sens, revenim asupraţ cîtorva aspecte. f Literatura modernă apare ca o rezultantă a unui îndelungat proces evolutiv, care parcurge în secolul XVIII două faze majore de diversificare a preocupărilor cărturăreşti. în prima fază, literatura îşi trasează un domeniu propriu, în special în raport ■ cu istoria, pentru ca, într-o a doua fază, să înceapă să culeagă propriile sale roade, care dezvăluie frumuseţile beletristicii. Cartea de meditaţie pusă în circulaţie de umanişti s-a difuzat intens, a crescut continuu şi a încurajat „filosofarea" ce s-a deschis spre eseu sau spre naraţiunea aşa-zisă didactică; verbul s-a desprins de muzică şi s-a închegat pentru a exprima avatarurile sensibilităţii sau aspiraţia epică ; mai tîrziu, „cartea frumoasă" a început să lupte pentru independenţă, atunci cînd romanul didactic a fost adoptat pentru a interveni în problematica social-politică, aducînd cu sine, însă, noi chipuri ale fanteziei şi rezonanţe oarecum necunoscute ale verbului sau cînd meditaţia a încercat să îmbrăţişeze istoria omenirii ori să dea un nou veşmînt legendei istorice. în acest sfîrşit de secol, mişcarea ideilor ne indică o predilecţie spre teoretizarea literară de o semnificaţie neîndoielnică. Dintr-o puternică şi amplă conştiinţă artis+ică s-au desprins va- 1 în acest sens, şi Furio Diaz, Metodo quantitativo e storia delle idee, Rivista storica italiana, Napoli, 1966, 4, p. 932 — 947. 355 lorile pur literare pe care generaţia paşoptistă avea să le închege si să le statornicească. Laicizarea culturii a dus la statuarea va> lorilor beletristice. Textele cuprinse în antologie mai pot semnala existenţa şi a altor vectori: evoluţia mentalităţii a antrenat o transformare a ideii despre om, aşa cum afirmarea valorilor beletristice s-a întemeiat continuu pe interpenetrarea literaturii scrise cu cea populară, orală; evoluţia relevă, în acelaşi timp, stabilirea unui nou raport între conştiinţa naţională, în curs de afirmare, şi conştiinţa europeană. Dar pe lîngă aceste aspecte ale evoluţiei, cartea literară tipărită mai dezvăluie şi o altă latură a vieţii culturale, anume, pnitaţea -cimentată de cuvînţul imprimat, care a circulat, cu puteri sporite, pe întreg cuprinsul teritoriului locuit de români. Dacă am amintit de «peregrinarea cărţilor de desfătare brîn-coveneşti», desigur că nu ne-am propus să semnalăm numai importanţa primei diversificări a preocupărilor, dar şi faptul că acestea alcătuiesc, în secolul XVIII, un fond la care se apelează continuu şi de la care se porneşte în momentul cînd noi aspiraţii se cer a fi împlinite; noile aspiraţii apar în ultimele decenii ale secolului, în faza de destrămare a feudalismului2, ce corespunde vastei mişcări revoluţionare, ce a început în coloniile engleze din America, către 1770, şi şi-a încheiat ciclul în jurul anului 18483 şi crizei marcate din zona sud-est europeană, frămîntată de puternice mişcări revoluţionare, ca aceea a lui Horia, ca cea din Serbia, aceea condusă de Tudor Vladimirescu, ori Eteria, zonă străbătută şi de un general spirit de reforme ce atinge însuşi conservatorul Imperiu otoman, care va intra, puţin mai tîrziu, în perioada tanzimatului. în mod firesc, textele incluse în antologia de faţă aparţin ultimelor decenii ale secolului XVIII şi începutului secolului următor, dar ca urmare a selectării, în vederea cercetării 2 V. Istoria României, III, partea a doua, cap. I, p. 585—595. 3 Jacques Godechot, La pensie rivolutionnaire en France et en Europe 1780—1799, p. 7. V, antologia de studii scrise de cunoscuţi specialişti, grupate pe tema revoluţiei ca trăsătură, dominantă a sfirşitului secolului XVIII, The Eighteenth Century Revolution, Boston, Heath, 1965, 114 p. 356 evoluţiei literare, ele nu permit elucidarea exhaustivă a crizei de conştiinţă din ţările române şi a particularităţilor iluminismului dezvoltat în cultura noastră, temă de proporţii mai ample4. Comparaţiile pe care le-am putut face ni se par că semnalează apariţia unui moment de „criză", ce poate fi urmărită pe plan conceptual, ca si în domeniul sensibilităţii, urmată de formularea unui crez iluminist, în spiritul „secolului luminilor" şi, într-o măsură, a „veacului raţiunii"5. Conceptele originale elaborate în vederea rezolvării contradicţiilor culturale se întîlnesc cu noile idei şi teorii ce se bucurau de prestigiu pe continent, circulînd cu o intensitate caracteristică secolului6; aceste întîlniri pot fi surprinse mai ales în traducerile ce se fac acum, rezultat al unei selecţii, adeseori a unei interpretări libere a textului şi chiar a unei recompuneri a operei iniţiale. Preschimbările aduc la suprafaţă noua idee despre om ce apare în acest răstimp, o fiinţă mult mai plină de contradicţii decît şi-o imagina autorul maximelor din Pildele filo-sofeşti sau Floarea darurilor, dar în acelaşi timp mai decisă să 4 Reamintim articolul lui Romul Munteanu, Particularităţi ale iluminismului românesc, Gazeta literară, 1963, 51, p. 3, precizările aduse de D. Ghişe şi P.Teo-dor, Iluminismul românesc, idem, 1964, 9, p. 1, 7, şi seria de contribuţii ştiinţifice a lui Adrian Marino din Lumea, 1964, 1965, Limba română, 1964, 5 — 6, laşul literar, 1965, 3 — 4. 6 Leo Gershoy, L’Europe des princes eclaires, 1763—1789, Paris, Fayard, 1966, p. 57 distinge „luminile" care „reprezintă un aliaj al tradiţiei cu voinţa de înnoire", de „secolul raţiunii", care „a repudiat trecutul". De un interes deosebit este cercetarea ideilor-forţă din acest răstimp: Wolfgang Stammler, Poli-tische Schlagworte in der Zeit der Aufklărung, în voi. Lebenskrăfte in der Abend-lăndischen Geistesgeschichte, Marburg-Lahn, Simons Verlag, 1949, p. 199—259. Pentru aspectul general, v. contribuţiile din studiile publicate în volumul Neue Beitrăge zur Literatur der Aufklărung, Berlin, Akademie Verlag, 1964, şi precizările aduse de G. Schiefert, Betrachtungen uber das aufklărerische Geschichtes-denken und seine Bedeutung şi de E. Donnert, Zur Methodologie der Aufklărung (care propune, justificat, o mai nuanţată utilizare a denumirii de iluminism) în volumul Ost und West in der Geschichte des Denkens und der kulturellen Be-ziehungen. Berlin, Akademie Verlag, 1966, p. 229—237 şi 238—242. De asemenea Fritz Valjavec, Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Siidosteuropa, III, Miinchen, 1958; E. Winter, Frilhaufklărung, Berlin, 1966. 6 Ernst Cassirer, La philosophie des lumieres, p. 321 — 322. 357 acţioneze şi să se desfăşoare în limitele pe care şi le-a fixat, aşa cum afirma un Alexander Pope în Essay on Man, de exemplu. Fiinţă ancorată în viaţa socială, omul din acest răstimp deţine unele trăsături ale „filosofului" englez şi seamănă mai curînd cu „cetăţeanul" legat de societatea în care trăieşte, estompîndu-se chipul acelui „honnete homme" din epoca umaniştilor, om de curte, dar şi de erudiţie (în cultura noastră); cetăţeanul va fi în ţările române un bun „patriot". Temă de incontestabil interes7, transformarea ideii despre om se petrece acum sub diverse impulsuri, apariţia romanului lui Gracian indicîndu-ne şi existenţa unui gust pentru baroc; dar aceasta e profund ancorată în realităţile române, în ordinea de valori autohtone. De aceea sentimentalismul, ce se manifestă în special în poezie, nu ajunge, aproape de regulă la formele erotismului dubios de aiurea, semnalat de Auerbach8; dar nu este mai puţin adevărat că în această constelaţie de valori apar „ideea de fericire, rafinarea gustului, delectarea oferită de viaţă, ce capătă preponderenţă asupra preocupării de a dobîndi gloria şi asupra căutării sublimului" — trăsături proprii rococoului „danubian", după remarca lui V.-L. Tapi£9. Cultura , populară se impune în cartea tipărită atît sub raportul stilului, în general, cît şi prin temele şi motivele pe care le furnizează. De altfel, cartea, reelaborind aceste teme şi combi-nîndu-le cu conceptele iluministe, rămîne deschisă către un larg auditoriu, şi de aceea primeşte continuu aportul geniului popu- 7 V. F. Baldensperger, Eludes d'histoire lilteraire, Paris, Hachette, 1907; Paul Hazard, La crise de la conscience europienne, II, p. 120—140 şi W. Friedrich, Outline of Comparative Lilerature, Chapel Hill, 1954, p. 77 — 78. Privitor la El Criticon, a cărui publicare în limba română are o deosebită semnificaţie pentru psihologia epocii, v. Tudor Vianu, Studii de filozofie şi estetică, Buc., 1939, p. 55 — 59, şi Werner Krauss, Gracians Lebenslehre, Frankfurt am Main, Vittorio Klostermann, 1947. 8 Erich Auerbach, Mimesis, Buc., Edit. pt. lit. univ., 1967, p. 437, unde exegetul vorbeşte şi despre eficienţa literară a lacrimilor „la graniţa dintre sufletesc şi senzual". 9 Victor L. Tapie, Essai d'analyse du rococo internaţional, în Sensibilită e razionalita nel Settecento, Firenze, Sansoni, 1967, p. 144. 358 Iar. Scriitorii care compun pentru masele largi se distanţează prea puţin de cultura populară, în timp ce autorii mai interesaţi în ideile secolului (în special în Moldova, unde contactele cu mişcarea de idei europeană sînt mai puternice, prin intermediul polonez şi rus, dar şi în Ţara Românească, unde orientarea e similară, franceză, în timp ce în Transilvania predomină influenţele centrelor germane) se exprimă într-un stil apropiat de cel popular şi continuă să nu se desprindă de auditoriul cel larg, fraza lor fiind, în esenţă, mobilizatoare, străduindu-se să facă noţiunile dificile cît mai comprehensibile unui public variat. Acest aspect relevat de textele reproduse în cartea de faţă este, în acelaşi timp, o latură a unei probleme mai ample, asupra căreia revenim în final. Dar toate textele — originale sau traduceri — se subsumează chestiunii majore ridicate de orice formă de dialog scriitor-cititor, din acest răstimp, aceea a „renaşterii" naţionale. Conştiinţa originii latine şi a unităţii poporului român îndreaptă pe intelectualii iluminişti spre noi concluzii faţă de cele la care se opriseră umaniştii; iar acestea se întemeiază pe noile date despre Europa, cunoscute, în primul rînd, din geografiile şi istoriile universale, ce se difuzează pe scară largă, cît şi din operele literare sau chiar din publicaţiile periodice. Or, Europa, care a încetat să mai fie tărîmul confesiunilor „eretice" (pe măsură ce cultura europeană s-a laicizat, iar ortodoxia şi-a pierdut din ponderea sa cultural-politică în ochii intelectualilor români), se impune atenţiei prin avansul ei cultural şi social. Dacă pentru Chesarie „grecii erau întru minune la învăţătură, [iar] soarta aceasta s-au mutat la Europa" (1779), pentru Grigore Rîmniceanu, discipolul său, europenii „au biruit pre toate celelalte neamuri ale lumii cu puterea minţii lor, a limbii şi a mîinii... [şi] este de cuviinţă ca această Europă să se numească podoaba lumii" (1798). în cîţiva ani se poate constata cum diferenţa Orient-Occident s-a estompat, acea opoziţie care „depărtase Orientul european de comunitatea civilă, pe care, primul, o alimentase"10 şi pe care o 10 Federico Chabod, Storia dell'ideea di Europa, Bari, Laterza, 1962, p. 38. 359 sprijinise să se dezvolte prin zidul pe care-1 asigurase în faţa presiunii otomane11; diferenţa dispare în ochii lui Grigore Rîm-niceanu, care se inspiră direct din articolul Europe, inserat în Enciclopedie. Pentru acesta românii sînt europeni, ca şi cei din Occident11 12, deoarece îi reuneşte aspiraţia spre bunăstarea şi progresul social, dar el apreciază că poporul român, avînd alte condiţii de dezvoltare, are în continuare obligaţia să menţină vechea „Sophia" bizantină. în schimb, Samuil Micu apără mai puţin această înţelepciune, recomandînd însuşirea filosofiei şi a ştiinţei europene, prin referiri precise la „nemţii, italii, frîncii, anglii şi alte neamuri, care toate învăţăturile le au în limba sa" ; atingerea nivelului la care au ajuns aceste popoare impune românilor obligaţia „să ia aminte la cele ce sînt spre zidirea neamului şi spre fericirea cea de obşte şi să caute la neamurile cele mari şi învăţate, pre acelea să le urmeze, şi ştiinţele şi învăţăturile în limba sa să le înveţe şi aşa şi ei şi fericire şi mărire mai mare vor avea"13. Aşadar, prestigiul marilor popoare europene se datorează avîntului tehnic şi cultural ce le caracterizează; acesta e apreciat atît de un Grigore Rîmniceanu, cît mai ales de Samuil Micu, care şi-a întemeiat filosofic întreaga sa activitate. Europa ca model, prin avansul tehnic, prin înflorirea culturii, prin bunăstarea atinsă şi prin independenţa popoarelor, revine apoi cu frecvenţă în scrierile altor iluminişti de pe întreg teritoriul român. Dar conştiinţa unei diferenţe de nivel politic, tehnic şi ştiinţific nu se transformă în imperativul importării valorilor străine; chiar din citatul pe care l-am dat din Samuil Micu se deduce că obligaţia de „a lua aminte la neamurile cele luminate" înseamnă a selecta, a transpune pe solul român „cele ce sînt spre zidirea neamului". în fapt, preluările din cultura europeană se înscriu în acest efort de trecere de la o funcţie de rezistenţă sud-est 11 V. afirmaţia lui Robert Lopez apud Jean-Baptiste Duroselle, L'idSe d’Europe dans l’histoire. Paris, Denoel, 1965, p. 62. 12 Cp. Carlo Curcio, Europa. Storia di ttn'idea, Firenze, Valecchi, 1958, II, p. 416. 13 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă..., p. 91, 71. 360 europeană la participarea la concertul continental şi la modernizarea culturii, care evoluează de la „raţionalismul ortodox" al umaniştilor spre laicizarea concepţiei de viaţă. Or, acest efort se resimte în argumentarea filosofică a tezelor preluate de la umanişti, care şi pe această cale include activitatea intelectualilor români în iluminismul european. Dar transpunerea problematicii pe un alt plan menţine o serie de trăsături specifice spiritualităţii române (cum e, de ex., toleranţa), fapt care dovedeşte, la rîndul său, că iluminismul nu a fost o formă de „occidentali-zare" (Westernization)11; de asemenea, trebuie avut în vedere că termenii de „patrie", „patriot" capătă o frecvenţă excepţională tocmai în urma contactelor cu Europa luminată. O altă trăsătură proprie iluminismului românesc, care vădeşte că nu avem de-a face cu un proces de „occidentalizare", este lipsa cosmopolitismului. Protagoniştii luminilor nu aparţin unei elite care să strălucească la suprafaţa societăţii române, după cum nu au nimic comun cu acel tip reînnoit de „honnete homme", denumit sugestiv „l’homme mele"15; ei aparţin unei colectivităţi precise, unei „patrii", unui popor în luptă pentru drepturile sale. în general de origine modestă, intelectualii nu participă la o republică a spiritelor, ci la viaţa poporului de care aparţin. Desigur că atitudinea lor socială e variată şi, în special, în Moldova iluminismul are un ^caracter mai mult nobiliar (care-1 apropie de cel polonez); dar în an-j samblul său iluminismul român e deschis spre mase nu numai prin ponderea pe care o acordă „poporului" în argumentarea întreprinsă, dar si prin preocuparea de a difuza în pături largi tezele formulate. fn sfîrşit, un alt aspect ne dezvăluie această trăsătură proprie iluminismului român, spiritul său militant relevînd, în acelaşi timp, raportul care se stabileşte în acest răstimp între conştiinţa naţională şi cea europeană, anume argumentarea pe plan european a originii şi continuităţii istorice a poporului român. Din înseşi lecturile pe care le puteau face, iluminiştii români se puteau convinge că poporul român nu intrase decît parţial în 14 15 14 Cp. Fritz Valjavec, Ausgewăhlte Aufsătze, Miinchen, R. Oldenbourg, 1963, p. 66. 15 Ren£ Porneau, op. cit., p. 184—185. 361 atenţia iluminismului occidental; o atitudine de rezervă sau critică faţă de Bizanţ se însoţea, adesea, cu ignorarea sau deformarea datelor privind ţările române. Chesarie critica într-o scrisoare lucrarea acelui straniu personaj care a fost Jean Louis Carra şi pretenţios intitulată Histoire de la Moldavie et de la Valachie (1777), recomandînd să fie rescrisă. Chiar în operele lui Voltaire, atît de mult gustate în ţările române, surprizele nu erau minime: dacă într-o notă din La Russie sous Pierre le Grand se consemna că „il est bien strânge que tant d’auteurs contondent la Valachie et la Moldavie", în schimb mai departe se susţinea că popoarele din Dacia „contribuerent â la ruine de [l’empire] d’Occident"16, regretabilă confundare a geţilor cu goţii. La aceste confuzii se adăuga reaua-voinţă a celor pare transfigurau datele, transfor-mîndu-le într-un basm menit să legene odihna precară a unor seniori care stăpîneau teritorii obţinute prin violenţă. Pentru a răspunde unor asemenea necesităţi, activitatea iluminiştilor români a transpus pe plan european problemele specifice poporului român, şi se constată acum o trecere de la opera de informare (întreprinsă de Miron Costin, prin lucrările sale în polonă, de Stolnicul Cantacuzino, care procură informaţii lui Luigi Mar-sigli, şi de Dimitrie Cantemir, care redactează în latină Hronicul şi Descriptio Moldaviae, publicată la Hamburg în 1769—1770) la opera polemică (desfăşurată în special de Micu, Şincai şi Petru Maior). într-una din aceste opere polemice regăsim o afirmaţie definitorie: „potrivit cu înţelepciunea este ca toţi oamenii, neluîn-du-se în seamă întîmplătoarea lor numire, să se iubească unul pe altul ca fraţii şi o naţie să alerge în ajutorul alteia spre înaintarea culturei, de la care provine fericirea în comun. Aceasta dacă o face vreo naţie, arată în faptă că a ajuns la adevărata cultură (luminare)..." Pentru Petru Maior, ca şi pentru ceilalţi iluminişti români, participarea la cultură presupune o conlucrare frăţească; cei care au sosit mai tîrziu la banchetul spiritual nu au fost nici trîndavi, nici neînzestraţi, ci viaţa le-a impus să stea mai mult cu arma decît cu cartea în mînă. Dar experienţa pe care o dă tragedia autentică a existenţei cotidiene („şcoala vieţii" I) e folo- 18 Voltaire, Oeuvres historiques, Paris, 1957, p. 483, 485. 362 sitoare şi celor care au putut să o uite în acest răstimp; de aceea participarea trebuie să fie egală. Pentru că, adaugă Petru Maior, dacă cineva pune piedici „ori culturii sale, ori luminării altei naţii, lămurit arată că se află încă şi acum în vechea barbarie şi greu păcătuieşte împotriva naturei, mamei tuturor, care porunceşte a se îndeplini înţelegerea şi voinţa fiecărui om"17. Prin această notă de luptă generoasă, ca şi prin îmbinarea preocupării de a realiza progresul material concomitent cu cel spiritual, protagoniştii români ai luminilor formulează o doctrină originală, care merită a fi studiată în toate amănunţimile ei. Dobîn-dînd o independenţă de gîndire, ei nu se despart de poporul căruia îi aparţin, şi în opera lor afirmarea drepturilor naţionale se înscrie pe un plan tot mai larg, european şi umanitar. Studiul originii latine îndreaptă treptat atenţia spre naţiunile romanice, iar lupta pentru independenţă naţională şi progres social se înscrie tot mai viguros în Europa, „cultivată şi civilizată". Şi aceasta deoarece aspectul cel mai interesant al conştiinţei naţionale din iluminis-■ mul românesc este, după remarca lui Lucian Blaga, caracterul său „deschis". „în cursul veacului al XVIII-lea, afirmă el, asistăm la procesul sinuos în care conştiinţa naţională, avînd drept nucleu iniţial conştiinţa de neam întemeiată pe comunitatea de grai, încorporează în sfera sa o seamă de semnificaţii, dintre care unele pentru o mai lungă durată, altele însă numai în chip provizoriu, pentru a răspunde unor circumstanţe istorice mai persistente sau pasagere. Important este în tot acest proces istoric faptul că la românii din Transilvania [ca şi la cei din Principate, în mare parte, adăugăm noi] ideea de «naţiune», afirmîndu-se şi reliefîndu-se faţă de o ideologie rigid feudală, a evoluat «deschis», găsind, după o seamă de înaintări şi reculări, de lărgiri şi îngustări, de succesive amplificări, un acces spre conştiinţa naţională de sens modern.. ,"18. 17 Petru Maior, Reflexiones in responsum Domini recensenlis Viennensis ad animadversiones in recensionem hisloriae de origine valachorum in Dacia, Pesta, 1815. 16 Lucian Blaga, op. cit., p. 108. Mai pe larg, în comunicarea noastră la Congresul de la St. Andrews: National and European Consciousness in the Romanian Enlightenment, Studies on Voltaire and the Eighteenth Century, Geneve, LV, 1967, p. 463—479. 363 Conştiinţa naţională întreţine, în cadrul acestui progres al său, conştiinţa unei specificităţi culturale, pe care cărturarii de la Rîmnic au încercat să o surprindă şi să o definească; preocuparea atestă, astfel, legătura ce se stabileşte între „luminare" şi „cultură", valorile fundamentale exprimate de umanişti, îmbo-găţindu-se cu altele formulate acum. Diversificarea preocupărilor e izbitoare şi organizarea unor noi discipline se petrece într-un ritm susţinut. Ocrotită mai înainte de Clio, literatura îşi stabileşte acum coordonatele activităţii sale. Apărută în cancelariile domneşti19, literatura istorică s-a dezvoltat, înregistrind versiunile istorice compuse de curtea domnească sau legendele ce prinseseră viaţă în imaginaţia populară. De la însemnarea măruntă la cronică şi apoi la naraţiunea istorică, aceasta a apucat pe un făgaş propriu în momentul în care erudiţia umaniştilor a început să contureze disciplina istorică. Cu un domeniu propriu, literatura a evoluat continuu, primind mai ales rodurile meditaţiei cărturarilor hotă-rîţi să „lumineze" pe ascultătorii lor. Povestirile şi legendele istorice din Calendare şi din culegerile de probleme ale dascălilor transilvăneni s-au însoţit cu traducerile de opere beletristice, făcute la început, cu un scop social-politic. Literatura de imaginaţie s-a deschis astfel spre proza literară istorică, literatura de înţelepciune s-a dezvoltat de la forma de apoftegmă la aceea de meditaţie deschizîndu-se spre eseu, iar literatura didactică s-a îndreptat spre proza combativă, spre pamflet sau spre expunerea teoretică. Fără să stabilim o filiaţie, ce se impune a fi temeinic argumentată, notăm că în ultima etapă a secolului XVIII şi începutul secolului XIX se petrece o prefacere adîncă a genurilor literare, din cele tradiţionale răsărind prototipuri ale celor moderne, care, 19 P.P. Panaitescu, Contribution ă l'histoire de la litterature de chancellerie dans le Sud-Est de l'Europe, Revue des itudes sud-est europâennes, 1967, 1 — 2, p. 21—39. Despre atitudinea cronicarilor români faţă de tradiţiile istorice, cu referire, în special, la Neculce, date noi la Const. C. Giurescu, Valoarea istorică a tradifiilor consemnate de Ion Neculce, în volumul Studii de folclor şi literatură. Buc. Edit. pt. lit.. 1967, p. 439—495. S64 la rîndul lor, aveau să crească şi să aducă roade în special sub razele calde ale romantismului. Libaţiile aduse muzei Euterpe, în special la Rîmnic, ne dezvăluie, de asemenea, o afirmare a poeziei culte în acest sfîrşit de secol. Treptat desprins de muzică, versul îşi va lua aripi, vizi-tînd iatacurile şi dînd glas dorurilor neîmplinite, pentru ca, în acelaşi timp, să poarte, pe umeri încă fragezi, ideile veacului şi aspiraţiile poporului. Strunit de mîini abile, el va şti să dea glas spiritului satiric al secolului, ca în opera unui Ioan Cantacuzino si, mai ales, a lui Ioan Budai-Deleanu. Dar o altă fiică a lui Jupiter şi a Mnemosynei, zeiţa memoriei, ne dezvăluie, parcă, lucruri şi mai importante: Polymnia, care ne poate arăta cum s-a preschimbat „cuvîntarea frumoasă" în „scrierea frumoasă", în beletristică. Retorica a înflorit în cultura română atît datorită faptului că se implanta într-o bogată tradiţie orală, cît şi pentru că muza indicase întotdeauna cu braţul său datoria de a păşi înainte, precum şi meritele nepreţuite ale persuasiunii. într-o cultură militantă, retorica a fost cultivată cu predilecţie, şi ei i se datoreşte acel stil „colocvial" pe care l-am regăsit în prefeţele cărţilor tipărite sau în operele umaniste; ea a fost aceea care a făcut ca „reconsiderarea splendorii verbale antice" să se opereze cu uşurinţă. „Stricăcios fiind din fire", tiparul, cum spunea Chesarie, a dat „nestricăciune" frazei rostite, şi stilul retoric cuprins pe pagina imprimată a fost supus unei continue reelaborări. Preponderenţa aristotelismului în formaţia cărturarilor umanişti şi noul val de cultură elină pe care literele neogreceşti l-au adus în principate în epoca fanariotă a menţinut prestigiul retoricii în cultura română din secolul XVIII. Nu ne referim numai la elocvenţă, care evident că nu devine artistică decît atunci cînd conţine elemente poetice sau doctrinale20, deşi elocvenţa a avut un rol deosebit în cultivarea expresiei frumoase, mai ales datorită faptului că, în literatura română, ca şi în cea 20 Francisco Flora, I mitti delta parola, Verona, Mondadori, 1958, p. 121, unde se remarcă, în continuare, că „Isocrate era un literat..." 365 neogreacă, majoritatea scriitorilor au fost şi predicatori21. Ceea ce trebuie avut în vedere este că retorica a fost în cultura medievală sud-est europeană, ca şi în cea occidentală22, numitorul comun în teoria şi practica poetică; poetica s-a dezvoltat ţinînd seama de normele gramaticale, privind vorbirea corectă, şi de cele retorice, referitoare la buna vorbire. Retorica, însă, apare ca o adevărată sinteză spirituală, întrucît ea a dominat nu numai o parte din poetică, dar şi elocvenţa, epistolografia şi însăşi deprinderea frumoasei vorbiri şi scrieri ce se forma în şcoli. Din antichitate ea s-a perpetuat în Bizanţ23 şi a cunoscut o nouă viaţă în epoca fanariotă, cînd cultura elină a fost reluată pentru a sprijini lupta de afirmare a spiritului neogrec; un indiciu al acestui proces ni-1 oferă însuşi prestigiul de care s-a bucurat Isocrate în şcolile greceşti din ţara noastră, acest mare retor care a înălţat cea de a doua artă liberală deasupra filosofiei, fixînd celei din urmă un rol propedeutic în formaţia retorului, considerat a putea să rezolve, cu metodele sale, chestiunile dialectice ale filosofiei24 *. Ar trebui desigur precizat ce anume s-a reţinut din Isocrate în şcolile neogreceşti, dar incontestabil este că opera lui a contribuit la statuarea acestei arte şi a stilului retoric în general; cu o asemenea formaţie, Gheuca adăuga în culegerea sa despre „stihii" exerciţii retorice, Chesarie desfăşura fraza sa după regulile aceleiaşi arte, Molnar publica un manual special şi, în sfîrşit, Dinicu Golescu traducea celebrul cuvînt către Dimonikos în Adunare de pilde. De aceea credem că unuLdin aspectele esenţiale ale neoclasicis- 21 V. Bbrje Kn6s, op. cit., p. 495 seq. Despre înflorirea genului epistolar (p. 502) şi numeroasele manuale de retorică, date în capitolul consacrat perioadei 1750— 1821. 22 E.R. Curtius, Europăische Literatur..., în special la p. 72, 88, 235. Multiple sugestii, în actele celui de al treilea Congres internaţional de studii umaniste. Retorica e barocco. Roma, Fr. Bocea, 1955. 23 Karl Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literatur, 2. Aufl., Miin. chen, Beck, 1897, p. 450—456; la p. 451 remarca sugestivă că prelucrarea meto. dică a fabulelor, povestirilor, sentinţelor etc. au întreţinut grija pentru stil, ce decăzuse în Occident. 24 Heinrich Lausberg, Handbuch der literarischen Rhetorik, Mtinchen, Max Hueber Verlag, 1960, p. 40, 44. 363 mului din secolul XVIII, precum şi explicaţia prevalenţei pe care^ în materie de stil, continuitatea şi-a menţinut-o faţă de înnoire, se regăseşte în noua receptare a operelor antice (reluate acum pentrrLnota lor- „cetăţenească") şi în persistenţa clasicului (conţinut în- T^tilistica" elină). Stilul clasic, înviorat de cultura populară, imprimă o notă deosebit de originală operelor din epoca premodernă a literaturii române. El se menţine şi în creaţia scriitorilor aparţinînd generaţiei paşoptiste, „scriitori retorici", după caracterizarea excelentă a lui Tudor Vianu, care semnala, totodată, un „simţ muzical" în proza lui Russo, scriitorul care a folosit abundent „procedeul magic şi incantatoriu"25. Spiritul clasic cristalizat în evoluţia marcată de cele două diversificări ale preocupărilor cărturăreşti s-a impus, apoi, marilor creatori de mai tîrziu, care au revenit, adeseori, la cărţile apărute în secolul XVIII, ca Eminescu26, sau care au reelaborat cărţi populare, ca Sadoveanu, ori au refor-mulat vechi apoftegme. De altfel, plină de interes e şi combinaţia pe care o realizează Iordache Golescu între maxima veche şi proverbul popular. Prestigiul retoricii ne semnalează limpede faptul că în secolul XVIII vechea conştiinţă artistică ce întreţinuse, între alte coordonate, gustul pentru' frumos în faza literaturii vechi, continuă să patroneze noile manifestări literare, prelungindu-se chiar şi asupra începuturilor literaturii moderne. Dar dacă acesta este „liantul", evoluţia, în sine, nu e mai puţin vizibilă, deoarece între faza raţionalismului ortodox şi începuturile literaturii moderne poate fi surprinsă în cultura română „o mutaţie internă", care corespunde, după remarca lui Cassirer, pe planul metodei, „conversiunii care se petrece în gîndirea fizică prin trecerea de la Des-cartes la Newton... Evident că nu se pune problema de a renunţa să te sprijini pe principii, ci de a elabora principiile în funcţie de fenomene, în loc să subordonezi fenomenele unor principii 26 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Buc., Edit. pt. lit., 1967, cap. I şi p. 53. 29 Unele sugestii pe această temă, în nota noastră Eminescu şi cultura sud-est europeană, Steaua, 1966, 6, p. 122—125. 367 definite, valabile a priori şi fixate o dată pentru totdeauna. Astfel, metoda explicaţiei şi a deducţiei tinde din ce în ce mai mult să cedeze locul descrierii pure. Iar această descriere nu mai porneşte direct de la operele de artă, ci de la conştiinţa estetică, a cărei natură ea doreşte în primul rînd să o cunoască şi să o definească."27 Cunoaşterea tot mai temeinică a naturii şi istoriei umane, curiozitatea ştiinţifică, atenţia acordată problemelor economice, ca şi toate celelalte afirmări ale spiritului laic au drept consecinţă, pe de o parte, o eliberare a capacităţilor individuale, autorul înte-meindu-se tot mai mult pe propriul său ingegniu, iar pe de altă parte, o transformare a mentalităţii care se desăvîrşeşte în măsura în care comunică, analizează, discută. în asemenea condiţii, cartea încetează să mai fie o materializare a „cuvîntului" sau chiar o „oglindă", pentru a deveni un instrument de comunicare; autorul se preocupă de difuzarea scrierilor sale28. Şi, pe plan lingvistic, epoca poate fi caracterizată ca o „fază de tranziţie spre epoca modernă"29. Preluînd elementele cele mai avansate ale culturii populare, continuînd o tradiţie constituită, pe planul cult, apelînd la umanismul culturii antice, receptată încă o dată, şi la elementele furnizate de secolul antropocentric al luminilor, cartea română realizează, în ansamblu, o sinteză deosebit de originală, ce se remarcă, mai ales, prin stilul său30, şi, în principal, prin ancorarea ei în destinele istorice ale poporului român. Aşa cum remarcam din 27 Ernst Cassirer, op. cit., p. 293. 26 V. studiul extrem de sugestiv al lui Albert Soboul, A udience et pragmatisme des lumiires. Rousseau et Ies classes populaires sous la Rivolution, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, Buc., Edit. Acad., 1965, p. 203—214, care demonstrează în ce fel, prin literatura de colportaj şi propaganda orală, luminile au dat justificare teoretică nemulţumirilor populare. 29 Al. Rosetti & B. Cazacu, Istoria limbii române literare, I, Buc., Edit. ştiinţifică, 1961, p. 367. 20 Acest aspect general credem că a îndemnat pe cercetători să vorbească despre stilul clasic din perioada luminilor, problemă care ar merita să fie aprofundată. Arnold Hauser, Sozialgeschichte der Kunst und Literatur, Mfinchen, Beck, 1958, II, p. 136— 170, oferă o sugestivă gamă de înţelesuri parcursă de clasicism în secolul XVIII (Barok-, Neo-, Rokoko-, Revolutionsklassizismus...). 368 introducere, în general în enciclopedismul românesc nu poate fi surprinsă o disjungere a activităţii erudite de problematica ridicată de existenţa imediată; tot astfel, în secolul XVIII cartea e integral implicată în viaţa colectivităţii, şi probabil că aspectul cel mai interesant al activităţii scriitoriceşti din acest răstimp este tocmai desăvîrşita aderare a paginii scrise la pagina de istorie care era înfăptuită atunci. Aşa stau lucrurile dacă este urmărit numai planul valorilor culturale şi mişcarea ideilor; dar, expresie a unui stadiu atins de viaţa spirituală, cartea este, în acelaşi timp, o realizare a unor conştiinţe individualizate. i * în această privinţă consemnăm două noi probleme pe care lectura cărţilor din secolul XVIII le ridică: interpenetrarea literaturii culte cu cea populară şi structurile mentale din mediul literar român. Toate fragmentele reproduse de noi sînt extrase din cărţi scrise de autori bine cunoscuţi astăzi; nu avem de-a face, deci, cu cărţi autentic populare. Dar, pe de o parte, autorii, ca şi traducătorii au scris „sub legile oralităţii", după cum, pe de altă parte, operele au intrat rapid pe un făgaş al anonimatului, mul-tiplicîndu-se şi difuzîndu-se fără nume de autor; acesta este cazul nu numai al Floarei darurilor, dar si al Aventurilor lui Telemac sau al lui Critil şi Andronius. Mai mult, în înseşi scrierile originale sînt înglobate pasaje preluate din alţi scriitori, astfel că numeroase cărţi, în fond opere recompuse, au putut fi considerate simple adaptări. în prima privinţă trebuie, însă, ţinut seama nu numai de literatura orală populară, ci şi de rolul jucat de retorică, după cum în a doua privinţă trebuiesc distinşi doi factori: o mentalitate tradiţionalistă care nu acordă un loc important opiniei individuale, căutînd să menţină sub egida tradiţiei chiar şi scrierile care o modificau, şi o practică comună unor scriitori care au perpetuat operele întîlnite pe un larg circuit. Fie că avem în vedere vectorii care au prezidat compunerea cărţilor, fie că ne referim la difuzarea acestora, reiese, în orice caz, cu claritate faptul că literatura din secolul XVIII nu este populară, ci, cel mult, 'destirrată^ maselor. 369 Faptul a fost sesizat şi descris de O. Papadimaîn remarcabila monografie consacrată „cîntecelor de lume"; subliniind reticenţele ce au împiedicat pe un Ioan Cantacuzino sau pe Văcăreşti să-şi publice poeziile, care „au intrat de îndată într-un fel de circulaţie cvasi-folclorică", istoricul prezintă astfel procesul deosebit de semnificativ pentru întreaga cultură scrisă din secolul XVIII: „Începînd înlăuntrul marii boerimi, în ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea, interesul pentru cîntecele de lume trece în rindurile micii boierimi şi ale noii aristocraţii de «cinuri», de înalţi şi mărunţi funcţionari ai statului în epoca dintre 1812—1832, care şi-a cristalizat juridic structura în Regulamentul organic, ca să pătrundă în preajma anului 1850, şi desigur încă tîrziu după el, în lumea lui jupîn Dumitrache şi a lui Chiriac, lumea negustorilor şi a meseriaşilor, lume care a asigurat succesul culegerii din 1850—1852 a lui Anton Pann" 31. Tot astfel, s-a observat că în secolul XVIII francez, scriitorii „împrumută şi adaptează pentru popor opere care iniţial nu îi fuseseră destinate. Un gen de alunecare de-a lungul timpului dă textelor caracteristica lor populară" 32. Poate fi urmărit, în decursul unui secol, felul în care, în mediul literar român, opere culte au intrat pe un circuit popular, ca şi felul în care au fost introduse noi opere pe acest circuit, respectiv modalităţile care au permis „alunecarea" operelor compuse în epoca brîncove-nească şi difuzarea operelor scrise de cei pentru care cartea trebuia să servească marele obiectiv al „luminării" poporului. Dar dacă există o puternică literatură cultă în epoca brîncovenească şi o viguroasă afirmare de acelaşi ordin a cuvîntului scris în epoca luminilor, nu poate fi menţinută opinia că pînă în primele decenii ale secolului 31 O. Papadima, Anton Pann, „cîntecele de lume" şi folclorul Bucureştilor, Buc., Edit. Academiei, 1953, p. 53, 31. în ceea ce priveşte „legile oralităţii", trehuie reţinută şi opinia profesorului Andr£ Mirambel că în sud-estul european poezia este anterioară prozei, ritmul avind un rol hotârîtor în creaţia artistică; v. studiul său Littiratures orales du sud-est europeen et litterature ginerale, Bul-letin AISEE, Buc., 1965, 1, p. 36 — 37. 32 Genevieve Bollfeme, Litte rature populaire et litterature de colportage au 18e siecle, în volumul Livre et Societe dans la France du XVIII siecle, p.67. 370 XIX tradiţia literară română este populară, colorîndu-se uniform opere de tendinţe, conţinut şi gen diferit. Ca o consecinţă se impune distingerea momentelor de afirmare a literaturii culte, conturarea aportului adus de fiecare scriitor în parte — cu disponibilităţi mentale şi mijloace de expresie proprii — la evoluţia literaturii, precum şi a fazelor şi modalităţilor interpenetrării literaturii culte cu creaţia folclorică. Dacă în alte culturi se poate vorbi de „o dublă tradiţie culturală" 33, nu mai puţin se poate cerceta raportul care s-a stabilit în cultura română între creaţia folclorică şi cea cultă. Evident că problema nu a fost ignorată pînă în prezent, dar o schimbare a punctului de vedere ar putea duce la stabilirea coerenţei întregului proces evolutiv al literaturii române, la reconstituirea genurilor literare din cadrul fazei „vechi" a literaturii noastre, la restabilirea legăturilor dintre creatori şi cititori din secolele anterioare veacului XIX. Mare parte din clişeele ce se regăsesc în istoriile literare se datoresc generaţiei de la 1848, care, în fond, a captat literatura ce-i fusese transmisă de secolul XVIII — o viguroasă literatură orală, însoţită de o literatură „populară", adică de opere ce se perpetuaseră sub masca anonimatului; o lipsă de sensibilitate faţă de cultura medievală şi o excesivă exaltare a individualismului renascentist au contribuit, apoi, la încetă-ţenirea tacită a ideii că literatura română se afirmă o dată cu ascensiunea clasei burgheze. Or, dacă în secolul XVII, ca şi în secolul XVIII, întîlnim prea multe adaptări şi prea puţine exhibări personale, nu lipsa preocupării literare este aceea care poate explica fenomenul; dimpotrivă, se poate conchide că interesul pentru conţinut şi pentru formă a fost mai puternic în acest răstimp decît interesul pentru tehnica literară şi modalităţile expresiei verbale. Poate surprinde faptul că opera Stolnicului Constantin 33 Robert Mandrou, LitUrature de colportage et mentalites paysannes..., p. 85: „...o dublă tradiţie culturală franceză: una populară, ignorată de un secol, fără contacte cu literatura clasică...; cealaltă, pe care gustul, necesităţile şcolare şi sociale din secolul XIX au fixat-o ad aeternum, cu preţul unei necunoaşteri globale a sentimentelor, pasiunilor, credinţelor care au animat timp de secole majoritatea francezilor". 371 Cantacuzino este utilizată la Rîmnic fără ca eruditul autor să fie citat, că Leon Gheuca traduce fragmente compacte din operele franceze fără să indice sursa, ca şi Chesarie, care ia din Enciclopedie pasaje aşa cum apelăm noi astăzi la Larousse, că, în fine, dascălii din Şcoala ardeleană folosesc opera lui Cantemir sau cărţile germane contemporane fără să-şi pună problema „drepturilor de autor". Dar surpriza se risipeşte de îndată ce fiecare carte este reintrodusă în viaţa cotidiană a epocii şi ea face loc unei pasionante curiozităţi — aceea de a regăsi motivele care au prezidat compunerea acelei cărţi, atît cele de ordin obiectiv, cît şi cele ce aparţin autorului însuşi, precum şi funcţia pe care cartea a îndeplinit-o apoi 34. Opera literară din secolul XVIII e mai pu- 84 S-a vorbit adeseori de o „lipsă de originalitate" a scriitorilor din perioada „veche" a literaturii române şi în istoria noastră literară. Incontestabil că avem de-a face cu o prejudecată pozitivistă ce se face ecou al esteticii romantice: acolo unde nu întîlnim un sentiment autentic individualizat şi acolo unde „sufletul singuratic nu dă glas strigătului pornit din suferinţa desăvîrşit subiectivă, putem să regăsim un element literar, dar nu poezia" ; v. Erich Kohler, Zur Struktur der altprovenzalischen Kanzone, în volumul său Esprit und arkadische Freiheit, Frank-furt am Main, Athenăum Verlag, 1966, p. 29, care adaugă: „omul medieval se simţea dator să încadreze formulările sale individuale într-o ordine colectivă" ; „ceea ce atesta aptitudinea artistică a poetului nu era izolarea individualităţii sale, ci exprimarea optimă a tuturor năzuinţelor comune", p. 30, 37. La aceste coordonate generale trebuiesc adăugate cele specifice culturii europene din sud-estul european, unde elenismul a cunoscut un alt destin decît în Occident, alimentînd aci masiv viaţa intelectuală din Bizanţ şi din ceea ce Iorga a denumit „Byzance aprfes Byzance", — unde unitatea culturii a fost întreţinută cu grijă de fiecare popor în parte, în cadrul rezistenţei opuse unui imperiu care aparţinea unei alte „legi", — unde cultivarea cuvîntului s-a supus necesităţii de a dezvălui constant valorile ce trebuiau menţinute mai curînd decît de a dezvălui frumuseţi sensibile. De aceea retorica bizantină nu trebuie să fie taxată ca fiind „lipsită de gust, de un arhaism formal şi convenţional; trebuie înţeles că a fost unul din mijloacele care, asemeni unor procedee ale pictorului şi ale creatorului de mozaicuri, îşi propune să transpună pe cititor" (cf. Paul Lemerle, Leţon inaugurale faite le vendredi 8 dicembre 1967 au College de France, Paris, 1968, p. 24—25; „arta bizantină este o artă a stilului", remarca Andre Malraux, ibid.). Probabil că una dintre cele mai interesante probleme este cercetarea felului în care acest procedeu de „transpunere" a căpătat un caracter militant în cultura română. 372 tin interesantă dacă se urmăreşte doar chestiunea surselor si as> » i pectele bio-bibliografice, dar ea dezvăluie o viaţă spirituală palpitantă de îndată ce este analizată întrebarea pe care scriitorul^ însuşi a căutat să o rezolve atunci cînd a pus mîna pe pană: cit ce contribuie manuscrisul său la viaţa poporului căruia el îi apar1-' ţine? Deoarece, repetăm, în faza „veche" a culturii române nu se( regăseşte o separare a acţiunii culturale de acţiunea practică/ a scrierii de valorile existenţiale. în jurul fiecărei opere poate fi deschis, astfel, un adevărat şantier de cercetare „arheologică", şi rezultatele ce ies la lumină contribuie întotdeauna la elucidarea gustului literar din epocă, precum şi la explicarea actului de creaţie literară în sine. Asemenea constribuţii par a fi şi mai interesante atunci cînd ele au în vedere momente de răscruce, în care confruntarea dintre vechi şi nou este viguroasă (într-un proces dialectic de un interes incontestabil); anume, atunci cînd ideile şi simţămintele noi continuă să îmbrace forme vechi, cînd autorităţi recunoscute din literatura universală sînt aruncate pe talgerele balanţei, cînd, în fond, cuvîntul scris capătă un rol hotărîtor. Un moment de răscruce este şi epoca luminilor, în care cartea dobîndeşte o funcţie decisivă; în acestă privinţă, insistăm o dată mai mult asupra evoluţiei structurii intime a unităţii materiale care este cartea. Am atras atenţia asupra faptului că numeroase manuscrise au caracterul unor mici biblioteci portative; sub haina „flo-rilegiului" cititorul şi-a adunat — personal sau prin intermediul unui copist — fragmentele culese din texte diverse pe care a dorit să le aibă la dispoziţie; a adăugat, apoi, pagini albe în „antologia" alcătuită pentru ca să poată include alte extrase, „biblioteca" lui fiind astfel „deschisă", în creştere. Ms. 1067, scris de logofătul Ioan Chira (pe care l-am întîlnit în Moldova), a cunoscut un adevărat succes, parcurs fiind de numeroşi cititori, pentru ca să ajungă şi în mîinile unui Iordachi Buzălan, care notează : „Această carte cu istorie o am dăruită de moşul meu Ionită Ciraşa. Velet o mie şepte sute optzeci şi patru; şi cu multă hîrtie albă, unde se scrie Sandipa, apoi voi scrie eu alte istorii“ (f. 105"). Neîndoielnic că structura florilegiului a fost determinată 373 de gustul posesorului său. Şi cărţile transilvănene din perioada luminilor au un caracter compozit, dar în cafcul lor culegerea nu a mai pornit dintr-o necesitate personală, ci din nevoia unei comunicări. Apare, deci, o netă deosebire între sbornicul, care ţine locul unei biblioteci personale, şi pot-pourri-ul, care slujeşte difuzării, propunîndu-şi să comunice cît mai multe elemente cu putinţă. Dar dacă se constată o preschimbare în structura cărţii şi o modificare a rolului acesteia, atunci chestiunea care se ridică este de a şti sensul general al evoluţiei culturale, de care depinde dezvoltarea literaturii şi, mai departe, diversificarea genurilor literare şi transformarea mijloacelor de compoziţie. Aci credem că se înscrie cea de a doua problemă pe care am dorit să o enunţăm, aceea a structurilor mentale. Desigur că aceste structuri trebuiesc stabilite pentru întreg mediul literar, dar nu ne putem permite aci să consemnăm decît datele pe care ni le-au furnizat textele reproduse şi analizate, referitoare, în special, la creatori. Mediul acestora se înfăţişează a fi alcătuit din trei componente principale: — boierimea, care face apel la traduceri din literatura universală şi redactează scrieri cu un caracter mai mult intim, — clericii, care continuă opera de redare în limba română a textelor ecleziastice, — diecii, care multiplică şi prelucrează variate texte, ajungînd să recompună cărţile folosite ca prototip. Datorită faptului că boierimea, supusă în continuare la presiunea dominaţiei străine, care împiedică o dezvoltare continuă şi ascendentă a preocupării erudite şi con-strinsă de cererile rezultate din sporirea exploatării externe, nu creează un alt tip de cultură (însuşi modul de existenţă, dedus din descrierile călătorilor străini, fiind evident superior celui al marii mase de exploataţi, dar nu cu totul deosebit de al acestora)35; 36 36 Apreciem că In epoca brincovenească începuse să se manifeste o literatură cultă legată de viaţa la curtea monarhului; boierii care în secolele XV—XVI alcâtuiseră, împreună cu clericii, grupul celor care utilizau scrisul în mod curent (v. Ştefan Andreescu, Observaţii asupra pomelnicului Mînăstirii Argeşului, Glasul bisericii, 1967, 7—8, p. 800—829; Ileana Leonte, Sfatul domnesc al Ţării Româneşti din anii 1601—7611, Revista arhivelor, 1959, 1, p. 286), îl utilizează acum şi 374 datorită faptului că, îix majoritate, clericii nu aparţin unei aristocraţii 36, ci aproape exclusiv păturilor rurale şi orăşeneşti; datorită, în fine, faptului că noii cărturari care se ridică din şcolile române din sate şi oraşe şi din cancelarii sînt, de asemenea, de origine modestă37 — mediul literar român nu este alcătuit din structuri mentale mult deosebite. Persistă preocuparea pentru literatura istorică şi socială în toate cele trei grupări, care, de fapt, nici nu sînt categoric separate. Evoluţia apare, astfel, ca în scopuri personale (cronicile bo iereşti) sau de interes cultural. în acest sens, instalarea domnilor fanarioţi a blocat această tendinţă, principele străin raliind mai puţin interesul curţii sale; dependenţa strînsâ de Poarta otomană a implicat şi înglobarea boierilor de la Curte în aparatul destinat să execute dispoziţiile autorităţii străine. Pe de altă parte, în secolul XVIII au loc cîteva războaie prelungite şi devastatoare, însoţite de epidemii; o perioadă de instabilitate, de depresiuni economice şi de panică. în Transilvania, boierimea română fusese de mai înainte desfiinţată, şi în preajma voievodului lucrau oameni din personalul său (Fr. Pali, Cancelaria voievodului Transilvaniei laîncepulul secolului al XlV-lea, Revista Arhivelor, 1960, 1, p. 267— 277; S. Jak6, Instrucţiuni arhivistice ale oficiilor din Transilvania, 1575—1841, idem, 1958, 1, p. 34—54). Boierii din principate continuă să fie deţinătorii cărţilor celor mai noi în secolul XVIII — N. Iorga, Vechile biblioteci româneşti. Sau ce se cetea odinioară ln ţările noastre, Floarea darurilor, 1907, p. 65 — 82. 38 în cea mai mare parte, mitropoliţii şi episcopii români sînt din familii de răzeşi, din mediul sătesc, iar cînd aparţin boierimii, ca Veniamin Costache, iau măsuri care revoltă clasa suprapusă (înfiinţarea Seminarului Veniamin). Cărţile tipărite nu alcătuiesc o „literatură clericală" propriu-zisă, fiind destinate mai ales uzului liturgic; de aceea nu se formează o literatură opusă folclorului, ca în evul mediu occidental, unde se poate vorbi de „barajul ridicat de cultura feudală în faţa culturii folclorice care nu provine numai dintr-o ostilitate conştientă şi deliberată, ci în aceeaşi măsură, din neînţelegere. Prăpastia care separă de masa rurală elita ecleziastică, pe care formaţia intelectuală, originea socială, implantarea geografică (cadru urban, izolarea monastică) o fac impermeabilă, la această cultură folclorică, este mai ales o prăpastie a ignoranţei"; Jacques-Le Goff, Culture cliricale et traditions folkloriques dans la civilisation mirovin-gienne, Annales, Paris, 1967, 4, p. 788. 37 Copiştii — denumire pe care am căutat să o nuanţăm mai înainte — au un orizont destul de larg; C. Turcu, Din cultura vechilor dieci moldoveni, Revista Arhivelor, 1960, 2, p. 201 — 212. în special din rîndurile lor, îngroşate de at> solvenţii şcolilor române din al doilea deceniu al secolului XIX, se vor recruta. 375 un efort general (deşi nuanţările determinate de poziţia de clasă nu lipsesc). O analiză mai atentă a vieţii economice şi sociale din secolul XVIII, cu fluctuaţiile proprii unei perioade de războaie şi calamităţi naturale 38, ar putea să limpezească formele pe care mentalitatea le-a adoptat şi locul care a fost acordat literaturii în •cadrul vieţii spirituale. Istoria ideilor şi preschimbările sensibilităţii se reflectă în literatura epocii, şi transformările surprinse în conţinutul operelor şi în evoluţia formelor literare se concentrează în istoria mentalităţii, din care cartea tipărită ne-a redat o parte 39. Reintroducînd operele scrise în contextul istoric, pentru a reface, apoi, variatele tendinţe, confruntările dintre opinii, viziunea asupra lumii ce apare din ciocnirea elementului vechi cu cel nou, investigarea istoriei mentalităţii poate releva coordonatele evoluţiei şi rolul aportului individual în procesul dezvoltării unei literaturi atît de originală pe plan european (mai ales prin aportul său la capitolul antropologiei culturale). Punînd sub semnul întrebării „ruptura epistemologică“ 40 pe cei care vor aduce o nouă concepţie în cultura română, concepţie în care poate fi constatată legătura dintre viziunea individualistă şi „dezvoltarea economiei pieţii, în care individul apare ca sursă autonomă a deciziilor şi actelor sale" — Lucien Goldmann, La pensie des lumiires, Annales, Paris, 1967, 4, p. 752 — 779 (la p. 776—777, o excelentă caracterizare a eseului, a cărui apariţie am salutat-o în această epocă, şi care se plasează între creaţia literară şi opera filosofică, aliaj al elementului abstract cu cel concret). Revenim asupra acestei probleme în studiul Carte şi societate din voi. Explorări (sub tipar). 38 Despre fluctuaţiile demografice din ţările române, în general, ca şi despre depresiunea demografică din principate de la mijlocul secolului XVIII, care a fost treptat remediată, mai ales datorită unei masive imigrări din Transilvania, date la Ştefan Ştefânescu, Istorie şi demografie, Studii, 1967, 5, p. 942 — 943, în special. 39 Cităm cu precădere lucrarea deosebit de instructivă a lui Robert Mandrou, La France au XVII-e et XVIII-e siecles, Paris, P.U.F., 1967, în special capitolul L'Ancien Rigime socio-culturel, şi partea Directions de recherches: Mentalites, psychologies collectives, histoire culturelle" (p. 270 — 290). 40 R. Barthes remarcă faptul că „ruptura epistemologică ce a marcat cea de a doua jumătate a secolului XIX a antrenat literatura, dincolo de retorică, spre punerea în discuţie a categoriilor fundamentale ale limbajului, persoanei. 376 care o sugerează istoriile literare ce acordă un loc covîrşitor începutului secolului XIX, textele pe care le publicăm recompun făgaşul original pe care s-a dezvoltat literatura română de-a lungul secolului XVIII; dintr-o bogată şi diversificată conştiinţă artistică şi-a făcut apariţia beletristica modernă, care, prin caracteristicile sale cele mai pregnante, susţine incontestabil realizările contemporane. -timpului, diatezei"; v. Annuaire de l’Ecole pratique de Hautes Etudes. Section des Sciences economiques et sociales, Paris, 1967 /1968, p. 234. O asememea ruptură nu ar putea fi depistată în literatura română în prima jumătate a secolului XIX, unde sub optica didacticismului se cască prăpastia dintre literatura veche şi cea modernă; mare parte din distincţia aceasta porneşte şi de la constatarea că din secolul XIX înainte există o sincronizare cu mişcarea literară europeană. Dar a constata un decalaj sau o sincronizare a unui fenomen literar cu altul aparţine de domeniul raportărilor exterioare; mai importante sînt, desigur, investigaţiile asupra intimităţii fenomenelor. Dorim să adăugăm, în sfîrşit, pertinenta remarcă a lui Werner Krauss, care referindu-se la persistenţa tradiţiei antice în iluminismul francez, adaugă că burghezia este aceea care a scos din circulaţie gestul eroic, „dezvăluind contradicţia dintre conştiinţa subiectivă a revoluţiei franceze şi ţelurile ei obiective istorice", creindu-se astfel condiţiile necesare formării realismului burghez; a lega istoria literară de viaţa spirituală a naţiunii i se impune şi savantului german drept o îndatorire de prim ordin (v. studiul Einfiihrung in das Studium der franzosischen Aufklărung din volumul său Studien und Anfsătze, Berlin, Riitten et Loening, 1959, p. 204—205). COORDONNfiES DE LA CULTURE ROUMAINE AU XVm1” SIECLE RESUME Dans la deuxieme ddcennie du 18-e siecle, la Porte ottomane, alarmee par l’action de Constantin Brîncoveanu, Ştefan Canta-cuzino et Dimitrie Cantemir, qui se montrerent ddsireux de recou-vrir l’independance de la Valachie et de la Moldavie, interdit l’acces au trone des princes terriens, nommant dans ces princi-pautăs des personnes considăr^es dignes de confiance: Ies princes phanariotes. La păriode phanariote se termine en 1821, quand le mouvement revolutionnaire de Tudor Vladimirescu impose â la Porte une nouvelle attitude. En ce temps-lâ, la Transylvanie 6tait sous la domination des Habsbourgs, qui persistaient â refuser tout droit politique au peuple roumain. A la fin du 18-e siecle et dans Ies deux premieres dăcennies du 19-e siecle, une s6rie d’ev^nements politiques montrerent la d£ca-dence du pouvoir ottoman (perte de plusieurs guerres contre Ies russes et conclusion de trait^s de paix dans lesquels la Porte re-connaît Ies droits d^tenus auparavant par Ies pays roumains). A la meme epoque on observe en Transylvanie le regroupement des forces pour une lutte politique d’affirmation. La revolte de Horia en 1784 et le mămoire r^dige par Ies intellectuels transylvains, Supplex Libellus Valachorum, remis â la cour de Vienne, en 1791, demontre l’ampleur et la vigueur de la lutte entreprise par le peuple roumain. La typographie ne pouvait fonctionner normalement dans ces circonstances politiques; Ies oeuvres originales. Ies traductions, 381 susceptibles d’etre consid^rees comme dangereuses par Ies domi-nateurs etrangers, ne pouvaient etre publiees. Les livres impri-mes ne representent, donc, qu’une pârtie seulement du mouve-ment litt^raire dans les pays roumains, et le mouvement des idees, beaucoup plus divers et profond dans ses implications, n’en est que partiellement refl£te; pour une reconstitution complete il fallait proceder â une recherche exhaustive des fonds manuscrits, des actes et des documents, de la correspondance de cette 6poque. Cependant, la recherche des £16ments nouveaux qui apparais-sent dans les livres, publies entre 1700 et 1821 et tres largement repandus sur le territoire roumain, permet d’observer une con-tinuelle transformation et £volution de la mentalite, capable d’expliciter les phases connues par le gout litteraire, en parti-culier â „l’^pcque des lumieres", lorsque la littdrature roumaine passe de la phase ancienne â la moderne. Les livres ont ete choisis selon ce double critere: £16ments nouveaux et large diffusion. Les textes les plus significatifs ont et£ reproduits, accompagnes de commentaires et replac^s dans le contexte de l’histoire cul-turelle roumaine, les quatres etudes ^voquant, en fait, les phases d’un processus litteraire unitaire. Dans le premier chapitre (Peregrination des livres de medita-tion publies ă l’epoque de Brancoveanu) l’auteur s’est propose d’exposer les motifs qui ont determine les publications des livres qui ne repondaient pas aux necessites rituelles et ne relevaient pas de la litterature d’edification religieuse, par la typographie valaque. Fiore di virtu et Les dits des philosophes ont rendu manifeste la tendance des lettres roumains de Valachie — simultane â celle de Moldavie, ou apparaît le Divan de Demetre Cantemir, â introduire dans le circuit de la culture roumaine des ecrits d’un genre nouveau et d’une destination nouvelle. L’analyse des livres reproduits en annexe (chapitre 34 de Fiore di virtu, ou Maria Corti a retrouve l’influence de la conception dantesque et un 6cho de la „gentilezza" des dcrivains du „dolce stil nuovo", et les sentences des Dits des philosophes, traduction d’un opuscule de l’orientaliste franţais Antoine Galland, Les maximes des orien- 382 taux), et l’analyse des oeuvres restees manuscrites, mais d’un grand poids dans la littdrature roumaine, montrent qu’â l’epoque de l’^panouissement de rhumanisme roumain a lieu une ample diversification des prăoccupations intellectuelles: â la fin du 17-e siecle et au dăbut du 18-e siecle se manifeste une forme de ratio-nalisme orthodoxe qui, d’une part, augmente la curiosite erudite, et, d’autre part, separe nettement Ies domaines des activites litte-raires. L’attention se concentre sur le domaine historique, ou l’argumentation portant sur l’origine latine du peuple roumain est maintenant deployee par des humanistes de formation encyclo-p^diste comme Miron Costin et Dimitrie Cantemir en Moldavie, Stolnicul (l’ecuyer tranchant) Constantin Cantacuzino en Valachie. D&imită avec pr^cision, le domaine historique libere Ies elăments proprement litt^raires, qui jusqu’alors ne se diff^renciaient pas de l’histoire. La litt^rature definit ses propres dimensions et attire dans ses rangs Ies ecrivains humanistes, qui s’exercent â creer des oeuvres litteraires, apparentăes pour une part au briliant de la splendeur rhdtorique; Dosoftei et Miron Costin impriment des vers et Dimitrie Cantemir compose un roman (L’histoire hiero-glyphique) en Moldavie, en meme temps qu’en Valachie Ies livres „litteraires" etaient imprimăs. Ils ont joui d’une diffusion intense sur tout le territoire roumain: r^imprimes â la fin de la periode envisagde â Rîmnic, Sibiu et Braşov et recopi^s â un rythme soutenu. Des 25 manuscrits comprenant Les dits des philosophes, conservăs â la Bibliotheque de l’Acadămie, 10 ont ete ăcrits en Valachie, 8 en Moldavie et 7 en Transylvanie; 3 ont 6t£ copies dans la premiere pârtie du 18-e siecle, 17 â la fin du siecle, et 5 dans la premiere dăcennie du siecle suivant. Ce livre a donne gout aux problemes humains, a entretenu et developpe la meditation, a amplific l’impulsion qui consistait â noter des maximes originales; ce fait est atteste par la vitalit£ de cette oeuvre au cours du siecle, par rapport aux autres livres de sagesse (en particulier, les ecrits du genre „Furstenspiegel" byzantin) qui ont vieilli, et sont sortis progressivement de l’usage, et par le continuei accroissement du livre corrige, parsem^ de nouvelles maximes lors des răeditions, ou combin^s aux sentences extraites des oeuvres modernes; ce livre 383 a contribue â la reconnaissance du fait que „en quelque etat de misere que ce soit, la beaute a cela de particulier qu’elle attire Ies yeux de tout le monde". En 1776, on imprimait â Rîmnic le premier volume de la sărie des Menees dans la preface duquel Chesarie discutait des ques-tions d’histoire et de philosophie. Cet exemple fut suivi par ses disciples (Les Rîmnicieni et le probleme du temfs). Les ecrits de Chesarie couronnent une longue activii intellectuelle dăployee dans le centre culturel des rives de l’Olt. C’est â Rîmnic, que tra-vailla l’^veque Damaschin, que Constantin Brancoveanu e ploya comme diplomate et v6n£ra comme un homme de grande culture, qu'une s£rie d’intellectuels se prdoccuperent de diffuser en Tran-sylvanie les livres imprim^s en langue roumaine. Les livres publies â Rîmnic ont p£n6tr£ jusqu’au Nord de la Transilvanie et au Sud du Banat, cimentant l’unit6 culturelle des roumains. A ce centre typographique furent envoyăes pour etre publi^es, les oeuvres compos^es par des intellectuels patriotes comme Ienăchiţă Văcă-rescu, qui y vit publid en 1787 sa Grammaire roumaine. Chesarie organisa â son tour un vaste răseau de diffusion et meme des col-portages de livres sous la surveillance de ses hommes de confi-ance. Dans les pr^faces des Menees, qui furent diffus^es en Tran-sylvanie comme en Moldavie, Chesarie se proposait de degager les grandes p^riodes de l’histoire des roumains, insistant sur l’im-portance de l’âdment dace dans la formation du peuple roumain. Discutant de l’histoire et des problemes de chronologie, l’intel-lectuel de Rîmnic abordait ăgalement le probleme des „trans-formations" dans l’histoire de l’humanit^, pour souligner l’im-portance du temps quand il est bien mis â profit par un peuple d^sireux de renaître. Dans le cadre de son expos£, l’^crivain en appelait â YHistoire de Constantin Cantacuzene, et il y insărait les arguments pr^sent^s par les d61£gu6s roumains aux traitds de paix qui avaient £t£ conclus entre la Russie et la Turquie â Kuciuk-Kainargi, en 1774. II utilisait 6galement L'Histoire du Bas Empire de Charles Le Beau et L’Encyclopedie franţaise, dont il tradui-sait des passages entiers. Chesarie continua â s’inspirer du concept byzantin de la „sinergie", qui exprime la collaboration per- 384 manente de la volonte humaine et divine; toutefois il accorde une importance particuliere au temps historique et â l’existence terres-tre. L’appropriation des CICments foumis par Ies oeuvres de l'Eu-rope des lumieres, par Ies principaux courants de la pensie roumaine de ce siecle est exemplaire dans ces Ccrits qui ont jouC un role de facteur d’evolution de la mentalitC. Son oeuvre fut conţinuse par son disciple Grigore, qui obtient plus tard l’Cveche d’ArgCs, apres le retour des seigneurs terriens. Dans la preface de Triodul de 1798 il louait Ies conquetes scientifiques et techniques de l’Europe, essayant, en meme temps, de dCfinir Ies traits spăcifi-ques de la culture roumaine, sous le patronage de la „Sophie", et animee par un ideal de liberation naţionale. L’auteur Cvoque ensuite la figure de Ioan Cantacuzino, qui traduisit vers ces annCes Rousseau, Montesquieu, Pope — premiere version roumaine d’une oeuvre litteraire anglaise. II semble, â cette epoque, qu’une curiosite plus diversifice se manifeste en Moldavie, Ies intellectuels s’interessant non seule-ment aux travaux d’histoire ou de gCographie, mais aussi aux romans frangais (Investigations des erudits Moldaves). Un groupe important d’intellectuels se procura Ies oeuvres de Voltaire, Mar-montel, Fenelon, Rousseau, Montesquieu, Florian, Massillon, Mably et commenga â traduire un assez grand nombre d’Ccrits, faisant appel tant aux intermediaires nCo-grecs qu’au texte original. A peu preş tous ceux qui prirent part au mouvement culturel de Moldavie, de caractere patriotique et d’orientation frangaise, organiserent, en meme temps, des complots contre Ies princes phanariotes. Parmi eux se detachait la figure du mCtropolite Leon Gheuca, dont le secrătaire frangais du prince, d’Hauterive, dăclarait qu’il „le rCvere et chCrit". II prCpara pour l’impression Les Pensees du comte suCdois Oxenstierna, Les aventures de Tele-maque de Fenelon et un „pot-pourri" dans lequel â cotC des extraits d’une Cdition des Pensees diverses de Massillon figuraient des arti-cles concernant l’exploitation des CICments de la nature et des fragments des Ccrits antiques se rCfCrant au role de la loi dans la vie sociale. Ensuite, Jacob Stamate publia un roman, El Criticon, de Balthazar Gracian, et se recommanda de 1’autoritC du „profond 385 penseur" Montesquieu, quand il proposa la reforme de l’enseigne-ment. De la meme faţon, Veniamin Costache accorda une impor-tance grandissante â 1’ organisation des ecoles roumaines, appliquant dans ses traductions un remarquable esprit philologique et scien-tifique. Au debut du 19-e siecle, le mouvement Moldave se radica-lise, en faisant appel aux £crits ivolutionnaires franţais. En meme temps, le mouvement des esprits de cette principaui ddmontre plus clairement que la crise găn^rale de la conscience sociale va de pair avec une crise de la sensibilii; on constate une floraison de po£sie originale et un gout marqu£ pour la litirature sentimentale. En Transylvanie, la deuxieme diversification des pioccupations intellectuelles est plus manifeste (Preoccupations „moralisantes“ des Transylvains). Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior ^crivent d’amples oeuvres historiques, linguistiques, philosophi-ques, £conomiques et autres. Une pârtie de leurs oeuvres, interdite par la censure, apparaît toutefois dans Ies publications Ies plus populaires du temps: Ies „calendriers", genre d’almanachs, et premiers essais d’une presse p^riodique que Ies intellectuels Transylvains ne reussirent pas â mettre sur pied, en depit de toutes leurs tentatives. Une categorie dicrits tres ipandue fut celle des livres p^dagogiques compos^s par Ies coryplies de „l’Ecole Tran-sylvaine" et par tous Ies intellectuels qui avaient pris part â ce courant; ces ouvrages discutent de la destinee de l’homme et de sa place dans la socii et ils soulignent le continuei devoir qu’a chaque citoyen de s’eclairer. Lâ sont inclus des conseils, des picepts et des morceaux litiraires. Les auteurs de ces livres partent de l’id6e que „les lumieres" 6clairent et dăveloppent le gout pour les „beaux livres", pour „les belles lettres". Les auteurs transylvains •^tablirent de nombreux contacts avec le mouvement des idees ■europ^ennes, en particulier avec d’Aufklărung allemand. Dans la categorie des 6crits destines â igler la conduite, les traductions en roumain des oeuvres du litirateur classique serbe Dositei Obradovici occupent une place importante. A leur tour, elles synthetisaient de faţon originale les concepts emprunis aux lumieres allemandes, anglaises et franţaises. L’influence franţaise reste pipond£rante dans l’oeuvre du plus important des ecrivains de 386 „l’Ecole Transylvaine", Ion Budai-Deleanu, dorit le poeme la Tziganiade a ătă, â juste titre, compari â la P-ucelle d’Orleans de Voltaire. Dans Ies commentaires qui accompagnent ce poeme, publie malheureusement plusieurs dizaines d’annăes apres, le poete aborde des questions de thăorie littăraire, qui se retrouvent dans Ies grammaires composăes alors et dans la Rhetorique de I. Piu-ariu-Molnar. Le dernier chapitre essaie de prăciser le role jouă par le livre imprimă au XVIII-e siecle dans la littărature roumaine. Ce chapitre releve en particulier deux aspects: Ies „livres reprăsentatifs" attestent un degră ălevă de mentalită et une influence exercăe par Ies ouvrages imprimăs, dans le sens de l’ăvolution de cette mentalită. En ce qui concerne la mentalită, le livre reflete une transformation du gout qui a entraînă le changement et la diversi-fication des genres littăraires. Dans le cadre d’une interpănătration perpătuelle avec la culture massive orale, le livre est devenu un modele pour celle-lâ et a acquis une indăpendance graduelle: ainsi, a-t-il pu donner force â la littărature moderne. La narration s’est dătachăe de l’exposă historique, a bănăficiă de la diversifica-tion des preoccupations intellectuelles et a commence â revetir Ies traits propres aux genres de la littărature moderne. Pour ce qui est du style, le mot ecrit s’est liberă de la tutelle du mot parlă, cultivă par l’ălcquence. Alors, c’est dessină sur la riche tradition artistique, le domaine de la crăation esthătique. Les ălăments qu’on peut dăcouvrir dans le dăveloppement de la culture littăraire de l’ăpoque des lumieres se retrouvent ăgalement dans les oeuvres de la gănăration de 1848; les oeuvres imprimăes au XVIII-e siecle non seulement ont transmis des motifs ou conceptions aux futurs grands ăcrivains, mais elles ont fourni aussi des sources d’inspiration â un Eminescu ou â un Sadoveanu. Ajoutons que les textes reproduits dans les annexes fournissent les ălăments năce-ssaires â la răconstitution des structures mentales de la sociătă roumaine au 18-e siecle. En d’autres mots, la lumiere que l’histoire du livre jette sur l’ăvolution de la culture roumaine au 18-e siecle peut răvăler au chercheur attentif des aspects d’un intăret inestimable pour la 387 connaissance d’une longue tradition artistique et pour la decou-verte de la maniere dont est apparue la litt^rature roumaine modeme. Et ceci d’autant plus que ce changement ddvoile la trans-formation de l’idee de l’homme caracteristique d’une culture pro-fondăment ancree dans l’univers humain. INDICE DE NUME Aaron, Vasile 324, 325 Abdel-Halim, Mohamed 48 Addison, J. 317, 319, 323 Agapet 55 Agatanghel 238 Agaton Moldoveanul 34 d’Alembert 147, 242 Allentuck, Marcia 257 Alexandria 25, 26, 38, 42, 56 Alexianu, Al. 169 Altini, Eustatie 257—258 Aman, Th. 258 Amfilohie, episcopul 220, 221, 248 Anatolie, ierodiaconul 143 Anderson, Matthew S. 153 Andreescu, Ştefan 374 Andriotaxitul, dascălul 223 Antim, Ivireanu 11, 25, 27, 43, 46, 47, 49, 50, 51, 56, 57, 60, 61, 63, 123, 144, 145, 220, 235 Antonie din Bizanţ v. Melissa Ardeleanu, Vichentie 319 Armengaud, Andr£ 29 Asachi, Gh. 243, 319 Atanasie al Alexandriei 130 Athanasiu, Alexandru 224 Audra, E. 170 Auerbach, E. 358 Augustin, fericitul 137 Avram, Mircea 318 Avramios, Ioan 25, 28, 47, 61, 235 Bacîru, Livia 43 Bacon, Fr. 319 Bahner, Wemer 298 Baiculescu, G. 245 Bălcescu Nicolae 169, 327 Baldensperger, F. 358 Barac, I. 325, 326 Barbiă du Bocage 249—250 Bariţiu, Gh. 326, 327 Barker, Ernst 55 Bart, Ioan 154 Barthes, R. 376 Batcul, Alexandru 51 Bausinger, H. 316 Beck, Hans Georg 54 Beldiman, Alexandru 254, 256 Bertoni, G. 45 Berza, Mihai 28 Bezdechi, St. 166 Bianu, I. 173, 225, 321 Bidpai 48 389 Bîrlea, Ioan 127 Bîrsănescu, Şt. 243 Bitay, I. 42 Blaga, Lucian 31, 239, 296, 300, 301, 304, 306, 363 Blanchard, Pierre 225 Bodea, Cornelia 294 Bogdan, Ioan 164 Bogdan, Manolache 227, 229, 231, 257 Boldan, Emil 154, 296 Bollfeme, G. 13, 370 Boiagi, M. 314 Borinski, Ludwig 318 Bossuet 230, 238 Bozac, Ileana 299 Brancsvici, Gheorghe 28, 35 Brechtenberg, Brecht von 28 Brincoveanu, Constantin 26, 27, 28, 35, 49, 56, 141, 142, 164 Budai-Deleanu, Ion 20, 297, 325— 326, 365 Buf fier 221, 248 Burghele, C. 224 Butt, John 169 Buzescu, Stroe 63 Callimachi, Grigore vd. Grigore Calli-machi Callimachi, Ioan Teodor 227 Câlinescu, George 245, 296 Camariano-Cioranu, Ariadna218, 235, 254, 255, 256 Campe, J. H. 312 Cândea, Virgil 54, 56 Canta, Nicolai 224 Cantacuzino, Stolnicul Constantin 17, 19, 27, 28, 34, 35, 37, 38, 39, 41, 57, 120, 124, 130, 139, 140, 143, 144, 160, 362, 372 Cantacuzino, Ioan 168—170, 255, 302, 365, 370 Cantacuzino, Iordache 223, 224, 226, 227 Cantacuzino, banul Mihai 132, 144 Cantacuzino, Răducanu 49 Cantacuzino, Şerban 27, 34, 56, 142 Cantacuzino, Ştefan 54, 124 Cantemir, Dimitrie 19, 27, 28, 30, 35, 37, 38, 39, 41, 42, 53, 55, 56, 57, 58, 120, 139, 143, 162, 243, 245, 297, 362, 372 Capellano, Andrea 46 Caragea, Const. 221, 226, 231, 232 Caragea, N. 220 Cărare pe scurt 53 Carcalechi, Z ah ari a 225 Cariofil, Ioan 36 Carp, Ilie 224 Carp, Vasile 223, 224 Carra, J. L. 151, 227, 362 Cartojan, N. 26, 30, 42, 45, 234 Cassirer, Ernst 152, 357, 367, 368 Castellan, Georges 314 Cazacu, B. 368 Cazacu, Matei 10 Cernovodeanu, Paul 227 Chabod, F. 359 Ch^nier, Marie-Joseph 239 Chesarie, episcopul 10, 29, 121, 122, 128, 129, 131—155, 157, 158, 159. 168, 169, 241, 242, 252, 253, 302, 316, 359, 362, 365, 366, 372 Chesterfield, Ph. 319 Chira, Ion 222, 224, 373 Chirel, Iordache 218 Chiriac Rîmniceanu 122, 165 Cicero 168, 241 Ciohoranu, Alexandru 218, 224 Ciorănescu, Al. 168 Clement XIV, papa 140 Climent, episcopul 126, 128 Codrescu, Iancu 243 Codrescu, Th. 129, 253 Collingwood, R. G. 38 390 Comşa, N. 36 Conachi, Constantin 169, 234, 255 Condeescu, N. N. 218, 255 Constantin cel Mare 139, 145, 159 Constantiniu, FI. 231 Copce, Negoiţă 52 Coray, Adamantios 321 Corbea, Teodor 27, 28, 36, 298 Cornea, Paul 326 Comescu, Grigore 10 Corti, Maria 45, 46 Cosco, Olga 218 Costache Veniamin vd. Veniamin Costache Coster, A. 246 Costin, Miron 10, 19, 27, 30, 32, 35, 37, 38, 39, 40, 41, 120, 160, 362 Costin, Nicolae 120, 234 Crăciun, I. 143, 326 Creţescu, A. I. 240 Creţulescu, Matei 35 Croce della Lira, Bertoldo, 222 Cronţ, G. 40 Curcio, Carlo 360 Curtius, Ernst Robert 12, 36, 137, 248 Cuza, Ioniţă 164, 227, 229, 231 Damaschin, episcopul 10, 27, 28, 123—126, 131, 154 Damaschin, Studitul 129 Dante 45, 46, 61, 64 Dărmănescu, Iordache 224, 225, 226, 227, 236, 256 Darvari, Const. 314 Davidovici, Dimitrie 314 Decebal 138 Dtclaralion des droits de l'hontme el du citoyen 234 De la Gorce, Agnes 239 Delaporte, Joseph 248 Del Chiaro, Anton Maria 25, 26, 28, 47, 49, 59 Del Hoyo, Arturo 246, 247 Densusianu, Ovid 296 Diaconovici-Loga, C. 234 Diaz, Furio 355 Diderot 147, 241 Dima, Al. 316 Dima-Drăgan, C. 17, 35, 49 Dimachi, N. 255 Dimaras, C. Th. 217, 218, 235 Dion Cassius 138, 139, 145 Dionisie Eclesiarhul 166 Dionisie cel Mic 138, 147 Dioptra 29, 54 Djordjevid, D. 229 Dobree, Bonamy 169 Dobrescu, N. 125 Donnert, E. 357 Dositei Filitti 162 Dosoftei 27, 30, 32, 33, 34, 35, 41 Dosoftei al Ierusalimului 36 Drăganu, N. 296 Drăghici, Manolache 228 Dudescu, Nicolae 144 Dukas 31 Dumitrache Moldovian 130 Dupront, Alphonse 13, 18 Du Resnel 169 Duroselle, J.-B. 360 Dyson, H. V. D. 169 Ecaterina a Il-a 144, 252, 253 Efrem Şirul 129 Ehrard, J. 13 Elian, Alexandru 56, 132, 135, 256 Elwert, W. Theodor 30 Eminescu, Mihai 63, 243, 244, 318 326, 367 Encyclopedie 147—150, 154, 157— 158, 241 Enescu, N. C. 243 Erasm 312 391 Erbiceanu, C. 121, 166, 168 Erpe, Thomas van 48 Esopia 222, 321 Eustatievici, Dimitrie 299, 324 Evghenie Vulgaris 157, 253 Faguet, Emile 238 Feciom, D. 130, 225 F^nelon 223, 225, 228, 229, 234, 235—240, 242, 244, 245, 276— 280 Ferrati, Bartolomeo 28 Febvre, Lucien 34 Filaret, episcop 131, 132, 150, 151, 166 Filip Solitarul v. Dioptra Ftechier 230 Floarea Darurilor 14, 25, 26, 41, 43—46, 51, 52, 58, 130, 141, 144, 157. 159, 217, 357, 369 Flora, Fr. 365 Flora, Kadu 225 Florian 169, 218, 319, 369 Fotiades, Lambros 11 Frederic II 253 Friedrich, Wemer 358 Fulea, Moise 312 Furet, F. 13 Fustei de Coulanges, Numa-Denis 146 Gâldi, L. 30 Galland, Antoine 47, 48, 113 Gallou^dec-Genuys, Franţois 238 Gandillac, Maurice de 322 Gane, Enacachi 255 Gaster, M. 27, 129, 133 Găvănescu, E. 301 Gavril Callimachi 11, 252—253, 257 Gellert, C. F. 307 Gergely de Ciocotiş 313—314 Gershoy, Leo 357 Ghenadie de la Cozia 50 Gheorghiţă, Ilie 249 Gheorghiu N. A. 128 Gherasim Clipa 11, 218, 224, 225, 227, 257 Gheuca, Leon vd. Leon Gheuca Ghibu, O. 301, 310 Ghica, Grigore 231, 232 Ghica, Grig. Al. 221 Ghişe, Dumitru 306, 316, 357 Gibbon, Ed. 146 Gigante, Marcello 37 Giurescu, C. C. 57, 364 Giurescu, Dinu C. 54 Gobdelas, Dimitrie -Panaghiot 225, 235 Godechot, Jacques 14, 254, 356 Goethe 353 Goldmann, Lucien 376 Golescu, Dinicu 62, 166, 167, 366 Golescu, Iordache 62, 367 Golius, Iacob 48 Gor6, Jeanne-Lydie 238 Gracian, Baltasar 220, 244—248, 251, 253, 281—289, 358, 369 Grămadă, L. 300, 324 Greceanu, Radu şi Şerban 27 Grigoraş, logofătul 243 Grigore de la Cozia, mitropolitul 11, 132, 133 Grigore Rimniceanu 49, 61, 122, 126, 127, 143, 154, 155—163, 166, 168, 169, 246, 253, 359, 360 Grigorescu, Nicolae 258 Guillou, Andre 146 Guinicelli, Guido 45 Gustav III 140 Gyenis, Vilmos 256 Halici, Mihai 27, 32 Haraid, sultanul 134 392 Hasdeu, B. P. 144 Hauser, Arnold 368 d’Hauterive 160, 215, 225, 232, 233, 241 Hazard, Paul 238, 358 Heliade Rădulescu, I. 234, 318, 327 Heliodor 218, 222, 223, 225, 235, 245 d’Herbelot 48 Herodot 38 Herz, Heinz 147 Hitchins, Keith 296 Hodoş, Nerva 173 Holban, Maria 151 Homer 40, 236, 326 Horga Popovici, Nicolae 307—310, 325 Horia 356 Hudeci, Grigore 222, 224, 235 Hunger, Herbert 55, 160 Hurez 63 Hurmuzache, Alexandru 223 Hurmuzache, Matei 223 Huttmann, A. 300 Iacov Putneanul 219, 226, 250, 252 Iacov Stamate 29, 219, 220, 244, 246, 248, 253, 257 Ianache postelnicul 130 Iancovici, Sava 235 Iancu de Hunedoara 308 llarion al Argeşului 166 Ilieş Aurora 143 Ilievici, Grigorie 223, 224 Inochentie al Huşului 129 Inochentie al Rîmnicului 130 învăţături peste toate zilele 53 Ioan, logofătul 51 Ionaşcu, I. 165 Ionăşel, popa 126—127 Ioniţâ Voiţa Suceveanul 129 Ionovici, Const. 313 Iordăchescu, Matei 43 Iordan, Iorgu 10 Iorga, Nicolae 14, 16, 25, 26, 27, 28, 35, 49, 50, 54, 56, 122, 124, 127, 129, 130, 132, 135, 139, 147, 150, 151, 156, 168, 218, 219, 222, 225, 227, 232, 234, 248, 250, 254, 296, 300, 320, 372, 375. Iorgovici, Paul 154, 297, 311, 319 Iosif al Argeşului 150, 151, 154, 166, 310, 311 Iosif II 293, 308 Ipsilanti, Alexandru 130, 141, ^15, 221, 227 Ipsilanti, Const. 235 Irmscher, J. 153 Isaia, copistul 236 Isocrate 11, 168, 366 Isopescu, C. 248 Istoria viteazului Polifion 218 Istoria lui Târlo 218 Istoria Troiei 51, 52 Itica ieropolitica 218 Ivănescu, G. 168 Ivanka, Endre von 54 Ivaşcu, George 296, 324 Ivid, Aleksa 318 Jako, S. 375 Jaucourt, Louis chevalier de 134,. 149, 157—158 Jora, Toader 222, 223, 224 Justinian Rinomitul 55 Juvenal 310, 338 Karadja, C. I. 250 Karadăid, Vuk 235 Klopstock, Fr. 324, 325 Knigge, Adolf 313 Knos, B. 145 Kogălniceanu, M. 243, 246, 305, 327 Kohler, E. 372 393 Kontos, Polyzois 310 Kosciuszko, T. 224 Krauss, Wemer 17, 240, 358, 377 Kristeller, P. O. 39, 40, 249 Kumarianu, E. 250 La Bruyfere 61 La Fontaine, Jean de 146, 321 Lagarde, Georges de 37 Lambert, Anne-Th^rfese de 312 Lambrior, A. 243 Lamennais 311 Lapedatu, Alexandru 124 La Rochefoucauld 61 Lavater, J. C. 257 Lavrentie, corectorul 126 Lazăr, Gheorghe 43, 155, 318 Le Beau, Charles 145—147 Le Goff, Jacques 137, 375 Leibniz 169, 306 Lemerle, Paul 36, 372 Leon Gheuca 11, 50, 59, 62, 126, 128, 129, 168, 169, 220, 222—228, 230, 232, 235, 236, 240, 241, 244, 315, 366, 372 Leonte, Ileana 374 Leopold II 293, 300, 308 Leroy, Maxime 230 Lesnodorski, B. 239 Lessing 320, 321, 323 Limona, D. 326 Lipatti, V. 255 Locke 169 Loredano, Francesco 218, 222, 235 Lovinescu, Eugen 243 Lozovan, E. 244 Luca, Ioasaf 223, 224 Lucian 11 Ludolf, H. W. 37 Lungu, I. 326 Lupaş, I. 155, 300 Macarie, muzicologul 163 Mack, Maynard 200 Magheru, Alexandrina 234 Maior, Gr. 297, Maior, Petru 20, 166, 240, 297, 298, 303—304, 311, 314, 324, 362, 363 Maliţa, Mircea 54 Malraux, Andre 372 Mamu 63 Mandrou, Robert 14, 42, 256, 371, 376 Mangra, V. 34 Manolache, Mihai 125, 132, 144 Mânu, Apostol 25 Manzi, Robert 230 Marcovici, Simeon-234, 240 Marian, S. FI. 35 Marinescu-Himu, M. 38, 57, 223, 235, 255 Marino, Adrian 167, 357 Marlianus, Ambrosius 235 Marmontel 234 Marrou, Henri-Irdnee 11, 40 Marsigli, Luigi 362 Martin, Henri-Jean 34 Massilon 228, 229, 230, 232, 234, 240, 241—242, 244 Matei, Basarab 32, 142 >. Matei Corvin 309 Mavrocordat, Alexandru Ion 219, 228 Mavrocordat, Nicolae 135, 219, 235 Măzăreanu, Vartolomeu vd. Vartolo-meu Măzăreanu Mazere, N. 221 Meletie de Ianina 145 Melissa 29, 54 Metastasio 218 Metodie Antracitul 225 Micu, Inochentie 11 Micu, Samuil 20, 29, 31, 62, 124, 151, 156, 234, 297, 301, 303, 305, 306, 316, 324, 360, 362 394 Mihail, Paul 51 ■ Mihailovici, Gheorghe 219 , Mihalcea Litterati 129—131, 157 Mihordea, V. 235 Milescu, Nicolae 57, 130, 235 Milu, Matei 255 Minea, I. 236 Mirabeau 318 Mirambel, Andre 370 Mitrofan, episcopul 27, 36, 123, 142, 155 Moesiodax, Iosif 11, 256 Moisescu, Gh. 163, 219, 225 Molin, Virgil 34, 128, 129 Molnar I. Piuariu 150, 154, 166, 266, 297, 300, 301, 311, 323, 324 Montesquieu 152, 169, 234, 241, 253 Moruzi, Constantin 227, 228, 232, 236 Munteanu, Romul 296, 300, 357 Murăraşu, D. 244 Mureşianu, I. 317 Muşlea, Ion 325 Napoleon 216 Naum Rîmniceanu 122, 126, 139, 140, 154, 166—167 Neagoe Basarab, învăţături 54 Neculce, Ion 10, 41 Negruzzi, C. 234 Nenişor, P. 234 Netea, Vasile 327 Nicodim Greceanu 310 Nicol, Donald M. 162 Nicolau, Nicola 225, 248, 312 Nicolau, Petcu 44 Niculescu, Remus 258 Noica, C. 37 Notaras, Hrisant 49, 55 Numa Pompilius 147 Obradovici, Dositei 224, 225, 315— 323 Obradovici, Gr. 311 Odobescu, Alexandru 131, 164 Oţetea, Andrei 135 Ovidiu 38, 148, 149, 308 Oxenstiern, Gabriel de Thureson 219» 222, 225, 235, 242—243, 245 Păcuraru, Mircea 126 Palade, Constantin 223, 224 Pali, Fr. 375 Panaitescu, P. P. 10, 11, 30, 38, 40, 42, 44, 228, 364 Pann, A. 312, 325, 370 Panzini, Lionardo 227 Papacostea, Victor 40 Papadima, O. 370 Paşca, Ştefan 35, 243 Pascu, G. 296 Pavlovici, Theodor 314 Peraldo, Guglielmo 45 Perau, Gabriel Louis Calabre 224, 227 Pervain, E. 298 Pervain, I. 324 Perpessicius 40 Pertusi, Agostino 146 Petrovici, Chirii 307 Petru cel Mare 56 Petru Şchiopul 54 Peyre, Henri 153 Phillippide, Daniel 249—250 Philogelos 54 Pîclişeanu, Z. 303 Pildele filosofeşli 25, 26, 41, 42, 47— 53, 55, 58—64, 126, 130, 145, 156, 157, 159, 164, 218, 220, 222, 305, 357 Pirnuţă, Gh. 165 Pîrşcoveanu, Ştefan 144 395> iPiru, Al. 131, 166, 255, 296, 312, 313, 324 Pîrvu, Mutul 63 Pitagora 152 Platon 52, 241, 252 Pleşoianu, Gr. 234, 240 Plinius 160, 163 Pogor, V. 243, 255 Porneau, Ren£ 8, 158, 239, 326, 361 Pomponazzi 39 Pop, Constantin Hagi 147, 151 Pop, Dariu 128 Pop, Emil 300 Pop.-Fabian, V. 255 Pope, Alexander 168—170, 302, 325, 358 Popeangă, V. 301 Popescu-Teiuşan, I. 125 Popovici, Dumitru 150, 152, 169, 225, 234, 249, 254, 296, 304, 313, 314, 320, 325, 326 Popovici, Miodrag 235 Popovici, Sava 155 Popp, Vasile 166 Poteca, Eufrosin 163, 240 Prale, Ioan 166, 255 Prodan, David 294 Prokopowitsch, E. 228 Protase, Maria 304, 324 Protopopescu, Lucia 301 Prud'hon, P. P. 258 Pylarino, Iacob 28 Racine 242 Racoviţă, Constantin 219 Racoviţă, Mihai 220 Racoviţă, Ştefan Mihail 125 Radu Rîmniceanu 49 Rafail de la Hurez 165 Reichert, Karl 238 Roche, D. 13 -Roche du Mâine 240 Roger, J. 13 Roja, G. 314 Romano, împăratul 219 Romano, Manolache 227 Rosetti, Al. 368 Rosetti Bălănescu 227 Rosetti, C.A. 240 Rousseau, J. J. 168, 169, 239, 318 Rouveyre, Andrd 246 Roznoveanu, Nicolae 226 Ruffini, Mario 298 Rumianţov, generalul Petru 144 Rumpler, Helmut 51 Russo, Alecu 316, 367 Russu, I. 318 Saadi 64 Sacerdoţeanu, A. 26, 49 Sachse, Amo 325 Sadoveanu, M. 367 Saint-Simon 229 Salingar, L. G. 34 Sarachin, paharnicul 44 Sassu, D. 245 Sbierea, I. G. 26 Scavinschi, D. 255 Schalweit, Stephan 257 Schefer, Charles 47, 48 Schiefert, G. 357 Schiller, Friedrich 147 Schmaus, A. 320, 323 Schonberg, Arno 257 Scorţeanu, Pascal 52 Scurtu, I. 244 Seifert, J. L. 314 Selim, sultanul 219 Seneca 45, 52, 241 Sfranţes 31 Shakespeare 61, 121, 297 Silhouette, Et. de 170 Simeon Dascălul 38, 39 Simion din Hiatfalău 51 Simion Ştefan 32 396 Simonescu, Dan 42, 43, 220, 225, 228, 231, 235, 236, 244, 245, 321 Skiadas, A. 244 Smîntînescu, Dan 165 Smochină, N. 44 Soboul, Albert 133, 254, 368 Soehner, Halldor 257 Soyter, G. 54 Speranţia, Th. 320 Stamate, Iacov vd. Iacov Stamate Stammler, W. 357 Stăncescu, Const. 236 Stânescu, Eugen 57 Stîrce Ştefan 222, 224 Stojcovici, A. 323 Sturza, Ioniţă 224, 226 Sturza, Ion Sandu 243 Sturze, Vasile 34 Sulzer, J. S. 155 Swift 247 Szokefalvy, N. Z. 300 Safarik, P. J. 315 Şcoleru, Teoader 219 Şerbănescu, N. 132 Şincai, Gheorghe 20, 297, 299, 303, 305, 324, 362 Şora, Gh. 309 Ştefan, pîrcălabul 10 Ştefan, cel Mare 232 Ştefan, ţarul sîrbilor 55 Ştefănescu, Ştefan 143, 376 Ştrempel, G. 43, 63, 145, 165, 222, 223 Şuţu, Alexandru 31 Şuţu, Mihai 219, 220 Şuţu, Radu 312 Tacitus 241 Tapi