ACADEMIA ROMANA INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN LIMBA ROMÂNĂ 5 DOMNIȚA TOMESCU NUMELE DE PERSOANĂ LA ROMÂNI Perspectivă istorică Coordonatorul colecției: MARIUS SALA, membru corespondent al Academiei Române Redactor: IOANA CRACA Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor și al Ministerului Educației și Cercetării Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC ISBN 973-8240-40-9 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN” LIMBA ROMÂNĂ 5 DOMNITA TOMESCU 9 Numele de persoană la români Perspectivă istorică univers enciclopedic București, 2001 INTRODUCERE „Fiecare nume de persoană își are istoria proprie.“ (Ștefan Pasca) Cuvintele pe care le-am așezat în fruntea lucrării noastre nu au fost alese întâmplător. Ele exprimă simplu un adevăr, care face dificilă, pentru unii chiar imposibilă, orice încercare de a scrie o istorie a numelor de persoană, în general. Purtăm fiecare dintre noi un nume, care ne repre- zintă ca ființă umană și socială, ne dă identitate, deosebindu-ne de se- meni. Ar trebui să fie unic ca ființa noastră, dar a fost, este și va fi purtat de nenumărați și neștiuți alți oameni. Ne întrebăm, așadar, firesc: de unde vin numele noastre? Când și unde au mai fost purtate? Ce fel de nume au purtat românii de-a lungul vremii? Cu gândul de a răspunde, după puterile noastre, la aceste întrebări, am încercat să scriem pe scurt istoria numelor de persoană la români, recitind mărturiile documentare ale trecutului. Ne-a interesat, îndeosebi, formarea și evoluția sistemului numelor de persoană românești, pe care le prezentăm într-o dublă perspectivă istorică: reconstituirea, pe baza originii numelor de persoană, a procesului de constituire a sistemului onomastic românesc și descrierea, pe baza atestărilor documentare, a eta- pelor sale de dezvoltare. Am separat intenționat istoria intrinsecă a formei numelor de persoană, prelungită în timp până la origine, de istoria documentată a uzului lor denominativ. Desigur, memoria documentelor a reținut o foarte mică parte din numele purtate de români de-a lungul timpului. Potrivit unei statistici realizate de Christian lonescu, care raportează numărul total al men- țiunilor onomastice în documentele Țării Românești între anii 1352 și 1500 la numărul prezumtiv al locuitorilor satelor la acea dată, repre- zentarea numărului real de nume personale este de 1%. Este atunci posibil să tragi concluzii generale pe baza unui material onomastic atât de sărac? Există argumente, atât de ordin statistic, cât și onomastic, pentru a răspunde pozitiv la această întrebare. Din punct de vedere sta- tistic, documentarea istorică ne oferă numele de persoană ale unui 5 eșantion de populație reprezentativ (1%), ale căror caracteristici pot fi orientative nu numai pentru tipologii, ci chiar pentru evaluări de frecvență onomastică. Din punct de vedere onomastic, un procent mai mare de persoane denumite nu înseamnă, implicit, o cantitate semnificativă și o varietate mai largă de nume. După cum se știe, necesitățile denomi- native, exprimate prin numărul persoanelor care primesc nume, nu sunt niciodată acoperite de numărul de nume existente. Individualizarea strictă a persoanei prin nume nu este posibilă. Un număr nedefinit de persoane poartă același nume simultan sau în timp. Circulația, frecvența, produc- tivitatea unui nume ar fi noțiuni lipsite de sens dacă un nume ar fi atribuit strict personal, adică unei singure persoane. Dimpotrivă, numele de persoană alcătuiesc un inventar limitat, dar nu închis, fixat în timp, cu o structură dată, din care sunt selectate, întâmplător sau motivat, forma sau formele care vor denumi o persoană. Actul atribuirii unui nume, al denominației unei persoane, este predeterminat de tradiții și reguli spe- cifice unui anumit mediu social sau etnic. La nivel general, fără raportare la persoana sau persoanele denumite, numele se integrează unui sistem funcțional de denominație, specific pentru fiecare limbă. în virtutea înrudirii dintre limbi, sistemele onomastice pot manifesta trăsături co- mune. în același timp, libertatea de alegere sau de schimbare a numelui determină mobilitatea formelor onomastice, manifestată, însă, de obicei numai în cadrul sistemului. între numele proprii, numele de persoană sunt cele mai supuse inovației și presiunii modei. O persoană poate primi, ocazional, un nume din afara sistemului, străin, împrumutat, care poate să dispară împreună cu persoana sau se poate transmite altor persoane din același mediu, fiind adoptat de sistemul românesc, în care poate în- temeia o tradiție. Din acest punct de vedere inventarul numelor de persoane are un caracter deschis, dinamic. în cadrul unui sistem onomastic, numele de persoană se deosebesc prin frecvență și stabilitate. Numele cele mai răspândite constituie un fond principal în cadrul inventarului onomastic general, greu de supus schimbării, care dă întregului sistem o mare stabilitate. Așadar, dincolo de varietatea formelor onomastice concrete, este posibil să surprindem trăsăturile de generalitate ale sistemului. în căutarea lor, am cercetat mențiunile istorice cu speranța de a putea reconstitui ipotetic întregul sistem, plecând de la câteva forme cu existență certă. Punctul de referință al recuperării unui sistem onomastic istoric este onomastica actuală, cunoscută în linii generale, ca repertoriu, ca 6 structură, ca origine, ca frecvență. Sperăm ca lectura cărții să ne îndrep- tățească optimismul asupra posibilei reconstrucții a sistemului onomastic istoric, în special a celui medieval. Stadiul cercetării. O istorie a numelor de persoană românești nu a fost scrisă încă. Nu se poate afirma, însă, că onomastica istorică a fost neglijată. Dimpotrivă, ea constituie o veche preocupare, căci primele observații asupra originii numelor proprii de persoană apar la cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea. De atunci, s-au adus numeroase con- tribuții la cunoașterea diferitelor aspecte istorice ale numelor de persoană. Sintezele de istoria limbii române ale lui Al. Philippide, O vid Densusianu, Al. Rosetti, S. Pușcariu, rezervă numelor de persoană, ca și numelor de locuri, comentarii asupra originii formelor. Sub acest raport, interesul specialiștilor s-a concentrat, mai ales, asupra onomasticii autohtone traco-dacice, studiate, în special, de I. I. Russu, precum și asupra numelor slave, analizate de I. Pătruț. Studii teoretice ample, cu referințe la istoria numelor de persoană, au constituit introducerea unor dicționare onomastice regionale, cum este glosarul lui Ștefan Pașca, generale, cum este cel al lui N. A. Constantinescu sau enciclopedice, cum este cel al lui Christian lonescu. Prima lucrare de onomastică istorică românească a lui Nicolae Drăganu folosește documentarea numelor de persoană ca argument în sprijinul vechimii elementului etnic românesc atât în Transilvania, Banat, Muntenia și Moldova, cât și în Panonia sau Carpații vestici. Trăsăturile denominației personale vechi au fost des- crise la nivelul unei provincii istorice (Țara Românească) de Christian lonescu. Pe baza unor arhive locale au fost prezentate numele de persoană la nivelul unui sat. Fragmentar au fost studiate aspecte istorice ale denominației, cum sunt numele duble sau concurența dintre pre- numele religioase și laice. în cea mai recentă lucrare de onomastică istorică, Aspazia Reguș și Comeliu Reguș prezintă, în perspectivă documentară, numele de femei din secolele al XlV-lea-al XVI-lea. Metoda. Perspectiva istorică a lucrării noastre ne-a orientat spre alegerea unei metodologii adecvate. Concepută ca o reconstituire istorică a sistemului vechi al numelor de persoană purtate de români, ea se bazează integral pe material documentar. Folosirea înregistrării numelor de persoane în izvoarele arhivistice pentru rescrierea istoriei onomasticii românești implică, în primul rând, respectarea principiului integralității 7 și exactității datelor: verificarea numelor în varianta originală a docu- mentului, interpretarea corectă a grafiilor, uneori obscure, redarea formei din document în cazul reconstituilor de nume etc. Demersul istoric se sprijină pe două tipuri de analiză a formelor onomastice. Mai întâi, din ■ perspectiva originii numelor de persoană, se pot configura, ca și în cazul limbii române, straturile istorice ale procesului de formare a onomasticii românești. în primul capitol sunt prezentate numele traco-dacice de sub- strat, sistemul numelor latine impus prin romanizare, elementele moștenite, continuitatea și romanitatea onomasticii românești. De ase- menea, sunt discutate elementele de adstrat, împrumuturile directe din onomastica populațiilor migratoare și cele de superstrat cult legate de tradiția bisericească ortodoxă, bizantino-slavă și cea catolică latină. Apoi, prezentarea sistemului onomastic medieval, cu cele două faze de fixare și de consolidare, s-a realizat prin sistematizarea cronologică a atestărilor documentare a numelor de persoane, a căror interpretare a sugerat caracterizarea întregului sistem. împărțirea cronologică pe secole a fost impusă de necesitatea de organizare și de coerență a analizei. Ea nu are valoare clasificatoare, nu este un criteriu de sistematizare pentru onomastică. Nu există o onomastică specifică a secolului al XlV-lea, de exemplu, distinctă de cea a secolului următor, dar, în perspectivă istorică, interesează descrierea onomasticii dintr-o perioadă determinată de timp. Continuitatea sau discontinuitatea unor particularități de-a lungul mai multor secole se degajă numai din analiza aplicată, pe unități de timp. Sursele de documentare. Cercetarea numelor de persoană în per- spectivă istorică se bazează pe un material documentar bine organizat din punct de vedere arhivistic. Atât corpusul de inscripții epigrafice din teritoriile dunărene, din care am preluat date pentru onomastica prelațină și latină, cât și documentele medievale publicate în ediții, unele cu text paralel, original și tradus, beneficiază de o prelucrare științifică, cu indice, comentarii și note. Onomastica românească medievală este esențial cuprinsă în colec- țiile de documente: Documenta Romaniae Historica, seria A {Moldova 1384-1504; 1626-1629; 1632-1638), 8 voi., seria B {Țara. Românească 1247-1580; 1626-1634), 13 voi., seria C {Transilvania 1351-1370), 4 voi., București, Editura Academiei, 1971 —; Documente privind istoria României, seria A {Moldova, veacul XIV, XV, 2 voi.; veacul XVI, 4 voi.; veacul XVII, 2 voi.), seria B {Țara Românească, veacul XVI, 4 voi.; 8 veacul XVII, 4 voi.), seria C (Transilvania, veacul XI, XII, XIII, 1 voi.; veacul XIII, 2 voi.; veacul XIV, 4 voi.), București, Editura Academiei, 1951-1955. Onomastica sud-dunăreană este înregistrată în documentele bizantine din colecția Fontes Historiae Daco-Romaniae, voi IV, precum și în culegerea de documente Românii de la sud de Dunăre, publicată de Arhivele naționale ale României. Pentru onomastica transilvăneană am folosit ca sursă documentară secundară lucrarea lui N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii, care citează documente din arhivele maghiare. Numele de persoană din secolul al XVIII-lea sunt documentate prin liste denominative și recensăminte nominale ale populației din diferite zone. Urbariile Tării Făgărașului, folosite și de Ștefan Pașca, con- scripțiile arădene (Conscripția Aradiensis) de la 1746,1752, publicate de Gheorghe Ciuhandu precum și Recensămintele populației Moldovei din anii 1772-1773 și 1774, editate de Institutul de Istorie al Academiei de Științe a R.S.S. Moldovenești, merită, prin bogăția materialului, studii onomastice speciale, mai ales statistice. Referințele necesare la onomastica actuală se sprijină pe materialul existent în dicționarele de onomastică, dar mai ales pe o prelucrare statistică a numelor de persoane din arhivele Serviciului Evidenței Populației al Ministerului de Interne realizată de Gheorghe Bolocan, citate în Bibliografia selectivă a lucrării de față. Terminologia onomastică. Pentru a înlesni accesul unui public mai larg la cunoașterea onomasticii istorice românești, dar și pentru precizia metodologică necesară, vom explica câțiva termeni de specialitate folosiți frecvent în lucrare. Prin nume de persoană, antroponim sau formă onomastică înțele- gem orice nume propriu care denumește, identifică și individualizează o persoană. Termenul general onomastică are două sensuri: 1. ansamblul sau totalitatea numelor de persoană; 2. disciplina care studiază numele proprii. Termenul echivalent antroponimic, mai special, indică, în mod corespunzător : 1. ansamblul sau totalitatea numelor de persoană; 2. disci- plina care studiază exclusiv numele de persoană. Adjectivele onomastic și antroponimic se folosesc cu sensulreferitor la numele de persoană44. Numele de persoană, în general, pot fi indicate, în virtutea funcției lor, de la caz la caz, prin fiecare dintre termenii nume de botez, prenume, nume de familie, supranume, poreclă. Numele de botez este un nume individual primit cu prilejul creștinării prin botez. Nu coincide întot- deauna cu termenul prenume, care se referă la orice nume de indivi- dualizare directă a persoanei, folosit singur sau alături de numele de familie. Prin nume de familie se înțelege: 1. nume de persoană individual primit în virtutea apartenenței la o familie sau prin înrudire directă sau indirectă; 2. nume colectiv al unor persoane între care există relații de rudenie directă sau indirectă. Supranumele este un nume care are funcția de a individualiza supli- mentar o persoană. Supranumele cu valoare calificativă și afectivă este o poreclă. Cu referire la prenume se folosește termenul hipocoristic, pentru un nume modificat formal, prin procedee fonetice: scurtare sau redublare (consonantică, silabică), lexicale: sufixare (diminutivală) sau prin combinarea acestora. în legătură cu supranumele se folosesc termenii matronim și matro- nimic, prin care se înțelege un nume de persoană format de la numele mamei. Nu arată întotdeauna descendența maternă directă; poate fi un nume ereditar transmis pe linie paternă. Corespunzător, numele marital este numele de persoană format de la numele soțului .Termenii patronim și patronimic se referă la un nume de persoană format de la numele tatălui, care indică descendența, filiația sau genealogia pe linie paternă. Dacă se are în vedere structura numelui, se folosesc termenii nume unic (alcătuit dintr-o singură formă), nume dublu sau nume mixt (alcătuit dintr-un prenume și un supranume sau dintr-un prenume și un nume de familie). După numărul de forme din structura numelui se pot folosi termenii nume triplu sau nume multiplu. Numele duble, triple sau mul- tiple se mai numesc formule denominative. Termenii nume unic, nume mixt, dublu, triplu etc. nu sunt echivalenți cu termenii nume simplu, respectiv, nume compus. Primii se referă la alcătuirea denumirii, ceilalți au în vedere procedeul de formare a unui nume. De exemplu, numele Ion Popescu este un nume mixt, nu un nume compus ca Țarălungă. Nume de persoană motivat sau nemotivat este cel a cărui formă are sau nu o semnificație lexicală, de exemplu: Lupu, Floarea etc., fiind folosit în virtutea acestei semnificații. Prin semnificația socio-culturală un nume poate fi creștin, religios sau profan, laic, nereligios. Cu referință la numele religioase se folosesc termenii nume calendaristic, înscris în calendarul religios, ortodox sau catolic etc., și nume hagiografic 10 (nume de sfânt). Pentru un nume de persoană provenit dintr-un cuvânt comun al vocabularului limbii române se folosește termenul nume delexical. Termenul denominație se referă la actul denumirii, al atribuirii unui nume propriu. Adjectivul denominativ are sensul corespunzător „refe- ritor la denumire sau la atribuirea unui nume“. * * * Cartea pe care o propunem spre lectură tuturor celor interesați de istoria numelor de persoană românești este rodul unei îndelungate acti- vități de documentare și cercetare asupra onomasticii istorice. Sugestia întocmirii acestui volum și sprijinul generos pentru realizarea sa apar- țin domnului Marius Sala, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Lingvistică „lorgu Iordan“ din București, coordonatorul colecției de față, căruia îi mulțumim cu vie recunoștință. Adresăm sincere mulțumiri editorilor acestui volum, mai ales bună- voinței domnului Vlad Radu Popa, directorul Editurii Univers Enciclopedic. Aceeași caldă gratitudine o îndreptăm către cititorii, care ne vor urma în această incursiune în trecutul numelor noastre. 11 ABREVIERI bg. = bulgar d.Hr. = după Hristos ebr. = ebraic fr. = francez germ. = german grec. = grecesc it. = italian î.Hr. = înainte de Hristos lat. = latin magh. = maghiar pol. = polonez rom. = românesc ser. = sârbocroat, sârb și croat sl. = slav tc. = turcesc ucr. = ucrainean ung. = unguresc 13 I. FORMAREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI NUMELOR DE PERSOANĂ 1. Periodizare istorică Numele de persoană sunt parte integrantă a limbii unui popor. Este de la sine înțeles că onomastica urmează cursul dezvoltării limbii, deter- minat de istoria poporului pe care îl reprezintă. Numele de persoană ale românilor, ca fond denominativ național, cunosc o evoluție corespun- zătoare devenirii istorice a poporului român și a limbii sale. Etapele acestui proces istoric pot fi delimitate aprioric. Istoria numelor de per- soană românești se poate reconstitui, însă, numai pe suport documentar, prin cercetarea mărturiilor onomastice existente pentru fiecare epocă. Este de mirare că cele mai multe studii de onomastică istorică s-au spri- jinit, în general, pe formele actuale ale numelor de persoană și pe originea lor, fără a cerceta înregistrările arhivistice ale antroponimelor. Se poate spune că stabilirea originii numelor de persoană, adică studiul lor etimologic, dezvăluie o istorie ascunsă a onomasticii, în măsura în care răspunde la întrebarea: de unde vin formele folosite în denominația personală? Punctul de plecare al celor mai multe nume de persoană purtate de români este în afara istoriei sistemului onomastic românesc. Uzul, tradiția transmiterii, modificările formale, circulația și produc- tivitatea numelor de persoană alcătuiesc istoria românească a acestor forme. în același timp, istoria numelor de persoană nu se confundă cu istoria sistemului antroponimic în care ele funcționează, în cadrul unei structuri și a unor relații determinate. Pe baza datelor furnizate de cercetarea istorică a numelor de per- soană, se pot distinge patru mari perioade ale dezvoltării sistemului româ- nesc al numelor de persoane: a) constituirea unui sistem de denominație personală prin romanizare și creștinare; 15 b) împrumutul unor nume de persoană prin contactul cu popoarele migratoare; c) fixarea sistemului antroponimic românesc medieval sub influența dominantă a bisericii ortodoxe; d) modernizarea numelor de persoană. în lipsa izvoarelor istorice, existența primelor două etape este probată indirect: atestările unor nume de persoană din sistemul românesc tim- puriu poartă amprenta lor formală. Lacuna documentară a perioadelor de început, specifică și altor sisteme onomastice, ne îndreptățește să le etichetăm drept „istoria neștiută a onomasticii românești". Ultimele două etape cuprind istoria documentată, „știută", a sistemului antroponimic ro- mânesc. Etapa medievală, cuprinsă între secolele al Xl-lea și al XVII-lea, este bine reprezentată în documentele de arhivă ale provinciilor istorice românești: Transilvania, Țara Românească și Moldova. Etapa modernă, care începe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se reflectă inte- gral în recensăminte succesive ale populației, începând cu urbariile făgă- rășene din anii 1722-1788, registrele de impozitare arădene din 1743 și 1746, listele nominative ale populației Moldovei din 1772-1773 și 1774. Etapele de formare și de consolidare a sistemului onomastic româ- nesc corespund diferitelor stadii de constituire a unei tipologii a denomi- nației personale, care evoluează de la identificarea și individualizarea unică prin nume de botez / prenume la cea complementară / adițională prin supranume, nume de familie, de la formula denominativă simplă la cea dublă sau multiplă, de la sistemul onomastic popular la cel administrati v/oficial. 2. Formarea sistemului onomastic românesc Etapa de formare a unui sistem al numelor de persoană românești este anterioară atestării lor documentare (secolul al Xl-lea). Perioada și circumstanțele coagulării acestui sistem au fost mult controversate și, adeseori, greșit interpretate. Limba română este o limbă romanică. în consecință, crearea sistemului de denominație personală corespunde procesului formativ al limbii române, ca parte a romanității. Sistemul antroponimic românesc nu a apărut exclusiv în interiorul limbii deja 16 constituite și nici în afara ei, ci o dată cu aceasta. Dezvoltarea acestui sistem se desfășoară în conformitate cu evoluția romanică generală, creatoare a unor sisteme onomastice de tip romanic, diferite de la o limbă la alta. Totodată, este de așteptat ca sistemul românesc al numelor de persoană să evolueze distinct în contextul specific al romanității orien- tale. Numele de persoană românești, ca sistem romanic, ar trebui să se organizeze conform unei stratificări istorice pe baze latine, cu un substrat prelatin și un adstrat de nume străine, eventual cu un superstrat cult. Analiza numelor de persoană românești în perspectivă etimologică și istorică pare să confirme această structură. Ce spun inscripțiile dunărene? Ca și în cazul celorlalte limbi romanice, cunoașterea onomasticii străvechi, aparținând stratului pre- latin și al celui latin, începe cu cercetarea izvoarelor epigrafice (inscrip- ții pe piatră, marmoră, cărămidă, table cerate, obiecte etc.). Clasificarea materialului antroponimic epigrafic face posibilă reconstituirea inventarului numelor de persoană de pe teritoriul Daciei preromanizate și romanizate (Onomasticon Daciae). LI. Russu își exprima convingerea că adunarea întregului fond onomastic din inscripțiile dunărene ar per- mite înțelegerea deplină a caracterului romanității dacice, incluzând și soarta elementului autohton sub presiunea romanizării. Sistematizarea și studierea textelor epigrafice din Dacia Traiană, realizate de specialiști străini ca Andrâs Kerenyi și, mai ales, români ca 1.1. Russu, H. Mihăescu, C. Daicoviciu, D. Tudor, încearcă să dea răspuns unor întrebări tot atât de tulburătoare precum cele privitoare la nașterea limbii române. Care este moștenirea de nume personale lăsată de romani? Este posibil ca romanizarea să perpetueze o limbă fără a impune și numele latine? Corpusul de inscripții găsite în provinciile danubiene, care cuprinde peste 3000 de nume de persoană, prezintă: a) un număr redus de forme prel aține, traco-dacice (67 de nume unice și supranume) alături de nume de origine greacă, ilirică, celtică; b) un amestec surprinzător de forme daco-latine; c) substituirea formelor autohtone vechi prin nume latine (2000 de pronume, nume gentilice și supranume). Toate aceste nume romane au dispărut, la rândul lor, treptat, până la contactul cu slavii în secolele al Vl-lea-al Vll-lea d. Hr. După cum se poate observa, inscripțiile danubiene consemnează eliminarea unor nume și înlocuirea lor cu altele, mobilitatea întregului sistem de nume personale prelatine și latine reflectând schimbările aduse 17 de procesul romanizării. Este surprins chiar momentul pierderii formelor autohtone, coexistența celor două sisteme de nume, precum și extin- derea, respectiv, intensificarea romanizării, care se realizează și prin nume de persoană. Numele traco-dacice. Ansamblul numelor prelatine înregistrat în inscripțiile dunărene se completează cu numele dacice menționate în izvoarele epigrafice din întreg Imperiul Roman. Apartenența la fondul autohton a celor mai multe nume este confirmată prin consemnarea originii purtătorului: Dacus sau a calității de conducător dac sau de soldat în cohortele din Dacia etc. Departajarea numelor tracice sud-dunărene de cele dacice nord-dunărene este imposibil de realizat. Inventarul aces- tora aduce la lumină forme străvechi, multe dintre ele într-o variantă latinizată, cel puțin prin terminație. Elemente constitutive ale acestor nume se pot descifra prin repetabilitatea lor în forme diverse. Cităm, din lista completă a acestor forme stabilită de 1.1. Russu, câteva nume specifice, pentru a observa diferențele care le separă de onomastica latină care le va înlocui: Blasa, Butes, Dades, Dizo, Eptala, Heptapor, Mucapa, Mucapor, Mucapuis, Mucatra, Mucatralis, Mucasenus, Seuthes, Sola, Tarsa, Tetula, Tzino, Tzinta, prezente în repertoriul inscripțiilor dună- rene și Butus, Dida, Drilgisa, Sassa, Scorilo, Sisi, Sterissa, Tarsa, Zurozis, selectate din epigrafie romană. Similitudinea lor formală cu unele nume românești de mai târziu poate trezi interesul amatorilor de etimologii fanteziste. Multe inscripții surprind faza de trecere de la onomastica traco-da- cică la cea latină, manifestată fie în latinizarea formelor prin adăugarea terminației -us: Aulenus, Aulusanus, Bithus, Brasus, Decebalus, Decibalus, Ditucentus, Mucasenus, Mucianus, Natoporus, Pieporus, Pirusus, Traibithus, fie prin combinarea unor nume traco-dacice, de cele mai multe ori latinizate, cu nume latine propriu-zise: Aurelius Babus, Aelius Balius, lulia Bessa, Aurelius Calminus, Aelius Valens qui et Esbenus etc. în aceste denominații mixte daco-romane, primul nume este, în general, latin (de obicei un nume gentilic), al doilea este numele autohton. Denominația cu trei nume este în declin, cele mai multe nume reprezentând simplificarea sistemului la două nume prin dispariția preaenomen-nlm. Astfel, formele trinominale: Sex. Rufius Decibalus, P. Aelius Mucatra P. Aelius Mucianus, M. Ulpiu Mucianus, T. Flavius Tarsa, L. Vibius Zurozis coexistă cu forme binominale: Aurelius 18 Denzi, Aelius Diales, Aurelius Ditucentus (Ditugenius), Aurelius Drebias, Aurelius Duda, Valeria Dula, Eptidius Modestus, Aurelius Godes, Aelia Muciale, Aurelius Mucianus, Aelia Prisosta, Aurelius Tzolotus etc. îmbinarea numelor dacice cu cele latine se regăsește în sânul aceleiași familii: o inscripție funerară este dedicată fiului Aurelius Fabius de către părinții săi Aurelius Rebur și Fabia. Ambii părinți poartă nume romane specifice, tatăl fiind identificat și cu numele dac. Avem prilejul să obser- văm și modul de transmitere a numelor romane: fiul poartă numele romane ale ambilor părinți. Istoricul Al. Xenopol cita o inscripție epi- grafică elocventă pentru contopirea daco-romană, în care tatăl, T. Aelius Ariort, aflat în fruntea unui municipiu, purtător al unul nume daco-roman, este comemorat de soția sa Digna, fiul său Publ(ius) Aelius Valențe, ambii cu nume romane, precum și de nepotul său Udar, care revine la un nume dac. în inscripțiile, mai ales, romane apar frecvent numele Dacus, Dacia, Dacicus, Daciscus, Dacianus, ca supranume de identificare a obârșiei etnice sau locale a purtătorului (ethnicon). Pe acestea trebuie să le con- siderăm totuși nume romane, chiar dacă provin de la numele vechi al țării și al locuitorilor ei, pentru că asemenea supranume erau date în general de romani ca semn distinctiv al persoanei: G. Decimus Dacus, Aurel Lucianus Dacus, L. Avilius Dacus, Vibia Dacia, Nonia Dacia, lulia Dacia, P. Aelius Dacianus, lulius Daciscus, Ulpius Dacio. în cele mai multe lucrări de specialitate aceste nume sunt considerate nume dacice, deși este evident că au funcționat în interiorul sistemului roman. De altfel aceste supranume au fost identificate mai mult în epigrafia romană decât în cea din Dacia. înlocuirea numelor traco-dacice cu cele latine poate fi ilustrată de onomastica unor inscripții care menționează obârșia autohtonă dacă a unor persoane; care au nume exclusiv latine, ca lulius Secundinus, veteran... de etnie dacă etc. în inscripțiile din Sciția Minor, citate de Al. Xenopol, părinții poartă nume dacice sau trace: Mucapor, Sedida, iar copiii numai nume romane: Longinus, Marta și Valerius. De ase- menea, copiii lui Mucapor și Eftipia se numesc Sabinus, Aurelius, Valerius și Sabinianus. Așa cum mărturisesc inscripțiile epigrafice dunărene, numele tra- co-dacice s-au contopit cu cele romane, supraviețuind mult timp pre- siunii sistemului roman. Soarta lor, era însă, decisă. Romanizarea își pune treptat pecetea și pe onomastica autohtonă. 19 Numele latine. în ceea ce privește numele latine din inscripțiile danubiene, se poate observa adoptarea predilectă a numelor gentilice Aurelianus, Aelius, Valeria, lulia. Numărul covârșitor al numelor latine din inscripțiile dacice dovedește tendința de substituire a vechilor nume tracice, chiar dacă aceasta nu va fi fost totală. Este posibil ca numele autohtone să subziste alături de cele latine până la dispariția sistemului latin. Numele latine din inscripțiile dunărene indică intensitatea roma- nizării cu elemente italice, precumpănitoare față de cele de alte origini. După cum arată statistica prezentată de LI. Russu, din 2600 de nume la- tine din repertoriul epigrafic dunărean, 1860 sunt nume romane de tip italic. Sistemul denominativ latin cu trei nume (trinominal): praenomen, nomen, cognomen se păstrează. O explicație a acestui sistem ne ajută să înțelegem, pe de o parte, mențiunile onomastice latine din inscripții, iar, pe de altă parte, uriașa ruptură dintre onomastica romană și cea romanică. Primul nume din formula denominativă latină tria nomina era praenomen „înaintea numelui“, nume strict individual, ales dintr-un in- ventar restrâns de 18 forme, unele transparente, notate de obicei prescurtat: Appius (rar), Aulus (rar), Decimus „al zecelea născut44, Gaius, Gnaeus, Kaeso (arhaic), Lucius „născut pe lumină“, Mamercus (arhaic), Manius „născut în zori44, Marcus, Numerius (rar), Publius, Quintus „al cincilea născut“, Servius, Sextus „al șaselea născut“, Spurius „bastard“, Tiberius „sub protecția Tibrului“, Titus. Al doilea element denominativ, nomen, considerat adevăratul nume de identificare oficială a persoanei, era, de fapt, semnul de apartenență la o gintă: nomen gentillicum, fiind un nume comun tuturor membrilor gintei respective. Al doilea nume avea forma unui adjectiv cu terminația -ius: Aelius, Aemilius, Aurelius, Carcilius, Claudius, Cornelius, Duilius, Flavius, Fulvius, Horatius, lulius, Laurentius, Livius, Lucilius, Lucretius, Marius, Octavius, Ovidius, Silvius, Terentius, Ulpius, Valerius, Vergilius, Vincentius, Vinicius, Virginius. Motivarea numelor gentilice latine, niciodată dovedită științific, a lăsat loc unor etimologii populare susținute de legende, care apropie formele de numele comune, sugerând proveniența lor din elemente lexicale: Aurelius a fost pus în legătură cu aurus „aur“, Caecilius cu caecus „orb“, Claudius cu claudus „șchiop“, Cornelius cu cornus „corn44, Flavius cu jlavus „blond“, Fulvius cufulvus „brunet44, Laurentius cu laurus „laur44, Lucilius cu lux „lumină44, Marius cu Marș „numele zeului Marte44, Octavius cu octo „opt44, Silvius cu silva „pădure44, Valerius cu valens „sănătos44, Vincentius cu vincere „a învinge44. Am redat lista acestor nomina latina 20 atât pentru a observa specificul onomasticii latine dunărene, cât și pentru a anticipa un fenomen onomastic surprinzător: salvarea de la uitare și reactivarea pe cale cultă a acestor nume în onomastica creștină medievală sau în cea modernă. Din acest punct de vedere se poate spune că ono- mastica latină continuă în discontinuitate istorică. Se poate parafraza și celebra formulă a istoricului N. lorga: latinitate după latinitate sau lati- nitate postiatinitate. Al treilea nume, cognomen, era un supranume (poreclă), care, la început, se atribuia individual, ulterior devenind trans- misibil din tată în fiu. Toate numele de tip cognomen, studiate în ansam- blul lor de specialistul finlandez I. Kajanto, erau în general forme motivate, descendența lor din numele comune (calificative, nume de ani- male sau de păsări, nume de locuitori etc.) fiind clară: Agrippa „născut cu picioarele înainte44, Caesar „pletos44, Cato „șiret44, Cicero „cel cu aluniță44, Cincinnatus „cel cu zulufi44, Flaccus „bleg44, Maximus „cel foarte mare44, Paulus „cel mic44, Naso „năsos44, Catullus „cățel44, Corvus/Corvinus „corb44, Africanus, Asiaticus, Hadrianus „de la Marea Adriatică44, Coriolanus „din Corioli (oraș)44. Dacă cel de-al treilea nume coincidea la două sau mai multe persoane era introdus suplimentar al patrulea nume, strict individual, agnomen: C(aius) lulius Caesar Octavianus. Agnomenul era purtat, în general, de personalități ale lumii romane. Formula denominativă triplă era aplicată numai cetățenilor romani. Sclavii nu purtau nume, fiind desemnați prin poreclă. Doar în cazul eliberării lor, primeau prenumele și numele gentilic al stăpânului, la care se adăuga porecla avută ca sclav. Femeile, care nu primeau nume la naștere, luau un nume oficial de formă feminină, provenit de la numele gentilic al tatălui: lulia < lulius, Fulvia < Fulvius etc. Numele oficial era adoptat o dată cu intrarea în viața socială prin căsătorie. în epoca imperială, regulile acordării numelor feminine, ca și a celor masculine pierd din strictețe, formându-se nume feminine de la cognomenul tatălui cu sufixul -ina: Agripina, Paulina, Messalina. în inscripțiile dunărene, numele latine înregistrate indică, în gene- ral, folosirea sistemului trinominal: P. Aelius Dacianus, L. Marius Perpetuus, P. Aelius Gemelus, M. Tiberius Marcianus etc. Se poate remarca, potrivit unei statistici realizate de LI. Russu, frecvența numelor gentilice: Aurelius (280 de persoane), Aelius (240 de persoane), Ulpius (95 de persoane). Numele feminine, mai rare, au, de obicei, două forme rezultate din feminizarea numelui tatălui (nomen + cognomen), de exem- plu: Arria Saturnina, Aelia Marciana. 21 Nume de alte origini. Un număr important de nume din inscripțiile dunărene sunt de origine greacă: Achilleus, Alexander, Apollonius, Callistus, Demetrius, Dionysius, Socrates, Theodorus, Thimoteus, Zeno. Multe dintre acestea sunt adoptate de populația romană sau de cea ro- manizată ca o modă onomastică, foarte răspândită în societatea imperială, între acestea se evidențiază câteva nume care vor intra în tradiția numelor religioase prin martirii creștini, asigurându-și o supraviețuire îndelungată, care nu a fost hărăzită formelor latine dominante. în componența aceluiași inventar epigrafic se includ și forme ilirice: Andena, Andueia, Anduenna, Andarus, Bedarus, Carpius, Dasas, Epicadus, Liccaius, Plares, Plator, Scenobarbus, Sutta, Suttius, orientale (semitice, egiptene, iraniene): Addebar, Habibis, Hammonius, liddeus, Syrus, Syrillio, Thaemus, Theimes, Themo, aparținând, cu siguranță, coloniștilor, de obi- cei soldați în cohortele romane. Toate numele străine au împărtășit soarta numelor autohtone și a celor latine. Continuitatea onomasticii latine. Desigur, nu trebuie să fii spe- cialist pentru a constata că numele de persoană din inscripțiile dunărene nu s-au perpetuat, creându-se o enormă ruptură între două vârste ale populării aceluiași teritoriu. Ruina sistemului onomastic latin a fost aproape totală. Lipsa de continuitate a sistemul roman de denominație tripartită, precum și misterul dispariției numelor prelatine și a celor latine caracterizează atât romanitatea orientală, cât și pe cea occidentală. Pierderea formelor onomastice latine oficiale, în general, și.a celor din corpusul de inscripții, în special, îndeamnă pe mulți istorici și lingviști să pună sub semnul îndoielii romanitatea antroponimiei românești. Printre cei care și-au exprimat rezerva asupra romanizării numelor de persoană, și, implicit, asupra moștenirii latine în onomastica românească se numără Sextil Pușcariu: „Precum n-am păstrat cu fonetism românesc numirile topice latine oficiale, tot astfel nu avem nici o urmă sigură de o con- tinuitate între onomastica latină oficială și cea română. Pe cât se pare strămoșii noștri se numeau, la începutul veacului de mijloc, cu cunos- cute nume rustice, mai ales nume de animale, plante, pietre scumpe etc.“. Ștefan Pașca împărtășește opiniile lui S. Pușcariu asupra acestei pro- bleme istorice: „în adevăr, toate încercările făcute de unii cercetători - diletanți sau chiar specialiști încercați - de a dovedi menținerea în antropo- nomastica noastră a unor nume străvechi, au cam dat greș“. Pentru Ștefan Pașca, „este surprinzător că cele mai vechi documente nu ne destăinuiesc 22 moștenirea sigură a unor elemente străvechi, în timp ce în limba vorbită se oglindește atâta romanitate". Aspectul numelor de persoane în- registrate în documentele medievale i se pare mult înstrăinat de formele romane. Cu autoritatea sa de specialist în onomastică, Ștefan Pașca afirmă că o examinare a istoriei românilor exclusiv pe baza numelor de persoană ar duce la concluzia că originea lor este neromană, în totală contradicție cu datele pe care le oferă studiul limbii române. Ignorând informațiile asupra situației celorlalte sisteme onomastice romanice în raport cu soarta onomasticii latine, mai târziu, constatarea absenței formelor latine în onomastica românească a fost distorsionată și inter- pretată ca un contrargument al continuității istorice a poporului român, chiar dacă aceasta era dovedită de perpetuarea unei limbi puternic roma- nizate, ca limba română, dar și de numeroase dovezi arheologice. Logica unei asemenea atitudini este simplistă: pierderea numelor latine indică absența sau dispariția purtătorilor numelor respective. Tratarea conti- nuității la acest nivel este superficială din două puncte de vedere. în primul rând, argumentul onomastic nu poate fi invocat decât cu precauții știin- țifice: se are în vedere mobilitatea numelor de persoană în raport cu stabilitatea limbii. Pierderea unei forme onomastice nu trebuie confun- dată cu dispariția numelui persoanei. în al doilea rând, romanitatea numelor de persoană românești trebuie discutată în contextul larg al onomasticii din toate domeniile romanice. Declinul și pierderea numelor de persoană latine a fost generală în toată aria romanității. Cauza nu trebuie căutată în condițiile particulare ale romanizării unui singur teritoriu, cum este cel dunărean, fiind comună tuturor limbilor romanice. Discontinuitatea onomasticii latine a avut și alte interpretări. Con- siderată a fi imposibilă la un popor cu o moștenire romanică atât de viguroasă, absența numelor romane din onomastica românească a fost pusă pe seama fie a absenței documentelor, fie a superficialității stabilirii etimologiilor numelor de persoană. Efectul acestor constatări a fost neașteptat. în căutarea febrilă a moștenirii latine în onomastica româ- nească, se ajunge adesea la falsa sau forțata recuperare etimologică a unor prenume sau la etimologii nesigure, controversate la nesfârșit. De exemplu, Al. Philippide consideră, drept reminiscențe din antroponimia antică, nume ca: Bărbat < lat. Barbatus, Marin < lat. Marinus, Martin < lat. Martinus, Frâncu < lat. Francus, Galu < lat. Gallus, Cândea < lat. Candidus. Pe urmele unor considerații ale lui Al. Philippide, Ștefan Pașca adaugă, doar ca ipoteză de lucru, conservarea în onomastica 23 românească a unor radicale (rădăcini) onomastice. Astfel radicalul Fior-, detașat din nume romanice ca Florinus, Florius, Florio, poate fi recu- noscut în numele românești Fior, Floru, Fior ea, deși se poate considera că aceste nume, ca și Floarea, pot proveni de la numele comun (apelativ) floare sau, după cum crede N. Drăganu, de la sărbătoarea Floriilor (ca și numele românești Crăciun, Pascu, Botez}. Tot cu valoare ipotetică se admite continuitatea unui radical onomastic Sor- în nume românești ca Sora, Sorin, Soricu,pe care S. Pușcariu le explica prin numele comun românesc soră. Unul dintre cele mai controversate antroponime în ceea ce privește descendența sa din onomastica latină, este prenumele româ- nesc vechi: Barb(u). Istoria stabilirii originii acestui nume este exem- plară pentru acțiunea de recuperare a numelor descendente din latină. B.P. Hasdeu susține, pe lângă posibilitatea de a fi o creație românească de la numele comun barbă, o perpetuare a numelui latin Balbus. LA. Candrea susține originea latină a numelui, dar consideră că acesta continuă, prin formele onomastice intermediare: ^Barbără > ^Barbară > Barbură > Barbur, numele latinesc feminin Barbara, transmis pe cale religioasă. Această evoluție este sprijinită, după opinia lui Chr. lonescu, de existența în onomastica românească a unor variante populare ca Barbă, Barbor, Barbur, Barbura, precum și a unor tradiții de celebrare a numelui Barbul la sărbătoarea Sfânta Barbara. G. Weigand considera numele Barbul o formă slavă, ca și numele bulgar Barbul, probabil o formă scurtată (hipocoristică) sârbească de la numele Barbara. Ștefan Pașca leagă numele Barbu de alt nume vechi: Bărbat, sprijinindu-se pe existența în domeniul slavo-dalmat a numelor: Barbatus (secolul al XH-lea), Barbius (secolul al XlV-lea). Și Chr. lonescu așază cele două nume, Barbul și Bărbat, în aceeași familie onomastică, susținând că Bărbat, ușor de explicat prin cuvântul comun corespunzător, pare a fi mai de- grabă continuarea unui cognomen roman Barbatus, înregistrat și în in- scripțiile dacice. Pe linia recunoașterii romanității acestui nume, Ș. Pușcariu crede că tulpina românească barb- din care ulterior s-au format numele comun bărbat și numele de persoană Barbul e înrudită cu forma italiană (lombardă) barba „unchi“, prezentă, ca și cuvântul românesc bade, în formule de adresare, fixate cu ușurință apoi ca nume de persoană. Ceea ce pare evident în discuțiile asupra continuității onomastice latine este lipsa de preocupare pentru delimitarea sistemului numelor de persoană de formele prin care se realizează acest sistem. S-ar putea adăuga și necesitatea de a deosebi aspectul oficial al denominației latine 24 de cel popular. în ceea ce privește sistemul denominativ latin trinominal, oficial, pierderea sa, în primele secole după Hristos, s-a produs chiar în sânul societății romane. Simplificarea acestui sistem a însemnat con- servarea fie a numelui gentilic, fie, mai ales, a cognomenului. Decadența primului nume (praenomen) se constată începând cu secolul I, a numelui (nomen) în secolul al III-lea. începând cu secolul al III-lea și al IV-lea apare tendința de a se folosi, chiar în documentele oficiale, un nume unic. O statistică efectuată pe baza mărturiilor epigrafice din teritoriile hispa- nice între secolul I și secolele al III-lea și al IV-lea constată că denumirile trinominale reprezintă 24,74%, denumirile binominale (nomen + cog- nomen), 30,81% și cele uninominale (fie nomen, fie cognomen), 44,42%. Principala cauză a dispariției numelui gentilic, după I. Kajanto, a fost acordarea cetățeniei romane tuturor locuitorilor liberi din Imperiu, prin edictul împăratului Caracalla, din anul 212 d.Hr. Dacă numele gentilic era semnul distinctiv al cetățeniei romane în perioada clasică, el își pierde vechiul prestigiu socio-politic o dată cu extinderea dreptului de cetă- țenie asupra tuturor persoanelor, cu excepția sclavilor. în ultimele secole ale Imperiului Roman, până la formarea noilor limbi romanice (secolele al IV-lea-al VlII-lea), folosirea numele unic se generalizează sub in- fluența onomasticii popoarelor cu care lumea romanizată a venit în contact. Preocuparea de a găsi argumente și contraargumente pentru ideea continuității numelor latine în sistemul de denominație românească a îndepărtat cercetarea de la documentarea propriu-zisă. Adevăratele urme latine în onomastica românească sunt uitate, ignorate sau minimalizate. Este vorba despre succesiunea în antroponimia românească a unor nume latine și greco-latine creștine și, probabil, a unui model sau tipar de denominație onomastică prin forme delexicale. Moștenirea aproape exclusivă a numelor religioase în limba română, ca și în întreaga roma- nitate occidentală, corespunde unei realități istorice: pierderea progresivă a formelor latine laice sub presiunea răspândirii creștinismului. Roma- nizarea, înfăptuită prin limbă și credință religioasă, a dus, poate para- doxal, la distrugerea sistemului onomastic roman tradițional. Creștinii au fost probabil primii care au optat pentru numele unic. Botezul pre- supunea adpotarea unui nume nou, care, dincolo de valoarea sa de identificare, avea semnificația simbolică a rupturii cu viața anterioară, necreștină. Numele de botez unic se generalizează, mai ales după ofi- cializarea religiei creștine (secolul al IV-lea). Pe această cale se reiau și se pun în circulație forme vechi de origine diversă, mai ales ebraică și grecească. 25 Formele onomastice ebraice din Vechiul și din Noul Testament (numele biblice), redate în variantă grecească sau latină prin traducerea textelor sfinte în cele două limbi, alcătuiesc nucleul primului inventar de nume religioase, introdus pe filieră bisericească, cărturărească. O dată cu răspândirea creștinismului, începe cea de a doua viață a numelor din cărțile sfinte: ele vor fi purtate de un șir nesfârșit de credincioși, dintre care unii, prin credința, râvna și faptele lor, vor spori prestigiul inițial al numelui. Numele religioase adaugă la valoarea lor denominativă pe cea afectivă, devoțională. Astfel, se fixează, ca nume de botez, numele patriarhilor biblici: grec. Abrăam, lat. Abram < ebr. Abrahâm „tată este înălțat"; numele profeților: grec. Ieremiăs, lat. Hieremias, < ebr. Yirmeyah „înălțarea Domnului", grec. Daniel, lat. Dăniel < ebr. Danihel „judecător este Domnul", grec., lat. Elias < ebr. Elijâh(u) „Dumnezeul meu este lehova"; numele regilor biblici: grec. Zaharias, lat. Zacharia(s) < ebr. Zekarjăh „lehova și-a amintit", dar, cu precădere, numele din Noul Testament, cele ale apostolilor lui Hristos: grec. Petros, lat. Petrus < traducerea ebr. Kepha „piatră", grec. loănnes, lat. lohânnes, loannis < ebr. lochanan „Dumnezeu este milos", grec. lacobos, lat. Jacobus, Jacobus < ebr. Ya’aqobh „țiitor de călcâi, geamăn", grec. Bhartolomâios, lat. Bartholomaeus < ebr. Bartalmaj, grec. Matthâios, lat. Mattheus < ebr. Matithyâh „darul lui lehova", grec., lat. Simon < ebr. Shim’on „împlinirea dorinței", grec., lat. Thomâs, lat. Thomas < ebr. Thomas „geamăn", cele ale arhanghelilor: grec. Gabriel, lat. Gâbriel < ebr. Gabhriel „eroul lui Dumnezeu", lat. Michael < ebr. Mikha’el „cine-i ca Dumnezeu? " și grec., lat. Raphael < ebr. Rephael „Dumnezeu a vindecat", precum și cele ale sfintelor rude ale lui lisus: grec. loseph, losepos, lat. Idseph, loseppus < ebr. Yoseph „Dumnezeu să adauge", grec., lat. Maria < ebr. Miryam, Maryam „amărăciune" sau „cea dorită", grec. loakim(os), lat. loachim < ebr. Jehojakim, grec., lat. Anna < ebr. Hannah „îndurare, bunăvoință", grec., lat. Elisabeth < Elisheba „Dumnezeu este jurământul"; numele simbolic al lui Mesia: Emanuel < ebr. Immanoil „Dumnezeu este cu noi". Se poate observa că, la origine, formele onomastice biblice sunt, în general, nume teoforice „purtătoare a lui Dumnezeu", de preamărire a numelui și a acțiunilor sale, cuprinzând concentrat, într-o scurtă formulă, o mărturisire de credință. O bună parte dintre numele ebraice biblice au și valoare hagio- grafică, fiind consacrate o dată cu sanctificarea personajelor pe care le reprezintă. Este cazul numelor din Noul Testament care identifică pe 26 marii sfinți ai creștinismului. în legătură cu raportul dintre numele biblice și cele hagiografice, lucrările teologice, ca și cele onomastice, manifestă, nu întotdeauna explicit, două tendințe: reunirea lor într-o singură clasă a numelor religioase, prin punerea semnului de egalitate între cele două denumiri și departajarea lor în două subclase ale numelor religioase, uneori până la limitarea numelor biblice la cele care apar în Vechiul Testament și a celor hagiografice, la cele care sunt incluse în Noul Testament. Cu timpul, prin actul botezului, numele biblice sau /și hagiografice devin populare, cunosc o largă circulație, reconsolidată de cele mai multe ori, de faima celor care le poartă, martiri sau personalități ale bisericii. De exemplu, numai numele loan este purtat de 158 de mucenici și clerici înscriși în caledarul sau sinaxarele ortodoxe. Răspândirea acestui nume în faza creștinismului timpuriu corespunde întru totul frecvenței sale de mai târziu, numele loan ocupând primul loc în statistica prenumelor actuale din toate sistemele onomastice creștine. Și celelate nume biblice apar destul de des în martirologii: Petru (55), Simeon (45), lacob (30), Iosif(30), Mihail (22), Iile (20), Daniel (18), Gabriel (12) etc. Propagarea numelor religioase continuă pe cale cultă, oficială, mai ales prin fixarea calendarului bisericesc. Numele biblice sau hagiografice intră într-o nouă etapă, devenind nume calendaristice, celebrate o dată cu purtătorii lor în anumite zile ale anului. Nu toate numele biblice au și valoare calendaristică. în repertoriul numelor de botez vor intra, mult mai târziu, tot pe cale cultă, și nume din Vechiul Testament ca Aclam, Eva, Isac, ludita, Macovei, Manase, Noe, Rebeca (Reveca), Solomon, care nu au valoare hagiografică. Din această perspectivă se justifică deo- sebirea între numele biblice, numele hagiografice și numele calen- daristice ale căror domenii sunt parțial coincidente, parțial divergente. La numele de botez de origine ebraică se adaugă și numele de origine greacă din Noul Testament, numele a doi dintre apostoli: grec. Andreas < andreia „bărbăție, curaj “ (< grec, aner, andros ,,bărbat“); lat. Andreas, Andrea, grec. Philippos „iubitor de ca?‘, lat. Philippus, semn al extensiunii onomasticii grecești în ludeea elenizată. Aceste nume hagiografice sunt adaptate și în variantă latină, paralelism care justifică denumirea lor de forme greco-latine. Alături de numele biblice, de origine ebraică sau grecească, în calen- darul creștin se includ și nume grecești de proveniență laică, consacrate de marii martiri ai credinței de la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, înscriși în rândul celor mai însemnați sfinți ai 27 creștinătății, mai ales, ai tradiției ortodoxe: grec. Basileios < grec. „îm- părat“, lat. Basilius, grec. Demetrios, Dimitrios < (zeița) Demetra, lat. Demetrius, grec. Georgios (Gheorghios) < gr. georgos „lucrător al pă- mântului, țăran“, lat. Georgius, grec. Nikolaos (< grec, nikao „a în- vinge“), lat. Nicolăus. Difuziunea numelor de botez restructurează întreaga denominație personală anterioară. înlocuirea numelor latine, ca și a celor prelatine, câte s-au păstrat, a fost inevitabilă. Singurele forme latine salvate de la dispariție sunt cele care au avut șansa de a fi fost purtate de evangheliști, sfinți sau de martiri din primele veacuri ale creștinismului. Pe cale reli- gioasă, s-au conservat prenume latine: Caius, Marcus, Tiberius, Titus, numele gentilice latine: Aemilius, Antonius, Claudius, Fabius, Flavius, Flavian, lulius, Valerius și cognomene latine: Augustinus, Bârbarus/ Bârbara, Camillus, Candidus, Cassianus, Caelestinus, Constantinus, Comelius, Desiderius, Faustinus, Felix, Felicianus, Fortunatus, Hadrianus, lulianus, Laurentius, Lucas(< Lucanus), Martinus, Maximus, Maximinus, Maximianus, Maxentius, Paul(l)us, Romanus, Sabinus, Sebastianus, Severinus, Valentinus, Valerianus, Vincentius, Vitalis, care au devenit nume calendaristice. Păstrarea lor în inventarul numelor religioase, în bună măsură, a fost motivată de transparența lexicală a unor cognomene: Candidus, Caelestinus, Desiderius, Felix, Felicianus, Maximus, Valentinus, Vincentius, Vitalis, care sugerau virtuți sau deziderate creștine. Numele de botez unice (biblice, hagiografice sau calendaristice), care au substituit aproape integral antroponimele latine, an alcătuit la început un fond onomastic general, comun tuturor limbilor romanice, precum și celorlalte limbi ale creștinătății. De altfel,până astăzi, numele religioase se constituie într-un inventar internațional, chiar dacă formele onomastice naționale diferă de la o limbă la alta. Nucleul acestui sistem de nume creștine este constituit din puține forme, intens circulate, care corespund importanței și semnificației sfinților celebrați prin nume. Nu toate formele religioase, au avut aceeași răspândire. De timpuriu, aria occidentală a creștinismului din Imperiul Roman de Apus se desparte de aria orientală cu centrul la Constantinopole. Tradiția denominației creștine se va diviza încetul cu încetul. Preferința pentru numele creștine de formă latină deosebește onomastica religioasă apuseană de cea ră- săriteană, care va cultiva numele religioase de formă greacă. După despărțirea oficială a bisericii de rit roman de cea de rit ortodox, în anul 1054, această divizare se accentuează, iar, mai târziu, chiar se 28 oficializează. Separarea celor două tradiții onomastice religioase va avea, drept consecință, multiplicarea și diversificarea numelor de persoană, care vor circula în variante paralele, uneori pe același teritoriu. în acest context, romanitatea onomasticii românești se exprimă adecvat prin nume de botez latine și greco-latine conservate, ale căror forme arată o evoluție fonetică regulată: îndre, îndrea, Undrea < Andreas; Indon, Inton < Antonius; Barbara, Barbără, Bar bord, Barbăr, Barbar, Barba < Barbara; Medrea, Medra < Demetrias; Georz, Giorza, Zorj < Georgias; Nicoară, Necora < Nicolaas. Variantele moștenite ale numelor de botez sunt forme populare, atestate în onomastica românească medievală și, mai târziu, incluse în inventarul numelor de familie. Aria de răspândire a acestor forme, Transilvania, este semnificativă ca spațiu de continuitate romanică. Este interesantă coincidența conservării, în forme asemănătoare, a numelor de botez greco-latine în onomastica românească și în cea albaneză: Ndre < Andraeas, Ndae < Antonius, Gjon < loannes (alături de forme care în română nu s-au moștenit: Zef < losephas, Merti, Mertir < Martinus, Pal < Paalas, Shtjefen < Stephanus). Numele religioase moștenite pot fi identificate și în structura unor forme onomastice compuse: Sânge orz, Semjordza, Sânzor; Sânmedrea, Simedrea, Simedru, Sumedru; Sânicoară, Sâmnicoară, Sânpietra. Succe- siunea în limba română a unui compus latin, de tipul: sanctas + numele sfântului, este nesigură, chiar dacă și alte limbi romanice există același tip de denumiri. Mai verosimilă este formarea prin compunere a acestor nume în românește, prin combinarea cuvântului comun moștenit sân, sânt cu numele religios, de asemenea, conservat. Este adevărat, ca, în acest ultim caz, circulația variantelor onomastice populare moștenite ar trebui să fie foarte intensă și foarte extinsă. Indirect, prin intermediul unui nume de sărbătoare creștină perpetuat în română: Sânziene < lat. sanctas dies loannes, se fixează prenume ca Sânziana, Simziana, atașate uneori pripit celorlalte nume de botez descendente din forme latine. Multe dintre numele de persoană compuse după modelul Sângeorz etc. apar fixate, sub influență maghiară, în denumirea unor localități din Transilvania. Potrivit ultimelor cercetări în domeniul onomasticii istorice, folosirea numelui de botez unic se pare că a rezistat până la sfârșitul secolului al Xl-lea. Onomastica religioasă propunea creștinului un singur nume, ales dintr-un inventar destul de limitat, care nu va mai fi suficient pe măsură ce numărul persoanelor care au același nume crește. Numele de persoană își îndeplinește cu greu principala funcție, aceea de a 29 identifica și a individualiza o persoană. Era inevitabilă folosirea unor nume laice mai diversificate, luate în general din inventarul de cuvinte existent la acea dată. Cu timpul se resimte necesitatea apariției, pe lângă numele de botez, a unui al doilea nume de individualizare a persoanei. Primele manifestări ale denominației suplimentare (complementare său adiționale) apar sporadic la sfârșitul secolului al Xl-lea. Acest nume suplimentar era individual, neereditar, folosit nesistematic. Al doilea nume putea fi un alt nume de persoană (patronimic), indicând ascen- dența pe linie paternă, un nume de loc care arăta proveniența persoanei sau un nume comun, o poreclă motivată de particularitățile persoanei. Similitudinea cu cognomenul latin este evidentă. Ea poate fi o coin- cidență, o influență cultă sau o continuitate a unui tipar denominativ transmis prin numele laice, care au circulat, fără îndoială, alături de numele religioase unice. Denominația dublă coexistă cu numele unic, simplu, care ocupă poziția dominantă până la sfârșitul secolului al Xl-lea pe întreg teritoriul României, cu ritmuri de evoluție distincte de la o limbă neolatină la alta. Numele duble apar în Iberoromania la date diferite: în domeniul galician, asturian, castilian în prima jumătate a secolului al IX-lea, în cel portughez și catalan, în secolul al X-lea, iar în Galoromania în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Romanitatea numelor de persoană românești. Mulți dintre spe- cialiști: Al. Graur, N. A. Constantinescu, Chr. lonescu alătpră primului strat etimologic al antroponimiei românești și numele de persoană laice, formate de la cuvintele comune ale limbii moștenite din latină. Ele se încadrează în categoria mai largă a „numelor de persoană delexicale“, denumite astfel pentru a indica proveniența lor din elemente ale voca- bularului . înzestrarea numelor comune cu funcții onomastice de iden- tificare și de individualizare a persoanei reprezintă un transfer de forme dintr-o clasă în alta: nume comune > nume proprii, realizabil numai pe teren românesc. Din această cauză, numele de persoană delexicale sunt considerate „creații românești44 propriu-zise, indiferent de originea numelui comun de bază. în consecință, ele nu pot fi analizate ca forme prelatine, latine, slave, grecești etc., ci ca forme românești a căror origine îndepărtată, nu imediată, este cea a numelui comun inițial. Termenul de „nume pseudolatine, pseudoslave, pseudogrecești44, folosit recent în literatura de specialitate pentru aceste nume, grupate după originea lor 30 îndepărtată, nu este întru totul adecvat. Un nume de persoană provenit de la o formă lexicală românească de origine latină nu are o „falsă“ ascendență latină, ci se așază la capătul unui real șir de forme des- cendente, inițial, din latină. Din acest punct de vedere, este justificată încadrarea numelor delexicale de acest fel între formele romanice ale limbii, curentă în literatura de specialitate europeană. Numele de per- soană delexicale pot fi vechi sau recente, procesul lor de formare fiind continuu. Crearea numelor de persoană cu bază lexicală moștenită din limba latină este o trăsătură comună tuturor limbilor romanice. Cercetări din ultimii ani au arătat că fiecare limbă romanică acordă funcții onomastice, cu motivații similare, acelorași cuvinte moștenite, selectate din aceleași domenii onomasiologice. Astfel, devin nume de persoană cuvintele de origine latină care denumesc: a) grade de rudenie: Aușu < rom. auș „moș“ < lat. auus; Bărbat < rom. bărbat < lat. barbatus; Bătrânu < rom. bătrân < lat. veteranus; Fătu, Fata < rom. făt, fată < lat. foetus,feta; Fecior < rom. fecior < lat *fetiolus; Frate < rom. frate < lat. frate r,-is; Sora, Soru < rom. soră < lat. soror, -is; Geamănu < rom. geamăn < lat. geminus; b) părți ale corpului uman și animal: Barbă < rom. barbă < lat. barba; Bucă < rom. bucă < lat. bucea; Căpățână < rom. căpățână < lat.*capitina; Coadă < rom. coadă < lat. coda; Cornu < rom. cornu < lat. cornus; Geană < rom. geană < lat. genae; Ghebu < rom. gheb < lat. gibla, glibba; Falcă < rom. falcă < lat. falx, -cis; Frunte < rom. frunte < lat.^m; -tis; Limbă < rom. limbă < lat. lingua; Mustață < rom. mustață < lat* mustăcea; Nară < rom. nară < lat. narae; Ochiu < rom. ochi < lat. oculus; Pântece< rom. pântece < lat. panticem; Piele< rom. piele < lat. pellis; Pieptu < rom. piept < lat. pectus; Sprânceană < rom. sprânceană < lat. supercilia; Tâmplă < rom. tâmplă < lat. tempula; Țeastă < rom. țeastă < lat. testa; Ureche < rom. ureche < lat. auricula; c) culori: Albu < rom. alb < lat. albuș; Galben < rom. galben < lat. galbinus; Negru < rom. negru < lat. niger; Roșu < rom. roșu < lat. roseus; Căruntu < rom. cărunt < lat. canutus; d) calități și defecte ( mai ales, fizice): Blându < rom. blând < lat. blandus; Bun < rom. bun < lat. bonus; Dreptu < rom. drept < lat. directus; Frumosu < rom. frumos < lat. formo sus; Grasu < rom. gras < lat. grassus ( Porumbelu < rom. porumb > porumbel < lat. palumbus; Rândunea > Rândunică < rom. rândunea > rândunică < lat.* hirundinella (< hirundo); Sturzu < rom. sturz < lat. turdus\ Turturea > Turturică < rom. turturea > turturică < lat. turturella (cturtur); Vultur < rom. vultur < lat.vw/tar, -is; h) insecte: Albină < rom. albină < lat. alvina; Furnică < rom. furnică < lat. formica; Greiere < rom. greier(e) < lat *grylliolus (< gryllus); Muscă < rom. muscă < lat. musca; Purice < rom. purice < lat. pulex,-icis\ Tăun < rom. tăun < lat. tabo,-onis ( < tahanus); Viespe < rom. viespe < lat. vespa; i) plante, fructe: Arbore < rom. arbore < lat. arbor, -oris; Arin < rom. arin < lat. alninus (< alnus); Ceapă < rom. ceapă < lat. caepa; Cireș < rom. cireș < \at.*ceresius (< cerasus); Cânepă < rom. cânepă < lat. *canapa (< canabis); Frasin < rom. frasin < lat. fraxinus; Plopu 32 < rom.pfop < XaLploppus (< pop(u)lus); Teiu < rom. tei < lat. * tilium (< tilia); Cireașă < rom. cireașă < lat. ceresia; Prună < rom. prună < lat. pruna etc.; j) fenomene naturale: Brumă < rom. brumă < lat. bruma; Gheață < rom. gheață < lat. glacia (< glacies); Negură < rom. negură < lat. nebula; Ploaie < rom. ploaie < lat.*p/ov/« ( Balcă, Balco > Balcu, Danca > Dancă, Danco > Dancu, Raica > Raică, Raico > Raicu etc.), -cea (adaptat -ciu) (Balcea > Balciu, Dancea > Danciu, Raicea > Raiciu etc.); -eș (Babeș, Bobeș, Daneș etc.), -ecl-ecil-eț (Dobrec, Dobreci, Dobreț, Mâneci, Măneț, Rădeci, Rădeț, Voitec, Voiteci, Voiteț etc.), -oș (Beloș, Boboș, Dragoș, Neagoș)-ș(a) (Balșa, Neagșa, Tomșa). Alături de elementele tematice ale numelor slave compuse preluate în comun sau individual, sunt puse în circulație nume simple formate de la cuvinte vechi slave comune. Acestea alcătuiesc o serie destul de restrânsă: Bor(u) < sl. boră „luptă“, Bran < sl. brană „luptă“, Cerna < sl. crănă „negru“,Dead (u) < sl. deadă „bunic“, Osl(u) < sl. oslă „vultur“, Pârvu < sl. prăvă „primul (născut), sân < sl. sânu „fiu“, Valeu < sl. vâlc „lup“, Vran(u) < sl. vrană „corb, negru“. Numărul relativ mic de cuvinte de bază sporește prin folosirea unor sufixe sau prin adaptarea acestor nume în mai multe variante. Astfel, slav, beală „alb“ va da naștere unei familii de antroponime românești, diversificate prin adaptarea diferită a formei de origine: Bălu, Belu, Bela, Beală, Bălea, Belea, Bâlea, Bălca, Bâlca, Bălcu, Belcu, Bâlcu, Bălciu, Belciu, Bâlciu, Belcea, Bâlcea, Bălcin, Belcin, Bălica, Bălicu, Bălicea, Bălița, Bălin, Belin, Bălinț(u), Belinț(u), Băloi(u), Beloi(u), Bălotă, Belotă etc. Prezentarea generală a formelor slave (simple, derivate sau compuse) în cadrul împrumuturilor laice nu trebuie să creeze falsa impresie că toate exemplele sunt forme foarte vechi. Larga difuziune a numelor citate în toate sistemele onomastice slave face dificilă și riscantă datarea acestor împrumuturi. O temă slavă, un sufix, un derivat sau un compus pot fi preluate și din onomastica bulgară, sârbo-croată sau ucraineană. în acest caz, atestarea documentară a numelor într-o perioadă mai veche sau mai recentă, continuă sau dis- continuă, precum și într-o anumită zonă geografică poate fi orientativă. împrumutul unor forme onomastice neoslave este caracteristic antro- ponimiei medievale timpurii și târzii, după cum poate fi prezent în orice etapă a dezvoltării sistemului onomastic românesc. Antroponimele neo- slave importate din sistemele onomastice ale unor popoare învecinate prezintă câteva particularități, în temeiul cărora ar putea fi recunoscute: 42 caracterul popular și laic, aspectul dialectal, fonetismele specifice, dis- tribuția regională. împrumuturile bulgare se localizează în județele sudice ale vechii Țări Românești, cele serbo-croate, în Oltenia și Banat, cele ucrainene, în părțile nordice ale Moldovei și în Maramureș. în unele dintre aceste împrumuturi se recunosc cuvinte, teme sau sufixe din limbile neoslave actuale. Pe această bază sunt considerate, ca forme bul- gărești împrumutate, de exemplu, numele laice Cotelea < bg. cotei „căldare“, Crătun < bg. cratima „cap de dovleac“, Dârmă < bg. dărma „greblă44 etc., ca forme sârbo-croate, derivatele cu sufixul -ici: Dra ghici, Rădici, ca forme ucrainene: Jucu < ucr. juk „cărăbuș44, Malancă < ucr. Malanca „colindător cu capra44 și cele derivate cu sufixul -iuc: Babiuc, Saviuc, Cozmaciuc. Rămâne dificultatea de a stabili dacă numele de persoană recunoscut ca bulgăresc, sârbo-croat, ucrainean etc. este un împrumut onomastic, preluat de români în sistemul lor denominativ, sau dacă este un nume străin, utilizat corespunzător în sistemul onomastic al unei etnii de pe teritoriul românesc. Sunt necesare informații asupra posesorilor numelor sau indicii formale asupra adaptării românești a formei numelui. Primele forme citate ca împrumuturi bulgare sunt ro- mânești prin sufix: Cotelea sau prin modificările fonetice ale numelui: Crătun, Dârmă. împrumuturi cumane. Printre elementele etnice migratoare asi- milate, cumanii (secolul al Xl-lea) adaugă inventarului onomastic româ- nesc câteva nume laice, cercetate, mai ales de N. lorga și de N. Drăganu. Numele cumane au stârnit interesul istoricilor, ca mărturii asupra unei populații dispărute în masa etnică românească și maghiară. Numele cumane sunt identificate prin terminația lor specifică: -aba, -abă, de fapt un element de compunere cu semnificația „tată44. Seria numelor de acest fel este specifică, cum era de așteptat, antroponimiei medievale timpurii, incluzând nume cu atestări rare, astăzi aproape dispărute: Talaba (Talabă, Talabu), Tartabă, Tocsabă (Tocsabe, Tocsoabă, Tagsaba), Tortaba (Târtaba, Târtoabă, Turtaba). Cu excepția primului nume care poate proveni și de la un nume comun românesc talabă „grapă sau boroană44, celorlalte li se recunoaște originea prin terminație-. în forma Tocsabă a fost identificat și elementul turcie toguz., doguz „nouă44. Una dintre formele cele mai cunoscute ale onomasticii de pro- veniență cumană este numele Basarabă, cu varianta Basarab, care s-a impus prin tradiție. Ca nume al primului voievod al statului feudal Țara 43 Românească numele Basarab a intrat în titulatura domnească și a devenit numele familiei domnitoare a Basarabilor sau a Basarabeștilor. Mai mulți voievozi au adoptat același nume în speranța confirmării unor drepturi succesorale: Neagoe Basarab, Matei Basarab. Numele a avut și o circulație populară în antroponimia medievală. Originea numelui este destul de controversată. Părerile au fost unanime în a recunoaște că acest nume este un compus, dar sunt divergente în modul de segmen- tare și de recunoaștere, inclusiv etimologică, a elementelor componente, în funcție de stabilirea structurii acestui nume Ba-sarabă, Bas-ar-abă, Basar-abă se stabilește originea sa traco-dacică, persană, veche ger- manică sau cumană. B. P. Hasdeu îl considera un nume de castă nobiliară dacică, compus cu numele Sarabă cu sensul „cap, conducător*4 precedat de titlul ba- înrudit cu forma românească ban, de origine persană sau pecenego-cumană. Interpretarea cumană a numelui ca un compus din basar, frecvent în limbile turcice, cu sensul „a pune piciorul, a păși, a apăsa44 și -aba „tată44 este împărtășită de cei mai mulți specialiști. Tot ca nume de origine cumană sunt interpretate numele: Bozgaciu, Cazan, dar fără o argumentare corespunzătoare. în general se consideră, în cadrul influenței cumane, și prenumele Coman, Comana. Considerarea celor două forme ca nume etnice, provenind din numele populației mi- gratoare cumane, este dovedită de forma intermediară Cuman, înregis- trată în anul 1220. Din acest punct de vedere, însă, numele Coman și Comana nu pot fi considerate nume cumane împrumutate, ci nume românești de proveniență lexicală care evocă această populație dispărută. Ca nume proprii, numele Coman și Comana funcționează numai în sistemul româ- nesc. Mai ales forma Comana, care poate fi o feminizare specific româ- nească a numelui Coman. Interesantă este și poziția diferită a accentului în forma lexicală românească cumân și în cea onomastică Coman. 4. împrumuturi onomastice culte: factorul religios O perioadă esențială pentru fixarea sistemului onomastic românesc este legată de viața bisericii românești medievale și de credința orto- doxă. Influența ortodoxismului s-a exercitat atât pe cale populară, prin tradiția botezului, cât și pe cale savantă, prin organizarea vieții și a 44 administrației ecleziastice. în general, se consideră că rolul ortodoxiei în fixarea sistemelor onomastice orientale este comparabil cu influența exercitată de catolicism în evoluția sistemelor romanice occidentale. Un loc de seamă în acțiunea elementului religios ortodox asupra onomasticii românilor îi revine culturii bisericești slave, care a transmis românilor formele religioase ale ritului bizantin, incluzând printre acestea și numele din calendarul ortodox. Elementul religios bizantin care alcătuiește fondul religios al ortodoxiei românești a fost aproape estompat de supralicitarea influenței slave bisericești. în contextul constituirii unui fond religios al onomasticii românești și al răspândirii pe linie bise- ricească, cărturărească a unor nume calendaristice, este momentul unei corecte evaluări a împrumuturilor slave bisericești. în paralel, onomastica din Transilvania, și, parțial, cea din Moldova central-vestică se caracterizează prin influența romano-catolică, adeseori interferență cu cea ortodoxă. Numeroase nume religioase sunt preluate și se răspândesc în variantele formale impuse de calendarul catolic. Una dintre formele de manifestare a bisericii catolice în raport cu sistemul onomastic românesc, mai ales cel transilvănean, este cea a împrumutului onomastic cult, prin filieră romanică, mai precis, italiană. Influența slavă biericească care a mediat introducerea fondului bi- zantin al numelor religioase, precum și influența neoromanică a bisericii catolice pot fi interpretate ca un superstrat cult în fixarea onomasticii românești. împrumuturi slave religioase. Importul de forme onomastice religioase slave este minor, în pofida introducerii limbii slave bisericești și a puternicei influențe slave asupra lexicului religios. Onomastica religioasă românească nu include nume slave propriu-zise. Singurele prenume slave cu semnificație religioasă sunt Bogdan, Bogoslov, Nedelea, care traduc formele grecești corespondente Theodoros „darul lui Dumnezeu44, Theologos „cuvântul lui Dumnezeu44, Kiriakos „dumi- nică44. N. lorga explica și numele Preda ca provenind dintr-o formă lexicală slavă cu sensul „înainte mergător44. Nici unul dintre aceste nume nu figurează însă în calendarul ortodox. în schimb, pe cale bisericească cultă, pătrund în sistemul românesc variantele slave ale numelor creș- tine greco-latine sau, mai ales, cele de tradiție bizantină. Slavona biseri- cească, limba traducerilor slave ale cărților religioase, impune modificări formelor grecești bizantine, care deja își transformaseră aspectul vechi. 45 Slavona bisericească nu a adus modificări esențiale, specifice limbii slave, numelor religioase, dar a schimbat terminațiile greco-latine -os, -us, în -u (scurt) și -ius -ios în -ij. Traducerile în limba română, având ca mo- del, când textul bizantin, când pe cel slav, au adaptat atât terminațiile bizantine, cât și pe cele slave, prin acomodarea fonetică a acestora. Prin acest șir de transformări succesive ale formei numelor s-a ajuns la terminația românească -ie : Alexios > Aleksij > rom. Alexie. N. A. Constantinescu crede că terminația românească -ie evoluează ulterior spre terminația -e\ Gheorghie > Gheorghe, Vas iile < Vasile. în orice caz, prin numărul foarte mare al numelor religioase care prezintă terminația -ie, aceasta capătă valoare de sufix onomastic, derivând nume de persoană de la forme care se terminau în consoană: numele Pascal este redat uneori ca Pascalie și apoi ca Pascale. Cu excepția numelor terminate în -os, -ios, toate numele bizantine își păstrează forma nealterată. De asemenea, numele latine intrate în calendarul bisericesc: Constantin, Marca, Maxim etc., nu au fost modificate prin preluarea lor în slavonă. Se poate observa cu ușurință că nu toate formele onomastice religioase poartă marca filierei slave. N. A. Constantinescu insistă asupra ideii, de multe ori ignorate, că tradiția onomasticii religioase românești este în primul rând, rezultatul culturii bizantine, și, în mai mică măsură, al bisericii slave. împrumuturi romanice (italiene). Influența religiei și a bisericii catolice s-a exercitat în mod specific asupra antroponimiei românești, în special din Transilvania, dar și în alte regiuni, în care românii au îmbrățișat această credință. Căile de pătrundere a antroponimiei religioase neoromanice în mediul românesc sunt cele specifice epocii medievale, în primul rând, prozelitismul și activitatea misionară cato- lică. Acțiunea papalității de a organiza biserica Regatului Ungar, inclusiv pe cea a Transilvaniei, și de a propaga credința catolică s-a desfășurat, mai ales, în secolele al XH-lea și al XlII-lea și a dus la catolicizarea totală a cumanilor (la mijlocul secolului al Xll-lea) și parțială a unor grupuri de români din Transilvania și Moldova, în secolele următoare. în aceste condiții, se introduc în inventarul românesc nume religioase din calen- darul catolic, în special prin filieră italiană. Acestea reprezintă, mai ales, nume de sfinți de largă difuziune în toate sistemele antroponimice creș- tine occidentale: Augustin, Benedict, Dominic, Fabian, Ieronim, Iulian etc., unele coincizând cu numele religioase ortodoxe. De multe ori, un nume religios se fixează în variante formale diferite, în funcție de difuziunea 46 catolică sau ortodoxă a numelui: Bartolomeu, respectiv, Vartolomei, Laurențiu, respectiv, Lavrentie etc. Prin forma lor, multe nume de per- soană românești religioase indică proveniența sau filiera italiană. îm- prumutul formelor italiene pe cale cultă duce chiar la apariția unor serii onomastice corespondente în limbile română și maghiară, cu adaptări specifice pentru fiecare limbă. Există trei posibilități de preluare a mo- delului onomastic italian: a) exclusiv în limba română, în absența unor forme maghiare corespondente; b) paralel în limbile maghiară și română și c) prin filieră maghiară. a) împrumutul exclusiv în limba română a unor forme onomastice italiene privește prenume românești mai vechi, dispărute din seria numelor de botez actuale, dar prezente în inventarul numelor de familie, ca lacom, explicabil prin variantele lăcomo, lăcomi ale prenumelui italian Giăcomo, Giăcomi provenit din forma latină lacomus, cores- punzătoare numelui de origine ebraică lacobus. Variantele Gioăn, Gioâni a prenumelui italien Giovanni provenit din forma latină loannes / loannis explică variante ale unor nume de persoană românești ca Gioan, G ioană, Giona, Gionea atestate în onomastica medievală. Mai ales, numele românesc Giurgiu, înregistrat timpuriu în onomastica românească, este pus în legătură cu numele italian Giorgio format de la numele religios latin Georgius. b) împrumutul paralel al formelor onomastice italiene în mediul maghiar și românesc este reprezentat de prenume românești ca Giuliu, Giulie, Giulă, Giulea, care nu preia forma maghiară Gyula, ci cores- punde variantei italiene Giulio (< lulius), ca și prenumele maghiar Gyula. c) Filiera maghiară de împrumut a unor prenume italiene poate fi acceptată doar în cazul unor forme, al căror fonetism specific o poate proba. De exemplu, prenumele românești Sandru, Sendrea pot fi puse în legătură cu hipocoristicul italian Sandro < Alessandro, numai prin intermediul numelui maghiar Șandor. Concluzii. Faptele, exemplele și argumentele prezentate pledează pentru o lărgire a etapei de formare a sistemului onomasticii românești. Numele de persoană alcătuiesc un inventar mai deschis împrumuturilor și inovațiilor, deci mai mobil, decât limba a cărei structură rămâne stabilă. Procesul formativ al antroponimici românești începe cu romanizarea și creștinarea populației autohtone, care impune numele de botez religioase, continuă prin crearea numelor laice din formele lexicale românești și 47 se completează cu adoptarea și adaptarea unor împrumuturi străine, mai ales, slave. Din punctul de vedere al sistemului numelor personale, procesul de constituire este încheiat atunci când structura denominației personale românești este configurată în linii generale: nume unice/nume duble; prenume / nume de familie / supranume; nume religioase / nume laice; nume moștenite / nume autohtone / nume împrumutate; nume populare / nume oficiale, cu modele denominative pentru fiecare clasă tipologică. Constituirea unei tradiții onomastice a tipului denominației și a unor forme prin care se realizează este semnul funcționării acestui sistem. Formarea sistemului onomastic, înțeles ca repertoriu general al numelor de persoană, este, însă, un proces evolutiv continuu, cu o di- namică condiționată istoric și social. 48 II. FIXAREA SISTEMULUI ONOMASTIC ROMÂNESC MEDIEVAL 1. Numele de persoană românești în secolele al Xl-lea și al Xll-lea Istoria documentată a antroponimici românești începe în secolul al Xl-lea prin înregistrarea primelor nume ale românilor în documentele bizantine și maghiare. Românii sunt atestați ca popor în secolul al IX-lea. Românii bal- canici apar sub numele de vlahi în 850 (vlachoryncini) și în 980 (ylahoi), termen de origine germană împrumutat de slavi și transmis bizantinilor sau ungurilor. Românii nord-dunăreni sunt atestați în același secol de învățatul armean Moise de Choren și sunt denumiți în sursele bizantine tot vlahi (ungrovlahi cei din Țara Românească și moldovlahi cei din Moldova). în unele surse documentare mai vechi, românii, mai ales cei din Transilvania, sunt identificați ca popor prin vechea denumire daci și chiar poenodaci. Atestarea românilor, ca popor, și forma de înregistrare a numelui lor etnic sunt deosebit de importante pentru identificarea onomasticii românești, dat fiind raportul direct dintre nume și purtător. Se știe, că, mai ales, antroponimele românești înregistrate în teritoriile din afara teritoriului național sau în zonele cu populație amestecată, nu pot fi sigur recunoscute, decât după etnia consemnată a purtătorului lor. Chiar și în cazul numelor de persoană formate de la cuvinte comune ale limbii române, există rezerva împrumutului formei românești de către o per- soană de alt neam, așa cum românii au luat numeroase forme onomastice din alte limbi. Etnia explicită a purtătorului unui nume este un element esențial al identificării numelor românești, mai important chiar decât teritoriul pe care sunt documentate acestea. Acest element de identificare etnică poate să apară direct, sub forma unui supranume: Christian olachus, sau indirect, prin indicarea generală a grupului etnic: liste de români, documente privitoare la iobagii români, supușii români fideli 49 (jidelis Olachis nostris) etc. Din acest punct de vedere, mărturia literară a poemului german Nibelungenlied, compus la mijlocul secolului al Xll-lea sau în primul deceniu al secolului al XlII-lea, asupra princepelui Râmunc al Țării valahe „herzoge Râmunc uzer Vlâchen lant“ este considerat ca o atestare timpurie a românilor și a onomasticii lor. Istoricul Al. Xenopol interpreta forma Râmunc ca un nume etnic, „al poporului român, dat capului său“, având în vedere că terminația -c sau -g se adaugă în mod obișnuit în limba germană cuvintelor terminate în -in sau -un. Vom vedea că, la acea dată, mențiunile documentare asupra unor nume românești sunt mai numeroase, iar românii sunt reprezentați de o onomastică specifică. Antroponimia sud-dunăreană. Cele dintâi atestări documentare asupra numelor de persoană la români datează de la mijlocul secolului al Xl-lea. Ele aparțin vlahilor sud-dunăreni, menționați în documentele bizantine ale epocii. De altfel, documente mai vechi, din secolul al IX-lea, probau circu- lația unor nume de origine latină în Imperiul bizantin, pe care istoricii le atribuie în mod firesc singurei populații romanizate din acest spațiu, românilor sud-dunăreni. Astfel, printre emisarii țarului Boris al bulga- rilor la negocierile cu Roma din 859/867, 879 sau la Conciliul.de la Constantinopole din 869/870, figurează nume creștine cu formă latină sau latinizată ca Petrus, loannus, Martinus și laice ca Cerbula, Ursus, care pot reprezenta populația romanică balcanică, chiar dacă nu este menționată clar etnia celor care aveau aceste nume. De asemenea, este semnalată și prezența la Constantinopol în secolul al IX-lea a numelor latine Traianus, Dometianus, Aetius, Barbatus. în ceea ce privește numele de persoană ale românilor sud-dunăreni, sursele bizantine, mai ales Kekaumenos, Nikita Choniates et loan Kinnamos, menționează, în legătură cu evenimente importante din Im- periul bizantin, cum ar fi revolta vlahilor din Tesalia din anul 1066 sau expedițiile militare din 1094, numele conducătorilor și participanților vlahi. Acte mănăstirești de la Sfântul Munte Athos, păstrează numele unor păstori valahi din Moglena la anul <1094>. Se pot adăuga și numele împăraților din dinastia Asăneștilor, de origine valahă, conducători ai Imperiului vlaho-bulgar între anii 1187și 1207. Aceste nume de persoane, atestate izolat, prin hazard, alcătuiesc o serie antroponimică care prefigu- rează onomastica medievală românească prin următoarele particularități: a) poziția predominantă a prenumelor creștine: loan, lonița, Grigorie, Niculița, (frații) Theodor și Dimitrie, Petru, Lazăr, Constantin; 50 b) prezența numelor laice slave: Dobromir, Slavota, Verivoi, Stan, Ivancu; c) existența numelor provenite din cuvinte românești comune de origine latină: Păducel sau Păduchel; d) derivarea onomastică cu sufixe greco-slave și slave: -ița (lonița, Niculița), -Hă (Pudilă), -oje (Verivoi) -ota (Slavota); e) împrumutul numelor cumane: As an, Cusman; f) apariția unor supranume care indică etnia purtătorului numelui: Verivoi Vlahul și a supranumelor legate de calități sau defecte fizice: Radu cel Șchiop, Caloian „loan cel frumos44, supranume al țarului vlahilor și bulgarilor, loniță Asan, < grec, kalos „frumos44 și loannes (N.A. Constantinescu îi dă sensul „loan cel Viteaz44, făcând legătura cu Făt-Frumos din basmele românești, echivalat cu Tânărul Viteaz); g) folosirea numelor duble care amestecă prenumele religioase sau pe cele profane cu supranume grecești sau grecizate care ascund probabil numele înaintașului sau al strămoșului persoanei respective (patroni- mice): loan Gremianites, Grigorie Bambakas, Niculița Delphinăs, Slavota Karmalakes, Dobromir Chrysos. Antroponimia la românii din Panonia și Moravia. în secolul al Xl-lea și al Xll-lea se înregistrează în actele bisericești și laice ma- ghiare din Panonia, unde populația românească, puțin numeroasă, a fost asimilată de elementul etnic majoritar, vechi nume de persoană, în a căror formă se pot identifica elemente ale limbii române. Desigur, în absența mențiunii etniei purtătorilor acestor nume, este imposibil să luăm în considerație multe nume religioase, ca Simen sau Wasil, care ar fi putut aparține populației românești, de vreme ce numele respective sunt frec- vente în onomastica națională. Asemănarea formală a numelor de persoană din secolul al Xl-lea cu unele cuvinte din vocabularul românesc a sugerat interpretarea lor ca nume ale unor români, mai ales că acestea distonează cu celelalte forme onomastice menționate în același document. Numele aparțin unor oameni simpli, iobagi, corespunzător stării sociale a românilor. Plecând de la aceste cazuri, ipoteza existenței unor nume românești la o dată timpurie, chiar înaintea atestării unor nume de persoană în teritoriile românești, nu a întârziat. Ele au fost prezentate și studiate de N. Drăganu, care a reconstituit, pe baza lor, istoria și drumurile românilor la începu- turile epocii medievale. 51 Cele mai multe numiri de origine românească din Panonia au fost găsite în comitatele din jurul lacului Balaton. în diploma de ctitorie a abației din Tihany din anul 1055, ca și în cea de mai târziu din 1211, de întărire a bunurilor aceleiași mănăstiri, N. Drăganu identifică nume de persoană ca Buna, Ciot/ Chot, Micu, Moncat, Orda, Rou, Turba, Vrsac, Waca, pe care le apropie de cuvintele românești comune: bun, ciot, mic, mâncat, urdă, rău, turbă, ursac, vacă. De asemenea, se rapor- tează forma Nuuzou din același document la numele de persoană româ- nesc Nuțu < lonuț sau formele Karachun/ Carasun, la numele de sărbători creștine: Crăciun. Câteva dintre aceste nume: Orda, Moncat, Rou și Vrsac sunt puse chiar de N. Drăganu sub semnul îndoielii, dar le mențio- nează ca atare pentru a deschide dezbaterea asupra etimologiei lor. Dintr-un act de la anul 1082 este amintit numele de persoană Buthe, iar din conscripția de la anul 1086 a bunurilor abației din Bakony, sunt extrase numele Tath, Scequ, Grossus, Guna, înrudite cu formele lexi- cale românești: tată, sec, gros, gună (haină păstorească la aromâni). în secolul al Xll-lea, lista numelor de persoană cu formă lexicală, înregistrate în Panonia, se îmbogățește, după opinia lui N. Drăganu, cu formele onomastice: Fiare, aparținând unui călugăr de la anul 1105, Fot, Foth (anul 1152), Keczel (anul 1162) și Turz (anul 1183), provenind de la cuvintele românești de origine latină făt < foetus, cățel < catellus, sturz < tur dus. Desigur asemănarea numelor de persoană citate cu elemente lexi- cale românești se pretează la supoziții etimologice, dar argumentarea lor este dificilă, și, pentru unele forme, chiar hazardată. Se impune recon- siderarea acestor nume în lumina a cel puțin două principii etimologice onomastice: continuitatea formelor în secolele următoare și distincția netă a acestor forme de cele specifice altor populații, în primul rând, de cele ale populației maghiare majoritare în teritoriu. Din acest punct de vedere, rămân în discuție doar numele Buna, Micu, eventual, Crăciun, care apar frecvent în onomastica românească începând chiar din secolul al Xll-lea. în ceea ce privește formele atestate în secolul al Xl-lea, Karachun/Carasun este posibilă, în egală măsură, proveniența din numele maghiar al sărbătorii Karăcsony (considerat de origine slavă sau chiar românească de către H. Schuhardt), deși mai târziu (anul 1339) se înregistrează un român cu acest nume: Karachyno olako. Pentru ce- lelalte forme indicate de N. Drăganu, originea românească nu este im- posibilă, dar nici sigură, având în vedere raritatea lor între numele proprii 52 românești. Și numele Nuutzu, ca hipocoristic de la un derivat lonuț al numelui Ion, este puțin probabil la acea dată, deși în onomastica sud-du- năreană apăruseră deja diminutive ale numelor de persoană românești. Prezența unor forme onomastice românești în Carpații vestici (Moravia), unde populația românească și-a păstrat identitatea până în prezent, a fost semnalată documentar de B. P. Hasdeu, care amintește un act morav din anul 1052, în care apar numele Crisan, Bukanfilius Neg și Kokor. De altfel, nici eruditul învățat nu le considera sigure, pentru că epoca de așezare a românilor în Moravia este mai târzie, deci „trebuia să fie urcată cu două secole mai sus“. Antroponimia din Transilvania. în secolul al Xll-lea, documente privitoare la Transilvania înscriu forme religioase și laice care ar putea fi atribuite unor români. Printre aducătorii de sare din părțile Transilvaniei sau printre gospodăriile din Transilvania care trebuiau să dea sare se menționează într-un act de danie de la 1138: Iwanus, Sima, Nicolus, Sokol, Simeon, Wasil, cu forme mai apropiate de onomastica românească decât cea maghiară. Desigur prezența unor nume de persoană cu forme asemănătoare în mai multe sisteme onomastice, printre care și cel românesc și maghiar, face imposibilă siguranța atribuirii lor unor români, dar, în egală măsură, și unor maghiari sau altor naționalități. Sistemul de denominație personală. Din mărturiile documentare ale secolelor al Xl-lea și al Xll-lea, precum și din interpretările pre- zentate, se pot desprinde câteva concluzii asupra denominației cu nume de persoană în faza de început a sistemului onomastic românesc. a) Numele unic constituie principala modalitate denominativă, fie că este vorba de nume de botez, fie de forme laice de tip supranume individual. Numele unice predomină în onomastica sud-dunăreană și este exclusivă în cadrul formelor onomastice delexicale din documentele maghiare. b) Denominația dublă apare numai în onomastica sud-dunăreană în forme bine conturate, probabil ca o influență a sistemului onomastic bizantin în care numele duble sunt vechi și frecvente. c) Sistemul dublei denominații va opera de timpuriu schimbări în sistemul onomastic românesc. Numele unic se fixează fie în prima po- ziție, ca prenume, fie ca nume complementar/suplimentar/adițional. 53 Numele de botez și numele laice de origine slavă apar de obicei în prima poziție. Numele laice, creații românești delexicale, ocupă a doua poziție ca supranume de descendență (patronime) sau ca supranume calificative neafective: etnice sau afective: porecle. d) Formule denominative sau lanțuri onomastice de precizare a filiației nu sunt înregistrate. 2. Numele de persoană românești în secolul al XIlMea Dacă secolele al Xl-lea și al Xll-lea reprezintă începutul mențiunilor documentare ale numelor purtate de români, secolul al XlII-lea atestă deja configurarea unui sistem onomastic românesc. Numărul înregis- trărilor onomastice crește, cuprinzând provinciile românești istorice: Transilvania și Țara Românească, precum și românitatea balcanică. Pe baza documentației mai bogate se pot trage unele concluzii asupra structurii inventarului și asupra fixării unor tradiții onomastice cu privire la atribuirea numelor. Formele onomastice sud-dunărene, ca și cele din Țara Românească, sunt certificate ca nume românești prin menționarea explicită a etniei posesorilor acestor nume. Caracterul românesc al numelor de persoană transilvănene este dedus din forma lor, în care se recunosc cuvinte din vocabularul limbii române. Primele atestări, în ordine cronologică, revin numelor de persoană transilvănene, urmate de formele onomastice valahe sud-dunărene și de cele muntenești. Antroponimia din Transilvania. în Transilvania, numele românești sunt înregistrate documentar chiar de la începutul secolului. în anul 1202-1203 printre numele vierilor și ale iobagilor de pe moșiile din zona Aradului sunt menționate forme românești: Buca, Buna, Chuma, Chupa, Karachin, Fichur, Micus, Nuqucz, pe care N. Drăganu le consideră corespunzătoare cuvintelor: bucă, bun, ciupă, Crăciun, fecior, mic, nucuț. Rezervele formulate, în general, cu privire la incerti- tudinea numele delexicale, se mențin și la formele din secolul al XlII-lea, dar șansele de confirmare a originii lor românești sunt mai mari, pe măsură ce se înmulțesc mențiunile acelorași nume de persoană în surse documentare diferite. O bogată colecție de nume transilvănene de la 54 începutul secolului al XlII-lea include Registrul de la Oradea (Registrum Varadiensis) din anii 1208-1235, care relatează 389 de procese în care se aplica proba fierului roșu pentru dovedirea unor infracțiuni. Prezența unor români printre cei suspuși judecății este foarte probabilă. Intr-ade- văr se constată apariția, printre nume vizibil străine, a unor forme identice sau asemănătoare cu unele cuvinte comune românești: Micu (anul 1213), Voivoda, cornițele de Dobâca (anul 1214), Albeus (anul 1214), Fata (anul 1219), Mochou (Moșu) (anul 1222) și cu nume de sărbători: Crachinus (Crăciun) (anul 1208), Pascha (anul 1215), Chrachun (Crăciun) (anul 1221). Se pot identifica și câteva nume de origine slavă, specific ro- mânești prin forma lor articulată: Rodu (Radu) și Sthanu (anul 1215). în cele două izvoare amintite, unele nume de persoană coincid, fapt care consemnează răspândirea lor. Un fapt semnificativ este continuitatea numelor de persoană: Buna, Karachin (Crăciun), Mic(u), înregistrate și la românii din Panonia în secolul al Xl-lea. Se poate susține, așadar, instituirea unei tradiții a acestor nume, pe care le vom regăsi în secolele următoare atât la românii din Transilvania și Țara Românească, cât și la cei din sudul Dunării. Lista numelor românești de persoană din documentele ungurești până la sfârșitul secolului al XlII-lea se amplifică cu forme onomastice, aproape lipsite de ambiguitate, care provin de la nume comune, cele mai multe din vocabularul moștenit: Borbat, Ciot, Karachin, Crachinus, Kopacs, Kuine, Fichur, Furko, Micu, Murga, Pascha, Piscu, Porc, Smaragd, Turba, Vaca. în aceeași perioadă sunt înregistrate și numeroase nume religioase, prezente în inventarul românesc medieval și, uneori, în cel actual, fără să fie probată etnia purtătorului numelui. Forma latinizată a acestora poate reda un nume românesc, dar tot atât de posibilă este și aparteneța lor la alte sisteme onomastice: loannus, Nicolaus, Filipus, Marcus, Basilius, Damiano. Multe din numele de persoană din secolul al XlII-lea atribuite ro- mânilor transilvăneni se regăsesc în documentele maghiare din secolul al XlII-lea, privitoare la Panonia. N. Drăganu aduce în discuție forme ca: Buna (anul 1234-1270), Chuca (anul 1210), Chula (anul 1234-1270), Chuma (anul 1221), Chuth (anul 1269), Copach (anul 1264), Crachin (a. 1235-1270), Kaas (anul 1229) Ketel (anul 1231), Fichur (anul 1202-1203), Furko, Forquu (anul 1276), Micou (anul 1221), Porc (anul 1237), Vaja ,Voya, Waya (oaia) (anul 1237) etc., care notează nume 55 formate de la cuvintele românești (în ordine): bun, ciucă, ciul, ciumă, ciut, copac(i), Crăciun, caș, cățel, fecior, furcă, mic, porc, oaie etc. Chiar variantele de grafie pentru aceeași formă, în același document sau în documente succesive, pot fi considerate un argument în favoarea caracterului românesc al numelui de persoană respectiv, care îi era probabil străin celui care a întocmit sau a scris documentul. Astfel nu- mele Porc, Porca, Porcea, evident românești, apar redate ca Porc, Porck, Porquo (anul 1237 și 1240), Porcha, Porchia ( între anii 1237-1255). De asemenea, numele Sora, Soru, românesc incert, este notat Zor (anul 1214), Szor (anul 1235), Sorou (1239), iar Furcă este înregistrat ca Furko, Forquu (anul 1276). Pe aceeași bază documentară, se poate trage concluzia că antro- ponimia românească din Transilvania, în epoca primelor atestări docu- mentare, manifestă similitudini cu numele de persoană din alte perioade și arii ale onomasticii medievale și chiar a celei modeme a românilor. Caracterul unitar al ansamblului numelor proprii atribuite românilor în vechime, continuitatea cu forme românești din sistemul antroponimic medieval târziu sau din cel modem poate fi interpretată ca o dovadă concludentă a existenței, în secolul al XlII-lea, a unui sistem onomastic deja format în liniile sale generale. Antroponimia sud-dunăreană. Compararea repertoriilor ono- mastice din secolul al XlII-lea, aparținând românilor de la sudul și nordul Dunării, constată continuitatea și omogenitatea lor. Onomastica românească sud-dunăreană timpurie are avantajul de a fi consemnată integral într-un document deosebit de prețios, singular, pentru acea epocă, prin amploarea datelor: un inventar de 230 de nume de persoană, incluse în diploma emisă în anul <1220> de regele Ștefan Nemania, supranumit și Primul încoronat, fondatorul statului sârb medieval. Cele 230 de nume aparțineau vlahilor care au ridicat mănăstirea Jica și care aveau obli- gația de a plăti o dare anuală. Bogăția atestărilor onomastice din acest do- cument ne oferă o imagine de ansamblu a antroponimiei românilor de la sudul Dunării în secolul al XUI-lea, prezentând următoarele caracteristici: a) Lista vlahilor blacanici probează, în primul rând, existența la românii sud-dunăreni a unui sistem onomastic stabil, în care majoritatea formelor se regăsesc în tradiția antroponimică românească de la nordul Dunării. Unitatea antroponimiei românești sud- și nord-dunărene este remarcabilă. 56 b) Din cele 220 de nume purtate de români, 30 de forme nu apar în onomastica românească nord-dunăreană, marcând caracterul distinct al fon- dului onomastic balcanic: ZUna, Braien, Dănjina, Pac emil, Goștilo, Pacert, Cuplen, Daișa, Mujilo, Brapa, Leav, Sratin, Hrelia, Buțcat, Dead etc. c) Toate numele sunt unice. Deși acest inventar de nume este destul de cuprinzător pentru data timpurie a atestărilor, nu se identifică supra- nume, nici identificarea liniei de descendență prin patronime. O singură dată este marcată o relație de înrudire: mama lui Gostimir, formulă denominativă care înlocuiește numele persoanei. d) Numele laice predomină, dar apar și multe nume religioase: Vasile, Ilie, Andriia, Nicola. La botez se atribuie numele sfinților im- portanți celebrați de biserica ortodoxă. Tradiția lor este aceeași cu cea a românilor nord-dunăreni. Importantă este forma în care sunt notate numele religioase, care nu este cea slavă bisericească: numele Vasile apare în varianta specific românească, iar Andriia este mai aproape de etimonul grec. Unele nume de botez sunt fixate în varianta lor populară: Grigor (Grăgur) < Grigore, Tudor < Teodor. e) Multe nume din lista vlahilor provin de la nume comune ale limbii române, de origine latină: Bun, popa Mic, Rug, Singur, Bucea sau chiar prelatină: Bucur. Forma Bucur se repetă de mai multe ori, semn al unei circulații mai mari decât a altor nume, fiind înregistrată uneori în variantă ușor slavizată: Bucor. Numele Bun și Mic, cu tradiție la românii tran- silvăneni, reapar într-o arie destul de depărtată. Extinderea circulației unor nume la românii din diferite regiuni nu poate fi interpretată decât ca un semn al unității și specificității sistemului lor onomastic, chiar din perioada medievală timpurie. f) în afara numelor cu semnificație etnică, precum Coman, Cuman, înregistrate de mai multe ori în cuprinsul aceluiași document, nu apar nume de persoană delexicale românești de alte origini. g) Numele de origine slavă, cum era de așteptat, sunt foarte nume- roase și frecvente, fiind menționate de mai multe ori ca nume ale unor persoane diferite. Numele slave sunt, în general, adoptate în formă sim- plificată sau hipocoristică, rezultând din reducerea numelor slave com- puse bitematice: Stan, Radu, Neag, Draga, Bala, Sima, Vlad. Formele derivate ale numelor slave din acest document prezintă aproape toate sufixele cu valoare onomastică din antroponimia românească: -ac: Tur iac; -an: Beajan, Bratan, Drăgan, Drăgășan, Grădan, Luțan, Șărban, Vălcsan; -ea/ -ia: Bucea, Ciucea, Dragnea, Gunea, Voinea; Braia, 57 Bojaia; -eș/ -iș/ișa: Brațeș/ Radiș/ Gostișa, Hodișa, Vratișa; -ilo ( > ilă)/- ila: Berilo, Bratilo, Brătilo, Bunilo, Desilo, Gostilo, Goștilo, Mujilo, Predilo/Voila; -in /-ina: Bratin, Budin, Culm, Sratin/ Srațin, Vusin, Batina, Brătina, Dănjina, Preadhina, Prujina, -iță/-ița: Dobriță, Hojița; -oci: Tihoci; -oș: Dragoș, Gărdoș, Radoș, Miroș; -ota(-otă): Beagota, Bealota, Cernota, Gugota, Liubota, Nanotă, Neagota, Radota -uș: Neaguș, Drăguț, Drăguș, Radus. Și formele compuse sunt numeroase, prezentând toate modelele de compunere bitematică a numelor slave: -braț: Milobrat; -dan: Bogdan, Prodan; -mir: Brătămir, Crasimir, Desimir, Dragomir, Dobromir, Gostimir, Preadmir, Radomir, Scoromir, Stanimir, Tihomir, Teșimir, Velimir, Voimir; -neag/ -neaga: Bratoneag, Poneag, Voineag/Ciămeaga; -slav: Berislav, Bratoslav, Budislav, Desislav, Dobroslav, Dragoslav, Pârvoslav, Radoslav, Neagoslav, Tihoslav, Vâlcoslav, Voislav. Numele de persoană formate de la numele comune slave propriu-zise: Dead, Leav, Nerad, Sâna, Plean, Zlata, Zlatan sunt dintre cele neînregistate în onomastica românească. h) Prenume feminine nu apar, probabil fiind o listă cu numele capilor de familie contribuabili. Singura femeie consemnată în listă este iden- tificată indirect prin numele fiului: mama lui Gostimir. Deși numele feminine sunt, în general, mai rar reprezentate în actele medievale decât cele masculine, totuși prima atestare a unui prenume feminin românesc, confirmat prin etnia persoanei purtătoare, se înre- gistrează tot în documentele bizantine privitoare la vlahii sud-dunăreni din secolul al XlII-lea. în hotărârile lui Demetrios Chomatianos, arhi- episcopul Ohridei, datate aproximativ după 1217, există un fragment privitor la despărțirea și partajul averii dintre olarul Chrysos și Ciola, „vlahă“, „coborâtoare după neam din vlahi“. O posibilă explicație a acestui nume de persoană este sugerată de. comentariul etimologic a lui N. Drăganu în legătură numele de persoană masculin Chula, atestat în anul 1234. Ambele nume pot fixa cuvântul românesc de origine greacă ciul „animal fără urechi, cu urechi foarte mici“, existent și în aromână, care a format verbul a ciuli „a-și pleca urechile, a-și face mici urechile^. Cuvântul maghiar csula „cu urchile mici sau tăiate, mai ales oaie sau vită slabă cu coame mici“, ca și cel bulgar cui, sârbesc cula „cu urechile mici“, formele cehe cuPena „capră cu urechile mici“, culka „oaie cu urechile mici“, au fost împrumutate de la păstorii români. Numele feminin Ciola este o formă onomastică creată în limba română, moti- vată probabil de un defect fizic. 58 Prezența în lista numelor vlahilor sud-dunăreni a caracteristicilor generale ale sistemului onomastic românesc de mai târziu, la o dată, la care există încă lacune documentare în legătură cu provinciile istorice de la nordul Dunării, poate constitui un argument al vechimii antro- ponimiei românești, în general. Antroponimia din Țara Românească. Primele nume personale din Țara Românească sunt înregistrate în documentele maghiare din secolul al XlII-lea și aparțin conducătorilor formațiilor statale românești (cnezate și voievodate). în 1247, diploma emisă de regele Ungariei Bela al IV-lea întărește Cavalerilor loaniți întreaga Țară a Severinului împreună cu cnezatele lui loan și Farcaș, precum și toată Cumania, cu excepția voievodatelor românești ale lui Litovoi și Seneslau, cărora le acordă jumătate din venituri. Chiar reduse ca număr, numele menționate indică aceeași structură a inventarului onomastic românesc, constatată și la lista românilor sud-dunăreni. a) Numele creștine sunt reprezentate de forma loan (redată în text la genitiv kenazatibus Joannis), variantă cultă, bisericească a numelui, a cărei tradiție începe în secolul al Xl-lea. loan va deveni ulterior cel mai frecvent prenume din fondul denominativ românesc, ca de altfel în majoritatea sistemelor onomastice europene. b) Numele laice sunt de origine slavă: Litovoi (Lytuouy) și Seneslau (tera Szeneslay). Pus în relație cu toponimul istoric din același docu- ment terra Litua, numele Litovoi aduce prima informație asupra rela- ției dintre numele de persoană românești și numele de locuri. Forma Litovoi/Litovoe, pe care N. A. Constantinescu o pune în legătură cu numele slave (ucrainene) compuse Litobor și Litomir, ex- plicate de Fr. Miklosich din sl. Uută „rău, crud“, este înregistrată și la românii sud-dunăreni, precum și între formele medievale moldovenești în anul 1407 și cele oltenești în 1595. Se pare că a fost un nume cu o circulație destul de redusă, care va dispărea din inventarele onomastice, deși formele sale hipocoristice Litul, Lita și Litea se păstrează și astăzi în inventarul numelor de familie. Fratele voievodului Litovoi, Bărbat, poartă un nume specific românesc. Numele Seneslau redă varianta de pronunțare românească a numelui slav compus Seneslav. Este o formă medievală destul de răspândită în variantele: Sanislav, Sănislav, Seni- slav, Sinislau și Sânislau. 59 c) Formele onomastice românești, provenite de la nume comune, sunt reprezentate de numele Farcaș (Farcasii), dacă avem în vedere că acesta este traducerea maghiară a numelui Lupu. d) Un nume de persoană stă la originea numelui de loc Țara Severinului (terra de Zeurino, terra Zeurini). Numele Severin(us), de origine latină, este un nume religios inclus în calendarul ortodox de mai multe ori ca Sever, Severin, Sever ian și în calendarul catolic prin Severinus de Noric, după care se pare că a fost denumit castrul Severin construit la 1230-1233. Sistemul de denominație personală. Formele onomastice înre- gistrate în secolul al XlII-lea indică un sistem de denominație personală simplificat. Numele unic, nume de botez sau supranume individual, este generalizat. Chiar și în onomastica sud-dunăreană, care în secolul anterior manifesta tendința de a individualiza suplimentar persoana prin supra- nume, mențiunile documentare cuprind numai nume unice. 3. Numele de persoană românești în secolul al XlV-lea Antroponimia românească este mai amplu documentată în secolul al XlV-lea, când surselor istorice din Transilvania și Țara Românească li se adaugă cele din Moldova. Sporește numărul de forme onomastice înregistrate, existând posibilitatea de a le urmări în ani succesivi, în arii compacte. Diversificarea socială a numelor de persoană este mai accen- tuată, iar variația formelor este mai extinsă. Prezentarea antroponimiei românești din secolul al XlV-lea se va face în ordinea cronologică a atestărilor documentare ale numelor de persoană din fiecare arie ono- mastică istorică. Antroponimia sud-dunăreană. După un secol de la înregistrarea primei liste denominative a românilor balcanici, un act din <1321—1322>, emis la curtea regelui sârb Ștefan Miliutin, menționează din nou numele vlahilor din teritoriu. Compararea celor două inventare de nume personale arată că antroponimia românească din aria sud-dunăreană este aproape neschimbată de-a lungul unui veac. Noua listă indică: relativa raritate a numelor religioase: Gheorghe, Tudor, frecvența ridicată a 60 numelor slave derivate: Dragoviță, Voinea; persistența unor compuse slave: Berislav, Boeslav, Bratoslav, Dragoslav, Dobroslav, Neagoslav, Stanislav. Totuși apar unele tendințe noi, anunțate de absența numelor slave simple, atât de răspândite la românii nord-dunăreni până târziu, și de prezența mai marcată a formelor slave neîmprumutate de onomastica românească nord-dunăreană: Drajan, Dragoviță, Dubraviță, Drujoe, Goișin. Se pare, pe de o parte, că onomastica sud-dunăreană resimte influența sistemului onomastic sârbesc, iar, pe de altă parte, că numele românești sud-dunărene se diversifică printr-o relativă înde- părtare de sistemul românesc propriu-zis. în același timp, se constată extinderea derivării cu sufixe românești de origine latină și la formele onomastice de origine slavă, de exemplu Grăbeșică. Antroponimia din Transilvania. Un inventar al formelor onomastice din secolul al XlV-lea din Transilvania privește, mai ales, trei regiuni situate la extremități ale teritoriului transilvănean: Maramureș, în nord-vest, Ciceu în est și Hațeg, în sud-vest. La acestea se adaugă numele românești dintre Timiș și Mureș, atestate în anul 1364, citate de N. Drăganu: Car stea, Negul, Vlaicul, Nicolae, Vasile, Zarna. Cele mai multe documente privitoare la Maramureș datează de la mijlocul secolului al XlV-lea. însemnătatea mențiunilor onomastice din aceste acte este justificată de rolul istoric al Maramureșului ca țară legendară a descălecatului Moldovei, precum și de vechimea și auten- ticitatea acestei străvechi vetre românești. Din punct de vedere antropo- nimic, documentele maramureșene sunt grăitoare, atât pentru consemnarea numelor voievozilor românilor maramureșeni și confirmarea circulației numelui descălecătorului legendar al Moldovei, Dragon, cât și pentru atestarea transmiterii ereditare a numelor în cadrul aceleiași familii. Numărul numelor românilor maramureșeni reținuți de memoria documentelor nu este mare, dar permite câteva observații interesante asupra onomasticii românești medievale, în general. Se pot urmări mai multe linii genealogice ale voievozilor maramureșeni. Mai întâi, în anul 1326, diplomele maramureșene consemnează pe Ștefan, fiul lui Nicolae fost voievod, comite de Maramureș (Stephanus filius Nicolai). La rândul său, Nicolae voievod este fiul lui Mauriciu, comite de Ugocea și de Maramureș. Apoi, în anul 1336 este hotărnicită moșia Bedeuhaza, din ținutul Maramureșului, a românilor Drag si Dragon (Dragh et Dragus Volahorum). Este prima mențiune a membrilor unei familii, din sânul 61 căreia, potrivit tradiției istorice, provine întâiul descălecător al Țării Moldovei. în anul 1349, loan, fiul lui luga, voievodul românilor din Maramureș, este însărcinat să rezolve plângerea lui Giulea (Gyula), fiul lui Dragon (Dragus), care, nealăturându-se, împreună cu fiii săi Dragoș (Dragus), Ștefan (Stephano), Tatar, Dragomir (Dragumer), Costa (Kusta) și Mirăslău (Myruslou), necredinciosului Bogdan, fostul voievod, este izgonit de acesta de pe moșiile Giulești și Nyres din Maramureș. Bogdan, considerat al doilea descălecător al Moldovei, este unchiul lui loan și al lui Ștefan, fiii voievodului luga, probabil fratele acestuia. Dreptul de proprietate asupra satului Giulești din Maramureș îi este întărit în 1355 lui Dragoș Românul, fiul lui Giulea, fiul lui Dragoș (Dragus, fdius Gyula, fdii Dragus, olacus). în alt document din 1355, Dragoș, comite la această dată, este numit în două feluri: Drag olaco de Bedeuhaza et Dragus, fiind identificat și prin formula: filius Gyula. în 1360 sunt menționați și fiii lui Dragoș, Giulea și Lad (Dragus filius Gyule, fidelis Olachi noștri et Gyule et Lad fdiis suis). în 1365 este repus în posesia bunurilor sale Bale, fiul lui Sas, considerat de istoriografia românească urmașul lui Dragoș descălecătorul. în 1368 Bale este voievodul româ- nilor, primind împreună cu fratele său Drag (Drag), cu Dragomir și Ștefan, frații săi după tată, o moșie. în sfârșit, în anul 1343 și 1351, sunt menționați în comitatul Satu Mare, fiii voievodului românilor Crăciun (Karachun) din Bilke: Sărăcin (Zerechen), Nicolae (Nicolaus), Balathin și Rugas, iar în 1360 este menționat într-un document al cancelariei regelui Ludovic, Stan, fiul lui Gurheș, probabil Gureș, român din Maramureș (Staan filius Gurhes, fidelis Olachus no ster) și doamna Magdalena, soția sa, fiica lui Stan, fiul lui Ivan, (Staan, filius Ivan), cneazul de Sărăsău. în 1360 i se întărește lui Stan fiul lui Petru (fidelis Olachi noștri), moșia Rona de Sus din aceeași regiune. Toate aceste nume de persoană, aparținând unei clase sociale stăpâ- nitoare în Maramureșul istoric, cu puternice tradiții și relații de familie, alcătuiesc un fond onomastic specific în care se regăsesc aproape toate formele onomastice atestate anterior în alte arii de românitate. Amestecul de nume creștine: Ștefan, Nicolae, loan, unele fixate în formă hipo- coristică, Costa < Constantin și luga < Gheorghe cu nume laice de origine slavă: Drag, Dragoș, Bogdan, Dragomir, Mirăslău, Bale este caracteristic epocii. Apar nume din seria etnicelor: Tatar și Sas, precum și nume de origine latină, introduse prin filieră cultă, catolică, ca Mauriciu și Giulea /Giula < lulius. Aproape toate numele sunt incluse în formule 62 denominative duble, de descendență, cu numele tatălui alăturat celui al fiului. Nu cunoaștem relația de rudenie dintre Drag și Dragoș, amintiți în anul 1336, dar documentul din 1355 conține, prin formula denomi- nativă triplă: Dragoș, fiul lui Ghiula,fiul lui Dragoș Românul, una dintre primele atestări ale tradiției românești de transmitere a numelui în aceeași familie de la bunic către nepot. De altfel și numele Giulea revine în aceeași familie, la a doua generație. Repetabilitatea numelui în linia genealogică a unei familii face dificilă identificarea prin nume a descălecătorului Moldovei, Dragoș, deși mențiunile documentare confirmă tradiția istorică și populară, a des- călecatului, recunoscută, după cum arată istoricul Gh. Brătianu, de majoritatea specialiștilor medieviști, care o situează la mijlocul secolului al XlV-lea. Fără a avea pretenția de a ne spune părerea într-o dezbatere istorică, semnalăm totuși, pe baza informațiilor documentare, ambi- guitatea numelui, care face nesigură desemnarea persoanei lui Dragoș, descălecătorul, chiar în sânul familiei sale, atestată cert în actele maramureșene. în absența altor informații documentare, acesta poate să fie bunicul, tatăl lui Giulea, menționat în 1336 sau nepotul, fiul lui Giulea din 1355, ambele persoane fiind în conflict cu Bogdan, fostul voievod, considerat deja trădător (infidelis) în 1336. Dacă se ia în considerație prima posibilitate, data probabilă a venirii lui Dragoș în Moldova poate fi mutată în prima jumătate a secolului al XlII-lea. în acest fel, orga- nizarea statului feudal Moldova, așa cum o arată primele documente ale cancelariei moldovenești (începând cu anul 1384), ar fi avut timp să se consolideze, după întemeiere, într-o perioadă mai lungă de timp. Și numele primului descălecător Dragoș poate fi reinterpretat în lumina acelorași documente. După cum se poate observa, actele mara- mureșene evocate, redactate în limba latină, cuprind un amestec de nume românești în variante nelatinizate, latinizate și maghiarizate. Indiferent de identitatea persoanei purtătoare, cele două forme de origine slavă Dragh și Dragus pot reprezenta același nume Drag în două variante de grafie, una păstrând neschimbat numele, alta latinizată prin terminație, sau pot nota forma de bază și forma sa diminutivată cu sufix românesc: Drag și Draguș/Drăguș. Forma românească Dragoș este evident ulte- rioară, rezultând din pronunțarea maghiară sau din pronunțarea românească influențată de cea maghiară a diminutivului Draguș/Drăguș. Invers, variantele românești ale numelor maghiare terminate în -oș, de exemplu Micloș folosesc sufixul echivalent -uș: Miclăuș. Numeroase 63 exemple de același fel pun într-o lumină nouă sufixul onomastic -oș, care poate fi un împrumut maghiar direct sau o formă de adaptare ma- ghiarizată a diminutivelor în -uș. Maghiarizarea evidentă a numelui românesc al satului Giulești tradus Gyulahaza se extinde și asupra nu- melui de persoană, probabil al unuia dintre întemeietori: Giulea, notat exclusiv Gyula. Ambele nume, cel românesc Giulea și cel maghiar Gyula provin din aceeași formă: lulius > lulea fără o influență reciprocă, care ar fi avut ca rezultat românesc numele Ghiula. în variantă maghiară este redat și numele unuia dintre frații lui Dragoș Românul: Myruzlo. Forma din document notează varianta românească Mirăslău, adaptare a numelui de origine slavă Miroslav. Relatarea unui conflict din anul 1353, în care este implicat lacob, fiul lui Wyd, probabil Vida, castelanul de Ciceu, cuprinde numele cnezilor și ale românilor acestuia: Petru, fiul lui Mihail (Mychaelis), Jula, loan, fiul lui Brerer, Voicu, Frate (Frath) și loan cel Lung (twan Longum). Dintre aceste nume religioase și slave desprindem forma Jula, altă va- riantă a numelui lulius > lulea, foarte răspândită în onomastica tran- silvăneană medievală, românească și maghiară. Onomastica românească din zona Hațegului este reprezentată de un document dat de Petru, voievodul Transilvaniei și castelan de Hațeg, în anul 1360, care conține o prețioasă listă cu 42 de nume, printre care se înregistrează 11 nume ale unor cnezi, 5 nume ale unor preoți și 7 nume ale unor iobagi români: Mic, fiul lui Mure, Stoian, Boian (Bolyen), fiii lui Musana, Balotă (Balata), Baia/Baiu (Bay), Jurj (Surs), Nan, nepoții lui Costa, cnezii Sărăcin cel Bătrân (Sarachenus antiquus), P rodau Roșu (Rufus), Roman, fiul lui Ciomac (Chomak), Mihail (Michael), fiul lui Giulea (Gulya), Dan de Cinciș, Costantin de Sălașu, Nan, fiul lui Baia /Baiu, Dumitru (Demetrius), fiul lui Bărbat, Basarab Lungu (Bazarab longus), Dușa /Doja (Dusa) de Densuș, Vlad de Vâlcelele Rele (Gunazfolu), preoții Petru, Zampa de Clopotiva, Bale de Poieni, Dale de Densuș, Dragomir de Tuștea, iobagii Tatomir Roșu (Tathemirus Rufus), Stoian zis Pitic, Nan,h\A lui Costantin, Baia (Baya), fiul lui Buză (Buz) de Clopotiva, Laclislau, fiul lui Zombur, Dragomir de Silivaș, Mihu. Numele lor confirmă constituirea unui fond onomastic specific românesc, cu forme distincte de numele populației maghiare din ace- eași perioadă. Majoritatea numelor sunt înregistrate anterior sau au circulat în epocă, chiar în arii mai depărtate decât cea sud-dunăreană. Nu există particularități onomastice la nivelul diferitelor clase sociale. 64 Numele religioase: Mihail, Costantin, Dumitru (Demetrius), fixate și în variante populare regionale: Jurj (Surs) < Georgius, Giulea (Gulya) < lulius sau hipocoristice: Costa (Koszta), Nan < Anania, Mihu < Mihail, se îmbină cu numele laice de origine slavă: Stoian, Boian, Balotă, Prodan, Dan, Dușa, Vlad. Chiar și preoții românilor nu poartă numai nume religioase (de exemplu: Petru din Ostrov), cum ar fi de așteptat, ci, mai mult, nume slave: Bale, Dale, Dragomir, Zampa. Dintre numele care au la bază cuvinte ale lexicului comun, de exemplu: Buză, se re- marcă, prin frecvența lor, formele Mic, Bărbat, Sărăcin. Numele Mic este atestat în secolul al XlII-lea, atât la românii sud-dunăreni, cât și în documente maghiare din Transilvania în 1202, în variantă latinizată Micus, Micou în 1212, frecvent înregistrat în secolul al XlV-lea și al XV-lea, în toate cele trei provincii istorice. Numele Bărbat este spe- cific onomasticii românești timpurii, fiind atestat în documentele maghiare din secolul al XlII-lea, precum și în Țara Românească ca nume al fratelui voievodului Litovoi. Sărăcin face parte dintre numele româ- nești medievale, din seria formelor onomastice etnice. Numele etnic de la baza acestui nume propriu, de obicei neinclus în dicționarele româ- nești, îi indică pe sarazini, populația de religie musulmană din vestul Europei. Forma românească este apropiată de cea italiană Saracenno, sugerând posibilitatea unei filiere de împrumut a cuvântului comun sau chiar a numelui propriu. Multe nume, mai ales ale cnezilor, dar și ale iobagilor, sunt însoțite de a) supranume de individualizare calificativă, traduse sau redate în latină: Sărăcin cel Bătrân (Sarachinus antiquus), Prodan cel Roșu (Prodan Rufus), Basarab cel Lung (Bazarab Longus), Tatomir cel Roșu, Stoian zis Pitic; b) formule denominative suplimentare de descendență, în care este notat gradul de rudenie și numele tatălui, de exemplu: Mykfilius Murk, Roman, fiul lui Ciomac, Michael, fiul lui Gulya, Nan fiul lui Bay, Demetrius filius Borbath; c) indicații asupra satului de obârșie, care pot deveni supranume de tip local: Dan din Cinciș, Costantin din Salașu, Dușa din Densuș. O singură atestare a unui nume cuman, pare izolată, dar locul ei de înregistrare, în Transilvania, are o însemnătate particulară pentru cunoașterea circulației acestei forme spe- cifice pentru Țara Românească, unde se fixează ca nume dinastic. In contextul numelor maghiare, specificitatea acestui inventar este dată de numele de origine slavă și de creațiile românești laice de proveniență lexicală. Unei configurații comune a inventarului de nume personale tran- silvănene i se integrează și forme onomastice românești din alte zone 65 ca Șerban (Surban), Dumitru (Demetrius), Cristian (Christianus), loan (Iwan), menționate într-o pricină a castelanului de Unguraș, Gheorghe Românul (Georgium Olachum), iobag din Revfalva, Neagu (Negh), iobag, atestate la mijlocul secolului al XlV-\ea,Dan (Daan) din Duboz, în comitatul Timiș în anul 1369. Formele onomastice transilvănene nu diferă de cele din Țara Româ- nească, dacă luăm ca exemplu numele unor români refugiați de peste munți. în 1359 regele Ludovic al Ungariei recompensează cu moșia Recaș de lângă Timișul Mic credința lui Karapeh (?), Stanizlau, Neagu (Negwe), Wlanijk, Nicolae, Ladislau, fiii lui Ladislau, fiul lui Zarna, credincioșii români, care și-au părăsit moșiile din Țara Românească pentru a-1 sluji, atunci când Alexandru Basarab, voievodul Țării Româ- nești nu l-a recunoscut ca domn. Foarte rar se întâmplă ca documentele să menționeze nume de ro- mâni, nespecifice, în grafii chiar enigmatice, ca Bybarch, voievodul românilor din Halamagiu, Reman Românul (Reman Olachi), băieș din Zlatna etc. Antroponimia din Țara Românească. Comparativ cu numele de persoană din documentele transilvănene, cele înregistrate în secolul al XlV-lea, în Țara Românească, au un cadru particular de manifestare, în condițiile organizării statului feudal românesc, în care biserica orto- doxă joacă un rol important. Datorită circumstanțelor istorice ale înte- meierii Țării Românești la mijlocul secolului al XlV-lea, prin reunirea micilor formațiuni statale locale, documentarea numelor de persoane ale românilor se concentrează în a doua jumătate a veacului, între anii <1351> și 1400. (De aceea, vom menționa în comentariul nostru numai datele de primă atestare ale unor forme sau trăsături onomastice specifice, datarea fiind subînțeleasă pentru cele mai multe dintre numele analizate.) Saltul de un secol de la data ultimelor atestări (1247) explică dezvoltarea surprinzătoare a sistemului onomastic românesc în secolul al XlV-lea, așa cum se dezvăluie în puținele documente rămase din această perioadă. Sistemul antroponimic bine conturat, concordanța sa cu tradițiile ono- mastice românești și străine consemnate în sursele istorice ale epocii, nu se pot explica decât prin continuitatea formelor antroponimice românești mai vechi, dincolo de conservarea lor documentară. Cele mai importante caracteristici ale numelor de persoane la începu- turile vieții statale din Țara Românească țin de integrarea lor treptată 66 într-un sistem oficial, paralel cu cel popular. Numele religioase se impun din ce în ce mai mult, devenind mai diversificate. Biserica recomandă, prin calendarul creștin ortodox, forme onomastice culte, răspândite ulte- rior pe cale populară. Selecția numelor religioase este dictată de cele- brarea unor sfinți în dublă tradiție, bisericească și populară, uneori implicând semnificații creștine îmbinate cu vechi superstiții și ritualuri profane. Seria numelor religioase înregistrate înscrie, în primul rând, forme personale de tradiție biblică și hagiografică: km, Gavriil, lacov, Luca, și forme greco-bizantine calendaristice: Nicodim (anul <1374>), Antim, Atanasie, Sarapion (anul 1389), Sofronie. Numele de tradiție biblică au o circulație populară. Forma lor este tributară slavonei bise- ricești, impunând variante greco-slave sud-dunărene: lacov, Gavriil (anul 1388). Numele grecești sau greco-slave calendaristice sunt purtate de clerul românesc ortodox, preoți și monahi. Ele au o circulație limitată, fiind, de fapt, exclusiv nume impuse prin filieră cărturărească. Printr-o ciudată coincidență, care ține totuși de frecvența formelor onomastice, hipocoristicele rezultate din simplificarea prin scurtare a numelor reli- gioase sunt comune cu cele înregistrate atât în Transilvania, cât și în Moldova: Costea, Ștef (anul 1388). împrumuturile slave se fixează, de obicei, în forme simplificate monotematice, specifice sistemului românesc. Difuziunea le este asi- gurată și de pătrunderea lor în tradiția denominației voievodale. Dacă, la început, numele domnești sunt religioase: Nicolae Alexandru, ulterior, domnii Țării Românești adoptă nume slave dintr-un repertoriu onomastic redus: Vladislav, Dan, Mircea, Radul. Perpetuarea numelui întemeietorului Basarab în formula denominativă domnească medievală, ca și reputația unor nume voievodale constituie un factor de difuziune a acestor forme onomastice, mai întâi, în rândurile boierimii, care imită obiceiurile curții domnești. Mai ales, boierii din divanul domnesc, men- ționați frecvent în actele medievale, sunt purtătorii unor nume slave simple sau compuse, de foarte multe ori diferite de cele specific voie- vodale: Stoian, Bran, Drăgan, Stanislav, Radoslav, Radomir, Tatomir. Pe această cale, circulația numelor slave se intensifică, alcătuind, în scurtă vreme, baza repertoriului onomastic laic românesc. Formele de origine slavă din inventarul onomastic muntenesc al secolului al XlV-lea sunt înregistrate în trei variante, care reprezintă tot atâtea stadii ale împrumutului onomastic: 67 a) forme neadaptate, cu terminație slavă, nespecifică sistemului românesc: Balco (anul 1388), Detco, Voico etc., care, ulterior, vor deveni nume românești prin suprimarea sau prin modificarea terminației, de exemplu: Bale, respectiv, Voicu\ b) forme adaptate, cu terminație românească, în variante diferite de adopție: Stance (anul 1386), Stancea (anul 1390). Acestea pun mai bine în lumină valoarea sufixului/formantului -ea, atât de frecvent în ono- mastica românească, care servește, în special, acomodării la sistemul limbii române, a formelor importate; c) forme de origine slavă complet adaptate, chiar împământenite, a căror terminație este tratată ca o articulare a formei: Budul (anul 1388), Danciul, Radul, Standul, Vâlcul, Vladul. Creațiile onomastice românești din elemente lexicale comune, sunt de obicei de origine latină: Albul (anul 1389), Alaman, slavă: Badea (anul 1390) sau turcească: Aga, Cioban (anul 1390-1400). Ca și în onomastica din Transilvania sau Moldova, în Țara Românească, formele: Roman (anul 1389), Cârstian, Cristian și-au făurit o tradiție de nume evocatoare fie a etniei românești/ a strămoșilor îndepărtați, fie a calității de creștin, prin numele Mântuitorului. Derivatele onomastice propriu-zise se formează frecvent cu sufixul -ea, uneori cu altă valoare, de pildă, hipocoristică: Oncea < loan (anul 1389), Basea < Vasile, decât cea de acomodare formală ca în Aldea, Burcea, Truțea (anul 1389). Derivatele antroponimice se diversifică prin sufixe diminutivale de origine latină, atașate chiar unor baze onomastice slave: Mădricica (Mudrăcica) (anul 1389), și prin sufixe augmentative sau moționale: Caliian (anul 1390), Calin, Vâlcan, Drăgoi. în documentele muntenești, apar în secolul al XlV-lea forme ono- mastice împrumutate, de origine maghiară: Mogoș (anul 1389) < magh. mogos, mogus, magos, magas „înaltȚ Tamas < magh. Tamas < Thomas. împrumuturile maghiare în onomastica românească presupun o influență transilvăneană exercitată prin mișcări de populație dintr-o zonă în alta. Conviețuirea maghiarilor cu românii în spațiul transilvănean a fost, fără îndoială, marcată de influențe reciproce ale celor două sisteme ono- mastice, produse, însă, într-o etapă târzie, cu un efect destul de limitat. Exodul numelor de origine maghiară spre Țara Românească, ca și spre Moldova, este mijlocit de populația românească din Transilvania, care se așază statornic la sudul Carpaților sau de transhumanța păstorească. în secolul al XlV-lea circulă în Țara Românească și nume de origine turco-cumană: Cazan (anul 1388), Berindei, Udobă. Dintre acestea, 68 numărul cel mai mare de înregistrări la persoane diferite îl are forma Cazan. Toate numele de această origine, menționate în actele secolului al XlV-lea, nu se vor fixa ca prenume, ci ca nume de familie. împrumuturile străine sporesc prin lărgirea contactelor comerciale și culturale cu diferite țări. Este probabilă și așezarea în Țara Românească a unor străini, care aduc cu ei și nume din afara sistemului onomastic național. Preluarea numelor străine se poate face prin contact direct sau poate fi intermediată de alte forme onomastice. Pentru multe dintre acestea din urmă este foarte dificil de reconstituit filiera de pătrundere a numelor în inventarul antroponimic autohton. Chiar și în cazul numă- rului redus de forme care s-au mai păstrat din secolul al XlV-lea, tot se regăsesc, în inventarul lor, unele nume de persoană străine. Astfel, se înregistrează nume de origine germanică ca Aldea, preluate prin filiera italiană a numelui Aldo, adaptat prin sufix, și Haneș, pătruns prin filiera maghiară a numelui lohannes sau Hans. într-un act din anul 1391 este menționat primul prenume feminin din onomastica Țării Românești: Calin ichia. Prenumele de origine greacă, destul de rar întâlnit, aparține soției voievodului, fiind, așadar, un nume princiar, domnesc. Numele poate fi un împrumut grecesc, purtând o terminație specifică pentru adaptarea formelor grecești medievale: Cali- nichia, Candachia, Fotinia etc., dar, mai probabil, este un derivat românesc cu sufix moțional de la numele religios, specific monahal, Calinic < grec. Kallinicos „glorios, învingător44, alcătuind o pereche onomastică de gen. Perechile de gen, alcătuite prin derivare moțională, de la aceeași temă devin frecvente în antroponimia românească, în care prin tradiție se transmite numele bunicului sau al străbunicului, mai rar, al tatălui către un moștenitor. Dacă moștenitorul este de sex feminin, va fi denumit cu un nume nou creat în care să se regăsească numele masculin din linia de descendență aleasă. O formă onomastică izolată, fără circulație ulterioară, probabil tot o creație moțională onomastică este numele jupaniței Bisa. Numele reapare, poate prin coincidență, ca nume bărbătesc, în secolul al XV-lea (anul 1488). Un număr destul de mare de nume din această perioadă sunt fixate deja în formule denominative duble de tip prenume + supranume sau, rar, prenume + nume de familie: Dimitrie (Dimitru) Dăbăcescul de Dăbăcești (anul 1387), Nan Udobă (Nan Dobă), Stoian Halgas, Stan Drăgan, Standul Turcul, Standul a lui Balco, Stancea Vranin/Stance Vrană, Stanislav al lui Oreaov (anul 1388), Stoian Golin, Groza 69 Moldovan. Purtătorii lor aparțin clasei boierești, care apelează la indi- vidualizarea complementară prin supranume în procese de recunoaștere sau de întărire a unor drepturi de proprietate. Formele onomastice duble tind să se oficializeze, extinzându-se treptat și în denominația altor categorii sociale. Apariția numelor duble pune în evidență prenumele religios sau laic, grăbind procesul de specializare funcțională onomastică a unor nume. Dintre formele incluse în a doua parte a numelor duble din documentele veacului al XlV-lea, numai forma Dăbăcescul este ereditară, pe cale de a deveni nume de familie. înregistrarea sa la o dată destul de timpurie are valoarea unei prime atestări a supranumelor / numelor de familie derivate cu sufixul -eseu, specific onomasticii româ- nești. Pusă în relație cu numele de grup: Dăbăcești de la care s-a format numele satului de baștină a familiei, se poate spune că această formă este un supranume individual alcătuit prin singularizarea numelui colec- tiv. în acest caz , sufixul -eseul nu are valoare patronimică. Celelalte supranume sunt, în general, de tip patronimic, prin indicarea descendenței pe linie paternă. Numele tatălui apare în cazul nominativ: Nan Udobă, Stoian Halgaș, Stan Drăgan sau în cazul genitiv: Standul a lui Balco, Stanislav al lui Oreaov. Sunt reprezentate și supranumele de proveniență locală: Groza Moldovan și cele etnice: Standul Turcul. în aceeași perioadă se fixează și supranumele colective: locul Hinăteștilor (anul 1388), prin derivarea patronimică cu sufixul de des- cendență de origine latină -ești, în formă invariabilă de plural. Supra- numele de grup se vor fixa, în special, ca nume de sate. Antroponimia din Moldova. Atestările documentare ale numelor de persoană în Moldova încep în anul 1384. Ca și în Țara Românească, până la sfârșitul secolului al XlV-lea, un număr restrâns (10) de docu- mente păstrate aduc la lumină forme onomastice disparate, care indică apartenența la un sistem denominativ constituit. Numele de persoană moldovenești, atestate documentar, coincid, în general, prin particularități și tendințe, cu formele antroponimiei transilvănene și ale celei munte- nești, cu formele sud-dunărene. Antroponimia moldovenească este parte a sistemului onomastic românesc unitar. Condițiile istorice specifice ale constituirii și ale organizării Moldovei ca stat feudal, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, se reflectă în specificul ono- masticii medievale. Rolul preponderent al bisericii ortodoxe în stat marchează puternic sistemul onomastic, de la începuturi, așezat pe baze religioase. 70 în cadrul numelor de persoană religioase, înregistrate în această perioadă în Moldova, se remarcă ca element specific fixarea unei tradiții a numelor domnești, voievodale, prin specializarea unei serii restrânse numeric de nume religioase care se repetă pe parcursul mai multor ge- nerații: Petru, Roman, Alexandru, Ștefan. Această tendință este semni- ficativă, dacă se compară cu tradiția numelor voievodale românești din Țara Românească, predominant laică, cu nume împrumutate: cumane prin numele întemeietorului dinastiei Basarab sau slave. Numele reli- gioase sunt adoptate în mediul voievodal în forma lor cultă, propusă calendaristic de biserică. Uneori aceasta este influențată în grafie, poate și în pronunțare, de formele ortodoxe din biserica răsăriteană (ucrai- neană): Olecsandro (anul 1392), notat în actele ulterioare, începând cu anul 1399, Alecsandru. Numele religioase ocupă un loc important și în onomastica clasei sociale boierești și a celei țărănești. Folosirea numelor religioase de sfinți importanți se extinde probabil o dată cu tradiția românească a atribuirii numelui după ziua nașterii copilului, coincidentă sau apropiată cu sărbătoarea sfântului respectiv. Astfel, într-un document din 1393,într-o familie al cărei cap poartă un nume de origine slavă și un supranume romanic: Dragomir Albu, toți fiii au nume de botez creștine: Dimitrie, Petru, Mihail, Giurgiu, Toader. Aceste nume de botez nu respectă strict forma calendaristică cultă, fixându-se în variante populare: Giurgiu pentru Gheorghe, Toader pentru Teodor. O particularitate a onomasticii moldovenești, manifestată încă din secolul al XlV-lea, o constituie diminutivele afective, corespunzătoare unor nume religioase, cel mai frecvent derivate cu sufixul -aș: Andriaș (anul 1392), Mihalaș, Mihăilaș, dar și -ăș, -âș, -iș: loanăș, loanâș (anull392)/A;a/zz\ sau -ied: Petrică (anul <1398-1399>). în variantă diminutivată, afectivă apar înregistrate și numele boierilor din Divanul domnesc, semn că aceste forme familiare, populare au tendința să se oficializeze. Prenumele religioase, simple sau derivate, apar și sub forma varian- telor duble pentru una și aceeași persoană: varianta românească și cea slavă/slavizată: loanâș Viteazul (anul 1392) și Ivanaș Viteazul (anul 1397), sau variante hipocoristice cu sufixe diferite: Costea (anul 1392) și Costân (anul 1397). Faptul sugerează indirect echivalența variantelor folosite în denominație. 71 Hipocoristicele de tip slav ale unor nume religioase: luga < Gheorghe, Costea < Constantin sunt unicele sau printre puținele forme înregistrate în secolul al XlV-lea în fiecare dintre cele trei provincii istorice românești. Acest fapt poate fi interpretat ca un semn al circulației acestor forme în epocă pe o arie extinsă, dincolo de hotarele istorice ale provinciilor românești. în același fel trebuie să fie considerată prezența, în Moldova, în afara ariei transilvănene inițiale, a unor variante ale nu- melor religioase culte împrumutate prin filieră, probabil, italiană: Jula (anul 1384), Giurgiu sau prin intermediar maghiar: Șandru, Șendrea (notat Sandria). Unele dintre aceste nume al căror focar este, fără dis- cuție, Transilvania, sunt atestate în Moldova înaintea formelor ardelenești corespunzătoare. Pătrunderea lor în onomastica moldovenească se explică tot prin obișnuitele mișcări de populație de o parte și de alta a Carpaților în perioada medievală de început. în Moldova, variantele populare ale prenumelor religioase se diver- sifică prin împrumuturi realizate pe căi diferite, funcționând ca nume independente: Iurie, Iurga, luga, Giurgiu, Jurj, Gherghe pentru Gheorghe. Numele create pe baze lexicale, mai ales cele rezultate din trans- ferul onomastic al unor nume comune de origine latină, alcătuiesc o serie destul de bine reprezentată prin numele Albu, Șarban (varianta de pronunțare moldovenească a numelui Șerban), Mic, Negru. Se reîntâl- nesc, ca o dovadă a largei extensiuni a formelor de acest tip, numele etnice: Coman (anul 1398). în onomastica moldovenească a secolului al XlV-lea apar și primele nume feminine formate de la elemente lexicale. Primele forme: Mărgărita, Mușata (anul 1384 și, respectiv, 1393) apar chiar în familia domnească, purtate de mama voievozilor Petru și Roman, bunica lui Alexandru cel Bun și a lui Bogdan. Primul nume poate fi și o adaptare a numelui Margareta, tradițional ca nume religios catolic în onomastica maghiară. Cel de al doilea poate fi interpretat mai verosimil ca o derivare ono- mastică cu sufixul feminin (moțional) -a de la numele bărbătesc Mușat, tradițional ca nume voievodal moldovenesc, imprimat și ca nume dinastic al familiei Mușatinilor. Numele de origine slavă consemnate în documentele moldovenești din secolul al XlV-lea sunt destul de numeroase, ocupând locul al doilea, ca rang de frecvență, după numele religioase. Formele onomastice mol- dovenești sunt, în generai, comune cu cele de aceeași origine din actele transilvănene sau muntenești. Se reîntâlnesc trei tipuri de forme 72 onomastice de origine slavă: a) nume simple monotematice considerate, de obicei, ca împrumuturi sud-slave: Vlad (anul 1392); b) nume derivate: Litovoi (anul 1397), Stravici', c) nume compuse bitematice: Radomir, Vladimir, Stanislav (anul 1392). Notabilă este reapariția numelui Litovoi, înregistrat la începutul documentării formelor muntenești (secolul al XlII-lea), după un veac, într-o arie nordică, destul de depărtată. Este un semn exemplar de continuitate onomastică, chiar dacă, ulterior, numele apare din ce în ce mai rar, dispărând din onomastica actuală. Nume slave specifice pentru documentele moldovenești medievale pot fi considerate cele care nu apar sau apar foarte rar în inventarele antro- ponimice din alte arii românești, cum sunt Bârlă, Baliță, Braia/Brae. Uneori formele de origine slavă se concentrează în arii continue în numai două dintre provinciile istorice românești: numele Bogdan este atestat în anul 1349 în Transilvania și în anul 1392 în Moldova, în ambele cazuri fiind purtat de personalități voievodale, care îi asigură prestigiul ono- mastic. De asemenea, se constată răspândirea numelui Dragoș/Draguș în ambele arii românești, numele moldovenesc fiind înregistrat tot în 1392. în privința procedurii de integrare a formelor onomastice slave, se observă a) prezența unor variante populare scurtate (hipocoristice) neadaptate: Coșco < Constantin sau Nicolae?, lațco < losif sau lacob, Sinco < Sin, Stețco < Ștefan, probabil împrumuturi slave răsăritene după terminația sufixală asemănătoare formelor ucrainene și b) forme îm- pământenite prin adăugarea articolului hotărât: Brațul. Formele onomas- tice neadaptate a) reapar, în veacurile următoare, prezentând o variantă românească a terminației: lațcu, Sincu, Stețcu, interpretată ca o formă de articulare a numelor respective. De altfel, derivatele de origine slavă, fixate ca prenume întrec, ca număr, formele simple. Modelul derivativ slav de mare productivitate cu sufixări multiple succesive de la aceeași temă duce la diversificarea largă a antroponimici românești, în general, și a celei moldovenești, în special: Baliță/ Balicica/ Beliciță, Brătilă/ Bratei/ Brătei, Brătuș, Drăgoi, Draguș/Drăiguș/Dragoș. Derivarea cu sufixe slave, de exemplu, diminutivale, se realizează pe teren românesc, având ca punct de plecare forma articulată a numelui slav, deplin adaptată: Răduleț. Sufixul -ea servește mai mult la acomodarea unor nume proprii nespecifice sistemului românesc: Bârlea < mai probabil wcx. berlo .,baston“ decât ung. berlo „chiriași, Ghidea < David (Daghid), dar și la fixarea onomastică a unor cuvinte comune românești, terminația realizând distincția formală între numele propriu și numele 73 comun de origine: Grozea (anul 1392) < rom. groază, Gâdea < rom. gâde. Specifică antroponimici medievale în aria moldovenească este și derivarea onomastică cu sufixul -ău: Hândău (anul 1398), ca o formă de adapatare a sufixului slav -ov prin pronunțarea maghiară, după cum formele slave compuse cu tema secundă -slav apar în pronunțarea sau în grafia maghiară cu o terminație specifică: Vladislav > Ladislau; Sene slav > Seneslau. Apariția formulelor denominative duble și, implicit, a supranumelor complementare/adiționale poate fi datată încă de la primele documente moldovenești din secolul al XlV-lea. Numele de botez religioase Ion, luga și cele laice românești: Micul, Sarban sau de origine slavă: Brațul, Dragomir, Vlad se stabilesc în poziția de prenume. Prezența lor în cadrul supranumelor complementare / adiționale are funcție patronimică, indi- când numele tatălui, mai rar, al unui strămoș mai îndepărtat. în ono- mastica moldovenească a epocii se consemnează ambele variante de fixare a supranumelui patronimic, la nominativ: Belicița Caloian, Șarban Hândău, Stanislav Rotompan/ Rotâmpan, Mic Horaeț sau la genitiv: luga a lui Giurgiu (în grafie slavonă, luga Giurgevicia) (anul 1392), Vlad a lui Sin (Vlad Sinov), Ion Petrovici. Și în cazul supranumelor individuale care au funcționat ca nume unice, încadrarea în formulele denominative duble poate fi explicată tot prin funcția patronimică: Dragomir Albu (anul 1393). Fixarea numelui unic, prenume sau supranume, în poziția de supranume complementar/adițional patronimic se poate face și cu aju- torul sufixelor de descendență, patronimice, unele străine, sârbești ca -ici'. Sine o Bârlici, Ivan Stravici. în ceea ce privește prezența neașteptată a sufixului -eseu, în Moldova, într-o perioadă atât de timpurie, înre- gistrată în anul 1392: hotarul lui Șerbănescu (Șerbanovăskovo), con- siderăm că forma sufixului reflectă, mai degrabă, notarea și adaptarea cultă, prin sufixul -eschi, în slavona cancelariei feudale, a formelor adjectivale de apartenență sau de proveniență. De asemenea, supranumele calificative (porecle) pot fi de individualizare directă: Ivanaș Vitiazul, Badea cel Bătrân sau patronimică: Brațul Netedul (anul 1393) apare inițial ca Brațul a lui Netedul (Neatadulova) (anul 1392). Supranumele de proveniență locală, realizate cu sufixele specializate -anu, -eanu, sunt pe cale de a se stabili: numele Bârlă Hârlăoanu este folosit alături de formula Bârlă de la Hârlău. Unele supranume complementare devin ereditare, fiind purtate de membrii familiei: Baliță fiul lui Bârlici este consemnat și ca Baliță Bârlici, la fel ca Sinco Bârlici etc. 74 Sistemul de denominație personală. Sporirea posibilităților de do- cumentare asupra numelor de persoană din secolul al XlV-lea contribuie la o mai bună reprezentare a particularităților sistemului de denominație a persoanelor: a) Numele unic predomină în toate ariile onomastice românești, fiind exprimat prin nume de botez, religioase sau laice, și prin supranume individuale. b) Denominația dublă apare o dată cu necesitatea individualizării suplimentare a persoanei, la date diferite în onomastica celor trei pro- vincii istorice românești. c) Ca prenume se fixează numele de botez religioase, numele de origine slavă sau creații românești pe baza elementelor de vocabular. Prin împrumuturi directe sau culte pătrund forme onomastice străine cu funcție de prenume. d) Supranumele individuale complementare / adiționale apar în aproape toate ariile onomastice românești. Antroponimia transilvăneană, muntenească și moldovenească au o tipologie comună a denominației cu supranume. Predomină supranumele patronimice de indicare a descendenței pe linie paternă, cu forme derivate prin sufixe specializate sau cu forme flexionate (reproducerea numelui tatălui în cazul nominativ sau genitiv. Supranumele calificative neafective de tip etnic sunt frec- vente. Supranumele calificative afective de tip poreclă se înregistrează mai rar. Supranumele de indicare a locului de baștină sau a locului de stabilire prin proprietate devin din ce în ce mai numeroase, dar formele derivate cu sufixe locale sunt mai puțin frecvente. e) Formule denominative sau lanțuri onomastice de precizare a ge- nealogiei sunt obișnuite. f) De la numele de persoane se formează supranume colective, din care iau naștere numele de sate. g) Unele supranume individuale complementare se transmit ereditar, pregătind apariția numelor de familie. Concluzii. Fixarea sistemului onomastic medieval românesc se reali- zează treptat pe parcursul a patru veacuri, de la primele mențiuni do- cumentare ale numelor de persoană purtate de români, în secolul al Xl-lea până la sfârșitul secolului al XlV-lea. Desigur, secolul al XlV-lea nu este o dată-limită a procesului de constituire stabilă a sistemului de de- nominație personală, dar se poate considera, pe baza mărturiilor 75 onomastice, că sistemul antroponimic, la această dată, era în linii generale fixat. Inventarul numelor de persoană este închegat ca structură, indi- ferent de numărul de forme onomastice existente, de circulația, frecvența sau productivitatea lor. Numele de persoană purtate de români aparțin fie fondului religios, fie celui profan. Sursele populare sau culte ale numelor religioase sunt stabilite. Numele laice își alcătuiesc repertoriul prin creații românești de la cuvintele comune, fie prin împrumuturi. Procedeele de formare a numelor, derivarea cu sufixe onomastice și com- punerea, sunt productive. Sistemul de denominație se perfecționează prin trecerea de la numele unice la numele duble, în structura cărora se iden- tifică toate tipurile de supranume: patronimice, calificative, locale etc. Apariția supranumelor ereditare pregătește și anticipează apariția numelor de familie. Formele onomastice populare se diferențiază de cele culte. Sistemul fixat în perioada timpurie a onomasticii medievale nu va mai suferi modificări esențiale, de structură, dar se va consolida în seco- lele următoare, modemizându-se apoi o dată cu societatea care i-a dat naștere. 76 III. CONSOLIDAREA SISTEMULUI ONOMASTIC ROMÂNESC MEDIEVAL 1. Numele de persoană românești în secolul al XV-lea Unitatea și continuitatea onomasticii din documentele secolului al XlV-lea cu cea din secolul al XV-lea, atât ca tendințe, cât și ca forme propriu-zise, nu justifică prezentarea lor separată. Totuși anumite deo- sebiri, care țin de evoluția sistemului onomastic, cer încadrarea lor în etape diferite ale dezvoltării onomasticii românești. Dacă numele de persoane din secolele anterioare indică fixarea unui sistem denominativ cu trăsături destul de bine conturate, în secolul al XV-lea începe etapa de consolidare a acestui sistem, care în nucleul său dăinuie până astăzi. Numărul documentelor păstrate din această perioadă crește și se diversifică în conținut. Implicit o cantitate însemnată de nume de per- soană sunt atestate în diferite circumstanțe, ceea ce permite o evaluare mai precisă și mai nuanțată a caracterului și a particularităților sistemului onomastic românesc medieval. Din păcate, sub raportul distribuției în arii onomastice și al comparării lor, în secolul al XV-lea, documentația la care am avut acces este precară pentru antroponimia transilvăneană și cea sud-dunăreană. Structura inventarului onomastic se precizează în relație cu dis- tribuția socială a purtătorilor de nume: se disting numele domnești, nu- mele boierești, numele bisericești: preoțești și monahale. Acestea nu sunt serii închise, cu nume strict destinate unei anumite categorii, dar se poate observa preferința pentru anumite nume,.alegerea numelui fiind orien- tată de calitatea persoanei și a mediului. Supranumele individuale sunt frecvente. Majoritatea lor devin nume transmisibile urmașilor, transformându-se treptat în nume de familie. Chiar dacă oficializarea numelui de familie se face mai târziu, caracteiul ereditar al supranumelui, impunerea supranumelui în denominația tuturor membrilor familiei respective, prezența supranumelui, pe lângă prenume în poziția a doua a formulei denominative mixte / duble sunt indicii că 77 numele de familie începe să funcționeze. Supranumele colective, numele de grup întrec în număr și răspândire supranumele individuale, fixân- du-se mai ales ca nume de sate. De cele mai multe ori legătura între numele personal și numele de grup este evidentă cu posibilitatea trans- ferării reciproce a denumirii de la persoană la grup și, îndeosebi, invers, în funcție de înrudirea persoanelor. Relația dintre numele de locuri și numele de persoană se evidențiază, de asemenea, pe fondul raporturilor de proprietate. Atribuirea numelor de persoană în actul denominației își dezvăluie tradițiile, cele mai multe păstrate până în prezent. Modalitatea de trans- mitere a acestor nume din generație în generație este descifrabilă în nu- meroase documente. Antroponimia din Țara Românească. Numele unic. în secolul al XV-lea, majoritatea formelor onomastice sunt înregistrate încă sub forma numelui unic. Indistinct, în formă unică se exprimă atât numele de botez/ prenumele religioase, cât și numele laice: prenume sau supranume indi- viduale. Lectura documentelor muntenești din secolul al XV-lea creează, însă, impresia unui declin al sistemului numelui unic, înlocuit treptat cu forme onomastice duble. Numele unic se păstrează, în general, pentru desemnarea unor persoane publice, cum sunt boierii din divan, indivi- dualizați mai mult prin funcție decât prin nume. De asemenea, numele unic, de obicei prenumele, este folosit pentru indicarea persoanelor din aceeași familie, numită sau nu cu numele generic de grup. De exemplux un hrisov din anul 1464 este dat lui Tudor cu frații săi Nicula și Stan și Mircea și Nene iul și Radul și Nicula cel Mic. în toate aceste cazuri se formează șiruri de prenume sau nume de botez, care consemnează moștenitorii unei persoane, proprietari ai unor bunuri. Apartenența lor la un grup sau la o familie, calitatea lor de fii, nepoți sau frați, sunt semnalate explicit, în cuprinsul documentului. Trecerea de la sistemul numelui unic la cel al numelui dublu este consemnată documentar printr-o serie de forme onomastice, inițial, unice, care reapar ulterior însoțite de supranume de individualizare suplimentară. Astfel, numele unic Dimitrie spătar, înregistrat în 1437 va fi menționat în actele de după 1475 ca Dimitrie Ghizdavăț, Dragomir, mare stolnic (1475-1483) este notat mai târziu ca Dragomir Izvor anul. Numele dublu/mixt. Prezența în denominație a formulelor ono- mastice duble pune în evidență deosebirile funcționale dintre numele 78 de persoane, care pot denumi și individualiza persoana, fie direct, ca nume de botez/ prenume, fie complementar, ca supranume. Distincția dintre prenume și supranume nu este formală, ci strict funcțională. Numele de botez, care sunt, prin excelență, forme de individualizare directă, pot deveni supranume complementare patronimice, ca nume de botez al tatălui: Radul al lui Stan, Radul al lui Vintilă, Cârstiian Pătru etc. La fel, formele laice create de la nume comune sunt fixate și ca nume de botez, și ca supranume: Badea lui Badea, Micu Popșor etc. Pentru secolul al XV-lea, formele onomastice duble / mixte nu sunt o noutate. Dacă secolul al XlV-lea marchează apariția numelor com- plementare / adiționale, secolul al XV-lea este cel al dezvoltării siste- mului denominativ dublu sau triplu. Atestările unor denumiri de acest tip se înmulțesc o dată cu necesitățile tot mai numeroase de identificare oficială a persoanei. Se poate susține că apariția supranumelor și a numelor de familie corespunde unei dezvoltări a relațiilor sociale de tip feudal, în special a celor de proprietate, care cer o precizie mai mare a indicării și a individualizării personale, prin nume, prin descendență sau prin localizare. Numărul formulelor denominative duble este în creștere în secolul al XV-lea, dar este cu mult mai mic decât cel al al numelor unice. în întregul material documentar al acestui secol, structura numelui mixt cuprinde un prenume / nume de botez + un supranume individual, care tinde să se fixeze ca nume de familie. Formele alcătuitoare ale for- mulei mixte de denominație pot fi analizate separat, ca variante func- ționale al numelor de persoane. Componența formulelor denominative arată că în secolul al XV-lea ne aflăm în faza de stabilire a numelui oficial al persoanei. Scopul înlocuirii numelui unic cu o formulă denomi- nativă mai largă este identificarea mai precisă a persoanei. în cadrul structurii acestora, se poate observa fixarea formelor, odinioară unice, fie ca prenume, fie ca supranume individual. Oscilația formei aceluiași nume în același document sau în documente succesive arată că procesul stabilirii numelor oficiale este la început și are dificultăți. Intervenția celui care scrie documentul: grămătic, copist este uneori hotărâtoare, pentru că decide care dintre variante este forma numelui. Multe dintre formele onomastice sunt notate potrivit pronunțării lor, conform variantei populare, orale, altele sunt transformate, probabil cu încuviințarea purtă- torului, pentru că documentele ulterioare înregistrează tot forma schim- bată, semn că această variantă a fost acceptată. 79 Prenumele. Deși pot să apară în poziții diferite ale formulei denomi- native sau ale lanțului onomastic, formele onomastice se constituie treptat în serii specializate: nume de botez / prenume, respectiv supranume com- plementare / nume de familie. Din acest punct de vedere, documentele secolului al XV-lea indică concentrarea numelor de botez / prenumelor într-un fond onomastic stabil, folosit sistematic în denominație. în cadrul inventarului de prenume din secolul al XV-lea pot fi discutate și coincidența sau diferența dintre numele de botez și prenume, asupra căreia ne atrag atenția multe lucrări de specialitate. în general, pe baza materialului documentar, nu se poate face o distincție între nume de botez și prenume. Sugestia de a considera, ca nume de botez, numai formele religioase, prenumele fiind o clasă mai largă, care include și nume laice, nu se justifică, întrucât, la botez, nu se atribuie obligatoriu nume ecleziastice. Până în prezent, părinții aleg numele de botez al copilului, fără ca preotul să impună un nume religios. Este adevărat că, în cazul copiilor bolnavi, există obiceiul de a schimba numele copilului, cel religios fiind preferat în actul redenumirii, dar există și tradiția acordării unor nume de conjurare a sorții sau a pericolului prin forme specifice care sunt prenume laice, transparente și motivate. O dis- tincție între numele de botez și prenume se poate face doar din perspec- tivă funcțională: numele de botez este legat de denominația strict individuală, directă, la naștere sau la creștinare, prenumele este o formă a denominației duble. Numele de botez devine prenume numai în relație cu supranumele complementar sau cu numele de familie. în Țara Românească, în secolul al XV-lea, numele de botez/ pre- numele, bărbătești sau feminine, sunt, în mare măsură, religioase. în perspectiva evoluției istorice a onomasticii românești, continuitatea și stabilitatea formelor este remarcabilă. Mărturiile documentare indică constituirea unui inventar onomastic religios de bază, cu număr redus de forme destinate denominației bărbătești sau feminine, care au, în schimb, o largă răspândire. Numele din seria denominativă masculină (prenume de băieți/bărbați) sunt mai frecvent atestate decât cele femi- nine (prenume de fete/femei), fapt firesc pentru poziția socială a femeii în societatea feudală, dar și pentru specificul mențiunilor documentare care se referă, mai ales, la capul familiei. Circulația formelor onomastice masculine arată consolidarea tradiției de preluare denominativă a nu- melor sfinților, celebrați de calendarul creștin ortodox. La aceste nume adăugăm și forma Cârstiian (< lat. Christianus, prin intermediar slav), 80 de închinare sau de devoțiune către numele Mântuitorului, precum și pe cele care evocă sărbători religioase. O ierarhie a numelor religioase bărbătești din secolul al XV-lea, în ordinea frecvenței mențiunilor documentare pentru persoane diferite (al căror număr este notat în paranteză), arată următoarele preferințe denominative (numele sunt redate în forma calendaristică, oficială): loan (25), Petru (25), Mihail (22 ), Dimitrie (16), Teodor (15), Cristian (12), Cârstea (11), Ștefan (11), Nicolae (12), Gheorghe (8), Constantin (4), Simeon (3), Andrei (3), Grigore (2), Luca (2), Pavel (2), Sava (2), Antonie (1), Alexandru (1). Unele dintre aceste nume apar în forma unică oficializată de calendarul ortodox: Alexandru, Andrei, Antonie, Luca, Pavel, Sava, Ștefan. Cele mai multe, însă, prezintă, pe lângă forma calendaristică, și variante populare specific românești: Ion (11), Pătru (12), Petre (3), Dimitru (9), Dumitru (A), Nicula (JfNicola (3), Gherghe (4), Mihai (4), Gherghi (2). Alte nume se înregistrează numai în forma populară: Cârstiian (12), Toader (4), Tudor (9), Costantin (4). Varian- tele populare au o circulație mai largă decât cea a numelor calendaristice oficiale. Forma lor, uneori mult diferită de cea propusă de filiera greco-ortodoxă a numelor calendaristice, ridică problema vechimii și a provenienței lor în sistemul popular românesc. Nerespectarea canonului formal al numelor calendaristice numai de către o parte dintre numele purtate de români are nevoie de o cercetare mai atentă a etimo- logiei variantelor populare a numelor de sfinți, pentru a putea răspunde la întrebarea: pot fi ele alăturate formelor greco-latine religioase moștenite, de circulație populară, sau sunt forme împrumutate la o dată diferită de cea a introducerii în sistemul onomastic românesc a formelor creștine ortodoxe culte? Fără acest studiu se poate ajunge la etimologii forțate, precum cea a lui N.A. Constantinescu care leagă numele Cârstiian de numele grecesc Cristofor. Alternanța variantelor populare cu formele calendaristice cărturărești în notarea numelor respective arată o nesigu- ranță din partea copistului, pentru a reda în scris una dintre variantele numelui personal. Printre numele de botez cu mai multe mențiuni documentare în secolul al XVI-lea se numără și Roman (9 atestări la persoane diferite), cu o situație deosebită de cea a numelor calendaristice de sfinți, a căror ocrotire este solicitată pentru cel botezat. La origine nume etnic, provenit din latinescul Romanus, numele religios Roman cunoaște o tradiție romano-catolică și una bizantină, regăsindu-se, mai târziu, între primele 81 forme onomastice românești. Răspândirea acestui nume în onomastica românească medievală nu este susținută atât calendaristic, prin tradiție religioasă, cât, mai degrabă, prin apropierea sa de numele etnic român. Prezența numelor hagiografice majore, care preiau nume de mari sfinți ortodocși, confirmă indirect tradiția românească a atribuirii numelui sfântului sărbătorit în luna nașterii copilului. Din acest punct de vedere surprinde absența unor nume ca IIie, Vasile, identificate an- terior, care nu poate fi pusă decât pe seama hazardului documentar. Numele sărbătorilor religioase, preluate de onomastica românească: Pascalie, Crăciun se situează în aceeași tradiție denominativă. în schimb, se poate constata prezența unor nume religioase bizantino-slave, ca Nichifor/ Nechifor, Precopie, atestate în 1487, care sunt în afara marilor sărbători religioase ortodoxe. De asemenea, remarcăm înregistrarea unor nume creștine de tradiție catolică ca Martin, Mărtin. Multe prenume religioase sunt fixate în formă simplificată (hipo- coristică): Nan, Mihu, Ștefu, Costea, luga. Un prenume frecvent ca Ion are mai multe variante hipocorostice: Oancea (anul 1456), One (anul 1471), Ona (anul 1482), Onu (anul 1483). Numele de botez circulă adesea în variante paralele, românești și străine: forma lon/Ioan (25) este con- curată de varianta slavă Ivan (10) cu derivatul Ivanco (2). Unele prenume sunt forme hipocoristice străine, de pildă, grecești lano sau sunt adaptări românești ale unor nume străine: Mihală (anul 1430) < magh. Mihăly. Seria numelor religioase din secolul al XV-lea se completează prin menționarea documentară a numelor clericale: preoțești și, mai ates, monahale, primite de călugări la începutul vieții monastice, înlocuitoare a numelui de botez din viața mireană. Numele monahale înregistrate se deosebesc de numele religioase purtate de mireni prin preluarea unor forme onomastice calendaristice mai rare, de circulație cultă. Desigur din lista de 28 de nume de preoți și monahi din Țara Românească nu lipsesc cele ale unor sfinți importanți ai bisericii: loan, Matei, lacov, losif. Unele nume preiau forme vechi ebraice: Moise, Daniil, Gavriil, Samoil, loil sau latine: Domențian. Predomină însă formele grecești: Agaton, Hariton, Ilarion, Visarion și cele greco-slave (grecești transmise prin intermediar slav), adaptate cu ajutorul terminației românești: -ie'. Alexie, Dionisie, Eftimie, Ghervasie, loanichie, Macarie, Mardarie, Sofronie. Formele grecești sau greco-slave sunt preluate din calendarul ortodox. La origine, aproape toate aceste forme religioase sunt nume augurale sau „de bun augur“ (de urare a unor calități pentru noul-născut), 82 de exemplu: Agaton < grec. Agathon < grec, agathos „bun44, llarion < grec. Hilarion < grec, hilaros „vesel44, Gherasim < grec. Gerăsimos „onorat“, Evtimie/Eftimie < grec. Eutymios < grec, eutymia „liniște, pace sufletească44, Macarie < grec. Makarios < makârios Sofronie < grec, sophon „cu mintea sănătoasă, înțelept44. Valoarea lor în sistemul onomasticii românești, în care pătrund ca nume calendaristice, de martiri creștini, este exclusiv devoțională (care exprimă devoțiunea religioasă). Valoarea de nume augurale,pe care au avut-o inițial numai în sistemul onomastic grecesc, de la care au fost împrumutate tot ca nume cu semnificație creștină, nu este percepută. Proveniența lor este cărtu- rărească, fapt care explică relativ slaba lor răspândire în sistemul denomi- nativ popular. Puține dintre aceste nume, de pildă David, Moise, Gherasim intră totuși în tradiția denominativă comună, mirenească. Cele mai multe, însă, formează chiar din această perioadă un fond de nume monahale, distinct sau cu tendințe de distincție față de numele purtate de obicei de mireni. înregistrările numeroase de nume onomastice laice, formate de la elemente lexicale dintre cele mai diverse, fac posibilă separarea celor fixate ca prenume de cele fixate ca supranume individuale, patronimice sau calificative. Identificarea prenumelor are în vedere, în primul rând, poziția în cadrul formulei denominative duble. Astfel, numele unic: Badea, slugă domnească (1428) apare mai târziu ca nume dublu: Badea Cote scul din Cotești, fiind evidentă fixarea numelui unic ca prenume, ocupând prima poziție în formula denominativă. Cu aceeași funcție denominativă, numele Badea este înregistrat ca prenume transmis prin tradiție, de la bunic către nepot: Badea, fiul lui Branislav, nepotul lui Badea Ciutin (anul 1445). Pe baza acestui criteriu, se evidențiază funcția de prenume a următoarelor forme de origine prelatină: Bucur, latină: Albul, Badea, Bărbat, Crăciun, Groza, Micul, Mușat, Șerban. La celelalte nume de proveniență lexicală, înregistrate ca nume unice, este dificil de precizat valoarea lor de prenume sau de supranume. Totuși, orien- tându-ne după comportamentul lor onomastic în secolele următoare, putem adăuga la seria prenumelor următoarele forme: Fătul (anul 1469), Lăpădat (anul 1471), Lupșa (anul 1486), Lupul (anul 1490), Mușat (anul 1451), Gureș (anul 1468), Păunul (anul 1483), Puiul (anul <1454- 1455>), Șerbul (anul 1456), Ursul (anul 1437). Multe dintre aceste forme păstrează, chiar în grafie, pronunțarea lor populară, dialectală: Șărban (anul 1437). 83 Formele de origine slavă apar fixate, mai ales, ca prenume laice sau ca supranume patronimice. Ele ocupă un loc însemnat în structura in- ventarului de prenume din secolul al XV-lea. în unele familii, se înre- gistrează atribuirea unor nume exclusiv de origine slavă: Badea Ciutin cu fiii săi Badea, Slavul, Radul, Neacșu, Branislav (anul 1445). Formele slave, cele mai multe atestate anterior, sunt printre cele mai frecvente în inventarul prenumelor, în general, și laice, în special (notăm în paranteză numărul persoanelor diferite care poartă numele respectiv): Radu (97), Stan (59), Stanciu (58), Stoica (57), Vlad (38 ), Dan (22), Neagoe (18),Neagu (15), Oprea (15), Mircea (14),Danciu (12), Vâlce/ Vâlcu (11), Vlaicu (11), Voico/Voicu (JA), Braț/Brațul (10),Balea (8), Vâlcan (8), Stroe (7), Vintilă (7), Drag/Dragul (5), Pârve/Pârvul (5), Bran (4), Stoe/ Stoia (4), Dobre/ Dobrul (4), Dădu (3), Vâlcsan (3), Preda (3). Numele citate sunt forme slave simple: Bran, Braț/Brațul, Dădu, Dan, Dobre, Dobrul, Drag/Dragul, Neagu, Pârve/Pârvul, Preda, Radu, Stan, Vlad, Vâlcu sau derivate: Balea, Danciu, Mircea, Neagoe, Oprea, Stanciu, Stoica, Stoe/ Stoia, Stroe, Vâlcan, Vâlcsan, Vintilă, Vlaicu, Voico/Voicu. Formele slave derivate se integrează, în mod obișnuit, în familiile onomastice, slave sau românești, ale formelor simple, pe care uneori le întrec ca frecvență, de exemplu: Dobre (4) > Dobrotă (3), Dobrița (2); Drag/ Dragul (5) > Drăgoi/ Drăgoiu (9), Drăghici (5), Dragotă (3), Drăgan (2), Dragoe (2), Dragole (1). La acestea se adaugă forme slave izolate, care sunt, probabil, împrumuturi mai recente: Batie, Bârcă, Bârul, Bealota, Boica, Bora, Dragole, Cernat, lardul, lufya, Malciul, Manciul, Proica, Straoa, Teșa, Voina. De altfel, aceste forme nu s-au impus în inventarul prenumelor românești, regăsindu-se doar în seria numelor de familie. Sub raportul formei, în secolul al XV-lea, împrumuturile onomastice slave reprezintă toate fazele procesului de adaptare, întâlnite și în pe- rioada anterioară. a) Unele nume de persoană își păstrează terminația slavă, nespecifică sistemului fonetic al limbii române. Sunt forme onomastice încă ne- adaptate, fapt care marchează, de obicei, caracterul recent al preluării numelui: Baico, Branco, Calcio, Cancio, Deatco, Hacico, Milco, Staico, Stanilo, Stoico, Trifo, Voico, Zlatco. Examinate din perspectiva ono- masticii medievale târzii sau a celei moderne, se constată că soarta acestor forme a fost fie adaptarea la sistemul românesc prin modificarea corespunzătoare a terminației: Baicu, Calciu/Calcea, Milcu, Staicu, 84 Stănilă, Stoica/Stoicu/Stoicea, Trifu, Voicu, fie dispariția: Branco, Cancio, Deatco, Hacico, Zlatco. b) Alte nume de persoană slave sunt adaptate prin simplificarea terminației slave: Bale, Braț, Neag, Stan sau prin modificarea acesteia: terminația -o este substituită fie de terminația -u, specifică numelor de persoană masculine: Neagu, Radu, Pârvu, Dobru, Voicu etc., fie de terminația -e: Dobre, Pârve, Vâlce, alternând cu sufixul onomastic -ea, tot de origine slavă: Dragolea, Oprea. Puse în relație cu numele cu terminația -e, variantele cu sufixul -ea creează impresia unei articulări a numelui, propice împământenirii acestor forme. c) Numele de persoană slave care au adoptat terminația -u sunt, de asemenea, tratate ca forme românești articulate. Varianta scrisă a acestor nume redă grafic această falsă articulare prin adăugarea articolului hotărât: Dădui, Neagul, Nenciul, Radul, Standul, Vâlcul, Vlaicul, Voicul etc. Notarea articolului la aceste nume depinde de cel care scrie docu- mentul (copist, grămătic). Ea poate fi voluntară, dacă se respectă o tradiție a grafiei sau involuntară, conform unei obișnuințe. Orice men- țiune a numelor articulate și, mai ales, orice concluzie asupra articulării formelor onomastice, plecând de la aceste nume, implică o atentă verificarea a formei originale și luarea în considerație a tradiției grafice a epocii. Stadiile intermediare de adaptare a numelor de persoană slave creează nesiguranță în fixarea acestor forme. Una și aceeași persoană poartă un nume cu variante duble, triple sau multiple: Bale/Balea, Colea/Coico, Vâlce/ Vâlcea/ Vâlcu/Vâlcul. Variantele de adaptare a for- melor slave, fixate ca prenume independente, purtate de persoane diferite, contribuie la diversificarea denominației: Stancea spătar, Standul vistier, Stance, Pârvul mare vornic, Pârve logofăt. Formele slave compuse sunt frecvente în onomastica secolului al XV-lea, înregistrându-se atât nume care au continuitate: Dragomir (37), Radomir (5), Dobromir (4), Tatomir (3), Neagomir (1), Vladimir (1), Vladislav (6), Stanislav/Stănislav (5), Radoslav (3), Dragoslav (2), Branislav (1), Voislav (1), cât și nume atestate izolat: Budușlov (1), Draghislav (1), Razimir (1), Strațimir (1). Tradiția numelor de origine cumană este încă vie în secolul al XV-lea prin nume ca: Toxaba ^m\<\A2^>)/Tocsaba stolnic (anul 1459), Berendei (anul 1432), Ticuci (anul 1480). Considerat de origine turco-cu- mană, numele Cazan este cel mai răspândit cu 10 atestări, dintre care 4 sunt încadrate în formule denominative în care ocupă poziția de prenume. 85 Numeroase împrumuturi onomastice dezvăluie mai multe surse stră- ine, preluate direct sau printr-un intermediar onomastic. Cele mai multe importuri de nume provin, prin formele onomastice transilvănene, din onomastica maghiară: Gal < magh. Găl < lat. Gallus, Hodor grămătic < magh. Hodor < hod „castor", Miclea < magh. Miklos, Laslău, Lațco < magh. Lăszlo < Ladislas < Vladislav, Mo ga < magh. Mogos, din cea germană: Hanoș, Hanes < germ. lohannes, Linart < germ. Lenard, precum și din cea italiană (pe cale cultă): Baldovin. Nu lipsesc dintre atestări nume bulgărești: Șușman sau turcești: Hasan < tc. Hassan < arab. hasanum „frumos“, Hamza, foarte răspândit și la albanezi. în general, formele străine au înregistrări izolate. Unele, ca Micle, Miclea, Baldovin, Amza se înscriu în repertoriul românesc din perioadele următoare sau ca Moga, Haneș se reîntâlnesc în inventarul numelor de familie actuale. Altele sunt prezențe efemere, dispărând ulterior. Prezența unui prenume străin între înregistrările documentare nu înseamnă identificarea unei persoane cu aceeași etnie. Numele poate fi purtat de un român sau de o persoană străină de oricare altă etnie, stabilită în Țara Românească. De pildă, numele armenesc Sahac apare, într-un document din anul 1450, ca prenume, într-o familie purtătoare de nume autohtone, trecute în pomelnicul mănăstirii Cozia, fiindcă au dăruit bunuri mănăstirii: Radul, soția sa Stana și fiii săi Cazan, Radul, Sahac. Numele Sahac este transmis prin tradiție patronimică, pentru că frații săi, boieri în Divanul domnesc, sunt identificați cu numele Cazan a lui Sahac și Radul a lui Sahac. Numele străine împrumutate sunt integrate în sistemul onomastic românesc, fiind selectate în denominație o dată cu cele autohtone. în cadrul aceleiași familii, prenumele atribuite relevă amestecul de forme onomastice de diferite origini (slave, românești, cumane) și cu diferite valori (religioase, laice): într-un document din anul 1441, Standul Moenescul este înregistrat împreună cu cei cinci feciori ai săi: Moian, Stoica, Sin, Vlad, Mihail, cu șase nepoți, fiii fiului său Moian: Aldea și Moian și o fată Stanca, precum și Șerban, Coman, Mihail, fiii celui de al doilea fiu Stoica. De asemenea, în altă familie sunt înregistrați Roman și frații săi Dan, Radul, Micul, Mușat, Stoica. Mențiunile documentare din secolul al XV-lea sunt reprezentative pentru modalitatea de transmitere a prenumelui în familie, în linie directă de la tată la fiu, fixată prin tradiție. Astfel, un document din anul <1441>, arată că numele Moian purtat de tatăl lui Stoian Moenescul din 86 Mocnești este transmis întâiului născut al lui Stoian, Moian care îl dă fiului său, Moian. Tradiția numelui cuprinde deja patru generații: stră- bunic, bunic, nepot/ strănepot. Numele Moian aparține întemeietorului satului Moenești, satul de baștină al familiei. Și alte documente ne furnizează informații prețioase pentru cunoașterea sistemului popular de denominație, privind atribuirea numelor personale după o linie genealogică: Badea Ciutin cu fiii săi: Badea, Slavul, Radul, Neacșu, Branislav și fiul său Badea (anul 1445), Hamza cu nepotul său Hamza (anul 1496), Ban feciorul lui Ban vornic (anul 1498) sau după numele fratelui: lui Cărstea cu fiii săi Stănilă, Vlaicul, Stoian, Stan, Stoica și Cârstiian și lui Cârstiian, fratele său cu fiicele sale... (anul 1500). Uzul prenumelor duble este la început. O primă atestare izolată din anul 1437: Radul Stan, fiul lui Bâră, suficient de clară, atrage totuși atenția asupra riscului de a considera ca prenume dublu o formulă de- nominativă cu supranume patronimic. De altfel, un Radu al lui Stan apare într-un act din 1409, fără legătură cu locui înregistrării numelui dublu evocat anterior. Prenumele feminine alcătuiesc o serie mai restrânsă, din motive de ordin social, pe care le-am expus în capitolul introductiv. Frecvențele nu sunt reprezentative, ci doar orientative. Structura inventarului de nume feminine reproduce în linii generale pe cea a numelor bărbătești. Se re- marcă prezența numelor religioase specific feminine: Maria (5), Anca (4) < Ana, Marina (2), Cătălină < Ecaterina (1), Elena (1), sau a celor care alcătuiesc pereche cu numele bărbătesc corespunzător: Cărstiiana (1), Tudora (1). Sunt consemnate și trei nume monahale feminine: Eupraxia, Magdalina și Samonida. Prenumele feminine cu bază lexicală sunt rare: Mica (2), Buna (1). Preluat probabil pe cale cultă, numele Margareta, destul de răspândit ca nume princiar, mai ales la curtea maghiară, apare în 2 înregistrări sub forma scurtată (hipocoristică): Mar ga. Prenumele laice feminine de origine slavă includ forme caracteris- tice: Staia (2), Calea (1), Vișa (1). Prenumele cele mai frecvente sunt perechile feminine ale unor prenume bărbătești: Stana (6), Stanca (6), Neaga (3), Rada (3), Neacșa (2), Vlădaia (2), Voica (2), Boba (1), Dobra (l),Pârvana (1). Multe dintre aceste nume sunt creații feminine românești. Ca și la numele religioase, constituirea perechilor de nume masculine și feminine corespunde tradiției denominative de transmitere a numelui de la o generație la alta, nu numai la descendenții în linie 87 bărbătească, dar și la urmașii de sex opus. Numele feminin se formează de la cel masculin, prin derivare cu sufixele -a: Neag /Neager, -ia: Vlad /Vlădaia etc. Ca o noutate a antroponimiei secolului al XV-lea se înregistrează, la o dată timpurie, împrumuturi neogrecești în seria prenumelor feminine, care include și formele onomastice: Chera, Cherața și Caloiana. Primele două nume provin de la nume comune ale vocabularului: Keră, Kira „doamnă“ < grec, kyros „autoritate44 și kerătsa „madame44, probabil con- taminată, după opinia lui N. A. Constantinescu cu kirătsa „femeie rea44. Cel de al treilea nume este perechea feminină a numelui bărbătesc Caloian/Caloianu, legat de sărbătoarea populară cu același nume, atestat în secolul al Xll-lea, ca supranume al împăratului loan I Comnen și al țarului vlahilor și bulgarilor, loniță Asan, < grec, kalds „frumos44 și loannes. Un număr mic de prenume masculine au formă feminină: Chera, Gherghina, Dobrița, probabil prin preluarea numelui mamei (nume ma- tronimic), în cazuri speciale, în absența unei recunoașteri paterne sau a identității paterne etc. Supranumele individual complementar sau adițional. Criteriul de identificare a supranumelui complementar este, ca și în cazul pre- numelor, poziția secundă în structura formulei denominative duble. Supra- numele individuale complementare înregistrate în secolul al XV-lea în Țara Românească sunt de trei tipuri, după cum se formează pe baza unor a) nume de persoană; b) elemente lexicale; c) nume de locuri, a) Supra- numele care provin de la nume de persoană indică descendența pe linie paternă (patronim) sau maternă (matronim), precum și relația de căsă- torie (nume marital) sau cea de rudenie directă: frate (adelfonim). Supranumele patronimice fixează fie prenumele sau numele de botez al tatălui: Tatomir Ursea, mai rar, al unui strămoș, fie supranumele (porecla) acestuia. în poziția de supranume patronimic apar atât numele religioase, cât și cele laice. Supranumele de acest fel sunt înregistrate în variante diferite, realizate fie flexionar, prin cazurile nominativ: Nan Pascal și genitiv: Drăgoi al Banului (Banov), fie derivativ, prin sufixe cu valoare patronimică: Radul Vintilescul. Dintre formele latine moș- tenite, numele Udriște < lat. Hadrianus, are 5 atestări în secolul al XV-lea, cu 2 ipostaze onomastice: nume unic, în anii 1493, 1492 și 1494, și supranume patronimic, ocupând a doua poziție în cadrul numelui dublu: Manea Udriște (anul 1457), Dragomir Udriște (anul <1457-1461>. Supranumele patronimic devine ereditar, fiind transmis de Manea Udriște, 88 menționat într-un document din anul 1439, fiului său Dragomir Udriște, înregistrat în anul 1485 <1485>, care apare în alt document cu numele Dragomir a lui Manea. La identificarea supranumelui, ca și a prenumelui, trebuie totuși să avem în vedere că în secolul al XV-lea se înregistrează, e drept, foarte rar, și unele formule denominative duble / mixte cu prenumele așezat după numele de familie, ceea ce îngreuiază sau face nesigură indicarea prenumelui: Cont Mihal, Han David. Când cele două poziții ale numelui dublu sunt ocupate de prenume, religioase sau laice, alegerea supra- numelui este aproape imposibilă: Cârstian Petru, Radul Porca. Supra- numele complementare în cazul nominativ provin din formule denominative de identificare explicită a filiației: Stan sin Tatul, Radul Stan sin Bara. Foarte numeroase sunt numele duble /mixte în care prenumele tatălui (patronimic) este redat sub forma cazului genitiv. Forma românească a numelui în cazul genitiv este reconstituită din forma genitivului slav (notat în paranteză în transcriere românească): Vâlcsan al lui Fior ea (Fiorev), Stoica a lui Vintilă (Vintilev). De multe ori, reconstituirea supra- numelui este dificilă, mai ales pentru formele străine rare. Tot în spiritul tradiției scrisului de cancelarie, semnalăm tendința de a nota, prin forme slave cu terminațiile -ev și -ov, atât ale supranumelor românești în cazul nominativ, cât și ale celor în cazul genitiv. Cel de al doilea procedeu de fixare a supranumelui complementar/ adițional patronimic este cel derivativ: se adaugă la forma supranumelui un sufix specific, numit chiar sufix de descendență sau sufix patronimic. Sufixarea patronimică a supranumelui are două aspecte legate de de- nominația populară sau de cea oficială, de cancelarie. în sistemul ro- mânesc, se folosesc sufixe onomastice tradiționale ca -eseu, adăugate formei supranumelui individual: Standul Moenescul (anul 1441), Vintilă Flore scul (anul 1478-1489), jupan Drăghici Vintilescul (anul 1491), Radul Vintilescul (anul 1488). Cele trei exemple sunt nume boierești, care atestă circulația timpurie a sufixului -eseu în onomastica româ- nească. Ultimul nume apare și sub forma Radul a lui Vintilă (Vintilov) (anul 1498), ilustrând valoarea patronimică a sufixului -eseu. în notarea oficială, de cancelarie, supranumele patronimic este redat, de multe ori, prin derivarea cu sufixe slave culte, cum este -eschi și -ischi, adăugate la forma românească a numelui tatălui: Cârstea Pleșeschi (anul 1424), Oprea Oprischi (anul 1482). Forma artificială a sufixului slav nu are circulație; ea poate reda în scris sufixul românesc -eseu. 89 în general, adaptarea numelor românești la forma genitivului slav a fost dificilă și nu a urmat nici o regulă. în scris, supranumele patro- nimice sunt redate, mai întâi, prin adăugarea terminației genitivului slav -a: Albula, Bratula. Mulți specialiști, ca N. A. Constantinescu, susțin punerea în circulație a acestor genitive slave, care explică extinderea numelor masculine cu terminația -a, a celor calendaristice chiar: Cosma, Duca, Foca, a celor albaneze: Ghica, Leca, a celor aromânești: Bura, Meta, Nota, Pana etc. Printre sufixele patronimice de adaptare a geni- tivului slav se numără și sufixul -ea, care a adaptat, pe de o parte, formele românești la exprimarea genitivului slav: Buzea, Colțea etc., iar, pe de altă parte, numele slave la sistemul românesc: Manea, Vrancea, Vâlcea etc. De cele mai multe ori, formele de genitiv ale numelor de persoană folosite ca patronim sunt redate prin terminațiile slave: -ev, -ov, -ici, -evici, -ovici, care sunt sufixele de exprimare a posesivului slav. Deși a fost probată echivalența acestora cu sufixele patronimice românești, nu întotdeauna ele traduc o formă românească în -eseu. în general, sufixele posesive slave se folosesc neriguros, deși precizia denumirii în actele de proprietate este foarte importantă. De obicei, se utilizează mai multe terminații pentru același nume: Vintilev, Vintilov, Manevici, Manovici. Formele autentice ale numelor erau date de multe ori uitării, adâncindu-se deosebirea dintre forma orală, populară și cea scrisă a numelui. Unele supranume prezintă sufixe patronimice de circulație sud-slavă, ca -ici, în alternanță cu sufixe de redare a genitivului: Stan Ne grovici (anul 1451) este înregistrat într-un document din același an ca Stan Negreva. Pe lângă prenume, în poziția de supranume patronimic, se pot iden- tifica în actele secolului al XV-lea nume proprii care au funcționat ca supranume individual unic. Este cazul numeroaselor supranume afective (porecle), devenite transmisibile urmașilor. La a doua generație supra- numele pierde motivația inițială, afectivă, indicând doar linia de descen- dență: Neag Taurul etc. Este cazul faimosului supranume Dracula al voievodului român Vlad Țepes, moștenit de la tatăl său, Vlad Dracul (Vlad cel Bătrân, Vlad Basarab cel Mare). Porecla tatălui, plină de sugestii sângeroase, se explică prin Ordinul Dragonului, primit de acesta în 1431 de la regele Sigismund de Luxemburg, ca simbol al apărării reli- giei contra ereziei husite. Colierul acestei decorații, întruchipând dra- gonul răsturnat, învins, ca și veșmântul ceremonial de catifea roșie cu o manta verde, purtate cu mândrie de Vlad cel Bătrân, au jucat un mare rol în fixarea poreclei. Dragonul va figura pe blazonul familiei întemeiate 90 de Vlad cel Bătrân, a Drăculeștdor. Supranumele Drăculea a fost moș- tenit de fiul acestuia Vlad Țepeș, sub forma hipocoristică și diminutivală Drăculea, probabil Dracul cel mic, fiul Dracului, sau direct de la supra- numele colectiv Drăculesti- Varianta Dracula, Dragula este forma de adaptare străină a numelui românesc Drăculea. Simplă poreclă transmisă ereditar, supranumele Dracula, sugerând vampirismul și spiritul malefic, nu are nimic comun cu cruzimea lui Vlad Țepeș, nici cu legendele sângeroase ulterioare. La baza majorității supranumelor care au devenit ulterior nume de familie nu stă, de fapt, porecla inițială a unui strămoș, de individualizare unică, ci un patronim care a vehiculat această poreclă. De asemenea, supranumele patronimic poate fi redat printr-un nume străin, a cărui origine este uneori imposibil sau greu de precizat, sau printr-un nume românesc deformat prin grafie, prin pronunție, prin cir- culație. Dintre numele de acest fel din documentele secolului al XV-lea, menționăm: Alagoz stolnic, Petec Babușin, Cazan Bilbaneș, Busaga/ Vușaga, Mircea Buțcat paharnic, Standul Cortofleș, Stoica Curcmaz, Standul Dohoreț, Dragomir Ruhat, jupan Sarandino, Neagul Stila, Dragomir Țacal, Zamona. între supranumele înregistrate regăsim în anul 1429 și forma Caraja comis, care notează varianta de grafie sau de pronunțare a numelui aromân sud-dunărean Caragea. Alături de supranumele patronimice se înregistrează, mult mai rar, supranume matronimice și maritale. Supranumele de descendență pe linie maternă (matronimice) se folosesc în cazul copiilor bastarzi și al celor orfani sau părăsiți de tatăl lor, mama administrând, în acest caz, bunurile familiei. Matronimul are valoare juridică ca și patronimul. După cum arată materialul documentar al veacului al XV-lea, formarea matro- nimelor se face după modelul patronimelor, flexionar prin formele de caz nominativ al numelui mamei: Voico Dobrița (anul 1457) sau prin cazul genitiv: Vladul Stancăi (anul 1465). Numele de persoană cu forme feminine la numele bărbătești formează supranume ambigue din punctul de vedere al funcției patronimice sau matronimice: Stanu Mândrii (anul <1478-1481>). ’ Numele boierului Radul al lui Furcă, notat Furcovici, atestat în anul 1492, este reprezentativ pentru felul în care un supranume (poreclă) funcționează ca un patronimic. b) Supranumele formate pe baza elementelor lexicale (supranumele delexicale) sunt reprezentate în onomastica secolului al XV-lea prin 91 forme de calificare, de identificare etnică etc., obiective sau afective, porecle: Stanciu Ceapă, Badea Piper stolnic, Mir cea Buză etc. Formele lexicale comune devenite supranume fac parte din câmpuri semantice diferite. Dintre supranumele cu valoare obiectivă cele mai bine repre- zentate în antroponimia muntenească din această perioadă sunt cele de identificare sau caracterizare etnică: Stoica Rusul (anul 1415), Tatul Sârb/ Sârbul, Stepan Turcul. Nu toate supranumele etnice au la bază nume comune. Răspândirea prenumelor etnice în onomastica anterioară ex- plică circulația supranumelor de acest tip: Alămanu, Coman. Cu aceeași valoare calificativă apar supranumele legate de numele de meserii. Unele dintre acestea sunt încă la limita dintre numele comune și cele proprii: într-un document din anul <1487-1494> este menționat Dan pușcar cu frații săi. în documentele următoare aceeași persoană este înregistrată ca Dan pușcarul, identificarea tinzând spre individualizare. Motivat sau nemotivat, cuvintele creatoare de supranume califica- tive, afective, desemnează, mai ales, obiecte din universul casnic: Borcan, Bucșa (< bucșă „căptușeală de metal la butucul roții carului, scobitura în lemn în care se îmbucă altă bucată“). Bucșe pitar. Cârlig grămătic, Cojoc, Gogoașe stolnic, Sucală vistier (< sucală „unealtă de depănat pe țevi firul de la războiul de țesut“), Lai Bolovan, Stoica Corman (< corman, cormană „parte a plugului care răstoarnă brazdele“). Consem- narea funcției sau a rangului boieresc arată că aceste nume populare sunt răspândite în medii sociale diverse, chiar în rândurile clasei boierești. Multe supranume au valoare calificativă apreciativă sau peiorativă, specifică poreclelor: Cârpitul, Dolofan, Dușman, Grozav, Gureș, Lăudat, Stângaciul, Sprinten; Gheorghe Afumatul, Stan Costișatul, Cazan Crețul, Dumitru Ghizdaveț (< ghizdav „frumos, arătos, , Antonie Lungul, Stan Nebuneica, Gheorghe Obraz, Drăgușin Orbul. Indirect și numele de animale sau de păsări sugerează tot calități sau defecte umane, dacă nu sunt legate de întâmplări memorabile din viața celui căruia i se aplică porecla: Standul Șoimul vornic mic, Neag Taurul (Ganea Taurul). în secolul al XV-lea sunt înregistrate pentru prima oară supranume (porecle) compuse: Taeîncoș slugă domnească (anul <1437-1438>). Ca și în cazul altor tipuri de supranume, cele provenite de la nume comune sunt transmisibile ereditar ca patronime. Astfel, supranumele poate fi purtat de membrii familiei: într-un document din anul 1463 sunt men- ționați Radoslav Subt Coastă, Brata Subt Coastă. c) Supranumele locale individualizează persoana după locul obâr- șiei, după moșia deținută în proprietate etc.: Danciul Dijanul din Dijani, 92 Coman Făgărășanul, Stoico Hârseanu (anul <1437-1446>), Dobre Runceanul, Dragomir Izvor anul. Identificarea prin numele locului de baștină se face, în majoritatea cazurilor, prin formule denominative explicite: Dragomir de la Segarcea (anul 1415). Supranumele locale se formează prin derivare de la un nume de loc, prin adăugarea unor sufixe specializate ca -anu, -eanu. Supranumele individuale locale trebuie să fie puse în legătură cu numele de grup/supranume colective locale, atestate într-un document din anul 1431, prin care acordă drepturi rucă- renilor, argeșanilor, târgoviștenilor, târgșorenilor, săcuianilor, gherghi- ceanilor, brăilenilor (brăiloveanilor), buzăianilort flocenilor. Derivarea numelor de persoană. Alături de funcționalitatea ono- mastică a formelor atestate, un aspect important al onomasticii istorice din secolul al XV-lea este cel al structurii formale a numelor de persoană din sistemul antroponimic medieval. Bogăția materialului documentar permite cunoașterea nu numai a sufixelor cu care se formează numele de persoană românești, ci și a tipologiei lor. Se poate observa prezența majorității sufixelor din onomastica românească. Numărul de forme înregistrate ne indică frecvența și productivitatea anumitor sufixe. în cele ce urmează vom descrie sistemul de derivare onomastică din secolul al XV-lea, prin prezentarea sufixelor detașate din formele onomastice istorice. (în șirul de exemple, forma cea mai veche este însoțită de menționarea primei atestări a formei în secolul al XV-lea.) a) Sufixe lexico-onomastice: - an (sufix de origine slavă, augmentativ și local): Andrian, Balaban, Cârstiian, Dălban, Galian, luban, Jitian, Maican, Negovan, Stoian, Stoican, Sărban, Trămândan, Tudoran (anul 1424), Vârban; - aș (sufix de agent și diminutival): Rutaș (anul 1437); - co, -că, -ca (sufix de origine slavă, diminutival): Ivanco, Milco, Chir că, Roșea; - ean, -eanu (sufix de origine slavă, local): Danciul Dijanul din Dijani (anul 1453), Coman Făgărășanul, Dragomir Izvor anul, Moldovean spătar, Dobre Runceanul; -easa ( sufix de origine latină, moțional): Stăneasa (anul 1840), Lucșineasa/Lucșăneasa, Stroiasa, Voineasa\ - ei (sufix diminutival).7?ddez, Slăveiu (anul 1465); - el (sufix de origine latină, diminutival): Mogoșel (anul 1497); - eseu (sufix de origine latină, patronimic): Standul Moenescul (anul 1441), Vintilă Fior eseul, jupan Drăghici Vintilescul, Radul Vintilescul; 93 - eș (sufix de origine slavă, diminutival și de acomodare a sufixelor străine): Galeș, Gureș, Mareș, Mateș (anul 1425), Utmeș (anul 1415); - eț/-eață (sufix de origine latină, diminutival): Știrbeț (anul 1465), Vrabeț; Bârleață (anul 1486); - ică (sufix de origine latină, diminuitival): Mințică (anul 1487); - in/-ina (sufix de origine greco-latină, diminutival): Babușin, Batiu, Cănădin, Gavalin (anul 1424), Mladin, Rădin, Rusin; Gherghina (anul 1415); - iș, -ișa (sufix diminutival): Oprișa paharnic, Oprișe (anul 1469); - iță (sufix de origine latină, dimnutival): Rădiniță (anul 1495); - oi, -oaia (sufix de origine latină, augmentativ și peiorativ, la feminin, marital): Berivoi, Drăgoi, Honoi (anul 1437), Pârciulovoaia; - oș (sufix de acomodare a numelor străine, maghiare): jupan Chicoș, Dragoș (anul 1467), Mogoș; - ui (sufix de origine latină, dimnutival): Furdui, Măcui (anul 1484); - uș (sufix diminutival și de acomodare a numelor străine): Maleuș Micleauș (anul <1429>); - uț (sufix de origine latină, dimnutival): Ceucuț (Ciocuț) gramatic (anul 1487); b) Sufixe onomastice: - ache (sufix neogrecesc, dimnutival): lanache (anul 1417). Atestare timpurie. în lucrările de specialitate este considerat împrumut din secolul al XVLlea; - ău, -eu (sufix de acomodare a numelor străine): Cârjău, Cârjeu (anul 1478); - ea, -ia (sufix patronimic și de adaptare a formelor străine): Aldea, Badea, Balea, Borcea, Bordea, Boțea, Bratea, Buncea, Buzea, Cândea/ Cânda, Cârstea, Ciorea, Curcea, Draculea, Fârcea, Fusea, Gârdea, Godea, Hânsea, Hințea, Macrea comis, Manea, Mânea, Milea, Mircea, Mustea, Oancea, Pârlea, Pilea, Piprea, Ratea, Rodea, Sinea, Solcea, Stancea, Stănciulea, Solea, Tughea, Ursea Vasea (anul 1415), Vânjea, Voicea, Voinea, Buia, Diia jupan (anul 1464), Goia, Stoia. Sufixul -ea se atașează ulterior formelor articulate cu articol hotărât sau celor care prin terminație sunt asimilate cu formele articulate: Pahulea. Numele derivate cu sufixul -ea alternează cu cele terminate în -e, sufixul fiind interpretat ca o formă de articol hotărât din care se reface o opoziție nearticulat/articulat: Micle/Miclea, Pârve/Pârvea (anul 1437), Bobe /Bobea, Negre /Negrea ; Pahulea /Pahule, Man/Mane/Manea; 94 - ici (sufix sud-slav, patronimic): Drăghici (anul 1421), Drăghici; - ilă (sufix de origine slavă, de acomodare onomastică): Brătilă, Frățilă, Guțilă, Mihăilă, Mirilă, Negrită, Stănilă (anul 1415), Stoilă, Șutită, Vintilă; - oiel-oia (sufix de origine sud-slavă, hipocoristic): Boe, Brătivoe, Goe, Neagoe; Goia, Stoia; - ota, -otă (sufix greco-slav, probabil patronimic): Capotă, Dobrotă (anul 1424), Dragotă, Hârgota paharnic, Lumota, Nanotă; - șa ((sufix de origine slavă, hipocoristic): Tepșa (anul 1497); Nu au fost introduse în această clasificare sufixele slave culte, de cancelarie, care nu au avut circulație: -eschi, -ischi, -ev, -ov. Sistemul de denominație. în secolul al XV-lea, în Țara Românească, numele unic al persoanei continuă să funcționeze, ca și astăzi, în planul denominației directe, în vorbire. Numele duble se răspândesc în defavoarea numelui unic, punând în circulație supranume complementare/adiționale cu diferite valori : patronimice, matronimice, maritale, calificative, etnice, locale. Numele duble se fixează într-o formă pe cale de a se oficializa. Se poate spune că onomastica documentelor din secolul al XV-lea surprinde constituirea a două subsisteme de denominație personală: unul popular, de circulație orală și altul oficial, de circulație scrisă. Antroponimia din Moldova. Numele de persoană din documentele moldovenești din secolul al XV-lea probează caracterul unitar al ono- masticii românești din toate provinciile istorice. Numeroasele similitudini cu antroponimia din Țara Românească, inventarul asemănător de forme, tendințele denominative comune indică apartenența celor două arii la același sistem onomastic. Cu intenția de a evidenția acest fapt, pre- zentarea pe care o facem antroponimici din Moldova are un caracter pronunțat comparativ. Orice evaluare paralelă a onomasticii din cele două provincii istorice trebuie să țină seama, însă, că numărul documentelor din secolul al XV-lea, privitoare la Moldova (570 în seria completă) este dublu față de cel al documentelor din Țara Românească (288 în aceeași ediție). în consecință, numărul total de înregistrări ale numelor de per- soană este mai mare în documentele moldovenești decât în cele din Țara Românească și procentajele cresc corespunzător. Numele unic. în secolul al XV-lea, formele onomastice moldo- venești prezintă, în general, aceleași tipare denominative, oscilând între 95 numele unice și cele duble, pe cale de a se impune. Nu se înregistrează deosebiri nici în privința alcătuirii numelui unic și a celui dublu, precum nici în repartiția lor socială. Cu toate acestea, tendința de dezvoltare a denominației duble este mai accentuată în Moldova, respectiv, numele unice apar mult mai rar. Numele unice sunt mai puține în Moldova, deși totalul înregistrărilor onomastice este mai mare. Se poate observa că numele unice se păstrează numai în anumite situații, când identitatea purtătorului este precizată și prin alte elemente. De pildă, la numele unic exprimat prin prenume, masculin sau feminin, în unele cazuri, indi- vidualizarea persoanei se face explicit prin precizarea mai multor relații de familie decât descendența pe linie paternă, eventual, maternă: Anușa, fiica Fedcăi, mama lui Lazor Piscul, sora lui Manoil Șerbescul sau Băloș, nepotul lui Petru Vilna, frate cu Lazor etc. De asemenea, menționarea rangului boieresc sau a funcției persoanei era considerată suficientă pentru individualizarea suplimentară: Iurie stolnic, Costea vistier, Andreico ceașnic, Alexa spătar, Cozma ușar etc. în funcție de mărimea rangului boieresc, numele persoanei este precedat de un termen de reverență jupan, potrivit tradiției, sau pan, după moda poloneză, care arată apar- tenența celui numit la clasa aristocratică, și, implicit, notorietatea aces- tuia. în același timp, numeroși boieri din divanul Moldovei adaugă prenumelui un supranume, urmând o tendință care se va accentua în pe- rioadele următoare. Numele duble sunt pe cale de a înlocui treptat numele unic. Preponderența numelor mixte, alcătuite din prenume și supranume, este semnul dezvoltării sistemului oficial de identificare a persoanei. Prenumele. Specializarea funcțională a formelor onomastice în denominația individuală directă sau în cea suplimentară este evidentă. Numele de botez/ prenumele sunt constituite într-un inventar cu o struc- tură asemănătoare celei pe care o prezintă și repertoriul onomastic mun- tenesc. Diferențele se observă numai la nivelul formelor onomastice concrete sau, mai ales, la cel al frecvențelor înregistrate. Preponderența prenumelor religioase este mai accentuată în onomastica moldovenească, probabil și datorită unei diversificări extinse a unui nume de botez, multi- plicat prin numeroase diminutive sau hipocoristice. Numele de botez Andrei /Andreiu, prezent și în inventarul onomastic muntenesc, are foarte multe variante: Andreica, Andreico, Andreicu, Andrica, Andrică, Andriicu, Andreiaș, Andrian Andrieș, Andrusco, Andrușu. De asemenea, numele feminin Maria își formează o familie numeroasă prin derivări și sim- plificări multiple, unele necunoscute în Țara Românească: Mara (1), 96 Marena (8), Mărena (2), Marina (AfMărina (2),Mardea (2), Marușca (13), Mărușca (4), Măria (2), Măriuța (3). Această proliferare a prenumelor, mai mult decât oricare altă particularitate, constituie specificul onomasticii moldovenești. Și în Moldova numele de botez alcătuiesc două serii de forme destinate denominației bărbătești și feminine. Toate numele de botez masculine sunt selectate din inventarul hagiografic sau calendaristic general, dar ordinea frecvențelor, după numărul de atestări ale fiecărui nume, este schimbată. Cu toată relativitatea evaluării acestui ultim aspect, redăm mai jos o ierarhie a numelor de botez bărbătești din Moldova, după numărul total de atestări din secolul al XV-lea (forma citată este cea calendaristică, numărul mențiunilor incluzând și pe cele populare). Pentru o mai bună orientare, redăm numărul atestărilor moldovenești (prima cifră din paranteză) comparativ cu cel al înregistrărilor din Țara Românească (al doilea număr din paranteză): loan (77/25), Petru (52/25), Ștefan (32/11), Mihail (29/22), Teodor (29/15), Luca (19/3), Toma (19/1), Lazăr (10/1), Nicolae (9/12), Alexandru (9/1), Andrei (9/3), Manoil (9/0), Gheorghe (7/8), Ilie (Jlty, Marco (6/2), Matei (6/1), Ignat (6/0), Filip (5/0), Crăciun ^),Pavel (4/2), Maxim (4/1), Gavril (3/2), Sava (2/2), Grigore (2/2), Dimitrie (1/16), Constantin (1/4), Martin (1/2), Antonie (1/1), Cristian (fă/n). Din aceste date, se constată, în primul rând, circulația acelorași nume de botez religioase în ambele provincii istorice, ceea ce dovedește uni- tatea inventarului onomastic creștin românesc. Dacă se ține seama de volumul dublu al atestărilor din Moldova, observăm că, în ambele arii, numele loan. Petru, Mihail, Teodor au o largă răspândire, iar Crăciun, Maxim, Grigore, Pavel, Gavril, Sava, Martin au frecvențe reduse. Pre- numele Roman (20/9), formă care își întemeiază tradiția românească mai mult pe sugestia etnică decât pe cea religioasă, este răspândit în egală măsură în ambele provincii istorice și, probabil, și în Transilvania, unde este frecvent până astăzi. Circulația sa în aria moldovenească, extinsă prin derivate ca Romașco (anul 1462) și Românei (anul 1472), este sporită de prezența între numele voievodale. Deosebiri apar în legătură cu preferințele onomastice, într-o regiune sau alta, pentru anumite prenume/ nume de botez. înregistrările documentare din cele două provincii indică predilecția denominativă pentru nume ca loan, Toma, Luca, Lazăr, Alexandru, Ștefan, Andrei, Matei, Marco, în Moldova și pentru: Dimitrie, Nicolae, Cristian, în Țara 97 Românească. Distribuția numelor de mai târziu nu mai corespunde aces- tei departajări, care poate fi întâmplătoare în sursele documentare ale epocii. De asemenea, în Moldova apar unele nume neînregistrate în docu- mentele muntenești din aceeași perioadă: Manoil (9), Ilie (7), Ignat (6), Filip (5), Manoli (4). Numele de botez/prenumele masculine din Moldova apar adesea în forme populare, exclusive: Jula (2), Julea (1), Giulă (1), Giulea (1) < luliu, Iulie; lachim (2) < loachim sau care coexistă cu cele calendaristice culte: Ion (64) / loan; Giurgiu (47), Ghiorghi (2), Giurge! Giurgea (8), Gavrilă (1), Gavriil (1), Jurja (1) / Gheorghe; Lazor (10) / Lazăr; Neculai (6), Nicoară (5), Necoară (3), Nicola (3), Nicula (3), Niculae (1), Nicolai (1) / Nicolae; Pătru (4)/ Petru; Indrea (1) /Andrei; Vasile (9), Vasâle (1) / Vasilie, Vasile. Un prenume poate avea mai multe variante populare, probând exis- tența unor multiple filiere de pătrundere a numelor de persoană religioase în sistemul onomastic românesc: Tador (19), Toader (14), Toder (4), Todor (2), Tudor (1) / Teodor. Dintre variantele populare, Nicoară (JNicora anul <1432-1433>), Necoară (anul 1483), Indrea (anul 1469), aparțin grupului restrâns de nume de botez românești, considerate ca moștenite prin forma lor modelată după regulile evoluției fonetice. Aceste nume nu au fost înregistrate decât în spațiul moldovenesc și în cel transilvănean. Productivitatea accentuată a prenumelor masculine înregistrate în Moldova, în veacul al XV-lea, se exprimă în serii hipocoristice și deri- vative amplu diversificate. De exemplu, numele de botez loan/Ion alcă- tuiește cea mai cuprinzătoare serie hipocoristică și derivativă: Oana (2), Oană (41), Oancea (14), Oanică (1), Oanciul (1), Oanța (6), Oanță (3), One (1), Onea (2), Once (1), Oncea (1), Onica (1), Onică (6), Onicică (1), Onicica (2), Oniță (1), Onța (1), care se adaugă seriei derivative de bază: loanăș (2), loaniș (3), lonașco (4), /oniță (5). De asemenea, numele de botez Mihail dezvoltă, prin scurtare sau derivare, o serie onomastică destul de largă: Mihalco (1), Mihăilaș (1), Mihăilă (6), Mihău (2), Mihnea (l),Mihno (\),Mihul (25), Mihlea (2),Mihnea (2), Mihuță (1). Majoritatea formelor scurtate sau derivate funcționează ca prenume independente. De altfel, unele nume de botez înregistrate în Moldova au fost împrumutate în sistemul onomastic românesc numai ca forme hipocoristice: Cozma (18) < grec. Kosmas. Numărul înregistrărilor unor hipocoristice, de exemplu Coste(a) (36) depășește uneori frecvența 98 prenumelui de bază: Constantin (1), sugerând, de asemenea, un împru- mut direct al formei scurtate. Există, în inventarul medieval moldovenesc, forme simplificate (hipocoristice) comune ambelor arii istorice românești (prima cifră notează numărul mențiunilor documentare moldovenești, cea de a doua pe al celor din Țara Românească): Nan (10/17), Ștefu(l) (6/3), Cârstea (13/11), unele predominante în Moldova: Coste(a) (36/5), Mihul (21/2), luga (9/2). Altele caracterizează numai onomastica moldo- venească, continuând o tradiție anterioară: Duma (26) < Dumitru sau apărând pentru prima oară în secolul al XV-lea, uneori anterior înre- gistrării formelor calendaristice corespunzătoare: llea (anul 1445) = (9 atestări) < Ilie, Hrăste (anul <1430-1431>) = (4 atestări) < Cristian , Costin (anul 1431) = (3 atestări) < Constantin, Dima (anul 1461) = (3 atestări) < Dimitrie, Lie (anul 1414) = (3 atestări) < Ilie, Lazea (anul 1436) = (3 atestări) < Lazăr, lugșa (anul 1404) = (1) < Gheorghe. Varietatea formelor scurtate înregistrate pentru același prenume se ex- plică, în mare măsură, prin căile de acces diferite nu numai ale numelor de botez, dar și ale hipocoristicelor, în inventarul onomastic medieval mol- dovenesc. Se disting filiere onomastice nord-slave (ucrainene): Iurie (18), Iurca (l),Iura (1) < Gheorghe, Ivan (15), Ivanco (9), Ivu (6), Ivasco (32), Ivașcu (2) < loan, Vasco (10) < Vasile, Fedco (2), Fetco (1) și Fecior (1) < Teodor, Oleșco (1) < Alexandru, grecești: lancu (9), precum și ma- ghiare, prin intermediul formelor transilvănene: tandru (24), tandro (2), Șandrea (2), tandra (1). Fiecare dintre variantele hipocoristice dezvoltă ulterior propria tradiție, distinctă de cea a prenumelui de bază. Locul precumpănitor al derivatelor, în general, și al celor dimi- nutivale, în special, în repertoriul onomastic constituie, de asemenea, o trăsătură specifică a antroponimici moldovenești. Aproape toate numele de botez au și variante derivate cu sufixe dimnutivale afective: -aș, -eș, -el, -ișor, -ied, -iță: Alexăndrel (1), Cârstișor (1), Cozmiță (1), Dumitraș (1), Giurgică (2), Iliaș (17), Ilieș (2), loniță (2), Petraș (3), Petrică (6), Petrișor (2), Petriță (1), Românei (1), Șandrică (1), Șendrică (4), Sandrișor (1), Ștefănel (1). Sufixul de origine ucraineană -așco și varianta sa românească -așcu formează o serie derivativă bine repre- zentată, începând cu secolul al XV-lea: Gligorașco (1), lonașco (2), Pătrașco (2), Pătrașcu (2), Romașcu (3). Frecvențele sunt modeste, dar modelele derivative sunt bine conturate. Ca și în Țara Românească, numele clericale, mai ales cele mona- hale, manifestă tendința de a se diferenția de numele mirenești prin 99 atribuirea unor forme onomastice calendaristice mai rare: Anthim, Afanasie, Anastasie, Chiprien, Eustatie, Domentian, Dosoftei / Dositei, Ghenadie, Ghedeon, Gherondie, Ilar ion, Paisie, Tar asie, Varlaam. O sursă bogată pentru constituirea repertoriului onomastic moldo- venesc medieval o reprezintă numele biblice: Aaron/ Aron (2), Avram (3), David (7), lachim (6), lacob (2), Ieremia (3), losif / Osif (3), Isac (2), Isaia / Isaiu (8), Moise/ Moișă (2), Solomon (2). Majoritatea sunt ne- calendaristice. Atestate izolat în Țara Românească, numele de prove- niență cultă, biblică au în Moldova circulație populară, fiind destul de răspândite. Alături de formele onomastice religioase, în documentele moldo- venești din secolul al XV-lea, se înregistrează o serie de nume laice, create pe baza unor cuvinte ale vocabularului limbii române. Numărul lor este ușor mai mic decât cel al numelor similare înregistrate în Țara Românească (30/20), dar coincidența formelor este evidentă și surprin- zătoare. Aria continuă a unor nume delexicale muntenești și moldo- venești reconfirmă unitatea onomasticii românești medievale, în ciuda separării teritoriale și administrative a țărilor române. Prenumele de acest fel, pe care le vom cita cu numărul de atestări în Moldova / Țara Româ- nească au forme identice și frecvențe asemănătoare: Mic/Micul (21/11), Albu(l) (10/16), Badea (5/24), Bucur (3/5), Fătu (2/1), Grozav (1/1), Lupșa/Lupșe (1/1), Mușat (3/3), Puiul (1/1), Serba (1/0), Șerbea (1/0), Șerbu (3/3), își consolidează tradiția, datând, la unele dintre ele, din primele secole de documentare istorică. Forma moldovenească Mir:, în alternanță cu Micul, clarifică și proveniența delexicală a acestui nume, considerată nesigură, în favoarea unei mai sigure adaptări a numelui personal Micula. Pe lângă aceste nume tradiționale, cu frecvențe destul de ridicate, sunt înregistrate, în Moldova, prenume care nu se regăsesc în inventarul onomastic medieval muntenesc: Mălin (1), Mândre / Mândrea (5), Zorea (1). Ultimul nume citat corespunde, ca radical, numelui slav sudic: Zor an, prezentând un sufix specific de adaptare românească. Ca și supranumele Zorilă, este adecvat atribuirii motivate a prenumelui, pentru a marca nașterea în zori a unui copil, legătura cu verbul a zori, pe care o susține lorgu Iordan, fiind mai puțin probabilă. Supranumele individuale unice, cele mai multe calificative obiective, dar și unele afective (porecle), provin, în ambele arii onomastice consi- derate, din aceleași câmpuri semantice: universul casnic: Cârlig, Ciorbă, Corlat, Foali, Ghiocu, Pojar, Știubei, Veriga', calități și defecte umane: 100 Furău, Jumătate, Lungu, Pitic, animale, păsări, insecte: Lupul, Cucu, Uliu, Purice', corpul omenesc: Căpățână, Cosiță, Pântece, Ureacle, Ureche', meserii: Croitoru, Zlătarw, etnice: Coman. într-un document datat aproximativ 1481, este menționat și prenumele Soltan, notat probabil cu pronunția sa populară. Dacă nu reprezintă un împrumut străin, ma- ghiar, de pildă: Zoltan, acest prenume poate proveni de la cuvântul co- mun sultan, fiind perechea masculină, mai rară, dai* mai devreme atestată, a prenumelui feminin Sultana. De altfel, forma onomastică feminină Sultana este mai greu de explicat prin descendența directă din numele comun sultan, căruia îi lipsește forma feminină corespunzătoare. în ceea ce privește onomastica de origine slavă, documentele moldo- venești din secolul al XV-lea menționează o serie de prenume, unele devenite supranume patronimice, înregistrate și în documentele din Țara Românească. Se poate vorbi, așadar, de un fond onomastic comun și în cazul împrumuturilor slave. Acesta este alcătuit din forme onomastice mai vechi, atestate în veacurile anterioare, cu o tradiție consolidată, cele mai multe adaptate la sistemul antroponimic românesc. în același timp, se constată, în Moldova, o scădere semnificativă a numărului de atestări ale prenumelor de origine slavă, incluse în fondul de bază al onomasticii românești. Ierarhizarea acestor prenume, după frecvența mențiunilor documentare în cele două provincii istorice, cores- punde, în linii generale, circulației lor reale: Stan (38/59), Vlad (20/38), Stanciu(l) (18/58), Radu(l) (17/97), Danciu(l) (15/12), Dan (13/22), Brat/Bratu(l) (10/10), Mircea (8/14), Neagu(l) (7/15), VâlcefVâlcu(l) (7/11), Stroe (5/7), Dadu(l) (5/3), Neagoe (4/18), Balea (4/8), Vlaicu(l) (3/11), Voico/Voicu(l) (3/11), Stoica (1/57), Vâlcan (1/8), Dobre/Dobru(l) (7/4), Oprea (0/15), Vintilă (U7),Drag/Drăguți) (0/5), Pârve/Părvuțl) (0/5), Bran (Q/4),Stoe/ Stoia (0/4), Vâlcsan (0/3), Preda (0/3). Diferențele între cifrele reprezentând numărul mențiunilor documentare moldovenești / muntenești sunt cu atât mai mari, cu cât numărul documentelor muntenești este la jumătatea celor moldovenești. Prenumele Stan, care ocupă primul loc în ierarhia moldovenească, ca Radu în cea muntenească, trebuie să fie evaluat după un raport al în- registrărilor de 38/118. Chiar prenume ca Danciuțl) și Dadu(l) care, în cifre absolute, au mai multe înregistrări în Moldova decât în Țara Românească, trebuie situate într-un raport real de 15/24 pentru numele Danciu(l) și de 5/6 pentru numele Daduțl). Nici un prenume de origine slavă din Moldova nu este înregistrat exclusiv sau mai des decât forma 101 sa corespunzătoare din Țara Românească, în schimb există prenume muntenești de origine slavă, neînregistrate în Moldova: Oprea, Vintilă, Drag/ Dragu(l), Pârve/Părvu(l), Bran, Stoe/ Stoia, Vâlcsan, Preda. O uniformizare târzie a numelor de origine slavă din onomastica românească ascunde specificul regional al formelor și al circulației lor. în cadrul derivatelor onomastice, apar în Moldova, pentru prima oară, forme hipocoristice, diminutivale și peiorative caracteristice, neîntâlnite în alte arii: Dobruleț (1) < Dobre/Dobru, Dragan (3), Drăgan (1), Drajan (1), Draghie (3) < Drag/ Dragu, Balicică, Baliță (3), Balaș, Băloș (2) < Balea. Numele etnic vlah „român“ este reluat în forma slavă Vlașin, care apare ca prenume în trei mențiuni documentare. Legat de tradiția descălecatului Moldovei, prenumele Dragoș se remarcă printr-o largă difuziune, fiind înregistrat documentar de 13 ori în veacul al XV-lea. De asemenea, apar exclusiv în câteva mențiuni moldovenești prenumele Cerna și Cernat (anul 1428) < sl. cernu „negru“, intrat și în vocabular, mai ales, ca participiu verbal cernit „negru, (ulterior) îndoliat^. Cele două prenume de origine slavă sunt legate, fără îndoială, de apariția, în aceeași perioadă, a numelui Cernislav (anul 1434). Multe dintre formele onomastice slave, care au circulat ca nume unice nu s-au impus în fondul stabil de prenume românești, dar se re- găsesc în multe nume de familie actuale: Bala, Balan, Bârlă, Coșcă/ Coșcu, Grăd, Grădiu, Gârdu, Gruban, Sin. Din punctul de vedere al adaptării formelor slave, se remarcă dimi- nuarea numărului de variante neadaptate în favoarea celor adaptate prin terminații românești specifice, redate uneori ca forme articulate. în onomastica moldovenească continuă tradiția numelor slave compuse, dar declinul acestor forme este evident. în afara prenumelor Dragomir (15/37) și Stanislav/Stănislav (1/5), cu frecvențe inferioare formelor similare muntenești, celelalte nume slave compuse: Branislav, Dragoslav, Dobromir, Neagomir, Radomir, Radoslav, Tatomir, Vladimir, Vladislav, nu mai apar în documentele din Moldova. în schimb, izolat, se înregistrează forme noi ca: Aldomir, Balosin, Balomir, Cernislav, Dragosin, Stanimir. Onomastica documentelor moldovenești din secolul al XV-lea se distinge și prin preluarea unor împrumuturi neoslave, unele care au rezistat, altele care s-au pierdut ulterior. Printre formele onomastice efe- mere se numără prenumele Boris, cu trei înregistrări, care nu s i impus în antroponimia românească. Cele mai multe împrumuturi sunt 102 ucrainene, importate direct de la populația ucraineană, stabilită în Moldova. Numele ucrainene sunt înregistrate fără mențiuni asupra etniei purtătorului. Le consemnăm fără a avea siguranța adoptării lor de către români. In orice caz, unii dintre purtătorii acestor nume sunt persoane integrate în viața socială românească: Grinco sau Hrincu, precum și Hodco, Știbor sunt numele unor boieri din Divanul Moldovei, ca și Horaeț care este vistier. Uneori numele împrumutate de la populația ucraineană apar alături de supranume românești, fiind atribuite unor persoane, probabil, de etnie română: Hodco al lui Crețu, Hodco Costici (Costea) postelnic. O formă a românizării unor nume ucrainene este derivarea diminutivală cu sufixe specific românești: într-un act din anul 1466 este menționat Fedorel, fiul lui Fedor. Uzul celor două nume de persoană în mediul românesc este dovedit indirect de numele fratelui lui Fedor, Toader, care poartă același nume: Teodor, dar într-o variantă populară românească. între prenumele atestate în Moldova sunt forme străine, în special, maghiare, de diferite origini, neadaptate sau adaptate la sistemul românesc: Blaj (1) < lat. Blasius, Deniș < grec. Dionisios, Laslău (2), Lațco (9) < sl. Vladislav, Leurinț (2) < lat. Miclăuș (3), Miclouș (7), Miclea (6) < lat. Nicolaus,Mogoș (2) < magh. Mogos ,Neagăs (1), Tamas (4) < Thomas. Pătrunderea numelor maghiare se face de cele mai multe ori direct, prin persoane strămutate în Moldova. Migrația transilvăneană în această regiune învecinată este puternică la începutul secolului al XV-lea, asociindu-se cu o intensă acțiune de catolicizare, inclusiv prin infiltrare etnică în zonele vestice al Moldovei: ceangăi, secui etc. Uneori, prenumele străine, deși românizate, sunt purtate de persoane aparținând unor familii alogene, considerate în acest fel după numele celorlați membri: Blaj este fiul lui Ghelebi Miclous < magh. Miklos și fratele lui Domoncuș (Damacuș/ Domocuș) < magh. Domokos stolnic (anul 1409). Este adevărat, că funcția de stolnic a unui membru din aceeași familie, indică o integrare socială deplină în mediul românesc. Orientându-ne tot după contextul onomastic (diferiți membri ai familiei) în care apare un nume de persoană, constatăm că unele prenume străine sunt adop- tate în familii românești. Astfel, Miclous, fiul lui Tâmpa, este frate cu Giurgiu, lancul și Mihău (anul 1443). De multe ori, prezența unui nume maghiar împrumutat nu este concludentă în legătură cu etnia persoanei: într-un document din anul 1418, Ardău < probabil magh. Erdo, împreună cu Pitic, Ghiocu și Bucur sunt întăriți pe moșia lor Sârbeștii. 103 Dintre numele de origine cumană nu se mai păstrează în antropo- nimia Moldovei decât Berindei (1) și etnicul Coman (8), cu rezerva că ultimul nume, este de fapt, o formă românească cu bază lexicală. Datorită relațiilor politice ale Moldovei cu Lituania sau Polonia, pătrund, pe cale cultă, forme onomastice străine, dintre care prenumele Vitold / Vitolt este cel mai bine reprezentat, fixându-se ca supranume patronimic în forma Vitoltescu și ca supranume colectiv în toponimul Vitoltești. Unele nume germane din aria onomastică moldovenească: Herman, Herțea au fost preluate, mai mult prin aceste filiere onomastice, decât prin intermediul onomasticii transilvănene. Asemenea nume se răspândesc prin persoane stabilite sau împroprietărite în pământul Moldovei, ca Didrih Buceaschi, staroste al Podoliei și al Cameniței, cumătrul lui Iliaș voievod, care primește danie domeniul domnesc (anul 1443), precum și întăriri de moșii (anul 1448). Prenumele feminine înregistrate în hrisoavele Moldovei sunt mai numeroase decât formele similare muntenești, prezentând o mare varie- tate de forme originale. Majoritatea acestora, înregistrate izolat, nu s-au fixat ulterior în onomastica românească. Și în Moldova, numele reli- gioase feminine se impun prin frecvență, stabilitate și productivitate: Anna/Ana, Anastasia, Ileana (1), Mar ia (4), Mar a (1), Mar ena/Mdrena (6), Marina (4), Mar ta (T), Mar usca (9), Măgdălina (1). Numele slave sunt mai rare: Cerna (3), Chiajna (1), Grada (1), Neaga (1). Formele hipocoristice: Lola,Nastasia (2), Naste/Nasta/Nastea (9) < Anastasia, și cele diminutivale: Anușca (9), Anghelina (2), Draghița (1) funcțio- nează ca nume independente. Numele de botez cu forme diminutive sunt mai des înregistrate decât prenumele de bază: Ațină/Ana (4), Anușca (9). în unele cazuri se înregistrează numai diminutivul: Dobrușa (1), Sofica (2),Zoica (2), în absența formei de bază Dobra, respectiv, Sofi(i)a, Zoe. Ca nume monahale feminine sunt înregistrate forme calendaristice culte: Antonida, Fevronia, care nu au circulație populară, nici în epoca medievală, nici mai târziu. Prenumele feminine cu bază lexicală sunt mai frecvente decât cele muntenești, prezentând forme rar întâlnite în onomastica românească: Ghinda (2), Luna (1), Motruna (1), Matușița, Negrița (1). Numele Mușa (2) este pus de N. A. Constantinescu în relație cu forma lexicală comună moașa, femininul substantivului moș, deși poate fi interpretat și ca un hipocoristic de ia prenumele specific moldovenesc Mușata. Printre pre- numele feminine delexicale moldovenești apar și forme etnice: Armanca, 104 Rusca, nelegate de etnia purtătoarei. în orice caz, particularitatea ono- masticii românești de a prelua numele comune etnice ca prenume se accentuează în secolul al XV-lea. Faptul prezintă interes, pentru că, alcătuiește un aspect exclusiv al denominației medievale. Prenumele laice feminine de origine slavă sunt rare, integrându-se, probabil, ca și prenumele masculine de aceeași origine, în tendința de diminuare a uzului acestor forme onomastice. Numai câteva prenume dintre cele înregistrate în Țara Românească: Stana (3), Neagra (Neagșia) (1), Staia (1), Visa (1) se regăsesc în inventarul onomastic moldovenesc. Specifice ariei moldovenești sunt formele onomastice feminine ucrai- nene: Fedca, Fetea, Fedora < Teodora, Olenca, OHusca < Alexandra, Vasutca < Vasilie, reperate în contextul românesc al altor nume specific românești. De exemplu, una dintre purtătoarele numelui Fedca este fiica lui Marmură, sora lui Toma și a lui Giurgiu. Unele nume feminine sunt dificil de interpretat în perspectivă etimologică: Maicolea, Tuzoana. Numele duble. După mărturiile documentare, în Moldova secolului al XV-lea numele dublu se impune în sistemul onomastic românesc. Au fost înregistrate 592 de nume duble. Majoritatea prenumelor sunt însoțite de supranume, pentru unele dintre acestea existând dovezi asupra caracterului lor transmisibil pe cale ereditară. Numărul mare al formu- lelor denominative duble este unul dintre aspectele care se evidențiază la prima lectură a documentelor moldovenești. Atestate încă din seco- lul al XlV-lea, numele duble își consolidează tradiția. în secolul al XV-lea, uzul numelor ereditare, de fapt, a numelor de familie, cu două secole înaintea actului juridic care le oficializează, situează onomastica româ- nească la nivelul sau chiar înaintea altor sisteme onomastice europene. Structura numelor duble se dovedește a fi, în general, stabilă: prenume + supranume complementar/adițional. Supranumele nu precede numele de botez/prenurnele în cadrul unei formule de denominație, decât ca o excepție, care ridică uneori semne de întrebare asupra identificării corecte a prenumelui, respectiv, a supranumelui: Barbă Stan, menționat ca atare într-un document din anul 1437. în schimb, la numele duble Ciunca Stan și Ciunca Giurgiu, atestate indirect în anul 1455, este clară poziția secundă a prenumelui. Cu toate acestea, și în onomastica moldo- venească, criteriul de identificare a numelui complementar, ca și al prenumelui, rămâne, în general, poziția în structura formulei denomi- native duble. Se constată, de asemenea, prezența supranumelui exclusiv pe lângă prenume masculine. Prenumele feminine nu sunt niciodată 105 identificate sau individualizate suplimentar. Se pare că un rol hotărâtor în fixarea numelor duble l-a jucat și poziția socială a purtătorilor, de obi- cei, capi de familie, cu drepturi bine precizate în relațiile de proprietate, identificați ca moștenitori. In secolul al XV-lea în Moldova se generalizează aceleași modele de constituire a supranumelor care însoțesc prenumele: a) nume de persoană cu valoare patronimică, matronimică sau maritală; b) elemen- tele lexicale cu valoare calificatoare obiectivă sau afectivă (porecle); c) nume de locuri cu funcție identificatoare. a) Supranumele care indică descendența pe linie paternă a persoanei alcătuiesc cel mai răspândit model de individualizare suplimentară a prenumelui. Numărul relativ mare de mențiuni documentare ale unor nume duble în sursele moldovenești relevă diferitele structuri ale supra- numelor patronimice. Acestea se exprimă atât flexionar, prin prenumele/ supranumele tatălui (mai rar, al unui bunic, strămoș) la cazul nominativ: Andriaș Căliman / Baliță Bârlici sau la cazul genitiv: Dumitru al lui Badea! Ștefan al lui Jumătate, cât și derivativ, prin sufixul specializat -escu(l), adăugat la prenumele / supranumele patern (se subînțelege al unui bunic, strămoș): Tador Vlădescul / Crăciun Purcelescul. Prenumele de la baza supranumelui patronimic poate fi religios: Duma a lui Isaie sau laic: Ivașco Vladicicu, creație românească: Vasile Șerban sau împrumut străin: Duma Uranie, nume de botez: Petru Mihail sau hipocoristic: Nan Oană. Din punct de vedere formal, prenumele poate fi simplu: Ion Stan ori derivat cu un sufix: Danciul Julici < Jalea + -ici sau cu două sufixe: Bob Oprișac < Oprea +-iș +-ac. Supranumele tatălui (al bunicului sau al strămoșului) este dificil de identificat mai ales în cazul unor forme delexicale: Vasile Albul, datorită confuziei cu supranumele propriu-zis al descendentului. Supranumele patronimice în nominativ, asemănătoare numelor de familie actuale, sunt mult mai puțin numeroase decât cele în cazul genitiv. Cele citate mai sus: Andriaș Căliman, Ivașco Vladicicu, Petru Mihail, Nan Oană, Ion Stan sunt aproape singurele înregistrate. Supra- numele patronimice sunt reprezentate uneori de forme onomastice străine autentice, indicând etnia familiei, în cazul în care forma lor este specifică pentru un anumit sistem onomastic, sau împrumutate în sistemul româ- nesc: Iliaș Bonta, Ivan Cautiș, loan Cormeleu, Standul Cormohuz, Ion Cupcici, Mihail Dolh, Stroișor Drujă, Boris Golovat, Bode Hârje, Dan Mesehnă, Costea Oraș, Danciul Pardos, Costea Perecichi, Stanislav 106 Rotompan, Brațul Stravici (Straovici), Iliaș Sanga, Ivan Surinschi, Dan Uncleat, Giurgiu Vereșceac, Giurgiu VUșniță, Hie Vucenic. Cele mai numeroase sunt supranumele patronimice exprimate în cazul genitiv. Exprimând descendența directă, forma de genitiv, care ocupă poziția a doua în formula denominativă de acest tip, indică exclusiv prenumele tatălui: Coste al lui Andronic, Dumitru al lui Badea, Ivașcu al lui Bratei, Mihail al lui Coșco, Standul al lui David, Costea al lui Dragoș, Danco al lui Giurgiu, Duma al lui Isaie, Ivașco al lui Lațco, Oană al lui Manea, Mic al lui Voinea etc. (Forma românească a supranumelui la cazul genitiv, pe care o cităm este dedusă din forma genitivului slav care apare în document.) Celelalte supranume patro- nimice din documentele secolului al XV-lea pot arăta prenumele tatălui, mai rar, cât și supranumele acestuia: Ivașco al lui Balosin, Coste al lui Biro, Boris al lui Brae, Duma al lui Brae, Iurie al lui Brae, Costea al lui Brătilă, lachim al lui Caliian, Hodco al lui Crețul, Dragomir al lui Mândrea, Ivașco al lui Uncleat, Ivașco al lui Usteclă. Supranumele patronimice derivate cu sufixul: -escu(l) alcătuiesc o serie denominativă destul de extinsă (54 de atestări) față de cele con- semnate în aceeași perioadă în documentele Țării Românești (4). Atestate pentru prima oară în secolul al XlV-lea, în Țara Românească (anul 1387) și în Moldova (anul 1392), formele onomastice derivate cu sufixul -escu(l) reapar în secolul al XV-lea în sursele documentare moldovenești (anul 1409: Stan Preutescul) și muntenești (anul 1441: Standul Moenescul). Baza de formare a derivatelor cu sufix patronimic -escu(l) este: a) prenumele tatălui: Petru Brațe scul (< Bratu, Bratea), loaniș Borilescul (< Borilă), Oană Cândescul (< Cânde, Cândea), Mihai Cârstianescul (< Cârstian), Giurca Dragotescul (< Dragotă), tancul Miclescul (< Micle, Miclea) , Ion Negoescu (< Neagoe), Oană Sinescul (< Sin), Roman Temeșescul (< Tamaș), Ivașco Vitoltescu (< Vitolt), Petru Vlașinescul (< Vlașin), Tador Vlâdescul (< Vlad), Ivul Voinescul (< Voinea); b) supranumele patern: Dragoș Albescul (< Alb, Albul), Toma Băcescul (< Bacea, Baciu), Isaia Băloșescul (< Băloș, Baloș), Crăciun Belcescul (< Belcea, Beldii), Tatul Berivoescul (< Berivoe), Brăescul (< Brae, Braia), Vlașin Crețe scul ( < Crețul), Oancea Doljescul (< Dolh, Dolj), Duma Dulcescul (< Dulce, Limbădulce), Toader Gănescul (< Ganea), Ivașco Goenescul (< Goian), Băloș Horgescul (< Horga, Horgea), Mic Jăurescul (< Jaur?), Vlașin Mogoșescul (< Mogoș), 107 Toader Moicescul (< Moicea), Mihail Moimescul (< Moimă?), Ion Ne grile scul (< Ne grilă). Serba Păuș eseul (< Păuș), Luca Pârcălăbescul (< Pârcălabul), Brațul Pleșescul (< Pleșa), Balea Plopescul ( < Plop, Plopul), Ignat Popescul (< Popa), Ion Purcărescul (< Purcaru), Ilie Purcelescul (< Purcel), Stan Preutescul/ Preuțescul, (< Preutul), Nicoară Sârbescul (< Sârbu), Andries Slujăscul (Slujea?), Toader Trudescu (< Trudă, Trudea), Vlad Zlătărescu (< Zlătaru). Prezentarea pe larg a acestor forme onomastice permite unele ob- servații atât asupra sufixului -escu(l), cât și asupra bazei antroponimice de derivare a supranumelui. Sufixul -escu(l) provine din sufixul adjec- tival moștenit -esc, -ească (< lat. iscus), care derivă nume comune in- dicând calitatea, felul obiectului, asemănarea sau originea. Forma onomastică a sufixului rezultă din articularea cu articol hotărât a sufixului -esc, potrivit gradului de cunoaștere sau de determinare a persoanei pe care o denumim. Este intersant că, și în sistemul onomastic latin, formele derivate cu sufixul -iscus aveau preferențial o funcție onomastică. Formarea unui supranume de descendență cu ajutorul sufixului -escu(l) de la numele patern nu este întotdeauna directă. De foarte multe ori, un supranume colectiv format cu sufixul -ești(i): Vitoltești de la numele unui înaintaș: Vitolt (boier în sfatul țării) precede supranumele individual: Ivașco Vitolteseul. în acest caz, supranumele indică simultan descendența și apartenența la un grup social/familie. Sufixul -escu(l) are o valoare exclusiv onomastică, pentru că derivă numai nume de persoană, în cadrul căreia îndeplinește o funcție patro- nimică de indicare a genealogici sau a filiației. în forma de singular, ra- reori, sufixul se regăsește în nume de locuri. Forma de plural a sufixului: -eșii(i) are, de asemenea, valoare antroponimică, alcătuind supranume colective care exprimă descendența comună (din același strămoș) a unui grup de persoane sau apartenența lor la o familie. Prin fixarea ca nume de sate sufixul -ești(i) capătă valoare toponimică specifică. Unele dintre formele înregistrate în secolul al XV-lea oscilează în privința notării articolului hotărât -l. De asemenea, sufixul -escu(l) este adesea concurat de sufixul patronimic slav -ici, impus mai mult pe cale cultă, oficială: Belcescu / Belelei, Bârlescu / Bârlici, Șerbescu / Serbiei. în privința bazei de derivare, aceasta poate fi o formă atestată, frecventă, dar și o forma necunoscută: Andrieș Slujăscul (Slujea?), sau de nerecunoscut într-o variantă greșită /coruptă etc.: Mihail Moimescul (< Moimă?), pe care le marcăm cu semnul întrebării. De foarte multe 108 ori, datorită existenței în sistem a mai multor variante de la același nume este imposibil să restabilim exact forma prenumelui sau a supranumelui patern: Toma Băcescul (< Bacea, Baciu). De altfel, numai atestarea documentară a numelui înaintașului poate da certitudine unei recon- strucții genealogice pe baza patronimului. Istoria numelui Dulcescul este semnificativă din acest punct de vedere. Forma Dulcescul cu varianta Dolcescul apare ca supranume ereditar al fraților Duma Dulcescul (anul 1438) și Mircea Dulcescul (anul 1449). Mențiunile anterioare ale nu- melui lui Duma Dulcescul din anul 1435 consemnează forma Duna Limbădulce și Duma a lui Limbădulce (Duma a lui Dulce), ca forme intermediare de stabilire a supranumelui patronimic. Iată, așadar, că drumul de la numele înaintașului, boierul Limbădulce, atestat la 1433, la supranumele patronimic al descendentului: Dulcescul este ocolitor și plin de schimbări. Fără informațiile documentare, stabilirea provenienței numelui ar fi greșită, o persoană numită Dulce neexistând de fapt. Tot prin probe documentare se poate stabili transformarea supra- numelui patronimic în nume ereditar, de fapt, în nume de familie neofi- cilizat, deși consemnarea lor în actele juridice sau administrative ale epocii este o formă de semioficializare. De obicei, frații purtători ai aceluiași supranume patronimic sunt menționați împreună: „Unde au fost casa lui Dobrăcin și Brațul PleșescuD (anul 1427). Alături de supranumele patronimice, în materialul documentar al secolului al XV-lea privitor la Moldova, se înregistrează, mult mai rar, supranume matronimice și maritale. Supranumele matronimice în cazul nominativ: Ștefan Orgoaie < Orgoaia și cele în genitiv: Ion Bulbosii < Bulboasa sunt forme izolate. Mai frecvente sunt numele maritale, influențate parțial și de sistemul onomastic slav care marchează forma feminină a supranumelui bărbătesc. Cele mai multe nume maritale se formează prin sufixare moțională cu ajutorul sufixelor -easa: Ciumuleasa, Ana Nimăiasa, Marușca Stroiasa și -oaia !-oae: Comisoae, Icoșoae, Văleșoae. Numele maritale sunt derivate de la prenumele sau supra- numele soțului, și, uneori, după cum arată exemplul Comisoaie, de la un nume comun derivat cu sufix moțional, desemnând rangul soției după cel al soțului: comis > comisoaie > Comisoaia. b) Supranumele formate de la nume comune alcătuiesc o serie bogată de forme în onomastica moldovenească. In tipologia supra- numelor, în acestă categorie se includ, mai ales, formele de calificare obiectivă, dar și subiectivă, afectivă (poreclele). Creația românească își 109 pune amprenta pe aceste nume, care uneori reprezintă extensii figurate ale unor nume comune. Problema dificilă a acestor supranume este cea a departajării lor de supranumele patronimice, în cazul în care porecla tatălui (a bunicului, a strămoșului) devine ereditară. Câmpurile semantice implicate în denominația personală prin supra- nume de calificare (în ordinea numărului de atestări) privesc: calități/ defecte fizice sau morale: Oană Bărbosul, Stan Crețul, Lațco Furul, Manoil Gârbovul, Mic tea Greul, Giurgiu Jumătate, Petru Lungul, Mihail Nevolnic, Brațul Netedul, lacuș Pântecosul, Toader Pitic, Ivașco Podobitu, Mihail Scumpul, Giurgiu Stângaci; nume de meserii: Stan Aprodul, Giurgiu Blidaru, Durnea Ceatariul, Mic Crai, Mihai Croitor, luga Păturnicherul, Cozma Pivniceriul, Cernat Ploscar, Opriș Răspop, Ion Tălmaciu, Ștefan Zugraf; nume de animale: Oană Berbece, Ștefan Brebu, Ion Mânzu, Ivașco Murgul, Ion Porcu, Coman Șalău; corpul omenesc: Barbă Stan, Oană Pântece, Ion Ureacle (Urechie, Ureche); mediu natural '.Giurgiu Găurice, Giurgiu Piatră, Radul Pisc, Stan Poiană; mediu casnic '.Giurgiu Coteț, Ștefan Foali, Mihail Oțel, Lână Rugină, Mihlea Tavă; etnice: Axinte Frâncu, Manoil Grecu, Stan Sârbul, Giurgiu Ungureanu; nume de culori: Mic Albu, Giurgiu Galbenu, Cristea Negru. Supranumele delexicale compuse sunt forme afective, expresive ca Limbădulce. Ca și supranumele delexicale simple, aceste forme dezvăluie unul dintre cele mai captivante aspecte ale sistemului denominativ ro- mânesc, inventivitatea poreclelor. c) Supranumele de proveniență locală nu corespund, ca mărime a inventarului și ca răspândire, celorlate tipuri de supranume, patronimice și calificative. în documentele secolului al XV-lea se înregistrează trei asemenea supranume Giurgiu Drăgușanul, Cristea lucășeanul, Toader Pobrăteanul, O explicație a acestei slabe difuziuni stă în preferința onomasticii moldovenești de identificare a obârșiei locale prin formule denominative explicite: Jurj de la Frătăuți, Giurgiu de la Volhoveț de. Sistemul de denominație personală. Moldova secolului al XV-lea se caracterizează printr-un sistem denominativ personal bine închegat, caracterizat succint de următoarele particularități: a) numele unic a cedat deja locul numelui dublu cel puțin în de- nominația oficială; b) prenumele și supranumele complementare funcționează, în cadrul numelui dublu, ca forme paralele de identificare a persoanei; 110 c) dezvoltarea supranumelor patronimice, în general, și a celor derivate cu sufixul de descendență -escu(l), în special, se încadrează în procesul de formare a numelor de familie; d) uzul onomastic al supranumelor complementare le transformă în forme ereditare, fixate întregii familii. e) supranumele este pe cale de a se transforma în nume de familie, consacrat semioficial de actele juridice medievale. 2. Numele de persoană românești în secolul al XVMea și al XVIMea Prezentarea onomasticii românești din secolul al XVI-lea și al XVII-lea este legată de descrierea etapelor anterioare ale evoluției sistemului antroponimic românesc. La începutul secolului al XVI-lea, onomastica românească depășește fazele de fixare și de consolidare a sistemului denominativ, aflându-se în faza uzului propriu-zis’, în cadrul istorico-social al epocii medievale târzii, prehmgindu-se, însă, dincolo de limitele acesteia. O cercetare a etapelor de evoluție a antroponimiei românești, pe baza mărturiilor documentare, pune în lumină caracterul unitar al denominației personale în perspectivă istorică și sincronică, în perimetrul tuturor ariilor onomastice. în secolele al XVI-lea și al XVII-lea se prelungesc formele onomastice și funcțiile lor din veacurile anterioare, amplificându-și răspândirea, o dată cu creșterea naturală a populației. Deosebirile dintre onomastica acestei perioade și cea anterioară sunt doar cantitative și de frecvență. Desigur, unele forme onomastice dispar, altele sunt introduse prin împrumuturi dictate de modă sau de atracția noului, dar aceste schim- bări, de obicei, superficiale, nu afectează structura stabilă a inventarului. Continuitatea sistemului onomastic din secolele al XVI-lea și al XVII-lea cu cel din secolele anterioare, precum și aspectele comune ale denominației onomastice din diferitele arii românești, ne-au îndemnat să renunțăm, de teama repetiției inerente, la descrierea comparativă a antroponimiei medievale pe provincii istorice. Am recurs la o caracterizare sintetică a onomasticii epocii, respectând, însă, coordonatele descrierilor precedente pentru a da coerență prezentării generale. De altfel, datorită amplei documentații istorice, o descriere detaliată a ono- masticii românești din cele două secole merită o lucrare separată. 111 în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, onomastica românească este mult mai bine reprezentată în sursele istorice cunoscute. Numărul actelor medievale se amplifică, atingând cifra de 2681, numai cele privitoare al Țara Românească în secolul al XVI-lea. Numărul atestărilor sporește la cote considerabile, corespunzător numărului persoanelor denumite. Cu toate acestea, se constată cu surprindere că, numărul real al formelor onomastice în uz se modifică foarte puțin, întrucât creșterea are în vedere mențiunile repetate ale fiecărui nume. Inventarul de nume proprii cu- prinde constant aproximativ aceleași forme, perpetuate în denominația mai multor persoane. Această particularitate a sistemului onomastic medieval, care acoperă cu un număr limitat de forme necesități de- nominative în continuă creștere, nu a fost încă evidențiată în studiile de onomastică istorică. Ea nu rezultă din evaluări generale ale onomasticii medievale, ci numai din abordarea diferențiată pe etape evolutive a sistemul onomastic medieval. Numele unic. Din punctul de vedere al sistemului denominativ, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, numele unice și cele duble sunt prin- cipalele forme de manifestare a denumirii personale, atât în perspectiva circulației populare a formelor onomastice, cât și a consemnării lor în actele interne ale cancelariei domnești feudale. între mențiunile ono- mastice ale epocii, numele unice ocupă o poziție dominantă față de numele duble. De asemenea, în cadrul numelor unice, se constată statistic preponderența prenumelor asupra supranumelor individuale Prenumele. în sistemul onomastic românesc medieval din secolele al XVI-lea și al XVII-lea funcționează două serii de nume de botez / prenume, specializate în denominația individuală masculină și, respectiv, feminină. Seria masculină este mai bogată în forme atestate decât cea feminină și, implicit, este mai diversificată, mai bine structurată. Formele onomastice ale celor două serii apar fie ca nume unice, fie în cadrul numelor duble, dar, întotdeauna ca elemente de identificare directă a persoanei. Atât seria masculină, cât și cea feminină înscriu două tipuri de forme onomastice: religioase și laice. Caracterul religios sau laic (profan) al numelor are în vedere proveniența numelor din surse reli- gioase sau laice și nu distribuția lor în mediul clerical sau mirean. Concurența dintre numele religioase și cele laice în onomastica medievală are ca rezultat, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, o întărire a pozițiilor numelor religioase, a căror difuziune crește foarte mult. 112 Inventarul numelor religioase rămâne stabil în această perioadă. Men- țiunile documentare ale epocii nu aduc schimbări în lista celor mai răs- pândite nume de botez hagiografice: loan, Nicolae, Gheorghe, Constantin, Petru, Ilie, Dumitru, Mihail, Gavril, Andrei, Vasile, Ștefan, care coin- cide cu cea a principalelor sărbători anuale dedicate marilor sfinți ai bisericii ortodoxe. Alături de numele hagiografice, se remarcă accen- tuarea tradiției numelor de botez legate de Crăciun și Paști, cele două mari momente ale vieții creștine. Numele de botez Crăciun, fără a fi un nume calendaristic, ca și Pascu, Pașca, Paștea, are înregistrări tot mai numeroase pe parcursul celor două secole, ajungând în secolul al XVIII-lea la un număr de 98 de atestări. Nici ierarhia numelor de botez, stabilită pe baza frecvențelor relative nu se modifică prea mult. Crește constant doar numărul înregistrărilor acestor nume la persoane diferite. De exemplu, numele religios cel mai frecvent în secolele ante- rioare, loan, își păstrează locul fruntaș, în secolul al XVI-lea, cu un total de 146 de atestări în Țara Românească și 118 în Moldova. Cu o evoluție specifică în epoca medievală, se remarcă numele de botez Antonie. Atestat în Țara Românească, izolat în secolul al XV-lea (anul 1425) și sporadic în secolul al XVI-lea: (4 atestări), numele Antonie cu variantele sale Anton, Antone, Andonie, Andon, Andone, nume de botez întrece multe dintre numele de botez tradiționale printr-o extinsă difuziune în secolul al XVII-lea în onomastica muntenească (25 atestări) și în cea moldovenească (17 atestări). Sporirea frecvențelor formelor din fondul onomastic principal religios este legată de atribuirea numelor de botez după sărbătoarea din ziua nașterii copilului, din ziua botezului, din luna nașterii sau a botezului, criterii stabilite de Ștefan Pașca pe baza chestionarului Muzeului Limbii Române. începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea, apar cu frecvențe moderate nume religioase spo- radic sau deloc înregistrate anterior: Damaschin, Damian, Haralambie, Nichifor, Nichita, Pantelimon, Sava, Savin, Simion, Spiridon, Stamate, Zaharia, care vor schimba temporar, prin diversificare, înfățișarea inventarului onomastic. Rezistența lor în repertoriul onomastic general a fost direct legată de circulația formelor, diferită de la un nume la altul. La acestea se adaugă forme onomastice necalendaristice, dar legate de viața religioasă, difuzate aproape exclusiv în secolele al XVI-lea și al XVII-lea: Anghel, Arhanghel, Apostol. Dintre acestea, mai ales prenumele Răzvan < sl. raz-van „rebotezat“, în strânsă legătură cu 113 supranumele Botez, se răspândește, aproape exclusiv în Moldova, in- fluențat de numele domnitorului Răzvan Ștefan voievod. Numele de botez religioase au numeroase variante populare, care circulă paralel cu cele culte, calendaristice, preferându-se, de fapt, va- rianta populară. Fiecare variantă onomastică a numelor religioase se fixează ca nume independent, constituindu-și propria tradiție. Dintre acestea, cele mai răspândite sunt variantele: Ion, Costandin, Petre, Pătru, Giurgiu, Gherghe. Frecvența variantelor populare este uneori diferită de la o arie onomastică la alta: Nicoară, Nicula în Transilvania, Nicola în Țara Românească, Neculai în Moldova depășesc numărul de atestări ale formei religioase calendaristice de bază și pe cel al variantelor concurente. Numele religioase mai noi, apărute sau răspândite în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, oscilează între variantele culte și cele populare. Nume calendaristice culte ca Silvestru, Stelian, circulă și sub forma va- riantelor populare Silăvăstru, Solovăstru, respectiv, Stelea, Sterie, Ster ian. Numărul de hipocoristice și derivate de la un singur nume se ampli- fică proporțional cu înmulțirea mențiunilor documentare, dar nu se mai înregistrează forme noi în onomastica medievală târzie. Sufixele ono- mastice rămân aceleași. Crește, în schimb, numărul derivatelor unui singur sufix, mai ales a celor patronimice și maritale, implicate în con- stituirea numelui de familie, precum și a celor diminutivale, afective. De asemenea, se înregistrează nume religioase apărute și răspândite mai mult sub forma lor hipocoristică decât în varianta cultă. Anastasie are atestări medievale mai ales prin varianta simplificată Năstase, Andronic prin Dron, Druță, Atanasie prin Tănase, Teodosie prin Tuâosie, Tudose. Spre deosebire de numele mirenilor, inventarul numelor clericale se îmbogățește permanent, prin introducerea în denominația monahală a unor noi forme calendaristice, de origine greco-slavă: Amfilohie, Artemie, Averchie, Calinic, Chesarie, Eftimie, Elefterie, Eustratie, Ghelasie, Glicherie, Ilarie, Meletie, Vichentie, Visarion, care, ca și în secolele trecute, nu vor avea, decât în foarte mică măsură, o difuziune populară. Ele constituie totuși o rezervă de forme pentru diversificarea deno- minativă, tendință care exercită puternice presiuni asupra sistemului de nume tradiționale. Formele onomastice biblice necalendaristice, care constituiau o sursă a onomasticii culte medievale, suferă un declin în denominația ultimelor secole, în raport cu numele religioase calendaristice. Nume de botez de 114 sorginte biblică ca Avram, David, leremia, Moise, Solomon apar în tot mai puține înregistrări în Țara Românească, păstrându-se mai mult în Moldova. în schimb, nume vehiculate de cărțile populare, ca Archir, Arghir, Arghirie, creează trecătoare mode onomastice. Prenumele laice bazate pe forme lexicale românești au o evoluție diferită de cea a numelor religioase, integrate stabil într-un fond ono- mastic principal, aproape neschimbat de-a lungul secolelor. Prenumele cu bază lexicală alcătuiesc un repertoriu mobil, deschis, în care vechile forme: Badea, Bucur, Fătu(l), Lupu(l), Micu(l), Mușat, Puiul, Șerban coexistă cu elemente noi. Apariția unora dintre acestea este motivată de vechi superstiții populare românești privitoare la forța benefică sau malefică a numelui. Obiceiuri străvechi, ca schimbarea numelui unui copil bolnav pentru a înșela boala sau moartea, alegerea unor nume de alungare a răului, de conjurare a sorții potrivnice (piaza-rea) sau de înduplecare a ei, a dus la crearea unor prenume specifice ca: Aspru, Balaur, Groza, Grozav, Urâtu, Urâta, Ursul. De aceleași tradiții și ritualuri se poate lega și larga difuziune a unui prenume mai vechi ca Lupu(l), cu 36 de înregistrări numai într-un singur an (1626-1627), cu o bogată familie de forme onomastice atestate în secolele al XVI-lea și al XVII-lea: Lupa, Lupan, Lupandru, Lupaș, Lupașco/Lupascu, Lupănaș, Lupănel, Lupe, Lupea, Lupei, Lupeș, Lupică, Lupilă, Lupișor, Lupotă, Lupșa, Lupșe, Lupșea, Lupus, Lupușor, Lupuț. Ampla extensiune a prenumelui se explică și prin interferența prenumelui delexical Lupu(l) cu forma onomastică calendaristică de origine latină Lup < Lupus, căreia probabil i se pot atribui varianta masculină Lupa, și Lupe, cu 24 de mențiuni documentare. Formele onomastice laice create pe terenul limbii române concurează pe cele împrumutate, mai ales pe cele de origine slavă, în tendința de reînnoire a inventarului onomastic, manifestată constant, în paralel cu tendința opusă de conservare a prenumelor. în același timp, se observă pierderea unor forme onomastice care fixează nume comune, unele pierzând motivația denumirii, altele influențate de prea marea, uneori supărătoarea asemănare cu numele comune. în secolul al XVI-lea, de exemplu, dispar din documente prenumele cu origine etnică: Tătar, Sas etc. Formele onomastice cu semnificație etnică, care se mai întregistrează sporadic, sunt de tip supranume unic (porecle). în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, prenumele de origine slavă continuă să dețină poziția dominantă în cadrul formelor onomastice laice. 115 Ca și la numele religioase, se constată creșterea frecvenței formelor deja consolidate în tradiția denominativă, dar inventarul lor are deja un caracter limitat, închis, în care nu se mai produc inovații sau schimbări de forme. Marea stabilitate a formelor laice, ca și a celor religioase, se întemeiază pe tradiția atribuirii numelor la români, prin preluarea numelui de botez al bunicului, al strămoșului mai îndepărtat, mai rar al tatălui, al nașilor de botez. Transmiterea obligatorie a unor nume de la o per- soană la alta, pe linia înrudirii directe sau indirecte, asigură prezervarea unor nume în fondul onomastic românesc: Dan, Dobre, Dragu(l), Mircea, Neagu(l), Oprea, Preda, Radu(l), Stan, Stoica, Vlad, Vlaicu(l), Voicu(l). în același timp este favorizată și creația onomastică, prin ne- cesitatea formării unor prenume feminine de la numele donatorului (bunic, strămoș, tată, naș) sau, mai rar, a unor forme masculine de la prenume feminine. Numele nou create nu afectează stabilitatea inventarului, pentru că alcătuiesc cu prenumele de bază o pereche onomastică, după modelul: Dobre / Dobra, integrându-se, de fapt, familiei acestor prenume. De asemenea, prenumele provenite de la formele slave compuse devin tot mai rare între atestările documentare, cu excepția formelor Dragomir, Dragoslav, Stănislav, care asigură perpetuarea acestui tipar formativ. Cea mai dinamică parte a inventarului de prenume este cea a împrumuturilor din onomastica străină. în secolul al XVI-lea, treptat, dispar unele prenume alogene, efemer atribuite unor persoane sub presiunea modei. în același timp, influențe noi determină apariția unor prenume de origine greacă: Chirca, Chirea, Chircă, Chiru, Chiriac, turcă: Hasan, Hadâr, germană: Dridih (Tridih) < germ. Dietrich, italiană: Aloiz < it. Aloisio, Amedeu < it. Amedeo, Urlandea, Urlandu, Urlandaș < it. Orlando. Prenumele străine sunt adaptate formal sistemului ro- mânesc, cu variante de pronunțare și de grafie foarte diferite unele de altele, care vor evolua ca forme onomastice distincte. De pildă, pre- numele italianului Bernardo Borussi, ginerele postelnicului domnitorului Petru Șchiopu, Bartolomeo Brutti, stabilit în Moldova în secolul al XVI-lea, este înregistrat sub următoarele variante: Bernarea, Bernadea, Bernade, Bârnade, Bărnat și Brănad. Toate aceste forme se regăsesc în seria numelor de familie contemporane, dificil de apropiat de modelul onomastic inițial. Seria numelor de botez/prenumelor feminine din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, ca și cea a prenumelor masculine, include forme ono- mastice care și-au multiplicat atestările documentare, fără ca numărul 116 total de prenume de bază din repertoriu să sufere schimbări importante. Și în cazul prenumelor feminine se poate vorbi de stabilitatea inven- tarului, atât în ceea ce privește formele religioase, cât și cele laice, creații românești sau împrumuturi. Totuși, în secolul al XVI-lea, se situează documentar începutul unor nume de botez hagiografice și calendaristice ca: Paraschiva, Elina/Elena, Eufrosina, Ecaterina, Elisaveta, a căror tradiție populară este, fără îndoială, mai veche. Numele de botez specifice acestei epoci se diversifică în serii hipocoristice și diminutivale bogate: Elena /Elina, Eliana /1liana, Ileana, Elenca / Hinca, Leana, Lena, Lenea, Leanca, Leanța, Lina, Lința etc.; Ecaterina > Catrea, Catrina, Cătină, Catinca, Catița, Cătuța; Elisaveta > EHsafta/IHsafta, Safta etc. Con- tinuitatea prenumelor de origine slavă se manifestă în paralel cu unele forme noi, de aceeași origine: Calea, Caplea. Ca și prenumele masculine, cele feminine, mai ales religioase, se grupează în dublete onomastice: Ana Eftimia, Tudora Mieriora, înregistrate în Moldova în anii 1554, respectiv, 1558. Cele mai multe prenume nou înregistrate rezultă din feminizarea unor prenume masculine, religioase sau laice, în vederea stabilirii pere- chilor onomastice, adaptate tradițiilor românești de perpetuare a numelui în familie: Adama, Andreiana, Antimia, Avramia, Anghelina, Anghelușa, Barba, Chiriaca, Costina, Dionisia, Filipa, Gherghina, Maxena, Mitrofana, Prodana, Știr bana ele. Prenume de proveniență religioasă cultă ca Agatha < grec, agathos „bun“ se răspândesc în această perioadă, prin asocierea lor cu formele provenite din nume comune de pietre prețioase: Smaranda < smaragd „smarald44, Samfira / Zamfira < samfir „safir44, Bălașa < bălaș „rubin44. Numele de plante și flori creează prenume feminine motivate: Brândușa, Dafina, Floarea, Florica. în strădania de a găsi prenume noi, sunt preluate din vocabular tot mai multe nume comune din câmpuri se- mantice diferite, ca nume de animale, păsări, insecte: Căpriia, Mierla, Mierlușca, Furnica etc.; termeni de rudenie: Fata, Fecioara, Fetița, Fiica, Sora, Surata; nume etnice: Armanca, Cercheza, Șasea, Scheauca. Cele mai multe dintre aceste prenume au avut o existență efemeră în sistemul onomastic românesc, dispărând chiar din secolul al XVII-lea. Având un pronunțat caracter afectiv, expresiv, unele dintre aceste forme par a fi supranume individuale sau porecle feminine, categorie ono- mastică despre care s-a vorbit foarte puțin în literatura de specialitate, corespunzătoare supranumelor individuale masculine. Atestate izolat, 117 frecvența lor nu poate fi invocată în stabilirea adevăratei lor funcții onomastice. Numai contextul onomastic în care apar asemenea nume, înșiruite alături de prenume masculine sau feminine propriu-zise, poate indica apartenența la inventarul prenumelor. Supranumele unice. Substituirea prenumelor sau a numelor de botez cu supranume individuale este o caracteristică a onomasticii medievale în general. Deși ne-am aștepta la o diminuare a acestui fenomen în perioada medievală târzie, documentele epocii îl atestă cu numeroase exemple. Aceste forme onomastice sunt creații românești, expresive, de calificare obiectivă sau subiectivă a persoanei (porecle), specifice sistemului onomastic popular. Cele mai multe dintre supranumele unice s-au fixat ca supranume complementare/adiționale în structura numelor duble/mixte, devenind mai târziu nume de familie. între cele două tipuri de supranume nu există, de fapt, diferențe de forme, ci numai de dis- tribuție a lor: supranumele unice sunt mai ales forme provenite de la nume comune sau nume maritale, supranumele complementare/adițio- nale includ, pe lângă supranumele delexicale, și supranumele patro- nimice, matronimice, precum și pe cele locale, care apar mai rar în forme unice. Datorită ariei de cuprindere mai largi a supranumelor com- plementare, prezentarea lor generală va cuprinde și referințe la supra- numele unice din secolul al XVI-lea și al XVII-lea. Numele duble. Alternanța formelor onomastice unice cu cele duble se păstrează în toată perioada medievală. Dacă secolul al XV-lea, mai ales în Moldova, marca scăderea accentuată a ponderii numelor unice, secolul al XVI-lea stopează acest fenomen, mai ales în ultima sa pe- rioadă, când se înregistrează foarte puține nume duble, față de perioda precedentă. Curba ascendentă a evoluției numelor duble este reluată treptat în secolul al XVII-lea, dar numele unic nu dispare în referința denominativă decât foarte târziu, în faza de oficializare a numelui de familie. în cadrul numelor duble, mai ales a celor din secolul al XVII-lea, care pregătesc apariția numelui oficial de familie, supranumele com- plementar /adițional are aceleași funcții individualizatoare: marcarea genealogiei sau a filiației, calificarea și identificarea obârșiei locale. Supranumele patronimice, care exprimă descendența pe linie pa- ternă, apar în documentele epocii medievale târzii mai mult sub forma derivată decât sub cea flexionară de nominativ sau vocativ. Această parti- cularitate privește numai varianta fixată în scris a supranumelor, căci 118 sistemul popular păstra până în secolul trecut și, în unele sate, până astăzi, identificări ale persoanei prin forme genitivale de descendență dispuse în adevărate lanțuri onomastice: Nică a lui Ștefan a Petrii etc. Deși nu se mai înregistrează explozia de supranume patronimice formate cu sufixul -eseu, ca în Moldova secolului al XV-lea, forme de acest fel sunt menționate destul de des și în această perioadă. Se întâlnesc două tipuri de patronime cu sufixul -eseu, formate fie de la prenumele tatălui: Petrică Săndrescu, Tatul Berivoescul etc., fie de la supranumele acestuia: Toma Trieolescul, Vlad Orbe scul etc. Supranumele maritale, având ca bază prenumele sau supranumele soțului se înregistrează destul de frecvent în forme diversificate, prin sufixele: - easă / -ea sa: Boc aleasă, Lupeiasă, Luponiasă, Lupșeleasă, Lupuleasă etc., / Armeneasa, Bănciuleasa, Bădeasa, Bărbuleasa etc.; - easca: Bereasca, Dombreasca, Mândeasca, Mirileasca, Slăvileasca; - oael-oane: Albotoae, Angheloae, Apostoloae, Arcoae, Armășoae, Băcioae, Bădișoae, Borșoae, Cerboae, Cernătoae, Chiricoae, Cârjoae, Codoae, Cornoae, Costăchioae, Crețoae / Balicioane, Cârjoane, Găjoane, Miclău^oane, Mur goane etc.; - evita, -ovița (sufix slav cult, în actele de cancelarie): Stroevița/ Cârjeovița, Stepanovița. Ele se folosesc sistematic în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, ca forme semioficiale în acte juridice și administrative, fără a se putea impune în onomastica oficială de mai târziu. Vitalitatea lor depășește, însă, mențiunile documentare, uzul lor popular păstrându-le până în prezent. Ca supranume de calificare a persoanei sunt folosite frecvent, în această perioadă, cuvintele comune din vocabular, potrivit unor moti- vații obiective sau subiective. După cum am mai arăta, transmiterea lor ereditară, pe filieră, mai ales, patronimică le desprinde și le îndepărtează definitiv de motivația transparentă. Din seria supranumelor calificative obiective, cele mai numeroase, în această epocă, sunt cele etnice: Arman < armean, Arvat < arvat „croat4, Cazacu, Cerchez, Frâncu(l) < frâne „francez44, Leahu(l) < leah „polonez44, Sasu(l), Șchiau(l) < schiau „slav44, Tăutu(l) < magh. toth „slovac44. De multe ori, supranumele etnice co- respund, în plan social, unor mișcări de populație, unor imigrații izolate etc. Ca semn distinctiv al persoanei, etnia menționată nu aparține, însă, în- totdeauna purtătorului. Tradiția veche, din secolele anterioare, a atribuirii 119 unor prenume laice de tip etnic: Alăman, Sas, Tătar etc. creează posi- bilitatea transmiterii lor ca simple patronime românești. Alteori, supra- numele etnice sunt imitate după numele unor personalități ale momentului, după cum mărturisesc tradițiile cărturărești sau de familie: supranumele Cerchez al unei vechi familii moldovenești, a fost adoptat, se pare, sub influența faimei lui Cerchez-Mehmet-Pașa, dar în secolul al XVII-lea același supranume există în afara familiei respective, în forme românizate: Cercheaj, Cercheaz. Astfel, mai multe persoane din Moldova, printre care și nepotul domnitorului Vasile Lupu: Nicolae Abaz.ă, poartă un supranume, care indică originea abhaziană a unor familii venite în țară o dată cu soția voievodului. Pare mai puțin probabilă preluarea numelui după Abazâ-Pașa de Silistra. în secolul al XVII-lea, sunt men- ționați Arap Alexa și Arap Gheorghe. Numele etnic Calmâcu, Calmășu are mai multe înregistrări, mai ales în Moldova, unde apare în formă slavizată de cancelarie: Calmâschi, Calmuschi. Schimbarea voită a unor asemenea nume, prin modificări, uneori, minore, dă naștere unor nume complet noi: dragoman al Porții, loan, fiul vornicului de Câmpulung, Toader Calmășu, își schimbă, ca domnitor, numele, prin grecizare, în loan vodă Callimachi, după cel al poetului elin Callimachos, păstrând totuși asemănarea cu supranumele vechi al tatălui. Supranumele etnice au și forme regionale. Varianta ardelenească magert magher a cuvântului maghiar stă la baza unor supranume ca Magiaru, Madgearu, Magheru, iar numele etnic raț < magh. rac „sârb“ poate fi recunoscut în supra- numele ardeleneesc Rațiu. Mai puțin clară este prezența etnicului arhaic ispan, spân „spaniol“, la supranume ca Spancioc și Spanțov, cum susține N. A. Constantinescu. Ca și în cazul prenumelor, supranumele delexicale arată selectarea preferențială motivată a unor cuvinte comune din mai multe serii se- mantice, pe care le-am prezentat deja pe larg în capitolele anterioare. Reținem , ca specifice pentru secolele al XVI-lea și al XVII-lea, unele supranume legate de denumiri de îndeletniciri, funcții, ranguri, specifice epocii medievale: Azap < tc. azap „ostaș de gloată“, Banu(l) < ban „guvernator, mare dregător“, Beiu(l) < tc. bey „prinț“, Berciu(l) < berci „crainic“, Brăgaru (l) < brăgar „vânzător sau producător de bragă“, Cămărașuțl) < cămăraș „slujbaș însărcinat cu veniturile cămării dom- nești“, Cilibiu(l) < tc. celebi „nobil“, Dărăban < magh. darabant „dorobanț“ < germ, trabant, Dârvaru(l) < dârvar „tăietor de lemne“, Manafu(l) < manaf „ostaș turc“, Paicu(l) < paie „soldat din garda 120 sultanului", Panțâru(l) < panțir „ostaș mercenar călare, pentru paza granițelor sau transmiterea știrilor" < pol. pancerz, srb. pancir etc. De asemenea, unele supranume de calificare subiectivă (porecle), din această perioadă, fixează și conservă forme lexicale populare și arhaice: Dărângă < „prăjină", Călțun/ Colțun < „ciorap", Condur < „pantof femeiesc cu tocul înalt, uneori brodat", Colunu(l) < „măgar sălbatic", Faur, Făurel < „fierar", „februarie", Contăș < „haină lungă boierească" etc. In onomastica expresivă a epocii se regăsesc și regionalisme din Ardeal: Cotarcă, Cotarcea „pătul", Santa, Santa < „șchiop"; din Muntenia: Nămaie, Numaiu „oaie, animal tânăr", Năvrap < „prădător", Plotun < „cerb" și din Moldova: Bortă < „gaură", Chiper < „ardei iute; piper", Cotarlă „câine de maidan, javră, potaie", Chișcă < „caltaboș" etc. Formele compuse expresive devin tot mai frecvente în denominația populară. Exemplificăm prin diversitatea supranumelor compuse din seria numelui comun cap, înregistrate în această perioadă: Capdebou, Capdeghindă, Capdefier, Caprău, Caproșu, Captare. Fiecare formă delexicală își creează propria tradiție onomastică, inde- pendent de motivația inițială. Astfel, supranumele compus Captare este prezent în documentele muntenești în variantă patronimică Căptărescu și în cele moldovenești în formă ucrainizată Captarenco. Supranumele locale, derivate cu sufixele -ar, -anu/ -eanu sunt relativ frecvente în identificarea suplimentară a persoanei: Colibaru, Coliban, Poienaru, Poineanu etc. Se înregistrează, ca o caracteristică a acestei perioade, prezența sufixelor de derivare locală la unele supranume femi- nine din Moldova: Bădeanca, Bârlădeanca, Podoleanca. Este dificil de stabilit, însă, dacă aceste forme reprezintă o extindere funcțională a su- fixului local sau sunt rezultatul reconstituirii moționale de la supranumele masculine corespunzătoare, după modelul: Bădeanu / Bădeanca etc. Concluzii. Descrierea numelor de persoane purtate de români de-a lungul secolelor al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea reflectă procesul de consolidare a sistemului onomastic medieval, ca parte integrantă a sistemului denominativ românesc general. Trăsăturile esențiale ale denominației personale românești legate de atribuirea și perpetuarea numelor, structura inventarului de forme ono- mastice distribuite după semnificația religioasă / laică, după proveniența biblică hagiografică, calendaristică / lexicală românească, străină se stabilesc în această perioadă. Schimbările ulterioare: crearea de nume 121 noi, împrumuturile onomastice, dispariția sau modernizarea unor forme se realizează numai în cadrul sistemului tradițional. Secolul al XVII-lea este reprezentativ pentru modul de funcționare a acestui sistem, format și stabilizat în secolele anterioare. Distribuția funcțională a formelor onomastice în nume unice: de botez, prenume, supranume/nume duble: prenume + nume complemen- tar/adițional se perfecționează, pregătind apariția numelui de familie oficial. 122 IV. MODERNIZAREA SISTEMULUI ONOMASTIC ROMÂNESC în general, se acceptă că, în secolul al XVIII-lea, onomastica ro- mânească intră, simultan cu alte sectoare ale vieții culturale, printre care și limba, într-un proces amplu de modernizare desfășurat pe parcursul aproape a două secole, prelungindu-se, de fapt, și în prezent. Dinamica continuă a acestui proces este determinată de condițiile sociale ale vieții modeme, la care, limba și onomastica trebuie să se adapteze. Trecerea târzie a societății românești de la economia de tip feudal la forme capitaliste se asociază în plan cultural cu o asimilare rapidă, uneori for- țată, a valorilor, mai ales occidentale, care schimbă total fața societății românești. în limbă, de pildă, modernizarea a adus un inventar lexical nou, neologismele, care restructurează, în anumită măsură, vocabularul. Se pune deci, firesc, întrebarea: ce a adus nou modernizarea în sistemul numelor de persoană? Sistemul onomastic modernizat este altul decât cel vechi, tradițional? Cunoașterea sistemului onomastic românesc medieval ne invită la o comparație cu antroponimia actuală, tocmai pentru a evalua schimbările esențiale, în planul denominației personale, din intervalul de aproape un secol care separă onomastica medievală de cea modernă. în locul acestei evaluări necesare, s-a preferat, adeseori, punerea în evidență a unor influențe onomastice trecătoare. Se pot pune sistematic față în față principalele aspecte ale denominației din două epoci diferite pentru a vedea ce s-a pierdut, ce s-a câștigat, ce s-a transformat. Se poate aprecia și rolul influențelor externe în noua etapă evolutivă a limbii. După cum arătam în introducerea lucrării de față, onomastica din secolul al XVIII-lea este bogat documentată prin existența primelor mari liste nominale, prilejuite de primele recensăminte ale populației din provinciile istorice românești: Urbariile Țării Făgărașului (anii 1722, 123 1726,1758,1788), Conscripția Aradiensis (anii 1746,1752) și Recen- sămintele populației Moldovei din anii 1772-1773 și 1774. Inițiativa acestor statistici nominale este, în sine, o formă de modernizare admi- nistrativă la jumătatea secolului al XVIII-lea. Avantajul documentar al acestui material este, în afara numărului foarte mare de nume înregistrate, cuprinderea a trei mari arii onomastice: Banatul, Transilvania sudică și Moldova. Unitatea onomasticii din Țara Românească cu cea din Moldova face posibilă aprecierea generală asupra întregului sistem onomastic românesc. Antroponimia românească la jumătatea secolului al XVIII-lea. O privire sintetică asupra antroponimiei românești din statisticile aces- tei perioade este, inerent, deficitară în privința detaliilor și a exemplelor, dar spațiul și scopul acestei lucrări nu ne permite un studiu asupra onomasticii acestor ample surse, care necesită o lucrare independentă. Pentru a surprinde, însă, momentul de început al modernizării ono- masticii românești ne interesează doar conformitatea sistemului din secolul al XVIII-lea cu cel medieval tradițional. Respectând ordinea cronologică a surselor documentare, vom ob- serva trăsăturile generale ale onomasticii din Țara Oltului, din Banat și din Moldova, din următoarele puncte de vedere: atribuirea și transmiterea numelor, structura inventarului, sistemul de denominație. Ștefan Pașca deosebea trei factori determinând în atribuirea numelui: a) factorul religios, în funcție de calendarul sărbătorilor ortodoxe; b) continuitatea onomastică în familie; c) tendința de modernizare. Primii doi factori reprezintă conservatorismul sistemului denominativ, fiind specifici colectivităților rurale, mai ales, al celor izolate. Rezultatul acțiunii lor duce la concentrarea formelor în fondul onomastic stabil, o dată cu creșterea puterii de circulație a unui nume. în tendința de mo- dernizare se încadrează, după Ștefan Pașca, numele cu prestigiu purtate de personalități, de intelectuali din mediul rural, atribuirea a două nume de botez, alegerea influențată a numelui de către preot, naș, notar. Printre formele concrete considerate de Ștefan Pașca, ca elemente de mo- dernizare în lumea satului, se numără nume masculine ca Palestina, Călugăru, Teologu și numele de râuri preferate ca prenume în medii sociale intelectuale: Volga, Oltu, Mureau, Crișu. Din punctul de vedere al inventarului de forme, se constată păstrarea formelor onomastice tradiționale, atât religioase, cât și laice. Aproape 124 toate prenumele și supranumele din Țara Făgărașului se situează în continuitatea formelor onomastice din sistemul medieval. Nici sistemul denominativ nu a suferit modificări: numele unic continuă să funcționeze alături de nume duble, în care se includ numele complementare ereditare pe cale de a deveni nume de familie. Numele unic este reprezentat din ce în ce mai mult de supranume decât de prenume. în ansamblu, onomastica din Țara Făgărașului se înscrie în tradiția conservatoare, dar primele manifestări de modernizare ating inventarul de forme care se îmbogățește cu nume atipice, rare: luliana, Victor, Cezar. în cazul conscripțiilor arădene, situația este, în general, aceeași, dar conservatorismul rural este mai pronunțat. Repetabilitatea pre- numelor în cadrul aceleiași comunități este evidentă, confirmând perpe- tuarea lor în același mediu social sau de familie. Formele onomastice înregistrate, religioase sau laice, aparțin fără excepție fondului princi- pal onomastic vechi. Singurul element de modernitate a numelor cuprinse în conscripțiile din zona Aradului privește sistemul de denominație, din care a dispărut complet numele unic. Toate mențiunile onomastice (redate în grafie maghiară) sunt reprezentate de nume duble, în cadrul cărora prenumele ocupă poziția secundă, după supranumele care pare a fi ereditar: Moleț Dumitru (Molecz Dumitru), Gurban Dănilă (Gurban Danyla), Ardelean Lazar (Argyelan Lazar) etc. Este o ordine în structura numelui dublu, specifică denominației oficiale maghiare, dar și celei românești de mai târziu, care pune accent mai mult pe numele de familie în individuali- zarea persoanei. Supranumele care ocupă poziția numelui de familie sunt alcătuite în general din forme onomastice la cazul nominativ, cu valoare patronimică. Supranumele patronimice: Crișan km (Krisan luon), Voica Petru (Voyka Petru) sunt mult mai frecvente decât cele laice delexicale: Ciupercă Nicoară (Csupertye Nikora), Bou Petru etc. Genitive de des- cendență nu apar, nici formule denominative dezvoltate de identificare a filiației. Prezența într-un singur sat a mai multor persoane cu același prenume sugerează transmiterea sa de la un membru al colectivității la altul. De asemenea, mai multe persoane menționate succesiv au același supranume, ceea ce sugerează caracterul său ereditar și înrudirea directă a persoanelor purtătoare ale acestor nume. Nici în cuprinzătorul repertoriu al numelor de persoană din Moldova nu se găsesc elemente modeme. Lista formelor onomastice din acest recensământ coincide cu cea a numelor de persoane înregistrate în 125 documentele moldovenești medievale. Nu apar nume noi sau forme culte. Numele unic este încă funcțional, deși precumpănitoare este denominația dublă. De obicei numele unice sunt însoțite de un cuvânt sau, mai rar, două, care arată a) meseria sau ocupația: Petre, grosar, Ion, olar, Toader, haidău, Ion, bărbieriul, cioclu; b) etnia: Eni, grecul, Zaharnic, armean; c) starea socială: Anghelina, săiaca,Neculai, slugă; d) religia: Ion, calvin. La unele nume caracterizarea profesională, etnică, socială a devenit supranume în cadrul numelui dublu: Ion Cătană, Gherghel Cazacul, Ciorcilă Calic, Frenți Calvinul etc. Prenumele masculine sau feminine sunt tradiționale. Majoritatea se încadrează în fondul religios de bază, numele de botez hagiografice: Ion, Neculai, Petre, Ilieș, Mihaiu, Gheorghe ocupând primul loc cu frecvențe foarte mari. Sunt sate în care nu se înregistrează nici un nume laic. Numele religioase au câștigat în con- curența cu cele profane. Raritatea numelor laice este evidentă. Găsești cu greu exemple care să ilustreze prenumele formate de la nume comune: Bucur, Lupul, Lupușorul. Nici numele de origine slavă nu sunt mai nu- meroase. Apar sporadic, și numai în anumite sate: Stan, Oancea, Neagul, iar Radul, Vlad, Mircea nu se mai înregistrează. Numele complementar cuprinde de cele mai multe ori patronime masculine la nominativ Mihai Andrieș, Vasile Marin, supranume de calificare: Ion Năfrămiță, Maftei Papuc. Identificarea suplimentară se face uneori prin precizarea unor relații de familie: Ion sin Neculai, Andreiu braț popii Alexandru, Ștefan a babii Vasilcăi, Timofti a Vasiloaii etc. Listele denominative românești de la mijlocul și sfârșitul secolului al XVIII-lea sunt cel mai bun argument al păstrării de către români, nestrămutat, dc-a lungul secolelor a numelor lor tradiționale, a fondului religios, în special. Nici sugestia diferențelor dintre onomastica rurală și cea urbană, din punctul de vedere al inovației sau al modernizării nu se susține. Onomastica urbană, cel puțin cea moldovenească, are exclusiv elemente tradiționale. în fața probelor evidente asupra continuității nu- melor de persoană românești până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ne punem din nou întrebări: când se produce modernizarea onomasticii românești și în ce constă ea? Modernizarea onomasticii românești. Primele semne ale moder- nizării numelor de persoane apar totuși la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai întâi în onomastica transilvăneană, iradiind mai apoi spre cele- lalte arii. Cele mai importante etape ale procesului de modernizare a 126 antroponimiei românești sunt: a) oficializarea supranumelui ereditar, ca nume de familie; b) înnoirea inventarului de prenume; c) fixarea pre- numelor culte în tradiția românească. a) Oficializarea numelui de familie nu trebuie confundată cu apariția numelor de familie în sistemul onomastic. In sens larg, orice supranume ereditar funcționează ca un nume de familie sau, mai bine zis, ca un nume al membrilor familiei. De altfel, în majoritatea lucrărilor de spe- cialitate mai vechi și chiar în unele mai recente, nu se face distincția între supranumele ereditar și numele de familie. Un scrupul terminologic poate duce, însă, la înțelegerea greșită a apariției numelor de familie românești, care nu trebuie amânată până la data oficializării lor. De aceea, o scurtă trecere în revistă a principalelor faze din istoria numelor de familie românești, prin raportare la cea a formelor similare europene, ni se pare binevenită. Stabilirea patronimului sau a matronimului, ca nume al descen- denților sau al membrilor unei familii, este un proces istoric îndelungat, pe care l-am putut urmări pe întreg parcursul lucrării noastre. Semnul distinctiv al uzului unei forme onomastice, ca nume de familie, este ereditatea. Transmiterea ereditară a numelui poate fi unilaterală, de la părinte la fiu, sau multilaterală de la un părinte către toți fiii săi, cea din urmă fiind foarte aproape de funcția numelui de familie actual. Fixarea prenumelui sau a supranumelui unei persoane în denominația supli- mentară a întregii familii nu a fost omogenă și nici stabilă în toate ariile românești. Fenomenul este caracteristic tuturor sistemelor onomastice europene,în care se încadrează sincronic și sistemul denominativ românesc. Apariția supranumelui ereditar este veche la toate popoarele Europei (secolul al Xl-lea în Germania, Belgia, secolul al Xll-lea în Franța). La români, primele supranume în structura unor nume duble apar în ono- mastica sud-dunăreană în secolul al Xl-lea, sub influența sistemului bizantin, fără, însă, ca etnia purtătorilor să fie cert atestată. Primele forme ereditare ale numelui unic sunt menționate în Transilvania la mijlocul secolului al XlV-lea (anul 1349), iar primele supranume patronimice (inclusiv cele derivate cu sufixul -eseu) sunt consemnate în secolul al XlV-lea în Țara Românească (anul 1387: Dimitru Dăbăcescul de Dăbăcești). Funcția ereditară a supranumelor se identifică cu certitudine, prin atestarea transmisibilității lor în familie, în secolul al XV-lea, atât în actele muntenești, cât și în cele moldovenești. Uzul supranumelor ereditare, ca nume al membrilor familiei, se înregistrează continuu în sistemul românesc până la data oficializării numelui de familie. 127 Apariția supranumelor ereditare la români a fost legată istoric de emanciparea economică și socială a clasei țărănești o dată cu schimbarea relațiilor de proprietate asupra pământului, cu trecerea de la stăpânirea în devălmășie la proprietatea individuală. Recunoașterea dreptului de moștenire asupra proprietății familiare a asigurat caracterul ereditar al supranumelui. Așa se explică că supranumele ereditare românești nu apar mai întâi exclusiv la clasa aristocratică ca în Apusul Europei, ci la țărănimea liberă, care-și întărește cu hrisoave drepturile și moșiile. Ștefan Pașca consideră că nașterea numelui de familie stă sub semnul unor condiții istorice speciale: „Din comunitatea de interese ale membrilor coborâtori din același ascendent a ieșit și s-a impus acea solidaritate familiară, care a făcut ca familia să devină o adevărată realitate socială... Această gospodărie familiară, conservată prin tradiție și susținută de legiuiri tradiționale a mijlocit la început și a impus mai târziu în documente uzul consecvent și colectiv al unui distinctiv familiar, care era simbolul solidarității familiare manifestat față de oficialitate și față de colectivitatea socială: numele familiar“. înscrierea supranumelor ereditare în documentele juridice ale cancelariei domnești din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, ca și consemnarea lor în recensămintele administrative, corespunde men- țiunilor de stare civilă a persoanelor din registrele europene occidentale, franceze, italiene etc. Obligativitatea registrelor de stare civilă, introdusă în Franța prin Ordonanța de la Villiers-Cotterets din anul 1539, emisă de Frangois I, a contribuit la fixarea supranumelor ereditare din domeniile regale, dar nu a reușit să impună generalizarea acestora. Se admite, de obicei, că oficializarea numelor de familie în Franța s-a produs după Revoluția din 1789, prin legea laicizării stării civile (1792) și, mai apoi, prin introducerea Codului napoleonian (1804). De altfel, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, asistăm la oficializarea supranumelor ereditare în toată Europa. în Belgia, numele de familie s-au fixat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Germania, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea. în Ungaria ea începe o dată cu prima reglementare asupra registrelor de stare civilă, emisă de împăratul losif al II-lea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, reînnoită în anul 1827, sfârșindu-se la introducerea definitivă a stării civile în anul 1895. Actul oficializării numelor în Ungaria implică și populația românească din Transilvania. Oficializarea numelor de familie românești are loc în 128 aceeași perioadă, ca o manifestare a modernizării juridice și adminis- trative nu numai la români, ci la toate popoarele europene. Primele legiuiri românești asupra folosirii numelui de familie sunt înscrise în Sobornicescul hrisov din 1785 emis de Alexandru Mavrocordat în Moldova și în Codica civilă a Moldovii a domnitorului Scarlat Calimach din 1816, tipărită mai întâi în grecește cu titlul Codul civil al Principatului Moldovei, cunoscută sub numele de Codul Calimach. Dispozițiile legale priveau modul de fixare a numelui de familie, copiii dobândind numele de familie al tatălui lor, bastarzii „copiii nelegiuiți“, numele familiei după mamă, iar femeia primește „numele familiei“ bărbatului său. încadrarea legislației românești într-un curent european de reglementare a uzului numelor de familie este evidentă. De aceea ne îndoim asupra autenticității documentului publicat în revista „Universul41 din 12 aprilie 1934 de C. Popescu-Lumină, luat în considerație și de Ștefan Pașca, ca o posibilă primă dispoziție oficială cu privire la fixarea numelor de familie. Documentul, emanat din cancelaria lui Șerban Cantacuzino la data de 26 noiembrie 1680, nu a mai fost menționat într-un act ulterior, așa cum se întâmplă de obicei, și nu a fost publicat în nici o colecție documentară. în acest act, voievodul muntean, con- statând, la mulți români, lipsa unui „nome, pe lângă pronome11, decide ca „numirea unui român să fie făcută din nome și pronome, adecă pe lângă pronome să se adauge și un nome11. Unele comentarii asupra limbii ar fi, de asemenea, defavorabile autenticității. „Nomele să se ia: cel ce are moșie sau subt a lui putere cu temei moștenit vreun sat, să-și puie numele satului adăogându-i scurtimea...-eanu s&u-escu. Așa pronomele unui român este loan și are moșia Plop, prin adăugirea la Plop scurtimea -eanu, face Plopeanu și cu loan, va fi Plopeanu loan. Cel ce nu are nici una din aceste bogății (moșie sau sat), apăi să-și formeze viitoarea numire luând pronomele lui tată-său adăugându-i scurtimea -eseu sau -eanu și cu pronomele ar ieși Adam lvănescu.“ Unele obiecții asupra acestui document sunt de natură onomastică. Autorul documentului pare a cu- noaște mecanismul de formare a numelor de familie, care a acționat sistematic abia după introducerea obligativității numelor de familie. De altfel, nici stilul juridic nu este respectat. Nici o prevedere legislativă nu este atât de detaliată, încât să ofere exemple de reglementare a numelor de familie. 129 Prin oficializarea numelui de familie, devenit obligatoriu, se restruc- turează întregul sistem denominativ. Numele complementar, fie patro- nimic/matronimic, fie poreclă, este înregistrat ca nume de familie. Acolo unde numele de persoană era unic, oficialitățile reconstituie după numele tatălui o formă a numelui de familie deobicei prin adăugarea sufixului -eseu. Procedeul a funcționat și în învățământ, mulți copii fiind înscriși, acolo unde este cazul, cu numele de familie refăcut. Pe această cale, repertoriul numelor de familie se îmbogățește foarte mult. Se poate spune, că seria numelor de familie absoarbe tot inventarul onomastic românesc. Multe prenume vechi, ieșite din uz, forme onomastice cu existență efemeră, nume străine cu circulație redusă, aproape tot ceea ce s-a pierdut în repertoriul istoric al numelor de persoană românești se regăsește, ca într-o arhivă, în lista numelor de familie de astăzi. Reglementările juridice privind numele de familie nu au modernizat formele onomastice în sine, ci folosirea lor, care capătă un caracter sistematic și controlat. Din acest moment, cele două sisteme onomastice, cel oficial, folosit în justiție, administrație, armată și școală și cel popular, de denominație în cadrul comunităților sociale restrânse, se despart. De foarte multe ori, numele de familie oficial nici nu este folosit în relațiile umane, mai ales, în mediul rural, preferându-se porecla sau supranumele patronimic pentru identificarea unei persoane. Adaptat cerințelor vieții modeme, sistemul oficial se impune în defavoarea sistemului popular. b) Unul dintre aspectele cele mai importante ale modernizării onomasticii românești îl constituie înnoirea inventarului de prenume. Importul de forme din afara sistemului tradițional s-a făcut pe mai multe căi, în etape diferite. După ce timp de mai multe secole, alegerea prenumelui s-a făcut dintr-un inventar stabil de forme religioase și laice impuse de tradiție, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, apar semnele unor schimbări deter- minate de influențe culturale care impun anumite mode onomastice. Primul val de prenume noi este cel al formelor onomastice neogrecești, importate în epoca fanariotă. într-o perioadă relativ scurtă, viața socială și, mai ales, cea culturală se grecizează prin adoptarea limbii, a muzicii, a portului, a obiceiurilor și a numelor. Onomastica vremii suferă impactul unei mode susținute de prestigiul administrativ și cultural al aristocrației timpului, care va adopta prima prenumele noi. După cum am arătat în capitolele anterioare, numele grecești, mai ales cel feminine, precum și sufixul grecesc -ache/ -achi care derivă diminutive de la prenumele 130 masculine, pătrunseseră mult mai devreme în onomastica românească, în perioada fanariotă sufixul -ache se impune la majoritatea prenumelor bărbătești. în documentele orașului București dintre anii 1750 și 1800 sunt înscrise nenumărate forme de acest fel: Andronache, Antonache, Balasache, Canachi, Dumitrache, lanachi, lordachi, Lascarache, Manolachi, Nicolachi etc. Moda acestor diminutive va supraviețui până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Paralel, se introduc prenume noi, atât masculine, Aristide, Aristia, Filaret, Palade, Pamfd, Pantazi, Policarp, Scarlat, Sotir, Spiridon, Stamate, Stavru, Sterie, Stere, Sterian sau feminine: Areti, Are tina, Caliopi, Calipso, Fotinia, Hariclea, Polixenia, Ralu, Zoe. Unele prenume feminine s-au format în românește de la prenume masculine de origine greacă: Chiriachița < Chiriac, Aristița < Aristia etc. Uzul lor a fost influențat de împrejurările în care au apărut. Pre- numele grecești s-au răspândit pe cale cultă în mediul urban, numai în Țara Românească și în Moldova. Deși au constituit o modă a epocii, frecvența lor a fost moderată și existența, efemeră. Unele nume grecești au circulat mai mult, fiind susținute de prestigiul cultural al purtătorului sau al purtătoarei. Numele Aristița a dăinuit datorită faimei actriței Aristița Romanescu. La începutul secolului al XlX-lea, treptat au fost date uitării sub presiunea influenței occidentale franceze, deși unele se păstrează până în prezent. Cea mai importantă mișcare de înnoire a onomasticii româneaști are loc tot la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania. Ea constă în introducerea unor prenume noi, preluate din repertoriul onomastic latin, și va afecta, în bună măsură, întreg inventam! prenumelor tradiționale. Rădăcinile acestei schimbări sunt serioase și profunde, de cu totul altă factură decât grecizarea fanariotă din Principate. Factorul determinant nu este extern, așa cum se întâmplă cu celelalte mode onomastice, ci intern, legat de emanciparea națiunii române prin acțiunea și îndemnul marilor învățați ai Școlii Ardelene. Afirmarea răspicată a latinității, a unității și continuității de neam și limbă, lupta necurmată pentru drep- turile românilor au fost asumate ca o misiune sfântă în numele idealului de libertate națională. Roadele militantismului Școlii Ardelene vor apărea în toate domeniile vieții culturale și sociale. Efectul asupra onomasticii a fost puternic și de lungă durată, pe fondul social al nemulțumirii românilor în legătură cu maghiarizarea oficială, legiferată și metodică a numelor lor. Administrația maghiară avea la îndemână chiar un glosar 131 de nume de persoană românești cu forme maghiare corespunzătoare, în vederea traducerii imediate în funcție de necesitățile oficiale. Numele religioase de botez sau de familie erau cel mai ușor de redat prin echi- valente onomastice maghiare, numele laice cu bază lexicală se traduceau, iar numele slave se adaptau grafic. De fapt, maghiarizarea numelor românești din Transilvania avea o tradiție îndelungată cu care ne fami- liarizează documentele istorice încă din primele secole de atestare a for- melor onomastice (secolul al Xl-lea-al XlV-lea). Ștefan Pașca caracterizează succint procesul de înnoire din imperative politice a ono- masticii românești: „Fanatismul binecuvântat al reprezentanților celei de a doua faze a școlii latiniste a atins și sistemul nostru antroponomastic. Către sfârșitul secolului trecut apar nume de botez care evocă marile figuri istorice din viața romană, mai întâi în clasa intelectualilor, din centrele culturale, apoi prin extensiune la învățătorii și preoții de țară, iar prin imitație chiar în păturile țărănești. Numele latiniste aveau avantajul noutății, satisfăceau sentimentul de mândrie națională, rezu- mau ideologia unei generații intelectuale și aspirațiile ei de viitor. în același timp întruneau o calitate însemnată: nu se puteau înstrăina". Se pare că moda numelor romane a mai acționat în epoci de puternice frământări naționale și în alte spații romanice, cum ar fi Italia. Introducerea prenumelor romane în sistemul onomastic românesc se face pe cale savantă, formele onomastice fiind împrumutate, în primul rând, din civilizația și cultura latină. (Vom reda formele onomastice latiniste în varianta în care au circulat în limba română, păstrând în paran- teză terminația formei latine, preluată uneori de nume românești‘mai puțin circulate). în inventarul numelor latiniste se preiau, în serii com- pacte, nume legendare Remus, Romulus, nume istorice de împărați romani: Traian(us), Cezar, Octavian(us), Aureliu(s), Aurelian(us), Tiberiu(s), de istorici: Tit(us) Liviu(s), de scriitori: Horațiu(s), Lucrețiu(s), Ovidiu(s), Virgiliu(s). îmbogățirea repertoriului onomastic se face și prin prenume și nume gentilice luate direct din onomastica latină: Caius, Camil(lus), Candid(us), Cincinat(us), Claudiu(s), Claudian(us), Coriolan(us), Comeliu(s), Duiuliu(s), Felix, Felicianfus), Flaviu(s), Flavian(us), Emil(ius), Emilianfus), luliu(s), Iulian(us), lnnocențiu(s), Lactanțiu, Liviu(s), Luciu(s), Lucian(us), Lucrețiu(s), Marius, Marian(us), Marcianțus), Marțian(us), Pompiliu(s), Pomponiu(s), Quintus, Quintilian(us), Sebastian(us), Septimiu(s), Sever(us), Sextus, Sextiliu(s), Silviu(s), Tibul(lus), Ulpiu(s), Valentin(us), Valeriu(s), Vincențiu(s), Viniciu(s). Variantele de adaptare 132 românească sunt diferite: unele nume păstrează intactă forma latină: Caius, Marius, Quintus, Remus, Romulus, Sextus, altele pierd terminația latină (~us /-s), după modelul: Camil < Camillus, Coriolan aor31 Frumosu 31 Fedca 96, 105 Frunte 31 E Fedco 99 Fruntelată 34 Ecaterina87, 117 Fedor99, 103 Fuge-bine 34 Efiemie36 Fedora 105 Fulvia 21 EfiimieXl, 83, 114 Fedorel 103 Fulvius 20, 21 Eftipia 19 Felicianus 28 Furău 101 Elena K7, 117 Felix 28 Furcă 56, 91 Elefterie 114 Fetea 105 Furcovici 91 Elenca 117 Fetco 99 Furdui 94 Eliana 117 Fetița 117 Furko 55, 56 Elias 26 Fevronia 104 Furnica 117 Elijdh(u) 26 Fiare 52 Furnică 32 Elisabeth 26 Fichur 54, 55 Furul 110 Elisafta 117 Fiica 117 Fusea 94 Elisaveta 117 Filimon 36 Elisheba 26 Filip36, 97 G Eliyâhu 26 Filipa 117 Gabhriel 26 Emanuel 26 Filipus 55 Gabriel 27 Epicadus 22 Filotei 37 Gabrid 26 Eptala 18, Flaccus2\ Găbriel 26 Eptidius 19 Flavian(us) 28 Gaius 20 Erdb 103 Flavius 18, 28 Gz/86 Esbenus 18 Flămându 33 Gf/86 Eufrosina 117 Floarea 24, 117 Galben(u) 31, 33, 110 Eupraxia 87 Fior 24 Galeș 94 Eusebiu 36 Florea 24, 89 Galian 93 Eustatie 100 Florescul 89, 93 Gallus 23, 86 Eustratie 114 Florev 89 Galu 23 Eutymios 83 Florica 117 Ganea 92 Eva 27 Florinus 24 Gavalin 94 Evghenie 36 Florius 24 Gavril 97,98 Evstatie 36 Floru 24 Gavrilă 98 Evtimie 83 Foali 100, 110 Gavriil 67, 82, 98 Foca 90 Găină 32 F Forquu 55, 56 Gănescul 107 Fabia 19 Fortunatus 28 Gărdoș 58 Fabian 46 Fot 52 Gâurice 110 Fabius 19, 28 Foth 52 Gâdea 74 Falcă 31 Fotinia 69 Gârbovul 110 Farcasii 60 Francus 23, 33 Gârdea 94 Farcaș 59, 60 Frasin 32 Gârdu 102 Fata 31, 55, 117 Frate 31, 33, 64 Geamănu 31 Faustinus 28 Fratea 33 Geană 31 147 Gemelus 21 Giuliu 47 Gunea 57 George 134 Giurge 98 Gurălungă 34 Georgeta 134 Giurgea 98 Gureș 62, 83, 92 Georgette 134 Giurgevici 74 Gurhes 62 Geârgios 28 Giurgică 99 Gurheș 62 Georgius 28, 29, 47, 65, 66 Giurgiu 47, 71, 72, 74, 98 Guriță 34 Georz 29 Gjon 29 Guțilă 95 Gerâsimos 83 Glicherie 114 Gyula 47, 62, 63, 64 Gheață 33 Gligorașco 99 GyuleGl Ghebu 31 Gnaeus 20 Ghedeon 100 Godea 94 H Ghelasie 114 Godes 19 Habibis 22 Ghelebi 103 Goe 95 Hacico 84, 85 Ghenadie 100 Goenescul 107 Hadrianus 21, 28, 88 Gheorghe 46, 60, 62, 66, Gogoașe 92 Halgaș 69, 70 71,72, 81,92, 97, 99 Goia 94, 95 Hammonius 22 Gheorghie 46 Goișin 61 Hamza 86 Gheârghios 28 Golin 69 Han 89 Gherasim 83 Golovat 106 Haneș 69, 86 Gerâsimos 83 Gostilo 58 Hannah 26 Gherghe 77, 81 Gostimir 57, 58 Hanoș 86 Gherghi 81 Gostița 58 Hans 69 Gherghina 88, 94, 117 Gostilo 57, 58 Haralambie 111 Gherondie 100 Gothul 36 Hariton 3782 Ghervasie 82 Grada 104 Hasan 86 Ghica 90 Grasu 31 Hasanum 86 Ghinda 104 Grăbeșică 61 Hassan 86 Ghiocu 100 Gradul Hândău 74 Ghiula 63, 64 Grădan 57 Hânsea 94 Ghizdavăț 78 Grădiu 102 Hârgota 95 Ghizdaveț 92 Grăgur 57 Hârje 106 Giâcomi 47 Grecul 110 Hârlâoanu 74 Giâcomo 47 Greiere 32 Hârseanul 93 Gioan 47 Gremianites 51 Heptapor 18 Gioân 47 Greul 110 Herman 104 Gioană 47 Grigor 57 Herțea 104 Gioăni 47 Grigore 81, 97 Hieremias 26 Giona 47 Grigorie 36, 50, 51, 57 Hilarion 83 Gionea ^7 Grinco 103 Hinătești 70 Giorgio 47 Grosu 31 Hințea 94 Giorzu 29 Grossus 52 Hodco 103 Giovanni 47 Grozafâ, 70, 83, 115 Hodișa 58 Giula 62 Grozav 92, 100, 115 Hodor 86 Giulă 47, 98 Grozea 74 Hojița 58 Giulea 47, 62, 63, 64 65, Gruban 102 Honoi 94 98 Gugota 58 Horaeț74, 103 Giulie 47 Gulya 64 65 Horațiu(s) 20 Giulio ^7 Guna 52 Horgescul 107 148 Hrăste 99 Hrelia 57 Hrincu 103 I lachim 98, 100 lacob 27, 73, 100 lacâbos 26 lâcobus 26, 47 lacâbus 26 lacom 47 lacomi 47 lacomo 47 lacomus 47 lacov 67, 82 lanache 94 lano 82 Iapă 32 lardul 84 lațco 73 lațcu 75 Icoșoae 109 Iepure 32 Ieremia 100 Ieremiâs 26 Ieronim 46 Ignat 97, 98 liddeus 22 Ilarie 114 Ilarion 82, 83, 100 Ilea 99 Ileana 104, 117 Iliana 117 Ilie 27, 57, 82, 97, 98, 99 Ilinca 117 Immanoil 26 Indrea 98 loachim 26, 98 loakim(os) 26 loan 50, 51, 59, 62, 64, 66, 67, 81, 82, 97, 98 loanăș 71, 98 loanâș 71 loanichie 82 loaniș 71, 98 loânnes 26, 29, 47, 51 loannis 26, 47 loannus 50, 55 lochanan 26 lohânnes 26, 69, 86 Ioil%2 Ion 53, 67, 74,81,82, 98 lonașco 98, 99 lonița 50, 51 loniță 51, 88, 98 lonuț 52, 53 los^ph 26 lâseph 26 losephus 29 losepos 26 lostypus 26 Iosif27, 73, 82, 100 Isac 27, 100 Isaia 100 Isaie 106 Isaiu 100 luba 84 luban 93 lucășeanul 110 ludita 27 luga 62, 72, 74, 82, 99 lugșa 99 lulea 64 lulia 18, 19, 20, 21 Iulian 46 lulianus 28 Iulie 98 luliu 98 lulius 19, 20, 21, 28, 47, 64, 65 Iura 99 Iurca 99 Iurie 72, 96, 99 Iurga 72 Ivan 62, 74, 82, 99 Ivanaș 71, 74 Ivanco 82, 93, 99 Ivancu 51 Ivașco 99, 106 Ivașcu 99 Ivu 99 Iwan 64, 66 Iwanus 53 Izvoranul 78, 93 î împăratu 33 îndon 29 îndre 29 îndrea 29 înton 29 J Jăurescul 107 Jehojakim 26 Jitian 93 Joannis 59 Jorj 134 Jucu 43 Jula 64, 72, 98 Julea 98, 106 Julici 106 Jumătate 101, 106, 110 Jurj 64, 65, 72 Jurja 98 K Kaas 55 Kaeso 20 Kallinicos 69 Kamasis 36 Karachin 54, 55 Karachun 52 Karachyno 52 Karâcsony 52 Karapeh 66 Karmalakes 51 Keczel 52 Kepha 26 Kerâ 88 Ketel55 Kira 88 Kiriakos 45 Kokor 53 Kopacs 55 Kosmas 98 Kuine 55 Kusta 62 L La Capra 35 La Chievre 35 La Chieure 35 149 Lach^vre 35 Liubota 58 M Lacabra 35 Livius 20 Macarie 36, 82, 83 ZW62 Lola 104 Macrea 94 Ladislas 86 Longinus 19 Macovei TI Ladislau 64, 66 Longum 64 Magdalena 62 Lai 92 Longus 64, 65 Magdalina 87 Lambru 37 Luca 67, 81, 97 Maican 93 Laslău 103 Lucanus 28 Makarios 83 Laslău 86 Lucas 28 Malanca 43 Ldszlâ 86 Lucianus 19 Malancă 43 Lațco 86, 103 Lucilius 20 Malciul 84 Laura 133 L(ucius) 18, 19, 20 Maieu; 94 Laurentius 20, 28 Lucretius 20 Mamercus 20 Laurențiu 47 Luqăneasa 93 Man 94 Lavrentie 47 Lucșineasa 93 Mana 41 Lazăr 50, 97, 98, 99 Lumota 95 Manase 27 Lazea 99 Luna 104 Manciul 84 Lazor 96, 98 Lapidat 83 Lungul) 7>\, 64, 92, 101, 110 Mane 94 Manea 41, 88, 89, 90, 94 Lăptea 34 Lup 115 Lupa 115 Manevici 90 Lăudat 92 Manius 20 Lână 110 Manoil 96, 97, 98 Lângoare 32 Leahu(l) 119 Lupan 115 Lupandru 115 Manoli 98 Mara 96, 104 Leana 117 Lupaț 115 Marciana 21 Leanca 117 Lupațco 115 Marcianus 21 Leanța 117 Lupațcu 115 Marco 97 Leav 57, 58 Lupănaț 115 Marcu 46 Leca 90 Lupănel 115 Marcus 20, 28, 55 Lena 117 Lupe 115 M(arcus) 18 Lenard 86 Lupea 115 Mardarie 82 Lenea 117 Lupei 115 (cel) Mare 31, 90 Leurinț 103 Lupeț 115 Marga 87 Liccaius 22 Lupică 115 Margareta 87 Lie 99 Lupilă 115 Marena 97, 104 Limbă 31, 33 Lupițor 115 Măreț 94 Limbădulce 34 Lupotâ 115 Maria 26, 87, 96 Lina 117 LupțaW, 100, 115 Marin 23 Linart 86 Lupșe 100, 115 Marina 87, 97, 104 Lingoare 32 Lupșea 115 Marinus 23 Lința 117 Lupu(l) 32, 33, 60, 83, Marișca 97 Lita 59 101,115 Marius 20, 21 Litea 59 Lupus 115 Marmură 105 Litobor 59 Lupuș 115 Marta 19, 104 Litomir 59 Lupușor 115 Martin 23, 82, 97 Litovoe 59 Lupuț 115 Martinus 23, 28, 29, 50 Litovoi 59, 65, 73 Luțan 57 Maruțca 97, 104 Litu(l) 59 Lytuouy 59 Maryarn 26 150 Matei 82, 97 Miclouț 103 Motfs 86, 103 Mateș 94 Micou 55, 65 Mogpțfâ, 94, 103 Matithyâh 26 Mic(ul) 55, 57, 64,65, 72, Mogoțel 93 Mattheus 26 74, 83, 86, 100 Mogpșeseul 107 Matthâios 26 Micula 100 Moian 86, 87 Matuțița 104 Micus 54, 65 Moicescul 108 Mauriciu 61, 62 Mielu 32, 33 Moimescul 108 Maxena 117 Mierla 117 Moise 82, 83, 100 Maxentius 28 Mierlă 32, 33 Moiță 100 Maxim 46, 97 Mier Iuțea 117 Moldovan 70 Maximianus 28 Mihai 81 Moldovean 93 Maximinus 28 Mihail 27, 64, 65,71,81, Moncat 52 Maximus 21, 28 86, 97, 98 Moțu 55 Măcui 94 Mihai 89 Motruna 104 . Mădricica 68 Mihalaț 71 Mucapa 18, Măgdălina 104 Mihală 82 Mucapor 18, 19 Mâneci 42 Mihalco 98 Mucapuis 18 Mâneț 42 Mihâly 82 Mucatra 18 Mărena 97 Mihăilaț 71, 98 Mucatralis 18 Mărgărita 71 Mihăilă 95, 98 Mucasenus 18 Măria 97 Mihău 98, 103 Muciale 19 Mărina 97 Mihlea 98 Mucianus 18, 19 Măriuța 97 Mihnea 98 Mudrăcica 68 Mărtin 82 Mihno 98 Mujilo 57, 58 Măruntu 31 Mihu(l) 64, 65, 82, 98, 99 Mure 64 Mărușca 97 Mihuță 98 Murga 55 Mândre 100 Milco 84, 93 Murgul 110 Mândrea9\, 100 Milcu 84 Murk 65 Mânea 94 Milea 94 Musana 64 Mânzu 110 Milobrat 40, 58 Muscă 32 Medrea 29 Mina 36 Mustață 31 Medru 29 Mințică 94 Mustea 94 Meletie 114 Mirăslău 64 Muța 104 Merti 29 Mircea 41, 67, 78, 84, 91, Muțat71, 83, 86, 100 Mertir 29 92, 94, 101 Mușata 71, 104 Mesehnă 106 Mirciu 41 Muțatini 71 Messalina 21 Mirco 41 Mutu 32 Meta 90 Mircu(l) 41 Mychaelis 64 Mica 87 Mirilă 95 Myk65 Michael 26, 64, 65 Miroslav 40, 64 Myriam 26 Michael 26 Miroț 58 Myruslou 62 MiclăuțGȘ, 103 Mir(u)^\ Myruzlo 64 Micle 86, 94 Mitrofana 117 Miclea 86, 94, 103 Mladin 94 N Micleauț 94 Mochou 55 Nan 64, 65, 69, 70, 82, Miclescul 107 Modestus 19 88, 99 Miklâs 86, 103 Moenescul 86, 89, 93, 107 Nanotă 58, 95 Micloș 63 Moga 86 Nară 31 151 Naso 21 Negul 61 Ochiu 31 Nasta 104 Negură 33 Oița 33 Nastasiâ 104 Negurița 33 Octavianus 21 Naște 104 Negtue 66 Octavius 20 Nastea 104 Nenciul 78, 85 Olachus 66 Natoporus 18 Neofit 36, 37 Olecsandro 71 Nămaie 32 Nerad 58 Olenca 105 Nămai(u) 32 Nestor 36 Olețco 99 Năstac 42 Netedul 7 4, 110 Oliușca 105 Ndre 29 Nevolnic 110 Ona 82 NduelS) Niceta 36 Once 98 Neacșa 87 Nichifir 36, 82, 111 Oncea 68, 98 Neacșu 84, 87 Nichita 36, 111 One 82, 98 Neag57, 85, 90, 92 Nicoară 29, 98 Onea 98 Neaga 87 Nicodim 67 Onica 98 Neagăș 103 Nicola 57, 81, 98 Onică 98 Neago(i)e 41, 84, 101 Nicolae 61, 62, 66, 67, 81 Onicica 98 Neagoiu 41 97, 98 Onicică 98 Neagomir 40 Nicolai 61, 98 Oniță 98 Neagoslav 40, 58, 61 Nicolâus 28, 29, 55, 62 Onța 98 Neagoș 42 Nicoleta 134 Onu 82, 98 Neagota 58 Nicolette 134 Oprea 40, 84, 85, 89 Neagotâ 41 Nicolus 53 Oprischi 89 Neagșa42, 105 Nicula 78, 81 Oprișa 94 Neagșia 105 Niculae 98 Oprișac 106 Neagu(l) 41, 66, 84, 85, Niculița 50, 51 Oprișe 94 91, 101 Nikâlaos 28 Orâș 106 Neaguș 58 Nimăiasa 109 Orbu(l) 32, 92 Neatedul(ov) 74 Noe 27 Orda 52 Nebuneica 92 Nonia 19 Oreaov 69, 70 Nechifor 82 Nota 90 Orgoae 109 Necoară 98 Numerius 20 Orgoaia 109 Necora 29 Nuqucz 54 On/100 Neculai 98 Nuțu 52 (W42 Nedelea 45 Nuutzu 53 Oțel 110 Neg 55 Nuuzou 52 Ovidius 20 Negh 66 Negoescul 107 O P Negomir 40 Oaie 32 Pacemil 57 Negovan 93 Oana 98 Pacen 57 Negre 94 Oană 98, 106 Pal 29 Negrea 94 Oancea 82, 94, 98 Pahule 94 Negreva 90 Oanciul 98 Pahulea 94 Negrită 95 Oanică 98 Paisie 100 Negrilescul 108 Oanța 98 Palestina 124 Negrița 104 Oanță 98 Pana 90 Negrovici 90 Obraz 92 Pantelimon 111 Negru 51, 72 Ochialbi 34 Pardos 106 152 Pasăre 32 Pascal 46, 88 Pascale 46 Petru 27, 50, 62, 64, 65, 71, 81, 89, 96, 97, 98 P^trus 26, 50 Precopie 82 Preda 45, 84, 101 Predilo 58 Pascalie 46, 82 Philippos 27, 36 Preotu 33 Pascha 55 Philippus 27 Preutescul 107, 108 Pascu 24 Piatră 110 Preuțescul 108 Pasca 33 Piele 31 Prisosta 19 Pașcan 42 Pieporus 18 Procopie 36 Paște 33 Pieptea 34 Prodan 58, 64, 65 Paștea 33 Pieptu 31 Prodana 117 Paști 33 Pilea 94 Proica 84 Paulina 21 Piper 92 Prujina 58 Paul(us) 29 Piprea 94 Prună 33 Paul(l)us 21, 28 Pirusus 18 P(ublius) 18, 19, 20, 21 Pavel 97 Piscu(l) 55, 96, 110 Pudilă 51 Păcuraru 33 Pitic 64, 65, 101, 110 Puiu(l)%3, 100 Păducel 51 Pivnicerul 110 Purcărescul 108 Păduchel 51 Plares 22 Purcelescul 106, 108 Pătrașco 99 Plator 22 Purice 32, 101 Pătrașcu 99 Plânge-banul 34 Pușchea 32 Patru 79, 81,98 Plean 58 Păturnicherul 110 Pleșeschi 89 Q Păun 32 Pleșescul 108 Quintus 20 Păunul 83 Ploaie 33 Păușescul 108 Plop(u) 32 R Pântece 31, 110 Plopeanu 108 Rada 87 Pântecosul 110 Plopescul 108 Rădici 43 Pârcălăbescul 108 Ploscar 110 Rado(i)e 41 Pârciulovoaia 94 Pobrăteanul 110 Radoiu 41 Pârlea 94 Podobitu 110 Radomir 40, 58, 67, 73 Pârvana 87 Poiană 110 85 Pârve 84, 85, 94 Pojar 100 Radoslav 40, 58, 67, 85,! Pârvea 94 Policarp 36 Radoș 58 Pârvoslav 58 Poneag 58 Radota 58 Părvu(l) 42, 84, 85 Popescul 108 Radotă 41 Pecingine 32 Popșor 73 Radu(l) 41, 51, 55, 57, 6 Pelagius 34 Porc 55, 56 67, 68, 78, 79, 84, 8 Perpetuus 21 Porca 56, 89 86, 87, 88, 89, 101 Pescaru 33 Porcea 56 Raduș 58 Petec 91 Porcha 56 Raica 42 Petraș 99 Porchia 56 Raică 42 Petrașco 99 Porck 56 Raicea 42 Petre 81 Porcu(l) 32, 33, 110 Raiciu 42 Petrică 71, 99 Porumb 32 Raico 42 Petrișor 99 Porumbelu 32 Raicu 42 Petriță 99 Porquo 56 Raphael 26 P^tros 26 Preadhina 58 Ratea 94 Petrovici 74 Preadmir 58 Raveca 27 153 Razimir 85 Sahac36 Servius 20 Râdea 42 Samoil 82 Seuthes 18, Rădei33 Samonida 87 Sever 6Q Rădeț 42 Sandria 72 Severian 60 Râdilâ 42 Sandro 47 Severin 60 Rodin 94 Sanislav 53 Severinus 28, 60 Râdiniță 94 Sănislav 59 Sex(tus) 18, 20 Răducan 42 Sarabă 44 Shim'on 26 Râspop 110 Saracenno 65 Shtjefen 29 Râzvan 111 Sarachenus 64 Silăvăstru 114 Râie 32 Sarachinus 65 Silvestru 114 Râmunc 50 Sarandino 91 Silvius 20 Rândunea 32 Sarapion 67 Sima 53, 57 Rândunică 32 Sas 62, 115 Simedrea 29 Rebeca 27 Șasea 117 Simedru 29 Rebur 19 Sassa 18 Simen 51 Reman 66 Saturnina 21 Simeon 27, 53, 81 Rephael 26 Sava 36, 81, 97, 111 Simion 111 Roade-oală 34 Savin 111 Simon 26 Rodea 94 Saviuc 43 Simziana 29 Rodu 55 Sărăcin 62, 64, 65 Sin 73, 86 Roman 64, 65, 68, 71> 81» Sâna 58 Sinco 73, 74 86, 97 Sângeorz 29 Sincu 73 Romanul 36 Sânislau 59 Sinea 94 Romanus 28, 81 Sânmedrea 29 Sinescul 108 Romațco 97, 99 Sânicoară 29 Singur 57 Romașcu 99 Sannicoară 29 Sinislau 59 Românei 97, 99 Sânpietru 29 Sinov 74 Românu(l) 33, 64, 66 Sânzian 33 Sisi 18, Roșea 93 Sânziana 29, 33 Slavomir 40 Roșu 31, 64, 65 Sânzor 29 Slavota 51 Rotâmpan 74 Sârbescul 108 Slavul 84, 87 Rotompan 74, 107 Sârb(ul) 92, 110 Slâveiu 93 Rou 52 Scenobarbus 22 Slujăscul 108 Rufius 18 Scequ 52 Smaragd 55 Rufus 64, 65 Scorilo 18, Sofi(i)a 104 Rugas 62 Scoromir 58 Sofronie 36, 67, 82, 83 Rugină 110 Scumpul 110 Sokol 53 Ruhat 91 Scurtu 32 Sola 18 Runceanul 93 Sebastianus 28 Solcea 94 Rutaș 93 Secară 33 Solea 94 Rusca 105 Secundinus 19 Solomon 27, 100 Rusin 94 Sedida 19 Solovăstru 114 Rusul 92 Semjordzu 29 Seneslau 59, 74 Sora 24, 31, 56, 117 Sorica 33 5 Seneslav 59, 74 Soricu 24 Sabinianus 19 Senislav 59 Sorin 24 Sabinus 19, 28 Serapion 36, 67 Sorou 56 154 Soru 31, 56 Stoia 84, 94 (cel) Șchiop 51 Spătaru 33 Stoian 64, 65, 67, 70, 86, Șchiopu 32 Spiridon 111 87, 93 Șendrea 47, 72 Sprânceană 31 Stoica 84, 85, 86, 87, 89, Șendrică 99 Sprinten 92 91,92, 101 Șerba 100 Spurius 20 Stoican 93 Șerban 33, 66, 72, 83, 86, Sratin 57, 58 Stoicea 85 106 Srafin 58 Stoico 84, 93 Șerbanovăsk(ov) 74 Staan 62 Stoicu 85 Șerbănescu 74 Staia 87, 105 Stoilă 95 Șerbea 100 Staico 84 Straoa 84 Șerbescu(l) 96, 108 Staicu 84 Strațimir 85 Șerbici 108 Stamate 111 Stravici 73, 74, 107 Șerbu(l) 33, 83, 100 Stan4\, 51, 57, 62, 69, Straovici 107 Șerbănescu 74 70, 78, 79, 84, 85, 87, Strâmbu 32 Șoarece 32 89, 101, 105 Stroe 84, 101 Șoimul 92 Stana 86, 87, 105 Stroiasa 93, 109 Ștef 67 Stanca 86, 87, 91 Sturza 32 Ștefan 36, 61, 62, 71, 73, Stance 68, 69, 85 Sturzu 32 81,97 Stancea 41, 68, 69, 85, 94 Subt Coastă 92 Ștefanei 99 Stanciu(l) 41, 68, 69, 70, Sucală 92 Șteju(l) 82, 99 84, 85, 86, 89, 91, 92, Sugel 32 Știbor 103 101 Sumedru 29 Știrbeț 94 Stanca 41 Surata 117 Știubei 100 Stanilo 84 Surban 66 £«&91 Stanimir 58 Surdu 32, 33 Șușman 86 Stanislav 40, 61, 67, 69, Surinschi 107 70, 73, 74, 85 Surs 64, 65 T Stanizlau 66 Sutilă 95 Tador 98 Stanu 91 Suita 22 Taeîncof 92 Stănciulea 94 Suttius 22 Tagsaba 43 Stâneasa 93 Syrus 22 Talaba 43 Stănilă 85, 87, 95 Syrillio 22 Talabă 43 Stanislav 85 Szeneslay 59 Talabu 43 Stângaci(ul) 92, 110 Szor 56 Tamas 68 Stelea 114 Tamaș6%, 103 Stelian 114 Ș Tarasie 100 Stepan 92 Șalău 110 Tarsa 18 Stephano 62 Șandor 47 Tartabă 43 Stephanus 29, 61 Șandra 99 Tassios 36 Sterian 114 Șandrea 99 Tatar 62 Sterie 114 Șandrică 99 Tath 52 Sterissa 18, Șandrișor 99 Tathemirus 64 Sterpu 32 Șandro 99 Tatomir 64, 65, 67, 85, 88 Stețco 73 Șandru 47, 72, 99 Tatultf), 92 Stețcu 73 Șarban 72, 74 Taurul 90 Sthanu 55 Șărban 57, 83, 93 Tavă 110 Stoe 84 Șcheauca 117 Tălmaciu 110 155 Tănase 114 Tănasie 114 Tătar 115 Tăun 32 Tâmpa 103 Tâmplă 31 Târtaba 43 Târtoabă 43 Teiu 33 Temeșescul 107 Teoctist 36, 37 ^^36,37,57,71 81 97, 98 Teodosie 36, 37 Teodul 36, 37 Teofan 36, 37 TeofillG, 37 Teofilact 37 Teofor 37 Teohari 37 Tepșa 95 Terentius 20 Teșa 84 Teșimir 58 Tetula 18 Thomas 26, 68 Thâmas 26, 68 Thomas 26 Theodor 50 Theodoros 45 Theodorus 36 Theologos 45 Thimotheus 36 Tiberius 20 Ticuci 85 Tihoci 58 Tihomir 40, 58 Tihoslav 58 Timotei 36 Titus 20 T(itus) 18 Toader 71, 81, 98 Tocsaba 85 Tocsabă 43 Tocsabe 43 Tocsoabă 43 Toder 98 Todor 98 Toma 97 Ursu(l) 32, 33, 83 Tomșa 42 Ursus 50 Tortaba 43 Usteclă 107 Toxaba 85 Traianus 50 V Traibithus 18 Vaca 55 Trămândan 93 Vacă 32 Tricolescul 119 Vaja 55 Trifo 84 Valens 18 Trifu 85 Valențe 19 Trudescul 108 Valentinus 28 Truțea 68 Valeria 19, 20 Tudor57, 60, 78,81,98 Valerianus 28 Tudora 87 Valerius 19, 20, 28 Tudoran 93 Varlaam 100 Tudose 114 Vartolomei 47 Tudosie 114 Vasâle 98 Tughea 94 Vasile 46, 57,61,68, 82, Turba 52, 55 98 Turcu(l) 69, 70, 92 Vasilie 46, 98, 105 Turiac 57 Vasutca 105 Turtaba 43 Vălcsan 57 Turturea 32 Văleșoae 109 Turturică 32 Vâlcan 68, 84 Turz 52 Vâlce 84, 85 Tuzoana 105 Vâlcea 85, 90 Tzino 18 Vâlcoslav 58 Tzinta 18 Vâlcsan 84, 89 Tzo lotus 19 y^®42, 68, 84, 85 Vânjea 94 T Vântu 33 Țacal 91 Velimir 58 Țeastă 31 Vereșceac 107 Țepeș 90 Veriga 100 Veri voi 51 U Vibia 19 Udar 19 Vibius 18 Udobă 68, 70 Vichentie 114 Udriște 88, 89 Viespe 32 Uliu 101 Vilna 96 Ulpiu(s) 18, 19, 20 Vincențiu 28 Uncleat 107 Vincentius 20, 28 Undrea 29 Vinicius 20 Uranie 106 Vintilă 79, 84, 89, 93, 95 Urâtu 33 Vintilescul 88, 89, 93 Ureacle 101, 110 Vintilev 89, 90 Ureche 31, 101, 110 Vintilov 89, 90 Ursea 88 Virgiliu(s) 132 156 Virginius 20 Visarion 82, 114 Vișa 105 Vitalis 28 Viteazul 7 \ Vitiazul 74 Vitold 104 Vitolt 104 Vitoltescu(l) 104, 107 Vito Itești 104 Vițel(u) 32 VW41, 57, 64, 65, 73, 74, 84, 86, 90 Vladicicu 106 Vladimir 40, 73, 85 Vladislav 40, 74, 85, 86 VW«6941,68,91 Vlahul Vlaicu(l)6\t 84, 85, 87 Vlașinescul 107 Vlădaia 87 Vlădescul 106, 108 Vlădilă 42 Vlișniță 107 Voica 87 Voicea 41, 94 Voiciu 41 Voico^X,^ 84,91 Voicu(l) 41, 64, 68, 84, 85 Voila 58 Voimir 58 Voina 84 Voinea 57, 61, 94 Voineasa 93 Voinescul 107 Voineag 58 Voislav 40, 58, 85 Voitec 42 Voiteci 42 Voiteț 42 Voivoda 55 Voya 55 Vrană 69 Vrancea 90 Vranin 69 Vran(u) 42 Vratișa 58 Vrsac 52 Vucenic 107 Vulpe 32, 33 Vultur 32 Vusin 58 W Waca 52 UW51,53 Waya 55 WlanijkGG Y Ya aqobh 26 Yirmeyah 26 Yoseph 26 Z Zaharia 111 Zacharia(s) 26 Zaharias 26 Zamona 91 Zampa 64, 65 Zarna 61 Zef 29 Zekarjâh 26 Zenobius 36 Zenouis 36 Zerechen 62 Zgaibă 32 Zinon 36 Zlata 58 Zlatan 58 Zlatco 84, 85 Zlătărescul 108 Zlina 57 Zoe 131 Zoica 131 Zombur 64 Zor an 100 Zorea 100 Zorilâ 100 Zorj 29 Zosima 36 Zottikos 36 ZugrafX 10 Zurozis 18 157 CUPRINS INTRODUCERE ............................................. 5 Stadiul cercetării ....................................... 7 Metoda ................................................... 7 Sursele de documentare.................................... 8 Terminologia onomastică................................... 9 ABREVIERI ............................................... 13 I. FORMAREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI NUMELOR DE PERSOANĂ .............................................. 15 1. Periodizare istorică ............................ 15 2. Formarea sistemului onomastic românesc .......... 16 Ce spun inscripțiile dunărene?.......................... 17 Numele traco-dacice .................................... 18 Numele latine .......................................... 20 Nume de alte origini ................................... 22 Continuitatea onomasticii latine........................ 22 Romanitatea numelor de persoană românești............... 30 Influențe onomastice culte: elementul grec ............. 36 3. împrumuturi onomastice directe: elementul migrator ... 37 împrumuturi germanice................................... 38 împrumuturi slave....................................... 38 împrumuturi cumane...................................... 43 4. împrumuturi onomastice culte: factorul religios . 44 împrumuturi slave religioase............................ 45 împrumuturi romanice (italiene) ........................ 46 Concluzii............................................. 47 159 II. FIXAREA SISTEMULUI ONOMASTIC ROMÂNESC MEDIEVAL ............................................. 49 1. Numele de persoană românești în secolele al Xl-lea și al Xll-lea ...............’....................... 49 Antroponimia sud-dunăreană........................... 50 Antroponimia la românii din Panonia și Moravia........ 51 Antroponimia din Transilvania ....................... 53 Sistemul de denominație personală ................... 53 2. Numele de persoană românești în secolul al XlII-lea ... 54 Antroponimia din Transilvania ....................... 54 Antroponimia sud-dunăreană.......................... 56 Antroponimia din Țara Românească .................... 59 Sistemul de denominație personală ................... 60 3. Numele de persoană românești în secolul al XlV-lea . . 60 Antroponimia sud-dunăreană........................ 60 Antroponimia din Transilvania ....................... 61 Antroponimia din Țara Românească .................... 66 Antroponimia din Moldova ............................ 70 Sistemul de denominație personală ................... 75 Concluzii............................................ 75 III. CONSOLIDAREA SISTEMULUI ONOMASTIC ROMÂNESC MEDIEVAL .................................... 77 1. Numele de persoană românești în secolul al XV-lea 77 Antroponimia din Țara Românească .................... 78 Antroponimia din Moldova ............................ 95 Sistemul de denominație personală ...................110 2. Numele de persoană românești în secolul al XVI-lea și al XVII-lea .................................. 111 IV. MODERNIZAREA SISTEMULUI ONOMASTIC ROMÂNESC .............................................123 Antroponimia românească la jumătatea secolului al XVIII-lea....................................124 Modernizarea onomasticii românești ..................126 V. CONCLUZII ........................................137 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ...............................140 INDICE DE NUME .......................................141 160