Coperta de CALIN STEGEREAN
I
Dreptul la memorie
fn lectura lui
Iordan Chîmet
III
q. Dialog ^        despre identitatea românească
Selecţie şi antologie de Iordan Chimet
© Editura Dacia, Cluj, str. Emil Isac nr. 23
EDITURA DACIA, CLUJ 1992
Lucrare tipărită cu sprijinul Departamentului Informaţiilor şi a Fundaţiei Soros pentru o societate deschisă, Filiala Cluj
Lector: MIRCEA OPRITA
Tehnoredactor: A. MOLNAR Corector: MĂRIA BUZURA
Apărut: 1992. Bun de tipar: 2 dec. 1992. Comanda nr. 3339. Coli de tipar: 43,75. Tiraj: 4 000+80 + 30+30 ex. legate. Hîrtie: velină: 70 g/mp. Format: 16/61X86.
Tiparul executat sub comanda nr. 196/1992, la Imprimeria de Vest, Oradea, str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105. România
ISBN 973-35-0288-X
Odată împlinit visul Unirii, opinia publică a epocii a fost chemată de elita sa culturală să-şi definească personalitatea la începutul unui nou drum istoric care părea să marcheze debutul vieţii adulte a comunităţii; cu alte cuvinte, să-şi gîn-dească existenţa nu numai s-o trăiască spontan, să-şi facă, aşadar, bilanţul cultural, să se privească cu curaj — căci era nevoie de curaj — în oglinda interioară a spiritului pentru a-şi vedea chipul aşa cum e în realitatea complexă, contradictorie şi înşelătoare şi nu cum e proiectat sau insinuat în conştiinţă de propriile noastre iluzii. Oglinda mentală la care se gîndiseră cărturarii noştri la începutul anilor 20 era raţiunea, luciditatea capabilă să-i releveze nu numai virtuţile reale, dar şi limitele nu mai puţin reale, inerente şi unele şi altele, de altfel, făpturii umane, atît la nivel individual cit şi la nivel colectiv.
întrebarea care căpătase caracterul tiranic al unei veritabile obsesii fusese formulată cam în felul următor: „Ce este sufletul românesc?" Sau, în loc de suflet, se vorbea, deseori abuziv, de spirit, de spiritualitate, de ethos, în definitiv nu contau prea mult variantele şi improvizaţiile atît timp cit sîrrv-burele central al temei rămînea acelaşi. Care sînt, deci, componentele sufletului românesc? se întrebau, pasional, convorbitorii. Cum se manifestă în realitate, care sînt planurile existenţei colective în care se putea demonstra măsura plenară a valorii noastre — fără a omite, fireşte, nici acele planuri care convin mai puţin? Am putea ajunge, cumva, la acea acuitate a analizei, la acea fineţe a percepţiei pentru a descompune în laboratorul de chimie experimentală a spiritului acel inefaf)il numit specificul românesc în elementele sale primare, încer^ cînd astfel să definim nu numai întregul, dar şi părţile specifice ale acestui fenomen real şi fabulos în acelaşi timp, sfidîn-du-ne cu complexitatea sa şi care este firea unui popor? In sensul cel mai direct, mai generos al cuvîntului, rostul intim,
impulsul secret care pasionase conştiinţa colectivă, declanşînd torentele de lavă şi focurile de artificii ale energiilor culturale ale epocii, prqvocînd dezbaterile furtunoase ale identităţii româneşti, s-ar fi putut rezuma astfel: Cu ce venim noi la banchetul popoarelor? Care este, în definitiv, aportul nostru? (E adevărat că, cine ar fi dorit ar fi putut asculta pe scepticii de meserie ricanînd ca întotdeauna pe la colţuri, şoptind în barbă: „Dar a existat vreodată un asemenea aport? Şi a existat, de asemeni, un banchet al popoarelor?"
Din păcate, există şi un sens mai limitat al unei asemenea acţiuni, mai ales în climatul tot mai ardent al epocii, nu-l putem ignora. Operaţia aceasta de autodefinire, atît de nobilă la prima vedere, comportă şi va comporta întotdeauna atîtea riscuri în procesul cristalizării intenţiilor iniţiale, în cele din urmă succesul sau eşecul dialogului depinzînd de gradul de maturitate intelectuală şi rigoare etică a publicului — condiţii, oriunde în lume, greu de realizat, iar unul din riscurile cele mai nocive, cel mai semnificativ poate, devenind o adevărată maladie a spiritului cînd i se oferă condiţiile propice de dezvoltare, este, într-o definiţie sui-generis, narcisismul colectiv. Cunoaşteţi desigur fenomenul: dilatarea exacerbată a personalităţii, inflamarea egoului naţional, răzbunarea complexelor de inferioritate provenite dintr-un trecut nu întotdeauna lesne de descifrat, activizarea pe trasee deviate a unor energii pînă atunci reprimate sau, oricum, ţinute sub control ferm, spre scopuri, în final, ostile vieţii. Privindu-se în oglinda orgoliului său dezlănţuit, narcisul lumii moderne — şi eu mă refer la nar-cisul colectiv, singurul care poate tulbura echilibrul vieţii sociale, mai ales atunci cînd îşi eşafodează şi motivaţia etnică, politică, spirituală, etc. a supremaţiei sale pe scena istorică — este convins nu numai că e frumos, dar că e unicul frumos, dacă nu chiar unicul pur şi simplu ... El se \vede numai pe sine, pe o planetă, altfel, părăsită... Şi în biata păpuşă umană, incapabilă să-şi păstreze măsura şi să-şi salveze bunătatea, vedem cum apare monstrul. Nu ştiusem, nu putusem bănui că atavismul putuse dăinui, atîta vreme, atîtea veacuri, în noi. Stătuse pitit în noaptea subconştientului colectiv ca într-o vizuină inexpugnabilă, delirul egocentric, vanitatea flatată abuziv îi deschid larg porţile lumii reale, oferindu-i dementa libertate a violenţei gratuite.
Testul acesta riscant a fost însă trecut cu bine, dezbaterea dedicată sufletului românesc desfăşurîndu-se în limitele nor-malităţii. Şi dacă vor apare totuşi unele accente excesive, acestea s-au ivit spre sfîrşitul perioadei interbelice, cînd nu numai
scena românească, dar întreaga Europă devenise terenul de luptă al intoleranţei dezlănţuite. Deocamdată interlocutorii, din orice unghi ar fi privit problema, căutau argumente, îşi prezentau juriului — care era întreg poporul — probele materiale ca şi justificările logice pentru a motiva o poziţie sau alta. Simplele declaraţii patetice, efuziunile sentimentale, retorica adolescentină se făceau auzite tot mai rar, se părea că aparţin unei epoci revolute .. . Era o iluzie, desigur: Istoria nu renunţă uşor — de fapt, nu renunţă deloc — la modelele experimentate cîndva, revenind mereu la ceea ce a fost înainte, fireşte, cu adaptările de rigoare, necesitate de noul spirit al timpului. Prilej de a reflecta cu melancolie cum mai ales tiparele catastrofice, izvorîte parcă din tendinţele suicidare ale subconştientului colectiv, reapar mai des . . . deocamdată, pentru perioada de care vorbim, cel puţin pentru deceniul de aur cuprins între anii 20 şi 30, pericolul simplificării sentimentale ca şi riscurile ulterioare ale \posibilelor denaturări extremiste păreau depăşite.
Şi ca o dovadă că acea primă dezbatere stătea sub semnul generos al lucidităţii atotcuprinzătoare şi curajului etic este şi faptul că au fost destule personalităţi care au avut temeritatea de a include şi defectele cele mai evidente în portretul-ro-bot al sufletului românesc. Perspectivă controversată, capabilă să dezlănţuie pasiunile incontrolabile şi umorile specifice grupurilor sociale cele mai slab pregătite cultural, receptive mai ales la sloganurile naţionaliste. Chiar într-un leagăn al civilizaţiei cum a fost, totuşi, Europa secolului XX, şi încă la popoare de străveche cultură în momentele de criză istorică, poziţia demagogiei politice, flateria excesivă, lauda dilatată fabulos sfidînd datele realului au fost bine primite, deşi daunele pe care le aduceau sănătăţii morale a publicului erau incalculabile, putînd anestezia simţul critic al unui popor, perturba echilibrul social. Nici noi n-am făcut excepţie ... Aşa s-a dezvoltat mediul prielnic apariţiei profeţilor de bîlci, iluminatului învestit — după părerea sa, de divinitate — cu misiunea sacră de a-şi conduce turma, poporul ales, în Paradis.
Din această perspectivă mi se pare salutar avertismentul dat de cărturarul raţionalist cu notele sale autocritice pentru a tempera excesele de tip narcisist. Fireşte, nici poziţia autocritică — chiar alunecînd în mod firesc spre ironie, beneficiind de atuurile inteligenţei ca şi de circumstanţele atenuante ale spiritului ludic existent în distorsiunea fabuloasă a satirei de mari proporţii — pe care o vom regăsi, de pildă, în opera pe nedrept uitată a lui Ştefan Zeletin — nu va fi la adăpost de excesele propriei sale naturi. Dovadă pesimistul incurabil, incapabil să
6
7
înregistreze altceva din spectrul psihologic colectiv decît negrul, eventual tonurile învecinate, griul şi cenuşiid, iar din istorie reţinînd mai ales momentele de cumpănă, perioadele tranzitorii, ambiguităţile, absenţele, dilemele, ezitările . . . Dar chiar şi fără aceste excese, critica biciuitoare, expresie a intraiisigenţei morale, se va afla în atari situaţii într-o poziţie vulnerabilă, dacă nu chiar culpabilă. Dezvăluirea unui defect, a unui eşec, a unei tare de caracter, fie aceasta particulară sau colectivă, cu toate justificările posibile şi izvorîtă din sursa cea mai pură a bunei credinţe, va provoca interlocutorului vizat o stare de jenă, de refuz, un blocaj psihic, reacţii, altminteri, fireşti. Înţelegem că sarcina e ingrată şi pentru critic şi pentru marele public implicat în judecata critică — chiar dacă observaţia incomodă va viza în special experienţa trecutului.
Un mare merit va reveni amîndorura dacă dialogul va putea fi menţinut pe planul strict al ideilor, refuzînd polemicile rău intenţionate, care rareori scapă prilejul de a învenina şi mai mult lucrurile. Meritul criticului incomod este de a-şi respecta cititorii, considerîndu-i, cum şi sînt în realitate, adulţi capabili de a înţelege şi adevărurile dureroase, nu numai ipo-criziile flatante. El consideră că cel mai bun mijloc de a înainta pe spinosul drum, presărat cu capcane la tot pasul şi care presupune atîtea renunţări, al cunoaşterii şi, dacă e posibil cumva, al desăvîrşirii fiinţei, este dialogul deschis şi cutezător: singura şansă de a depăşi crizele de creştere, umbrele istoriei, monştrii trecutului, limitele pe care, în definitiv, orice structură umană le conţine într-un fel sau altul. Meritul auditoriului este de a accepta dezbaterea, desigur verificînd argumentele pe planul inteligenţei, ferindu-se însă de a face interlocutorului său proces de intenţii, contestîndu-l ca pe un martor indezirabil... .Şi acum, aşezaţi în sala de spectacole a unui alt veac, vreau să spun a spiritului unui alt veac, de fapt a unei alte istorii, e m-omentul să ne întrebăm ce mai rămîne din entuziasmul acelor elanuri, din misterul şi emoţia atîtor spovedanii, din incandescenţa atîtor revelaţii? Eu cred că imaginea unei lumi, propria noastră lume, totuşi îndepărtată, în multe privinţe străină: o lume visătoare dar şi înrobită joaselor patimi, viermuind în nulul nevoilor dar şi beată de zborul înălţimilor, generoasă şi cupidă, înveşmîntată în toga sacerdotală dar şi în zdrenţele celor nevolnici, zmintită şi înţeleaptă: nici cea mai bună dintre lumi, nici cea mai rea dintre lumi. O lume. E destul. E totul.
IORDAN CHIMET
8
A. D. XENOPOL
Unitatea sufletului românesc
Cînd vorbim de sufletul românesc înţelegem prin el manifestările intelectuale ale întregului nostru neam, adică partea comună a tuturor manifestărilor individuale. Aşa bună-oară limba este productul nu a minţii fiecăruia, ci a minţii colective; tot aşa şi moravurile şi obiceiurile, poveştile şi poezia poporană, muzica şi danturile naţionale, portul, clădirea caselor, uneltele întrebuinţate, şi într'un cuvînt toate acele îndeletniciri pe care le practică toată lumea. Acest complex de activităţi intelectuale alcătueşte sufletul poporului în deosebire de sufletul individual.
Acest suflet poporan este însă deosebit după elementele etnice la care'l considerăm: altul este sufletul românesc, altul cel grecesc şi altul cel unguresc. Dar chiar în sînul aceleiaşi rase, se deosebesc sufletele popoarelor deosebite ce se ţin de ele, încît totdeauna divergenţa există. Aşa sufletul poporului nostru e deosebit de acel al poporului francez, italian, spaniol şi deosebit chiar de acel al poporului roman din care se trage. Fiecare unitate etnică este produsul unei combinaţii de elemente omeneşti deosebit introlocate prin amestec şi încrucişare, modificate prin climă şi aşezare geografică, prin dezvoltarea istorică şi înrîuririle cărora a fost supusă, încît alcătuieşte un tot deosebit de restul omenirii. Şi că această deosebire există, ne-o dovedeşte mai ales împrejurarea că fiecare popor vorbeşte o limbă deosebită, neînţeleasă de popoarele celelalte, şi pe care este nevoit a o învăţa cu multă osteneală, spre a o putea mînui. Natura deci a pus ca însăşi această stavilă firească între popoare, silindu-le a'şi concentra viaţa în ele însuşi, şi legînd dezvoltarea omenirei de aceea a acestor centre mai restrînse.
10
Pe lîngă multe alte însuşiri de preţ ale sufletului românesc voim să atingem pe una care-mi pare a avea o însemnătate deosebită ca pîrghie civilizatoare. Este aceea a unităţei sale, adică împrejurarea că, deşi neamul nostru este răspîndit pe un teritoriu atît de întins, 300 000 de kilometri pătraţi în corpul nostru cel mare de la Nordul Dunării, totuşi pretutindeni rostirea cuprinsului nostru sufletesc este aceeaşi, înţeleasă de la un capăt la celălalt al regiunilor deosebite locuite de români.
Intr'adevăr, graiul românesc este acelaş în toate părţile locuite de Românii din Dacia Traiană, şi nu există aproape nici o deosebire dialectală care să împiedice această înţelegere. Sunt fără îndoială deosebiri în tezaurul de cuvinte, deosebiri lexicale, dar care nu ating esenţa însăşi a limbii şi nu opun înţelegerii comune decît o stavilă uşor de învins. Aşa cînd Munteanul zice ca să cheme un lemnar să'i dreagă ulucii, noi putem găsi ideea stranie, ştiind că ulucii sînt de tinichea şi că lemnarul nu ar avea ce căta în asemenea treabă: dar uluc peste Milcov înseamnă ceea ce la noi se numeşte zaplaz. De asemenea cînd zice Moldovanul că i s-a rupt colţunul, Munteanul ră-mîne nedumerit căci el numeşte acel element al înveştmîntării ciorap, şi aşa mai departe. Mai îndepărtate sunt aceste deosebiri lexicale între graiul transilvănean şi cel din România liberă şi mai numeroase încă se întîlnesc ele între limba Românilor din Banat şi acei din restul ţărilor de la Nordul Dunărei. Aşa bună-oară întîlnim în Banat termini absolut străini graiului nostru ca:
Meros      = mîndru Mieriu       = albastru
Meserere = milă Mirăe        = minune
Matrac    = băţ Mozomanie == dihanie, arătare.
Motoc      = prost etc.
Dar aceste cîteva cuvinte sau se înţeleg din decursul vorbirii, sau întrebi ce însamnă. Chiar în cele cîteva particularităţi morfologice precum rostirea lui n înaintea lui i în cuvinte ca: întăniu = întîiu, calcaniu — călcîiu, gutanie = gutăe, sau sunetul t pronunţat ca c în frunce în loc de frunte, ceînăr în loc de tînăr; forma condiţionalului la verbe: vrere-aşi, facere-aşi, nu sunt împiedicătoare de înţeles.
Se poate deci susţinea cu drept cuvînt că limba Românilor de la Nordul Dunării nu înfăţişează deosebiri dialectale, pe cînd este cunoscut că în Italia, bună-oară, Veneţianul nu în-
II
ţelege pe Piemontez nici Romanul pe Napolitan. De asemenea în Germania ţăranul prusian şi cu cel din provinciile renane se înţeleg numai cu cea mai mare greutate, lăsînd la o parte graiul provansal din Franţa care este aproape o limbă deosebită de cea franceză.
Cum se face însă că pe un teritoriu atît de întins şi, mai mult încă, străbătut de lanţuri de munţi înalţi care pun stavile fireşti între deosebitele regiuni, să se întîlnească un fel de a vorbi atît de unitar?
Explicarea acestui fapt se află în condiţiile de viaţă făcute Daco-Romanilor prin năvălirile barbare. Retrăgîndu-se în munţi înaintea potopului popoarelor sălbatece ce le ruinaseră statul şi viaţa lor civilizată, ei se purtau fără încetare cu turmele lor din loc în loc, coborîndu-se iarna din Transilvania şi Banat în şesurile Moldovei şi ale Munteniei pentru păşunarea acelor turme, şi întorcîndu-se vara înapoi în cetatea munţilor. Prin acest dus şi venit necontenit al poporului de păstor al Românilor, s'a păstrat unitatea graiului şi a celorlalte elemente ale sufletului românesc care, fără această veşnică atingere, ar fi trebuit să se desfacă cel puţin în două mari ostroave intelectuale: acel de dincolo şi acel de dincoace de piscurile Car-paţilor.
în afară însă de această unitate a graiului poporan între grupele de Români aşezate în deosebitele regiuni de la Nordul Dunărei, unitatea sufletului românesc se mai păstrează cel puţin prin acest element al său de căpitenie — limba — şi între clasa cultă şi stratul de jos al întregului neam.
La alte popoare bună-oară la Germani, la Francezi, la Italieni, dialectul sau dialectele vorbite de popor sunt deosebite de limba literară a societăţei culte, şi numai şcoala introduce în mintea oamenilor de rînd cunoştinţa graiului superior. La noi în ţară, omul de jos vorbeşte aceiaşi limbă cu omul cult, şi numai tezaurul de cuvinte, îmbogăţit prin neologisme necunoscute în cea mai mare parte straturilor inferioare, despart graiul cult de cel de rînd. Ţesătura limbii însă, forma cuvintelor comună ambelor graiuri rămîn aceleaşi, şi cu răspîndirea -ideilor nouă şi a cuvintelor ce le reprezintă în mintea straturilor de jos, se întinde tot mai mult unificarea limbii.
Limba românească este deci acelaşi organ de înţelegere vorbit de tot poporul românesc şi înţeles de el din susul pînă în josul piramidei sociale.
în această unitate minunată a graiului naţional la Români vedem noi unul din mijloacele cele mai puternice de cultură a
12
lui, deoarece ideile zemislite în o parte a ţărilor locuite de ei se respîndesc îndată în toată masa lor şi acele înalte şi frumoase izvorîte din mintea straturilor culte pătrund fără mare greutate în acea a celor puţin luminate. Nici nu se ştie ce putere uriaşă reşede în această putinţă de circulare a ideilor în corpul întreg al poporului român care ca un sînge generos îi nutreşte toate organele, îi înviorează toate puterile, îi înalţă cugetul şi-i înnobilează simţirea. Propăşirea atît de repede şi de uimitoare a neamului nostru se datoreşte în mare parte şi acestei repezi răspîndiri a ideilor în mintea întregului popor.
Pentru a înţelege mai pe deplin însemnătatea acestui fapt, să vedem ce se petrece cu poporul grecesc modern, şi el un popor ce năzueşte spre civilizaţie.
Grecii de astăzi se consideră ca moştenitorii direcţi şi continuatorii neîntrerupţi ai vechilor Elini, pe cînd noi ne privim numai ca de viţă latină, dar alţii decît străbunii romani.
Această deosebire de concepţie asupra originei a avut însemnate rezultate. Grecii considerîndu-se ca Elini, au căutat a readuce limba lor la formele graiului vechiu de care acel vorbit acuma de Greci este tot atît de îndepărtat ca şi acel românesc de limba latină din care a ieşit. Nu e vorbă şi la noi s'a arătat într'un timp aceiaşi tendinţă de a ne considera ca Romani curaţi, de a ne apropia cît mai mult de viaţa romană. S'a cerut de unii din învăţaţii noştri mai vechi reîntoarcerea statului la formele republicane, a religiei la păgînism şi mai ales a limbii la cea latină. Istoria Românilor de Al. Treboniu Laurian care înlocuieşte datarea de la Hristos cu acea de la facerea Romei, şi mai ales vestitul dicţionar al Academiei lucrat de acelaşi învăţat în colaborare cu I. C. Massim documentează această tendinţă greşită în dezvoltarea poporului român. Dar o reacţie sănătoasă îndepărtă la noi primejdia şi întoarse luarea aminte a scriitorilor noştri asupra graiului poporan, ferind astfel neamul românesc de corumperea şi stricarea limbii. La greci, dimpotrivă, prin arhaizme şi clasicizarea cît mai desăvîrşită a limbii greceşti moderne în scopul de a o apropia de antica, limba cultă a Grecilor actuali se înstrăinează de mintea poporului care nu înţelege formele de ziare introduse de învăţaţi, aşa că toate cele scrise prin cărţi şi graiu sînt înţelese numai de acei ce au învăţat limba elină. Şi această tendinţă de reîntoarcere a limbei greceşti cătră vechea ei mamă a devenit o adevărată aiurare care nu mai cunoaşte jnici o margine, nici o îngrădire, încît ameninţă chiar viitorul poporului grecesc.
E drept că Grecii găsesc în această reîmprospătare a graiului străbun singurul mijloc de a dovedi lumii că ei sînt co-
13
borîtorii anticilor Elini; căci de altfel toate minunatele însuşiri ale străluciţilor lor strămoşi le lipsesc cu desăvîrşire, şi Grecii de astăzi sînt un popor foarte sărac în ilustraţii pe toate acele tărîmuri ale cugetării pe care se înălţară antecesorii lor. Ei nu au nici poeţi, nici filozofi, nici istorici, nici oameni de ştiinţă, nici artişti care să poată ridica vaza neamului.
Ne rămîne acuma de cercetat dacă se întinde unitatea sufletească a neamului românesc şi peste hotarele Daciei Traiane şi dacă Macedo-Românii şi Istro-Românii pot fi priviţi ca făcînd şi ei parte din această unitate sufletească?
Pe cînd limba Daco-Românilor este înţeleasă de toţi fiii acestui popor, acea a Macedo şi Istro-Românilor înfăţişează greutăţi mult mai mari pentru a ei pătrundere. Nu mai este vorba aici de deosebiri lexicografice, cu toate că şi aceste sînt mult mai numeroase şi mai însemnate, ci de însuşi forma gramaticală şi sintactică care îngreuează înţelesul acestor adevărate dialecte româneşti. Există între limba Daco şi acea a Ma-cedo-Românilor cam aceleaşi deosebiri care despart dialectul piemontez de acel neapolitan. Se înţelege că aceste graiuri păstrează totuşi caracterul românesc şi că sînt mai apropiate de limba daco-română de cum sînt apropiate de dînsa celelalte limbi neo-latine; că există o mai mare asemănare între limba Macedo şi a Istro-Românilor şi limba Daco-Românilor, decît între această din urmă limbă şi cea franceză, italiană sau spaniolă.
Cum se explică această împrejurare? în vremurile imperiului roman, cînd Dacia făcea încă parte din el, limba latină răsuna în toată întinderea regiunilor stăpînite de el şi în aceea din răsărit se vorbea latineşte nu numai în Dacia ci şi în întreaga peninsulă a Balcanului.
Nu numai graiul latin se păstra în Dacia şi după părăsirea ei de legiuni la retragerea acestora de către împăratul Aurelian, dar biserica romană creştină se lăţi în Dacia după a ei des-lipire, prin atingerea ei cu poporaţia romană creştină de la sudul Dunărei. Precum însă Goţii şi Hunii răspinsesără pe Daco-Romani în munţii Carpaţi, astfel năvălirea Slavilor şi a Bulgarilor care se aşezară mai ales peste Dunăre, alungă pe Romanii din Moesia în catenile Hemului sau Balcanului, Pindului şi ale Rodopului. Regiunea dintre Dunăre şi Balcani perdu caracterul ei romanic şi se slaviză. Se interpuse deci o poporaţie slavă între grupele de Romani retrase pe de o parte în munţii Daciei, pe de alta în acea a sudului şi apusului peninsulei Balcanului, între grupul Daco-Românilor şi acele    ale Macedo-
14
Românilor şi Istro-Românilor. Despărţirea răsăritului Europei de Imperiul roman începuse de pe la creştetul veacului al V-lea, cînd de fapt Imperiul Roman de apus, baştină latinităţei, se desfăcuse în bucăţi; iar despărţirea celor trei grupe de Români se înfăptui abia vr'o 300 de ani după aceea, pe la începutul veacului al VlII-lea, încît această împreună vieţuire a grupurilor româneşti după ce ele încetaseră de a mai fi în atingere cu împărăţia romană, explică mai marea asemănare între graiurile grupurilor româneşti, decît între aceste şi naţiile de origină latină din apusul Europei.
Tot suflet românesc sînt şi Macedonienii şi Istrienii, dar suflet românesc mai îndepărtat, cum ar fi verii între neamuri faţă de fraţi.
Dar ce ne foloseşte această comunitate de limbi, de gîn-dire de apucături sufleteşti, cînd politiceşte sîntem rupţi în bucăţi, despărţite în ţări deosebite şi ascultînd de state deosebite; cînd nu ne este învoit a dezvolta pretutindeni după voia-ne şi placul, comoara sufletului nostru?
Mai nenoricită soartă decît a poporului român nu cunosc decît aceea a Poloniei. Ba dintr'un punct de vedere durerile Polonilor sînt mai puţin ascuţite decît acele ale Românilor: căci la dînşii a apus cu totul soarele neatîrnării, pe cînd la noi el luminează o parte din neam pentru a arăta cu atît mai negru întunerecul în care zac celelalte. Italienii, Germanii au avut norocul de a vedea realizîndu-se unitatea statului lor şi părţile rămase afară din această unitate sînt frînturi mult mai mici decît masele introlocate. La români dimpotrivă partea rămasă în afară de graniţele statului liber, este tot atît de mare şi de însemnată ca şi acea cuprinsă în hotarele lui. Mai trist este însă, că împrejurările politice şi mai ales puterea cea mare a statelor ce ne-au mîncat, nici nu ne lasă speranţa unui viitor fericit. Avem un ideal nu e vorbă, şi idealurile sunt totdeauna înviorătoare de puteri şi dătătoare de energii; dar cînd idealul este ascuns de nori atît de groşi, îl mai putem noi întrevedea, şi mai ales putem noi să aşteptăm coborîrea lui din lumea visului în acea a realităţii?
Un lucru însă trebuie să apărăm cu cea din urmă stăruinţă: este existenţa neamului nostru, aşa cum este el frînt în bucăţi şi risipit în statele vecine. Avem cea mai sfîntă datorie a nu lăsa să ni se ştirbească întregimea noastră etnică, căci pe ea se reazimă deocamdată conlucrarea la dezvoltarea rasei române; de pe latul ei piept se recrutează talentele şi geniile care ilustrează neamul şi ne ridică în ochii popoarelor.
15
Dacă trebuie să aşteptăm poate prea mult contopirea vie-ţei noastre politice, viaţa noastră culturală comună există şi este tocmai un rezultat a acelei minunate închiegări unitare sufleteşti, şi această viaţă fiind singura noastră avuţie, suntem datori să o apărăm pînă la cea de pe urmă suflare.
Conferinţă ţinută la Piatra Neamţ, 5 dec. 1910; Reprodusă din Arhiva nr. 5, mai 1911.
GEORGE VÂLSAN
^   Conştiinţă naţională şi Geografie
Sunt subiecte de care sufletul ţi-e atât de plin, în cât atunci când te-ai hotărît să vorbeşti despre ele, te aştepţi să spui ceva cu totul nou, frumos şi adevărat, convins că vei face bine altora şi că vei simţi şi tu o nespusă mulţumire. Dar de multe ori îţi dai seama că tocmai un lucru care ţi-ar fi atât de drag, nu poţi să-1 înfăţişezi mai desăvîrşit de cât alţii. Şi atunci, dacă eşti stăpânit de evlavia expresiei celei mai fericite, de cât să faci o parafrază searbădă, mai bine iei cartea în care ai citit rândurile care întreceau puterea ta sufletească, — şi citeşti după ea. Aşa sunt nevoit să încep eu acum cu privire la conştiinţa naţională.
S'a scris foarte mult despre naţiune1 şi conştiinţa naţională şi mai ales în jurul lor. Puţine studii impresionează mai puternic, prin adâncimea gândirii, ca o conferinţă a lui Ernest Renan, — întitulată: «Ce este o naţiune?»2
"Voi cită câteva rânduri: «Omul nu este sclav nici al rasei, nici al limbei, nici al religiunii, nici al cursurilor de fluvii, nici al direcţiunii munţilor. O mare agregaţiune de oameni, sănătoasă ca spirit şi caldă ca inimă, creează o conştiinţă morală care se numeşte o naţiune.» Şi aiurea se analizează astfel această conştiinţă colectivă: „Două lucruri, care la urmă nu sunt de cât unul, constitue acest suflet, acest principiu spiritual: Unul e stăpânirea în comun a unei bogate moşteniri de amintiri; celălalt este consimţimântul actual, dorinţa de a trăi împreună, voinţa de a continua valorificarea moştenirii care a fost primită neîmpărţită ... Naţiunea, ca şi individul este capătul unui lung trecut de silinţe, de jertfe şi devotamente... A fi avut glorii comune în trecut, o voinţă comună în prezent; a fi făcut fapte mari împreună, a voi, să mai faci încă, iată condiţiunile esen-
2 — Dreptul la memorie, voi. III.
17
ţiale spre a fi un popor". Şi aceste fapte mari nu sunt numai fapte de isbândă. Tot atât de mult contribue la ideea naţională regretele şi suferinţele. «Da, spune Renan, suferinţa în comun uneşte mai mult de cât bucuria. Ca amintire naţională doliul preţueşte mai mult de cât triumful. Căci el impune datorii, el comandă forţarea comună.»
Mă mărginesc la aceste citate. Din analiza multor elemente care constitue o naţiune şi deci o conştiinţă naţională, Renan conchide că esenţială este «moştenirea» comună pe care o dă trecutul, iar pe temeiul acestei moşteniri «consimţimântul» actual de a trăi împreună şiJ «voinţa» de a continua în viitor viaţa pe drumul care s'a arătat a fi bun în trecut.
Se pot desvoltâ corolare pornind de la definiţia lui Renan, în ce constă această «moştenire» comună, pe care popoarele o păstrează cu sfinţenie? Renan atinge întrebarea. El spune «a fi făcut fapte mari împreună», fapte mari în care nu intră numai faptele de glorie şi de isbândă, ci şi de sacrificii, de devotament, de forţări comune, chiar unele fapte aducătoare de nenorociri comune. Cât de nobilă, de generoasă şi de adevărată este această concepţiune, o simţim cu Joţii când ne gândim la viaţa poporului nostru. Şi suferinţa şi forţarea comună timp de secole, chiar fără isbândă imediată, sunt fapte care se adaugă la moştenirea aducătoare a consimţimântului comun în prezent. — In orice caz însă, trebue să fie fapte mari. Şi aci e de insistat asupra părţii pe care Renan numai o atinge: Considerăm ca o moştenire naţională a trecutului, deci ca elemente de conştiinţă naţională, numai lamura, floarea faptelor, partea ideală a manifestărilor unui popor. Şi aceiaş parte ideală o alegem când avem în vedere şi prezentul. Dar de ce să încerc o imitare slabă a unei idei frumoase? Voi deschide aci o altă carte, — aceasta a unui filosof german, Paulsen3 — care şi-a pus aceiaşi întrebare:
«Ai cântat în tinereţe şi mai cânţi şi astăzi cântecul în care spui că îţi dai inima şi braţul tău pentru patria ta. Ce este această patrie, căreia te consacri pe tine însuţi, puterea şi viaţa ta? Este oare totalitatea indivizilor pe care îi întâlneşti? Sunt oamenii cu care te pun în contact relaţiunile zilnice, cu care îţi pui la cale treburile sau ai de aface în slujba ce ocupi? De sigur că nu; pe lângă cei mai mulţi dintre ei treci nepăsător şi pe mulţi te necăjeşti. Este cercul mai mic, cu care eşti legat mai de aproape? Sunt cunoscuţi şi prietenii cei buni, colegii şi superiorii? De sigur sunt mulţi în ei pe care îi respecţi şi îi preţuieşti, totuşi când vorbeşti despre ei mai ştii poate şi multe care le lipsesc până să fie desăvârşiţi, iar a trăi şi a muri
pentru ei, nu, asta nu e părerea ta. Şi totuşi cânţi cu un sentiment cât se poate de adevărat. Unde este dar acest popor?
«Este în inima mamei tale, este în limba pe care ai învăţat-o de la ea, este în cântecul care te pătrunde până în adâncul sufletului, este în privirea copilului tău, este în credinţa unui prieten, în iubirea unei femei. El se uită la tine chiar şi din ochii albaştri ai unui copil necunoscut, care se joacă pe marginea drumului. Este în fiecare cuvânt de învăţătură sau înţelepciune pe care un profesor bun ţi 1-a spus, este în amintirea morţilor tăi, în chipul marilor bărbaţi al căror caracter te-a înălţat, ale căror idei te-au îmbogăţit; el însuşi este un chip pe care ţi l-ai plăsmuit tu, o fiinţă ideală ale cărei trăsături le-ai scos şi îmbinat din ce ai întâlnit mai scump, mai bun şi mai vrednic de cinste. Şi acum zici, lăsând la o parte pe toate celelalte: acesta e poporul meu, aşa este el cu adevărat, în aceasta se manifestă fiinţa lui adevărată, — şi nu este încă totul, căci bogăţii nesfârşite şi nesfârşite adâncimi îmi rămân tăinuite
Astfel de rânduri nu se pot citi fără emoţiune şi aceasta de multe ori e dovadă că ele ating însăşi esenţa chestiunii.
Dar pornind de la această judecată, mai putem deduce încă ceva asupra patriei şi conştiinţei naţionale. Dacă patria reprezintă pentru noi o închipuire ideală alcătuită din «ce am întâlnit mai scump, mai bun şi mai vrednic de cinste» în trecutul nostru şi între noi, rezultă că ea este o icoană proprie fiecărei naţiuni, fiindcă fiecare naţiune o alcătuieşte din faptele sale proprii şi din aspiraţiunile sale proprii. Astfel de icoane nu se pot împrumuta, nici înlocui. Ele sunt drapelul cu anumite culori pentru fiecare naţiune.
Şi acum e nevoie să revenim la Renan. După el, ce există comun la toate naţiunile, ca o caracteristică a conştiinţelor naţionale de pretutindeni, este păstrarea unei moşteniri de amintiri comune, dorinţa de vieţuire comună pe temeiul acestor amintiri, şi cu intenţiunea unei conlucrări comune viitoare. Aceasta e o constatare filosofică, făcută atât de largă ca să poată intra în ea toate naţiunile. Dar fiecare popor are o moştenire a sa proprie din trecut, şi pe lângă ea mai are motive proprii, în afară de moştenirea trecutului, motive variând de la popor la popor, uneori lipsind la unele, alteori fiind însă foarte puternice, motive care vin în sprijinul conştiinţei naţionale. De felul acesta sunt: identitatea de rasă — când ea poate fi dovedită, — limba, care e un atât de puternic imbold de legătură naţională, cultura comună, chiar interesele comune şi nevoia de apărare comună, religia şi condiţiunile geografice
18
2*
19
favorabile unităţii. Uneori se pare chiar că aceste motive, secundare când te gândeşti la definiţia naţiunii în genere, sunt în cazuri concrete atât de puternice în cât, pentru consimţimântul vieţuirii în comun, egalează sau chiar întrec valoarea moştenirii trecutului. De sigur Americanii nu pot vorbi de o prea mare moştenire a trecutului cu privire la conştiinţa lor naţională, pe care o au foarte vie, iar moştenirea unui trecut comun de multe sute de ani nu a împiedicat popoarele din imperiul habsburgic să se despartă de el fără remuşcare. — Firul conducător ar fi elementele precizate de Renan, dar fiecare conştiinţă naţională apare ca o rezultantă a asocierii acestor elemente cu toate motivele locale menţionate. Acestea, toate, determină caracterul particular al fiecărei conştiinţe naţionale şi ele împing la anume fapte o naţiune. i
Misterios, subtil şi puternic fenomen această conştiinţă naţională! Uneori îţi vine isă zici mai curând «subconştiinţă». Căci o găseşti într'o gradaţie insensibilă în care adesea intră în mare măsură partea subconştientă. E o formă complexă sufletească, în care poţi afla cele trei subdiviziuni clasice ale psihologiei: raţionament, sentiment şi voinţă. O formă complexă cu mult subconştient, dar care se alimentează cu elemente conştiente asimilate până la prefacerea lor în părţi integrante ale sufletului naţional. — Dar uneori chiar termenul «naţional» îţi pare prea puţin expresiv. E un fel de pornire elementară, care se continuă tenace prin toate transformările şi peste toate pie-dicele, chiar în viaţa individului izolat de massa naţiunii. Pot să se schimbe stările sociale, credinţa, pământul şi uneori chiar limba, şi ea totuş rezistă. Şi nu din îndărătnicie voită, nu printr'un raţionament care a cumpănit şi a ales o soluţie, nu din dorinţa de mai bine a individului care uneori din cauza ei sufere şi chiar dispare. Uneori nici iubirea elementară nu o doboară — câte scene tragice trebuie să fi adus războiul acesta în mijlocul căsniciilor alcătuite din neamuri în conflict! — E ceva ireductibil. Cine cedează se simte un apostat, chiar dacă niciodată nu i se face o dojana. E un mister învăluitor, tiranic fără să te silească, fără să vorbească, fără să arunce o privire.
Conştiinţa naţională este deci o forţă, care se istoveşte foarte greu şi foarte încet şi numai după generaţii, — dacă se istoveşte vreodată — dar care uneori poate deveni atât de mare, în cât contribuie într'o largă măsură la distrugerea organizărilor politice milenare şi la crearea altor organizări pline de | vigoare.
Dar nu numai atât. Ea este o forţă sufletească în evoluţie.
Atâtea popoare s'au adunat în acest buzunar al Asiei, care e Europa peninsulară — adică fără o mare parte a Rusiei! — A fost o învălmăşală de neamuri, — rămânând la ultimii 1 500 de ani — cum n'a văzut poate nici un alt pământ al lumii. Şi au ajuns ultimele câteva sute de ani ca să se aleagă naţiunile, fiecare cu fisionomia sa sufletească particulară, fiecare cu idealurile sale proprii, fiecare mândru de trecutul său, fiecare căutând cât mai mult să se diferenţeze. Se pare că înlăuntrul unui popor, ajuns la o anume treaptă de cultură, ar fi o nevoe de unificare, şi de sprijin mutual în interesul, naţiunei, pe care nici pe departe nu o poate egala tendinţa modernă de nivelare cosmopolită. Dar în legătură strânsă cu această nevoe de unificare internă, este şi tendinţa de diferenţiere faţă de naţiunile vecine. Naţiunilor nu le place să semene prea mult între ele şi mai ales să nu semene cu vecinii lor. Când o naţiune recunoaşte superioritatea alteia în anume privinţe aceasta înseamnă că şi-a înscris în programul său de viitor perfecţionarea în sensul acestei recunoaşteri. Şi pe de altă parte, când o naţiune ajunge să fie lăudată de alta, când ajunge să smulgă recunoaşterea bunelor sale însuşiri, nu poate fi o mândrie mai mare şi un imbold mai puternic de întărire a acestei calităţi.
^ Acest proces, care cuprinde individualizare şi diferenţiere, se îndeplineşte conform unui ideal naţional. Am văzut că noţiunea de patrie e alcătuită din tot ce socotim că e mai demn de admirat în lăuntrul fiecărei naţiuni. Această icoană ideală e proectată necontenit în viitor şi ea e îndreptătorul activităţii naţionale. în timpurile noastre o singură îngrădire poate avea activitatea naţională: interesul naţiunilor vecine, sau, mai bine, interesul de vieţuire armonică a tuturor naţiunilor de pe faţa pământului. Aceasta înseamnă că fiecare naţiune tinde să se individualizeze şi să se corecteze mai ales în sensul principiilor unei morale superioare a naţiunilor. — Trebue să spun «mai ales» fiindcă ultimul război pare a fi arătat că, din motive egoiste, o conştiinţă naţională poate evolua temporar şi împotriva acestor principii. Dar nu fără pedeapsă. Şi această pedeapsă a fost posibilă tocmai pe temeiul conştiinţei naţionale vii a popoarelor atacate.
Dar să rămânem la constatarea ultimă: conştiinţa naţională e o forţă în evoluţie. Evident, procesul de transformare se îndeplineşte în mare parte inconştient, prin un fel de forţă a împrejurărilor; în această privinţă se poate vedea că multe din motivele secundare, pe care le exclude Renan, sunt tot atât de însemnate ca şi moştenirea amintirilor trecutului. Influenţa favorabilă sau stânjenitoare a mediului geografic, faptele mari
20
21
etnice, îndeplinite în timp de veacuri, obscur dar durabil, de vitalitatea şi de calităţile sufleteşti ale unui popor, pot sta, în ceia ce numim conştiinţă naţională alături de amintirea isprăvilor istorice săvîrşite, într'o zi de victorie pe un câmp de arme. Dar iarăş e sigur că prefacerea acestei conştiinţe, modelarea, răspândirea şi intensificarea ei, se poate face voit şi iu chip continuu prin operă culturală. în această privinţă e caracteristic că popoarele de cultură au conştiinţă naţională des-voltată. Minoritatea de iniţiaţi — indiferent în ce domeniu: artistic, literar, şi ştiinţific, filosofic şi chiar politic, — ea poate analiză şi adânci' elementele conştiinţei naţionale, ea îi poate dă hrana curată şi substanţială de argumente, de simţiri şi de impulsii, care să o facă o forţă nobilă, activă şi eficace. Căci o forţă e reală numai întru cât lucrează şi de la această lege fizică nu scapă nici subtila manifestare sufletească pe care o numim conştiinţă naţională.
Acum ar fi poate locul întrebării: e nevoe de o conştiinţă naţională? întrebarea e din cele în jurul căreia se poate face multă vorbă. în locul răspunsului eu aduc întâiu constatarea că ea există. Şi există hotărât la popoare de cultură superioară, dar şi la cele mai puţin înaintate. Aceasta e una din caracte-risticele de civilizaţie ale vremii noastre. Există atât de puternică, în cât popoare pierite de mult ca state, cum sunt Cehoslovacii şi Polonii, au înviat prin această conştiinţă naţională. Există atât de înrădăcinată, în cât o mare naţiune ca Franţa, care a crezut că o poate înlocui prin «cultul omenirii şi al dreptului» în lume, a înscris aceste devize pe drapelul naţional francez, însuşindu-le ca pe un caracter al naţiunii franceze Plus je me sens. Frangais, plus je me sens humain. Există atât de reală şi de imperioasă, în cât Imperii s'au prăbuşit la picioarele ei. E atât de firesc să existe, în cât o ţară — vorbesc de Statele-Unite, — în care la început s'au adunat de pretutindeni oameni pentru o libertate mai mare şi un traiu mai bun, când acest traiu mai bun a fost dobândit, toată silinţa s'a îndreptat în sensul creării unei personalităţi proprii naţionale'. Din elemente atât de disparate a putut prinde fiinţă ce se numeşte astăzi Naţiunea americană, o realitate, pe care o simţim şi noi, la o atât de mare depărtare.
»
* *
Dacă există conştiinţă naţională la poporul român nu mă întreb cu toate că s'a afirmat şi neexistenţa ei. întâmplările din cei din urmă trei ani cred că nu mai dau drept nimănui să se
22
îndoească. Când o parte a acestui popor face jertfa a sute de mii de oameni pentru desrobirea celeilalte părţi, când se întâmplă acte ca unirea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei, când, după sacrificii supraomeneşti, acest popor poate duce un nou războiu cu victorie strălucită pentru apărarea unităţii sale, — şi chiar apărarea intereselor mai mari europene, — îmi pare că ceea ce pune Ernest Renan ca esenţială condiţie pentru o naţiune, se află în întregime îndeplinit: există şi moştenirea comună a trecutului şi mai ales consimţimântul de a trăi în comun, precum şi dorinţa de a face de aci înnainte, fapte mari în comun. De sigur războiul modern, în care iau parte forţele naţionale intensificate la paroxism e un prilej favorabil de lămurire a însuşirilor bune şi rele, de cunoaştere a valorii prin măsurarea puterilor şi prin rezultate.
Dar când te întrebi cum a căpătat poporul român, în massa lui, această conştiinţă, trebue să recunoşti că te afli aproape în faţa unei taine. în afară de limba comună, de sigur nu mică a fost contribuţiunea cărturarilor, începând cu cronicarii vechi şi sfârşind cu ziarul şi cartea actuală. însă răspândirea cărţii şi posibilitatea citirii şi asimilării ei au fost atât de reduse, în cât nu numai aci este explicarea. Pentru regat timpul de şcoală şi de serviciul militar a fost hotărâtor, dar pentru întreaga Românime poate au contribuit mai mult unele influenţe geografice şi etnice. Râurile care străpung munţii şi se împrăştie, însoţite de drumuri umblate, din Ardealul central spre cele patru vânturi, păsurile destul de numeroase, Dunărea, care permite o circulaţie relativ vie de transporturi şi de pescari din ţinuturile sârbeşti până la Mare, chiar munţii care adună în fiecare an păstori de pe o clină şi de pe cealaltă, apoi mişcările de populaţie subt atâtea forme şi atât de numeroase: emigrări peste munţi din motive politice de suprapopulaţie, din nevoi pastorale, din nevoi economice şi de colonizare, de foamete, de molimă şi răzmeriţă, bâlciuri, târguri, hramuri religioase, iată atâtea prilejuri de continuă frământare, de continuă osmoză şi endosmoză, de unificare nu numai a sângelui, a limbii şi obiceiurilor, ci şi a conştiinţei. Cei de curând veniţi păstrau amintirea locului de plecare şi nu se simţiau înstrăinaţi în pământul nou, legau firul între satul de baştină şi satul de adopţiune, până s'a ajuns la ţesătura deasă şi variată a unei singure concepţii despre ţară şi neam.
Dar nu am pretenţia să explic prin aceste puţine cuvinte un fenomen atât de complex. Acestea sunt numai indicaţiuni, care au nevoe de adâncire, lucru nepotrivit cu cadrul acestei expuneri.
23
Avem conştiinţă naţională, dar o avem supt o formă în care intră multă parte din subconştient. Aceasta e departe de a fi un defect, căci partea subconştientă e cea mai temeinică, însă pentru intensificare e nevoe de o bogată parte conştientă. Atunci se va putea numi cu adevărat conştiinţă. Cred că aceasta e o necesitate pentru neamul nostru. Ne trebue o conştiinţă cât mai uniformă şi mai deplină, cât mai puternică şi mai răspândită. Şi o cred din două motive:
Unul s'ar putea numi intern. în România de azi se unesc întâia oară părţi din neamul românesc, cari au trăit mult timp despărţite politiceşte, şi din această pricină şi-au făurit involuntar un suflet cu nuanţe particulare. Tot în această Românie, nouă, se află o însemnată minoritate, care nu exista în vechiul regat. O minoritate împestriţată de sigur şi neputînd niciodată predomina, dar alcătuind pe alocuri petece omogene — unul din ele chiar în centrul noului stat — şi peste tot cu o înaintată conştiinţă naţională.
Dar lăsând la o parte problema internă, care prin o conducere înţeleaptă poate fi evitată, fiindcă astfel se poate ajunge la consimţimântul de vieţuire comună, mai este un motiv extern. Cât timp sunt naţiuni conştiente în jurul nostru, noi trebue să fim o naţiune conştientă. Cât timp naţiunile din jurul nostru îşi menţin şi îşi precizează individualitatea — ceia ce înseamnă că sunt posibile conflicte — atât timp conştiinţa românească trebue să fie vie şi clară. Azi nu se luptă numai tunurile şi puştile, ci, mai cu seamă, se luptă sufletul naţiunilor. Odată eră nevoia unei cuirase de metal pentru apărare. Acum cu toate că această cuirasă nu e lăsată la o parte, — nu a venit încă timpul — s'a dovedit că ea se poate sparge. Ea cade cu încetul în planul al doilea. Se simte tot mai mult nevoia unei cuirase sufleteşti, care nu poate fi atinsă şi nici zdrobită. E un nou mijloc de luptă pentru existenţă şi perpetuare. Ne trebuie această armă pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale.
Alte popoare îşi pot permite luxul experienţelor pe teme umanitare şi sociale. Noi, singurele elemente de mândrie le putem scoate din viaţa noastră naţională. Trecutul nostru a fost îndreptat în sens naţional. Războiul de ieri ne aduce întregirea naţională. Această îngrozitoare jertfă trebue să dea rezultatele în vederea cărora a fost făcută. Altfel ar fi o monstruozitate, împotriva căreia ar protesta atâtea cimitire proaspete care ne-au presărat ţara. Nu ne putem abate de la această directivă şi din alte motive. Nu avem sprijinul ultim, care ne-ar salvă de la un dezastru în cazul unei nereuşite. Nu avem
24
nici numărul covârşitor, nici spaţiul imens, care ar zădărnici urmările unei victorii decisive asupra noastră. Pentru Rusia acestea singure pot fi forţele care să o apere de orice robie. Pentru noi acestea pot fi biruite, şi în cazul acesta trebue să ne rămâe o forţă care nu se poate birui, fiindcă nu e materială: conştiinţa unităţii noastre naţionale.
Cu ce putem intensifică această conştiinţă? Evident în primul rând cu ce e al nostru. Numai aci e tăria. — Dar al nostru e puţin şi sărac. Popoarele Apusului au tradiţii vechi, care se pot urmări adânc în trecut, au fapte de arme de care a răsunat lumea uimită. în biblioteci vaste au scrieri naţionale pe care mâna învăţatului le atinge cu sfinţenie: gânduri şi simţiri cristalizate, lumină şi căldură veşnică. Au catedrale de piatră dantelată, au palate măreţe în care orice colţ păstrează o amintire, au sculpturi, tablouri, muzică, opere literare, invenţiuni, descoperiri de adevăruri ştiinţifice, fiecare legate de un nume. Pan-theonul lor naţional e plin de semizei. De unde să iei la noi toate acestea?
Din puţinul şi sărăcia noastră. Din vechile psaltiri scrise şi zugrăvite pios, în care s'a închis un suflet de credinţă, — din cântecele noastre, fiecare purtând la piept o frunză verde, •—■ din varietatea şi distincţia portului nostru, ale artei noastre populare, care surprinde şi pe străini, din micul nostru trecut de glorie, şi din marele nostru trecut de suferinţe, — din surprinzătorul fapt că atâtea nenorociri ne-au păstrat şi ne-au întărit. Din tot ce apare nou şi original şi bun în arta, în poezia, în ştiinţa noastră, aşa puţină cât o avem. Şi mai sunt!
Ce înseamnă a fi Român? înseamnă să mărturiseşti, prin chiar această numire, originea ta nobilă şi mândria de a fi păstrat un astfel de nume. înseamnă să vorbeşti această limbă românească, limbă care nu este numai urmaşe directă a unei limbi vestite de mare cultură, ci e şi o limbă biruitoare, căci într'o luptă de secole cu dialectele slave şi cu alte limbi, le-a învins pe teritoriul său şi le-a făcut roabele sale. înseamnă să locueşti Ţara Românească, ţară pe care o forţare neîntreruptă de opt sute de ani a izbutit să o rotunjiască puţin câte puţin până a adus-o în formă de astăzi, — cu munţii, cari sunt ai noştri, fiindcă noi le-am dat turmele de oi şi doinele — cu dealurile cari sunt ale noastre, fiindcă noi le-am împodobit cu grădini şi vii şi mănăstiri frumoase — cu câmpiile cari sunt ale noastre, fiindcă noi le-am lucrat şi desţelinat an de an, cuce-rindu-le prin munca noastră şi prin numărul nostru, cu Dunărea care e a noastră, fiindcă noi i-am pus salbe de sate pe amândouă malurile.şi noi i-am cercetat apele şi ostroavele, —
25
cu ţărmul Mării care e al nostru, fiindcă noi l-am deşteptat la viaţa pe care care nu a mai trăit-o din antichitate. A fi Român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a se fi bucurat câteva clipe, — a fi plâns atât, încât şi cântecele să pară că plâng, — a fi văzut neîncetat distruse începuturile de cultură mai înaltă şi totuş a le fi început din nou, — a fi fost jefuit fără milă şi de toţii sălbatecii şi cu toate acestea, în vremuri de linişte a fi dăruit prisos de hrană materială şi sufletească vecinilor şi chiar popoarelor mai depărtate, — a fi fost în totdeauna. izbit în clipele sfinte ale încercărilor de unire naţională, şi cu toate acestea a fi ocrotit totdauna începuturile de acest fel ale popoarelor din jur, — a fi fost darnici în sărăcie şi mărinimoşi la izbândă. A fi Român înseamnă a fi păstrat tenacitatea neamului nostru, acea vitalitate misterioasă şi nesecată, care s"a putut îndoi, dar niciodată nu s'a frânt, curpen mlădios şi tare acoperind în veşmântul său cu flori modeste şi parfumate pădurea întreagă. Şi mai ales; a fi Român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului nostru, pe cari le putem arătă cu cinste oricui, nu au avut încă răgazul să se desfăşure în deplinătatea lor, dar că, în numele lor, avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvîrşire, nu numai pentru gloria noastră, ci şi pentru binele lumii întregi.
Poate se va zice acum: Da, acestui popor românesc îi tre-* bue o conştiinţă puternică şi are elemente de unde să şi-o intensifice. Dar aceasta cere timp şi muncă grea. De sigur, cere muncă precum cere orice faptă mare şi trainică, dar poate nu cere un timp aşa de îndelungat. Cu acest prilej îmi amintesc rândurile unui Francez ;Emile de Lavelaye, care scria acum aproape treizeci de ani5 următoarele: «într'o provincie locuită de brute, întemeiază şcoli, stabileşte un drum de fier şi tolerează o tipografie: după douăzeci de ani sentimentul naţional s'a născut; peste două generaţii face explozie dacă încerci să-1 înăbuşi» Şi să nu se crează că aceasta e o exagerare stilistică. Lud. Gumplovicz, care studiază fenomenul la Cehi, la Sloveni şi Ruteni6 exclamă: «E de necrezut cât de repede, azi, popoare, a căror cultură datează de ieri, se ridică la înălţimea spirituală a vechilor popoare de cultură.» în acest fragment el vorbeşte de cultură, dar acelaş lucru îl putea spune despre conştiinţă naţională. Citiţi o carte asupra deşteptării naţionale a Finlandei, chiar a Bulgariei, şi veţi vedea cât de repede se deşteaptă şi ajunge la intensitate acest element naţional. Ca floarea de tămăioară, crescând subt zăpadă şi subt frunze uscate, îţi vine să crezi că el trăeşte de mult, în stare latentă, şi că nu aşteaptă
decât să fie descoperit şi adus la lumină. Am îndeplinit noi această datorie?
Dar acum să ne grăbim către partea a doua a expunerii de faţă: în ce legătură stă Geografia cu conştiinţa naţională?
Dacă geografia, după unii, nu e o ştiinţă, este cel puţin o disciplină cu tendinţă ştiinţifică. Iar ştiinţă e urmărirea adevărului, prinderea lui într'o ţesătură fixă de legi şi principii, uneori numai pipăirea lui în complexitatea fenomenelor naturii. Ştiinţa se face în laboratoare, în biblioteci, pe câmpuri de experienţă, pe munţi, pe văi, pe mări şi în pustiuri, de câţiva iniţiaţi, care când fac ştiinţă nu se gândesc la patrie. Ştiinţa e una, conştiinţe naţionale sunt multe, fiindcă sunt forme sufleteşti ale popoarelor. Ştiinţa e universală, conştiinţele naţionale sunt localizate. — Se pot alătură aceste două noţiuni atât de deosebite?
Eu cred că Se pot. Ele nu sunt, cum se spune în logică, două sfere care se exclud, ci care se încrucişează. Sunt unele adevăruri ştiinţifice care nu au nici o legătură cu conştiinţa naţională; dar sunt altele care intră în domeniul preocupărilor sale. Acest fel de adevăruri aduc crize în evoluţia conştiinţei naţionale. Ele tulbură mersul normal, fie prin o reculegere şi corectare, fie prin o înaintare precipitată. Dar aceasta înseamnă numai că o conştiinţă naţională trebue neapărat să ţie seamă de adevărurile nouă care o pătrund. — Ce violentă împrăştiere a umbrelor, când cel dintâiu Ardelean şi-a dat seamă că Românii sunt urmaşi de Romani! Dintr'odată tânărul care se socotea aproape rob, se vede coborâtorul celui mai puternic popor al lumei. Cu ce mâini înfrigurate va fi răscolit prin actele Vaticanului, puse la îndemână de un călugăr neştiutor de valoarea istorică a gestului său! Şcolarul cuminte, poate mediocru, devine deodată un erou şi un apostol. Descoperise principiul de fecundaţie al unei conştiinţe naţionale. îl va lua cu grijă şi îl va arunca cu mâini pline în mijlocul poporului său. Va fi muncit, tiranizat cu gândul acesta. Pavel Jorgovici scrie: „Mi-e cu neputinţă să încetez propaganda. Scânteia care s'a aprins în mine, la Roma nu o pot stinge! ... De ar fi ştiut ce făceau Ungurii care lăsau să treacă spre Roma poştalionul cu cel dintăiu şcolar român! — Iată un adevăr care învie o conştiinţă naţională. Dar mai sunt şi altele.
în Institutul de geografie al Universităţii noastre au rămas ca moştenire reliefuri în ghips, reprezintând o atâta bucată de Europă cât era necesar pentru dovada că însuşi Dumnezeu a predestinat pământul statului unguresc pentru o singură stăpânire — bine înţeles ungurească: o câmpie uniformă,
26
27
Franţă». Iar Dan bătrânul din poemul lui Alexandri, când simte apropierea morţii, cere voe să treacă Nistrul, îşi umflă pieptul în aerul Moldovei şi îngenunchiază pe „pământul ce tresare şi care-1 recunoaşte".
E caracteristic că de câteori rostim cuvintele «Ţara mea», prima imagine care ne vine în minte este nu a neamului, ci a pământului pe care trăeşte acest neam. Românul nu zice: mă lupt pentru poporul meu, el zice: mă lupt pentru ţara mea, pentru moşia mea. Şi cuminte zice astfel, fiindcă nu se luptă numai pentru această mare aglomerare de oameni contimporani cu sine, ci şi pentru pământul său, — pământ atât de iubit de ţăranul nostru, — şi pentru moşii săi pe care îi păstrează acest pământ. Ce frumos cuvânt moşie! Evident vine de la moşi, dar totuş se referă la pământ. El îmbină aceste elemente într'unul singur. Ca să nu uite omul că moşii lui sunt toţi ai acestui pământ şi să nu uite ca pământul acesta este umanizat prin munca şi moartea succesivă a atâtor şiruri de înaintaşi. în chiar cuvîntul acesta e afirmarea dreptului celui care stăpâneşte de fapt din adâncimile trecutului.
Şi e atât de firesc ca noţiunea de pământ sub diversele lui înfăţişeri geografice să intre în chiar concepţia obscură a ţăranului despre conştiinţa naţională! Amintirea priveliştei natale, nevăzute de mult, a râului, a coastei de deal, sau a câmpiei, a profilului de munţi din depărtare, a ogoarelor muncite, deşteaptă în sufletul fiecăruia ca un cântec tulburător şi plin de armonie duioasă. De unde vine aceasta? Fiecare om asociază, mai mult de cât se bănueşte, înfăţişarea naturii, stărilor sale sufleteşti, mai ales a celor fericite, a celor mai intime. Primul sentiment de iubire care tremură în sufletul unui tânăr sau al unei fecioare, îl spune părinţilor sau prietenilor? Nu. îl spune mai curând muntelui şi pădurii, şi râului. Citiţi toată poezia noastră lirică populară, plină de invocaţiuni către aceste elemente, aşa numite neînsufleţite, ale naturii. Către ele vorbeşte sufletul întâiu, deschis, în toată voia, de cele mai multe ori fără cuvinte. Ele primesc mărturisirea deplină a bucuriei şi a supărării noastre. E o comunicaţie directă, care nu cere neapărat mijlocul cuvântului atât de imperfect şi adesea trădător. Omul comentează, aprobă sau dezaprobă, aşa cum cere sufletul fiecăruia. Natura e atât de vastă şi de multiplă, în cât în ea se împacă toate antitezele omeneşti. Cu natura se iden-
ocolită de pretutindeni de munţi. Ce e drept în Răsărit nu mai e câmpie, ci un ţinut destul de înalt — Transilvania — şi despărţit de restul unităţii ungureşti printr'un lanţ de munţi destul de complicat. Spre Apus iarăş limitele unităţii sunt greu de fixat. Dar astfel de mici neajunsuri nu au tulburat niciodată prea mult pe vecinii noştri. — însă dacă relieful ar fi fost prelungit cu vre-o patru grade spre Răsărit, ochii plini de admiraţie ai studentului ungur ar fi putut vedea şi altceva. Anume că alături de minunea ungurească, şi din însăşi elementele ei, Dumnezeu a mai făcut o minune: o cetate înaltă, ocolită de munţi şi împrejmuită de câmpii, pe care le încinge brâul de ape a trei fluvii însemnate. Iată un adevăr pe care conştiinţa naţională ungurească nu 1-a văzut. Ea acum trebue să-1 vază şi să chibzuiască. Ce e mai bine şi care e mai tare: o câmpie ocolită de munţi, ca să justifici robia mai multor popoare, sau o cetate înaltă în mijlocul munţilor, ocolită de câmpie, — cetate, munţi şi câmpie locuite în majoritate covârşitoare de un singur popor? Acesta e dintre adevărurile supărătoare pentru anume conştiinţe naţionale. Va fi greu de recunoscut, dar seva recunoaşte.
Am dat aceste exemple spre a arătă cât de mare importanţă poate avea latura intelectuală în modificarea conştiinţei naţionale. Am spus de mult că această conştiinţă e un complex sufletesc, uneori aproape o sinteză de elemente intelectuale, sentimentale şi de voinţă. De la început deci elementele intelectuale nu lipsesc. Conştiinţa naţională în bună parte se propagă pe calea convingerii. Şi chiar partea de sentiment şi de impuls, spre a se manifesta şi intensifica, are nevoe de argumente, deci de sprijinul intelectual.
Evident, un element esenţial geografic, pământul şi înfăţişarea lui, intră în noţiunea de conştiinţă naţională. Cultură naţională presupune nu numai cult pentru străbuni, pentru limbă, pentru manifestările de artă şi de ştiinţă ale unui popor, ci şi cult pentru pământul care ne ţine, ne hrăneşte şi cuprinde rămăşiţele acelor strămoşi, cult pentru pământul care a făcut posibilă desvoltarea limbei şi a contribuit prin simfonia de lumină în care îşi îmbracă formele, prin frumuseţile şi încântările sale să înflorească o artă şi un suflet deosebit al naţiunii. La temelia complexului sentiment naţional, ca un suport concret, e obscurul, călcatul în picioare şi hrănitorul pământ bun, în braţele căruia, ca în braţele unei mame, ne petrecem copilăria, vrâstnicia şi bătrâneţea, generaţie după generaţie, rânduri după rânduri. Roland când moare, îşi aşează capul astfel ca ultima-i privire să cuprindă încă odată «dulcea
28
tifică uneori conştiinţa noastră. Ea este pentru toţi un confident ireproşabil. Şi astfel ajungem cu încetul să fixăm simţirile noastre pe un vârf de munte, pe o vale, pe o coastă de deal, pe malul unui râu. Natura capătă un suflet şi acel suflet e al
29
nostru. Al meu şi al tuturor celor ce trăesc în aceleaşi locuri. Ea are un suflet social. Adică dă temeiul comun pentru fiecare manifestare individuală. — Oameni necunoscuţi, care se întâlnesc undeva întâia,oară şi intră în vorbă: «Dar Dumneata de unde eşti?» — «Din satul cutare». Şi deodată faţa celuilalt se luminează. «Şi eu sunt din satul de alături!» Şi se simt apropiaţi, de o intimitate care nu exista cu câteva clipe înainte. Sufletul pământului s'a recunoscut în străinul întâlnit întâia oară.
— Insă pământul astfel înţeles nu e numai geografie. — Nici eu nu am vrut să spun asta. Am vrut numai să arăt puterea sentimentului pe care poporul îl are pentru pământ şi pentru diferitele lui aspecte şi importanţa acestui element în viaţa poporului şi în conştiinţa lui naţională. Din căldura aceasta de sigur se poate resfrânge ceva şi asupra ştiinţei care se ocupă de înfăţişările pământului, descriindu-le, analizân-du-le şi arătând raporturile lor cu naţiunea.
* *
Se spune, cu o definiţie generală scoasă chiar din numele ei, că geografia e descrierea pământului. Dar aceasta e numai o generalitate foarte largă. Geografia nu e numai descriere şi nici numai strict a pământului. Ea descrie, în felul ei, dar şi explică şi uneori scoate constatări generale. Apoi ea nu are în vedere numai pământul şi în deosebi suprafaţa sa, cu toate că în primul rând de la ea porneşte, ci şi toate relaţiunile complexe care se stabilesc în legătură cu acest pământ. De la situaţia şi fenomenele cosmice care'l influenţează, până la pulsaţia internă a însuşi miezului terestru, trecând prin puterile aeriane şi ale apelor, care se luptă şi ele cu pământul, până la învelişul de viaţă al acestui pământ, până la răspândirea omenească pe suprafaţa lui, geografia caută să şi dea seamă de toată drama cu atâtea personagii, fiecare deosebit caracteri-sate, dramă care se petrece pe această scenă foarte vastă dar unică: faţa globului pământesc. Şi, spre a continuă comparaţia, ca un critic care analizează o dramă, geograful caută motivările acestei opere, nu de artă ci de natură, pune în evidenţă un personagiu sau altul, urmăreşte un conflict şi analizează puterile care îl provoacă. Şi fiindcă geografii sunt oameni, elementului omenesc, prin părtenire, i s'a dat o mare importanţă. De aceia există o ramură însemnată a geografiei, care se chiamă geografia umană. In ea se cuprinde geografia omenească şi politică, atât de legate de conceptul naţiunii. — Dar mai este ceva:
30
In fiecare parte a globului pământesc, aceste elemente sunt deosebit caracterisate, cu intensităţi felurite, şi deci în fiecare, drama ia un aspect propriu, original. De aceia există o geografie localizată, o chorografie. Deci un alt element de apropiere: Poate exista o geografie a unei regiuni asupra căreia se întinde şi o anume conştiinţă naţională.
Preocupările geografice se arată aşa dar în bună parte împletite cu ale conştiinţei naţionale. — în Michelet, care era un istoric, se găsesc câteva cuvinte care se pot împrumuta pentru teza noastră, mai ales fiindcă nu vin din partea unui geograf: «Fără o bază geografică, poporul, — actorul istoric, — pare că merge în aer ca personagiile din picturile chineze, în care lipseşte solul. Şi notaţi — spune Michelet — că acest sol nu e numai teatrul acţiunii. Prin nutrire, climat, etc. el influenţează în sute de chipuri. Cum e cuibul, e pasărea; cum e patria, e omul.»7 In aceste puţine cuvinte Michelet afirmă o mulţime de lucruri. Mai întâiu că desvoltarea istorică a unui popor nu se poate concepe clar fără baza geografică, teatrul acţiunii. Apoi că această bază geografică influenţează poporul. Şi la urmă că după cum e această bază geografică, aşa e şi poporul. Un geograf îşi poate permite să spună că e oarecare exagerare mai ales în constatarea finală a lui Michelet. Aceiaşi exagerare e în afirmarea lapidară a lui Ihering: «Solul e tot poporul.» Dar lăsând la o parte exagerarea — o caracteristică a învăţaţilor când încep să descopere calităţi unei discipline vecine pe care nu au adâncit'o — se poate dovedi că baza geografică condiţionează fundamental desvoltarea şi orientarea unui popor, lucru recunoscut de altminteri şi de Renan în studiul pomenit,8 în care exclude elementul geografic din definiţia generală a naţiunii. Ce s'a numit, cam des şi cam pe deasupra «fatalităţi geografice» e o realitate foarte serioasă, cel puţin până acum. — Să exemplificăm prin câteva elemente esenţial geografice: Un popor are nevoe de un anumit spaţiu de desvoltare. Orice reducere şi orice extensiune a acestui spaţiu aduce schimbări uneori fundamentale în viaţa poporului. Un pas înainte sau un pas înapoi poate schimba evoluţia istorică viitoare. Spaţiul acesta nu este o abstracţiune, ci o realitate concretă, cu multe însuşiri şi cu multe urmări. Mai spre Răsărit sau mai spre Apus, mai la Nord sau mai spre Sud, mai aproape sau mai departe de mare, o formă mai rotundă sau mai tentaculară, o margine de ape sau de munţi, un ţărm mai întins sau mai prielnic creării porturilor, un fluviu important, o fertilitate mai mare sau mai mică, o situaţiune la încrucişare
31
de drumuri puternice de circulaţie, sunt factori care determină însăşi fizionomia unei naţiuni.
E puţin lucru să ştie toţi Românii că, pe marginea ţării noastre şi în cuprinsul ei, curge un fluviu măreţ — Napoleon îl numea regele fluviilor Europei — menit să devie cea mai puternică arteră de circulaţie pentru Centrul şi Estul European? E puţin lucru să se ştie că avem o alternanţă de munţi, dealuri, podişuri şi câmpii, ajutându-se unele pe altele, complectân-du-se unele pe altele, ca o simfonie alcătuită din mai multe părţi cari dau un întreg plin de armonie? E de prisos să se ştie că în mijlocul pământului românesc se află o cetate imensă cu bastioane de munţi şi cu porţi de ape largi, vas preţios din care florile românismului s'au revărsat în toate părţile? — Şi în altă ordine de idei, nu trebue să ţinem minte totdeauna, că avem o faţadă îngustă, întoarsă spre Răsărit, la o mare inospitalieră, aproape închisă, mare care nouă ne oferă ţărmuri sărace şi plate, pe care, abia după douăzeci de ani de muncă am reuşit să creăm un port bun, însă prea apropiat de un duşman neîmpăcat? Nu trebue să ţinem minte, totdeauna, că dincolo de Nistrul mocnit, ascuns în şanţul său întortochiat, dincolo şi dincoace de leneşa Tisă, încolăcită ca un şarpe de apă între trestii, se întind stepele monotone care adăpostesc popoare vrăjmaşe? Nu e bine să ţinem minte că suntem singuri, departe de rudele noastre fireşti, singuri şi totuş păstrând cu îndărătnicie făptura noastră, singuri şi predestinaţi să spargem mereu cu pieptul nostru valurile din Răsărit ale unei mări neastâmpărate şi fără albie hotărâtă?
Şi nu numai acestea. Atâtea alte probleme în legătură cu avuţia pământului nostru şi al vecinătăţilor lui, în legătură cu circulaţia, cu repartizarea etnică, cu densitatea de populaţie, cu vitalitatea, cu calităţile sufleteşti. Asupra lor nu se poate insista aci. Ele pot fi numai în treacăt menţionate,
Eu nu afirm că elemente flotante geografice nu există în aerul discuţiunilor noastre naţionale. Nu de mult s'a auzit un prim-ministru spunând că nu putea face o anume greşală fiindcă cunoaşte geografia ţării. Am citit şi. ziare care afirmau, pe baza necesităţilor geografice, că noi trebue să urmăm o anume politică. Iată deci că şi aceşti ziarişti ştiau geografie. Actuala conferinţă de pace a adus un potop de lucrări făcute de literaţi, ziarişti, avocaţi, jurişti, medici, diplomaţi, politi-ciani, miniştri, arheologi, antropologi, istorici, geologi, — citez numai din ce mi-a căzut mie la îndemână — care toate se ocupau de geografia României. Aceasta dovedeşte câtă nevoe era într'o astfel de împrejurare de ştiinţa noastră. Dar te în-
trebi, oare geografia aceasta e o floare pe marginea drumului pe care o poate culege oricine din fugă? Oricât de bune ar fi intenţiile, oricât talent s'ar cheltui, pot fi temeinice lucrări în-seilate la repezeală, fără o pregătire mai îndelungată?
Un geograf şi o privire geografică temeinică nu se improvizează. Sau se improvizează sub pedeapsa superficialităţii. Oricâtă bunăvoinţă, talent şi muncă s'ar întrebuinţa, o astfel de alcătuire e şubredă, dacă nu e bazată pe rezultatul unei îndelungate şi adîncite studieri, făcute cu toate garanţiile de corectitudine ştiinţifică. O lucrare în pripă nu poate fi de cât colectarea adevărurilor sau pseudoadevărurilor care circulă în discuţia comună, a generalităţilor neadâncite, a clişeelor patriotice, care pot impresiona pe mulţi dintre noi, fiindcă le asociem un sentiment puternic de iubire de ţară. Ele lasă indiferenţi pe străinii, care judecă şi trebue convinşi nu atât pe cale sentimentală, cât raţională.
în acest chip înţeleasă geografia ar însemna că e de ajuns ca geografii să lucreze în chilia lor la aflarea adevărurilor geografice privitoare la ţara lor — căci numai de geografia ţării ne ocupăm acum — şi la nevoe să furnizeze aceste date? Ar însemna că geografia e utilă, dar numai păturii luminate, sau mai bine numai conducătorilor? — Cred că înţelesul poate fi mai larg. Datoria geografului actual, când studiază o ţară, e să scoată în evidenţă individualitatea reală a acestei ţări şi să o deosebească de alte individualităţi vecine. Această individualitate e obţinută pe cale ştiinţifică, deci având în vedere aflarea adevărului, indiferent de orice altă consideraţie. Conştiinţa naţională şi ea lucrează în sensul creării şi mai ales corectării unei individualităţi, însă ideale, pe temeiu în deosebi sentimental şi moral. Din apropierea şi confruntarea acestor două concepţii nu poate rezulta de cât bine, nu atât pentru conducători, care sunt în această privinţă numai mijlocitori, cât pentru conştiinţa naţională. Geografia va fi un corector sau un susţinător al acestei conştiinţe. Ea îi va da unul din temeiurile puternice raţionale, precum o va pune în pază faţă de unele situaţiuni şi fapte care nu pot fi înfrânte spre a fi pe placul unor anume înclinări ale acestei conştiinţe. Ea va arăta posibilitatea de schimbare a unor raporturi, aşa ca să poată fi utilizate pentru naţiune, precum ea va arăta şi ce nu se poate schimba în aceste raporturi.
Se spune des de la o vreme, mai ales de sociologi, că valoarea elementului geografic scade cu civilizaţia. Sub unele forme scade sau poate mai bine se preface, dar de sigur aproape
32
3 — Dreptul la memorie, voi. III.
33
ura de rasă. Dar ea trebue să pue în evidenţă valoarea neamului şi pământului nostru, precum trebue să arate în tot relieful şi neajunsurile lor. Numai din cântărirea cu aceiaş măsură a însuşirilor şi neajunsurilor acestei ţări poate eşi orientarea cea mai sigură şi cea mai folositoare.10
Nu Rumănien iiber Alles! Nu sugestiunea înceată şi des repetată, ducând la ideea fixă, care nu mai ţine seamă de realitate, până se izbeşte de moarte, prăbuşind dureros o naţiune, făcând-o să piarză şi rezultatul bun al calităţilor sale positive. Dar nici tembelismul care îşi bate joc, prin nesimţirea sa, de darurile reale ale unui neam şi ale unui pământ, aşa ca la restrişte să nu poată nici să-şi afirme dreptatea sa evidentă. Nu mândria şi fanfaronada vorbelor atât de răsunătoare fiindcă sunt goale, ci încrederea temeinică în ce e bun, puternic şi trainic, încrederea care dă siguranţa gândului şi îndeplinirea faptului, încrederea care ajunge la jertfa de sine. — Nu postulatul: între toate popoarele, cel mai dăruit de Dumnezeu e poporul românesc. Nu ne vom socoti nici drept cei mai de seamă între vecinii noştri, dar hotărât nici drept cei din urmă, cum au căutat atâţia să ne convingă şi cum am căutat să ne convingem şi noi. Postulatul nostru va fi: între toate popoarele care ne înconjoară, în condiţiunile în care am trăit şi trăim, noi avem calităţile noastre care ne permit să stăm cu fruntea sus şi să ne trăim viaţa cu cinste.
Generaţia viitoare şi cele următoare vor avea poate reticenţe în ce priveşte ideile emise aici. Ele vor spune poate că oricâte garanţii de imparţialitate s'ar lua, ştiinţa aplicată naţiunii, fără să vrea, va şovăi şi se va abate din drumul raţiunii şi al adevărului pur. Dacă astfel se va întâmpla, datoria generaţiilor care vor veni după noi va fi să îndrepte ce va dovedi greşit în munca noastră. Dar înainte de a judeca cei viitori
Pe care nu-i cunoaştem Şi totuşi îi iubim,
să-şi aducă aminte şi cât am suferit noi în sângele şi în sufletul neamului nostru şi la ce întâmplări mari am fost părtaşi. Să se gândească şi la faptul că adevărurile vremii  lor vor
sub nici o formă nu dispare. Şi sunt mai curând alte cauze, de cât civilizaţia, care îi schimbă valoarea. Un element geografic depinde de toată ambianţa lui concretă, de care e influenţat şi pe care o poate influenţa. O trecătoare are rol de legătură dacă se îndeplinesc anume condiţiuni; dacă se îndeplinesc altele, poate chiar o piedică de evitat, — ca in răsboaie trecâ-torile întărite. Aceasta înseamnă că constatările geografice sunt valori potenţiale. în condiţiuni anumite, un element geografic poate da rezultate anumite. Datoria geografiei, în acest sens, e să studieze, dacă nu toate posibilităţile, cel puţin pe cele esenţiale, care sunt limitate. O constatare generală ca: râul e un hotar, sau muntele o piedică, sunt constatări superficiale geografice, care întotdeauna pot fi contestate.
Studii adâncite în acest sens niciodată nu vor fi inutile, Sunt împrejurări, ca cele de faţă, când ele sunt absolut necesare.9 încheierea unei păci trebue să te găsească stăpânind sigur tot materialul geografic privitor la ţara ta, căci orice neglijenţă te poate izbi crud, şi nu forţări supraumane de o lună sau două îţi pot da cunoştinţe, concluzii şi convingeri, care se făuresc prin observare directă şi chibzuire timp de ani de zile. Dar chiar în timpuri de linişte nu e inutil un astfel de studiu. Geografia analizând suprafeţe, limite, relief, ape, aglomerări, etc. dă elemente pentru rezolvirea unor probleme pe care ea nu e obligată să le rezolve de la început pentru toate cazurile particulare. Această rezolvire o face însă cititorul sau cercetătorul pentru fiecare caz particular. El e în totdeauna interesat, căci adesea involuntar pe aceste date, pe care le ştie sigure, îşi formează o convingere. Şi în această privinţă geografia are o valoare practică naţională mult mai mare de cât se bănueşte. Ea e necesară pentru claritatea conştiinţei naţionale.
Dar aceasta e menirea geografiei? Şi aceasta. Ca şi artei, ştiinţei trebue să i se pretindă în primul rând să facă ştiinţă. Nimeni nu o poate opri însă — ca şi în artă — ca în limitele co-rectitudinei şi preciziunii ştiinţifice, omul de ştiinţă să servească naţiunea sa. în limitele acestei cerinţe, care poate fi oricând controlată, fiindcă ştiinţa nu ajunge niciodată la rezultate prin mistere. Omul de ştiinţă e liber să-Şi aleagă domeniul pe care îl indică şi interesul său de adevăr şi cerinţele morale ale sufletului său. Aceasta nu înseamnă că geografia e un avocat al cauzei naţionale. Ea e o ştiinţă, sau mai puţin pretenţios, o disciplină ştiinţifică. Demnitatea sa îi impune lipsa de pasiune care ar putea întuneca dreapta judecată. Ea caută adevărul, chiar când el e penibil pentru neamul nostru. Ea nu cunoaşte
34
înflori pe pământul fecundat prin gândul şi simţirea noastră. Şi poate atunci câţiva ne vor înţelege şi ne vor iubi. Iar dacă nici aceştia nu se vor afla printre urmaşii noştri, cu aceasta nu ne va fi ţărâna mai grea. Vom odihni fericiţi în bunul pământ cure ne strânge pe toţi la sânul lui şi care va îngădui să
3* 35
I
se rătăcească o floare umilită şi pe mormântul nostru, vom odihni fericiţi că ne-am silit să împlinim datoria vremii noastre.
* Lecţiune inaugurală a cursului de Geografie la Universitatea din Cluj, 19 noiembrie 1919, Tipografia „Convorbiri literare", Bucureşti, 1921.
1. La noi lucrările de seamă în această privinţă sunt: N. Iorga^ Principiul naţional, origina şi desvoltarea lui, „Neamul Românesc", 1917; D. Guşti, Problema naţiunii, „Arhiva pentru ştiinţa şi reformai socială", An. I, nr. 2—3, Bucureşti, 1919; A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă, Ed. II, Bucureşti, 1915; Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie?, Bucureşti, 1910.
2. Ernest Renan, Qu'est-ce qu'une Nation? Conference faite era Sorbonne le 11 mars 1882, în voi. Discours et confărences, Paris, 1895. Extrasele sunt de la p. 306, 307 şi 309.
3. Fr. Paulsen Einleitung in die Philosophie, p. 287 a ed: XIX", împrumut citatul din frumoasa traducere, până acum încă în manuscris, făcută de I. Lupu şi D. Puşchilă.
4. Firmin Roz, L'Energie americaine. Bibi. de philosophie scienti-fique.
5. Em. de Lavelaye, Le gouvernement dans la Democraţie, Paris, Alean, 1892.
6. Lud. Gumplowicz. Soziologische Probleme in der osterreichischer* Monarchie, Politisch-anthropologische Revue, Dec. 1905.
7. Citat în Camille Jullian, L'anciennete de l'idee de Nation, „Revue Bleue", 25 Janv. 1913.
8. pp. 303—304.
9. Amintesc că în simulacrul de pace cu Germanii, din 1918, nu am ştiut să apărăm dreptul nostru asupra Dobrogei. Tot aşa am fost nedreptăţiţi cu prilejul anexării Dobrogei la 1878. Iată ce spunea Co-gălniceanu în Cameră: „Domnilor, nenorocirea cea mai mare este că deşi Dobrogea o avem de mai bine de un an de zile, nici presa, nici particularii, nici Dv. nu v'aţi ocupat să cunoaşteţi această ţară. Din ; toţi Dv. nu ştiu dacă sunt patru care cunosc Dobrogea" (Monitorul Ofi- j cial, — Desbaterile — No. 24 de la 30 Ian. 1880, p. 552). Această „cea. : mai mare nenorocire" durează până astăzi pentru toată ţara. Nici presa,. ' nici parlamentarii, nici particularii — afară de foarte rare excepţii — nu au căutat să o îndrepteze — şi nici Statul.
36
10. Şi această cântărire o poate face în primul rând Universitatea. Nu se poate admite excluderea punctului de vedere naţional din Universităţi. Tot ce e naţional poate fi tratat ştiinţific, fiindcă naţional nu înseamnă şovinist. Şi dacă ce priveşte naţiunea nu se va trata la noi în Universitate, singurul loc care prezintă garanţii de imparţialitate şi de procedare riguroasă, unde s'ar putea trata, studia şi d'ssvolta aiurea? Din potrivă, ar trebui să se spună că la noi singurul mijloc de înaintare serioasă pe calea adevărurilor naţionale este Universitatea.
C. RADULESCU-MOTRU
Românismul
IV
1. Sufletul românesc faţă de diferitele ideologii politice. — 2. Vechiul naţionalism sprijinit pe statistică. — 3. Selecţia şi punerea în valoare a însuşirilor româneşti. Diferitele aplicaţii 'ale selecţiei. — 4. Defectele atribuite poporului românesc vin din lipsa de educaţie a însuşirilor lui naturale. Perspectivele Românismului.
1. In firea sufletului românesc este adânc înrădăcinată credinţa într'o ordine spirituală. Românul crede că există un Dumnezeu sus în cer care veghiază, ca aceea ce este rău pe pământ să se îndrepte şi aceea ce este întunecat să se lumineze. EI primeşte cu încredere ideologiile politice care îi promit întronarea dreptăţii şi a armoniei între oameni. Nu se simte însă obligat (să-şi impună constrângeri pentru pregătirea şi pentru înfăptuirea acestor ideologii. Obligaţia lui se mărgineşte în a crede în ele. Mai departe nu trece. Ideologiile prin puterea lor mistică, el le crede că se pot înfăptui de la sine. Ca pe nişte mituri, el le consideră deasupra timpului.
Astfel ideologia democraţiei politice a cucerit sufletul românesc aproape fără luptă. Fiind clară, ca lumina zilei, cine îi se putea împotrivi? Chiar boierii din protipendadă, cari tratau pe muncitorii de pe moşie ca pe nişte robi, erau în fruntea democraţilor. Toată lumea în România este democrată. Aceasta nu împiedică totuşi, ca, în România, cel sărac şi oropsit de soartă să fie despoiat de drepturi ca niciunde aiurea.
Ideologia liberalismului economic, de asemenea, a fost primită în România cu un entusiasm pe care nu 1-a avut în însăşi
38
tara ei de origină, în Anglia. Libertatea muncii şi inviolabilitatea proprietăţii au fost aşternute în legi de îndată ce au fost clar formulate de "ideologia burgheziei apusene. Aceasta n'a împiedicat totuşi ca ţăranii să muncească, în România, ca vitele, iar proprietatea care aparţinea Statului Român să fie împărţită favoriţilor.
în sfârşit, ideologia naţionalismului,.— a naţionalismului în înţeles de fapt juridic, aşa cum l-am definit mai înainte, — a fost atotstăpânitoare la noi din primul moment. Nimeni n'a contrazis-o. Nimeni n'a încercat s'o limiteze. Ca de sine, ea s'a impus. A fost la baza tuturor programelor de activitate politică. Toate partidele care au avut-o şi o mai au în titulatura lor, toate s'au declarat gata s'o servească. Ea a călăuzit pe primii patrioţi în câştigarea drepturilor de suveranitate ale naţiunii române; ea a însufleţit iredentismul în provinciile româneşti de sub dominaţia străină; ea a justificat războiul pentru întregirea neamului; ea a fost, cu un cuvânt, la baza politicii româneşti timp de mai bine de un secol. La început, simplă ideologie juridică, la sfârşit lege scrisă încorporată în tratatele de pace prin care s'a încheiat războiul mondial din 1914—1918.
Ea trăieşte aşa mai departe şi în zilele noastre. Timpul n'a alterat-o. Ideologia naţionalismului nostru, de astăzi, este aceeaşi cu a patrioţilor de acum o sută de ani, cari trăiau într'o Românie fără suveranitate, ba chiar în provincii sub dominaţie străină, unde erau socotiţi ca minoritari. Deşi avem a naţiune suverană şi, în loc de a fi minoritari în State străine, avem noi minoritari în Statul nostru, ideologia naţionalismului a rămas la mistica secolului al XlX-lea. în jurul nostru perspectiva istorică a popoarelor s'a schimbat: alte năzuinţe spirituale, alte pregătiri pentru viitor; numai sufletul nostru stă încleştat într'o atitudine ce dăinuieşte de mai bine de un secol. Să fie oare ideologia naţionalismului nostru o simplă formulă mistică?
2. Naţionalismul secolului al XlX-lea a fost de ordine statistică. Criteriul lui era curat mecanic. Erau socotiţi ca fiind de aceeaşi naţiune, toţi câţi vorbeau aceeaşi limbă. Naţiunea a consistat în numărătoarea statistică pe regiuni. Ea indica o despărţire geografică. întrebarea, dacă toţi câţi vorbesc aceeaşi limbă au în adevăr şi simţiri sufleteşti comune, nici nu se punea. Era presupus că aceste simţiri comune vin dela sine cu limba. Şi mai puţin era apoi pusă întrebarea asupra valorii trupeşti şi sufleteşti a acelora cari formau o naţiune. Naţiunea era o coloană statistică, în care se trecea cantitatea, nu şi calitatea indivizilor.
39
In atmosfera secolului al XlX-lea era respectul către cantitate. Oraşe mari. Fabrici mari. Producţie gigantică. Naţiuni cu populaţie numeroasă şi bogată în capitaluri materiale.
In mijlocul acestei atmosfere, omul a devenit din ce în ce mai anonim. Principala tendinţă a vieţii sociale din acest secol a fost tendinţa spre o uniformizare culturală, care s'a şi obţinut prin scăderea continuă a valorilor sufleteşti. Omul secolului trecut, desrădăcinat din tradiţiile de familie şi de neam, a fost omul cu inteligenţa desorientată şi cu caracterul puţin statornic.
Pe acest om îl respinge ideologia noului naţionalism. Omul, care serveşte astăzi ca tip al naţionalismului, este omul prins de rădăcinile tradiţiei; ieşit din vigoarea neamului şi continuând vigoarea neamului: Român în România; Rus în Rusia; Francez în Franţa; German în Germania .. . Omul anonim din secolul trecut nu-şi mai găseşte, în zilele noastre, o atmosferă prielnică. A dispărut iluziunea fermecătoare pe care i-o da statistica. Lumea se întreabă astăzi de calitatea, iar nu de cantitatea acelora din statistică. Căci prima datorie a unei naţiuni este să persiste la nesfârşit în vieaţă. Şi nu persistă la nesfârşit decât naţiunile compuse din oameni sănătoşi la minte şi la trup; oamenii cu aptitudini la munca creatoare. Degeneraţii, vicioşii şi anormalii, sunt o povară; o povară cu atât mai grea, cu cât numărul lor este mai mare.
Acest nou naţionalism este, pentru România, Românismul. (Sau Rumânismul, dacă n'ar fi posibilitatea să se confunde cu denumirea ce era dată unei categorii de muncitori agricoli, în legiuirile vechi ale Ţării.) Acei, cari ţin însă să păstreze vechiul cuvânt de naţionalism îl numesc: naţionalism constructiv, sau naţionalism icreator. Denumirea n'are importanţă, întru cât înţelesul este bine definit.
Naţionalismul cel nou, constructiv, creator, sau mai bine zis Românismul, are la baza ideologiei sale un criteriu selectiv, prin care se urmăreşte asigurarea viitorului. Organizarea politică şi culturală a poporului care se conduce de acest nou naţionalism sunt făcute după principii cu totul altele decât acelea care au avut curs în secolul trecut. în secolul trecut, principiile organizării politice erau croite pe un plan de inginerie mecanică. Ele neglijeau însuşirile specifice ale fiinţei cetăţeanului, pentru a înlesni funcţiunile maşinăriei politice. Dela un capăt la altul al Europei se lăţise astfel un sistem constituţional aproape uniform. După aceleaşi procedee mecanice se votau legile în Franţa, ca şi în România. In aparenţă cetăţeanul român avea aceleaşi garanţii de libertate, ca şi cetăţeanul
40
francez. în realitate însă deosebirea era totală. Organizarea culturală încaltea se făcea după principii şi mai uniforme. Aceleaşi instituţiuni şcolare le găsim la popoarele intrate de curând pe calea culturii pe care le găsim şi la popoarele vechi, în România fiii de ţărani erau pregătiţi să ajungă buni gramatici, buni contabili şi bine orientaţi în geografia mondială, când interesele lor erau legate de simpla gospodărie sătească. Toate aceste rătăciri urmează pe viitor să fie înlăturate. Organizarea politică şi culturală sub conducerea ideologiei noui, vor fi la fiecare popor croite pe realitatea proprie. Căci numai atunci aceste organizări pot fi de fapt experimentate şi în consecinţă transformate după nevoie. Ce sens să aibă experimentarea de către Români a unor organizări politice şi culturale copiate pe de-a'ntregul după străini?
Vechiul naţionalism de aceea, cu toată oportunitatea pe care el a avut-o în secolul trecut, dacă continuă să se menţină, va ajunge să fie un simplu ritual, gol de suflul spiritualităţii. Căci suflul spiritualităţii vine numai din credinţa trăită real.
Românismul aduce cu el suflul unei noi şi puternice spiritualităţi. El înseamnă voinţa de a asigura viitorul neamului românesc, prin selectarea şi punerea în valoare a însuşirilors cu care acest neam a venit pe lume.
3. Câţi sunt acei cari cred în însuşirile Românului?
Ca neamul românesc, nu este un alt neam mai hulit pe lume. Neam de hoţi şi leneşi îl numesc multe cronici vechi străine. Neam viclean, laş şi mincinos îl înfăţişa, până acum de curând, o răspândită enciclopedie germană. Şi ce n'au scris scriitorii străini, cari au vizitat ţara românească în trecut,, asupra locuitorilor ei? Şi înainte de străini, ce n'au scris înseşi scriitorii români? Nu l-au numit aceştia: popor de «juisori», de beţivi, de subalimentaţi, de degeneraţi? . ..
Atât de multiple sunt defectele neamului românesc, încât ele sfidează cele mai sigure prevederi ştiinţifice. Se ştie astăzi, după legile eredităţii, că un singur degenerat, dacă ajunge să aibă copii, după câteva generaţii se vor număra în descendenţa lui mii de degeneraţi. Cum de n'a perit atunci acest neam românesc mâncat fiind de atâta racilă? Cum de se menţine el atât de dârz în vieaţa?
Ceva mai curios. Pe lângă atâtea defecte ce îi se atribue, şi care ar fi trebuit să-1 distrugă, neamul românesc a suferit în decursul veacurilor mai multe năvăliri şi dominaţii străine. A fost împilat, despoiat şi silit în multe rânduri să se îmbrace
41
în hainele unor culturi nepotrivite firii sale. Şi cu toate acestea el trăieşte, având o limbă unitară şi un suflet unitar. Care este secretul mântuirii lui?
Secretul mântuirii lui stă în legile după care trăiesc popoarele şi care sunt puţin cunoscute. Cei mai mulţi le confundă cu legile după care trăiesc organismele individuale. Popoarele îşi au vieaţa proiectată pe o durată eternă, pe când organismele individuale pe o durată efemeră. Condiţiile în care îşi ating scopul sunt de aceea diferite la unele şi la altele. Neamul românesc şi-a găsit mântuirea în selecţia severă prin care el a trecut. Vitalitatea lui a fost oţelită prin continua purificare pe care moartea a adus-o în rândurile lui. Degeneraţii cu descendenţi numeroşi sunt în ţările cu asistenţă medicală. Românii n'au cunoscut niciun fel de asistenţă. Cei slabi din rândurile lor au fost seceraţi de moarte, încă din leagăn, şi alături de cei slabi, mulţi dintre cei sănătoşi. Neamul românesc a fost cununat cu moartea. I-a plătit înzecit tributul datorat. în schimb s'a eliberat de sub greutatea eredităţii morbide. A rămas unul dintre cele mai prolifice şi mai rezistente dintre neamurile lumii. Dar această selecţie nu mai poate continua.
In secolul nostru condiţiunile de vieaţă ale popoarelor s'au schimbat. Popoarele de astăzi trebue să, fie, nu numai prolifice şi rezistente la răboiu, dar şi iscusite în munca economică şi în aceea culturală. Tributul morţii nu poate fi continuat, fără a primejdui viitorul neamului românesc. în locul selecţiei prin secera morţii, trebue o selecţie prin judecata minţii. Şi judecata minţii trebue susţinută pe o credinţă. Această credinţă este tocmai aceea pe care o aduce cu sine spiritualitatea Românismului.
Selecţia prin secera morţii îşi are logica sa neîndurată dar expeditivă. Spartanii, din vechime, au practicat-o fără multe studii prealabile; iar Germanii şi unele State din America de Nord, o practică şi astăzi, în forma îmblânzită a sterilizării, fără a apela câtuşi de puţin la o chirurgie prea complicată. Logica selecţiunii prin judecată este cu mult mai anevoie de practicat. Ea presupune cunoştinţe solide despre vieaţa popoarelor, sau în tot cazul o intuiţie extraordinară de prevedere. Selecţia prin moarte se rezumă în a scoate din vieaţă pe cei puţini viabili, pe când selecţiunea voită de judecată, dimpotrivă, trebue să găsească mijlocul de a menţine în vieaţă pe aceia cari pot fi de folos. De aceea este dela sine înţeles, că această de a doua logică este mai expusă la erori. Istoria omenirii este plină de asemenea erori. Toate persecuţiile îndreptate contra acelora cari se deosebesc de grosul populaţiei, prin religie sau
coloare politică, pot servi drept ilustraţii. Şi lucrul cel mai trist este că nu se poate prevedea pe curând sfârşitul acestor erori.
Cunoştinţa legilor, prin care un popor ajunge să-şi asigure viitorul, este departe de a fi astăzi exact ştiinţifică. Ea este la începuturile ei de abia. Regulile selecţiei pe care le urmăm la îmbunătăţirea rasselor de animale, precum şi acelea de eugenie la desvoltarea omului individual, nu se pot aplica de-a-dreptul asupra popoarelor. îndrumarea selecţiei este diferită în fiecare dintre aceste cazuri. Dela selecţia practicată asupra animalelor, sau dela eugenia omului individual, aşteptăm rezultate modeste şi în sfera intereselor actuale; lor nu le cerem să se ridice la interesele de ordine superioară, aşa cum cerem dela selecţia aplicată asupra popoarelor. La aceasta din urmă trebue să ţinem seamă de un orizont de vieaţă foarte larg. Şi aci stă greutatea.
De ce depinde viitorul unui popor? De calitatea dispoziţiilor sale sufleteşti şi trupeşti, în primul rând. Desigur. Fără calitatea fiinţei lui omeneşti niciun popor nu-şi poate asigura viitorul. Dar alături de calitatea fiinţei omeneşti este şi mediul de vieaţă. Un popor situat pe o insulă izolată nu are aceeaşi soartă ca un popor situat în mijlocul unui continent, unde poate fi înconjurat sau de popoare înrudite sau de popoare cu totul străine. La acestea se adaugă apoi natura însăşi a solului. Un sol fertil este de sigur, într'o privinţă, mai prielnic pentru asigurarea viitorului decât un sol arid, dar în acelaş timp el este mai greu de .apărat, fiindcă este invidiat de vecini.
Popoarele au în constituţia lor însuşiri numeroase şi variate, căci fără asemenea însuşiri ele nu s'ar putea menţine în vieaţă. Faptul important este însă nu numărul şi varietatea însuşirilor, ci determinaţia dominantă a acestora. încotro tind aceste însuşiri? Cum se leagă între ele şi cu ce intensitate? Sau, cu alte cuvinte: în ce tehnică de muncă şi în ce instituţii au reuşit, ele să se canalizeze?
Popoarele cu vieaţă nomadă precum şi cele sălbatece sunt şi ele destul de bogate în însuşiri. Unii antropologi socotesc chiar că în ceea ce priveşte natura psihologică a însuşirilor, sălbatecii nu se diferenţiază prea mult de popoarele civilizate. Aceea ce diferenţiază pe sălbateci de civilizaţi este faptul, că pe când sălbatecii nu reuşesc să canalizeze însuşirile lor într'o disciplină de muncă, oamenii civilizaţi ajung cu aceleaşi însuşiri să domine mediul cosmic şi să-şi dea o ordine socială pe baza căreia vieaţa lor este asigurată.
Acest adevăr este cunoscut filosofului Heraclit încă de acum mai bine de două mii de ani în urmă, căci între aforis-
43
42
mele păstrate dela el găsim şi următoarea: popoarele se apără prin legi mai bine decât prin ziduri.
La acest adevăr trebue să mai adăogăm şi pe acela care desvălue rolul oamenilor de vocaţie.
Canalizarea însuşirilor, în vederea realizării unei munci disciplinate şi tehnice, o mijlocesc oamenii de vocaţie: oamenii aleşi de providenţă.
Oamenii de vocaţie deschid calea generaţiilor noi la muncă şi cultură. In sufletul lor se unifică şi dobândesc intensitate însuşirile răspândite în tot cuprinsul societăţii. în ei se operează mutaţiunile fericite care dau vieţii omenirii o menire istorică1.
De aceea pentru caracterizarea sufletului unui popor se recurge, în primul rând, la interpretarea operelor pe care oamenii lui de vocaţie le-au înfăptuit. Atât preţueşte un popor, cât preţuesc oamenii săi de vocaţie.
4. După aceste consideraţii să revenim la rolul pe care spiritualitatea Românismului îl are de săvârşit în secolul nostru şi la perspectiva ce se deschide înaintea ei.
Suntem un neam bogat în însuşiri sufleteşti. Locuim pe un pământ mănos şi unitar din punct de vedere geografic. Avem o situaţie politică, în ordinea dreptului internaţional, invidiată de multe alte neamuri europene. Un suveran, plin de bune intenţiuni şi energie, conduce Statul. Oamenii de vocaţie nu ne lipsesc... Şi totuşi, niciodată criza sufletească n'a fost mai acută în neamul nostru ca astăzi. Simţim că la baza vieţii noastre istorice este ceva fals, care ne face să rătăcim.
Care este cauza?
Credem că, la sfârşitul acestui volum, cauza crizei noastre sufleteşti este deplin lămurită cititorului.
Am aşteptat dela naţionalism, ca el să ne dea o tehnică de muncă românească, cultură şi instituţii româneşti, şi el nu ne-a dat decât un cadru legal, anonim. Am realizat din spiritualitatea naţionalismului numai o ordine juridică2, şi acum când este ca în această ordine să introducem fondul nostru românesc, descoperim că am fost depăşiţi de cerinţele timpului. Şi suntem îngroziţi. I
Iată cauza crizei noastre sufleteşti.
Vare, legiones redde! 1 Şi ca şi cum rătăcirea noastră de până acum n'ar fi fost destul de mare, se mai găsesc între noi bărbaţi politici, bine intenţionaţi fără îndoială, cari ne povăţuesc să continuăm na- j ţionalismul trecut şi de aci înainte. Lozinca lor este: Românul, . I
stăpân la el acasă. Adică, dreptul de suveranitate, pe care cu atâtea jertfe l-am atribuit totalităţii naţionale, să-1 întindem şi asupra indivizilor români, făcând din el un privilegiu de care aceştia să se bucure în comerţ, în industrie şi peste tot unde este un avantaj de împărţit.
Aceasta după ei ar însemna idealul etnic substituit spiritualităţii naţionaliste vechi.
în realitate aceasta însemnează degradarea spiritualităţii naţionaliste.
Marii patrioţi români din prima jumătate 'a secolului al XlX-lea n'au cerut privilegii pentru etnicul românesc. Dimpotrivă, ei au cerut desfiinţarea tuturor privilegiilor. Unii dintre ei afişau chiar pe faţă ideile cele mai înaintate socialiste. Aceasta, nu pentrucă ar fi dorit să introducă în România regimul socialist, ci fiindcă practica privilegiilor le era urîtă din instinct. Prea plin era trecutul de abuzul ei!
De ce acum revenirea la vechea practică a privilegiilor?
Cu răspunsul la această întrebare ajungem la încheierea scrierii noastre.
De două mari slăbiciuni a suferit, în secolul al XlX-lea, conducerea politicei româneşti. De lipsa de încredere în virtuţile neamului şi de uşurinţa cu care străinătatea era imitată. Dar în secolul al XlX-lea aceste două slăbiciuni nu se întâlneau niciodată la aceiaşi conducători deodată. Unii păcătuiau prin aceea că n'aveau încredere, iar alţii prin aceea că imitau. Cei dintâi făceau parte din partidele cu nuanţă conservatoare, cei de al doilea din partidele cu nuanţă liberală. Conservatorii scoteau în evidenţă tinereţea culturii româneşti şi ca o urmare a acestei tinereţi conchideau că întreaga vieaţă a instituţiilor româneşti este numai de decor, fără realitate; iar liberalii dimpotrivă aveau încredere în maturitatea poporului, dar în schimb nu croiau nimic pe măsura lui, ci împrumutau totul din străinătate, în fond, exageraţi erau şi unii şi alţii . Atât conservatorii cât şi liberalii priveau alături de forţele vii ale neamului; "unii şi alţii nu făceau o adevărată politică românească.
Poporul românesc, tânăr în cultură cum era, şi-ar fi putut totuşi avea politica sa proprie. însuşirile sale naturale constituiau un fond care putea fi utilizat. Nu era deloc un popor degenerat. Dimpotrivă, era un popor oţelit prin apriga luptă ce dusese cu moartea şi cu sărăcia.
Ce-i lipsea? îi lipsea educaţia însuşirilor sale naturale; sau, cum ziceam mai sus, canalizarea acestor însuşiri spre o tehnică de muncă superioară, spre cultură şi instituţii politice ele lungă durată. El avea, cum are şi astăzi încă, însuşirile
44
45
mai mult pe epidermă, căci şcoala vieţii nu 1-a deprins cu realizarea lor în opere durabile. Toate defectele atribuite poporului românesc şi de care am pomenit mai sus, sunt provenite din această lipsă fundamentală a educaţiei însuşirilor. Românul este, bunăoară, brav, dar nu este cu spiritul războinic; căci a fi cu spiritul războinic însemnează a pregăti cu îngrijire înarmarea în timp de pace, şi mai ales însemnează a prevedea atacurile duşmanilor; ceea ce Românul nu face. Românul nu pregăteşte războiul, ci numai îl înfruntă cu bravură.
De asemenea, Românul este muncitor şi mai ales îndelung răbdător la suferinţele muncii. Cu toate acestea, el nu este deprins cu o tehnică de muncă riguroasă. Adeseori munceşte, jucându-se. Sărăcia care nu 1-a părăsit niciodată, n'a făcut din el un om econom. Rar risipitor cu timpul şi cu materia de lucru, mai mult ca Românul.
Şi la aceste caracterizări s'ar mai putea adăoga multe altele de acelaşi fel. In vieaţa economică, Românul este rămas Ia însuşirile pe care i le-a dat natura. Şcoala nu i-a mijlocit să dobândească aptitudini profesionale pentru comerţ şi industrie. Nici chiar funcţionar adevărat nu este Românul, deşi Ţara Românească este plină de funcţionari; căci el n'a învăţat nici din şcoală, nici din practică, disciplina de serviciu şi respectul faţă de lucrul public. Toată tehnica profesională modernă care face forţa altor popoare, Românului aproape că îi lipseşte, deşi prin însuşirile pe care i le-a dat natura el ar putea să o aibă.
In viaţa politică mai ales, această lipsă se face foarte mult simţită. Rar cetăţean, mai plin de devotament pentru partidul şi pentru şeful pe care şi 1-a ales în politică, cum este Românul. A fi înregimentat într'un partid politic în România nu însemnează atât a fi înscris în registrele unei firme care promite beneficii la un anumit termen, cât mai curând însemnează a fî trecut de bună voe pe o listă neagră de proscrişi. Din momentul ce un cetăţean român este cunoscut că aparţine unui partid, el pierde dintr'odată orice drept, la consideraţia cetăţenilor cari aparţin celorlalte partide. Este batjocorit, calomniat şi persecutat în toate chipurile. în Europa occidentală, se poate întâmpla ca cineva să aibă să sufere de pe urma convingerilor sale politice, dar aceasta numai în caz de revoluţie, în restul vremii nimeni nu se atinge de el. în România, dimpotrivă, a face politică însemnează a te război cu toată lumea.
Toată această războire nu profită cu nimic Statului. De aceasta sunt convinşi cu toţii aceia cari fac politică în România. Cu toate acestea războirea continuă, fiindcă este nevoie de o
46
descărcare a devotamenţelor şi a energiilor combative de care sunt plini cetăţenii români; războirea politică, deşi deşartă, este în sângele Românului.
Brav, fără să fie războinic; răbdător la muncă, fără să fie un profesionist al muncii; inteligent, fără reuşită în viaţa practică; gata la sacrificii în politică, dar fără să contribue prin aceasta la consolidarea Statului politic, acestea sunt, în puţine cuvinte, consecinţele care decurg din lipsa de educaţie a însuşirilor Românului.
Nu este de mirat ca, în aceste condiţii, Românul să aibă el însuşi neîncredere în virtuţile lui. Când Englezul, Germanul, Francezul şi alţii, zic despre un lucru că este făcut în ţară la oi. prin aceasta ei vor să afirme soliditatea, dacă nu chiar perfecţiunea lucrului. Când Românul zice însă de un lucru, că este făcut în Ţara Românească, prin aceasta el vrea mai curând sâ-şi ceară iertare, că lucrul este nesolid şi prea puţin reuşit.
Bărbaţii noştri politici conservatori, din secolul al XIX-lea, au văzut prea bine aceste scăderi, dar în loc ca ei să caute îndreptarea lor, le-au considerat ,ca fiind constitutive firii poporului românesc şi au aşteptat ca îndreptarea să o aducă timpul. Timpul nu ajută însă decât pe aceia cari cred. Pentru ca •educaţia însuşirilor Românului să se producă, era nevoie de o credinţă în menirea istorică a neamului românesc. Numai o asemenea credinţă ar fi putut face pe bărbaţii politici conservatori, ca pe temeiul virtuţilor româneşti, selectate şi puse în valoare, să justifice o politică de tradiţie conservatoare pentru viitorul Statului românesc. Această credinţă le-a lipsit.
Bărbaţii politici liberali au avut-o, dar au falsificat-o prin o spiritualitate de împrumut. Scăderile sufletului românesc în ioc de a fi ţinute în seamă ca nişte simptome ale vieţii naţionale in creştere, şi să fie folosite manifestările lor pentru a prevedea cursul normal al vieţii naţionale în viitor, bărbaţii liberali le-au considerat ca pe nişte accidente fără importanţă, sortite să dispară în momentul ce Statul românesc va fi înzestrat pe cale de împrumut, cu legi şi instituţii ideale străine.
Totuşi, greşala acestor bărbaţi politici conservatori şi liberali, din secoiul trecut, nu este aşa de mare, cum este greşala pe care o comit naţionaliştii de astăzi. în secolul trecut neîncrederea în virtuţile româneşti constituia greşala numai a unora; iar dragostea de legi şi instituţii străine, greşala numai a altora, pe când astăzi avem amândouă greşelile din trecut reunite în naţionalismul bazat pe privilegiile etnicului românesc. Privilegiul, sub orice formă ar fi el, este mai întâi o recunoaştere de inferioritate şi deci o neîncredere în forţele pro-
47
prii ale privilegiatului. Pe privilegii nu se poate clădi destinul unui popor.
în acelaşi timp, naţionalismul bazat pe privilegiile etnicului, este cu totul străin de tradiţiile neamului românesc. El imi-tează, în mod vădit, rassismul german. Imitează însă rassis-mul într'o formă bizantino-orientală, adică nesinceră. Rassismul german invită pe privilegiaţi la luptă, şi încă la o luptă încordată, pe când naţionalismul nostru etnic, la ospăţuri pregătite gata.
Românismul este şcoala energiei româneşti. Prin aceasta înţelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea încredere în viitorul neamului. Am avut începuturi de organizare politică şi culturală, care pe price popor l-ar cinsti. Şi avem încă destulă vitalitate pentru a înfrunta cu succes o perioadă de renaştere. Putem organiza din nou satul nostru ţărănesc, din punct de vedere sanitar, administrativ şi economic, pentru a face din el o fortăreaţă a neamului. Avem destule inteligenţe în diferitele pături ale populaţiei pentru ca să realizăm cu ele o şcoală nouă, atât la sat cât şi la oraş. Avem amintirea încă vie a războiului victorios pentru întregirea neamului. Este timpul să avem curajul, ca după întregirea neamului să ne afirmăm şi credinţa în destinul neamului.
* Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, „Regele Carol II", ed. a II-a, 1939, Bucureşti.
1. Comp. C. Rădulescu-Motru,    Vocaţia (Ediţia    Casei Şcoalelor,
1935).
2. întru cât această ordine juridică este şi pozitiv garantată, aceasta este o chestiune care iese din aceea ce formează preocupările noastre pentru moment.
CAMIL PETRESCU
Suflet naţional
ANALIZA DESCRIPTIVA A TERMENULUI
încă nu s'a potolit discuţia angajată de două reviste cu caracter polemic, în jurul unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele anume, că prea suntem înconjuraţi cu ziduri chinezeşti, că vegetăm într'o orientală indiferenţă, când nu vădită ostilitate faţă de curentele de idei şi fapte noui care agită lumea occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim suburbia culturii ... nu suntem deloc europeni scriu dânşii... Şi iată că din cealaltă tabără se flutură cu îndârjire steagul, care dacă nu se vedea prea bine, vina venea de acolo că vechimea îl decolorase. Ne ameninţă o adevărată invazie cosmopolită, vestesc apărătorii, dând alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt în primejdie. Câtva timp polemica a fost mai înteţită. S'a mai domolit în timpul din urmă dar se continuă în tăcere, într'o formă sau alta şi nu greşim < dacă spunem că are un caracter cronic. Din când în când crize mai acute: un tânăr, revoluţionar în principiu, anunţă speriat că n'am prins de veste că la Paris, a apărut un nou curent cu numele terminat în ism, pentru ca vre-un autentic băştinaş să deplângă amarnic că boerii noştri nu mai fumează cu narghileaua şi, culmea calamităţii: au introdus sonerie la ţară, înlocuind pitoreasca şi bătrâneasca bătaie din palme.
Căci pentru unul ăsta este europeismul: cea mai nouă modă apuseană, cel din urmă dans, cea din urmă formă a versului, cea mai recentă poză strâmbă, seringa cu cocaină a dansatoarei roşii, cea mai nouă absurditate discutată cu furie. E ceva din faimoasa preocupare: „Să avem şi noi faliţii noştri".
4 — Dreptul la memorie, voi. III.
49
Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamnă pluguşorul, steaua, antereul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi; însemnează neapărat cântecul lăutarilor, cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.
între aceste două curente, explicabil fireşte, un antagonism ireductibil. E antagonismul suprafeţelor. îndârjirea unei superficialităţi pe care o ameninţă o altă superficialitate. La mijloc e însă miezul sufletului mare, care transformă în cultură tot ce atinge.
Fireşte că această opoziţie n'ar avea nici o importanţă. Ba încă ar fi poate un stimulent ■— şi aşa ar trebui să fie — pentru o cât mai variată topografie literară. Nu e mai puţin adevărat însă că de cele mai multe ori aceste tendinţe eterogene artei, provoacă prea încâlcite confuzii, fac să se rătăcească multe talente, pun în calea celor aleşi greutăţi inutile şi con-tribue mai ales la întreţinerea unei atmosfere deprimante de imoralitate artistică. Iată de ce ni se pare absolut necesară o cât mai precisă delimitare logică, a sufletului şi culturii naţionale deoparte şi a umanităţii şi culturii universale de alta. Cum în ordinea fenomenelor morale definiţiuni nu se pot da, pentru orientarea oricărei discuţii delimitările devin indispensabile.
Ce ar fi în fond acest suflet naţional românesc? Bine înţeles nu (vom da o definiţie, pentru motivul arătat mai sus, dar o înlocuim cu o descriere1. Ar fi gradul de intensitate, întinderea şi tonalitatea sufletească a majorităţii membrilor unei colectivităţi de oameni, care sunt, se simt legaţi între ei, datorită unui principiu de polarizare şi de afinitate creatoare2. Obiceiurile, tradiţiile, faptul de a locui în cuprinsul aceloraşi hotare, trecutul comun, şi nici chiar origina comună nefiind, în ultima analiză, atribute cu necesitate comune tuturor membrilor unui grup naţional şi exclusive lui. Unele regiuni din Basarabia şi Moldova au fără îndoială o bună parte din tradiţie influenţată de apropierea rusească, cele din Muntenia de popoarele balcanice, cele din Ardeal de unguri. Muzica populară românească, afirmă G. Enescu, o regăseşti ca motive la unguri, sârbi şi slavi în general. Poezia populară românească are principale variante în sârbeşte şi bulgăreşte, costumul e de multe ori influenţat. Limba e împestriţată de cuvinte împrumutate. Nu poate fi vorba deci de o rasă pură. (Şi e de netăgăduit că mai toţi scriitorii noştri mari, caracteristici, Emi-nescu, Alexandri, Caragiale, mai toţi fruntaşii culturii româneşti n'au venit din zonele curat româneşti ale munţilor.)
Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de însuşiri şi cusururi dintre cele mai diverse, altoite pe o rasă.
50
Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţă a unităţii ei. Tăria acestei conştiinţe e dovedită de marea ei putere de asimilare a elementelor de alt neam: e o dovadă că reprezintă o formulă superioară3.
Există cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului romanesc. Este un produs al timpului, şi al împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu sunt decât manifestări exterioare ale acestui tot psihico-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum le-a urmat timp de aproape ,2000 de ani, chiar fără apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment, voinţă, sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai mult decât folklorul.
Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a păstrat tradiţiile, folklorul, a contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (Deşi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat destul din toate părţile.) Adevărul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat — şi e cum nu se poate mai logic să fie — tocmai din cauza superiorităţii lui sufleteşti, din cauza prestigiului pe care 1-a exercitat acest suflet, asupra celorlalte neamuri, cu care venea în atingere.
Toată importanţa care se dă unor accidente secundare e însă de dată recentă. împrejurările politice au determinat în ultimul veac un fel de „separare a apelor pe uscat", o — din ce în ce mai categorică — separare a popoarelor în vederea constituirii lor în state naţionale. Folklorul în primul moment a fost o armă romantic politică. Pentru a i se justifica importanţa, neîndreptăţită din cauza superficialităţii lui, i s'a atribuit o calitate culturală pe care fără îndoială că n'o avea în aşa grad, la nici un popor. A fost un fel de apă Ia moară, la timp venită romantismului preocupat cu pasiune de pitoresc. Costumul, obiceiuri la nunţi, botezuri, ţesături erau menite să furnizeze material unei literaturi avide de culoare.
E greu să deosebeşti popoarele după însuşirile lor profund sufleteşti, dar în orice caz e mai puţin agreabil decât după lungimea cămăşii.
Că toate aceste însuşiri de artă populară n'au cine ştie ce mare însemnătate, e suficient să arunci o privire în cuprinsul istoriei. Popoarele dăinuiesc în conştiinţa oamenirii prin războaiele pe care le-au avut sau prin cultura lor, în sensul superior al cuvântului. Atenienii şi spartanii mai mult decât ceilalţi greci, trăiesc prin culmile sufleteşti ajunse de câteva personalităţi. Trăesc prin Socrate, Platon, Aristotel, şi atâţia filosofi, prin Fidias şi aţâţi artişti, prin Homer şi atâţia autori
de tragedii, şi poeţi. Ei au produs opere viabile şi azi. Artă populară au avut în definitiv toate popoarele, căci nu există popor fără obiceiuri şi tradiţii. Civilizaţia actuală se poate prea bine lipsi de toată arta populară mai mult sau mai puţin cunoscută a atâtor popoare, dar nu se poate lipsi de operele celor înşiraţi mai sus.
Să nu ne înşele interesul arătat pentru dansurile româneşti produse în cine ştie ce teatru de varietăţi, chiar predilecţia unor cucoane pentru ţesăturile româneşti, pasiunea pentru cântecele româneşti în cine ştie ce restaurant de lux şi chiar favoarea cu care sunt primite unele citate din poezia populară. (Nu ni s'au cerut în ultimul timp opere cu caracter pitoresc românesc ca să fie prezentate englezilor amatori de exotism?) Eminescu singur cu Luceafărul, Scrisorile şi Călin al lui, e poate mai mult decât toată poezia populară românească la un loc4.
E fără îndoială greu să deosebeşti miezul de valoare, de sub învelişurile care înlesnesc ieftine explicaţii şi mai cu seamă e greu să te desberi de viciul acesta de gândire, caracteristic inteligenţei mediocre care concepe numai în generalizări. Dar azi, oare, arta rusească înseamnă căzăcească, troică, vutcă, şi verstă? Căci atunci ar fi mare oricare scriitor rus care s'ar ocupa numai de ele. Arta rusească înseamnă Tolstoi, Turghe-niev, Dostojevski, Gogol, Cehov. înseamnă sufletul lor, pe care îl atribuim şi pe drept cuvânt, poporului rusesc. Nu ce e (specific) naţional în ei ne sgudue, ci aceea ce e profund şi superior omenesc. Ei au eroi care gândesc, iubesc, suferă, au îndo-eli, nădăjduesc şi urăsc neobicinuit de intens. Dar a gândi, a suferi, a iubi, a se îndoi, a nădăjdui şi a urî, nu sunt fapte cari se pot împrumuta, ele presupun un suflet şi un suflet presupune o uriaşe ascendenţă. Un Suflet oricum ar fi el, orice influenţe ar suferi, orice aspecte ar îmbrăca (şi aci sunt legi sufleteşti peste care greu se poate trece) e naţional, aşa cum chiar în haine nemţeşti un poet e al mamei şi tatălui lui, oricât ar fi iei de săteni. Nu costumul 1-a moştenit poetul, nici sorcova, ci o anumită cantitate şi calitate de nervi, o anumită structură sufletească, anume instincte şi predispoziţii.
Sufletul unui scriitor mare, este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat. Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui oricum ar fi ei, cu condiţia să fie mari. Nici Goethe nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, naţiunile sunt mari prin arta acestor j artişti. Uneori un scriitor poate onora deopotrivă două nea- { muri. E cazul lui Heine3. 1
52 J
Fără îndoială că un scriitor sufere influenţe streine, dar chiar aşa, el e caracteristic din punct de vedere al rasei sale. Eminescu sub influenţa poeziei germane înseamnă un suflet românesc, influenţat într'un moment dat. Dar e, acelaşi, pârâul care culegând ape, e menit să devie fluviu. Un scriitor norvegian, unul rus şi unul român influenţaţi de aceiaşi literatură franţuzească sunt totuşi fundamental deosebiţi între ci.
Se tot spune: asta e imitaţie după scriitorii francezi, literatură de import „străină sufletului nostru". Imitaţia e detestabilă ori de unde o veni. E inutilă fie că e făcută după un scriitor străin fie că e după unul autochton. Dar influenţa e cu totul altceva. Influenţa e de dorit. N'a existat niciodată în nici o ţară din lume un scriitor care să nu fie puternic influenţat. Goethe a mărturisit-o pentru el însuşi. Literaturile diferitelor popoare se influenţează reciproc şi continuu, aşa cum se influenţează civilizaţiile. Romantismul a fost importat de toate ţările, în aşa măsură că nu se mai ştie de unde a pornit.
Astăzi burghezia mică şi mare din toată Europa, exceptând — pentru moment — Rusia, se îmbracă în aceleaşi haine nemţeşti, învaţă după aceleaşi cărţi de ştiinţă traduse în toate limbile, se serveşte de aceleaşi mijloace de locomoţiune, comunică prin telefon, poştă şi telegraf; duce cu un cuvânt aceeaşi viaţă intelectuală şi socială. In ce se deosebeşte oare un student dela Universitatea din Bucureşti de unul dela cea din Paris, la aspect şi preocupări? Aproape în nimic. Dovedeşte asta că nu simt însă profund deosebiţi sufleteşte ? Fără îndoială că nu. Nu mai încape îndoială că pe măsură ce se întind mijloacele de comunicaţie costumul în deosebi şi folklorul dispar. Moare pitorescul. înseamnă oare că va muri şi arta'.? Ar fi o copilărie să crezi asta.
Va pierde cel mult aspectele naţionale şi detaliile superficial caracteristice, devenind din ce în ce mai inaccesibilă amatorilor superficiali.
în înţelesul celor de mai sus, credem că apare cu totul nefundată acuzaţia care se aduce din când în când unor scriitori că „au rupt cu tradiţia". întâiu pentru că unui scriitor adevărat îi e din cale afară de greu să rupă cu tradiţia şi bine înţeles, cu cât mai mult rupe cu tradiţia cu atât mai de preţ îi e opera. Toată greutatea cade deci pe valoarea intrinsecă a operii do artă. Această valoare întâiu se judecă, se afirmă şi pe urmă se atribue din punct de vedere naţional şi tradiţional, aşa cum se face deobiceiu şi biografia părinţilor unui creator de geniu. Cum un scriitor nu înseamnă o generaţie spontană ca om, nu
53
L
poate fi nici ca artist. La împărţirea recompenselor totdeauna morale au dreptul să vină toţi cei care au contribuit la fiinţa lui fizică şi sufletească.
Şi cine ştie ce surprize ne-ar putea rezerva o mai strictă cercetare a originilor marilor personalităţi ale istorii şi culturii în general. Cine ştie dacă nu s'ar dovedi că mai toate aceste personalităţi mari sunt produsul încrucişărilor de rassă.
E necesar să spunem însă acum la încheere că din punct de vedere didactic arta naţională are raţiunea de a fi şi că pentru unitatea politică a naţiunei ea e de mare însemnătate.
P. S. din 1936. Expunerea aceasta din 1924 înfăţişează în termeni curenţi, cu încercarea de a explicita, o analiză fenomenologică a substanţialităţii naţionale.
De atunci problema pe care noi o cercetam doar subt auspiciile artei s'a generalizat, s'a accentuat politic, şi e astăzi desbaterea cea mai îndârjită a timpului. Cele două acţiuni militante sunt, deoparte aceea a materialismului dialectic, care nu recunoaşte o problemă a naţionalismului ori rassismului, ci doar a condiţiilor economice, cu afirmaţia că un lucrător negru şi unul alb sunt mai apropiaţi între ei decât un lucrător alb şi un capitalist alb. Pericolul unui asemenea punct de vedere este oportunismul lui, accentuat de echivocul şi versalitatea unui rasism căruia îi serveşte uneori drept mască, în afară de insuficienţa esenţială a materialismului dialectic, care nu recunoaşte, decât cu totul subaltern, cauzalitatea mintală şi influenţa culturii, în cari vede doar o suprastructură.
în faţă' se ridică hotărît afirmaţia istoricistă, naţionalistă, rasistă.
„Eşti rumân, sau evreu, sau german, dacă eşti fructul unei istorii. Fructul firesc şi normal. Căci, ca în orice proces de viaţă, se pot ivi şi aberaţiuni; congenitale sau altfel. Actul de conştiinţă, prin care să te recunoşti a fi membru al unei comunităţi spirituale — expresiune a unei aceleaşi istorii — poate cel mult adăuga la rumânitatea ta, şi încă numai la intensitatea şi j preciziunea acestei rumânităţi. Poţi fi însă foarte rumân, şi fără a-ţi da seamă de asta. In acelaşi fel în care un stejar e stejar... fără să o ştie. Prin urmare: eşti rumân, sau evreu sau grec, nu printr'o mărturisire de credinţă, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind — încă odată — un act individual de voinţă, ci o stare naturală".
Este o expunere destul de plastică şi de îndreptăţită din punct de vedere existenţial, concret. Fenomenologia ne cere însă să nu ne mulţumim cu afirmarea existenţială, ci nc solicită să cercetăm semnifica-
54
tiile. anume ne pretinde să cercetăm semnificaţia existenţială raportată la intenţia esenţială.
Şi iată în ce mod se pune din nou întrebarea: Pentru cea mai autentică desfăşurare transcedentală, este oare dăunător, ca o personalitate să aibă anume ascendenţă istorică? Se poate însă preciza... Anumite ascendenţe tel puţin, exclud aprioric dela această autentică desfăşurare transcendentală?
Tntr'un anume sens, nu. Se pare de pildă că şi aderenţii extremişti sunt de acord în genere, că ascendenţa ariană nu împiedecă ascensiunea spirituală (în sens transcendental, nu transcendent). Prin urmare textul de mai sus ar trebui corectat astfel!... „Eşti arian sau nearian dacă eşti fructul unei istorii". De ce am făcut această deosebire? Fiindcă nimeni, în afară poate de autorul citat (dar până la o declaraţie netă, putem spune că nici d-sa) nu consideră că realizarea iuimenismului ca rumânism este împiedecată de elementele ariene asimilate. Dar ceeace interesa aci intenţional nu era calitatea biologică, ci semnificaţia naţională... Un ordin e o foaie de hârtie iscălită... Istoric, o foaie de hârtie este o foaie de hârtie, este fructul unei istorii, este un moment concret, unic în existenţa lumii, şi oricât? ne-am îndârji să constatăm istoricitatea ei ca existenţa pozitivă, nu vom avea însă nici o depăşire fenomenologică (în afară de cazul când facem fenomenologie transcendentală). Adică din simpla existenţă istorică a petecului de hârtie, nu putem şti dacă el decide o condamnare la moarte ori o înaintare în grad. Şi până nu e cercetată semnificaţia ordinului, nu putem vorbi de funcţia lui. Prin urmare a pune problema istoricist, biologicist 'este a o pune pozitivist câtă vreme nu se arată semnificaţia istoricităţii. Dar problema abia de acum înainte se pune. Şi de aci încep îndoielile. Destul de temeinice. Nu e fireşte locul să le discutăm în notă. Menţionăm doar nedumeririle. Este oare destinul omenirii să se desăvârşească naţional ori să se desăvârşească în cultură? Misiunea unei naţiuni poate contrazice devenirea spirituală? Cultura e fenomenologică ori se desăvârşeşte ciclic? Există, atunci, culturi superioare şi care? Superioritatea unei culturi stă în puritatea stilului ei, în desăvârşirea ei specifică? Mai departe, o cultură naţională se realizează prin sângele său, prin corporalitatea sa istorică, exclusivă (Blutwerte)? Nu are cu adevărat nevoe de contribuţia streină, nici dialectic, nici ca aport de sânge şi nici ca aport spiritual? E adevărat în definitiv, că misiunea unui neam poate să nu fie de cât parţial culturală, adică doar afirmaţie voluntară politică?
De răspunsul dat acestor întrebări depinde semnificaţia citatului de mai sus... Ca şi în 1924 ni se pare că nu se poate răspunde de cât negativ, după cum urmează:
O naţiune nu are misiunea să-şi formeze o cultură voit proprie, ci să participe la cultură în sens fenomenologic.
55
(A se vedea în articolul despre Sensul noocraţiei necesare, o schiul a felului nostru de a desluşi finalitatea intelectuală şi destinul omului în genere.)
Sufletul naţional este un complex de fenomene, depăşeşte deci? corporalitatea, realitatea pozitivă a poporului, este o actualitate în devenire permanentă, o substanţialitate. Rolul rasei, al condiţiilor istorice este considerabil. Dar prin ceeace aduc din trecut, la substanţialitatea societăţii omeneşti, nu prin cine ştie ce finalitate în interes divergent. Bine înţeles că nu toate încrucişările sunt valenţe, multe sunt bastar-dizante, dar încrucişarea de rase rămâne o necesitate. (Naţiunea e un vehicul cultural, nu un scop în sine.
Dar această concepţie fenomenologică, în loc să simplifice soluţiile practice, le complică? Desigur. Nu mai e posibilă nici o atitudine simplist raţională: o posiţie unică, apodictică, un semn valabil pentru totdeauna cum sunt comunismul şi naţional-socialismul teoretic de pildă. Problemele discriminării sunt cele -care se pot socoti drept esenţiale intelectului, aceasta-i funcţiunea lui, şi n'are nici o importanţă, dacă survine o tot mai mare complexitate, dacă o substanţialitate autentică descurajează ofertele automatizante care ar dori să decidă odată pentru toate cazurile viitoare, în soluţii raţionale. în contact cu concretul, intelectul va trebui să fie permanent atent, să decidă, în fiecare caz, de fiecare dată, pentru acea dată. Până în ceasul din urmă ai istoricului însuşi, dacă aceasta ar fi să se întâmple vreodată, discriminarea transcendentală nu cunoaşte repaos.
* Teze si antiteze, Editura Cultura Naţională, Bucureşti„ 1936. '
1. Această „descriere" (termen specific metodei) apare în economia scrisului nostru cu intenţia de prezentare încă din 1924, într'un vocabular impropriu, al unei substanţialităţi gândite ca atare; iar cazul însuşi este semnificativ.
Deplasarea naţionalităţii din câmpul consideraţiilor genetice şi positiv etno-psihologice, într'o „descriere", identificarea rezultatului acestei reduceri cu: „gradul" de /intensitate, tonalitate şi întindere) al unei comunităţi sufleteşte, înseamnă a pune tot accentul pe ceeace Huserl, în Meditations Cartesiennes numeşte: „le courant des cogita-tiones" şi „ma vie pure avec l'ensemble de ses etats vecus purs et de ses objets intentionnels (reine) e'est â dire l'universalite des „pheno-menes" au sens special et elargi de la phenomenologie" (nota din 1936)..
2< In, versiunea din 1924, în loc de principiu de polarizare etc.: unui fel de forţă centripet. (Notă din 1936.)
3. Deplasarea fenomenologică a substanţiabilităţii şi accentuarea Identităţii conştiinţei de-asupra eontigenţelor istorice şi materiale (care •nu sunt de cât un produs al conştiinţei aplicate concretului) inversează revoluţionar modul curent şi clasic de a pune problema, şi separă esenţa naţionalităţii, de tradiţie. Acesta a fost unul dintre momentele cele mai reizistente la finţeleja ale propunerii noastre. Poate că dacă de la început, în loc de vocabularul nedefinit curent, am fi folosit o terminologie apropiată, particularitatea esenţială a nouei poziţii ar !fi fost mai reţinută.
Ca să se evite orice confuzie, precizăm că tocmai prin acea pu-titere în paranteză, cazurile "individuale şi momentele istorice nti ne preocupă, ele cad subt judecata concretă. Credem însă, ca să dăm un exemplu, că un creator autentic, minoritar fiind şi /naţional implicit, participă şi la formula naţională dominantă, fiindcă această formulă, ^vie fiind, nu colaborează decât cu elemente vii. Aceasta duce la afirmaţia paradoxală că un individ minoritar de pildă, e folositor în măsura în care e autentic, deci creator, deci are o ascendenţă, în care e deci minoritar. El însă nu reprezintă specificul naţional al minorităţii sale, căci specificul naţional e reprezentat de indivizi neautentici, necreatori, cum e lămurit mai sus, ci reprezintă formula substanţială a acestei minorităţi. O formulă creatoare trebue apărată împotriva tendinţelor specificului naţional şi e de datoria facultăţii ideologice ori politice a unui neam, să ştie când şi cum să se apere, fie de cotropirea specificului naţional propriu, cum a fost în cazul mişcării sămănătoriste la noi, ori de cotropirea specificului naţional strein, cum pare să fie astăzi momentul istoric. Dar facultatea politică este însăşi un atribut al creaţiei, deci lupta politică pentru apărarea formulei naţionale nu poate fi concepută, decisă şi aleasă niciodată, decât de elementele creatoare, elementele celelalte fiind doar instrumentul necesar. (Notă din ,1936.)
4. într'un anume sens lipsa de receptivitate a inteligenţei româneşti faţă de sensurile fenomenologice, care o face să prefere istoricul, substanţialităţii, ia un adevărat iz de dramă naţională. De trei sferturi de veac încoace s'au cheltuit, în scop de propagandă pentru costumele naţionale, câteva sute de milioane de lei aur. Rezultatul e că nici un 1'ăran mai mult nu poartă costumul naţional, cel mult ar putea să fie socotiţi drept succes cei 5—6 învăţători, deputaţi, care şi din motive politice poartă cămaşa albă pe din afară. Alte sute de milioane lei aur s'au risipit cu o arhitectură naţională improprie, care ne-a dat edificii naţionale urâte şi incomode, (corelată ades cu o mobilă pirogravată de gust stânjenitor). Totul în stat a fost orientat în acest sens, neglijân-du-se fără înţelegere forţele creatoare, esenţiale. Poate că dacă pe la
56
57
1883 s'ar fi cheltuit un sfert din sumele înscrise în budget, într'un singur an, pentru fermele istorice moarte, ca să se poată îngriji cum trebuie Eminescu, această măreaţă culme de substanţialitate naţională (nu numai în versuri ci şi în scrierile politice) el ar fi trăit, transformând în creaţie uriaşul material-ciornă pe care un critic priceput şi harnic, ni 1-a dat la iveală în ultimul timp.
O altă înţelegere a cultivării etnicului se vede abia de la întoarcerea Regelui în ţară. „Inspecţia" din comuna Fibis, când a cercetat în cele mai adânci amănunte, lungi ore, nu e cusături şi horă, ci sănătatea ţăranului, modul în care se hrăneşte, cum' îşi creşte copiii şi cum luptă cu greutăţile materiale, înseamnă un moment revoluţionar. Este trecerea de la pitoresc la organic, în ordinea biologică, şi promovarea la esenţial, în cea fenomenologică. (Notă din 1936.)
5. Evident, fără să poată fi socotit, istoric, drept german, fiindcă istoria este ireversibilă, dar intrând în concretul german de atunci încoace,, ca evreu german. (Notă din 1936.)
CAMIL PETRESCU
încercare fenomenologică despre conştiinţa românească
I. CÂTEVA PRECIZĂRI
Nimeni nu se îndoeşte că există un sentiment naţional ro-mînesc, de o sonoră expresivitate, foarte iubitor de pitoresc băştinaş de cele mai adese ori şi care e foarte mult folosit în cărţile de cetire, în tablourile murale şi înălţat cu prestigiu în anecdotele piperate. Socotim totuşi că problema unei autentice conştiinţe româneşti nu e implicată în acest sentiment naţional, deoarece o conştiinţă este în esenţa ei o existenţă fenomenologică, alcătuită adică din semnificaţii, şi că numai analiza acestei dimensiuni şi a coordonatelor ei, ne poate îndritui la o concluzie într'un sens sau într'altul. Câtă vreme nu vom face acest examen şi nu vom pipăi organizarea structurală a realităţilor, mulţumindu-ne cu forfoteala pestriţă a aparenţelor, vom rămâne într'un soiu de diletantism pe care ne îngăduim să-1 socotim prea adeseori periculos.
De altfel medicina contimporană şi-a apropriat o nouă metodă terapeutică, a cărei eficacitate e tocmai în funcţie de analiza subconştientului, de căutarea unui punct patogen, care altfel se transformă perturbînd sufletul, ca o cifră greşită într'un calcul complicat, multiplicîndu-se adică eroarea iniţială ca un ferment în mediu favorabil. Găsirea răului refulat, aducerea lui în câmpul critic al conştiinţei, considerarea lui calmă şi lucidă, Par să fi dat rezultate clinice extrem de apreciate. Nimic nu întăreşte moralul şi deci nervii unui suferind, mai mult decât o
59
pricepută cercetare a falsului iniţial, cu malignitate ascuns, şi I curajul de a-1 gândi. Mai ales insinuîndu-se în ascunzişurile 1 structurale alterate de ipocrizie şi falsă pudoare, terapeutica] modernă a salvat multe existenţe chinuite, mistuite, pradă ne-] liniştilor nedefinite până în pragul unei adevărate panici inte-j rioare. Uneori, numai simpla constatare a unor dificienţe mo-] rale şi aducerea lor în câmpul conştiinţei actuale, au fost sufi-l ciente pentru eliminarea lor şi pentru ameliorarea complexului I psihologic1.
Noi credem că tot ce e, în planul sufletesc, valabil pentru individ e valabil şi pentru neam întreg. Că anume psichoze sociale cer aceeaş metodă şi tehnică, cu perspectiva* aceloraşi rezultate, ca şi acele debandade refulate individuale.
Credem că mulţi vor preţui, ca şi noi, utilitatea unei analize a sufletului românesc de azi, acum când suntem chinuiţi, de emoţiile unei endemice ameninţări de catastrofă naţională.
Dacă. partizanii metodelor istoriciste nu văd utilitatea unui; astfel de examen, este din pricină că declarîndu-se mulţumiţi j cu realizările trecute şi chiar de cele actuale, ei nu văd desigur: nici un pericol pentru viitor, cu condiţia continuării trecutului, i încrezători într'un destin transcendent care'şi realizează planurile sale indiferent de sforţările, bucuriile şi temerile noastre, abandonaţi unei bunăvoinţe esoterice şi îndurătoare, care a trecut neamul românesc prin toate marile încercări de până acum, în afară de o adesiune sentimentală şi în totul supusă, ei nu mai văd necesitatea nici unei altfel de colaborări temporale. Poate că ar fi de remarcat că mulţi dintre conaţionalii noştri se mulţumesc şi cu mai puţin chiar, cu un soiu de fata-litate mai profană, ceva din religia jucătorului de cărţi, şi declară orice dorinţe de îndreptar şi orientare de prisos: „Românii are noroc"2.
Noi credem însă într'o conştiinţă fenomenologică şi empiric creatoare, de aceea socotim că orice examen al faptelor (căci printr'o operaţie inversă metodei trecem în paranteză acum însăşi fenomenologia pură) e de netăgăduit folos. Bănuim chiar că destul de precara stare a statului românesc de azi e datorită tocmai incapacităţii de examen esenţial al faptelor, decursă din-tr'o inaptitudine aproape caracteristic naţională de a descoperi semnificaţii şi ierarhii de semnificaţii; căci toate examenele pe care le facem realităţilor româneşti sînt, sau de naiv psicholo-gism empiric, sau de un ştienţificism care în faza actuală a posibilităţilor ştiinţifice apare destul de specios şi cele mai adese
ori ridicul în rezultate. E, dealtfel, caracteristic popoarelor (ca şi indivizilor de altfel) acest dualism de psihologism empiric, paralel cu un ştiinţificism pretenţios şi bluffist, care duce la acele redutabile forme fără fond.
Tot ce s'a introdus aci în ultimul timp, pentru organizarea statului a fost în numele ştiinţei. După o epocă de iniţiere sructurală, de frumoasă origine paşoptistă, a urmat o împlas-tronare ştiinţifică. Avem universităţi savante, institute tehnice, oameni de ştiinţă celebri. Pe lângă fiecare departament, comisii şi oficii de studii. Rezolvăm toate problemele esenţiale ale culturii în foiletonul de gazetă şi dăm îndrumări în reviste de strictă specialitate, în care se citează erudit şi competent. Am „raţionalizat" munca şi am făcut institut pentru îndrumarea muncii intelectuale. Luînd înaintea technocraţiei americane, am dat pur şi simplu cel dintîiu „guvern de tehnicieni" în civilizaţia universală, făcînd loc în sânul lui, bine înţeles, în aceiaş timp şi curentului: „bunelor şi înţeleptelor obiceiuri ale pământului, datinei, simplicităţii patriarhale" şi propunând soluţii care aduceau cu o retragere în munţi economică, „aşa cum făceau cuminte, vitejii noştri strămoşi" dinaintea primejdiei.
E.de prisos să spunem că aci nu ne interesează câtuşi de puţin conştiinţa istorică pe care o credem, fie-ne îngăduit s'o spunem, inoperantă pentru viitorul statului românesc, că dimpotrivă singură o conştiinţă fenomenologică ar putea alcătui baza acestei organizaţii care ne interesează deopotrivă pe toţi românii, de orice nuanţă. Pentru că vrem să facem dela început toate precizările, socotim deci convenabil să arătăm că lăsăm de o parte, conştiinţa psihologică şi tot materialul ei, a românului (pe seama specialiştilor) ca şi cea etnică (pe seama prea numeroşilor museografi şi etnografi). Prin urmare metoda noastră este clară: nu vom urmări în cursul istoriei datele din care să deducem existenţa unei conştiinţe istorice româneşti şi nici nu vom face o colecţie de acte sufleteşti dela toţi românii, ca să facem o medie şi să. deducem o caracteristică. E un procedeu pur empiric, iluzoriu.
Niciodată nu se va realiza această cercetare nelimitată şi sunt toate probabilităţile că, dacă, totuşi, s'ar putea împlini, ea n'ar avea vre-o semnificaţie. Museele şi colecţiile care măgulesc atât de mult naţionalismul cotidian, vor rămîne pururi literă moartă, fără nici o influenţă asupra realizării unei conştiinţe naţionale, oricît s'ar crede contrariu.'E un procedeu periferic conştiinţei autentice.
60
61
Chiar dacă, prin absurd, am crede într'un astfel de procedeu empiric, este neînţelept să aşteptăm pe de altă parte realizarea datelor lui.
Tocmai aci stau nenumăratele avantaje ale metodei fenomenologice. Ea nu are nevoe de totalitatea faptelor ca să realizeze un conţinut. Ca să deduci esenţa tragediei (se dă, adesea drept pildă în scrierile doctrinei), nu e necesar să analizezi toate tragediile şi să extragi o medie caracteristică.. Supui analizei o singură tragedie şi printr'o intuiţie esenţială, care e un dar anume, poţi să afli ce e în sine o tragedie.
Nu ai nevoie deci decât să descoperi intuitiv, faptele semnificative, să deduci din ele aceste semnificaţii. S'a spus că această metodă nu comportă argumentare. Şi e de la sine înţeles, de vreme ce rezultatul este o intuiţie care se vrea doar descrisă efectiv. Nici,nu se poate replica prin obiecţii. Ea apelează tot la intuiţie şi raportul care se stabileşte este un consens sau o des-aprobare pur şi simplu.
în realitate noi credem — fără să ştim dacă nu cumva nu am suferi desaprobarea cîtorva ortodoxi ai metodei •— că e vorba, mai curând decât despre ,o intuiţie, care ni se pare oarecum esoterică, de o analiză care ar duce la contradicţii în esenţă, care, fireşte, nu sînt tot una cu demonstraţiile obicinuite, căci nu se porneşte de la adevăruri dogmatice, ci de la identitate.
încheind aceste note preliminarii, precizăm, deci, încă odată, că nu vom face un examen general al tuturor faptelor, ci vom porni, dacă ne e îngăduit termenul, dela cazuri, cărora le vom căuta semnificaţia. Prin urmare, citatele noastre nu vor epuiza faptele ci le vor selecţiona în vederea organizării acelui examen de conştiinţă, la care vrem să îndemnăm pe compatrioţii noştri.
Prin lipsa unei argumentări ştiinţifice, prin importanţa dată intuiţiei şi mai ales prin specificul acestei intuiţii, metoda fenomenologică e, într'anume sens, o metodă literară. E ceeace justifică şi permisiunea pe care ne-o luăm. De altfel deşi contactul nostru cu fenomenologia însăşi e ulterior, fapt e că încă dela începutul încercărilor noastre în artă am pus accentul principal, nu pe originalitate ci pe autenticitate, adică pe ceeace am denumit, chiar de pe atunci, substanţă, termen, care, pentru noi, după cum uşor se poate amănunţi, înseamnă complex de semnificaţii.
Ne cerem de asemeni îngăduinţa de la cetitorii prea riguroşi, avînd în vedere scopul pe care ni-1 propunem, să folosim,
pe viitor o terminologie desigur mult mai puţin exactă, dar mai apropiată de ordinea scrisului de toată zilele, pentru că, încă odată, ceeace vizăm stă, deopotrivă, sub semnul eticului ca şi acelui al îndatoririlor naţionale.
* Teze şi antiteze, Editura Cultura Naţională, 1936, Bucureşti
1. Articolul, din 1933, urma să fie prefaţa volumului Românii e deştepţi (notă din 1936).
2. De trei ani încoace însă istoricismul a trecut însă la (un acti-vism politic, deadreptul dramatic. Credem şi azi că exaltarea necondiţionată a valorilor etnice este însă o tehnică naţională inferioară creaţiei lucide şi examenului de conştiinţă (notă din 1936).
62
MARIN SIMIONESCU-RAMNICEANU
Sufletul românesc
Există o rasă românească? — Latinitatea şi crezul nostru naţional. — Substratul dacic al specificului românesc. — Sufletul românesc în arta populară şi cea cultă. — Inadaptabilitatea poporului şi adaptabilitatea clasei culte. — Caracterele distinctive ale literaturei, picturei, arhitecturei şi muzicei româneşti. — Naţiune'şi popor.
Rasismul zilelor noastre implică două lucruri: întâiu existenţa necontestată a unei rase şi apoi evidenta ei superioritate asupra celorlalte rase convieţuitoare spre a justifica astfel dominaţia violentă a blondului sau a brunetului,. în caz că blondul sau brunetul este tipul-rasial ales de rasişti ca unic criteriu.
Dela rasiştii germani se poate afla că suntem un „amestec" şi că „tipul" român este un tip inferior după verdictul filosofului de salon Keyserling.
Cercetările unor învăţaţi ca Dr. Viktor Lebzelter, Profesor Weninger, Maior Himmel, Petru Râmneanţu şi Dr. P. David, întemeindu-se pe elementele pur antropometrice şi antropo-grafice, (analiza de sânge, triunghiul lui Streng şi indicii Web-lisch), conchid însă pe cale ştiinţifică că nu există'de fapt o rasă românească.
Aceste serioase cercetări dovedesc că „rasiştii" români nu servesc în realitate o cauză românească.
De altfel, fără un suport programatic împrumutat dinafară, un asemenea rasism nici nu putea să ia naştere şi să se susţină pentru noi.
^ Şi totuşi istoria, tezaurul naţional, orgoliul şi fiinţa organică şi vie a unui neam şi a unei ţări nu-şi găseşte desăvârşita
sa împlinire până când întregul edificiu naţional n'a fost aşezat pe bazele unui mit istoric care dispune nu numai de armătura exactităţii istorice, dar este sinonim şi cu trecutul organic al unui neam. Este vorba, cu alte cuvinte, nu de un rasism antropologic şi politic sau politicianist, ci de un aşa zis rasism istoric şi teritorial.
La aceasta s'ar putea răspunde că există deja un asemenea mit: Latinitatea cu emblema-i cunoscută, lupoaica lui Romul şi Rem.
Numai că „Latinitatea" nu poate fi un mit naţional, ci este de fapt un mit internaţional, deoarece acelaşi mit „circulă" şi în Spania şi la el au dreptul până şi metişii şi zamboşii sud-americani.
Este departe de noi intenţia de a respinge ceeace a însemnat „Roma" şi „bădica" Traian pentru noi. Dar în acelaş timp nu putem nici ignora faptul că latinismul a avut rostul său în epoca în care am luptat pentru a ne regăsi individualitatea noastră etnică într'un noian de popoare şi regimuri străine şi când era nevoie să sprijinim pârghia încrederii în noi înşine, într'un razem spiritual ceva mai consistent. •
Astăzi însă după ce am cucerit independenţa şi unitatea „latinitatea" de factură internaţională cu greu mai poate satisface exigenţele crezului nostru naţional.
Incontestabil că ce ne-au dat.romanii este imens de mult: limba, spiritul, legile.
Acestea însă, ni le-au dat ca vizitatori sau cuceritori ocazionali. Am luat dela ei lucruri frumoase şi în cele două secole de convieţuire culturală şi politică ne-au dat şi ei lucruri frumoase. Aceiaşi contribuţie au adus-o însă în Orient şi în Balcani şi în Pirinei şi în Iliria, oriunde i-a dus strategia şi dorul de câştig.
Dar nici trupul şi nici ţara noastră aşa cum se prezintă astăzi nu este ceeace ne-au dat romanii!
Iată de ce credem că mitul Romei este un mit al latinităţii transcontinentale şi transoceanice, dar nu poate fi un mit românesc, propriu naţiei şi ţării româneşti.
Ţara, ce-o stăpânim astăzi, este ţara cucerită, stăpânită şi apărată de strămoşii noştri daci.
Iar trupul masiv al naţiei se trage exclusiv din trupul dac.
Istoria României aşa dar, începe mii de ani înainte de Hris-tos şi e bogată în victorii, acte de curaj, realizări civilizatorii Şi apogeuri expansioniste, de care putem fi mândri cât timp va dura în lume neamul românesc.
64
5 — Dreptul la memorie, voi. III.
65
Al nostru şi numai al nostru este Dromihetes, BuerebistaJ şi Decebal. Aceşti regi, prin „abstinenţă, sobrietate şi ascult tare de porunci", cum spune Strabo, au făcut din vechea noas-^ tră  patrie un mare imperiu, mai mare în ori ce caz decât fos tul imperiu habsburgic.
Şi rezistând organic tuturor năvălitorilor romani şi nero mani, neamul dacilor autohtoni ne-a transmis ce avem noi as-, tăzi în suflet şi în modul de înţelegere a vieţii, drept specifici românesc. A ajuns credem vremea ca să-i dăm istoriei noastrej româneşti firescul fundament care-i aparţine, care nu este împrumutat de nicăiri şi care ne poate da întreaga mândrie a unui trecut milenar excepţional de tenace, viril şi demn, cum n'au parte de el prea multe alte popoare din cele care îşi dispută astăzi, cu o violenţă necunoscută de istorie, întâietatea faţă de toţi conlocuitorii globului pământesc.
„Specificul nostru etnic", „specificul românesc" le găsim la tot momentul sub pana teoreticienilor şi militanţilor noştri. Dar în ce oare consistă acest specific? Şi-a luat cineva vreodată obligaţia de a-1 analiza cu conştiinciozitate şi de a-1 formula limpede?
Căci specificul românesc este diferit şi de cel englez şi de cel francez, ca şi de cel italian sau german.
Sufletul românesc este rezultat al compoziţiei speciale a poporului românesc, al istoriei sale atât de caracteristice, al condiţiilor într'un cuvânt, în care a trăit şi mai trăieşte încă astăzi.
Şi totuşi acest suflet, singura bază solidă pe care se poate construi o operă politică trainică, majoritatea intelectualilor noştri îl nesocotesc fiindcă nu şi-au dat osteneala să-î degajeze spre a-1 cunoaşte cu adevărat.
Dacă pare această afirmaţie o învinuire gratuită, ce studii, ce lucrări ni se poate opune despre ce este specificul românesc în arta plastică? Sau în literatură? Sau în viaţa familiară şi socială? Sau în tendinţele curat politice?
întrebarea este deci, în primul rând în ce măsură se oglindesc de pildă în arta plastică şi în literatură acele caractere distinctive ale unei naţiuni ce le numim „specificul" ei? Nu face, oare, arta apel, de pe o parte, la un fond sufletesc comun omenirii întregi şi pe de alta, la personalităţi creatoare care se opun prin definiţie masei conaţionalilor lor? Iar, dintr'alt punct de vedere, rămân tendinţele artistice ale unui popor Identice de-a-lungul veacurilor?
în această materie, se poate asemui corect viaţa unui popor cu aceea a unui individ: acesta posedă însuşiri care îi sunt 66
comune cu toţi semenii săi, obiceiuri care îi pot varia cu vârsta sau istoria lui personală şi, în sfârşit, comportări care se pot schimba şi mai des în funcţie de evenimente trecătoare; dar, de-a lungul întregii sale existenţe, anumite predilecţiuni şi anumite reacţiuni faţă de lumea exterioară vor rămâne absolut constante, alcătuind caracterul său propriu. Şi acest caracter se revelă şi în stilul şi în caligrafia scrisului său.
In viaţa naţiunilor, fondul omenesc comun se manifestă printr'o extraordinară răspândire a sentimentelor şi chiar a temelor tratate; latura variabilă şi conjecturală se evidenţiază prin diversitatea subiectelor propriu zise, iar caracterul, „specificul naţional" se revelă în predilecţiuni şi atitudini care rămân de o remarcabilă constanţă oricât de îndelungat ar fi spaţiul de timp înfăţişat.
Astfel, dacă ne aruncăm privirea asupra unei literaturi excepţional de variate şi de bogate ca literatura franceză, a cărei documente scrise se întind pe mai bine de 1000 de ani, rămânem uimiţi de persistenţa unui anumit criticism satiric care fiinţează neîntrerupt, dela străvechile „fabliaux"-uri ale Evului Mediu până la poezia lui G. Apollinaire, trecând prin Villon, Rabelais, Moliere, La Fontaine, Voltaire şi nenumărata legiune a poeţilor minori, şi care se manifestă chiar la gânditori de genialitatea lui Montaigne şi a lui Pascal; nu este deci o simplă întâmplare faptul că cel mai mare filosof al Franţei contimporane, Henri Bergson, a închinat una din cele mai pătrunzătoare studii ale sale „râsului" şi importanţei sale artistice şi sociale!
Problema este deci solubilă, cu condiţia să nu ne hipnotizăm nici asupra unor personalităţi, nici asupra unor perioade prea scurte; cu condiţia, iar, să fim cât se poate de prudenţi faţă de producţia contimporană, prea apropiată nouă; şi, mai presus de toate, cu sarcina să fim de o absolută obiectivitate în autoanaliză. Intră, dealtminteri, mai multă pietate patriotică în sârguinţa de a-ţi cunoaşte neamul aşa cum este, decât în atribuirea uşuratică şi nediscriminată a tuturor calităţilor... fi-ar ele contradictorii.
în sfârşit, să nu uităm că literatură nu este sinonim cu civilizaţie: o ţară de veche şi adâncă cultură, ca Olanda, n'a dat naştere unui singur mare poet...
Dacă îndreptăm acum privirile noastre asupra întregii producţiuni artistice a poporului nostru, după felul în care am procedat pentru Franţa, primul fapt de care ne izbim este lipsa completă de filiaţiune între arta noastră populară şi arta
67
cultă, şi aceasta atât în trecut cât şi în vremea de faţă. Dou$l lumi juxtapuse par a trăi, străine una de alta, aproape fără in-| teracţiuni, legate doar de comunitatea, şi ea destul de apro* ximativă,  a limbii.
Pe când romanul psihologic francez derivă printr'o înlănţuire fără lacună, prin romanul d-nei de La Fayette, romanul lui Rabelais, romanul Trandafirului sau a Vulpii, dela romanul Cavaleresc al veacului al Xll-lea, epocă în care însuşi cuvântul roman avea înţeles de „literatură populară" în opoziţie? cu literatura cultă latină, romanul românesc... tot dela D-nai de La Fayette izvoreşte.
In schimb, pe când cele mai depărtate provincii franceze au încetat complet, de peste 100 de ani, de a-şi îmbogăţi folklorul prin creaţiuni noi, poporul nostru continuă să-şi cânte, cu o impresionantă permanenţa de spirit şi de forme, veseliile şi durerile. Şi nu este nimic „mort" în această permanenţă: cine a trăit câtuşi de puţin viaţa unui sat românesc ştie că există acolo,   tot ca şi la oraş, noutăţi şi mode; cântecul de „ăstimp" nu e cel de „alt an", iia variază în formă, brâurile înj desen „şi colori" dominante, dela an la an. Dar stilul  rămâne j identic, oglindind un suflet neclintit. (A se vedea şi asemăna-] rea izbitoare între balada „Radul Mamii" ce se cânta acum' vreo 2 ani cu „Bolboceanul Haiducul" cules de G. Dem. Teo-dorescu în 1875, dela un bătrân lăutar.)
Aceste constatări, care în aparenţă ne conduc la impasul a două arte deci a două „specificuri", ne propun, în realitate, primul şi cel mai de seamă caracter al sufletului românesc: o completă inadaptabilitate la bază, o extraordinară adaptabilitate la suprafaţă.
Această stranie alăturare de însuşiri conţine însuşi secretul nemaipomenitei rezistenţe a elementului românesc într'un tărâm cotropit, timp de 15 veacuri, de toate speciile posibile de năvălitori şi însemnând că, dacă nu poseda inadaptabilitate, se asimila, se contopia cu stăpânitorul efemer sau stabil, iar dacă nu dispunea de o supleţe superficială, intra în conflict cu duşmani mult mai numeroşi şi puternici, şi iar dispărea.
în practică, de altminteri, ambiguitatea aceasta a fost rezolvată prin ceeace am putea numi o diviziune a muncii, adică dintre cele două clase care formează, cu excepţia burgheziei recente, societatea românească, una, cea ţărănească, a rezistat, cealaltă, boierească, s'a adaptat.
De unde, ne-am putea întreba acum deţine ţăranul român splendida sa putere etnică? Dela strămoşii daci? Sau dela caracterul de păstor semi-nomad pe care 1-a păstrat atâtea secole, 68
şi care l-ar fi sustras dela influenţele continue ce se pot uşor exercita asupra sedentarului? ...
In ceeace priveşte boierimea, posibilităţile ei de adaptare provin incontestabil, în mare măsură, dela caracterul ei alogen. Slavă, probabil, la origine, în cel mai bun caz slavo-daco-romană, ea s'a înrudit, după necesităţile politice, când Cuma-i nilor, când Sârbilor, când Bulgarilor, când Ungurilor, când Saşilor, când Grecilor, ba chiar uneori Tătarilor adoptând, se vede, în vechime tot ca şi în epocile mai recente, limba şi mo^ ravurile aliaţilor influenţi.
însemnata deosebire dintre forma cultă şi forma populară a artei noastre naţionale he devine astfel inteligibilă. , Pe când însă putem uşor accepta, cea mai mare parte a folklorului nostru ca absolut autohton, distincţii uneori delicate se impune când considerăm operele culte.
într'adevăr, artistul, oricare i-ar fi specialitatea, poate fi clasat în unul din următoarele trei grupe: ori este una din acele firi excepţionale care transcendă categoric planul naţional, cum au fost Shakespeare, pentru Anglia; Goethe, pentru Germania; cum sunt Claudel pentru Franţa; Mestrovici, pentru Iugoslavia şi Eminescu, Mincu şi Enescu pentru România şi în acest caz opera lor nu poate servi la particularizări spe-, cifice; ori este, din contră, o fire cu desăvârşire lipsită de personalitate, şi atunci va oglindi cu o egală probabilitate oricarq dintre influenţele momentului, şi iar nu ne poate folosi; ori, fiind o personalitate talentată dar medie, va alege printre influenţe, şi alegerea lui ne va fi o preţioasă indicaţiune, care va sprijini, prin confirmări, desvăluirile artei pur autohtone.
Acestea se reduc la a doua mare caracteristică a sufletului românesc.
Consecinţă subtilă, poate, a aceluiaşi trai pastoral originar* şi a singurătăţii în care trăia străvechiul cioban cea mai mare parte a anului, această caracteristică produce două , consecinţe deopotrivă de sensibile în ambele noastre arte:
în primul rând, micimea omului; de unde o anumită discreţie, o jenă de a împărtăşi procesul sufletesc, o lipsă totală de fanatism care ia forma unei îngrijorătoare absenţe a ceeace se numeşte spirit dramatic. Constatarea aceasta nu are în vedere numai faptul că toată literatura noastră nu are o singură dramă care să se susţină, ci se referă deopotrivă şi la pictură, care evită continuu epizodul; la modestia romanelor noastre (excepţie făcând romanul „Răscoala" a lui L. Rebreanu sin-r gura epopee în proză de valoare universală pe care o posedăm până-n prezent), la sculptura noastră care n'a creat până acum
m
nicio grupă şi chiar şi la muzica noastră, care n'a formulat niciun motiv, dacă nu se ţine seama de utilizarea motivelor populare, ceeace se reduce de fapt, la o imitare analogă aceleia a motivelor culte franceze, germane sau ruse.
Din păcate, această interesantă particularitate care dă atât de des poeziei populare un caracter de reţinută demnitate, revolta refugiându-se în genere în humor, în arta cultă n'a produs decât o indiferenţă destul de uşuratică faţă de ceeace încearcă sufletul omenesc.
Mai fertilă a fost cealaltă particularitate, sentimentul măreţiei naturii. Pe când toate celelalte popoare utilizează natura numai ca un fundal pe care proiectează omul, sau ca mediu care să-1 explice, pentru român ea însăşi e subiect, iar omul, cel mult un adaus explicativ al ei. Deasemeni dacă tot Apusul nu simte natura decât , antropomorf ic, în arta românească natura are un suflet al ei propriu, aşa încât asemuirea cu omul este intenţionat evitată, ca o falsificare. De aci caracterul pur descriptiv-reprezentativ al literaturii noastre, faţă de cel simbolic evocator al celorlalte literaturi. Descopere şi apuseanul uneori sufletul naturii, când se manifestă intempestiv, ca de pildă în munte sau în mare, şi atunci ia caracterul de admiraţie ce se descarcă în artă în chip de imn, de avânt liric; pe când românul, într'o, relaţie specială de intimitate cu natura, nu se pune niciodată faţă în faţă cu ea, ci se confundă în sufletul ei, ştergându-se pe sine ca om şi lăsând să trăiască natura ca natură, şi reuşind, ca nicio altă artă pe lume, să facă dintr-un peisaj o nuvelă şi dintr'acelaşi borcan cu flori o întreagă expoziţie.
Exercitarea aceasta pe acelaşi subiect, asemenea tragediei antice care-şi avea subiectul dictat de mit, a desvoltat în literatura noastră, ca şi la Greci, un rafinament în exprimare, o grijă pentru preciziunea calificativelor şi o îndemânare în mânuirea metaforei şi, în sfârşit, un ritm* care devine maestos, cât e de stăpânit, ca să se potrivească cu pulsaţia răspicată a naturii, toate laolaltă constituind un stil specific românesc care nu se poate să n'ajungă odată să fie pretutindeni preţuit aşa cum se cuvine.
Ceeace lipseşte literaturii noastre, şi aceasta trebue pusă tot în seama subiectului nelimitat care e natura, e ceeace didactic s'ar chema compoziţie sau, mai explicit poate: concep-ţiunea operei literare ca un tot organic, ca o unitate încheiată. Toate nuvelele, toate poeziile noui româneşti sunt alcătuite din fragmente şi apar în întregul lor tot ca fragment, iar când e vorba de om, e tot aşa de neadunat şi vegetativ conceput ca şi componentele peisagiului. Se răzbună aci lipsa preocupării
70
de om, precum şi acea specific de românească aversiune pentru încordare.
Pe acelaşi picior cu literatura stă şi pictura noastră. Pe când, de pildă, impresionismul francez era preocupat să redea lumina, peisajul interesând numai ca suport, ca receptorul de lumină, la noi natura e redată pentru fizionomia ei, portretizată pentru expresia ei.
Ca şi în literatură, lipseşte în pictură compoziţia; se încheie caidrul întâmplător, se distribue colorile pe pânză fără a urmări un raport unitar decorativ: toate tablourile sunt tot fragmente, cu aceeaşi înţelegere specială pentru fiecare părticică de natură, pe care am relevat-o în literatură.
Dar din ceeace e propriu românesc în literatura şi pictura noastră contimporană, pentru sculptură nu mai prisoseşte nimic. Şi e firesc: nici interesul pentru om, care e centrul preocupărilor plastice, nu distinge spiritul artistic românesc, şi nici energia şi preciziunea de concepţie de care sculptura, concretă cum e, are în primul rând nevoie. Iar simţul pentru natură, oricât de remarcabil şi caracteristic ar fi, nu poate determina o sculptură. Surprinzător e însă că, în sculptura românească, nici adaptibilitatea nu reuşeşte să salveze aparenţele; e_atât de goală în fond şi neîndemânatică în formă încât rămâne în domeniul meşteşugurilor, nepermiţând până ,azi nicio concluzie în privinţa aptitudinilor sculpturale ale neamului nostru.
Arhitectura e singura dintre artele noastre care şi-a pus mai accentuat problema caracterului naţional. E şi într'o situaţie specială, fiind singura care se poate k sprijini pe o tradiţie de arhitectură cultă românească. Considerând însă rezultatele la care a ajuns, e îndoios că această sprijinire pe trecut a fost cu adevărat prielnică. împerecherea curentă dintre vila Apusului şi stilul nostru mănăstiresc a produs până azi numai monstruozităţi.
Numai lipsa unui stil în viaţa societăţii româneşti poate explica cum această arhitectură grotescă a fost răbdată la oraş, când aveam doar suficiente rămăşiţe de case vechi boiereşti care puteau fi fericit utilizate. Trebue avut însă în vedere că ceeace oferă trecutul nostru drept orientare arhitectului român nu e un stil bine determinat al formelor arhitectonice, ci soluţia constructivă la care a ajuns experienţa milenară a neamului românesc, spre a adapta elementele esenţiale unei, case de locuit, la clima, materialul şi ambianţa oferită de teritoriul ţării. Totuşi, cum o casă se mulează în deosebi pe viaţa acelora care trebue să o locuiască, e dela sine înţeles că din casa care
71
corespundea felului cum strămoşii noştri îşi aveau orânduit traiul, arhitectul de azi are, pentru a corespunde cerinţelor actuale, foarte puţin de împrumutat. Deaceia dacă arhitecţii noştri viitori vor fi suficent de români în suflet, ori în ce direcţie îi va mâna inspiraţia, ceeace vor reuşi să realizeze nu va putea fi altfel decât pur românesc. înţeleagă-se că în cele mai multe ramuri de creaţiuni artistice, stilul românesc nu este şi nici nu putea să fie în trecut, ci este întreg, cu posibilităţi infinite, în imensul viitor pe care ni-1 deschide în faţă, rezerva de însuşiri ce ne-a acumulat-o în suflet toate stânjenirile prin care am trecut.
In sfârşit, în ceeace priveşte muzica, e destul de greu de lămurit specificul ei, folklorul nostru ignorând-o aproape cu •desăvârşire, până în prezent. Prin lăutarul ţigan, care rătăceşte din Asia-Mică până la Budapesta şi care în oraşe a mai „prins" ieri serenada .italienească, şi azi tango-ul pseudo-american; muzica noastră şi-a pierdut autenticitatea.
Elemente arhaice cu adevărat naţionale, urmează să fie descoperite în anume crâmpeie de bocete, colinde, doine şi unele hore din regiunile muntoase.
Ca să dea însă compozitorii noştri actuali cuvenita atenţie :acestor elemente veritabil naţionale, ar trebui mai întâiu ca ei să descopere modalitatea de a ieşi din impasul în care se găsesc în permanenţă, când se străduesc să traducă prin mijloace determinate de o polifonie bazată pe gama diatonică a muzicii culte occidentale, o tematică fundamental diferită, fiindcă în structura ei intră cromatismul redus până la sfert de ton a gamelor specifice muzicii primare, cum pare a fi şi aceea veche de caracter autentic românesc.
şi sub imperiul aceloraşi năzuinţi o imprimă unei colectivităţi anumite; înţelegînd pe de alta, prin arta examenul necesar pe' care un popor trebue să-1 dea încontinuu faţă de sine însuşi privitor la ceeace, din viaţa prezentului, este valabil şi pentru viitor — se poate conchide că:
Un popor piere când încetează să fie o naţiune, iar stilul fiecărei epoci nu-1 determină artistul în colectivitate, ci colectivitatea în artist, — rolul acestuia din urmă reducându-se la a găsi media dintre ceeace pretinde masa şi poate spiritul său formula pe un plan valabil şi dincolo de prezent.
* Contribuţiuni la o ideologie politică specifică românească (în colaborare cu A. Beligrădeanu, I. Stoica, Dan Simionescu-Râmniceanu), Editura Impres, Bucureşti, 1939.
Ajunşi la capătul acestui succint studiu putem de altfel observa că natura afinităţii naţionale desfide analiza, motivarea, caracterizarea sau chiar justificarea.
Specificul naţional e de ordin instictiv şi nu raţional.
Raţiunea poaSe ajuta să fie conştiinţa naţibnală trezită atunci când lâncezeşte, nu poate însă s'o k creeze acolo unde identitatea componenţilor nu există de fapt.
A analiza specificul naţional poate numai străinul, autoanaliza fiind în genere falsă, acelaş personaj neputând fi totodată şi doctor şi cobai.
: Înţelegând* pe de o parte prin naţiune acea identitate de recepţionare şi reacţiune, pe care o viaţă în aceleaşi condiţii
72
LUCIAN BLAGA
Temele sacrale şi spiritul etnic
Câtă vreme însuşirile  sufleteşti  şi  spirituale  ale unui popor nu răsbat în creaţii, în vizibile atitudini, sau reacţiuni, fie anonime, fie personale, ele n'au decât caracterul larvar al unor latenţe, cari nici nu pot fi abordate. Vom admite în principiu că particularităţile, mai mult sau mai puţin ascunse, ale unui anume spirit etnic, le stabilim în chipul cel mai firesc, orientându-ne după creaţiile cari aparţin prin originalitatea lor singulară esclusiv spiritului etnic luat în studiu. Dar resorturile intime ale unui spirit etnic le mai putem scoate la lumină şi prin analiza creaţiilor cari nu-i aparţin cu esclu-sivitate sau nu în întregime — prin analiza creaţiilor derivând dintr'un proces diformant sau amplificator de asimilare a unui conţinut sau motiv spiritual de vastă circulaţie. Fenomenul asimilării devine însă din cale afară interesant şi concludent mai ales când tema sau motivul, căzute jertfă asimilării, s'au prezentat spiritului etnic cu prestigiul intangibilităţii, cu aureola magică a lucrului tabu, adică a unui lucru supus în prealabil unui regim special de protecţie. Când în ciuda intangibilităţii de natură sacrală şi în pofida sancţiunilor, ce le implică orice schimbare a motivului spiritual, impus unei conştiinţe etnice ca ceva autoritativ şi canonic, spiritul etnic procedează totuşi la modificarea, reducerea sau amplificarea motivului, avem de a face desigur cu un proces de asimilare mult mai revelator decât sunt asimilările curente, de fiecare zi. în adevăr, când un motiv spiritual, încunjurat de un halo magic, şi astfel dinainte apărat de orice alterare uşuratică, e totuşi supus modificării prin puterile creatoare ale substanţei etnice, trebuie să presupunem că în asemenea alterări, cari frizează sacrilegiul, 74
se manifestă însuşiri creatoare irezistibile ale substanţei etnice. Atingem aici cu degetul un fapt, care deşi \ un simplu fapt, dobândeşte o neaşteptată semnificaţie metodologică. Asimilarea şi modificarea unei teme predestinate intangibilităţii, sunt pentru cercetători neapărat mai bogate în sugestii cu privire la firea autentică a unui spirit etnic decât asimilarea şi modificarea unor motive cari nu opun nicio rezistenţă schimbării sau cari prin natura lor invită chiar la exerciţii de variere. Cercetătorii cari se interesează de diversitatea substanţelor etnice, ne-au rămas încă datori un pasionant studiu despre modul cum au fost şi sunt asimilate cultura biblică sau diferite motive dogmatice la feluritele popoare europene.
Literatura noastră populară cuprinde un imens material încă deloc studiat sub acest aspect. Nici aici nu suntem încă ieşiţi din fazele începutului. în credinţa că ne găsim în situaţia de a da unele sugestii, vom alege din nenumăratele exemple de modificare a unor teme sacrale, ce ne stau la dispoziţie, vreo două — trei, după părerea noastră foarte lămuritoare. Exemplele sunt culese la întâmplare.
Iată o legendă, care circulă în diferite variante în diferite regiuni ale ţării noastre. „Ci-că la început, când a făcut D-zeu cerul şi pământul, s'a brodit de a făcut pământul mai mare decât cerul şi nu încăpea pămîntul sub cortul cerului. Şi marginile pământului stând afară de cortul cerului, nu mai vedea nici soarele, nici picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă D-zeu ca să dreagă lucrurile? Să ceară un sfat la ariciu! Chiamă pe albină şi o trimite la ariciu. Albina se duce şi-i spune: „Uite, nene ariciu — cum o fi zis ea acolo — m'a trimis D-zeu să te întreb: cum ar putea să bage tot pământul sub cer?" — „Şi tocmai la mine- te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da ce ştiu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te, de-i spune că nu mă pricep eu la asta!" — Albina pleacă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşează pe clanţa uşii, iar ariciul, crezând că a rămas singur, începe a dondăni: Hm, el, Dumnezeu, dupăce şi-a bătut joc de mine şi m'a făcut aşa de ghemuit şi de urât, acum ar pofti să-1 învăţ cum să micşoreze pământul. De ce nu mi-a dat putere multă să strâng pămîntul în labe, până s'o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape". Sbrrî atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea la D-zeu" ... (Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult. Socec. Buc. 1913, pag. 25—26). Astfel făcu D-zeu munţii şi văile. Legenda despre ariciu ca animal al iscusinţei circulă în cele mai surprinzătoare variante, din Bucovina până în Muntenia. Putem desghioca vreun sens mai adânc, ascuns sub înr-
75
velişul pitoresc al acestei legende? Nimic mai simplu. Termenii legendei implică o seamă de înţelesuri. Ni se spune înainte de orice că lucrurile lumii nu au fost făcute toate prin actul creator iniţial. Ca întâiu rezultat al genezei se semnalizează o mare disarmonie între cer şi pământ, care a trebuit să fie înlăturată printr'un act epigenetic. Unele fapte (munţii şi văile) sunt creaţiuni de circumstanţă, de impas, şi oarecum simple mijloace de a înlătura un neajuns primar, prea târziu remarcat în construcţia lumii. Cosmogonia biblică e chiar şi numai prin aceste câteva detalii considerabil depăşită şi modificată. Din legendă se mai desprinde sensul reconfortant pentru slăbiciunea omenească, că nici D-zeu n'a izbutit din capul locului şi cu un singur act să făurească o operă de desăvârşită armonie; dimpotrivă, alcătuirea suferea de o meteahnă deosebit de penibilă. Dar legenda mai cuprinde şi un alt sens latent, mult mai grav, şi care contrazice temeinic tema sacrală: D-zeu n'a fost în stare singur să îndrepte ceea ce ratase. A avut — zice-se — nevoie de un „sfetnic cosmogonic". Că acest sfetnic cosmogonic s'a nimerit să aibă o înfăţişare atât de insignifiantă, nu trebue să ne tulbure. Sfântul Duh s'a mai întrupat el şi în alte făpturi insignifiante. Legenda adânceşte deci în chip cu totul neaşteptat perspectiva metafizică a genezei biblice prin aceea că imaginează ca prim rezultat al genezei o imensă discrepanţă cosmică,  a  cărei  imposibilă prezenţă cerea neapărat şi de urgenţă un al doilea act, de desăvârşire. Paralel cu această adâncire a perspectivei, constatăm în termenii latenţi ai legendei o neaşteptată umanizare a Creatorului, care nu mai ej privit ca atotştiutor.
Un alt exemplu de variaţiune pe o temă sacrală. Acum câţiva ani Nichifor Crainic, într'un prea frumos esseu publicat în „Gândirea", atrăgea întâia oară atenţia asupra unui fapt folcloric nu îndeajuns studiat. în colinde, acele uneori atât de impresionante texte ale unei liturgici laice cu nu ştiu ce cadenţe şi aer de ritual păgân, se spune că grâul ar fi făcut din trupul lui Christos iar vinul din sângele lui Christos. Despre această credinţă populară, care şi-a găsit răsunetul în versuri de colind, am dori să spunem şi noi câteva cuvinte. Răsfoind istoria cultelor şi feluritele mitologii, atenţia ne-a fost ţinută pe loc de nişte interesante analogii ale credinţei populare româneşti. Similitudinile sunt cu adevărat ispititoare, şi-ţi trebue mult cumpăt să nu sări în combinaţiuni pripite, de soiul acelora ce sunt atât de dragi filologilor în veşnică şi pătimaşă goană după „influienţe". In mitul lui Mi tras e jertfit un taur, din trupul căruia derivă lucrurile vizibile: grâul din coarnele
76
taurului, vinul din sângele taurului, etc.  Cititorul poate să tragă singur firele de păinjeniş ale analogiei între mitul lui Mi tras şi credinţa populară. Pentru distracţie îi mai oferim un exemplu de comparaţie. Unul din miturile cosmogonice indice presupune existenţa la începutul începuturilor a unui om, Puruşa, din ale cărui membre şi părţi trupeşti s'a făcut lumea cu tot ce se vede. Evident, tema sacrală, cu care vom aduce în firească legătură credinţa populară românească despre originea grâului şi a vinului, este aceea cuprinsă în taina eucaristică. Abaterea dela temă consistă în împrejurarea că credinţa populară inversează, ca să zicem aşa, raportul definit în formula eucaristică.   Termenii formulei sacramentale creştine îndură în credinţa populară o ciudată dislocare. După credinţa populară — nu un oarecare grâu se preface în trupul lui Christos, ci tot grâul, element al pâinei noastre de toate zilele, e făcut din trupul lui Christos. Misterul sacramental e prefăcut într'un fel de mit naturalist. Avem sub ochi uh gen de cosmogonie în miniatură, fragmentar realizată ca un comentar în jurul hranei umane. Abaterea dela modelul sacral odată stabilită, suntem îndrumaţi spre consideraţii comparative cu mitul mitraitic. Asemănarea e ispititoare până în amănunte, dar şi deosebirea e lesne de cuprins:  cosmogonia mitraitică  are semnificaţia unui mit integral al naturii, mitul popular echivalează cu o cosmogonie   trunchiată.   Analogia   dintre   credinţa populară românească şi mitul indian al lui Puruşa e destul de vădită. Dacă gândirea populară nu s'ar fi stăvilit singură la jumătatea drumului şi ar fi rămas cu consecvenţă în exerciţiul virtuţilor sale, cosmogonia la care ar fi ajuns, ar fi culminat poate în afirmaţia că lumea e zămislită din trupul lui Isus Christos. (Inexaetitudinile de cronologie nu supără imaginaţia populară, într'o poezie din Maramureş am găsit pe Isus Christos localizat în preajma genezei:
O făcut Domnul Christos Pe Adam foarte frumos.
(T. Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, pag. 74, ed. Cultura Naţ. 1925). Oamenii de catedră, închinaţi prin profesiune faptelor ca atare, se vor impresiona poate de analogii, cum sunt cele citate, într'atât că le-ar lămuri poate prea bucuros cu „influienţe". Credinţa populară românească despre originea grâului şi vinului ar dobândi astfel greutatea unei rămăşiţe arheologice a cultului mitraitic, despre care se ştie îndeajuns cât de răspândit a fost în părţile noastre. Din parte-ne ne
77
ji
declarăm mai puţin dispuşi să urmăm aceste sugestii lăturai- \ nice şi piezişe ale analogiilor. Oricât cultul mitraitic ar fi în-? râurit cultul bisericelor<creştine (fapt istoric de necontestat), nu; înclinăm deloc spre ipoteza unei influienţe mitraitice asupra credinţei populare româneşti despre originea grâului şi a vinului. Dar asemănarea dintre mitul mitraitic şi cel popular românesc nu pierde din interes nici dacă înlăturăm din capul locului posibilitatea continuităţii lor prin înrârurire. Asemănarea nu e neapărat o dovadă de contaminare. Ea se poate esplica şi pe altă cale, ea poate fi de natură accidentală, cum adesea se întâmplă mai ales pe tărâmul gândirii mitice. Din moment ce există o anume mentalitate creatoare de mituri, mai ales la popoarele nemolipsite încă de maladia raţionalizării, identitatea obiectului e chemată să prilejuiască mituri asemănătoare, oricât de distanţate ar fi istoriceşte sau geograficeşte regiunile în cari apar aceste mituri. Dacă s'ar analiza o leacă articulaţia secretă şi modul de a proceda ale gândirii mitice, s'ar vedea că analogia adesea tulburătoare dintre miturile aparţinătoare unor ţinuturi sau timpuri, izolate prin mari intervaley nu e decât un fapt prea firesc, adică un fenomen primar, care nu cerşeşte altă esplicaţie. Avem suficiente motive să bănuim că acesta e şi cazul asemănării dintre credinţa populară în discuţie şi mitul mitraitic sau mitul indian. Dincolo de aceste consideraţii şi un pic în altă ordine de idei, existenţa, unei asemenea credinţe populare, care inversează raportul dintre termenii unei teme sacrale constituie o dovadă grăitoare despre prezenţa încă deosebit de vie în spiritul poporului nostru a factorului pe care-1 numim: gândire mitică. Nu e desigur pentru nimenea o noutate să afle că doctrina bisericii creştine a acceptat în alcătuirea ei, prin mascare, sau modificare, o mulţime de elemente păgâne. Procesul de cristalizare a păgânis-mului a durat multe veacuri. în credinţa populară, asupra căreia ne-am oprit, surprindem însă un fapt ce face parte dintr'un proces cu mişcarea tocmai întoarsă: e aici vorba despre a păgânizare a unei teme creştine.
Un alt exemplu de variaţiune pe o temă sacrală. Raiul şi iadul şi cu deosebire judecata din urmă au aprins cu putere de obsesie permanentă imaginaţia populară. Dogma creştină e precisă: la judecată se prezintă omul. El e singura fiinţă pământeană, care se bucură de acest tragic privilegiu. Opunem precizării sacrale — următoarele versuri populare:
Foaie verde grâu mărunt, Câte flori sunt pe pământ, Toate merg la jurământ;
78
Numai spicul grâului Şi cu viţa vinului Şi cu lemnul Domnului Sboară'n naltul cerului, Stau în poarta raiului Şi judecă florile, Unde li-s miroasele.
(J. Corbu, Doina, Bistriţa, 1925). — Poezioara de faţă e remarcabilă nu numai ca întruchipare poetică, dar şi ca schimbare vastă de orizont a temei sacrale. Oricât de simbolice ar fi aluziile acestui bocet, viziunea resumată cu simplitate şi energie primară în cele câteva versuri, ni se impune şi ca atare, iar viziunea ca atare cuprinde o escatologie, mult lărgită faţă de aceea a doctrinei creştine. în planul insondabil al judecăţii şi sfârşitului nu joacă rol numai omul, ci oarecum toate fiinţele, chiar şi regnul vegetal. Plantele încetează de a mai fi simplu stafaj, şi participă la misterul şi la drama imaginată. Această „escatologie a florilor", în care regnul vegetal e trimis la judecata din urmă, şi în care „miresmele" dobândesc prestigiul înalt al unor fapte de domeniu moral, cari atrag după sine salvarea sau osânda, implică un original, profund şi escep-ţional simţ metafizic. în discuţiile de multe ori sterile, reluate cu pasiune, în preajma firii poporului nostru, s'au încumetat unii să afirme, fără controlul necesar, că poporul românesc ar suferi de o dureroasă deficienţă metafizică. Autorii unor astfel de propoziţii trec cu vederea împrejurarea că simţul metafizic, dacă există, are ca orice mod popular de trăire, un caracter profund organic, iar nu intelectual-discursiv, şi că acest simţ se poate consuma şi fără retorică, discret, în arzătoare, dar stăpînite viziuni. Am ales din materialul ce stă oricui la dispoziţie, un umil exemplu, pierdut fără strigăt într'o colecţie oarecare. Nu credem că celelalte literaturi populare europene ne vor putea servi ceva asemănător.
Nu ne-ar fi greu să înmulţim exemplele. Toate aceste variaţiuni pe teme sacrale au o semnificaţie, fie de adâncire fie de lărgire, fie de inversare a perspectivelor temelor sacrale. O mai atentă studiere a materialului folcloric, după teme, ar scoate la iveală linia de mişcare proprie spiritului nostru etnic. S'ar vedea degrabă că poporul românesc nu s'a fixat asupra motivelor sacrale, ci îşi merge drumul său interior, înscris în structura ce-1 diferenţiază de altele. Cultura biblică şi bisericească sunt asimilate în spirit creator. Surprindem în
79
funcţia creatoare, pe care cultura biblică şi bisericească o dobândesc cu prisosinţă în sufletul poporului nostru, o particu-j laritate, care aparţine, precum bănuim, şi celorlalte popoare! balcanice, dar care ne deosebeşte de popoarele apusene, mail ales germanice, şi nu mai puţin de poporul rusesc. La popoarele} germanice, restrângând consideraţiile la sufletul popular, cul-| tura biblică e învestită mai mult cu o funcţie disciplinară decât creatoare. La aceste popoare cultura biblică nu fecundează! în sens creator, ci se vrea mai curând izbândă practică. Cultural biblică devine astfel înainte de orice un izvor de precepte şi] imperative. Ea canalizează şi disciplinează energiile sufletului] anonim. Poporul nostru asimilează preceptele în chip mai or-j ganic şi într'un fel mai puţin conştient. — Să mai spunem că] din adâncurile subconştiente ale oricărui suflet omenesc pân-J deşte o anume „ispită schismatică". Interesant e că în genere1] românul nu prea face saltul în schisma spirituală. Ispita aceasta se istoveşte în (sufletul nostru popular printr'un proces del sublimare, pe planul imaginaţiei legendare şi poetice. Tendinţa] schismatică, atât de general şi profund omenească, cel puţin între gradele de latitudine şi longitudine europene, îşi găseşte j la poporul românesc un ventil în creaţii, cari nu depăşesc cadrul unui anume joc al imaginaţiei şi cari pot să circule fărăj nume şi fără paternitate. Ispita schismatică se sublimează în vis liber şi în viziuni cari nu obligă, şi se pierde în anonimat; nu se dezvoltă în doctrină şi nu ajunge la creaţia sectară, de noui cuiburi de viaţă religioasă. Ne găsim în faţa unei trasă-turi psihologice, prin care ne deosebim bunăoară de poporul' rusesc. Ştiut lucru, cultura biblică şi bisericească fecundează sufletul poporului rusesc în sensul practic al schismei, al eresului, şi al sciziunii sectare. Poporul rusesc aproape că nici nu poate fi despoiat de această notă sufletească. Se poate risca paradoxul că însăşi mişcarea „celor fără D-zeu" are în Rusia ca substrat psihologic „ispita schismatică religioasă", care a dus şi duce acolo la toate înjghebările sectare. înfloreşte şi la popoarele apusene sectarismul. Acolo însă sectarismul e un rezultat nu atât al fecundităţii religioase, ca în Rusia, cât al tendinţei prin care am caracterizat sumar rolul culturii biblice şi bisericeşti la apuseni. Cultura biblică se vrea în sufletul popoarelor apusene „realizată", ca doctrină şi stil de viaţă, şi aceasta în forma cea mai „pură". Din această tendinţă spre puritate se nasc aci fără curmare mişcările sectare. în Rusia sectele iau fiinţă nu din năzuinţa după paradisul pierdut şi dorit al doctrinei pure şi originare, cât dintr-o fecunditate
80
adfafde secS d Tuf!ieSt"ĂiS? nu un produs al pămîn-nevoile religioase ale poporului.
* Gândirea Nr. 1, ian. 1935.
6 — Dreptul la memorie, voi. ni.
G. CALINESCU
Specificul naţional
Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi vechiu să aibă trăsătura lui diferenţială, care se şi intuieşte îndată în latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice e primită de mulţi cu mare inamiciţie. Cei care ştiu că Francezii sunt raţionalişti, Germanii idealişti, Englezii pragmatici, Ruşii mistici, Orientalii fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşţe, trebuie cu necesitate să ne deosebim de alţii. Un distins intelectual român înţelegea să scrie aceste lucruri:
„Fiindcă < cultura românească nu e determinată . specific încă ci abia pe calea de determinare, cred că nu există specific încă nici un tip de intelectual particular român. Aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că nu avem ici şi colo individualităţi eminente, intelectuali eminenţi. Voiesc să spun că nu avem un tip colectiv, comun, de intelectual român. Căci orice s-ar spune, diferenţierea tipologică pe naţiuni e puternică prin coloratura ce-o dă, nu numai în artă; dar chiar şi în filosof ie si ideologie. Kayserling şi Nietzsche nu seamănă cu Anatole France. Tipul nostru de intelectual nu e caracterizat prin semne locale. El e tributar apusului, fie că e umanitarist, fie că e, ceea ce e şi mai interesant, naţionalist integral, importând formula Daudet-Maurras. Ceea ce dovedeşte încă o dată că până şi naţionalismul ori antisemitismul tot din străinătate le-am învăţat.'Obscurantismul ortodox şi mistic cu întoarcerea lui la naţionalul şovin şi la forţele aşa-zise creatoare ale instinctului bestial e cel mai prost serviciu ce se poate oferi culturalităţii haotice şi dezorientate în care tnum. Ca şi Ruşii pe timpul lui Petru cel Mare, ca şi Mahomedanii lui Kemal Mustafa, vom învăţa să fim Români, învăţînd mai întâi raţiunea Occidentului.
82
Sofistica e izbitoare. Nicăiri nu se va găsi un intelectual, chiar şi în cosmopolita Americă de Nord, care să afirme că el n'are nici o notă diferenţială. Această declaraţie însăşi, semă-nînd cu Nimeni al lui Odiseu, formează o puternică notă specifică. Şi de altfel se face o eroare însemnată cînd se socoteşte că a fi personal înseamnă să te deosebeşti în totul de alţii. Pe tot globul oamenii poartă aceleaşi veşminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul propriu. Specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română cu işlicuri şi benişuri ar fi doar un muzeu. Printr'o logică viţiată, întru cât priveşte pe alţii, străinii înşişi privind oraşele noastre sunt desamăgiţi de influenţele exterioare şi sunt porniţi să admire „ces tziganes authentiques", spectacol de bâlci policrom. însă nu există decât un tip de oraş în toată lumea şi tehniceşte şi chiar larg stilisticeşte deosebirea între Paris, Milano şi Berlin e inapreciabilă. Specificitatea e a „aerului". Constatând că în Bucureşti sunt bulevarde, grădini, mari clădiri, Francezul vede aci un Paris mai mic. Şi cu toate acestea impresia e dedusă dintr'un raţionament fals. Cenuşiul pluvios al Parisului, barocul rafinat, îngrămădirea tipică a mii de burlane de-asupra mansardelor n'au nimic de a face cu candoarea văroasă a Bucureştilor, oraş de praf în Bărăgan, cu salcâmi albi şi bisericuţe albe. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, din imperativul material, noul oraş românesc modern se des-voltă armonic peste vechile metocuri. Stilul brîncovenesc (muri albi, chenare de piatră brodată, stâlpi răsuciţi) s'a răspândit atât de mult în oraşul românesc modern, încât impresia de împrumut vine probabil din incompetenţa unor călători de joasă cultură. Din faptul că intelectualul român, ca oricare altul, ştie o limbă străină, şi simte plăcere să dea lămuriri călătorului de altă naţie, aceaiaşi străini au putut  trage încheierea că românii nu-şi preferă limba, constatare ridicolă şi pe nimic întemeiată. Specificul nu e un dat care se capătă cu vremea, ca să se poată afirma că abia suntem „pe calea de determinare", el e un cadru congenital. Şi fiindcă nu se capătă, nici nu se pierde. Oricîte sforţări de înstrăinare ar face arhitectul român, prin toate prefacerile oraşul românesc se va releva ochiului perspicace egal cu el însuşi. Prin urmare este greşit să se afirme că n'avem specific, deoarece raţionalismul îl luăm de la Francezi şi mistica ortodoxă de la Ruşi. O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ  toate  aspectele caracterologice. Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici,  Englezii sînt pragmatici dar mulţi sînt nişte visători, Germanii sînt romantici şi sistematici dar printre ei sunt sceptici şi dezordonaţi.
6*
83
Specificitatea nu e o notă unică ci o notă cu precădere, Românii fiind oameni întâi de toate, deci generici, sunt raţionalişti, mistici, naţionalişti, fatalişti şi celelalte. Nu de la Maurras avea să înveţe România sentimentul primordial de naţie pe care îl avea explicit Miron Costin. întrebarea este doar care este nota sa mai subliniată, fiind ştiut că un organism nu imită niciodată nimic, având toate virtualităţile în el. Ceea ce pare imitaţie este doar o sugestie primită la timp oportun. Spaima că ne-am putea falsifica trebuie să dispară. Garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic.
în bună măsură neîncrederea în noi înşine este inculcată chiar de străini. Continuând < civilizaţia Orientului şi perfecţionând-o, primind din toate părţile elogii şi omagii, Occidentalul, dintr'un înţeles amor propriu, a împins mândria până la a tăgădui orice valoare restului lumii pe care îl cunoaşte câteodată cu o aproximaţie scandaloasă. Nevoind să vadă, el se menţine într'un obstinat refuz de a admite existenţa altora. Pentru el „occidental" este egal cu civilizat, „oriental" cu barbar. Şi Grecii nutreau acest dispreţ, care i-a pierdut, pentru alţii. Noi am luat întocmai clasificaţia occidental-oriental în alb-negru şi zicem despre un bărbat de ispravă că e un om „occidental", despre o carte bună că e o operă „occidentală". Naivitate! Occidentalul nu ţine deloc să ne contrazică. în 1913 „Noua Revistă Română", nutrind şi ea un cult speriat pentru lumea „occidentală", a pus acolo întrebări cu privire la evenimentele balcanice. Au răspuns savanţi dintre cei mai respectabili. E de prisos a spune că mulţi păreau a nu avea decît o noţiune vagă şi globală despre geografia Orientului şi că opinia lor era dedusă dintr'o prejudecată. Naţiunile de aici erau învinuite (semn de înapoiere — se insinua) de atitudini politice care câteva decenii mai târziu deveneau un bun occidental. Un ilustru profesor avea credinţa că se află în faţa unor analfabeţi si ne propunea şcolile Apusului (XIV nr. 14 din 12 sept. 1913):' '
„Imitaţi pe japonezi care au trimes pe tinerii lor la şcolile europene şi americane, ca să aducă în patria lor, împreună cu ştiinţa, civilizaţia europeană, — şi într'atâta s'au ridicat ei încât produsele lor mintale rivalizează cu acelea ale bătrânei Europe".
„Voi sunteţi la porţile şcolilor noastre, puteţi pătrunde mai uşor în ele şi puteţi deveni astfel egali cu europenii din Apus."
„Numai astfel popoarele din Balcani vor putea aspira la idealul uman."
„Vă cer iertare pentru francheţea mea" .. .
84
Francheţea aceasta,1 semn al unei ignorante penibile, o au mulţi. Convingerea că Japonezii, popor cu o cultură străveche, au venit în Europa să se facă egali cu Europenii, când ei au venit să studieze tehnica modernă, că România e în Balcani, e semnificativă. Ne va trebui multă stăruinţă spre a modifica noţiunile geografice greşite, datele istorice fanteziste, de a dovedi occidentalului că suferim de prea multă instrucţie, că intelectualul român e blazat şi priveşte cu un zâmbet de îngăduinţă sforţările conferenţiarului străin neintuitiv de a fi plat, că noi stăm pe o tradiţie cultural neîntreruptă, că prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiului cărturar român, că toată problema la noi este de a formula personalitatea noastră şi de a spori pe drumuri sigure creaţia de valori. Naţiile care vorbesc prea mult de trecutul lor (asemeni senililor) sînt în decadenţă şi noi trebuie să ne pregătim a le lua moştenirea culturală.
Protestul împotriva afirmării specificului e violent la alogeni, fiindcă aceştia îşi închipuie că teoria ar putea să ducă la o politică intolerantă. Dar problema nu are nimic de a face cu politica şi aparţine operaţiei de clasificare pe care o fac toate culturile. Ea nu implică nici măcar noţiunea de valoare. O operă literară se valorifică prin examenul critic. Oricare ar fi naţionalitatea autorului, o operă de geniu rămâne o operă de geniu şi de am descoperi cumva că Eminescu nu e român, esteticeşte vorbind, nu s'a schimbat nimic. Nu tot astfel stă chestiunea când facem istorie literară. Istoria literaturii române nu poate să fie decât o demonstraţie a puterii de creaţie române, cu notele ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală. Numai aceasta ne-ar îndreptăţi să ieşim din seaca enciclopedie. Sunt regiuni cosmopolite care produc genii, dar nu au literatură. Noi putem admira statuile din Bucureşti (în majoritate de sculptori străini: simple comenzi). Cu ele nu se poate întocmi o istorie a plasticii române. Ca critici admitem valabilitatea absolută a dramei lui Ronetti Roman. Dacă am presupune totuşi că cinci din zece scriitori sunt nişte Ronetti Roman, cu aceeaşi problemă specifică lumii evree, care e traductibilă uşor în orice limbă, atunci literatura română n'ar fi de fapt decît o ramură a celei ebraice într'un idiş nou. Putem să admirăm ca indivizi şi critici aceste produse, nu avem căderea să ne mândrim cu ele. Ele fac mândria cui de drept. Ipoteza nu se va realiza niciodată, căci poporul român e de o masivitate vădită şi în majoritate sdrobitoare creatorii în limba română sunt Românii de rasă. Proporţia aceasta organică, nu impusă din afară printr'o necugetată intoleranţă, face ca puţina infiltraţie străină să fie rodnică.
85
Specificul fiind un element structural nu se capătă priii conformare la o ţinută canonică. Singura condiţie pentru a fii specific e de a fi Român etnic. Istoricul nu are altceva de făcutj decît să urmărească a posteriori fibrele intime ale sufletului autohton. El nu va ţinti să înlăture ci numai să clasifice. Ni-căiri şi deci nici la noi nu se va putea găsi un tip etnic pur şi uniform. Italienii n'au repudiat pe Foscolo şi nici francezii pe Andre Chenier. O rasă e un veşnic proces, ca şi limba, careî îşi găseşte mereu noi echilibre şi s-ar zice că ea e cu atât mai perfectă cu cât au intrat în pastă mai. multe elemente (Franţa] (Celţi, Greci, Romani, Franci); Anglia (Celţi, Romani, Anglo-j Saxoni, Normanzi)). Determinarea specificului e în funcţie dar de găsirea nodului de compensaţie. în jurul unui factor etnic stabil legat de centrul geografic, se desfăşoară în cercuri degradante cîteva zone de specificitate. Creangă e în nodul vital, dar balcanicul Caragiale nu, fără a deveni prin asta mai puţin scriitor român. Graniţele unui popor nu sunt rigide şi noi Românii ca autohtoni ne găsim semenii pe o rază foarte lungă, cu atât mai mult în lumea tracă. I. L. Caragiale bunăoară e un trac, care nu ne reprezintă total, ci îngroaşă numai una dini notele noastre meridionale. Asta e un fel a spune că există o| specificitate totală şi alta parţială şi că un alogen chiar poate să' ne îmbogăţească sufletul, deplasând puţin punctul de echilibru (dar nu în sensul cosmopolit, ci numai al adiacentelor geografice).
Aşadar, departe de orice şovinism, în scopuri curat instructive, datul primordial îl vom căuta la Românii din centru, indiferent de părerile lor despre specific. (Specificiştii adesea nu sînt cei mai specifici, ascunzând sub o teorie complexul lor de inferioritate etnică.) Eminescu, Titu Maiorescu, Creangă, Coşbuc, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga, etc, ca români puri fără discuţie (ardelenii mai cu seamă şi subcarpatinii au această calitate) sînt consultabili pentru nota specifică primordială. Alecsandri, Odobescu, alţii în felul lor, cu tintură mai mult ori mai puţin grecească, sunt reprezentativi pentru ramura noastră meridională (analogie cu Francezii din Midi sau Italienii din Sicilia). Bolintineanu, Caragiale, Macedonsky, etc, sunt Traci. Prin ei lumea geto-carpatiană face legătura cu familia obştească traco-getică şi-şi reaminteşte de structura ei antic balcanică.
Examinînd pe Eminescu, Sadoveanu, Hogaş, am văzut că izbitoare la ei este regresiunea spre civilizaţia de mod arhaic, pasivitatea faţă de natură. Aci atingem probabil punctul fundamental. Mulţi au găsit că acest „semănătorism" e numai o formă.
86
de necomplexitate care trebue neapărat depăşită ca să ajungem la treptele înaintate ale simţirii orăşeneşti. S'a mai adăugat că în tot cazul tipul ţărănesc al civilizaţiei noastre e un indiciu al tinereţii. Iată o judecată falsă. Istoriceşte suntem prin substratul nostru traco-getic, care e esenţial, dintre vechile popoare ale Europei. Suntem nişte adevăraţi autohtoni de o impresionantă vechime. Indiferenţa vădită a ţăranului român pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sunt mai mult sau mai puţin recente. Tipul nostru fizic este total deosebit de al popoarelor vecine şi din centrul Europei. Dacă avem  afinităţi cu grupurile meridionale (neotractice sau insulare) nu nurrfai prin împerechere apropiată ci printr'o înrudire atavică, noi nu regăsim similităţi pentru fizionomia noastră decât în Occidentul extrem al Europei pînă în peninsula iberică şi în insulele britanice chiar. S'a vorbit de francizarea păturii noastre culte, însă acela e un fenomen de suprafaţă. Se poate oricând controla (şi evenimentele au ajutat această experienţă) că ţărănimea română are o simpatie organică pentru lumea vestică. Asta   se explică rasial. Celţii s'au revărsat acum două milenii şi ceva în aceste părţi aducând o civilizaţie nu total străină. Teoria că geţii ar fi goţi e dezminţită de feţele noastre. Celtismul nostru e deopotrivă confirmat iar în voluptatea de sălbatăcie abruptă a lui Sadoveanu e mult element ossianesc. Indiferent de aceste ipoteze rasiale, popoarele străvechi se caracterizează prin civilizaţie pastorală, prin retragerea la munte, de unde pot privi şi ocoli invaziile, printr'o faţă  brăzdată de  vînturile  alpine, de  experienţa milenară, printr'un ochi pătrunzător şi neclintit de vultur, prin muţenie. Popoarele noi migrante sunt dimpotrivă zgomotoase, gesticu-lante şi au o vădită predilecţie pentru „civilizaţie". Venite în căruţe, ele transformă curând vehiculele în corturi şi corturile în case. New-Yorkul e un fenomen tipic de lume nouă. Ungurii, popor recent, au înclinări orăşeneşti şi voluptatea de a construi, fără a se încadra naturii. Ei nici n'au sate, ci numai oraşe mari şi mici. Franţa, dimpotrivă, nu ajunge să aibă multe mari oraşe şi Parisul nu e deloc la nivelul progresului tehnic. Englezii fug bucuroşi la ţară. Regresiunea spre sat e o trăsătură a raselor vechi. De aceea teoria primitivităţii noastre trebuie să cadă. Noi nu suntem primitivi, ci bătrîni.
Creangă, Anton Pann (în măsura în care aduce documente despre poporul român) întăresc aceste caractere ale vechimii. Şi ei sunt „muţi" cum s'a < observat a fi Sadoveanu, în sensul că n'au o expresie subiectivă a experienţei lor. Comunicarea cu lumea se face în proverbe ce condensează o înţelepciune
87
stereotipată, atît de controlată prin vechimea rasei, încât contribuţia individuală este neglijabilă. Creangă arată contempora-ţ* r.eitatea civilizaţiei noastre cu cele mai vechi civilizaţii dinj lume, vârsta noastră asiatică. Şi e interesant că Creangă a plă-ij cut englezilor. jf
Muţeniei îi corespunde ritualitatea. Cît de puternic este fac-»| torul ritual se constată în G. Coşbuc (Nunta Zamfirei, MoarteaA lui Fulger). Numai în Irlanda maiydăinuie o atât de clară amin-i| tire a existenţei tribale.
Vechimea se mai confirmă prin fatalismul nostru energetic (care nu-i deloc un aspect oriental). Popoarele mai noi sunt agitate de dorinţe, a căror realizare e greu să dureze, în vreme j ce românii cultivă un sănătos scepticism faţă de orice întreprindere nefolositoare. Naţiile noi sunt optimiste şi la înfrângere inamicale în chip clamoros. Românii sunt discreţi, răbdători. Goga exprimă în cel mai artistic fel jalea rasei în faţa tragicului naţional fatal, întru cât ne aflăm la răspîntia drumurilor de imigraţie, jale cu grijă învăluită în simboluri impenetrabile. Rasa noastră a căpătat prin marea ei vârstă ca una ce a văzut) mărirea şi decadenţa împărăţiilor (Celţi, Romani, Barbari, Turci, Imperiali) o filozofie de sus:
Ce e val, ca valul trece.
Din codru rupi o rămurea Ce-i pasă codrului de ea.
De altfel această filozofie e unită cu un simţ politic miraculos. Cînd privim cu oarecare perspectivă ne dăm seama că instinctul nostru a lucrat totdeauna sigur. Numai noi am scăpat de penetraţia otomană administrativă, păstrîndu-ne independenţa. Poporul ştie să-şi disimuleze reacţiunile sufleteşti sub o faţă nepăsătoare, fără a juca comedie bizantină. în fiecare român e ascuns un Vlaicu-Vodă.
Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o silă de străin şi de venetic, pe care nu şi-o acoperă. El are o vie aspiraţie eugenică de puritate a rasei. Opera lui Eminescu a lui Goga exprimă această' stare de spirit.
în forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv. Românul este o fiinţă sociabilă. De aceea subiectele cu mişcări de gloată, răscoale, războaie, răzmeriţe izbutesc mai bine (vezi Rebreanu).
88
Eroul care se duce la oraş (Iosif, Brătescu-Voineşti) şi încă numai într'un mizerabil tîrg, devine un „singuratic" şi se me-Jancolizează. Cauza este că în oraş nu poate avea legături organice de familie, şi pământ, oraşul fiind bâlciul care adună oameni din patru părţi ale lumii. Eroul acesta romantic vrea satul cu societatea lui. Acolo el nu-i un învins, cum se vede în opera lui Rebreanu, a lui Pavel Dan.
Mulţi, fiindcă Maiorescu a ironizat pe Ardeleni, uită că el însuşi a fost un curat Ardelean şi cred că spiritul critic nu-i propriu Românilor centrali. Nu Ie e propriu criticismul analitic, dar critica constructivă le aparţine. Românul, în general, deşi cu simţul glumei, e serios, măsurat. Zeflemeaua nu-i place. Aşa se explică de ce opera lui Caragiale, spre mirarea multora, nu e gustată îndeajuns pe toată întinderea naţiei. Dacă ţine să se desvolte în înfrăţire cu geografia, ar fi iarăşi greşit să se interpreteze aşa ca apatie. Este una din prejudecăţile curente. Românul e constructiv, stăruitor şi priveşte tăcut şi cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util. Falsa apatie e o criză de desnădejde. Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pămînt de seismica politică, a căpătat prudenţe şi construieşte minuscul, solid şi pitit la munte. Ei îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer. Maiorescu simbolizează spiritul Românului central; interes pentru tot ce e adevărat, sănătos, fie şi mai modest, repulsie pentru complicaţiile inutile, acţiune critică exercitată numai ca un control al principiilor de bază cu evitarea analizei (gen egoist de expresie a personalităţii criticului) care poate să sdruncine încrederea în faptă. Românul central, Ardeleanul fnai ales, suportă mai greu critica nervoasă.
Gravitatea aceasta'şi elementaritatea ar fi în cele din urmă o primejdie de îngustare dacă alte straturi din organismul nostru rasial nu le-ar corecta. Alecsandri, Odobescu, de exemplu, au fibre greceşti. Dar e vorba de stirpea Grecilor de aici, căci amândoi sunt nişte autohtoni. împrejurarea aceasta le dă nişte trăsături bătătoare la ochi. Ei sunt aristocratici în purtări, îndreptaţi spre epicureism, iubitori de buna societate, de plăcerile delicate, de tihnă, de soare, de călătorii geografice ori istorice. Poezia unuia e zîmbitoare, obsedată de kief şi de soare, proza celuilalt e de un livresc rafinat. Feţele lor uşor măslinii, dar carpatine, viguroase, fără ascuţişurile levantine, sugerează nervuri fine. Alecsandri şi Odobescu sunt boieri. Clasa boierească, păstrătoare a fondului naţional, şi-a primenit şi îmbogăţit sângele aşa cum face orice aristocraţie. Pe spaţiu îngust ea a făcut experienţe cugenice. Spiritul poeziei lui Alecsandri se înrudeşte
89
mult cu al poeziei populare de la câmp. Ideea că „plaiul" av fi orizontul nostru specific e adevărată numai foarte parţiala Rasă de munte, noi avem viziunea colosului geologic. Poezi^j populară, redusă la un mijloc de petrecere, nu exprimă tot su fletul nostru, şi mai potrivit ne regăsim în Eminescu ori Sado veanu. Dar, în fine, ţăranul de la Dunăre e mai idilic şi opi-curean, aplecat spre graţios şi diminutival. „Jalea" ardeleană; a lui Goga, nu se va găsi la Dunăre şi nici ritualul milenar din poezia lui Coşbuc. Aici la Şiret ori pe Dămboviţă, oamenii sunt* mai hârşiţi cu imigraţii şi se lasă cuceriţi de soare şi ierburile cîmpului. Podgoriile îi fac dioniziaci. Uberitatea dealului dă; spirit panteistic şi Blaga aparţine acestei zone secundare cărei excită palmele mâinii cu lâna mieilor şi tălpile picioarelor cu iarba udă.
Cât despre Caragiale, el e de la marginea de jos a rasei noastre, el e un balcanic traco-elin. El aduce sensibilitatea excesivă, iubirea de aglomerare citadină, spiritul critic exagerat, zeflemist, preocuparea de politică, apetiţia spre o culturalitate maximă, cunoaşterea de oameni, mimica repede, teatralitatea, oratoria. Acestea nu sunt elemente dincolo de sufletul nostru ci numai laterale. De aceea Caragiale ne-a îngroşat o notă pe care noi o avem de pe vremea întrepătrunderii prin Scitia minor şi Tracia cu sufletul elin. Probabil că Mitică getic exista la Tomis.
Macedonski e şi el un trac, fără elenitate, vrâstat cu linii slave. Intrat în echilibrul rasei, el pune în valoare o notă umană implicită. E grandoman în sensul sublim (notă comună raselor migrante), neliniştit, eroic. Indivizii din ramura lui aduc prudenţei noastre mirajul, fabulosul, construcţia unei lumi artificiale, instinctul de lux necesar oricărei mari culturi, compensând mişcarea de regresiune a carpatinilor. Macedonski visează comori, veşminte fastuoase, palate mirifice, tronuri, nestemate, existenţa superbă. Tot el (împreună cu Caragiale şi congenerii, pentru cine observă bine) aduce nota dantescă nu numai prin sborul deasupra paradisului terestru, panteistic, al lui Eminescu, ci şi printr'o altă atitudine faţă de femeie. Nota, e drept, n'a fost adâncită, dar e clar, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de gingăşia poetică proprie individului, că Eminescu priveşte femeia ca şi poporul, în suavitatea ei terestră, tipul lui predilect fiind „vă-duvioara tinerică", bună de strâns în braţe, Femeia — arhanghel fiinţă metafizică, călăuzitoare în viaţă, lipsită de concreteţe e mai în spiritul Eliade şi Macedonski, amândoi utopici violenţi, mistici constructori de lumi neterestre.
90
Evreii, puţini printr'o proporţie firească, prezenţi şi la noi ca în toate literaturile, rămîn un factor din afara cercului rasial, făcând puntea de legătură între naţional şi universal. O minte dreaptă, care nu confundă problemele politice cu lumea ideală a creaţiei, nu poate să nu recunoască contribuţia lor. întâi de toate fiind poligloţi, din oroare de canonic, sunt contra stilului, a gramaticii, a stării pe loc lexicale. Dacă ei pot comite excese, noi, folosind revolta lor, tragem un concept mai liberal despre limbă. Unii evrei dimpotrivă, din dorinţa sinceră de a se asimila, (cultivă arhaicul şi neaoşul, dar abuziv. De aci a ieşit însă o sumă de filologi evrei (Moses Gaster, Lazâr Şăi-neanu, A. I. Candrea şi încă alţii) cărora ar fi regretabil să le tăgăduim contribuţia la propăşirea culturii. în literatură ei sunt totdeauna informaţi, colportori de lucrurile cele mai noui, an-ticlasicişti, modernişti, agitaţi de probleme. Ei compensează inerţia tradiţiei şi o fac să se revizuiască. Umanitarismul lor sincer modifică în sensul unei viziuni creştine de sus un spirit de conservare ce poate să degenereze în obtuzitate. Aceste însuşiri sunt legate de tipicile iritante cusururi: dezinteres total pentru creaţia ca scop, „trăirismul" exagerat, negarea criticii (de care noi, rasă constructivă, avem trebuinţă), umanitarismul împins pînă la negarea drepturilor şi notelor noastre naţionale.* Prin această lipsă de tact, la noi ca şi oriunde,  evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele.
Şi specificul ca şi rasa, reprezentând un echilibru, e într'o deplasare înceată dar continuă. Determinarea lui se va face cu vremea şi nu s'ar putea azi decît indica metoda şi arunca sugestii. E un fel de a spune că începem a lua conştiinţă de noi înşine. Asta ne va ajuta să înlăturăm şi multe prejudecăţi-clişee care nu s'au dovedit prea folositoare. Noi am făcut caz de latinitatea noastră, indiscutabilă, dând însă impresia că suntem'tineri, şi neglijând substanţa medulară. Noi însă suntem, Romani ca şi Francezii Gallo-Romani, popor străvechiu adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esenţial, primind limba şi cultura latină. în fond suntem Geţi şi e mai bine a spune că, in felul nostru, am primit şi noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-1 continuăm de la longitudinea reală, fără mi-metisme anacronice. Spiritului galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci să nu uităm că Pe Columna lui Traian, noi, Dacii, suntem în lanţuri.
* Istoria literaturii române, de la origini, pînă în prezent. Bucureşti, 1941, Fundaţia pentru literatură şi artă.
91
Unghiul juridic
ION PERETZ
2. DOMNUL   ŞI   SUPUŞII SAI
Dreptul român în poeziile popul
are
1. LEGEA ŞI ÎNŢELESURILE EI
Am pomenit deja de lege. Poeziile noastre populare o arată cu înţelesul, cel-am arătat: de regulă veche, nescrisă:
C'aşa-i legea din bătrâni, Din bătrâni, din oameni buni.
e o terminaţie frecventă a colindelor; şi sub cuvântul de lege se înţelege în ele tocmai un obicei vechi, o datină: datina colacului şi a vedrei de vin ce trebuesc date colindătorilor Crăciunului. Un alt înţeles al cuvântului lege, este acel de credinţă. Că sensul general însă e acel de obicei, de datină, nu încape îndoială. în basmele, care se isprăvesc cu nunţi fericite, nunţile ţin de regulă trei zile:
Şi ţinu nunta trei zile După legea Domnilor ş'a'mpăraţilor.
e o formă des uzitată în basme şi care se repoartă la o datină, nu la un obicei juridic.
Adesea termenii aceştia sînt puşi la olaltă:
C'aşa-i din bătrâni legea Şi legea şi datina.
94
Domnul — acesta este termenul consacrat, prin care este desemnat suveranul Ţării Româneşti — e ales. Timpurile ruşinoase ale numirei domnilor de la Stambul şi ale învestirei lor cu tuiurile turceşti nu sunt pomenite în poeziile populare.
Acest domn ales e atotstăpânitor. în mâna lui e concentrată puterea executivă, legiuitoare şi judecătorească. Neapărat el e înconjurat de boeri sfetnici, el ţine divan cu ei, el îşi deleagă lor autoritatea lui. Dar principiul este atotputernicia lui. Alegerea îi dă dreptul de viaţă şi de moarte.
Cu caftan de Domn Taie cap de om.
Iar ordinul lui nu se discută.
Că porunca e domnească, Urgie dumnezeiască.
împrejurul lui, la curte, la vânători
cu şoimei şi ogărei,
la judecăţi şi la războaie, boerii se strâng. Aşa
în seara de Săn'Vasile Toţi boieri la curte 'mi vine
căci în ziua aceia „se împart domnii, rang şi boierii", cum se împart şi după enumerarea rapsodului popular:
lefi la lefegii, spade la spahii.
Cu aceşti boeri alături şi cu ostaşii, ce se adună la sunetul de bucium, Domnul merge împotriva duşmanilor. Când poposeşte, când se întinde ,masa, boerii şi căpitanii stau la masa domnească.
Rangurile de boerie, slujbele, corpurile de trupă, slugile domneşti sunt aproape toate pomenite şi putem să observăm deosebirea mare, ce face poporul, între boeri şi ciocoi. Boerii, care sunt „cruce de voinic", care stau'„numa'n aur îmbrăcaţi",
95
r
care judecă ca Băleanul slugile şi ţiganii şi dau dreptate obijdui- 1 tului nu sunt nici odată vorbiţi rău de popor. Dar nu mai el acelaş lucru, cînd e vorba de ciocoi. Sentimentele se schimbă! îndată şi sunt exprimate cu vigoare: I
Bată-te crucea, ciocoi • 1
de te-oi prinde'n sat la noi 1 să-ţi dau măciuci să te moi. I
Mai bine orice, decît în serviciul ciocoiului: 1
Frunză verde usturoi, I Decât slugă la ciocoi 1 Mai bine cioban la oi. 1
în afară de aceste strigăte de revoltă şi de durere, puţine j sînt aluziunile la starea ţăranului, dacă exceptăm actele relative 1 la primejdia veşnică a robiei, care ameninţă pe locuitorii ţă- | rilor supuse tuturor incursiunilor hoardelor păgâneşti. Colin- ] dele ne povestesc de războinici care cer să li se dea „ţara să 1 robească"; în basme se vorbeşte de: 1
robi şi roabe de vânzare; |
iar Turcii din balada Badiului nu vor să-şi vânză robul: şi 1 Ilincuţa Sandului se asvârlă în Dunăre, căci: |
decît roabă i
Turcilor |
şi slugă 1
cadânelor |
d'o. masă i morunilor,
cină bună j
peştilor |
şi mîncare 3
racilor. j
3. FAMILIA ÎN POEZIILE POPULARE 1
Să vedem cum îşi reprezintă poporul în operele sale raporturile familiale. Puterea paternă este destul de bine caracterizată. Nu numai respectul faţă de părinţi, ci şi dreptul de corecţiune, ea e des menţionată în poeziile populare şi basmele :
române. Dreptul de viaţă şi de moarte nu pare recunoscut părintelui, dar dreptul de părăsire al copiilor, pe care părintele nu mai e în stare să-i hrănească, se vede, că e altfel considerat. Cât despre bătaie, despre dreptul de corecţiune, ea e des menţionată în poeziile populare.
Cum se stabileşte această putere paternă? Prin căsătorie, prin adopţiune. Acestea prezintă particularităţi interesante, care merită să ne reţie.
întreaga evoluţie a legăturei conjugale e redată în poeziile noastre populare şi în basmele noastre. De la raptul primitiv, de la flăcăii care pleacă:
la vânătoare, vânătoare 'nsurătoare după fete bălăioare;
de la vitejii, care se duc de fac planuri prin alte ţări şi'şi robesc şi „fete mari cu bani pe cap"; dela zmeii, ce răpesc fete de împărat şi le duc pe tărâmul celălalt, dela exogamia veche se trece încetul cu încetul la căsătoria prin bună înţelegere cu părinţii fetei. Flăcăul îndrăgostit cântă iubitei sale:
Floare albă colilie ... Zi mă-ti să te dea mie Că'mi eşti dragă dintr'o mie Şi primeşte răspunsul
Dacă-ţi trebuie muiere Vin' la maica şi mă cere
Cu schimbarea aceasta a căsătoriei, cu endogamia modernă, cu peţirea, se ajunge încet, încet de la rapt şi de la cumpărarea soţiei la căsătoria cu consimţământul părinţilor:
dar mi-ii cere zestre, cere cam vre-o mie de mioare ce es vara fătătoare ş'alte zece de berbece, etc.
Cu asemenea pretenţiuni nu e desigur de mirare,' că se găsesc părinţi ca Letinul din balada „Nunul mare", la cuvinte răspicat şi la fraze cam ciudat.
Relaţiunile în căsătorie sunt iarăşi bine precizate.
Femeea e „doamna" soţului, „stăpâna" slugilor; ea intră în familia bărbatului, e „nurora" părinţilor lui. Ea are drepturi
96:
7 — Dreptul la memorie, voi. III.
97
asupra copiilor Şsăi, şi fconsimţămîntul ei, chiar de nu e absoli necesar la contractarea căsătoriei lor, este în tot cazul cerut : nesocotirea lui e pedepsită, dacă nu de lege, cel puţin de dreptatea dumnezeească. Respectul, ce-i se datoreşte ei, e tot atâ| de mare ca teel datorit soţului său de către copiii lor, iar bles| temui ei pare că e mai înfricoşat ca al lui.
Totuşi puterea maritală e destul de mare şi e exprimată ^ argumente cât de convingătoare. Cântecele de' lume sunt plina de ţipetele femeilor bătute de bărbaţi,
Arză-l focul, bărbat cum mă bate turbat.
Cu toate dispoziţiunile pravilelor Matei Basarab şi Vasite Lupu, care .spun: că numai bătaia cu toiagul e „cu vrăjmăşie se pare totuşi, că poporul nu s'a mulţumit să bată fără vrăjmăşie. Cântecul cunoscut:
Aoleu mă doare spata Că m'a lovit cu lopata
ajunge ca să învedereze aceasta. Nu e de mirare ca afecţiunea! conjugală să lipsească în căsniciile cu astfel de soţ şi să se audă] soţia, canonită în viaţă, cântând după moartea bărbatului său:
dormi dormir'ai somnul lung că câte am tras îmi ajung!
Căci deşi şi la Byzanţ şi în ţara Românească divorţul pentru cauză determinată â fost totdeauna în vigoare, nu se parei să se fi făcut uz de dânsul, în ce priveşte adulterul. Putinele! balade, în care el e privit cu seriozitate, ne aduc si imediata] pedepsire a femeii de către însuşi bărbatul, răzbunător al onoa- . rei sale şi păzitor al credinţei juruite. în Cine bate la fereastră] avem numai ameninţarea:
Nu v'oi prinde p'amândoi Să vă jupoi ca pe oi!
Iar în Ghiţâ .Cătănuţă pedeapsa e împlinită: soţul taie'capul soţiei, apoi:
cosicioarele-i tăia in posunar le băga eară capu-i ridica vârf de claie de-l punea.
98
Dacă trecem la adopţiune, găsim într'o poezie populară o curioasă formă de înfiere. Se ştie, că adoptatul e numit în regulă generală „fiu de suflet". Dar Marcul Viteazul după ce sluga lui îl scapă pe paloşul turcului:
Frumoasă masă 'ntindea cu sluga lui se cinstea de trei ori prin sân că-l da fiu de trup că mi-l făcea
Cât despre aşa numita „adopţiune!fraternă" mai cunoscută sub numele de „înfrăţire", sau „frăţie de cruce", sunt multe exemple în poeziile populare şi se găsesc despre ea dese cita-tiuni.
DREPTUL ROMAN IN ZICATORI ŞI PROVERBE
1. DREPTUL, ŞI LEGEA
O riguroasă divizie a (proverbelor noastre din punctul de vedere juridic ar trebui să le împartă în două mari categorii: acele care cuprind cuvinte de drept; acelea care se referă la materii de drept.
„Drept"; „dreptate"; „lege"; „obicei"; datină"; „pravilă", toate le găsim pomenite în proverbele noastre. „Drept" este în general luat în sensul adjectival. Caracteristica lui pare să fie mai ales, că este conform cu morala căci: „ce e drept nu e păcat" şi cu legea religioasă, de vreme ce: „ce e drept şi lui Dumnezeu place";
„Dreptul", luat substantival este analog cu „dreptatea" în sine şi ca şi ea este greu de obţinut pe pămînt.
Şi totuşi există o justiţie imanentă în viaţă şi -poporul crede într'ânsa. Când înfrânge toate cursele, când triumfă asupra răilor şi prădalnicilor, când biruieşte pe inamic, el îi „vine de hac", îşi ajunge dreptul hac (haqq cuvânt turcesc însemnând „adevăr, drept, dreptate, raţiune") iar cele rău câştigate sunt. menite la pierdere, „a venit de haram, de haram s'a şi dus".
Acest spirit de îndoială faţă de dreptate trebuia să se întindă şi asupra „legei". Dealtminteri puterea ci nu e contestată. „E lege" înseamnă că nu mai 'e supus discuţiunei. E „în lege" înseamnă desăvârşit, complet.
Nesiguranţa juridică a timpurilor vechi este oglindită în zicâtoarea: „Domnitor nou, lege nouă" şi ideea, că „nevoia
7*
99
schimbă legea" nu este particulară bătrânului cronicar, ci e răspândită şi în popor. înţelesul de credinţă dat acestui cuvânt se oglindeşte în maxima populară: „omul trebuie să cinstească". „Legea lui cea părintească".
„Obiceiul legii are putere", e iarăşi o reminiscenţă din cronicari. Dar obiceiul are inconvenientul varietăţei şi multipli-cităţei „Câte bordeie, atâtea obiceie" şi „cum este ţara aşa şi obiceiurile".
Autoritatea datinei nu e redată, decât printr'o singură zi-cătoare dar energia ei este impresionantă: „în sânge se preface datina". Ea devine parte integrantă a conştiinţei populare şi e iubită. In schimb pravila, legiuirea este suspectă poporu-« | lui. Ea este expresia autorităţei şi voinţei celor ce au putere „să pue pravilă în ţară".
Românul nu se simte legat de ea. Ea e anevoioasă la pricepere, primejdioasă la aplicare.
2. DOMNITORUL ŞI CLASELE SOCIALE
E domn cel ce „a îmbrăcat caftanul", — (proverbele noastre nepăstrând amintirea timpurilor domniilor alese — dar nt» oricine este chemat la această onoare şi slavă. „Cuca la oricine nu se cuvine, ci numai la unsul lui Dumnezeu". „Nici doi domni într'o ţară nu pot fi". Domnul cel căftănit însă este suveranul incontestat al ţărei şi al oamenilor; căci pilda lui este urmată de toţi cu sfinţenie.
în principiu el este bun, dar este greu de ajuns până  la | dânsul „până la Dumnezeu te fură sfinţii" şi „până la 'mpă-râtul, rabzi încăeratul".
Boierii sunt priviţi de popor, după cum le e şi boeria. Boierii de viţă, de neam, „de bună rudă" sunt priviţi cu respect şi cu dragoste.
Dar alături de aceşti „stâlpi  ai ţării", sunt şi boierii parveniţi, boierii de funcţiuni.
Cât despre ciocoi, aluzia cea mai interesantă, ce se face la el, este cea relativă la înmulţirea lui, împuierea lui pe vremea domniilor fanariotice: „ciocoiul e ca răchita, de ce-1 tai, de ce răsare", în care poate se face aluzia şi la mlădierea pricepută a ciocoiului care ştie să se strecoare prin toate primejdiile şi să iasă din toate greutăţile şi încurcăturile vieţii.
Jos e poporul, ţăranul, care „munceşte tot anul, ca să capete banul", ţăranul care vrea „mai bine fruntea cozii, decât coada frunţii" şi „decât codaş la oraş, mai bine la sat fruntaş"
Când se mută la oraş, printre codaşii dela mitoc, ajunge „mitocanul" mahalalelor Bucureştene, începe să râvnească la slujbă. „A mânca din pita lui Vodă", iată noul ideal, idealul orăşenilor. Chiar dacă nu poţi ajunge „în capul bucatelor", tot e bine să fie „pus în pâine". Şi spre pâinea aceasta năvălesc toate apetiturile şi se încordează toate năzuinţele poporului nostru.
3. LIBERTATEA ŞI FAMILIA
„Sănătate şi moarte'n ţigani!" Vechea formulă de salutare arată puţina importanţă ce se da robului, ţiganului, în vremile trecute. Dealtminterea „ţiganul :nu-i om". Reminiscenţa robiei lui de veacuri şi a consecinţelor ei legale s'a păstrat în conştiinţa populară.
în ce priveşte familia, tăria legăturii de sânge este afirmată prin maxima: „sângele apă nu se face".
Şi totuşi interesul poate să fie mai puternic decât sentimentele de afecţiune: „cu rudele să mănânci, să bei; daraveri să n'ai cu ei".
Rudenia se consideră „până la al noulea neam" şi ruda depărtată este calificată cu o uşoară ironie, „neam de a noua spiţă", fin familie „cheia şi lăcata e mama şi tata", dar iubirea familiară şubrezeşte repede, îndată ce intervine interesul. Intre fraţi se petrece acelaşi lucru: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani" şi desbinarea poate merge departe. Atunci „cine-ţi scoate ochii e frate-tău". In ce priveşte rudenia mai depărtată colaterală, ea nu prea e ţinută în seamă.
Adopţiunea mu e nici ea la favoare. Afinitatea nu are nici ea putere mare:
Dimpotrivă, „să-ţi faci fărtat, să te prinză frate de cruce."
Copilul natural, chiar când e legitimat, când poate spune: „am jucat la nunta tatii" nu este privit cu indulgenţă şi ispăşeşte el vina părinţilor.
în genere afecţiune, milă, compătimire nu reies din zică-torile şi proverbele noastre privitoare la familie şi la societate.
Nu numai tatăl are dreptul de corecţiune, dar şi „unde dă mama, carnea creşte". Blestemul mamei e „ca fiara de ciumă" şi vai de copilul, ce loveşte pe muma sa, „vai de viţelul ce împunge vaca".
Puterea paternă se dobîndeşte pentru tată prin căsătorie. Asupra copiilor săi naturali, tatăl nu are nici o putere căci nici
100
101
r
nu sînt rudă cu dînsul. Căsătoria pare să fi ajuns de preferinţă endogamică, căci găsim zicătoarea: „decât frumoasă din sat străin, mai bine slută din satul meu".
Căsătoria este considerată ca instituţiunea de căpetenie a vieţii sociale, ca bază a familiei. Ea e sfântă: „Căsătoriile sînt scrise'n cer". Dar ea e şi necesară: „Unde nu-i bărbat în casă, nu-i nici mămăligă pe masă", iar pe de altă parte, „casa fără conduri e ca o casă pustie".
In căsătoi-ie însă conform sfintei scripturi, „bărbatul" este „capul muierii", „legea muierii", „crucea muierii", „stâlpul casei", „cheia casei". Bărbatul poate să'şi bată soţia, ba se,zice chiar că „femeea nebătută e ca moara neferecată".
In contractarea căsătoriilor bărbatul are rolul cel mai avantajos: „însori cînd vrei, măriţi cînd poţi", „Măritişul" „te leagă de mîini şi de picioare". Se poate întâmpla jsă fie traiul rău şi „lesne e a se însura şi,greu e a se densura". Atunci „hopa ţupa cât ţinu nunta, chiu, vai patru zeci de ai", căsătoria devine o lungă şi neîncetată tortură morală.
Ideea contrarie pare a fi mai mult născută în mediile orăşeneşti şi forma a două din zicătorile relative la despărţenie arată chiar, că sunt de origină bucureşteană.
Soţul nemulţumit, „urcă dealul Mitropoliei" să ceară liberarea sa din jugul căsniciei. Dar şi Bucureştenii nu admit uşurinţa şi graba la un demers atît de grav şi au pentru cei prea nerăbdători şi zoriţi la despărţenie o zicătoare de batjocură: „Duminică cununie şi Luni la Mitropolie".
4. BUNURI ŞI TRANSMISIUNEA LOR
Zicătorile relative la bunuri şi la proprietatea lor sunt puţine. Dreptul de proprietar e definit în proverbul: „fiecare e stăpân pe averea sa", importanţa proprietarului se afirmă în locuţiunea „om cu casă". Dar casa nu ajunge, ca să hrănească omul şi familia lui; şi moşia, .averea în pământ, este singura care are preţ în ochii poporului nostru. Pentru pământ el se judecă din instanţă în instanţă, ca acei „răzăşi c'un sac de hârtie ş'un petic de răzeşie". Pentru pământ el e în stare să comită şi o primă. „Pentru un palmac, moarte fac" zice un proverb şi aceasta nu este o exageraţie cum s'ar putea crede. Proprietatea asupra roadelor şi asupra ploditului animalelor este confirmată prin zicătorile: „a cui e iapa şi mânzul" „a cui e vaca şi viţelul".
Bunurile se transmit între vii şi prin moarte. Cel ce e „din os"  moşteneşte de preferinţă rudelor celorlalte. Şi moş-
102
teneşte întreg patrimoniul defunctului cu creanţele şi cu datoriile lui. „Cine moşteneşte, plăteşte". Muribundul lasă averea „cu limbă de moarte", fără să fie nevoie de vre-un act scris pentru ultimele sale dispoziţii. El are puterea de a dispune, cum vrea, de averea sa dobândită; dar, „nu se cade a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor". Cât despre averea sa, cât timp este în viaţă, el este absolut stăpân pe dânsa; numai „clopotu alege" ceea ce rămâne pe urmă-i.
5. OBLIGAŢIUNI ŞI CONTRACTE
Ca şi în basme este caracteristică importanţa ce se dă în proverbe pol ici taţi unei, făgăduielii. „Boul se leagă de coarne şi omul de limbă" şi „cine făgăduieşte se leagă". Se spune ca o laudă de un om, că „vorba lui e vorbă".
lîndată ce te-ai învoit, îndată ce ai bătut mâna şi te-ai „ajuns cu târgul", eşti sigur de executarea obligaţiunei. Zgomotoasa discuţiune a vînzărilor la obor ă adus naşterea locu-ţiunei „ca la uşa oborului", ce caracterizează larma şi gălăgia mare. în privinţa vânzării zicătorile dau sfaturi: „Nu vinde ce nu-i al tău, să nu-ţi vie'n urmă rău", zice una din ele. Altele recomandă a vinde „peşingea pe ipingea" iar nu „pe răboj". Arendarea şi încheierea nu sînt plăcute poporului nostru: „Arendăşia pierde moşia" pe |de o parte; iar „de cât să bagi un chiriaş rău în casă, mai bine un mărăcine şi s'o ţii închisă". Locaţiunea de servicii este obişnuită în ţările române.
Tovărăşia de asemenea nu e la favoare: „tovărăşia nu e bună decât cu punga ta", zice proverbul.
Şi tot astfel e bănuit şi mandatul. „Vechilul ca omida, pe ce se pune tot istoveşte".
Şi dăruirea nu e recomandată. De aceea „calul de dar nu se caută la dinţi".
împrumutul are nenumărate inconveniente. „Cine dă împrumut îşi face duşmani". „Dai cu mîna şi alergi cu picioarele", ca să-ţi recapeţi banii. Critica ce i-o fac împrumutaţii nu e mai puţin acerbă. Creditorul „cere să-i dai la soroc, parcă te pune pe foc"; apoi e pacostea dobânzii exagerate, „dobândă turcească", şi trăinicia datoriei, care nu mai piere: „Arde casa şi datoria ese pe fereastră afară". Ba mulţi datornici se plâng că „au plătit datoria şi tot datori au rămas". în fine reaua calitate a lucrului dat în comodat este încă un motiv de amărăciune.
O maximă juridică trecută şi în proverb este: că „mai mult
103
poate datoria decât dania", care nu e decât formula latinească; „nemo liberalis, nisi liberatus", prezentată sub altă formă.
Fireşte că garanţia e şi ea puţin recomandată: „Chezaşul plăteşte".
Numai tranzacţiunea este recomandată, lucru curios la un popor procesiv ca poporul român. „Mai bine o învoială strîm-bă decât o judecată dreaptă", înainte de proces sau „mai bine o împăcare strîmbă decât o judecată dreaptă", după deschiderea procesului, sunt maxime cunoscute, dar puţin aplicate în ţara noastră.
Un ultim contract pomenit în proverbe este cel dotai. Zestrea este indispensabilă femeii ce se căsătoreşte. „Zecile mărită secile; sutele mărită slutele, iar miile mărită urgiile". Cît despre inalienabilitatea zestrei imobiliare şi despre garantarea celor mobiliare avem o zicătoare, care se poate consideră ca o maximă juridică transformată: „zestrea femeii nu se pierde nici în apă".
6. PROCEDURA ŞI DREPT PENAL
. Jalba, care deschide procesul, nu se face întotdeauna „cu rogojina în cap", cum obişnuiau cei obijduiţi să se plângă lui Vodă, nici „cu hârtia în proţap" la trecerea lui pe stradă. Ea se face la judecătorie şi slujbaşii grefelor ţi-o pun „la delă" sau „la dosar". Pentru citarea părţii adverse a rămas reminiscenţa plăţii „ciobotelor" şi uneori a „ciobotelor roşii." La termen, reclamantul trebuie să fie de faţă, căci „cei ce lipsesc nu capătă dreptate". Judecătorul nu e bine privit de popor. De aceea zicătorile ating fie venalitatea lui: „Judecătorul e ca osia la car, cum o ungi nu mai scârţîie", fie reaua lui credinţă: „Judecătorul e ca şarpele, nici odată nU umblă drept", fie rapacitatea lui: „Judecătorul mănâncă miezul şi împricinaţii coaja nucii".
La judecată probaţiunea celor alegate are mare importanţă, în special probele scrise: „Ai carte, ai parte, n'ai carte, n'ai parte". Mărturia e şi ea bună, dar martorul nu vine de bună voie să-şi piardă vremea pe la judecăţile altora. Un alt mijloc de probă este jurământul.
Dreptul penal se întemeiază pe două principii. întâiul e: „cine face, acela şi trage", al doilea e: „după faptă şi răsplată".
Sunt pomenite mai ales hoţia, insulta şi calomnia, violul şi adulterul. La furt poporul face deosebire după importanţă, în special probele scrise: „Ai carte, ai parte", alta e pungaşul: „Numai găinarii şed la puşcărie", căci hoţii cei mari au mij-
loace de a convinge de nevinovăţia lor. în teorie „cine fură îşi ia răsplata", dar în practica vieţii de toate zilele „hoţul nedovedit, e negustor cinstit".
Dacă trecem la pedepse, găsim întâi condamnarea răzbunării prevăzute în zicătoarea „sânge cu sânge nu se spală"; apoi menţionarea existenţei compoziţiunei în zicătoarea: „a-şi scoate capul din mâna cuiva"; în fine reminiscenţa ordaliilor în,zicătoarea: „a-şi pune mîna'n foc". „îl jupoaie de viu", face aluzie la o veche tortură afecţionată în special de turci, iar aluzii la diferite pedepse se regăsesc de asemenea în proverbele române. Astfel este acea relativă la tăerea barbei şi acea privitoare la „tăerea nasului". „Bătaia e ruptă din rai", arată eficacitatea ei; „bătaia şi închisoarea nu se mai întorc", arată primejdia pedepselor aplicate în pripă. „A scurta d'o palmă" reaminteşte tăierea capului; „a vorbi de funie în casa spânzuratului", e o reminiscenţă a pedepsei spânzurătoarei. Cel slab şi palid „parcă a eşit din ocnă"; Omul cu „bour în frunte" este omul pecetluit în semn de pedeapsă, iar „a da gloabă" şi „a da deşugubină" sunt vechi forme ale amenzii. „Visa cărpinişa" nu e decât ţeapă şi pedeapsa aceasta atât de crudă şi dureroasă ce a lăsat urme în zicătoarea „ţipă, de socoti că'l pune'n ţeapă". „A da prin tîrg" este vechea pedeapsă a plimbării, despuiat şi bătut pe străzile oraşului: iar omul rău, când „îi merge vestea ca de popă tuns", readuce minţilor noastre amintirea vechei pedepse aplicate preoţilor nedemni, pe care biserica îi lepăda de la sânul ei.
* Precis de istoria dreptxdui român, Institutul de artă grafică Vremea, Bucureşti, 1931.
104
105
w
ANDREI RĂDULESCU
Originalitatea dreptului român
/. . ./ Se poate, în adevăr, vorbi de originalitatea Dreptului 1
român? I
Ca să răspundem ar trebui să lămurim mai întâi: ce va să I
zică original? După etimologia cuvântului ar   însemna:   ceva 1
care apare pentru prima dată, care este începutul, care n'a mai 1
fost. A zice de o regulă de Drept că este originală, ar însemna J
să fi apărut pentru întâia oară, iar ca Dreptul unui stat să fie |
original, în acest înţeles, ar trebui să fi fost creat acolo şi să |
nu fi luat, nimic dela altcineva. j
Dacă s'ar înţelege astfel originalitatea, te întrebi care din- I
tre produsele actuale ale omenirei, în orice domenii, ar mai fi 1
original şi cu atât mai mult în acela al Dreptului? I
In alt sens, însă, cel mai obişnuit şi cel mai just, a fi ori- 1
ginal înseamnă să ai ceva nou, cât mai mult, fără de a pretinde |
totul. Poţi lua şi din alte părţi, dar să aduci şi părţile tale noi, j
caracteristice, care să te diferenţieze. Şi în acest sens origina- |
litatea se poate înfăţişa sub diverse forme şi grade, poate fi |
mai puternică şi mai slabă; se poate vorbi de oarecare, însem- \
nată, foarte puternică, originalitate. 1
* I
*      * 1
I
în domeniul Dreptului, ca şi în toate domeniile activităţii 1
umane, sunt atâtea părţi comune, care se găsesc aproape la toate 1
neamurile pământului. Cu cât studiul Dreptului comparat   se 1
dezvoltă, cu atât se constată şi se cunoaşte mai bine fondul 1
comun juridic al omenirii. Şi este explicabilă existenţa acestui .1
fond pentrucă —■ în trăsături generale— omul fiind acelaş iar j
106 1
Dreptul coprinzând rânduelile pentru conducerea lui în societate, ca şi anumite facultăţi, s'a ajuns aproape peste tot la aceleaşi reguli fundamentale. Respectul vieţii, respectul proprietăţii — cu toate criticile aduse azi — se găseşte aproape pretutindeni; respectul familiei, de asemenea; respectul învoeli-lor; şi nu numai între particulari, ci chiar între Formele de Stat se constată din cele mai vechi timpuri.
Pedeapsa omorîtorului, a hoţului, a necinstiiorului, a celui ce nu-şi ţine cuvântul face parte din acest fond comun. Variază forma şi caracterul sancţiunei, modalitatea realizărei Dreptului dar ideia comună există.
Cu cât popoarele au avut o civilizaţie mai asemănătoare cu atât normele juridice sunt mai similare. Un însemnat fond comun de acest fel a fost la popoarele din jurul Mediteranei, unde —• afară de un spirit — s'ar putea vorbi şi de un Drept meddteranian. împărăţii şi popoare s'au desvoltat pe acest fond, la care au adăogat fiecare mai puţine ori mai multe părţi noi. Intre toate s'a desvoltat şi a strălucit maiestos Dreptul roman. Şi putem să-i atribuim însuşirea de original, în sensul absolut, de ceva cu totul nou? Astăzi — contrar de ceia ce se credea odată — este pe depîin probat că Dreptul roman a coprins părţi din Dreptul popoarelor italice, care au intrat în compoziţia Romei şi a statului roman, ca şi din Dreptul neamurilor greceşti; nu s'a zis oare că legea celor 12 table este copia unor legi greceşti? Mai mult încă, cercetările mai noi de pietre, cărămizi şi papirusuri, au dovedit şi o influenţă serioasă a Dreptului popoarelor orientale. Şi cine ştie ce surpriză ne-or mai" aduce stăruinţele de a scormoni pământul Asiei şi Africei, şi de a cerceta până şi Dreptul insulelor din Australia, Dreptul' indonesian, etc? Şi cu toate acestea, cine ar îndrăsni să spună că Dreptul roman fiindcă a luat de ici ori de colo, mai multe ori mai puţin, nu este original?
Dacă ieşim din lumea veche, vedem că Dreptul roman devenise un fel de Drept comun pentru aproape toate Statele, care se ridicaseră pe urmele împărăţiei romane, în Apus ca şi în Răsărit.
Pe această bază s'a desvoltat Dreptul popoarelor moderne, fără a se putea spune că acestea n'au avut un Drept original şi că toate n'au decât imitaţie de Drept roman.
Dreptul de azi al Europei şi în parte al Americei are — în ultimă analiză, ■—■ la temelii principiile romane; chiar popoarele care au avut mai puţină legătură cu lumea romană şi încă au resimţit puternica ei influenţă. Singure Sovietele se străduesc să aşeze lumea pe alte fundamente juridice, dar nici ele nu pot
107
înlătura cu totul acea influenţă, care s-a dovedit mai tare decât toate veacurile scurse peste măreţia monumentelor înălţate în jurul Mediteranei şi sub auspiciile Romei eterne.
Peste aceste temelii s'au clădit* părţi noi, s'au desvoltat părţi specifice fiecărui neam dar fondul, în mare parte, e acelaş.
Nimeni însă n'a spus că asemenea forme de Drept sunt lipsite de originalitate.
Lăsând de o parte Dreptul public, în care schimbările politice ne-au depărtat mai mult de fondul roman, găsim chiar în Dreptul popoarelor a căror originalitate nu mai este contestată, părţi destule din Dreptul altora.
Dreptul francez nu este format din Drept roman şi cu anumite părţi de drept germanic?
Dreptul german n'are destul Drept roman, care forma odată legea comună, alături de părţile caracteristice ale popoarelor germane?
Ţările latine din Europa — Italia, Belgia, în măsură mai redusă Spania — ca şi cele din America centrală şi sudică, n'au în genere Drept roman, primit sub forma codurilor franceze? Şi se poate spune că Italienii în special n'au un drept al lor, cu o puternică originalitate? Despre belgieni, care au chiar textele franceze, aproape în majoritatea lor, nu se spune oare că există un drept belgian cu caracterele lui speciale?
Să venim la unii din vecinii noştri?
Dreptul austriac coprinde, în largă măsură, afară de părţi germane, fie mai vechi, fie luate din Germania actuală, părţi de drept roman, cu care se fălesc într'atât încât şi-au numit chiar unele legi de înnoire Novele, iar streinii le consideră codul civil „cel mai mare roman dintre toate codurile". Şi totuşi este socotit ca un drept original.
Dreptul maghiar nu cuprinde atîtea părţi de puternică influenţă germanică, cod de comerţ, de procedură etc, n'are codul civil austriac, n'are în dreptul cutumiar — oricât s'ar încerca tăgăduirea — influenţă slavă şi desigur şi română? N'are în genere, destulă influenţă streină şi în Dreptul public? Vechea organizare a cnezatelor şi voevodatelor ce au găsit aici la noi, oricît s'ar încerca ştiinţa lor şi a prietenilor lor, să spună că am venit din alte părţi ale lumei — ca şi organizarea feodală a Apusului, să nu fi avut nici o influenţă asupra dreptului lor?
Şi cu toate astea ce s'ar zice dacă ai îndrăzni să spui că nu-i un drept cu originalitate?
Sârbii n'au destul drept strein, de ex.: codul civil, luat după cel austriac? Dar Bulgarii n'au însemnate părţi streine
în legile lor, unele şi dela noi şi o mărturisesc cinstit. Şi totuşi de aceştia nu se spune cu atâta dispreţ, ca de noi, că n'a-vem un Drept al nostru, ci numai nişte contrafaceri apusene!
Acesta fiind criteriul — după care se judecă de toată lumea — originalitatea Dreptului unui popor, să-1 aplicăm şi la Dreptul român, privindu-1 sub diversele lui aspecte: public, privat, scris, nescris, doctrină, jurisprudenţă.
Mai întâi să mergem câteva clipe în vremurile de odinioară, în genere noi cunoaştem prea puţin din vechile rânduieli juridice româneşti, dar din ceiace ştim se dovedeşte că am avut un complex de asemenea rânduieli, de o bogăţie, de un interes deosebit şi cu caractere cât mai apropiate sufletului nostru.
Şi nu numai din timpuri mai noi, — cum ne-am deprins să credem, ■— ci dintr'o adâncă antichitate.
Cercetările arheologice, preistorice, pun din ce în ce mai mult în evidenţă vechimea noastră aici cu mii de ani înainte de era creştină.
Istoria noastră se adânceşte tot mai mult în întunecimea vremurilor, în care sclipirile luminoase ale legiunei de învăţaţi români, elevi ai învăţatului Pârvan, ne vor ajuta să citim în viaţa sbuciumată a străbunilor, de care trebuie să ne simţim tot aşa de mândri ca şi de Romani.
în Dreptul nostru vechiu, cunoscut mai întâi sub forma celui roman care a guvernat Dacia şi care apoi a rămas în forma de Obiceiu al pământului, sunt desigur şi forme prero-mane de Drept, pe care urmaşii noştri, sperăm, că le vor evidenţia şi care vor înfăţişa un aspect cu totul original al acestui Drept, încă de la începutul lui. '
Dar aşa cum ne este cunoscut, atât cât ne este — foarte puţin — acest Obiceiu, cu tot titlul lui slavon, are părţi de necontestată diferenţiere de Dreptul neamurilor înconjurătoare. El era numit jus valachicum, de streini, în diversele părţi unde aceştia au avut contact cu Românii. El a coprins secole întregi Dreptul sub toate formele. înăbuşit de cotropitori în unele ţinuturi, el a trăit şi a îndrumat viaţa poporului, în ţările rămase libere, până aproape de zilele noastre, iar în Basarabia până foarte de curând, ca izvor oficial de Drept. El trăieşte şi azi, fără îndoială, pe tot întinsul neamului românesc, în sufletul mulţimilor de la ţară, în care datina veche, origi-
108
109
nală, jără putinţă de contestare, s'a transmis neîntrerupt de mii şi mii de ani.
Şi acest Obiceiu să fie mai puţin original decât al popo-, rului maghiar? Şi să fie slav, fiindcă vorba „obiceiu" e slavă? Şi de ce să căutăm origina unora din instituţiile şi rânduelile lui la Slavi ori la alţi streini, când le putem găsi la Romani, ori poate chiar la preromani, la Traci?
Cercetări serioase, reconstituiri, şi afirmaţii pe dovezi, nu pe simple impresii, asta-i calea ce trebue urmată de aci înainte.
Când — mai târziu — am început să ne alcătuim legi. scrise, pravile, constatăm iarăşi un Drept al nostru, nu copii.
Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab au avut ca isvoare lucrări de Drept roman şi bizantin dar, din o sumară comparaţie, se vede o acomodare cel puţin ca formă, când nu se putea altfel, cu stările de la noi. In câte ţări la vremea aceia se făceau astfel de legi?
Manifestări serioase de originalitate găsim apoi în celelalte pravile din sec. XVIII şi XIX. Se poate spune chiar de mica pravilă a învăţatului domn Ipsilante, că nu-şi are originalitatea ei?
Dar a lui Caragea? Spicuită în cea mai mare parte din dumnezeeştile -pravile, \adică din Dreptul roman, cu cîteva părţi din Apus, cu părţi din Obiceiul pământului, ea este o lucrare cu însuşirile ei speciale. Nu e la adăpost de orice critică, dar să ni ;se arate la vecini multe asemănătoare, la acea epocă.
Să mai stăruim asupra originalităţii manualului lui Do-nici? întemeiat pe isvoare romano-bizantine, el se înfăţişează ca plan, ca alcătuire, ca limbă, în condiţiuni superioare timpului său.
Dar codul Calimach trimis şi Universităţii din Oxford, apreciat de atâţia cunoscători, recomandat Grecilor ca lege civilă?
Copie a codului austriac cum s'a răspândit o părere tot de-ai noştri, desigur din aceeaşi idee greşită de care ne ocupăm aci? Deschiză-le oricine pe amândouă şi să judece.
Admiţând c'ar fi luate unele părţi din acel cod, încă rămân destule originale şi încă destule motive de superioritate pentru cel moldovenesc. Ambele au însă ca temeiu preptul roman, care în al nostru este şi mai accentuat, aşa că — după cum am spus cercetând (părerea unui ilustru profesor francez1 — al nostru nu cel austriac este: le plus romain de tous Ies codes. Poate că pentru asta noi n'avem drept Original!
Să mai amintim legislaţia din epoca Regulamentelor Organice, precursoarea transformărilor dela 1864, în care adu-
110
ceam legi din Apus, dar le potriveam timpului şi sufletului
nostru?
Să mai menţionăm atâtea hrisoave domneşti, în care s'au pus norme de Drept privat şi public potrivite cu nevoile noastre?
Să pomenim — apoi — din Dreptul privat, instituţii ori rânduieli care nu se găsesc în multe ţări: moşnenii şi răzeşii noştri, instituţie care — oricât s'ar spune — nu ;este tot una cu mirul, cu zadruga şi a cărei origine trebue pusă în legătură cu aşezăminte mai vechi, romane şi preromane; hotărniciile noastre, cu atâţia boeri, punere de cărbuni la piatra de hotar; jurământul cu brazda în cap, jurători, or, frăţia de sânge, protimisis la vânzare, la arendare, logodna, despărţenia, cu pedepsirea soţului vinovat, dreptul de corecţiune, chiar sub formă de bătaia soţiei de către soţ, desmoştenirea, dreptul băe-ţilor de a moşteni singuri, dreptul ,1a cămin, embatichiul, bes-manul etc.
Gândiţi-vă şi la Dreptul public, mai puţin cunoscut încă. Trecând peste organizarea Cnezatelor şi Voevodatelor, am avut State organizate pe baza unui Drept, format mai ales în sensul împărăţiei de răsărit şi cu nuanţe speciale nouă; nu însă prea mult în sens feodal, cum se afirmă deseori. Am avut uri drept să-i zicem constituţional şi' dacă n'am avut o Constituţie scrisă, am avut-o însă în legea nescrisă, pe care o ştiau şi o observau şi Domnul şi cei mari ai Ţării.
Am avut organizaţie ad-tivă, bisericească, judecătorească, cu grade de jurisdicţie, mai târziu cu separaţia .puterilor; am avut forme de conducere, la început mai patriarhale, dar le-am avut. Am fost influenţaţi uneori de ceiace vedeam la vecini, dar care popor nu suferă asemenea înrîuriri? Am avut însă un Drept public românesc, cu notele şi caracterele lui speciale.
Iar celor ce ne-ar pretinde şi forme scrise le putem oferi: Constituţia dela 1822, Regulamentele Organice, Constituţia dela 1848, Convenţia dela Paris, Statutul lui Cuza, afară de diferite proiecte.
Sper că, faţă de acest tablou, deşi sumar, nu se va mai spune că Dreptul nostru de până acum 70 ani, n'a meritat calificarea de original.
Iată-ne la Dreptul în vigoare, cel mai ponegrit.
La 1864—65 s'a realizat marea operă a unificării legislative, datorită patriotismului conducătorilor şi înţelegerii intereselor superioare 'ale statului.
111
Această operă a fost făcută, în cea mai mare parte, pe I bază de legi streine. De aci — dar nu imediat, ci mai târ-i ziu i— s'a răspândit părerea că, în România, n'avem decâtl copii ale unor modele streine, pe care le-am tradus în câteva 1 săptămâni. N'avem, deci, nimic original. 1 încercăm  să  aruncăm  o  privire, tot sumară  şi asupra! acestei legislaţiuni:, 1 Codul nostru civil, cel mai atacat, s'a dovedit, — pentru! cine vrea să citească, să auză şi să fie drept — că n'a fost 1 făcut în 6 săptămâni, ci s'a lucrat la el în anii 1862—63 şi 64.. ] Este adevărat, că în cea mai mare parte, a fost tradus din i cel francez dar a fost îmbunătăţit în foarte multe părţi. Sis- I temui ipotecar a fost alcătuit cu legislaţia din Belgia, care era 1 mai bună. Pentru alte diverse dispoziţiuni, a fost folosit şi i proiectul codului italian, iar în unele părţi şi Dreptul nostru 1 vechiu. între acestea din urmă, cităm dreptul la moştenire al 1 văduvei sărace, pentru care cel francez de atunci nu prevedea 1 nimic. 1 în genere, s'a căutat şi s'a isbutit a se face ceva, care în 1 unele privinţe eră mai bun, în acel timp, decât cel francez. I Comparaţi cele 2 coduri şi veţi vedea cât de nedreaptă este 1 afirmaţia că e o simplă copie a codului francez. 1 Pe lîngă acestea, Codul român a mai suferit modificări de 1 care nu se mai poate spune că sunt luate dela alţii, modifi- j cări, între care menţionăm pe cele din 1906, cu privire la căsă- I torie, pe care Apusenii le-au introdus mai târziu2, adopţie, di- i vorţ, cu pedepsirea soţului vinovat, ceea ce era o reînviere a I dreptului vechiu, etc. | E învechit, i se zise; dar câte nu sunt mai vechi? Şi ve- | chimea nu ştiu dacă e un defect în materie de legi, când ele 1 pot satisface nevoile sociale, fie pe cale de modificări, fie pe f cale de interpretare. J în tot cazul, vechimea nu-i o lipsă de originalitate. 1 Codul de procedură civilă a fost întocmit la 1865, după \ acelaş procedeu, de a-1 face cât mai potrivit cu ceeace era la j noi, şi totodată cu îmbunătăţiri faţă de textele streine. 1
Să nu se uite că reguli de procedură în sens apusean începuseră a fi introduse încă din vremea Regulamentului Or- J ganic. I ^ Acest cod, însă, a fost modificat la 1900 în aşa fel încât | se înfăţişează ca unul din cele mai bune pentru acea vreme. 1 Păcatul e că şi aci, ca în ./atâtea alte împrejurări, noi n'am ] ştiut să-i punem în evidenţă calităţile. J Se exagerează calităţile unor coduri de procedură, spu- 1
112
i I
nându-se, între altele, că ele cuprind principiul, după care judecătorul are un rol mai activ şi conduce procesul. Dar acest principiu îl conţine şi codul nostru în art. 95. De asemenea, se invoacă, tot ca o dovadă de legislaţie înaintată, regula care e în al nostru art. 506, după care la o urmărire toţi cei ce au anumite drepturi asupra imobilului urmărit, sunt ţinuţi să şi le arate.
Nu mai vorbim de celebra „nemijlocire", caşi cum la noi n'ar fi fost cunoscută şi nu i s'ar fi recunoscut avantagiile, dar nu se poate aplica totdeauna din diverse motive.
Păreri şi judecăţi — şi sunt destule — fără cunoaşterea temeinică a legislaţiei noastre.
Codul nostru de procedură nu numai că îşi are originalitatea lui dar este foarte bun. Lângă el adăogăm legile de accelerare, care ne fac şi mai original sistemul nostru procedural.
Mă întreb insă, dacă nu era şi mai bine să rămânem la Cod, aducându-i îmbunătăţirile necesare.
Codul comercial, luat dela Italieni, cu diverse modificări în bine, a suferit prefaceri importante de mai multe ori în materia falimentelor, a societăţilor; â fost complectat prin legea concordatului preventiv şi prin alte legi ajutătoare, aşa că, neîndoielnic, că are partea sa de originalitate.
Codul penal, iarăşi cu diverse modificări, este tot o simplă copie?
în altă ordine de idei menţionăm că la 1866 am luat Constituţia belgiană ca model pentru alcătuirea Constituţiei noastre. Âm arătat, însă, într'un studiu3 — şi se poate uşor controla, — că n'am fost nişte copietori ordinari, ci am luat texte, am luat principii, dar am şi lăsat altele ori le-am dat forma, pe care am socotit-o bună pentru rioi şi am adăogat altele.
*
* *
•
Dar dela 1864—66, când ne-am folosit de modele streine, noi n'am mai făcut nimic pe teren legislativ? Am lucrat destul, am ivotat — poate — chiar prea multe legi. Astea, oare, n'au schimbat nimic, n'au adăogat nimic, ori sunt şi ele nişte copii?
Cităm câteva din noianul activităţii legislative şi cred că vom convinge şi pe cei mai dârzi:
1) Regulamentul hotărniciilor, cu norme din dreptul vechiu al ţării;
8 — Dreptul Ia memorie, voi. ni. 113
2) Legi de învoeli agricole; legi rurale de împroprietărire; Constituţia din 1917 şi legile agrare, un adevărat drept agrar, curat românesc.
3) Legi pentru raporturile dintre proprietari şi chiriaşi, între cari: legea proprietarilor din 1903, fără isvor strein; legile pentru chiriaşi, în care oricât aveam şi modele streine dar am legiferat pentru ceeace era la noi.
4) Legea persoanelor juridice, în care, între altele, s'a reglementat chestia fundaţiunilor, care nu e legiferată în multe ţări.
5) Legi modificatoare în materie de succesiuni.
6) Legea naţionalităţii; 7) Legi fiscale; 8) Legi de organizare administrativă — rămasă multă vreme aceia de la 1864 — iar în ultimele decenii prea des schimbată; 9) Legi referitoare la muncă; 10) Legea clerului şi legile pentru organizarea cultelor; 11) Legi privitoare la învăţămînt; 12) Legi pentru organizarea diferitelor corpuri speciale; 13) Legi de organizare judecătorească, cu judecător unic şi alte diverse încercări în această materie; 14) Legi pentru realizarea unor dispoziţiuni din Constituţia dela 1923, cu privire la ape, energie, etc. Un loc special ocupă legile referitoare la mine. Şi legea din 1895 avea nota ei originală, dar aceia din 1924 şi 1929 este, necontestat, o lege originală în care s'a pus multe principii noi, neaplicate altundeva. Nu trebuie uitată nici legea consolidării, care are originalitatea ei, cu concepţii interesante, cum este aceia a proprietarului aparent.
înainte de a termina, se impune să menţionăm ca originalitate românească, diverse părţi din Constituţia cea nouă, ca de pildă: egalitatea, consacrată şi pentru ifemei, concepţia proprietăţii, garanţiile ei şi ale drepturilor patrimoniale, înscrise în art. 17, posibilitatea de satisfacere a nevoilor viitoare în materie de utilitate publică, înaintata reformă a naţionalizării subsolului, principiile referitoare la contencios, la recursul în casare, la inamovibilitatea magistraturii, etc.
Acestea — oare — nu sunt argumente care ne îndrituesc să spunem că avem un Drept românesc original?
Şi, mai presus de toate, nu este original Dreptul unui Stat, în care s'a luat măsuri pentru a se apăra constituţionalitatea legilor? Şi asta chiar prin Convenţia dela Paris, prin Statutul lui Cuza. Sub imperiul Constituţiei din 1866, s'a stabilit în jurisprudenţă că acest drept aparţine Justiţiei, în general, iar prin noua Constituţie a fost înscris formal dreptul de a se cerceta, de către Curtea de Casaţie în secţiuni — unite, constituţionalitatea.
în câte ţări din lume există acest drept al Justiţiei, această mare garanţie a drepturilor înscrise în Constituţie? Sistemul nostru, în această privinţă, a influenţat Constituţiile mai noi; ştiinţa şi marii jurişti ne laudă şi ne recomandă ca model de urmat.
Nu rămâne decât să înţelegem şi să aplicăm cât mai bine principiile admise la noi spre a dovedi oricui înălţimea concepţiilor noastre şi însuşirile originale ale Dreptului românesc.
Această producţiune legislativă, mai bună sau mai rea, reprezintă, fără îndoială, manifestări puternice şi proprii ale minţei româneşti pe terenul juridic.
Trebuie să adăogăm — apoi — doctrina şi jurisprudenţă noastră, care coprind însemnate părţi originale, chiar când se referă la legi, cu isvoare streine. Sunt şi părţi influenţate de produsele streine, dar sunt şi din acelea în care, în chip ştiinţific, au fost puse în evidenţă diferenţele de texte şi s'au dat interpretări originale. S'ar fi putut accentua şi mai mult nota originală, dar şi acei care au lucrat în aceste domenii, au fost deseori prea influenţaţi de părerea că tot mai bun este produsul strein.
De altă parte, în judecata noastră, nu trebuie să uităm, cum am mai spus, că legile de origină streină, prin modificările aduse, prin doctrina şi jurisprudenţă desvoltată şi prin aplicarea în timp de aproape 70 de ani, s'au românizat.
Dar chiar dacă situaţia nu s'ar înfăţişa astfel, cum se mai poate repetă că n'avem Drept original, când Dreptul, aproape al tuturor popoarelor are atâtea părţi comune pe care şi le-au împrumutat? Şi cum — în definitiv — se poate face o lege absolut originală, când este atâta interdependenţă în comunitatea omenească şi când se năzueşte la o unificare juridică internaţională şi se fac proecte serioase în acest sens?
De altminteri străinii nepărtinitori, care ne cunosc părţi din Dreptul nostru îl apreciază just. Să se citească revistele şi lucrările serioase — în deosebi cele de drept comparat — să se facă apropieri şi comparaţii cu Dreptul strein, şi se va vedea că Dreptul românesc nu este inferior faţă de al multor state iar, în unele privinţe, este în fruntea evoluţiei, alături de cele mai înaintate forme juridice.
Oricând, o comparaţie, făcută cu dreptate, nu va fi în defavoarea noastră.
114
115
Prin urmare, atât în trecut cît şi astăzi, avem un Drept, nu numai cu etichetă românească, ci cu formă şi fond românesc, cu părţile lui proprii, originale, destul de numeroase, cu idei la înălţimea vremurilor şi cu principii înaintate, uneori poate chiar prea înaintate.
Ca originalitate, nu este exagerat să afirmăm că Dreptul românesc este — aproape — tot ţaşa de original caşi al celorlalte popoare latine.
Este — dar — cu desăvârşire inexact că „n'avem o civilizaţie juridică şi organizatoare", cum se afirmă într'o carte de propagandă scrisă de un frate italian, în slujba unor vecini ai noştri4.
La baza Dreptului nostru stă fondul roman, desigur şi an-te-roman, peste care s'au aşezat, în vremea noastră, forme superioare latine; totul adaptat, însă, în cea <mai mare parte, stărilor şi ideilor dela noi, transformat şi dus din ce în ce mai sus spre progres. Romanitatea şi latinitatea '>sunt componentele hotărîtoare ale Dreptului nostru; şi — cu nici un preţ — nu trebue să pierdem aceste elemente aşa de strâns fregate de fiinţa neamului.
„Privilegiul romanităţii şi latinităţii" îl avem şi în Drept caşi în Limbă; şi oricât ni s'ar tăgădui, prin zemflemele, el poate fi probat oricând şi nu cu teorii interesate ne poate fi răpit, de cei ce vor 'să treacă şi ei drept latini.
Ceiace se impune, însă, este ca, în prim rând, să ne cercetăm mai profund Dreptul, să ne convingem de cele .arătate aci şi să ne schimbăm părerile greşite despre isvoarele şi însuşirile lui. Nu pretindem favoare pentru că-i al nostru — am spus-o de atâtea ori, — ci apreciere dreaptă, întemeiată pe toate elementele de comparaţie, necesare unei bune judecăţi. Nu şovinism, dispreţ, ignorare ori bîrfire a Dreptului strein.
Popoarele trebue să lupte pentru a înceta ura şi înverşunarea dintre ele şi să caute apropieri; cunoaşterea şi aprecierea justă a instituţiilor, a culturei fiecăruia, va înlesni mai mult ca orice apropierea iar elementele juridice vor contribui în largă măsură la strângerea legăturilor.
Pentru aceasta, noi, cei dintâi, să judecăm cu dreptate ceia ce-i al nostru. Şi dacă unii streini greşesc în judecata asupra noastră, să nu le mai dăm chiar noi argumente, întemeiate pe afirmaţiuni uşoare că n'avem decât legi copiate, că nu suntem buni de nimic pe terenul Dreptului, că suntem inferiori culturaliceşte.
Din contră, să dovedim, prin studii şi propagandă ştiinţifică serioasă, însemnătatea şi însuşirile culturei noastre juri-
116
dice Oricine — atunci — va trebui să se închine înaintea Adevărului îşi va recunoaşte că Dreptul românesc nu este mai prejos de al popoarelor civilizate şi are o pronunţata originalitate.
* Conferinţă ţinută la Radio la 16 februarie 1932; Reprodusă din broşura Originalitatea Dreptului Roman, Editura Curierul Judiciar, 1933.
1. Levy-Ullmann în: Les transformations du droit dans Ies prin-eipaux pays depuis cinquante ans, p. 36.
2. în Franţa de-abia săptămânile trecute s'a introdus dispoziţia că la 21 ani o persoană se poate căsători fără a mai avea nevoie de consimţământul ascendenţilor sau de acte respectuoase.
3. Influenţa belgiană asupra dreptului român (Comunicare la Academia Română).
4. A se vedea şi „Universul" din 16 februarie 1932; articolul colegului Silviu Dragomir despre alte publicaţii de acest fel.
117
GEORGE FOTINO
Ce este vechiul Drept românesc?
In accepţiune largă, prin vechiu Drept românesc se înţelege Dreptul — fie scris, fie nescris — după care s'a orânduit vieaţa societăţii româneşti din timpuri străvechi şi până către jumătatea veacului al XlX-lea, când în vieaţa acestei societăţi îşi face loc Dreptul cel nou, de spirit apusean.
In accepţiune strictă, prin vechiu Drept românesc — subliniez adjectivul „românesc" — se înţelege Dreptul nescris, consuetudinar, după care s'a orânduit vieaţa Societăţii româneşti din timpuri străvechi şi până către jumătatea veacului al XVII-lea, când în vieaţa acestei societăţi îşi face loc Dreptul scris de spirit bizantin.
De sigur, într'o Istorie a Dreptului românesc, Dreptul scris, Dreptul importat în ţările româneşti începând de prin veacul al XVII-lea, se cere a-şi avea locul său, fiindcă şi el reprezintă un moment în evoluţia culturii juridice româneşti, fiindcă şi el reprezintă un capitol din trecutul nostru juridic. Că în structura lui acest Drept scris nu are nimic sau are prea puţin românesc, aceasta nu .înseamnă că el nu-şi are loc într'o expunere istorică asupra trecutului nostru juridic. Când înfăţişezi, în evoluţia lui istorică, trecutul neamului românesc sub aspectul Dreptului, toate acele legiuiri care se înşiruie dela jumătatea veacului al XVII-lea până către jumătatea celui de al XlX-lea veac — chiar dacă sunt legiuiri de inspiraţie străină — cer istoricului Dreptului românesc să facă un popas în faţa lor şi să consacre şi acestui Drept scris, de dată târzie şi de spirit bizantin, un capitol de seamă în expunerea istorică a vechiului Drept românesc.
Dar pe noi, cari, în domeniul Dreptului căutăm să des-
118
prindem nota de originalitate românească, ne interesează în primul rând Dreptul cel nescris — consuetudinar '— de dincolo de introducerea Dreptului scris sau chiar şi de după acesta, în măsura în care tot Dreptul cel vechiu, cel nescris, a continuat să orânduiască vieaţa acestui neam.
Acesta este Drept românesc. în el se include conceptul românesc despre „Drept".
Odată aceste noţiuni definite, să încercăm să fixăm, în timp, hotarele vechiului Drept consuetudinar românesc; cu alte cuvinte, să ne întrebăm: până unde se poate adânci — în timp — istoricul Dreptului românesc cu investigările sale?
Pe bază de documente, el nu se poate duce decât numai prin veacul al XlII-lea —■ în ce priveşte pe Românii din Transilvania ■— şi decât numai prin veacul al XlV-lea —în ce priveşte pe Românii din Ţara Românească şi din Moldova.
Documente mai vechi, anterioare veacurilor al XlII-lea şi al XlV-lea, nu avem. Tezaurul arhivai românesc nu ne-a transmis ştiri din epoca anterioară acestor veacuri — deci nu ne-a transmis ştiri din întunecatul Ev Mediu românesc — şi tot atât de puţine he-a transmis din epoca anterioară romanizării Daciei noastre — deci din acea epocă de vieaţă tracică al cărei spirit se regăseşte în vieaţa psihică a poporului românesc.
Dar dacă Posteritatea nu a surprins mărturisiri scrise din acea vreme, dacă aborigenii Daciei nu ne-au transmis pe marmură sau pe bronz amintirea vieţii lor, cine ar putea interpreta această tăcere a marmurei sau a bronzului în sensul că ei nu ne-au transmis mai mult decât atâta — şi decât marmura şi decât bronzul mai trainic — vieaţa însăşi?
Vieaţa aceasta chiamă până la sine pe istoricul de Drept românesc, care trebue să se adâncească până la vieaţa aceasta.
Ştiu, se ridică obiecţiunea: pe absenţa sau pe tăcerea izvoarelor reconstructorul istoric nu poate construi. De sigur, dacă am avea mărturisiri scrise care să ne releveze concepţiu-nea aborigenilor Daciei despre Drept şi dreptate, o confruntare între concepţiunea lor şi aceea a noastră — scoborîtorii lor — ar putea deslega problema vechimii şi originii Dreptului consuetudinar românesc. Dar absenţa sau tăcerea izvoarelor nu pot închide ochiul scrutător al istoricului. Mijloacele investigatorii ale ştiinţei reconstituirilor istorice nu sunt numai mărturiile epigrafice şi paleografice — izvoare directe. Ştiinţele comparate — şi fiindcă suntem în domeniul istoric al Dreptu-
119
lui vom spune: Dreptul comparat, atât de revelator — ajută la împlinirea lacunelor informaţiei directe. Cu ajutorul acestei discipline conexe, putem şi trebue să ne adâncim până la autohtonii Daciei, a căror vieaţă s'a perpetuat până la scobo-rîtorii lor, cari suntem noi Românii.
Cât în ce priveşte metoda pe care am folosit-o, aceasta e simplă: am cercetat instituţiunile noastre juridice, cu preocuparea de a determina întinderea şi adâncimea aportului romanic, slav şi bizantin şi am ajuns, prin eliminarea sau dozarea acestui aport romanic, slav şi bizantin, să degajem fondul străvechiu tracic; am completat apoi rezultatele fragmentare ale acestei cercetări critice, prin examenul direct al antichităţilor tracice — atâtea câte sunt — şi prin studiul comparativ al vieţii juridice a unor neamuri coborîtoare 'din grupuri etnice coordonate marei familii tracice, căreia îi erau coordonaţi şi străbunii noştri Daci; deci am cercetat vieaţa juridică a descendenţilor Illyro-Tracilor, cari sunt Albanezii, şi aceea a descendenţilor Frigo-Tracilor, cari sunt Armenii; coroborînd aceste rezultate, astfel obţinute, cu datele pe care ni le pun la îndemână arheologia, etnografia şi ştiinţele glotologice, am ajuns la încheierea că dacă în structura Dreptului consuetudinar românesc pot fi discriminate influenţe romane, slave şi —- mai puţine — bizantine, în spiritul său însă Dreptul consuetudinar românesc prezintă un habitus străvechiu, pre-roman, autohton, de caracter tracic.
Au adus elemente de îmbogăţire a vieţii juridice din ţinutul Dacilor pretorii romani cari, consultând auspiciile pe ţărmul Adriaticei, s'au îndreptat şi statornicit pe ţărmul Pontului Euxin; au adus elemente de nuanţare a acestei vieţi Slavii ce se aşezară peste tot, pe primitorul «nostru pământ; au adus elemente de înfrumuseţare a acestei vieţi reprezentanţii strălucitoarei metropole a Evului Mediu, care a fost Bizanţul; dar vechea civilizaţiune autohtonă nu a dispărut în clipa când fasciile lictorilor romani vestiră sosirea pretorilor peregrini în Dacia, nici când Slavii se statorniciră printre noi, nici când primele reflexe de lumină ale Bizanţului ajunseră pînă la noi.
Civilizaţiunea juridică autohtonă a putut fi înrâurită de geniul latin, de suflul slav sau de impulsul bizantin, dar în spiritul ei a rămas ea însăşi — prezentând o dezvoltare istorică fără hiatus — a rămas aceea a aborigenilor Daciei, ai căror scoborîtori suntem1).
Iată punctul de plecare al investigaţiilor istoricului vechiului Drept românesc, Drept — în originile sale — autohton-tracic.
Plecând de acolo, dela ceea ce aş numi momentul tracic, istoricul care caută culoarea locală, care caută originalitatea Dreptului românesc, are să-şi ducă firul investigaţiilor sale până către jumătatea veacului al XVII-lea — momentul importului Dreptului scris bizantin — şi poate să-1 ducă şi mai departe de jumătatea celui de al XVIII-lea veac, fiindcă Dreptul cel nou, cel scris, bizantin, nu a înlocuit Dreptul cel vechiu, cel nescris, românesc.
Se consultă uneori, în deslegarea gâlcevilor dintre oameni, şi pravila — şi în Moldova şi în Ţara Românească. Dar în tezaurul arhivai românesc nu am găsit decât rare cazuri de aplicare a pravilei, citată ici, colo, mai mult ca un ,,lux de erudiţie" din partea judelui, decât ca un principiu de Drept. Şi este de observat că dacă Dreptul cel vechiu, cel nescris, se ciocneşte cu Dreptul cel nou, cel scris, în acest conflict de legi tot Dreptul cel vechiu prevala — cum o spune însăşi „Cartea de Învăţătură românească" a lui Vasile Lupu2 şi cum hotărăşte însăşi „îndreptarea Legii" a lui Matei Basarab3: „giudeţul giu-deeă câteodată şi împotriva pravilei, pentru acest obiceiu al locului... Lucrurile ce se fac dupre cum iaste obiceiul locului, măcar de ar fi împotriva pravilei, iară drept aceia tot nu va certa giudeţul pe ceia ce fac acel obiceiu".
Pravila cea nouă a fost înfrântă de datina cea veche.
Dreptul cel nou, scris cu chinovarul cel roşu şi cu cerneala cea neagră pe hârtia cea albă a pravilei, nu a înlocuit aşa dar Dreptul cel vechiu, nescris nicăeri decât numai în conştiinţa acestui neam. Ci Dreptul cel vechiu s'a insinuat printre paragrafele pravilei celei nou şi a rămas el — nu pravila — cu putere de vieaţă. S'a dus ce era străin — nu aş spune numaidecât: fiindcă era străin; dar a rămas ce era românesc — şi aş spune numaidecât: fiindcă era românesc. între tradiţie fără lege scrisă şi lege scrisă fără tradiţie, a rămas ce n'a fost scris, iar ce a fost scris s'a şters.
De aceea, cine caută originalitatea Dreptului românesc, să n'o iscodească printre literele pravilei, ci sub colb de hrisoave şi zapise.
Autohton în originele sale istorice, Dreptul consuetudinar românesc cere istoricului său să ia ca punct de plecare momentul tracic şi să-şi depene firul cercetărilor până către jumătatea veacului al XVII-lea — momentul bizantin. Iată hotarele, fixate în timp, ale acestor cercetări. Iată cadrul cronologic al studiului Dreptului consuetudinar, românesc.
*
* *
120
121
Să urmărim acum acest Drept românesc, pentru a-i fixa '<'■■ cadrul său geografic, pentru a-i fixa hotarele sale geografice. t|
întrebarea care se pune este aceasta: va fi existat un Drept â românesc comun tuturor ţărilor româneşti? Cu alte cuvinte, îrt diferitele teritorii locuite de Români, fie că Românii aceştia | formau un Stat — cum au fost Ţara Românească şi Moldova-4^ — fie că aceştia vieţuiau în forme de Stat străine — cum a i fost Transilvania, supusă regilor unguri — fie că trăiau sub 1 formă de colonii, mai răsleţe sau mai compacte — cum erau  aşezările româneşti din sudul Dunării sau din Polonia, Lituania m şi Ucraina — va fi existat un Drept românesc comun tuturor M acestor teritorii şi tuturor acestor aşezări româneşti? Sau va fi w existat o diversitate de Drepturi, de tradiţiuni juridice, de cu-ji tume — aşa cum, de pildă, găsim în Franţa o diversitate de fi cutume sau cum aflăm la neamurile germanice o diversitate de "m legi? §
în ce priveşte Ţara Românească şi Moldova, răspunsul la m. întrebarea aceasta nu se face aşteptat. Cu diferenţe de amă- m' nunt — şi încă şi în ce priveşte aceste diferenţe chestiunea este S: adesea controversată — unitatea de concepţiune juridică între cele două ţări româneşti este desăvârşită. Diferenţieri mărunte • şi după regiuni se pot recunoaşte, dar ele nu turbură unitatea jK de concepţiune a vechiului Drept românesc, după cum diferen- X ţierile dialectale ale limbii româneşti nu-i turbură unitatea. Ci, w dimpotrivă, ele sunt tot atât de necesare în sinergia culturii ro- M mâneşti, cât de necesare sunt diferenţierile sunetelor orhestrale m în armonia unei simfonii. ■
Unitatea aceasta de concepţiune juridică românească sur- S prinsese pe toţi călătorii străini cari odinioară străbăteau ţările 'M româneşti şi cari mărturisesc — cum o face de pildă un călător M francez pe la jumătatea veacului al XVIII-lea. Contele de Hau- S terive — despre „unitatea fizică şi morală cea mai absolută" flj a vieţii moldoveneşti şi munteneşti4. „Când peste Milcov se mm întunecă ceru], plouă dincoace de Milcov •—   zice o vorbă M românească. '—\
înainte de întemeierea Ţării Româneşti, pe la 1320, şi jH înainte de întemeierea Moldovei, pe la sfârşitul veacului al wk XrV-lea, era aici, în Ţara Românească şi Moldova, o vieaţă să- 'jfl| tească străveche, care se orânduia după străvechiul ei Drept nescris. Trăiau ai noştri în sate, cu juzii tradiţionali, cari juzi jH erau coborîtorii satelor sau înşişi întemeietorii acestora. Trăiau Wm cum apucaseră din strămoşi, cu obiceiurile lor, cu tradiţiile lor, HJ cu judecătorii lor, „oameni buni şi bătrâni", cari împărţeau jH dreptatea după străvechiul obiceiu al pământului, pe care tre- 9J
buiră să-1 recunoască Domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Şi Dreptul acesta consuetudinar, obiceiul pământului, este, cu diferenţe de nuanţe, acelaş în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei — unitatea etnică ducând la creaţiuni de fenomene culturale similare.
Din punct de vedere teritorial, deci, exista o unitate de concepţie juridică între cele două Ţări Româneşti.
Dar să verificăm această constatare şi la Românii de dincolo de munţi.
Ce putem constata acolo? Constatăm că regii unguri, cucerind Ţara Ardealului, au aflat acolo o vieaţă naţională românească, pe care au fost siliţi s'o recunoască. Dacă ar fi încercat să înfrângă obiceiurile ancestrale, ar fi provocat răsvrătirea sufletească a unei populaţiuni păstrătoare de tot ce-i vine din strămoşi.
Documentele cancelariilor ungureşti menţionează frecvent că regii unguri, găsind pe Români cu o vieaţă proprie, trăind sub conducătorii lor locali, sub cnejii lor, au trebuit să recunoască şi să întărească situaţiunea acestora, fie „titulo perpetua", fie „nostro durante placito". Au trebuit regii unguri să recunoască acest „jus valachicum", „jus Valachiae", „ritum Valachiae", „lex Olahorum", acest Drept popular românesc considerat ca o „lex antiqua et approbata".
Noi înşine, făcând cercetări în arhivele Saşilor de la Sibiu şi căutând prin registrele de „Gerichts protokollen" ale vechilor judecătorii săseşti, am dat de Valahi cari, veniţi în faţa unor judecători impuşi de o stăpânire politică străină, invocau, orgolioşi, pentru a-şi cere dreptatea, vechiul lor obiceiu, vechiul lor .,gewohnheyt" — moştenit din strămoşi: „wir haben sochen Recht" — spun ei. Şi Românii cer să fie judecaţi după Dreptul lor naţional şi să li se respecte acest Drept naţional, pentru că aşa l-au apucat ei din strămoşi: „von Altern wissen icir das zu sagen"5.
Cu toată stăpânirea politică străină de aproape un mileniu, Românii din vechea monarhie habsburgică şi-au păstrat în curs de veacuri obiceiurile lor juridice naţionale, despre care mărturisesc zeci şi svite de documente ieşite din cancelariile ungureşti.
O anchetă în Transilvania, o cercetare a stării politice şi juridice a Românilor transilvăneni din Evul Mediu, duce la constatarea, şi în Regatul Ungariei, a aceluiaşi Drept consuetudinar românesc pe care l-am aflat la Românii din Ţara Românească Şi din Moldova.
122
123
Deci, unitate de concepţiune juridică la Munteni, la Moli] doveni, la Ardeleni. I
Dar sfera aplicării Dreptului românesc se întinde mai departe. Găsim aşezări de Drept românesc şi în Polonia şi îr»i Lituania şi în sudul Dunării.
După întemeierea Moldovei se petrece o mare schimbare! în condiţiunile de vieaţă a locuitorilor din părţile Bistriţei^ Sucevei, Şiretului, Prutului şi Nistrului. „Vechii locuitori ai acestor ţinuturi nu mai aveau acum aceeaşi libertate ca pe vremea vechilor voevozi hipotetici; acei dintre ei cari erau mai viteji, mai trufaşi şi mai deprinşi cu o vieaţă independentă; simţiră nevoia să-şi caute aiurea mai multă libertate. Se produse o emigrare a celor mai întreprinzători si mai siguri de ei înşişi". (N. Iorga).
Această tendinţă de emigrare coincise cu un moment inte- J resanţ din istoria Poloniei: numeroase războaie şi năvăliri tătăreşti depopulaseră pământul Poloniei. Regii Poloniei, pentru a-şi coloniza ţara sărăcită de oameni, chemară colonişti; che-j mară din Europa centrală colonişti germanici, ca să dea oraşelor un rost economic real; şi în acelaş timp atraseră imigranţi din Moldova şi Maramureş, pentru a întemeia în câmpiile părăsite ale Poloniei sate noui. Şi dacă în Polonia, prin mijlocirea coloniştilor germanici, s'a creat un Drept germanic („jus teu- ] tonicum") — după cum s'au creat centre de Drept germanic şi în Ungaria şi în Rusia şi în Transilvania — tot aşa în Polonia şi chiar prin Ucraina s'au creat, datorită imigranţilor moldoveni, centre de vieaţă românească, unde cercetătorii de vechiu Drept românesc pot regăsi vechiul „jus valachicum", „jus et consuetudo Valachorum", pe care îl aflăm în documentele po- ' lone sub numele de „voloskiem pravem"6.
Cu alt prilej vom adânci problema Dreptului românesc în părţile Poloniei şi ale Ucrainei.
Aici şi acum ne mărginim a constata că sfera de aplicare a Dreptului consuetudinar românesc, cu aceeaşi structură pe care am aflat-o în Ţara Românească, în Moldova şi în Transilvania, se întinde, prin colonizările româneşti, până prin Polonia şi Ucraina.
Pentru a completa cadrul expansiunii teritoriale a Dreptului românesc, trebuie să trecem şi în Sudul Dunării, în vechea Serbie, unde se întâlnesc aşezări de sate întemeiate pe pământul mănăstirilor, cătune româneşti trăind sub conducerea unui cneaz naţional, a unui primiceriu — cum se spune cu un termen grecesc — şi care era şi cel mai bătrân dintre ei, trăind după vechiul Drept consuetudinar românesc, după tradiţiona-
124
Iul obiceiu al pământului, numit în Serbia „legea cea veche", „zacon Vlăhon" sau „Vlascom", „legea Vlahilor" — cum spune un hrisov dela Ştefan Duşan, din 13487.
Ba chiar şi până prin Dalmaţia, în regiunea Splitului, întâlnim Valahi cărora la 1435 banul Dalmaţilor şi al Croaţilor, Hanz Frankopan, le da un hrisov, întărindu-le „obişnuitele lor legi cinstite şi drepte de care s'au servit şi bătrânii lor" — „zakon Vlăhon".
*
Aici se cuvine o observaţiune, pe care o fac îndeosebi pentru acei cari s'ar îndeletnici cu adâncirea problemelor de Drept vechiu românesc.
în izvoarele privitoare la Balcani, termenul Vlah se întâlneşte frequent. El desemnează pe Românii din Balcani; dar nu numai pe Români, ci şi pe toţi cei ce sunt romanici. Numele de Vlah se întâlneşte, pentru prima oară, în Vieaţa lui Metodie din veacul al IX-lea, desemnând pe Italieni. Vlahi înseamnă, la Slavi: a) oameni romani (latini, după limbă) şi b) păstori. Transformarea înţelesului cuvântului Vlah, care desemna pe Români sau pe romanici, în acela de păstor, se explică foarte simplu: Românii din Balcani erau păstori, transhumanţi. îndeletnicirea lor caracteristică era păstoria. Din cauza specializării la care Românii ajunseseră în păstorit şi, pe de altă parte, din cauza caracterului general al acestei îndeletniciri româneşti, termenul Vlah, care desemna pe Români în sens naţional, a început dela o vreme să desemneze pe Români în sens tehnic, în sens de păstor8.
Deci, Vlahul era păstor, ior păstorul a ajuns să fie numit Vlah.
Am atras atenţiunea asupra acestui termen „Vlah" şi pen-trucă procesul semasiologic este interesant şi pentru ca acei din dvs. cari ar vrea să facă şi cercetări mai adâncite, în ce priveşte pe Românii din Balcani, să poată avea noţiunea exactă a termenilor pe care i-ar putea întâlni prin documente.
*
* *
Revenind la problema expansiunii teritoriale a Dreptului românesc, la problema delimitării geografice a acestui Drept, rezum: existenţa unui Drept consuetudinar comun Românilor,
125
w
fie că aceştia trăiau în Ţara Românească şi a Moldovei, fie că ei au trăit sub stăpâniri politice străine — cum a fost stăpânirea regilor unguri în Transilvania — fie că ei trăiau în colonii, mai răsleţe sau mai compacte, prin Polonia, Lituania sau în Sudul Dunării, este un fapt istoric constatat documentar.
Am pus întrebarea: a existat un Drept comun tuturor ţărilor româneşti şi tuturor teritoriilor locuite de Români? Răspunsul e afirmativ.
Interesantă constatarea aceasta asupra unităţii Dreptului \
românesc din punct de vedere teritorial, geografic, unitate pe ;
care n'o întâlnim la foarte multe din celelalte popoare, cum n'o ţ întâlnim, de pildă, la popoarele germanice, ale căror legi erau
atât de diferite unele de altele, sau la poporul francez, unde, |
în Nord, întâlnim un Drept mai mult de esenţă germanică, iar |
în Sud un Drept de spirit romanic, fără a mai vorbi de diver- *,
sitatea de cutume generale sau locale ale acestui popor fran- |
cez: cutumele din Anjou-Maine,  Berry,  din Bourgogne, din .4
Bretagne, din Nivernais, cutumele Normandiei, Parisului, etc.u. J-
La alte popoare: diversitate de regiuni — diversitate de «
Drepturi. I
La Români: diversitate de regiuni — unitate de Drept. Â
Am fixat, aşa dar, şi în spaţiu — deci teritorial — hotarele 1
Dreptului românesc. M
Am fixat deci cadrul geografic — după ce mai întâi fixa- 1
sem cadrul cronologic — al vechiului Drept românesc. 1
* «
Dacă teritorial, geografic, se constată la Români un Drept naţional comun, întrebarea care se pune acum este: din punct de vedere social se poate vorbi de un Drept unitar românesc? Cu alte cuvinte, a existat în vieaţa românească un Drept consuetudinar comun tuturor claselor sociale, aşa precum a existat din punct de vedere teritorial un Drept naţional comun tuturor ţărilor româneşti?
Fireşte, concepţiunea romantică potrivit căreia vieaţa românească dinainte de întemeierea Ţărilor Româneşti se va fi înfăţişat ca o vieaţă de egalitarism desăvârşit, ca o vieaţă care nu cunoaşte diferenţieri între clase şi între oameni, concepţiunea aceasta romantică de vieaţă patriarhală şi idilică nu poate fi primită ad litteram.
Au existat, în ţările româneşti, categorii de oameni. Au existat:
126
a) Proprietarii de pământ, proprietarii devălmaşi, numiţi moşneni în Ţara Românească, răzeşi în Moldova, din a căror proprietate avea să derive, mai târziu, proprietatea boierească, diviza, hotărnicită — proprietari cari mai sunt numiţi, după împrejurări, cnezi (în Ţara Românească) sau judeci (în Moldova), iar alteori megieşi10;
b) Cultivatorii pe moşiile altora şi cari se numeau rumâni, în Ţara Românească, vecini în Ţara Moldovei;
' c) Robii, cari însă nu erau de neam românesc, ci erau: în Ţara Românească Ţiganii, iar în Moldova Tătarii; d) Orăşenii.
Aici o observaţie: se vorbeşte deseori despre desrobirea ţăranilor. Terminologie oarecum improprie, pentru un spirit juridic. Desrobirea presupune stare anterioară de robie. Or, ţăranii români au putut fi năpăstuiţi, sărăciţi; robi n'au fost. Robi au fost, în ţările româneşti, Ţiganii şi Tătarii. Despre ei s'ar putea vorbi de o desrobire; nu şi despre ţăranii români, cari, în înţelesul juridic al cuvântului, nu au fost robi. De o îmbunătăţire a stării lor politice şi economice, de o emancipare politică şi economică, se poate vorbi. De o desrobire, nu!
Nu avem să adâncim aici şi acum problema acestor clase sociale. Ne mărginim la a spune doar atât: cea mai veche clasă de proprietari de pământ au fost moşnenii şi răzeşii (două cuvinte pentru aceeaşi noţiune — moşnean în Ţara Românească, răzeş în Ţara Moldovei), moşneni şi răzeşi coborîtori ai unui moş care făcuse cândva luminiş în pădure şi desţelenise pământul, punând stăpânire pe un hotar întreg. Dintre aceşti moşneni şi răzeşi s'au născut, cu vremea — fie prin ridicarea vreunuia din ei la o înaltă dregătorie, fie printr'o osebită favoare domnească, fie printr'o stare economică prosperă — proprietarii boiereşti de mai târziu. Cuvântul moşnean sau răzeş ajunse astfel, cu vremea, să desemneze mimai pe vechiul proprietar rămas în devălmăşie pe hotarul strămoşesc, iar cuvântul boier — care la început de tot se spunea şi celor dintâi — ajunse să desemneze numai pe proprietarul care începe să-şi deosebească, prin hotărnicie, părţile stăpânite până atunci în devălmăşie. Dar şi unii şi alţii — şi moşnenii sau răzeşii, şi boierii — erau guvernaţi de aceleaşi principii de Drept, de acelaşi Drept consuetudinar. Nu a existat în trecutul nostru un Drept ţărănesc, de caracter colectivist, şi un Drept nou, de caracter individualist. Nu a existat în trecutul nostru decât un singur Drept de proprietate: al celor în devălmăşie, dreptul coborîtorilor din acelaşi moş. A eşit din devălmăşia moşnenească sau răzăşească cine a putut, spre a crea o proprietate hotărnicită, boierească.
127
Aceasta din urmă a putut fi, mai tîrziu, influenţată de Dreptul individualist bizantin din Sudul Dunării. Ceilalţi însă au rămas în devălmăşie, pe vechiul lor hotar, dar regimul juridic era acelaşi, fiindcă şi cei rămaşi în devălmăşie aveau, teoretic, dreptul de a ieşi din devălmăşie şi cei ieşiţi din devălmăşie rămâneau legaţi de îndatoririle decurgând din structura proprietăţii devălmaşe — de pildă de îndatorirea dreptului de precumpărare şi răscumpărare.
Cât în ce priveşte pe cultivatorii pământului altora, .pe rumânii din Ţara Românească sau pe vecinii din Moldova, nici în vieaţa lor nu găsim obiceiuri juridice diferite de acelea ale moşnenilor şi răzeşilor. O unitate de obiceiuri juridice se constată şi în ce-i priveşte.
Acelaşi Drept ţărănesc îi guverna şi pe unii şi pe ceilalţi, după cum acelaşi cuvânt, aceeaşi, expresiune generică — ţărani — desemna laolaltă şi fără distincţiune şi pe moşneanul sau răzeşul rămas în devălmăşia strămoşească şi pe rumânul sau vecinul cultivator al pământului celor dintâi şi după cum acelaşi port, acelaşi costum, aceeaşi literatură populară şi aceeaşi vieaţă se regăsesc şi la moşneagul din. Ţara Românească sau la răzeşul din Ţara Moldovei, şi la rumânul din Ţara Românească sau la vecinul din Ţara Moldovei.
Cât în ce priveşte a treia şi a patra categorie de locuitori, şi anume pe robi şi pe orăşeni, primii nu erau — aşa cum am spus-o mai sus — Români, ci erau: în Ţara Românească Ţiganii, iar în Ţara Moldovei Tătarii; iar în ce priveşte pe orăşeni, asupra Dreptului orăşenesc va veni rândul să vorbim îndată.
Ceea ce se cere reţinut este că în Ţările Româneşti nu a existat un Drept diferenţiat după clase sociale, ci aceleaşi re-gule de Drept consuetudinar guvernau pe toţi, fără osebire de categorie socială.
Aici, o precizare:
Există — recunoaştem — unele diferenţieri de regim juridic după clasă socială sau, cum spune mai târziu pravila, „după obraz", în materia Dreptului penal românesc. Până prin veacul al XlX-lea s'a aplicat pedeapsa cu moartea, între alte vini, pentru trădare, pentru „hiclenie" — cum se spunea odinioară — care pedeapsă cu moartea era întovărăşită şi de confiscarea averii celui vinovat. Am putea cita numele vornicului Isaiia, al paharnicului Negrilă şi al stolnicului Alexa, boieri de-ai lui Ştefan cel Mare, cari şi-au pierdut capetele în Ianuarie 1471, executaţi fiind în Târgul Vasluiului. Cu moartea se pedepsea şi omorul, tâlhăria, bigamia, furtul repetat, uneori chiar şi furtul simplu, etc.
128
Dar felul morţii varia uneori după starea socială a celui vinovat, după „obrazul" lui adică. Pentru boieri, în mod obişnuit era tăierea capului. Pentru oamenii de rând, era spânzu-rătoarea11. Dacă se poate vorbi de un privilegiu pentru o clasă socială, de pildă pentru clasa boierească, era acesta: de erai boier, erai executat prin tăierea capului; iar de erai om de rând, prin spânzurătoare. Ba unii Domni, pentru a egaliza şi în domeniul Dreptului penal regimul între clasele sociale, cum a fost de pildă Mihnea Vodă cel Rău, aplicau din când în când şi pentru boieri spânzurătoarea.
Dar dacă în ce priveşte pedeapsa cu moartea lucrul se mai întâmpla şi după voia Domnului Ţării, în ce priveşte alte pedepse diferenţierea socială apărea ceva mai lămurit în pravile; spre pildă, în ce priveşte aplicarea caznelor. Era socotită pedeapsă mai aspră pentru boier decât pentru omul de rând — deci se aplica mai cu greutate — pedeapsa corporală. Sunt însă şi fapte pentru care boierul se pedepsea mai aspru, de pildă pentru proxenetism, recidivă în vini care atrag bătaia în târg12, etc ...
Aşa dar, în afară de unele diferenţieri între clasele sociale în materie penală, se poate constata că în trecutul neamului nostru acelaşi Drept se aplica tuturor claselor sociale. Noi nu am cunoscut regimuri juridice distincte după clase sociale, cum au cunoscut atâtea alte popoare la care unele erau principiile juridice care guvernau o clasă socială şi altele erau principiile care guvernau o altă clasă socială.
Iată, de pildă, la vecinii noştri Unguri: „Culegerea de legi şi obiceiuri ungureşti" a lui Verboczi (1514), şi care culegere constitue tipul legiuirii de clasă, nu-şi găseşte corespondent în trecutul juridic românesc.
La întrebarea dacă, din punct de vedere social, exista un Drept comun românesc ■—■ aşa cum din punct de vedere geografic, teritorial, am constatat un Drept comun românesc — răspunsul este afirmativ.
*
* *
O altă întrebare: ce este acest Drept românesc din punct de vedere structural?
Pentru a-1 putea cerceta în structura lui, să căutăm acest
Drept unde-1 putem găsi.
Dela început s'o spunem: să nu-1 căutăm — fiindcă nu-1 în oraşe.
9 — Dreptul la memorie, voi. III.
129
Aşezările municipale romane, creaţiuni ale stăpânirii Romei în Dacia, au dispărut odată cu stingerea' acestei stăpâniri. Regimul municipal caracteristic al Imperiului nu a putut rezista actului istoric din cea de a doua jumătate a veacului al III-lea al erei creştine. El nu a putut supravieţui părăsirii Daciei de către reprezentanţii Romei aureliane, a acestor reprezentanţi cari, cu vreo sută cincizeci de ani mai înainte vreme, cuceriseră Dacia. Vieaţa orăşenească romană s'a stins. Deci nu în vieaţa dispărută a oraşelor din Dacia pot fi căutate şi deci găsite vestigiile Dreptului românesc. De altfel şi terminologia romană privitoare la aşezările urbane a dispărut: s'au dus quatorvirii, questorii, duumvirii, edilii, etc.
Oraşele mai noui, creaţiuni târzii, nici ele nu pot să ne destăinuiască mai mult despre ce va fi fost Dreptul românesc. Intr'adevăr, aceste oraşe sunt, într'o mare măsură, creaţiuni ale unor imigraţiuni străine care, venind din părţile Rhi-nului cu constituţiunile, legile şi obiceiurile lor orăşeneşti, au întemeiat aici în Dacia oraşe în care nu vom găsi, aşa dar, vestigiile unei vieţi juridice de concepţie românească. Dela Baia Moldovei — fundaţiune a Saşilor ardeleni din Scaunul Bistriţei — trecând prin Neamţu, care mai păstrează, odată cu numele, amintirea unei vieţi săseşti ce va fi stat la origina lui, până la Bacău, cu nume străin şi cu o obşte catolică mărturisitoare despre începuturile oraşului, şi până la Roman, care ne-a transmis prin vechi scrisori amintirea unor începuturi săseşti; dela aceste oraşe moldoveneşti plecând şi trecând în Ţara Românească — pentru a nu mai vorbi de multe din oraşele Ardealului — întâlnim oraşe ca Buzăul, în legătură cu care o scrisoare papală din 1237 pomeneşte că acolo se aşezaseră numeroşi Theutonici, sau întâlnim oraşe cum este Câmpulungul Cavalerilor Teutoni, veniţi în cei dintâi ani ai veacului al XlII-lea ca feudatari ai regelui unguresc şi cari au dat oraşului constituţia cu un „Groff" sau comes şi cu 12 pârgari (cuvântul vine dela germanul: biirger), ce s'au păstrat multă vreme13.
Aşa dar, din această scurtă înşiruire a câtorva nume de oraşe — înşiruire care s'ar putea continua — reese o idee dominantă : nu în oraşe se pot iscodi urme de vechiu Drept românesc. Nici în oraşele de creaţiune romană — dispărute odată cu dispariţia dominaţiei romane în Dacia — nici în oraşele de creaţiune mai târzie, medievală, datorite în parte unor iniţiative germanice.
Ci în satele româneşti, care reprezintă o lume statornică de ancestrală aşezare, se pot căuta vestigiile unei vieţi juridice româneşti; în satele acestea în care şi astăzi mai poţi afla strâ-
130
vechi rituri juridice păstrate în amintirea omenească şi unde şi astăzi mai poţi iscodi ici, colo zapise sau hrisoave de sub colbul cărora mai sclipesc, ca licuricii în noapte, stropi de lumină ce ajută la desluşirea întunecatului nostru trecut.
Acolo, în lumea satului — organism arhaic multisecular — se cere cercetat vechiul Drept românesc; nu în vieaţa orăşenească şi nici printre paragrafele pravilelor de mai târziu.
Conchid în sensul că vechiul Drept consuetudinar românesc este, aşa dar, un Drept de caracter rural, un Drept agrar.
*
* *
O ultimă lămurire, privitoare la caracterul structural al
vechiului nostru Drept.
Din străvechea vreme care ne-a transmis amintiri şi ştiri ce îngădue reconstructorului istoric să-şi adâncească cercetările până la Tracii stăpânitori ai pământului dacic, a fost aici —■ în Dacia — o vieaţă aşezată, agricolă, vieaţa unui popor legat de brazdă. Nu aş putea, fireşte, face demonstrarea acestei aserţiuni în cadrul unei prelegeri, care a reţinut poate prea mult o îngăduitoare atenţiune. Mă mărginesc să afirm — lucru de altfel unanim admis — caracterul sedentar şi agricol al strămoşilor noştri tracici.
Dreptul de stăpânire asupra pământului! în acesta se rezumă şi de aici decurg aproape toate instituţiunile de Drept consuetudinar românesc.
Pentru un palmac Moarte fac
— spune Românul, în poezia populară. Amintirea faptului că vieaţa Românului se rezumă la legătura lui cu pământul, se întâlneşte de pildă şi în cuvântul „hotărîre", derivat din cuvântul „hotar", ceea ce dovedeşte că cele mai multe procese se rezumau la fixarea hotarelor, la hotărnicii. De unde, prin extensiune, orice deciziune, fie judecătorească, fie nejudecătorească, se numeşte „hotărîre"..
Din legătura strămoşilor noştri cu brazda decurge caracterul autohtonic al poporului nostru, căci aceasta înseamnă autohtonie: legătura cu pământul. De aici decurge şi caracterul Dreptului românesc: aproape toată concepţiunea vechiului Drept consuetudinar românesc se rezumă la dreptul de proprietate, la dreptul de stăpânire a pământului, a moşiei.
131
„Moşiei" în acest cuvânt „moşie" — etimologic: proprietate moştenită dela un moş — în acest atât de caracteristic cuvânt al limbii româneşti se rezumă aproape toată vieaţa poporului nostru; sufletul acestui popor agricol este într'atâta legat de pământul din care se hrăneşte, încât cuvântul „moşie" a sfârşit prin a depăşi sensul iniţial şi etimologic — proprietate moştenită de la un moş — şi, printr'o interesantă evoluţie semantică, ajunse să desemneze însăşi ţara, însăşi patria.
Căci iubirea de moşie este un zid
Care nu se înspăimântă de-a ta faimă, Baictzid!
— spune Mircea cel Bătrîn temutului Sultan, în interpretarea celei de a IlI-a scrisori a lui Mihail Eminescu.
De aceea, când se va izbuti să se alcătuiască un tablou co-herent al Dreptului de proprietate, o sinteză a instituţiunilor care decurg din instituţiunea însăşi a proprietăţii româneşti, se va fi reconstituit, cea mai însemnată parte din ceea ce constituia vechiul Drept românesc.
Constatarea că Dreptul românesc — Drept agrar — era: un Drept imobiliar, că aproape întreaga concepţiune a vechiului Drept românesc se raporta la dreptul de proprietate asupra pământului, se regăseşte şi în vieaţa juridică a altor popoare, într'o anumită fază a desvoltării lor. în vechiul Drept francez, de pildă, numai imobilele, „qui ont une assiette fixe", aveau însemnătate juridică. E o idee care a dominat — ca şi la noi — tot vechiul Drept francez. Proprietatea imobiliară, singură, se bucura de toate favorurile cutumei franceze14.
Rezumând, încheiem:
în prelegerea aceasta, încercând o definire a noţiunilor pe care le întâlnim în domeniul Istoriei de Drept românesc, am fixat cadrul acestui Drept.
Dacă, în accepţiune largă, prin „Drept vechiu românesc' se înţelege Dreptul care a orânduit vieaţa neamului românesc din timpurile proto-istorice ale acestui neam până către jumătatea veacului al XlX-lea — momentul importului Dreptului modern-apusean — prin „Drept vechiu românesc", în accepţiune strictă, se înţelege Dreptul care a orânduit vieaţa neamului românesc din  timpurile  proto-istorice  ale  acestui  ne im
132
până către jumătatea veacului al XVII-lea — momentul importului Dreptului bizantin —• cu observaţia că şi mai târziu do acest moment Dreptul vechiu consuetudinar a continuat a orândui vieaţa societăţii româneşti — uneori chiar şi împotriva Dreptului cel nou, scris.
Dreptul cel vechiu, consuetudinar, ca orice Drept nescris, fiind capabil de creaţiuni noui infinite şi de adaptări la mişcarea ideilor unei societăţi omeneşti, s'a insinuat printre filele legilor noui şi s'a perpetuat până foarte târziu.
Odată determinat, în timp, cadrul vechiului Drept românesc, prin fixarea punctului de plecare —■ pe care l-am numit momentul tracic -—■ şi prin fixarea punctului de ajungere — pe care l-am numit momentul bizantin —• odată determinat astfel cadrul cronologic al vechiului Drept românesc, am trecut la determinarea cadrului aceluiaşi Drept din punctul de vedere al expansiunii lui teritoriale, al extensiunii sale geografice.
Din această încercare de fixare a hotarelor geografice în-lăuntrul cărora Dreptul consuetudinar românesc şi-a afirmat autoritatea — hotare care cuprind Valahia  şi Moldova, apoi Transilvania, cum şi coloniile româneşti, mai răsleţe sau mai compacte, din Polonia, Lituania şi Ucraina sau din Sudul Dunării, unde acelaşi vechiu Drept românesc, acelaşi „jus vala-chicum", cu aceeaşi structură, cu aceleaşi tendinţe se constată orânduind vieaţa lumii româneşti — din această delimitare a hotarelor geografice înlăuntrul cărora Dreptul românesc şi-a afirmat de-alungul vremii autoritatea, ne-a apărut minunatul spectacol al unităţii Dreptului românesc, acea unitate de gândire juridică, pe care să-mi fie îngăduit s'o  revendic pentru neamul nostru românesc, acea unitate de gândire pe care n'am putea-o regăsi la popoare aşezate  mai  sus pe  scara culturii omeneşti decât poporul nostru, pe care n'am putea-o regăsi la popoare care în domeniul spiritualităţii au dăruit mai mult umanităţii decât noi; nu am putea-o regăsi —• şi n'am regăsit-o — de pildă la poporul francez, condus de o diversitate nesfârşită de cutume şi de norme juridico, sau la poporul german, ale cărui vechi legiuiri ni se înfăţişează sub aspectul celei mai bogate diversităţi.
Fenomenul e acelaşi nu numai în domeniul Dreptului, ci şi în domeniul linguistic. Să ne gândim: pe când noi întâlnim în limba românească doar diferenţieri dialectale care nuanţează — după regiuni — limba românească, în Franţa, un Breton, vorbind în limba lui, nu se face înţeles de un Francez auverg-nat, un Picard nu va fi înţeles de un Parizian, vm Provencal de
133
un Normand; sau în Germania, un Bavarez s'ar lăsa de multe ori întrebat pentru a înţelege pe un German din Pomerania care-şi vorbeşte limba lui, limba „platt-deutsch". Iar în Italia, Italianul ligur nu va fi uşor înţeles de Italianul henet,* iar acesta de Italianul etrusc. Câte substraturi ante-romane, atâtea dialecte italiene15.
Şi să privim figura înţelegătoare a unui Maramureşean când îi vorbeşte un Oltean, sau ochii cuprinzători şi şoltici ai unui Moldovean când ii vorbeşte un Bănăţean.
Drept comun tuturor ţărilor locuite de Români şi tuturor aşezărilor româneşti, vechiul nostru Drept consuetudinar înfăţişează, din însăşi începuturile sale, aspectul impresionant al unităţii sale, imagine însăşi a unităţii pământului românesc, a acelei unităţi pe care Dumnezeu a realizat-o în domeniul limbii, al rasei şi al Dreptului şi care unitate a fost realizată, prin vrednicia noastră, sub forma marii uniri politice, care dacă a fost cu putinţă e că ea decurge firesc din unitatea de geografie, de limbă, de rasă, de Drept.
Unitatea juridică nu este, aşa dar, decât unul din aspectele unităţii româneşti, începând cu aspectul atât de unitar al pământului însuşi, al acestui pământ pe care 1-a locuit un popor i el însuşi unitar etnic — aşa cum îl constată etnografia — unitar f linguistic — aşa cum îl constată ştiinţele glotologice — unitar juridic — aşa cum, iată, îl constată ştiinţa Dreptului. £
Pe pământul pe care-1 înconjoară Dunărea, Nistrul şi Tisa şi pe care îl străbat, ca pentru a-1 apăra, Carpaţii, a trăit un neam care a înfăţişat din însăşi originele sale imaginea-unităţii, i pe care unitate, în domeniul gândirii juridice româneşti, o con- > statăm noi. j Unitar din punct de vedere geografic, Dreptul vechiu ro- J mânesc ni s'a revelat unitar şi din punct de vedere social, cu ş unele diferenţieri în domeniul penal. Dreptul vechiu  roma- « nesc ne-a arătat deci acea unitate de   sensibilitate pe care o | revendic iarăşi ca un titlu de nobleţe pentru el; ne-a arătat şi i din punctul de vedere social imaginea unităţii. Pe când — aşa 4 cum am amintit-o — la alte popoare erau uneori atâtea Drep- g turi câte clase sociale, Dreptul românesc ni s'a arătat ca un I Drept comun tuturor claselor sociale. J Privit geografic, Dreptul românesc ne-a mărturisit unita- 1 tea de gâiidire a poporului românesc. I Privit sociologic, Dreptul românesc ne-a mărturisit unita- \ tea de simţire a acestui popor românesc. ■ Dacă, rezumând, reamintim şi caracterul sătesc, agrar, al X
134 ■
Dreptului românesc, care poate fi căutat şi adâncit numai în vieaţa satelor tradiţionaliste şi conservatoare — nu în oraşe — şi dacă mai amintim şi caracterul imobiliar al Dreptului românesc, care se rezumă aproape exclusiv la dreptul de proprietate — din care derivă cele mai multe instituţiuni de Drept privat românesc — la dreptul de stăpânire a moşiei (cuvânt care, printr-o interesantă transformare semantică, a ajuns să însemne însăşi „ţara", „patria"), vom fi stabilit liniile mari ale Dreptului românesc: autohton-tracic, din punct de vedere al originilor sale istorice; unitar din punct de vedere geografic; unitar din punct de vedere social; agrar din punct de vedere al lumii din care a răsărit şi pe care o stăpîneşte; imobiliar din punct de vedere al structurii sale organice.
Acesta este ancestralul Drept consuetudinar românesc.
Acesta este Dreptul românesc pe care odinioară îl împăr-ţeau bătrînii satelor, în acel spirit de îndreptăţire între oameni şi clase care stârnea uimirea călătorilor străini prin ţările noastre, cum de pildă uimirea călătorului austriac Ioseph Sulzer, care spunea: „prefer să pierd un proces în Valahia — că-1 pierd într'o zi —- decât să-1 câştig în ţara mea, că-1 câştig în douăzeci de ani".
Acesta este Dreptul românesc pe care, în spirit de îndreptăţire între clase şi oameni, o veche mărturie franceză ne povesteşte că voevozii ţărilor noastre îl împăr-ţeau aşa: „au-dessoubs d'une fraiscade, le Duc assis et tous ses principaux officiers autour escoutoit Ies plainctes indifferam-ment de tous Ies venants, lesquels, â vingt pas de luy, â ge-noulx, faizoint â haute voix, l'un apres l'autre, leurs doleances et il Ies renvoyoit avec la sentence quy luy sembloit la plus juste"16.
. .. Par'că aş citi din cronica lui Joinville povestind despre Ludovic al IX-lea, despre Ludovic cel Sfânt al Franţei, cum la umbra stejarului din pădurea dela Vincennes „et tout le peuple autour de luy ... le saint homme escoutoit Ies plainctes de tous et Ies mettaient en droite voie et raisonnable".
Ci nu din cronica lui Joinville povestind despre Ludovic cel Sfânt al Franţei am citit; ci dintr-o veche mărturie a unui călător francez prin ţările româneşti, Francois de Pavie, Seig-neur de Fourquevaux, ofiţer şi scriitor, care a văzut pe la 1585 pe Petru Şchiopul al Moldovei noastre, pe acest Voevod despre care Letopiseţul lui Grigore Ureche şi Simeon Dascălul ne spune că era „blând ca o matcă fără ac şi la giudeţ dirept", împărţind sub umbrar, aidoma lui Ludovic cel Sfânt al Franţei sub stejarul dela Vincennes, dreptate românească.
135
Ce este vechiul drept românesc, Lecţiune inaugurală a cursului de Istoria Dreptului românesc dela Facultatea Juridică din Bucureşti, 14 Decembrie 1938, Extras din Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, Tipografiile române unite, Bucureşti 1939.
1. Georges Fotino, Contribution ă l'etude des origines de l'ancien Droit coutumier roumain, Paris, 1926.
2. Glava LVI, par. 3—4.
3. Glava CCCLI, par. 3—4.
4. Memoire sur l'etat de la Moldavie en   1787,   Bucureşti, 1902.
5. Georges Fotino, loc. cit. supra.
6. D. D. Mototolescu, Jus valachicum în Polonia, Bucureşti, 1916, passim.
7. Ion Bogdan, Un chrisov al regelui serbesc Ştefan Milutin, în Convorbiri Literare, XXIV, 1890.
8. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, 1933, I.
9. M. Planiol, Trăite elementaire de Droit civil, Paris, 1920, I.
10. Ion C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române pînă la 1864, Bucureşti.
11. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, 1937, II.
12. Ion C. Filitti, Legislaţia Penală, în „Enciclopedia României", I.
13. N. Iorga, Istoria poporului românesc, trad. din limba germană,
1922-
14. M. Planiol, loc. cit. supra, I.
15. N. Iorga, Istoria Românilor, 1936.
16. N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor,
Bucureşti, 1895.
PETRE MARCU-BALŞ
Autohtonia or din ei juridice
(Concepţia raţionalistă şi concepţia istorică a codificărilor)
în cercurile conducătoare şi în lumea juriştilor români se agită de multă vreme unificarea legislativă. O serie de coduri sunt în pregătire. Diverse comisiuni şi în special Consiliul legislativ pregătesc materialul necesar pe baza căruia se vor face desbaterile în parlamentele viitoare. în revistele de specialitate puţinii doctrinari pe cari îi avem discută principiile de. care trebuiesc însufleţite nouile legiuri, arătând insuficienţele actuale şi propunând îndreptări.
Febrilitatea din preajma marilor schimbări de Drept din România ne duce cu gândul peste XV veacuri în urmă. La 13 Februarie 1928 a fost o aniversare neluată în seamă, dar simbolică pentru starea actuală a lumii juridice româneşti. Justinian, împărauil Bizanţului şi una din figurile cele mai interesante ale Istoriei universale, luând frânele conducerei în anul 527 d. Chr. s'a gândit la o sintetizare a instituţiilor şi a normelor de drept roman. Geniul Romei lăsase urme nemuritoare mai ales în lege şi organizare. Justinian a hotărît, atunci, printr'un decret imperial din 13 Februarie 528 (const: Haec quae necessario) întocmirea unei comisii condusă de Tribonian pentru a coordona şi sistematiza imensul material juridic adunat în cursul vremei. Declinul Romei avea să primească o nouă strălucire, luminând prin veacuri neamuri barbare venite s'o cotropească prin tinereţe, energie şi arme, dăruindu-şi generoasă • ultimele podoabe năvălitorilor şi încredinţându-le tezaurele ei scumpe.
137
Dreptul roman are parcă proprietăţi miraculoase de radiu. De două milenii împrăştie forţele lui multiple în toate colţurile ' lumii şi rămâne intact. Toate seminţiile au primit lumină din focul lui etern, păzit de vestale invizibile. Barbarii Nordului eari au dat lovitura decisivă imperiului roman de Apus, îmbătrânit de vreme şi de prea multă civilizaţie, n'au putut rezista forţei binefăcătoare a instituţiilor de drept ce aparţineau învinşilor şi le-au adoptat. Simplă imitaţie la început, au fost încetul cu încetul încorporate in substanţă proprie. Dreptul german şi al popoarelor nordice are temelii romane.
Dar sub influenţa dreptului natural şi a şcoalei istorice din secolul XVIII şi XIX, această recepţiune a dreptului latin — în literă şi uneori în spirit — a fost înlocuită cu codificări independente în Prusia la 1794; în provinciile din stânga  Rinu- < lui intră în vigoare codul Napoleon pe data de 1804, renunţân-du-se la vechile texte ale lui Justinian; 1809 în Baden; 1811 în provinciile germane moştenitoare ale monarhiei habsburgice; 1863 în regatul Saxoniei; şi tocmai târziu prin codul civil al '': Reichului dela I Ianuarie 1900  (Bilrgerliches Gesetzbuch fur das deutsche Reich — nebst Einfiihrungsgesetz) s'a abolit dreptul roman cu valabilitate generală sau parţială din Schleswig- ? Holstein, Hessen-Nassau, Riigen, Hannover, Hohenzollern, Neu- % vorpommern; în marile ducate Mecklenburg, Oldenburg, Sach- | sen-Weimar, în regatele din Bavaria şi Wiirtenburg, precum şi | în toate ducatele, principatele şi în cele trei oraşe libere han- I seatice. 1;
Influenţa dreptului roman asupra celui german a fost aşa § de puternică, încât adusese cu sine o isgonire în unele provincii I aproape totală a vechiului- drept germanic. Tot ceeace forma 1 originalitatea şi specificul în instituţiile juridice ale poporului i a fost îndepărtat pentru a se face loc unei terminologii şi orga- *> nizări ce aparţineau altădată Imperiului roman. Autohtonia era S dispreţuită şi se căutau cu insistenţă în Digestele lui Justinian M texte pentru a fi aplicate unui fond străin. Universalismul Ro- 1 mei părea aşa de evident, încât ceeace era noutate şi particula- w rism datorit unor fatalităţi istorice se îmbrăca în formule vechi M de secole. X
O explicaţie a acestui fapt se poate găsi în afară de presti- m
giul exercitat de perfecţiunea intrinsecă a dreptului roman, în S
orgoliul împăraţilor germani, cari se considerau continuatori M
ai sacrului Imperiu roman şi în sărăcia însăşi a dreptului autoh- M
ton. Desvoltarea virtualităţilor închise în sâmburele concepţiei X
populare era neglijată, fiind dispreţuită principial. Corectarea şi m
transformarea cutumelor prin legiferări din partea autorităţei S
138 M
centrale nu avea loc. In modul acesta recepţiunea dreptului roman a adus cu sine eliminarea temporară a celui de obârşie, pentru ca la sfârşitul veacului al XIX, odată cu marea mişcare romantică si naţionalistă să se revie nu atât la vechile instituţii, cât la folosirea 'virtualităţilor şi la creiarea dreptului din spiritul general autohton. Astăzi, Germania, ca şi Anglia sau Franţa, are legislaţia ei proprie, însufleţită de un spirit identic, cu o metodică originală şi cu interpretări adecvate vieţii de-acolo.
*
* *
Se pot deosebi două concepţii în felul cum se privesc fenomenele juridice: concepţia raţionalistă — rest al iluminismului filosofic şi al direcţiei dreptului natural — şi concepţia istorică, după care aceste fenomene sunt în relaţie cu stilul specific al popoarelor. Din motive de luptă politică şi anume de eliberare a burgheziei, de sub dominaţia aristocraţiei, în Vestul european s'a dus o luptă acerbă pe teren ideologic, creindu-se un arsenal formidabil de mituri şi argumente ad hoc pentru a o îndreptăţi. Lupta s'a terminat prin luarea în stăpî-nire 'a supremaţiei economice, politice şi sociale. Organizarea statelor şi momentul istoric sunt astăzi diferite, dar balastul ideologic din acea vreme printr'o supărătoare inerţie continuă a circula. în Sud-Estul european stările sunt prin natura lor, ce ţine socoteală de mediu şi istorie, altfel ordonate. Statul românesc are altă menire de îndeplinit şi aplicaţia concepţiei raţionaliste la codificarea care se plănueşte e complet absurdă.
Ideile Revoluţiei dela 1789 sintetizate mai ales în Codul Napoleon, deşi socotite de Bigot-Preameneu „comme l'expres-sion des sentiments mis par Dieu meme dans le coeur des hommes" (Expunerea de motive a legei din 3 Septembrie 1807) corespundeau în fond funei evoluţii şi unui Stadiu istoric. Sub crusta de universalism se surprinde ecoul local şi temporali-tatea. Această direcţie de drept natural considera elementele juridice ca date ale raţiunei. în natura \însăşi a omului sunt definite normele care trebue să conducă comportarea socială. Sediul lor fiind în raţiunea omului, aceeaş în toate timpurile şi toate locurile, normele trebue să aibă o valabilitate generală. Dacă există deosebiri, ele sunt datorite imperfecţiunei inerente naturei omului. Şcoala catolică a dreptului natural — una din ramurile marei direcţii antiistorice — o pune în legătură cu păcatul originar, iar filosofia laică a iluminismului cu
139
apăsarea tiranilor sau cu conruperea bunătăţei omului natural prin societate (Rousseau). Dar pe când una aşteaptă mântuirea în viaţa viitoare unde se va realiza „civitas Dei" (Augustin), filosofia juridică a iluminismului nădăjdueşte în „civitas ter-rena" fundarea pe pământ a unei comunităţi condusă de principii raţionale şi justiţie omenească, unde divinul şi religia se vor despărţi de organizarea lumească.
Şcoala dreptului natural a ipus bazele dreptului ginţilor, a contribuit la renaşterea l'ilosofiei Statului, a îmbunătăţit dreptul penal animat până atunci de o ideologie strâmtă şi de legea talionului, îndrumându-1 spre utilitatea larg-socială, spre solidarism şi spre o înţelegere pe latura psihologică a delicventului. Ea a dus la o unificare a lumii civilizate, iar prin direcţia catolică la o ordine şi la o erarhie în structura gândirei europene. Conceptul apusean al dreptului este un bun general prin principiile lui de organizare, metodă şi unitate. Egoismul statelor moderne porunceşte astăzi — în urma interdependenţelor economice şi prin facilitarea acestei ideologii — strânse legături reciproce. în alte vremuri ideea de Stat independent excludea un raport pe picior de absolută egalitate şi de mai lungă durată cu alt Stat analog. închise în cochilia orgoliului propriu nu puteau întinde punţile unei recunoaşteri amicale. Autarhia greacă şi exclusivitatea romană sunt caracteristicile noţiunei de Stat antic. Numai cu apariţia creştinismului în istorie se încheie perioada aceasta şi işi face loc posibilitatea unei coexistenţe paşnice. în această privinţă, creştinismul pe lângă rolul unei transformări fundamentale a individului şi a vieţii lui interioare, a influenţat adânc structura Statelor, creindu-le alte necesităţi şi dându-le orientări noui. Teleologia etatistă îndreptată spre o protejare sălbatecă a membrilor săi capătă o coloratură religioasă. Smulsă din narcisism, i se dau îndatoriri de etică generală şi ţeluri extranaţionale. Uneori e o sărăcire a specificului, dar prin comparaţie sau descoperire a noui peisagii spirituale şi criterii variate, s'a delimitat mai precis partea prin raportare la tot. Nuanţa dificilă de sesizat a fost scoasă în evidenţă prin fundalul grandios al umanitâţei comparate. Particularul confundat în mulţimea amănuntelor devine vizibil dintr'o perspectivă convenabilă şi e adus într'o lumină adecvată, iar valorificarea lui e mai precisă. Din motive de comoditate particulară se obligă, astfel, la o cooperaţie internaţională; o ieşire din concertul popoarelor echivalând cu o quasisinucidere. Trecerea dela treapta inferioară a autarhiei la consensus mondial şi transformarea egoismului în otravă proprie este unul dintre cele mai interesante spectacole ale
140
istoriei, iar accentuarea diferenţelor prin dărâmarea zidurilor menite ca să le apere, una din minunile ei.
Ideea care stă la baza dreptului natural e o recunoaştere apologetică a valorei supreme a individului. Deosebit de ramura catolică, cu care nu are comun decât universalismul şi de care se desparte pe teren metafizic şi religios, iluminismul dreptului natural dovedeşte o recunoaştere robustă şi nelimitată a puterilor Eului. Tăindu-i rădăcinile cu divinul şi etnicul, îl ridică la o înălţime de dogmă, exaltându-i funcţiunile raţionale şi satisfăcându-se cu elementele de cunoaştere pură. Bunurile esenţiale sunt, atunci, respectarea libertăţei de gândire, a libertăţilor publice, desvoltarea individualismului, toleranţa absolută şi desfacerea din real şi particular pentru a se încadra în universal. Concretul este părăsit pentru abstract şi specificul pentru general. în Drept regalitatea persoanei şi a libertăţei contractuale sunt înconjurate de toate onorurile. Suveranitatea populară conferă putere fiecăruia în parte, dându-i posibilitatea de a lua o parte activă la conducerea treburilor obşteşti în afară şi la hotărîrile lăuntrice ale comunităţei.
în sistemul realisto-istoric se observă, că titularul suve-ranităţei fiind fiecare în parte în mod nemărginit, această prerogativă vine în luptă cu alte prerogative analoge — anulân-du-se reciproc în luptă — şi mai ales cu puterea şi interesele generale, sintetizate în noţiunea compactă de Stat. Pentru susţinerea unei ordini juridice în societatea organizată limitarea suveranităţilor subiective e binevenită, prin subordonarea Eului faţă de Stat, sacrificând individul colectivităţei, după cum totul trece înaintea părţei. Individualismul iluminismului juridic nu e peremptoriu, fiindcă vine în conflict cu drepturile colectivităţilor organizate din viaţa modernă sub diverse şi multiple forme, adică cu sine însăşi, de vreme ce organismele colective sunt adiţionări de interese individuale sublimate, şi nici de ale Statului: clauze testamentare de executat lăsate de înaintaşi şi creanţe ale viitorului urmaşilor. La baza dreptului colectiv este dreptul individual.   Această lege elementară e străină iluminismului ce suferă de exagerare a priorităţii Eului. Forţa câştigată de colectivism e sursă de justiţie individuală prin asigurările muncitoreşti, prin decretarea proprietă-ţei ca funcţie socială de invaliditate şi vârstă şi prin atâtea mijloace  de  îndreptare  pe  cale  autoritară a nedreptăţilor private.
Dar până la începutul secolului al XIX filosofia şi problematica Dreptului era o filosofie şi o problematică a dreptului natural. Doctrina lui 1789, încorporându-1 în armele sale de
141
apărare ideologică, i-a dat circulaţie, prestigiu şi influenţă. Teoretic este de natură ideală şi produs logic. In realitate e cir-cumstanţiat şi în funcţiune nu de eternitatea raţională, ci de împrejurări istorice şi de complexuri de forţă socială. Idealitatea lui s'a pozitivat prin favoarea vremii şi prin forţa categoriei care îl luase ca lozincă. Se dovedeşte încă odată regula absolută a istoricităţei Dreptului într'un caz de renegare şi de definire contrarie. Dreptul nu este produs logic şi raţional, ci produs istoric sistematizat.
Străduinţele pentru unificarea dreptului românesc sunt de-o utilitate evidentă. în urma tratatelor de pace dela Ver-sailles, Trianon şi Saint-Germain-en-Laye care au încheiat — în forme discutabile şi imperfecte, atât pentru noi, cât şi pentru adversari — marele sbucium mondial, situaţia ţării noastre s'a modificat fundamental şi ordinea juridică nu poate să ră-mâie neschimbată. Relaţia armonică dintre infrastructura eco-nomico-politică şi suprastructura juridică este necesară, iar îrt statele moderne influenţa ei asupra organismului static este imensă. Formând centre şi autohtonii bazate pe ideea naţională — mitul formidabil al secolului XX — morfologia Statului trebue turnată în forme noui, violentând tiparele economico-ju-ridice de până acum. Orientarea budapestană a Transilvaniei, vieneză a Bucovinei şi moscovită a Basarabiei — în ceeace priveşte viaţa şi organizarea lor publică — trebue să urmeze poruncile instinctului naţional, ca împreună cu vechiul Regat să formeze o unitate vie, armonică şi completă.
în ceeace priveşte legile, avem patru moduri deosebite de a judeca: legiuirile ruseşti în Basarabia, cele austriace în Bucovina, maghiare în Transilvania şi cele de structură neolatină (franco-italo-belgiene) din vechiul Regat. Nu e, însă, posibilă activitate economică şi relaţii normale între indivizii unui Stat cu patru legiuiri, decât sub grave inconveniente. Exemplul elveţian care are drept cantonai şi exemplul german cu dreptul particular al provinciilor — fiecare locuitor are cetăţenia provinciei pe lângă a Republicei, alege şi poate fi ales în Land-tag şi Reichstag, are în sfârşit două categorii de drepturi şi îndatoriri — nu poate fi valabil pentru noi. Rădăcina ramurilor cantonale în ceeace priveşte organizarea juridică este identică. Iar în Germania lupta pentru „Einheitsstaat", împotriva formei de „Reich und Lănder" este dintre cele mai acute. Ceva mai
142
mult: o serie de legi importante îşi întind puterea de câteva decenii în tot cuprinsul Reichului şi tendinţele separatiste postbelice cu centrul în Bavaria — (sub instigaţie franceză şi papală cari doresc din motive deosebite formarea unui Stat catolic independent, împreună cu Austria şi Tirolul, desmembrân-du-se astfel Germania bismarckiană) — au -un succes din ce în ce mai mic. Ne arată în aceeaş vreme înrudirea dintre separatism şi opunerea la unificarea ordinei juridice.
Necesitatea unei noui legiuiri în România este şi în legătură cu faptul că avem un nou pact fundamental, o nouă Constituţie din 29 Martie 1923, modificare a vechei Constituţii din 1866 — cu îndreptările făcute în 1879, 1884 şi mai ales în 1917 — care cere imperios punerea în concordanţă a celorlalte legi cu prescripţiile ei. Pe lângă o stare de fapt creiată de urmările războiului se adaogă o stare de drept. Această discrepanţă nu mai poate dura. Modul cum se va înlănţui suprastructura juridică de infrastructură este hotărîtor şi va avea influenţă precumpănitoare în transformarea ulterioară. Extinderea legilor din vechiul Regat în provinciile alipite, aşa după cum s'a susţinut   (Take Ionescu,   Prof. Andrei Rădulescu, C. Xeni) nu ţine socoteală de modificarea constituţională din 29 Martie 1923 şi dacă ar fi pusă în practică ar arunca sâmburele anarhiei juridice printr'o dublă reformă: actuală şi viitoare. Prima: din motive de grabă neîntemeiată. A doua: din inevitabile cerinţe de punere în concordanţă cu pactul fundamental. Reformele de această natură nu pot fi făcute fără temeinice pregătiri prealabile şi nici ,1a termene prea scurte. O nouă legiuire este sintetizarea unui Trecut, organizarea Prezentului şi reglementarea Viitorului, însufleţită de un spirit unitar, care nu poate fi decât spiritul autohton. într'o lege se oglindeşte structura sufletească a făuritorilor şi a celor cărora se aplică. în ea se găsesc urme din istoria naţională, din evenimentele principale, din aspiraţiile spre ideal ale neamului respectiv şi din realizările obţinute. Termenul de tradiţionalism juridic ar fi poate impropriu, fiindcă implică acceptarea unor date ale istoriei naţionale care în cazul nostru nu există decât sporadic şi absolut nesistematizate, iar legiuirile propriu zise, aflătoare de-alungul veacurilor, sunt de sursă bizantino-slavonă. Cu mult mai exactă este expresia de „autohtonie a ordinei juridice", care cuprinde pe lângă rezultate ale trecutului cu aderenţă în psihologia naţională (iar nu simple împrumuturi) şi acele virtualităţi creiatoare ce sălăşluesc în spiritul şi structura unui neam. Prin însăşi existenţa sa deosebită de
143
alte seminţii, un popor exprimă în sunete, culori, joc, legi, altă vedere asupra lumei, alte impresii asupra universului.
Nu e necesară o legiuire ideală, ci una adecvată împrejurărilor şi stadiului evolutiv. Summum jus, summa injuria. Dacă se introduc instituţii perfecte din punct de vedere teoretic şi în curent cu evoluţia şi trebuinţele de ultimă oră ale statelor din Vest, se face o proastă legislaţie.
Noua reformă pare a fi însufleţită de un spirit exclusiv formal, neţinându-se seamă de realităţi adânci pe care trebuie să le modeleze şi după care să se modeleze aparatul juridic. Trebue insistat că noua reformă va trebui să aibă două atribute: a) să ajute prin elementul coercitiv al normelor juridice la închegarea Statului românesc, b) să isvorască din structura spirituală a neamului nostru. Prima condiţie e în aceeaş vreme o frână la o arhaizare zadarnică şi pur decorativă a Dreptului, căutându-se dimpotrivă a-1 împlânta în viaţa modernă, ţinând socoteală de raporturile ţării noastre cu civilizaţia contimporană în ceeace priveşte anumite capitole. Dar, deşi în aceeaş epocă şi aproximativ în acelaş ritm tehnico-economic, melodia sufletului e specifică şi diversă. Naţiile formează regiuni independente, cicluri de viaţă proprii, sunete adiţionate în simfonia universală. La noua reformă există însă pericolul unei accentuări exagerate a spiritului formal, deci uniform, datorită necolaborării juriştilor cu alte categorii de ocupaţie şi viaţă socială, agravat de faptul că autorii sunt mai mult magistraţi, cari prin misiunea lor interpretativă sunt cu deosebire aplecaţi spre text şi formă. Dacă din punctul de vedere al tehnicei vor fi cât mai apropiate de perfecţiune, de vreme ce cunosc ca nimeni alţii din aplicaţii constante şi zilnice insuficienţele, contradicţiile şi asperităţile vechilor codificări, nu tot astfel se poate spune despre conţinutul lor viitor.
Una din nostalgiile care străbat lucrările de drept românesc este şi nostalgia după vechile instituţii indigene pe care neprevederea şi superficialitatea legiuitorilor le-au desfiinţat. Unde sunt frumoasele zile, când femeia adulteră era plimbată pe un măgar, spate în spate cu complicele — ambii goi — şi expuşi râsului din cătun? Dar pedepsele savuroase pentru sodomie din legiuirile vechi?
Regretele sentimentale şi cultivarea arhaismelor pot fi gusturi individuale onorabile. Ridicarea lor la rangul de dogmă e neîngăduită. De-altminteri păstrarea dreptului indigen era o imposibilitate. Din anul 1829, când prin art. 5 al tratatului dela Adrianopol s'a lăsat completa libertate comercială a Principatelor Române cu negustorii Apusului, dreptul vechiu de-144
venea un obstacol şi deservea interesele economice. Infrastructura economică schimbându-se cu o repeziciune vertiginoasă dela 1829 până acum, prefăcîndu-se din economie naturală în economie de schimb, era fatal ca şi suprastructura juridică să-i urmeze pasul. De-aici provine şi cantitatea considerabilă a legilor româneşti într'o aceeaş problemă, căutând a urma curba schimbărilor. Din an în an economia românească făcea salturi. Dela feudalismul agrar din 1830 avem în al treilea deceniu al veacului nostru un capitalism bancaro-industrial destul de desvoltat. Legislaţia nu trebuia să fie numai în strânsă corelaţie cu infrastructura sa, ci ţara venind în contact cu civilizaţia apusean"1, încheia tratate şi contracte de natură poli-tico-economică, trebuind în modul acesta ca legea să anticipeze şi să se puie la acelaş nivel cu cele moderne pentru a inspira încredere. Legăturile juridice presupun unitate, siguranţă şi afinităţi structurale. Din tendinţa de unitate şi siguranţă se explică codificarea într'o ţară a materiilor de drept. Secolul al XIX a făcut, apoi, din toate naţiunile o imensă familie. Deci afinitatea e axiomatică   şi   neînduplecabilă. Interdependenţa aceasta e vizibilă mai ales în Drept. Codul Napoleon este în liniamente generale codul Europei. Păstrarea dreptului primitiv autohton era o aberaţie. încheierile de afaceri dintre un negustor din portul Brăilei cu altul dela Birmingam necesită cam acelaş tip de contract. Romantismul juridic ar fi fost, deci, o stavilă unor nevoi prozaice — convenim —, dar imperioase. (Reminiscenţe inocente din acest romantism găsim în stilul multor jurişti cari-şi agrementează scrisul cu cuvinte arhaice, când se ştie că preciziunea şi proprietatea termenilor e datoria primă a stilului juridic).
Obiecţia, că prin părăsirea obiceiului pământului am deformat ceva din „sufletul naţional" nu rezistă unei analize. Dreptul e expresia unui fond sufletesc. Acest fond de un veac încoace e într'o continuă prefacere. Din copilăria culturei am trecut spre maturitate. Dacă nu se putea păstra obiceiul pământului cu instituţiile lui primitive, vom păstra esenţa lui. Ieşind din aceeaş' atmosferă a pământului românesc, trebue să ne simţim solidaritatea cu Trecutul şi să facem conştientă deosebirea de structură a neamului nostru în comparaţie cu alte neamuri. Ordinea juridică trebue să exprime caracterele originale şi specifice într'o tehnică adecvată cu economia naţională şi solidaritatea internaţională. E o operaţie grea şi delicată care nu se împacă cu traducerea scandaloasa a altor legiuiri străine şi cu siluirea constantă prin imperativul normei
io
Dreptul la memorie, voi. III.
145
juridice a formelor româneşti. Disonanţele din viaţa publică sunt urmări ale acestei practici nefaste.
Spiritul provincial este, în deosebi, împotriva unificărilor legislative. Când în 1814 s'a propus în Germania sintetizarea instituţiilor şi a normelor de drept într'un cod unitar, principii şi miniştrii stătuleţelor feudale au fost, fireşte, împotriva. Teama îndreptăţită de a li se răpi privilegiile de castă a împiedecat încercările de uniformizare şi întărire a Germaniei moderne până în pragul veacului XX. Filistinismul şi orizontul mărginit al prinţişorilor, ducilor şi potentaţilor provinciali nu pot vedea interesele generale. Şi trebue accentuat că „interes general" nu e simpla adiţionare de voturi pe capete de sută. în acest mod egoismul unei generaţii ar pregăti catastrofa viitoare. Comoditatea actuală e duşmanul feroce pentru adevăratul bărbat de Stat şi pentru juristul-legiuitor, cari nu se gândesc exclusiv la interesele şi buna-starea generaţiei lor, ci au în vedere perspectivele şi ţelurile indicate în viitor de istoria şi compoziţia statului respectiv.
Să facem o analiză a termenului de „unificare".
Poate avea în cazul nostru sensul unei reglementări în mod identic a legilor ce există pe tot teritoriul României-Mari. S'ar pune atunci la contribuţie principiile şi dispoziţiile aflate în legislaţia vechiului Regat de origină neolatină, cele ruseşti din Basarabia şi. austro-maghiare din Bucovina şi Ardeal. Patru izvoare contopite pentru a da o presupusă unitate. O asemenea metodă nici nu poate fi pusă serios în discuţie, fiindcă deosebirile sunt prea adânci, esenţa lor prea disparată pentru a putea să formeze un tot organic şi armonios. Un amestec al lor ar da la iveală ceva hibrid, contradictoriu în tendinţele fundamentale şi lipsit de posibilitatea unei lungi viabilităţi.
Din şapte porţii de fasole nu se poate alcătui un menu, definea cineva cele şapte vieţi din Adam şi Eva, romanul —• (dealtminteri (interesant) — al domnului Liviu Rebreanu. Plastica şi neuitata caracterizare se poate aplica tot aşa de bine acestor curioase încercări de „amestec legislativ", iar nicidecum de „unificare legislativă".
Trebue să eliminăm termenul de „unificare"? D-l E. Cris-toforeanu dintr'o grijă lăudabilă pentru proprietatea limbajului spune: ,,. . . a fost consacrată expresia: unificare legislativă, într'un sens însă, care socotesc că nu corespunde exact
146
noţiunii de unificare1-1 {Dreptul, 25 Martie 1928, pg. 89), aducând argumentul că „mai toţi autorii prin unificare legislativă înţeleg extinderea legislaţiunii din vechiul regat în noile provincii, realizându-se astfel unitatea legislativă jde care vor-biam", dar „a extinde nu însemnează a unifica, ci a întinde aplicaţiunea unei legi; a unifica este sinonim cu a contopi, a împreuna, ceeace e cu totul altceva; când s'a extins codul nostru comercial în Basarabia, nu s'a făcut o unificare legislativă cum s'a susţinut, ci s'a eliminat codul comercial rus, fiind înlocuit cu acela din vechiul regat" (loc. cit. pg. 90). Eliminarea legislaţiei unei provincii se face de-obiceiu pe baza dreptului de anexiune în urma cucerirei unui teritoriu străin. Aici nu poate fi cazul. Problema se pune, deci, greşit. Nu poate fi vorba de o predominare Sau extindere a legiuirii imperfecte din Vechiul Regat şi nici de amestecul hibrid a patru feluri de legi ci de o nouă codificare care să ajute la unificarea sufletească, economică şi politică a Statului român.
Despre urmările începuturilor de unificare grăbită s'au spus lucruri grele: „poporul român este preocupat de dezastrul acestei unificări, care i-a distrus întreaga lui justiţie. Nu mai avem legi, nu mai avem tribunale, nu mai avem justiţie, fiindcă nepriceperea şi pripeala noastră în această operă mare, a făcut din unificarea legislativă, un ghem de aţă fină cu care s'au jucat o legiune de pisici" (Dem. I. Dobrescu, Curierul Judiciar, 1 Ianuarie 1928, pg. 1). Iar d. C. Hamangiu: „lipsa de unificare, duce în mod fatal la lipsa de armonie, la conflict între diversele legi existente în diferitele provincii, la creaţiunea sporadică şi fără nici o justificare reală a unui drept interpro-vincial. Dar nu numai atât: lipsa de unitate a legislaţiei, duce în mod fatal, la lipsa de unitate a Statului şi mai ales la neîncrederea pe care o au guvernanţii faţă de autoritatea Statului" (Pandectele Române, caetul I, 1923, pg. VI).
Ar exista următoarele trei soluţii pentru a curma această stare de provizorat:
1. Extinderea legilor de origină franco-italo-belgiană — cu unele capitole germanice — din vechiul Regat în provinciile alipite. Constituţia din 28 Martie 1923 continuă pe cea din 1868 care s'a inspirat — destul de literal — din Constituţia belgiană dela 25 Februarie 1835. Codul civil dela 1 Decembrie 1865 e traducerea destul de inexactă a Codului Napoleon, condensându-i cele 2 281 de articole în 1 914 articole, provocând astfel nedumeriri, contradicţii şi lipsuri. Textul tra-ducerei a fost tipărit defectuos şi într'o limbă paşoptistă. Modificările suferite sunt din 15 Martie 1906 şi privesc formali-
10* 147
tăţile — simplificând — la căsătorie, divorţ, adopţiune si legitimare, apoi legea din 24 Februarie 1924 s'a ocupat de modurile cum se pierde şi cum se dobândeşte naţionalitatea în România, abrogând 15 articole (6—29). în mod indirect faimosul art. 7 al Constituţiei îi modificase deja art. 8, 9 şi 16, iar procedura civilă din 1909, art, 13 („cautio judicatum solvi" a străinilor). Codul Comercial din 10 Maiu 1837 a fost aplicat cu începere dela 1 Septembrie 1887. Are trei feluri de isvoare: italieneşti, germane şi belgiene. Anume: a) codul comercial italian din 31 Octombrie 1882 şi decretul dela 14 Decembrie 1882; b) dispoziţiunile legei germane a poliţilor din 25 Noem-brie 1848, codul comercial german din 1869 şi legea germană din Iunie 1872; c) legea belgiană din 5 Maiu'1872 ce tratează asupra contractului de comision şi despre gajul comercial. Codul penal pus în aplicare la 1 Maiu 1865 se inspiră din codul penal francez, precum şi din codul penal prusian dela 1851. După cum vedem origina legislaţiei Regatului este destul de disparată şi aleasă cam la voia întâmplărei, fără plan prealabil, fără unitate organică.
2. Amestecul legilor ungureşti, austriace, ruseşti şi regă-ţene este o altă soluţie inadecvată şi hibridă.
3. Creiaţia unei noui legiuiri în conformitate cu marile evenimente, cu ţelurile Statului nou şi cu sufletul românesc e singura soluţie cu adevărat salutară.
Cu ce metodă şi în ce spirit s'ar putea face noua legiuire? D-l C. Hamangiu se ridică împotriva comisiilor şi cere ca fiecare cod să fie creiaţia unei singure personalităţi: „după noi, unificarea nu se poate face cu comisii, instituite ad hoc sau cu caracter de perpetuitate (Consiliul Legislativ). Unificarea nu poate fi decât opera unui singur om, în fiecare ramură de drept, a celui mai ales spirit juridic ce-1 are epoca noastră. O singură excepţie s'ar putea face pentru Codul civil; din cauza nevoii imperioase de a-1 avea gata cât mai curând, ar putea lucra două sau trei persoane, strict înrudite din punct de vedere al concepţiilor, împărţindu-şi materia. Lucrarea va trebui să aibă la urmă pecetea revederii unui singur om. Astfel s'au înfăptuit marile codice şi legile de seamă în alte ţări; codul civil elveţian este opera unuia singur, a profesorului Hu-ber dela Berna, adus înadins dela lena; aceasta-i de altfel şi tradiţia ţării noastre în materie de legiferare. Luaţi toate codurile şi legiuirile Munteniei şi Moldovei şi veţi vedea că ele f au drept autor o singură persoană, un jurist de seamă sau un mare cărturar. Ideea comisiilor este o idee nenorocită, pentru- J că omul, lucrând în adunare, îşi pierde individualitatea, caută |
148 1
să scape de răspundere şi devine mediocru, adaptându-se mediului. Comisiile au apărut la noi mai mult ca un mijloc de a compensa salariile scăzute ale funcţionarilor şi de a constitui, în mâna guvernului, o mreajă pentru cei ce erau necesari de a ii atraşi. Ne ridicăm hotărît împotriva comisiilor datorită cărora legislaţia ţării nu s'a unificat nici până astăzi; cerem ca opera de pregătire a unificării legislaţiei să fie, după diferitele ramuri ale dreptului, opera unui singur om, cu pricepere, suflet şi răspundere. Unificarea Codului civil nu va putea fi opera unei comisii, ci va trebui să fie opera_ unui singur om, al cărui spirit să domine întreaga lucrare" (în preajma viitorului Cod civil, Pand. Române, caetul 1, 1928, pg. IX). O părere analogă este şi a d-lui Consilier la Casaţie, Andrei Ră-dulescu (Unificarea legislativă, Cultura Naţională, ed. 1927, pp. 38—39). Despre inconvenientele consiliilor se plângea Vodă Caragea în modul următor, dând  ordin ţsă se sfârşească ■odată cu lucrările începute: „fiindcă dela dumnealui vel Logofătul de Ţara de Sus, am luat Domnia Mea pliroforie că teoria pravilelor s'au săvârşit, rămânând a se mai face chib-zuire la vreo câteva însemnări de adausuri, ce osebit aţi mai făcut Prea Sfinţia Voastră şi d-voastră, şi fiindcă în porunca Domniei Mele. ce este dată prin pitacul de mai înainte, se cuprinde cu cât mai în grabă să se dea sfîrşit teoria pravilelor, ca unui folositor obştei, şi împotrivă vedem că s'au făcut prea multă întârziere până acum, deaceea poruncim ca negreşit să începeţi a vă aduna cu toţi Marţea sau Sâmbăta, la două ceasuri din zi, la Domneasca Noastră Curte şi puind toată silinţa, fără mai multă zăbavă, să daţi sfârşit şi chibzuiri ce este să mai faceţi asupra acelor însemnări de adausuri, căci îndestulă vreme este de când se prelungeşte" (cit. în Hamangiu, loc. cit. Pg. IX).
Neajunsurile comisiuniior de legiferare sunt fără îndoială destul de mari, cu deosebire în ţara noastră unde conştiinciozitatea şi împlinirea punctuală a datoriei este o floare rară dela Vodă Caragea până azi. Neîncrederea nu trebue, însă, exagerată până la pesimism. Vom contesta cu deosebire afirmaţia, că în alte ţări legiuirea a fost o operă personală. Ea e în cele mai multe cazuri colectivă prin vastitate şi obiect. Ceeace e supărător la comisiuni în ochii doctrinarilor citaţi se referă la tardivitatea cu care se lucrează. Dar, dacă luăm experienţa germană, care are cele mai noui şi mai perfecte legi din punct de vedere al tehnicei, vom observa greutatea şi durata cu care s'au elaborat. La 1 Ianuarie 1900 s'a terminat unificarea prin marele cod civil, iar Conring (Uber die Notwendigkeit eines
149
allgemeinen burgerlichen Rechts fiir Deutschland, 1643) a fost cel dintâiu care a arătat nevoia strângerei în coduri unitare a materiilor de drept pentru Germania, aflată în fărâmiţare deplină nu numai juridică, ci şi politic-culturală. Ca şi opiniile lui Leibnitz în acelaş sens, Conring a rămas fără ecou. Tho-masius, interesantă figură de filosof al dreptului /natural şi Christian Gottlob Biener în „Bedenklichkeiten bei Verbannung der ursprtinglich fremden Rechte aus Deutschland und Ein-fuhrung eines allgemeinen deutschen National-Gesetzbuehes" < (1781) actualizează problema pentru epoca lor, tot fără un rezultat prea apreciabil. Marea luptă pentru unificare începe de-abia la 1814 odată cu apariţia în arenă a lui Anton Fried-rich Justus Thibaut, profesor de drept în Heidelberg. Cartea lui „Uber die Notwendigkeit eines allgemeinen burgerlichen Rechts fiir Deutschland" — nu s'a sfiit să reia titlul lui Conring din 1643 — a dat naştere la o polemică vestită cu Savigny, punând în discuţie largă — în lumea politicianilor, a juriştilor şi a oamenilor de cultură — codificarea şi principiile după care trebue să se facă.
Thibaut înţelege prin necesitatea unui cod civil general pentru Germania strângerea într'un mănunchi unitar a dreptului privat, penal şi a procedurei. Astăzi cele trei discipline s'au separat având obiectul lor propriu de cercetare. Dar în înţelesul lui Thibaut s'a întrebuinţat multă vreme în Germania. Chiar în noua Constituţie republicană dela Weimar din 11 August 1919 în art. 7 al. 1 se înţelege prin drept civil tot dreptul privat. Fiindcă limbajul acesta e menit să aducă confuzii se întrebuinţează acum expresia numai pentru Codul civil propriu zis („Biirgerliches Gesetzbuch" din 1 Ianuarie 1900), precum şi pentru legile speciale care îl întregesc, celelalte formând teritorii şi discipline separate.
Polemica Thibaut—Savigny are loc în plină epocă roman-tfc5 Şi ca orice produs al spiritului pe lângă aportul individualităţii creiatoare conţine elementele vremei şi ale mediului. In epoca romantică se născuse un nou simţământ al vieţii, o altă înţelegere a lumii. O nostalgie cuprinse' brusc sufletele tiranizate de „despotismul luminat". Din empirismul englezesc şi clasicismul raţionalist francez, concepţii şi explicări ale universului, lipsite de mister, de poezie şi de generozitate, gândirea europeană face saltul în idealismul s; romantica germană.
Dela elenism şi Renaştere nu ,se cunoscuse un elan mai pur. Kant, Fichte, Sheliing, Hegel şi Schopenhauer sunt momente strălucite, egale cu ale vechilor gânditori elini şi cu fi-
150
gurile înfăşurate cu o aureolă plină de patos din Renaşterea italiană. Ei au repus la locul cuvenit filosofia idealismului şi conştiinţa că lumea exterioară şi vizibilă exprimă numai o parcelă din marea şi tainica realitate.
In artă se întâmplase aceeaşi transformare. Dela canoanele clasiciste de origină şi imitaţie raţionalistă franceză are loc înflorirea fără precedent a romantismului în toată Europa. Shakespeare e zeul liberator în numele căruia se galvanizează forţele primăvăratice. Floarea albastră e simbolul înduioşător şi nostalgic al acestei mişcări, după cum crinul alb fusese simbolul misticismului medieval şi al misticismului, în genere.
Drama revoluţionată de Goethe prin „Gotz von Berlichin-gen" părăseşte cele trei legi de timp, loc şi acţiune pentru a se dărui extazului, fanteziei şi libertăţei nemărginite. „Hoţii" lui Schiller arată că sentimentele adânci şi nobile nu sunt apanajul exclusiv al regilor şi prinţilor din tragedia franceză, ci într'o inimă de bandit sau de burghez (ca în „Kabale und Lie-be") se pot deslănţui drame şi aventuri tot aşa de complicate şi de-o egală înălţime spirituală. Stinsa armonie de culori a clasicismului face loc reliefului, violenţei picturale şi crudită-ţei romantice. Intuiţia e opusă reflexiei şi instinctul raţiunei.
Astfel se întemeia „Sturm und Drang". Herder şi Savigny demonstrează peremptoriu inexactitatea identităţilor umane. Dela regula simplificatoare a Raţiunei unitare ascunsă egal în fiecare individ se scot în evidenţă caracteristicile naţionale. Dela spiritul universal ajungem la spiritul popoarelor. Culturile se încheagă organic bazate pe autohtonii, însufleţite de un acelaş Ideal şi concretizate în forme înrudite. Dreptul nu mai este creaţia artificială a unui foarte înţelept legiuitor, ci sistematizarea unor date istorice. In urma unei lungi transformări sociale se cristalizează idei şi concepte, norme şi tendinţe normative, pe care juristul le scoate la iveală şi le ridică la rangul de legi. Coercivitatea lor îşi are, astfel, rădăcinile într'un consensus al grupărei din care au ieşit — tacit la cutume sau exprimat în texte la legiferări —, iar nu în absolutul unor fantomatice imperative ale Raţiunei umane.
Pentru o îndepărtare dela formalismul dreptului roman şi neolatin introdus în ţara noastră s'a recomandat recent în revistele juridice româneşti, de doctori parizieni, imitarea dreptului german. Nu ca tehnică, care e perfectă — cu toată acuza neîntemeiată franceză de filosofare, balast şi abstractizare —, ci ca spirit, care ar fi solidarist, umanitarist şi socializant. (Unde-i Bismarck? unde-i Wilhelm II?).
151
Să surâdem puţin. Exemplul german arată tocmai, diro*. potrivă, prin evoluţia lui, specificitatea ordinei juridice. în le» giuirile germane curba este dela universalism la autohtonism*. Universalismul este reprezentat de dreptul roman, favorizat de împăraţii germani ce se considerau urmaşii marei împărăţii romano-bizantine, arogându-şi titlurile şi prerogativele Ceza~ rilor. La acest fapt istoric, care a adus cu sine preferinţe pentru limba latină considerată cu entuziasm limbă universală în regiuni teutonice puţin şi aparent catolicizate, se adaogă alte două nu de mai puţină însemnătate şi în relaţie directă cu fascinaţia exercitată de cultura Romei: fundarea universităţilor din Bologna şi Paris, focare de humanism şi drept justi-nianeu, unde veneau — şiruri, şiruri — tineri blonzi din Nord* grupaţi după obiceiul lor în asociaţii şi ascultând prelegeri la dascăli vestiţi ce vorbeau latineşte; apoi, fwndarea universităţilor germane unde dreptul roman şi-a găsit puternice cetă-ţui de apărare şi difuzie. împăraţii germani în mândria lor de presupuşi succesori ai Romei îşi botezaseră ţara „Sfântul Imperiu roman de naţiune germană" (Heiliges rfimisches Reich deutscher Nation). Astfel, influenţa latinităţei în Germania duce până la o eliminare a dreptului 'indigen cu caracterele lui originale.
în secolul XIX şi XX condiţiile istorice s'au schimbat, luând fiinţă mai întâiu sentimentul romantic al vieţii, apoi conştiinţa diferenţelor autohtone şi mândria naţională. Declaraţia Drepturilor Omului e înlocuită cu Declaraţia Dreptului Popoarelor. Trecerea se face dela Robespierre la Wilson, iar în Drept dela Grotius la Savigny. Direcţia filosofiei dreptului natural şi raţionalist cu tendinţe de universalizare face loc dreptului istoric unde se pun în evidenţă caracterele indigene. Codificarea românească care se plănueşte nu poate ţine seamăr decât de Istorie, autohtonie şi imperativele noului Stat întemeiat.
Gândirea, Nr. 6—7, 192
i
D. DRAGHICESCU
Recapitulare şi concluzie
Caracterizarea cea mai adevărată a psichologiei şi a situaţiei Românilor este admirabil dată în aceste câteva cuvinte: rasă occidentală cu obiceiuri orientale.
Pentru a exprimă acelaş adevăr, putem zice că condiţiu-nile noastre istorice fură aşâ fel că au desvoltat în sufletul nostru etnic mai mult defectele, lipsurile pe cari le vom fi moştenit în firea noastră, şi ne-au îmbogăţit cu noui defecte şi însuşiri slabe, negative, pe lângă că au împiedicat manifestarea şi desăvârşirea celor positive. Astfel, ca să rezumăm, împrăştierea în care se găseşte încă neamul românesc, ciopârţit şi subjugat în state vecine puternice, a împiedicat şi va "mai împiedică evoluţia caracterului şi inteligenţii româneşti. Cât timp harta ţării noastre va fi încă înjumătăţită, şi pe teritoriul limbii româneşti vor există bariere, cât timp contururile organismului nostru geografic vor fi nedefinite şi neisprăvite, sufletul nostru nu se poate isprăvi. Produsele lui de tot felul vor mai purtă încă pecetia neisprăvitului.
Şi tot astfel, chipul cum se'desfăşură istoria noastră, lipsa noastră de vieaţă istorică proprie, amestecul istoriei noastre cu a altor popoare, a mai multora, cari au determinat cum au vrut ele cursul istoriei noastre, impunându-ne în toate voinţa şi capriciile lor, a făcut că noi suntem lipsiţi oarecum de o personalitate etnică propriu zisă. în consecinţă, mintalitatea şi caracterul românesc sunt lipsite de trăsături'proprii distinctive^ bine pronunţate, cari să constituie pecetea unei persona- militaţi deosebite. Produsele acestei mintalităţi vor fi slab carac- § terizate şi le va lipsi pecetia personalităţii etnice. f
Pe de altă parte, în timpul năvălirilor, luptele aprige oe i cari Românii avură să le deâ cu nişte popoare totdeauna mai 1
154
numeroase, mai bine pregătite şi mai puternice, lupte în cari ei avură să fie mai totdeauna învinşi, micşorară energia lor etnică, cu timpul împuţinară vigoarea şi curajul lor. Strămoşii noştrii, loviţi puternic şi mereu învinşi, pierdură cu timpul deprinderea de a mai atacă, se domoliră, şi începură a evită luptele, căutând numai să reziste defensiv, sau să se plece. De aci moleşirea voinţei, alterarea caracterului şi a spiritului de neatârnare, frica şi supunerea instinctivă la străin.
In acelaş sens lucrară repeţitele răsboaie şi năvăliri tătăreşti şi turceşti, certurile pentru domnie, şi răsboaiele interne, pe cari le deslănţuiau aceste certuri, înteţite şi complicate cu intrigile şi trădările partidelor boiereşti. In urma acestor năvăliri şi răsboaie, voinţa Românilor eşi şi mai frântă şi mai sdrobită, neatârnarea caracterului şi mai micşorată, iar duplicitatea, viclenia, pornirea de a ascunde se accentuară. Dar urmarea cea mai însemnată fu desordonarea şi dezorganizarea activităţii, pierderea obiceiului unei vieţi ordonate şi al unei activităţi metodice. Aceste năvăliri şi răsboaie, ajutate de un mediu fizic plin de contraste, făcând totul nesigur şi şovăel-nic de azi pe mâine, determinând pe teritoriul ţărilor române, cum am văzut, acea geografie mobilă, făcură să se piardă obi-cinuinţa unei activităţi metodice, a sforţărilor continue, a încordărilor îndelungate.
In locul acestora, Românii numai cunoscură de cât activitatea sporadică, sforţările incoerente, încordările scurte şi întrerupte la fiecare moment, vieaţa şi acţiunea de azi pe mâine. De aci rezultă dezordinea activităţii Românilor, lipsa de metodă, graba pusă în orce acţiune, şi cu deosebire lipsa de prevedere, cu năzuinţa de a ascunde, de a înşelă şi minţi, cari am văzut că sunt urmarea prevederii, adică o prevedere dea'n-doasele. Voinţă slabă, schimbătoare, sforţări nestatornice, scurte, graba în toate şi neprevederea şi duplicitatea vicleană sunt resunetul psichologic al chipului în care se desfăşură istoria noastră, în ultimile 5—6 veacuri.
Atmosfera morală a Orientului, în care ne afundă dominaţia şi înrâurirea turcească şi greco-fanariotă, moravurile orientale, aduse şi impuse în ţările române, veniră ca să desăvârşească opera trecutului nostru de restrişte. Ele copleşiră şi enervară şi mai mult facultăţile şi voinţa Românilor.
în sfârşit, creşterea fără margini a tributului, căderea economică completă a ţăranilor, stoarcerea cumplită a muncii lor, despoierile metodice operate de Grecii fanarioţi asupra populaţiilor sărace, de pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti, toate acestea, adăogate la jafurile pe care armatele ruseşti le
155
făcură la noi, în ultimele două veacuri, avură un răsunet şj mai trist şi urmări psichologice şi mai dăunătoare. Nepreve-derea unei activităţi de azi pe mâne se accentua şi mai mulţi Ţările fură golite; Românii băjeniră in toate părţile. Dispar rură cu totul îmboldirile fireşti ale acţiunii. Românii nu mai aveau nici un motiv să are şi să semene, aveau toate motivele să nu facă nimic. Un fel de lipsă de îndemn la muncă, un fel d» lencvire pe care, de altfel, o răspirau şi din atmosfera morală a Orientului, luă locul hărniciei de altădată. Sărăcia deveni cumplită. Populaţia rurală se degrada şi îşi conrupse şi mai mult caracterul. Năzuinţa de a ascunde totul, de a nu se încrede în nimeni, de a nu spune adevărul, fiind mijloacele ei de apărare contra despoietorilor ei de tot felul, se desvoltară la un grad îngrijitor.
Reformele prea dese, complicate, prea grăbite şi prea nestatornice, care avură loc în ultimele două veacuri, sfârşiră prin a complică şi a pulveriza şi mai mult activitatea Românilor, dizolvară tiparele sale de acţiune, şi calapoadele cugetării. Din toate aceste schimbări şi convulsiuni, rezultă, în ultima jumătate a veacului al XlX-lea, un chaos incoherent de acţiune, o vieaţă morală, şovăelnică, nesigură şi una intelectuală fără nici o coesiune, un fel de îngrămădire de materialuri fără forme precise şi agitate de o necesitate superioară de a se cristaliza, de a se turnă în anume tipare şi modele eari trebuese create.
Prezentul, trecutul recent din ultimile două decenii ale veacului trecut, par a prevesti o schimbare complectă a cursului istoriei noastre. Câştigarea neatârnărei naţionale ne pare începutul unei adevărate şi mari cotituri a istoriei neamului nostru. Dela unirea ţărilor surori, şi, cu deosebire, dela câştigarea neatârnării, ni se face cu putinţă o vieaţă istorică proprie, pe socoteala noastră, o dcsvoltare istorică curată, nea mestecată cu a altora, şi în care voinţa şi capriciile altora să nu mai vie să turbure desfăşurarea propriei noastre firi. De-acum pare că istoria noastră devine mai puţin prielnică însuşirilor şi deprinderilor negative. Semne prevestitoare ne lasă să întrevedem că viitorul istorici noastre va îndreptă şi îmbunătăţi unele din însuşirile noastre negative şi deviate, va umple unele lipsuri. Şi mai ales, acest viitor pare destinat să lase loc desfăşurării însuşirilor noastre mintale pozitive, bogăţiilor ascunse în firea noastră, trăsăturilor pozitive distinse, cari de
156
sigur se coprind, în germeni, în temperamentul şi în caracterul nostru.
Istoria însă nu se face singură. Pe ea o fac oamenii, şi aşâ va fi cum vor fi făcu t-o aceştia. Istoria noastră viitoare se înfăţişează cercetătorului numai ca un pian de acţiune, pe care mintea lui trebue să-1 întrezărească şi să-1 scruteze în liniile lui cele mai largi. Aceste linii vor fi însă determinate din examenul trecutului, al condiţiilor actuale şi al celor cari se ivesc la orizont, pentru viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din aceste condiţii trebue să se determine ce poate să fie acest viitor. Şi mai ales, dacă examinăm natura şi cuprinsul aspiraţiilor noastre, trebue văzut ce anume ar fi bine să fie acest viitor între limitele posibilităţii întrevăzute.
în acest scop, şi ca conclusie la aceste cercetări, să vedem acuma în ce chip şi în ce condiţii se vor putea modifică însuşirile caracterului şi mintalităţii noastre, sub acţiunea istoriei care şi-a schimbat în bine cursul ei, începând dela cotitura pe care o vedem că a făcut-o în vremea din urmă.
Cu privire la nedesăvîrşirea operilor mintalităţii noastre, — lipsă care decurge din nedesăvârşirea spiritului românesc, rămas încă necomplect din pricina necomplectării organismului nostru geografic, este învederat că această lipsă nu va dispare decât dispărând cauza ei. Pentru ca produsele spiritului românesc să poarte caracterul isprăvitului şi al desăvîrşirii, va trebui ca întreg neamul românesc să colaboreze la o activitate mintală unitară, şi ca roadele acestei colaboraţii să se împrăştie, în voe, peste toate colţurile de pământ prin care răsună graiul românesc. Un talent literar desăvîrşit, un geniu muzical naţional, un poet cu adevărat clasic, un pictor de valoare universală nu se vor putea ivi în neamul românesc, atâta timp cât bariere şi graniţe istorice fără rost vor ridică piedeci de aşâ fel, încât să oprească libera circulare a operilor româneşti pe întreg pământul pe care istoria universală îl hărăzi graiului nostru. Căci o revistă, un jurnal, o carte, un roman care nu au, în toată libertatea, numărul mare al tuturor cititorilor posibili, nu se răspândeşte şi nu reuşeşte. Talentelor lo lipseşte atunci prima condiţie prielnică desăvîrşirii lor.
Pentru a ridică barierile arbitrarii ce împiedică circularea uşoară a produselor mintalităţii româneşti pe întregul teritoriu al limbei române, va trebui deci organizate sforţările viitoare ale Românilor în această direcţie. Unitatea culturală a Românilor este iluzorie şi imposibilă în afară de unitatea lor politică. Această unitate politică trebue să fie ţinta, în vizarea
157
căreia să se desfăşoare, în primul rând, energia noastră. Fie că ea se va putea realiză pe calea pacinieă a evoluţiei democratice sau pe alte căi violente, ideia unităţii politice a tuturor Românilor va trebui să fie trează în mintea tuturor. Nu trebue să ne facem iluzie şi să ne înşelăm singuri: sufletul românesc va rămâne neisprăvit, şi nedesăvârşite vor 'ţi roadele mintalităţii noastre, câtă vreme întregirea politică şi socială a tuturor Românilor nu va fi întregit şi desăvârşit organizmul nostru geografic, fixând harta Ţării Româneşti pe urmele harţei graiului românesc.
Lipsa de personalitate etnică, care caracterizează în general produsele spiritului şi energiei româneşti, este iarăş o lipsă care începe a dispare, pentru că pricina din care luase naştere a încetat. Popoare streine ne mai putând de acum veni să amestece vieaţa lor istorică cu a noastră, şi să ne mai .impue limba ce vorbesc ele, obiceiurile lor şi produsele minţii lor, în locul graiului şi deprinderilor noastre, este învederat că acum avem toată libertatea unei vieţi istorice şi sociale proprii, neatârnate, personale. Personalitatea, neatârnarea vieţii noastre istorice, putinţa dată unei vieţi sociale proprii, individuale, vor sfârşi prin a crea «în noi o conştiinţă sau minta-litate definită, caracteristică, o conştiinţă naţională, care va fi ca o pecetie ce se va întipări pe tot ce va fi săvârşit mintea şi energia Românilor, dând operilor acestora şi un oarecare caracter de desăvârşire.
Să nu ne facem însă iluzii crezând că aceste condiţii de vieaţă istorică şi socială independentă vor crea singure, dela ele, această conştiinţă naţională proprie, câtă vreme numărul celor neştiutori de carte va rămâne, la noi, tot de 85—90 la sută. Am arătat dela început că nu există o conştiinţă naţională sau socială propriu zisă. In afară de conştiinţa naţionalilor, a membrilor unei societăţi, nu există decât conştiinţa indivizilor, cari, grupaţi deosebiţi în naţiuni, diferă după aceste naţiuni. De acea, nu se poate crea o conştiinţă naţională şi socială la noi decât creînd o conştiinţă luminată şi coprinzătoare în fiecare Român. Pentru aceasta se cere o întindere şi o lărgire foarte mare a instrucţiei, o respândire stăruitoare, continuă a 'culturii, până în cele mai de jos straturi ale societăţii; se cere o ştergere a deosebirilor prea mari ce despart azi clasele sociale la noi. Se cere, cu alte cuvinte, democratizarea culturii, popularizarea ei prin mijlocirea unei instrucţii îngrijite, date în şcoli îndestulătoare şi de un număr îndestulător de institutori. Aceasta nc duce însă la necesitatea practică
158
îndelung simţită de toţi: complectarea corpului didactic şi a localurilor de şcoală.
Această complectare înseamnă aproape o creare din nou, care a constă în a întrei numărul institutorilor rurali şi a înzeci numărul localurilor de şcoală, adică a pune, în mod sincer, în aplicare legea obligativităţii consacrată prin Constituţie.
Continuitatea istoriei neatârnate ce va fi posibilă pe viitor ya asigură roadele şcoalei şi urmările instrucţii şi culturii pentru făurirea unei personalităţi etnice proprii şi unei con-ştiinţi naţionale. Să fie deci bine ştiut că numai relativa nivelare a claselor sociale, prin lărgirea instrucţii în şcolile rurale întreite şi prin popularizarea culturei cari vor îngădui şi ajută formarea conştiinţelor individuale, se va ajunge la făurirea conştiinţei naţionale şi prin urmare la acea personalitate etnică, care, ca o pecetie, să fie imprimată pe toate operele minţii şi energiei româneşti. în acelaş timp, popularizarea culturii prin instrucţie va avea răsunet şi asupra nedesăvârşirii operilor mintalităţii noastre.
întinderea culturii, în cele mai largi straturi populare, va mări la limită numărul cunoscătorilor în arte şi al cititorilor de literatură, iar acest număr tare lărgit nu va întârzia să provoace şi să desăvârşească talentele, şi indirect produsele acestor talente. In această direcţie, statul orcât ar cheltui de mult, pentru răspândirea şi desvoltarea culturii în popor, nu va fi niciodată prea mult. Aceste cheltuieli trebuesc să fie din belşug, căci vor avea ca urmare făurirea sufletului românesc. Pe dej altă parte, lele n'au să fie necesare decât la început. Gustul culturii lărgindu-se, prin încurajare oficială, va ajunge o vreme în Care va trăi de sine. Greul este numai până a-1 formă. De ţinut în seamă este, în această privinţă, inspiraţia fericită a actualului ministru de instrucţie, care a alcătuit o orchestră permanentă a ministerului, pentru cultivarea simţului muzicei şi popularizarea culturii muzicale clasice. Dacă exemplul acesta se va generaliza şi în alte direcţii de cultură, este sigur că cercetătorul psichologiei poporului român, peste un veac, va dispune de o materie mai definită, mai caracterizată, şi nu va mai fi nevoit, ca noi astăzi, să definească fiinţa sufletului românesc prin note negative şi s'o întregească prin caractere vagi, nedefinite.
Să venim acum la chestiunea mai grea a clementului vo-inţii. Cum se vor desvoltâ pe viitor energia şi voinţa Româ-
159
nilor? Ce condiţii vor trebui pentru ca desvoltarea lor să fi© ceace trebue să fie? .»
Fără îndoială că cea mai mare parte din cauzele istorice, cari au înfrânt energia şi voinţa Românilor, au încetat, dis-' părând. Năvălirile barbare, sub forma violentă, azi nu mai aii' loc; cel mult invazii evreeşti din Rusia şi Galiţia sau coloni-' zări de greci flămânziţi mai pătează ici colo solul patriei. Turcii, retraşi umiliţi la Constantinopol, numai cernesc călugărind* faţa ţărilor române.   Răsboaele acelea crâncene,  grozave, pe" cari ni le făcură ei adesea şi cari distruseră energia şi frân-seră voinţa noastră, sunt de   acuma făcute cu neputinţă. Cel mult o luptă economică, mai puţin crâncenă, numai dc n'ar deveni adesea prea neegală în condiţiile ei, va luă locul aces-1 tor răsboae şi va fi de natură a aţâţa energia şi a împuternici voinţă frântă a Românilor. • In locul convulsiunilor istoriei noastre din trecut, cari la fiecare pas zguduiau şi stricau întregul rost al societăţii româneşti, avem azi, odată cu neatârnarea, începutul unei epoci de statornicie, de continuitate, de unitate de desvoltare. Nimic nu mai vine acum să paralizeze energia, voinţa Românilor, distrugând fructele muncii lor, sau răpindu-le, pentruca ei să nu se bucure de ele. Gospodăria naţională începe a se asigură pe baze temeinice, şi face cu putinţă desvoltarea gospodăriei particularilor. Energia românească de acum începe a fi încurajată din toate părţile, voinţa noastră, în loc de a mai fi paralizată prin înfrângeri repetate, câştigă isbânzi zilnice în domeniul vieţii practice, cari sunt de natură a o împuternici. In locul sforţărilor sporadice, paralizate şi al încordărilor întrerupte, în locul muncii reduse şi a unei griji de azi pe mâine, într'o activitate anarhică, vieaţa socială şi economică de astăzi ne îngădue, ne cere chiar stăruitor încordări îndelungi, sforţări continui, metodice. Acea înfăţişare pasivă, acea resistenţă defensivă a voinţei şi a energiei româneşti nu mai are nici un cuvânt de a se păstră, căci hordele tătare numai trec Nistru şi Ienicerii au uitat drumul la Dunăre. înfrângerile dela Valea Albă şi dela Răşcani au lăsat loc isbândii dela Gri-viţa. Este firesc ca voinţa şi energia Românilor, îngrozite şi paralizate, să răsufle din nou, să se împuternicească şi să se desvolte în toată libertatea.  Geografia mişcătoare, ale cărei urmări economice le-am văzut, nu se mai  întâmplă astăzi, pentru ca să turbure toată ordinea şi să întoarcă pe dos spiritul de prevedere al ţăranilor. Satele sunt acum definitiv, statornic fixate.  Munca este acum  asigurată, rodul   muncii nu mai este ars sau smuls prin sabie.
160
Toate aceste schimbări vor îngădui ca să se transforme şi înfăţişarea pasivă a caracterului şi a voinţei româneşti. Cu atât mai mult cu cât moravurile greco-turceşti orientale au încetat de a mai fi urmate, fiind înlocuite, de mult, cu altele aduse din Occident, al căror caracter este tocmai energia dârje şi metodică. Un vânt general de energie occidentală a început încă de mult să ne coprindă din toate părţile. Civilizaţia Apusului pătrunde prin toate intrările Ţării Româneşti. Câte schele avem tot atâtea înaintări ale civilizaţii în ţară. Severinul, Constanţa, Brăila şi Galaţi şi mai .ales valea Prahovei, dela Predeal în jos, sunt ca nişte avant-posturi ale civilizaţiei, menite să gonească dela noi până şi ultimile urme ale vieţii orientale.
Fără îndoială că noile condiţii sociale, pe care le determină la noi desfăşurarea ultimelor evenimente istorice, vor schimbă cu totul înfăţişarea sufletului românesc. Energia şi voinţa Românilor, atâta timp înfrânte şi slăbite, se vor învioră cu timpul spre a redeveni ce au fost vreodată. Activitatea anarhică şi incoerentă, care intrase în obicinuinţa Românilor, nu va mai avea nici un motiv ca să se prelungească. Caracterul grăbit şi efemer al operilor minţii şi energiei româneşti, ca şi neprevederea ce stăpîneşte actele Românilor, vor trebui cu necesitate să dispară, pentru a lăsă loc unei activităţi metodice, unor sforţări şi încordări continui, sistematice, prelungite şi unui spirit de prevedere propriu zisă.
Va veni desigur o vreme, când activitatea economică şi comercială a Românilor va cuceri lumea, tot aşâ cum a venit pentru Englezi, cari altădată exportau produsele lor brute, spre a le cumpără manufacturate, şi astăzi absorb şi manufacturează ei produsele unei lumi întregi.
Şi aici însă nu trebue pierdut din vedere că schimbarea nu se va face de la sine, ci trebuesc oameni, agenţi pregătiţi şi dotaţi înadins cu anume însuşire, pentru a mijloci şi realiză această transformare. Căci trebue avut în vedere că lipsurile caracterului nostru, relele însuşiri negative sunt adânci, fiind opera mai multor veacuri de restrişte şi nu se pot schimbă decât cu mare anevoinţă în câţiva zeci de ani. Fiind operă de veacuri, tot veacuri ar trebui ca să le dărâme, afară numai dacă energii şi iniţiative excepţionale nu se vor aplică să reformeze şi să îndrepte, prin educaţie şi prin îmbunătăţiri metodice, voinţa şi caracterul nostru etnic.
Cu deosebire, va trebui o aplicare a clasei culte asupra activităţii naţionale ţărăneşti, pentru a o încuraja, a o lumină
11 — Dreptul la memorie, voi. in.
161
şi a o organiză metodic şi mai prevăzător. Starea de anarhie, I în care se desfăşoară ea astăzi, trebue să înceteze, chiar dacă; pentru aceasta ar fi nevoe de oarecari restricţii şi intervenind legale şi de oarecari modificări aduse legilor, uneori prea lk; berale, ale ţării. Libertatea, fără rost şi fără măsură, nu mai.w* este o libertate şi nu devine demnă de a fi numită astfel, de-cât când este organizată prin măsuri democratice în folosul?' celor slabi.
Spre pildă, libertatea de a ţine cârciumele deschise, în, zilele de sărbătoare, în care ţăranii fac neorândueli şi excese,'* nu este o libertate. A restrânge această libertate, cum se face-în Bucovina, este a Uberă pe ţărani dela multe năravuri rele. şi curse perfide. ,
Tot în acest sens trebuesc luate grabnice măsuri, spre '■• pildă, între altele pentru îmbunătăţirea culturii pământurilor muncite de ţărani.  Nu vedem de ce nu s'ar pedepsi  ţăranii/ • cari, prin Moldova, duc în gârle gunoiul atât de preţios pentru agricultură. De asemeni, obligaţia, sub ameninţare de pe-) ' deapsă a ţăranilor, ca să cultive livezi artificiale de lucerna, şi trifoi; obligaţia prin lege să are adânc, să alterneze semă-c naturile, să nu întrebuinţeze decât calităţi bune de seminţe,', pe care să le sulfateze, ar fi măsuri de cea mai vădită  tre-> i buinţă, şi aplicate cu energie ar schimbă faţa lucrurilor nu-1 ' mai în câţiva zeci de ani. 1
Sunt o sumă de alte măsuri de luat şi îmbunătăţiri de; adus, între cari mă mărginesc de a atrage şi aici atenţia asupra următoarelor. împeticirea prea mare a pământurilor ţă-' răneşti este un nesecat isvor de anarhie şi de nenorociri pentru săteni. Singur acest fapt dezorganizează şi zădărniceşte, ; în chip nebănuit de adânc, munca săteanului. O cultură mai metodică şi mai îngrijită este cu neputinţă de făcut pentru săteanul care stăpâneşte 3—4 hectare de pământ, împeticite. în 25—30 de bucăţi. Trebue ţinut seama că aceşti săteni proprietari, în aşâ condiţii, sunt ca şi cum n'ar avea decât prea puţin sau de loc pământ. Nefiind sub ochii lor, munca lor o . strică animalele sălbatice sau tot dintre ei, din pricina nesfârşitelor duşmănii ce provin între ei, tocmai pentru mejdinile-, prea numeroase, 70—80, ale pământului lor aşâ împeticit. O măsură de stat trebueşte grabnic luată, pentru ca să forţeze, pe ţărani să-şi adune la un loc proprietăţile.
In privinţa higienei nu vedem margini la măsurile de îmbunătăţire ce trebuesc luate. Să amintim cuvintele lui d'Isra-eli: sanitas sanitatis, omnia saniicis.
In acelaş sens trebueşte gândit la mijloace pentru asigurarea recoltei în potriva grindinei, a secetei şi a focului, şi mai ales pentru asigurarea vitelor, a căror mortalitate vine periodic să sărăcească satele şi, mărind mizeria, să smulgă lingura de lapte dela gura copilaşilor ţăranilor. De cea mai mare însemnătate ar fi, pe lângă acestea, şi peste toate acestea, formarea asociaţiunilor ţărăneşti pentru punerea în comun a muncii, pentru cumpărarea în comun de unelte şi maşini şi pentru vinderea în comun a produselor. încercările ce se fac trebuesc ajutate metodic, încurajate, luminate şi conduse cu energie. Tot ca măsuri restrictive la libertatea anarhică sunt legile cari trebuesc făcute în potriva cămătuirii ţăranilor, care a luat întorsătura ciudată, pe care a studiat-o foarte bine d-1 Tache Protopopescu, mai anii trecuţi. De altfel, în potriva acestei carnete lucrează acum băncile populare sub conducerea unei minţi şi energii admirabile.
Găsim însă că toate acestea trebuesc complectate printr'o operă de educaţie, care trebue făcută ţăranilor, cu privire la gospodărie în propria lui casă. Şi mai ales, cea ce trebueşte căutat acum sunt mijloacele de a face ca aproape jumătate din populaţia noastră rurală să aibă astfel de case, căci nu le are. să aibă adică o alcătuire de lemn sau de zid, care să se poată numi sincer o casă de locuit. In enorma majoritate a cazurilor din Moldova, foarte ades în Muntenia, poate mai puţin în Oltenia, ţăranii locuesc în nişte colibe, cari sunt cea mai din urmă expresie a sărăciei şi a mizeriei. Am măsurat o casă de acestea, în care stă o familie de 3 membrii, într'un sat din nordul Moldovei, şi dimensiunile ei erau 150 cm. înălţimea, 2 m. lărgimea şi 3 m. lungime. într'o şi singură încăpere adăpostea trei fiinţe omeneşti şi un viţel.
Zadarnic vei fi luat toate măsurile de a îmbunătăţi traiul şi munca ţăranului, dacă nu pleci cu aceste măsuri dela temelie. Un ţăran trăind ca animalele nu ajunge să muncească, să conceapă, şi să înţeleagă lucrurile ca un om. în această privinţă, nu este decât un leac radical pe care nu mă sfiesc să-1 propun: Trebue să se găsească neîntârziat mijloacele pentru a smulge pe ţăran din ghiarele mizeriei ce-1 ţine în bordee şi coşeri ca de vite, cari-1 degradează şi-1 izânesc. Statul singur poate căută, prin oamenii luminaţi care-1 vor conduce, mijloacele de a clădi case, locuinţe omeneşti pentru ţăranii cari n'au. Fie printr-o bancă sau orce altă instituţie de stat, trebueşte cât de curând schimbat modul mizerabil de a se clădi locuinţele ţărăneşti1. Statul care a cheltuit, dacă nu mă înşel, 500 000 000 franci pentru ridicarea unor fortificaţii militare,
162
ii*
163
pe care mulţi le găsesc zadarnice, trebue să ştie să găsească cele 2—3 sute de milioane, pe care să le cheltuiască în ridicarea cestorlalte fortificaţii economice naţionale, care vor fortifică mai sigur viitorul neamului nostru. Socoteala în elementele ei generale este simplă, şi pare a fi aceasta. Din 1 152 813 familii, câte numără aproximativ ţara, 11 088 n'au locuinţe de loc, aproape alţi 48 000 locuesc în bordeie, iar 350 000, sau o cifră aproape de aceasta, locuesc în case cu o singură încăpere, şi care sunt foarte pe nedrept numite case. în total avem azi aproape 400 000 de familii, cari trăesc în condiţii animalice şi cari n'ajung să-şi clădească locuinţe mai bune, chiar nici atunci când ar mai avea cu ce. Pricina este tradiţionala nepăsare şi neprevedere, «aşâ au trăit părinţii aşă voiu trăi şi eu». Eră firesc să trăiască aşâ părinţii, cari luau casele şi plecau cu ele, cum am văzut, pe un camion sau pe spatele cailor. însă acest mod de a concepe şi lucră nu se poate schimbă decât printr'o intervenire energică şi o măsură radicală. Statul singur, printr'o instituţie creată într'adins în acest scop, ar putea schimbă lucrurile. Dacă s'ar acordă fiecărei din aceste 400 000 familii un credit de cel mult 600 lei, aceşti bani, puşi în valoare de munca familiei, ar face cât o mie de lei. Din această sumă ţăranul ar fi obligat şi suprave-ghiat a-şi clădi casa de locuit propriu zisă, în bune condiţii, şi ar îngrădi o curte şi ar putea prinde chiar şi ruda vitelor. Numai aşâ s'ar putea îmbunătăţi şi ridică cu ceva, cu mult chiar, modul lor de trai, cea ce numesc Englezii standard of Ufe. Asupra acestui punct trebue iar să previu că este zadarnic să ne facem iluzie; nici o îmbunătăţire simţitoare şi trainică nu se va face în felul de vieaţă al ţăranilor şi în caracterul lor, dacă nu se va porni dela această reformă de temei a vieţii lui. Suma totală ce ar costă această reformă, într'un interval de câţiva zeci de ani, ar fi numai de 240 000 000 lei, adică ceva mai «puţin decât jumătate din cât costară fortificaţiile zadarnice din jurul Bucureştilor, şi ceva mai mult decât oferise faimosul miliardar american pe terenurile petrolifere ale statului. Fără îndoială că un Ion Brătianu, care a făcut fortificaţiile militare, ar găsi el mijloace şi pentru aceste fortificaţii economice ale viitorului nostru economic. Brătienii din fericire n'au dispărut din neamul nostru.
Intr'adevăr, la o stare de lucruri aşâ de înapoiată, din toate punctele de vedere, trebuesc energii şi iniţiative de seamă şi puteri de concepţie de prima forţă, aşâ cum fură, în trecutul nostru cel mai apropiat, un Brătianu, un Lascar Ca-targi şi un Rosseti. Necesităţile acestea sunt aşâ de isbitoare
164
şi adânci, încât ele provoacă din când în când energii şi iniţiative pentru satisfacerea lor.
In domenii diferite, în direcţii multiple se ridică câte un spirit îndrăsneţ de iniţiativă, neobosit în activitatea lui, fără preget în buna-voinţa lui, unul aici, altul dincolo, în deosebite colţuri ale ţării. în domeniul economiei naţionale, al muncii şi al culturii ţărăneşti un Iancu Kalinderu; în domeniul educaţiei naţionale un fost ministru ca d-1 Haret; în domeniul culturii generale şi al educaţiei militare a şcolarilor, un alt ministru, d-1 Vlădescu; în sfârşit, un Ioan Duca în organizarea economiilor şi asociaţiilor săteşti, un Costescu la Mehedinţi, Crăsnaru la Vâlcea ş.a. în gospodăria judeţelor, în clădire de şcoli, spitale şi locuinţe higienice sunt energii şi iniţiative demne de toată lauda şi de toată admiraţia, sunt semnele prevestitoare ale unei schimbări adânci şi radicale în felul activităţii şi caracterului Românilor. Aceste iniţiative şi energii, organizând munca şi educaţia naţională, vor şterge efectele nefericite ce avură asupra voinţii neamului veacurile de restrişte din trecutul nostru.
Sub îmboldirea unor astfel de profesori de energie naţională, voinţa şi munca Românilor vor luă un avânt măreţ, şi ar putea ajunge odată cea ce sunt azi voinţa şi munca Englezilor. Aceştia, înnainte de Elisabeta şi Cromwell, nu fură şi ei cea ce eram şi mai suntem noi şi azi?
Chestiunea cea mai grea şi cea mai esenţială din economia noastră naţională este improprietărirea îndestulătoare a ţăranilor. Am văzut că din lipsa de pământ propriu de muncă, din greutatea nesuferită a tocmelilor agricole, impropriu zic tocmeli, căci ele sunt şi azi încă nişte despoieri sistematice a celor slabi de către cei tari — ţărănimea română a pierdut obişnuinţa şi îmboldirea muncii şi a prevederii, a devenit neîndemânatică, apatică, vicleană, ascunsă, şi leneşe chiar, căci este zadarnic să ocolesc cuvintele adevărului. în tot trecutul nostru, îndemnul la muncă, motivele cari fac să lucrezi au fost răpite ţăranilor noştri. Ei au muncit veşnic pentru alţii. Cu timpul, văzând că motivele ce îndeamnă la muncă — roadele muncii, nu-i sunt lăsate, el a început a se codi, a se lăsă moale, încet, a înşelă, a munci rău, a nu munci de loc. Au ajuns cu vremea să nu mai deâ decât o muncă foarte mărginită, puţină şi puţin variată, o muncă inferioară. Orcare strein, fie chiar Sârbul şi Bulgarul, va dă o muncă netăgăduit mai mare decât acea a ţăranului nostru. Aceasta, fără îndoială, ne pune în stare de inferioritate faţă de vecini, şi vedem azi cum aceştia trec graniţele şi iau lucrul din mâinile ţăranilor noştri.
165
Acest chip inferior de a munci al ţăranului nu s'a schimbat mult în timpul din urmă, din cauză că prea puţin s'au schimbat vechile condiţii economice ale ţării. împroprietărirea, emanciparea massei ţăranilor, la 1860, 1888 şi în urmă, este cu totul neîndestulătoare. Cu aceasta nu s'a înapoiat muncii săteanului motivele şi îmboldirile ei necesare. în timpul din urmă, efectele îmbunătăţirilor momentane dispărură, şi, în ultimii ani, condiţiile de muncă se înrăesc îngrozitor pentru ţărani. Arendaşul grec şi evreu, şi după dânsul de o potrivă arendaşul şi proprietarul român, cu rare excepţi, şi azi ca şi altădată, găseşte mijlocul de a stoarce toate roadele muncii ţăranilor, prin învoeli neomenoase şi prin exploatări dibace.
De pildă, arendaşul unei moşii, după ce a oprit pentru sine toată partea mai bogată şi mai grasă a moşiei, nu dă ţăranilor pentru munca lor decât locurile cele mai sărace: coastele, surpăturile, pietrişurile. Aceste parcele el le închiriază pe preţuri, fireşte, mai mari decât îl costă. Câte odată aceste preţuri sunt chiar prea mari. Or, acest preţ, arendaşul cere să-i fie plătit în muncă şi la anumite zile hotărâte. Pe cât însă preţul închirierii este mai ridicat, pe atâta acela al muncii este mai scăzut. Săteanul munceşte toată vara la proprietar, în timpul cel mai prielnic culturii, iar când vine la cultura lui este totdeauna prea târziu. Pământul lui fiind prost şi munca întîrziată, nu este de mirare că cultura ţăranului este totdeauna inferioară. Şi azi ca şi altădată, ţăranului îi lipseşte imboldul, îndemnul firesc la muncă. Şi azi muncind pentru alţii, munceşte puţin, munceşte încet, munceşte rău. Apatia şi lenea, lipsa de îndemn cari au intrat adânc în firea lui, nu pot să fie scoase în condiţiile economice în care lâncezesc azi ţăranii.
Pentru aceasta trebuesc măsuri de îndreptare tot adânci şi radicale. S'a propus, în acest sens, arendarea moşiilor la tovărăşii săteşti. Măsura este pe cale de punere în practică. Se aude că merge bine pe unele locuri, rău pe alte locuri. Ea trebue încurajată. Nu cred însă că va deslegâ problema. Trebue tras din ea tot ce poate dă, dar nu va dâ mult.
Concurenţa arendaşilor greci şi evrei va ridică preţurile arenzilor la cifre imposibile. Sătenii, lipsiţi şi de capital şi de unitate de acţiune şi de maşinile sistematice, vor fi inferiori arendaşilor în exploatarea moşiilor plătite prea scump. Preţul prea ridicat, nefiind decât exploatarea ţăranilor, nicidecum a pământului, şi ţăranii, neputându-se exploata neomenos ei pe ei înşişi, nu vor^uteâ plăti arenzile. Cel mult vor înăspri concurenţa arenzilor tot pe socoteala lor. Din aceasta vor fo-
166
losi numai proprietarii. Această măsură ar putea folosi şi ţăranilor, numai dacă s'ar găsi vreun mijloc legal ca să obligi pe proprietar să arendeze cu un preţ mai eftin ţăranilor.
S'a propus însă altă măsură mai temeinică, cunoscută sub numele de Casa Rurală, — o instituţie care să ajute trecerea moşiilor din mâinile proprietarilor datori şi nevoiaşi în acelea ale ţăranilor harnici cari o locuesc şi o muncesc. Alte două propuneri s'au altoit pe aceasta, — simple modalităţi ale acesteia: una, a d-lui Haret, este ideia unei bănci de stat în locul Casei Rurale, alta de curând, a d-lui Take Ionescu, ideia unei bănci particulare. Aceste două modalităţi diferă prea puţin între ele. Nu este locul să le examinăm aci. Părerea gene-, rală însă este că o bancă de stat ar fi o soluţie mai raţională
şi mai sigură.
Cum însuş d-1 Haret o recunoştea, această măsură nu este îndestulătoare. «împroprietărirea ţăranilor, citez cuvintele d-lui Haret. pe calea aceasta se va face încet şi niciodată nu se va putea face în mod complet. . .»2 Prin urmare, această măsură propusă trebueşte ea însăşi lărgită, desvoltată, complectată. Ţinta ei din urmă, care niciodată nu va fi prea de vreme ajunsă, şi la care trebue să vizeze, este pur şi simplu un fel de naţionalizare a solului patriei. Pronunţăm şi subliniem cuvântul, căci este zadarnic să ne mai speriem de cuvinte. Şi aici este de observat că nu trebue să ne facem iluzii, fără pământ îndestulător de muncă, în deplină proprietate a ţăranului, nici o îndreptare morală şi culturală nu este cu putinţă în ţara noastră. Locuinţa şi ogorul de muncă sunt de o potrivă indispensabile şi temeinice în gospodăria ţăranului. . Astăzi aceste două lucruri lipsesc la mai mult decât jumătate
| din ţăranii noştri. Fără aceste două elemente o vieaţă adevă-
rată de om, sub toate înfăţişerile ei, nu este cu putinţă la sate. ' Acordarea de pământ la cei lipsiţi este adevărata şi cea
* mai sigură temelie, pe care se poate clădi un edificiu de re-
forme economice, sociale şi morale în vieaţa poporului româ-Ş nesc. împroprietărirea ţăranilor nu se poate atinge decât prin
I ideia naţionalizării solului patriei, înţelegând prin aceasta nu
| vreo măsură revoluţionară, ci o îndrumare făcută cu mode-
:| raţie şi treptat.
"I Aici însă ştiu bine că se vor ridică o adevărată oştire de
I obiecţiuni şi acuzări: nu este pământ destul; se distruge ma-
I rea proprietate; se va cultivă prost; va sărăci ţara; vor sărăci
f proprietarii. Recunoaştem sinceritatea unora din aceste obiec-
ta ţiuni, pe cari trecutul le-a justificat. Spre pildă, una: se va
1 cultivă  prost. E drept că ţăranii   acuma  muncesc şi cultivă
1 ' 167
prost la ei. De ce? Oare nu pentru că arendaşul le-a confiscat braţele, tocmai în timpul vipiei muncii, şi dacă cultivă prost la ei este pentru ca să cultive bine la arendaş? A împroprietări pe cei cari muncesc azi la arendaşi este a-i face să cultive
bine la ei. Celelalte obiecţii sunt sau de rea credinţă sau nai- • ve. Pământ este destul, căci proprietatea mai mare de 20 pogoane este aproape  de două ori mai mare decât cea mai mică de 20 pogoane; iar numărul celor cari trebuesc împroprietăriţi n'ar luă nici jumătate din proprietăţile acestea mai mari
de 10 hectare. Mica proprietate ar sărăci ţara; dar de ce nu j
se ruinează Franţa, Bulgaria, etc? Ar sărăci proprietarii mari, |
— dar viitorul neamului întreg preţueşte mai mult decât ca- ,4
priciile celor 4-—5 mii de mari  proprietari,  cari au gust  să |
chefuească vara la Vichy, Coasta de Azur şi de Aur, şi iarna §
la Paris sau la Palermo. Şi încă este de văzut dacă marile pro- J
prictăţi nu sunt mai curând ele un mijloc de a sărăci pe cei I
cari le deţin.  Căci dacă ar fi altfel,  cum se face că mai toţi f
proprietarii  mari  sunt azi datori pe la tot felul de credite? f
Cum se face iarăş că mare parte din proprietarii mari, din bo- f
ieri, azi au sărăcit cu totul? Poate pentru mulţi din proprie- I
tarii noştri mari, a-i scăpă de proprietăţile lor ar fi să-i faci I
oameni muncitori şi harnici, şi să-i asiguri împotriva unei de- I
căderi şi degradări premature. I
Pe de altă parte, aceşti întreţinuţi ai moşiilor lor, cum îi •
numea marele Ioan Brătianu, cu ce merită ei să deţină din m
teritoriul neamului nostru nişte parcele atât de mari? Nu-i m
vedem, cu foarte rari şi onorabile excepţii,  nici  sacrificând m
pentru problemele mari şi arzătoare ale naţionalităţii noastre, ■
nu-i vedem nici cultivând ştiinţele sau literile şi artele roma- M
ne, nu-i vedem nici protegând pe artişti, pe poeţi, pe oamenii ■
de ştiinţă, sau munca naţională sub orce formă. Cel mult cro- M
nica scandaloasă înregistrează sumele asvârlite de ei la jocu- I
rile de noroc sau scandalurile la cari se dedau în străinătate. m
Sunt aceste fapte şi acte ale lor titluri care să-i îndreptăţească I
să deţină porţiuni imense din solul Patriei? B
înţelegem să deţină întinderi mai mari din solul patriei, ■
oameni cari se devotează şi îşi sacrifică odihna, sănătatea şi m
toată energia şi inteligenţa bogată, cu care sunt dotaţi, inte- M
reselor mari ale neamului, problemelor grele ale naţiunii, ne- m
cesităţilor patriei şi ale societăţii. Din fericire avem şi cazuri S
de acestea, din nefericire însă aşâ de rari. Aceştia singuri ar M
merită să aibă moşii, ca un fel de recompensă naţională. fl
A face proprietari pe ţăranii lipsiţi de pământ, este a ri- ■
dicâ starea  lor mizerabilă, a o îmbunătăţi văzând cu ochii, m
168 1
căci este ale dă înapoi imboldul, îndemnul firesc la muncă, rodul muncii pe care îl deţine astăzi arendaşul sau proprietarul, în scurt timp, ticăloşia şi nevolnicia morală şi materială, în care înoată satele de clăcaşi, n'ar mai fi cu putinţă. în locul satelor nevoiaşe ca Soleştii vei avea sate harnice ca Ră-dăuşanii. Căci întâmplarea singură pare a se fi amuzat să facă experienţe şi alăturări de acestea, spre a amuţi obiecţiile celor sceptici în urmările acestor măsuri.
în scurte cuvinte, măsurile de îmbunătăţire radicală, adâncă, măsurile de natură curat democratică, în toate domeniile şi în toate direcţiile, vor fi singure în stare să reformeze însuşirile rele, negative ale caracterului românesc, să umple lipsurile sufletului nostru şi să ofere ocazii prielnice manifestării bogatei şi variatei noastre mintalităţi, în partea ei care-i pozitivă deşi încă latentă. Aceste măsuri democratice vor fi o operă de educaţie şi de formare. Ele vor avea de rezultat să curăţe sufletul românesc de stratele de izână, pe care nenorocirile mai multor veacuri de restrişte le aşternură peste temeiul nobil al sufletului nostru etnic. Ele vor curaţi aurul mintalităţii noastre de toată rugina cu care îl izâniră nenorocirile istoriei noastre.
Şi aici iarăşi să fie ştiut că-şi fac iluzie, se înşeală singuri aceia cari vor fi crezând că toate aceste numeroase îndreptări şi măsuri democratice, în favoarea ţăranilor, s'ar putea vreodată îndrumă pe calea realizării, fără ca populaţia să fie ridicată din starea de tutelă şi de nevârstnicie politică în care este părăsită. Până ce ţăranii nu vor avea dreptul lor întreg de a vota, de a-şi spune cuvântul intereselor lor, prea puţin, sau chiar nimic nu se va face pentru ei.
Oamenii politici, chiar cei mai sinceri, nu le vor dă nimic, atâta timp cât nici ei nu vor avea de dat nimic — voturile lor celor cari fac politica ţării.
Vom termină aceste pagini, deja prea lungi, cu următoarele scurte observaţii şi reflecţii generale.
Societatea şi coprinsul sufletului românesc se înfăţişează astăzi, după cum am arătat, pline de contraste, nedesăvârşite şi provizorii sub aproape toate punctele de vedere, neegale şi amorfe în multe privinţe.
Mintalitatea românească conţine materialuri atât de bogate, stări sufleteşti atât de variate, provenind din atâtea isvoare felurite; în cuprinsul ei s'au revărsat atâtea comori etnice, încât am putut să zicem că este de provenienţă şi de natură universală. în ea au lăsat urme şi găsesc ecou toate po-
169
poarele europene, şi invers, operile ei, când se vor desăvârşi, vor găsi răsunet la toate popoarele civilizate.
Or, în acelaş timp in care activitatea noastră socială, şi mintalitatea noastră au un coprins bogat şi prea inform, prea anarhic şi chaotic, se naşte şi trebuinţa de a fi coprinse şi strânse bine, în toată complexitatea lor, pentru a fi condensate şi turnate în tipare noui, originale.  Aceste materialuri trădează singure trebuinţa de a fi modelate şi armonizate în forme  mai statornice, de a se cheltui în opere desăvârşite. Aceasta va face că vor trebui să apară, prea curând, şi la noi, acele personalităţi mari, covârşitoare, acei oameni creatori de forme culturale, intelectuale şi politice, care să fixeze şi să desăvârşească temeinic liniile spiritului şi societăţii româneşti. Oamenii aceştia vor trebui să apară cu necesitate în acest secol ce se întinde încăpător dinaintea noastră, provocaţi de trebuinţa desvoltării noastre, de anarhia şi bogăţia mintalităţii româneşti, care nu poate să nu fie strânsă şi prinsă în forme şi clişeie noi. Acţiunea acestor personalităţi va fi cu atât mai însemnată, operele lor cu atât mai trainice şi desăvârşite, cu cât materialul pe care au să-1 lucreze şi să-1 modeleze este mai bogat, mai inform, mai anarhic. Poemele simfonice ale lui Encscu sunt o îndrumare şi o prevestire, pânzele lui Gri-gorescu sunt un început şi o promisiune. Ele ar satisface, poate, şi ar asigură puţin aşteptările neliniştite ale lui Edgard Qui-net, care căută să vadă «venind din Carpaţi un suflet nou, o inspiraţie, un avânt original, în omenirea  noastră veştejită, care le-ar primi şi le-ar sărbători cu bucurie». Acest suflet nou, inspiraţia şi avântul original, ce Carpaţii vor oferi cândva lumii, vor fi de sigur mintalitatea românească, cu calităţile ci pozitive, turnate şi desăvîrşite în opere originale şi caracteristice, de o valoare universală.
* Din psihologia poporului român, Librăria Leon Alcalav Bucureşti, 1907.
1. Cunosc deja un eminent om politic care este de această părere.
2. Chestia Ţărănească, p. 19.
ION PETROVICI
Etnicul în filosofic
Un tânăr profesor dela Cernăuţi vorbind despre eventualitatea unor creaţii filosofice, aci, pe pământul ţării noastre, scrie textual următoarele:
„Suntem şi noi capabili de cugetare profundă, suntem şi noi capabili de creaţie; — însă un lucru să nu-1 uităm: nimic n'are valoare dacă nu e străbătut de seva ce pulsează în organismul poporului propriu. Viabilă şi folositoare pentru omenire e numai aceea ce e manifestare a sufletului naţional. O cugetare adâncă filosofică, va trebui să nască din cugetarea adâncă a neamului. Atât artiştii cât şi cugetătorii noştri vor putea aduce un aport progresului general al omenirii, numai dacă se vor coborî în adâncurile vieţii populare, dacă vor pune urechea ca să asculte bătăile inimii neamului, dacă vor şti şi vor putea să se identifice cu aspiraţiile acestui mare popor"1.
Aşa dar obligaţiunile pe pare le are arta, de-a oglindi nota specifică naţională, s'ar extinde — după autor — şi asupra speculaţiunilor filosofice, constituind directiva şi călăuza lor firească. Filosofia ajunge astfel şi dânsa — cum ar fi de pildă literatura — una din marile expresii ale temperamentului etnic şi structurii sufleteşti naţionale.
într'o epocă preocupată, pentru motive blagoslovite, să dovedească lumii vigoarea sufletească a românismului, — grija ca toate manifestările care pleacă dintre hotarele ţării noastre să aibă pecetea etnică, e mai mult decât explicabilă. Totuşi problema caracterului etnic în elaborările filosofice nu este chiar aşa de simplă şi nici cu totul necontroversată. în orice caz, mai puţin simplă decât ar fi la alte manifestări culturale care sunt învederat legate de partea cea mai personală şi mai
171
pitorească a sufletului naţional, şi unde contactul cu această putere elementară este aproape un postulat.
Netăgăduit că dacă examinăm diversele concepţii filosofice — chiar mărginindu-ne la acele europene — vom constată la multe din ele raporturi strânse cu structura sufletească a popoarelor respective.
Empirismul englez, întemeiat pe bază de fapte precise şi cu excluderea ipotezelor aventuroase, oglindeşte o latură fundamentală a etnicului englezesc, — pasiunea faptelor concrete, palpabile, şi evitarea abstracţiilor vaporoase. Când însă această filosofie empiristă reprezintată cu atâta strălucire de Bacon, Locke, Berkeley şi Hume, trăgând ultimele consecinţe şi eliminând din conţinutul cunoştinţii valabile orice ideie care nu fusese scoasă din experienţă, a devenit tâisolvantă şi revoluţionară, — atunci o altă latură a temperamentului englez, caracterul tradiţionalist şi conservator, a reacţionat icerându-şi o altă filosofie mai cumpătată, care păstră mai toate ideile tradiţionale, aşa numita filosofie a bunului simţ, reprezentată de Reid, şi de urmaşii lui.
Sufletul naţional francez oferă de asemenea mai multe laturi. Una sceptică, îndreptăţindu-1 pe Alfred să spue: „Parler de ses opinions, de ses admirations avec un ; demi-sourire, comme de peu de chose, qu'on est tout pres d'abandonner pour dire le contraire: vice frangais". O alta, raţionalistă-matema-tică, ce implică dragostea de claritate şi de logică. în sfârşit mai este şi înclinaţia retorică, mai desvoltată poate decât la alte popoare, care străbate impetuoasă chiar în genuri literare heterogene, cum este în lirica şi teatrul lui Hugo, şi chiar la poeţi burghezi şi cu pretenţii naturaliste cum este Francois Coppee.
Câte-şi trele aceste trăsături şi-au avut repercusiunea şi în domeniul filosofic: Scepticismul lui Montaigne, Raţionalismul lui Descartes şi filosofia oratorică a lui Royer-Collard şi Victor Cousin.
Filosofia germană care ne înfăţişează vaste sisteme de ansamblu năzuind să se ridice îndrăzneaţă ân regiunea principiilor supreme, acolo unde contrastele se anulează şi divergenţele se topesc — ca pildă sistemele lui Fichte, Schelling, Hegel şi alţii — pare a corespunde şi dânsa elanului mistico-metafisic care agită de preferinţă sufletul specific german.
însfârşit filosofia pragmatistă americană, care face din reuşita practică, norma fundamentală a adevărului, — această filosofie nouă care a împins la celebritate numele lui James —
172
nu este fără legătură cu dispoziţiile tehnice şi realiste ale poporului american.
Aceste exemple — cărora li s'ar putea adăugă şi altele — mărturisesc în deajuns că sistemele şi concepţiile filosofice, tot aşa precum atârnă de nivelul cultural al epocii, aşa cum nu se pot degaja de temperamentul individual al autorilor, nu stau nici ermetice faţă de caracterele naţionale ale popoarelor unde au apărut.
Dar chestia e alta: este acest lucru un bine sau un neajuns? Un avantaj sau o scădere? Căci elaborarea filosofică vrea să fie altceva decât o operă literară sau de fantezie, ea urmăreşte să exprime adevărul şi realitatea, în forme universal valabile şi obiective.
Şi cel puţin in unele cazuri, particularităţile etnice, ames-tecându-se în speculaţia filosofică, constituie un neajuns. Dovadă că adesea ori, atunci când se înfăţişează analitic sistemele filosofice şi se constată câte o incoherenţă sau o idee răzleaţă care nu se îmbină cu armonia concepţiunii, ea este în genere pusă sau pe seama prejudecăţilor vremei, sau a tradiţiilor şi înclinărilor naţionale. Aşa dar factorul naţional e invocat ca scuză pentru lacune şi erori!
Pentru a ilustra caracterul, deficitar în unele privinţe, al Însuşirilor etnice, va fi poate de folos să ieşim o clipă din domeniului pur filosofic şi să cităm două pasagii dintr'o carte recentă: Memorialul mareşalului Foch.
Povestind peripeţiile încheerii armistiţiului cu Nemţii, Foch destăinueşte că mareşalul Haig, comandantul armatelor engleze, insistă să se impune învinşilor — ceiace ar fi fost foarte primejdios — condiţiuni mai blânde şi asta fiindcă socotea armata germană încă în stare să reziste. Cu prilejul acesta Foch semnalează unele margini structurale ale spiritului englez:
„Englezii au luptat — spune dânsul — într'un chip extraordinar. Au câştigat victorii peste victorii... dar lucru straniu, aceste biruinţe le-au câştigat aproape fără 'să ştie. Nu păreau a-şi fi dat seama. O lipsă de supleţe, o oarecare rigiditate în judecată, îi face să fie câteodată în întârziere faţă de evenimente. Ei continuau să considere pe germani caşicum victoriile n'ar fi avut loc, caşicum nu i-ar fi învins de atâtea ori".
Această teamă de a conchide fără verificări migăloase, şi care sunt tot o manifestare a empirismului naţional 'englez, apare luminos aicea ca o insuficienţă, ca o limită.
întrebat asupra cauzelor eşecului lui Ludendorff, Foch spune între altele, următoarele:
173
„Germanii au fost încăodată victimele unui sistem definitiv. Acesta este cusurul obişnuit al spiritului german:; A crede că odată elaborat, planul valorează prin el însăşi, în toate circumstanţele şi pentru toate vremurile".
Clasică zugrăvire a acelei trăsături etnice — un neajuns considerabil şi dânsa — că un sistem unitar este închegat valabil a priori şi sub specie aeternitatis!
Şi dacă Foch a dominat pe Englezi, dupăcum a înfrânt pe Germani, asta n'a făcut-o probabil cu însuşirile etnice franceze, limitative şi ele, ci cu geniul său personal, care s'a putut ridică_ de-asupra contingenţelor naţionale, ce constituesc adesea făga-şuri înguste şi rutinare.
Acum ne putem întoarce la problema noastră. Filosofia, înţeleasă ştiinţificeşte, ca o prelungire convergentă a ştiinţelor pozitive, năzueşte la o imagine totală despre lume, cât mai obiectivă şi cât mai adequată. în această aspiraţie către adevărul absolut, către adevărul detaşat de negurile subiectivităţii, spiritul cugetător este trădat totuşi de mai multe contingenţe, care îi pun stavilă, introducând în cercetările sale, tot atâtea" relativităţi: credinţele şi ideile dominante ale timpului (azi unele, mâne altele), dorinţe individuale isvorând din propriul temperament, ş'apoi desigur alături de acestea, barierele etnice, care .îngrădesc tiranice şi ele, lărgimea comprehensiunii şi câmpul soluţiilor.
Directivele etnice constituesc deci în domeniul acesta o limită, şi de-aceia nu pot fi propuse ca un ideal.
Dela faptul că nu ;ne putem degaja complect de ele, că operează latent, predeterminând şi anticipând adesea rezultatele cugetării filosofice — mai ales la moralişti — nu urmează că trebue să le şi căutăm, să ne constituim sclavii voluntari ai acestor tendinţe, aşa cum ni se recomandă astăzi de unii şi de alţii.
Desigur această limitare etnică prezintă câteodată şi unele avantagii: în cadrul ei se pot sezisa aspecte interesante ale existenţii, cu toate că unilaterale. Şi empirismul englez, şi raţionalismul francez şi idealismul german, au reuşit fiecare să evidenţieze unele nuanţe ale firii, poate tocmai din cauza îngustării câmpului lor vizual.
Dar încă odată, dispoziţiunile etnice există normal în fiecare, ele îşi vor produce rezultatele — rele şi bune — dela sine, — însă ceiace nu trebue, e să căutăm a ne îngloda cu voinţă în ele, luându-le ca îndreptar, şi a dă filosofiei o lozincă similară cu literatura şi cu arta.
174
Dimpotrivă calea filosofică este a ne degaja, în cât mai mare măsură, de toate ambianţele .limitative, de fatalităţile ereditare, şi chiar dacă în realitate nu izbutim a destrăma cu totul vălurile relativităţii, să ne silim totuşi în permanenţă, a ne depăşi marginile şi barierele, a înţelege gândirea altora şi-a îmbrăţişa cât mai multe puncte de vedere2.
Mai puţin deci, în acest domeniu, scoborâri „în adâncurile vieţii populare" şi ascultarea „bătăilor inimii neamului", cât ambiţia /ca sezisând problemele filosofice mondiale, să le contempli cu cât mai multă şi mai ştiinţifică pregătire, cu cât mai deplină detaşare şi cu cât mai largă comprehensiune . ..
Nota dispoziţiilor etnice, asta se ,va strecura dela sine: însă ca murmur de acompaniament, — nu ca glas de trâmbiţă şi mai ales ca inscripţie pe drapel.
Studii Istorico-Filosofice,  Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1929.
1. V. Gherasim, „Etnicul în filosofie", p. 20.
2. Bergson merge şi mai departe în direcţia aceasta, pretinzînd pur şi simplu filosofului să se degajeze chiar de condiţii tipice şi nor-mal-omeneşti, bunăoară de forma spaţiului şi a timpului ştiinţific (măsurabil şi spaţializat) întrucât aceste forme s'au zămislit pe baze utili-tariste, streine de preocuparea adevărului. „Philosopher, spune Bergson, consiste â invertir la direction habituelle du travail de la pensee" şi defineşte filosofarea „un effort pour transcender la condition humaine".
Mergând pe calea aceasta, s'a putut în orice caz săltă până la o doctrină despre care Jacques Chevalier a avut dreptul să spue, într'o frumoasă monografie: „qu'au lieu d'etre, comme tant d'autres, un simple reflet de l'ambiance, est ajţranchie, en quelque maniere des conditions de temps et de lieu dont elle semblait dependre, parce que c'est la verite, et non Voccasion qui est sa regie", (p. 71).
P. P. NEGULESCU
Implicaţii etnice
II. Locul unde, ţara adică în care se desfăşură cugetarea filosofică o mai leagă, pe lîngă mediul geofizic, şi de cel etnic care, fiind diferit la diferiţii ei reprezentanţi, diversifică de asemenea rezultatele operaţiilor intelectuale ce am zis că alcătuiesc discernămîntul critic. Structura sufletească a poporului, din sînul căruia iese un filosof, nu poate rămînea fără influenţă asupra cugetării lui. Am zis, e drept, că talentul ar putea să fie o variaţie bruscă, individuală, o „mutaţie", cum numeşte botanistul olandez De Vries variaţiile de acest fel şi că, prin urmare, rămînînd înnăscut, n-ar mai fi totuşi ereditar. Celelalte caractere însă, atît fizice cît şi psihice, care mai alcătuiesc individualitatea unui filosof, afară de cele ce îi constituiesc talentul, sunt ereditare şi deci de origine etnică. Mutaţia — la plante, unde a fost studiată mai întîi şi mai bine — constă în variaţia bruscă a cîtorva numai din caracterele lor. La Oeno-thera lamarckiana, bunăoară, pe care a studiat-o îndeosebi De Vries, mutaţia constă, uneori, numai în schimbarea bruscă a formei şi culorii florilor; toate celelalte caractere ale plantei rămîn ceea ce erau, continuă adică a fi acelea ale speciei, din care planta face parte. Tot aşa, talentul filosofic, care apare brusc la un individ se găseşte înglobat într-un complex de caractere psihofiziologice, care rămîn cele moştenite, şi care sunt de origine etnică — sunt adică, în medie, acelea ale poporului din sînul căruia a ieşit individul de care e vorba. Acest complex de caractere însă, de origine etnică, ale individului talentat, nu poate să nu exercite nici o influenţă asupra talentului său filosofic.
De aceea s-a zis că sistemele filosofice poartă pecetea spirituală a naţiunilor în sînul cărora au apărut. S-a susţinut, bu-176
năoară, că obiceiul vechi şi general al poporului britanic, de a-şi întemeia întreprinderile numai pe informaţii precise, pe fapte concrete, bine stabilite, nu pe speculaţii abstracte sau pe închipuiri sentimentale, a împins cugetarea filosofilor englezi către empirism. De unde, marea linie: Bacon, Locke, Hume, care fac gloria filosofiei britanice. S-a zis, de asemenea, că nevoia latină de claritate logică, ce caracterizează spiritul naţional al francezilor, a înpins cugetarea filosofilor ieşiţi din rîndurile lor să întemeieze adevărul pe demostraţii raţionale, pentru care forma cea mai perfectă li s-a părut a fi deducţia. De unde, introducerea metodei matematice în filosofie, de către Descartes, primul mare cugetător francez. S-a zis, în sfîrşit, că poporul german înclină către speculaţii metafizice — care să-i dea, nu numai cunoaşterea naturii, ci şi presimţirea a ceea ce e dincolo de natură — şi către misticism, în care, cu ajutorul sensibilităţii, să poată avea intuiţia directă a principiului suprem al lumii. De unde, apariţia primilor mari mistici europeni, de la sfîrşitul Evului Mediu şi începutul timpurilor moderne, Eckhardt şi Bohme, cari au fost germani, şi marea linie idealistă, cu Fichte, Schelling  şi Hegel.
E caracteristică, din acest punct de vedere, cartea lui Wundt Die Nationen und ihre. Philosophie, în prefaţa căreia citim: „Pentru felul de a fi spiritual al unui popor, toate domeniile vieţii sufleteşti sunt însemnate. în ştiinţă, ca şi în artă, în poezie ca şi în filosofie, îşi valorifică fiecare popor individualitatea sa particulară. Totuşi, aceste domenii diferite nu sunt, din acest punct de vedere, de o valoare egală. Ştiinţele speciale nu sunt, e drept, atît de internaţionale cît se crede; totuşi, repeziciunea comunicaţiilor ştiinţifice aruncă deosebirile naţionale pe planul al doilea. Acelaşi lucru se poate zice — nu în aceeaşi măsură, dar totuşi în parte — despre artă. Numai poezia, întrucît conţinutul ei de idei este legat de limbă, posedă o valoare deosebită pentru, cunoaşterea pornirilor sufleteşti ce frămîntă un popor. Alături de ea însă, ca expresie a caracterului sufletesc al naţiunilor, stă în prima linie filosofia. Nu pentru că, cum s-a zis, ar fi ea însăşi o poezie de noţiuni, ci fiindcă ea, în concepţiile despre lume, pe care le scoate din cercetările ştiinţifice ale timpului, introduce şi pornirile morale, care animă poezia, se poate zice că îi este înrudită. întrucît caută să aducă la lumina conştiinţei aceste porniri obscure, care se agită în sufletul poporului, filosofia ne dă un tablou de ansamblu al valorilor spirituale ale culturii fiecărei naţiuni. .." Filosofia adică ne arată ceea ce fiecare popor preţuieşte mai mult pe lume şi, ca
12 — Dreptul la memorie, voi. III.
177
atare, exprimă în cel mai înalt grad felul lui de a fi, din punct de vedere intelectual şi moral.
Nu ne putem ocupa, mai de aproape, de această lucrare A lui Wundt fiindcă nu studiem acum, îndeosebi, ceea ce s-a numit problema „etnicului" în filosofie. Atrag numai atenţia cititorilor asupra ei, rugîndu-i totodată s-o utilizeze cu oarecare rezervă, fiindcă are un caracter tendenţios, care, ce e drept, nu e prea izbitor, dar este totuşi real. Lucrarea a apărut în timpul războiului mondial precedent, în 1915, — atunci cînd germanii credeau încă, cu tărie, în victorie şi se pregăteau să impună lumii, nu numai puterea lor militară, ci şi superioritatea culturală, pe care şi-o atribuiau cu toată generozitatea patriotismului lor înfierbintat — depăşind astfel realitatea, pe care, în limitele ei juste, nu s-ar fi gîndit nimeni s-o conteste.
Influenţa factorului etnic asupra cugetării filosofice a mai fost susţinută, după Wundt, de un cercetător francez mai puţin cunoscut, dar ale cărui argumente merită să fie luate în consideraţie. Torau-Bayle, directorul colecţiei de lucrări filosofice în curs de publicaţie, intitulate Biblioieque de philosophie moderne, a relevat în primul rînd faptul c5, în deosebire de religie şi de artă, care sunt forme de viaţă spirituală ce se găsesc mai mult sau mai puţin la toate popoarele, filosofia nu se găseşte decît la unele dintr-însele. In Antichitate, bunăoară, n-au avut o filosofie decît grecii, şi, într-o măsură mult mai mică, romanii; asirienii, babilonienii, egiptenii, fenicienii au fost lipsiţi de această formă specială de manifestare a vieţii sufleteşti. în Evul Mediu, stînd în serviciul credinţei, sub forma cunoscută a scolasticei, filosofia a fost legată mai mult de catolicism, ca organizare bisericească inter- sau supranaţională; raporturile ei cu unele sau altele din popoarele timpului au fost astfel mai puţin aparente. Cu Renaşterea însă, coloritul etnic a reapărut. Filosofia Renaşterii a fost în primul rînd italiană; şi dacă ecourile ei au răsunat mai pretutindeni, contribuţii de o valoare corespunzătoare n-au dat, în perioada de care vorbim, decît francezii, germanii şi, ceva mai puţin, englezii. In timpurile moderne, filosofia a devenit o productiune exclusivă — sau aproape — a celor din urmă trei naţiuni. De abia către sfîrşitul veacului al XlX-lea, Statele Unite ale Ame-ricei au putut aduce şi ele o contribuţie originală destul de importantă.
Pe de altă parte, la grupurile etnice menţionate, filosofii ce s-au succedat de la începutul timpurilor moderne încoace au prezentat, înlăuntrul fiecăruia dintr-însele, o netăgăduită „înrudire intelectuală". Si formează astfel serii a căror continui-
178
tate este vizibilă. „Descartes, Condillac, Auguste Comte, discipolii lor, cei mai mulţi din gînditorii francezi contimporani, pînă la Henri Poincare, matematicii sau logicienii raţionalişti alcătuiesc într-adevăr o linie unică; ei diferă simţitor de englezi, ca Bacon, Hobbes, Locke, Stuart Mill, Spencer, care reprezintă un empirism logic deja destul de depărtat la raţionalismul francez; ei sunt şi mai departe de filosofii germani, Leib-niz, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, care oferă între ei o înrudire intelectuală incontestabilă, întrucît au urmărit întemeierea unei mari filosofii a Voinţei; în sfîrşit, filosofii americani manifestă deja tendinţa unei'şcoli diferite şi noi; şcoala pragma-tistă. Pentru francezi, conceptul de valoare fundamentală a fost, de cele mai multe ori, Raţiunea; pentru englezi, Experienţa ştiinţifică; pentru germani, Energia şi devenirea ei, Voinţa; pentru americani. Viziunea Pragmatistă a universului"1. Torau-Bayle trage din aceste „constatări" concluzia că, în cercetările acestor diferite grupe de filosofi, a existat o „constantă" care a fost aceea a „rasei" lor.
O ultimă dovadă a „temperamentului etnic" al fiecărui filosof mai este, în fine, după autorul ale cărui idei le urmărim, modul de exprimare, atît de diferit de la unul la altul. „ . . .Niciodată filosofii n-au putut ajunge să creeze un limbaj ştiinţific, unic şi universal... E o constatare foarte caracteristică; fiecare filosofie trebuie să-şi făurească un vocabular special, anevoie de tradus, cu toată exactitatea, în altă limbă. Neputinţa filosofilor de a descoperi expresii tehnice, susceptibile de a fi universal admise, face să iasă în evidenţă deosebirile de idei şi de sentimente care separă, în mod inconştient, dar adînc, pe gînditorii diferitelor naţiuni. Cuvintele sunt o serie de scheme, a căror lipsă de sinonime exactă, de la un popor la altul, varietăţi de înţelegere şi divergenţe de interpretare generală a universului. Cuvintele, cu sensurile lor precise, sintaxele, cu nuanţele lor de gîndire şi exprimare, sunt creaţii inconştiente prin care se manifestează viziuni diferite ale totalităţii lucrurilor, la diferitele grupe etnice lipsite de identitate"2.
Aceste argumente au, fireşte, o valoare ce nu poate fi trecută cu vederea. Dar tabloul asemănărilor şi deosebirilor dintre filosofi nu poate rămînea aşa cum ni-1 zugrăveşte Torau-Bayle. Unele „retuşeri" — multe chiar — par indispensabile. Auguste Comte, bunăoară, diferă mai puţin de Bacon sau de Stuart Mill, decît de Descartes, şi cu atît mai mult de Cousin, de Renouvier sau de Bergson. Aceştia, la rîndul lor, seamănă mai mult cu Kant, cu Hegel sau cu Schopenhauer, decît cu
12* 179
Condillac. Iar ca întemeietor al sensualismului, Condillac este un adept mai hotărît şi mai radical al „experienţei" decît Locke. Kant şi Hegel nu pot fi consideraţi ca reprezentînd, alături de Schopenhauer, o „mare filosofie a Voinţei". Mai mult decît ei reprezintă, desigur, o asemenea filosofie Mâine de Biran. Cît despre afirmarea că şcoala pragmatistă, din Statele Unite ale Americei, reprezintă o „Viziune Pragmatistă" (cu majuscule...) „a Universului", ea nu este, evident, decît o tautologie. Pragmatismul s-a înfăţişat, la origine, ca o variantă a empirismului, deşi în evoluţia lui ulterioară a tins a se apropia de apriorism. „Americanii" au astfel „înrudiri spirituale" nu numai cu englezii, dar şi cu germanii — dacă considerăm ca empirişti numai pe cei dintîi şi ca apriorişti numai pe cei din urmă, ceea ce nu corespunde realităţii.
Dar alte obiecţii, de altă natură, se ridică mai cu tărie în faţa afirmărilor lui Torau-Bayle. Ca să poată fi vorba de o „constantă a rasei" la un filosof oarecare, ar trebui evident ca rasa respectivă să fie ea însăşi constantă. Ca să fie constantă însă, rasa în chestiune ar fi să fie unitară, iar ca să fie unitară ar trebui să fie pură. De la bătrînul Bastian încoace, totuşi, etnografia crede din ce în ce mai puţin în existenţa raselor pure. Unele triburi sălbatice, izolate, în insulele mărilor şi oceanelor puţin explorate încă, sau în alte regiuni puţin accesibile ale pămîntului, au rămas poate ferite de orice amestec etnic. Celelalte grupări omeneşti însă, marile popoare europene, mai ales, sunt amestecuri, mai mult sau mai puţin vechi şi mai mult sau mai puţin întinse, în care au intrat numeroase elemente etnice diferite — cu circumstanţa agravantă că contopirea lor e încă departe de a fi, din punct de vedere antropologic, deplină şi definitivă.
Nu putem şti, din cauza lipsei totale a documentelor scrise, ce a fost în timpurile preistorice. Atît la începutul timpurilor istorice însă, cît şi în perioada marilor migraţiuni ale popoarelor, de la sfîrşitul Antichităţii şi de la începutul Evului Mediu, ca şi, în fine, în timpul colonizării noilor continente, de la Renaştere încoace — rasele care, după toate probabilităţile, n-au fost, nici în momentele de care vorbim, în adevăr pure, s-au amestecat şi continuă a se amesteca în proporţii care au îngreuiat considerabil cristalizarea unor tipuri etnice invariabile — ca să nu zicem că au făcut-o imposibilă. Naţiunile ce au rezultat din aceste amestecuri, vaste ca proporţii şi multimilenare ca durată, din aceste amestecuri ale căror elemente componente nu se pot determina precis, şi nici măcar aproximativ, sunt departe de a avea fizionomii psihofiziologice
I   aşa de bine diferenţiate, cum sunt tipurile speciilor şi varietă-
I   ţii or, vegetale şi animale.
Iată de ce, la fiecare popor găsim o sumă de caractere, ce ar părea să aparţină mai multor popoare, deosebite" de el. Şi iată de ce, la fiecare din popoarele ce au avut o filosofie, găsim sisteme filosofice foarte diferite. Mai precis, la fiecare din acele popoare găsim reprezentate toate direcţiile posibile ale cugetării filosofice. La germani, bunăoară, la originea chiar a idealismului, găsim criticismul, care, din punct de vedere ontologic, era realist; alături de apriorismul lui Kant şi al succesorilor săi imediaţi găsim empirismul reprezentanţilor psihologismului, cu Frics şi Beneke, şi al reprezentanţilor pozitivismului, cu Laas, Jodl şi Duhring; alături de materialismul lui Vogt şi Moleschott, găsim spiritualismul neocriticist al lui Cohen şi al lui Natorp. Şi aşa mai departe. Oricine examinează, din acest punct de vedere, filosofia franceză, cea engleză, cea italiană, poate găsi reprezentate într-însele, fără deosebire, toate direcţiile posibile ale cugetării filosofice. Aşa încît, pînă acum cel puţin, dacă putem face unele ipoteze, care să ne ajute să ne explicăm geneza unora din sistemele filosofice, nu putem stabili încă nimic sigur şi definitiv cu privire la influenţa factorului etnic asupra cugetării filosofilor.
De altfel, la amestecul în stil mare al raselor, care a fost totdeauna sporadic, în trecut, şi care a devenit, de la sfîrşitul Antichităţii sau de la începutul Evului Mediu încoace, din ce în ce mai' rar, s-a adăugat, în timpurile moderne, amestecul în proporţii reduse şi cu caracter individual — dar care, cu scăderea prejudecăţilor şi cu înmulţirea comunicaţiilor, a devenit din ce în ce mai frecvent — al naţionalităţilor. Aşa, bunăoară, ca să lăsăm la o parte fenomenul mai complex al emigranţilor, care se însoară, atît de adesea, cu femei din ţinuturile unde se aşează — statisticile ne arată în toate ţările un procent, mai mult sau mai puţin însemnat, de căsătorii în care soţii sunt de naţionalităţi diferite. Ele nu înregistrează, fireşte, şi legăturile nelegitime, care duc însă la aceleaşi rezultate. Copiii, ce se nasc din asemenea căsătorii şi legături, sunt, din punct de vedere „etnic", ceea ce biologia numeşte produse „hibride", în care adică se amestecă, modificîndu-se reciproc caracterele ambelor „rase" ce se încrucişează. Dacă dar unii din copiii de acest fel ajung filosofi sau artişti, nu se poate şti cu siguranţă ■— în starea actuală a cercetărilor nu se poate şti nici măcar aproximativ — care din caracterele etnice, ale celor două naţionalităţi, din încrucişarea cărora au ieşit, au determinat talentul lor filosofic sau artistic, atît în apariţia, cît şi în orien-
180
181
tarea lui. Sau, ca să întrebuinţăm formula, atît de „la modă* astăzi, nu se poate şti, în asemenea cazuri, ce „specific naţional" reprezintă oamenii de talent ce s-au născut din părinţi aparţinînd unor naţionalităţi diferite.
Aşa, bunăoară, Kant a fost considerat totdeauna ca un reprezentant de frunte al spiritului german, în filosofie. Părere^ aceasta devine însă discutabilă, dacă ne gîndim că el era, după tată, de origine scoţiană. Printre numeroşii scoţieni care, pentru motive ce nu interesează aici, au emigrat, la sfîrşitul vea*-cului al XVII-lea şi la începutul celui următor, în Suedia şi în Prusia, se găsea şi bunicul lui Kant, care s-a stabilit la Til-sit. Tatăl filosofului, un mic meseriaş care locuia la Konigs-berg, îşi scria încă numele cu C ca în englezeşte; el semna tot* deauna: I. G. Cant. Fiindcă însă antecedentele familiei nu ne sînt cunoscute, nu-i putem urmări mai departe originea celtică sau anglo-saxonă. Căci Scoţia, vechea Caledonie a romanilor, a fost locuită în antichitate de celţi, cu care s-au amestecat apoi, mai ales în sud, anglo-saxonii.' Tot aşa, ca să mai cităm un caz, Schopenhauer era de origină olandeză. Străbunicul lui venise la Danzig, la începutul veacului al XVIII-lea, ca comerciant şi agricultor, păstrîndu-şi supuşenia străină. Bunicul său obţinuse, e drept, titlul de cetăţean al vechiului oraş hanseatic; totuşi, stăpînit încă de prejudecăţi sau cel puţin de preferinţe naţionale, s-a căsătorit tot cu o olandeză, cu fiica „ministrului-rezident" al Ţărilor-de-Jos, Soermans. De abia tatăl filosofului, Heinrich Floris Schopenhauer, s-a căsătorit cu o germană, Johanna Trosiener. Tot aşa, ca să mai luăm încă un exemplu, Nietzsche era de origine poloneză. Pe la începutul veacului 4 XVIII-lea, un conte polonez, Niecki, care era protestant, ca să scape de persecuţiile catolicismului oficial al ţării sale, s-a stabilit în Germania, renunţînd la titlul său de nobleţe şi scriin-du-şi numele, aşa cum se pronunţa de fapt, Nietzki. Se pare chiar că filosoful care se mîndrea uneori cu originea sa aristocratică şi străină, avea, destul de pronunţat, tipul slav şi că, din această cauză, era luat adesea, în călătoriile sale, drept po* lonez. In sfîrşit, Leibniz era de asemenea de origine slavă. La finele veacului al XlX-lea, cînd studiile antropologice luaseră un aşa de mare avînt, s-a examinat, între altele, şi craniul acestui cugetător, considerat ca un reprezentant de frunte al filosofiei germane. După credinţa răspîndită pe atunci şi susţinută cu tărie de H. St. Chamberlain, în cartea Temeliile veacului al XlX-lea, de care ne vom ocupa, în altă ordine de idei, mai departe, craniul lui Leibniz, ca reprezentant al rasei germane, ar fi trebuit să fie dolichocefal. El era însă hiperbrachi-
182
T
cefal, cu un indice de 90.3 — fapt care a pus din nou în discuţie originea lui etnică. Examinînd acest fapt dinaintea Societăţii pentru antropologie, etnografie şi preistorie din Berlin, Krause a stabilit că „mic şi rotund", cum se arăta, craniul lui Leibniz nu prezenta tipul „germanic" cunoscut din aşa numitele „morminte în rînduri". Ca confirmare, Krause a menţionat că filosoful însuşi, după mărturiile imora din contimporanii lui, se considera ca fiind de origine poloneză şi că strămoşii săi îşi semnau numele cu o ortografie vădit slavă: Leubnicz. Tatăl filosofului însă părăsise această ortografie şi semna: Friedrich Leibnlitz3.
La noi, ca să luăm şi un exemplu dintre filosofii români, Vasile Conta pare a fi fost de origine armeană. în matricula şcolară a „Colegiului Naţional" din Iaşi, unde şi-a făcut studiile liceale, elevul Vasile Conta era trecut cu indicaţiile următoare: „Născut la 1845, luna noiemvrie 15, profesiunea părinţilor preot, de naţiune armeană...". Octav Minar, cel dintîi editor al Operelor complete ale filosofului, zice în studiul biografic introductiv că, cu privire la originea lui etnică, n-a găsit „nici o lămurire". Şi adaugă: „A fost după mamă armean; sau după tată poate armîn" — adică român macedonean. în nedumerirea lui, autorul continuă: „Rămîne un semn de întrebare, în tot cazul, numele Conta nu poate fi. . . un nume românesc"4. Cu acest prilej, poate fi de folos să relevăm în treacăt atmosfera sceptică în care s-a format, sufleteşte, Conta, ca copil. Tatăl său, deşi preot, nu era credincios. în caietele sale de impresii, ce s-au găsit în păstrarea Măriei Băluşescu, Conta notase că tatăl său zicea uneori, „pe glasul al optulea", adresîndu-se mamei sale: „Ce vrei femeie, nu mai pot sluji pe un stăpîn pe care nu l-am văzut niciodată şi pe care n-o să-1 văd niciodată. M-am săturat de atîta tămîie şi citanie"5.
Istoria literară ne oferă însă exemple şi mai izbitoare — literatura fiind mai strîns legată de „specificul naţional", din cauză că exprimă ceea ce este mai intim în sufletul unui popor, adică sentimentele lui, şi se serveşte de ceea ce îi este mai caracteristic, adică de limba lui. Goethe, bunăoară, a fost considerat totdeauna ca fiind reprezentantul prin excelenţă al spiritului german în literatură. După unele cercetări mai noi însă, el pare a fi fost de origine turcă sau siriană. Şi fiindcă părerea, pentru cei ce n-o cunosc încă, poate părea surprinzătoare6, e necesar să ne oprim un moment asupră-i. Un învăţat german, ocupîndu-se cu problema eredităţii, a avut ideea să examineze realitatea acestui fenomen în genealogia cîtorva familii mai cunoscute, şi a scris o carte interesantă, intitulată
183
Familienforschung und Vererbungslehre. în această lucrare* autorul, Robert Sommer, care e profesor la Universitatea din. Giessen, a studiat, între altele, şi genealogia lui Goethe, cău-» tînd în special să vadă cu care din ascendenţii săi semăna mai mult, pentru ca să poată urmări, pe firul genealogic, originea, psihofiziologică a genialităţii sale. El stabileşte, mai întîi, că poetul nu semăna cu părinţii săi, ci mai mult, izbitor de mult, atît la înfăţişare, cît şi la gusturi şi înclinări, cu bunica sa maternă, Ana Lindheimer. Aceasta, la rîndu-i, semăna mai mult cu mama ei, Caterina Seip. Iar aceasta, prin mijlocirea a cinci generaţii intermediare, la care se pot urmări caracterele asemănării în chestie, se trăgea din familia Soldan. In sfîrşit, în această familie, a cărei genealogie o studiază, destul de amănunţit, pînă în veacul al XlV-lea, profesorul german descopere un grup de caractere psihofiziologice, ce se păstrează cu o impresionantă constanţă, şi pe care femeile din această familie, cînd intră, prin căsătorii, într-altele, îl impun copiilor lor. Acest grup de caractere — e tocmai cel ce deosebeşte pe> Goethe, formînd temelia psihofiziologică a genialităţii sale.
Explicarea extraordinarei constante a grupului de caractere de care e vorba, o caută învăţatul german în originea etnică a întemeietorului familiei Soldan — care era un turc sau sirian. La începutul veacului al XlV-lea, un cruciat german, contele de Lechmotir, luase ca prizonier, într-o luptă în Siria, un ofiţer turc, Sadok Selim Soltan, şi 1-a adus cu el în Germania, unde i-a redat libertatea, cu condiţia să treacă la creştinism. I-a dăruit apoi un domeniu feudal, făcîndu-1 vasaluL său şi 1-a căsătorit cu o fată germană. Dintre descendenţii acestui ofiţer turc făcea parte Iakob Soldan, tatăl Anei Soldan, din care, prin bunica sa, se trăgea Goethe. Curios este de menţionat faptul că, după un arbore genealogic care se păstrează la Hanovra, acest Jakob Soldan pare a fi locuit prin părţile noastre, la „Greberi" în Valahia.
Prin originea etnică a întemeietorului acestei familii, ne explică apoi Sommer constanţa caracterelor ei psihofiziologice. Sadok Selim Soltan era, cum am zis, turc sau sirian. La seminţiile orientale însă, atît din cauza vechilor tradiţii sociale, cît şi din cauza fanatismului, căsătoriile erau „endogame", se contractau adică numai înlăuntrul triburilor respective. Asemenea căsătorii, însă, asigură totdeauna caracterelor etnice un maximum de stabilitate. După veacuri întregi, în care o selecţiune riguroasă se operează astfel fără întrerupere, copiii ieşiţi din căsătorii endogame, dacă contractează căsătorii exogame, impun descendenţilor caracterele, lor dominante7.
184
1Pb
In literatura rusească numele cel mai impunător e desigur .acela al lui Tolstoi. Iar prin modul cum a trăit, marele scriitor a rămas poate mai aproape de sufletul poporului rus decît toţi ceilalţi reprezentanţi literari ai lui. El era totuşi de origine străină. întreaga familie Tolstoi se trăgea dintr-un german, stabilit în Rusia prin veacul al XlV-lea. Numele lui adevărat părea a fi fost Indris, dar i se dase, din cauza obezităţii lui puţin comune, porecla de „tolstoi" care pe ruseşte însemna ..gros". Cu vremea, fiind utilizată de toţi, porecla a luat locul numelui. Aşa a luat naştere neamul Tolstoi, din care descinde autorul celebrelor romane Război şi pace şi Ana Karenina.
In sfîrşit, ca să mai luăm un exemplu, la noi, Alecsandri, a fost considerat totdeauna ca un reprezentant tipic al literaturii române. Mai mult chiar, întrucît a cîntat, ca nimeni altul, războiul neatîrnării şi ginta latină, a fost privit ca un reprezentant prin excelenţă al neamului şi rasei noastre. Şi totuşi, originea lui Alecsandri e o problemă, ce n-a fost însă definitiv rezolvată — îngăduind, încă, toate îndoielile. De la Arhondologia Moldovei, a lui Sion, pînă la studiile critice ale lui Chendi şi Zaharia, •— ca să nu mai vorbim de articolele mai mărunte din reviste şi notiţele informative din gazete, — părerea că Alecsandri era de origine evreo-grecească, a circulat şi circulă fără întrerupere. Încercarea unora din istoricii literaturii române de a înlătura această părere, considerînd-o ca un simplu „zvon" sau stigmatizînd-o ca un „lucru urît", a rămas fără efect. De altfel, poetul însuşi se considera ca fiind de origine străină; după el, întemeietorul familiei Alecsandri ar fi fost veneţian. Din nefericire, această afirmare nu se întemeia pe nici o dovadă. Iar un critic literar mai nou, H. Sa-nielevici, bănuieşte că ea ar fi fost făcută mai mult ca să provoace o diversiune, ascunzînd originea adevărată a familiei poetului8. Pe de altă parte, dacă admitem această afirmare* ca adevărată, ne lovim de o altă dificultate. După părerea unora din criticii literari de astăzi, un element constitutiv din cele mai însemnate — dacă nu cel mai însemnat — al „specificului naţional" românesc, ar fi ortodoxismul. Cum s-ar împăca această părere cu faptul că strămoşii lui Alecsandri ar fi fost catolici? Iar dacă am examina această părere în sine, ne-am lovi de obiecţia că ortodoxismul nu e specific românesc. Ortodocşi sunt şi grecii, bulgarii, sîrbii şi ruşii. Dar nu ne putem opri acum asupra acestei probleme.
Iată dar o sumă de fapte, care ne arată, destul de limpede, dificultăţile foarte mari, de care ne lovim, cînd voim să utilizăm factorul etnic în explicarea diferenţierii talentelor, în ge-
185
neral, şi îndeosebi în înţelegerea genezei şi orientării cugetării filosofice. Unele din aceste fapte sunt, pe drept, controversate. Pînă la lămurirea definitivă însă a controverselor respective, nu este exclusă posibilitatea ca ele să fie adevărate. Ele rămîn dar, alături de cele indiscutabile, exemple posibile de dificultăţile eventuale ale utilizării factorului etnic în direcţia ce ne interesează.
Geneza formelor culturii, Cugetarea, Bucureşti 1934.
1. Torau-Bayle, Introduction h l'etude de la philosophie, p. 12.
2. Op. cit., p. 14.
3. Verhandlungen der Berliner Gesellschaft fiir Anthr apologie, Ethnologie und Urgeschichte, 1902, p. 471.
4. Octav Minar, Filozoful Conta, Opere complete, p. XIV*.
* Cercetări mai noi despre biografia lui Vasile Conta, din pă', ate, nu s-au întreprins de studioşi demni de crezare. .Iar pe mărturiile lui Octav Minar, chiar atunci cînd sînt sprijinite pe citări din documente, nu se poate pune temei întrucît — se ştie —• acest „cercetător" neonest a fost demascat de istorici literari cu autoritate recunoscută (G. Câli-nescu, Şerban Ciocuiescu, etc), că a falsificat sau chiar a inventa: — ca în cazul lui iEminescu — documente. De altfel, sora filozofului, Ana Conta, care a publicat amintiri despre fratele ci, citate şi de Octav Minar, nu pomeneşte nimic despre originea armeană a tatălui lor (n. ed.).
5. Cuvinte reproduse de Octav Minar în studiul biografic din ediţia citată, p. XVI.
6. Deşi a fost relevată la noi de cunoscutul critic H. Sanielevici, în Literatură şi ştiinţă, p. 70.
7. Indicaţii asupra altor „amestecuri de sînge", ce par a se fi produs la unii din ascendenţii lui Goethe, se pot găsi în cartea lui Walther Rauschenberger, Goeths's Abstammung und Rassenmerkraale, Leipzig, 1933.
8. H. Sanielevici, Literatură şi ştiinţă, p. 144.
* întreaga această demonstraţie este binişor exagerată şi porneşte, mai toată, din relatările savuroase, dar pizmătăreţe, cîrcotaşe şi adesea fanteziste ale paharnicului Constandin Sion clin a sa Arhondologia Moldovei (scrisă prin 1840—1857 şi editată postum în 1892). Sion spunea acolo, fără probe documentare, că bunicul poetului dinspre tală „au fost un Mihalachi Botezatu, jidov din tîrgul boilor din Iaşi, trate
186
i
cu Cerbu Ochincariu, care au trăit păn pe vremea domniei lui Ioan Vodă Sturza" (ediţia Rodica Rotaru, Minerva, 1973, p. 9). In 1906 în Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, IN. Iorga respingea, fără a face referiri la Sion, dar neproducînd nici el probe, această ipoteză, scriind: „Era fiul unui Mihail Alecsandri, ;zis poate Botezatu, pentru trecerea de la altă confesie creştină la ortodoxie; neamul era din  părţile Bacăului, tinde,  în  cursul vremilor,  s-au 'botezat destui unguri" (ed. Rodica Rotaru, Minerva, 1983, voi. II, p. 56). Biografii săi de mai tîrziu, G. Călinescu, G. C. Nicolescu, Ştefan Gorovei — folosind documentele publicate de Gh. Ungureanu, Sever Zotta, Gh. Bezviconi — au clarificat, destul de lămuritor, originea familiei lui Alecsandri. Călinescu documentează că bunicul poetului se numea Mihalache Alexandru, schimbîndu-1 apoi în Alecsandri, după căsătoria sa cu o tînără dintr-o familie cu acest din urmă nume. Unul dintre fiii acestui 'Miha-îachi  Alexandru {Alecsandri), Vasile,  a  fost tatăl poetului. Bătrînul Vasile Alecsandri s-a căsătorit prin 1816—1817 cu Elena Cozoni „dintr-o familie — precizează Călinescu — de mici boieri de origine grecească, cum era de altfel şi aceea a şătrarului Alecsandri" (socrul lui '.Mihalache, bunicul poetului n.n.) (Istoria literaturii. . ., ed. Al. Piru, Minerva, 1982, p. 282). Dacă aceste cercetări nu vor fi infirmate de altele mai noi, reiese că poetul avea ascendenţi deopotrivă pe linie paternă si maternă, de origine grecească. Important e însă că poetul a exprimat, prin întreaga sa operă, esenţa purificată a specificităţii naţionale a poporului român. T. Maiorescu a afirmat-o răspicat, încă în 1886, în Poeţi  şi critici:  „In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară — el ni I-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi — el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pămîn-tului nostru natal şi a aerului nostru — el a descris-o. [...] cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti — el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; cînd a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă — el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui" (Critice, voi. III, Ed. Socec, 1892, p. 64). (n. ed.)
C. RĂDULESCU-MOTRU
Vocaţia românii
or
1. — Prin ce fel de manifestări îşi trădează un popor vocaţia. — 2. îndrumarea 'greşită în studiul vocaţiei Românilor. — 3. Caracterizarea culturii româneşti din trecut. — 4. Realitatea romînească opusă europenizării? — 5. Punerea în valoare a vocaţiilor individuale constitue adevărata europenizare a Românilor.
1. — Vocaţia Românilor n'a format pînă acum obiectul unei cercetări speciale în lumea oamenilor de ştiinţă. Despre ea s'a vorbit totuşi destul de des. Poeţii au cîntat-o; istoricii au căutat-o; politicienii au speculat-o. Studiul ei rămîne de făcut de acum înainte. Este un studiu greu, din două puncte de vedere. Poporul român este un ţpopor în curs de formaţie culturală, neexplorat încă în deajuns de etnografie, demografie şi statistică, aşa cum sînt alte popoare europene. Ca obiect de studiu, vocaţia Românilor este lipsită cu desăvîrşire de investigaţiile pregătitoare. La aceste greutăţi de metodă se mai adaogă, cînd acela care încearcă studiul este însuşi un român, greutăţi şi de natură subiectivă. Un român care încearcă să determine vocaţia neamului său este totdeauna expus să fie rău înţeles. «Nimeni nu este profet în ţara sa», zice proverbul; şi vocaţia este şi ea un fel de profeţie.
Dar toate aceste greutăţi nu sînt numai pentru astăzi. Ele vor fi şi mîine, şi încă multă vreme. Un început la studiul vocaţiei Românilor trebue încercat. Noi îl luăm asupra noastră, ca o datorie, în urma paginilor consacrate mai sus mesianismului popoarelor. Intenţionăm, bine înţeles, o dibuire modestă, pentru a înlesni drumul acelora cari vor încerca acest studiu mai tîrziu.
188
La începutul acestui început de studiu o întrebare prealabilă se impune, anume: prin ce fel de manifestări îşi trădează un popor vocaţia sa? Orice fel de manifestări sînt manifestări de vocaţie?
întrebarea va părea unora de prisos. Cu toate acestea ea este hotărîtoare pentru îndrumarea întregului studiu. De aceasta ne vom convinge îndată.
Pare unora întrebarea de prisos, întrucît se presupune, că toate manifestările sufleteşti ale unui popor contribuiesc la caracterizarea individualităţii acestuia, şi că individualitatea este unul şi acelaş lucru cu vocaţia. Din cel mai neînsemnat gest se cunoaşte individualitatea unui om şi chiar a unui animal. După felul cum îi strînge mâna, un orb îşi recunoaşte pe fiecare prietin în parte; după tropăitul auzit la distanţă îşi recunoaşte ciobanul turma sa. Aceiaşi strînsă legătură de unitate trebue să fie şi între manifestările sufleteşti ale unui popor. Din examinarea unei manifestări trebue să se poată deduce firea individualităţii întregi. Din firea individualităţii apoi, natura vocaţiei.
Ei bine, această deducţie nu garantează adevărul. Individualitatea sufletească nu cuprinde în mod implicit şi vocaţia. Este drept că un popor, pentru a avea o vocaţie, trebue să aibă mai întîi o individualitate sufletească, dar nu totdeauna individualitatea este urmată de vocaţie. într'o insulă rătăcită, sau la adăpostul unor munţi înalţi, se pot constitui popoare cu individualităţi caracteristice, fără ca ele totuşi să aibă o vocaţie, în afară de aceea că există. Individualitatea se formează în alte condiţii de cum se formează vocaţia. Popoarele aşezate în aceleaşi condiţii geografice, sau care sînt pe aceiaşi treaptă de cultură, prezintă multe asemănări sufleteşti şi totuşi ele diferă din punctul de vedere al vocaţiilor. Aşa vechii elini şi fenicieni aveau, din cauza situaţiei lor geografice, multe asemănări sufleteşti, dar nu şi aceiaşi vocaţie. Popoarele sud-americane de astăzi au multe asemănări între ele din cauza gradului uniform de asimilare al culturei europene, dar vocaţiile lor sînt deosebite. Apoi cum pe manifestări sufleteşti asemănătoare se pot altoi vocaţii diferite, tot aşa pe manifestări sufleteşti diferite se pot altoi vocaţii asemănătoare. Pubertatea şi maturitatea, la acelaş individ, produc manifestări sufleteşti diferite, şi totuşi de la una la alta, în cazurile fericite, se continuă aceiaş vocaţie. Cu un cuvînt, între natura individualităţii sufleteşti şi natura vocaţiei nu este o dependenţă de reciprocitate, aşa ca din natura uneia să se poată cunoaşte cealaltă. Din condiţiile asemănătoare geografice, pot
1AQ
să rezulte în sufletul popoarelor multe asemănări caracteristice, acestea nu implică şi o asemănare de vocaţie. Tot aşa, între popoarele de aceiaş vlrstă culturală, sînt foarte multe asemănări caracteristice, de suflet, nu însă şi de vocaţie. Individualitatea sufletească şi vocaţia sînt pe planuri diferite. Cea dintîi este pe planul vieţii psihologice, cea de a doua pe planul operilor de cultură. Operile de cultură sînt şi ele produsul funcţiunilor sufleteşti, negreşit, dar a funcţiunilor sufleteşti cu o anumită determinaţie. Ele nu vin de la sine, cum vin caracterele individualităţii sufleteşti. Ele nu sînt simplu reprezentative, ci sînt produsul unei sforţări la muncă. Un popor, fără nici o sforţare deosebită la muncă, poate fi bogat ■în tipuri reprezentative, dar nu şi în tipuri de vocaţie. Vocaţia se cunoaşte, nu din întipăririle pe care le dă genurile de muncă ale unui popor. Vocaţiunea unui popor se cunoaşte din contribuţia pe care el a adus-o la fondul etern al operilor de cultură.
2. — întrebarea noastră nu era dar de prisos. Dacă despre vocaţia Românilor avem pînă acum păreri aşa de puţin întemeiate, cauza este că acestea nu ţin seama că una este a avea un suflet şi alta este a avea o vocaţie. Nu orice manifestare caracteristică sufletului romînesc îndreptăţeşte fixarea vocaţiei lui. S'a vorbit astfel de vocaţia Românilor de a fi mijlocitorii între civilizaţia Apusului şi civilizaţia Orientului. Dar o asemenea vocaţie cîte popoare n'au revendicat-o şi n'o revendică? Destul ca un popor să se găsească geografieeşte între Apus şi Orient, pentru ca să se şi vorbească de vocaţia lui de mijlocitor al civilizaţiei. Aşa s'a vorbit de yocaţia Ruşilor, de a Maghiarilor, de a Bulgarilor şi acum în urmă, cu refacerea Palestinei, de a   Evreilor! S'a vorbit apoi de vocaţia Românilor de a continua civilizaţia Bizanţului. La baza acestei păreri sînt asemănările care s'au constatat în lucrurile de artă bisericească. Asemănările acestea existînd însă şi aiurea, presupusa vocaţie a Românilor a fost şi este disputată, de mai multe popoare. în primul rînd, iarăşi de Ruşi. Ca mai puţin serioase vin apoi părerile, după care vocaţia Românilor este dedusă în felul confesiunilor religioase; din genul lor de ocupaţie agricolă; din manifestările sufleteşti pe care le încurajează vîrşta lor culturală; în sfîrşit, vin la urmă şi părerile, cu totul copilăreşti, care bazează vocaţia Românilor pe predilecţia multor Români pentru politică, pentru poezie, pentru oratorie, pentru sport, etc, şi după care am avea dreptul să vorbim de vocaţia de politician, de poet, de avocat, de
190
atlet, a Românului! Mergînd pe calea aceasta, nu va rămîne-vocaţie care să nu fie atribuită Românilor.
Unul este însă sufletul poporului romînesc în manifestările sale curat psihologice, şi altul este sufletul poporului românesc în realizarea vocaţiei sale. Vocaţia Românilor începe de unde sfîrşeşte psihologia Românilor.
3. — Dacă ne ridicăm pe planul operilor de cultură şi privim din înălţimea acestui plan la vieaţa trecută a poporului romînesc, un fapt ne isbeşte din primul moment. La fondul etern al culturii universale poporul romînesc a contribuit într'o foarte mare măsură prin munca anonimă a mulţimei celor de jos, şi într'o foarte mică măsură prin munca individuală a celor de sus. Rar popor aşa de sărac în genii individuale şi totuşi aşa de  bogat în bun simţ naţional, ca poporul român. Veacuri în şir el nu se manifestă prin opere individuale care să atragă atenţia lumii. Istoricii aproape că nu-i dau de urmă în lunga perioadă a Evului-Mediu. An după an, toate popoarele Europei apusene au sufletul în fierbere prin ţîşniri de genii individuale. Cînd un geniu politic, cînd un mare reformator de credinţă religioasă, cînd un geniu ştiinţific sau artist, le schimbă pulsul spiritual, dîndu-le noui încordări la muncă. De numele fiecărui individ de geniu să leagă în Apusul european gînduri sau opere desăvîrşite, pe care mulţimea le imitează şi şi le însuşeşte. Aceea ce se numeşte progresul culturii în Apus este format din isvoarele bine diferenţiate ale geniilor individuale. Aceştia realizează virtualităţile vo-caţionale ale popoarelor apusene. La Români, aceea ce s'ar putea numi progresul culturii este format din ploaia măruntă a muncii anonimilor. La ei nu găsim gînduri sau opere desăvîrşite, produse în totalitate de geniul celor puţini şi apoi însuşite de mulţime, ci găsim mulţimea desăvîrşind prin tradiţie aceea ce indivizii au schiţat în mod fragmentar. Românii luaţi individual, cu foarte rari excepţii, nu produc opere desăvîrşite pînă în amănunt, aşa cum în Apus gă?im petrecîndu-se faptul la Francezi, Englezi, Germani, Italieni, etc; rare sînt cazurile la Romîni, de vieţi individuale în întregime închinate unui singur gînd sau unei sigure opere; şi mai rare încă sînt cazurile de suflete originale, cu o încredere nemărginită în valoarea lor proprie, mergînd pînă la sacrificiul vieţii pentru a-şi apăra o ideie personală; la Români, virtualităţile vo-caţionale se realizează aproape exclusiv prin colaborarea colectivă a mulţimei, sau cel mult, prin o expresivitate exemplară, în felul cum am văzut că se realizează vocaţia religioasă. Individul  şi  cind  se  sacrifică  pentru  o  ideie,  se sacrifică
191
pentru o  ideie naţională sau creştină, nu pentru o ideie S de originalitate personală.  Colaborării colective a mulţimei ' datorează  Românii  limba  unitară  pe  care  ei  o vorbesc; arta  populară,   care   face   admiraţia   lumii  întregi; tehnica instrumentală a  muncii,  care  durează  de  mii  de  ani, şi -este mai bogată decît a tuturor celorlalte popoare din Ori- ■ entul Europei; obiceiurile pămîntului, în aceea ce priveşte or- :' ganizarea lor juridică, obiceiuri mai cu sfinţenie păstrate şi (practicate decît legile săpate pe tablele de aramă ale altor popoare; în sfîrşit, acestei colaborări colective a mulţimei da- '■' torează Românii de astăzi, Biserica jşi Statul lor întregit, cu toate duşmăniile ce s'au pus în calea formării acestui Stat. In Apusul Europei geniul individual lasă după el urme adinei, care se pot recunoaşte şi după veacuri. Unul este stilul lui Racine; altul este acela al lui Corneille şi altul este acela al lui   Victor Hugo. Cît va trăi o limbă literară franceză, vor trăi urmele acestor stiluri individuale. In Apus: «le style c'est l'homme individuel». La Români, cu totul altfel. Nici o urmă n'a lăsat creaţia individuală în comoara comună a limbii româneşti literare. La Români: le style c'est le peuple. Limba literară românească s'a format de către anonimii mulţimei. Şi aşa cu toate produsele spirituale )pe care Românii s'au întemeiat, pentru a cere un loc sub soarele lumii civilizate, la începutul secolului al 19-lea.
4. — Aceasta pentru trecut. Ce va fi pe viitor? In ce măsură ne putem aştepta la o schimbare în orientarea voca-ţională a''Românilor? O schimbare totală de orientare, desigur că nu vom putea aştepta să se producă dintr'o dată, căci aceasta ar însemna să admitem o ruptură complectă între trecut şi viitor şi o asemenea ruptură este puţin probabilă. Oricît am presupune că Românii, din cauza condiţiilor vitregi ale trecutului istoric, n'au putut lua cunoştinţă de dispoziţiile lor sufleteşti; oricît am pune pe seama vîrstei lor culturale predominarea colectivului asupra individualului, acesta încă nu ne îndreptăţeşte să aşteptăm ca pe viitor Românii să-şi aleagă de la o zi la alta, o nouă orientare. Totuşi, noua orientare o e aşteptăm cu încredere. Pesimiştii numai nu o aşteaptă. Ei sus- | ţin, că dacă Românii şi-au realizat în ţrecut vocaţiile, aşa cum -f ;am văzut, cauza trebue căutată în adîncul lor sufletesc şi nu ^ în împrejurările istorice prin care au trecut. Trebue să fie, || zic ei, în adîncul sufletesc al Românilor, ceva care opreşte ca J mutaţiunile spiritualităţii lor să se facă prin originalităţile in- '| divizilor, şi care, dimpotrivă, constrîng ca aceste mutaţiuni să | se împrăştie pe o mulţime de indivizi. In ce să consiste aşa |
192 *
ceva? în compoziţia sîngelui din care se alimentează sufletul romînesc? In precumpănirea în el a elementului femenin asupra celui bărbătesc? In specificitatea endocrină care activează adîncul sufletesc, aşa cum ne îndeamnă să cercetăm o numeroasă şcoală de antropologi contimporani? Un răspuns, pentru moment, nu avem de la ei. Poate că vor răspunde cu succes la aceste întrebări, aceia cari vor întreprinde studiul vocaţiei Românilor, de aci înainte, cu mijloace tehnice mai perfecţionate şi cu ipoteze de muncă mai bine întocmite.
Lăsînd la o parte însă contribuţia pe care o pot aduce rezultatele cercetărilor făcute asupra adîncului sufletesc al Românilor, )— contribuţie care să sperăm că va veni cît de repede şi cît de bogată, — să încercăm a ne desluşi viitorul Românilor, în aceea ce priveşte orientarea vocaţiei lor, din direcţia care şe întrevede în ultimele lor opere de cultură.
Sînt aproape o sută de ani de cînd spiritualitatea romînă stă sub influenţa spiritualităţii apusene, în special a celei franceze. Una sută de ani de cînd individualismul apusean bate la porţile de intrare ale sufletului românesc. Vechile legiuiri, sau mai bine zis vechile obiceiuri, au fost înlocuite cu Codul Napoleon, chintesenţa individualismului juridic. Economia naţională a fost silită să părăsească tehnica primitivă a gospodăriilor săteşti, pentru a împrumuta tehnica întreprinderilor capitaliste. Mentalitatea românească, mai ales, a fost supusă la încercări revoluţionare. I s'a impus să judece şi să valoreze după logica occidentală. Să imiteze în producţiile ei, ştiinţifice şi artistice, mentalitatea franceză, germană, sau engleză. Gînditorii români, să aibă gîndirea sprijinită pe intuiţii originale. Artiştii români, să nu se mai confunde în anonimatul artei populare. Cu un cuvînt, de aproape una sută de ani, Românii se găsesc la răscruce de drum, între tradiţie şi europenizare. Ce direcţie se întrevede la ei, din producţia spirituală a acestor una sută de ani din urmă?
O direcţie puţin sigură, cu cît această sută de ani apropie să se încheie. La început, orientarea părea hotărîtă. In 1848, sufletul romînesc era entuziasmat de europenizare. A fi intrat în concertul european, era pe atunci suprema aspiraţie a conducătorilor poporului romînesc. In timpul domniei înţeleptului Rege Carol I, entuziasmul a mai scăzut, în schimb şcoala europenizării a făcut progrese. Războiul mondial din 1914—1918 a găsit România în plină aparenţă de ţară cu cultură apuseană. Aparenţa putea fi interpretată ca o promisiune pentru viitor. După războiul mondial însă această interpretare nu mai este justificată. România din 1931 este sufleteşte mai departe de
13 — Dreptul la memorie, voi. III. 193
Apus, de cum )era România din 1848. în orice caz, România din. 1931 nu are pentru europenizare entuziasmul pe care-1 avea România din 1848. Entuziasmul lipsind, critica a ieşit la iveală-De vre-o cîţiva ani critica este chiar pătimaşă. Din nou se pun în discuţie avantagiile europenizării. . . Din nou se opune acestei europenizări realitatea românească.
Realitatea românească! O caută mulţi, bine înţeles în altă parte decît acolo unde ea există. Unii o văd în ortodoxism; alţii în restaurarea drepturilor stăpînirii; alţii în revenirea la gospodăriile săteşti; în sfîrşit, alţii fac din ea o armă de luptă Ân contra partidelor politice. Realitatea românească trebue să fie căutată însă, nu într'un fapt istoric, ci în aceea ce produce faptele istorice. Realitatea romînească stă în genul original de activitate, prin care sufletul Românilor este chemat să-şi întreţină cultura. Căci, atîta realitate are sufletul unui popor, ■cîtă cultură are el. Realitatea fiecărui popor stă în aceea ce leagă în mod permanent vieaţa poporului cu vieaţa omenirii ântregi; stă în consolidarea originalităţii poporului în domeniul eternului spiritual al culturii.
Pe Români, ca să rezumăm cele spuse mai sus, i-a legat pînă acum de eternul spiritual al culturii, munca anonimă a .mulţimei. Graţie acestei munci ei au o limbă cultă, o artă populară neîntrecută, o organizare politică solidă, judecind după împrejurările în care a trăit. Istoria omenirii a ales pentru .desăvîrşirea finalităţii sale, în acest colţ al Europei, un gen de activitate altul decît al popoarelor din Europa apuseană. In Europa apuseană, procesul de personalizare al energiei pă-fnîntului, care se manifestă prin creşterea culturii, s'a făcut prin mijlocirea individualităţilor; — la Români, prin sufletul colectiv al mulţimii.
Este acest gen de activitate al Romînilor legat pentru totdeauna de realitatea romînească; sau este el legat numai de o fază a acestei realităii; să zicem : de faza copilăriei?
Problema vocaţiei Românilor este soluţionată dimpreună cu răspunsul la această întrebare.
5. — Entusiasmul pentru europenizare, am zis că este în descreştere în anul 1931, judecind după aceea ce el era în .1848. Aceasta este un indiciu; dar un indiciu fără valoare, întrucît nu este interpretat printr'un control riguros al faptelor.
Entusiasmul pentru europenizare poate să fie scăzut în România anului 1931, din mai multe cauze. Nu toate cauzele duc la aceiaş concluzie. Şi vom vedea îndată că ele chiar se exclud. Entusiasmul pentru europenizare poate să fie scăzut din cauză că europenizarea ar lovi anumite interese personale,
194
care, deşi vremelnice, sînt totuşi cu abilitate apărate de reprezentanţii lor. In Rusia multă vreme curentul contra europenizării era susţinut de nobili şi clerici, reprezentanţi abili ai intereselor personale. Acesta nu este cazul României. Din punctul de vedere al intereselor personale, europenizarea n'a avut în România să lupte cu adversari stăruitori, necum abili. Din-potrivă, interesele personale se împăcau mai bine cu europenizarea decît cu întocmirea veche romînească. Cauza scăderii entusiasmului trebue căutată în altă parte. Să ne ajutăm la găsirea ei iarăşi cu exemplul pe care ni-1 oferă Rusia. In Rusia, pe lingă reprezentanţii intereselor personale, se opuneau curentului europenizării şi reprezentanţii unor concepţii ideale de vieaţă, propagate de o filosofie isvorîtă chiar din mediul Europei apusene, şi anume de filosofia romantică. Mulţi intelectuali ruşi urau europenizarea din modă pentru romantism. De pe urma lor n'a rămas o operă positivă care să pună în valoare fondul original al sufletului rusesc, ci numai opere negative de duşmănire a Apusului. Este acelaş caz şi la noi? într'o mică măsură, da. Romantismul a alimentat întru cîtva critica pe care Societatea «Junimea» a îndreptat-o în contra liberalismului politic, considerat în România drept o şcoală a europenizării. Dar într'o mică măsură. Cauza principală a scăderii entusiasmului  pentru  europenizare  stă  în rezultatele foarte mediocre pe care această europenizare le-a adus dvipă 1848. Individualismul european, trecut în imitaţia romînească, în loc de a produce opere minunate ca în Apus, a produs opere mediocre. Aceasta trebue s'o recunoaştem, oricît ar face puţină plăcere şi ar aduce apă la moara pesimiştilor. Pe cîmpul economic, individualismul apusean, în loc de a deştepta spiritul capitalismului întreprinzător, a deşteptat poftele la prădare a avutului public. Nici unde, ca în România, individualismul n'a creat mai mulţi indivizi lacomi şi mai puţine vocaţii individuale. Conştiinciozitatea, perseverenţa la muncă, aprecierea timpului, toate aceste însuşiri pe care le admirăm la oamenii de vocaţie în Apus, nu s'au revărsat şi asupra muncii romîneşti. Europenizarea a adus după sine la noi o industrie parasitară; un comerţ bancar putred; o agricultură care ocoleşte munca pămîntului şi trăeşte din legi de expediente; a fabricat indivizi romîni, plini de pofte şi planuri fantastice, pe cari îi întîlneşti la fiece pas, aşa de numeroşi, că ei au ajuns isă împiedice mersul vieţii normale, dar n'a fabricat decît foarte rar indivizi romîni productivi şi statornici la muncă, indivizi cari să-şi ia răspunderea unei opere durabile. După europenizarea începută la 1848, toate instituţiile ţării au fost îmbră-
13* 195
.cate în forme noi, dar n'au fost şi însufleţite de un suflet nou» Instituţiile n'au fost luate. în serios. Fiecare individ cînd a puy ţut, a încercat să facă din ele instrumente de dominaţie. Po* îitica apuseană a fost transformată în politicianism românesc1^
Aceasta este adevărata cauză a scăderii entusiasmului pen*-tru europenizare. Rezultatele acestei europenizări au fost submediocre. Poporul român este decepţionat. Conducătorii lui, —■ formaţi la şcoala individualismului apusean, — nu s'au arătat la înălţimea misiunei lor. Ei n'au realizat ceva durabil. Ei sînt mai; mult legiuitori, decît realizatori. A legiui este uşor. Legile se pot face, traducînd. A realiza este greu; fiindcă realizarea cere cunoştinţa terenului pe care vrei să realizezi.
Concluzia? O altă orientare? De ce nu revenirea la vechia realitate românească?
Iată-ne înaintea marei enigme: vocaţia Românilor. O enigmă, pentru cercetătorul ştiinţific tot aşa de grea, dacă nu mai grea decît aceea a existenţei Românilor în Evul mediu.
Soluţionarea acestei enigme noi am anticipat-o prin spiritul în care este scrisă această carte. Avem credinţa că vocaţiile individuale sînt pîrghiile necesare progresului omenesc Popoarele lipsite de vocaţiile individuale sînt popoare condamnate să stagneze. Progresul culturii omeneşti se accelerează pe măsură ce creşte funcţiunea conştiinţei; iar creşterea funcţiunii conştiinţei atrage după sine o adîncime a rolului personalităţilor. O cultură ieşită din colaboraţia anonimilor se poate înţelege ca o fază de trecere, niciodată ca o fază finală. Aceia cari ne sfătuiesc să revenim la realitatea românească, aşa cum această realitate s'a pietrificat în cultura trecută, şi în consecinţă ne îndeamnă să aruncăm din vieaţa noastră practică respectul pentru drepturile individului; să readucem la tehnica anonimatului întreaga producţie naţională, îndepărtînd iniţiativa individuală, care constituie baza capitalismului european; în sfîrşit, aceia care sub un pretext sau altul ne sfătuiesc să întoarcem spatele europenizării începută cu atîta entuziasm în 1848, uită să ne arate prin ce mijloace o realitate sufletească, odată ce a fost nimicită, mai poate reveni în actualitate. Omul poate reveni într'o veche locuinţă, dar nici odată în vechile sale deprinderi, afară de cazurile de degenerescentă sau de senilitate. Poeţii, bine înţeles, pot face abstracţie de greutăţile acestei reveniri. Tot aşa şi capetele mistice. Fiindcă pentru poeţi ca şi pentru mistici, realitatea se poate crea din nimic, dînd sufletului o altă atitudine. Oamenii, cu scaun la minte, cum zice Românul, nu se (poate lua însă după poeţi şi mistici. Enigma românească pentru viitor va avea o altă soluţiune de-
196
cit- aceea de a reveni la trecut. Revenirea la trecut- n'a fost, undeva pe lume, cu putinţă. Ea, oriunde s'a propus, s'a dovedit totdeauna ca un simplu pretext, pentru a ascunde planuri inavuabile.
Dar atunci continuarea mai departe a europenizării aşa cum s'a făcut pînă acum? Nici aceasta. Europenizarea de pînă acum nu mai 'poate merge, fără a periclita viitorul Românilor. Dar aceasta nu din cauză că europenizarea ar fi în sine perU culoasă, ci din cauză că europenizarea de pînă acum nu era o adevărată europenizare. Spiritul individualist apusean, pe care Românii au voit să-1 împrumute, este producător de opere idurabile şi aduce cu sine aspiraţiile vocaţionale ale indivizilor, .cînd aceşti indivizi trăesc în mijlocul unor instituţii cu vieaţă sinceră şi sănătoasă. Spiritul individualist apusean nu este tot .una cu 'capriciul individualist. Pionierii capitalismului, inventatori de idei ştiinţifice sau de plăsmuiri artistice; propagatorii libertăţilor politice şi religioase, toţi iniţiatorii de reforme, în ,urma activităţii cărora s'a transformat faţa Europei apusene, hu au fost împinşi înainte de un simplu capriciu, — capriciul ,'nici n'ar fi putut să stabilească o armonie între sforţările lor separate, — ci au fost împinşi înainte de aspiraţiile vocaţionalej care canalizau energiile diverselor instituţii sănătoase. Atmosfera în care trăiau aceşti iniţiatori era pătrunsă de respectul ce se cuvine lucrului public. In această atmosferă, imoralitatea intereselor personale nu putea să prospere. Românii, dacă n'au reuşit, cauza este că ei au împrumutat numai faţada individualismului apusean, fără să-i împrumute şi fondul instituţional. Ei au luat anarhia intereselor personale drept indi-,'vidualism. Pe cînd, în Europa apuseană, iniţiativa individului era sub controlul unei conştiinţe morale; 'ţn România, după 1848, iniţiativa individului era lăsată la voia temperamentului. «Ştii tu cine sînt eu?» Cu această lozincă a temperamentului românesc, era natural să ajungem la decepţia Românilor din 19312.
Prin urmare, nu poate fi vorba de continuarea europenizării, aşa cum s'a practicat ea pînă acum. Datoria fiecărui bun Român este să critice această europenizare. Curajul, cu care Titu Maiorescu şi-a îndeplinit această datorie, încă de acum 50 de ani, constituie pentru el un titlu la recunoştinţa generaţiilor viitoare. Titu Maiorescu a văzut în mod limpede falsificarea europenizării noastre dela început, şi mai bine ca el n'a caracterizat-o nimeni. Aceea ce ne rămîne de făcut nouă, cari venim după dînsul, este să repetăm critica lui în cuvinte cît de grele, pentru a fi simţită de toţi, fiindcă o sută de ani
197
de obişnuinţă a început să tocească simţurile la mulţi dintre compatrioţii noştri.
Nu egoismul indivizilor, ci vocaţia indivizilor stă la baza culturii apusene. Europenizarea noastră ar fi trebuit să înceapă cu punerea în valoare a vocaţiilor individuale.
De fapt ea a şi început cu vocaţiile individuale. Primii tineri romîni, cari au luat contact cu Apusul, erau în majoritate împinşi spre Apus prin vocaţie. înapoiaţi în ţară, ei s'au Idovedit ca energii productive. Urmele lor se cunosc şi azi în instituţiile create după modelul instituţiilor apusene. Dar aceasta n'a durat multă vreme. Chemaţii au fost copleşiţi de nechemaţi. G selecţie pe dos s'a pus la cale: productivii au fost înlăturaţi, pentru a se face loc improductivilor; împrumuturile făcute în Apus, sub diferite forme, împrumuturi de idei şi de bani, au fost utilizate pentru a mări beneficiile personale, iar nu productivitatea culturală a ţării. A fost de vină pentru aceasta, adîncul permanent lai sufletului românesc, cum zic pesimiştii, sau numai împrejurările vremelnice, în care acest adînc sufletesc a fost trezit la conştiinţa europeană? Acei cari aruncă în mod exclusiv vina pe adîncul sufletului, condamnă pentru totdeauna poporul românesc la decadenţă. Căci, cu un suflet refractar vocaţiilor individuale, un popor este de mai înainte învins în lupta ce va duce-o cu alte popoare. De luptă nici un popor nu va fi ferit în viitor. Mai ales poporul românesc. Noi credem însă că spiritul individualist a lipsit din cultura trecută a Românilor, nu atît sdin cauză că sufletul românesc este refractar vocaţiilor individuale, ci din cauză că •Romînii, din împrejurări particulare nenorocite, erau constrînşi în trecut să-şi înăbuşe vitalitatea, pentru a-şi ascunde mai bine existenţa. Tot aşa, se spune, că sînt si unele plante, care din cauza climatului neprielnic, trăesc prin rădăcinile lor pe .sub pămînt, fără trunchiu şi fără ramuri, dar că odată ce climatul le permite, ele se ridică falnice la suprafaţa pămîntului. Cultura neamului românesc începe de acum înainte să intre fn condiţiuni normale de desvoltare. De acum înainte factorul vocaţiilor individuale începe pentru Români să fie hotărîtor.
Personalismul romînesc, condus în ultima sută de ani de )un temperament anarhic, este timpul să intre sub conducerea Vanei voinţi luminate pentru a deveni un personalism energetic.
Cu punerea în valoare a vocaţiilor individuale se va putea vorbi in sfîrşit de vocaţia Românilor, ca popor; adică de mesianismul poporului român.
Isbuti-vor aceste vocaţii să desăvîrşească opere de valoare
198
universală, care să îmbogăţiască, cu o nuanţă nouă, coloratura spiritualităţii omeneşti; sau se vor mulţumi aceste vocaţii să întărească unitatea naţională a manifestărilor colective începute din trecut?
Vor avea Românii vocaţia să contribue la realizarea unor idealuri universale, sau vor realiza ei numai idealul culturii lor naţionale?
Acesta este secretul pe care va avea să-1 desvăluie viitorul.
Pentru prima posibilitate, avem un început de anticipaţie in religiositatea, extrem de spirituală, a vechilor locuitori ai Daciei, precum şi în tradiţia Romei.
Pentru a doua posibilitate, avem trecutul istoric cel mai
japropiat.
Intre aceste două posibilităţi vor hotărî vocaţiile viitorilor tineri români.
Rîndurile noastre au de scop tocmai să înlesnească tinerilor romîni înţelegerea rolului pe care ei, prin vocaţiile lor, vor avea să-1 îndeplinească.
Vocaţia, Factor hotărîtor în cultura popoarelor, ed. Casa Şcoalelor, 1935.
1. Comp. C. Rădulescu - Motru, Cultura română si Voliiicianismul,
3-a ediţie, Socec 1904. personalismul 2. Despre personalismul anarhic, mai pe larg ui
energetic, pag. 2U4 şi urm.
VASILE BÂNCILA
Autohtonizarea filosofi
iei
Constatam acum câtva timp, cu o gravă şi încă sfioasă jubilare, că în câmpul culturii române a apărut, mai ales în vremea din urmă, un mănunchiu de sinteze, din domenii diferite şi fără ca la producerea uneia să se fi ştiut de cealaltă, dar cari toate se vădesc a fi, în fond, expresia matură a unui spirit lăuntric creiator, ce ne dă nădejdi că mergem spre întemeierea critică a unei culturi româneşti originale şi complecte.
Căci e vorba de sinteze, a căror structură şi tendinţă trădează o legătură din ce în ce mai intimă cu mediul social local. E semnificativ că deunăzi, cu prilejul trist al morţii lui Pârvan, un redactor anonim dar avizat, însemna aceste rânduri: „Este de semnalat că paralel cu scrierile lui Pârvan, şi însufleţite de aceeaş credinţă, merg scrierile unora dintre filologii noştri şi chear ale unora dintre reprezentanţii poeziei şi filosofiei noastre. Getica este înrudită, ca inspiraţie, cu rezultatele Filologiei lui Alexandru Philippide, cu fondul poeziilor lui Eminescu şi cu concepţia dela baza Personalismului energetic al lui C. Răduleseu-Motru. în toate aceste manifestaţii ale spiritului românesc, ideia autohtoniei răzbate ca un izvor comun de inspiraţie. Avem dar înaintea noastră un curent general. . ."
Fenomenul e, în adevăr, destul de interesant pentru ca să ne oprim asupră-i măcar în treacăt. De la Maiorescu încoace se tot vorbeşte la noi, sub o etichetă sau alta, cu tendinţe diferite, dar întotdeauna insistent, de discordanţa între formă şi fond, care s'a produs în societatea românească odată cu introducerea zorită a civilizaţiei Apusului. De fapt, acesta e un proces frecvent in istorie şi chiar azi se poate constata aproape da majoritatea societăţilor de pe glob. Imperiul roman a fost
200
un mare agent provocator de asemenea discordanţe; dominaţia bisericii catolice, sub sceptrul spiritual şi politic al căreia au intrat rând pe rând atâtea popoare barbare, deasemenea. Imperialismul civilizaţiei occidentale de azi şi ofensiva colonială a marilor puteri au dus acest proces până aproape de limita lui geografică.
Şi cu toate acestea, din caracterul natural şi frecvent al acestui fenomen nimeni nu poate să scoată o concluzie cu caracter normativ. Fiindcă esenţialul e acesta: în toate cazurile când o formă s'a impus unui mediu social eterogen, a fost ceva mecanic, steril, iar faptul creaţiei nu s'a ivit decât când forma şi mediul au reuşit, într'un timp relativ îndelungat, să facă o sinteză. îmbogăţirea reală a vieţii e deci tot de partea continuităţii istorice şi a spontaneităţii, în pofida tuturor împrejurărilor istorice, cu cari trebuie să se acomodeze, de cari sunţ adesea manevrate, dar cari nu pot niciodată să le înlocuiască în procesul creiaţiei adevărate.
Prin urmare, numai când forma cade oarecum la fund sau fondul îşi integrează forma, apare un nou termen isto^ ric creiator. Acest fenomen pare că prinde să se repete acum la noi. Fondul românesc iniţial, un timp contrariat şi dezorganizat de năvala formei apusene, începe, cel puţin pe alocuri, să-şi revină, să ia.cunoştinţă precisă de el, să stăpânească for-, nia şi să| creieze în spiritul adânc al lui. Acesta e sensul curentului de autohtonizare a culturii noastre, ceeace e tot una cu întemeierea culturii noastre, fiindcă nu există, prin definiţie, decât cultură autohtonă. Nu există cultură, care nu izvorăşte spontan. Cultura se poate cel mult creia din nou, dar nu se poate exporta. După aleasa cultură populară, pe care am avu t-o în trecut, începem să ne formăm o cultură în sens modern.
Fenomenul de autohtonizare, de care e vorba, deşi nu e general, cum se afirma în rândurile citate mai sus, dar e general prin tendinţa lui. Dacă va evolua normal, e de prevăzut că el va cuprinde odată toate domeniile culturii de la noi. Căci, la rândul său, e interesant să se constate cum această autohtonizare nu se produce şi nu înaintează paralel în toate dome-.niile. Sunt domenii de cultură ce devansează pe celelalte în chestiune de autohtonizare.
i Aşa, de pildă, întâia care s'a autohtonizat a fost literatura, în prima jumătate a secolului trecut, literaţii noştri mai mult traduceau şi localizau artificial modele apusene, indiferent din ce şcoală erau, clasice ori romantice, căci problema selecţiei nu se punea în toată stringenţa ei. După aceasta însă, au venit
201
literaţii fondului nostru. Iar literaturii i-a urmat istoria, în acest proces de autohtonizare. De la latinismul în acelaş timp (filologic şi istoric, s'a trecut la istoricii, pentru cari zestrea istorică şi protoistorică a pământului acestuia capătă o valoare. Hajdeu, încă din prima parte a activităţii lui istorice, ia pus problema rolului elementelor băştinaşe în formarea neamului nostru. Această teză a fost apoi desvoltată, sub forme proteice şi inspirate, de d-1 Iorga, pentru aşi găsi fundamentarea monumentală în opera lui Pârvan. După activitatea istorică, a venit întemeierea autohtonă a unei ştiinţe româneşti, în sensul în care se poate vorbi de o ştiinţă autohtonă, adică depăşirea ştiinţei înmagazinate, imitate şi aplicate şi trecerea ia creierea de valori ştiinţifice.
însă dintre toate ramurile culturii noastre, cari au început să fie interesate la procesul de autohtonizare, aceea care se întemeiază mai greu şi vine la urmă în această privinţă, este filosofia. Din acest punct de vedere, s'ar putea asemui domeniile culturii româneşti, în ultimul secol, cu acel fel de compoziţii muzicale, numit de tehniciani canon, în care diferitele părţi nu încep toate deodată, ci li se dă intrarea în chip succesiv.
Această ;zăbavă, pe care a avut-o filosofia, pentru a se autohtoniza la noi, este, de altfel, explicabilă până aproape de îndreptăţire. Căci filosofia, vorbim de filosofia generală, adică filosofia propriu zisă, nu e, în definitiv, decât expresia superlativă a cunoaşterii de sine, fundamentată şi armonizată. Iar această cunoaştere nu poate veni decât foarte târziu. Eul e întâiu trăit, practic sau liric, şi apoi cunoscut. Cunoaşterea non-eului se perfecţionează înaintea celei a eului propriu. Chiar autocunoaşterea individuală, privită numai din punct de vedere moral şi practic, ceeace e mult mai lesnicios, şi tot e târzielnică şi adesea foarte scump plătită. Dar autocunoaşterea în ceeace priveşte structura sufletească şi virtualităţile de reprezentare a lumei, e neînchipuit mai greu de înfăptuit, mai ales dacă se consideră că aici cunoaşterea individuală trebuie să meargă mână în mână cu cunoaşterea, desigur intuitivă dar efectivă, a colectivităţii din care faci parte.
Autocunoaşterea implică, mai întâiu, o experienţă îndelungată, variată, şi, mai cu seamă, expresivă, revelatoare. Pentru a face filosofie, trebuie mai întâiu să trăieşti. După aceea, trebuie o reflexiune devotată, mesianică, asupra zestrei de viaţă trăită, realizată. Orice episod de viaţă conţine o filosofie implicată. Dar de aici şi până la realizarea şi mai ales com-plectarea şi acordarea armonioasă cu sine însuş a acestei fi-
202
losofii implicate, e o distanţă istorică. Filosofia presupune deci «într'un fel filosofia, dar dacă se ia în seamă că nici o filosofie implicată nu e unitară şi complectă, se înţelege că rolul re-(flexiunii e cu atât mai mare cu cât, pe de altă parte, e chemată nu numai să mediteze asupra cantităţii. de viaţă acumulată, ci s'o şi modeleze. Deci şi în alt sens filosofia trebuie să fie, aşa zicând, înaintea filosofiei: pentru ca aceasta să ajungă a se constitui definitiv, trebuie mai întâiu să fie în oarecare măsură efectivă asupra vieţii, dând acesteia unitate, caracterizare şi lărgime, fiindcă numai aşa, la rându-i, aceasta din urmă va inspira şi va documenta o filosofie armonioasă. Un caracter neprecizat, discordant sau îngust nu va putea nici-.odată să ducă la o filosofie.
E nimerit deci să spunem că trebuie şi o îndelungă trăire şi reflexiune, acestea urmând să se întrepătrundă reciproc, •să se stimuleze şi să se modeleze una pe alta, pentru ca să .se ajungă la o filosofie autohtonă. Acest fapt cere un interval istoric de timp, o frământare locală de date, neputându-se importa odată cu formele apusene.
Societăţii româneşti îi trebuia deci mai întâiu o experienţă lungă şi semnificativă, o reflectare susţinută asupra acestei experienţe şi o organizare mai mult sau mai puţin armonioasă a caracterului vieţii sale, pentru ca să poată aspira la o filosofie proprie precizată. Dar acesta e un proces multiplu şi trudnic. Iar dacă se mai are în vedere şi faptul că, din cauza prestigiului Apusului, a imitării lui pătimaşe, noi am fost foarte puţin dispuşi să ne cunoaştem şi să reflectăm pe propria noastră temă, înţelegem dece autohtonizarea filosofiei în societatea românească se anunţă târziu. Orice societate care imită nu .poate avea o cultură. Dar mai ales nu poate avea o filosofie. .Filosofia izvorăşte din aplicarea şi fecundarea dictonului socratic: cunoaşte-te pe tine însuţi.
Iată de ce dintre operele cari apar la noi, cele filosofice, chiar când au o seriozitate în sine, dar aproape întotdeauna •n'au comun cu mediul nostru decât, după o observaţie care «s'a făcut, că sunt scrise în româneşte: filosofie străină în limba română. Totuşi şi în acest domeniu sunt unele apariţii bine vestitoare. Ele sunt oferite, ceeace era de aşteptat, în primul .rând din partea acelor discipline, cari ocupă locul intermediar între filosofie şi ştiinţe, având ceva dela amândouă. Avem o mişcare sociologică. Avem alta pedagogică. Avem câteva apreciabile studii critice şi istorice asupra filosofiei altora, în toate acestea străbate ceva, ca un ecou uitat, din structura şi atitudinea românească. Dar încercările de filo-
203
sofle generală, cari tocmai ne interesează mai mult aici, sunt cele mai rare. Deaceea am salutat, cu o încântare în care era sublinierea unei nădejdi, apariţia Personalismului energetic al d-lui Rădulescu-Motru.
Dar deşi filosofia se autohtonizează anevoie, valoarea ei ^n economia culturii şi vieţii noastre colective e cu atât mai ;mare. Mai ales în momentul evolutiv, pe care l^a dobândit cultura românească astăzi, această valoare se înfăţişează cu o stringenţă particulară.
, Filosofia, se ştie, prin însăş funcţia ei de regalitate sintetică, e chemată să facă unitatea de ansamblu între diferitele ramuri, ce evoluiază în bună parte pe linii proprii, ale unei culturi. Acesta e principial adevărat oricând şi oriunde. Filosofia utilizează materialul câştigat de celelalte discipline şi totodată le organizează într'o armonie generală şi le dă sugestii noui de desvoltare. Aşa fiind în general şi în situaţie normală, când filosofia e constituită, tot aşa va fi şi la noi. însă aspectul istoric particular al culturii româneşti face încă mai respectabilă această idee a armoniei generale, pe care filosofia poate să o dea culturii noastre.
Filosofia românească nu e încă constituită, abia acum începe acest proces. Celelalte ramuri de cultură s'au întemeiat în majoritate: literatura, arta, o bună parte din ştiinţe. Ceeace nu e numai firesc, fiindcă ele implică o maturitate de creiaţie mai uşor realizabilă, dar e şi necesar. Căci în toate aceste ramuri sunt cuprinse date latente de filosofie, ideologii vagi şi pairţiale, şi era nevoie ca ele să apară înainte, pentru a da prilej să se cristalizeze temele originale ale filosofiei ce va urma. Vine un timp când s'a creiat un număr îndestulător şi variat de asmenea date, când diferite ramuri de cultură au avut o eflorescentă durabilă şi bogată. Atunci e momentul să apară filosofia, să pună ordine între aceste date — după ce mai întâiu le selectează şi le realizează virtualităţile — şi să le fecundeze prin raportarea una la alta a ideilor şi atitudinilor câştigate în domeniile particulare; raportare ce s'a dovedit » a fi întotdeauna plină de rod. De aici înainte, cultura are ne- ^ voie indispensabilă de un regulator care să-i armonizeze păr- ? ţile şi să le menţină fecund pe un făgaş spiritual organic. E ne- | voie de o atmosferă sufletească comună, conştientă de ea însăş, | şi aceasta nu o poate opera decât filosofia. Spontaneitatea în I oarecare măsură anarhică, de până atunci, din diferitele do- | menii ale culturii, care era legitimată fiindcă trebuiau să se | cfreieze datele unei noui culturi încoronată filosofic — şi nu § e adevărată cultură fără această încoronare — va fi acum ar- I
monizată de apariţia unei discipline de sinteză, filosofia. Pe urmă, relativa anarhie iniţială îşi găsea, în oarecare măsură, un chezaş în relativa unitate a vitalităţii primare nediferenţiate. Acum manifestările culturale sunt prea bogate şi diferenţiate, ameninţînd să iasă din matcă şi să ajungă la anarhie propriu zisă, pentru ca acea spontaneitate să mai poată fi lăsată în libertatea ingenuă de la început. E momentul când filosofia capătă un rol organic într'o cultură. Ea devine un fel de prospect spiritual regulator şi nu poate vătăma niciodată, dacă e potrivită cu poporul respectiv, ci numai folosi. Căci creaţia adâncă şi mare se împacă cu disciplina, şi-o cere chiar. 'Libertinajul e revendicat, când e revendicat, numai de talentele secundare, îndoielnice ori neoneste. Şi apoi filosofia ea însăş evoluiază, ceeace implică postularea unei libertăţi, iar această libertate e şi mai mare dacă se socoteşte că evoluţia filosofiei este, în parte, determinată de celelalte ramuri de cultură. S'ar zice că prin, filosofie celelalte domenii de cultură îşi creiază propria lor disciplină superioară. Iar disciplina generală, pe care o impune filosofia, nu e exercitată silnic, ci printr'un prestigiu interior. Aşa că în cele din urmă ajungem într'o regiune spirituală, în care disciplina se confundă cu libertatea, păstrând privilegiul atributelor fiecăruia: ceeace e însuş mediul creiator al adevăratei creaţii.
In felul acesta, autohtonizarea temeinică a filosofiei la noi va aduce culturii româneşti, odată cu consacrarea definitivă, darul pe care nu-1 poate face decât o disciplină de augustă autoritate, de care dar simţim atât de mare nevoie de la o vreme şi care nu trebuie să mai întârzie mult timp: unificarea lăuntrică a tuturor manifestărilor culturale, rezorbirea disonanţelor şi hiaturilor din cultura noastră, prinderea zeloasă şi îmbelşugată a tuturor domeniilor de cultură în aceeaş 'horă gravă de creiaţie. E caracteristic că azi intelectualii români se deosebesc prea mult după specialităţi, ca şi când domeniile de cultură ar fi tot atâtea universuri ideale aparte, chiar dacă în fond ei păstrează inconştient anume meridiane comune. în Apus, intelectualii, din orice domeniu ar fi, comunică spiritual între ei prin ideologia de ansamblu. Căci acolo filosofia autohtonă funcţionează de multă vreme.
De la acţiunea liber ordonatoare asupra mădularelor culturii române, filosofia ar trece, cum e şi de bănuit, asupra modelării psihologiei societăţii. Se vorbeşte azi câteodată de psihologia poporului românesc sau, mai prudent, de „atitudinea" ori „spiritul" românesc. S'au încercat chiar şi studii ori simple sch>ţe asupra acestei psihologii. E o întreprindere ce trebuie
204
205
încurajată, dar azi ea e condamnată, în mare parte, la neia-, * 'bandă. Pare paradoxal să zicem că o psihologie complecţii §■ asupra întregului popor român ar fi o încercare avortată, dar I trebuie să se ştie un lucru: după cum caracterul individual * nu ajunge să aibă o unitate şi prin urmare un fel de filosofie, l| dedît după ce reflexiunea a lucrat asupra acestui caractey i într'un timp mai îndelungat, nici popoarele nu pot oferi 4 ; psihologie limpede şi unitară, până când n'au fost prelucrate de '\ o cultură filosofică. Orice individ care nu se organizează cu ajutorul reflexiunii, are fatal anume contradicţii; orice psiho-r ii logie populară colectivă cuprinde măcar virtualităţi contra-r ' dictorii. E adevărat că un individ neprelucrat sau un popor t mai aproape de natură, au un fel de unitate biologică, funcţio* | pală, acea relativă unitate primară, nediferenţiată, de care \ am vorbit.   Dar această unitate, deşi poate fi satisfăcătoare din punct de vedere practic, nu se păstrează ca atare decât * atât timp, cât e menţinută în starea de vag mai mult sau mai t' puţin iniţial. Cultura populară, ce se complace în contradicţii l candide estompate de efluviul vitalităţii instinctive, se proec-tează pe acest vag colectiv. De îndată ce vagul e precizat în linii sigure şi complecte contradicţiile şi golurile apar cu putere.
E o logică mai adâncă aici: aspectul exterior al vieţii e I discontinuu şi adesea contradictoriu. Acomodarea la viaţă se § va face deci tolerând, multă vreme, atitudini şi reacţiuni, ele însăşi discontinui şi contradictorii, înnecate în vitalitatea ge- f nerală unitară. Chiar la indivizii rafinaţi, dar lipsiţi de re- i. flexiune efectivă asupra vieţii lor, contradicţiile nu numai că, 1 rămân, dar se exagerează până la disparitate. E nevoie să in- I tervină 'meditaţia, pentru ca să descopere, sub massa aparen- î ţelor discontinui ori contradictorii, fondul unitar adânc şi .1 etern al vieţii. Să vadă că multe noţiuni, cari par opuse, chiar « contradictorii, devin concordante într'o intuiţie mai profundă, w Şi e nevoie să intervină meditaţia ca, înţelegând unitatea de i' fond a vieţii, să armonizeze şi caracterul, îmbogăţindu-1 şi uni- ti r ficându-1. '
Fără această operă hărăzită de reflexiune — ceeace e un  ■ i fenomen foarte rar în plenitudinea lui în viaţa, individuală sau colectivă, nu poate înfăţişa o unitate propriu zisă. S'a vorbit [ multă vre-me, de pildă, de contradicţiile sufletului rus, fă- : cându-se din ele un fel de entitate metafizică esenţială, eternă, . pentru caracterizarea acestui popor. Mai ales esteţii filoso- i fizanţi se extaziau în faţa acestui fapt şi scoteau multe efecte .1 stilistice pe socoteala lui. Era pe timpul primei saturări a Apu- « sului de propria lui cultură, când căuta exotismul oriental; şi ■
pe timpul dezamăgirii faţă de raţionalism şi al curtării iraţionalului, al invaziei slave, timpul generaţiei lui Melchior de Vogiie. în această stare de spirit, se făcea din contradicţia slavă un concept în sine şi un ideal de cultură foarte invidiat. N'au lipsit chiar filosofi cari să justifice contradicţia pentru sine însăş. Nu impietăm aici asupra subiectului dacă contradictoriul rus e ceva aşa zicând aprioric, dat pentru totdeauna. Dar e sigur că asemenea contradicţii, mai slabe, mai puţin respectabile şi 'mai puţin ispititoare, se găsesc la orice popor neprelucrat îndeajuns de cultură. Contradicţia rusă, considerată în calitate de simplă contrazicere, s'ar putea să nu fie specificul rus, în măsura în care se crede. Proporţia ei, misterul, nuanţele, timbrul ei şi acea atracţie quasihalucinantă, pe care o exercită şi în care transpare o sublimă perversiune, ce tocmai constituie instrumentul cel kmai propriu al imperialismului inconştient al culturii ruse, s'ar putea să fie mai specifice decât contradicţia ca atare, care, în orice caz, trebuie pusă în legătură şi cu faza actuală de evoluţie a poporului rus.
La Români, e adevărat că există un instinct al ordinei practice şi un simţ al armoniei sufleteşti cum rar s'a întîmplat la un popor, care, în definitiv, nu s'a bucurat decât de cultura populară. Dar nu e totuş de ajuns. Necesitatea modelatoare a unei culturi filosofice, care să prelucreze caracterul etnic, şă complecteze, eventual să facă unele eliminări şi, în orice caz, să găsească justificări adânci, ar trebui să fie simţită de toţi acei cari gândesc, prematur, să stabilească psihologia generală a poporului român. Natural, aceasta nu împiedică să se constate unele date neîndoielnice ale acestei psihologii sau unele generalităţi şi, mai ales, nu împiedică să se adune materialul necesar. Acestea sunt chiar de dorit. Dar înainte de a studia această psihologie cu pretenţii, de a se preciza concluzii complecte şi definitive, ar trebui să se ştie că ea trebuie să fie nu numai studiată, dar şi făcută, cel puţin în parte. Poporul român nu are nici psihologia etnografică, consumată în felul ei, nici pe cea cultă. Odată intrat pe calea culturii în stil modern, trebuie să aşteptăm şi să face'm ca această cultură să producă o psihologie nouă, potrivit cu izvoarele autoh-toniei noastre. Aceasta n'o poate face, în ultima analiză, decât filo-of ia, concepută nu în sens pedant şi inutilă ca un fel de epifenomen social, ci ca o funcţie culturală a societăţii, aşa cum s'a întîmplat în Occident. Se poate înţelege psihologia poporului francez, de exemplu, fără rolul pe care 1-a avut ideologia filosofică? Chiar această psihologie trebuie studiată "mai ales în monumentele, pe cari le-au ridicat marii filosofi
206
207
precum şi'n urmările doctrinelor lor. Aşa dar, înainte de a avea un suflet românesc modern precizat şi înzestrat cu nervuri complecte,- e nevoie de o activare istorică a funcţiei filosofice. Desigur, după cum am văzut, nici o filosofie nu se poate preia complect ,până când acest suflet nu va fi format. Dar aici e o determinare reciprocă, una din acele corelaţii în cerc interior între cauză şi efect, cum găsim multe în procesul fe-, nomenelor vieţii. Un lucru e însă axiomatic: filosofia nu va putea avea acest rol de desăvârşire etnică decât fiind o filosofie autohtonă, sau fiind, pur şi simplu, o filosofie adevărată.
Dar importanţa unei filosofii autohtone pentru teologia românească? E ciudat că nu ne gândim la acest lucru. Există o religiozitate românească. Putem spune tot aşa de convinşi că există şi o teologie românească? Iar gravitatea stă în faptul că, în epoca modernă, însăş religiozitatea e ameninţată dacă nu e susţinută de o teologie proprie. Vorbea-m de intrarea succesivă a variilor ramuri de cultură românească în procesul de autohtonizare. Dar dacă filosofia a intrat la urmă în acest canon cultural, teologia nici că şi-a consolidat măcar intrarea. Tradiţionalismul firesc religiei a făcut ca teologii noştri, câţi am avut, şi întreaga cultură religioasă, să nu intre în faza imitării Apusului odată cu celelalte ramuri ale culturii noastre. Ceeace a fost un mare noroc, căci jocul imitării în chestiuni de credinţă, e întovărăşit de primejdii mult mai mari decât în alt domeniu de cultură. Afară de faptul că această întârziere pe vechile-i poziţii a culturii religioase române a reţinut în albia istorică şi o parte din cultura generală românească. Dar azi avem nevoie de o teologie modernă. Românească, însă modernă. Şi procesul de imitare la teologii noştri a apărut astăzi. Ceeace a zăbovit un timp, iată că-şi face faţă, deşi încă timid sau mistificat. începutul e mai vechiu, dar azi e vizibil pentru orice observator. Aşa se explică nuanţele ce se îngroaşă treptat de protestantism, la mulţi dintre teologii noştri, pentru a nu vorbi decât de acestea. Se poate însă admite o imitare a teologiei altora, chiar şi azi când avem mai mult spirit critic, ştiind că acest fapt duce fatal şi la religia altora?
întrebarea e chinuitoare nu pentru că răspunsul e greu, ci pentrucă e greu să asiguri condiţiile creiării unei teologii româneşti. In adevăr, se poate teologie fără filosofie? întotdeauna teologia a împrumutat de la filosofie ori a creiat filosofie pentru uzul propriu. Istoria teologiei nici nu se poate face fără istoria filosofiei. Mai mult, idei filosofice oficiale au intrat uneori chiar în religiozitatea curentă a societăţii. Cum deci să încropim o teologie românească plecând de la
208
filozofiile străine, pe cari le-am adus la noi? Cum să se producă o teologie în adevăr a noastră, dacă nu e încă o bogată filosofie românească, un mediu de filosofare autohtonă? E caracteristic că şi unele sporadice coagulări de atitudini teologice româneşti au venit din partea celor înzestraţi şi cu o cultură filosofică, fie în formă literară fie în formă oficială, dar, în orice caz, în legătură cu intuiţia realităţii româneşti.
privită şi din această lumină, se vede cât a devenit de vitală problema autohtonizării filosofiei româneşti. Fără această autohtonizare filosofică, teologia noastră va fi condamnată să umble pe căi de împrumut1. Să fie oare şi ea destinată a trece prin toate fazele pentru a ajunge la autohtonizare, să înceapă întâiu a imita, cum au făcut toate celelalte ramuri ale culturii noastre? Dar cine se leagă că ea se va reconverti, căci aici ispitele sunt mult mai grave, chiar când au un suflet mai vădit străin ori că, şi aceasta e mai neliniştitor, nu va ajuta, indirect, la destrămarea religiozităţii noastre, ceeace, din neferi-icire, e un proces care, în unele puncte, a şi fost pricinuit? Recunoaştem că formularea acestor întrebări are o involuntară morgă poate prea amarnică, dar trebuie să ni se admită că ele cuprind un adevăr aşa de volnic, încât se desghioacă dela sine din cătuşa raţionamentului şi călătoreşte obsedant pe propriile-i picioare. Autohtonizarea filosofiei odată începută, nu mai poate deci întârzia. Ea trebuie continuată şi împlinită, nu cu grabă stricătoare, ci cu devotament de închinători.
Devotamentul însă nu ajunge, e nevoie şi de mijloace. Cel dintâiu e să avem întreaga conştiinţă a faptului. Filosofia noastră, întrucît se poate întrebuinţa azi acest posesiv, să-şi pună complect problema autohtonizării, ca o temă de tehnică spirituală, pe care trebuie să o rezolve. E adevărat că filosof iile ce s'au autohtonizat la alte popoare, n'au plecat de la deplina conştiinţă a faptului, dar nu e mai puţin adevărat că nouă ne poate fi de folos azi această conştiinţă. Conştiinţa scopului şi metoda nu pot înlocui spontaneitatea creiatoare, singura care decide, dar această spontaneitate poate fi înlesnită, condusă ori ignorată şi înăbuşită. Filosofiei româneşti îi trebuie conştiinţa autonomiei de producţie, unica formă cu care ar trebuie să fie apreciată, ca să nu se mai întâlnească, deseori, la cei ce se ocupă cu filosofia, o simplă conştiinţă de localizare, aşa cum literatura noastră cultă avea doar acum aproape o sută de ani. Pe urmă, filosofia noastră trebuie să-şi dea seama de răspunderea pe care o are prin importanţa ei singulară faţă de vii-
14 — Dreptul la memorie, voi. III.
209^
torul culturii şi societăţii româneşti. Această cultură şi această societate nu pot intra într'o fază de constituire mai proprie şi mai înaltă fără o filosofie autohtonă, afară de faptul că o asemenea filosofie ar avea valoare şi ca produs spiritual în sine.
După aceea, perspectiva filosofiei autohtone ar avea mult de folosit din contactul cât mai strâns cu întreaga cultură românească. Am văzut că aproape toate domeniile acestei culturi au luat-o înaintea filosofiei şi că ele cuprind date parţiale, în-cepânde şi vagi de atitudine filosofică românească. Mai ales la noi deci e nevoie ca cel ce se ocupă cu filosofia, altfel decât pentru a fabrica opuscule de o erudiţie mai mult sau mai puţin autentică, să cunoască produsele din cât mai multe ramuri ale culturii societăţii lui şi cu precădere acele ramuri, în cari se găsesc cele mai multe depozitări spirituale specifice mediului său.
Dar însăşi cristalizările şi nuanţele de filosofie românească, atât cât s'au produs, importante mai ales ca anticipări, oferă un mijloc principal în acest proces. Opera onestă de autohtonizare va da mare atenţie acestor prime luări de atitudini, mai mult sau mai puţin formale, mai mult sau mai puţin desvol-tate. E o mare greşeală că cei ce se ocupă cu filosofia la noi, se ignorează reciproc, uneori voluntar dar de cele mai multe ori fără nici o intenţie. în general progresul filosofiei e un progres al asociaţiilor,  ale întovărăşirilor sau luptelor de idei, căci filosofia s'ar putea defini, într'o privinţă, o ştiinţă a discuţiei. Cu atât mai mult la noi, unde temele de filosofie autohtonă se oferă aşa de greu. Când o asemenea temă apare formulată conştient de cineva, ea trebuie utilizată. Discutând atitudinea filosofică luată de un ostenitor în acest domeniu anevoios, numai să fie o atitudine, cât de timidă, şi nu o simplă eşafodare născută moartă de materialuri erudite, folosul pentru autohtonizare poate fi îndoit: constatarea greşelilor, a incongruentelor, prin urmare sugestii de ceeace nu trebuie să faci pe deoparte, exploatarea unei directive fecunde nimerit prinse, pe dealta. Aici închipuitele altitudini sceptice  ori de un occidentalism dubios şi suficient, cari nu se opresc să contemple ceeace apare în ogorul local, sunt mai condamnabile ca oriunde. E vorba doar de procesul, sanct în felul său, al întemeierii eroice a unui nou ethos rezolvat filosofic. Şi trebuie să fim fericiţi când ni se dă un întâiu monument constituit de filosofie românească, aşa cum e de fapt Personalismul energetic. Ar trebui să utilizăm acest caz, să-1 comentăm  pe larg, pentru a revizui mişcarea filosofică românească şi a o dota cu zestre nouă de autohtonizare: cu acest prilej, prin sugestie directă sau contrară, ar
210
odrăsli noui atitudini şi procesul, de care ne ocupăm, s'ar fierbe mai fecund.
Mai presus de toate însă, izvorul cel mai bogat şi mai autentic al autohtonizării filosofiei e spiritualitatea rustică a poporului român. Şi aici atingem mijlocul cel mai însemnat pentru ceeace ne interesează. Cunoaşterea cât mai directă, mai adâncă şi mai complectă a acestui suflet popular, afundarea intelectuală în taina lui istorică, va da în acelaşi timp materialul şi sugerările cele mai preţioase pentru o filosofie autohtonă. Căci filosofia poate pune armonie între datele prime oferite, le poate îndrepta şi complecta, poate găsi unitatea ideală, în care ele se valorifică, dar nu le poate inventa ea însăşi. în ultima analiză, filosofia e, în foarte mare parte, debitoarea unor date aproape instinctive.
Filosofia, vorbim întotdeauna de filosofia generală sau întrucât e în legătură cu filosofia generală, căci aceasta e filosofia autentică, nu e atât cât se crede obişnuit o chestiune de adevăr absolut, cât o supremă acomodare spirituală, activă, la realitatea ca atare. Deaceea filosofia e întotdeauna în legătură cu individualitatea celui ce a creiat-o, mult mai adânc decât s'ar părea la prima vedere. Am putea spune că filosofia e un fel de sublimare maximă a unei flore sufleteşti locale, atât individuale cât şi colective. Filosofia vine deci dinăuntru, din zestrea cea mai adâncă şi mai caracteristică a sufletului local. Aşa e cu toată cultura privită în general, dar mai ales cu filosofia, care e cheia ei, mult timp implicată, apoi realizată formal.
Ne amintim cum, în secolul trecut, problema limbei româneşti şi a literaturii n'au putut fi rezolvate până nu s'au descoperit izvorul şi în acelaş timp îndreptarul culturii poporane, din cari au sorbit după aceea apă vie. Toate aluviunile artificiale ale şcolilor filologice instituite peste realitatea locală precum şi imitaţiile literare, s'au mistuit în faţa prospeţime! specifice adusă de cultura poporană. Dar asemenea aluviuni artificiale, deşi în mai mică măsură şi trecând aproape neobservate, au venit şi din partea filosofiei. în bună parte mai vin şi azi. O filosofie de import e însă, după cum s'a putut vedea, o adevărată erezie, atât teoretică cât şi practică. Teoretică, pentru că o filosofie de import nu e nici măcar filosofie. A spune filosofie autohtonă e aşa de adevărat, încât atributul devine în fond de prisos, e tautologic. Din punct de vedere practic, pentru că contrariază şi falsifică poporul, presupunând că o asemenea filosofie poate fi efectivă asupra lui.
Şi în acest domeniu deci drumul autohtonizării depline trece prin sufletul popular. Acolo vom găsi cele mai însemnate
teme iniţiale ale filosofiei româneşti, acolo e tot ortodoxismul românesc, ce va trebui să intre ca element de frunte în ideologia filosofică românească. Fiindcă doar nu la paznicii oficiali ai ortodoxismului nostru vom găsi adevărata structură a acestuia. Dealtfel, în popor avem remedii, ce trebuie descoperite şi prelucrate, aproape pentru întreaga noastră viaţă. Simţul legalităţii adânci, care e în popor, poate fi luat ca punct de plecare pentru disciplina morală a societăţii; bunul simţ popular e un model pentru viaţa politică. în trecutul apropiat, aceeaş viaţă populară a dat putinţa să se întemeieze întreaga" noastră cultură literară. Totul e să cunoaştem, să valorificăm şi, mai ales, să nu pervertim aceste avantagii ale sufletului poporului nostru. Filosofii români la rândul lor, pentru a nu fi ameninţaţi de sterilitate sau de incongruenţă, trebuie să studieze şi să se lase inspiraţi de cultura specifică a acestui suflet popular, cel puţin în aceeaş măsură în care o fac faţă de filo-sofiile Apusului. Din fructificarea mai ales a atitudinilor filosofice implicate în cultura noastră poporană, concepută în sensul cel mai larg, într'o conştiinţă care e în acelaş timp în curent cu gândirea Apusului, va ieşi autohtonizarea definitivă a filosofiei româneşti. în felul acesta, sufletul popular se va fi dovedit încă odată izbăvitor, cum s'a dovedit în repetate rîn-duri în trecut. Tot el ne va scăpa şi de erezia filosofică.
* „Gândirea", anul VII, nr. 11, noiembrie 1927.
"VASILE EANCILA
Etnicul şi logica modernă
Drama cunoaşterii e multiplă. Deosebit de faptul, des invocat, că nu putem cunoaşte deloc sau nu putem cunoaşte desăvârşit realitatea metafizică, drama cunoaşterii are şi alte aspecte aproape tot atât de grave. Vom schiţa aici câteva din ele, cele mai însemnate, pentru a le pune în legătură cu perspectiva înţelegerii etnicului.
Cunoaşterea e condamnată, în foarte multe cazuri, să nu poseadă suficient tocmai obiectul pe care vrea să-1 studieze. E cunoscut cazul metodei introspective din psihologie şi critica principală, ce i se aduce. Faptele sufleteşti, în momentul când sunt trăite, nu sunt propriu zis cunoscute; iar în momentul când sunt cunoscute, nu mai există propriu zis, deci cunoaşterea, ce se aplică asupra lor, lucrând, cel puţin în mare parte, asupra unei absenţe, nu mai e o cunoaştere autentică, cu adevărat directă, aşa cum îi place metodei în chestiune să se numească, în privinţa aceasta, e o mare deosebire între oamenii de ştiinţă şi poeţi. Pentru aceştia din urmă, faptele sufleteşti nu devin creatoare de adevărată poezie decât în amintire ori măcar după ce momentul prim de trăire a fost trecut. Altfel, violenţa sentimentului ar strica armonia poeziei sau, în cazul când sentimentul e domol, n'ar avea timp să se adune şi să creeze o stare sufletească poetică. Oamenii de ştiinţă însă nu ar putea realiza ceva cu adevărat mulţumitor, decât dacă ar prinde faptele sufleteşti chiar în timpul când se produc, ceeace e cu neputinţă, fiindcă lanterna cunoaşterii, de îndată ce intervine, transformă aceste fapte. în ştiinţă, pentru a cunoaşte obiectul, trebuie mai întâiu să-1 constitui, adică să ieşi din el. Această operaţie e perfect valabilă când e vorba de obiecte
213
fizice căci acestea rămân, în lumea externă, identice cu ele însele. Nu tot aşa e cu obiectele sufleteşti. Constituirea lor pentru cunoaştere, ieşirea din ele, poate echivala cu desfiinţarea lor.
Dar introspecţia nu e singurul caz când cunoaşterea riscă să nu poseadă obiectul, pe care-şi propune să-1 studieze. Pentru a merge deadreptul la idea, pe care vrem s'o expunem, vom face o afirmaţie, care poate părea curioasă: atunci când, într'o epocă, se studiază o realitate, e semn, de foarte multe ori, că această realitate ori nu mai există ori, într'un fel sau altul, e în declin. S'ar putea stabili dacă nu o lege, dar o regulă cu mare aplicabilitate, formulată astfel: ceeace nu mai e actual, se transformă în ştiinţă. E adevărat că reciproca — ceeace e obiect de ştiinţă, nu mai e actual — nu e tot atât de adevărată, dar e adevărată şi ea în foarte multe împrejurări. Epoca noastră, de pildă, e plină de studii ştiinţifice sau filosofice asupra religiei. Nu e aceasta semnificativ? Femeile, cu instinctul lor sigur, îşi dau întotdeauna seama că atunci când partenerul lor sentimental face prea mult consideraţii teoretice asupra iubirii; e dovadă că aceasta e mai mult simulată ori pe ducă. Iar epocă noastră e invadată de asemenea consideraţii, ceeace trebuie pus în legătură cu artificializarea sentimentului. Astfel, în vre-1 mea pe care o trăim, s'au desvoltat o serie de discipline, cari sunt într'o situaţie stranie: etică fără moralitate, teologie, în sens larg, fără credinţă, pedagogie fără educaţie, în parte chiar estetică fără adevărată frumuseţe, metafizică fără mister... şi lista s'ar mai putea continua. E aici o nevoie de compensaţie istorică: atunci când ceva dispare, cel puţin să se facă ştiinţa lui, pentru a-i păstra imaginea sau pentru ca să se încerce, cu ajutorul ştiinţei, reproducerea lui. Fenomenul nu e lipsit de patetism. El ne aminteşte de cazul acelor odoare păstrate intacte timp de sute şi mii de ani în pământ, dar cari, în clipa când sunt scoase la iveală şi încep a fi studiate, se transformă în scrum. E aici parcă un blestem, care apasă asupra cunoaşterii. De aceea, dacă oamenii de ştiinţă ne dau singura cunoaştere metodică, în schimb ei nu ne dau adesea decât o cunoaştere iluzorie.
Nu vrem să spunem prin aceasta că acum se încearcă o ştiinţă a naţiunii fără naţiune. Afirmaţia îşi are însă adevărul ei, indicând greutăţile principiale ale unei asemenea ştiinţe. Epoca noastră e o epocă prezumţioasă căci pe deoparte, părintele ei spiritual e orgoliul, iar, pe de altă parte, ea a vădit mari neputinţe lăuntrice şi, pentru a le masca, îşi exagerează prezumţiile. O astfel de prezumţie e aceea că ea a descoperit etni-
214
1
cui. Natural, principiul doctrinar şi ştiinţific al etnicului e modern, dar nu şi idea lui. Pvar a fost pe lume o realitate mai adâncă, de care să se fi luat mai târziu conştiinţa formală. Totuş, o conştiinţă a etnicului a fost. Iată câteva versuri din literatura sanscrită, prezentate de marele Coşbuc:
Foc celor ce-au ucis şi fură! Bogaţilor, plumb cald în gură! Pumnal celor mândriţi cu rangul! Şi cui îşi vinde ţara, daţi-i ştreangul!
Şi e vorba doar aici de oamenii cei mai metafizici şi, ezoterici de pe lume, reputaţi ca detaşaţi de lucruri şi lipsiţi de revoltă socială! Desigur, «ţara», mai ales în acest caz, nu se poate identifica cu etnicul, dar e cu neputinţă ca sentimentul şi viziunea etnicului să nu fi fost dela sine implicate în acest termen. Ce să zicem apoi de folklorul românesc, în care o bună parte vorbeşte de străini şi de nostalgia pentru fragmentul de cosmos colorat de intimitatea vrajei etnice şi consfinţit de bucuria vieţii, pe care numai el o dă? E destul să ne gândim apoi la vechimea poporului evreesc. Dar acesta a avut o conştiinţă despre el, pe care nimeni nu o poate tăgădui. Oamenii de altădată vorbeau de seminţii, istoricii şi geografii vedeau popoare pe spinarea globului. Apostolii apoi, dacă nu mă înşel, s'au adresat popoarelor, iar nu statelor, nu cu scopuri etnice, dar cu intuiţia deosebirilor dintre neamuri. Mântuitorul însuş a spus: «Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile . . .». E aici, pe lângă o dumnezeiască sete de încreştinare a făpturei, şi o supremă vedenie etnografică a lumii.
De fapt, etnicul a trecut prin trei faze: faza întâia, cea mai lungă, în care etnicul şi-a trăit proprietatea lui primordială, dar nu era obiect de reflexiune; faza a doua, în care era obiect de revendicări şi de doctrină, dar fără a fi propriu zis o problemă ştiinţifică aşa cum a fost în secolul trecut; şi ultima fază, cea de azi, când el e constituit obiect pentru ştiinţă, continuând, pe de altă parte, să fie motiv de revendicări. Astăzi etnicul şi-a pierdut, în parte, ingenuitatea de trăire. La aceasta se adaogă două fapte agravante, cultura modernă are, în general, prea puţin adevărat simţ istoric; şi familia e acum în criză. Căci nu mun-.ii de istorie livrească şi nici cultul individualului sunt istorismul autentic, după cum nu trista arcă, pe care s'au refugiat două egoisme, reprezintă adevărata familie. Familia adevărată e o continuă creiare de geografie şi de istorie. Ea cuprindea pe deoparte, trei generaţii, pe de alta, o implicare
215
de înrudiri şi relaţii în aşa măsură, meat se putea considera, H atunci când a apărut, ca prima coagulare metafizică colectivă* $ etnicul devenind, în această perspectivă, o familie mare. Fami~ * lia în acest înţeles şi simţul istoric sunt de altfel în legătură, presupunându-se reciproc. Astăzi familia e în multe locuri săracă şi, pe de altă parte, membrii ei sunt adesea prea deosebiţi ca suflet. Pe când odinioară familia era nu numai bogată în membri, dar aceştia erau organic asemănători ca structură spirituală, aşa că puteau alcătui o stare de spirit comună. Azi familia se prezintă frecvent ca o cohabitare de membri puţini şi disparaţi. Ea nu mai poate fi o bază puternică pentru etnic. Sufeţinţa familiei e deci suferinţa etnicului. Şi acelaş lucru e cu simţul istoric. Etnicul e în primul rând istorie — şi poate fi înţeles ca o radiare organică a familiei în vechea ei calitate de captare umană a spaţiului şi timpului.
Şi cu toate acestea, etnicul e o imensă realitate şi are un mare viitor. Căci dacă intelectualii sunt adesea prea alambicaţi pentru ca să nu mai fie ceva, poporul a rămas adânc etnic, cu toată mediocrizarea modernistă de suprafaţă. De altfel, intelectualii întotdeauna, astăzi şi în trecut, au fost mai puţin etnici decât poporul. Organicitatea istorică şi familia în înţeles patriarhal sunt şi acum puternice în popor. Iar unii intelectuali, deşi asvârliţi în curentul culturii şi vieţii sociale moderne, descind prea direct din popor şi-i trăiesc măcar o parte din sedimentările spirituale. Aşa că, din acest punct de vedere, s'ar putea afirma că greutatea unei ştiinţe a etnicului e tocmai fiindcă etnicul e prea puternic ... Am spus doar că ceeace nu. mai e actual se transformă în ştiinţă. Dacă, prin urmare, nu avem o ştiinţă proprie a etnicului, poate fi şi pentrucă acesta e prea actual şi acţiunea de trăire şi impunere a lui primează asupra ştiinţei. De altfel, exagerând, dar nu cu mult, s'ar putea zice că viaţa puternică n'are nevoie de ştiinţă. Numai când nu mai e viaţă intensă, e nevoie de cârjele ştiinţei. Viaţa.viguroasă şi maiestuoasă îşi este sie-şi propria ei ştiinţă şi nici o ştiinţă nu o poate suplini. în acest înţeles, viaţa e cunoscătoare prin ea însăş, posedă implicit funcţia cunoaşterii, datorită căreia a dat adesea peste cap propoziţiile oamenilor de ştiinţă şi şi-a realizat    expansiunea.  Ştiinţa autonomă, pur abstractă, rezultă mai degrabă dintr'o dezagregare a vieţii, care eliberează cunoaşterea în stare izolată cu avantagii de precizie, dar cu mari riscuri spirituale.  Nu insistăm  însă  asupra acestor lucruri, pentrucă aici intervine un alt aspect al dramei cunoaşterii, pe care trebuie să-1 punem în legătură cu etnicul.
21(5 ■
Sunt momente în istoria culturii, când deşi obiectul de studiat are o mare realitate şi deşi cunoaşterea poate ajunge până la el, nu-1 poate sesiza în intimitatea lui, fiindcă de data aceasta cunoaşterea a devenit improprie pentru el. Sunt epoci cari înţeleg anume lucruri şi epoci cari nu le înţeleg, deşi lucrurile au rămas. între înţelegerea naturii etnicului şi tipul înţelegerii moderne e, în foarte mare parte, o incongruenţă. Etnicul e ceva adânc real, unic, complect când nu e falsificat, esenţial: e o existenţă profundă, împletită în urzeala cosmică, e ceva am zice ontologic. Dar logica modernă e, în general, periferică, compozită, unilaterală, individualizată la exces şi cu ceva de venetic în lume, cu o psihologie de bastard faţă de realitate, de îndată ce e vorba de realitatea pură, organică, şi nu de realitatea confecţionată în laborator. Logica modernă e formală, aritmetică şi generalizatoare pe când logica etnicului este existenţială, nedisociabilă, iar universalismul ei provine nu din generalizare, ci din adâncime. E deci foarte explicabil că ştiinţa modernă în multe cazuri, când studiază ceva, începe prin a-1 distruge.  Căci  falsificarea,  înlăturarea specificului, schimbarea lentilelor proprii, echivalează cu o distrugere, cu o stranie denaturare. Faptul acesta e prea important pentru ca să nu insistăm asupra lui. Cu ştiinţa etnicului nu se ocupă, în majoritatea cazurilor, cei cari au spirit etnic. Căci spiritul etnic real e în popor şi în câţiva intelectuali. Ştiinţa etnicului o fac oamenii de ştiinţă. Dar oamenii în general, n'au intuiţia vieţii. Atomismul spiritual şi intelectual modern, empirismul, care ating de obiceiu pe oamenii de ştiinţă, fac să dispară apercep-ţia realităţilor sufleteşti generale, a entităţilor oarecum. Aproape totul e redus la fenomene. Ce nu e fenomen izolat ori ce nu se poate pune în teascul de fenomene, care e logica inductivă, riscă să rămână neînţeles. Logica ştiinţifică modernă e stăpânită de ideea de fenomen, de unde decurge ideea de influenţe şi ideea de componente, pe cari oamenii de ştiinţă ai epocei le caută în orice. Dar, în felul acesta, nu se vede tocmai specificul şi tocmai generalul. Generalul unic, nu generalul fabricat oe industria generalizării. Generalul real, nu generalul artifi-cializant al inducţiei. S'a ivit chiar şi teoria că nici individul nu mai e o realitate, ci o succesiune de stări şi ecuaţii. însuş principiul individualităţii e ameninţat. Individualul e dizolvat într'un flux de stări, senzaţii, fapte, conjucturi. Şi dacă e aşa, cu atât mai mult etnicul o să apară ca ceva de neînţeles, ca o realitate străină, ca un drum cvasiconvenţional de valori tranzitorii, ca o matcă de variabile istorice, ca o inconsistentă cale a laptelui. Devenim neînstare să mai cunoaştem valorile aces-
217
tea supraindividuale şi supraempirice. Le-am pierdut aproape 1 sensul. Nu mai suntem realişti adânci, ci zgomotoşi, nu mai suntem realişti contemplativi, ci dinamici, cari, în beţia mişcării cu orice preţ, alunecăm pe deasupra realului: aruncării bobul pentru a reţine pleava, fiindcă aceasta e mai «sensibilă»,, mai aparentă! Spiritul modern devine astfel inapt pentru a înţelege, în fond, etnicul.
De fapt, neînţelegerea etnicului sau înţelegerea lui exte-, rioară, ceeace e aproape acelaş lucru iar uneori mai rău, e nu^ mai o varietate a unei neînţelegeri mai generale, pe care o are epoca modernă, faţă de religie, mister, istorie — etnic. Neînţelegerea religiei e un fapt cunoscut. Nu tot aşa de cunoscut e însă celălalt fapt: neînţelegerea etnicului. Aici am fost sclavii unei iluzii: am crezut că — de vreme ce despre etnic s'a vorbit atât, de vreme ce am asistat la atâtea doctrine naţionaliste, la atâtea revendicări şi lupte, de vreme ce au apărut savante tomuri sociologice — etnicul e pe deplin şi fidel înţeles. S'a făcut atâta caz de etnic, încât am crezut că l-am cunoscut. In realitate însă, cunoaşterea necesară pentru a înţelege etnicul e în mare măsură identică cu aceea necesară pentru a înţelege religia, aşa că atingem aici un destin în foarte mare parte comun! Se poate vorbi deopotrivă aproape de tragedia religiei şi a etnicului în epoca noastră, cu toată aparenţa contrară. într'un fel, nici o epocă n'a fost mai opacă pentru spiritul etnic propriu şi n'a devorat mai multă substanţă etnică neînlocuibilă, mai mult spirit etnic, decât epoca aceasta în care trăim şi care s'a intitulat adesea ca fiind timpul «naţionalităţilor». Căci etnicul şi religia, bine înţelese, sunt realităţi spirituale frăţeşti: ele s'au născut împreună în istorie. Totemul era semnul religios şi semnul etnic. Ele au concrescut în timp. Religia a adăpostit etnicul într'o vreme când acesta ar fi fost, altfel, distrus de propriile-i spaime şi impreciziuni; etnicul a hrănit religia cu vitalitate mereu proaspătă într'o vreme când aceasta avea mai multă nevoie de ea. Religia şi etnicul au înfrăţit ca două fire din acelaş grăunte de grâu sufletesc. Născute din polivalenţa sufletului uman, ele au rămas înrudite chiar când, din neînţelegere ori rătăcire vremelnică, s'au războit şi s'au opus în lupte fratricide. Atunci etnicul a combătut religia cu un patos religios, iar religia a combătut etnicul cu o vitalitate etnică, cu aproximativ aceeaş lungime de undă spirituală, adresându-se de cele mai multe ori aceloraşi suflete, cu o anume structură. De aceea religia şi etnicul trebuie să se sprijine reciproc căci s'ar putea ca moartea unuia să fie moartea celuilalt. în istoria etnicului şi a religiei, se poate aplica cu succes metoda varia-
ţiilor concomitente din logică, căci în acest caz s'ar privi aceste două realităţi din afară, deci logica ştiinţifică e aplicabilă. Dar această variaţie concomitentă a etnicului şi a religiei, spune enorm. In Evul Mediu, etnicul de fapt n'a fost slab, ci a fost pur şi străbătător, la umbra «luminoasă» a credinţei religioase, de vreme ce atunci s'au născut masivele etnice moderne. Ghiocelul care pătrunde prin straturi de frunze şi zăpadă, nu e slab, ci e mai tare decât stânca ce se lasă mâncată de vreme. Dar vă închipuiţi că astăzi, în această Europă ştiinţifică, uniformizatoare, tehnică, mai e posibil să se înfiripeze din nou un izvod etnic, o nouă creaţie de popoare, afară dacă nu din distrugerea altora?
Asocierea etnicului cu religia în conceperea unei logice, e mmită să aducă o mai bună înţelegere a amândurora. în orice caz, devine mult mai uşor de înţeles acum că etnicul, de vreme ce e înrudit cu religiosul, nu a fost atât de mult favorizat, precum se crede, în fiinţa lui dinăuntru, de epoca modernă, epocă ce a suflat peste realitate un poleiu de abstracţii, a stricat frăgezimea individualului şi, ceeace trebuie puternic subliniat, a nimicit în mare respiraţia şi creaţia folklorică ... O epocă cu astfel de voluptăţi nu poate avea tocmai o proprie înţelegere a etnicului. Incongruenţa între ştiinţa modernă şi logica etnică e dată în vileag de definiţiile ce s'au adus naturii etnicului. Astfel, sau s'a dat o definiţie unilaterală, spunându-se că etnicul e istorie ori limbă ori tradiţii ori rasă ori teritoriu, etc; sau s'a dat o definiţie empiric-eclectică, spunându-se că toate acestea la un loc formează etnicul; sau s'a dat o definiţie relativistă, spunându-se că pentru unele etnicuri e caracteristică limba, pentru altele istoria, pentru altele rasa...; sau s'a dat o definiţie generală, formală şi funcţională, spunându-se că etnicul e o «voinţă». N'a lipsit nici o definiţie pur convenţională ori politică a etnicului. Pentru Constituţie, de exemplu, nu există deosebire între Român şi cetăţean român, deşi această confundare sileşte textul Constituţiei la unele ambiguităţi, căci realitatea faptelor e mai puternică decât teoria.
Dintre acestea, mai tipică ni se pare tendinţa de a identifica etnicul cu rasa. Această tendinţă întruneşte cele două caracteristice ale spiritului modern: pozitivismul, în domeniul teoretic, imperialismul, în domeniul practic. Rasismul are desigur temeiurile lui serioase: acela că sângele are mare importanţă în etnic şi acela că politica rasistă poate fi, la un moment dat, necesară ca valoare de reacţie. Dar altfel a greşit fiindcă rasa are o sferă mai mare decît etnicul şi fiindcă reducerea etnicului la rasă e o coborîre, o materializare a tainei
218
219
etnice. Dar e aici logica pozitivistă modernă, care interpretează S astfel etnicul; după cum tot ea, dar în sens invers, tăgădueşte m etnicul în alte împrejurări, ajungând la internaţionalism. Ne- m putând înţelege misterul etnic, îl tăgădueşte ori îi dă o va- m loare de accident efemer. Acelaş spirit pozitivist mai poate m realiza o ispravă: aceea de a concepe un etnic şi un naţionalism Ş fără Dumnezeu, adică o doctrină etnică laică, fiind incapabil să 9 observe că numai religia dă etnicului suprema spiritualizare, 1 valorificarea maximă şi, mai ales, acea armonie, care-1 fereşte £ de excese imorale ori deadreptul patologice. Ştim că au fost şi î sunt patrioţi luminaţi, deşi laici. Dar aceştia au profitat, pe de- jf desupt, de zestrea ereditară religioasă, ceeace, în loc să corn- ) I bată, confirmă ideea noastră. ] ţ Aşa dar, epoca modernă, empirică, pozitivistă, juridică şi f democrată, nu înţelege sau înţelege parţial şi greu etnicul, care jf e ceva esenţial, organic şi aristocrat. Există desigur şi o demo- J craţie a etnicului, dar aceasta are cu totul altă configuraţie şi 1 altă orientare decât democraţia modernă. Etnicul nu e, prin i urmare, chiar la el acasă în vremea noastră. Iată de ce azi ;| se face de cele mai multe ori chiar etnicism cu mijloace, psihologic şi spiritual vorbind, neetnice? Ceeace, în ultima analiză, | nu e o bucurie pentru etnic, căci duce la o deformare a lui. ţ Acelaş e cazul şi pentru religie, susţinîndu-se viaţa religioasă ;j cu mijloace nereligioase, deşi poate ceva mai puţin. De înţe- -f legerea fiinţei etnicului, mai mult s'au apropiat poeţii sau cei | cu logică de' poeţi, fie în cântecele lor fie în unele încercări 1 filozofice pe cari le-au dat. Opera unor anumiţi poeţi ar tre- f bui foarte atent studiată şi trăită, pentru a se obţine acel sen- | timent rar al prezenţei etnice, al fiinţei aeriene a etnicului, al 'ţ purităţii lui primordiale de apă ne'ncepută, pentru a se avea | beneficiul unor sugestii de valoare în cunoaşterea firii etni- 1 cului. Aceste afirmaţii nu trebuie să surprindă. Căci doar poe- | ţii au mai păstrat vechea logică de înţelegere directă şi esen- | ţialistă a omenirii. De aceea când un Renan sau un Valery | vorbesc de naţiune, simţi ecoul a ceva autentic. Dacă însă n'au § putut merge până la capăt, e fiindcă s'au lăsat influenţaţi de I spiritul modern. Când oamenii de ştiinţă vorbesc de etnic, de j cele mai multe ori e ceva impropriu. De obiceiu, ori etnicul I s'a retras din ei, ori logica lor a devenit fără putere asupra 1 acestor lucruri. Ei ignorează că pentru a înţelege etnicul tre- 1 ibuie mai întâi o reformă a logicei. E piină de semnificaţie, 1 din acest punct de vedere, cartea remarcabilă a unui filozof I român, apărută recent, care se ocupă pe sute de pagini cu etni- I
220 *
cui, bate la toate uşile, încearcă toate lacătele, pentru ca la urmă să propună suspendarea judecăţii, fără ca mai întâi să fj încercat o descindere eroică în intimitatea chestiunii — căci logica acestei cărţi, altfel de o mare onestitate şi de o rară armonie, e pozitivistă. Epoca noastră nu e deci fericit dotată pentru a înţelege etnicul. Cred că mult mai adânc l-ar fi înţeles Evul Mediu, dacă el şi-ar fi putut pune astfel de probleme. Evul Mediu avea o înţelegere esenţialistă, calitativă, înţelegea prototipurile şi realităţile generale şi adânci şi avea la dispoziţie misterul vieţii etnice ingenue în primul ei avânt de înfiripare şi armonizare sub soare. Dar sunt idei la cari o epocă nu poate să se gândească, deşi le-ar înţelege, şi sunt idei la cari o altă epocă se gândeşte, deşi nu poate sau îi e greu să le înţeleagă.
In sfârşit, mai e un aspect al dramei cunoaşterii,; care interesează etnicul. De data aceasta, el e de natură morală, dar angajează j tot atât de adânc perspectiva înţelegerii etnicului. Când e vorba de cunoaşterea realităţilor spirituale, e indispensabilă o însuşire, de care nu e nevoie pentru cunoaşterea realităţilor j fizice. Această însuşire e simpatia desinteresată. Un necrendicios n'are dreptul să vorbească despre religie, nu numai din motive morale sau religioase, dar în primul rând din motive ^ştiinţifice: lui îi lipseşte obiectul. Sunt trei atitudini cari pot vicia înţelegerea valorilor spirituale: ori indiferenţă ori simpatie interesată ori antipatie. Cea mai rea, din punctul de vedere al cunoaşterii, ;e cea dintâi. Dar în vremea noastră e multă indiferenţă, căci sunt mulţi oameni cari au sărit din realitate sau au fost eliminaţi de ea. Tot;aşa, e şi multă părtinire şi ură. Faţă de etnic, se întâlneşte nu rareori una din aceste/trei atitudini: sau simpatie subiectivă, care merge până la excese de narcisism etnic; sau antipatie violentă, care merge până la excese de satanism fie în raporturile internaţionale, fie în;luptele sociale ori culturale interne; sau absenţă, răceală, de heimatlosism spiritual. In aceste trei cazuri, etnicul suferă un întreit martiraj şi o întreită necunoaştere. înţelegerea lui cere o mare (.simpatie obiectivă căci, din fericire, există o astfel de simpatie. Dar o epocă ce a început cu distrugerea unui popor şi a sfârşit cu masacrarea ; altuia, nu poate pretinde că are această simpatie, oricât caz ar face de ea. Aşa că dacă, recapitulând, adăogăm acestea)la cele precedente, nu va apare fără fundament să vorbim de răstignirea etnicului în timpul nostru, alături de anume izbânzi certe, pe cari le-a ; avut. — Oamenii de cultură, cari au păstrat înrudiri intime cu natura
221
etnicului, sunt i datori să lucreze, prin promovarea unui nou spirit în cunoaştere şi în morală, pentru înmulţirea acestor izbânzi. In această direcţie, se pare că îi va ; ajuta orientarea actuală a reflecţiunii filozofice. în adevăr, să nădăjduim că noul ontologism, ce;se anunţă, va creia în sfârşit un statut spiritual, care să aducă zile mai bune pentru adevărata înţelegere a etnicului.
* Gândirea, Februarie 1935
D. D. ROŞCA
Mitul utilului
Există, la toate neamurile, cuvinte revelatoare ; de atitudini relativ constante în faţa vieţii, atitudini hotărîtoare pentru directivele generale ale civilizaţiei lor. [Repetate cu persistenţă şi monotonie de majoritatea inteligenţelor unei naţiuni, întâlneşti aceste cuvinte mai ales în discursurile; celor chemaţi — sau celor care se cred chemaţi — să decidă de destinele culturii ei. ; Stăruinţa robustă a acestor cuvinte în vocabularul limbii şi poziţia afectivă ce-o iau spiritele gânditoare în faţa sensului ce ele închid, revelează anumite nevoi sufleteşti şi; obiceiuri esenţiale de gândiri şi de sentiment. Acestea, la rândul lor, fiind ; expresia semnificativă a unei întregi concepţii de vieaţă. Există, altfel spus, cuvinte cu destine glorioase. Atât de glorioase încât, impunându-se unei generaţii, sau mai multora, conţinutul; lor nu sărăceşte prin folosire şi obosire — cum ar fi în legea lucrurilor — ci, dimpotrivă, sufere o crescândă inflaţie de valoare. Şi neliniştitoare inflaţie de valoare.
Astfel jde vorbe sunt în limba noastră expresiile: om de realizări, talent organizator, om de acţiune, minte realistă, spirit positiv, şi — nu vă speriaţi! — om de Stat. Şijalte câteva, rude apropiate ale acestora. Toate noţiuni ce ; intră în clasa încăpătoare a categoriei numită acţiune, ea însăşi înghiţită perfect de şi;mai încăpătorul util.
Şi toate sunt cuvinte intrate cu vitalitate brutală în rândul vorbelor cu semnificaţie şi rol de.mit. Asemenea „kolossal"-ului nemţesc de pe vremea lui Wilhelm al II-lea, asemenea „clar"-ului şi „precis"-ului francez ^de totdeauna şi-al naivului şi ridicolului „cel mai mare din lume" american, „acţiunea" Şi „utilul" sunt cea mai economică expresie; a unui mit care
223
guvernează cu preponderenţă destinul culturii româneşti. Această, dela începuturile europenizării noastre. Mai tiranic dela războiu; încoace. Exclusiv şi barbar, totdeauna, în Ardeal.
Impus generaţiilor care au făcut România Mică de eri şi România Mare de azi, cu o înţelegere destul de.clară a momentului istoric şi a nevoilor lui urgente de unii dintre : conducătorii destinelor culturale ale ţării, în Ardeal mitul utilului, împreună,cu scara de valori pe care el o implică, a fost acceptat ■— înainte de războiu şi după — instinctiv, fără şovăire şi spirit critic, ca o dogmă intangibilă, j dictată poate de instinctul de conservare al rasei.
Două generaţii de cultură — căci nu e;vorba aici decât de rolul şi rostul categoriei utilului în domeniul riguros al culturii propriu zise,— au trăit inspirate din acest mit. Şi din el şi-au scos motive suficiente de activitate şi de entuziasm.
Problema pe care am vrea s'o discutăm în cele ce urmează este dacă generaţia mea şi cele ce-i vor urma, trebue sau nu trebue să venereze şi mai departe ca exclusiv diriguitor al destinelor civilizaţiei noastre de mâine mitul utilului; al utilului imediat şi al acţiunii directe? Ce atitudine ia generaţia tânără /— aceea mai ales care n'a putut colabora la crearea României Mari — în faţa acestui mit? îl acceptă ca pe un precept de sacrosanctă înţelepciune naţională, sau va căuta să-i slăbească domnia tiranică şi exclusivă prin adoptarea unei alte scări de valori?
De această atitudine;va depinde coloratura, mai mult: însăşi substanţa culturii româneşti de mâine.
Dar să privim lucrurile ceva mai de aproape.
Ce vrem să spunem când,afirmăm că generaţiile care au făcut România de eri şi de azi au ascultat ca de o dogmă revelată, în mod exclusiv în Ardeal, si aproape exclusiv în România veche, de categoria de gândire exprimată prin cuvintele „acţiune" şi „util"? Ce sens are constatarea pe care,o facem când susţinem că utilul a imprimat pecete caracteristică tinerei noastre \ civilizaţii, şi când afirmăm că generaţiile care au creat-o au crezut cu tărie că găsesc în categoria utilului răspunsul cel mai mulţumitor la marea întrebare: cejrost are vieaţa noastră ca Români, şi vieaţa ca atare?
Credem că vom putea preciza, sensul constatărilor noastre subliniind că la noi prin util se înţelege utilul imediat, utilul
224
direct: O vieaţă de Român , câştigă un rost, e vrednică să fie trăită numai atunci când este utilă imediat nevoilor colective ale momentului, ale zilei chiar. Şi ea,devine utilă imediat prin acţiune directă în — să zicem o vorbă răsuflată, căci repetată până la saturaţie — ogorul naţional.
Acestei concepţii, explicabilă de sigur şi justificată, poate, de contingenţe istorice specific româneşti, i se datoreşte faptul curios şi tulburător că, la noi, utilul direct, din domenii de activitate omenească unde-şi are rostul de valoare determinantă (economie, politică), a trecut, cu rol de categorie creatoare de derarhie de valori, în domeniul pur cultural (ştiinţă, artă, filosofie, religie chiar), domeniu unde n'are ce căuta şi unde, departe de a deschide orizonturi largi inteligenţei, încurcă şi întunecă lucrurile. Să reţinem de altfel că faptul caracteristic de care vorbim îl găsim şi la vecinii noştri imediaţi: la Unguri, la Cehi, la popoarele balcanice, neamuri, care au trăit în condiţii istorice asemănătoare cu cele ce-au, prezidat la mersul istoriei noastre naţionale.
Datorită acestei extensiuni a utilului şi nejustificatei inflaţii de .valoare pe care acesta a suferit-o prin amintita extensiune, o anumită atmosferă spirituală a apăsat, şi apasă încă la noi, asupra conştiinţei insului, descurajând şi făcând să se /vestejească orice intenţie de creaţie în domenii a căror utilitate directă nu este întrevăzută imediat. Mediul nostru cultural — să-i zicem, prin abuz, intelectual — dar mai ales mediul ardelenesc, a înăbuşit, şi continuă să înăbuşe, în germene, printr'o atitudine numită „bun simţ" şi „simţ de realitate", exteriorizată când prin batjocură, când prin excludere brutală, orice preocupare.de gândire — ştiinţifică (ştiinţă pură, nu aplicată), artistică, ori filosofică — ce nu pare a avea legături directe sau ind'recte cu preocupările,, sau cu nevoile presupuse ale zilei specific româneşti, respective specific ardeleneşti.
In Ardeal, teroarea exclusiv şi direct utilului, a fost neasemănat mai mare decât în Vechiul Regat, pentru excelentul motiv că Ardealul a fost, ,şi e, în domenail care ne interesează aici, într'o fază de evoluţia inferioară treptei pe care s'a găsit şi se găseşte Vechiul,Re^at.
Pentru a caracteriza starea de spirit de care vorbim, fac apoi la memoria şi experienţa „naţională", a cititorului — sau chiar la convingerea profundă a multora din conaţionalii mei — şi-i întreb dacă n'au constatat ,1a majoritatea conştiinţelor româneşti, până şi în mintea celor cu posibilităţi reale de a da directive civilizaţiei noastre,, înclinări intelectuale, nu tot-
Dreptul la memorie, voi. III.
225
deauna formulate clar şi precis, dar foarte înrădăcinate, şi care se concretizează în nedumerirea ce cuprinde mintea,Românului* când aude cuvintele „teorie pură", „fire contemplativă", „natură visătoare", „ideolog" şi, Doamne păzeşte,, cuvântul „filosofie"? Iar când sensul acestor noţiuni ia contururi precise cu ajutorul expresiilor: „ştiinţă pentru ştiinţă", „teorie de dragul teoriei", „artă pentru artă", „efort contemplativ fără aspi-, raţii către rezultate concret şi direct utile,, sau naţional utile". Românul neaoş şi cu bun simţ îşi surprinde în adâncurile sufletului sentimente de,dispreţ şi desgust — când e „deştept", sentimente de revoltă sau de spaimă — când e ceva mai puţin deştept. . .
Scurt: nu există în credinţa, clar manifestată sau ascunsă, a mediului nostru cult, animal mai straniu şi mai vrednic de oprobriul public ,ca intelectualul pur, ca intelectualul îndrăgostit de idee de dragul ideii. (Nu importă dacă acest intelectual de rasă se chiamă om de,ştiinţă [neaplicată], artist, poet sau filosof.) Şi, dacă noi Ardelenii, la care această atmos-' feră spirituală este , atotstăpânitoare, am vrea să fim sinceri de tot, am da tocmai noi formula pregnantă şi cu destine glorioase care ar exprima lapidar echivalenţa; între noţiunea „intelectualitate pură", sau „intelectualitate gratuită" şi conceptele „decadenţă", „boală", „perversitate" sau altele şi mai, compromiţătoare. Această formulă ar avea marele merit să condenseze cu economie, într'o, singură propoziţie, calitatea dominantă şi determinantă a unei civilizaţii întregi. Sau, mai precis, a spiritului profund ce animează aspiraţiile permanente, ,ale acestei civilizaţii.
Scara de valori imanentă mentalităţii de care e vorba, ar putea fi stabilită,în modul următor: în frunte, sau sus de tot, valoare supremă, valoare providenţială, stă omul politic; ar urma „organizatorul" de toate felurile, în cap, fireşte, cu „organizatorii , culturali" (valoare descoperită de noi dela războiu încoace). Ar veni apoi economistul şi financiarul, urmat de inginer şi medic (oameni de ştiinţă aplicată cu rezultate palpabile, şi rât se poate de imediate). Sar acum câteva trepte pentru ca să pot întâlni şi valori „inferioare" ca: omul de ştiinţă neaplicată. (Domeniu al ştiinţei cultivat de spirite „mai, puţin dotate", lipsite de „talentul realizărilor"; dotaţi în suprem grad nu sunt teoreticienii puri, ,adecă aceia care descopăr şi creează ce va fi aplicat practic mai târziu, ci mai înzestraţi decât ei sunt cei ce vaplică!) De câte ori nu ni s'a dat s'auzim, la noi în Ardeal, printre reprezentanţii generaţiilor mai în vârstă, pronunţaţii sentenţios şi fără drept de apel judecata:
226
Greu e nu să inventezi teorii, ci să le aplici! Lucru mare e nu să gândeşti clar şi lucid, ci să acţionezi! Şi, ca să nu uit nici treapta cea mai de jos a scării, aceea pe care se pot urca şi raţele: aici sunt contemplativii puri, „visătorii", adecă artiştii în sensul cel mai larg al cuvântului. Cât pentru filosofie, ea nici nu are loc pe scară, fiind exclusă ca non-valoare. Aceasta, considerată ca plictisitoare încurcă-lume, şi crezută ca cea mai îndepărtată de realitate, este privită de sus de tot. Cu milă şi silă. Personalităţi cu meritat şi mare rol cultural în istoria civilizaţiei româneşti fac un merit din această silă şi dispreţ. A nu avea preocupări de ordin filosofic, a nu vrea să înţelegi rostul filosofiei în ansamblul preocupărilor intelectuale ale unui neam, a nega chiar acest rost, este echivalent cu a fi om deştept, cu a fi om cu mintea aşezată la locul ei, om care ştie ce vrea şi nu-şi pierde vremea cu copilării. Pentrucă, vedeţi D-vcastre, numai marile popoare de cultură din Occident, producătoare de gândire filosofică, au vreme de risipit şi cu astfel de lucruri neserioase . .
Să menţionăm că toate categoriile înşirate mai sus intră în două mari clase: în fruntea scării este clasa celor „activi", a oamenilor realişti, utili; capul de jos al scării e ocupat de clasa mai puţin numeroasă — şi şi de aceea crezută poate mai puţin importantă — a celor „numai" intelectuali.
Reţineţi, vă rog, concesia exprimată de acest „numai"! Categoria utilului direct şi imediat, transplantată din domeniul economicului — unde-şi are rostul perfect justificat — în împărăţia culturii propriu zise şi-a imprimat apoi timbrul ei specific şi Universităţii româneşti. Fapt ce-1 constatăm de altfel şi la vecinii noştri amintiţi mai sus.
In tendinţele ei fundamentale şi caracteristice, Universitatea noastră nu este marele laborator unde s'ar face în primul rând ştiinţă pentru ştiinţă, ci mai întâi de toate e un mare institut de educaţie. Numai pe al doilea plan, ea e şi locul unde se elaborează ştiinţa teoretică. Ca atmosferă generală, Universitatea noastră, asemenea celei ungureşti (ca să aduc un exemplu), înclină să fie înainte de toate o prelungire pe plan mai înalt a şcoalei secundare şi primare, şi să satisfacă exigenţele practice pe care şi acestea căutau, prin însuşi rostul lor de altfel, să le satisfacă.
Se întâlnesc, evident, între studenţii noştri şi de aceia care n'au venit la Universitate să găsească exclusiv cunoştinţele date de-a gata şi ocazie bogată să-şi exercite numai memoria. Dar numărul acestor exemplare studenţeşti de lux este până azi destul de redus în proporţie cu numărul enorm al
15* 227
celor ce obţin diplome. Nu e deci mirare că aceste excepţii n'axk > reuşit decât în măsură disparent de mică să contrabalanseze efectele spiritului general care domneşte în Universitatea noas- ' tră, şi care face ca aceasta să ia mai mult aspect de şcoală de ■', aplicaţie a ştiinţei, decât de cetate unde se creează ştiinţă teore» ' tică şi se cresc intelectuali de rasă pentru ziua de mâine.
Atmosfera spirituală creată de transplantarea utilului direct în domeniul pur intelectual explică apoi — în parte, căci \ au acţionat aici şi cauze de ordin istoric, şi acestea au avut poate rol de prime cauze, cum vom încerca să arătăm mai jos | — nu numai faptul că inteligenţa românească s'a îndreptat în i măsură excepţional de mare către studiul istoriei, şi în special \ al istoriei naţionale, dar această atmosferă spirituală explică X şi felul anumit cum s'a făcut până bine de curând istorie la 1 noi — şi la vecinii noştri de altfel. I Şi aici resortul ultim, vreau să zic: principal, al cercetă- \ rilor nu pare a fi fost cunoaşterea pură şi obiectivă a trecutului \ ci în primul rând credinţa în adevărul vechiului adagiu că j istoria ar fi învăţătoarea vieţii. La noi, şi'n măsură şi mai mare | la vecinii noştri, raţionamentul tezist pare a fi primat faţă de f raţionamentul pur teoretic, singurul cu adevărat ştiinţific. în- \ drumări înţelepte în vederea acţiunii ce-o reclama prezentul \ şi argumente pentru anumite teze de ordin practic, iată ce-au .] căutat intelectualii români în cunoaşterea trecutului, iată ce-au cerut ei înainte de toate istoricilor noştri. i Motivele de satisfacţie sentimentală pe care le-au cerut ei -uneori trecutului intră şi ele în această ordine de exigenţe neintelectuale.
Iar aceste servicii practice cerute istoriei, şi date. de ea, . ne-au obişnuit şi credem cu tărie că istoria este cea mai „reală" dintre ştiinţe. Cea mai „obiectivă" şi mai „positivă" dintre ştiinţe, cea mai problematică ştiinţă! Aceasta, pentru puternicul motiv că istoria ne-a apărut drept cea mai utilă ştiinţă pentru nevoile noastre specifice.
Tot atmosfera intelectuală pe care încercăm s'o descriem în prezentele pagini explică faptul, — semnificativ, pentrucă frecvent la noi, — că oameni angajaţi în tinereţe pe drumuri altele decât, acelea ale cercetărilor istorice, îşi părăsesc la un moment dat preocupările iniMale, pentru preocupări mai mult sau mai puţin „istoriocrafice". Această trecere o fac de obiceiu în momentul când, părăsiţi de minunata şi sfânta beţie a tinereţii, nu mai au forţa să meareă contra curentului dominant, şi, instinctiv, sau perfect lucid, se adaptează exigenţelor generale ale mediului (acesta distruge, se ştie, organismele
228
neadaptate când nu sunt destul de tari să-1 transforme ele pe el). „Adaptarea", care costă mai puţin efort, este botezată apoi, ipocrit sau cu bunăcredinţâ, „bun simţ", sau şi „simţ al realităţilor". Istoria fiind considerată ca o disciplină ce are legătură mai directă cu realitatea (cu realitatea românească bineînţeles căci alta nu ... interesează!) decât alte discipline (fizica teoretică, sau filosofia, d. ex.), un om cu simţul şi interesul realităţilor, şi cu dorinţa de a acţiona mai eficace şi direct asupra acestor realităţi, va începe să facă istorie . ..
Categoria utilului direct — o categorie între multe altele ale inteligenţei omeneşti — devenită categoric constitutivă de lege a spiritului nostru ardelenesc, mai explică semnificativ pe care l-aş numi „superstiţia medicului"; în clasa cultivată ardelenească, bine înţeles. Nu e vorba de clasa ţărănească unde fenomenul este natural şi se întâlneşte în clasele ţărăneşti ale tuturor neamurilor. Faptul că medicina apare ca ştiinţa cea mai direct utilă şi cu efecte practice imediate împrumută celor ce-o cultivă un prestigiu de care nu se bucură la noi nici o altă categorie de oameni de ştiinţă. E lucru ştiut că în societăţile primitive medicul este mag dotat cu lumini supranaturale şi ca atare poate fi foarte util, ca şi extrem de primejdios. La noi, medicul a încetat să aibă prestigiu de mag, are prestigiu ceva mai mic, dar numai ceva mai mic ...
Sunt însă semne care prevestesc înlocuirea „superstiţiei medicului", cu „superstiţia inginerului". Această nouă etapă a istoriei culturii noastre pare a fi tocmai la începuturile ei.
Este mai departe natural şi inteligibil ca un mediu intelectual astfel timbrat în însăşi substanţa lui, să condamne şi, pe cât posibil, să elimine ca sterile şi inutile, căci fără aplicaţii directe la realitatea zilei trecătoare, orice interes prea pronunţat pentru realităţi şi probleme ce par a fi în legătură prea îndepărtată, sau în nici o legătură, cu problemele şi nevoile noastre locale. „X studiază instituţiile unei ţări cu care n'avem nici o legătură, Y vrea să scrie o carte despre Inzi, Z., prof. universitar, a întrebat pe-un student la examen despre constituţia Australiei si n'a pus nici o întrebare despre» constituţia României! Dar ăs ce folos pot fi aceste străduinţi şi interese pentm luminarea si desleearea problemelor noastre?" Iată judoc-ăţi P<? care le întâlneşti la fiecnre pas şi moment!
Rămânând pe acelaşi plan de gândire, înţelegem şi scuzăm fenomenul straniu care a fost discuţia de pe vremuri în jurul întrebării: Cine e poet mai mare, Eminescu sau Coşbuc? Cum s'a putut pune această problemă de măsură între două valori incomensurabile? Simplu: Coşbuc a cântat cătrinţa şi satul ro-
229
mânesc, în timp ce Eminescu n'a cântat cătrinţa românească şi a cântat, întâmplător, satul fără nici un epitet.
In rezumat, constatările noastre pot fi concentrate îh propoziţiile: Prin înclinaţiile lui profunde, spiritul general ce ani-mează eforturile noastre de cultură este analog spiritului din care s'au inspirat eforturile culturale ale popoarelor ce locuiesc teritoriile fostei monarhii habsburgice, peninsula balcanică şi marea stepă rusă. Acest spirit dă civilizaţiilor acestora coloratură pragmatistă.
Am avut şi continuăm să avem obiceiuri de raţionament şi judecată pragmatistă. Suntem un fel de pragmatişti prin instinct, adecă pragmatişti care se ignorează pe ei înşişi. Căci, să fim sinceri şi să recunoaştem că în conştiinţa majorităţii zdrobitoare a conaţionalilor noştri cu bacalaureat, utilul tinde să se confunde cu adevărul, întocmai cum confuzia aceasta este făcută — principial aici — în celebra filosofie a americanului James.
Nu cred să fie cetitori care să nu fi întâlnit în gura sau condeiul atâtor oameni ce-şi simt pe umeri povară de diriguitori ai culturii româneşti faimosul argument în favoarea ortodoxiei: Trebue să fim recunoscători ortodoxiei, căci ea ne-a conservat individualitatea naţională! In ochii intelectualului nostru, cu sau fără pretenţii, dar mai ales în ochii celui cu pretenţii, ortodoxia nu este valoare spirituală venerabilă pentru c'ar fi expresia adevărului, singura expresie a adevărului, ci este valoare pentru noi, şi 'n primul rând pentrucă — aţi auzit — ne-a fost utilă!
Adevărul, Domnii mei, este ceea ce ne serveşte, sau ne-a servit. Să aşezăm deci în fruntea ierarhiei de valori pe slujitorii adevărurilor utile!
Ne putem întreba acum clacă acest mit al utilului — mit care ne-a fost util! — nu este oare expresia celui mai hotărît materialism etic? întrebare pe care o punem cetitorului în treacăt, cadrele prezentului esseu nepermiţîndu-ne alte desvol-tări.
II
Evident că atmosfera spirituală şi toate aspectele ei analizate m cele ce preced, îşi are, ca orice fenomen, cauzele ce-o explica, si explicând-o, o scuză. Aceste cauze pot fi, eventual,
230
multe şi nu de acelaşi fel. Noi vom reţine aici una de ordin şi istoric şi biologic-psihologic, şi alta de ordin pur istoric. Cea dintâi e autohtonă, cea din urmă a acţionat de departe.
Cea dintâi e constituită de condiţiile istorice speciale în care am trăit şi crescut ca popor. Condiţii, cum ştim, extrem de vitrege. Nu ne-am putut înjgheba un Stat care să fie expresia naturală şi robustă a întregului trup al neamului, decât abia în zilele noastre. Am avut trup îmbucătăţit si n'am avut răgaz, da, răgaz, să ne gândim secole dearândul la suflet, cum au putut face naţiunile din Occident. Libertatea de mişcare, trupească şi sufletească, ne-a lipsit.
Dar cultura adevărată, cultura valoare autonomă, urmărind scopuri proprii şi liberate de nevoile instinctului şi-ale utilului biologic, e rodul răgazului şi-al libertăţii. Este lux; ieşit, ca orice lux, din prisos de energie vitală şi sufletească. Sub biciul permanent al nevoilor dictate de instinctul de conservare al neamului, nu ne-a putut rămâne energie de prisos. Şi când am început să achiziţionăm valori spirituale, ne-am văzut nevoiţi să le căutăm cu grabă aplicări imediate şi utile.
Este lucru prea ştiut şi greu de contestat că rădăcinile şi imboldurile iniţiale ale culturii, ale oricărei culturi, vin din adâncuri, din substratul biologic al fiinţei omeneşti. într'o fază de desvoltare rudimentară — a fost şi cazul înositiru' inteligenţa în special şi cultura în general este în serviciul comandat al instinctului de conservare. Pe această treaptă de desvoltare nu poate fi vorba de cunoaştere desinteresată, şi nici de artă autonomă. Individul învaţă pentru a-şi fi util sieşi şi colectivităţii, a cărei fracţiune nu prea personală este în epoca acestor începuturi de cultură. Adevărul se confundă cu utilul.
Problemele de existenţă şi neexistenţă ce ni le-au pus până azi împrejurările istorice ne-au menţinut, în special în Ardeal, pe o treaptă de civilizaţie pe care spiritualul devine mijloc pentru scopul suprem aici: conservarea biologicului. Acesta îşi creează adevărurile lui specifice: Pe acelea care-1 ajută să persiste în fiinţă.
împrejurări istorice, independente de voinţa şi fiinţa noastră, au contribuit deci la constituirea fizionomiei specifice a civilizaţie noastre, fizionomie schiţată sumar mai sus şi concretizată în scara de valori de care a fost vorba. Fizionomie-re-zult=it, care, la rândul său, a întărit şi mai mult jocul cauzelor istorice, creind obiceiuri intelectuale şi sentimentale ce-ar putea eventual să nu mai aibă rost în noua etapă de desvoltare în care ne angajăm.
231
Cu alte cuvinte, datorită anumitor împrejurări istorice, dacă din punct de vedere social asistăm la o diferenţiere progresivă de clase, din punctul de vedere al înclinaţiilor intelectuale am rămas — cu excepţii neînsemnate — ţărani cu toţii: judecăţile noastre de valoare se mişcă şi acum' pe planul pe care se mişcă mintea „sănătoasă" a ţăranului de pretutindenea. Am zis „sănătoasă", „sănătos" fiind valoarea biologică prin excelenţă şi utilul suprem.
La întărirea efectului acestor cauze autohtone au colaborat, spuneam mai sus, şi cauze îndepărtate. Acestea din urmă sunt imanente faptului întâmplător că noi, ca toţi vecinii noştri de altfel, am „descoperit" Europa şi am inaugurat merituosul efort de a-i asimila civilizaţia tocmai în momentul când Europa occidentală descoperise la rândul ei o mare şi poate fatală abstracţie: pe homo oeconomicus. Abstracţie care, de-atunci, mit diriguitor al civilizaţiei europene americanizante, a devenit, cum se ştie, categorie de interpretare a evenimentelor istorice. Printr-o iluzie naturală şi proprie omului de totdeauna, o tendinţă tiranică a zilei fu proectată în trecut şi găsită pretutindenea ca factor determinant si explicativ al evenimentelor hotăritoare ale istoriei universale.
Ştim foarte bine că principiul economic îşi scoate puterea de agent activ în mersul evenimentelor din cultul satisfacţiei personale, al satisfacţiei instinctului celui mai puţin controlat şi controlabil al naturii omeneşti, din cultul dorinţei de plăcere fizică în sensul cel mai larg al cuvântului, din veneraţia utilului celui mai concret şi mai exclusiv în acelaşi timp. Ideea omului economic, aşa cum a fost ea elaborată în cursul secolului al XlX-lea, are drept corolar însoţitor ridicarea utilului direct la rangul de principiu determinant şi explicativ al tuturor activităţilor omeneşti.
De aici pasul spre declararea utilului ca supremă valoare şi sens al vieţii s'a făcut natural şi cu uşurinţă.
Ceea ce ne interesează aici sunt numai acele elemente implicate în ideea de „homo oeconomicus" care au găsit în chip natural şi necesar teren prieln'c de influenţă roditoare la noi.
Unul din aceste elemente este maşinismul. Acesta să nu fi o confundat cu exploatarea simplă a maşinii. Maşinismul este o întreagă concepţie de vieaţă, concepţie care presupune un anume fel de a face uz de maşină, căci ceea ce importă, nu e
232
folosul pe care omul îl trage din ;maşină, ci atitudinea afectivă ce-o ia faţă de maşină. Pornind dela gândul, lămurit sau obscur, că sensul vieţii trebue căutat şi găsit în augmentarea nesfârşită a confortului fizic şi în multiplicarea crescândă a trebuinţelor economice, maşinismul este concepţia care crede că economicul odată reglementat în chip perfect, fericirea omului e realizată, şi rostul vieţii împlinit.
Această atitudine în faţa vieţii a atras după sine o răsturnare a scării de valori religioase-filosofice — deci scară de valori eminamente spirituală — venerată de Europa până în secolul trecut. Răsturnare pe care am vrea s'o caracterizăm cum urmează: Din scop ce era, vieaţa a devenit mijloc, iar mijloacele de traiu au devenit scop. Omul a devenit sclavul mijloacelor de traiu şi şi-a pierdut vieaţa propriu zisă, pier-zându-şi până şi gustul de vieaţă, putinţa de a-şi trăi vieaţa în profunzime.
In civilizaţia europeană anterioară maşinismului, au primat, timp de secole multe, valori de ordin pur spiritual: valori religioase, umaniste, artistice, filosofice. Gândiţi-vă la prestigiul pe care l-au avut, până şi la curţile capetelor încoronate ale Europei de pe vremuri, un Descartes, un Leibniz, un Vol-taire, un Diderot, un Goethe. Maşinismul, şi filosofia implicată în el, tinde să-şi aservească spiritul şi valorile autentice ale acestuia.
Situaţia în care sunt puşi azi toţi aceia ale căror interese şi preocupări nu sunt în slujba utilului direct, întăreşte destul de semnificativ această afirmaţie .. .
Şi iată că întâmplarea a făcut ca noi să ne îndreptăm privirile spre Europa tocmai în momentul când caracterul dominant al civilizaţiei ei tinde să devie maşinismul. Astfel, faza în care se găsea cultura europeană descoperită de noi a venit şi vine să întărească efectul cauzelor locale. Căci era natural ca dintre elementele constitutive ale acestei Europe capitaliste şi maşiniste să ne izbească imaginaţia mai tare armătura ei exterioară şi oarecum gălăgioasă, şi să ne scape componentele vechi şi mai ascunse ale spiritului european, componente înăbuşite de carapacea exterioară, dar încă pline de sevă şi vitalitate. Popor sărac în ţară bogată, nu era .inteligibil să visăm, după exemplul dascălilor la şcoala cărora ne angajăm, economie şi iar economie? Utilul, pentru Europa o categorie a momentului istoric, categorie de altfel — fie spus în treacăt — nu eternă cu necesitate, a intrat în spiritul nostru de popor de ţărani cu valoare umflată de categorie iniţială şi constitutivă a inteligenţei omeneşti de totdeauna.
233
In rezumat: o atmosferă spirituală general europeană şi 1
contimporană începuturilor civilizaţiei noastre a venit să în- I
tărească obiceiuri;de gândire şi simţire implicate în natura trep- 1
tei elementare de cultură pe care tocmai ne aflam. f
ni
Dar, spre deosebire de noi — şi deosebirea este capitală — în Occident mitul utilului imediat, împrumutat dela homo oeconomicus şi epoca istorică ce-i corespunde, nu e decât o ultimă porţiune, şi încă relativ scurtă, dintr'o foarte lungă curbă de evoluţie. în epoca de cimentare a fundamentului culturii sale, Occidentul şi-a adus materialul de construcţie solidă de pe alte meleaguri decât cele unde mitul utilului direct domneşte cu suveranitate necontestată. Spiritul în care s'a plămădit substanţa primă a civilizaţiei occidentale n'a fost cel din care a luat naştere maşinismul cu miturile şi superstiţiile lui homo oeconomicus, această abstracţie care a ridicat dorul de satisfacţie materială la valoare de necesitate mondială, nu se născuse încă. Exemplarul uman ideal care exprima aspiraţiile profunde ale civilizaţiei europene a fost, înainte de homo faber americanus, rând pe rând, omul religios, cavalerul, umanistul, filosoful, omul de ştiinţă desinteresată.
Toate acestea sunt expresii care, pe planuri numai la aparenţă diverse, implică o unică şi minunată afirmaţie: primatul spiritualului. Primat ce, la rândul său, fixează cu forţă o scară de valori ce se găseşte la antipozii aceleia de care am vorbit atâta până acum.
Venerarea, de secole multe, a altui fel de homo decât cel oeconomicus şi a idealurilor impuse de el, a creat în Occidentul luminat o anumită tradiţie intelectuală. Ea s'a exteriorizat într'o atmosferă spirituală cu înclinaţii afective şi de gândire ce tindea să elimine din domeniul creaţiei spirituale categoria utilului direct. în orice caz, o împingea pe al doilea şi al treilea plan. Şi cu toată tirania ce-o exercita de un secol economicul, spre fericire, obiceiurile intelectuale şi înclinaţiile afective de care vorbesc n'au dispărut nici azi. O experienţă personală făcută timp de zece ani la faţa locului ne face să credem că nici nu vor dispărea, deşi teroarea mitului satisfacţiei materiale va mai dura. Ea nu va putea dura însă etern, căci prin ce decret al divinităţii a fost declarată această categorie a activităţii omeneşti ultimă, definitivă şi exclusivă?
Tradiţia spirituală de care e vorba are drept trăsătură
fundamentală un ce imponderabil, dar foarte real. Acest ce se face simţit într'o atitudine de simpatie şi încurajare pe care o ia inteligenţa occidentală faţă de „inutiV. Vreau să zic: faţă de ceea ce e desinteresat, „gratuit". Activităţile spirituale neaservite utilului sunt considerate ca valori omeneşti supreme. Aceasta, prin înclinaţie intrată în instinct. Teorie pentru teorie, adecă ştiinţă pentru ştiinţă, artă pentru artă, adecă artă neaservită unor scopuri streine de ea însăşi, se face şi azi multă în Occident, cum s'a făcut şi acum trei şi patru sute de ani. Şi avem credinţa — la care nu vom putea renunţa niciodată '— că atitudinea de simpatie şi de încurajare a „inutilului" a fost şi e principalul agent creator de cultură înaltă. A fost în Antichitatea elină şi e în marea civilizaţie europeană: pe care nu homo oeconomicus a creat-o.
Aici voiam să ajungem. La acest discurs în favoarea „inutilului". Discurs care va risca eventual să apară fără rost în ochii spiritelor „positive" şi îndrăgostite de energiile realizărilor imediate. Paradoxal poate. Dar nu importă!
în cele ce urmează am vrea să arătăm, în schiţă, două mari virtuţi ale „inutilului":
Rămânând pe planul de judecată al economicului, să arătăm cum „gratuitul" poate să devină cauză creatoare a utilului.
Să arătăm, în al doilea rând, cum omul s'a descoperit pe sine ca fiinţă calitativ deosebită de celelalte vieţuitoare numai în momentul când a descoperit gratuitul, creindu-1; numai în momentul în care inteligenţa lui homo faber — animal mai tare decât celelate animale, şi atât — născut sub apăsarea tiranică a nevoilor biologice care se supun umil utilului, din servitoare a intereselor animale ale speţei devine slujitoarea propriilor ei nevoi, devine inteligenţă a lui homo sapiens. Altfel spus, am dori, în al doilea rând, să arătăm că nu există condiţii suficiente de naştere şi desvoltare a unei culturi înalte, producătoare de valori universale, decât acolo unde este înţelegere simpatică pentru rostul şi marea valoare a inutilului: decât în măsura în care există într'o ţară oarecare gândire desinteresată.
IV
Dacă deschidem istoria ştiinţelor şi a filosofiei — istoria inteligenţei, cu alte cuvinte —- constatăm un fapt care, repe-tându-se, ia valoare de lege ce se verifică în toate marile momente de evoluţie a culturii omeneşti.
234
235
Iată faptul: ştiinţa reală n'a putut face omul decât în momentul când a ştiut să facă abstracţie dela aplicaţiile utile eventuale ale ştiinţei pe care voia s'o întemeeze. O ştiinţă care nu ştie să despartă aceste categorii e condamnată să rămână în stare de desvoltare rudimentară. Condiţii superioare de propăşire nu sunt create decât atunci când, utilul imediat înlăturat, gândirea e condusă de scopul desinteresat de a cunoaşte pur şi simplu, când se face ştiinţă pentru ştiinţă.
Astfel, ştiinţa orientală, nefiind în stare să se ridice deasupra preocupărilor utilitare şi grăbită să facă aplicaţii practice imediate, a rămas rudimentară şi a fost depăşită repede de ştiinţa elină care, în teză generală, n'a căutat decât indirect — şi pe deasupra — secretele unei acţiuni posibile în speculaţia raţională desinteresată.2
Deasemenea, dacă ştiinţa Evului Mediu a rămas fragmentară şi elementară, faptul se datoreşte metodei greşite de cercetare. Dar această metodă îşi are cauza ultimă în caracterul interesat al ştiinţei medievale. Interesat, în sensul că ea urmărea scopuri streine de ea însăşi, aservită fiind dogmei. Ştiinţa modernă, reală, positivă s'a constituit în momentul când suflul liberator al Renaşterii a sugerat ştiinţei obiective de cercetare desinteresată.
Tot astfel, se ştie că biologia, în sensul larg al cuvântului, nu şi-a putut cîştiga caracter de ştiinţă adevărată decât în momentul când s'a diferenţiat de medicină. Adecă în momentul când a renunţat la rezultate imediate utile, la aplicaţii, supunând organismele vii investigaţiei conduse de gândul desinteresat al cunoaşterii pure.
Şi cazul se va repeta în ce priveşte raporturile dintre sociologie şi politică.
Dar tocmai această uitare a aplicaţiei utile a făcut apoi posibile progresele accelerate ale ştiinţelor aplicate de care e vorba. Medicina ar fi rămas artă rudimentară şi riscantă fără concursul pe care i 1-a dat şi i-1 dă biologia 'emancipată de sub tutela ei înăbuşitoare. Pe de altă parte, n'am avea azi tehnica orgolioasă pe care o avem, dacă nu s'ar fi putut constitui matematică şi fizica teoretică. Fără Maxwell n'ar fi existat Marconi.
Iată deci câteva exemple care ne arată cum inutilul, gratuitul devine util negratuitului, utilului.
Faptul este psihologiceşte explicabil: cu gândul la folosul eventual, inteligenţa cea mai lucidă se strâmtează. Reţine din
236
realitatea ce-o supune cercetării numai elementele care servesc scopul util, celelalte îi scapă; şi e natural să fie aşa. Se prea poate însă că ceea ce i-a scăpat a fost elementul esenţial al porţiunii de realitate studiată. De cele mai multe ori, lucrurile se întîmplă tocmai aşa. Iar în momentul când această inteligenţă utilitară vrea să schimbe realitatea pe care crede c'o cunoaşte, se arată neputincioasă, pentru excelentul motiv că nu cunoaşte realitatea . . .
Nu există deci acţiune eficace în măsură mare, decât acolo unde, mai înainte, inteligenţa cea mai desinteresată a luminat cu razele ei puternice drumurile şi ţintele. După cele desvol-tate până acum, putem spune fără să dăm eventual impresia că ne jucăm cu cuvintele: nu există util mare fără mare inutil premergător.
Iată ele ce, cu tot mitul şi cultul utilului direct pe care-1 întâlnim la noi, continuăm să fim şi'n împărăţia utilului nişte neputincioşi. Şi vom continua atâta vreme cât nu vom înţelege că oameni de'acţiuni eficace de primul plan, oameni de realizări într'adevăr mari, nu se nasc decât în mediile culturale care fac posibilă naşterea intelectualilor „numai" intelectuali. Nu există generaţii de acţiune reală — care nu e tot una cu acţiunea lui Iliuţă a lui Caragiale — decât acolo unde au putut şi pot trăi generaţii de intelectuali puri. De aceşti „numai" intelectuali, consideraţi, în mediile culturale nu prea evoluate, oarecare . .. condescendenţă.
Dacă vom continua să credem, cu mintea „sănătoasă" a ţăranului de pretutindeni, că gândirea şi valorile create de ea n'au valoare decât în măsura în care ele sunt trambulină de acţiune directă, dacă vom continua să arătăm neînţelegere şi dispreţ pentru o gândire ce şi-ar trăi vieaţa proprie, independentă de nevoile practice (individuale sau naţionale), nu vom ajunge niciodată să facem să se nască acea atmosferă spirituală specifică care ar da putinţă şi ocazie insului român să descopere satisfacţiile minunate ce le dă exerciţiul gândirii desinte-resate. Cel mai îmbătător „joc" dintre toate jocurile.
Ci, conaţionalii noşiri continuând să creadă că numai „acţiunea" te face să trăieşti cu intensitate, vor continua, chiar şi atunci când vor fi fost chemaţi din naştere să fie intelectuali de rasă, să părăsească ogorul în aparenţă sterp al inteligenţei neaplicate şi „neaitive", pentru acela al acţiunii cu aparenţe de activitate foarte d'rectă care este: politica. Aceasta pare a fi una din cauzele psihologice ale politicianismului românesc.
Canza primă a lui trebue însă căutată pe plan sociologic. Şi anume în acea atmosferă generală creată de mitul utilului
237
şi al acţiunii, el însuşi datorit cauzelor istorice amintite mai sus. Atmosferă care plantează în fruntea ierarhiei de valori p& aşa numiţii „oameni de realizări". E natural deci ca mediul românesc astfel colorat să răsplătească — în toate sensurile —-mai îmbelşugat pe purtătorii valorii supreme care îi este proprie. Individul găseşte astfel în „acţiunea" politică ce-o întreprinde şi motivele de satisfacţie amintite adineaori şi motive de încurajare venite dela mediu.
Cu alte cuvinte, nu un anumit fel de a fi al insului român, nu indivizii sunt la noi creatorii politicianismului, ci acesta, expresie a mitului ce guvernează cu preponderenţă societatea românească în general şi pe cea din Ardeal în particular, este cel ce creează indivizii politiciani. Aceasta explică de ce dorinţa de afirmare — sau să zicem: de prevenire — inerentă majorităţii oamenilor de toate rasele, la noi, spre deosebire de mediul occidental, îşi face loc în chip preponderent, prea preponderent, pe plan politicianist.
V
In al doilea rând, spuneam c'am dori să arătăm că nu există condiţii suficiente de desvoltare a unei culturi creatoare de valori universale, în domeniul activităţii spirituale decât acolo unde „utilul" este înlăturat din fruntea scării de valori şi înlocuit cu „inutilul".
Să precizăm că nu ignorăm de loc faptul că inteligenţa şi toate funcţiunile sufleteşti ale omului sunt de provenienţă bio^ logică. Sunt instincte vitale subţiate, ca să zicem aşa. Sunt instrumente în serviciul utilului, cu alte cuvinte. Dar să nu se uite pe de altă parte nici faptul de experienţă reală că inteligenţa şi alte funcţiuni sufleteşti, ca şi rezultatele activităţii lor, după ce au atins o treaptă relativ înaltă de evoluţie, încep oarecum să trăiască pentru sine, creindu-şi domenii de scopuri, finalităţi proprii. Din instrumente ce-au fost la începuturi, devin scopuri autonome. Luând naştere sub presiunea brutală a unor nevoi streine de el însuşi căci exterioare şi, deci, prin însăşi natura lor, fatale, spiritul se desprinde, la un moment dat al creşterii lui, de aceste cătuşe şi-şi cheltueşte o parte din forţa lui pentru scopuri create de el, pentru idealuri gratuite. în momentul acesta se naşte omul creator de cultură în sensul mare al cuvântului.
Eforturile care tind către realizarea acestor scopuri — ce nu sunt de loc fatale, căci omul ar fi putut foarte bine să
238
continue să trăiască ca membru al regimului zoologic, fără să fi inventat aceste tulburătoare obiective ale voinţii lui de creaţie — şi rezultatele progresiv atinse constituiesc ceea ce se chiamă cultură adevărată.
In această concepţie a noastră, cultura nu e deci o prelungire a biologicului3.
Fără îndoială că ceea ce face din om animalul cel mai tare, este supleţa cu care ştie să se adapteze la cele mai complexe şi mai nefavorabile condiţii de vieaţă. Privită din acest punct de vedere, inteligenţa noastră nu e decât o prelungire şi o afirmare a biologicului. Dar această supleţă a inteligenţii sale nu-1 diferenţiază pe om de animal decât cantitativ. Ceea ce-1 diferenţiază calitativ este darul binecuvântat pe care-1 are uneori de a gândi şi plăsmui în chip gratuit. Fără silă exterioară, fără a fi terorizat de porunca oarbă a nevoilor de conservare, ci împins de un imbold interior ce se aseamănă întrucâtva cu mobilul sufletesc care a creat jocul.
Această construcţie ideologică sau plastică poate fi instinctivă. Dar nu aceasta ne interesează aici, ci creaţia ideologică şi plastică perfect lucidă. Singura absolut liberă; singura, operă a lui homo sapiens.
Scopurile acestea autonome şi „inutile" pot fi realizate în forme care se numesc: forma artistică, filosofică sau ştiinţifică. Acestea din urmă sunt condiţionate de cea dintâi, de preexistenta celei dintâi. Devin însă, la rândul lor, isvoare de sevă hrănitoare pentru cea dintâi. Artă producătoare de valori universale n'a existat decât acolo unde a existat şi gândire mare şi. . . desinteresată. Şi viceversa. Artiştii mari sunt în felul lor şi gânditori mari. Şi viceversa.
Convingerea noastră profundă este că singure aceste creaţii desinteresate dau vieţii omeneşti un rost şi un sens. Prin ele singure omul este om. Astfel, încât, inversând o scară de valori preavenerată, şi păstrînd formele de stil folosite până acum, îndrăsnim să afirmăm: ceea ce importă înainte de toate, este inutilul. Utilul nu are valoare şi sens decât în, măsură în care serveşte inutihdui. Utilul, în toate formele lui (acţiune politică, economică, organizaţie — oricum s'ar numi ele), nu e într'adevăr util decât în măsura în care poate servi drept mijloc pentru crearea gratuitului.
Să precizăm însă. Am zis că ceea ce importă înainte de toate este inutilul. Prin aceasta e clar că nu ne gândim să preconizăm neglijarea şi cu atât mai puţin abandonarea completă a utilului. Nu ne gândim de loc să afirmăm că acesta este non-valoare; cu atât mai puţin cu cât experienţa pe care
239
o face de treizeci de ani încoace întreaga planetă ne arată cât este de determinant, de puternic utilul, atât de determinant de efecte încât poate omorî vieaţa spirituală. ..
In general deci, ne dăm bine seama că utilul nu poate fi neglijat. Mai ales de noi care avem şi'n această privinţă atât de făcut. Ceea ce cerem este o schimbare de accent: Adecă, să înţelegem că utilul, sub toate formele lui, e, cum ne arată analiza logică a însuşi conceptului lui (util pentru ceva), mijloc, nu scop. Şi, după credinţa noastră adâncă, el e mijloc pentru crearea unor valori de ordin spiritual.
Tocmai această natură a lui de a fi mijloc pentru valori superioare face din el o valoare. Dar o valoare-condiţie, o valoare subordonată.
La lumina celor susţinute aici nu va părea, credem, absurd să afirmăm că generaţia cu adevărat utilă culturii româneşti, generaţie real creatoare, va fi o generaţie de contemplativi puri: artişti, gânditori, savanţi netehnicieni, şi nu o generaţie de „oameni de acţiune". Aceasta, pentrucă sunt convins, că generaţia de „numai" intelectuali, fără să caute să acţioneze direct asupra destinelor noastre naţionale, le-ar servi în cel mai înalt grad. Am încercat să arătăm mai sus cum inteligenţa neaservită scopurilor imediat practice, inteligenţa desinteresată, întăreşte forţele şi eficacitatea inteligenţei căutătoare de realizări practice. Căci nu e lucru întâmplător faptul că popoarele care sunt mai tari în domeniul utilului sunt totodată şi popoarele cu speculaţie filosofică şi ştiinţifică mare.
Pe plan spiritual, cuvintele lui Isus par a avea valoare de lege eternă: îngrijiţi-vă mai întâi de cele sufleteşti, căci celelalte vi se vor adăuga vouă!
De altfel, se ştie că neamurile care creează Istoria universală, adecă acelea ale căror realizări pe teren spiritual mână mersul lumii mai departe, sunt cele care au creat valori de cultură universale. Dar acestea nu se pot produce decât unde există libertate spirituală, unde spiritul se consideră pe sine drept scop şi nu mijloc pentru utilul local, sau alte feluri de util. Şi noi vom intra în istoria c;vilizaţiei universale cu MiorVa, cu Eminescu, cu'n Luchian şi nicidecum cu Mihai Viteaz' '1 sau cu Brătianu, oricât de mari ar fi fost meritele acestora pentru noi.
în această legătură, îmi vin în minte o comparaţie pe care am putea-o face, sxib specie aeterni, între doi oameni mari de tot şi contimporani, între Napoleon şi Goethe.
240
Şi unul şi altul au fost cauze de fermentaţie mare în durata reală a epocei pe care au deschis-o. Cu toate acestea, ce-a rămas viu azi din „tulburarea" istorică produsă de Napoleon; ce va rămânea positiv în câteva secole din „organizările" şi „des-organizările" enorme făcute de el? Nimic, sau aproape nimic: abstracta amintire istorică. în timp ce gândurile şi plăsmuirile lui Goethe vor dăinui, ca puteri hrănitoare de suflet, atâta timp cât va exista civilizaţie pe această- planetă.
Se desprinde, în concluzie, din tot ce-am spus mai sus ideea fundamentală formulabilă astfel: Atâta timp cât activitatea spirituală gratuită va fi considerată de mediul românesc ca valoare de ordin secund sau chiar drept non-valoare, nu vom reuşi să întemeiem o cultură românească superioară, producătoare de valori universal omeneşti. Se impune deci ca generaţiile române care intră de-acum în vieaţa conştientă a neamului, să lupte din toate puterile şi cu tot talentul lor — oricare vor fi împrejurările exterioare de vieaţă — pentru întronarea unei noi scări de valori în sufletul naţiunii noastre. Scară de valori care, fără să elimine din întinderea ei utilul de toate genurile, ar proclama cu hotărîre şi absolută sinceritate primatul spiritualului*.
Ce atitudine vor lua noile generaţii în faţa problemei ce ridicăm aici? Ar fi greu să facem prognosticuri sigure. Este neîndoielnic însă că substanţa şi calitatea culturii noastre de mâine, precum şi locul pe care ea îl va ocupa în civilizaţia europeană, vor depinde de această atitudinea
Puncte de sprijin, Editura „Ţara", Sibiu, 1943.
1. Cf., în ce priveşte motivele „autohtone", care explică In bună măsură această repulsiune a generaţiilor mai vechi faţă de discuţia filosofică, partea din urmă a esseului nostru publicat mai jos cu titlul: Interesant tineret ardelean.
2. Cf. în această privinţă şi esseul nostru Miracol elin, în Linii şi Figuri, ed. „Ţara", Sibiu, 1943.
16 — Dreptul la memorie, voi. IH.
241
3. Cf., în această ordine de idei, desvoltările mai ample ce se găsesc în cartea noastră de sinteză, Existenţa tragică (v. cu deosebire cap. III).
4. Cititorii care vor fi răsfoit şi alte scrieri de-ale autorului prezentului esseu, ştiu că noţiunea de „gratuitate" joacă rol de idee fundamentală în concepţia sa generală despre lume. Ca atare, ea revine ca un leit-motiv pe numeroase pagini ale cărţii Linii şi Figuri, în studiul nostru despre raporturile tineretului român cu filosofia şi cu deosebire în Existenţa tragică. In această carte de sinteză, ideea gratuitului primeşte şi fundamentarea metafizică necesară.
5. în ziua primei lor publicări, aceste pagini au fost închinate foştilor mei elevi Grigore Popa şi Bucur Ţincu. Activitatea desfăşurată de ei de-atunci nu mi-a servit motive de regret pentru gândul din care a pornit închinarea de-acum zece ani. Adaog azi aici şi numele unora care au venit ceva mai târziu: Zevedei Barbu, Anatolie Chircev şi Dumitru Isac.
LUCIAN BLAGA
Apriorism românesc
In ciuda influenţelor, care-şi dispută inutil pământul nostru, în ciuda interferenţelor, care îşi fac jocul nestatornic în ţara şi în sufletul poporului nostru, există un „românism", în înţelesul superior al unui complex, sau al unei constelaţii, cu totul aparte, de determinante spirituale. Dincolo şi mai presus de misterul sângelui, românismul e un patrimoniu stilistic, alcătuit în parte din determinante, ce-i aparţin exclusiv, în parte dintr'un raport intim, de natură funcţională şi de dozaj, al unor determinante, care-1 depăşesc. Există o vie matrice stilistică, în lumina căreia românismul ne apare ca un ansamblu, conturat din latenţe şi realizări. Nimic nu ne prilejuieşte, ca această matrice stilistică, posibilitatea de a vedea în românism un complex susceptibil de a fi cuprins într'o imagine ideal sporită. Ne-am făurit despre acest românism, spiritual, dincolo de faptele şi de jocul de ape al folclorului şi al istoriei, o viziune, menită poate unui destin pragmatic. E viziunea unui cristal viu, a unui complex de potente creatoare. Care sunt aceste potente? E înainte de toate un anume ondulat orizont spaţial, cel mioritic, şi la fel un orizont de avansare legănată în timp. Ele formează coordonatele unei spiritualităţi. Fuzionează cu aceste orizonturi înainte de orice un sentiment al destinului, trăit tot ca o ondulare, ca o alternanţă, de suişuri şi coborâşuri, ca o înaintare într'o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării. Vine pe urmă şiragul celorlalte determinante: o preferinţă arătată categoriilor „organicului", ale lumii, şi o tendinţă de transfigurare „sofianică" a realităţii. Năzuinţa formativă se conturează şi e activă îndeosebi ca orientare spre forme geometrice şi stihiale, aceasta într-un
16*
243
chip organic atenuat. Adăogăm mănunchiului o invincibilă dragoste de pitoresc şi de asemenea un foarte vădit simţ al măsurii şi al întregului. Pentru rotunjirea complexului să mai notăm că toate determinantele se realizează oarecum sub surdină; parcă în izbânda lor se pune un mare frâu; totul se înfăptuieşte cu un uimitor simţ pentru nuanţă şi cu tot atâta simţ al discreţiei.
La constituirea viziunii abstracte despre românism, ne-am refuzat aportul cert. sau problematic al elementelor de natură istorică. Nu operăm decît cu elemente transcrise — în spiritul teoriei noastre stilistice — după realităţi folklorice-cultu-rale. Nu ne-a interesat nici un moment geneza istorică a acestor fapte, ci faptele, esenţa şi substratul lor. Ne-am ferit de speculaţii în preajma unor elemente de situare istorică, precum, dacismul, slavismul, romanitatea. Deocamdată întrebările: ce e dac, ce e romanic, ce e vechiu slav? — nu sunt tocmai vitale pentru noi. Nici vitale, nici prea invitătoare pentru desle-gătorii de ghicitori. Astfel de întrebări ne asvârl, în situaţia actuală a cercetărilor, într'un imens labirint, pentru care Ari-adna nu şi-a tors încă firul salvator. în adevăr, certitudinile în acest domeniu încetează de îndată ce depăşim bunăoară hotarele filologiei, iar filologia nu avem impresia că ne-ar putea conduce până în pragul substanţelor. Am crezut deci că ne găsim pe un teren mult mai sigur, încercînd să circumscriem un dozaj de determinante, de-o vădită eficienţă, şi să reţinem câteva aspecte singulare, care fac din noi o relativă entitate. Ne-am dat însă în acelaşi timp seama, dintru început, că ne mişcăm pe un tărîm de fenomene plastice şi într-o atmosferă de imponderabile şi de arome. Axele acestei zone elastice, de spontaneitate şi de interferenţe, pot fi arătate ca linii certe de orientare, numai printr'un uşor exces de imaginaţie abstractă. Ne-am îngăduit şi această licenţă, de care nu se poate scuti nici o ideologie. în studiul nostru Orizont şi stil, am arătat cum toate potentele care se îmbină în mănunchi, pentru a alcătui împreună o matrice stil'stică, joacă de fapt pentru duhul uman rolul unor „categorii". Ele se imprimă inconştient tuturor creaţiilor umane, adică viziunii despre lume a omului. Ar fi vorba aşadar despre un fel de „apriorism" al spontaneităţii umane în genere, spre deosebire şi mai presus de apriorismul simplu al „cunoaşteri". Apriorismul stilistic, al cărui cuib şi vatră e inconştient''1, îl închip'iim variabil de la o regiune la alta sau de la un popor la altul. Expunerile, care ocupă toată întinderea acestui studiu, ne îndreptăţesc să enunţăm teza despre existenţa unui apriorism românesc. Să nu ne sperie terme
244
nul. în fond acest apriorism nu înseamnă altceva decît o circumscriere filosofică mai pregnantă a afirmaţiunii despre existenţa unor factori stilistici activi, care-şi pun pecetea neîndoielnică pe produsele geniului nostru etnic.
împrejurarea că pînă acum „matricea stilistică" a fost împiedecată de vicisitudinile veacurilor să se manifeste în întregime şi consecventă cu sine însăşi, altfel decât pe plan minor, ajungându-se doar la o foarte înfloritoare cultură populară (mai înfloritoare decît a popoarelor apusene), nu constituie un element de bilanţ definitiv. Judecând după unele simptome, avem suficiente motive să sperăm că duhul inconştient al nostru se va manifesta în viitor şi pe un plan major. Am afirmat mai sus că „istoria" noastră nu mai poate fi o succesiune de forme ingenue, din ea însăşi, partenogenetică, pură, nealterată. Tot atât de adevărat e însă că o matrice stilistică, existentă, rămîne un puternic organ de asimilare a influenţelor străine. Ea poate să se afirme în pofida tuturor inducţiunilor spirituale de aiurea. Matricea noastră stilistică nu va mai putea fi, fireşte, pusă la adăpost de asemenea inducţiuni. Prinsă în reţeaua determinaţii] or continentale, ea va utiliza de acum totdeauna şi un material şi forme de împrumut. Nu mai puţin însă ea va putea să-şi afirme suveranitatea.
Răsfoind cu atenţia cuvenită istoria popoarelor apusene, remarcăm că desfăşurarea ei are un caracter eminamente ritmic. Istoria poporului francez, a celui german, a celui italian, ni se înfăţişează ca o alternanţă, ca o cadenţă, de „epoci". Totul se petrece ca şi cum popoarele apusene şi-ar desfăşura posibilităţile, formative şi materiale, în chip succesiv. Acest gen de istorie, dinamică dialectică, absolut temporală, succesiv-ritmică, reprezintă un tip de istorie, propriu în orice caz popoarelor apusene. Ne întrebăm însă, dacă istoria de linie majoră trebuie neapărat să aibă un caracter succesiv-dialectic. Din frecventarea 'storiei altor popoare, asiatice în primul rînd, culegem impresia că ar exista şi o istorie, în care posibilităţile, formative şi materiale, ale unui popor, se realizează, în timp ce-i drept, dar simultan, paralel şi rectiliniar; adică nu succesiv-dialect'c, cu fr>ze mai mult sau mai puţin unilaterale, ci ca o creştere masivă şi de aspect continuativ. Posibilităţile inerente unei ma-tric; stilistice se pot deci înfăptui pe plan major, fie într'o istorie succesiv-dialectică, fie într'o istorie simultană, de creştere dreaptă. Ce drum va apuca matricea stilistică românească, e greu de întrezărit. Dar câte odată o simplă constatare poate să ţină loc de profeţie: noi nu ne găsim nici în apus, şi nici
245
la soare-răsare. Noi suntem, unde suntem: cu toţi vecinii noştri 9
împreună — pe un pământ de cumpănă. > ]H
Animatorii culturii româneşti, flăcări de sacru elan ir» S
poarta vânturilor, îşi întind, de un secol şi mai bine, unul H
altuia, moştenirea de îndemnuri. Nici unuia dintre ei nu i se 9
poate reproşa sumeţia, sau uitarea de sine, de a fi atribuit; m
poporului nostru o misiune mesianică în lume. Ei s-au ţinut, S
departe de asemenea ibride extazuri, şi bine au făcut. Cunoaş- M
tem îndeajuns, din colindările noastre prin Europa, iluminările B
caraghioase, şi grimasele jalnic lipsite de duhul autoironiei, ale m
unora dintre mesianicii noştri vecini. De acest steril foc lăun- m
trie ne-a apărat până acum Dumnezeul bunului-simţ. Să nădăj- ff
duim că ne vom putea cuviincios îndeplini rolul nostru sub m
acest petic de cer şi fără de a îmbrăca mantia mesianică. De, m
la o vreme această mantie pare o haină de confecţie, care nu m
împrumută o prea frumoasă figură nici măcar popoarelor cu .'; putere de inducţiune mondială. Până acum nici un popor nu
a devenit mare — pornind de la un program mesianic. j
Examenul atent şi stăruitor al culturii noastre populare ' ne-a dus la concluzia reconfortantă despre existenţa unei ma- : trici stilistice româneşti. Latenţele ei, întrezărite, ne îndreptă- ' ţese la afirm aţiunea că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti, fără temerea de a fi desminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Tot ce putem ' crede, fără de a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s'a dat să luminăm cu floarea noastră de mâne un colţ de ; pământ. Tot ce putem spera, fără de a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mândria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară, din când în când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor ■ popoare. Restul e — ursită.
* TRILOGIA CULTURII (ORIZONT SI STIL, SPAŢIUL MIORITIC, GENEZA METAFORE ŞI SENSUL CULTURII), Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti 1944.
ŞT. BÂRSÂNESCU
încercare asupra spiritului românesc
Introducere
Titlul acestui studiu desvălue atât obiectul cât şi semnificaţia lui: în paginile ce urmează, ne propunem să examinăm resortul interior, acea forţă profundă a întregei noastre culturi şi civilizaţii naţionale care e spiritul românesc. în fond vrem să ştim ce este acest spirit? Care sunt constantele lui sau, în imposibilitatea stabilirii acestora în mod riguros, care sunt cel puţin dominantele lui, aşa cum ele se desprind din cultura românească de până azi? Această problemă ni se impune ca un examen de conştiinţă, în deosebi azi, în condiţiile grave ale istoriei contemporane, ca să ştim ce suntem, ce puteri spirituale avem.
Sugestia pentru încercarea de faţă ne-a dat-o însăşi tragica panoramă a lumii contemporane. De cinci ani de zile, partea cea mai însemnată a omenirii este angajată într'o luptă cruntă; zi de zi, al doilea război mondial creşte ca îndârjire şi ceas de ceas propaganda de întreţinere a focului general se înteţeşte. Privind acest tablou, ai sentimentul că omenirea dă azi dovada celei mai puternice tensiuni de distrugere şi a voinţei celei mai tari de a nimici atât o civilizaţie care a fost rodul unor lungi sforţări omeneşti, cât şi popoare înzestrate cu puteri creatoare de cultură. E natural ca, în aceste vremuri, tragicul tablou al umanităţii să ne fixeze gândul asupra problemei: ce perspectivă rezervă oare viitorul apropiat poporului român? Puterea noastră de rezistenţă şi de afirmare ca neam, fi-va la înălţimea impusă de vremuri şi de necesităţi? Fi-vom noi oare, faurii minunaţi care să adăugăm o nouă cupolă şi să sporim cu o partitură nouă istoria naţională, mărindu-i frumuse-
247
ţea şi armonia? Şi, în acest scop, de ce forţe spirituale dispune neamul nostru?
Spiritul unui popor se poate compara cu un munte măreţ,, din care pornesc la vale tainice isvoare, poene şi păduri. în faţa muntelui înalt stăm uimiţi şi în această stare, de suflet, se trezeşte în noi dorul de a-1 cunoaşte. Dar priveliştea cunoaşterii lui din vârf şi până'n vale ne-o pot asigura numai anumite drumuri de ascensiune. La fel, în faţa spiritului popoarelor, cercetătorii se găsesc în situaţia călătorului care priveşte muntele. Doritori de a-1 cunoaşte, ei caută drumuri de ascensiune. Nu e de mirare că sunt nenumărate metodele cu care astăzi învăţaţii îşi propun să descopere natura spiritului etnic al diferitelor popoare.
Spiritul românesc, asemenea unui munte încântător a deşteptat şi el multor români şi străini curiozitatea de a-1 cunoaşte. Aşa se explică de ce literatura noastră de psihologie etnică şi filosofie a culturii posedă deja destul de numeroase studii care-şi propun să-1 examineze. Acestei teme i-au consacrat interesante cercetări filosofi ca: C. Rădulescu-Motru, D. Dră-ghicescu, L. Blaga, M. D. Ralea şi N. Ionescu, istorici ca N. Iorga, filologi ca A. Philippide şi O. Densuşianu, geografi ca S. Mehedinţi, critici literari ca G. Ibrăileanu, D. Caracostea şi G. Călinescu, sociologi ca St. Zeletin, poeţi ca N. Crainic, precum şi mulţi alţi pânditori, folosind în acest scop variate metode pentru determinarea sufletului românesc. Existenţa atâtor cercetători poate constitui pentru noi, pe deoparte dovada sigură despre importanţa subiectului, iar pe de alta, un avertisment asupra oportunităţii unei încercări de a prinde într'o formulă nouă esenţa acestui spirit. Când există deja atâtea publicaţii asupra aceleiaşi teme, ce raţiune ar putea justifica lucrarea de faţă?
Adevărul nu se naşte dela început, sub forma unei scântei ex nihilo, ci dintr'o frământare de durată a minţii; desvoltarea unei idei se face încet şi printr'un proces de continuă perfecţionare, adâncire şi fundamentare. Adesea o idee, construită parţial de unii. trebue dusă mai departe de alţii; numai aşa s'au desvoltat filosofia, dreptul, arta, dar cu deosebire ştiinţa. Acestei legi de desvoltare a adevărului s'a supus şi lucrarea pentru stabilirea esenţei spiritului românesc, care, începută de şcoala ardeleană, prin observaţii sporadice de psihologie etnică şi continuată de numeroşi gânditori, s'a desfăşurat în
248
epoca actuală cu multă perseverenţă, cu metode variate şi rezultate deosebite. C. Rădulescu-Motru stabilea caracterele sufleteşti ale Românului mijlociu pe bază de observare psihologică şi de interpretare sociologică a fenomenelor politico-so-ciale şi culturale. N. Iorga făcea aceeaşi lucrare pe bază de intuiţie istorică. D. Drăghicescu se silea să descopere însuşirile sufleteşti ale Românilor din analiza psihicului popoarelor, care au contribuit la formarea lui, din cercetarea evenimentelor istorice din trecutul poporului român ca şi din opiniile străinilor despre Români. L. Blaga deschidea o sugestivă geană de lumină pentru înţelegerea sufletului românesc şi a istoriei naţionale, folosind metoda egalizării spiritului etnic cu o mare garnitură de categorii abisale, dominate de spaţiul mioritic. M. D. Ralea proceda geopsihologic, când explica prin clima continentală alternanţa dintre muncă şi repaos, dintre vieaţa de energie şi de apatie a Românului. N. Crainic folosea metoda psihologiei folklorului religios, iar St. Zeletin metoda materialismului istoric. Interesante sunt apoi încercările filologilor A. Philippide şi O. Densuşianu de a desprinde caracterul românesc din folclor, a lui D. Caracostea de a porni dela studiul limbii pentru cunoaşterea sufletului etnic, ca si metoda lui S. Mehedinţi de a conchide însuşirile etnice pe baza studiului uneltelor de muncă sau aceea a criticului literar G. Călinescu, de a vedea în istoria literaturii române o demonstraţie a puterii de creaţie română.
Cu toate acestea, munca lor pentru stabilirea specificului etnic românesc nu-i terminată; dimpotrivă, ea trebueşte continuată şi făcută cu noi metode, superioare atât intuiţiei ocazionale, istorice sau statistice, cât şi metodelor obiective, dar parţial folosite până acum. Ori, tocmai această operaţiune intenţionăm aici: să ducem mai departe lucrarea lor, căutând să descifrăm natura spiritului românesc prin folosirea unei noi metode: a psihologiei culturii.
în orice lucrare, ce urmăreşte stabilirea adevărului, e necesar să fim logici, adică să lucrăm cu noţiuni clare şi raţionamente juste; apoi să fim documentaţi. Acolo unde ştiinţa sau filosofia pierd din vedere această premisă şi lucrează cu noţiuni neprecise sau cu material insuficient, ele rătăcesc. Şi posibilitatea de a aluneca pe panta erorilor e cu atât mai mare cu cât se examinează chestiuni în care participarea afectivă poate interveni mai uşor. De aceea, pentru a preîntâmpina astfel de primejdii, e necesar să începem studiul de faţă cu o lucrare
249
prealabilă: să precizăm noţiunea spirit şi aceea de metodă a 1 psihologiei culturei. 1
Conceptul spirit e o noţiune care se bucură în gândirea •! contemporană, de un interes deosebit, realizând un sens propriu 1 care ţine de o nouă interpretare a capacităţii de cunoaştere, 1 Multă vreme, dela Aristotel la Kant, concepţia despre cunoaş- '1 tere făcea distincţie între sensibilitate şi intelect, apoi între 1 acte şi conţinuturi (Th. Lipps) şi între conţinuturi şi fenomene 1 de intenţionalitate (W. Dilthey). Dela un timp însă, sub presiu- 1 nea dificultăţilor de interpretare a vieţii sufleteşti, filosofia 1 contemporană face deosebire între funcţiuni psihice sau suflet 1 şi funcţiuni spirituale sau spirit. Primele sunt activităţile prin f care lumea ne e dată în percepţii şi reprezentări şi e prelucrată | în gândirea raţională; ultimele sunt funcţiile sau actele spiri- | tuale sub forma de năzuinţi după valori şi ele formează con- | ştiinţa orientată1. 1
Kant stabilise un sistem aprioric de legi raţionale, de care | omul nu se poate elibera după bunul său plac, dacă vrea să | cugete pentru a realiza adevăruri şi legi; la rândul ei, filosofia | culturii dă şi ea un sistem impunător de rândueli apriorice de j sub tutela cărora omenirea nu poate ieşi dacă vrea să trăiască. I Kant deosebise douăsprezece categorii ale cunoaşterei, în timp 1 ce filosofia culturii a deosebit mai întâi cu Grecii trei năzuinţi I fundamentale după valori (năzuinţa după adevăr, bine şi fru- ţ mos); cu Medievalii adaugă valoarea divinului, iar cu gânditorii contemporani realiză o tabelă de şase valori: adevărul, binele, frumosul, divinul, dreptul şi utilul.1 în concluzie: spirit nu înseamnă deci intelect, ci eternă căutare şi luptă2: căutarea adevărului (ştiinţa), a binelui (morala), a frumosului (arta), a divinului (religia), a dreptului (politica) şi a utilului (economia). „Evidenţa şi caracterul universal normativ al acestor adevăruri — observă D. D. Roşea — nici un popor şi nici un individ nu le pot nega fără să renunţe în acelaşi timp la omenia lui şi, în consecinţă, fără să caute să înlăture condiţiile care fac posibil un început de bună învoire între neamuri. Negarea principiară a acestor valori ar face ca împreună vieţuirea popoarelor să continue a rămânea un fapt al simplei întâmplări şi al purei ' Naturi, fapt a cărui existenţă precară ar fi neîncetat ameninţată de mereu alimentate intenţii de exterminare reciprocă"3.
Aceste năzuinţi sau porniri după valori se prezintă la ori- ' gină ca stări emotive, ca doruri şi credinţe: ele sunt solicitări ; interioare după tot ce face valoarea eternă a existenţii umane. ', Prin asimilarea culturii, ele se pot manifesta sub influenţa inteligenţii, a ideilor, ca năzuinţi după idealuri culturale, sau ca
250
voinţa culturală, realizând forma cea mai înaltă a spiritului uman. Prin ele, omul diferă de animal şi-şi statorniceşte omenia, adică specificul său4. „Pentru animal — observă G. Ker-schensteiner — nu există nici un sens al vieţii şi de aceea nici un scop ales de el însuşi pentru existenţa proprie. El îşi duce viaţa animalică, până ce aceasta se încheie, aşa cum râul curge în albia lui până ce se varsă în mare; în schimb pentru omul care s'a bucurat cu adevărat de bunurile spirituale ale mediului, vieaţa capătă sens şi scop în conservarea, extinderea şi realizarea imperiului valorilor spirituale, pe scurt într'o vieaţă după cerinţele fiinţei spirituale. Da, în adevăr, omul devine om numai printr'o atare vieaţă după normele care se înalţă irezistibil din valorile spirituale"5.
Actele spirituale sau spiritul au căpătat cu vremea dela comunitatea de vieaţă a poporului, de la ideile şi sentimentele care se prelungesc din secol în secol o coloratură care face ca spiritul să varieze, realizându-se tipuri de spirit. Astfel mai de demult s'a stabilit un spirit latin şi altul germanic; unul nordic şi altul sudic sau mediteranean; mai recent un spirit al Europei Occidentale, altul al Europei Centrale şi un al treilea al Europei Orientale6; în fine azi se vorbeşte de spiritul etnic, înţele-gându-se prin el suma actelor sau năzuinţelor după valorile culturale sub forma particulară în care ele apar la un popor.
Toate aceste precizări ne dau posibilitatea să păşim acum Ia o primă formulare a temei noastre. Dacă spiritul etnic reprezintă suma năzuinţelor după valori ce caracterizează un popor, atunci obiectul acestei cercetări e limpede: noi urmărim să examinăm aci raportul Românilor cu valorile culturale pentru a găsi un răspuns la întrebările: ce fel de tensiune după valorile culturii probează Românul? Cum trăeşte el valorile culturii adică spre ce formă de artă şi religie, de drept şi economie, de filosofie şi ştiinţă se orientează el? Care e receptivitatea lui pentru valori, adică în ce forme se deschide el pentru a le asimila şi creia?
Pentru o cât mai justă înţelegere a obiectului acestui studiu e necesar să reţinem că, în paginile ce urmează, nu ne preocupă sufletul poporului român, adică Românul din punct de vedere al percepţiei, memoriei, asociaţiei de idei, imaginaţiei, gândirii etc, ci numai Românul sub latura actelor lui spirituale. Altă trăsătură caracteristică a lucrării va fi şi aceea de a arăta măsura în care noi, Românii, avem sau cel puţin tindem a avea o formă spirituală proprie, aşa cum lumea a cunoscut un specific grecesc şi roman sau cum se afirmă azi un specific francez, german, englez sau italian.
251
După fixarea obiectului acestui studiu, operaţia cea mal de seamă dintre lucrările pregătitoare e aceea a stabilirii me^ todei de lucru. Problema e clară: cum descoperim spiritul românesc? In minereul românesc, unde putem surprinde mai clar acel bob de aur care este spiritul nostru etnic? II vom căuta la orice Român sau numai la unii din ei? La Munteni, la Moldoveni şi Basarabeni, sau la Ardeleni? La rurali sau la urbani? La funcţionari sau lucrători? La tineri sau bătrâni? La cari din toţi aceştia, el se poate găsi mai clar, adică în forma cea mai accentuată şi mai incontestabilă?
Problema e dificilă, dar experienţa vieţii ne dă aci o cheie pentru rezolvirea ei. Din practică, ştim că putem identifica mai uşor un parfum acolo unde el e mai concentrat şi invers, că acolo unde e mai slab, putem face confuzii. Tot practica ne învaţă că deosebim mai uşor la o ştofă calitatea ei de ştofă de lână când firele de lână sunt mai dese decât cele de bumbac şi invers. Prin analogie cu aceste date putem stabili un prim răspuns la problema noastră: spiritul etnic nu ne întâmpină clar şi puternic oriunde, ci numai la oamenii care se bucură de plenitudinea şi frumuseţea maximă a desvoltării lor: la personalităţile unui popor, ca unele care produc „cultura majoră". E sigur că reprezentanţii cei mai puternici ai unui neam exprimă mai bine spiritul acestuia decât omul de mijloc. Se poate infinit mai bine recunoaşte natura spiritului roman în Caesar, Marius sau Cicero decât într-un roman de mijloc, a celui francez, în Montaigne, Descartes sau în Voltaire, a celui german în Goethe, Fichte sau Kant sau a celui rusesc în Tolstoi sau Dos-toiewski, decât în miile de ruşi mediocri. Şi, deoarece spiritul etnic e mai puternic la oamenii mari, acolo el trebueşte cercetat şi descifrat. Ca atare metoda de lucru, pe care urmează s'o folosim pentru a descoperi spiritul românesc, e aceea a examinării personalităţilor mari ale poporului nostru.
Dar cum vom degaja din intuirea marilor figuri ale neamului românesc caracterele spiritului etnic? Ce aspecte ale fiinţei lor vor trebui în deosebi cercetate?
Pentru rezolvirea acestei noi probleme trebue să recunoaştem că nu suntem lipsiţi de ajutoare. încă de mult, un adevăr biblic vine din depărtările istorice ale înţelepciunii umane eterne, ca să ne indice drumul: „după roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii". Asta înseamnă că, pentru a descoperi spiritul românesc, trebue să examinăm realizările marilor Români şi din studiul comparativ al datelor adunate, să extragem constantele sau măcar dominantele spiritului etnic. Procedeul, reluat după Hegel de filosofia culturii, constitue azi o metodă
252
folosită pentru a degaja din spiritul obiectivat spiritul subiectiv, din „natura naturata", „natura "naturans". In studiul de faţă vom face deci aplicarea acestui procedeu de lucru cercetând operele de cultură — de filosofie şi ştiinţă, de poesie şi artă, de religie şi morală, de politică şi economie — pentru ca, din examinarea creaţiunilor marilor Români, adică din spiritul obiectivat, să desprinderii spiritul subiectiv sau spiritul etnic românesc. '
Metodei de lucru, pe care am fixat-o, i s'ar putea totuşi ridica obiecţia că operele de cultură nu pot fi considerate ca expresia pură a spiritului autorilor lor, că mai curând ele trebuesc privite ca realizări mixte la care au coloborat şi factori externi, plus influenţe sau necesităţi generale sufleteşti, că filosofii, literaţii, artiştii şi cu deosebire oamenii de ştiinţă şi conducătorii politici n'au lucrat numai pe baza unui material au-tochton, ci prin folosirea unui însemnat material cultural de provenienţă internaţională şi că prin urmare realizările lor nu pot fi specifice. Obiecţia e întemeiată, căci în adevăr, un tablou de artă mai înainte de a fi opera lui Diirer sau Grigorescu, e o formă artistică ce s'a realizat prin respectarea legilor generale ale spiritului, iar un sistem de filosofie sau o lucrare literară, mai înainte de a fi opere naţionale — opera lui Racine, Goethe sau Eminescu, ţin de psihologia generală umană. Aceste obiecţii sunt desigur posibile, dar ele nu-s întru totul îndreptăţite. E neîndoios că filosofia, ştiinţa, morala, religia, dar cu deosebire arta sunt, cel puţin până la un punct, realizări care fac uz de un bun internaţional; totuşi ele poartă nu mai puţin o coloratură etnică, pe care o cunoaştem cu toţii din contactul cu operele culturale ale diverselor naţiuni8.
SPIRITUL ETNIC IN CULTURA ROMÂNEASCA
„Panteonul gloriilor româneşti este deosebit de populat. Această constatare ne izbea cercetând fotografiile Românilor iluştri din secolul trecut, înşirate unele lângă altele. Figuri şi atitudini de oameni, tipice secolului al XlX-lea, deopotrivă răspunzători în chip felurit de repedea desvoltare a unei ţări, care a lăsat cu hotărîre în urma ei Evul Mediu numai de un secol"0. Această măgulitoare impresie, pe care filosoful italian Giovanni Villa o avea contemplând tabloul Românilor iluştri din veacul trecut, creşte şi se întăreşte desigur prin marii Români, care s'au distins mai recent, în veacul nostru. Filosofi noi şi numeroşi oameni de ştiinţă, poeţi şi literaţi, ale căror
253
opere se bucură de o caldă primire şi la alte popoare prin traduceri, pictori şi sculptori de real talent, gânditori politici şi exponenţi ai vieţii economice vin să sporească azi prin numărul lor tabloul personalităţilor culturale româneşti. E deci neîndoios că există numeroase chipuri de Români străluciţi, prin studiul cărora să putem descifra natura spiritului românesc.
I i i
Ce foc mistue oare sufletul marilor personalităţi romă- \ neşti în creaţia lor culturală? Care este ritmul şi elanul lor de -l lucru în domeniul măreţ al filosofiei şi artei, al ştiinţei şi religiei, al politicei, moralei şi economiei? '
Marile personalităţi culturale româneşti ne întâmpină cu o primă însuşire comună: toate realizează lucrări multe sau, j când condiţiunile externe nu le dau această  posibilitate de ; muncă, ele fac proecte de* lucrări multe. Tipic e cazul lui ..; D. Cantemir, prima noastră personalitate culturală: el a reali- i zat în cursul unei vieţi relativ scurte, multe opere   (Divanul I sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, Istoria Hieroglifică, Istoria \ Imperiului Otoman, Descriptio Moldaviae, De Vita Constantini), j plus alte lucrări de dimensiuni mai mici ca: bucăţi muzicale, un | sistem de adnotaţie pentru muzica turcească etc, precum şi planul de a scrie toată Istoria Românilor10. Acelaşi tablou îl înfăţişează creaţia culturală  a reprezentaţilor şcolii latiniste dela finele sec. XVIII: tustrei reprezentanţii  lui — Samuel Clain, Gh. Şincai şi Petru Maior — au elaborat fiecare în parte numeroase opere: dela manuale de şcoală la întinse traduceri, dela opere de terminologie şi de predică, la studii de filologie, filosofie, istorie şi dicţionare.  Enormă apare apoi opera lui Alecsandri, care realizează o  diversitate   de lucrări — dela poesie la teatru şi nuvele şi dela folklor la teoria literară şi politică; aşa dar multe opere. Această impresie ne-o întăreşte însăşi opera eminesciană, care, deşi a fost realizată într'un timp scurt, e foarte bogată şi variată: dela poesie la filosofie şi politică şi dela folklor la traduceri. Chiar şi în domenii ca acel al filosofiei de ex. unde puterea de creaţie e în genere mai puţin prolifică, la noi aceasta s'a manifestat la fel: prin a produce opere multe. Un V. Conta scrie ca şi Eminescu, într'un timp . relativ scurt, numeroase opere de filosofie (Teoria Fatalismului, Teoria Ondulaţiei Universale, Origina Speciilor, încercări de , Metafizică, Bazele Metafizicei şi Intâile principii care alcătuesc lumea), fapt care îl determină pe N. Bagdasar să închee capi-
254
toiul închinat lui Conta în a sa „Istorie a Filosofiei Româneşti", cu observarea: „câţi filosofi ar mai fi fost filosofi şi mari, dacă ar fi murit la vârsta gânditorului nostru Conta"11? Cu toţii am rămas apoi uimiţi de gradul înalt de prolificitate culturală pe care l-au atins N. Iorga în istorie, O. Densuşianu în filologie, I. Simionescu în ştiinţă, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, I. Petrovici sau L. Blaga în filosofie, M. Sadoveanu şi L. Rebreanu în literatură. Chiar scriitorii şi gânditorii români mai puţin importanţi au probat aceeaşi tendinţă de a realiza multe lucrări: Gh. Asachi sau D. Bolintineanu, Al. Vlahuţă sau Duiliu Zamfirescu.
Prin această formă de creaţie culturală se manifestă un prim aspect al spiritului românesc: tensiunea lui de a realiza multe lucrări. Altfel se prezintă spiritul german sau francez. Primul tinde să realizeze opere mari, masive, probând, aşa cum dealtminteri s'a remarcat adesea, tendinţa spre colosal. Al doilea, cel francez, pare a se comporta invers, tinzând spre concentrare şi limitare şi cultivând mai înainte de toate originalitatea. Tipic, de exemplu, e cazul unor mari filosofi francezi, care au scris relativ puţin (J. Lachelier, F. Ravaisson şi chiar E. Boutroux ale cărui principale opere sunt doar „De la Con-tingence des lois de la nature" şi „De l'Idee de loi dans la science et la philosophie contemporaine"12.
Acest aspect al creaţiei culturale româneşti, care e neîndoios semnul unei mari tensiuni spirituale, se însoţeşte de altul: creaţia noastră e şi una plină de febrilitate. Aşa de exemplu opera unui D. Cantemir a crescut pagină cu pagină şi volum cu volum în cursul unei munci îndârjite. „Cea mai mare mân-gâere — scrie I. Minea — (D. Cantemir) o găsea în scris. Se scula dimineaţa la 5 ore, bea cafea şi un ciubuc după obiceiul turcesc. Studia apoi până la ora 12, când lua masa. După dejun dormea puţin, apoi studia până la ora 7 după care timp se dedica familiei"13. La fel cu D. Cantemir, lucrau şi latiniştii ardeleni, despre al căror mod de a munci ne stă mărturie o interesantă confesiune a lui Gh. Şincai. „Mă scol — scria el — în cartierul meu din cetate, la Wiener Thor, des de dimineaţă, şi după ce mă închin, la 4 mă aşez la masă, corectez, scriu sau cetesc până la 8 şi jumătate. Apoi mă duc la Pesta şi la 9 întru în bibliotecă şi până la 12 lucrez mai cu seamă la manuscrise, unde foarte cu greu am pătruns. Mă duc apoi în cetate şi mănânc. După masă pe la 2 mă odihnesc o jumătate de ceas, plim-bându-mă cu unul şi altul. La 2 şi jumătate mă întorc la Pesta Şi stau în bibliotecă dela 3 până la 6. După 6 mă întorc apoi la Buda, într'o jumătate de ceas şi aici lucrez până la 8, dar asta
255
nu întotdeauna, căci adeseori mă duc să-mi văd cunoscuţii, ori jL vin ei la mine. La 8 ceasuri seara mă duc la plimbare şi mănânc & şi beau dacă am ce. Insfîrşit la 10 mă duc la culcare"14. Sunt m cuvinte clare, conduită de vieaţă bine definită şi mai ales do- | veditoare pentru caracterul febril al activităţii unei originale   §, personalităţi din cultura noastră, De adăugat e însă că ceeace | se constată la Gh. Şincai sau la D. Cantemir se repetă cu toate ; personalităţile româneşti. Marele M. Eminescu, a avut o vieaţă t plină de creaţie literară, la fel V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, Gh. * Coşbuc, iar recent C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu, M. Sa- | doveanu, L. Blaga şi mai presus de toţi N. Iorga, ilustrul isto- ţ ric, care uimea prin intensa şi febrila lui activitate culturală. L
Românii, ca şi Francezii, Germanii şi Englezii lucrează mult i dar primii diferă de toţi, ceilalţi prin aceea că, lucrând în multe | domenii pot realiza multe lucrări, însă munca depusă pentru > realizarea fiecărei lucrări în parte prezintă hiatus-uri prin fap- 11 tul că nu i se dedică exclusiv. Germanul, francezul şi «mglezul ,î sunt muncitori perseverenţi în realizarea de durată a unei Iu» crări mari; în schimb Românul este activ în realizarea febrilă % a mai multor lucrări, fiecare din ele acordându-i o muncă ■ discontinuă15. t
Dar ochiul  cercetătorului  personalităţilor  româneşti din ţ punct de vedere al creaţiei culturale descoperă un nou feno- . men: natura multilaterală a creaţiei acestora. Mărturisim că $ studiind pe marii noştri oameni, am fost izbiţi de faptul că toţi J produc lucrări în mai multe domenii de cultură, fără tendinţa ■ de cantonare într'o specialitate. Aşa D. Cantemir scrie de toate: ; filosofie, istorie, geografie, muzică, etnografie, etc. La fel Latiniştii ardeleni care publică tot felul de opere de teologie, isto- ; rie, filologie, omiletică, etc. Iar dacă ne apropiem de epoca mai nouă dela finele veacului XIX şi dela începutul secolului nostru, cercetătorul găseşte un nesfârşit şir de Români, care confirmă   ■ ' prezenţa aceleeaşi particularităţi: T. Maiorescu16, face filosofie şi critică literară, istorie şi filologie, politică şi pedagogie, la fel B. P. Haşdeu, M. Eminescu, Spiru Haret (ultimul trecând dela matematică la sociologie şi dela politică la pedagogie), apoi S. Mehedinţi care face ştiinţă, literatură,  pedagogie şi filosofie, inclusiv politică, I. Simionescu şi cu deosebire N. iorga şi în fine I. Petrovici care lucrează în filosofie, literatură şi politică. Activitatea lor arată că Românul e omul care tinde să palpite în orizontul culturii întregi, că nu-1 atrage dispoziţia spre izolare în specialitate şi spre singularizare, că-i place în schimb să   rămână deschis unui orizont căt mai larg de cunoaştere şi de creaţie şi să se prezinte ca un spirit complect.
256
E adevărat că intelectualitatea românească mai tânără tinde tot mai mult Spre specializare şi că ea manifestă cu evidenţă voinţa de a avea o preocupare esenţială: aceşti intelectuali năzuesc de a fi pe primul plan filosofi, oameni de ştiinţă, artişti etc. Totuşi şi la ei se observă păstrarea unui contact cu cultura generală, încadrându-şi specialitatea într'un orizont mai larg. Astfel D. D. Roşea, specialist în istoria filosofiei, îşi extinde sfera de preocupări la probleme generale (Cf. Puncte de sprijin, 1943): la fel cu D. D. Roşea procedează N. Bagdasar, Al. Claudian, M. Eliade, C. Noica ş.a.
II
Cu această constatare ne găsim în faţa altei probleme: cum trăeşte şi crează spiritul românesc? Spre care forme se orientează el'în procesul de trăire şi de realizare a culturii?
Noua temă ar părea unora ca prematură. Sunt desigur mulţi care ar putea susţine că toată producţia noastră culturală e prea tânără sau săracă şi că deci ea stă încă departe de perspectiva de a avea un contur lămurit. Şi fără îndoială, că, până la un punct, aceste obiecţii au un sâmbure de adevăr, dar numai un sâmbure, deoarece e neîndoios că azi există o cultură românească, că o lume de poeţi şi filosofi români, de gânditori şi artişti lucrează în diferite domenii, realizând opere preţuite nu numai la noi în ţară, dar şi în altele. Ori, cel ce acceptă astfel realitatea este perfect îndreptăţit a o lua ca bază de discuţie şi a trage toate concluziile. Aşa vom proceda şi noi mai departe, cu recunoaşterea însă a adevărului că peste un timp dat, când creaţia culturală românească va fi mai însemnată, altele vor fi posibilităţile unui studiu de natura celui de faţă.
1. Vom începe cu examenul filosofiei româneşti şi pentru problema noastră, acest interes e dela sine înţeles. Filosofia e conştiinţa omului, formulată din punct de vedere teoretic, despre sine şi raportul său cu lumea. în opera sa, filosoful exprimă înţelesuri şi crezuri despre univers, vieaţă şi om. E adevărat că filosofie fac puţini oameni; dar tot aşa-i de just că prin aceşti puţini vine la lumină ceeace doarme în popor şi-i aparţine acestuia ca ceva propriu.
Văzută din acest punct de vedere, filosofia românească prezintă un prim şi interesant aspect: ea îmbracă cu precădere forma de învăţături sau de prelegeri. învăţăturile lui Neagoe
17 — Dreptul la memorie, voi. m. 257
Vodă Basarab, prima lucrare de filosofie românească, e ceeace-titlul o spune, adică „învăţături". Aceeaşi structură o are „Di-» vanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea" de Cantemir; iar mai târziu, când gânditori români tipăresc, ei publică prelegeri. Aşa de ex. T. Maiorescu, după ce vine profesor la Iaşi şi organizează „Junimea", în cadrul ei ţine prelegeri, pentru ca la oarecare interval de timp să publice o parte din prelegerile lui universitare ca manual de logică sau să compună studii de critică literară, în acelaş spirit: un fel de prelegeri. Operele filosofului român C. Rădulescu-Motru sunt în cea mai mare parte prelegeri universitare, în frunte cu acel „Curs de psihologie", „Elemente de Metafizică" şi „Vocaţia", etc. Acelaş caracter îl înfăţişează, ba uneori în forme chiar mai pregnante, operele lui P. P. Negulescu şi cu deosebire ale lui Ion Petrovici. Fenomenul se repetă şi cu alţi specialişti români din sfera filosofiei ca D. Guşti, N. Bagdasar, T. Vianu, Al. Claudian, L. Blagâ etc, ale căror opere constituesc de regulă sau măcar în parte cursuri făcute la universitate. Aşa dar, în vâltoarea fără încetare după adevărul filosofic, pe când gânditorii francezi au cultivat cu precădere esseul, scris pentru anumite persoane (dela Montaigne şi Descartes până la Ravaisson), pe când filosofii germani scriu tratate sistematice şi masive destinate lecturii tuturor, cei români scriu învăţături sau prelegeri.
Acest caracter se explică de sigur în mare parte prin faptul că filosofii români au fost şi sunt încă profesori de filosofie. Odată cu apariţia de elemente tinere, încă neîncadrate în învăţământul superior, această caracteristică se estompează, dar nu în totul. Ea încă reapare la unii din ei, cel puţin în unele din lucrările lor (de ex. la Gr. Popa, C. Noica, M. Eliade, Em. Cioran). în schimb când filosoful român se ridică la examinarea de probleme de interes european, atunci nota de prelegere dispare, pentru ca lucrarea să ia înfăţişarea de studiu strict.
■ Mărturisim că această proprietate specifică a creaţiei filosofice româneşti nu ni se pare lipsită de valoare. Evident că în toate formele de creaţie filosofică — adică şi în cea franceză şi engleză şi în cea germană — vedem acelaş izvor sufletesc ca şi în cea română: nobila tendinţă a autorilor de a instrui şi indicaţia luptei pentru înălţarea omului; totuşi în forma de prelegere a filosofiei româneşti mai intervin şi alte elemente: tonul mai liric, expresia vădit oratorică, prin care autorul urmăreşte pe lângă apelul la raţiune, apelul la inimă. De aceea, filosofia românească sau cel puţin o însemnată parte din ea tinde să culmineze într'o expunere poetică, într'un sin-
258
cretism de confesiune şi de apel spre deosebire de cea germană, abstractă şi gravă.
Să vedem acum şi ce probleme filosofice sunt trăite cu precădere de gânditorii români.
Tematica filosofică e largă şi spiritul român a îmbrăţişat-o în toată sfera ei, dela metafizică la logică şi teoria cunoaşterii şi dela filosofia istoriei la filosofia religiei. Există totuşi unele preferinţe de care nu-i străin nici filosoful român. în generalitatea ei, filosofia noastră manifestă un interes mai viu pentru filosofia practică decât pentru cea teoretică, mai mult pentru problema raportului omului cu vieaţa şi societatea decât pentru metafizică; mai mult pentru problema voinţii decât pentru aceea a cunoaşterii. Cu acest caracter debutează filosofia românească prin opera prezumtivului Neagoe-Vodă, care-şi instru-eşte fiul în vederea acţiunii prin cunoaşterea vieţii şi societăţii. „In viziunea lui Neagoe — observă C. Noica — omul trebue să acţioneze. Oricât ar vorbi de „slava cea deşartă a lumii, Neagoe nu poate spune fiului său să părăsească lumea; şi chiar dacă l-ar îndemna la călugărie, el încă i-ar da sfatul să făptu-iască. „ . .. Vieaţa noastră nu numai că poate, dar trebue să fie lucrătoare"17. în „Divanul", Cantemir instrueşte pe lector pentru vieaţă, pagină după pagină şi rând după rând, cerîndu-i stereotipic să-şi impună o vieaţă cu „conştiinţa trează". Cât priveşte filosofii români contemporani, aceştia pun la fel accentul mai curând pe o filosofie practică. C. Rădulescu-Motru desbate în „Personalismul energetic", teza formării personalităţii active, pentru a o relua în „Vocaţia". „Eul — scrie el — este licărirea de fulger care desvălue încotro merge anticipaţia sufletului. Personalitatea este maşinăria solidă, care mijloceşte realizarea anticipaţiei18. Omul superior e după C.R.-Mo-tru, omul de vocaţie. El este „acela care corespunde pământului pe care trăeşte; în primul rând conducătorul de neam şi făuritorul de civilizaţie"19. Aceeaşi orientare se desprinde din cugetarea altor filosofi români. P. P. Negulescu e autorul unor lucrări de proporţii (Partidele politice, Destinul Omenirii şi Geneza formelor culturii), cu vădit caracter de îndrumare a omului în vieaţă şi cu preocupări de a-1 convinge că evoluţia omenirii este un progres şi că motivul acestui progres e omul. St. Zeletin susţine că „forma adevărată originară a sufletului este tendinţa sau năzuinţa, sau alt termen pe care-1 preferă gânditorul nostru, pornirea"20. Plină de semnificaţie din acest punct de vedere e concepţia lui D. D. Roşea despre filosofie.
17* 259
„în forma ei exteriorizată concret, filosofia este — scrie gânditorul român — încercarea de motivare cu argumente luate din cunoaştere, a unei atitudini moral-estetice în faţa existenţei ca totalitate, atitudine ale cărei resorturi secrete sunt de natură sentimentală. Ca religia, metafizica izvorăşte din nevoia de a lua atitudine faţă de marele „Tot"21. Şi tot aşa de preţios pentru cercetarea noastră ni se pare felul în care D. D. Roşea fixează rostul filosofiei că „filosofia poate purifica moral sufletul nostru" exaltând .. . „puterea noastră sufletească şi forţele noastre vitale"22. Aceeaşi centrare a filosofiei în jurul omului din punct de vedere practic se observă şi la V. Băncilă. Cugetarea filosofică a acestuia izvorăşte din credinţa că omul trebue făcut să înţeleagă că este un pelerin pe drumul vieţii, drum ce trece „printre mari meridiane sau printr'o împărăţie a scopurilor grave"23, cu concluzia că „omul trebue să se conceapă ca energie nouă, critică şi încadrată, ca un fel de orgoliu subordonat în stare să-şi fructifice vieaţa lui pe fundalul Totului"24.
Sub această latură, orientarea spiritului românesc în filosofie diferă în mod hotărît de cea franceză, care e mult mai desprinsă de ordinea practică a vieţii, fiind îndreptată spre problemele de metafizică şi filosofia ştiinţei şi care cultivă cu precădere teoria pentru teorie. în schimb filosofia românească e mai apropiată de orientarea germană în filosofie, în care cugetarea culminează cu problemele privitoare la voinţă şi activitatea practică (Kant, Fichte, Schopenhauer, Nietzsche).
Există totuşi o deosebire între orientarea filosof ei româneşti şi a celei germane: pe când la Germani, această preocupare este o însuşire structurală a spiritului etnic, la Români ar fi greu s'o considerăm ca un caracter specific. în adevăr, la noi orientarea spre activitatea practico-socială nu aparţine numai filosofilor, ci se întâlneşte si la oamenii de ştiinţă: la istorici, geografi, chimişti etc. în afară de aceasta, ea n'a dobândit în operele filosofilor, cu excepţia prof. C. Rădulescu-Motru, o fundamentare metafizică sistematică. Deaceea, această orientare a filosofiei româneşti s'ar putea considera mai curând ca fiind impusă de necesităţile vieţii sociale si de nivelul ei: prin urmare nu se poate spune că, odată cu desvoltarea culturală, această notă va persevera.
îmbrăţişând mai departe printr'o priv;re tot cursul gândirii filosofice româneşti, ne mai isbeşte tendinţa ei de a orienta spiritele către o înţelepciune a vieţii. I. Petrovici se strădueşte cu deosebit talent să concilieze filosofia şi religia şi să legitimeze drepturile metafizicei, L. Blaga ţine să lămurească omu-
260
lui marile valori ale culturii, D. D. Roşea să-1 încurajeze în faţa existenţei tragice, V. Băncilă: să-i desvălue sensuri. în desvoltarea şi desbaterea problemelor, această filosofie nu se orientează spre atitudini extreme sau unilaterale. Ţinuta de echilibru — evitarea extremelor — în gândirea filosofică românească, face ca această filosofie să se deosebească din nou de filosofiile celorlalte naţiuni, în care coexistă doctrinele cele mai opuse şi extremele cele mai isbitoare (Materialisna-Spiri-tualism; Idealism-Realism; Misticism-Ateism; Monism-Plura-lism, etc). Şi aici vom păstra aceeaşi rezervă, pe care o făceam şi mai sus, cu privire la orientarea gândirii româneşti spre practică: până mai aproape de noi în câmpul acestei filosofii nu s'au desbătut la nivelul filosofiei apusene marile probleme ale gândirii, cu tendinţa de a se ajunge la atitudini originale. Când acest fenomen se va produce — şi după toate semnele, am si intrat într'o asemenea fază — atunci s'ar putea ca absenţa extremelor, pe care am găsit-o în filosofia românească de până azi, să nu mai existe.
2. Atitudini interesante şi linii definite se pot degaja cu privire la spiritul românesc şi din examinarea ştiinţii, deoarece, de aproape un veac iau şi Românii parte la lupta omenirii pentru sporirea ei.
Desigur că în acţiunea lor de creaţie, savanţii români respectă, alături de toţi ceilalţi savanţi ai lumii, obligaţiile spiritului ştiinţific; totuşi ei vin şi cu unele note, care-i diferenţiază.
Tinereţea e una din caracterele ştiinţei româneşti. Ca tot ce e tânăr, ea a atras spiritele şi le-a ademenit asemenea fructelor încă verzi şi cu gust acru, făgăduind plăceri şi umplând inima de speranţe. Nu e deci de mirare că într'un timp relativ scurt, poporul român a dat mulţi savanţi şi încă unii cu renume european: N. Iorga şi V. Pârvan în Istorie, A. Philippide,
0. Densuşianu şi S. Puşcariu în Filologie, Dr. Gh. Marinescu,
1. Babeş si Parhon în Medicină, V. Teclu, I. Simionescu, E. Ra-covită, Gh. Constantinescu si H. Hulubei în Ştiinţele Pozitive, Gh. Ţiţeica şi Pompei în Matematică, etc. etc
Interesant şi demn de reţinut e aci şi faptul că mulţi dintre aceştia sunt în prima sau cel mult la a doua generaţie de intelectuali. Realizarea acestui proces de transfigurare, adică actul Românului de a urca repede scara dela situaţia de şcolar, fiu al unei familii simple, fără carte, până la aceea de savant cu prestigiu european, e un semn că spiritul românesc se deschide cu uşurinţă pentru ştiinţă; totodată că e capabil de suiri rapide
261
până la nivelul cel mai înalt al creaţiei ştiinţifice. El dovedeşte astfel o extremă capacitate de inteligenţă şi de adaptare.
Dar oamenii de ştiinţă români nu numai se adaptează, cri şi crează opere, unele de valoare europeană. Horia Hulubei e un creator în microfizică, E. Racoviţă e fondatorul Speologiei, Dr. C. Paulescu e descoperitorul insulinei, Dr. G. Marinescu e unul din marii specialişti ai lumii în studiul celulei nervoase, D. Parhon un specialist în endocrinologie, tot aşa Dr. Şt. Nico-lau în microbiologie, Gr. Moisil în logistică iar N. Vaschide în psihologie. Prin atari creaţiuni, ei dovedesc lumii întregi capacitatea superioară de desvoltare a spiritului românesc, puterea lui de înălţare rapidă la nivelul cel mai ridicat al ştiinţei. Dintre toate popoarele, vecine nouă, cu care am luat odată contact cu ştiinţa apusului, noi Românii am produs cele mai mari şi cele mai însemnate contribuţii în ştiinţa universală. Cărui spirit strein obiectiv nu i-ar impune acest caracter al spiritului românesc?
In năzuinţa lor după valoarea adevărului, savanţii români dovedesc o nouă notă: veniţi proaspăt la lumină, cei mai mulţi nu fac numai ştiinţă, ci ştiinţă plus popularizarea ei. Vasta ştiinţă istorică a lui N. Iorga, bogata ştiinţă naturalisto-geogra-fică a lui 1. Simionescu, variata creaţie ştiinţifică a lui S. Mehedinţi, iar mai departe aceea a unui Dr. G. Marinescu, Murgoci, O. Densuşianu şi alţii s'a înfăţişat la început ca operă de specialitate strictă; cu vremea însă, ea şi-a schimbat înfăţişarea, fiindcă aproape toţi aceşti savanţi români au păşit la o nouă lucrare: la popularizarea ştiinţei lor, fie prin broşuri şi opere scrise pe înţelesul tuturor, fie prin conferinţe publice. Faptele acestea sunt aşa de cunoscute, încât nu se simte nevoia unei documentări. Aşa dar savantul român nu poate rămâne continuu numai om de bibliotecă sau de laborator ca de ex. mulţi dintre savanţii germani; el ţine să facă şi operă de popularizare cu ştiinţa sa. O atare comportare înseamnă o dăruire, un serviciu faţă de aproapele, iar acţiunea lor se desfăşoară cu entuziasm, cu o notă lirică, ce se oglindeşte şi în forma poetizată a expunerii lor, făcând din savanţii români figuri foarte simpatice poporului. în această privinţă, se ştie cu câtă reală şi caldă iubire, Românii au înconjurat pe N. Iorga, I. Simionescu, S. Mehedinţi şi în genere pe marii săi cărturari.
Particularitatea savantului român de a se dedica popularizării ştiinţei s'ar putea să fie o calitate structurală, după cum ar putea fi şi o deviere trecătoare spre o muncă de interes social, determinată de diferite motive: unii, fiindcă n'au avut condiţii materiale pentru a continua lucrările de cercetare
262
t
I
ştiinţifică, alţii dintr'o generozitate faţă de propriul popor, conştienţi de faptul că fără o ridicare prealabilă a nivelului intelectual al Românilor, nu e posibilă o muncă ştiinţifică creatoare autohtonă. De sigur că şi aici timpul va arăta dela sine dacă e vorba de o constantă sau de un accident, în desvoltarea spiritului românesc în ştiinţă.
3. Pentru cunoaşterea spiritului românesc cu metoda psihologiei culturii, creaţia artistică, înţelegând prin aceasta poesia, şi proza, plus artele, nu-i mai puţin importantă decât filosofia şi ştiinţa. Ba în unele privinţe această creaţie poate fi chiar mai concludentă prin faptul că în literatură şi în artă, pe lângă că se exprimă mai mulţi, se traduce mai puternic decât în filosofie şi ştiinţă subiectivitatea autorilor şi ipso facto a naţiei. Trebue să recunoaştem totuşi că paralel cu eliminarea mai puternică a individualităţii în literatură şi arte sporesc şi greutăţile de a găsi sub acea bogată diversitate de creaţii, constantele spiritului etnic.
Spiritul românesc s'a scăldat în poesie şi s'a 'nălţat prin ea; aceasta îl atrage şi îl transportă asemenea unui torent irezistibil şi-1 face să ardă în forme interesante. O trăsătură caracteristică a poesiei româneşti, aşa cum ea apare la marii noştri poeţi e aceea de a fi o poesie preponderent lirică. în literatura românească, elementul liric e aşa de puternic, încât el ocupă un loc însemnat chiar în poesia epică sau dramatică (de ex. în „Luceafărul" lui Eminescu, în „Apus de Soare" şi în multe din romanele sau nuvelele lui M. Sadoveanu. Faptul nu-i lipsit de importanţă. După L. Rusu, profesor de estetică la Universitatea din Cluj-Sibiu, „lirica corespunde tipului simpatetic, după cum epica celui demoniac echilibrat şi drama celui demoniac-anarhic"25.
Cu aceste note, poesia românească, dominată de lirism, adică de dispoziţia spre confesiune, se întâlneşte cu caracterul de prelegere în care se înfăţişează filosofia românească şi cu activitatea de popularizare a omului de ştiinţă română. Toate la un loc ar exprima parcă o năzuinţă originală a Românului de a comunica dela suflet la suflet, de a se mărturisi, de a-şi dărui fondul său de gânduri.
Această caracteristică a poesiei româneşti e strâns legată de alta: de a fi o poesie de confesiuni şi de apeluri. Poeţii îşi traduc în versuri s'mţirea lor, provocată de tematica vieţii, confesându-şi punctul de vedere si idealurile şi priri aceasta, făcând o adevărată operă de instruire şi înobilare a lectorului. Eminescu, în majoritatea poesiilor sale („împărat şi
263
proletar", „înger şi Demon", „Mortua est)", pune probleme de conştiinţă; la fel în Satire, el critică forme de vieaţă şi proec-tează idealuri înalte şi nobile. Cu o impresie analoagă rămâne lectorul din poesia de iubire a lui Eminescu, care poate fi considerată o operă menită să sugereze adevărate modele de simţire superioară omenească. Spre aceeaşi concluzie te mână şi cântecele din Goga, precum şi idilele lui Coşbuc. Iar când citeşti pastelurile lui Alecsandri şi descoperi cu ajutorul lor atâtea frumuseţi din natură, pe care până atunci încă nu le observaseşi, impresia e aceeaşi: poetul a ridicat vălul de pe o realitate pitorească, pe care până atunci nu o putuseşi observa, iar el te-a instruit. De această proprietate ţine şi caracterul poesiei româneşti de a fi adesea o poezie de idei (Glossa, S'a dus amorul).
Nu mai puţin decât poesia, proza şi îndeosebi, romanul e şi el o oglindire a unor anumite aspecte spirituale. Se ştie că romanul german are forma tipică de „Bildungsroman" adică de istorie a vieţii unui individ care s'a format pe sine (ne gândim de ex. la Wilhelm Meister, la Heinrich von Ofterdingen, la Maler Nolten). O însemnată parte din cel francez are un caracter social, înfăţişând societatea în mari tablouri (ca de ex. „Comedie humaine de Balzac şi „Histoire naturelle et sociale d'une familie du second empire" de Em. Zola), cu eroi care reprezintă anumite tipuri psihologice (Pere Goriot-tipul sgârcitului; Tartarin din Tarascon26 tipul provincialului vorbăreţ şi lăudăros). Spre deosebire de acestea, romanul românesc face impresia unor biografii de oameni care sunt chemaţi să ducă până la capăt o acţiune în serviciul unui scop precis. Tipic e romanul lui Rebreanu „Ion", în care eroul principal e stăpînit de o voinţă puternică: el vrea pămînt şi în jurul acestei teme se centrează povestea întregului roman27. La fel, romanele lui Sadoveanu, ne înfăţişează oameni de voinţă în continuă agitare şi alergare, după o vieaţă aprigă. Aşa de ex. în „Neamul Şoimăreştilor" eroul T. Şoimaru, e răzeşul de luptă crâncenă, sau în „Fraţii Jderi", Ionuţ Păr-Negru zis Jder cel Mic este eroul care luptă vitejeşte pentru Alexandru, fiul Domnului ţării, cât şi pentru iubită. Altă confirmare e aceea din „Baltagul" unde eroina Vitoria, soţia ciobanului Lipan, constatând dispariţia bărbatului său, dus cu oile şi bănuind că a fost ucis, face planul de a afla adevărul, îl pune în aplicare, pleacă să-şi caute soţul şi aleargă fără încetare până ce descoperă atât trupul celui ucis cât şi pe criminal, împotriva căruia ia cu energie măsuri de sancţionare. La fel în „Zodia Cancerului", în care beizadeaua Rosetti, stăpânit de dragostea care-1
264
mână spre iubita lui, fiica Domnului, nu cunoaşte nici un obstacol, care să-1 împiedice de a o vedea şi a-i mărturisi dragostea.
Teatrul românesc, poate chiar mai mult decât romanul, urmăreşte să ne înfăţişeze oameni de acţiune, eroi cu voinţă tare. In „Răzvan şi Vidra" a lui B. P. Haşdeu, Vidra e „figura de femee, care împinge pe erou pe calea ambiţiilor", iar Răzvan e „un om de voinţă şi de putere"28. Aceeaşi notă răsare cu evidenţă din „Despot-Vodă" al lui V. Alecsandri care ne prezintă „pe aventurierul ambiţios, pornit de jos, dar cult, inteligent, mare seducător de oameni"29; sau din „Ovidiu", în care tot V. Alecsandri înfăţişează un anumit tip de voinţă: voinţa de a iubi. Eroul se consideră „îndreptăţit să iubească orice femee, fără a fi urmărit de gelozie şi să-şi ridice ochii asupra nepoatei împăratului"30. Despre „Apus de Soare" de B. Delavrancea, s'a zis, şi pe drept cuvânt, că „această dramă desfăşoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară şi moarte"31. Spre aceeaşi concluzie ne conduce şi „Vlaicu Vodă" de Al. Da-vila: „ea analizează scenic şi cu o maturitate tehnică desăvârşită arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de voinţă şi un fin diplomat, ci şi un voevod român, pus adică în nişte condiţii politice tragice, în care e nevoie de simu-laţie şi mai ales de răbdare şi de înfrânare a mândriei"32, adică în fond tot de voinţă. La fel, în „Năpasta" de Caragiale eroina e expresia unei voinţe dârze, care acceptă dragostea lui Gheor-ghe numai pentru a deslega adevărul cu privire la uciderea soţului ei.
Dar nu numai teatrul românesc mai vechiu, ci şi drama nouă evoluează în aceeaşi formă. Acelaş caracter se întâlneşte la eroii lui L. Blaga. în drama sa „Avram-Iancu", eroul îşi mărturiseşte cu fermitate voinţa de acţiune. „Nu mai pot — declară ei — să aştept dela nimeni nimic. Fiecare casă, un fiu şi mai mulţi mi-a dat. S'a irosit sângele, s'au mistuit sufletele, iar nădejdea fiecăruia era atunci mare. Astăzi nădejdea, unde nu e stinsă, abea de mai pâlpâe. Cum aşi mai putea să cer ceva? Nu, nu pot". Pentru a conchide: „vreau să fac totul eu. Vreau să merg. Vreau să merg până la capătul drumului. Trebue] Trebue să mă duc până la capăt! Toţi sunt la capăt! numai eu încă nu! Vreau să ştiu cel puţin, vreau să ştiu că n'am lăsat nimic neîncercat. Pe urmă vom vedea — pe urmă pot să mor ca un câine fără aşternut, alungat din poartă în poartă"33.
Pentru  caracterizarea  spiritului  românesc,  romanul şi teatrul, deşi se prezintă şi cu unele influenţe streine, sunt im-
265
portante prin revelarea direcţiei în care merg preferinţele autorilor. Dacă toţi aceşti eroi sunt oameni care urmăresc cu îndărătnicie un scop precis, e o probă că tipul de om, pe care autorii îl preţuesc, este cel voluntar şi conştient. Dacă analizăm mai departe scopurile pe care şi le propun îndârjiţii eroi mai ales din Sadoveanu, Blaga şi tragedia lui Caragiale, constatarea care se impune este că niciunul din aceşti eroi nu urmăreşte scopuri în legătură cu buna stare proprie sau cu ordinea materială; ei se dedică mai curând unei activităţi care tinde să salveze un principiu moral, şi de cele mai multe ori justiţia*3.
Notele care se degajează din poesia, romanul şi drama românească, caracterul lor de a lăsa să se oglindească în ele voinţa de a realiza ceva de seamă şi precis, ca şi dispoziţia autorilor de a ridica vălul de pe realităţi şi fenomene ale vieţii sau naturii, ca şi cum ar dori prin aceasta să ne instruiască, apar şi în pictura românească. Grigorescu — creatorul cel mai preţuit din pictura noastră naţională — eternizează pe pânzele sale acţiuni din războiul dela 1877 „deşi temperamentul său nu era războinic"34. Apoi galeria lui de evrei, pe care i-a pictat, sunt oameni în acţiune, cu mişcările şi gesturile lor caracteristice; „ciobanii lui Grigorescu nu sunt oameni bătuţi de nevoi, ci sprinteni şi vioi, care merg, parcă ar merge drumurile, parcă s'ar deplasa cu potecile şi poenele deodată, iar trupul lor are unduiri ce reproduc ceva din forma colinelor"35.
Sub latura tratării, opera lui Grigorescu parcă ar vrea să ne desvăluie frumuseţi din natură şi să ne înfăţişeze tipuri ideale de copii, ciobani, fete şi vieaţă românească şi şă ni le impună ca modele şi idealuri. De aceea când o priveşti, simţi cum „un val de vieaţă, care te înalţă şi te înseninează, te învălue contemplând opera. E o operă care concordă cu natura unui suflet idealist"36. Cu drept cuvânt, L. Rusu observă că opera lui Grigorescu parcă ar vrea să ne spună: „dacă eşti sortit să trăeşti această vieaţă, cel puţin să ai mulţumirea că te-ai înălţat, sorbind cu nesaţiu din tot ce este bun şi frumos. Ciobanii, ţărăncuţele, întreaga natură la Grigorescu sunt frumoase, gingaşe, pline de delicateţe şi de bunătate"37.
Ca o consecinţă a acestor caractere, pictorul român are culori preferate. „Grigorescu cultivă culorile dulci, fără contraste, pe-o pânză care trăeşte prin armonia originală a ansamblului; la el e o curgere lină dela o nuanţă de culori la alta, e un joc luminos de raze blânde"38. Şi, ceeace se observă la Grigorescu, se confirmă şi la ceilalţi pictori români mari, la Andreescu, Luchian, Tonitza, Popovici sau Băncilă.
Ce contrast e din acest punct de vedere între pictura românească şi marea pictură germană! Pe când un Diirer caută subiecte în „Apocalips", un Holbein în „Dansul morţilor", iar un Rembrandt redă figuri din „Amurgul fantastic"39, pictorii români reprezintă scene şi chipuri idealizate de oameni şi manifestă goana după pitoresc; apoi, pe când pictura germană lucrează cu culori mate şi violente40, cea românească preferă culorile dulci, clare şi cu tranziţii line. Această notă a picturii româneşti pare a fi expresia în pictură a tendinţei mai generale a spiritului nostru etnic, de a evita extremele şi contrastele violente.
S'ar putea ca notele mai sus stabilite să constituie nu elementele constante ci ecoul curentelor sub a căror influenţă s'au format pictorii români şi să reprezinte numai un moment din evoluţia acestei picturi. Viitorul. singur va stabili dacă ne găsim cu aceste caractere în faţa unei constante sau numai în faţa unei dominante de fază istorică sau de şcoală.
Spre constatări analoage ne conduce examenul sculpturii româneşti. In această privinţă, sculptura unui Brâncuşi, fiul Gorjului, stabilit la Paris, e tipică. în opera sa, el nu redă omul, nu-1 copiază, în schimb, el ne înfăţişează omul în năzuinţele sale mari şi întreaga lui operă e o redare de sensuri profunde. Portretul domnişoarei Pogani reprezintă cultul coloanei, iar coloana e simbolul omului, care tinde spre înălţime. Prin ea, autorul redă destinul femeii spre excelsius. Statuia păsării de aur, simbol al infinitului, traduce figura sborului. Nimic din atributele păsării statice nu apare în acest bolid fusiform. Totul e tensiune spre zenit, Capul muzei dorminde pare o piatră roasă de timpuri şi de lupte; iar Monumentul funerar, e o cruce care indică o ondulare a braţelor, deci mişcarea.
Caractere asemănătoare prezintă şi muzica românească, printr'un G. Enescu, G. Muzicescu, C. Porumbescu ş.a. Melodiile ei, par a fi o chemare la joc sau luptă, la vis şi iubire, la fapte mari şi pasiuni. Ea cultivă de aceea mai mult melodia vocală şi mai puţin muzica instrumentală cum e de ex. cea germană care stimulează mai curând „organizarea de idei şi tablouri fantastice"41; mai mult monofonia de cât polifonia. Sub această latură, muzica românească seamănă cu cea italiană, care la fel cultivă cântarea solo; totuşi între ele există şi o deosebire: muzicantul italian, pune şi o notă retorică în cântul său. Deaceea Românul e mai personal; el cântă parcă numai pentru sine, furat de frumuseţea melodiei, sau împins de un dor propriu; cântecul lui e o revărsare pur lirică.
De un timp, cam imediat după răsboiul mondial, în sfera
266
267
muzicii româneşti s'au produs creaţii noi ca: sonate, simfonii, operă; totuşi ar fi greu să ne pronunţăm deocamdată dacă ele exprimă caracterele întâlnite în celelalte genuri de creaţie culturală, dacă ele sunt o necesitate proprie a autorilor sau dacă sunt mai curând expresia sugestiilor venite din afară. E firesc de aceea să fim cât mai prudenţi cu caracterizările muzicii româneşti.
4. Alături de filosofie, de ştiinţă şi artă, altă importantă valoare a culturii e desigur religia, care desvălue şi ea unele din proprietăţile spiritului nostru etnic.
Operele româneşti cu caracter religios sunt, cu excepţia traducerii cărţilor sfinte, cărţi de predici sau de învăţături. Mitropolitul Varlaam scrie „Cazanii", Samuel Clain publică „Propovedaniile" iar P. Maior „Didahiile". La fel procedează Iacob Putneanul, autorul lucrării „Cerească floare" şi toţi acei călugări sau clerici care tălmăcesc şi tipăresc în sec. al XVIII-lea şi la începutul veacului al XlX-lea. „Hristoitia", „Pareneticile lui Agapet" şi „învăţăturile lui Vasile Macedoneanul", „Vieaţa lui Esop" şi alte lucrări pentru ca toată această activitate să culmineze cu opera Prea Fericitului Patriarh Nicodim, care tipăreşte o întreagă bibliotecă de cărţi religioso-morale proprii sau traduceri: „Ce să crezi şi cum să trăeşti", „Să-1 urmăm", „Nu din partea aceea sau datorie de episcop", etc, etc.
în s~chimb, aceşti exponenţi ai vieţii noastre religioase au consacrat mai puţină atenţie examinării problemelor abstracte de teologie pură. Chiar şi aceste preocupări, când ele s'au produs, au la origină nu un interes teoretic de cunoaştere, ci unul practic, de orientare. Aşa de ex. Mitropolitul Varlaam a scris o carte privitoare la diferenţele dogmatice dintre ortodoxism şi Calvinism („Răspuns la Catehismul Calvinesc"), dar el a făcut-o din obligaţia de a-şi apăra turma duhovnicească de ameninţările răspândirii unei confesiuni creştine recente. Din aceeaşi necesitate, a răsărit şi „Mărturisirea ortodoxă" de Mitropolitul Petru Movilă, dar în ea totul — formulare, demonstraţie, intenţie — oglindeşte aceeaşi nevoie: orientarea ortodocşilor, pentru a-i apăra de năvala Protestantismului, care se întindea în Răsărit. Toate acestea ne îndreptăţesc să conchidem că marile noastre personalităţi religioase lucrau în direcţia unui creştinism al acţiunii de cultivare religioso-mo-rală a credincioşilor, că stăteau în serviciul unui pronunţat „Bildungshumanismus" de ordin religios şi moral. Şi faptul nu-i lipsit de importanţă. Desigur că lui îi datorăm pe deoparte
268
slaba orientare teologică a poporului român, dar pe de alta o incontestabilă desvoltare a sentimentelor de bunătate, de ospitalitate şi de toleranţă, efect al grandioasei morale creştine. Există din acest punct de vedere o însemnată diferenţă între Occident şi noi. Occidentul, şi în primul rând Catolicismul, a consacrat o mare atenţie dogmelor şi examinării lor cu metode raţionale; în consecinţă, Occidentul a cunoscut aprige lupte dogmatice, care au dus la producerea marilor mişcări religioase: Husitis-mul, Calvinismul, Protestantismul, Jansenismul — consecinţe ale conflictelor isvorîte din diversitatea de interpretare a dogmelor. Când toate aceste acţiuni se produceau în Apus şi după aceea, poporul român, stând departe de asemenea preocupări, trăia pe Dumnezeu nu pe baze de multe demonstraţii, ci din intuirea cerului şi a misterului care-i ducea gândul la Creatorul etern. Particularitatea Românului de a nu arăta interes subiectelor dogmatice, care reprezintă în fond preocupări de gândire teoretică, probează manifestarea aceleiaşi ţinute, indicate în capitolul despre filosofie: că în primul rând spiritul românesc se orientează spre problemele conduitei vieţii şi apoi spre speculaţii metafizice.
Ca o completare a cunoaşterii năzuinţei religioase la Români e necesar să amintim observaţia care s'a făcut mai de mult, că în sânul poporului nostru nu s'au produs nici curente atee şi nici tipuri excesiv religioase, care să poată fi asimilate sfinţeniei. în această moderaţie a religiozităţii la Români, s'ar manifesta încă odată aspiraţia la echilibru, întâlnită cu ocazia studiului şi altor valori culturale.
5. Un astfel de spirit iubitor de fapte morale, trebue să aibă şi în politică şi în vieaţa socială, manifestări analoage, căci există şi între formele psihice o corelaţie sigură. Şi în adevăr el le are, aşa cum o confirmă marile personalităţi româneşti, care au meditat asupra politicii. Cum se manifestă aceasta sub latura voinţei în politică?
Răspunsul, pe care ni-1 dă întreaga istorie naţională, e categoric: personalităţile româneşti au probat în politica externă mai întâi grija de libertăţile naţionale. Prima exprimare fermă a acestui mod de gândire politică o datorăm lui Miron Costin. „Când în preajma anului 1673, armata turcească lua Cameniţa dela Poloni şi când vizirul ceru să vadă un boer român, la întrebarea acestuia, să spună sincer dacă le pare bine Românilor că Turcii au luat Cameniţa, Miron spuse aceste memorabile cuvinte: Suntem noi Moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile, cât mai mult, iar peste ţara
269
(Satira III} |
De sigur că această năzuinţă după libertatea naţională se # poate explica prin situaţia politică a poporului român, care nu 1 trăeşte nici izolat pe o insulă ca Anglia, nici la marginea con- ş tinentului ca Franţa, pentru a fi ferit de tendinţele de dominare | ale vecinilor mai puternici.  în schimb, felul cum au înţeles i Românii, politica naţională e plină de semnificaţie: nici în cele 1 mai favorabile împrejurări ei n'au manifestat tendinţe de ex- 1 pansiune, dincolo de graniţele neamului lor, făcând totdeauna I o demarcaţie între ceeace le aparţine şi ce nu. E foarte aproape de noi de ex. actul de refuz, pe care Românii l-au săvârşit, de ' a nu beneficia nici de disoluţia statului cehoslovac, nici de a celui jugoslav. [
Ar mai fi de observat că această aspiraţie la libertatea na- > ţională caută a se satisface prin acte de energie, iar nu prin beneficii sau aranjamente diplomatice. în acest mod s'au obţi- ! nut independenţa ţării (1877) şi unitatea politică a neamului 1 (1918). j
Aceasta ar fi forma voinţii politice româneşti, când se pune \ problema raportului cu alte state. Cum se prezintă această voinţă când ea e orientată spre vieaţa interioară a neamului? Cum se comportă sub această latură, marile personalităţi româneşti?
Semnificativ pentru voinţa politică la Români, e dispoziţia marilor personalităţi de a face o vie critică preventivă şi reprobativă în materie politică. Când Neagoe-Vodă dă în „învăţături" sfaturi politice fiului, îi atrage atenţia asupra comportării lui astfel: „eu am fost pribeag şi deaceea vă spun că 1 este traiu şi hrană cu anevoie pribegia. Pentru aceea să nu faci I aşa, că mai bună este moartea cu cinste, decât vieaţa cu amar m şi cu ocară ... Nu fire-aţi ca pasărea aceea ce se chiamă cuc, I] care-şi dă ouăle de le clocesc alte paseri şi scot pui, ci fiţi ca fi
şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Că şoimul are altă pildă, şi are inima vitează şi bărbată"43.
Una din primele critice cu caracter represiv ale spiritului românesc în materie politică o găsim la Gh. Şincai, acel cărturar înzestrat din Ardeal. Experienţa vieţii proprii şi mai ales persecuţiile episcopului român Bob, îl făcuseră să observe că Românii „după ce se ridică puţin, mai toţi îşi uită de sine, îşi uită de sângele din care sunt prăşiţi şi numai pe cei mişei înalţă, pe aceea îi ridică dintre noi, iar pe cei vrednici îi urgiseşte"44. Aceste critici se împletesc mai tîrziu cu apeluri la o trezire a conştiinţei naţionale (A. Mureşanu, V. Alecsandri şi M. Eminescu) sau cu acţiunea de <a critica cu violenţă aspectele compromiţătoare ale vieţii politice (Gh. Asachi, I. E. Rădulescu, V. Alecsandri, în comedii şi I. L. Caragiale), pentru a culmina într'o violentă critică a vieţii politice cu M. Eminescu. '
Pe cât par de impresionante aceste forme de manifestare în politica internă, pe atât de interesant e substratul lor. în orice critică onestă, autorul îşi spovedeşte de fapt tensiunea spre ideal, năzuinţa după o vieaţă superioară, dorul său după ameliorarea relelor care bântue un stat. Frecvenţa,şi tensiunea criticei politice la Români oglindesc astfel al doilea aspect al năzuinţei lui politice: spiritul românesc probează, pe lângă voinţa de libertate naţională, voinţa de vieaţă naţională organizată pe principii înalte.
Dacă raportăm această particularitate a spiritului românesc la cele ce am stabilit mai sus, aflăm că ea se asociază cu orientarea acestui spirit spre problemele de conduită a vieţii, pe care vrea s'o subordoneze unor norme superioare. Tot astfel se explică faptul că în materie politică, poporul român a avut prea puţini teoreticieni, care să desbată problemele la un nivel înalt de, doctrină sistematică, ci mai mult îndrumători şi militanţi politici. Tocmai deaceea diferenţele dintre partidele politice se enunţau în primul rând ca diferenţieri de ordin moral, fiecare partid anunţând o nouă etică, nu o nouă politică economică, sanitară, culturală sau externă.
6. Tabloul raportului dintre Români şi valorile culturale îl încheem studiind tensiunea acestora după valorile economice. Noua problemă s'a bucurat până în prezent de o cercetare mai atentă decât altele, soluţiile aliniindu-se pe două poziţii opuse: în timp ce unii admit că Românul dispune de însuşirile cerute de vieaţa economică, alţii le neagă45. Să pornim şi de data aceasta dela personalităţile ce s'au distins în sfera econo,-
270
271
m
mică, spre a degaja din realizările lor concluzii pentru problema ce ne preocupă.
In trecutul acestui popor, situaţia de personalităţi, ce s'au remarcat în vieaţa economică, au fost domnii şi lioerii ţării. Aceştia adunau averi şi probau dorinţa de a le strânge. Tensiunea lor, după bunuri economice se manifesta în forme tipice. Ea nu reprezenta ca la Italieni sau Franceji. năzuinţa de a aduna bogăţii pentru a-şi asigura o vieaţă< veselă şi rafinată, care să se oglindească apoi într'o civilizaţie complexă, strălucitoare şi costisitoare, în construirea de palate,, parcuri şi împodobirea lor. In schimb, din averile pe care le moşteneau sau le adunau, ei ridicau biserici, făceau danii, întemeeau spitale (după 1700). în inima lor nu stăruia dorul profund de vieaţă pământească, ci dimpotrivă gândul lor se îndrepta dincolo, spre mântuire.
Prin această orientare a spiritului spre cer se explică prezenţa atâtor biserici în detrimentul palatelor şi locuinţelor particulare fastuoase din trecut. Spiritul Renaşterii, care în Apus a stimulat agonisirea averilor pentru trăirea vieţii pământeşti, în sensul larg al cuvântului, la noi este o apariţie relativ tîrzie. Deci o primă cauză a lipsei de manifestare economică la noi a fost o anumită orientare ideologică.
In al doilea rând, tensiunea după bunuri materiale nu s'a putut desfăşura la noi, şi din cauza împrejurărilor politice şi sociale în frunte cu lipsa de independenţă a poporului. Aşa se explică faptul, că ,în urma războiului de independenţă (1877), şi mai ales a celui de întregire naţională (1918), starea economică a progresat vertiginos. De aici tragemv concluzia că desvoltarea dispoziţiei economice este în funcţie şi de un regim de libertate.
Ceeace a avut loc în trecut cu boerii şi domnii ţării, se repetă în veacul al XIX cu personalităţile mari economice: Anastase Başotă, boerul din Nordul Moldovei, ziditor de biserici şi de şcoli, fundatorul liceului din Pomârla (Dorohoi), Em. Goj-du din Oradea Mare, sau Meţianu din Braşov, Roşca-Codreanu sau Vasile Stroescu din Bârlad, iar recent marii bogătaşi Mihail (Craiova) sau Stănescu (Bucureşti). Toţi aceştia au izbutit să strângă averi mari — case, moşii, păduri, etc. — făcând astfel proba că si Românul e capabil de o mare tensiune economică. Odată aceste averi adunate, ei le-au dat o anumită întrebuinţare: au înzestrat şcoli, spitale, azile, cămine de studenţi şi alte instituţii de binefacere.
Felul în care Românii mari şi-au adunat averile e dease-menea interesant: cele mai multe dintre personalităţile men-
Jţionate şi le-au adunat nu prin moştenire, ci prin munca lor proprie: comerţ, agricultură sau industrie. Asta dovedeşte că în împrejurările date, când năzuinţa după economie e trezită >\ în Român, el suie repede drumul dela lipsă la avere, şi că 1 I acolo unde ea nu s'a produs, e un indiciu al absenţei condiţiilor ^        de trezire a pornirii latente.
4 Deci problema sporirii economiei româneşti care a dat
;        naştere la atâtea discuţii, pare să fie pe planul întâiu o pro-X        blemă de pedagogie naţională, în care un loc însemnat trebuie să-1 ocupe o zguduire a cunoştinţei Românului, o trezire a capacităţii lui economice şi o oferire de condiţii de libertate.
III
Proprietăţile spiritului românesc — aşa cum ele s'au degajat din analiza de mai sus — sunt frumoase şi pline de promisiuni, dar se pot găsi unii care să ridice obiecţia: dacă acest spirit reprezintă o sinteză de atâtea calităţi, dece până azi el n'a realizat o operă culturală de proporţii, limitându-se în schimb, la producţii relativ puţine şi târzii? Nu cumva exemplarele de Români, pe baza studierii cărora s'au stabilit datele de mai sus, sunt simple excepţii? întrebarea e firească; de aceea socotim necesar să examinăm o nouă problemă: modalitatea în care spiritul românesc se trezeşte şi se îmbogăţeşte pentru a se manifesta în cultură. Să întreprindem această lucrare tot cu metoda psihologiei culturii, prin studiul personalităţilor româneşti, privite de data aceasta din punct de vedere al formaţiei lor.
Se ştie că cel dintâiu cărturar român, cu reputaţie europeană indiscutabilă, a fost D. Cantemir. Cui îşi datoreşte oare acest principe calităţile lui spirituale? Părinţilor? Desigur, dar numai până la un punct. Tatăl său nu ştia carte; abia putea să se iscălească. Cantemir însă a avut o tinereţe studioasă, de care a beneficiat atât la curtea domnească, — unde, printre precep-tjrii lui se număra vestitul Cacavela — cât şi în străinătate, la Constantinopol, unde a făcut studii strălucite, învăţînd multe limbi străine şi asimilîndu-şi o vastă cultură. în contact cu aceasta, spiritul său s'a trezit, s'a desvoltat şi a putut deveni el însuşi un creator de cultură. Va să zică, proprietăţile spiritului etnic s'au trezit în cazul de faţă prin ciocnirea lui cu o mare cultură. Asemănător e şi felul în care s'au desvoltat cei trei   fruntaşi  ai   mişcării   culturale   ardelene   dela finele
272
18 — Dreptul la memorie, voi. ni.
273
sec. XVIII: Samuel Clain, Gh. Şincai şi P. Maior. Din miile de 1 fii de Români, ei au avut norocul să înveţe atunci în şcolile * Ardealului, pentru a pleca apoi — în vederea continuării stu- î diilor — la Viena şi Roma, de unde se întorc mari cărturari 'i şi spirite creatoare de cultură românească. Cui îşi datoresc | ei oare această situaţie intelectuală? Desigur că tineri dotaţi 1 ca şi ei se mai găseau în Ardeal, în momentul în care ei au } plecat la studii şi că diferenţa s'a produs şi s'a accentuat numai în urma studiilor făcute: studii mari, lungi şi grele. Cu ei se repetă deci fenomenul care a avut loc şi cu D. Cantemir: spiri- j tul românesc s'a deschis numai în urma ciocnirii lui cu o mare >J cultură. Dacă ne raportăm la alte personalităţi din istoria noas- I tră mai recentă, constatăm cum cazul se petrece în mod ana- | log. Titu Maiorescu a jucat un mare rol de îndrumător al cui- * turii noastre naţionale; dar se ştie ce strălucite studii făcuse | la Theresianum din Viena, apoi la Berlin, Paris şi Giessen. în | această privinţă „însemnări zilnice", recent tipărite, stau măr- \ turie că, pentru a se desvolta şi a deveni creator, spiritul acestui tânăr a trebuit să vină în contact cu mari culturi, că a depus j o muncă neobişnuită, că nu s'a realizat pe sine decât cu sfor- 1 ţări ce ne uimesc. Şi fenomenul s'a repetat cu M. Eminescu, i al cărui spirit s'a desvoltat graţie aceleiaşi dârze ciocniri a \ culturii autohtone din casa lui Aron Pumnul la Cernăuţi cu . marea cultură germană şi universală la Viena şi Berlin. Ne <} putem oare închipui un Eminescu fără această legătură cu f culturile menţionate? Generaţia mai nouă a fost uimită de capacitatea de creaţie culturală a lui N. Iorga şi pe drept cuvânt; dar şi desvoltarea acestui geniu românesc a urmat acelaşi drum, spiritul său s'a trezit, s'a putut desvolta şi a creiat numai printr'o enormă ciocnire cu cele mai mari culturi; şi exemplele se pot înmulţi. Toţi oamenii noştri de cultură au încercat aceeaşi evoluţie. Prin urmare, ca să se desvolte şi să devină creator, spiritul românesc trebue să întâmpine rezistenţa unei mari culturi, care să-i spargă crusta ce-1 acopere şi să-1 fecundeze. Fără această ciocnire, darul nativ se închirceşte şi rămâne , steril. Câţi alţi fii de Români, cu o înzestrare analoagă cu , aceea din care s'au desvoltat marile personalităţi, au rămas în umbră din lipsa de condiţii favorabile de desvoltare! Spiritul românesc e „la belle au bois dormante", pe care cultura, — ca un crainic din poveste — vine să-1 deştepte.
Desigur, contactul cu o cultură superioară este necesar fiecărui popor şi — în cadrul lui — fiecărei individualităţi pentru a deveni creatoare de cultură. Ceeace în acest proces deosebeşte pe Români de celelalte popoare — în afară de
274
proprietatea de asimilare, pătrundere şi de capacitatea de a duce mai departe ştiinţa europeană descrisă mai sus — este importanţa pe care o prezintă pentru desvoltarea lui şcoala disciplinei muncii. Dacă aproape toţi Românii, care au fost in străinătate pentru studii, şi-au asimilat cu mare rapiditate bunurile culturale europene — astfel încât Francezii sau Germanii veniţi în ţară la noi se simţeau ca'n mediul lor intelectual — în schimb, creatori de cultură n'au devenit decât acei Români care au beneficiat peste graniţă şi de un regim de muncă disciplinată, de-o şcoală a metodei de muncă intelectuală. Faptul se ilustrează prin numeroase personalităţi româneşti: N. Iorga s'a format în şcoala de istorie a lui Lamprecht (Leipzig), C. Rădulescu-Motru în şcoala lui W. Wundt (Leip-zig), Dr. I. Cantacuzino în institutul Pasteur din Paris, Dr. N. Leon cu Haeckel, ş.a.m.d. Rezultă deci că în procesul de şco-lire a Românului necesară e în primul rând pentru el şcoala disciplinii muncii.
Forma de desvoltare a spiritului românesc, aşa cum rezultă din demonstraţia de mai sus, ne lasă impresia că acesta s'a format numai prin contactul cu culturi străine. De aici concluzia, — nepotrivită de altfel — că am susţine ideia utilităţii inevitabile a culturii străine pentru trezirea şi rodirea spiritului etnic. Unde-i adevărul?
Orice cultură, ca să se producă, are nevoie nu numai de înzestrarea nativă a indivizilor, dar şi de o conştiinţă a valorilor culturale. Această conştiinţă este un rezultat fin, care presupune existenţa de valori culturale cât şi un proces pentru punerea lor la dispoziţia individuală. Trebuesc deci bunuri culturale şi instituţii de cultivare, în primul rând şcoli — bine înţeles serioase — pentru a satisface astfel de cerinţi. Deci dacă personalităţile româneşti s'au realizat prin atingerea lor cu culturi mari din Apus, faptul e dela sine înţeles; numai acolo erau adunate comori întregi de bunuri culturale în toate domeniile, acolo erau şcoli şi mijloace bogate de educaţie. Că astfel s'au petrecut lucrurile, rezultă şi din faptul că în momentul în care s'au creat şi la noi condiţii favorabile de desvoltare, s'au putut forma şi în ţară personalităţi creatoare de cultură.
Cercetarea personalităţilor culturale româneşti, ne-a pus în faţa unei noi constatări: numărul acestora e foarte mic în trecut; el creşte după unirea din 1859, sporeşte şi mai mult după realizarea independenţii (1877), pentru ca să se înmul-
13* 275
ir
ţească într'o formă extrem de îmbucurătoare, în urma unirii tuturor Românilor într'un stat liber (1918). Şi această constatare, că pe măsură ce s'a format şi desvoltat statul românesc liber a crescut şi numărul personalităţilor noastre de cultură, arată că acest spirit se desvolta numai într'un regim de libertate naţională, că numai existenţa unui stat român independent poate să garanteze înflorirea şi afirmarea spiritului românesc.
C oncluzie
La capătul unui studiu, dictat de interesele cele mai vii de cunoaştere şi desfăşurat cu maxima intenţie de a surprinde soluţia unei mari probleme, apare firească dorinţa de a reuni rezultatul cercetării într'o scurtă concluzie: numai astfel avem dintr'cdată şi în bloc adevărul stabilit, iar nu aşa ca mai sus, împrăştiat pe diferite pagini sub forma de concluzii parţiale, înaintea minţii noastre răsare de aceea din nou, problema cu care am început şi care trebue să fie a oricărui suflet doritor să-şi cunoască neamul din care coboară, în partea lui cea mai nobilă: ce e spiritul românesc? Ce este acesta în ultima analiză?
Cu cititorul, care ne-a urmărit cu atenţie şi înţelegere întreaga analiză a faptelor de cultură ca opere ale marilor noastre personalităţi naţionale şi a vibrat de interes pentru acesta temă, am constatat că ne aflăm puşi în faţa unui şir întreg de concluzii.
Privit în generalitatea sa, spiritul românesc ne apare la marile noastre personalităţi de cultură cu următoarele proprietăţi: tensiune puternică pentru a realiza multe lucrări, printr'o creaţie plină de febrilitate, dar discontinuă şi multilaterală; privit în formele sale speciale de creaţie culturală, acelaş spirit se manifestă astfel: în filosofie, el preferă forma didactico-reto-rică (retorică în sensul clasic) şi orientarea spre o filosofie care să fie „vitae dux", cu atitudini de echilibru; în ştiinţă dovedeşte capacitatea de înălţare şi asimilare rapidă a culturii universale şi de creaţie originală, plus dispoziţia de-a o populariza; în poesie: cultivarea cu predilecţie a genului liric — poesie de confesiuni şi apeluri; în roman şi teatru urmăreşte înfăţişarea unor tipuri de eroi care se disting ca oameni de acţiune aprigă, cu viziunea clară a scopului şi cu hotărîrea de a salva prin acţiunea lor un principiu, de cele mai multe ori justiţia; în pictură, el arată predilecţie pentru oameni în acţiune sau
pentru a desvălui privirii noastre aspectele frumoase ale naturii; prin folosirea de culori armonice, clare şi cu tranziţii line; în sculptură: dispoziţia de a reda un om dinamic, în năzuinţa lui spre ideal sau sensurile profunde ale vieţii; în muzică o preferă pe cea melodică şi manifestă tendinţa spre monofonie, care pare să fie echivalentul lirismului din poesie; în religie: nu orientarea spre desbaterea de probleme dogmatice, ci trăirea pur şi simplu a ideii religioase, cu evitarea atitudinilor extremiste (nici tipuri de atei, nici tipuri excesiv religioase, care să poată fi asimilate sfinţeniei); în politică, năzuinţa după libertatea naţională în politica externă, şi dispoziţia pentru critica preventivă şi reprobativă în materie de politică internă, din nevoia organizării statului pe principii înalte; în economie: capacitate comercială şi industrială, care se desvolta numai în condiţii ideologice favorabile, plus dispoziţia de utilizare generoasă a bunurilor economice. în sfârşit, spiritul românesc devine creator numai în anumite condiţii; prin luarea de contact cu o cultură mare, în cadrul unei scoale de disciplină a muncii şi într'un regim de libertate naţională.
Stabilind toate aceste concluzii, o nouă problemă rămâne mai departe deschisă: oare caracterele enumărate sunt ele nişte constante ale spiritului românesc sau simple dominante, dependente de-o anumită fază istorică a acestui spirit? Formează ele toate specificul etern românesc sau dimpotrivă numai unele sau numai câteva dintre ele intră în compunerea acelui nucleu?
Dela început trebue să recunoaştem adevărul de fapt, că multe din aceste note nu pot fi considerate drept constante ale spiritului românesc, ci numai dominante. Aşa de ex. nu poate fi considerată o constantă a acestui spirit dispoziţia lui de a realiza lucrări multe printr'o activitate discontinuă, întrucât azi se afirmă personalităţi româneşti care dau dovada unei mari puteri de concentrare la o anumită operă de cultură. Tot aşa, nici dispoziţia multor personalităţi culturale româneşti de a se menţine în orizontul unei culturi generale nu ni se pare o constantă, ci mai curând un caracter ce ţine de faza lui istorică de manifestare, întrucât azi se afirmă şi printre Români elemente culturale de valoare care se specializează şi se cantonează numai într'un anumit domeniu de cultură. Toate aceste rezerve, că aspectele stabilite ale spiritului românesc sunt mai curând dominantele decât constantele lui, îe-am formulat pas cu pas şi în cursul expunerii în măsura în care ne obligau însăşi fenomenele culturale examinate. în asemenea condiţii e necesar să ne întrebăm din nou: care sunt
276
277
atunci constantele acestui spirit? Mai precis: ce fel de tensiunii după valorile culturii caracterizează spiritul românesc? Cunji trăeşte el aceste valori? Şi în ce formă se deschide el pen>.| tru a le asimila şi spori? ; |
S'a obsenvat de mult că prezenţa fumului e un indiciu si*. I gur de existenţa focului. Prin analogie, şi dominantele stabilitei sunt ca şi fumul pentru spiritul românesc: ele sunt un indiciul despre constantele lui. Pe acestea ultime să încercăm a le de-1 gaj a cu metoda generalizării, eliminând particularul şi varia--1 bilul şi reţinând elementele comune. 1
In ceeace priveşte prima problemă: ce fel de tensiune după] valorile culturii probează Românul — răspunsul e uşor de staf-1 bilit: dacă o serie de caractere ale acestei tensiuni reprezintă | simple dominante — la unii încordare după lucrări multe, la J alţii dispoziţie de concentrare la o lucrare, la unii o activitate! discontinuă, la alţii una continuă — un fapt e cert şi anume | că: la toţi Românii, care s'au impus în cultură, e prezentă o] tensiune puternică după valorile culturii, în forma unei încor- j dări tari, ferme şi plină de febrilitate. La toţi, ea se înfăţişează ,| ca un fel de voinţă culturală, care atinge cu unele personali- i taţi forma unui entuziasm fierbinte, a unui fel de consacrare \ şi de adevărată devoţiune faţă de cultură. Românul e deci ca- \ pabil de o mare tensiune culturală. ■
Dacă privim mai departe toate personalităţile culturale ■ româneşti, observăm că ele îşi seamănă prin forma creaţiei lor '■ culturale: toate cultivă forma de confesiuni şi de apeluri. Această notă apare cu evidenţă în filosofie, în poesie, proză şi j politică, în pictura şi muzica noastră. Se degajează de aici, din i preferinţa acestei forme, un fel de dispoziţie lirică ce face din ';■ spiritul românesc un spirit dominat de credinţe şi idealuri, ca- .; pabil de o bogată vieaţă afectivă şi, eo ipso, de actul dăruirii proprii. De această proprietate se asociază desigur modalitatea ■ lui de a se manifesta chiar în domeniul economiei şi al politicei, unde spre deosebire de spiritul altor popoare, care procedează realist şi în mod pozitivist, el rămâne un idealist şi un generos.
La toate aceste proprietăţi constante ale spiritului românesc trebue să adăugăm pe acelea stabilite în partea IlI-a a expunerii: acest spirit devine creator numai în anumite condiţii: prin luarea de contact cu o cultură mare, care să-i spargă crusta ce-11 acopere, în cadrul unei şcoli de disciplină a muncii şi într'un regim de libertate naţională. Altfel, fără aceste condiţii, el nu se poate afirma.
273
Odată ajunşi la 'Stabilirea constantelor spiritului românesc, ne simţim parcă obligaţi să căutăm acum o formulă de sinteză a acestor constante, o etichetă pregnantă, care să exprime sugestiv şi just natura lui. E posibilă oare o astfel de formulă? Şi în ce mod s'ar putea obţine?
Când învăţaţi străini şi-au pus această problemă pentru neamul lor, unii din ei, în dorinţa de a concretiza o definiţie, au i rezolvit-o prin indicarea unui erou de legendă sau a unei personalităţi, în care spiritul etnic s'ar fi afirmat mai pur şi mai puternic. Astfel, spiritul german a fost definit ca t spirit faustic, cel francez ca spirit voltairean, pascalian sau biranian, după eroul sau omul cel mai reprezentativ al spiritului poporului respectiv. în mod firesc, cititorul nostru s'ar putea aştepta ca, pe baza studiului întreprins şi în urma (nenumăratelor constatări stabilite, să încercăm a exprima în med analog, printr-o formulăv clarificatoare natura spiritului românesc. Şi aşteptarea lui e legitimă. Noi înşine am fost tentaţi să stabilim după procedeul francez sau german/o personalitate, care să traducă intuitiv spiritul românesc, oprindu-ne privirea, când la T. Maiorescu, omul de\mare cultură şi de echilibru.sufletesc, când la C. Brâncoveanu, domnul care se remarca prin voinţa lui culturală, prin bunătatea, \ fineţea şi spiritul de mare diplomat, când chiar la Ştefan cel Mare, domnitorul de mare voinţă şi superioară inteligenţă, spre a \ afirma că în esenţă spiritul românesc echivalează cu spiritul maiorescian sau brân-covenesc, de pildă; ba într'un moment ne \ tenta şi personajul de basm „Făt-Frumos", în care poporul a sintetizat calităţile unui om ideal: voinţă şi ^iubire de dreptate, frumuseţe şi curaj, pentru a-1 declara ca specific, ca forma lui ideală. Cu toate acestea, un spirit critic, poate/prea excesiv, ne-a reţinut dela astfel de concluzii, pentru considerentul că formulele de acest gen, cu toată puterea lor de sugestie, [ pot încurca spiritele, cum de ex. s'a petrecut cazul cu formula că spiritul german are drept echivalent/spiritul faustic. încântate pentru moment de claritatea expresiei, aceleaşi spirite şi-au pus problema: dar de spiritul cărui Faust e vorba? De Faust din^ partea I-a a celebrei drame goetheene — de acel spirit mereu agitat de dorul de a 'obţine fericirea, — sau de Faust din partea a doua, care reprezintă spiritul plin de devotament faţă de aproapele, spirit hotărît să stea în serviciul binelui comunităţii umane.
Credem dej aceea că e mai prudent să rămânem la concluziile de mai sus, nutrind totuşi speranţa că din sânul poporului nostru se vor ridica elemente aşa de / reprezentative, încât
279
unul din ele să devină exponentul şi expresia cea mai perfectă a spiritului/nostru etnic.
* revista ETHOS. Anul 1 (aprilie—iulie 1944, Iaşi — evacuat la Alba Iulia).
In mod analog, E. Otto făcea observarea că „gândirea romantică niciodată n'a găsit teren în ţările romanice; chiar unii termeni o indică: civilizaţia vine dela civis şi are deaface cu latinul eruditio şi ratio, cu cetăţenia mondială (civis romanus) şi cu universitatea", pe când cultura personală „aparţine germanului şi ea se referă la grija de corp-şi de suflet", la grija de „omul credincios", (op. cit. p. S). La fel, „o-cunoscută glumă susţine că, dacă variatele popoare ale Europei ar trebui să scrie o carte despre Urangutan, englezul ar trata despre „Urangutanul şi football-ul"; francezul despre „Urangutanul şi femeia"; polonul s'ar ocupa de „Urangutanul şi problema naţională polonă"; iar germanul ar scrie despre „Urangutanul şi metafizica" (R. M. Freien-fels, op. cit. p. 205). Şi astfel de probe sunt multe şi ele pot fi luate din toate domeniile culturii, dovedind că filosofia şi ştiinţa, arta, religia şi morala, dreptul şi economia dobândesc dela autorii lor o culoare-naţională. Trebue totuşi să recunoaştem că, dacă în ultimele domenii spiritul etnic se oglindeşte mai clar (în artă, politică, religie şi economie), în schimb în altele — în filosofie şi ştiinţă de ex. — el apare mai puţin distinct.
1. Cf. E. Otto, Wert und Wirklichkeit, Berlin, 1941, p. 37—42.
2. Siegfried Behn dă în „Philosophie de Werte" (Munchen, 1934> un adevărat tratat al problemei valorii şi al tabelelor de valori.
3. Cf. E. Otto, op. cit, p. 19.
4. Cf. D. D. Roşea, Puncte de sprijin, Sibiu, 1943, p. 67.
5. W. Sombart dă în opera sa grandioasă „Vom Menschen" 1938, un vast studiu de antropologie filosofică, în care stabileşte că specificul omului e năzuinţa după valorile culturii.
6. Cf. G. Kerschensteiner, Theorie der Bildung, ed. 'II Leipzig şi Berlin, 1928, p. 11.
7. Cf. H. I. de Vleeschauwer. Die nationalen Unterschiede in der europăischen Philosophie, Kantstudien, voi. 42, c 1—3, 1942—43, p. 68.
8. Ca ilustrare dăm aci câteva exemple: „Teoria evoluţiei, — observă R. M. Freienfels — are la Darwin şi Spencer o culoare pur engleză (învinge cel mai tare); cu francezul Lamarck, ea poartă caractere pur franceze (evoluţia se face liber) trăsături care se deosebesc fun-
damental de forma teoriei evoluţiei la Herder, Goethe, Hegel şi la alţi fjermani". (Psychologie des deutschen Menschen und seiner Kultur, ed. Xt, Munchen, 1930, p. 71.)
9. Cf. Giovanni Villa. V. Conta văzut de un italian, Revista de filosofie, 1943, nr. 1—2, p. 81.
10. Cf. S. Puşqariu, Istoria Literaturii Române, voi. I, 1921, p. 158.
11. Cf. N. Bagdasar, Istoria Filosofiei Româneşti, Bucureşti, 1941,
p. 83.
12. E adevărat că opera lui Boutroux e mai întinsă, dar cu excepţia acestor lucrări, celelalte sunt în marea lor majoritate studii de istoria filosofiei. Desigur că au fost şi francezi care au produs mult <V. Hugo, Voltaire, Moliere); orice generalizare forţează puţin faptele.
13. Cf. /. Minea, Despre Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1926, p. 17.
14. Cf. Gh. Pascu, Istoria Literaturii Române din sec. XVIII, Iaşi, 1927, p. 166.
15. Printre nenumăratele cazuri probante că Românul lucrează în mod discontinuu se poate folosi şi volumul recent apărut „Reconstrucţia filosofică" (1914) de M. Florian, el nu e un volum, ci de fapt numai un mănunchiu de studii, o serie de lucrări variate. E neîndoios că volumul dovedeşte o muncă grea şi nobilă, o muncă împrăştiată însă la mai multe lucrări.
16. G. Călinescu, studiind pe T. Maiorescu, face următoarea observaţie: „este invederit că el avea să înfăptuiască universalitatea goe-theană; să fie scriitor şi om de stat, experimentator mereu tânăr al femeii şi om de lume, exaltat cu conştiinţa de a scrie şi senin-subiectivat". Istoria Literaturii Române, Bucureşti, 1941, p. 348.
17. Cf. C. Noica, Pentru o altă istorie a gândirii româneşti. Saecu-ium, An. I, 2, p. 38—57.
18. Cf. C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic, Bucureşti, 1927, p. 45.
19. Cf. C. Rădulescu-Motru, Vocaţia, ed. II, p. 18.
20. Cf. N. Bagdasar, op. cit, p. 151.
21. Cf. D. D. Roşea. Existenţa tragică, p. 18—19.
22. Ibidem.
23. Cf. V. Băncilă. Ideea de destin, Gândirea, 1937.
24. Ibidem.
25. Cf. L. Rusu, Estetica Poeziei lirice, 1938, p. 12.
26. Cf. R. M. Freienfels, op. cit., p. 116.
27. G. Călinescu observă că Ion „vrea pământ" adăogând că „orice ţăran voeşte zestre în pământ şi vite, o însurătoare dezinteresată fiind o adevărată înstrăinare de la legile de conservare ale familiei rurale. Flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion" (Cf. Istoria Literaturii Române, Pag. 648).
28. Ibidem, p. 326.
280
281
29. Cf. Ibidem, p. 326.
30. Cf. Ibidem, p. 282.
31. Cf. Ibidem, p. 283.
32. Cf. Ibidem, p. 579.
33. Cf. L. Blaga, Opere complete, voi. II, Sibiu, 1942, p. 350.
33. Am fi dorit ca degajarea elementelor constante din literatura şi arta românească să fie făcută din studierea comparativă a curentelor, care s'au manifestat în respectivele domenii, dar aceasta presupun^ existenţa studiilor de specialitate. în lipsa lor, am adoptat metoda privirii generale a creaţiilor noastre culturale.
34. Cf. V". Băncilă, Moment grigorescien, Gândirea, iunie, 1938, p. 283.
35. Ibidem, p. 284—285. Continuând, V. Băncilă scrie: „fenomenul de care ne ocupăm se vede însă cel mai evident şi cu cel mai mare efect la boii pictorului. Dacă aceste splendide animale fac atâta impresie, e pentrucă sunt cosmice, e pentrucă în mersul lor e o legănare geamănă cu eternitatea, legănare care e un reflex din mişcarea stelelor, din rotaţia astrelor. Mişcarea la Grigorescu nu e un amănunt peifc-tru el însuşi şi cu atât mai puţin un automatism, nu e nici măcar expresia unei voinţe psihologice ci e un moment din ritmul cosmic, o localizare fluidă a universului. Figurile şi amănuntele trăind astfel prin totalitate, împrumută ceva din caracterul august al acestuia, devin grave şi diafane şi în acelaş timp, se cosmizează.
36. Cf. L. Rusu, Din problematica sufletească a lui N. Grigorescu, Revista de filosofie, 1933, p. 147.
37. Ibidem.
38. Ibidem.
39. Cf. R. M. Freienfels, op. cit., p. 126.
40. Ibidem, p. 125.
41. Cf. R. M. Freienfels, op. cit., p. 146.
42. Cf. G. Călinescu, op. cit., p. 22.
43. Cf. Şt. Bârsănescu, Istoria Pedagogiei Româneşti, 1941, p. 24.
44. Ibidem, p. 56—57.
45. O interesantă rezolvire a acestei probleme, dacă Românul are sau nu aptitudini economice, aduce C. Rădulescu-Motru. „Istoria — observă filosoful pomenit — arată că în trecut Românii făceau un comerţ întins, ceeace probează posesiunea de calităţi comerciale. Dacă în industrie ei nu s'au remarcat, e din altă cauză: industria presupune cunoaşterea legilor naturii, ori aceasta reclamă cultură ştiinţifică, ce a lipsit Românilor". Cf. însuşirile sufleteşti ale. populaţiei României în vieaţa economică. Enciclopedia Română, voi. III, p. 63—71.
MIRCEA WLCĂNESCU
Dimensiunea românească a existentei
— Schiţă fenomenologică —
Lui EMIL CIORAN
I. INTRODUCERE: Obiecţiuni prealabile: ,1. Sensul dimensional al existenţei. 2. Caracterizarea ei naţională. 3. Interesul cercetării. 4. Presupusa ei sterilitate. 5. Primejdiile ei. 6. Planul.
II. FIINŢA FIINŢEI: 1. Fiinţa ca întreg: Firea ca lumea şi vreme. 2. Fiinţa singuratecă: întâmplarea, insul, Dumnezeu.
III. FIREA FIINŢEI: 1. Fiinţa ca însuşire: Faptul şi felul de a fi. 2. Tăgăduirea fiinţei: împotrivire şi limitare.
IV. URMĂRILE: 1. Nu există nefiinţă. Nu există imposibilitate absolută. 3. Nu există alternativă: Ce ne arată modurile verbului? 4. Nu există imperativ. 5. Nu există iremediabil. 6. Uşurinţa în faţa vieţii. 7. Lipsa de teamă în faţa morţii.
Pretenţia de a vorbi despre o' „dimensiune românească a existenţei" poate surprinde din două puncte de vedere.
In primul rând, ce sens are ideea de dimensiune, aplicată îa existenţă? Ce înseamnă dimensiune a existenţei? Dimensiunea e un termen de măsură aplicabil lucrurilor cantitative. Existenţa este o calitate. Ce sens poate avea pretenţia dimensionării ei?
A doua nedumerire e de alt ordin. Ce sens are caracterizarea românească a existenţei? Caracterizarea „românească" e o caracterizare naţională. Existenţa este însă o însuşire gene-
283
rală a lucrurilor independentă, cel puţin la primul aspect, de | orice determinare naţională; sau, dacă eşti solipsist, ea poate f fi — sub un anumit raport — cel mult o însuşire generală a ri lucrurilor, constituită pentru un anumit  subiect  cunoscător, f; S'ar putea deci vorbi, în acest sens, de concepţii deosebite ale ' existentei, dela un asemenea subiect la altul, de pildă la un anumit'literat sau filosof. Să zicem: la Eminescu. Naţiunile însă nu par a fi asemenea subiecte cunoscătoare. Ce sens are, atunci, încercarea unei asemenea caracteristici?
Obiecţiile ni se par destul de grave spre a justifica oarecare lămuriri prealabile.
1. Sensul dimensional al existenţei. — Ideea de dimen- | siune reprezintă o cale pe care se măsoară un lucru după altul; | adică un mod de a judeca, după o direcţie sau o orientare anu-mită, alte direcţii sau orientări; sau, mai pe scurt, o judecată < după  care judeci.
Este aplicabilă această idee de   dimensiune, existenţei? Da. într'un sens abia lărgit, ca să nu comporte un înţeles ex- ; clusiv cantitativ. I
Vom numi deci, în cercetarea de faţă, dimensiuni ale exis- | tentei, acele orientări şi înţelesuri ale ei, care servesc la mă- | surarea sau aprecierea altor înţelesuri şi orientări în existenţă. | „Dimensiune a existenţei" are deci aci, sub o formă intuitivă, sensul precis de criteriu de judecată, de normă, pentru alte existenţe.
2. Caracterizarea ei  naţională. — A  doua nedumerire: Poate fi caracterizată existenţa din punct de vedere naţional? ' Cred  că da.
Nu încape îndoială, că existenţa e o însuşire generală a lucrurilor. Nu e însă mai puţin adevărat, că felul în care este înţeleasă această însuşire atârnă de cel care cugetă. Diverşi- . tatea de păreri pe care o arată câmpul istoriei filosofiei în această chestiune, justifică perfect pe acei care vorbesc, cum , am văzut, de concepţii particulare despre existenţă, atârnând de subiectul cunoscător. Concepţia lui Kant, sau a lui Nietz-sche, de pildă.
Dificultatea apare însă, în acest punct, din partea celor ce contestă existenţa naţiunilor ca subiecte gânditoare. Nu vom fl întreprinde aci să demonstrăm în ce măsură naţiunea e o per- 1 soană, capabilă să servească drept suport unei gândiri proprii. 1 E suficient să constatăm că se poate vorbi, şi se vorbeşte me- 1 reu în filosofie, de concepţia despre existenţă a cutării şcoli, gj
sau cutării mişcări filosofice, definite de obiceiu prin referire la o provincie, un oraş, sau o cetate: Şcoala din Elea, din Me-gara, dela Marburg, ori dela Cambridge. Există deci cazuri concrete în care se atribuie unei poziţii filosofice un suport inter-subiectiv. Prin dimensiune românească a existenţei s'ar putea deci înţelege, fără dificultăţi, concepţia despre existenţă a gânditorilor români, în măsura în care ar putea servi drept criteriu şi măsură de apreciere a ideilor despre existenţă ale gânditorilor altor neamuri.
Nu ne vom limita însă aci la concepţiile cristalizate despre existenţă, ale filosofilor români. Nu vom pune nici chiar accentul principal pe ele. Nu doar că lucrul nu ar fi cu putinţă. Unii l-au şi încercat. Ni se pare însă mai interesant şi mai de folos să facem altfel. Materialul pe care se poate sprijini o atare cercetare ne poate fi dat, fireşte, şi de reflecţia filosofică a gânditorilor principali ai neamului românesc. Ne poate fi dat însă mai ales de ceea ce preexistă, în oarecare măsură, activităţii gânditorilor şi anume: de configuraţia limbii şi de structura simbolurilor expresive cu circulaţie generală în poporul românesc, altfel zis, de calapoadele de gând pe care s'au croit cuvintele. Un gânditor poate încerca să se abată dela acest calapod în raport cu o vedenie sau interpretare personală. Mijloacele prin care se exprimă îl vor trăda însă şi-i vor crea impasuri pe care cercetarea le poate desluşi ori explica.
Ştim că sunt şi cercetători sfioşi faţă de instrumentul lor propriu de expresie, care, constatând nevoia purificării acestuia de toate prejudecăţile tribului, au încercat să făurească diverse algoritme cu pretenţii de mantize universale. Confruntarea acestora, de când s'au înmulţit, le-ar dovedi mult mai legate de prejudecăţile etosului originar, decât le este veleitatea. Discuţiile din jurul strictei implicaţii sau disjuncţii ar putea-o dovedi cu prisos, chiar pentru filosofi de talia unui Russell!
Cercetarea noastră se aşează pe terenul preocupărilor de tipologie a culturii, alături de alte studii, mai mult sau mai puţin reuşite, de acelaşi fel: de pildă acel strălucit: Naţionale im Denken Frankreichs al lui Scheler; sau acea încercare de Psihologie a poporului român a D-lui Drăghicescu. Ori poate, de studiile mai vechi şi mai noui, cu orientări oarecum deosebite, ale Profesorului Rădulescu-Motru, despre Cultura română şi politicianismul, despre Ţărănism, sau Românism, ale d-lui I. Petrovici despre Etnicul în filosofie, ori de al lui Vasile Pârvan asupra Gândurilor despre viaţă şi moarte la Daco-Ro-manii din Pontul stâng, sau ale lui Ovid Densuşianu despre viaţa păstorească în poezia populară. Ori, în sfârşit, cele îmi
284
285
recente, ale Domnului Lucian Biaga, despre Spaţiul mioritic, ori ale lui Dan Botta despre Unduire şi moarte; ale lui Vasile Băncilă şi E. Bernea despre Calendar; ale lui C. Amzăr despre Gând şi'Cuvânt; O. Papadima despre Viziunea românească a lumii, şi altele la fel cu ele.
Obiectul la care tindem să ajungem este desluşirea profilului unei mentalităţi colective cu privire la o anumită problemă; mai precis: degajarea prejudecăţilor generale cu care spiritul românesc în genere îşi pune problema existenţei, într'un fel care face din ea un criteriu de judecată şi măsură a concepţiilor despre existenţă ale altor indivizi, grupuri sau popoare.
Adevărul celor spuse aci va fi deci un adevăr generic, tipic, valorând ce valorează orişice apriorism etnic. Contrazicerea lui de cazuri răsleţe, individuale, nu va putea infirma valoarea lui tipică.
3. Interesul cercetării. — Rămâne de lămurit o a treia problemă: Ce interes are o întrebare de acest fel?
Impresia dela care plecăm este următoarea: Fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a o resfrânge pentru alţii. Fiecare îşi face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proectează lui însuş existenţa. Cine se îndoieşte oare că existenţa e clară şi logică pentru francez; adâncă şi nebuloasă pentru german; năvalnică şi desechilibrată, dar plină de rezonanţe nostalgice pentru slav; practică şi individuală pentru anglo-saxon; ordonată şi ierarhizată pentru chinez? Mediteraneanul are o viziune uşoară şi colorată a existenţei, lipsită de tirania imperativelor. Nordicul, dimpotrivă, o viziune dramatică, plină de tensiune interioară. Un lucru care ar trece neobservat pentru mediteranean, poate fi un prilej de catastrofă spirituală pentru nordic.
Mai mult decât atât — şi aci încep devierile — fiecare popor e absolutist în felul s^u de a vedea. Judecata lui despre existenţă constituie un tipar cu care judecă pe alţii. Franţuzul consideră de pildă, profunzimea neamţului, nebuloasă; farmecul slavului nesănătos; spiritul practic al anglo-saxonu-lui, absurd şi lipsit de discernământ. La rândul său, germanul consideră claritatea franceză „superficială"; oscilaţia afectivă a slavului pierzătoare de fiinţă; practicismul anglo-saxon, fără sistem. In sinea lui, anglo-saxonul judecă dimpotrivă pretenţia francezului de a pune logică în toate, plicticoasă şi arbitrară; adâncimea neamţului, voinţă artificială de sistem; misticismul
slav, periculos şi inutil. In sfârşit, pentru slav, dimpotrivă: logica şi claritatea francezului apare ca o meschinărie interesată, lipsită de generozitate şi omenie; profunzimea germană, metodică şi artificială; iar practicismul anglo-saxon, plat, lipsit de răsunet interior şi fără zare metafizică.
în toate pildele de mai sus, claritatea şi logica sunt pentru francezi dimensiuni privilegiate ale existenţei, perspective absolute, norme, în numele cărora sunt judecate etic, realizările înfăptuite în celelalte perspective. Şi, la fel: seriozitatea, profunzimea şi spiritul de sistem, sunt criterii după care neamţul judecă manifestările altora şi le socoteşte rele şi de nead-mis, în măsura în care nu se potrivesc cu perspectiva lui proprie a existenţei.
Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să impuie altora perspectiva lui proprie a existenţei, e în stare să desagrege pe a altora, s'o desarticuleze, să-i pună în evidenţă lipsurile şi, cu voie sau fără nevoie, să facă pe strein să încline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală!
Nu există contact între culturi, care să nu aibă asemenea consecinţe. Şi acesta este şi avantajul, dar şi primejdia schimburilor între culturi.
Pe planul spiritual, tot ce există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este. Altfel zis, dacă noi existăm într'a-devăr nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a resfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre deosebite pe lume, în mare cea mare a făptuirilor lui Dumnezeu.
Fără să vrem, gândurile acestea ale noastre, aparent fără legătură cu realitatea, îşi desvăluie un interes acut. Suntem, cu ele, în centrul împărăţiei româneşti adevărate: împărăţia valorilor româneşti. Căutăm axa de orientare a spiritului românesc în existenţă şi raţiunea prin care ne justificăm dreptul de a fi români în faţa spiritului pur. Lucrurile acestea simple şi filosofice de care ne ocupăm aici, sunt deci, în realitate, lucruri foarte importante şi foarte legate — cum vom vedea — de sensul a tot ceia ce facem, voit sau nevoit. Lucrurile acestea au mai ales interes astăzi, într'o lume aflată într'o imensă prefacere, în care o mulţime de lucruri sunt puse în joc, în care fiecare individ şi fiecare neam este îmbiat de fel de fel de formule de ancorare în existenţă, în care speră
286
287
să poată să-şi toarne viaţa în viitor şi în care fiecare ispită este o ispită de a ne pierde.
Iată, de pildă, unii ne propun să sărim în gol, în viitor. Alţii să ne întoarcem, la 1880, la Titu Maiorescu. Unii ne propun să mergem pe aici, alţii pe dincolo. Unii ne propun să ne facem iarăş paşoptişti; alţii să ne depăşim pe noi înşine. Este deci de un mare interes, să ştim pe ce drum să umblăm. Adică: ce înseamnă că un lucru se petrece româneşte? Şi în ce condiţii, ceia ce facem e al nostru şi are sorţi să ne facă să fim în adevăr ce suntem ori riscă a ne năimi! Mai simplu spus, ■obiectul întrebării noastre de astăzi ar suna aşa: „Când zicem că ceva care se întâmplă, se întâmplă româneşte?" Avem noi un asemenea tipar? îl folosim noi pentru a ne judeca pe noi? îl folosim pentru a judeca pe alţii? E un lucru care nu e clar pentru oricine.
Nu urmărim să fixăm noi înşine, definitiv, care este această dimensiune românească a existenţei; ci mai de grabă să evidenţiem un drum, să stârnim interes pentru cercetările de acest ordin. Studiul de faţă are deci mai mult un caracter metodic, decât un caracter dogmatic, de sistem. Nu e deci atâta vorba să inventăm ceva, cât să descoperim ceva care este în noi înşine, o reacţie a noastră tipică.
Cercetările de această natură sunt abia începute şi ceia ce am voi este mai curând să deschidem o perspectivă asupra metodelor de folosit în această cercetare şi poate să arătăm, în câteva cazui»i, la ce ne duce, ori ne poate duce, fiecare mij- j loc folosit, mai curând decât sforţarea de a desprinde a priori, | definitiv, un anume caracter al nostru. Dacă un asemenea ca- j, racter se va despride totuşi, pentru unii cetitori, el cată a fi ) luat mai mult ca un isvor de reflecţii, decât ca un adevăr definitiv câştigat.
4. Presupusa ei sterilitate. — Dar, ni se va obiecta, cerce- ,■> ţările de asemenea natură sunt sterile. E inutil să introducem asemenea preocupări într'o cultură. Să lăsăm spiritul creator | să lucreze şi caracterele naţionale ale creaţiei se vor manifesta i singure! I
Este, de sigur, ceva adevărat în această obiecţie. Monitorii f sunt în general plicticoşi şi funcţia lor e să umble totdeauna I pe urmele creatorilor. Este de asemenea adevărat, că nu pro- I punându-i să înfăţişeze anumite caractere etnice, dobândeşte I creaţia răsunetul ei esenţial uman; ei, în pofida acestor intenţii, f prin reacţia nealterată a sufletului, prin viteaza lui directă |
288 f
în faţa lumii. Recunoaştem. Şi nu în intenţia de a impune aci creatorilor un program, semnalăm aceste gânduri. •
Dar, nu e mai puţin adevărat alt lucru. Că, pentru a reuşi, orice creaţie are nevoie de aderenţe în spiritul mulţimei, că aceste aderenţe sunt create ele însele, şi că există un fel de locuri comune spirituale, în care cei ce primesc se regăsesc şi regăsesc pe cei care creează. Fără de ele, opera creatorilor riscă să rămână oarecum fără răsunet. Aceasta nu înseamnă că cei care creează nu pot sparge aceste tipare de aşteptare, şi nu isbutesc chiar, uneori, să-şi atragă ascultătorii după ei, în alte cadre de înţelegere a lumii. Asemenea izbânzi există şi sunt adevărate aventuri ale fiinţei naţionale. Alteori, aceste locuri comune există, dar nu sunt încă revelate. Şi atunci, răsunetul lor întârzie în mintea ascultătorilor. E cazul „precursorilor". Totdeuna însă, ele sunt. Concluzia? E numai o lecţie ele contact cu isvoarele naţionale autentice. O altoire nesimţită în ceia ce ne-a făcut să fim ce suntem. Şi de aceia, creaţia este un fel de precipitat spiritual al istoriei, precipitat în care spiritul retrăieşte, în formă condensată, ceia ce datoreşte unei întâmplări, sau unui complex de întâmplări, adică unei epoci. Şi tot astfel, se explică de ce fazele, sau influenţele istorice suferite de un poport lasă în sufletul lui anumite aplecări, anumite înclinări nemărturisite, care-i alterează fiinţa, fecundând orice contact spiritual nou cu rezonanţe ancestrale.
S'ar putea deci porni la descoperirea succesivă a înclinaţiilor care caracterizează un popor, prin cercetarea precipitatului rezidual al fiecărui contact istorico-biologic, fiecare popor constituind o ierarhie specifică de asemenea ispite interioare.
Structura acestor ispite poate fi foarte variată, chiar atunci când elemente comune intră în compunerea a două suflete populare, prin faptul că felul lor de îmbinare le poate da configuraţii deosebite. Iată de pildă, în paralelă, felul în care se imbină elementele similare: slav şi latin, în structurile deosebite, ale sufletelor polon şi românesc. De o parte, un fond ancestral slav, vădit prin toate caracterele categoriilor constitutive, peste care se suprapune, prin catolicism, lumea romană, ca spirit organizator. Deci, o lume fundamentală tulbure şi tulburată, în echilibru nestabil, cu năzuinţi nemăsurate, supusă ordonării unui factor voluntar din afară, care ţine cumpenile. De altă parte, aceleaşi elemente, dau în altă combinaţie, o sinteză răsturnată: un fond ancestral traco-latin măsurat şi echilibrat, un om care este stăpân pe el şi sociabil, chiar în afara
19 — Dreptul la memorie, voi. m. 289
oricărei ierarhii; un om cuviincios, cu frica lui Dumnezeu, cum se cade în toată puterea cuvântului; peste care se suprapun însă categoriile regulative slave, cu desechilibrul lor interior şi cu lipsa lor de măsură şi ordine. Rezultatul? Acea „ţară bună", peste care se va aşterne „rânduiala" şi „tocmeala", vai de ele!
Fiecare popor reprezintă o asemenea sinteză nerepetabilă de evenimente. Şi dacă fiecare contact lasă în sufletul popular, un precipitat specific, se poate spune că sufletul fiecărui popor, nu e decât o anumită arhitectură de ispite.
Fiecare influenţă suferită de neamul nostru ar putea fi analizată separat şi ispita rezultată ar putea fi cercetată în ea însăşi, spre a vedea ce contribuţie poate da la lămurirea dimensiunii româneşti a existenţei. Am suprapune astfel: ispitei tracice, o ispită romană, una slavă, una greco-bizantină, una franceză, una germană, care ar veni să aducă, fiecare, o anumită calitate structurală sufletului românesc.
Rezultatul, cercetat de noi cu alt prilej pentru unele din aceste ispite, e, fără îndoială, destul de interesant ca să îndemne pe cercetători să stăruiască. E, desigur, şi aceasta, o metodă. Dar e o metodă exterioară: constituirea unui eu, printr'o ierarhizare specificată de non-euri. Aci, vom încerca însă altă cale, mai simplă, care priveşte lucrurile din lăuntru, intuitiv, aşa cum sunt trăite în faptul limbajului, şi care încearcă să le reducă la funcţiuni şi semnificaţii. O cale apropiată de metoda fenomenologică.
5. Primejdiile ei. — Se va mai spune: Formularea unor asemenea tipare constituie o primejdie. Descoperirea specifici-tăţilor şi prefacerea lor în îndreptar, pe lângă faptul că stânjeneşte creaţia, precipitând în calea ei ceia ce nu e decât faţa încremenită a trecutului, procedează la transformarea în normă, a ceia ce nu e, pentru moment, decât normal. Se răpeşte astfel posibilitatea invenţiei în cultură şi posibilitatea de a îndrepta ceia ce ar putea constitui uh rău în structura psihologică a naţiunii. Mai ales când istoria pe care o precipită nu e, în sine,  prea fericită!
_ Riscul există evident. Dar el pleacă dela o concepţie pedagogică a naţiunilor, în care acestea sunt comparate cu nişte fiinţe neisprăvite, educabile. Părerea noastră este cl portretul moral al naţiunilor, felul în care resfrâng, fiecare, chipul iui Dumnezeu, nu este pasibil de aceleaşi aprecieri morale ca indivizii. Dar chiar dacă ar fi aşa, încercarea de a discerne un atare profil spiritual, nu strică.' Pentru că, deşi ereditatea spirituală, ca şi cea biologică, e uneori produsul unei tragice
290
fatalităţi, ■—■ nu e mai puţin adevărat că numai. cunoscând această fatalitate, în rădăcinile ei, poţi judeca în ce măsură este mutabilă întrucât se pot smulge din suflet urmările ei, fără pierderea însăşi a fiinţei. E aci o perspectivă, la c^re amatorii de noutate exclusivă în culturi nu par a fi reflectat îndeajuns.
In afară de aceasta; mai pledează pentru înlăturarea temerilor care ar voi să ne împiedece de la cercetarea acestor tipare, faptul că obiectul culturii este ermeneutic. Scopul ei este să ne facă să înţelegem, adică să comunicăm în spirit cu cei de care suntem legaţi prin legături de sânge, de ţară, de limbă, de îndeletniciri, de lege, ori de soartă, alături de care trăim, sau care ne-au stat înnainte.
Şi dacă, în calea acestei înţelegeri, stă tragica fatalitate a prefacerilor gândului sub înrîurirea împrejurărilor care prefac toate, nu e mai puţin adevărat, că numai în măsura în care ne regăsim în comunitatea lor, suntem ce suntem.
Fiecare din noi îşi poate trăi, desigur, aventura proprie, pe căi încă neumblate, care pot îmbogăţi pe ceilalţi, cu iscodiri de rosturi şi de perspective noui; dar pentru ca ea să ne intereseze ca români, trebuie să se refere neapărat în vre-un fel la această comunitate cu semenii şi cu strămoşii, de n'ar fi decât prin punerea în lucrare a aceleiaşi structuri de funcţiuni şi de simboluri pe care o implică folosirea aceleiaşi limbi. De aceea, oricare ar fi perspectivele mutaţiilor spirituale, şi poate tocmai din cauza lor, cercetarea se cere întreprinsă.
6. Planul. — Cetitorii ne vor ierta dacă am fost aduşi să dispunem materialul acetor reflecţii după un plan dincolo de care vor găsi tabla categoriilor kantiene.
Intenţia noastră în cursul acestor consideraţiuni nu este critică, ci descriptivă. Nu ne propunem să aflăm condiţiile în care e posibilă orice metafizică românească, şi nici să încercăm pe teren kantian o deducţie transcendentală a categoriilor româneşti ale înţelegerii (ceeace din punct de vedere cri-ticist ar cuprinde poate chiar o contradicţie în adjecto). Ceeace urmărim, este mai curând o descriere fenomenologică a ideii de existenţă în gândirea românească, adică desprinderea câtorva cotituri şi răspântii esenţiale ale acestei gândiri atunci când reflectează asupra existenţei aşa cum ni se înfăţişează experienţa imediată a gândirii fiecăruia, de îndată ce încearcă să se formuleze în româneşte.
Dacă am urmat planul unei analize categoriale, nu este pentru că nu am fi putut urma altul, şi nici pentrucă, în
io» 291
această ordine, articulaţiile orânduirii româneşti pot fi sur- | prinse mai uşor de către cei deprinşi cu ale filozofiei. S'ar pu- % tea totuşi ca procedeul kantian, de a folosi felurile de judecăţi pentru a caracteriza tiparele prin care înţelegerea ia stăpânire asupra fiinţei, să fi surprins ceva esenţial din natura înţelegerii, constituind astfel un punct de trecere obligat pentru orice expunere de acest fel.
Nu ne facem totuşi iluzii asupra acestui lucru. Planul nu este desigur cel mai potrivit pentru desfăşurarea descrierii fenomenologice a gândurilor româneşti despre existenţă şi, odată parcursă materia, acest lucru va apărea limpede cetitorului, care va surprinde desigur, chiar şi de mai 'nainte, greutatea adaptării unora din reflecţiile româneşti de acest fel, la aceste tipare categoriale, şi care-şi va da seama de faptul că, în unele aspecte ale ei, structura gândirii româneşti ; despre existenţă luptă chiar să spargă unele din tiparele tablei .; clasice de categorii. Lucrul e adevărat mai ales pentru categoriile din grupa relaţiei şi a modalităţii şi atinge în chip deosebit ideia de categoric şi ideia de disjuncţie.
Un plan de desfăşurare a gândurilor româneşti despre existenţă ar fi putut pleca, mai potrivit, dela existenţa particulară a întâmplării, cu substratul, pricinile şi prilejurile ei, spre a se ridica până la ins, fiinţă sau lucru, cu stările, lucrările şi f păţaniile lui, cu însuşirile, firea, chipul, rosturile şi soarta lui, I spre a se ridica la existenţa întreagă, în sens de fire, privită 1 sub îndoitul ei aspect de lume, şi de vreme, şi prin ele, la f Dumnezeu, operând pas cu pas, desprinderea atentă a ce re- 1 prezintă faptul de a fi al fiecăreia din aceste fiinţe. Sau, ar I fi putut pleca dela cercetarea simptomatică a acestui fapt în cazul fiecăreia din cele două existenţe.
Ordinea în care se înfăţişază gândurile acestui studiu, impusă de forma iniţială a conferinţei, nu ne mai satisface deci azi în totul. Cum însă scopul cu care a fost formulată schiţa acestor reflecţii e mai mult să sugereze o serie de cercetări, decât pretenţia să rezolve toate problemele iscate de ele, studiul se poate înfăţişa şi cu această rânduială.
Am stabilit deci îndreptăţirea formulării chestiunii, înţelesul ei şi sensul în care ne-o putem pune. Să trecem acum la conţinut.
Ideea de existenţă este o idee complexă, care poate fi gândită în mai multe înţelesuri.
O putem gândi cantitativ, material, concret, referindu-se la cuprinsul însuşi a ceiace există, la câtimea de fiinţă pe care o are tot ce este, ori fiecare din lucrurile care sunt; şi o pu-
292
tem gândi calitativ, formal, abstract, referindu-se la însuşirea de a fi a tot ceiace este, ori a fiecăruia din lucrurile care sunt.
E firesc deci, ca studiul acestei idei să cuprindă două părţi deosebite, care reproduce, în linii mari, deosebirea clasică dintre existenţă şi esenţă.
II
Cantitativ, existenţa poate fi gândită din punct de vedere al unităţii sau al multiplicităţii, din punct de vedere al întregului şi din punct de vedere al părţilor. Din primul punct de vedere, ceia ce vom descoperi e firea, în îndoitul ei aspect de lume şi de vreme. Din al doilea, ceia ce vom descoperi e insul sau fiinţa, întâmplarea sau faptul.
Firea e una, bogată, plină, statornică dincolo de prefaceri, tare, vecinică, pururea la fel cu sine; măcar la prima înfăţişare; iar fiinţa e multiplă, slabă, nestatornică, schimbătoare, trecătoare şi ameninţată de nimicire. Vorba poetului:
„Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost, aşa rămânem . .."
O suferinţă congenitală, o neîmplinire organică, pare legată de faptul împărţirii şi al subsistenţei separate. întâmplarea pare uneori fără şir şi fără noimă, alteori are un rost şi desvăluie o soartă. Lumea are deci un caracter complex, la care poate fi util să ne uităm de aproape.
1. Fiinţa ca întreg: Firea ca lume şi vreme. — Noţiunile de spaţiu şi timp — cele dintâi prin care trece mintea omului, ca printr'o sită, ideea de existenţă — nu sunt obişnuite poporului român, în vorbirea lui zilnică.
Românul, când vrea să se situeze un lucru în spaţiu, vorbeşte de „loc" şi când îl întrebi de timp, îţi răspunde despre „vreme". Ce legătură are însă acest timp şi acest loc, cu ceia ce este? Răspunsul nu e greu la prima înfăţişare. El a fost dat, şi ceia ce vom spune aici nu e nou.
Locul şi timpul apar ca două vaste receptacole ale existenţelor particulare, care cuprind tot ce este, ca două cadre, sau două vase, pe care aceste lucruri le umplu cu fiinţa lor.
Totalitatea acestor fiinţe care umplu timpul şi spaţiul cu
293
fiinţa lor, alcătuieşte, firea, sub cele două aspecte ale ei: „lumea" şi „vremea" şi această fire este primul obiect asupra căruia poartă înţelegerea românului a existenţei.
Nu ştim încă şi nu voim să prejudecăm asupra întrebării dacă tot ce este, este ' într'un loc şi la o vreme; adică dacă existenţa se petrece toată în spaţiu şi în timp; dar global, pentru -moment, lumea aşa o găsim fiind: în timp şi'n spaţiu.
Prima caracteristică. Lumea nu e pentru român nici numai un receptacol spaţial, nici numai un receptacol temporal, ci un receptacol temporal şi spaţial, în care ce este, îşi face cunoscută fiinţa.
Lumea petrecându-se în spaţiu şi în timp, ea jnu e numai o arhitectură ierarhică de esenţe, ci o devenire, o curgere. După cum gândul fiinţei ei se proectează spaţial ori temporal, firea e o petrecere în lume ori în vreme.
Locul şi timpul sunt deci cele două jmari receptacole ale firii. Lumea e alcătuită în primul rând din tot ce este în vre-un loc şi din tot ce se petrece oareunde. Şi poate ... şi din altceva. Nu putem să nu stăruim asupra ideei acesteia de petrecere (şi nu e (fără interes că această curgere ia nume de ceremonie) pe care o reprezintă această devenire procesivă, acest alaiu mare al lumii care umple timpul şi spaţiul.
„Locul" şi „vremea" sunt însă şi dimensiuni ale lumii; adică ele sunt mijloace pentru a putea rândui, aşeza, situa, fiinţele care 'sunt în ea. Cartea Eclesiastului, atât de vorbitoare sufletului românesc zice: „Dormitul îşi are vremea lui, şi sculatul îşi are vremea lui. . ." Iar vorbirea obişnuită spune că toate lucrurile se fac „la vremea lor", aşa cum toate lucrurile se pun „la locul lor".
Există deci un fel de prejudecată în vorbire, că lucrurile ar avea în lume, un loc şi un timp anumit al lor. Altfel zis, că firea este o alcătuire de fiinţe, rânduită, până la un anumit punct. Zicem „lumea aceasta este rânduită", dar zicem numai „oarecum", pentru că rânduiala acestei lumi nu este desăvârşită. în orice caz, nu e actual desăvârşită. Pentru că, dacă e adevărat că, pentru român, până la urmă, „dreptatea iese totdeauna deasupra ca untdelemnul"; tot pentru el, până atunci, „dreptatea umblă în lume cu capul spart".
Există — după cum vom vedea —■ în această lume, oarecare „lucru slab", oarecare principiu de mişcare, de desor-dine, oarecare libertate, care face că nu toate lucrurile să fie întregi, la locul lor, şi nici să nu vină totdeauna la vreme, ci să impună o căutare sau aşteptare. Dar aceasta nu însemnează totuşi că nu există putinţă de rânduiala.
294
în „spaţiu", rânduim deci lucrurile care stau nemişcate şi spaţiul ne-ar ajunge pentru asta, dacă lucrurile ar sta. Dar cum lucrurile se mişcă, adică se schimbă şi se prefac, alături de cadrul stării se constitue şi un cadru al schimbării, şi lucrurile care se aşezau alături, în, sub sau peste altele, se aşează acum, în timp, unul după altul, în şir.
Spaţiul are dimensiunile lui, cunoscute: lungime şi lărgime, adică întindere; şi înălţime şi adâncime, adică încăpere. Din acestea, adâncimea, înălţimea şi poate lărgimea, par a fi mai deosebite, nu numai pentru că abia ele dau lumii înţelesul ei deplin de cuprindere; dar şi pentru că aduc în lumea întinderii, o idee de preţuire şi de ierarhizare calitativă a fiinţei. Adâncimea, ori înălţimea unui lucru, implică, într'ade-văr, o fire mai aleasă de fiinţă, decât aceia a unui lucru obişnuit.
Timpul are şi el, dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n'ar avea decât o singură dimensiune: lungimea. Lucrurile aşezându-se unele după altele, adică alcătuind un şir, lungimea timpului ar apare ca singura lui dimensiune posibilă. La o mai aproape vedere, timpul are însă şi el volum, adică grosime. Căci lumea existând toată deodată, ca o cuprindere de multe lucruri date în acelaş timp, toate lucrurile îşi au şirurile lor de întâmplări succesive specifice. Firea, în totalitate, desfăşurată în timp, nu mai poate fi deci, cum s'a arătat şi de alţii, un singur şir, ci o colecţie de şiruri, care împreună constituie un şir global de şiruri parţiale.
în realitate, lumea are toate dimensiunile spaţiului, plus desfăşurarea în timp. Vremea nu e deci altceva pentru român decât lumea în prefacere. Şi de aceia, „vremea" are pentru el, nu numai un fir, dar şi un cuprins.
înţeleasă astfel, nu numai ca un fir, dar şi ca un receptacol de existenţă, vremea mai are un caracter. Ea nu se deşiră numai fără de sfârşit, dar ea se şi împlineşte.
Faptul că vremea are adâncime mai este foarte important şi pentru că deschide o problemă nouă. Dacă toate lucrurile trec, şi dacă fiecare lucru are şirul lui de prefaceri, adică dacă există în lume desfăşurări paralele, sau care se întrepătrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capătul mai multora asemenea fire, care se deşiră în aceiaşi j direcţie şi le putem legă între ele. Astfel, devine posibil „gromovnicul", adică tâlcuirea „semnelor vremii", nu numai a ploii şi a viscolului, ori a vieţii, dar şi a vremilor mai mari: a răsboaielor, a evurilor, ba chiar a „eonilor".
295
i
Ceia ce domină toată această concepţie a lumii româneşti e, cum vedem, sentimentul unei vaste solidarităţi universale. Fiecare fapt răsună în întreaga lume, fiecare gest îşi propagă muzica în tot, aşa cum se spune că răsună viorile cremoneze în cutii, ori de câte ori cineva cânta pe una dintre ele. Viaţa unui om e legată de soarta unei stele. Fapta rea a unui om întunecă soarele şi luna. Lucrul acesta, pe care cercetătorii etosului românesc l-au pus mai de mult în evidenţă, constitue primul caracter românesc important, al eixsten-ţei privită ca totalitate.
Lucrul şi-ar găsi uşor explicaţia dacă „lumea" românului ar fi o ierarhie perfectă de substanţe, guvernate de esenţele lor. Se înţelege că atunci, orice clintire a unei părţi, ar face să fremete întregul.
Adevărul e că lucrurile sunt mai complexe şi vedenia românească a lumii lasă, cum am văzut, destul loc pentru imperfecţiune şi libertate în structura ei interioară. Dacă totuşi există aceste răsunete, faptul presupune desigur că în această concepţie a lumii există o interdependenţă pre-ordo-nată de 'ntâmplări şi o ierarhie prestabilită de fiinţe; dar că în lume intervine ceva care-o tulbură.
Al doilea caracter al acestei lumi, legat de cel dinainte, este acela pe care-1 regăseam cândva la temelia întregei gândiri medievale: ideea că toate lucrurile au un sens, că lumea este o carte de semne, un „trepetnic".
întrebările: „E semn bun?", ori „e semn rău?" însoţesc, la român, orice întâmplare a acestei lumi. Şi lumea lui nu este o lume neutră de întâmplări, fără sens şi legătură; ci este o lume plină de puteri rele ori binevoitoare, de chemări şi de tăceri, de arătări şi de ascunderi. într'un sens, toate lucrurile acestei lumi sunt fiinţe şi au ceva de spus cui ştie să le asculte. Umbra copacului care te îmbie; pământul care-ţi rezistă uneori, când vrei să-1 despici cu plugul şi care se lasă despicat alteori; fântâna care te chiamă să bei; pomul care te îmbie la poame; pasărea care-ţi cântă a bine sau a rău; iepurele care-ţi taie drumul; zânele care te prind în horă, dacă întârzii nopţile pe la răspântii. . . Totul este însufleţit, proaspăt, necontenit viu, în această lume concretă. Totul se referă la tine, te îndeamnă, te îmbie, te mângâie, ori te ameninţă!
Toate lucrurile sunt fiinţe, cu intenţionalităţi şi gesturi proprii. Ele nu constituie o alcătuire statică de esenţe ierarhizate, după gradul lor de fiinţă; ci o vastă procesiune, în care simbolul desvăluie insul şi insul acoperă simbolul. Lumea văzută, în care lucrurile se petrec ca nişte semne de
296
dincolo către noi, nu desvăluie numai o lume nevăzută, faţă de care e în raport de substrat la aparenţă; ci lumea văzută şi cea nevăzută se întrepătrund cu eficiente schimbătoare, ca şi în mitologie.
Plinătatea aceasta dinamică şi schimbătoare, a existenţei româneşti, nu ne întâmpină numai în lumea noastră dela ţară. Numai că, în oraşe, unde lucrurile s'au laicizat şi unde lumea a devenit „pozitivă", lucrurile iau altă formă. Căci ce altceva este dorinţa de a află, alergarea aceasta continuă după „noutăţi", a românului din oraşe, setea lui de svon şi chipul în care se< satisface de îndată ce fantezia lui îi arată că ceia ce i se par a fi faptele, se 'nclină către un înţeles care-1 linişteşte, ori ia atitudini ameninţătoare, la fel cu ielele dela cotitura drumului, pentru călătorul întârziat în noapte? Porneşti în cotidian şi, fără să vrei, te pomeneşti în legendă.
Să reflectăm puţin la tot ce e specific în această atmosferă de acţiune şi reacţiune vie, de convorbire între om şi evenimente, care face foarte des pe streinii care coboară printre noi — şi pentru care faptul brut, evenimentul, are cu totul alt sens, statornic, grav şi verificabil — şi vom înţelege că existenţa românească se desfăşoară într'un fel de lume de basm, în care ceia ce numim „realitate pozitivă" se destramă într'o pluralitate dinamică şi animistă, în care interpretarea îşi caută totdeauna semnele bune sau rele. Şi acesta este alt caracter şi altă dimensiune prin care existenţa românească dobândeşte un profil propriu. De ea se leagă desigur observaţia că „Românul e născut poet", ori că „Românul e deştept". Şi tot de ea, se leagă teama că „Românul nu e statornic", ori constatarea aşa numitului „scepticism românesc", a „caracterului nepractic al românului", ori a „lipsei lui de stăruinţă" . ..
Existenţa românească nu cuprinde însă numai lumea de aici, ci şi lumea de dincolo. Faptul că această lume e definită printr'un adverb, rămas fără referinţă, e plin de semnificaţii. Lumea de dincolo are pentru român o situaţie stranie faţă de cea de aici. Te-ai aştepta s'o găseşti despărţită printr'un hotar spaţial: aici, dincolo. O afli despărţită printr'o schimbare de fire a fiinţei. Lumea de dincolo, nu e pentru noi „afară"' din lumea de aici. Ceia ce ne desparte de ea, este un fel de oprelişte internă, de vamă, de deosebire de domeniu existenţial, de experienţă a fiinţei, asemănătoare aceleia care ne în-dreptăţia să vorbim, înainte de celălalt răsboiu, de fraţii „de dincolo". îşi închipuie oare cineva pe un francez, numind pe alsacian, înainte de 1918, cu expresia: „frere de l'au delâ?"
297
Nu. „Au dela" implică, la francezi, un prag fără întoarcere, care face aplicarea termenului impropriu oricărei folosiri imanente, pe când la noi, între „aici" şi „dincolo", rămâne vamă.
Lumea de dincolo o cuprinde şi pe cea de aici. Ea e un receptacol deschis, care cuprinde lumea de aici din toate părţile, o pătrunde, o umple şi o împlineşte. Lucrurile nevăzute sunt ca şi cele văzute, chiar dacă nu sunt date în spaţiu. Dar dacă ele sunt date uneori în timp, şi ca atare apar în lume ca întâmplări înşirate pe firul vremii, şirul acesta nu este sfârşit. Ca atare, el nu cuprinde lucrurile care vor fi fiind fără şir, minunate, şi nici pe cele de peste şir, de după „împlinirea vremei". Existenţa ca totalitate, „lumea în genere", depăşeşte deci din toate părţile timpul şi spaţiul, locul şi vremea, în care se aşează lucrurile din „lumea de aici".
Sub raportul cuprinsului, acum, orizontul lumii româneşti nu e limitat de faptă, de încercare, ori de interesul acţiunii. El e un orizont concret, pe care însă altul îl depăşeşte din toate părţile şi pe care acesta îl străbate deasemeni, în toate sensurile.
Nu există deci ruptură existenţială, prăpastie, pentru român, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi vecinicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere.
Deosebirea acută dintre prezenţa existenţială a individului concret, supus pieirii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta, spaima lui constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în care totul se face şi se desface, este înlocuită la noi, într'un sens, printr'o deosebire între două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo. Dar deosebirea dintre ceia ce e aici şi ceia ce e dincolo se face după cu totul alte criterii decât deosebirea dintre „sunt" şi „sunt ceva", în metafizica apuseană.
Mai întâi, lumea „de aici", nu e, totuşi, o lume de „prezenţe" în sensul metafizicei actualiste. Ea cuprinde lucrurile care „au fost", dar „nu mai sunt". Caşi lucrurile care „pot fi", dar „nu sunt încă". Acestea întind sfera lumii de aici, către praguri care pentru „logica occidentală" par absurde; căci pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi „nicăeri", de oarece „a fi" înseamnă „a avea loc". La fel, lucrurile ce „pot fi" nu sunt pentru ea, pentrucă posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţă şi de nefiinţă, adică afirmarea simultană a conjuncţiei şi dis-juncţiei existentului şi non existentului, altfel zis existenţa a ceia ce relativ este ori nu este, şi care deci, în sens absolut, şi este şi nu este.
Pentru existenţa românească, pentru care lucrurile care
298
sunt nu sunt legate de prezenţă, adică de existenţa „hic et nune", întrebările subsistă stăruitor. Ce se face cu faptele făcute? Şi ce e cu cele de făcut?
Ele sunt totuşi „în lume". Şi dacă „lumea de aici" e prea mică spre a le cuprinde, — atunci există altă lume, „dincolo", pentru ele. Şi iată cum lumea „de dincolo" se constituie natural, ca o depăşire a celei de aici, ca un loc al aceleiaşi treceri. Şi aceasta e de reţinut. în adâncul lucrului, par'că nici nu ar fi două lumi, altă lume.
Deosebirea dintre lumea de aici şi lumea de dincolo nu conferă celei de aici, „prezenţei", nici un privilegiu existenţial. Lumea de dincolo făptueşte şi are eficacitate, ca şi cea de aici. Ba, privite lucrurile în adânc, mai mare. Oricât ar părea lucrul de paradoxal, această depăşire, această trecere, apare în existenţa românească, în chipul unui proces imanent, săvârşit însă în existenţa deplină, care nu e aceia a acestei lumi, şi a celei de dincolo.
Tăietura ce există între „prezenţă" şi „neprezenţă" nu afectează pentru român „esenţa lumii". întreaga desfăşurare calitativă a lumii este independentă de tăietura dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. întreaga „petrecere" a lucrurilor se desfăşoară simultan pe planul de aici şi pe planul vecini-ciei. Ideile de înălţime şi de adâncime sunt bune şi pentru rai şi pentru iad, caşi pentru lumea văzută, deşi raiul ar trebui să nu fie „aici", ci „dincolo". ,
Ideea de „nicăeri" chiar, nu înseamnă ceva afară din lume: ci neputinţa de a situa ceva în lume. Lumea e tot, dar e şi „peste tot". Lumea e plină, dar plină cu o trecere. Lucrurile din ea nu sunt definitive, la locul lor. Ele „se duc" şi uneori „se întorc".
între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. „Dincolo" nu însemnează propriu zis „în afară", ci „altfel". Cei de aici trec uneori „dincolo" în vis, ori în trezie. Cei „de dincolo" stăruie pe aici. Nu este deci între „aici" şi „dincolo" prăpastie, ci vamă, pe care dacă o plăteşti, treci. „Dincolo" nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei.
„Nesfârşitul" lumii e o problemă de perspectivă. în fond, lumea de aici, are un sfârşit. Dar unde sfârşeşte lumea de uici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârşi cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde şi o pătrunde pe cea de aici.
„Sfinţenia" chiar, apare şi ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul. Soarele e sfânt. Oaia e sfântă. Casa e sfântă.
299c
Tot ce e la locul lui şi la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt. J
Sfânta dreptate, sfânta ţară, ba chiar şi sfânta bătaie! 1
Ce bogate sunt discriminările care însemnează pe roma- 1
neşte, această idee de petrecere continuă, care umple timpul 1
şi care chiar îl depăşeşte! începând cu metafizicul şi quasi- |
spinozianul „tot de a una", care e timpul în care totul e dat j
dintr'odată, pentru care vecinicia nu e decât unitatea totului, |
ci nici de cum „nesfârşitul" lui; adăugând pe continuu curgă- I
torul „mereu", sau pe sinonimul său, care arată chipul în care *
continuitatea  curgerii  topeşte  clipele (atomii de timp) „în- ]
tr'una; ori, depăşind marginile timpului lumii de aici, pentru i
a cuprinde şi pe cea de dincolo, în această continuitate de pe- \
trecere, şi sfârşind cu religiosul „pururea", care însemnează |
„totdeauna mereu", adică timpul şi vecinicia date împreună, |
ori cu indicativul său derivat „de-apururi"; — ce bogăţie de 1
nuanţe! |
Ne amintim tresărirea pe care am avut-o acum cincispre- '
zece ani, când, încercând să traducem întâia oară un text din ;
Peguy, am constatat cum, pentru noţiuni pe care el se căsnia ,
să le făurească pe franţuzeşte, prin alăturare de concepte de i
felul lui: „continuellement toujours", sau „eternellement tou- j jours", pentru care ar fi trebuit să traducem „totdeauna mereu" sau „vecinie într'una", — noi găsiam în limba noastră,
gata făcute, pe aceste „pururea" şi „deapururi", discriminări .
pe care limba alor noştri le făcuse cu veacuri mai înnainte. ■
Reflecţia asupra acestui „tot de a una", de pildă, e plină
de interes, pentru că ea ne pune pe calea unui fel de elea- ] tism funciar al sensului românesc al existenţei, care coexistă însă, paradoxal, paralel şi concomitent cu un heraclitism tot atât de funciar, în sentimentul necontenitei petreceri a întâmplărilor în lume.
Nu ne putem opri să nu semnalăm aci, dificultatea în care se află chiar marele Eminescu, atunci când încearcă să
îmbrace în trupul limbii româneşti, concepţii streine de ace- ! lea ale neamului nostru, de pildă în versurile:
„Nu eră azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna. Căci unul erau toate şi totul era una".
Dacă „tot de a una" însemnează într'adevăr „totul de.a una", adică „totul dintr'odată", atunci, în loc ca versul să zică, cum zice, ar fi trebuit să fie: „Nu eră azi, nici mâine, nici eri, ci totdeauna". Versul următor ar fi fost astfel, efectiv, explicarea acestui „todeauna", adică atunci când: „unul erau toate şi totul era una"; ci nu contrazicerea lui. j
Atunci ar fi apărut însă altă dificultate. Cum ar fi putut oare să identifice poetul, cu simţul lui adânc al limbii şi al ideilor, confuzia tutulor lucrurilor în neantul iniţial, din versurile următoare:
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată, Erau din rândul celor ce n'au fost niciodată
cu termenul românesc: „todeauna, care, cu rădăcinile lui şi cu aceiaşi construcţie ca şi elinescul ev xaî roxv însemnează exact contrariul acestor versuri, adică inexistenţa neantului, ba chiar imposibilitatea lui, de oarece reprezintă tocmai permanenţa indestructibilă a fiinţei, iar nu nimicirea ei?
Lămurirea ar sta poate în derivarea formulării eminesciene dintr'un prototip francez: versurile raciniene similare din „Les plaideurs":
„Le monde, l'univers, tout, la nature entiere Etait ensvelie au fond de la matiere,
în care „materia" are sens platonic de „nefiinţă", desvoltând ovidianul:
Unus erat toto naturae vultus in orbe ...
Greutatea turnării neantului vedic în rostirea de tip eleat s'ar lămuri.
Aceiaşi reflecţie ar putea-o sugera incongruenţa din versurile în care se spune că: pământul, cerul, văzduhul, lumea toată, erau din rândul celor ce n'au fost niciodată, în care se vădeşte deasemeni neputinţa limbii de a exprima fără contradicţie faptul ca un lucru „să fi fost", şi faptul de a nu fi fost „niciodată".
în limbile în care prezenţa are o poziţie privilegiată în •existenţă, versul acesta ar putea avea un sens necontradictor, căci „existenţa" ar avea înţeles de „prezenţă"; pe când în limba noastră, în care existenţa nu are decât un foarte slab asemenea înţeles, şi unde prin urmare nu se poate defini „existentul acum şi aci", proectat înapoi logic, ca neexistent în nici un fel, — sensul versului se găseşte într'un serios impas.
2. Fiinţa singuratecă: întâmplarea, insul, Dumnezeu. — De unde vine acest caracter proteic, necontestabil, al existen-
300
301
ţei? Do unde această deosebire între ceia ce e aci şi ceia co e dincolo? Care sunt rădăcinile acestei înşurupări speciale, nepozitive, poetice, a românului în existenţă, în care lumea gândită şi închipuită dobândesc aceiaşi însemnătate cu existenţa de fapt, devin nedeosebite de aceasta?
Pentru a ne lămuri trebuie să părăsim fiinţa întregului şi să ne ocupăm de fiinţa părţii, de ce sc înţelege prin existenţa fiecărui lucru?
Desvoltarea acestor gânduri oprită în acest punct, în conferinţa de anul trecut, prefăcută în studiul de faţă, îşi cere. o întregire, urm considerarea amănunţită a felului in care se înfăţişează fiinţa singuratică în metafizica românească. Continuându-ne reflecţiile asupra acestui subiect, isvorîte din gândurile însemnate în capitolul următor asupra întâmplării, ca păţanie, în loc de fapt <de a fi, credem a fi ajuns-să discernem structura filosofică-particulară a acestui fel de existenţă în metafizica românească-
Ca idee călăuzitoare, ne-a slujit aceea de „ins", aspect relativ stabil al existenţei concrete, opus întâmplării, ca un substrat permanent şi unitar de însuşiri, întâmplări şi fapte, la caro a ajuns evoluţia ciudată a latinescului „ens" în româneşte.
Definind acest ins, ca o singurătate dc existenţă proprie, l-am găsit totuşi legat de totalitatea existenţei, prin locul şi timpul .său.
In căutarea caracterelor acestui ins, am deosebit cele două fomic de existenţă particulară: fiinţa şi lucrul, stabilind precumpănirea celei dintâi asupra celei din urmă, în esenţa irisului românesc.
Mai departe, am aflat o confirmare a caracterului personal al existenţei, în deosebirea chipului bărbătesc şi femeiesc, constatând că. această deosebire nu priveşte o Singură regiune a fiinţei, ci merge la rădăcinile ci. Am aflat apoi esenţa „bărbătescului" în firea lucrătoare, şi a femeiescului în firea pătimitoaro.' Lipsa genului neutru în româneşte, ne-a confirmat impresia că ideea de existenţă nu s'a constituit aci pe tipul lucrului, ci pe al fiinţei; iar existenţa ambigenului ne-a descoperit în locul existenţei de primul tip, o anumită slăbiciune a „bărbătescului" faţă de starea de mulţime.
Cercetând elementele necesare caracterizării insului, am înlăturat mai întâi „firea", găsind în ea o determinare prea generală a limitelor de variaţie a însuşirilor acestui ins, din care poate fi scos uneori de împrejurări şi care nu poate fi opusă lucrării Dumnezeirii. Ani reţinut totuşi firea, ca instrument logic de clasare a fiinţelor, înlăturând-o însă ca rădăcină a faptului de a fi; situaţie care ne-a îngăduit să explicăm lipsa unui şir întreg de controverse apusene în această mentalitate.
Am aflat apoi, putinţa de determinare deplină a individualităţii
^HL fiinţei, pe plan logic, prin „chip", prin „rost" şi prin „soartă", definind succesiv pe cel dintâi drept cheie a însuşirilor insului, pe al doilea, ca integrală a posibilităţilor acestuia şi pe a treia ca şir exhaustiv al păţaniilor lui. Pe planul existenţial, singurul principiu de individuare a insului, a apărut lucrarea lui Dumnezeu.
Trecând la rădăcinile fiinţei, metafizica românească no-a desvă-luit în Dumnezeu o fiinţă concretă, paradoxală, singuratică, dar peste jK  tot fiitoare, de ins, mai presus de fire, dar a tot făcător în fire, proto-Mţ   tip al bărbăţiei, individualizat in trei feţe lucrătoare, faţă de care res-Wt   tul existenţei nu face decât să-i resfrângă lucrarea.
Astfel, cu toate că ideea de existenţă concretă, nu a generat in mt româneşte un tip de existenţă de felul aceleia a lucrurilor, ci unul de W felul aceluia al persoanei, — ea nu s'a putut desvolta în sensul unui W personalism energetic, ci în sensul unui personalism teofanic, insul în » sine, vădindu-se, în ultimă analiză, ca şi întâjnplareai un reflex, o *    iluzie, un fenomen .neautonom al fiinţei .universale.. . ■
Ş De unde, „fatalismul" românesc, definit-nu ca indiferenţă faţă de
f condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare â făptuirii în ritmul; uni-l Vfcrsal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeeşti* De unde şi .caracterul T Titualist al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic t Nu putem desvolta acestei idei aici. Le indicăm totuşi, fiindcă
:'     perspectiva lor vine să întregească ansamblul consideraţiunifor schiţate in acest studiu, asupra dimensiunii româneşti a; existenţei, cu ca-|  *     pitolul existenţei particulare, incomplect tratat în conferinţa dc anul i trecut.
in
Pornind dela ideea cantitativă a. existenţei, am privit-o ca tot, apoi ca parte şi treptat în cursul acestei cercetări am aruncat unele sonde asupra calităţii ei.
Se cuvine acurri să ne oprim mai aproape la această calitate şi să încercăm să desluşim observaţiile făcute asupra ei.
I. Fiinţa ca însuşire: Faptul şi felul de a fi. — Filosofii au încercat de mult să deosebească două înţelesuri ale verbului a fi: într'adevăr „este" poate să însemne două lucruri, .aparent deosebite; felul şi faptul de a fi.
in prima accepţie folosim verbul a fi când zicem: cerul e albastru, problema e grea, omul e animal. Ori când zicem cu poetul:
„Toate-s praf, lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem noi". în aceste cazuri verbul a fi nu face decât să lege un subiect cu un predicat, adică atribuie unei fiinţe, o însuşire. în toate
302
303
aceste cazuri, judecata respectivă exprimă un fel de a fi, starea sau firea subiectului gramatical şi o legătură de apartenenţă logică.
Există însă şi altă întrebuinţare a verbului a fi. Atunci când de pildă exclami cu poetul:
„A fi, nebunie şi tristă şi goală!'*
ori când te întrebi cu el:
„Şi-apoi cine ştie de este mai bine A fi, sau a nu fi.. *(
ori când zici: Eu sunt, lumea e, gândul meu e, Dumnezeu e.
Primul sens nu are în el nimic misterios. Sau, mai exact, verbul a fi, mijloceşte şi leagă, cum am spus, un atribut de o fiinţă. Verbul a fi atribuie o însuşire unei fiinţe, ori constată că o însuşire aparţine unei fiinţe, că o fiinţă are, posedă, o însuşire. Al doilea sens e mai greu de lămurit. Căci deşi ni s'a părut tutulor că-1 înţelegem, în realitate ne va fi foarte greu să-1 definim, adică să arătăm exact ce înţelegem priri-tr'însul. Dificultatea e legată de însăş natura definiţiei. Şi iată de ce: A defini, însemnează a lămuri un lucru prin altele, în cazul special al existenţei în al doilea înţeles, al existenţei de fapt, ontologice, acest lucru e foarte dificil, dacă nu chiar imposibil. De ce? Pentru că, în această a doua accepţie, ideea de existenţă este ideea cea mai generală pe care o putem forma despre un lucru. Ori şi ce lucru, luat în vreun fel oarecare în consideraţie, admite acest predicat. Nici o altă idee nu-1 va putea deci lămuri pe deplin.
Că ideea de existenţă este ideea cea mai generală pe care o avem despre orice lucru, nu e greu de înţeles. în acest sens, general, orice lucru despre care vorbim, este. Este, pentru bunul motiv că „dacă n'ar fi, nu s'ar povesti". Dar aci încep dificultăţile. Aşa, generală, ideea de existenţă e complet nedeterminata. Şi ca atare, de nici un folos. Dacă şi eu. sunt, şi lucrul acesta din faţa mea este, şi dacă este deopotrivă şi ceia ce gândesc despre el; şi ceia ce-i doresc, dease-meni; — atunci ideea de „este" e echivocă şi nu foloseşte la nimic. Şi totuşi, acest lucru nu e cu totul adevărat, de vreme ce răspund cu înţeles, la întrebarea dacă un lucru „este" ori „nu este". De aci nevoia de a încerca o determinare a acestei idei de existenţă cu scopul dc a o reduce la un înţeles acceptabil.
Filosofii au încercat să reducă deci această a doua idee de existenţă lă altele, începând cu Parmenide, care a afirmat că existenţa e unitate, trecând — peste mulţi — cu Berkeley, la ideea că existenţa este percepţie şi sfârşind, pentru moment, cu Heidegger, care afirmă că existenţa e teama subiectului individual de nimicire. S'a constituit astfel, treptat, o-listă de idei generale, o tablă de categorii, menite să lămurească ideea de existenţă.
S'a deosebit astfel, cantitativ, existenţa unică a lumii, de existenţa fiinţelor particulare; existenţa totului, de a părţilor lui. S'a deosebit, calitativ, fiinţa actuală, de fiinţa gândită,, existenţa afirmată, de cea negată, existenţa mărginită, de cea nemărginită. S'a deosebit fiinţa care există în sine, de fiinţa, care există în legătură cu altele şi, în relaţie, s'a deosebit: relaţia univocă dela cauză la efect, de relaţia reversibilă, funcţională, de acţiunea reciprocă. S'a deosebit substratul neschimbător al lucrurilor, de întâmplările schimbătoare şi de relaţiile lor, substanţa de accident. S'a deosebit apoi ceia ce face ca un lucru să fie (cauza), de ceia ce-1 face să fie ce este (esenţa), sau chiar acel care este (persoana). S'a deosebit fiinţa care poate fi, de cea care nu poate fi, şi de aceea care este. S'a deosebit apoi fiinţa care este, dar ar putea să nu fie, de aceia care nu poate să nu fie. Posibilitatea, imposibilitatea, realitatea, contingenţa, necesitatea, au îmbogăţit astfel arsenalul discriminărilor existenţiale, cuprinsul felurilor de a fi.
Fie-mi iertat că mă opresc asupra acestor precizări şcolăreşti. Amintirea lor e însă necesară pentru buna înţelegere a celor ce vor urma. Ceia ce trebuie reţinut, e faptul că la rădăcina tuturor acestor distincţii existenţiale, a rămas însă dificultatea creată de opoziţia iniţială dintre sensul lui „a fi ceva" şi al lui „a fi, pur şi simplu". Pentru că toate încercările de' a determina înţelesul lui „a fi", prin altceva, au prefăcut pe acest altceva, într'un fel de „a fi ceva", în care cel dintâi „a fi" s'a dizolvat; în vreme ce sensul dintâiu, sensul existenţial, a continuat să-şi pretindă autonomia, concretizată: prin posibilitatea de a negă, de a nega existenţa pură şi simplă a cuiva ori a ceva: E? Nu e.
Existenţa în sensul puternic al cuvântului, existenţa concretă, de fapt, fiinţarea, — deşi atârnată, istoric, de mai multe idei deosebite, cum ar fi acele de act, ori de formă, de materie, ori de substrat — e legată strâns în metafizica apuseană, de timp şi de spaţiu. Un ins ori un lucru există, în acest sens, când fiinţa lui poate fi individualizată „hic et nune"; aci şi acum. Şi sensul cel mai curent al existentului e folosit în ac-
304
20 — Dreptul la memorie, voi. III.
305
cepţia în care existenţa poate fi afirmată ori negată „hic et nune". Şi dela această existenţă concretă pornindu-se, se defineşte ideea de existenţă ca ceva care „are loc". Astfel, cu toate că neamţul o gândeşte pornind dela ideia de. acţiune (Wirklichkeit), pe când francezul o gândeşte pornind dela ideea contrară de obiect (realite), ei se întâlnesc în precizarea acestei idei, prin legarea ei de timp şi de spaţiu. într'adevăr neamţul numeşte această existenţă de fapt: „da sein" (a fi aici, a fi de faţă, prezentă de fapt), iar francezul zice despre un asemenea fapt că „are loc". Noi românii, când voim să indicăm un fapt de acest fel, zicem: „se 'ntâmplă". Nu zicem că „are loc". Aşa zic gazetarii, care traduc gândul lor direct din franţuzeşte. Românii însă zic: „se întâmplă".
Prezenţa este desigur şi o situare în timp: în timpul nostru şi la momentul vorbirii, în amândouă limbile europene. Ceia ce trebuie să observăm, e că pentru a defini acest „timp" special, se recurge de obiceiu la spaţiu. De altfel şi pe româneşte, când strigăm: „prezent", noi înţelegem „de" faţă". S'ar părea deci că nu este nici o deosebire. „Prezenţa" lucrului ar însemna pe româneşte tot una cu germanul, „da sein" şi cu francezul „avoir liou". Odată ce lucrul e identificat în spaţiu, situat, odată ce „are loc" şi e aci, — cstol
Ce însemnează însă pentru român acest ,,sc întâmplă?" Cei ce s'au ocupat de el îi conferă două rădăcini. După unii, „întâmplare" nu înseamnă decât „situare în timp". După alţii, termenul n'ar avea, originar, decât aceiaşi accepţiune de determinare a unui anumit loc de trecere, „in'templo habere-, însemnând momentul astronomic în care o stea atinge apogeul, în care e prinsă de viziune la meridian. E vorba, totuşi, ele acelaş lucru? Nu. Şi iată de ce. „Se întâmplă", nu înseamnă de loc că un lucru capătă un plus de fiinţă, că se face, că iese din nimic; ci înseamnă numai că: „se preface", se transformă, sau mai pregnant legat de timp, că „trece".
Deosebirea se manifestă deci în aceia că, în vreme ce pentru apusean, odată ce un lucru e constatat, adică situat, „în spaţiu", odată ce „are loc", odată ce se petrece, acel lucru, acel un fapt este; pentru român, ceia ce se 'ntâmplă are par'că fiinţă „înainte de a fi", şi şi-o păstrează şi după ce nu mai este în lume, în sensul acesta de „hic et nune". Intrarea iui în lume e ca o cădere din altă lume, o „trecere", nu o „înfiinţare".
Nu poate fi numai o întâmplare, faptul că ideea aceasta care însemnează „eveniment" şi care ar trebui să fie plină de
306
toate bogăţiile fiinţei de fapt, mai are şi sensul de „hazard", de apariţie' ocazională, de accident, de eveniment fără noimă.
Dacă ar fi adevărat că faptul că un lucru „se întâmplă" însemnează că un lucru vine din neant şi capătă existenţă, cum ar voi acei care încearcă să tragă asupra „întâmplării" româneşti toate accepţiile „evenimentului" ori „faptului" metafizicei' apusene; şi dacă acest caracter s'ar căpătă efectiv prin inserţia în timp, prin „înfăţişare", adică prin pătrunderea în lume şi'n vreme, atunci de ce un lucru „vremelnic" este un lucru trecător, precar, o existenţă micşorată, care nu are nimic din consistenţa pe care o capătă, in apus, existenţa temporală, faţă de cea gândită, şi nu e un lucru eficient, tare, sigur, existent în toată puterea cuvântului?
Lucrul trebuie să ne pună pe gânduri. El confirmă ceia ce am spus până aici că, pentru român, „a fi prezent în timp si spaţiu", adică „a se întâmpla" şi „a fi în lume", nu reprezintă nici un fel de plus de fiinţă, faţă de a fi pur şi simplu, în oricare timp şi'n orice loc, ba chiar dincolo de timp şi deloc.
Ne lovim aci de un element de intemporalitate şi de aspaţialitate a existenţei, cu care noi, cei care ne-am format în duhul filosofiilor apusene, trebue să ne deprindem, şi faţă dc care rămânem mereu cu oarecare nedibăcie.
Slaba însemnătate a realităţii pentru român apare şi din aceia că vorba care însemnează pe româneşte real, „vorba „aevea" nu a dat loc la nici o desvoltare filosofică proprie, filosofia românească înregistrând năvala „realului", abia odată cu filosofarea de structură apuseană. Dar chiar faptul că rădăcina probabilă a acestui cuvânt folosit pentru a desemna realul, este „ab aevo" ablativul Iui „aevum", adică „existenţa de todeauna", „din veac", iar nu de acum şi de aici, confirma cele ce am spus până acum.
Ca şi „întâmplare" vorba care înseamnă pe româneşte existenţa reală, derivă deci dela „durata continuă, care nu are sfârşit, vecinicie, timp, vreme lungă". în rădăcinile lui, „aevea" înseamnă deci existent, „din veacuri", de veacuri, iar nu prezintă actuală. Cât despre desvoltările filosofice care ar putea porni dela existenţa aevea, cred că atunci când acest aevea e numai un adverb, posibilitatea limitată de a-1 negă, din care ar putea porni desvoltarea filosofărei, constitue desigur o altă indicaţie de slăbiciune a acţiunei problematice a acestei noţiuni.
Există o altă noţiune prin care românul pare a distinge între ce e şi ce nu e, şi prin care pare a arăta uneori că un lucru realizează. E ideea cantitativă de plinătate de care am
20 > 307
mai vorbit. „Mi s'a împlinit visul", sinonim cu „Mi-am văzut visul cu ochii", are sensul clar de „realizat", de întâmplat aevea, nu numai gândit. Dar tocmai recursul la o noţiune cantitativă pentru a exprima ceia ce constituie calitatea esenţială a existenţei, dovedeşte dificultatea cu care se mişcă spiritul românesc pe acest teren. Oricare ar fi geneza acestui termen, se petrece, pentru român, acest lucru curios, că „a fi" nu însemnează nici a fi cândva, într'un timp privilegiat, nici a fi undeva, într'un loc privilegiat. Pentru ideea românească de existenţă, e suficient să fi fost cândva şi undeva, oricând şi oriunde şi, pentru că viitorul e neştiut, chiar numai „să fi putut fi".
Lucrul acesta nu aparţine exclusiv românului. Aventura aceasta s'a mai întâmplat desigur în lumea veche şi pentru alţii. Dar acolo, sensul existenţei al lui „esse" a disolvat sensul lui predicativ, aşa încât tot efortul filosofiei mai noui, s'a desfăşurat mai ales sub forma preocupării existenţiale. E aci desigur o prefacere legată de o întreagă transformare a civilizaţiei europene. Românii au păstrat însă vechea atitudine esen-ţialistă. La ei, atitudinea existenţială a fost topită de aceia predicativă.
Caracteristica românească a întâmplării, mai cere însă o precizare. Pentru metafizica actuaiistă a Apusului, o întâmplare este mai presus de toate, un fapt, o acţiune, o lucrare. Pentru român, dimpotrivă, întâmplarea este mai mult o schimbare de stare, adică rezultatul unei asemenea lucrări, înregistrat de către un ins, fiinţă ori lucru, ceva care ţi s'a întîmplat, care s'a petrecut cu tine, adică o păţanie. Ci nu o faptă pe care ai săvârşit-o.
Inserţiunea evenimentelor în vreme, nu apare, cum am mai spus, ca rezultatul făpturii unui subiect, ci 'ca acel al unei păţanii. Că „pătimire" nu înseamnă în româneşte numai suferinţă, în termenul restrâns de durere, ci alterare metafizică a fiinţei, adică păţanie, suferi re a lucrării altuia, înregistrare a ei în fiinţa proprie, primire, — o atestă expresia cântării bisericeşti care vorbeşte chiar şi de „pătimirea bucuriilor".
Categoria aristotelică a pasivităţii, a păţaniei, a pătimirii, în sens de suportare, de primire, de afecţiune metafizică, disolvată în metafizica apuseană, sub presiunea făptuirii, cel mult în ideea „acţiunii reciproce" — domină la român, asupra aceleia a lucrării, acţiunii, sau energiei, cel puţin întrucât priveşte „lumea" şi toate fiinţele ei. Nu un subiect de acţiuni apare existenţa, pentru el, fie generală ca firea, sau particulară ca insul şi întâmplarea, ci un suport de pătimiri şi de pă-
ţanii, o schimbare de stări sub puterea altuia. Nu altceva exprimă cronicarul prin expresia: „sub vremi".
Mai mult decât atât, constatarea acestui caracter înlesneşte înţelegerii româneşti să urce deîa întâmplările acestei lumi la făcătorul a toate, „încercarea" nefiind pentru el iscodirea practică a posibilului în perspectiva intereselor fiinţei particulare, ci desluşirea intenţiilor iăcâ torului faţă de această fiinţă.
E aci, cum spuneam, o orientare dispărută treptat din metafizica actuaiistă a Apusului, pe măsura triumfului ştiinţei experimentale, ce a consacrat acolo triumful lui „homo faber".
2. Tăgăduirea fiinţei; Opoziţie şi limitare, — Ne apropiem acum de un punct hotărîtor în lămurirea celor spuse până aci şi anume, de ideea de negaţie.
Românul, ştie oricine îl cunoaşte, este un opozant înnăscut. Orişice lucru i-ai propune, tendinţa lui iniţială, ispita gândului lui, este să se împotrivească. Lucru curios, opoziţia lui nu desfiinţează însă, ce neagă, ci creează, alături de ce tăgăduieşte, o realitate care îmbogăţeşte, în loc să pustiască.
De ce este spiritul românului negativ? De ce nu este negaţia lui eficace?
Faptul acesta mare al negaţiei, posibilitatea de a zice: nu, de a te opune, este semnul, bariera, prin care gândirea occidentală triază posibilităţile de existenţă, de imposibilităţi şi existenţele contingente, de cele necesare. Ei bine, această barieră nu funcţionează la români în acest sens. Pricina? Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu Ia faptul de a fi. El opune deci totdeauna unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizezi planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceia ce nu-ţi îngăduie el, este să ai dreptate în bloc, sau în perspectiva lui.
Acest fapt lămureşte şi excesiva îngăduinţă — poate neasemănată — a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este pentru el, absolut altul. Cum nu e pentru el, nimeni absolut altfel...
Oridecâte ori românul tăgăduieşte, zicând: „Nu e", tăgăduirea lui este numai relativă. Presupus e totdeauna că: „nu e aici", ori că: „nu e acolo", ori că: „nu e aşa", ori că: „nu e încă", ori că: „nu e ăsta". Negaţia românească este totdeauna tăgăduirea unui „quomodo", ori a unui „quod esse", ci nu a lui „esse" pur şi simplu, în sens existenţial. Chiar atunci când spune că ceva nu e de loc, românul tot nu-i tăgădueşte fiinţa.
308
309
Pentru că chiar acest „de loc1' dovedeşte despre ce fel de „numeşte vorba.
„A nu fi'4 nu are pentru român deci un înţeles absolut. Toată ontologia e pentru el regională şi toată fiinţa, fel de a fi.
Funcţiunea negaţiei este să tăgăduiască existenţa într'o anumită regiune a lumii, sau a fiinţei, adică să tăgăduiască o atribuire, ori o situare; ci nu un fapt. Chiar atunci când tăgăduieşte un fapt, o întâmplare, românul nu tăgăduieşte decât tot o nesituare a unei existenţe la un nivel aşteptat.
Fiindcă „prezenţa", neavând, la el, privilegiu în devenire, pentru ca pe baza ei, să poţi deosebi ce e, de ce nu e, negaţia pierde privilegiul de a mai deosebi altceva decât deosebiri de lucruri, de esenţe. Funcţiunea ei.devine pur determinativă şi limitativă. Prin simplul fapt al căutării ateşti existenţa, într'un plan, care e şi el un plan de existenţă. Ceia ce implică negaţia, este numai o nepotrivire între un plan şi altul: între ud „aici" şi un „dincolo".
Dacă ne-am închipui chiar, că cel care tăgădueşte prin definiţie, care nu e decât întruparea spiritului de negaţie, Diavolul, ar fi fost român şi s'ar fi aflat în faţa scaunului dum-nezeesc de judecată, el nu ar fi putut opune niciodată poruncii, lui Dumnezeu, un: „non fiat", un: „ba", un: „să nu fie"; ci i-ar fi demonstrat mai curând, ,lui Dumnezeu, că el vede lucrurile altfel şi mai bine decât el. Ceia ce nu l-ar fi făcut mai puţin diabolic, şi nici mai puţin primejdios ispititor de putinţe.
E important de reţinut acest caracter luciferic şi nu satanic, al tăgadei româneşti, în forma ei absolută. Pentru că Satana singur e cel care zice: „ba", care luptă să desfacă voilc lui Dumnezeu, care reprezintă deci un negator activ, existenţial; pe când Lucifer speculează numai asupra posibilităţilor, adică asupra însuşirilor şi putinţelor de a fi, închise în firile lucrurilor.
Că aceasta e orientarea românească a minţii, când nea^ă, o dovedeşte şi faptul că negaţia pură şi simplă se poate conjuga în româneşte, cu afirmaţia, în expresia „ba da", adăugarea împotrivirii, accentuând, paradoxal, afirmaţia, în loc s'o tăgăduiască.
La fel, tăgăduirea negaţiei: „Ba nu", nu o preface în afirmaţie, cum face în orice limbă, iteraţia negaţiei; ci tăgada rămâne opoziţie existenţială, pe când negaţia îşi continuă funcţia proprie de limitare logică. Sensul acesta mai e confirmat şi prin posibilitatea limbii româneşti de a negă fără a folosi
310
pe „nu", folosind numai pe „dc", cu indicarea regiunii negate: „de fel", „de loc" etc.
Că timpul, în ansamblul lui, e privilegiat faţă de spaţiu, se vede din aceia că nu poţi să zici „de vreme" negând, cum zici „de loc", sau e „de. fel", „de vreme" însemnând însă precis: înainte de timpul hotărît. Se poate vedea exact sensul limitativ relativ, în care necesită prepoziţie e folosită şi în cazul negaţiei. La fel conjugarea acestui „de", cu „tot" în sensul de absolut, fără rezerve, conferă şi „totului" privilegiul vremii, prefăcând de astă dată, ca prin iteraţie expresia intr-o afirmaţie absolută. Ceea ce ne aşteptăm.
' Slăbiciunea negaţiei româneşti de a atinge existenţa actuală, oricât ar fi de caracteristică, nu este însă absolută.
Românul cunoaşte, am văzut, cuvântul „aevea", prin care distinge realul de ireal. El zice şi pe acel „ba", care reprezintă opoziţia existenţială, tăgada activă, împotrivirea etică, ontologică şi care, în opoziţie cu „da", poate formula nu prea graţioase alternative. Românul are în sfârşit, ideea de „nimic", al cărui caracter relativ poate fi discutabil; dar are mai ales ideia de „nimicire", care are un sens existenţial netăgăduit-
Dar, ca şi în cazul „plinătăţii", acest „nimic" îşi trage rădăcina dela o idee cantitativă, care înseamnă „nici o bucată". Lipsa de calitate şi caracterul marginilor al negaţiei rămân deci confirmate pe deplin ca tendinţe ale spiritului.
Cele expuse mai sus nu trebuiesc judecate, fireşte, decât ca nişte aplecări, sau tendinţe ale spiritului românesc, ci nu ca poziţii absolute. Faptul însă că nici „aevea" nici „ba", nici „nimic", nu au generat distincţii filosofice, în afară de acţiunea de a „nimici", sau „desfiinţa", accentuează însemnătatea acestor tendinţe.
Abia ideile de „nimicire" şi „desfiinţare" atestă tendinţe mai consistente ale spiritului românesc, de negaţie a fiinţei. Dar dacă aceste negaţii ale ei, au un caracter mai apropiat ontologic — întrucât nu mai tăgăduiesc, în aparenţă măcar, numai felul, ci însuş faptul de a fi — ele sunt legate de un înţeles incontestabil faptic, artificios, practic, de ideia unei operaţii, sau acţiuni de distrugere, de nimicire, de desfiinţare.
Cum însă, puterea lucrătoare e înţeleasă de român, nu atât ca o putere de a scoate ceva din nimic, cât ca o jmtere de a zidi, adică de a aduna şi orândui, din clemente preexistente, construcţium şi chipuri noui, — şi conceptele de „desfiinţare" şi „nimicire" vor implica mai mult o idee de desfacere a întregului în părţi, de descompunere, de destrămare a lui, decât o ideea dc aneantizare.
311
Ceia ce dispare prin această operaţie de distrugere, e „faptul" agregatului, al chiplui, sau structurii; iar nu „existenţa" lor.
Se poate concepe „desfiinţarea" unei reguli, sau a unui stat, conceput Ca „alcătuire" de un anumit fel, „nimicirea" anumitor moduri de a fi, ba chiar suprimarea anumitor existenţe particulare. Insul în-suş poate încetă să fie de faţă, ori să mai fie activ. „In lume", se înţelege. Prin aceasta însă nu dispare cu totul orice existenţa al lui. Kl nu încetează cu totul de a fi. El nu „mai" este, în vreme. Dar întrucât „a (fost", el e totuşi mai mult, decât dacă n'ar fi fost „de loc". Prin simplul fapt al trecerii sale prin lume înainte de desfiinţare, prin simplul fapt că „a fost", el a căpătat un plus de fiinţă, care-i rămâne şi, undeva, într'un plan al şinei sale, care e desigur altceva decât pianul prezenţei active în lume, dar care nu e mai puţin un plan de fiinţă, el este încă, de vreme ce poate fi deosebit actual, de ce nu este, în sens că nici nu e şi nici nu a fost
Ori de câte ori românul zice că a „nimicit" ceva, el se strămută cu gândul din planul de existenţă al lucrului însuş pe care 1-a nimicit, în planul de existenţă temporală, în planul în care subsista încă elementele lui risipite. Numai aci, pe acest plan şi în planul operaţiei care unea aceste elemente, s'a săvârşit pentru el „nimicirea". Numai aci, lucrul nimicit, nu mai este, a încetat de a fi. Ci nu în planul lui propriu de chip, sau de structură, Unde nici o clipă n'a încetat de a fi, în care adică nimicirea nu 1-a atins şi în care subsistă întocmai ca şi mai înainte. Se poate pretinde oare că un cântec, a încetat să existe, când glasurile şi instrumentele care îl execută au isprăvit de cântat? Cum ar fi atunci posibilă, „reexecutarea" lui?
In măsura deci in care, puterea de făptuire, se loveşte !n româneşte de slăbiciunile pe care le-am cercetat mai sus, se înţelege că această împotrivire activă rămâne ineficace contra fiinţei în sensuL ei general şi plin.
Desfiinţarea nu atinge astfel fiinţa însăşi, nici în acest înţeles tare. Ea nu urcă până la miezul ei.
IV
Sensul special al negaţiei româneşti este plin de consecinţe. Chipul particular de înţelegere a negaţiei se resfrânge din plin, asupra modalităţii existenţei. Sub acest raport, se petrece, pentru român, un fel de contopire între existenţă şi posibilitate, foarte interesantă în ce priveşte coloratura pe care o dă fiinţei lumii precum şi a consecinţelor ei. Anume: pentru român, tot ce poate fi, adică tot ce poate fi gândit, tot despre ce se poate lega un subiect cu un predicat: este. Este, fireşte,
312
totdeauna, numai întrucâtva, într'un anumit fel, cu un anumit fel de existenţă, fiindcă nicăeri existenţa nu este decât regională, relativă. Dar este. Aşa cum sunt toate lucrurile. Trecerea aceasta nesimţită dela planul existentului la acela al posibilului, este ceia ce umple existenţa românească de poezie, adică de libertate şi de irealitate, şi apropie veghia românului de vis, de un vis lăuntric, fără sfârşit, care-i situează mentalitatea, din punct de vedere filosofic, nu numai pre-critic, ci mâi mult decât atât: antipozitiv: mitic.
Consecinţele acestei topiri a existenţei în posibilitate, sunt foarte importante şi pline de urmări pentru lămurirea altor atitudini fundamentale ale românului în faţa existenţei. Cea dintâi e că nu există neant, a doua că nu există imposibilitate absolută, a treia că nu există alternativă existenţială, a patra că nu există imperativ, a cincea că nu există iremediabil. Sunt aci poziţiuni de cea mai mare importanţă pentru fixarea profilului omului românesc în Cosmos. Să privim deci, o clipă, pe fiecare, mai de aproape.
1. Nu există nefiinţa. — Inexistenţa nefiinţei poate fi uşor înţeleasă din cele ce s'au spus până acum. Ideea de nefiinţă nu are un plan absolut de existenţă. Ea e lipsită de cuprins, în sensul că despre nimic nu se poate spune că ,,nu este" în sens absolut, adică, „în nici o privinţă".
Ideia de nefiinţă nu este lipsită cu totul de înţeles. Dimpotrivă. Ea atestă existenţa unui anumit hotar existenţial, a unui anumit prag al fiinţei, peste care aceasta îşi schimbă firea. Alăturată, ca negaţie, ideii de existenţă, „desfiinţarea" vădeşte existenţa unei posibilităţi a fiinţei de a se depăşi pe sine însăşi, de a alunecă în afara ei, adică putinţa de a înceta să mai fie. Ea arată că o fiinţă aci, nu e aşa, sau nu mai este. Altfel zis, indică alunecarea fiinţei de la felul ei de a fi absolut, la felul de a fi în lume, ori căderea ei sub vremi.
în acest sens, ideea nu se aplică însă decât fiinţei singuratice. Chiar atunci când vorbeşti de „sfârşitul lumii", înţelegând prin aceasta sfârşitul lumii întregi, eşti nevoit să priveşti această lume în perspectiva fiinţei sale singuratice, adică s'o individualizezi, ca făptură a unei fiinţe mai puternice şi mai vaste, care i-a stat înainte şi care o petrece oarecum, şi care ea, n'are început, nici sfârşit. Numai faţă de existenţa unei asemenea fiinţe, „sfârşitul" lumii poate avea un înţeles.
„Nefiinţa" înseamnă deci o anumită perspectivă de alunecare a fiinţei dela întreg la concret; perspectivă care măsoară deosebirea dintre felul de a fi al întregului şi al părţii; înseamnă căderea fiinţei în existenţa regională: spaţială, ori modală,
313
1
sau numai căderea ei „sub vremi". Numai în această perspectivă limitată, am văzut, poate să fie negată existenţa.
Dacă existenţa nu se desfăşoară pentru român în esenţă, pe planul faptului, ci pe acela al felului de a fi, şi dacă negaţia nu are funcţiunea de suprimare a existenţii, ci numai de ordonare a posibilităţilor, de limitare a felurilor ei de a fi, — se înţelege că pentru român orice tăgăduire a existenţei na poate avea sens absolut ci relativ, limitat la un anumit fel de existenţă. Nimicul, tăgăduirea absolută a existenţei, nu are deci conţinut pentru acesta. El apare cel mult, la fel cu nesfârşitul, ca o limită construită de spirit prin hipostazierea propriei sale atitudini de negaţie în regiune, sau, în sens mai restrictiv, practic, ca rezultatul unei operaţiuni de distrugere, de desfiinţare. O negaţie rămâne însă totdeauna pentru el—cum o şi firesc pentru o mentalitate substanţialistă — negaţi n a ceva. Negarea existenţei nu poate avea deci sens absolut, ci e totdeauna derivată, referită implicit, la o existenţă care o precede şi care, dată fiind slăbiciunea negaţiei de care am vorbit ii supravieţuieşte ontologic.
Cât priveşte pe cei ce au încercat, în româneşte, descrierea fenomenologică a neantului, credem că fenomenologia fiind reducere la esenţă şi neantul caracterizându-se tocmai prin lipsa acestei esenţe, descrierea aceasta a neantului nu poate fi decât o descriere a funcţiunilor logice ale conceptului nefiinţei, adică a relaţiilor lui cu ceea ce nu e el însuşi (deci nu o descriere fenomenologică). Altfel, n'ar putea fi decât o simplă împreunare de sunete: „flatus vocis".
2. Nu există imposibilitate absolută. — O altă consecinţă imediată a acestei slăbiciuni a negaţiei, strâns legată de cea dinainte, este inexistenţa, pentru român, a imposibilităţii absolute.
Dacă existenţa are un sens esenţial regional, adică dacă tot ce este, e într'un anumit fel, şi dacă negaţia, operând asupra a ce este, nu poate pune în discuţie decât felul lui de a fi şi regiunea, iar nu faptul de a fi — se înţelege că nu există, imposibilitate absolută de a fi. Orice poate fi luat în consideraţie într'un fel, este, cel puţin într'un sens, acela în care e cel luat în consideraţie; iar discuţia nu poate purta, filosofic, asupra existenţei lui, decât în înţelesul de a lămuri felul în care este. Planul existenţei adevărate nu este deci pentru român planul în care lucrurile se fac şi se desfac, planul unde îşi actualizează posibilităţile lor de fiinţă. Planul adevărat al existenţei este planul virtualităţilor, planul tuturor putinţelor, planul plină-
tăţii dumnezeieşti, care premerge într'un sens, chiar lucrarea dumnezeiască, planul vastei nedeterminări existenţiale sub i'aportul actualităţii, în care toate lucrurile există cu toate felurile lor de a fi, adică: actualizate şi neactualizate, ba chiar acîualizabile şi neactualizabile.
Românul are ca tot orientalul, conştiinţa că ceea ce se vede nu e decât o parte, şi nu cea mai bogată, din ce este. Că dincolo de ceea ce e concret, stă ceea ce poate să fie, şi că, în fond, antica devenire nu este adaus de fiinţă, ci împuţinare de posibilităţi, — cum zicea un dascăl al meu — „cădere în cosmos".
La rădăcina concepţiei româneşti despre fiinţă, găsim această supremaţie a virtualului asupra actualului, ideia unui sân purtător al tuturor virtualităţilor, ideia unei mari mame, care constituie suma chipurilor posibile ale insului şi, aş zice, faţa lui dc slavă. In acest sens, ci nu în acela al neantului vedic, gândirea românească se 'ntâlneşte cu gândirile teologice şi mitice, orientale,- şi se opune celor occidentale pozitive şi antropologice.
E suficient să ne gândim la ce implică ideia aceasta, că devenirea în lume, acumularea de manifestări şi experienţe — care îmbogăţesc soarta insului, pentru apusean — este, pentru român, în fond, o împuţinare de fiinţă, o scădere de posibilităţi, o alegere între a fi aşa şi a fi altfel, şi o fixare a fiinţei într'un singur fel de a fi, trecut prin ciurul contradicţiei, care consolidează oarecum existenţa concretă — sărăcind-o de tot ce nu poate fi totdeodată, — spre a vedea pe ce plan transcendent pune gândirea românească problema existentului însuş, şi în ce sens imposibilitatea absolută nu are sens pentru dânsa.
Imposibilitatea, legată de contradicţie, are un sens existenţial, concret, redus la lumea sensibilă; ea nu atinge absolutul fiinţei, nu-i alterează chipul etern, chipul de referinţă al înţelegerii. Ceea ce o fiinţă împlineşte din ea, pe lume, nu-i măsoară şi nu-i istoveşte posibilităţile, nici statura lui de slavă. Asta şi lămureşte poate, dece românul este atât de insensibil la nereuşita încercărilor lui, la experienţă, precum şi dece nici o decepţie nu parvine să-i altereze virtutea lui despre rostul lucrurilor. Şi tot asta explică poate şi faptul că tragicul oricărei alternative, atât de sensibil oricărei conştiinţe orientate existenţial faţă de lume, nu are asupra românului prea mare priză, fiind repede dizolvat în perspectiva — cu funcţie salvatoare aci — a proiectării lucrurilor în planul staturii lor de slavă, a existenţei lor mitice, adică a visului, in care se regăseşte tot ce e ameninţat, ori e pierdut, şi de unde nimic nu le poate smulge. Şi unde sunt trăite mai plin, mai „reah- decât in existenţa vremelnică, în existenţa „aevea*-.
314
315
3. Nu există alternativă: Ce ne învaţă modurile verbului?
Predominarea aceasta a ipoteticului asupra categoricului şi disjunctivului, este vizibilă în ceia ce am numi gradul de intensitate cu care sunt trăite în limbă, modurile verbului.
Caracterul esenţial nepractic al românului e vădit de frecvenţa cu care stăruie forme verbale care vădesc speculaţii asupra posibilului ori viitorului condiţional, acele: „Ce ar fi fost, dacă ar fi fost, altfel decât cum a fost?", pe care orientarea actualizantă a metafizicei le condamnă fără leac, cu latinescul: „Factum fieri infectum non potest", dar care stăruie, la român, chiar dacă i se dovedeşte că nu puteau să fi fost făcute, cu întrebarea pur ipotetică: „Totuşi, ce ar fi fost, dacă .. ."
Asemenea speculaţii ipotetice despre ce ar fi fost să fie, sau ce ar fi fost de făcut, sunt cu mult mai intense decât reflecţiile despre ceia ce trebuie făcut efectiv în viitor. De aceia optativul devine, în româneşte, modul privilegiat al verbului, sub-stituindu-se ori colorând, cu spiritul său, toate celelalte moduri.
Astfel, modul desiderativ şi condiţional (aş fi, aş fi fost) domină şi suplineşte deseori, în vorbirea curentă, indicativul viitor (voiu fi), ori viitorul anterior (voiu fi fost), ca şi conjunctivul prezent (să fiu). Optativul (o fi), sau conjunctivul (să fie), folosit însă tot în sensul condiţional (va fi fiind), este mult mai intens trăit, decât indicativul prezent (este), sau cel viitor (va fi). Trecutul isprăvit al indicativului (fusei, sau am fost) domină asupra prezentului (sunt), sau trecutului neisprăvit (eram) si asupra viitorului (voiu fi). Şi ce bogăţie de viitoruri anterioare! Viitorul simplu, indicativ (voiu pleca) e, de pildă, cu totul neproblematic. Ce desvoltâri problematice apar însă posibile pentru gând, cu viitorurile anterioare (voiu fi plecat, sau chiar: voiu fi fost plecat! Ca şi cum românul s'ar referi într'una, în reflecţiile sale, la un plan în care lucrurile stau înaintea gândului gata împlinite, dar ca nişte ispite, încă nealese pentru faptă! Toate acestea domină, fireşte, planul imperativului (Fii!). Putinţa substituirii formei proprii a acestui imperativ: „Fă!", „Fie!" prin forma conjunctivului prezent: „Să faci!" „Să fie!", şi apariţia din această pricină, a unui fel de imperativ perfect: „Să fi fost!", „Să fi făcut!", în sensul de: „Trebuia să fi fost", ori de: „Trebuia să fi făcut!", descopere deasemeni, planul cu totul ipotetic, nepozitiv, în care se realizează sensul tutulor acestor ziceri.
Lucrurile acestea confirmă desigur relativa îndeterminare în acţiune, şi predominarea speculaţiei asupra posibilului, faţă de întrebarea asupra aceia ce este de făcut concret în viitor,
316
îî
t     caractere care ne explică o seamă de aplecări ale firii gânditoare româneşti.
A decide, adică a opta într'o alternativă, a alege, însemnează ă te opri asupra uneia dintre posibilităţile formulate disjunctiv cu ajutorul negaţiei (ori laie, ori bălaie) şi a o realiza, sau dobândi, adică a o coborî prin faptă din existenţa ei ideală, în existenţa concretă (laie).
Dar dacă lucrurile sunt trăite sub aspectul de posibilităţi pentru gând, mai mult decât sub aspectul realităţilor de înfăptuit, ce sens mai poate să aibă alternativa? Şi ce sens capătă faptul rezolvării ei, al ieşirii din ea: decizia?
într'adevăr a decide, adică a opta, nu are sens decât într'o lume în care posibilitatea stă faţă în faţă cu prezenţa, adică în care fapta alege dintre posibilităţi pe aceia pe care o realizează, o împlineşte, în fapt, operând asupra împrejurărilor.
Dimpotrivă, conştiinţa că existenţa e posibilitate, altfel zis, că toate planurile ei sunt echivalente pentru gând, conştiinţa că e suficient doar să le gândeşti, ori să le 'nchipui, pentru ca să le şi ai, are drept urmare inevitabilă, suprimarea, odată cu aspectul tehnic, a sensului existenţial al alternativei; dispariţia necesităţii de a alege între posibilităţile care se exclud numai în perspectiva trecerii lor în faptă. Negaţia absolută a uneia din posibilităţi, care e cheia prin care se asigură celeilalte coborîrea în real, ciurul prin care se alege nefiinţa de existenţa de fapt, nu mai funcţionează în acest caz. Hotarul dublei negaţii, acel: „nu se poate să nu", care caracterizează „necesitatea", devine o sită care nu păstrează nimic, un butoi al danaidelor.
într-o asemenea lume de posibilităţi, „decizia" nu poate avea deci decât un înţeles dianoetic, asemănător aceluia al negaţiei, de hotar logic, de opunere abstractă de posibilităţi, de închizătoare de domenii. Nu trebuie deci să ne mirăm că alegerea între alternative, care caracterizează decizia, se chiamă pe româneşte „hotărîre", termen care presupune funcţiunea aşezării hotarelor, a mărginirii.
4.-Nu există imperativ. —- De aci, decurge pentru român, o semnificaţie schimbată a imperativului.
Lucrul apare evident, comparând ,,Fiat"-ul latinesc, cu „Fie!", ori cu „Să fie!" ale românului. Zicând: „Fie!", românul nu manifestă nici una din veleităţile demiurgice ale imperativului latin. El nu exprimă o poruncă, nu proclamă voinţa de a face ceva, nu decretează; ci acceptă ce se întâmplă, consimte. întocmai ca şi cum ar zice: „Fie şi aşa!", sau ar
317
confirmă: „Aşa să fie!" Uneori el accentuează chiar, că acest consimţământ e cu totul deslegat de orice năzuinţă proprie, ba chiar cu totul indiferent urmărilor lui. De pildă când zice: „Fie ce o fi!". Imperativul românesc înseamnă deci du totul altceva decât ,,Fiat"-ul latinesc, care exprimă voinţa constrângătoare a persoanei I a vorbirei, El e foarte apropiat de acel: „Amin!", cu care sfârşesc toate şi care nu e decât mărturia acceptării voinţei altuia: „Facă-se voia Ta!".
Observaţia e vrednică de reţinut şi pentru că ne dă cheia ideei româneşti de împărăţie, care nu e aceia a unei stăpâniri silnice, asupritoare, ci a unei comunităţi de rost şi omenie. „Cuceritor" înseamnă oare, în româneşte, cel care silu-eşte voinţa altora, poruncind; ori cel care capătă adeziunea celorlalţi, robindu-le inimile?
Care este, atunci, temeiul respectului normei şi al rân-duelii la români, dacă le lipseşte sensul imperativului? Cercetarea răspunsului împinge analiza în miezul justificării ac-ţiunei rituale,
Ceiace caracterizează în primul rând, împlinirea normei, la români, este faptul că conştiinţa omului de a fi în rând, şi în genere conştiinţa rânduielii, nu e o determinare practică, ci o stare de cunoaştere. Imperativul nu-1 simte românul ca pe un comandament, ca pe o poruncă a altuia, ci ca pe o lipsă de ordine în existenţă, ca pe o nepotrivire, ca pe o neîmpli-nire, ca pe o chemare a cuiva, sau drept ceva care îi dă ghes să pună lucrurile la loc, ca pe lipsă. Aşa cum cheamă, în basme, grădina fermecată pe fata de împărat, să o cureţe de omizi, ori fântâna pe Făt Frumos, ca să o sleiască!
Astfel, starea de legalitate nu e trăită ca un efort de conformare cu o regulă, ci ca un sentiment intuitiv de potrivire organică, de armonie a firii cu fiinţa, dc libertate, de „la tine acasă", de intimitate.
Măsuraţi cu gândul, tot ce desparte acel prag de absolut care este sentimentul kantian de respect faţă de legalitate, tirania neumană a imperativului necesar şi universal, de sentimentul omenesc de libertate, de mlădiere, pe care fiecare român îl simte în faţa normei; şi veţi putea judeca până în ce adânci cute ale structurii realului coboară consecinţele acestei nedeosebiri fundamentale a existenţei de posibilitate.
Consecinţele sunt şi de alt ordin. Românul nu e aplecat spre lucrul praqtic, spre ceia ce isbuteşte. Frumuseţile drumului îl aţin şi adesea stăruie asupra unor locuri de trecere, fără însemnătate pentru ţintă. O statistică arată că numărul cel mai mare de căutători ai. perpetuului mobil eră dat odi-
nioară de români — şi căutarea perpetuum-ului mobil este una din pildele notorii de căutare a imposibilului practic.
Activitatea românului, nu e deci legată raţional de rezultatul ei, ci numai simbolic, magic. Prezenţa actuală, provocată, „încercarea", nu e o dovadă de existenţă şi nici o garanţie de repetare a faptului. Căci „lucrurile" singure se repetă. Nu inşii şi nici ambianţa lor intimă care, în fond, singură există. La ce ar folosi atunci repetarea fizică a gestului?
Lumea nu e totuşi incoerentă pentru român. Ea păstrează un fel de conivenţă intimă cu putinţa de înţelegere a omului.
Omul se regăseşte în prefacerile lucrurilor, dar nu pentru că lucrurile se repetă în totdeauna la fel, ci pentru că soarta lor alcătuieşte un fel de gest, dc ciclu, care defineşte chipul lucrului, — cum am văzut — care are corespondenţă în viaţa omului şi al cărui înţeles omul îl poate află.
Omul discerne astfel ciclul zilei. Şi regăseşte acelaş ciclu al împlinirii, în an, în viaţa omului, în plante, în case, în neamuri şi în lumi. Ciclul se poate întrerupe. Mersul lui c morfologic variat. Şi omul se poate pierde! Dar omul ştie, cam la ce soroc se află fiece lucru, tocmai prin iaceste ,,semne". Predilecţia românului pentru calendar n'are alt rost, şi s'ar putea spune că toată existenţa lui c oarecum calenda-rizată. Repetiţia, regăsirea în lume, recunoaşterea lucrurilor, neschimbarea lor, i-o dă ritul. Fapta omului e deci comunicare, semn, gest ritual, măsurat de funcţia lui, nu de rezultat. Iar moralitatea e „rânduiala".
5. Nu există iremediabil. — Adunarea tuturor caracterelor pe care le-am văzut că definesc orientarea esenţială a sufletului românesc în existenţă, mai are o consecinţă. Românul nu are sentimentul pierderii absolute, sentimentul iremediabilului. Pentru el nimic nu se poate strica definitiv, nimic nu e condamnat fără apel, nimic nu e pierdut definitiv, nimic nu este nercparabil.
Cum ar putea oare avea alt sentiment, câtă vreme realitatea aspră a faptului nu exercită, pentru el, cenzura dintre ce este şi ce nu este, şi câtă vreme realitatea cea mai adevărată este pentru el, aidoma aceleia care se petrece 'n vis?
Dc aceia românul, care este un atât ne teribil oponent pe tărâmul ideilor şi al posibilităţilor, este nespus de concesiv cu faptele. Sentimentul care-1 animă faţă de ele, e acela că, în fond, ele nu au mare importanţă! Că sunt „încercări" ce-i stau
318
319
în cale, ori poate „ispite" sau „vămi"; dar nu realităţi de neînfrânt, pe care să fie nevoit a Ie lua în scamă ca atare.
E poate aci una din pricinele pentru care e atât de greu să ai, în România, o statistică exactă. Nu metodele folosite sunt de vină, ci lipsa de respect faţă de fapt, împrejurarea că evenimentul de numărat nu are consistenţă în mintea celui ce-1 constată!
Prea cunoscută — şi fără nevoie să insist — este, de-asemeni, trebuinţa românului de a reclamă, de a se plânge. La fel, tendinţa lui de a nu considera nici odată un lucru definitiv judecat în defavoarea lui şi de a relua procesele dela capăt, oridecâteori împrejurările par a-i deschide o nouă perspectivă de câştig! Dar tot atât de cunoscută e tendinţa lui de a face concesii, şi de a se mulţumi, pentru moment, cu orice soluţie omenească, înţelegătoare, preferând împărţeala strâmbă, dreptei judecăţi.
Sub acest raport, românul nu se agaţă, ca alţii, eu disperare, de rezultatele faptei sale. „Fă binele şi dă-1 pe apă!' zice un proverb. Pentru că ceiace-1 face să făptuiască, nu este sentimentul că rezultatul atârnă de faptă, ci nevoia de a se pune în regulă cu rânduiala lucrurilor, nevoia de a-şi împlini rostul, răspunzând chemării ce i se face, nevoia de a fi în rând. Deaceia îl vom vedea făptuind, chiar în cele mai absurde circumstanţe şi stăruind a făptui, chiar atunci când considerarea raţională a împrejurărilor faptei lui, l-ar îndreptăţi poate să desnădăjduiască. Şi ce-1 mai face să făptuiască uneori, în sfârşit, cum vom vedea, e împrejurarea că nu are încotro!
Două lucruri decurg de aci:
Unul e lipsa sentimentului de gravitate a existenţei, uşurinţa în faţa vieţii, altul lipsa de teamă în faţa morţii.
6. Uşurinţa în faţa vieţii. — Starea normală a românului e lipsită de sentimentul gravităţii existenţei. Existenţa lui desfăşurându-se pe un plan cu lucrurile vecinice, se desfăşoară lin şi fără drame.
Nu doar că împrejurările dramatice ar ocoli soarta lui! Dar el nu le valorifică, astfel!
Existenţa fiind pentru el un joc de posibilităţi, şi omul având ori când recurs aci împotriva vicisitudinilor existenţei concrete — prin aceasta conversiune în virtual — el nu mai ia lucrurile de aci prea în serios. El va fi nepăsător, neatent, necalculat, surîzător, fără grije, şi încrezător în Dumnezeu, în lucrurile mici, ca şi in cele mai grave. Ca si cum perspectiva
320
marilor zări i-ar îndreptăţi nebănuite ironii asupra vieţii imediate! Dar acest dezinteres nu este indiferenţă. Sub ironia amintită, descoperi sentimentul unei proaspete duioşii pentru soarta concretului.
Dar cum s'ar îngriji el prea mult de vremelnicii, atunci când lumea în care se mişcă nu e decât un fir de praf, din lumea cea mare a firii, în care îl poartă gândul! O singură preocupare, în lumea de aci şi e de ajuns: să-ţi ţii rândul! Şi asta te robeşte destul!
„Ce poate fi, va fi" şi ce nu e, n'a putut îi aci, „dar va fi în slavă". De ce s'ar grăbi, el deci, dacă lucrurile şi totul îşi are vremea lui? Creşte oare sămânţa mai de vreme? Şi încol-ţirea poate fi grăbită altfel decât în silă?
Trebue totuşi să constatăm însă apariţia periodică în mediul românesc a unor agenţi care trezesc acest sentiment de gravitate a existenţei, care pun pe om faţă în faţă cu sine şi cu răspunderea lui. Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iartă, ci îţi cerc să intervii „acum, ori niciodată" sub ameninţarea că altfel pierzi unele posibilităţi, pentru todeauna şi în chip iremediabil, — nu e în esenţa lui, un sentiment românesc. El e cel mult, simptomul unei febre de o clipă, al unui sentiment special că vremea a ajuns la limită, s'a împlinit, ori a unei ispite din afară, care încearcă să scoată din firea lui, omul românesc. La această „tulburare de ape", conştiinţa românească răspunde cu toată inerţia reacţiei sale atenuante şi, mai curând sau mai târziu, apele se întorc în matcă. Omul e.şit de sub vremi, îşi reia dialogul întrerupt, cu vecinicia.
E curios că ideea aceasta a deşteptării, sentimentul acesta „kairotic" de „acum ori niciodată" este o idee care tulbură periodic neamul românesc. Ea se înteţeşte, cu ispita modernizării şi a prefacerii Iui occidentalizante. Nu e de mirare deci, că paşoptismul plin de ideologie activită şi actualistă a Apusului, reprezintă — fie el nou, sau vechi —■ efortul cel mai coerent pentru trezirea sentimentului gravităţii existenţii şi a preluării răspunderilor istorice, consecvent în aceasta, cu întreaga ideologie care punea în fruntea „Românului" lui Ro-setti, maxima: „Voeşte şi vei putea!", „Luminează-te şi vei fi.'1.
După acest paşoptism, dimensiunea românească a existenţei e aidoma unui „somn", din care neamul" trebuie deşteptat la „realitatea prezentului". Tema cântecului lui Mure-şanu revine aidoma la Alecsandri, în Deşteptarea României:
„Sculaţi fraţi de-acelaş sânge din adânca letargie",
21 — Dreptul Ia memorie, voi. III. 321
r?
Poeţii aceştia paşoptişti simt că se adresează in fond, unei realităţi vecinice, intemporale, unei vieţi care se petrece oarecum în afară din timp, — în orice caz fără „prezenţă'*. Şi ceia ce se trudesc este să o sguduic, să o trezească la viaţa prezentului, să o introducă în istorie.
Din cele spuse până aci, se poate desluşi uşor tot ce pare funciar strein în această ridicare pe primul plan, a optării şi a alternativei: ,,croieşte-ţi altă soartă'*. Ca şi cum n'ar fi omul sub vremi!
/
Strigătul acesta de deşteptare, sfâşierea perdelii somnului, spargerea zăgazurilor inimii şi plecarea apelor din ochiurile limpezi ale lacurilor dela munte, în zăpor revărsat, pustiitor, peste şesuri, — luarea de atitudine existenţială, activă, în faţa lumii, accentuarea kairoticâ a prezentului, — aşa cum le aflăm exprimate în strigătul cu care 'ncepe cântecul lui Mureşanu, ori în ordinul de operaţii al Iancului, care-i răspunde imediat: „No, hai!a — ar putea înfăţişa o funcţiune autentică, periodică, o impulsiune dinamică originală, nestatornică, a sufletului românesc în faţa anumitor praguri violate.
El ar putea însemna reflectarea, asupra sufletului românesc, a caracteristicei esenţiale a sufletelor statice, Care — cum observa cândva D-1 Rădulescu-Motru — nu se pot adapta treptat, schimbărilor, prin acele mii de ajustări nesimţite ale indivizilor, ci numai in loc, prin întoarcerea dintr'o dată, prin modificarea unu anumit resort lăuntric, prin schimbare la faţă, prin conversiune, prin salt, — atunci când o anumită presiune interioară, sau exterioara, susţinută, le-a adus, cum aduce soarele vara roadele pomilor, să dea în pârg.
Dar să luăm bine aminte, ce înseamnă la român, acest moment dinamic, această iminentă revărsare a fiinţei lui în acţiune! Ea se simte numai în clipa în care unitatea fiinţei a ajuns imposibilă,. *sdicâ s'a sfâşiat între realitate şi vis, în clipa în care conştiinţa omului s'a desdoit, într'o trăire dureroasă a actualului, despărţită de vedenia posibilităţilor, alungate la curiile îndepărtate ale dorului şi poate chiar dincolo de ele, în clipa In care, visul însingurat, izolat în gol şi lipsii de împăcarea fiinţei, a devenit tiran pentru cugetul omului; iar realitatea — lipsită de saţul pe care i-1 dă prezenţa bucuroasă a dorinţei şi nădejdea visului împlinit — i-a ajuns de nesuferit.
Atuncea şi numai atuncea, exigenţa visului se adună majoră la hotarele voinţei, pentru a provoca trecerea la faptă. Românul numeşte această stare: „amar" şi ea îl împinge la faptă.
Nu e oare stranie însă această „trecere la faptă", nu în virtutea împrejurării că „poţi", cum se 'ntâmplă la toată omenirea Apusulu.. ci in virtutea stării în care „nu mai poţi"?
322
Prin urmare, şi în aceste Clipe, tot nevoia de prezenţă vecinicâ sentimentul desmoştenirii actualului în faţa fiinţei adevărate, căderea dela faţa visului, neîncrederea că vei mai putea împlini ceia ce ai de făptuit, că vei mai putea atinge un anumit chip etern al fiinţei, neputinţa de a-ţi regăsi, în fond, chipul de om, sentimentul acesta de risipire în cevă „lumesc, prea lumesc", rămâne mobilul adevărat care generează, în asemenea clipe, sentimentul impulsiv al iminenţei acţiunii. (Chiar atunci când ia chipul pâinii.)
Aşâ încât şi această bântuire pragmatică a sufletului românesc, vădeşte numai un „moment nespiritual", o alunecare din starea de plinătate, belşug şi har; ci nu o situaţie stabilă şi permanentă, o întorsătură pragmatică originară, asemănătoare aceleia a Apusului extrem, unde această „desnădejde", care a generat pe „homo faber", pare a fi devenit, de câteva sute de ani, temeiul legii morale şi pâinea zilnică a sufletului omenesc.
O dovadă că e aşa, o constituie caracterul chinuit, desperat, de icnet, dc convulsiune, de crispaţie interioară, pe care îl au aceste întoarceri active ale sufletului românesc, ci nu de 'belşug interior, de re-găs.re de sine, de linişte şt de har, cum ar trebui să se înfăţişeze, dacă ar fi liniile lui fireşti de desvoltare.
Şi deopotrivă dovadă, stă şi faptul că, odată pragul trecut şi prea plinul amarului revărsat peste zăgazuri, apele îşi revin în matcă, se limpezesc şi omul î<ji regăseşte faţa proectată pe cer în oglinda nemişcat,, a lacului dela munte.
Ce piatră ar putea să-i tulbure faţa prea mult timp? Şi ce în-■rruritare ar putea rezista Ia noi unei dimineţi de vară, ori unui cer înstelat?
Şi dacă amarul, cu asta, nu se risipeşte cu totul, ci omul îl poartă totdeauna în sân, —■ e pentru că el este metafizice, te legat de neimpli-nirea însăş a lumii de care am vorbit la început. Dar una este luciditatea acestei „aşteptări" dc împlinire a „dorului" de întreg în care sunt toate lucrurile şi care constituie fondul sentimentului metafizic al românului şi justificarea făptuirii lui rituale; şi alta este „amarul care nu mai poate fi răbdat", carc-1 împinge la „deşteptare".
Numai cineva pentru care nefiinţa a dobândit un sens absolut; cineva care a pierdut sentimentul existenţei întregului şi s'a chircit asupra fiinţei sale singuratice, străduindu-se s'o sustragă ameninţării înfrigurate a nefiinţei; cineva care a dosnădăjduit, care a căzut cu capul în jos din pl.-mui în care, pentru român, există toate lucrurile, — numai acela îşi poate află în acţiune un refugiu faţă de sentimentul m untului propriu.
Atât mi se pare îndeajuns, spre a vădi caracterul de moment trecător, neesenţial, de moment intermediar, de criză, de ispită, de scoate: c din fire, pc care o asemenea stare — devenită permanentă in Apus,
21
323
I
şi tocmai prin aceasta 'micşorată în „criză de toate zilele" — o poale avea pentru sufletul românului.
„Somnul" acesta impresionează în deosebi pc străini, când vin în contact cu ai noştri.
„Nous sommes aux portes de l'orient, ou tout est pris â la legere" mărturisea, într'un moment de decepţie agresivă, fostul Preşedinte al Republice! Franceze, meticulosul şi silitorul Raymond Poincare, constatând lipsa de priză asupra judecătorilor români a vastului eşafodaj al argumentării sale în vestitul proces Ilallier, felul în care dilemele, concluziile, logica lui viguroasă de jurist, încercă zadarnic să prindă în cleşte fumul.
Sau, mai aproape de noi: Un german metodic pricepe cu mare greutate, cum de nu se petrec accidente de cale ferată., într'o ţară de oameni inexacţi. Serios, cum e el în tot ce face. nu pricepe cum se poate ca nişte oameni care surâd şi par a glumi întotdeauna asupra propriei lor poziţii în existenţă şi a nu o lua în serios — chiar atunci când sunt în primejdie -— so lasă ucişi pe loc, mai curând decât să clintească de pe o poziţie unde i-a uitat un ordin! Tipicari şi respectuoşi faţă de absolutul imperativelor, aceşti streini se miră cum de poate isbuti o administraţie care umanizează norma, sau o întreprindere purtată în iureş, energic, dar în perfectă neorânduială? Şi, la. fel, foarte greu poate pricepe un slav, voinţa noastră de a distinge lucrurile limpede, şi de a nu ne mulţumi cu echivocuri; ori un anglo-saxon, putinţa noastră de a făptui numai după ce ne-am ancorat fapta într'un principiu, ori de a gândi numai după ce am precizat bine sensul lucrurilor.
Lucrurile acestea nu le'nţeleg şi ni le ţin drept vini, mai ales popoarele grave, popoarele care au ridicat — în zădărnicia lor — istoria deasupra cosmosului, pretinzând omului să-şi asume răspunderi dumnezeieşti. Dar aceste lucruri sunt bunurile noastre spirituale şi nu vedem de ce le-am schimbă, dacă nu plac unora şi altora. Ele dau vieţii noastre româneşti o dulceaţă pe care viaţa altora nu o cunoaşte, împacă pe om cu sine şi cu firea şi-i dau un echilibru şi o măsură în gest, care, dacă sunt lipsite de crispaţia tragicului, nu sunt lipsite de nobleţă. Sub chipul brăzdat de cutele veciniciei liturghii a acţiunii sale rituale, românul va fi fost mai atent poate decât alţii, la ..ce ne învaţă crinii câmpului şi pasările cerului".
Cheia acestei atitudini a românului o ştim acum. Ea vine din faptul că purtarea lui c totdeauna ancorată'n vecinicie. că totdeauna, românul arc în faţa lui, nu exigenţele mărunte im-
324
1!
puse de condiţiile de fapt, ci fiinţele stihiale, vedenia de slavă a esenţei tutulor lucrurilor, care atârnă de îndurarea lui Dumnezeu, ci nu de fapta omului. La antipodul atitudinei practice a englezului, care nu lucrează decât pentru împrejurările zilei de mâine, în imediată dependenţă de rezultatul acţiunei, românul are sentimentul, în tot ce face, că ia atitudine în vecinicie, şi integrarea omului în vecinicie nu o dă fapta eficientă, ci purtarea simbolică sau rituală.
De aceea e românul, totdeauna, atât de bun făcător de planuri, combinator de ipoteze, iscoditor de posibilităţi şi de resurse, admirator de streini şi suspinător după caractere. Dar tot de aceia, e el nebăgâtor de seamă la ce face (ce-o fi, o fi!) dispreţuitor al urmărilor faptei sale, neatent la împrejurări şi deci, — scos din ale Iui şi neîndemnat din afară — relativ puţin bun de treabă.
Alături de acest sentiment de uşurinţă a existenţei, există însă la el, şi o a doua înrîurire, care o completează şi o compensează el.
7. Lipsa de teamă în faţa morţii. — Sunt unele popoare mai ales cele nordice, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca isprăvit absolut, spaima în faţa neantului, a nimicirii. Şi sunt unii gânditori contimoprani, care au făcut din acest sentiment rădăcina esenţială şi caracteristica tragică a fiinţei.
Lucrul acesta nu e potrivit mentalităţii româneşti. Gândiţi-vă la ciobanul, atât de des citat, din ,,Mioriţa" lui Alecsandri. Ceia cc-1 preocupă, în clipa când află că i s'a pus gând rău, nu e teama de nimicire. în lumea de dincolo, continuă să se desfăşoare, pentru el, lucrurile dc aici. „Posesiunea existenţei4, nu încetează pentru el prin moarte.
In strunga de oi, Să jiu tot cu voi: In dosul stănii; Să mi-aud câinii:
„Spaima de nefiinţă" nu-1 determină să ia aici măsurile elementare de prudenţă, sau de pază. Ceia ce-1 preocupă este numai împlinirea unei anumite ordine, a unui anumit ritual, care să-i asigure mai departe legătura cu cele de aci, odată ce va fi trecut vămile:
Acestea să le spui, Iar la cap să-mi pui. . .
325
Plângerea chiar, nu este rupererea sfâşietoare a fiinţei împotriva neantului, ci este clamare pentru integrare în liniştea a toate, aşezare, împăcare. Desluşim, prin filtrul acestor lucruri, sensul în care istoricul grec va fi vorbit despre „nemurirea geţilor".
Şi această atitudine răscumpără, ori de câte ori e vorba de a pune preţ de vieţi, pe cea uşoară dinnainte.
Acestea sunt, înfăţişate fugar şi cu insuficientă ordine şi dibăcie, câteva din aspectele care ni se par a caracteriza orientarea fundamentală a afirmaţiilor româneşti despre existenţă.
Dacă faptul de a fi urmărit aceste însemnări va fi stârnit interesul câtorva să întreprindă mai departe cercetări de această natură şi dacă aceste cercetări vor duce pe cineva să formuleze cândva, altfel, mai strâns, mai bine şi mai frumos, o parte din aceste lucruri, vom fi avut în ce ne priveşte, recompensa şi poate si scuza de a-i fi plictisit' cu ele.
1940—1944.
* Izvoare de Filozofie, voi. II, Bucureşti, 1943.
I
Unghiul culturii populare
a
AL. TZIGARA SAMUKCAŞ
Arta ţăranului nostru
Multe învinuiri s'au adus ţăranului român, mai ales în vremea din urmă. Iar însuşirile lui frumoase s'au dat uitărei, mai curând decât s'ar fi cuvenit. Şi totuşi nu e îndepărtată vremea de când, mulţumită bărbăţiei lui mai ales, am putut dobândi neatârnarea noastră de astăzi. De asemenea şi pe terenul cultural, tot prin el am atins cele mai frumoase rezultate. Ar fi fost oare posibilă, de pildă, o regenerare a limbei româneşti fără tezaurul bogat al graiului popular? Desigur că nu. Căci încercările cărturarilor, cari voiau să născocească o limbă nouă pe temeiuri pseudo-latine, s'au dovedit neputincioase şi chiar hazlii. Au trebuit să iasă la iveală splendidele comori ce ascundeau poeziile şi basmele populare, pentru ca prin ele să se statornicească limba noastră literară. Căci pe când limba scrisă a claselor domnitoare s'a tot preschimbat, după înrâuririle politice ale vremilor, graiul poporului a rămas nealterat. Hrisoavelor şi pisaniilor slavoneşti ale Voevozilor, iar mai în urmă ceasloavelor greceşti ale călugărilor sau tipăriturilor franţuzite mai noi, le-a corespuns întotdeauna, în masa poporului, limba cea curată românească. Şi deşi aceasta din urmă n'a fost mai de loc eternizată prin scrieri totuşi s'a păstrat cu tot farmecul ei original numai prin tradiţia orală, întocmai ca poemele homerice s'au transmis şi doinele şi legendele româneşti din generaţie în generaţie, nefiind transcrise de cât în zilele noastre.
Menţinerea neclintită a graiului său este cea mai bună probă a tăriei caracterului Românului. Şi nu e singura. Căci şi în domeniul artei s'a întâmplat la fel. Pe când stilul biseri-celor şi palatelor s'a tot prefăcut după placul ctitorilor şi a
328
numeroaselor influenţe din afară, arta populară singură a rămas neatinsă de înrâuriri străine. Nedepăşind rolul modest ce-1 ocupă, ea şi-a urmat o desvoltare a ei proprie. A avut chiar să lupte împotriva dispreţului claselor stăpânitoare, mulţi fiind în toate timpurile acei cari o ignorau. Astăzi nimeni nu mai îndrăzneşte, cred, să-i mai nege existenţa, deşi cu puţini ani în urmă deabia era cunoscută câtor-va iniţiaţi.
Ca şi limba populară, arta ţărănească şi-a cucerit în fine locul ce i se cuvine în rândul preocupărilor noastre culturale. Căci şi ea este una din manifestările caracteristice ale poporului nostru. Prin ea, întocmai ca şi prin graiul său, ţăranul român se deosibeşte de vecinii săi de alt neam. Şi dacă, prin-tr-un cataclism neînchipuit, s'ar întâmpla să amuţească toţi Românii, dela Pind şi până în Carpaţi, ei totuşi s'ar deosebi prin înfăţişarea, prin casa şi portul ]or, de streinii cu cari trăesc amestecaţi. O dovadă neîndoelnică a existenţei unei arte proprie neamului nostru.
De când datează şi de unde se trage însă această artă populară? Răspunsul nu e tocmai uşor. Mai întâi pentru că unei arte populare în genere nu i se poate spune vârsta exactă. Ea se naşte odată cu primele necesităţi, iar transformările ei succesive cu greu se pot urmări, mai ales la noi. Prefacerile cuvintelor au fost fixate prin scrierile diferitelor vremuri, iar reproduceri ale produselor artistice ale strămoşilor ne lipsesc aproape cu desăvîrşire. N'avem documente grafice ale traiului intim şi deci a artei înaintaşilor noştri. Căci picturile bisericeşti nu ne dau nici o lămurire în această privinţă, iar gravuri şi picturi profane din trecut n'avem. Vechimea artei noastre ţărăneşti trebue să fie aceiaşi ca şi a primelor aşezări mai stabile ale poporului nostru. Perfecţiunea tehnicilor şi mai ales complicaţia măestrită a unora din izvoade sânt cea mai bună dovadă a unei vârste înaintate. Căci asemenea forme de-săvîrşite nu se nasc spontan. Sânt ultima treaptă a unei des-voltări succesive. Şi chiar atunci când modele mai vechi nu se mai găsesc, totuşi ele se pot reconstitui de cele mai multe ori prin produsele mai noi, cari nu sânt decât o copie servilă a unui izvod foarte vechiu, care s'a repercutat nealterat până în zilele noastre. Căci respectul tradiţiunei este una din caracteristicile artei populare. Reproducîndu-se într'aceiaşi localitate mereu aceleaşi forme, vârsta modelelor e deci greu de stabilit.
De asemeni nu este uşor a se hotărî origina artei noastre populare. Ne lipsesc încă elemente suficiente de comparaţie. Admisibil însă se pare că asupra elementelor constitutive trace şi romane s'au altoit în urmă influenţele slave. Din contopirea
32£
A
tuturor acestor elemente, neamul românesc şi-a căpătat fisio-nomia sa particulară şi aşa de lesne distinctivă.
O caracteristică a artei româneşti, care constitue în acelaşi timp o probă a vechimei ci, este marea ei varietate după diferitele regiuni. Deşi aceeaşi în trăsuri generale, totuşi arta munteanului diferă de a celui dela câmp. Aceasta se explică foarte lesne prin condiţiumTe diferite în care se desvoltă fiecare din ele. Mai greu însă se pot lămuri deosebirile foarte frecvente ce se întâlnesc în aceiaşi regiune. Sânt districte în care aproape fiecare comună îşi are particularităţile sale artistice. Mai ales întru cât priveşte portul. E natural ca costumul din regiunea dealurilor să difere de acel de pe malurile Dunărei. Deosebirile sânt motivate atât prin diferenţele de climă cât şi prin influenţa vecinilor de neamuri distincte. Nemotivate par însă diferenţele între comune absolut la fel condiţionate şi dispunând de aceleaşi materiale. Variantele se explică totuşi, în asemenea cazuri, prin tendinţa de originalitate şi rivalitate dintre diferitele familii, cari se iau la întrecere în crearea unor motive tot mai frumoase. Astfel, nenumăratele izvoade deosebite atât în alesăturile femeilor cât şi în combinarea culorilor nu sânt decât o nouă probă a variatelor însuşiri artistice, cu care este înzestrat ţăranul nostru. Respectarea tradiţiunei în tehnica şi în motivele locale este chiar una din stavilele înmulţirea diferinţelor dintre produse; de n'ar fi această constrângere, am avea de înregistrat variaţiuni şi mai numeroase. Cele constatate sânt însă suficiente pentru a dâ cea mai strălucită ilustrare a simţului artistic al poporului român. Subtilităţile prin care se disting mai ales porturile femeilor sânt în acelaş timp o dovadă a vechimei respectabile a acestor lucrări de artă. Căci desigur mai multe generaţii dearândul au contribuit la perfecţionarea atât a izvoadelor cât şi a materialelor şi modului lor de producere. Dela pânza groasă de in şi până la borangicul cel diafan al maramelor, evoluţia e mare şi desigur că nu s'a produs de-odată.
Aceleaşi observaţiuni se referă la toate manifestările artei populare, care nu e redusă numai la costume. Arta e strâns legată de întreaga existenţă a ţăranului. El se îngrijeşte să dea o înfăţişare frumoasă şi osebită nu numai portului şi casei lui, dar si bisericii satului. Architectura acestor mici temple de lemn este din cele mai originale. Fără să fie direct influenţate de monăstirile sau bisericile mai mari de piatră şi cărămidă, ele constitue tipuri a parte, cu un stil foarte unitar condiţionat de materialul de construcţie. Cele mai multe sânt numai din lemn, fără niciun adaos de metal sau piatră. Chiar şi
330
în interior totul e de lemn, până şi potirul şi policandrul. In-tr'una din ele şi cristelniţa de metal era înlocuită printr'una de pământ. Detaliurile sculpturale ale acestor bisericuţe sânt de cel mai mare interes. Şi chiar când ornamentele lipsesc, totuşi aceste bisericuţe de lemn, cu clopotniţele lor ascunse în verdeaţa copacilor, produc o impresie din cele mai plăcute. De ordinar ele serveau de capele ale ţintirimelor şi sunt împresurate cu cruci admirabile prin formele lor naive şi totuşi atât de bine construite. Variantele aşa de bogate ale acestor cruci sau troiţe par a fi o specialitate a ţăranului nostru. Nicăeri aiurea n.u găsim o aşa mare varietate a combinaţiunilor. Unele din aceste troiţe se impun prin formele lor simple, monumentale.
Caracteristică în felul ei e crucea dela fântâna din Ogre-tin-Prahova, aci reprodusă. Pe partea superioară a braţului mijlociu sânt săpate monogramele Mântuitorului şi numele abreviate ale celor 4 evanghelist!. Iar slovele din mijloc ne spun că «cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu îndemnarea Sfântului Duh rădicatu- s'au această sfântă cruce în vremea Unirei Principatelor de .robu lui Dumnezeu Ion Tinca Nicp-laet. .» Pe o muche laterală e săpată data: 1859, Mai 21; iar jos: «capul (lui) Adam». Crucea are dar pe lângă necontestata ei valoare artistică şi importanţa unui document istoric. Era menită să eternizeze Unirea ţărilor române. Blagoslovită fie memoria patrioţilor din Ogretin, cari ne-au lăsat pe lângă interesanta lor inscripţie şi acea extraordinară formă de cruce, care se înalţă ca un splendid argument al originalităţei artei noastre ţărăneşti în această a ei particularitate.
Dela acest colos trecând la cele mai mărunte lucrări în lemn, vom dezvălui iar alte aptitudini surprinzătoare ale Românului. Furcile de tors, înflorate cu încrestăturile cele migăloase dar minunat îmbinate, sunt adevărate opere de artă. Şi cu toate acestea nici ele nu-s eşite din mâna vre-unui artist de meserie. Sânt rezultatul imaginaţiunei ciobanului dela munte, care păscând oiţele şi ducând dorul mândruliţei sale, îi crestează, din gând, o aşa furcă măeastră. Dar nu numai la atât se rezumă arta ce întâlnim chiar în stânele izolate de pe munţi. Bâtele ciobăneşti cu împletituri savante, caucurile în-crestate şi mai ales păpuşarii pentru presat brânzeturile conţin, cu toată naivitatea lor, nepreţuite motive de artă.
O dovadă şi mai complectă a năzuinţelor de artist ale Românului ne dă locuinţa lui şi în special a munteanului, cu casele sale de bârne şi tinda cu stâlpii cei mândri. Casa lui Antonie  Mogoş,  din  Muzeul de Etnografie şi artă naţională, e
331
cea mai categorică dezminţire faţă de aceia cari nu de mult afirmau că locuinţele ţăranului nostru se aseamănă cu ale troglodiţilor. Mai avem ântr'adevăr şi bordee; dar nici acestea nu formează majoritatea cazurilor, după cum însă nici artiştii desăvârşiţi ca Mogoş nu sânt o excepţie rară. lîn satul lui chiar mai trăeşte meşterul Gheorghe Vizantie; iar în cătunul vecin, e bătrânul Ion Răţoiu, care nu se lasă mai pe jos de moş Antonie. Şi toţi aceştia, ca şi atâţia alţii necunoscuţi, au marele merit de a nu fi, ca în alte ţări mai civilizate, artişti de meserie. N'au trecut prin nici o şcoală şi de cele mai multe ori nici nu ştiu să citească. Şi totuşi, in răgazul cc le lasă munca grea a ogorului, ei aşi procură plăcerea de a-şi înfrumuseţa casa şi poarta lor, satisfăcând astfel năzuinţele lor artistice.
Sânt într'adevăr minunate satele dela munte cu casele lor de lemn, de o arhitectură foarte simplă dar surprinzătoare prin variantele ei aşâ de interesante. Fiecare cătun are, se poate zice, stilul său. După poartă numai, sau chiar numai după un singur stâlp sau un ştenap, cunoscătorul poate să determine localitatea de unde provine. Casa lui Mogoş şi cele câteva porţi din Muzeu nu sânt decât un specimen al bogăţiei ce ascund vâlcelele de prin Gorj şi aiurea. Dacă la Expoziţia generală s'ar fi avut simpla idee de a se aduce câteva asemenea case, s'ar fi dat o bună ocazie ţăranului nostru să dovedească frumoasele sale însuşiri, pe cari chiar cei mai mulţi dintre ai noştri le ignorează încă. Şi pe streini asemenea case i-ar !fi uimit, căci ele nu sunt întru nimic inferioare Blockhaus-urilor de prin Sviţera şi Tyrol. Se disting şi se impun chiar şi mai mult prin porţile monumentale frumos în-crestate. Nici la gospodăriile bogate ale ţăranilor germani, n-am văzut aşa splendide porţi ca în Gorjul nostru. Exemplarele din Germanisches Museum din Niirnberg sânt cu mult mai simple ca cele din micul nostru Muzeu dela Şosea, Şi acestea nu sânt simple excepţii. Porţile, mari ca nişte arcuri de triumf, se regăsesc atât la Românii din Bucovina şi Moldova muntoasă cât şi în Muntenia şi dincolo de Carpaţi. Mai generale şi în deosebi mai frumoase sunt prin Oltenia. Aci s'au păstrat modelele vechi, pe când pe aiurea s'au modernizat, simplifieîndu-se. Un exemplu tipic, despre sfinţenia cu care Gorjanul în special respectă tradiţia formelor, am întâlnit în Bălăneştii cei cunoscuţi prin porţile sale frumoase. Unul singur dintre săteni, o fostă ordonanţă de pe timpul războiului — deci om călătorit, mai cioplit şi în consecinţă mai pretenţios, — s'a încumetat să introducă la poarta sa motive
I văzute pe la balcoanele de prin Bucureşti. Această încercare, ¥ -cu motive streine satului, n'a găsit imitatori. Azi încă, deşi 1 aproape în ruină, poarta bătrânului Constantin Torop e unică *    în comună.
1 Asemenea cazuri de influenţa nefastă a oraşului asupra
1 artei populare sânt, din fericire, destul de rare în generaţia f trecută. Azi însă ele se generalizează şi în curând barbaria r\ orăşenească va poci şi distruge estetica satelor. Cu atât mai demni de laudă sânt aceia, cari păstrează încă tradiţia cea bună. Preoţii şi învăţătorii ar putea să îndemne în acest sens. Dar mai ales prin faptă, nu numai cu vorba. Pilda preotului Negrescu, din Iaşii Gorjului, merită să fie semnalată în această privinţă. Sfinţia sa, fiu de ţăran, şi-a lucrat singur poarta cea frumoasă ce se vede reprodusă aci, salvând astfel un tip particular ce nu se mai uzita în satul său. Cu bucurie am mai constatat de asemeni că, în gospodăria acestui demn preot, -concurenţa oraşului nu a înlocuit încă nici unul din produsele industriei casnice, atât de înfloritoare altă dată. Mobilele din casă sânt toate lucrate de însuşi părintele; stofele de mobile, scoarţele şi îmbrăcămintea toată e ţesută de harnica preoteasă. Şi satul Iaşi e la câţiva kilometri numai depărtare de Târgul Jiului. Această bine-cuvântată şi îmbelşugată gospodărie curat românească dă cea mai puternică desminţire pesimiştilor, cari nu cred în o reînviere a industriei şi artei ţărăneşti. Din fericire cazul din Iaşi nu e izolat şi e nădejde că el se va generaliza tot mai mult.
Căci ţăranul nu a renunţat a recunoaşte superioritatea "produselor sale casnice faţă de produsele străine. Trebue însă să i-se dea o mână de ajutor. Să se înlesnească pe cale practică procurarea materiilor prime şi să se instituie premii pentru cei mai harnici. Un foarte bun început a făcut în acest sens tânăra Societate Domniţa Măria. Succesul concursului de olărie din Mai trecut a fost neaşteptat de mare. S'a dovedit că şi apelul către ţesătoare a dat rezultate satisfăcătoare. Scopul urmărit de Societate e ca pe deoparte să se încurajeze industria casnică şi totdeodată să se redeştepte izvoadelele şi technicele bătrâneşti atât de frumoase şi azi cam părăsite.
Cred că cu înlesnire se vor putea învinge diferitele influenţe străine, cari au pervertit aşâ de tare arta populară. Căci din fire ţăranul nostru e înzestrat nu numai cu mult bun simţ, dar şi cu frumoase năzuinţi artistice. Acestea se manifestă în toate apucăturile lui. întreaga lui înfăţişare şi în genere toate -mişcările lui au o graţie naturală care îl distinge de stângăcia târgoveţilor. E splendidă silueta ţărancei în costumul ei sim-
332
333
piu, care ca şi hitonul antic învălue admirabil formele corpului, lăsând însă întreaga libertate mişcărilor. Şi, fie că stă rezemată în poartă, răsucind firul din furca prinsă în brâu, fie că vine dela fântână purtând ulciorul pe cap, sau e cu pruncul în braţe, în totdeauna ţăranca română prin înfăţişarea ei graţioasă şi demnă ne evocă cele mai frumoase exemplare ale statuariei antice sau ale madonelor italiene. Aspectul acesta de graţie îşi armonie îl are ţăranul român nu numai când e la horă şi în haine de sărbătoare. Chiar la munca câmpului sau în gospodăria zilnică, bogatul costum naţional, în afară de care ţăranul nu cunoaşte un altul, înviorează scenele cele mai monotone altfel.
Şi cerinţa de a dă un caracter de artă chiar celor mai simple vestminte se regăseşte la toţi românii, fie ei din Macedonia, Banat, Ardeal sau Bucovina ca şi din Regatul nostru. Peste tot locul, pe unde mai răsună o doină sau un cântec bătrânesc, se mai găsesc frumoase documente ale sentimentului estetic înăscut al Românului.
Dar ceeace mai ales trebue să admirăm este îndemânarea mâinelor şi siguranţa gustului în alegerea izvoadelor şi potrivirea culorilor. Şi toate aceste combinaţii ce ni-se par atât de savante şi calculate, ţăranca le urzeşte şi le coase din gând, fără un model direct. Iar schimbările, ce mereu introduce în izvodul ce a văzut vreo-dată, intervin fără vre-o combinare migălită. întrebaţi pe vre-o femeie de ce a variat râurile dela o ie, sau pe un olar de ce a înflorit într'altfel o strachină, şi niciodată nu va şti să dea alt motiv, decât că asâ i-a venit mai bine. Ca şi artiştii desăvârşiţi, şi ei lucrează sub imboldul lăuntric al celor stăpâniţi de acel foc sacru, pe care-1 numim talentul natural.
Dar asemenea însuşiri frumoase ori cât de răspândite şi ereditare ar fi, se pierd totuşi prin concurenţa sdrobitoare a târgurilor şi influenţa răufăcătoare a semiculţilor. Exemplele rele ale oraşelor şi lipsa totală a unei educaţii estetice în şcoală distrug aplecările artistice naturale ale poporului.
A menţine tradiţia artei strămoşeşti, acolo unde ea mai persistă şi a reînvia pe unde a dispărut, e o datorie sfântă ce ni se impune. Căci numai cultivând şi desvoltând arta populară, vom putea năzui să avem vre-odată o mare artă românească. Aceasta va trebui să pornească dela studiul amănunţit al elementelor populare, căci numai astfel îşi va păstră un. caracter propriu şi naţional.
într'accst scop să adunăm fără întârziere rămăşiţele vechei noastre arte pământene. Ele vor fi cel mai bun testimoniu al
334
îndemânărei şi stărei de cultură a ţăranului nostru din trecut şi vor servi tot deodată la întemeierea unei arte viitoare. Muzeului de etnografie şi artă naţională îi incumbă datoria de a colecţiona şi a populariza cât mai mult izvoadele bune româneşti. Pentru ca o aşâ de mare operă să se poată realiza cât mai curând, ea trebue să fie ajutată de toţi aceia cari doresc menţinerea caracterului nostru etnic. Şi de aceea, în afară de sprijinul oficial, se reclamă concursul tuturor bunilor Români. Numai printr-o colaborare comună se va putea ridica acea casă mare a românismului, care ar trebui să fie Muzeul nostru naţional.
* Arta în România, Minerva, 1.909, Bucureşti.
OVID DENSUŞIANU
Folklorul cum trebuie înţeles
Filologia are, cum se ştie, numeroase puncte de atingere cu folklorul; la ajutorul lui trebuie să recurgem cînd urmărim unele probleme de istoria limbei ori literaturei, şi cu deosebire în studiile de dialectologie se vede bine legătura între un gen şi celălalt de cercetări.
Asupra chipului cum este înţeles de obicei folklorul nu am avut încă prilej să mă exprim mai de aproape în lecţiile mele; numai incidental am arătat acum cinci ani, în cursul de istoria filologiei romanice, cît de lipsite de orientare, de metodă riguroasă, sînt cele mai multe din culegerile de literatură populară ce ni s'au dat pînă acum. Pentru că în anul acesta am anunţat un curs în care voi trata cîteva puncte de istoria limbei, în special de semantică, în legătură cu fapte din domeniul folklorului, cred că este momentul să vedem ce interpretare s'a dat pînă acum acestui cuvînt, în ce direcţie au fost îndreptate cercetările şi întru cît ele corespund scopului urmărit. Din analisa diferitelor definiţii ce s'au dat foiMorului se va vedea că o modificare a lor se impune astăzi şi că cercetătorii trebuie să se îndrumeze pe altă cale decît aceea pe care au urmat-o, prea fideli concepţiei unilaterale ce i-a stăpînit atîtâ timp.
Nu e tocmai mult de cînd termenul dc folklor a fost adoptat în literatura universală pentru ramura de studii inagurată de Hcrder şi fraţii Grimm. Cuvîntul se întîlneşte pentru întuu oară la scriitorul englez W. J. Thoms care, sub pseudonimul Ambrose Merton, a publicat la 1846 în revista Athenaeum (col. 862—863) un articol unde propunea să se înlocuiască termenii   de   „popular antiquities, popular literature", obişnuiţi
336
\W   pînă atunci, cu acela de „folklore — the lore of the people." Cu i W   toate obiecţiunile care s'au adus acestei denumiri — între altele-t    că ar fi o formaţiune hibridă1 — ea avu norocul să primească %    aprobarea celor mai mulţi. Adevărat că accepţiunea ce i se dă
fastăzi nu corespunde în totul celei dela Thoms, deoarece dîn-sul înţelegea prin „folklore" — după cum indicau cele două 'i    părţi ale cuvîntului — materialul ce se   culege   din popor I î.     (poezii populare, credinţe etc), pe cînd astăzi se vede o deviere spre altă semnificaţie, înţelegîndu-se prin , el şi specialitatea *     celor care se ocupă cu adunarea şi cercetarea producţiunilor ~-     populare. Cu toată această alterare de înţeles, cuvîntul a ajuns să fie socotit mai propriu decît oricare altul pentru denumirea studiilor ce pasionează pe atîţi cercetători şi a reuşit să se im-t        pună de vreo douăzeci de ani pretutindeni unde s'a deşteptat interesul pentru producţiunile poporului.
Afară de fixarea termenului generalisat astăzi, Thoms nu a adus nici o contribuţie însemnată la studiile de care ne ocupăm şi nici el nici alţii din timpul lui n'au îmbrăţişat problema în întregimea ei, căutînd s'o discute mai cu dc-amănuntul şi să preciseze domeniul folklorului. Culegătorii şi-au urmat, mai mult ori mai puţin sistematic, munca lor, adunînd materialele ! ce le stctcau la îndemînă şi care aveau să servească cîtorva
din ei la formularea de îndrăzneţe teorii mitologice. Numai în cei din urmă douăzeci de ani unii şi alţii au căutat să-şi dea mai bine samă de ce este specialitatea pe care o cultivă şi să însemne hotarele pînă unde se întinde ea. Discuţiile care au '. ■      urmat pe atunci caracteriscază cu deosebire activitatea folklo-; v '  riştilor englezi, francesi şi germani; ei au stăruit mai mult în I lămurirea noţiunii de folklor, fără să ajungă cu toate acestea
I s'o înţeleagă în toată complexitatea ei. O expunere mai amă-
nunţită a părerilor împărtăşite de ei se impune deci de la sine şi va arăta pentru ce motive cred că trebuie să dăm folkloru- I lui altă interpretare. | Pentru învăţaţii englesi folklorul este un fel de „ştiinţă a j , tradiţiei"2; ca atare, el se ocupă cu adunarea şi cercetarea re- 9
licviiior păstrate în popor din timpuri   imemoriale   (basme, j poesii, tradiţii,   credinţe,  superstiţii şi  obiceiuri).  Acesta  e j . punctul de vedere urmărit de The Folklore Society, fondată la j
Londra in  1878, şi în acelaşi fel se exprimă în studiile lor |; I A. Lang3, G.L. Gomme4 şi Ch.S. Bourne5. Numai excepţional \\
întîlnim o părere deosebită, cum este aceea a lui A. Nutt6, care jj defineşte folclorul un fel de antropologie şi introduce în do- |j meniul lui cercetările asupra artei şi industriei populare şi
22 ~ Dreptul la memorie, voi. ni. 337
chiar asupra limbei, părere pe care o vom vedea revenind la folkloriştii germani.
Mai puţin s'a discutat asupra folklorului în literatura fran-cesă; cu toate acestea găsim şi aici o direcţiune bine hotărîtâ în felul ei, şi printre puţinii care au căutat să-şi dea seama de natura studiilor pe care le urmăresc, amintim pe P. Sebillot şi A. Gittee. Părerea lor este că folklorul are ca scop cercetarea tradiţiilor —■ Sebillot îl consideră chiar ca o enciclopedie a acestora7. Deci aceeaşi concepţie ca şi la învăţaţii englesi.
în Germania, problema folklorului a dat naştere la o literatură şi mai bogată decît în Anglia. S'a întîmplat însă — cum se întîmplă dc multe ori în discuţiile învăţaţilor germani — că chestiunea a fost complicată prin introducerea de elemente cu desăvîrşire inutile, cu adausuri care nu au nici o legătură directă cu folklorul. Constatăm şi o divergenţă mai mare de păreri decît la folkloriştii englesi şi francesi.
Părerea care cîtva timp a avut cei mai mulţi adepţi este aceea a lui K. Wcinhold. în articolul cu care dînsul începea să publice, în 1891, seria de volume din Zeitschrift des Vereins fur Volhskunde, astăzi sub conducerea lui J. Boite, studiul folklorului era conceput după un plan mult mai vast decît cel pe care l-am văzut pînă acum. Weinhold cerea folkloristului să cerceteze nu numai producţiunile populare, ca basme, poesii, credinţe, obiceiuri, superstiţii, ci şi modul de trai al poporului de jos (îndeletnicirile lui, portul, locuinţa, etc), precum şi particularităţile lui fisice — şi chiar graiul8. Weinhold nu făcea aici decît să dezvolte punctul de vedere pe care-1 formulase cu altă ocasie, cînd definise folklorul: „studiul tuturor manifestaţiunilor de viaţă ale poporului de jos"9.
După Weinhold chestiunea folclorului a fost mereu pusă în discuţie în reviste şi alte publicaţiuni. Unii ca A. Strack10, A. Hauffen11, E. Hoffmann-Krayer12, R. Kaindl13,  au admis fără restricţiune părerea învăţatului din Berlin; alţii au obiectat că a înţelege în chipul acesta folklorul este a întinde prea departe atribuţiunile lui. Astfel A. Dieterich14 eliminează din cercetările folkloristice informaţiile asupra artei populare şi portului de la ţară, observînd că acestea pot într'adevăr să servească uneori folkloristului, dar nu trebuie să fie obiectul special de investigaţie a lui. Tot astfel K. Voretzsch, într'o comunicare făcută acum cîţiva ani la congresul filologilor şi profesorilor germani, a insistat asupra  exagerărilor în care cad cei mai mulţi şi a propus să se renunţe în studiile de fol-klor la chestiuni ca arhitectura populară, îmbrăcăminte, ş.a.15 Reducerea folklorului la mai puţin decît admisese Wein-
338
hold este deplin justificată şi ea se impune fără contestare dacă luăm In samă starea actuală a diferitelor ramuri de cunoştinţe.
Cînd cercetările asupra particularităţilor fisice ale unui popor formează astăzi obiectul unui studiu special, al antropologiei, de ce le-am introduce în folklor? Tot astfel, ce rost pot avea informaţiile asupra artei populare, asupra îmbrăcămintei şi chiar asupra graiului, cînd aceste chestiuni privesc pe etnograf şi pe dialcctolog? Folkloristul are fără îndoială uneori nevoie şi de informaţiuni de natura aceasta, dar nu urmează de aici că el singur are să se ocupe cu adunarea lor — ca orice specialitate, folklorul trebuie să recurgă la ştiinţe auxiliare, în caşul nostru la etnografie şi dialectologie, fără a se confunda însă cu ele, cum voia Weinhold.
Nu mai încape deci discuţie cu felul de a înţelege folklorul pe care l-am văzut la cei mai mulţi din şcoala germană este cu desăvîrşire în desacord cu direcţiunea studiilor de azi şi trebuie să se renunţe definitiv la el.
Mai puţin contestabilă apare atunci părerea celor din şcoala engleză şi franceză. Putem însă subscrie la ea ifăra nici o rezervă, corespunde ea la ce trebuie să fie într'adevăr stu-• diilc folkloristice? Vom vedea că răspunsul nu poate fi decît negativ şi că alt ceva sîntem în drept să cerem folklorului de acum înainte.
Pentru a ne convinge cît de discutabil e criteriul admis pînă azi în aceste studii, cît de unilaterală c direcţiunea pe care au urmat-o toţi şi cît de insuficiente sînt resultatele obţinute, n'avem decît să comparăm ce ni s'a dat de folklorişti cu ce ni s'a spus că trebuie să aşteptăm dela ei.
S'a afirmat dela început şi se repetă mereu că scopul folklorului este de a ne 'arăta felul propriu de a simţi al unui popor, vieaţa lui sufletească în toate manifestaţiile ei mai caracteristice şi aşa cum se resfrîng în diferitele lui producţiuni păstrate din timpurile cele mai vechi. Folklorul este chemat, prin urmare să ne ducă la stabilirea de fapte psihologice, şi de aceea orice culegător de basme, poesii populare, credinţe, ş.a, trebuie să vadă în materialul adunat contribuţii preţioase, sigure, pentru conclusiuni de etnopsihologie.
Dacă acesta este obiectul investigaţiilor folklorice, rămîne să vedem întru cît ele ■— aşa cum is-înt făcute azi — îşi ating ţinta.
Folkloriştii singuri au constatat că cele mai multe din motivele populare se întîlnesc, aproape neschimbate, la toate popoarele; ce povesteşte ţăranul nostru povesteşte şi ţăranul, 22* 339,
din alte părţi ori chiar sălbaticul din Africa si din America. Basmele cu deosebire circulă din loc în loc, cu aceleaşi fapte fantastice, cu aceiaşi eroi legendari — uneori chiar cu aceleaşi imagini, cu aceleaşi expresii, şi asemănările acestea merg adeseori dincolo ide timpul de azi, pot fi urmărite pînă în epocile cele mai îndepărtate —, se ştie că mare parte din poveştile noastre erau cunoscute si vechilor locuitori ai Indiei şi Egiptenilor şi Grecilor.  Aceeaşi  constatare şi pentru multe din credinţele, obiceiurile, superstiţiile actuale, aşa că întrebarea firească pe care trebuie să ne-o punem este: poate servi asemenea material la conduşii psihologice sigure, la aprecieri temeinice asupra sufletului unui popor? Dacă  am răspunde da, ar urma că psihologia ţăranului nostru este aceeaşi cu a vechiului Egiptean ori a Grecului din antichitate, pentru că constatînd o uniformitate de motive populare trebuie să admitem implicit şi o uniformitate de disposiţii sufleteşti. Nimeni însă nu poate admite aşa ceva, şi totuşi la această con-clusie sîntem duşi dacă stăruim în felul de pînă acum de a înţelege folklorul.
Sînt fără îndoială şi povestiri care se întîlnesc numai Ia unele popoare, găsim cîteodată chiar în motivele stereotipe, amănunte caracteristice, locale, un fel de a-şi representa lucrurile propriu unui popor16, dar nici aceste elemente prea sporadice ori prea vagi — nu ne autorisează să vedem în ele temeiuri pentru deducţiuni precise, categorice.
O parte de superioritate din acest punct de vedere au desigur poesiile populare. Aici elementul psihologic, individual ori colectiv, caracteristic unei anumite grupări etnice, iese mai bine în evidenţă şi poate fi luat mai mult în samă la stabilirea de diferenţieri sufleteşti. Să nu uităm însă că şi în poesia populară sînt motive care nu sînt circumscrise între anumite graniţe, că teme comune circulă la mai multe popoare, vecine ori îndepărtate, că împrumuturi numeroase de subiecte poetice s'au făcut de la unii la alţii, aşa că presenţa lor într'o anumită regiune nu poate spune tocmai mult, nu poate îndreptăţi conduşii de natură psihologică pe care să se poată pune mult preţ. Nu trebuie de asemenea pierdut din vedere că unele poesii se păstrează în popor prin obicei, prin puterea tradiţiei, continuă să fie cîntate chiar atunci dnd nu mai corespund unui mod special de a simţi, concretisat în ele.
în faţa unui asemenea material, prea uniform ori prea sărac, mai poate fi vorba de cercetări psihologice care să ne dea icoana sufletească întreagă a unui popor, tot ce-1 impresionează şi-i stăpîneşte gîndul, tot ce călăuzeşte viaţa lui de fie-
.340
care zi, de fiecare clipă? Să nu ne mirăm dar cu toată grămada de culegeri populare care s'au făcut de atîţia ani, şi la noi şi aiurea, nu s'a ajuns să se dea, sub raporturile psihologice, nimic temeinic, nici o sintesă care să justifice necesitatea atîtor fapte înşirate în mii de volume şi să nc convingă ■că folclorul a ajuns să realiseze ce i se cere, a trecut de perioada dibuirilor şi s'a îndrumat pe calea adevărată.
Renunţînd deci să mai credem în temeinicia formulei aplicate pină acum, încctînd de a ne mai ilusiona cu păreri care au fugit de controlul criticii, care este noul punct de ra-zim pe care vom putea aşeza mai bine cercetările viitoare, spre ce alte orizonturi va trebui să ne îndreptăm pentru ca ■să emancipăm şi folklorul de concepţiuni învechite şi de metode sterpe?
Printr'un defect de optică  —  obişnuit mai ales cînd o specialitate începe să se constituie alături de altele — folklo-riştii n'au văzut în jurul lor decît o parte din mulţimea de fapte ce aşteptau să fie luate în seamă. Mulţumiţi cu atît, ei au continuat să se preocupe de aceleaşi veşnice manifestaţiuni care H se păreau mai demne dc înregistrat, şi cînd au venit în atingere cu poporul au uitat un lucru elementar, aşa de evident că te miri că a putut fi pierdut din vedere. Au uitat anume că cineva nu trăieşte numai din ce moşteneşte, ci şi din ce se adaugă pe fiecare zi în sufletul lui, şi că aceasta este mai ales partea ce merită să fie explorată. Ca moştenire de ■sute şi mii de ani ni se înfăţişează toate basmele, credinţele, superstiţiile, şi tot ca o moştenire trebuie socotite cele mai multe din poesiile populare. Dar oare la atîta se reduc mani-festaţiunile sufleteşti ale poporului, acelea în special pe care el şi le exprimă prin grai? în vieaţa de fiecare zi, în cercul restrîns al familiei sau cel mai larg al satului, ţăranul nu primeşte impresii de tot felul, sufletul lui nu este mereu atins de realitatea care-1 încunjură? Dacă este prin urmare vorba de a înţelege şi reda psihologia poporului de jos, se poate <jare trece peste această parte vie, veşnic în mişcare, din fiinţa lui sufletească, şi nu este tocmai ea cea mai interesantă de prins, cea mai preţioasă, faţă de cealaltă, tradiţională, prea artificială?
A fost deci o greşeală a folkloriştilor dnd au înlăturat din cercul lor de observaţie părţi aşa de însemnate din vieaţa, din sufletul celor simpli; pentru constatările psihologice este absolut indispensabil să se dea şi acest material, să se culeagă de la ţăran, în afară de ce s'a cules de obicei pînă acum, tot ce dinsul exprimă prin grai, tot ce alcătuieşte ju-
341
i
decata lui asupra diferitelor împrejurări în care trăieşte, tot ce crede el despre actualitate.
Precisînd, colecţiunile de folklor trebuie să ne aducă informaţii din care să se poată vedea ce crede omul de la ţară despre cei mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de el, cei din satul lui ori cei de la oraş, despre neamurile streine cu care vine în atingere, despre biserică şi şcoală, despre armata şi administraţie, despre unele evenimente la care a luat parte, sau despre care a auzit povestindu-se, cum l-au impresionat unele lucruri pe care le-a văzut în afară de satul lui, ce-şi mai aminteşte din copilărie, care personalităţi însemnate se impun mai mult simpatiei lui, cum şi le înfăţişează şi ce cunoaşte din viaţa lor, etc. Numai în chipul acesta putem ajunge să cunoaştem pe ţăran aşa cum este, în ţoale prilejurile care pun în lumină felul lui de a gîndi şi de a simţi, la muncă ori la petrecere, printre ai lui ori printre alţii, vesel ori întristat.
Cu alte cuvinte, folklorul trebuie să ne arate cum se n->s-frîng in sufletul poporului de jos diferitele manifestaţii ale vieţei, cum simte şi gîndeşte el fie sub influenţa ideilor, credinţelor, superstiţiilor moştenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care i le deşteaptă împrejurările de fiecare zi.
în felul acesta am înţeles folklorul în culegerea de texte Graiul nostru, publicată împreună cu D-nii Candrea şi Spe-ranţia. Materialul adunat acolo poate da o idee de mulţimea de fapte care aşteaptă să fie înregistrate de cei care vor căuta să petreacă printre ţărani, nu numai pentru a culege basme ori poesii, cum s'a făcut mai bine ori mai rău de alţi folklo-rişti, ci pentru ca să-i cunoască în lumea lor de fiecare zi şi să însemne tot ce li se va părea că merită să nu fie dat uitării.
Dînd folklorului această interpretare, nenumărate vor fi foloasele pe care ni le va aduce, şi oricine va putea găsi informaţii mai bogate, nouă, asupra vieţei, sufletului celor care trăesc mai departe de cultură.
Din ce am spus pînă aici s'au putut în general întrevedea aceste foloase; să căutăm totuşi să le punem mai bine în lumină, pentru ca să se vadă deosebirea între ce s'a făcut şi ce râmîne de făcut de acum înainte.
Culegerile de folklor în felul arătat, dîndu-ne informaţii directe şi sigure asupra sufletului poporului, vor face să ne schimbăm multe păreri, multe prejudecăţi. Pentru noi în special vor fi de mare folos constatările la care vom ajunge pe această cale, pentru că se ştie cît de adînc înrădăcinate sînt şi azi unele credinţe despre cei din popor. Ne-am deprins să
342
vedem pe ţăran altfe] de cum este în realitate, să-i atribuim însuşiri pe care nu le are ori să trecem cu vederea peste păcate inerente firii lui. în chipul acesta dc a judeca e ceva din uşurinţa obişnuită cu care luăm drept bune afirmări necontrolate ori repetăm mereu ce altora li s'a părut într'o zi adevăr nediscutabil. Se vede însă aici şi un sistem întreg de gîn-dire, am putea spune general pentru că a stăpînit despotic minţile din veacul trecut şi dăinuieşte şi azi, sub o formă sau alta, făcîndu-ne să pierdem măsura dreaptă a lucrurilor. Nu este o paradoxă, cînd vom spune că în toată mişcarea intelectuală de vreo sută de ani încoace a dominat tendinţa de a falsifica norma după care avem să judecăm valorile sufleteşti. Sub influenţa unor concepţii nebuloase şi a unui entusiasm care a degenerat în retorism romantic s'a ajuns să se dea despre cei de jos o icoană zugrăvită în colorile cele mai luminoase, cele mai atrăgătoare: omul simplu, de la ţară ori aiurea, ne-a fost prezentat ca o fiinţă înzestrată cu calităţi fără număr, cu un suflet in care natura a lăsat din belşug să cadă sămînţa tuturor gîndurilor şi sentimentelor bune. înălţîndu-se pei mici, cei umili, s'a căutat în sens opus sa se coboare cei care s'au ridicat deasupra mulţimii, au rcalîsat idealuri de summa humanitas; niciodată ca în timpurile noastre nu s'a văzut mai multă stăruinţă, uneori inconştientă, cele mai deseori premeditată, de a se înjosi figurile oamenilor de acţiune superioară din trecut ori de azi; sistematic s-a căutat în viaţa şi opera lor să se descopere punctele întunecoase care sâ slăbească entusiasmul nostru pentru ei. între aceste exagerări, între asemenea tendinţe dăunătoare, judecata e chemată astăzi să îndrepte cumpăna şi să înlăture eresiile de care. ne-am lăsat amăgiţi.
Un corectiv la aprecierile greşite de pînă acum asupra celor de la ţară îl va aduce chiar folklorul. Şi ca să ne referim Ja noi, cîteva constatări pe care le dăm mai departe vor arăta ce preţ trebuie sâ punem de acum înainte pe ce se spune mereu, cu aceleaşi cuvinte exagerate, despre sufletul săteanului nostru, despre comoara lui de însuşiri alese.
Se vorbeşte despre dragostea de ţară a ţăranului, despre ura pe care o are împotriva streinului. Cine vine însă în atingere cu el se poate convinge ia ce se reduc aceste sentimente ale lui.
Un ţăran din Dolj, pe carc-1 întrebam ce crede despre starea lucrurilor du azi, îmi spunea cu o neîngrădită sinceritate:
„Mai bine ierea pă vremea Turcului, făceam 12 zile pă
343
an şi dam dijma la porumb; încolo nimic. Durmiain cu b<ui pă livezi pînă'n Sfîntu Ghiorghe şi pînă să făcea la loc şi ni-rsxini nu mă'ntreba. Mă apuca namiazu pă cimp şt nu mă'n-treba nimini de unde viu şi unde mă duc".11
O mărturisire si mai elocventă găsim la un ţăran din Tulcea:
„In vremea Turcului tot şî pişti tot iera slobod; ti duceai în pădure, puneai căciula p'o ureche şi tăiai di undi vrei şi ce vrei. Scoteai un bilet păntru o -sută di doage şi tăiai trii suti şi nimen nu ii'ntreba.
Trecînd pă la casa pădurarului îi lămi un lemn, două. şi'nainte, băiete.
Vilile le păşteai pă undi vrei. Cu pămintu era mai ghini ca az: să plătea dijma numa păntru pămîntu sămănat; păntru ăl nesămănat nu lua nimic.
Păntru stuf din baltă iar nu te'ntreba nimeni",18 Iată-i deci pe aceşti ţărani spunînd că lumea trăia mai bine pe vremea Turcilor, pentru că, după credinţa lor, erau mai puţine sarcini atunci şi fiecare se putea duce pe unde voia cu vitele la păscut. E caracteristică această mărturisire pentru mentalitatea ţăranului nostru: dacă ceva îi turbură socotelile, dacă folosul lui iese micşorat dintr'o împrejurare oarecare, iatâ-1 răzvrătit, cîrtitor. Numai ce-1 priveşte direct, ce i se pare pe placul lui, numai aceea există pentru el. Că ţara a scăpat de stăpînirc streină, că multe lucruri s'au schimbat în bine — ce-1 interesează pe el, dacă i se pare că pentru vieaţa lui de toate zilele era mai bine altădată? Şi e de remarcat că aproape la fiecare pas întîlneşti la ţară oameni care se tînguiesc după vremea mai bună, traiul mai din belşug de odinioară.
Tot din punctul acesta de vedere, absolut egoist, priveşte ţăranul şi alte împrejurări dela noi. Se ştie că amintirea lui Cuza este încă vie în sufletul ţăranilor şi mulţi îi pomenesc cu evlavie numele. Credeţi însă că această amintire este legată de faptul însemnat, petrecut în timpul domniei lui, unirea principatelor? V'aţi înşela .. . nicăiri n'am întîlnit vreun ţăran vorbind de Cuza — ori de Kogălniceanu — cu recunoştinţa cuvenită omului care a înlesnit înfăptuirea unei idei mari. Cuza există pentru ţărani numai pentru că Ic-a dat pă-mînt, şi cuvintele unui sătean din Ialomiţa concretisează bine sentimentul tuturor:
„Cuza, sireacu, ăla domn! Iei a făcut multe bunătaţ pin-tru noi şi ni-a iubit mai abitir ca un părinte. Dă nu iera ely ruui mai aveam az pămînt şi tot clăcaşi iera să murim".13
344
Datoriile pentru ţară, obligaţia de a lăsa cîtva timp afacerile tale pentru a sluji spre binele tuturor sînt iarăşi, în general, noţiuni streine de mintea ţăranului. De aceea serviciul militar este pentru el o pacoste, şi nu pierde prilej să-1 blesteme, cum se vede din atîtea doine ori cum arată şi cuvinte ca acelea pe care mi le spunea un bătrîn din Argeş:
„Altădată erea mai bine ca acuma. Nu mergiai la şorţ ca acuş; la şaizăci a ieşit cu şorţîi-ntîi".20
Cînd cineva gîndeşte astfel, să nu ne aşteptăm să înţeleagă însemnătatea unui alt fapt din istoria noastră, războiul de Ia 1877. N-am întîlnit, cît am umblat prin mai multe judeţe, un singur ţăran care să-mi vorbească despre acest eveniment cu bucuria, cu entuziasmul pe care-I deşteaptă credinţa că ai luat parte la o faptă mare. Vedeam şi aici exprimată mai mult sila pentru un lucru la care te-ai supus pentru că ţi s'a poruncit; chiar amintirile despre război sînt foarte vagi în mintea ţăranului ori sînt legate de ceva cu desăvîr-şire personal, vreun neajuns întîmplat atunci — un bătrîn povestia:
„Of .., Atunci să prăpădi şi ghietu Stan, hi-nio. Sărmanii, ce băiat bun iera! Âl mai bun ni să prăpădi şi ni-a rămas aracii, ca să-ni măninc amaru cu zei".21
Acestea sînt cîteva pilde din care putem vedea care e adevăratul suflet al ţăranului şi cîte lucruri rău judecate sau nebânuite ne poate învăţa folklorul.
Pentru cunoaşterea felului în care anumite întîmplări, fapte petrecute de curînd, se resfrîng în sufletul ţăranului, pentru a vedea cum ele se modifică după chipul lui de a înţelege, şi cum imaginaţia naivă intervine, într'un chip sau altul, să schimbe realitatea, este interesant să amintim ce ne spune un alt text. Un ţăran din Tulcea istorisea călătoria pe care Cuza a făcut-o la Constantinopol:
„Cuza-l strîmtora Sultanu să-i dea ghiru. Iei s'apucă şî face sfat cu boerii lui. Ş-a ales v'o douăzeci di oameni voinici di-ai lui, s'a purces. Do li~a zis că „di-oi muri să-ni trimiteţ trupu să-l îngropat aici", Şî s'a dus cu vaporaş iuti ş-a ajuns Qcolo la Constantinopole. A luat cu iei vyo zeci oameni di-ai lui şî s'a dus la palatul Sultanului... Sultanul toma şedea'n tronu lui şî bea dafea, şî l-a găsit, a intrat la iei şî i-a dat bonjur şî i-a. pus cartea şi condeiu pă masă:
— Iscăleşti colea ca să nu mai plătească ţara ghir; iscăleşti or te tai!
S'a scos saghia, şi Sultanul di frică să nu-l taie a iscălit. S'a luat cartea şi nişcă, băete! S'a suit în vapor, şî clrumu'na-
345
i
inie la Bucureşti. Cică să hi luat după iei, da nu l-a putut ajunge. Ş-aşa a scăpat ghietu Cuza ţara di ghir."22
Comparînd această povestire cu ce se ştie despre călătoria lui Cuza — în special aşa cum ne-o descrie Bolintineanu — vedem cum fantasia oamenilor simpli alterează faptele, adăugind fel de fel de incidente închipuite de ei. Cuza ne e representat aici ca un erou legendar, de baladă, care pleacă la Constantinopol cu o ceată de voinici să scape ţara de bir şi sultanul intimidat e silit să se supună la tot ce-i porunceşte domnul român. Nu este aici un cas tipic de elaborare fantastică în mintea poporului, a întîmplărilor reale, şi nu putem deduce, din adunarea unor asemenea motive de folklor, cum s'au creat şi în trecut multe din legendele populare? lată dar cum culegerile făcute în spiritul nou pot să ne lămurească şi alte puncte din procesele sufleteşti ale ţăranului şi să ne explice mai lesne genesa producţiunilor populare din trecut.
Dar foloasele folklorului nu se opresc aici — vom mai avea de relevat altele.
Se spunea mereu pînă acum că va veni un timp cînd folkloriştii nu vor mai avea cc culege, cînd producţiunile populare vor dispărea, înecate în formele nouă de cultură care pătrund tot mai mult de la oraş. Să ne oprim puţin asupra acestei păreri şi să vedem întrucît este îndreptăţită.
în folklorul tradiţional trebuie să distingem două categorii de producţiuni: 1) cele care stau în strînsă legătură cu viaţa practică (credinţe, obiceiuri, superstiţii) şi 2) cele care ar putea fi numite de ordine ideală, pentru că se raportă la sfera superioară de gindire şi simţire a omului simplu, la partea poetică a vieţii lui (basme, tradiţii, legende, poesii)23. Producţiunile cele mai expuse pieirii sînt fireşte cele din categoria întii pentru că ele, fiind o rămăşiţă a condiţiunilor primitive de trai, nu vor mai putea avea cu vremea substratul pe care se întemeiase şi faţă cu progresele culturii vor pierde însemnătatea, rolul lor de mai înainte — să ne gîndim la soarta descîntecelor în urma progreselor medicinii. Să nu nc închipuim totuşi că aceste motive populare vor dispărea cu desăvîrşire: unele superstiţii vor continua să trăiască, pentru că n'avem decît să ne gîndim cum şi printre oamenii cei mai culţi de astâ2i — printre artişti mai ales — întîlnim adeseori credinţa în superstiţii. Trecînd la al doilea grup de producţiuni, va trebui să recunoaştem că acestea, prin însăşi natura lor, se presintă în condiţiuni mai favorabile dc a se păstra mai departe. Orice s'ar zice, basmele nu vor amuţi niciodată:
346
ele sînt farmecul anilor de copilărie — şi ne putem oare închipui vreun copil chiar din secolul al XXX-lea căruia să nu *' i se fi povestit minunatele fapte ale vreunui Făt-Frumos? Nu vor putea dispărea cu desăvîrşire nici poesiile populare: nu vor mai fi împletite pe aceleaşi teme, dar poesii populare vor ii totdeauna,  ori că vor continua de departe pe cele de astăzi, ori că vor rezulta din transformarea celor introduse de la oraş — şi vor fi, pentru că nu vor înceta niciodată să existe — după împrejurările proprii fiecărei epoci — oameni mai simpli, alături de alţii, cu suflet deosebit, cu o cultură superioară. După cum nu vor dispărea basmele şi poesiile, tot aşa vor continua să trăiască şi unele legende. Putem spune chiar mai mult: pe lingă legendele vechi, îşi vor lua naştere altele nouă. Imaginaţia populară nu rămâne niciodată inactivă: ea se amestecă mereu în realitatea de fiecare zi şi încetul cu încetul ajunge sâ schimbe faptele cele mai bine cunoscute, cele mai apropiate de noi — am văzut mai sus cum a fost transformată în popor figura lui Cuza. Şi chiar printre cei culţi se vede adeseori această tendinţă pentru făurirea de legende: viiaţa scriitorilor ori altor oameni însemnaţi, chiar dintre cei mai recenţi, ne dau nu o singură dată pilde de asemenea legende legate de numele lor24.
Nu poate fi deci vorba dc o dispariţie completă a folklorului vechi, ci numai de o reducere ori de o modificare a lui. Grija culegătorilor a fost şi este prin urmare exagerată. Şi va părea cu atît mai puţin întemeiată de acum înainte, cînd folklorul îşi lărgeşte domeniul. Într'adevăr, prin culegerea dc material nou, în felul celui arătat, folkloriştii vor găsi totdeauna drum deschis pentru studiile lor şi niciodată nu le vor lipsi faptele nouă, actuale, asupra cărora să-şi îndrepte atenţiunea: fiecare epocă e caracterisată prin manifestaţiuni proprii de viaţă, şi urmărind aceste manifestaţiuni, aşa cum ele se reflectează în sufletul contemporanilor, folkloriştii vor avea totdeauna un cîmp întins de cercetare.
Iată dar un alt folos: lărgirea orizonturilor folklorului aduce cu sine asigurarea pentru viitor a unui material totdeauna interesant de cules.
Şi acest material va întrece în bogăţie, in varietate, tot ce s'a dat pînă acum. Cînd se va ajunge să se alcătuească cît mai multe asemenea culegeri, vom avea la îndemînă izvorul ce] mai preţios dc informaţie ce s'a dat vreodată: vom găsi acolo icoana sufletească adevărată a fiecărui popor, după localităţi şi timpuri, şi vom putea păşi mai sigur în studiile de literatură, de psihologic ori de sociologie — culegerile aces-
347
tea vor fi adevărate arhive vii în care şi istoricii să găsească mai mult decît în atîtea documente seci, fără suflet care nu io îngăduie azi să pătrundă mai udînc în sufletul mulţimilor.
O parte mare de folos vor avea şi filologii. Publicaţiile din şcoala veche au lăsat în umbră o lăture însemnată din vieaţa limbilor. A aduna numai basme, poezii ş.a. este a oferi cercetătorului un material lingvistic prea redus, cu desăvîrşire unilateral. Oricine a putut observa că ţăranul întrebuinţează de multe ori în povestirea unui basm ori în versuri unele cuvinte sau întorsături de frasă la care nu recurge în graiul obişnuit, de fiecare zi: limba basmelor ca şi a multor poesii — mai ales baladele — este în mare parte o limbă tradiţională, convenţională, cu forme stereotipe, şi de aceea este o greşeală de metodă cînd în studiile de sintaxă se pleacă constant dela asemenea texte. Trebuie să cunoaştem 'pe ţăran aşa cum se exprimă el în graiul zilnic, în conversaţiile cu alţii, în povestirile libere — singurele în care se poate vcd<?o, mai bine spontaneitatea lui în ce priveşte limba, ca şi spontaneitatea lui sufletească. La aceasta nu putem însă ajunge-decît prin texte de folklor în înţelesul lui nou. Şi cît nu ră-mîne de făcut în această direcţie pentru ca să putem în sfir-şit pune pe temelii mai sigure multe observaţii privitoare la graiul popular ... In ce ne priveşte pe noi, în special, să ne gîndim că dialectul Istro-Românilor, Megleniţilor, ca şi in mare parte al Aromânilor — după textele tuturor culegătorilor de pînă acum — ne este cunoscut numai din frase de poveşti şi de poezii populare2"'. Cu cît mai interesante ar fi fost însemnările luate după vorbirea în care se exprimă de obicei ţăranul. Decît pagini întregi dc basme mai bine cîteva frase vii, prinse într'o convorbire.
Toate consideraţiile pe care le-am arătat ne duc deci la o altă interpretare a folklorului. Direcţiunea care a fost urmată pînă acum nu mai încape îudoeală că trebuie părăsita.
La o îndrumare nouă trebuie însă să corespundă o schimbare de metodă, de mijloace de lucru. E o necesitate care se impune fără întîrziere în cercetările folkloristice cu atit mai mult cu cit ele au suferit — şi mai ales la noi — de lipsa unei discipline serioase. Diletantismul a tronat neturburat pînă acum în folklor: oricine s'a crezut în stare să culeagă texte populare şi, sub pavăza ocrotitoare a serviciilor aduse literaturii ori a dragostei pentru popor, am văzut îngrămădindu-se atîtea volume printre care abia descoperi din cînd in cînd cite unul mai de samă. Epoca de culegere cu grămada, fără sistem, fără orientare, fără pregătire ştiinţifică, trebuie sâ se
348
încheie. Folkloriştilor de mîne sîntem în drept să le cerem altă pregătire. Pentru a şi-o însuşi, vor trebui să se formeze la şcoala vreunei ştiinţe care sâ-i deprindă cu metodele riguroase. Şi care poate fi această ştiinţă, dacă nu filologia, cu care folklorul are atîtea puncte de contact şi care-i poate arăta mai mult decît oricare alta calea sănătoasă pc care să se îndrumeze--6. Spre a asigura o mai bună pregătire ceior care vor voi să se consacre folklorului va trebui chiar să se dea acestui studiu la loc în învăţâmîntul universitar — şi să sperăm că nu va întîrzia prea mult pînă ce catedre speciale . de folklor vor asigura alături de cele de filologie.
Nu voiesc prin aceasta să spun că folklorul va trebui considerat ca o simplă anexă a filologiei. Domeniul lui, cu toate legăturile pe care le are cu această ştiinţă, se apropie mai mult de al psihologiei şi al sociologiei. Chiar genesa lui este datorită unui mod nou de a vedea, care s'a introdus în .consideraţiunile psihologice şi sociologice. Interesul pentru folklor s'a deşteptat cînd din analisa. sufletului nostru am văzut că în el trăiesc unele moşteniri ale epocilor primitive şi cînd, prin cunoaşterea mai de aproape, a păturilor de jos sau a popoarelor mai înapoiate în cultură, ne-am convins că diferitele aspecte ale vieţii acestora merită sâ fie studiate şi ele — e deci o parte de adevăr în ce spune, în legătură cu alte consideraţiuni, folcloristul Machado y Alvarez, cînd formulează astfel părerea sa: folk-lore has, in my opinion, most cer-tainly a sociological aspect"-7. A considera astfel folklorul este a pune în acord domeniul lui cu condiţiunile în care s'a des-voltat.
De la filologi vor avea aşadară prilej folkloriştii să-şi apropieze disciplina intelectuală care singură îi poate emancipa de rutina şi diletantismul de pînă acum; şi tot mulţumită lor vor ajunge să înţeleagă mai bine rostul şi însemnătatea cercetărilor ce aşteaptă să fie făcute de acum înainte. Cum spuneam în lecţia de deschidere de acum doi ani-8, în filologia de azi se accentuează din ce în ce mai mult interesul pentru faptele încunjurătoarc, pentru present; prin studiile de dialectologie se caută să se observe şi să se înregistreze fenomenele lingvistice actuale, pe cînd mai înainte învăţaţii se măr-giniau numai la studiul monumentelor vechi de limbă: aveau cultul trecutului. Spiritul nou care regenerează filologia trebuie să însufleţească în viitor şi pe folklorişti, cu atît mai mult cu cît şi et, după cum am văzut, au fost stăpîniţi de acelaşi exclusivism, de acelaşi interes mărginit numai la trecut, la tradiţie. Putem chiar spune că ceea ce este dialectologia
349
pentru filologia nouă sînt — sau mai curînd vor trebui să fie — pentru folklor, cercetările pe care le-am adăugat la domeniul lui.
Aceasta nu înseamnă însă că va trebui să ne întoarcem privirile de la trecut; ar fi o lipsă de înţelegere a cerinţelor ştiinţei şi o nouă exagerare. A avea ochii aţintiţi numai spre trecut, cum — printr-un fel de manie arheologică — s'a făcut, mereu pînă acum în atîtea ramuri de studii, este desigur o exagerare ale cărei urmări le resimţim astăzi; dar a veni să spui: „destul s-a scormonit în ruinele trecutului — lăsaţi-1 şi ocupaţi-vă numai de present" — ar fi o exagerare tot aşa de primejdioasă. Cercetătorul trebuie să cuprindă în cîmpul lui de observaţie şi actualitatea şi trecutul; mintea lui trebuie să fie veşnic gata să cunoască şi ce se întîmplă şi ce s'a întîmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui dacă e isolat în timp, ca şi în spaţiu; fapte de azi pot fi mai bine înţelese dacă le cunoaştem pe cele din timpuri depărtate, după cum trecutul ne apare mai limpede la lumina presentului. între ce este şi ce a fost, mintea noastră trebuie să întindă mereu punţi de lumină — şi numai cine înţelege aceasta este adevărat om dc ştiinţă; ceilalţi, care nu văd decît o parte mică din infinitatea de fapte, care iau în samă ori numai presentul ori numai trecutul — aceia sînt „jumătate-învăţaţi", ca „jumătate-oameni" despre care vorbesc basmele.
* Lecţie de deschidere la Facultatea de litere la 9 noiembrie 1909.
1. Thoms caută să o justifice amintind că un cuvînt analog a fost introdus de Disraeli: „remember I claim the honour of introducmg the epithet folk-lore, as Disraeli does of iniroducing fatherland, into the literature of ihis country".
2. Astfel îl defineşte E. Hartland în Folklore; what is it and what is the good of it, Londra, 1899, p. 3: „folk-lore is the science of tradition".
3. „The science of folk-lore examine the things that are the oldest, and most permanent, and most widely distributed, in human institu-tiofos", The Folk-lore Record, II, 1879, p. I — „Folklore... collects and compares the... relics of old races the surviving superstitions and sto-
-350
rîes, the ideas which are in our time but not of it. Properly speaking, folklore is only concerned with the legends, customs, beliefs of the folk, of the people" — Custom and Myth, Londra, 1884, p. II.
4. (Folclorul e) „... the comparison and identification of the sur-vivals of archaic beliefs, customs and traditions in modern ages", The Hand-book of Folk-lore, Londra, 1890, p. 5, cf. The Folk-lore Journal, III, 1885, p- 14-
5. (Folclorul studiază) „all that the folk believe of practise on the authority of inherited tradition, and not on the authority of wrilten records", The Folk-lore Journal, III, 1885, p. 103.
6. The Folk-lore Journal, II, 1884, p. 312.
7. „La nouvelle science ... peut etre definie: une sorte d'encyclo-pedie des traditions, des croyances et des coutumes des classes popu-laires ou des nations peu avancees en evolution, avec Ies repercussions reciproques de la litterature orale et de la litterature cultivee; c'est l'examen des survivances qui, remontant parfois, ainsi que l'a demontre l'ctude du prehistorique compare avec l'etat social similaire de certaines tribus, jusqu'aux premiers âges de l'humanite se sont conservees, plus ou moins alterees, jusque chez Ies peuples Ies plus civilises et parfois, inconsciemment, chez Ies esprits Ies plus cultives", P- Sebillot, Revue d'anthr apologie, seria a 3-a, I, 1886, p. 293. — Părerea lui Sebillot se apropie totuşi de aceea a lui Nutt şi a învăţaţilor germani cînd dînsul spune mai departe că folclorul cuprinde şi studiile privitoare la arta populară; în acelaşi fel e privit folclorul — „demologie, traditionnisme", cum mai e numit acolo — în programul publicat de Revue des traditions populaires, val. I; această părere este însă părăsită azi de şcoala franceză — ultimele volume din Revue des traditions nu mai dau nimic din domeniul artei populare.
(Obiectul folclorului e) „la tradition populaire, dans l'acceptation le plus large du mot, comprenant ainsi tout ce qui se transmet dans le peupîe d'âge en âge. Bile se presente sous Ies formes Ies plus di-verses: chanson populaire, conte ou legende, proverbe, dicton ou for-mulette, devinette, usage ou coutume, ceremonie ou fete populaire, croyancc ou superstition", A. Gittee, Revue de Belgique, LIV, 1886, p. 225—226.
8. Iată categoriile pe care le distinge: Einleitung: Die physische Erscheinung des Volkes (Knochenbau, Muskclausbildung, Gesichtszuge, etc.) — I. Aussere Zustănde: Die Volksnahrung, die Tracht, die Wohn-ung, — ir. Innere Zustănde: I) Lebensitte a) in Haus und Sippe, b) ausser dem Hausc: a) Jăgcr- und Fischerlehen, p) Hirtenleben, y) Bau-ernleben, S) Hnadwerkleben; 2) Recht; 3) Religion (Sagen, Mărchen, Zauberformeîn); 4) Sprache (Wortkunde); 5) Poesie (das lyrische und das epische Volkslied, Sprichwort, Rătsel, Musik und Tanz).
9. „Die Volkskunde hat die Aufgabe, das Volk, das ist eine be-
351
A
-stimmte, geschichtlich und geographisch abgegrentze Menschenverbin-•dung von Tausenden oder Millionen, in allen Lebensăusserungen zu er-forschen", Zeitschrift fur Volkerpshyhologie, XX, p. 2.
10. „Das Leben und Wachstum der Sprache, die Entstehung der religiosen Vorstellungen, der Kiinste und der Poesie, der Sitte und Sittlichkeit, so wie deren Entwicklung bis zu der Grenze, wo das Ein-zelindividuum bestimmend und beherrschend eingreift, das sind die grossen Probleme, deren Losung, die Volkskunde uns geben soli", Hessische Blătter fur Volkskunde, I, p. 156.
11. „Volkskunde nennen wir die Wissenschaft, deren Aufgabe es ist, die physische Erscheinung, die Lebensweise, Sitte und Recht, Sprache, Poesie und Glauben eines Volkes zu erforschen und zu schil-<iern, und alle diese Erscheinungen in ihrer geschichtlichen Entwicklung, sowie in ihren Beziehungen zu verwandten und fremden Vol-Tcern zur verfolgen", Beitrăge zur deutsch-bomischen Volkskunde, Praga, 1896, II, pag. 11.
12. Folclorul studiază „die primitiven Anschaungen und die volks-tumlichen Uberlieferungen: Sitte, Brauch, aberglăubische Vorstellungen, Dichtung, bildende Kunst Musik, Tanz, Sprachweise usw. in ihren nie-dern, auf weite Schichten sich ausdehnenden Stuffen", Die Volkskunde als Wissenschaft, Zurich, 1902, pp. 6—7.
13. „Die Wolkskunde ... hat... alle Mythen und alle Ausserungen der lebenden Volksreligion, alle Sagen, Marchen, Lieder, Spriiche, die so-gennanten Aberglauben, Sitten u. dgl. zu sammeln, sie hat alle Uber-bleibsel (survivals) der fruheren ălteren Anschaungen aufzudecken, die zur Erkenntniss des ursăchlichen Zusammenhanges der menschlichen Geistesentwicklung unumgânglich notwending sind", Volkskunde, Leip-zig, 1903, p. 19—20; la aceasta Kaindl adaugă mai departe, p. 22, că folclorul cercetează „die Sitten, die Gebrăuche, die lebendige Volksreligion, die Kleidung und die Lebensweise, das Haus und dessen Ge-răte, die Volksuberlieferung und die Volksdichtung".
14. Hessische Blătter fur Volkskunde, I, p. 186.
15. După părerea sa folclorul trebuie să studieze numai „die aus der geistigen Art und Anlage des Volkes fliessenden Ausserungen und Ueberlieferungen: Sitte und Brauch, Glaube, Aberglaube und Vorstellungen, Sagen, Marchen, Lieder, Kinderspiele, Schaspiele und Kunst", Verhandlungen der 47-ten Versammlung deutscher Philologen und Schulmănner, Leipzig, 1904, p. 130.
16. Ca să cităm vreo două exemple, într-un basm din Prahova, cunoscut şi de aiurea, povestitorul a introdus ceva particular vieţii de la noi, incidentul unui mocan care dă în judecată pe un ţăran pentru că-i prinsese nişte oi ce trecuse în vie. Graiul nostru, I, p. 181; într-un alt basm vedem pe erou prădînd pe cîţiva moşieri şi întrebînd, după
352
această faptă, de care pare mîndru, dacă mai sînt prin apropiere moşii „ciocoieşti". Jbid, I, pp. 375—376.
17. Graiul nostru, I, p. 49.
18. Jbid, I, p. 356.
18. Graiul nostru, I, p. 210.
19. Ibid., p. 105.
20. Graiul nostru, I, p. 211.
21. Graiul nostru, I, p. 354.
22. Mi se pare necesară această diviziune cu atît mai mult cu cît ea nu se face nici cînd se studiază folclorul din alte puncte de vedere. Se uită de obicei că primele culegeri folcloristice au fost, şi la noi şi aiurea, cele de poezii şi de basme — numai mai tîrziu au început să fie adunate credinţele, obiceiurile ş.a. De aici a urmat că folclorul a fost privit de la început numai sub prisma idealistă şi această impresie dăinuieşte pînă azi: s-a zis, „cîtă bogăţie de imaginaţie în popor, ce suflete pline de poezie etc. etc." — şi acest entuziasm a făcut ca tot ce venea din popor să fie preamărit, după cum însuşi poporul să fie considerat ca păstrătorul celor mai alese calităţi. Am văzut însă mai sus cît de păgubitoare a fost această exagerare alimentată de folclorişti şi cum este timpul să ne desfacem de ea.
23. G. Batault cita de curînd în Mercure de France, LXXX, p. 444, cazul unei legende formate în jurul lui Nietzsche: „je sais, quant â moi, une touchante legende — deja — au sujet de Nietzsche; je l'ai entendu racorter a plusieurs reprises par des Allemands. Nietzsche, au dire de ce recit, n'aurait pas naufrage dans la folie; ce que Ton rapporte de sa crise et de son internement ne serait qu'une histoire mensongere; considerant son oeuvre comme terminee, il se serait retire dans la solitude pour voir, sans plus se meler a la fievre des luttes, ses idees Ies plus cheres fructifier et conquerir le monde."
24. Un text aromân deosebit de acestea s-a publicat în Graiul nostru, II, p. 173; o comparaţie a lui cu alte texte poate arăta diferenţa între ele.
25. Pentru o pregătire mai serioasă a folcloriştilor se exprima şi Weinhold — din punctul lui special de vedere — cînd spunea în Zeitschrift filr Volkerpsychologie, XX, p. 1—2: „es gehort zur Volkskunde eben mehr als die Herren Folkloristen ahnen. Es gehort Vertrautheit mit Geschicht und Sprachwisşenschaft, mit Anthropologie und Psycho-logie, mit historischer Rechtskunde, mit Geschichte der Volkswirtschaft, der Technik und der Naturkunde, der Literatur und der Kunst dazu, und vor aliem ein naturlicher klarer Verstant".
26. The Folk-lore Journal, III, p. 106.
27. Locul filologiei in viaţa noastră intelectuală. Viaţa nouă, III, p. 500.
23 — Dreptul la memorie, voi. III.
353
ŞTEFAN I. NENIŢESCU
Arta românească populară
O schiţă a principiilor
La noi este mai puţin greu decît aiurea să desparţi arta populară de arta cultă, fiindcă aproape de la sine se grani-ţează. Arta oficială de cele mai multe ori ne-a venit, şi n'am făcut nimic altceva decît s-o replămădim, s-o facem, din ce-era, gotică sau bizantină, a noastră şi pentru noi. Straturile ei se mai simt, astăzi încă se pot stabili etapele, treptele de suflet şi de tehnică prin care a trecut, încărcîndu-se mereu cu elementele noui  descăreîndu-se mereu de elementele vechi„ pînă a ajuns, pe la începutul veacului al optsprezecelea, să se atingă şi pe alocuri să se înfrăţească, original câteodată şi câteodată umoristic, cu arta populară. în răspasul de timp de la. 1750 cam pînă la 1850, când maiştrii din străinătate nu mai veneau pe meleagurile noastre decât ca să schiţeze cîteva litografii, cum au făcut Raffet, Bouquet şi Preziosi, sau să arunce transparent cîteva sugestive  acquarele,  adormite de obiceiu prin colecţii particulare, necunoscute de ţăranul cu fruntea asudată aplecat peste brazdele de pămînt, care numai ele îi ră-mîneau dreapta ocină de moştenire, şi numai ele mai păstrau,, alături de seminţele de grână, firul de trei ori răsucit al tradiţiei, fiorul de basm, de cântec şi de figuraţie; cînd maiştrii veniţi, lăsau în urmă-le cîte un portret mai degrabă documentar, al vreunui boier cu comanac sau al vreunei boierite cu mîna odihnită visător pe o carte străină; când privirile celor mai mulţi, atrase magnetic de amiaza de civilizaţie din Apus, dacă nu-i desprindea de sufletul, pe cât de ascuns pe atât de ne-mlădios, totuşi îi fură în port şi în limbă înfăţişările sale, de-prinzîndu-i nu înţelegerii noi a ritmurilor de viaţă nouă, ci 354
aspectului fugar al acestora, îndeajuns ca să uite înţelegerea cea bătrână; cînd societatea era compusă din entuziaşti neofiţi şi din învăţăcei temători; şi cînd întâia oară se făcu întradevăr despărţirea de clase ca şi de interese intelectuale, înainte necunoscută la noi, de fel, sau necunoscută în latura sa dureroasă; cînd producţia artistică, unitar naţională, se înnisipa fără de veste şi parcă fără de explicaţie, căci în aşteptarea unei arte culte, în pas cu a Occidentului, nu se mai zidiră mînăstiri şi nu se mai zugrăviră biserici în care să se închine tot norodul, şi care să răspundă cerinţelor de frumuseţe şi ale protipendadei şi al umiliţilor, şi să le aducă întrucâtva modele, motive noi, plăcerii şi creaţiei lor de podoabă — atunci, ca un semn că evoluţia artei nimic nu poate s'o întrerupă cu desăvîrşire, arta populară se înmulţi, se diversifică după regiuni, mai deosebită şi de a popoarelor vecine, mai înfloritoare şi bogată decît oricând.
Răspasul de timp, neutru pentru cultura artistică şi profilul artistic al înaltei îndeletniciri cu frumosul, este veacul de aur al artei noastre populare. De la 1750 cam pînă la 1850 ea este legătura, ea face trecerea, ea este puntea de vreme şi vădeşte continuitatea spiritului şi a necesităţii de artă a conştiinţei, continuitatea care altminteri, într-o istorie generală sistematic serioasă a artei româneşti, ar lipsi lăsând un gol de întuneric şi de destrămare, ca o rană fără de leac. Această o mărgineşte oarecum şi în timp, dă o oarecare precizie de dată apogeului ei, datează de asemeni şi despărţirea de producţiile belle-artistice, şi mai ales îi dă un loc de seamă, un capitol special în desfăşurarea istorică a artei noastre, nu arătînd-o ca o primitivă îndeletnicire şi o tendinţă spre frumuseţe mai rudimentară, alături de cea oficială şi rafinată, nici cot la cot cu învingerile şi înfrângerile aceleia, ci în însăşi aceea, inel de legătură în veşnica înlănţuire din sine şi în sine a lartei. Caz unic poate, sau caz în orice caz rar.
Acolo unde se întîmplă acest fenomen, religiozitatea poporului este neapărat adâncă, sau ceea ce tot un fel de adâncime este, nu există conflict religios. Păgânismul cel vechi nu se opune creştinismului, iar creştinismul nu ia formă activă şi politică, ci se opreşte, sau mai bine zis îşi păstrează neatinse elementele sale de transcendenţă, aşa cum mai mult decât orice altă biserică, izbuteşte s-o facă biserica ortodoxă. De asemeni, acolo unde se întâmplă acest fenomen, arta populară este în genere şi mai originală şi mai originară, îşi are mai mult decît aiurea viaţa sa proprie, şi de aceea are şi mai mare preţ în evoluţia artistică şi în studiul ei. Căci, prin suprapu-
23*
355
â
nere de opere, arta populară ajunge să-şi constituie monumente proprii şi să se constituie în monument, şi deci se învecinează mai mult ca oriunde aiurea cu mitul, formă pur artistică, formă care nu trebuie confundată deadreptul cu tradiţia şi mai ales nu cu folklorul. Acolo unde se apropie de mit ea este incomparabil mai vie, şi ajunge să fie purtătoarea cea mai calificată a caracteristicelor naţionale, care sint prin urmare de căutat aici îndeobşte dinspre arta populară înspre cea cultă, iar nu dinspre aceasta înspre aceea, şi trecînd prin arta oficial decorativă, cum este de procedat mai ales în Occidentul catolic.
La noi, arta populară desparte şi uneşte dânsa lămurit peste un veac şi mai bine arta veche, din care nu ne-a rămas, aproape nimic afară de arta religioasă, în întregime bisericească, şi arta modernă, aproape în întregime civilă şi particulară. Pe când aiurea ea urmăreşte cu bonomie destul de des realistă mersul din plin al celei aşa zise înalte, când mai original creatoare, când cu întîrzieri care o fac'să copieze, şi care ne explică de ce în Italia de pildă, în ţesăturile şi broderiile sardinieze sau abruzzese întîlnim târziu, în lucrări cam de pe la 1600, motive heraldice în gustul cel mai gotic primitiv cu putinţă. Dar dacă ea nu întârzie, atunci când numai avea cum să întârzie, atunci când ceea ce i-ar fi fost model înceta, să mai trăiască productiv, şi se stingea în sine ca o flacără din cele care după cum se spune joacă fără să ardă pe comori, aceasta nu însemnează că artistul, poate mai puţin-naiv decît anonim, nu a folosit, la noi ca şi aiurea, averile date uitării de către acei ce totuşi odinioară le strânseseră.
Urmărirea unui simplu motiv, cum este al şarpelui pe tâmplele olteneşti, balaurilor, unul de o parte, altul de cealaltă, faţă în faţă, sprijinind în cozile lor întortochiate sau în boturile lor crucea vorbeşte fără înconjur. La început venit, ca stilizare şi caligrafică şi floreal decorativă, din Italia Renaşterii, balaurul, la început în stucatura de tencuială pe tâmpla de zid masivă, ia o formă ceva mai grea pe tâmpla de lemn săpat în înflorituri şi aurită, adusă la noi din Orient pe drumurile Armeniei, şi ia o formă din ce în ce mai grea, în trei etape succesive, din ce în mai puţin ornamental însă mai înfiorător, pînă se toarnă sau mai bine zis se topeşte, se asimilează înfăţişării sale pe tâmpla cutării sau cutării biserici de ţară, încă şi mai greu, dar infinit mai simplu, încă şi mai puţin ornamental, mai disproporţionat, mai turtit, chit şi porc mistreţ totodată, mai de spaimă ca oricând, dar pătruns grotesc parcă şi de zâmbetul din gene al neîncrederii, pe care nu-1 avea în bisericile boiereşti, elegante, şi domneşti, dogmatice. Şi dacă se
356
I
ţine seama că arta noastră populară, cu olăria, cu scoarţele, cu ţesăturile şi fotele, crestăturile şi zugrăvelile, troiţele, crucile de pe drumuri şi de la fântâni, crucile din cimitirele săteşti, pe morminte amestecate bălăriei, cu ornamentele sale în tencuială, mai firave sau mai bătute şi cu schematicele sale chipuri de lemn din colţurile dungilor acoperişurilor ascuţite, s'a desvoltat, în deosebi acolo mai din belşug unde erau monumente puternice, ridicate de voevozi cu artiştii calificaţi ai curţii lor, unde în aceeaş regiune se îngrămădiseră în trecut şi monumente de artă oficială, şi unde veştile de forfot ale lumii nu mai pătrundeau decît în zvon de legendă, iar poporul mai apăsat de socială nepăsare, şi deci în singurătatea izolării mai părăsit propriilor sale puteri, nu se poate afirma că arta noastră populară face excepţie la lege şi este cu totul neatârnată de arta cultă mai veche. Dimpotrivă, ea se supune aceloraşi legi întrucât priveşte raportul ei cu arta înaltă a păturii culte, sin-^ gurul care poate fi legiferat în acest câmp, în care şi numele artiştilor şi datele lucrărilor sau lipsesc în genere cu desăvârşire, sau nu pot fi stabilite decît ca ipoteza cea mai ipotetică. Şi legea, cu cele două momente dominante ale sale, este. acea că, întocmai ca la noi în Oltenia şi Bucovina de pildă, acolo unde arta belle-artistică a fost practicată, însă nu a avut viaţă Istorică îndelungată în regiune, şi unde regiunea a căzut in desuetudine socială, sau de pildă ca în Sardinia, acolo unde era uri centru mai depărtat, (cum era Pjsa care absorbea îh sine, modernizîndu-se mereu, forţele neîncercate ale periferiei, netrimiţându-i îh schimb decît operele care nu i se mai potriveau gustului său nervos), tiranic pentru periferia care, parcă în surghiun, copia numai modele învechite, acolo tocmai înfloreşte mai sinceră şi mai puternică arta populară, netăgăduit naţională, căci se copiază mereu aceleaşi modele pînă cînd nu mai rămîne aproape nimic dintr'însele, dezghiocîndu-se tot mai mult din sine spiritul de asimilare, spiritul etnic asimilator, caracteristicul specific popoarelor, fiecăruia în parte, şi baza oricărei alte activităţi mai autonom artistică. Se izolează astfel acolo, şi sub presiune şi în libertate spiritul pămîntului sau felul unic de pricepere asimilatorie, izvorul şi pecetluito^ rul artei populare.
Ceea ce se numeşte naţionalitate artistică sau expresia naţională în artă, aşa zisul stil naţional, nu este „stil" în adevărata accepţie a cuvîntului, ci este felul propriu, felul specific şi caracteristic de asimilare. Asimilîndu-se mereu acelaşi lucru, acelaşi motiv, motivul însuşi ajunge să fie complet disociat, şi nu mai rămîne decît asimilarea, profilul asimilării, diagrama
357
pară, care este chiar arta populară. De aceea arta populară, când are, ca de pildă la noi, epocă de sine stătătoare, are dublul aspect şi de clişeu în stilizare extremă şi de creaţie, şi de construcţie disociativă, disociaţie constructivă. Aceasta permite surprinderea fondului sau a esenţei, şi permite deci, prin chiar atitudinea asimilării care ajunge să fie direct creatoare, recunoaşterea şi stabilirea a ceea ce este şi rămîne înrâurire, adaus asimilat pe alocuri, însă nicăieri ridicat şi înviat în creaţie. Totodată, numai acolo unde profilul asimilării este creator, se dezghioacă într'adevăr originalitatea în arta populară, care numai acolo, sau mai ales acolo îşi păstrează şi gustul său originar, recomandîndu-se astfel din nou ca purtătoarea caracteris-ticelor, şi îngăduind chiar şi trasarea lor înspre arta cea cultă, sau surprinderea şi izolarea lor în aceasta, care prin definiţie este mai complexă, şi de aceea oferă şi mai numeroase primejdii metodologice.
în felul cum ceva este mai asimilat, şi numai asimilat, creator fără tendinţă de întrecere, în diagrama pură şi asimilării, se lămureşte mai bine cel care asimilează. De jaceea, de ciucurii de la fote, de fireturi şi de mărgele în cusături nu este de ţinut seama într'o privire de sinteză asupra artei româneşti populare, fiindcă importurile au rămas totdeauna ceva străin, şi încă şi mai puţin este de ţinut seama de ele într'o sinteză a spiritului său. Originalitatea, abstractă în curăţie de neatins, este un deziderat abstract. Covoarele noastre, unele de prin Basarabia aduc aminte, îndeosebi cele tunse, de unele din Polonia, din Lituania şi din Finlanda. Cele tunse rămîn izolate şi de aceea, calificîndu-se ele înşile sporadice înrâuriri, pot fi excluse deopotrivă şi din sinteza căutată, însă nu pot fi excluse alături de tehnică şi unele din motivele lor, deşi amintesc pe alocuri de motive asemănătoare celor din prin ţări vecine.
Poate că pe acelaşi drum ca şi ornamentele arhitecturale, prin Nord, străbătînd Scandinavia, au ajuns pînă în Finlanda covoarele tunse; poate că au luat drumul de jos şi au suit pe mări cu năvile hrăpăreţe ale Normanilor; poate că trecînd pe la noi, şi străbătînd ca o suveică Polonia şi Lituania, au ajUns în Finlanda, unde au -devenit ceea ce sunt şi azi — rya — cu caracterul lor propriu. Cercetările pun tot mai mult în Jumină că artisticeşte Europa, şi cine ştie dacă nu întreg pămîntul locuit, este mereu într'o mare înfrăţire cu sine. Şi înfrăţirea se poate urmări până în timpurile cele mai vechi, preistorice cum se spune, făcînd scrisul iniţială a istoriei, pînă în epoca de
358
1
i
piatră, la noi ca şi aiurea. Pe ulcioarele şi ulcelele roşii de pă-mînt ars, din Oltenia şi din câteva judeţe de munte din Muntenia, se întâlneşte astăzi încă frecvent motivul bentiţelor, punctate sau nu, uşor scobite şi vopsite cu alb, sau numai vopsite, jur împrejur trei sau patru rînduri pe umerii vasului şi perpendiculare pe toarte, motiv care în michenean se crede a fi de origine nordică, motiv al megalicului germanic. Pe de altă parte însă, motivul meandric de pe vasele de la Cucuteni, lângă Iaşi, şi de pe vasele de la Ariusd în Transilvania s'ar părea originar pământului nostru, din el născut şi în el descoperit de săpăturile arheologice, motiv autohton; şi aceasta cu atît mai mult cu cît motivul meandric predomină şi astăzi în stilizările olăriilor noastre, deşi incomparabil mai floreal şi mai gracil decît podoaba neoliticului, şi amintind ici colo ceva din graţia de îndoială şi rigidă, de frunzarie despletită, a dipylonu-lui. Pe cînd în olăria transilvănească se simte pe alocuri modelul săsesc; floarea lată şi cu mai multe nuanţe.
Asemeni tuturor celorlalte arte, a noastră a suferit şi dânsa felurite înrîuriri, a căutat şi dânsa încet, şi poate mai anevoios decît aiurea, din pricina războaielor necontenite şi a necontenitelor năvăliri, să se diferenţieze caracterizîndu-se, adică aşezându-se în sine ca să răsară din sine. încercă, nu vrând cu voinţă programatică, şi nici călăuzită de altceva decît de apăsarea izolării, şi de aceea izbuti cu fatalitate. Ceea ce o face atît de originală este faptul că asimilarea nu s-a făcut treptat, continuu, în aceeaşi atmosferă de linişte grea care îngăduie expansiunea normală, exprimîndu-se asimilarea mereu în arta populară, însă fără ca aceasta să aibă un răspas de timp al ei şi numai ale ei, singura faţă de sine, stăpâna. Ci în zbateri fără de sfîrşit, nu a putut fi cunoscută expansiunea, şi de aceea evoluţia şi asimilarea fiind încete, fiecare palmă de loc a avut destul răgaz ca să-şi însemne cea mai uşoară diferenţă regională, cu toate că elementele date asimilării erau mult mai unitare şi mai puţin variate decât oriunde aiurea. Şi mai ales, ceea ce o face atât de originală, şi iarăş a ajutat şi diversităţii sale, este faptul atât de rar că la noi arta populară a fost lăsată un veac şi mai bine singura călăuză a spiritului său, singura lege şi model sieşi. Aceasta i-a şi îngăduit să nu se mărginească numai la obiceiuri de uz, mărunte, ci să ridice şi cîteva monumente de artă populară cum este biserica de lemn de la Grămeşti, făcută la începutul veacului al şaptesprezecelea, zugrăveala nouă, din veacul trecut, a schitului Mănâileşti, biserica de la Vioreşti, biserica Patruzeci de-
359
Izvoare din aceias regiune, şi Găneasa din satul Gănesti, mai veche, toate în^Vâlcea.
Stratificarea în monument atrage întotdeauna atenţia asupra faptului unei epoci proprii, precum epoca proprie, numai dânsa, îngăduie şi îndeamnă arta populară la stratificare în monument sau la linie de-a dreptul monumentală, cum poate fi întâlnită la noi în crucile cimitirelor olteneşti, atât în forma lor generală, înaltă şi cu streaşină, cât şi în podoaba lor lineară şi colorată. Monumente, prin stratificare, pot fi considerate şi cimitire întregi, cum sânt cel de la Brâncoveni, şi cel de la Cezieni, amândouă în Romanaţi, în care se întâlnesc, şi alături şi îmbinate, toate sau aproape toate motivele de cruce şi de podoabă grafică răspândite şi risipite stingher prin Oltenia. Fapt care din nou reliefează importanţa artei populare în acele locuri, cum şi în genere la noi, cu atât mai mult cu cît arată neîndoielnic că şi dânsa cunoaşte şi urmează aceleaşi legi de centru şi de periferie ca şi arta cultă, pentru care le-am studiat îndelung în Teoria criticii, în partea privitoare la Analiza Stilurilor. Şi fiindcă pe opera monumentală, pe înlănţuirea operelor monumentale este de construit schema evoluţiei artistice, ea este de construit şi pe arta populară, dar numai în acele cuprinsuri în care ia asemenea formă, şi în care prin consecinţă are o valoare sistematică mult mai însemnată decît aiurea.
însă oricâtă diversitate ar fi, sufletul este acelaşi în toate regiunile, şi nimeni cred că nu se va mira că sufletul este aidoma caracteristicei artei sale. De aceea arta populară este atât de interesantă de studiat, şi mai ales de adâncit în sinteza de spirit cristalină, fiindcă printr'însa mai bine ca ori-cînd se înţelege sufletul popoarelor, în ceea ce au mai omenesc şi mai curat de zgura vrăjmăşiei. Războaie politice au fost, războaie religioase au fost şi au fost şi războaie ştiinţifice, războaie artistice încă niciodată. Cum se înfrăţeşte omenirea dea-lungul prăpastiei de veacuri în evoluţia artei, aşa în priceperea artistică ar putea să se înfrăţească şi mai mult şi mai conştient înţelegînd omenirea ca valoare de mentalitate, înţele-gînd-o ca valoare mitică de arta impersonală, şi dând totodată fiecărui neam, fiecărui popor, fiecărui individ locul său, şi omenesc şi unic, pentru că numai el este acela, şi pe care-1 are şi este dator să-1 aibe, de vreme ce este.
La noi nu putea să fie vrăjmăşie, fiindcă nu era nici expansiune. Totul se schimbă într'o melancolie transparentă, îndrăgostită de detaliu, de înfloritură măruntă, care însă nici dânsa nu câştigă nicăeri valoare de plată, ci se mărgini la plă-
360
1
cerea de linie. Coloarea subtil se alătură de altă coloare, rao-zaicând parcă, însă în realitatea căutând un rafinat linearism, şi primitiv original şi cu tendinţe de clişeu care îngăduie repetarea în diversitatea arabescului. Iar melancolia plutind ceea ce ar fi răzvrătite se îndoi în surîs de înţelegere depărtată, dulce şi amară; şi nimic nu izbucni dominînd, în proporţie, în înălţime, ci răbdător, şi oarecum deasupra obidei, oarecum străin de răbdare, fiindcă aceasta era primită conştient ca o lege, se aşternu într'o simetrie de vizualitate şi directă şi frontală, puţin instabilă, puţin disimetrică. De aceea spaţiul nu este la noi în arta populară, clădit ca un bloc, spaţiu sie-şi, văzut din afară, cum este spaţiul plastic al Grecilor, nici măr-ginitor ca blocul de echilibru lăuntric al Renaşterii italiene, nici împletit dintr-un nucleu, rupt dintr'însul cu tendinţe excentrice sau pornind din toate unghiurile spre dînsul, cum s'ar părea că este cel germanic de planuri întretăiate, ci într'un joc de linii deschise, spaţiul este fixat par'că în momentaneita-tea sa mereu schimbătoare par'că într'o neîncetată prefacere de sine, spaţiul este încercuit, sau mai bine zis conturat în mersul său liber, desprinzându-se numai ca linie.
Aceasta dă artei populare româneşti şi înţelesul acela de bucurie, căci melancolia nu exclude bucuria, atît de puternică şi de concentrată, atît de închisă în sine, încât prin latura sa tragică atinge culmile unui misticism popular, greu de elemente naturaliste. La covoarele basarabene, după fondul lor se poate şti dacă au fost ţesute într'o regiune unde pământul este mai negru, căci atunci şi fondul este negru, şau dacă pă-mîntul judeţului este mai galben, sau dacă moşia satului este mai bogată de pajişti sau în apropiere de ape, căci atunci şr fondul are diferite nuanţe de galben, sau este verde sau albastru. Iar prin latura sa lirică, bucuria este purtată spre idila fluidă, în întregime topită în sugestie, precum purtătorul de culoare, în covoarele şi în olăriile noastre, în ouăle încondeiate şi în chipurile săpate cu un cui şi apoi vopsite de pe crucile cimitirelor de sat olteneşti, nu este fondul, oricît de puternic ar fi, ci este mai ales linia, oricît de neutră ar ifi dînsa, fondul păstrând numai rostul unei valori subsidiare, însemnătatea unei evidenţieri a contururilor.
Misticismul naturalist alături de lirismul deschis, dornic de o precizie imprecisă, au dat scepticismul tacit, şi aspectul contradictoriu, dar fermecător ca un descântec, al unei credinţe adânc religioase, legănată pe un iaz de ateism. Arta noastră populară, care şi-a înălţat monumente, şi apogeul şi 1-a trăit între arta veche, bisericească, ortodox dogmatică, şi între arta
361
nouă, civilă, în căutarea de sine şi areligioasă, punte de un veac între ele, este şi punte de suflet, exprimând prin aceasta totodată^ şi chiar prin locul ei, religiozitatea cea mai adâncă a poporului. Ea, între amândouă, este sceptică fără paradă, ca înţelesul firei. în troiţe sunt şi cruci care se mişcă, vântul şi copiii pot să le învârtească, sfiinţindu-se vântul şi vânturîrîd crucea credinţei. Credinţa poporului românesc fundamentală este contradictorie fără conflict, precum simetria-i este uşor disimetrică, precum proporţia nu domină, şi deaceea nici nu îndrăzneşte relieful, ci îl opreşte în faza de crestătură, iar pictând caută să-1 dea stilizat la extrem, cîteodată geometric, în linie. Aici, tehnic, a fost punctul de contact şi de atracţie cu stilul Bizantin, pe care noi l-am împrumutat, fiindcă ni se potrivea, şi tot aici a fost, sufleteşte, momentul de reciprocă pătrundere cu bogomilismul care ne-a înrâurit, face parte din noi, de aproape că nu-1 mai putem recunoaşte şi nu-1 cercetăm. Pe un covor moldovenesc din 1851 se vede arborele vieţii cu păsărele pe crengile sale, şi la rădăcină doi şerpi în loc de unul ca în Sfînta Scriptură; în bisericile de ţară se vede pe perdelele de la altar, deoparte luna, de cealaltă soarele; iar în stilizări, oricît de tăios ar fi cîteodată labirintul de linii, el totuşi nu se întretaie crud, ci ascuţişurile şi le domoleşte prin culoare, ca într-un joc de-a v'aţi ascunselea cu spaţiul.
Contradictoriul fără conflict îşi află paralelă şi în violenţa alături de blîndeţe, şi în judecata care nu uită, însă este aplecată spre iertare, a poporului nostru. O largă înţelegere încearcă să^şi răsucească pretutindeni firul, înţelegere până la deslipire de lume, care se exemplifică în siguranţa şi hotărârea atât de calmă că poate să fie crezută asemeni unei leneşe ne-păsări. Poporul nu chiamă prin dorul său, ci aşteaptă pentru că ştie dinainte că va veni ce aşteaptă. Şi aceasta dă tuturor obiectelor relieful iconic, limpezimea intangibilă, ca aceea a cântecului repetat de veacuri de muncitorii transilvăneni din munţii Abrudului:
Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa;
Lumea asta-i cum o vezi, cealaltă cum o crezi; pană vine binele 'ţi mancă râul zilele.
Fără dominanta proporţiei, desprins înţelepţeşte de lume, şi din pricina misticismului naturalist şi  a idilei sugestive,
362
T
:     amîndouă laturi care se ating în scepticismul şi credincios în ortodoxie şi bogomilic, omul nu este niciodată el motivul prin-
, cipal în arta românească populară. Mult mai mic decît florile de care stă alături pe covoare, în crestăturile şi în figurile sche-
l matice de pe acoperişuri i se preferă animalul. Când totuş este arătat e doar într'o stilizare completă. Precum însuş costumul-fote strînse pe coapse şi pe şolduri — desface trupul şi-1 clădeşte din nou prin geometrismul liniilor, în momentaneitatea mişcării, aşa că oricât de aderente corpului, vestimentele păstrează un caracter discret de decenţă, fiindcă par'că depersonalizează pe purtătorul lor; şi sunt vii, fiindcă artei noastre populare îi lipseşte adevărata constructivitate, căci opoziţia lăuntrică tot atât cât şi felul cum este văzut spaţiul nu i-o
i permit. Deasemenei casa de ţară este pierdută în curtea ei cu pomi, şi ornamentele de tencuială sau de văruiala o desfac şi mai departe în luciri de arabescă; iar în zugrăvelile bisericilor pomenite şi în deosebi în acea din satul Gâneşti, în Vâlcea, relieful este căutat impersonal, aproape cubic, prin linie, contur de spaţiu deschis în îmbrăţişarea a ceea ce este mitic.
Dintr'alt punct de vedere aceasta poate să apară şi mai lămurit dacă se consideră cu luare aminte data cronologică a apogeului artei noastre populare, integrând-o în însăş evoluţia generală a artei europene. în acea epocă în care ea rămâne
! singură la noi, aiurea, în întreg Occidentul frământat, în toate domeniile de activitate, şi practice şi spirituale, se vădeşte o
, puternică şi hotărâtă pornire spre burghezie. Este preziua Re-
voluţiei franceze, zbaterea şi urmarea, este pregătire, efectuarea şi concluzia. Paralel şi pe urmele istoricismului, arta bur-
| gheză câştigă teren, apare strivitor într'însa clasa socială că-
I reia i se adresează, şi corespunzător unei stări de spirit, dar
■s şi fiindcă aceea mai era în legătură cu rămăşiţele artei populare, fu descoperită şi ea, constituindu-se folclorul. Acolo burghezia exista; şi era firesc să se formeze burghezia de sine stătătoare dintâiu tocmai în acele ţări care, ca Franţa, văd şi construiesc spaţiul într-o exfoliere succesivă a spaţiului, sau ca Germania, într'o rupere şi izbucnire dintr-un nucleu. Pe
j când la noi, unde spaţiul este apropiere mereu neatinsă, de'n-
dată ce începu să se constituie burghezia şi se făcu deosebirea de clase, poporul rămase în voia Domnului, şi canonul artistic fu scuturat, însă nu burghezia apăru, ci arta populară.
| Ceiace probează lipsa la noi a unei adevărate burghezii şi ci-
i vilizaţii istorice, din care pricină şi lipsa de conflicte sociale,
susţinute, nu însă totodată şi a unei culturi. Aceasta este şi
1 poate fi în legătură cu canonul, şi este sau aristocratică sau
363
A
populară,'niciodată burgheză, cum sunt civilizaţia şi civili -tatea.
Astfel atmosfera locală ca şi locul artei noastre populare în linia evoluţiei, îşi găsesc corespondenţă în felul vizualităţii, precum şi acesta în acelea. Spaţiul este conceput ca într'o oprire dinamizată, vegetativ şi organic în abstracţie, inconclu-dent şi prins ca într'o plasă deznodată, neimitativ. O curgere care nu trece, o plecare ce se întoarce în Sine. Lumea stăpânită fără ca să fie preţuită în aeelaş timp, şi stăpânită numai prin şi chiar prin aceasta. Şi jocul în doi, opoziţia necontra-dictorie, nefuncţională, sau contradicţia neascuţită până la conflict, ci împăcată, sau mai bine zis amânată ca în orfism, şi îndulcită de neintervenţie — ca în bogomilism, într'un cuvînt nemişcarea străină de fixitate, este însăşi inima din care iz-voresc celelalte principii. Căci dacă pe această cale s-ar putea interpreta opoziţia fără necesitate, decorativă parcă şi aproape gratuită a contraforturilor culei, şi dragostea de amănunt, dar nemigălit, tot din aceiaş atitudine decurge şi disimetria uşoară în simetria stabilită şi linia ca purtător de coloare. Şi în acelaşi fel de vizualitate porneşte şi neîntrebuinţarea alăturării eomplimentarelor, sau nealăturarea lor în valoare deplină, ci în diferenţieri deosebite, cu ecrane deosebite, într'o uşoară discordanţă care le apropie de culorile locale, şi care pe cât permite păstrarea unitară a planului, totuşi mişcat interior, pe atîta concordă şi răspunde simetriei discret disimetrică şi li-nearismului spaţial, ca şi spaţiului mărginit de propria sa mişcare, dar fără cadru, spaţiului odihnit în schimbare şi prefacere de .sine. Lege a nealăturării, care îngăduie repetiţia, şi variaţii în repetire, un fel de improvizaţie calculată, potrivită deosebirii generale faţă de fixarea adusă întotdeauna de efectele de contrast, lege deci pe măsura aceleiaşi atitudini centrale, de spaţiu deschis fără să se piardă, de spaţiu ritmat linear, de spaţiu de vegetaţie parcă — din care pricină floarea îi este motivul de preferinţă — lege după care s'ar putea, cum nu s'a făcut până astăzi, deosebi covoarele româneşti, basara-bene de cele, fie ruseşti, fie înrâurite de Ucraina, provincii amândouă dedate altor procedee.
La noi eomplimentarele nu sînt alăturate, fiindcă acesta ar da relief spaţiului, un altul decît acel câştigat sau căutat prin rămurarea cursivă şi ritmică a arabescului, şi pe cât ar introduce un element deadreptul constructiv, clădindu-1, opus caracterului, său de libertate fără nemărginire, pe atât s-ar opune şi calificaţiei liniei faţă de culoare. Principii strîns legate, şi atît de caracteristice nouă, încât printr'o oarecare folo-
364
sire a lor este Luchian înaintaşul picturii adevărat româneşti, şi precum mulţumită lor este zis înaintaşul, de asemeni pe elucidări asemănătoare este de interpretat şi românismul cî-torva pictori de astăzi, indiferent de subiectul sau de subiectele tratate. Alăturarea directă s'ar împotrivi, poate chiar nimicind-o, intangibilităţii apropiate a spaţiului şi a formelor, in-tangibilitate întemeiată lăuntric pe lăuntrica opoziţie fără conflict, şi de aceea fără intervenţia necesară a sintezii, intangi-bilitate orbică şi bogomilică dualitate, care se întâlneşte şi în spaţiul basmelor şi al legendelor, şi în dansul legat în dezlegare pe loc şi în melodicul doinei, şi dăinuie, deşi destul de slăbită, până şi în poezia şi în construcţia strofei lui Eminescu, deşi nu s'a apropiat atâta ,cât ar fi dorit el — şi aceasta din pricină că introduce o bună doză de funcţionalitate în miticul atît de viu acolo.
Revista de filosofie, aprilie 1925—1926.
G. OPRESCU
Originea artei populare
în studiul artei populare problema originei ei constituie» un capitol foarte interesant. Multe asemănări şi analogii, multe-ciudăţenii chiar, s'ar explica, dacă am fi bine lămuriţi asupra cauzelor ce determină pe ţăran să se exprime prin culori şi forme, a căror folos imediat nu se poate vedea întotdeauna.
Dar şi în această chestie, ca în multe altele în legătură cu arta populară, suntem reduşi la ipoteze. Chiar şi acolo unde această problemă a preocupat pe cercetători mai mult decât la noi, tot nu s'a putut ajunge la concluzii indiscutabile. Pe lângă că avem de-a face cu produse a căror fabricare presupune o lungă tradiţie, uneori de mai multe ori seculară, şi a căror origine este cu totul învăluită în întuneric, apoi nu trebuie uitat că poporul şi manifestările lui au intrat de puţină, vreme în istorie, iar cercetările asupra lui se găsesc oarecum în prima lor fază. Literatura populară a părut interesantă numai după Revoluţia Franceză şi mai ales pe vremea curentului Romantic; arta populară, şi mai târziu.
De aici dificultăţile în legătură cu obiectul de studiat în-suş, cu întunericul în care se pierdeau începuturile lui, dificultăţile şi mai mari din pricina tinereţii disciplinei, a lipsei de metodă şi de tradiţie, a lipsei de coordonare în silinţele tuturor cercetătorilor. Căci un obstacol serios pentru găsirea adevărului în aceste" chestiuni — şi asupra acestei greutăţi sînt. nevoit să revin adesea — provine mai ales din faptul că fiecare, după cum se preocupă de latura sociologică, psihologică sau etnografică a problemei, n'o vede decât dintr'un anumit unghiu, şi îndârjindu-se să creadă că concluziile sale singure-pot explica totul, îşi strâmtează considerabil orizontul. Cum.
366
se întâmplă de multe ori, şi aici, adevărul întreg nu e într'o singură explicaţie.
Dificultăţile mai proveneau şi din faptul că o mulţime de noţiuni aveau nevoie de o prealabilă lămurire.
Ce e arta populară? Unde începe şi unde se sfârşeşte domeniul ei? Este ea o manifestare cu totul deosebită de arta •cultă, un curent străvechiu, alături de al acesteia, influenţân-du-1 uneori şi lăsându-se influenţat de el, sau numai o formă întârziată a celui din urmă?
Fiindcă la aceste întrebări sîntem datori cu un răspuns, vom căuta să-1 dăm în câteva cuvinte, mai înainte de a intra ân domeniul propriu zis al studiului produselor artei populare. Cred că nu greşim considerând — cu Haberlandt, de a cărui excelentă lucrare a fost vorba — ca făcând parte din arta populară orice obiect de îmbrăcăminte sau de întrebuinţare casnică, ori în legătură cu preocupările sufleteşti ale ţăranului <inclusiv casa şi biserica lui de lemn, când ea a fost construită de mâna lui sau după concepţia lui), la executarea căruia s'a avut în vedere nu numai foloasele, ci şi procurarea unei plăceri prin forma sau împodobirea lui, fie că a fost făcut de ţăran însuş, fie că a fost făcut de un meşter de sat, pentru uzul şi pe gustul ţăranului.
Originea tendinţei de a înfrumuseţa lucrurile utile, de a nu ne mulţumi numai cu ceea ce e absolut indispensabil pentru ca ele să corespundă scopului practic pentru care au fost create, este felurită. în primul rând este cerinţa organică, darul înnăscut, care face ca ochiul să nu fie satisfăcut decât de anume forme, de anume proporţii, de anume combinaţii 'ornamentale, însuşire pe care natura a acordat-o unor popoare şi <de care a lipsit pe altele.
Această predispoziţie organică, întărită printr'o lungă tradiţie, este înviorată, aţâţată, de un sentiment puternic, în special de iubire. Cu gândul la cineva scump, mâna execută broderii minunate, crestături în lemn ori altfel de obiecte, care vor fi admirate sau se vor schimba la hora din Dumineca următoare. Dar şi dorinţa de a face plăcere printr'un obiect deosebit de frumos, unei rude mai în vârstă sau unei persoane respectabile, sentimentul religios, nevoia de a lăsa urmaşilor o amintire, sărbătorile mari, praznicele şi ceremoniile (în primul rând cele unice în vieaţa omului ca: nunta, înmormântarea ori botezul unor fiinţe dragi), sau chiar numai mulţumirea de a fi deosebit de ceilalţi, sunt şi ele puternice stimulente în creaţiunea artistică populară.
Cum sentimentul joacă un rol precumpănitor, e natural
367
ca vârsta în care el va fi mai viu să fie şi cea mai favorabilă producţiunii artistice. Tânărul e mai înclinat spre ea decât omul matur, femeia mai mult decât bărbatul. Şi cum fiecare din. obiecte are nevoie de timp şi răbdare spre a fi executat, bătrânii, mai puţin ocupaţi, nu rareori se improvizează artişti şi se îndeletnicesc cu fabricarea lor.
Aceste lucruri mi se par că se pot afirma cu oarecare siguranţă despre originea artei populare.
Iar în ce priveşte raportul dintre ea şi arta cultă, am impresia că teoriile extreme sunt la fel de false amândouă. Nici cei care susţin că arta populară este numai un reflex al artei culte n'au completă dreptate, nici cei care susţin că ele s'au desvoltat cu desăvârşire independent una de alta. Efectuarea produselor populare s'a făcut, după împrejurări şi felul obiectului, când conform unor norme menţinute în popor din timpuri străvechi şi transmise din generaţie în generaţie, independent deci de arta claselor culte, când ca o reproducere, cu mijloace de multe ori imperfecte dar cu un simţ decorativ incontestabil, a unor modele, produse ale artei burgheze similare.
Fiecare teorie în parte este incapabilă să explice totul şi să se aplice în tot largul domeniu al artei populare. împreună însă, ele se completează şi pot ajunge la acest rezultat.
LEGĂTURA DINTRE ARTA POPULARA ŞI SITUAŢIA GEOGRAFICA A ROMANILOR
Ţara Românească se găseşte la întretăierea drumurilor care merg de la nord la sudul şi de la răsărit la apusul Europei.
E de aşteptat "deci, din punct de vedere cultural şi artistic, ca, pe de o parte, curentele pornind pe aceste drumuri să-şi dea întâlnire pe pământul nostru, iar pe de alta, ca influenţe de tot soiul să apară în desvoltarea noastră: să formăm, cu alte vorbe, terenul unor interesante observaţiuni.
Din studiul artei populare s'ar părea că acest lucru se confirmă.
Ştim că pe fondul primitiv de sentimentalitate şi de im-presionabilitate tracă, moştenire de la Daci — era poezie până şi în beţia Tracului, a spus Renan — de echilibru şi armonie romană, au venit să se adauge multiple influenţe posterioare, unele mai profunde, altele mai superficiale. Această împrejurare dă o valoare deosebită tuturor manifestărilor noastre şi mai ales celor artistice, şi face din ele lucruri preţioase şi demne de studiat.
368
'& De aici însă provine şi greutatea de a da răspunsuri lim-!| pezi şi hotărîte, ori de câte ori ne întrebăm, cu privire la multe manifestaţiuni între care şi arta noastră populară: Ce e al nos-, tru? Ce e împrumutat sau venit de aiurea? Ce am pus de la ':' noi din bogăţia sufletului nostru, la tezaurul artei populare din Orientul Europei?
în orice caz, un lucru pare sigur: toată arta noastră populară trebuie studiată alături şi în comparaţie cu arta vecinilor şi, deşi luată în totalitatea produselor, ea reprezintă la noi o înflorire de o bogăţie şi varietate fără analogie la cele mai multe din neamurile ce ne înconjoară, în detalii şi în desvoltarea ei, nu va putea fi pricepută dacă o considerăm numai în chip izolat.
Pentru aceste motive e nevoie de mult tact şi ,de cunoştinţe din domeniul artei vecinilor noştri ori de câte ori se face o afirmare.
CONCLUZIE
Recapitulînd constatările făcute în cursul acestui mic studiu în care atâtea chestiuni interesante au trebuit să fie aşa' de sumar tratate, un lucru mai ales ne izbeşte cu privire la manifestările de artă populară ale neamului nostru: legătura dintre fiecare manifestare în parte şi toate celelalte, adică logica şi unitatea desvoltării lor artistice. Arta noastră populară apare ca un tot absolut organic, în care dacă nici o parte nu s'a desvoltat astfel încât să întreacă manifestările similare ale . tuturor vecinilor, toate împreună constituie un exemplu rar de înflorire artistică, armonică şi admirabil echilibrată.
Sunt desigur în jurul nostru popoare care pe unul sau altul din tărâmurlie artistice ne întrec: Saşii au o ceramică mai variată şi mai conştiincios lucrată; Balcanicii au covoare mai bine ţesute, mai subţiri şi de mai mari dimensiuni; Secuii o-sculptură în lemn, în ce priveşte poarta şi obiectele mai mari, mai cu îngrijire făcută; "Macedonenii şi unii Slavi dalmatini broderii; pare că, şi mai fine. Nici unul însă din aceste neamuri nu se poate lăuda să fi produs lucruri aşa de remarcabile ca noi, în mai toate ramurile artei populare.
în monotonia şi meschinăria vieţii zilnice, ţinând mai ales seamă de mizeriile ce a avut să îndure în cursul istoriei sale, poporul român s'a silit să introducă întotdeauna zâmbetul ali-nător al artei. Sentimentul frumuseţei însoţeşte multe din actele vieţii şi înnobilează cea mai mare parte a produselor manilor lui. Iată de ce am fost aşa de recunoscători reprezentantului Spaniei când, cu ocazia inaugurării Universităţii din Cluj, ne-a
24 — Dreptul la memorie, voi. ni. 369
adus aminte că am produs una din cele mai însemnate civi-lizaţiuni populare din lume.
Din marele număr de obiecte ce posedăm, cele ce se disting prin calităţile lor artistice aparţin mai ales celei de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul celui al XlX-lea. Dar, pentru ca în tehnica lor să se ajungă la o execuţie aşa de îngrijită, trebuie să presupunem o perioadă destul de lungă de pregătire, de dibuire, care a precedat epoca executării sigure. Ea ne-ar duce până la începutul secolului al XVIII-lea. în acest interval, aproximativ de la 1700 la 1850, trebuie pusă înflorirea artei populare române.
Această constatare este destul de surprinzătoare căci, pentru ca arta să se poată desvolta, este necesar ca vieaţa materială să fie cel puţin asigurată. Nu se poate concepe ca oamenii să se gândească la scoarţe, la case cu stîlpi sculptaţi, la oale, căni şi farfurii frumos împodobite, atâta vreme cât mor de foame.
Epocile de mari mizerii fizice, sunt în general cele în care arta dispare aproape cu totul.
însă tocmai în acest timp aveam în România domnia Fanarioţilor. Ar trebui deci să presupunem că viaţa materială a ţăranului nu a fost aşa de nenorocită cât ne-am aştepta şi cât se crede în genere.
Produsele cele mai remarcabile ale artei populare şi vieaţa cea mai intens artistică am găsit-o în Oltenia; pe malul stâng al Oltului, mai ales în regiunea muntoasă, până prin Prahova; apoi în Ardeal, de-a lungul Carpaţilor, şi în Banat. Această regiune este tocmai teritoriul în care s'a închegat naţia română, în chestiunea aşa de importantă a locului de formaţiune a poporului nostru, rezultatele geografice, istorice şi filologice se confirmă şi prin constatarea de mai sus.
Toate aceste obiecte de artă naţională, constituind cel mai însemnat al nostru titlu de nobleţe, se pierd. Gustul oribil al mahalalelor oraşelor a invadat satele. La mulţi dintre ţărani a dispărut înţelegerea şi iubirea pentru preţioasele vechituri, care se aruncă la gunoiu şi se înlocuesc cu produsele industriei moderne.
Scumpetea şi distrugerile ultimului războiu au făcut ca şi cele mai din urmă ţesături şi broderii să se scoată de prin lăzi şi să se poarte, din lipsă de alte haine. Multe babe n'au aşteptat să moară pentru ca să se îmbrace cu cămaşa pe care o puseseră de o parte, pentru toaleta din urmă. în lipsa teribilă de bumbac şi pânză, orice vechiu petec era bun de îmbrăcat.
370
Din punctul de vedere al artei, această stare de lucruri e îngrijorătoare, mai ales dacă ne gândim că regiuni întregi au părăsit portul naţional, ne mai contând în producerea obiectelor de artă naţională, iar pe acolo pe unde rădăcina ei este încă puternic înfiptă, vieaţa nouă are totuş o înceată dar nefastă influenţă.
în aceste condiţiuni, rolul nostru, al celor care iubim arta, este clar indicat. El devine o adevărată îndatorire naţională: păstrare a tot ce a mai rămas.
Acest rol mi se parte chiar mai frumos şi mai uşor de-îndeplinit decît încercarea de a da o vieaţă nouă artei, prin asociâţiuni de protecţie. Nu vreau să spun că aceste asociaţiuni ar fi inutile, ci numai că, depinzând cu totul de comitetul sau persoana care le insuflă vieaţa, obiectele executate vor avea atâta valoare artistică cât gust vor dovedi aceste persoane, şi că o conducere fără tact, uşor poate deveni un izvor de rătăcire. Am mai multă încredere în gustul celor cari au fost, neinfluenţaţi de nici o altă manifestare artistică şi lucrând conform unei vechi tradiţii corectată uneori de observarea naturii decât în gustul celor care sunt.
Arta populară întreţinută prin mijloace artificiale uşor se va comercializa, adică va face concesii detestabile publicului cumpărător, în mare parte lipsit de gust. Ea va avea oarecum aerul unei plante crescută în seră. Ceea ce vedem prin atelierele mănăstirilor noastre este mai mult decât demonstrativ ,       în această privinţă.
! Să strângem dar fiecare din noi cât putem şi unde putem,
j sistematic şi cu râvnă. Teritoriile noi au fost slab sau deloc cercetate. Produsele lor artistice vor veni acum să îmbo-I gătească tezaurul aşa de însemnat al artei vechiului regat, vor ! completa cunoştinţele noastre asupra ei, vor uşura cercetările-de ansamblu. Multe din ele considerate pe nedrept ca manifestări ale artei populare până eri dominantă, îşi vor lua locul alături de produsele similare necontestate ale regiunilor cu adevărat româneşti. Publicaţiile îngrijite vor apărea şi ele, aşa cum s'a făcut aiurea şi îndeosebi la Unguri. Statul le va sprijini şi poate că nici Comisiunea Monumentelor Istorice,, căreia îi datorim atît de mult cu privire la arta trecutului nostru,, nu se va dezinteresa de această producţie care are atâtea legături cu obiectul grijilor sale directe.
* Arta ţărănească la români, Ed. Cultura Naţională, 1922". 24* - 371
Aportul folklorului în poezia nouă românească
Literatura română se deosebeşte de marile literaturi, europene, — de cele apusene în special — nu atât prin faptul unei desvoltări mult mai tardive, datorită unui alt mediu istoric şi cultural — ci prin însuşi izvorul care a adăpat-o şi i-a hotărît cursul. La noi, n'am avut, în trecut o perioadă de strălucire literară de aşa natură, încât să poată să-şi impună forma şi caracterul veacurilor următoare, creind astfel o tradiţie, clasică naţională, cum au fost bunăoară Renaşterea italiană, poezia şi drama elisabetană engleză, „secolul de aur" spaniol, veacul al XVII-lea francez sau clasicismul german din a doua jumătate al secolului XVIII.
La noi, Evul Mediu oriental s'a prelungit în Principatele Române până la 1821 şi înainte de veacul al XlX-lea nu se poate vorbi de o literatură românească scrisă în sensul apusean al cuvântului — ci numai de opere legate direct sau de biserică (Psaltiri şi Vieţile Sfinţilor) sau de istorie (Letopiseţele vechilor cronicari). Exista în schimb o foarte bogată şi foarte originală literatură nescrisă, orală, a poporului românesc care împreună cu datinele, obiceiurile, credinţele şi eresurile sale formau comoara nepreţuită a sufletului nostru etnic, singurul tezaur — în lipsa unui alt trecut literar — care ne-a transmis şi ne-a păstrat de sute şi sute de ani, valorile etice şi estetice ale acestui neam.
Era firesc deci, ca poezia populară şi folklorul să reprezinte pentru noi ceeace au fost pentru alte popoare perioadele lor literare clasice — posibilitatea unei tradiţii şi hotărîrea unor
f   treg. Şi într'adevăr dela începutul acelei adevărate renaşteri ..<j   literare şi naţionale, care a fost mişcarea romantică româ-g   nească — pe lângă imitarea unor prototipuri streine (de obicei |   franceze), apare foarte reliefată şi adesea covârşitoare influenţa f   versului popular ca şi preponderenţa motivului folkloric. Cea mai bună pildă ne-o dă Sburătorul lui Eliade, despre care îndrăznim să spunem că e actul de naştere al liricei moderne ro-*   mâne ■—■ tocmai fiindcă reuşeşte să contopească într-un tot armonios şi într-o formă estetică valabilă şi astăzi — datini şi credinţe străvechi ale poporului nostru cu sentimente permanente şi adânci omeneşti. Poezia mai e interesantă şi prin faptul că motivul luat din folklor al „Sburătorului" păstrează într'o epocă romantică un caracter realist netăgăduit.
Tot astfel Alecsandri nu culege numai, întocmindu-le cu un simţ artistic neîntrecut, Poesiile populare ale Românilor — simţ estetic căruia îi datorim cea mai frumoasă variantă a Mioriţei — ci întrebuinţează adesea în propriile sale creaţii versul şi ritmul popular, făcând şi cel mai larg uz de motivul folkloric.
Exemplele sunt la îndemâna tuturor şi prea cunoscute ca să insistăm mai mult.
Mai tîrziu Eminescu, în poemul Călin, adânceşte aceeaşi vână de inspiraţie şi-i dă, cu farmecul versului său o strălucire nouă. Tot Eminescu, prin întrebuinţarea chibzuită a metrului popular în tainică armonie cu însuşi ritmul sufletesc al poetului, reuşeşte să închege Ce te legeni codrule ..., Revederea, Lc mijloc de codru des şi Doina, ca să nu pomenim de atâtea postume şi de minunatul şi enigmaticul colind de un sentiment atât de modern în subtitlul său primitivism:
Colinde, colinde, E vremea colindelor Căci ghiaţa se 'ntinde Asemeni oglinzilor. Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele.
Se bucur copiii, K Copiii şi fetele, De dragul Măriei îşi piaptănă pletele .. . De dragul Măriei
372
373
Ş'al Mântuitorului, Luceşte pe ceruri O stea călătorului.
Coşbuc — ca să jalonăm această fugară privire retrospectivă doar cu numele cele mai caracteristice — dacă se slujeşte rar de versul popular, în schimb, întreaga sa operă nu e decât transpunerea directă, pe o liră încercată, a specificului etnic al ţăranului şi al satului ardelenesc. Fără să mai invocăm arhicunoscuta Nuntă a Zamfirei, adevărată antologie de obiceiurile poporului dela ţară cu ocazia nunţii — sau acei „Colindătorii", evocându-ne datinele sfinte din preajma Crăciunului, ar fi poate locul să pomenim versuri mai puţin citate ca Mânioasele din Fire de tort sau strania poezie intitulată Lumănărica din Ziarul unui pierde-vară, — care aduc în lirica noastră cultă, fiorul şi noutatea unor credinţe din vremea de dinainte de Christos.
Dar Coşbuc, ca şi ceilalţi doi mari poeţi ai Ardealului: Io-sif şi Goga, tocmai prin faptul că-şi leagă inspiraţia prea strâns de folklor şi de sat şi că astfel nu pătrund dincolo de materialul etnic şi social, până în altarul însuşi al sufletului omenesc — aşa cum o face Eminescu — nu reuşesc decât rar acea armonizare desăvârşită a fondului şi a formei, a particularului şi a generalului, a specificului naţional şi a eternului uman, al cărui veşnic prototip rămâne la noi Mioriţa în varianta lui Alecsandri.
înrâurirea poeziei populare şi a folklorului se poate urmări uşor în tot cursul secolului trecut şi până la război în desvoltarea liricei culte. Dacă la Alecsandri, la Eminescu sau la poeţii „Sămănătorului", hrăniţi cu această literatură, populară şi reprezentanţi ai tradiţiei noastre etnice era firesc să găsim aportul folklorului, e mai curios să-1 întâlnim — într'o măsură desigur mai mică — până şi la acei poeţi care prin ideologia şi arta lor păreau mai departe de el: la Duiliu Zamfirescu, la Anghel şi la Macedonski. Nu e locul să facem aci dovada celor înaintate, dar o răsfoire atentă a volumelor lor de versuri e edificatoare.
Lirica nouă de după război nu putea deci să nu înfrunte şi ea problema (fundamentală, am văzut-o, pentru poezia română) a relaţiilor sale cu comoara datinilor şi credinţelor strămoşeşti cristalizate în versul popular. Cum, prin ce metodă şi până la ce punct, a soluţionat ea problema, rămâne să vedem.
în literatură ca şi în viaţă, generaţiile succesive sunt victimele unei iluzii — iluzie fecundă de altminteri şi fără de care traiul ca şi creaţia artistică ar fi imposibilă. Fiecărei ge-
neraţii i se pare că i se prezintă probleme de rezolvat necunoscute generaţiilor anterioare. Adevărul e, că problemele rămân aceleaşi şi că numai unghiul sub care sunt privite se schimbă cu timpul.
Astfel, problema ce ne ocupă acuma a fost abordată diferit de epocile succesive ale poeziei române. Epoca Văcăreştilor şi a lui Conaki n'a văzut în poezia populară — cunoscută prin intermediul lăutarilor la vre-un chef boeresc — decât cântece amoroase întretăiate de lungi oftaturi, înjosind-o la promiscuităţi de taraf ţigănesc.
Epoca lui Alecsandri, a lui Costache Negruzzi şi a lui Alecu Russo, însă, a pus în valoare mai ales elementul epic: cântecul bătrânesc, balada —■ căreia în colecţia lui Alecsandri i se dă un loc de frunte.
Lucrul era firesc căci generaţia dela 1848 în dorul ei de ridicare a neamului românesc, căuta tocmai să insufle virtuţi războinice de vitejie — în parte amorţite sub domniile fanariote. De aci şi preţuirea baladelor haiduceşti, în care epoca întreagă se regăsea în dorul ei de libertate şi de demnitate naţională.
în generaţia „Junimii" Eminescu, şi, paralel în proză, Creangă şi Slavici, au abordat poezia populară pe latura ei lirică. Proeminenţa dată doinei e vădită. Sentimentul patriotic din epic devine liric: se interiorizează. Pentru Eminescu, doina reprezintă ceeace germanii cheamă „Lied" sau englezii „Song" — un cântec sufletesc. Coşbuc, poeţii „Sămănătorului", preţuind mai ales literatura sătească, socială şi de pitoresc etnic al folklorului, era natural ca genul baladei să-şi recapete întâe-tatea.
Dar, Alecsandri, ca şi Eminescu, ca şi Coşbuc, Iosif şi Goga, în tratarea motivului folklorist fie că întrebuinţează chiar versul popular, fie că-i schimbă ritmul, păstrează acest motiv intact, sau dacă îl prelucrează, nu ajung niciodată la o schimbare a substanţei lui însăşi, aşa că în opera lor filonul popular, eşind mereu la suprafaţă, se poate uşor izola.
Din acest punct de vedere ca şi din multe altele, noua lirică română ocupă o poziţie proprie. Chiar atunci când împrumută marile motive populare tradiţionale, legate fie de codru (motivul haiduciei), fie de munte (motivul pastoral), prin părăsirea pitorescului exterior numai al descrierii pentru corespondenţe interioare mai tainice, şi mai adânci — poezia nouă, punând altfel problema aportului popular, o soluţionează diferit. Priveliştea se interiorizează, fapta devine sufletească.
374
375
Dar ca să demonstrez această poziţie nouă a liricei de azi faţă de aportul popular, voi cita două poezii de doi poeţi pomiţi amândoi dela cea mai curată tradiţie românească: Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu.
Prima e chiar Ţara de peste veac care deschide volumul, cu acelaş titlu, al lui Crainic:
Spre ţara lui Lerui-Ler
Nu e sbor, nici drum de fier, —
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.
Spre ţara de peste veac Nesfârşire fără leac, Vămile văzduhului, Săbiile Duhului Pururea de strajă.
Sus, pe sparte frunţi de zei, Şovăelnici paşi ai mei! Piscuri de 'ntrebări — momâi Să-mi rămână sub călcâi Şi genuni de zare!
In ţara lui Lerui-Ler Năzuesc un colţ de cer. De-oi găsi, de n'oi găsi Nimenea nu poate şti — Singur Lerui-Ler!
Poezia, cu împletirea ei măiastră a motivului popular creştin şi a eresului păgân, cu evocarea acelui tainic Lerui-Ler al mitului strămoşesc, reuşeşte într'un ritm de vers potrivit, să ne dea dela început acea atmosferă de ţară de peste veac, adică de peste marginile lumei noastre, acel turburător mister care învăluie fermecător orice producţie autentică a poporului. Vedem şi cât de departe suntem de o simplă redare aidoma în sensul poeţilor „sămănătorişti" sau a lui Coşbuc şi Alecsandri — sau chiar a lui Eminescu, deşi câteodată geniul acestuia sparge convenţiile vremii sale şi ne dă Colindul. Fenomenul de transpunere sufletească întrezărit abia pe vremuri, azi în lirica noastră s'a desăvîrşit.
376
O a doua convingătoare pildă o iau din noul volum Destin al lui V. Voiculescu, e intitulată Poezie:
M-am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratic,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatic
Le 'ncing cu harapnicul dorului şi mână 'nainte!
Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite, Mă plec la fiecare, migălos faur. Şi 'ncalţ agerile versuri la copite Cu potcoavele rimelor de aur.
Oprim în nouri; la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis fără trup, nici sânge.
Dar scorpia-i după noi. Arunc în urmă zaruri.
Coif şi buzdugan, toate grelele-mi daruri:
Inima, sufletul, minţile nătânge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ, Dar aci se destramă crăiasa de imagini. Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime 'n vânt, Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt, Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini. Rămân negre dârele roţilor pe albele pagini.
Aici, Voiculescu reuşeşte minunea de a reda întregul conţinut liric al basmului românesc transpunându-1 simbolic, dar fără a-i răpi acel caracter neaoş de primitivism naiv. Poezia, situată pe două planuri sufleteşti se poate urmări concomitent în real şi în abstract, pe pământ şi dincolo de el — ca un basm adevărat. Acest rar amestec, departe de a strica unităţii interne a poemei, dimpotrivă o întăreşte. Şi aici farmecul îl face taina păstrată. Din aceste două exemple, ne dăm seama dela început care va fi poziţia şi mijloacele liricei noui faţă de tradiţia poporului.
Mai întâi, o transpunere' sufletească însemnând o interiorizare a motivului popular — o inhibiţie a poetului particular de către poezia tuturor sau mai exact de către atmosfera ei. Apoi, menţinerea rezonanţei de taină, de vrajă, de misterioase posibilităţi, de surpriză rodnică şi de destin neaşteptat al acestei poezii. Poeţii „sămănătorişti" nu ţinuseră seamă de ea şi opera lor de aceea, chiar când împrumută vocabularul şi ritmul popular, nu reuşeşte să ne înfioreze cum o face, cu aceleaşe mijloace simple, Lucian Blaga de pildă în Colinda luată ulti-
377
mului său'volum: La cumpăna apelor cu neaşteptatele opt versuri finale:
Noaptea-i neagră, ceasu-i lung, stă măicuţa lângă prunc. Să le ţie de urât înger nalt s'a coborît. Şi în noapte înadins degetul i l-a aprins. Arde îngerul lui Dumnezeu ca o lumânare de său.
Poemul modern păstrează tocmai printr-această violentare a cititorului surprins, după realismul descrierii dela început, atmosfera adevărată şi sufletul însuşi al colindelor. Ar fi interesant de studiat într'un cadru mai vast, neîngrădit aici, importanţa influenţei colindei, al bocetului şi al descântecului în lirica de azi şi cum aceste genuri populare au luat în parte locul pe care îl deţineau, pe vremea lui Alecsandri şi a lui Eminescu, balada şi doina.
Când Lucian Blaga se apleacă pe adâncimile lor nebănuite, acestor forme străvechi, pline de fiinţa unor mituri pierdute, încărcate şi petrificate de taine ce ne depăşesc, el le dă viaţă într'o atmosferă de început sau de sfârşit de lume. Aici — după mine — stă explicaţia sentimentului de măreţie şi de autenticitate ce ne copleşeşte când intrăm în miezul acestei poezii. De aci, puterea ei primitivă şi misterul ei firesc.
Să luăm de pildă bocetul popular din Almăj—Citez sfârşitul (Maica Precista vorbeşte în lumea cealaltă lui Ioan — adică omului — pe care îl respinge de la viaţa de veci pentru păcatele sale).
„ . .. Atunci vei veni Când jugul va înverzi. Când cerbii vor ara Şi ciutele vor semăna. Atunci vei întorcea. Pămănte, pământel Ia să-i fii părinte De azi înainte. Că Ioan îşi va da Spatele lui
In braţele pământului. Tu să nu grăbeşti
378
Să le putrezeşti. Ţie ţi l-am dat Lumea el a lăsat" — Ioan de măr s'a răzimat. Cu spinare Către mare, Cu faţa la răsărit. Faţa albă a 'negrit De razele soarelui. Spinarea i-a putrezit De valul mărilor, De ceaţa veacurilor. Dumnezeu să-l ierte!
în acest bocet, admirabil prin tragicul său suprauman, omul e redat de divinitate, elementelor. Zadarnic se razimă Ioan de măr: pomul cunoştinţei, şubred, nu-1 poate apăra de razele soarelui, de valul mărilor, de ceaţa veacurilor. Braţele pământului îl iau pe vecie ...
Şi acuma să cităm din poezia lui Blaga: Un om se apleacă peste margine din volumul în marea trecere:
M'aplec peste margine: nu ştiu — ea mării ori a bietului gând?
Sufletul îmi cade în adânc ...
Pe coate încă o dată
mă mai ridic o şchioapă dela pământ
şi ascult:
— apa bate 'ntr'un ţărm, Altceva nimic, nimic, nimic.
Să mai cităm din Lauda Somnului, sfârşitul poeziei Tăgăduiri unde pe „căile vremii", la îndemnul ceresc al albelor şi negrelor fecioare simbolice „să fim încă odată", poetul exclamă:
Dar eu umblu lângă ape căutătoare
şi cu faţa 'ngropată în palme — mă apăr:
Eu nu! Amin.
379
E destul să comparăm bocetul popular cu citatele de mal sus ca să constatăm o profundă înrudire de structură sufletească, înrudire atât de apropiată încât peste zeci de veacuri poate, dar pe acelaşi pământ, omul de azi aplecat peste marginea mării răspunde omului „cu spinarea către mare, cu faţa la răsărit" din stihul bătrân ca lumea. înfiorătorului: „Dumnezeu să-1 ierte!" corespunde „Aminul" turburător al ultimului vers din Tăgăduiri. Vremurile se schimbă, ideile şi învăţăturile se înoesc — albia sufletului singură rămâne neschimbată. Şi când în Cumpăna apelor Lucian Blaga cântă, între-buiţând chiar metrul poporului:
Stă în codru fără slavă mare pasere bolnavă. Naltă stă sub cerul mic şi n'o vindecă nimic ... numai rouă dac'ar bea cu cenuşă, scrum de stea. Se tot uită'n sus bolnavă la cea stea peste dumbravă.
Poetul regăseşte acel fond de nelinişte sacră şi de taină a versului popular:
In grădina lui Ion Toate păsările dorm Numai una n'are somn Cată să se facă om.
Viers straniu şi răscolitor ca sunetul împătritei sale asonante.
Dacă am insistat prea mult asupra aportului folklorului în poezia lui Blaga faţă de poezia unui Crainic, Voiculescu sau Maniu de pildă, nu am făcut-o fiindcă acest aport ar fi mai puţin evident acolo, ci dimpotrivă tocmai fiindcă la Blaga ar putea scăpa unui cititor neprevenit.
Misticismul straniu al colindelor şi al bocetelor, curioasele lor simboluri şi localizări pe deoparte, extraordinarul relief verbal al descântecelor, puterea lor de expresie neaşteptată, bogăţia fără seamăn a unui vocabular a cărui gamă se întinde dela suavul rugii la trivialităţile blestemului, pe de alta — le-au apropiat de antitezele în umbră şi lumină ale sufletului modern. Când, cu puterea sa verbală neîntrecută, Tudor Arghezi bunăoară ne dă în „cuvinte potrivite", acele „Bles-
teme" de foc şi sgură, el nu face decât să reia un motiv foarte vechi popular, tot atât de expresiv în primitivismul său.
Dacă Arghezi, ca şi minerul care caută cu târnăcopul în fundul băii, pe sub filonul exploatat, alt filon mai adânc şi neînceput, ajunge adesea la expresia originală de dincolo de vorba uzuală — tot astfel în experienţa sa întreprinsă în suflet, Adrian Maniu pătrunde dincolo de tradiţia creştină a poporului nostru până la eresul, păgân, până la matca adâncă şi imuabilă a credinţelor ancestrale în „blajinii" hrăniţi cu coaja ouălor roşii de Paşti aruncată pe ape curate de râu şi în „Ka-loienii" de lut, tainice întrupări şi rămăşiţe ale unor mitologii dispărute.
Iată această poezie adâncă şi misterioasă ca şi eresul pe care îl evocă. E întitulată Lumină vie şi e luată din volumul Drumul spre stele. O citez fiindcă nu ştiu să fi fost remarcată de critică aşa cum s'ar fi cuvenit.
Au fost aruncate coji de ouă în râu
Să vestească blajinilor, subt pământ, învierea.
A început să cânte ciocârlia în grâu,
S'a risipit în lumină tăcerea.
- Numai un cârd de copii, bocind, •   • • Duc spre fântâni păpuşa de lut, Plângând pe împăratul, zeu necunoscut,
In descântece, sfârşite chiuind.
Pe arături proaspete picături de cer: Pâlcurile nesfârşite de albăstrele, Sus departe, au venit rândunelele,
Jos, painjeni mari, se târăsc grapele de fier.
Iar soarele, din ce în ce mai dogoritor, Dcsmiardă pământul greii, care naşte Din frunze putrede şi globul iernilor, în sunetul clopotului de Paşte.
Şi numai împăratul îngropat de copii
Se odihneşte Ungă blajini pentru veşnicii.
Din poeziile citate — şi aşi fi putut, dacă mi-ar fi permis spaţiul, să mai adaug multe altele din aceiaşi sau alţi poeţi — vedem clar că acolo unde Alecsandri, Coşbuc şi chiar Eminescu căutau pe vremuri să facă românism, sau patriotism
380
381
folkloric, lirica nouă se străduie să redea mai mult latura adânc omenească a sufletului nostru primitiv. Acest caracter de primitivism îi dă dealtminteri şi caracterul naţional, specific, mai bine decât l-ar putea face toate evocările eroismului strămoşesc.
O altă influenţă a folklorului şi a poeziei populare asupra liricei noui române, iese la iveală şi prin preponderenţa motivului religios şi sentimentului naturii, care păstrează transpuse caracterele lor originale. Toată poezia nouă e o poezie de privelişte sufletească. Apoi, motivul pastoral, atât de caracteristic unei poezii care începe cu Mioriţa, păstrează în ea, ca întregul nostru popor, ceva însă din străvechiul dor al păstorilor transhumanţi de altă dată.
Astfel, Arghezi ne spune în închinăciune (citez fragmentar):
„Când păstoream cu turmele pământului
Şi ne mutam uşor din loc în loc,
Şi nu ştiam unde ne-o fi mormîntul
Şi vieţuiam cu zarea la un loc
Şi ne sculam cu soarele deodată
Şi ospătam pe-o margine de apă
Şi ne urma — vecia ca o roată.
Şi ne simţeam acasă în cer, ca'ntr'o odaie".
Sau exprimând aceeaşi nostalgie după un trecut care mai «dăinuie încă în sângele nostru ca şi în fluierul ciobanilor, Crainic îşi începe astfel o poezie întitulată Patriarhală:
In vremuri când Patriarhii cu turmele'n şiraguri Sorbeau din zare pacea şi zâmbetul din struguri, Sporia credinţa'n suflet ca mierea blondă'n faguri Pe-atunci Dumnezeirea grăia prin jar de ruguri...
Acelaşi sentiment pastoral unit cu sentimentul Dumnezeirii inspiră următoarele versuri din Ciobanul bătrân al lui Maniu:
Un susur de muls se ridică în naltul văzduhului,
Apoi se desluşi calea Laptelui.
Moşul ar fi vrut să înţeleagă povestea slovelor
De aur scrise în rotunda carte a cerurilor,
Sau Domnul să îl întrebe ce-mi cei
Ca să păzeşti turma asta de miei?
382
Dacă poezia lui Maniu mai păstrează legături cu lumea creştină, versurile lui Blaga desprinse din în Munţi ne duc în plin eres păgân:
„La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor
ciobanid pune pământ
peste miei ucişi de puterile codrului"
şi sfârşeşte legând credinţe ciobăneşti cu făpturi de basme:
„Sub scut de stânci, undeva
un balaur cu ochii întorşi spre steaua polară
visează lapte albastru furat din stâni".
Această evadare spre alt tărâm de astă dată lăuntric, sufletesc, legată de strămoşeasca transhumantă pastorală ne-o dă şi Voiculescu Pe Drumul Ciobanilor, din care citez prima strofă şi ultimele versuri:
„Păstor şi frate-al poeziei mele, O mân la şesuri şi o urc la munte, S'o răcorească vânturi, ploi s'o spele, Şi'n zori pornim cu soarele în frunte.
Din albe piscuri de singurătate
Luăm drumul sufletului şi ieşim din lume.
Astfel drumul oii a devenit pentru poezia nouă română, drumul sufletului. Constatarea este preţioasă când e vorba să arătăm aportul folklorului şi al poeziei populare în lirica noastră de azi, tocmai fiindcă ştim — d-1 Profesor Ovid Den-suşianu a demonstrat-o cu vasta d-sale competenţă şi cu o intuiţie estetică de poet — rolul covârşitor pe care 1-a jucat păstoritul în formarea folklorului naţional.
Chiar atunci— şi lucru e interesant — când lirica nouă împrumută teme sociale, nu poate scăpa de stăpânirea motivului popular al Mioriţei dintr'una din cele mai desăvârşite variante ale sale. Citez pentru frumuseţea lor, versurile intitulate Peste creste ude din ultimul volum Printre oameni în mers al lui Aron Cotruş:
Peste creste ude s'aude, s'aude turmă fără urmă
383
pe căi ce se curmă coborînd spre baltă în zarea cealaltă . . .
io, cioban lunatic cu piept de jeratic, ce să mă mai fac pe vârful sărac?! .. .
viscolele latră
prin copaci, prin piatră . . ■
ai vântului câni
m'au muşcat de mâni...
asprul vremii lup
m'a muşcat de trup ...
mi-au rămas merinde
doine şi colinde
pe pustii poteci
spre zăpezi de veci ...
ce să mă mai fac
pe vârful sărac,
pe vârful sărac?! ...
Din repetarea generală a unui acelaşi motiv popular la poeţi de temperamente şi formaţiuni atât de diferite — şi experienţa am fi putut s'o facem şi cu alte motive: sentimentul naturii, al întrupării religioase, al haiduciei, ş.a. — putem trage o concluzie despre însuşi caracterul liricei noastre de azi. Anume poezia nouă română se prezintă ca un fenomen colectiv — acelaşi ca motiv şi adesea ca suflet — diferenţiat numai prin personalitatea şi stilul fiecărui poet, fără a-i distruge însă puternica unitate specifică neamului şi pământului nostru.
Aci stă marea şi adânca sa afinitate cu poezia populară, diferenţiată şi ea doar în variante, adesea foarte personale ca stil.
Un fenomen de suflet colectiv atât de general la liricii noştri, la cei plecaţi dela tradiţie cum sunt un Crainic şi un Voiculescu, ca şi la cei întorşi la ea cum sunt Maniu şi un Blaga — la poeţi de expresiune nouă ca Arghezi sau Ion Barbu (vezi După Melci, în special) ca şi la poeţii socializanţi cum e Cotruş — nu poate fi explicat doar prin imitaţie sau interin-fluenţe, ci printr'o împărtăşire adâncă, autentică şi spontană
384
la un acelaş izvor: tradiţia etnică a neamului. Ceeace au încercat şi n'au reuşit în aşa măsură — cu tot geniul lor — un Alecsandri, un Eminescu, un Coşbuc, fiindcă au fost, împreună cu ceata imitatorilor, nişte izolaţi — îmi pare că efortul colectiv al generaţiei lirice de azi e pe cale să o ajungă. Asistăm Ia creiarea unui stli liric românesc, valabil pentru un neam întreg, fiindcă e expresia vie a propriul său suflet — şi care în desvoltarea şi purificarea sa va putea da în Sud-estul european un clasicism nou, tot atât de roditor pentru omenire, cum au fost şi sunt şi azi marile literaturi naţionale din Apusul şi din Centrul continentului.
* Tradiţie şi literatură, Casa Şcoalelor, 1942.
25 — Dreptul la memorie, voi. ni.
1
FRANCISC ŞIRATO
Renaşterea artei poporane?
Este caracteristic pentru gradul nostru de cultură artistică faptul că intenţiunile cele mai frumoase, transpuse în practică, se sfârşesc timpuriu şi fără rezultat. Eşecul, totuşi, departe de-a stinge entuziasmul, prilejuieşte inţiative noi ce sunt câteodată încercări de realizare, fără ca ele să fi izbutit încă să treacă dincolo de importanţa unor experienţe rămânând sterile în consecinţele lor practice.
Este vorba de inţiative cu scopuri de educaţie şi îndrumări artistice cu caracter naţional. Le-a lipsit acestor încercări finalul, încoronarea operei, adică succesul. Şi le-a lipsit, fiindcă succesul e legat de perseverenţa în intenţii şi de priceperea împrejurărilor speciale în care se exercită o activitate. Aceste două calităţi sînt inerent trebuitoare oriqărui fel de activitate omenească ce râvneşte la un rezultat apreciabil, în artă ele trebuie să existe în măsură maximală.
Arta poporană a fost câmpul pe care iniţiatorii şi-au exercitat, cu dragoste şi incompetenţa, activitatea, pe care o considerăm apostolică. Aci au constatat, într'o bună zi, că pe unde vine drumul de fier, nu numai că pier toate cântecele, dar că piere totodată şi toată poezia gospodăriilor rurale. De când drumul de fier aduce stămburi colorate, ţăranca nu mai toarce şi ţese, deci furca de tors, nemaiavând întrebuinţare, flăcăul nu mai „încristează" alta nouă, iar cea veche este dată negustorului ca să fie vândută colecţionarilor snobi la Bucureşti. Ce tristeţă. Este trist într'adevăr că ţăranul, făuritorul şi depozitarul tezaurului artistic naţional, singurul de valoare indiscutabilă, îl înstrăinează şi se lipseşte de folosinţa lui. Amărât, poporanistul constată decăderea gustului artistic în popor şi
386
L
porneşte la remedierea răului prin înfiinţarea unei societăţi de încurajare a culturii viermilor de mătase.
Dar prin cine s'a viciat, în definitiv, gustul poporului decât tot prin popor, prin poporul orăşenesc? Contactul cu oraşul a fost funest prin consecinţele sale nu numai, în general vorbind, moralului poporului, dar a influenţat dezastruos şi asupra gustului său artistic. Cine altul decît anteprenorul de case, tapiţerul, croitoreasa, tâmplarul, etc. au furnizat modelele şi modele ce încep a sluţi întocmirile gospodăriei săteşti? La oraş, săteanul a văzut multe şi sensibilitatea sa s'a resimţit de gusturile orăşeanului. Satul se prennoieşte cu încetul, cu o oglindă aurie sculptată rococo sau baroc, cu o „broşa" ce ia locul salbei, iar ghetele capătă toc „luchenz", fotele ce se înfloresc cu trandafirii şi macii din caietele de broderie pe canava dacă nu sunt înlocuite cu fuste de stambă sau chiar de mătase de croitoreasa din bariera oraşului. Săteanul pleacă de la oraş cu gustul pentru acoperişul de tablă la case şi cu crîmpeie de ornamentaţie, „fiţăraie" rău înţeleasă şi executată pentru podoaba prispei lui.
A fost vreodată atfel? Da, de mult, atunci când săteanul trăia în izolarea satelor. Pe atunci izolarea a născut arta poporană, crescută ca floarea cîmpurilor, fără grădinar.
Azi, starea lucrurilor tinde spre o aşezare sufletească în sens invers. Orăşeanul se refugiază la ţară, în mijlocul naturii căutând repausul şi o regenerare fizică şi morală, ţăranul se stabileşte la oraş făcînd precupeţie şi chefuri; cucoana de la oraş, în vilegiatură fiind, se îmbracă ţărăneşte, iar tânăra ţărancă îşi pune brăţară de alamă şi fustă de satin verde cu creţuri şi volănaşe albe. Noi ascultăm Rapsodia română sau Doina de peste Olt cântată de Filarmonica, iar muncitorul se delectează ascultînd la gramofon Suzana mea.
Este învederat că poporul nu mai preţuieşte şi nu mai vrea lucrul popular pe care îl preţuim noi şi îl vrem, acum. Poporul e cuprins de nostalgia obiectului de esenţă superioară, a obiectului care pe noi ne indispune prin calitatea lui ordinară şi de prost gust, care pe el însă îl încântă fiindcă i se pare lucru deosebit şi fiindcă seamănă cu cele văzute în casa boierului. Preferinţa ţăranului se duce spre tot ce are aspectul de aurărie, bogăţie, spre tot ce-i este necunoscut, sclipitor şi care îi excită fantezia şi aviditatea. Şi toate acestea le găseşte la negustorul de „mardâ" din tîrg.
Noţiunea artei poporane pentru noi, orăşenii, conţine şi convingerea că este bine şi de dorit ca poporul românesc să-şi aibă arta lui, să şi-o păstreze ca fiind un izvor de satisfacţii
25*
387
1
senzoriale cu repercusiune morală. Noi cei ce am avut de toate cele care îl încântă, azi, pe ţăran, le-am recunoscut nimicnicia, iar acum nu mai preţuim decît ce este simplu, sobru. Arta lui, pe care el o pierde din nepricepere a binelui, să ne-o însuşim şi la rându-ne să i-o redăm. Să-i 'dăm ce după generaţii de cultură şi aspiraţii false am recunoscut ca mântuitoare: arta poporană'.
Aşa grăieşte poporanistul. ■    '   :    , '
Pe teren practic problema renaşterii artei poporane este mai complicată decît s'ar crede.
Ne trebuie mijloace materiale enorme pentru crearea de , industrii de artă.
încercările făcute pe acest teren nu au reuşit şi nu pot reuşi, atît timp cît iniţiatorii nu au în vedere decît satisfacerea unui capriciu al modei. Căci, formele în care se evidenţiază dragostea pentru lucrul ţărănesc se prezintă cu aspectul caracteristic mişcărilor modei: o adoptare lipsită de simţ critic. Creaţiile artistico-ţărăniste sînt groaznic de barbare prin întruchiparea lor formală: o mobilă construită în stil Renaissance sau Empire este înflorată cu crestături ţărăneşti combinate, de multe ori, cu ornamente de mobilier bisericesc. Asemenea combinaţii, de stil şi concepţii diverse, le-am găsit iscălite de arhitecţi titraţi şi nu sînt nicidecum opera vreunui lucrător, obscur în năzuinţele sale artistice. Colecţionarul avizat preferă neapărat o ladă, un tron, un scaun autentic ţărănesc emana-ţiunilor artistice datorite fanteziei inculte a arhitectului, cu diplomă totuşi. Mobila de acest fel umple aşa-numitul şi mult gustatul interior românesc instalat în casele-cule de la oraş.
Modei ţărăneşti i se mai datoreşte. şi înfiinţarea fabricilor de olărie de artă create ad-hoc pentru satisfacerea snobului, existent pe lume, parcă anume, ca să fie exploatatul ultimei mode. Aceste fabrici imitează patina, provocată obiectelor de către timp şi uzură, prin trucuri tehnice, care să producă amatorilor impresiunea lucrului autentic; fără să reuşească. Tot modei i se datoreşte şi bluza românească care privită izolată în vitrină e o creaţie fericită, îmbrăcată însă nu îşi produce tot efectul, ea fiind în contrast cu restul îmbrăcămintei femeieşti. Un costum întreg creat pe principii de croială şi ornamentaţie poporană, cu rafinare artistică, putea însemna „une trouvaille", cu un farmec cu mult deosebit de al creaţiunilor pariziene ce ne oferă, azi, un amestec caraghios de elemente moderne şi orientale în croiala şi ornamentaţia costumului femeiesc. De mobilierul şi obiectele de interior de prost gust ale
338:
fabricii Brumărescu abia dacă putem pomeni, la urmă, cri dezgust.
întreprinderi de felul acesta nu pot trăi, în orice: caz nu pot provoca un curent popular, ele adresîndu-se numai ama^ torilor; mai ales amatorilor cu mijloace băneşti şi lipsiţi de gust.
Propaganda verbală şi scrisă pînă acum a putut da naştere unui sentiment, dar nu a găsit o ideie aplicabilă în practică.; O industrie ce se aplică exploatării comorilor ţărăneşti cu ca-« racter artistic, ca să fie viabilă trebuie să se adreseze maselor. Numai masele pot susţine prin consumul lor clientela nece-; sară. Azi simţul artistic în Occident se aplică, cu artă, fabricării de obiecte destinate unui uz practic oarecare. Prin împrăş-tierea unui produs în masele populaţiei el devine nu numai rentabil, dar şi susceptibil de a fi un produs naţional. Naţional, nu atât prin origine cât prin caracterul deosebit pe care i-1 imprimă originea. De aceea, întreprinderile, pe lîngă o conducere tehnică, reclamă şi o conducere artistică care să nu piardă din vedere că orice obiect util, deşi destinat uzului practic, poate fi conceput original prin formă şi ornament. Conducerea artistică, inteligentă şi conştientă, a creat manufacturile de la Sevres, Saxa, Copenhaga, ca să pomenim dintre întreprinderile vechi pe cele mai cunoscute. întreprinderile moderne pentru fabricarea obiectelor uzuale cu caracter artistic, destinate populaţiei, sunt mulţime în Occident.
Numai marile întreprinderi pot executa lucruri ieftine şi bune. întreprinderile mijlocii ar merge la faliment uşor, cheltuielile neputând fi acoperite, fiind vorba de producţii în masă. Şi numai prin cantitate se poate produce ieftin şi intens spre a ajunge la popularizarea unui produs. Confecţionarea de către micul industriaş sau meseriaş ar acoperi abia necesităţile amatorilor excepţionali, deci el se exclude de la sine de la o operă de propagandă. Ne-ar trebui industrii de mobile, ţesătorii, olarii etc. care să ne producă mobila, casa, haina etc. /romanească. Ne trebuiesc meseriaşi cultivaţi în meseria lor. Ne trebuiesc artişti inspiraţi, care să creeze un stil în armonie cu viaţa românească, studiind trecutul artei poporane, însă inspirîndu-se de la natură. Adaptarea motivelor poporane, mecanizate, prin stilizare, după cum s'a încercat nu constituie decît o sterilă pastişă şi nu vor duce niciodată la crearea unui stil. Avînd la îndemînă materialul folcloristic, putem studia spiritul care le-a creat şi, pătrunzîndu-1, să creăm forme noi. Stilizarea scolastică a elementelor de folclor nu duce la nimic.
389
Numai noul ar mai putea excita dorinţa de posesiune, naturala la om.
Şi mai presus de toate ne trebuiesc generaţii noui de oameni care să fi fost educaţi în spiritul unei arte simple, generaţii puternic convinse de frumuseţea formei naţionale de artă.
Să nu mai vorbim deci de o artă poporană pînă nu o vom adopta şi sufleteşte. Dacă generaţii întregi vor produce şi alte generaţii vor cumpăra, preţui, iubi, folosi lucruri simple, veritabile în esenţa lor românească, atunci şi poporul va recunoaşte şi va reveni la frumuseţea formelor de artă părăsite şi atunci vom avea un stil cu caracter naţional individual.
2922 Septembrie
Cugetul Românesc Nr. 6.
G. BREAZUL
Muzica populară românească
Numeroase şi felurite sunt darurile artistice care împodobesc viaţa ţăranului român. în apriga luptă, din revărsat de zori până'n asfinţit, — în violenta pasiune a pământului, a ţărânei căreia îi smulge rodul, pe care o frământă cu sudoarea frunţei şi sângele său, — în tihna zilelor de sărbătoare, -— în senina contemplare a splendorilor naturii în care-şi duce traiul, care-1 împresoară, căreia se dărueşte şi în care se contopeşte cu un atotcuprinzător şi naiv panteism, — înfrăţin-du-se cu pământul, codrul şi vietăţile, — păstrându-şi dreapta credinţă în Dumnezeul şi datinile străbunilor săi, — făcând din pieptu-i zid de apărare al „legei" şi „moşiei", apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul", — în sbuciumul dramaticei istorii a neamului său şi în tot orizontul fiinţei lui, în tot, oricând şi oriunde, ţăranul român află prilej spre a-şi manifesta puternicul său instinct artistic.
Coliba în care se adăposteşte, unealta de muncă, vasele, sunt atâtea motive pentru manifestarea, demonstrarea şi afirmarea simţului pentru frumos al ţăranului român. Cusături, ţesături, alesături, crestături, ceramică, arhitectură, sculptura în lemn, minunatele troiţe, fantasticele basme, eroii legendelor, sunt elocvente mărturii şi tot atâtea podoabe care isvorăsc din adâncurile firei Românului. Potolindu-şi cu cumpătare exaltarea veseliei şi resemnându-se cu nobilă cuviinţă sub copleşirea durerilor, tăinuindu-şi, interiorizându-şi cu grije şi sfială efectele şi emoţiunile, îndurând cu supunere greul muncii, refu-giindu-se şi cufundându-se în metafizica sa particulară, — în forma generoasă şi mângâetoare a artei îşi revarsă ţăranul român prea plinul inimei sale: plăsmuindu-şi „Feţi-frumoşi" şi
i
39Î
„Cosinzene", isvodind crestături spre a-şi împodobi monumentala poartă a curţei sale, leagănul noului născut şi crucea depe mormântul celui adormit în Domnul, mârtacii dela casă, grin-deiul plugului, până şi jugul boilor ce-i poartă poveri, băţul de păstorit şi cavalul de doinit, alegând scoarţe, încondeind ouă roşii, cusând altiţe, înflorindu-şi vestmintele cu şabace şi cu râuri, până şi brâul sau betele ce-i încing mijlocul.
De aceia, nici o altă preocupare în afară de apriga, dar tihnita luptă pentru traiu, nu stăpâneşte firea poporului român ca arta sa. Şi nimic nu este mai popular, în poporul nostru, ca arta populară românească.
Iată atmosfera, ambianţa în care ar părea că trebue să ne transpunem spiritul, spre a putea distinge înfiripările muzicale, măcar cât de firave, ce am bănuit că există în ansamblul producţiei artistice a poporului. Atâtea manifestări de artă, reale, concrete, preţuite acum în toată lumea presupun o bogată sursă -sufletească, o caracteristică sorginte de fireşti dispoziţiuni, da 'însuşiri originale în care îşi află obârşia comună atât de variate întruchipări artistice.
■ Aci trebue să fie şi izvoarele unei muzici populare româneşti; prezumţie, deci, pentru existenţa acestei muzici, pentru tfîinţa muzicală a poporului. Iar, date fiind atâtea producţiuni •artistice, acelaş sistem de prezumţiuni ne-ar putea conduce din capul locului, la concluzia existenţei unei tot atât de •bogate şi specifice muzici populare româneşti. '■■ Astfel pusă, tema pare a fi cu deosebire atrăgătoare, mai ales pentru reprezentanţii cercetărilor comparative, atât de frequente în instrumentul metodic al ştiinţei de azi. Cine contestă ce bogăţie de sugestii şi speculaţiuni poate oferi bunăoară «tudiul unui chenar de covor, al unei horbote, al unui brâu, considerat în atmosfera sufletului românesc şi cercetat în ceeace presupunem că trebuie să fie corespondentul său acustic: o linie melodică, un cântec sau numai un fragment, o parte de .cântec, un lanţ de podoabe sonore, brodate pe şiragul de momente psihice prinse 'ntr'o expresie muzicală! Şi totuşi, pe cât de ispititoare, pe atât de riscată şi amăgitoare este o astfel de punere a problemei. Nu pe această cale se poate ajunge la descoperirea şi cunoaşterea muzicei populare româneşti. Nu plecând dela minunata comoară a plasticei populare se poate ajunge la muzică. întâi, pentru motivul că, dacă toate manifestările artistice enumerate pot fi grupate şi considerate, sub Un unghiu de privire unitar, acel al artelor vizuale, plastice sau spaţiale, muzica se exclude categoric dintr'o asemenea grupare; ial doilea, pentrueă, dacă manifestările plastice menţionate
392
pot fi cuprinse şi înţelese ca având o funcţie artistică anumită,' apoi, în niciun caz, exteriorizările muzicale nu pot fi socotite' a fi având aceaş sau o asemănătoare funcţiune estetică sau spirituală cum au celelalte produc1;iuni artistice, ale poporuluij Ceeace, aşa dar, ne obligă a privi cu circumspecţiune generalizările şi deducţiunile logice, aşa de îmbietoare, ce abundă în tot ce este discuţiune asupra artei noastre populare, generalizări cu care încep şi prizăririle de ştiinţă muzicală românească.'
Absorbindu-şi seva organică din  acelaş izvor comun al firei româneşti, flora artistică a poporului nu este totuşi redusă la un singur tip de vegetaţiune, oricât de original şi valoros ar fi el şi oricât de minunat în ochii privitorilor. Ci, fie din pricina naturei diferite a fiecărei arte, fie din pricina materialului artistic utilizat pentru  obectivarea unei fărâme de" suflet sau a unei suficient închegate concepţii de artă, fie, îh' fine, din pricina funcţiunilor spirituale ale genurilor de artă, o abundenţă şi o varietate neobişnuită de manifestări sunt de constatat în producţia artistică a poporului român, fiecare specie păstrându-şi caracterele distinctive şi valorile deosebite, ne-' condiţionându-se reciproc şi neinfluenţându-se, ci, mai de grabă,-diferenţiindu-se. Ceeace hotărăşte deosebirea categorică între» producţiunile de artă populară şi muzică este, înainte de orice,' caracterul acelora de artă decorativă, aplicată, industrială. Idei1 de artă pură, independentă, aflându-şi un scop estetic în sine însăşi, se descoperă cu anevoinţă în plastica românească. Pen-trucă ea este de natură ornamentală: împodobeşte, decorează, în-i frumuseţează un obiect casnic: un blid, o unealtă, un vestmânt.' Prin urmare, arta aceasta este în funcţiune de un obiect material, uzual, pe care se grefează, graţie căruia îşi poate afirma o existenţă şi revela o valoare specific estetică. Chiar caracterul artistic este înrâurit, dacă nu pe de-a'ntregul determinat, de proprietăţile materialului constructiv al obiectului pe care se anină, precum şi de funcţiunea practică a obiectului,' de necesităţile uzuale la care obiectul, prin existenţa sa răspunde. Fără a contesta în plastica românească resfrângerea sufletului românesc, să concedem că  această  restrângere se produce mai greu şi indirect; ea este supusă la restricţiuni şi piedici ce provin din condiţiunile deosebite ale obiectului uzual pe aripile căruia sunt purtate valorile artistice, cum şi din na-* tura materialului de realizare artistică.
Nu este acelaşi lucru cu muzica, ^— cu manifestările mu-i zice ale poporului, am zice mai de grabă — înţelegând prin. aceasta tot ce este artă a acusticului şi timpului, arii instrumentale de dans, apoi cântec, vers şi viers, nedespărţită îngeri
393-
L
mănare de melos al vorbei şi viers muzical, organizată în curgerea timpului sub principiul universal al ritmului. Căci, să mai spunem încă odată dacă mai este nevoie: nu există poezie populară românească, nu există decât cântec popular românesc, contopire ideală de vers, viers şi ritm românesc. Revenind la comparaţia cu plastica, vom constata că muzica, prin însăşi natura ei, nu poate fi artă industrială, nu poate fi aplicată ca decor, ca podoabă marginală la un obiect uzual, material. Ea există şi fiinţează prin sine însăşi ca o formă de viaţă aparte, ca artă independentă; iar dacă i se atribue un rol de podoabă ornamentală, apoi funcţiunea ei ornamentală va fi fixată în cadrul vieţii sufleteşti şi se va împlini în virtutea unor legi de pură esenţă spirituală ce germinează în adâncurile firii şi conştiinţei neamului nostru, realizându-se apoi prin vagul, etericul şi imprecizia materialului sonor, propriu să redea cele mai delicate inflexiuni ale unduirilor vieţii sufleteşti.
Aşadar, producţunile atât de bogate şi preţioase ale artei plastice ţărăneşti, sunt irelevante în privinţa muzicii populare, în privinţa bogăţiei, varietăţii şi originalităţii ei. Proprietăţi structurale şi funcţionale deosebesc considerabil artele plastice de cele muzicale ale poporului nostru. Motiv pentru care, şi în studiul lor, metodele trebuiesc să fie diferite, potrivit spiritului fiecăreia din aceste categorii artistice. Muzica populară românească isvorăşte sau are directe legături de provenienţă şi existenţă, cu viaţa sufletească a poporului. Ceeace muzica noastră populară poate reda sau resfrânge este de natură eminamente psihică: inferioritatea sufletească, adâncimea de conştiinţă, acea intimă şi permanentă umanitate specifică a poporului nostru. Ea reoglindeşte freamătul ondulaţiunilor sufleteşti, abstractul, etericul şi totuşi realul şi caracteristicul svon de tălăzuiri ale firii româneşti. Numai în acest chip, de altfel, muzica-este înţeleasă a fi artă de fină sensibilitate şi înregistrarea şi redarea dinamicei sentimentelor şi a tuturor mişcărilor sufleteşti.
După ce se topeşte zăpada, la primele raze ale soarelui de primăvară, când pământul umed îşi desveleşte trupul de sub neaua ce-1 învestmânta ca un giulgiu ocrotitor, de când se sparge mugurul de clocotul sevei, răsar ierburile şi până tîrziu în April, —■ este şi azi obiceiul în Oltenia — fecioarele, în unele părţi copii, în altele şi flăcăiandri, desmorţindu-se la viaţa nouă a pământului şi a firii, ies la câmp, în luncă, în coastă şi, în svâcnetul imn al primăverii şi al fecoridaţiunii, un aşa zis „hălăuit" '„hău-IXtf, „huhurezat", sau „aguguit", fără cuvinte, câteva silabe ilo-
394
■ gice, cu predilecţiune deosebită pentru vocala u, un imn de ado-raţiune pentru pământ, pentru soare, pentru primăvară, pentru rodul pământului şi al pântecului. în alte părţi oltene, când ierburile mai cresc şi grâul verde se mai ridică, la Sf. Gheorghe deobicei, tineretul îşi plimbă picioarele goale prin rouă dimineţii, în înviorarea naturii, în universul de miresme primăvă-ratice, străbătut de fiorul frumuseţii şi vieţii, huhurezând, cântând alături de pasările cântătoare, făcându-se glas articulat al impulsurilor firii, al tumultului de viaţă năvalnică ce sbuc-neşte în primăvara naturii şi a vieţii.
Oamenii cu carte de prin părţile locului se şi grăbesc să caracterizeze acest imn: cântec indian, reminiscenţe păgâne, influenţe . . . etc. Nu, nu este un cântec indian! Păgân, da! Mai bine zis, primitiv, primar, originar, ţâşnind spontan şi torenţial din străfundurile de conştiinţă, de viaţă şi aspiraţii ale poporului nostru. Exuberanţă, exaltare, neînfrânate doruri de viaţă exprimate în flexibilitatea şi puterea magică a sunetului, — astfel apare cântecul, — tot atât de firesc şi, poate, în aceiaş funcţiune biologică, cum apare cântecul pasărilor, cum circulă seva, cum încolţeşte planta în tainele seminţei, cum slomneşte un isvor de apă limpede din rărunchii pământului, cum palpită viaţa în natură. Cântecul exprimă viaţa, belşugul de viaţă, spiritualitatea pură a omului dela ţară.
în aceste condiţiuni, pentru a putea surprinde natura şi chiar valoarea manifestărilor muzicale populare, va trebui să pornim dela însăşi caracterul vieţii sufleteşti a poporului. Căci în nici un alt gen de exteriorizări, sufletul neamului, geniul naţiunii, nu se oglindeşte mai clar şi nu se relevă mai complect şi mai original ca în muzica populară. Şi, deasemenea, nicio altă artă nu este mai general şi mai adânc pătrunsă în manifestările vieţii spirituale a poporului nostru, cum este arta muzicii. în sonorul muzical îşi află ţăranul român mijlocul de predilecţiune pentru a-şi exterioriza bucurii şi necazuri, humorul, satira, jalea adâncă şi desnădejdea, aspiraţiunile, încrederea în soartă, în steaua sa. Dar mai ales, — ceeace este de ţinut în deosebită luare aminte — în melosul popular şi numai în el, se poate exprima acea stare sufletească, acea dispoziţiune de spirit specifică psihologiei poporului nostru, acel tainic, nelămurit şi copleşitor „dor", care pare a închide în el, într'o splendidă quintezenţă, întreg tulburătorul tumult de sentimente deslăn-ţuite în Romantism, dar care, totuşi, este poate una din cele mai reale şi mai caracteristice trăsături ale sufletului românesc: dor de ţară, dor de pământ, dor de părinţi, de copii şi de ne-
395
vastă, dor de iubită, în sens de duioasă şi melancolică dorire, după cum este în sens de caldă, fierbinte, pasionată iubire:
Ară neică la ogoară Dorul vine şi-l doboară ...
„Mor de dor", — este o expresie curentă în popon.il nostru, ca're acumulează şi comprimă în sine resurse de energii şi încordări dramatice, mult mai ample şi mai violente, decât tot ceeace cunoaştem ca motiv unitar stând la baza unei opere dramatice; mult mai nobil, mai pur de senzualism, mai uman si mai
spiritual chiar decât acea „moarte de iubire" din Tristan şi Isolda a lui Richard Wagner.
Este o coincidenţă, simptomatică pentru cele ce spunem aci şi am scris altădată, că o carte franţuzească de impresii din ţara noastră, apărută zilele acestea în vitrinele librăriilor, poartă titlul atât de sugestiv: Roumanie, terre du Dor. De unde şi putem desluşi porunca pentru psihologia românească de a studia şi cuprinde în patrimoniul ştiinţei originală şi caracteristică înfăţişare a sufletului românesc: dorul.
în ceeace priveşte subiectul nostru să constatăm că în niciuna din bogatele şi variatele producţiuni de artă plastică enumărate în treacăt, dorul nu poate fi mai clar şi caracteristic exprimat ca în vagul, indefinitul şi etericul artei sonurilor, şi, de fapt, în nici-o altă manifestare artistică, dorul nu se exteriorizează mai definitiv ca în muzica populară românească. Ţăranul nu creiază arta plastică, nici n'o contemplă sau admiră de dor. Nu! De dor el cântă; îşi pune tot dorul în cântec. Numai în sens ironic, înţelegând uluire, lucru de mântuială, se face ceva... în dorul lelei, distrat, neatent, sabotând, cu gândul dus aiurea.
Astfel, individual şi colectiv, vocal sau din fluer, caval, cimpoi, trăştie, bucium, tulnic, vioară, cobză, nai, până şi din frunza copacilor, din solzi de peşte, din trestie, ţăranul român cântă, îşi poartă cântând aleanul, îşi domoleşte şi uită necazurile, îşi goneşte urâtul, îşi mărturiseşte credinţele religioase, creştinătatea sa, alta decât cea din cărţile de dogmă, îşi varsă focu'n cântec, îşi cântă dorul. Din gură sau dintr'o unealtă muzicală, poporul cântă. Chiar pentru cântarea din instrument, poporul nostru are aceiaşi expresiune: „a cânta"; graiul românesc nu conţine termenul de „a juca" întrebuinţat în alte limbi pentru sensul de cântare din instrument. Românul nu joacă din sau pe instrument, cum spune critica muzicală românească. Ci Românul „cântă", spiritualizând, păstrând termenului „cân-
tare" toată savoarea magică primitivă, toată ardoarea, melancolia, nostalgia turburătoarelor şi impreciselor dorinţi închise în dor. Dacă manifestările plastice ale poporului nu pot fi desprinse de obiectele uzuale care le poartă, apoi să observăm aceiaş legătură organică, intimă şi indisolubilă a cântecului popular românesc cu însăşi viaţa sufletească a poporului. Vrând să culegem bocete, bunăoară, femeea dela ţară îşi cere iertare că nu poate „spune" bocetele, jeletele, fără să nu plângă. Aceasta este caracteristica de căpetenie a cântecului popular românesc. Nesocotirea acestui adevăr explică insuccesele celor ce cred a putea cunoaşte şi reprezenta în arta cultă cântecul popular fără acest suport, fără acest substrat psihic, în care germinează, înfloreşte şi prin care îşi duce viaţa, muzica populară românească.
* *
Să ne ducem acum cu gândul la hotarul de începătură al vieţii omului nostru, în preajma pruncului abia născut. O casă umilă de ţară, în care lumina de-afară nu pătrunde'n voie; în interiorul sărac şi întunecos, dar curat şi mirosind a busuioc, adeseori la vatră, lângă focul depe vatră, de multe ori singura sursă de lumină şi căldură în toată casa, pe scândurile acoperite cu un ţol, pe o rogojină, sau chiar pe paie, — iată decorul în care se schiţează tabloul: „mama cu copilul". Mama, marele geniu al duioşiei şi marele maestru al luluirii, revarsă în atmosfera din jurul copilului, calda efuziune a duioşiei sale, avântul liric, vraja nespusă a cântecului de leagăn. Se leagă două-trei sunete, aşa cum îngână pasările primăvara când îşi dreg sau potrivesc glasul pentru a începe să „cânte" — cum zice ţăranul român, — şi se'nfiripează cântecul de leagăn. Pentru a aţipi, copilul are nevoie de o uşoară legănare a corpului, de line mişcări ritmice, care se şi reflectă în ritmul calm, odihnitor ce predispune la reverie şi somn; legănare pe braţele mamei, într'o trochiţă sau în lea.<?ăn. Ritmul acesta lin şi liniştitor poate fi derivat în însăşi mişcările braţelor, ale copăiţii sau leagănului, cadenţat de necurmata grije iubitoare a mamei. O formulă introductivă, una sau două silabe, nani-nani, lui-lui, lu-lei, luică-luieă, — ce corespunde cu expresiile mono — sau bisila-bice din alte limbi: nana-nina, do-do, eia-popeia, haide-popaide — o asemenea formulă determină succesiunea metrică, deobi-cei ternară, trohaică, a cântecului. Ea este des repetat"1, devine element constructiv, n;xus formativus, încheie o strofă sau de-
i3S6
397
rivă în refren. Pe acest nani-nani, sau lui-lui se brodează nu numai elementele ritmice, ci şi cele melodice care au să reflecte cât mai desăvârşit vraja de lângă odorul mamei, liniştea adormitoare, şoapta desmierdătoare, lirism temperat dar concentrat, redat în intervale melodice apropiate, restrânse, sobre, modeste, despărţiri ale liniei melodiei de centrul tonal, gingaşe împletituri de viers românesc contopite în podoaba câtorva versuri delicate, de o cuceritoare simplitate, dând un cântec de o negrăită distincţie expresivă: cântecul de leagăn.
Să păşim acum dincolo, la celalt hotar al vieţii, la apusul ei, în jurul tronului, cosciugului celui repauzat întru Domnul. Luminile lumânărelelor nu sunt decât semne exterioare ale locului unde are să se reverse jalea adâncă a bocetelor, a jelete-lor sau jelaniilor. E un moment de legătură între viaţă şi moarte, o punte între fiinţă şi nefiinţă, între lumea vieţii de-aici şi întinsurile infinite ale morţei, exprimat în viersul de tânguire al bocetelor. Mustrarea morţei, împăcarea cu ea, amintirea celor ce se odihnesc în plaiurile vieţii de după moarte, elogiul vieţii pământeşti a mortului, încredinţându-i-se misiuni pentru cei morţi mai de mult, — iată sbuciumul de gânduri şi sentimente ce gem şi plâng în jalnicul viers al bocetelor. Aprinde fiecare femeie lumânărica şi jeleşte; iar la priveghiu, în zorii zilei, ori unindu-se în acele sguduitoare bocete, numite „zorile", se aude în jurul tronului plânsul prelung, de o redusă bogăţie de sunete, dar cu atât mai concentrate de emoţie şi mai pline de suflul tragic al morţii, un fel de „aubade" a morţei şi nemuririi. Sensul adânc al morţei, mai ales în versurile bocetelor se arată; metrica este a cuvintelor, din accent înfloreşte un grup restrâns de sunete, întretăiate de suspinuri adânci cu sughiţurile de sbucniri în plâns, pentru ca apoi silabele să fie repezite ca un gâlgâit, ca un vîrtej ritmic în scocul unei note prelung ţinute, ca taina adâncă şi nepătrunsă a misterului din jur. Bocetul nu încetează cum se crede şi se ştie în general cu aceste cântări de prohodire şi de   îngropăciune. Multă vreme apoi, poate toată viaţa, lucrând, torcând sau ţesând, femeia dela tară este prinsă de amintirea duşilor depe lume si de porunca ce isvorăşte din sufletul ei, a cultului morţilor. Acele daruri de pomană şi pomenire, din pârga rodului, cele dintâi fructe coapte, fruntea recoltea, sunt abia o vagă indicaţiune pentru momentele de intensă şi ideală trăire şi manifestare a cultului morţilor în viersul suspinat în taină, o slujbă în adâncurile inimii, viers mai potolit, mai pur de tragicul morţei, mai blajin, mai elegiac, al acestui gen de bocete. Sunt copii dela ţară în spiritul cărora cântecul de leagăn se confundă în viersul boce-
W
telor. Mai mărişori, trecuţi de vârsta leagănului, întrerupân-du-şi jocul, cu capul la pieptul mamei sau încolăciţi în poală, ascultă înmărmuriţi sub unda molcomă de tristeţe pătrunzătoare a bocetelor. Duminica şi sărbătorile, înainte de răsăritul soare-
■ lui, când se 'ngână noaptea cu ziua, purtate de gândul pomenirii morţilor, femeile părăsesc tăcute casa şi merg la morminte,
• la tămâiat: un adevărat exod al femeilor către cimitirele din marginile satelor. Un grăunte de tămâie se aprinde; mireasma ei se ridică pe aripile bocetului, jelitului:
Iarba creşte şi 'nfloreşte 1 Mămuleana 'mi putrezeşte ...
f        jeleşte o basarabeancă.
Este atunci cimitirul plin de fiorul credinţei, al grijei pentru sufletele neadormite ale celor adormiţi după trup, al afirmării legăturii cu totul, a contopirii în infinitul nepătruns al întunerecului morţei şi lumina vieţii. în aerul tare al dimineţii, în adierea svonului de gânduri şi emoţii, un grandios imn al morţilor se ridică deasupra mormintelor, cimitirul întreg geme de viersuri de jale.
Iată hotarele vieţii ţăranului român, răsăritul şi apusul vieţii sub semnul muzicii concepute: cântec de leagăn — bocet.
' Sunt atât de naturale, atât de pur psihice, spontane, genuine şi veridice, — cum e o interjecţie, un chiot sau un oftat —, atât
, sunt de fireşti aceste manifestări de melos popular încât te temi să nu impietezi asupra candidei lor nevinovăţii şi fragedei naivităţi, nu cutezi să le numeşti cu termenul obişnuit: muzică. Aşa e muzica populară românească; aceasta este natura ei.
între aceste ţărmuri ale vieţii, câte prilejuri pentru ca ge-
\ niul creator al poporului să se manifeste în voie! La muncă, la praşila porumbului, la cules de vii, la cosit fân sau coborât buşteni din munte, la stână, în apropierea satelor când, pâlcuri-pâlcuri, muncitori se 'ntorc cu sapele, secerile la spinare dela câmp sau deal, la nuntă şi la reuniuni familiare, individual sau în grup, muzica este cadrul spiritual preferat în care se „petrece" viaţa ţăranului român. Să nu uităm însă acea sursă nesleită de inspiraţie a cântecului românesc, acel nedesluşit vârtej de dorinţă şi iubire, de clocotitoare şi ardentă pasiune, — să nu uităm dorul. Cine zice muzică românească, zice doină. Ei bine, cine zice doină, să 'nţeleagă dor, să 'nţelengă răstrişte, sbucium lăuntric, exaltare şi apoi lină mângâiere, tresăriri de bucurie, zâmbete 'n lacrimi: doina noastră. Cine-o poate prinde în măsura vorbelor? E sufletul nostru în tremurul lui cel mai
398
393
cald, în unda lui cea mai vie, în pulsul sângelui fierbinte şi nobil al firii româneşti, este concentrată aci sublima sinteză a durerilor şi aspiraţiilor noastre, vibranta apoteoză a geniului muzical al neamului nostru; în viersul de foc al doinei noastre îşi află desăvârşita întruchipare artistică dorul. Lirismul firei noastre, elanul ardent, entuziasmul, contemplarea frumuseţilor naturei şi, în fine, tot dorul, — iată doina. De ducă, de jale, de pribegie, de haiducie, de deal, de luncă, de ciobănie, de coborât oile, de cătănie, de dor, de horit, hore lungi sau numai hori, şi chiar cântece, — sunt expresiuni sub care urmează să înţelegem acelaş caracteristic şi original gen de muzică populară românească: doina. Astăzi chiar, puterea creatoare a poporului dă la iveală doine, dar mai ales cântece, de ritm mai regulat, de structură formală şi metrică mai puţin liberă, cântece redate ca manifestări în latura muzicii, a impresiunilor produse de un eveniment, un acident de muncă, o întîmplare deosebită, o deraiere de cale ferată. Revoluţia ţărănească dela 1907, războiul, o moarte năpraznică, un înec, un incendiu, sunt „puse în cântec".
Să nu ne despărţim însă de prilejurile în care se cântă. Ci să ne îndreptăm gândurile spre uliţele satului. La şezătoare. Pentru a afla unde este va să aţintim Urechile. La clacă sau şezătoare, începând pe seară şi durând până spre miezul nopţii, flăcăii şi fetele, cu bărbaţii şi femeile mai tinere din sat, se strâng la o muncă în comun <— la curăţatul de foi al porumbului, la dărăcit, la torsul fuioarelor de cânepă, in sau lână. Lumina este slabă; un opaiţ, o lampă mică de petrol sau un că-peţel de lumânare răspândeşte puţine raze de lumină, dacă nu cumva este deajuns lumina ce vine dela lună şi dela stele. Mai nu se disting chipurile, abia se conturează imagini omeneşti. Se zăresc doar traectoriile ştuletilor curăţaţi de foi sburând ager spre grămadă, sau furcile prinse în brâul torcătoarelor ca nişte lănci de conspiratori. Se simte hărnicia muncitorilor, svonul lucrului, foşnetul discret al muncii voioase şi cu toată inima făcută. Nimic nu se vede clar. în palul luminei, în poezia umbrei şi penumbrei se desenează claca; abia se lămureşte în fondul obscur al înserării şi nopţii. Nu e aci imperiul vizibilului. Lumea dela clacă trăeşte în universul auzibilului. în ritmul viu al muncii, lumea cântă. Este unită şi stimulată la muncă prin cântec. Cu sau fără profesionistul muzical al satului — lăutarul, — cântecul pare a fi motivul esenţial care a strâns această lume la clacă. Pentru străinul neobişnuit cu viaţa muzicală a satelor româneşti, ca şi pentru sociologul muzical, care ar căuta corespondentul rural al concertului public şi al sălii
de concert orăşeneşti, claca ar părea nu o schiţă patriarhală de organizare a muncii comune ci, pur şi simplu, un veritabil concert. Doine, apoi cântece la unison, cântate de bărbaţi şi femei, sau cântece solo, calme şi senine, înseilări lirice, explo-sive avânturi ritmice, învolburări sonore, irumpând torenţial din zeci de glasuri, rostogolite ca un iureş de luptă peste un. sunet de cadenţă, prelung şi domolitor. Toţi cântă. Rari sunt cei ce numai, cu urechile aţintite, ascultă. Se isprăveşte cântecul într-un chiot sau un suspin. Urmează un basm, o snoavă, o ghicitoare, frământături de limbă, chihote de voie bună. Apoi alt cântec. Uneori un cântec nou, atunci eşit. îl începe o fată sau un flăcău care l-ar fi auzit la o nuntă sau la vre-o clacă într'un sat vecin. încet, încet, îl învaţă toţi. Şi cântecul circulă din gură 'n gură, trece mai departe. Din când în când trupurile se desmorţesc în sprintenul şi energicul ritm al dansului. Nu trebue să rămânem însă cu imaginea imperfectă a şezătoarei. Comparaţia cu Concertul public nu este în favoarea ideii muzicale de clacă sau şezătoare. Ci dimpotrivă, poate fi defăimătoare. Ceeace degenerează viaţa muzicală curentă este pasivitatea, inactivitatea, secătuirea surselor de activitate comună şi concreatoare la producerea faptului muzical. Auditorul, publicul concertelor şi audiţiunilor muzicale, se găseşte în această stare permanentă de pasivitate, în această situaţie de aşteptare. Nu ia parte nici la actul de creaţiune, nici la interpretare. La clacă lumea este activă, are un rol creator bine definit, ia parte directă la producerea muzicii; muzica nu ia naştere decât în puterea acestei activităţi creatoare a poporului.
Mulţi din noi am privit un cioban, un văcar, un om dela ţară, rezemat în ciomag sau stând într'o rână, cu privirea împrăştiată în zarea nemărginirilor, sau chiar stând de vorbă. Nu pare concentrat în sine, ci mai degrabă difuzat în natura înconjurătoare. Nu e el în mijlocul naturei, ci natura este una cu el, forţele ei străbătîndu-1 pe el şi totul; el este o parte, un fragment al naturei în care este absorbit ca în armonia şi ritmul universal. Gândurile i-se torc în voie, liber şi liniştit. Dar mâinile n'au astîmpăr. Degetele se mişcă nervos într-un necurmat ropot, par'că ar bate o tobă imaginară. într'una saltă degetele-i vioaie, sburdă voios ca un sglobiu joc de figurine. Este simţul ritmic al ţăranului care îşi va afla toată vigoarea de expresie artistică în tot ce e cântec popular; în doine şi în cântece, în balade, în colinde şi cântece de stea; dar mai ales în muzica sa de dans.
Să observăm însă muzica de dans cu prilejul trecerii pela „horă". In locul central al satului, la răscruci, în faţa primă-'
40.0,
26 — Dreptul la memorie, voi. in.
401
riei, a şcolii sau chiar a bisericii, se strânge în zile de sărbătoare tot tineretul gătit în vestmintele cele mai alese, la hora satului, un fel de bal rural. Pot fi şi două sau trei hore în sat, —• după cum e satul de mare. Pentru cei mai în vârstă care rămân la marginea horei, este prilej să privească la jucători şi să asculte la lăutar. întreaga după-amiază, tineretul frământă pământul în sute şi mii de forme de jocuri, toate cu structura ritmică şi melodică proprie. Strigăturile asvârlite în timpul jocului sunt aluzii comice şi satirice, glume şi ironii, adesea recitative, cu caracteristic rost dramatic. Până la asfinţit ţine hora. Dar jocul nu isprăveşte şi muzica. Vreun dor s'a aprins în inima flăcăului, de bună-seamă. S'a spart hora,; dar până noaptea târziu se mai aud ecouri din cântecele flăcăilor:
Dorul de cine se leagă ...
doinind de dor, cântându-şi focul şi cine ştie? comunicându-1 pe această cale iubitei. Este epilogul muzical al horei, în care se concentrează manifestarea de sărbătoare şi de artă a ţăranului român.
Dar la nuntă? Nunta fără lăutari, fără muzică, nu se poate. Un belşug de forme, un pompos ceremonial dirijat şi spiritualizat de muzică; totul la nuntă se săvârşeşte sub zodia artei sonurilor. Zile şi nopţi de-arândul, dela fragedul şi feciorelnicul cântec al sovonului miresei, până la dionisiacul „ca la fundul butii", dela acel eroic cântec al naşului, în formă de baladă în care este preamărită bravura şi puterea de sacrificiu, până la mascările toboşarului — bufonul, rolul comicului în practica muzicală românească mai veche — şi apoi acele nesfîrşite şi pline de etosul curajului şi bărbăţiei româneşti, acele profund impresionante „cântece bătrâneşti", „baladele" în care este cuprinsă epica poporului, acele forme mari de desfăşurare a fanteziei, a liricei şi epicei populare, cristalizate într'o unitate muzicală, vocală şi instrumentală.
Şi tot ne mai române, cel puţin de amintit, pentru a complecta cu un al treilea element liricul şi epicul — acele scenete dramatice, cu caracter religios, Irozii, Vicleimul, şi a obţine astfel un trias liric-epic-dramatic al muzicii populare.
Tar arest şirag de pietre scumpe ale melosului românesc nu ar fi complect dacă nu ar interveni în copilăria şi maturitatea primei tinereţi un nou ciclu de cântări, un nou gen de muzică, ciclul colindelor, sorcovei, cântecelor de stea. Sărbătoarea Sfântului Nicolae trezeşte gândurile copiilor, flăcăilor, în unele părţi chiar fetelor mari, pentru evenimentele.
402
r
muzicale ce se apropie: Crăciunul, Anul Nou, Bobotează, cu j      colindele şi steaua. Se formează cetele, se încep pregătirile. în termeni muzicali: se organizează corurile, fixându-se personalul participant. Se încep repetiţiile. Se strâng copilaşii şi flăcăii satelor şi o pornesc spre căsuţa mai ospitalieră a vreunuia din ei: iapa se va numi acel ce va adăposti aceste pregătiri. Se alege conducătorul, veritabil regens chori cel ce începe cântecele, după care se iau toţi ceilalţi. De multe ori căsuţa ospitalieră de care vorbim nu se găseşte cu uşurinţă. Apoi este incomodă: părinţi, fraţi şi surori, mai mari şi mai mici, nu sunt totdeauna tovarăşi serioşi ai stelarilor şi colindătorilor, şi for-I       mează deci o gravă piedică pentru preparativele colindelor. Mai I       ales că steaua, ca şi sorcovele, chivările şi măşcile Irozilor trebuesc lucrate, construite, făcute, ca şi repetiţiile: în tihnă. De aceia, chiar în fericita împrejurare că au la dispoziţie o încăpere primitoare, copiii, mai ales, preferă un alt interior. De cele mai multe ori într'o coşare, în staulul vitelor, lângă ieslea să-lăşluirii pruncului divin, se instalează atelierul de construcţii şi se organizează sala de repetiţii a stelarilor şi colindătorilor. Aci, sgribulindu-se de frig, amestecând aburul respiraţiei cântărilor cu aburul din boturile vitelor, aşa strejuesc sfânta datină a divinelor cântări, copii şi flăcăii; aci este de aflat atmosfera exterioară de geneză şi viaţă a colindei. Şi apoi repetiţiile. Se reaminteşte viersul cântecelor. Dacă s'a uitat, mai marii, părinţii sau bătrânii sunt consultaţi. La fel cu versurile. Se reconstituesc astfel în fiecare an cântecele de stea şi colindele. Caracterul lor sacru este suficientă garanţie asupra relativei autenticităţi în care se păstrează şi se transmit colindele.
Aşa au străbătut veacurile minunile muzicale care sunt colindele şi cântecele de stea. Ne-am pomenit cu ele. Şi până'n vremurile noastre răsună în tot orizontul aşezărilor noastre şi-şi află ecou în firea băştinaşilor viersul nevinovat, domol, legănat şi senin al colindelor şi cântecelor de stea. în multe părţi ale ţării, iniţiativa perpetuării cântecelor de stea şi colindelor aparţine exclusiv copiilor. Din propriu impuls ei îşi poartă cu grije această sarcină. Părinţii nu mai înţeleg destul de clar nobilul impuls al copiilor. Atâta vreme smulşi din fă-gaşurile desvoltării noastre fireşti şi româneşti, nu am preţuit cum se cuvine viersul înaripat şi sfânt mângâiat de gurile copiilor noştri. Nu am desluşit porunca ce se rostia prin graiul lor de „magi", de crainici ai romanităţii noastre, dar şi purtători tainici de veşti mari ai muzicii noastre.
• *
26*
A
Căutând a determina funcţiunea estetică şi psihologică pe care muzica populară o are în spiritualitatea românească faţă de celelalte arte, am trecut grăbit prin vastele dumbrăvi ale melosului românesc. în grăbitul nostru drum, am făcut popasuri de prea scurtă durată, pentru a putea să ne aclimatizăm atmosferei, aerului tare şi înviorător al muzicii noastre şi, cu atât mai puţin, ne-am integrat firei din care sbucneşte vulcanic lava arzătoare a cântecului şi jocului românesc. Ne-am apropiat smeriţi, dar în pripă, mai mult asupra rădăcinilor falnicului arbore al melosului românesc, fără a ne fi putut îngădui răgazul şi tihna de a-i privi şi admira podoaba coroanei. N'am făcut, astfel, decât o schiţă sumară a resurselor psihologice în care-şi află obârşia muzica populară românească. Şi cu atât mai palidă va apărea această schiţă, fiind nevoiţi a renunţa la o mai temeinică discuţiune estetică şi artistică a minunatelor documente de suflet specific şi veritabil românesc, cuprinse în muzica noastră populară.
* „Gândirea" An XI, nr. 5, mai 1931.
r
OVIBIU PAPADIMA
Cosmosul prieten, în viziunea folclorică
I. PURITATEA NATURII
Natura îi poate ajuta omului atît de mult, fiindcă e învrednicită şi ea cu har înaintea dumnezeirii. Harul acesta se apropie de sfinţenie, — şi de multe ori poporul nostru îi dă acest nume. Numai că sfinţenia omului e cu totul de altă esenţă decît aceea a celorlalte făpturi ale firii. Sfinţenia omului e un pisc; cea a firii, o realitate cotidiană. Sfinţenia omului e dureroasă înfrîngere de sine; a firii e o stare nativă, cu o singură rădăcină: puritatea. Sfinţenia naturii e început; a omului e un sfîrşit. în concepţia folclorică, toată firea afară de om e sfinţită prin puritatea ei, prin neştiinţa ei de păcat. Această puritate poate atinge desăvîrşiri îngereşti: „Albina, ca şi oaia, e sfîntă. Ei nu-i poate face diavolul nimic". „Furnica e nepoata lui dumnezeu şi slujnica precistei". De aceea, firea nu poate răbda păcatul. Credinţa în puritatea făpturilor naturii se vede puternică tocmai în miile de griji şi precauţiuni mărunte, pe care le are omul de la ţară, ca să ferească de suferinţă atingerii cu păcatul omenesc făpturile celelalte, care i-s dragi sau care îl ajută: „E bine să prindî roii numai un om curat, un bărbat bătrîn şi evlavios, pentru că la acesta trag mai iute albinele decît   Ii altul şi dacă Ie prinde nu pier." „Oamenii cei bolnavi sau nervoşi, precum şi cei răi la inimă, nu e bine să se apropie de dînsele, căci se zice că nici pe aceştia nu-i suferă" „Peste proţapul carului să nu treacă femeia care poate are alt bărbat, care-i batjocorită; aceea e păcat să treacă, căci poate
405
să piară ori să se sîngere vreo vită, căci vita-i sfîntă, nu-i păcătoasă ca omul". — „Un om din Mihalcea a văzut cum un flăcău şi o fată şedeau în cîmp în fînul lui; omul! a dat foc căpiţei, ca să nu o deie la vite, că se puteau primejdui". Paza aceasta a purităţii firii ajunge astfel pînă la concepte de un extrem rigorism moral. O concepţie aproape ascetică a vieţii se încheagă din teama de a nu întina prea mult cu păcatele omeneşti blîndeţea şi puritatea firii. Căci nu numai animalele suferă fără vină în apropierea păcatului omenesc, ci şi pămîntul întreg, cu toate ale lui. Am pomenit la credinţele despre creaţie cum pămîntul la început a fost transparent ca sticla şi s-a înnegrit numai după crima lui Cain. Domnul a vrut să ascundă chipul îngropat al lui Abel. Deşi negru astăzi, pămîntul arată cu aceeaşi oroare păcatul, fiindcă nu-1 poate răbda: „Cînd o faţă prăpădeşte un copil şi-1 îngroapă, — pe locul acela musai să se facă piatră [grindină]. Ea sfarmă pămîntul, ca să descoperă ce s-a făcut". Tot ceea ce rodeşte acest pămînt umilit de păcat, vestejeşte: „Femeia care trăieşte în fărădelege, pe unde calcă, pămîntul arde sub picioarele ei. Pe cîmp să n-o trimiţi la lucrat, la prăşit, căci nu va fi nimica în urma ei, totul se tulbură şi nu-i spor". Aceeaşi credinţă o mărturiseşte şi poezia populară. In ea, codrul răspunde astfel voinicului care, urmărit de poteră, îi cere adăpost împreună cu mîndra:
Voinice, voinicule, Sub umbră nu te-oi lăsa, Că ţi-i mîndra tinerea Şi-i face păcat cu ea Şi mi-ei vesteji frunza.
Setea asta absolută de puritate, a firii, săteanul nostru o-înţelege, fiindcă în sufletul său a rămas în adînc nostalgia propriei sale curaţii iniţiale: „Sufletul cînd vine de la dumnezeu e aşa de strălucitor, ca o lumină strălucitoare şi frumoasă". Tot aşa e şi cînd se întoarce în sînul firii. In lumea asta se poate tăvăli în noroi, fiindcă e sortit păcatului ca şi iertării. Dar cînd porneşte către lumea de dincolo, cînd caută să lase aici odată cu trupul tot ce a fost negru al greşelii — cu nădejdea că se va izbăvi cu ajutorul bunătăţii divine şi al întregului furnicar de rude, prieteni şi animale care caută să-1 salveze de pînda iadului — trebuie să fie curat nu numai în substanţa sa de scînteie divină, dar chiar în înfăţişarea sa: „Pe lumea asta omul poate să umble orişicum; şi rupt, şi flen-
406
duros şi negru; dar pe ceea lume trebuie să fie curat, să-1 îmbrace curat cînd moare, — că nu-1 primesc celelalte suflete între dînsele".
E interesant de subliniat veşnicul, acelaşi amestec specific, de concret şi abstracţie, de tragic şi de linişte măruntă, — în credinţele noastre. în timp ce sufletul e aşa de grijuliu de înfăţişarea lui vădit materială în lumea cealaltă — haine, încălţăminte — tot el are o mişcare de groază faţă de trupul inert, potrivită mai mult asceţilor bizantini de odinioară: „Sufletul cînd iesă din om, îi este aşa de greaţă de trup şi n-ar intra, doamne fereşte, înapoi. Zice: doamne, în ce hoit am şezut pînă acuma". Nu-ţi poţi stăpîni un sentiment de uimire, găsind în gîndul poporului acesta — şi mai mult, concretizată în ordini, în obişnuinţe mărunte de viaţă, şi ca atare nespus de puternică — o concepţie a păcatului  atît de tragică în rigurozitatea ei ascetică, în consecinţele către care îndreaptă. Se vorbeşte atîta tocmai de lipsa conştiinţei păcatului în neamul nostru, se accentuiază atît de mult pofta lui nebună  de   viaţă şi înclinarea   de a-i gusta din   plin toate bunătăţile, — încît cred  că  e necesar să ne oprim mai mult şi să stăruim asupra acestor trăsături morale neaşteptate, pe care ni le relevă folclorul. Ca să găsim un echivalent al rigorii lor, trebuie să mergem tocmai la viziunile zbuciumate între extreme ale mujicului din romanul rus, — de care am fost alăturaţi totdeauna în privinţa aceasta, tocmai pentru a ne defini prin contrastul cu el. Nu vom afirma desigur aici că am aflat o identitate. Oricît de grave accente ar închide, pîndirea românească nu îşi părăseşte nici aici echilibrele senine. O simţi repede evadînd din umbră, către împăcare prin-tr-o uşoară izbăvire: „Fata care a venit întinată la bărbatul ei aduce pagubă şi nenorocire la casă; focu-i arde, boul pică. Dar mai ales de nuna mare se leagă, că i-a încoronat. Focul la spate, mare însemnare este: [lumina raiului]. Dar dacă spune adevărul, — nu strică nimănui nimic". Sufletul românesc nu iubeşte tensiunile tragice. Chiar dacă etica creştină are toate rigorile — aşa cum le are aici, neaşteptate -— chiar dacă aceste rigori respectate intră în conflict cu setea lui, în adevăr păsînă, de viaţă, îşi găseşte salvarea în acea conştiinţă specific folclorică, că fiecare fapt are undeva pe altul care să-1 cumpănească, răscumpărîndu-1. Bunăoară în această credinţă, unde păcatul greu îşi g seşte uşor cumpăna, senină şi dreaptă, prin mărturisire.
Văzute astfel, multe din reacţiile sufletului românesc —
407
care par de neînţeles —\se lămuresc. Nu voim să afirmării aici că această repede evadare în împăcări — din conştiinţă tragicului, pe care o avem totuşi — este o însuşire care trebuie' să ne bucure sau, mâi bine zis, care trebuie să ne onoreze. Dar că ea există incontestabil, asta credem că e important în primul rînd. Căci lămurind-o lucid, am putea să căutăm să-i facem îndreptările de cuviinţă. Iar dacă aceasta nu e posibilă, să scoatem din ea măcar încheierile care se pot scoate. Că această conştiinţă tragică a păcatului omenesc — în luptă grozavă cu puritatea iniţială a firii — există, asta credem că nu se poate tăgădui. în cele ce am însemnat aici, am folosit nu speculaţii de minoră filosofie ţărănească, — ci eresuri, credinţe cu o mare sferă de circulaţie în viaţa practică a satului. Prin urmare, nişte adevăruri etice care au ajuns atît de organice, încît s-au încorporat vieţii rurale cotidiene.
Totuşi sfera de circulaţie astăzi nu coincide cu sfera do în-rîurire. Adică astăzi oricare cercetător al satului constată — cu o surpriză cu atît mai dureroasă cu cît a fost mai îneîntat de frumuseţea morală a acestei gîndiri folclorice — că există de multe ori o prăpastie între aceste adevăruri şi viaţa reală a ţărănimii noastre. Dacă aceasta se întîmplă adesea, — înseamnă că există o problemă a valabilităţii de azi a folclorului, ca instituţie de viaţă. Am analizat această problemă în introducerea cărţii. îi amintim aici numai concluziile. Dacă procesul de dezorganizare a vieţii ancestrale a satului, prin influenţa oraşului în ce are ea mai rău, va continua în acelaşi ritm distrugător; dacă procesul de fărîmare a sufletului rural va progresa ca în ultimul timp, — în curînd, a face cercetări folclorice va mai însemna observaţie a vieţii, dar şi arheologie, adică dezgroparea unui trecut mort. Acesta e adevărul. Folclorul nostru e uri organism în care uneori se "moare pe încetul. Părţi din el mai trăiesc, multe, — altele sînt însă inerte.
Aici căutăm să-1 reconstituim întreg, în toată armonia lui organică. Ne mulţumim cu atîta, dîndu-ne seama că e foarte mult, ca încercare dintîi. Dacă vor veni alţii, care vor confrunta realitatea aceasta veche — pe care o descifrăm aici lucizi şi totuşi cu pietate — cu realitatea brută a actualităţii rurale, le vom fi recunoscători. Dacă vor veni alţii care să facă mai mult — să reînvie în sufletul ţărănimii noastre toată acea splendidă închegare de norme de viaţă — nu va mai fi nevoie să le mulţumim noi, fiindcă le va fi recunoscător neamul întreg.
OVIDIXJ PAPADlMA
O alta atitudine faţă de ./cosmos: respectul
Din sufletul pe care îl simte asemănător cu al lui în toate făpturile universului, din solidaritatea nesfîrşită pe care o vede întemeindu-se pe această identitate adîncă, din conştiinţa sfinţeniei neîntinate a acestei firi care îi este atît de prietenă, — prind contur în gesturile cotidiene ale ţăranului nostru sentimente nu numai de dragoste şi de ocrotire faţă de natură, ci şi atitudini de profund respect faţă de ea. Şi dacă ele cîteodată sînt numai pitoreşti şi semnificative pentru atîtea daruri de gingăşie şi fantezie cîte are sufletul românesc, alteori, sînt însă şi profund lămuritoare pentru multe din gesturile lui, pe care noi nu putem să le înţelegem deobicei, calificîndu-le ca simple inerţii, îndărătnicii, sau chiar stupidităţi. Bunăoară, vom vedea că multe din încăpăţînările rurale faţă de practicile moderne ale tehnicii agricole, în acest respect faţă de fire îşi au izvorul. Bineînţeles, că tot aici sînt şi punctele cele mai vulnerabile ale viziunii folclorice. Şi de la ele a început dărîmarea acestei viziuni, pe care o constatăm azi atît de grăbită. Angrenat din ce în ce mai mult, chiar fără voie, în ritmurile producţiei moderne, ţăranul nostru a lăsat de multe ori şi lasă încă la o parte aceste   poetice sfieli. Noi le însemnăm aici cu atenţie întrucît ele mai există şi mai lămuresc ceva, atît cît mai pot lămuri.
Atitudinea aceasta de respect se manifestă firesc întîi faţa de marile energii cosmice. în Muscel şi în Vîlcea astfel, femeile nu îngăduie nimănui să mânînce în asfinţitul soarelui, fiindcă în timpul acesta e credinţa, că soarele prînzeşte. Şi e de
409
notat că, în imaginaţia populară, soarele oficiază în sfinţenia lui, zilnic, împărtăşania, îmbucînd numai un corn de prescură şi bînd doar un pahar cu vin. După bobotează, două săptămîni nu se spală albituri în rîu, fiindcă apele sînt sfinţite şi e păcat să le întinezi puritatea. De aici, respectul se prelungeşte faţă de toate chipurile mari sau mărunte ale firii. Astfel, e păcat a face să sufere lemnul, — despre care unul dintre ţăranii întrebaţi afirmă că şi el e „un fel de om". Şi povesteşte că un tăietor de lemne a lăsat toporul înfipt în inima lemnului, seara cînd a plecat acasă. Pe drum, întîrzie şi-1 apucă noaptea. Vede într-o casă un om întins pe pat, cu un topor înfipt în piept... E în această mică povestire — ca şi în multe altele la fel — în afară de sentimentul pe care îl cercetăm, una din cele mai obişnuite înfăţişări folclorice ale păcatului. Lui îi este dat nu numai să întipărească cu umbra lui grozavă locul unde a fost săvîrşit. Am văzut cum ar cădea piatra mereu pe locul unde a fost îngropat un prunc lepădat. Mai mult decît atîta, păcatul trebuie să însoţească aievea pe făptaşul lui, în viaţă. El ia chipuri din cele mai concrete. Nu pentru ca să chinuie, să înnebunească ispăşitor conştiinţa acestuia. Şi aici, sufletul poporului nostru evită încordările tragice. Ci pentru a-1 face să priceapă, să-şi dea seama făptaşul că a păcătuit. îndată ce s-a ajuns la revelaţia păcatului, imaginea lui atît de concretă nu mai apare.
Unele din atitudinile cele mai emoţionante ale acestui respect faţă de fire se pot sesiza uşor, în felul cum se poartă ţăranul nostru cu vitele şi cu celelalte făpturi de lîngă casă. Pînă astăzi, sînt în destule sate destui oameni care n-au pus niciodată carne de vită în gură, socotind aceasta drept păcat: „Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti, şi încă s-o mă-nînci?" Pentru hrana casei, rămîn porcul şi mielul, — cărora aşa le e rînduit, să nu muncească dar să fie hrană. Dacă nu mai poţi să o ţii, dacă nu te mai poţi sluji de ea, — vita o vinzi. Să o folosească alţii, sau dacă o taie să fie al lor păcatul . . . Familiaritatea cu care ţăranul nostru îşi consideră vitele este cunoscută. A fost şi admirată şi ironizată literariceşte. Dacă viaţa îl sileşte să locuiască în aceeaşi încăpere cu viţelul, aceasta e pentru ţăran un simplu şi mic inconvenient material, de limitare a spaţiului, — dar nicidecum un semn de degradare socială şi morală. Chiar dacă starea lui bănească nu-1 va obliga la o atare nehigienică convieţuire, — în zilele solemne ale anului el va ţine să-şi trateze vitele cu respectul datorit oamenilor. Am pomenit în alte capitole cîteva ceremonii de crăciun care arată aceasta. Să însemnăm aici una de bobotează. în această zi se stropeşte cu aghiazmă şi mîncarea pentru vite şi
410
ieslea cu tot fînul din ea. Numai după aceea mănîncă şi gospodarii. Căci acest sentiment faţă de vite coboară pînă şi la lucrurile din preajma lor: „Jugul nu se dă   pe foc, se dă pe apă, că acela-i munca boului; omul care arde jugul, nu poate muri pînă nu-i pune jugul sub cap". Mîţa şi cîinele au o nostimă stare de drept în familie, justificată nu atît prin munca lor — care faţă de aceea atît de grea a ţăranului şi a vitelor sale, nu poate apare decît ca prea facilă — ci printr-o credinţă care aşează o uriaşe şi surprinzătoare ipotecă asupra omului: „Dumnezeu, la începutul lumii a dat pîinea, că era ciucalăul de jos de la pămînt şi pînă în vîrf, şi spicul era cît paiul de la rădăcină şi pînă sus. Dară o femeie a făcut batjocură de pîine şi dumnezeu a văzut-o şi de mînie a apucat griul şi păpuşoiul cu totul, să nu mai aibă oamenii ce mînca. Atunci maica domnului a sărit şi a prins cu mîna de spic şi de ciucalău şi a zis: Doamne, îndură-te măcar atîta şi lasă cît să fie pentru mîţă şi cîine! ... Şi cît a apucat atunci în mînă, atîta a rămas păpuşoiul şi spicul de mare; iar noi azi de pe partea cîinelui şi a mîţei trăim, de aceea se cuvine să-i hrănim bine" . .. însă nu numai cînd omul se simte apăsat de o asemenea datorie de recunoştinţă, are gesturi de infinită delicateţă faţă de lumea umilă. Să cercetăm bunăoară cum caută gospodina să scape de greierii din casă. Ia şi face mai multe furci minuscule, aşează lîngă dînsele cîte un fuior de cîlţi şi un fus de potrivă, pune totul în colţul unde-s greierii şi le vorbeşte:
Dacă-n casă mi-aţi venit,
Trebuie să lucraţi,
Nu numai să mîncaţi şi să cîntaţi.
Ori toarceţi,
Ori vă-ntoarceţi
Pe unde-aţi venit.
Şi există credinţa că greierii — ruşinaţi, dar în neputinţă să-şi învingă firea leneşă — preferă să plece.
Dar respectul acesta pentru natură este îndeosebi de subliniat acolo unde — după cum am spus — lămureşte multe din îndărătniciile ţăranului nostru în munca agricolă. Aşa, cel care culege omizile şi seminţele lor din pomi n-are voie să le ardă, fiindcă bine nu-i va fi pe lumea cealaltă, va arde şi el în foc. Cel mult, să le dea pe apă. Se crede deasemenea încă, pe alocuri, că e păcat grozav cînd oamenii văruiesc grîul şi stropesc via, — „că tare o ustură ochii pe maica domnului". îndrăgind-o, omul apăra instinctiv puritatea firii, căutînd justi-
411
ficarea ce-i venea mai uşor la îndemînă, — cum era aici asocierea griului şi viţei de imaginea trupului lui Isus, prin ideea cuminecăturii, aşa cum se întîmplă adesea şi în iconografia po* pulară pe sticlă. Şi fireşte, de astădată consecinţele acestei atitudini frumoase, nu sînt deloc fericite, în perspectiva necruţătoare a vieţii moderne.
De multe ori însă, respectul acesta faţă de fiinţe şi lucruri are un alt izvor: conştiinţa sfinţeniei muncii. Despre chipul sub care apare munca în folclor, de preţuirea aproape de religiozitate pe care i-o dă acest neam socotit de atîţia ca leneş, am vorbit cu toată atenţia cuvenită, într-un capitol aparte. Amintim aici doar că în viziunea folclorică munca apare ca un dat necesar şi firesc al vieţii, nu numai al celei de pe pămînt, dar chiar şi al celei -din înălţimile sfinte ale „lumii celeilalte". Munca — înţeleasă însă numai ca mijloc de existenţă şi nu de cîştig, adică ferită de lăcomie — este cea mai sfîntă justificare a vieţii tuturor, de la uneltele omului pînă la sfinţi. în lumina acestei concepţii, ţăranul nostru respectă adînc tot ceea ce poartă pecetea trudei, — fiinţă, plantă, lucru: „E păcat de scormonit furnicarele, căci furnicile le fac cu multă trudă" . .. „Cînepa e mare lucru. Ea e sfîntă, căci îl îmbracă pe om şi e aşa de chinuită! La cînepă cîtă muncă e! Femeii care lucrează la cînepă îi iartă dumnezeu din păcate. De aceea nu este mai mare păcat decît a fura cînepă; pe ceea lume umbli s-o dai, dară n-o ia".
E de reţinut aici accentul pus pe sfinţenia muncii. Ea mijloceşte pentru păcatele omului. Accentul acesta e şi mai evident în următoarea credinţă: „Dacă ai vreo cerere la Dumnezeu să iei dela cineva şi să torci, şi cu banii aceia cîşticaţi pe tors să dai liturghie la biserică, că e tare bine primit". Sfinţenia ce^ rei de albine şi puterea ei de interpretă a gîndurilor sfioase ale omului pornite către dumnezeu, tot de noţiunea de trudă răscumpărătoare se leagă: „Ceara e sfinţită: albina atîtea locuri umblă şi adună ceară pentru biserica lui Dumnezeu. Plinea tot de aici îşi are partea ei de veneraţie, în viata de, la ţară: „Punea să nu stea cu fata în jos, că e mare păcat. Casa să o vezi că arde, să nu ieşi pînă nu vei întoarce pîine, ca să stea asa cum trebuie".
Această veneraţie se proiectează şi asupra lucrurilor neînsufleţite, ce stau în legătură cu marile şi sfintele trude ale vieţii. Am văzut cum jugul stricat nu trebuie pus pe foc, fiindcă el a fost sfinţit prin truda boilor. Tot aşa e cuptorul, sfinţit prin chinurile prin care a trecut pîinea, pînă să se facă: „Cuptorul dacă îl strici cumpăneşte a moarte, doar e lut! Cît ţi-a
făcut treabă şi te-a hrănit, a fost bun; şi cînd nu-ţi mai trebuie, să-1 arunci?" Pînă şi cenuşa capătă în jarul acestei veneraţii a muncii lumini cu totul surprinzătoare: „Lunia să nu împrumuţi cenuşă, că cenuşa e mai scumpă decît pîinea; tot binele e în cenuşă, — e ca şi cum ai lua mana din casă, pen-trucă cenuşa-i foc şi focul e al lui dumnezeu".
Cu izvoare complexe — în conştiinţa identităţii spirituale a tuturor făpturilor cosmosului, în sentimentul de solidaritate ingenuă cu aceste făpturi apropiate prin suflet, în intuiţia desăvârşitei purităţi a firii care o apropie de sfinţenie, în adînca veneraţie a muncii — respectul pentru aproape orice fârîmă a lumii sale este o. realitate în folclorul nostru, adică în sufletul acelei ţărănimi care mai este încă integrată în disciplinele acestea străvechi. De această realitate — cîtă încă mai este — trebuie să ţinem seama şi cînd lăudăm şi mai ales cînd înfierăm atîtea din gesturile vieţii ţăranului nostru. Gesturi care ni se par deobicei doar pitoreşti, alteori naive, cînd nu chiar stupide şi demne de combătut cu biciul.
. O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, Colecţia „Convorbiri literare", Bucureşti, 1941.
412
MIRCEA ELIADE
Teme folclorice şi creaţie artistică
Orişice om de bun simţ care cercetează producţia artiştilor şi scriitorilor români aşa zişi de „inspiraţie populară" trebuie să recunoască generala lor mediocritate. Stilul Brumă-rescu în plastică şi artă decorativă, stilul Rodica în teatru (de la Alexandri la Chemarea Codrului), stilul Mihail Lungeanu în epică (reprezentînd toate elementele necreatoare din să-măntorism) — toate acestea sînt bine cunoscute; şi, din fericire, depăşite de elitele româneşti.
Care a fost cauza acestei lamentabile eşuări este lesne de înţeles. „Inspiraţia populară" s-a fabricat într-un mod automat şi exterior. S-au copiat motivele folclorice, s-a reprodus ritmul poeziei populare (genul vilă). Dar toate acestea sînt forme moarte; şi poezia populară, şi jocurile populare, şi costumul naţional — toate sînt expresiile perfecte, ale unei anumite forme de viaţă colectivă. Şi ca atare, fiind ele înseşi ex presiile perfecte, realizările definitive ale acestei vieţi — nu mai pot servi ca izvor de inspiraţie pentru alte realizări artistice, nu mai pot juca rolul de teme. Mioriţa, cît este ea de perfectă, nu mai poate fecunda o inspiraţie poetică. Orice s-ar scrie în ritmul şi cu lexicul Mioriţei nu va fi decît o pastişă. Ca să creezi ceva în stilul Mioriţei, trebuie să treci dincolo de formele poeziei populare, să cauţi şi să te adapi de la izvorul din care s-a născut Mioriţa. Dan Botta a încercat această tehnică poetică, în Cantilenă, şi a izbutit.
Dar care este izvorul acesta din care s-a născut şi poezia populară, şi plastica şi choregrafia, şi arhitectonica populară? Care este izvorul viu care alimentează întreaga producţie folclorică? Este prezenţa fantastică, este o experienţă iraţională, alimentată veacuri de-a rîndul de o anumită viaţă
414
asociată. Tocmai această prezenţă fantastică, acest element iiraţional, a fost trecut cu vederea de către acei care s-au inspirat din arta populară. ^Ei au „interpretat" temele folclorice, au căutat „simboluri" şi „eroi", au încercat să fie „originali" răsturnînd perspectivele sau valorile. Au făcut din zmeu un om cumsecade, din Făt Frumos un cinic blînd, din Ileana Consinzeana o demi-mondenă. Au vrut să „interpreteze" folclorul — fără să-şi dea seama de sterilitatea şi frivolitatea acestei operaţii. în inspiraţia din temele populare n-are ce căuta originalitatea. Tot ce poate face un artist modern faţă de temele folclorice este să le adîncească, regăsind izvorul iraţional care le-au dat naştere. Prin interpretare şi căutare de simboluri, se pierde caracterul iraţional al folclorului; se pierd, deci, elementele sale universale.
în alte cazuri, artiştii şi scriitorii n-au intervenit de loc în materialele folclorice cu care au lucrat. Le-au adus pur şi simplu pe scenă, în cărţi, în opere plastice. Rezultatul a fost înspăimântător; pentru că nu mai era creaţie, ci pastişă. Erau forme folclorice perfecte — deci moarte — reproduse sub numele autorilor moderni. Artiştii şi scriitorii români au fost orbiţi de strălucirea cîtorva mari producţii populare {Mioriţa doina, jocul, costumul, decoraţia) şi au încercat să le imite. Dar niciodată nu se imită formele, expresiile, realizările; se „imită", dacă vreţi, tehnica şi izvorul. Ori izvorul era tocmai acea „prezenţă fantastică" de care vorbeam; şi tehnica era o tehnică magică, de creaţie în adîncuri, de pătrundere în zonele obscure şi fertile ale duhului popular.
Pînă la Lucian Blaga, nu exista o dramă românească alimentată de folclor. Şi cu toate acestea, de cîte ori nu se pusese în scenă Legenda Meşterului Manole! Dar toţi aceia care prelucraseră această legendă au năzuit să-i dea o „interpretare originală". Ori, ceea ce constituie farmecul pur al acestei teme este însăşi legenda în sine, fără căutare de simboluri şi de interpretări. Legenda singură „realizează" acea prezenţă fantastică, iraţională; ea singură — iar nu simbolica ei gândită printr-un efort personal — ne introduce într-un univers folcloric, în care lumea anorganică posedă o viaţă însufleţită şi legi aidoma lumii organice; unde casele şi bisericile sînt fiinţe vii şi ele pot dura dacă o viaţă omenească le este jertfită, ca din sîngele şi sufletul ei să trăiască ele în veci.
Şi ce se întâmplă de obicei cu meşterul Manole pe scenă? Se intîmplă că asistăm la un spectacol searbăd, unde bietul meşter îşi pune probleme de conştiinţă (ca şi cum conştiinţa lui, individuală, ar constitui  drama  destinului) sau caută el
415
însuşi' „simbolul*- jertfirii. Autorii noştri dramatici pornesc de la O părere greşită: că povestea lui Manole se cunoaşte, şi că, deci, ei trebuie să-i descopere aspecte şi simboluri noi. Acesta e un raţionament care n-are nimic de a face cu legenda în sine. Căci nu anecdota contează, ci prezenţa fantastică a desfăşurării legendei. Dramă şi misterele greceşti se în-temeiau, toate, pe legende cunoscute pînă şi de către copii. Dar emoţia o provoca simpla lor desfăşurare dramatică; căci numai atunci se actualiza fantasticul lor. E ca un joc; pe care EI ştii, şi care e totuşi nou de cîte ori îl joci, căci experienţa, itxu cunoaşterea formală, alcătuieşte „fantasticul" jocului.
Sînt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă, Poarta: care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făptuiri magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintîi; ciclul e închis, şi poarta rămîne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi. Gîndiţi-vă ce superbă ar fi o dramă desfăşurîndu-se la umbra unei porţi. Simpla ei prezenţă ar înălţa acţiunea dramatică mult deasupra nivelului conştiinţei diurne. Prin mijloacele tehnicei şi regiei moderne, emoţia de vis, de suprafiresc, de fantastic — ar putea fi uşor realizată. Şi în această emoţie colectivă, cuvintele ar suna mai greu, asociaţiile ar pătrunde mai adînc. Ar participa nu individul cu conştiinţa lui diurnă —, ci ar participa la dramă toate treptele somnului, toate puterile visului, toată acea viaţă subconştientă, latentă, din care se nasc. marile opere şi care e prezentă în orice act hotărîtor al vieţii noastre ...
Dar cîte teme folclorice nu ne stau la îndemînă pentru crearea unei drame fantastice româneşti! Priveghiul morţilor, jocurile de copii (care sînt resturi din ceremonialele iniţiatice şi riturile agricole), Noaptea Sfîntului Andrei, solstiţiul de vară, misterul topitoriilor metalelor preţioase — şi cîte altele. Fiecare din aceste teme ne conduc către izvorul etern de creaţie: prezenţa fantastică. Fără această prezenţă, orice „inspiraţie populară" este o simplă pastişă.
1933
* Insula lui Euthanasius, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1943.
416
27 — Dreptul la memorie, voi. III.
OVID DENSUŞIANU
Stilul nostru
Dacă e o parte de adevăr în părerea cunoscută că „stilul e omul", tot atît de adevărat e că stilul reflectează firea unui popor. Să ne gîndim numai la stilul Francesilor şi al Germanilor; dacă lăsăm deoparte deosebirile individuale de la scriitor la scriitor, vom găsi că e un fond comun stilului acestor popoare — fondul care imprimă fiecăruia nota lui distinctivă.
Cel puţin la scriitorii care trăesc în acelaş timp se poate constata acest fond comun — dela o epocă la alta se introduc şi în el schimbări, pentru că într'un fel sau altul se preface şi firea poporului, manifestările lui. Ce numim caracterul unui popor nu e ceva absolut — timpul îl modifică după împrejurări de cultură, după amestecul cu elemente eterogene. Cîtă deosebire, de pildă, între Francesii de azi şi cel din evul mediu — si ce deosebire iarăşi între noi, Românii de azi, şi mai ales din unele părţi, şi între cei de acum cîteva sute de ani.
Stilul nostru nu se poate spune că e ceva uşor de precisat; cum nici în alte părţi n'am ajuns să ne întipărim bine individualitatea, tot aşa şi în exprimarea literară. Şi am impresia că nu exagerez cînd spun că majoritatea scriitorilor de la noi nu sînt încă deplin orientaţi pe acest teren — nu ştiu ce formă să dea stilului, prin ce mijloace să-1 ducă acolo undevtindem să îndreptăm şi dezvoltarea noastră literară.
Cînd desfacem cărţile vechi, bisericeşti sau ale cronicarilor, găsim un stil aşezat, ce se înşiră încet în frase tăiate în linişte, cu socoteală, dar e un stil ce nu se desfăşură în mişcări libere — de cele mai multe ori un stil greoi, naiv. Şi chiar stilul mai curgător al altor scrieri, al unor documente, nu se distinge prin o vioiciune deosebită, prin însuşiri rari de expresie. Mai poves-
418
fese astăzi în felul acesta bătrînii din colţul vreunui sat, în vorba lor tărăgănată, simplă, fără podoabă.
Aşa scriau cărturarii noştri vechi pentru că aşa le era sufletul, aşa putea să se exprime după învăţătura pe care o căpătase, după desvoltarea la care ajunsese limba. E stilul românesc al epocei de atunci, deşi şi în acest calificativ de românesc ar trebui să distingem un lucru care s'a uitat şi se uită mereu. E românesc numai în parte stilul cărţilor bisericeşti şi chiar al cronicarilor. Traduse din slavoneşte, în ele au trecut întorsături de frasă care n'au fost româneşti; numai cu timpul au devenit şi au trecut mai departe. E o ilusie de care ne mai ameţim de multe ori cînd credem că în cărţile religioase trebue căutată adevărata limbă românească. Nu, românească nu e în totul, e mult amestec strein în ea şi nu totdeauna bun, pentru că de la Slavi s'au transmis şi perpetuat multă vreme la noi, şi tocmai prin literatura religioasă, chipuri încurcate, silite de exprimare. Tot aşa, dar fireşte în măsură mai slabă, e şi stilul cronicăresc. Sub înrîurirea fraselor artificiale ale limbei bisericeşti şi a vreunei limbi streine, cronicarii au scris adeseori într'un stil care ,numai în parte poate fi considerat românesc. Şi pe unde înrîuririle streine au fost mai pronunţate sau au durat mai mult, acolo găsim acest stil — aşa s'a întîmplat în Moldova, pe cînd în Muntenia unde cultura literară a fost mai la adăpostul influenţelor din cealaltă parte, stilul cronicarilor apare mai natural, mai românesc.
De acest stil de altădată, unii au fost şi mai sînt fermecaţi, au încercat chiar şi mai încearcă să-1 imite. îmi place şi mie să mă opresc pe paginile scrise în trecut, pentru că văd în ele o parte din sufletul românesc, oglindit în cuvinte vechi, aşa cum bătrînii se pricepeau să le alcătuească mai bine. Dar mă opresc aici — mania de a le imita, cu naivităţile lor şi chiar cu ceea-ce am spus că cuprind nu în totul românesc, o las altora — va veni timpul cînd se va încheia şi cu ea ca şi cu alte manii literare.
Ca să scriem ca cronicarii de altădată ar trebui să ne întoarcem'în lumea lor, să ne desbrăcăm de sufletul de azi, pentru că stilul dacă nu-1 prefacem în meşteşug de afectare, trebuie să rămînă totdeauna icoana sufletului nostru, a timpului în care trăim.
E vremea să ne vindecăm şi de aceste rătăciri stilistice şi mai ales cînd ele merg şi mai departe, cînd ni se vorbeşte mereu şi de stilul românesc al scriitorilor populari, pe care iarăşi nu-1 putem urma cu singurul model bun, pentru că scriitorii nu pot lua roluri de actori cărora li s'ar impune să vorbească numai într'un fel.
27* 419
I
Cînd ne vom desface de aceste ilusii vom înţelege mai uşor ce trebuie să fie stilul nostru, ce îndrumare să-i dăm pentru ca să putem zice că avem în adevăr un chip de scriere hotărît, caracteristic românesc. Stilul acesta va reproduce modul nostru propriu de a simţi, aşa cum se va limpezi cu vremea din frămîntările prin care am trecut şi mai trecem, din ciocnirea de curente care ne mai duc într'o parte sau alta. Şi ar trebui să căutăm ca acest stil să fie cît mai expresiv, mai energic, limpede, cumpătat, ales — stilul care se desface în linii nuanţate cu măestrie, în contururi vii. Aceste însuşiri ar pune mai bine în lumină firea noastră de latini, ar arăta că am păstrat şi dus mai departe simţul măsurei, al formelor plastice, armonioase... Pare că pînă acum n'am dat dovezi destule că timpul n-a şters din sufletul nostru dragostea pentru ce e senin şi sobru, cultul pentru efectele de artă ce se impun prin nobleţea şi simplitatea lor, aşa cum îl aveau cei de la care am moştenit numele.
* „Vieaţa nouă", (1905), 8.
MARIN SIMIONESCU-RÂMNICEANU
Caracterele naţionale ale artei româneşti
Prin încercarea de a cercetă şi preciza caracterul naţional al artei, intelectualismul nu face o concesie de oportunitate spiritului general politic de după răsboiu, ci cată să răspundă acelei griji mai vechi, provocată de excesul individualismului modern, stabilind dacă ceeace manifestă artistul corespunde unui fond general omenesc, deci dacă artistul e alesul naturii, prin care o colectivitate etnică îşi exteriorizează sufletul, — sau dacă e numai o singuratică escrescenţă fără rădăcini mai adânci decât cele ce-i îngădue conturul personalităţii sale. Şi porneşte problema dela naţiune, fiindcă această convenţie etnică prezintă în genere caractere mai precis definite şi mai marcante spre a-i putea controla manifestările; nu tinde însă să se oprească la naţiune, ci cată să recunoască apoi, într-un stadiu mai înalt, caracterul universal, general omenesc, ca astfel sufletul fracţiunii naţionale să poată fi socotit totodată şi component şi ferment al sufletului umanităţii. Căci aşâ cum individualitatea pronunţată nu e protivnică caracterului precis naţional, tot astfel nici caracterul pronunţat naţional nu suspendă pe acela general omenesc. Dimpotrivă, e necesară individualitatea în marginile naţionale, tot aşâ ca şi caracterul naţional în universalitate, spre a fecunda sufletele celor ce nu's la fel, cu însuşiri care tocmai le lipsesc. Pentru a putea fi însă percepută şi pentru a putea vastizâ cu adevărat sufletele cele mai diverse, peste marginile putinţelor lor fireşti, — îi trebuie artei acea general omenească formă de exteriorizare, în stare să devină revelaţie oricărui om cult, indiferent de na-
ţionalitatea sa. O operă care nu se desvălue decât unui grup special de indivizi, nu e o creaţiune în adevăratul sens al cuvântului. Creaţiunea artistică trebuie să devină natură ca muntele, copacul, prăpastia, — natură însă elucidată şi amplificată de spiritul omenesc, aşâ că dacă ca se rezumă numai la indicii sau la semne restrâns convenţionale, ea nu are o existenţă reală, ci trăeşte numai prin ce sugerează celor iniţiaţi, e numai în cei ce şi-o creează singuri. Astfel, dacă opera lui Dostoiewski n'ar fi suflet naţional împărtăşit în formă universal valabilă, n'ar putea fi marea epopee a secolului al XlX-lea, cum ajunge s'o considere tot omul care i se apropie. Că fiecare ins, dintr'o operă general omenească, ia numai ce o potrivit firii sale, este indiferent, fiindcă aceasta priveşte numai pe cel ce primeşte impresia; pentru operă însă, această valabilitate neţărmurită, această vastitate pentru toate gusturile, o face demnă să se preocupe toată omenirea de ea, ca de pildă de opera lui Shakespeare. în sfârşit, dacă arta n'ar aduce în fondul ei specificul individual şi naţional şi ar fi de valoare regională şi'n formă, atunci toată istoria artelor — pe urma căreia secolul din urmă a descoperit adevărata istorie a civilizaţiei — ar fi o minciună, care a falsificat mentalitatea istorică a lumii de astăzi. Şi un rod tocmai al acestei mentalităţi istorice e chiar ideia de naţionalitate, prin care se încearcă a stabili un raport de determinare între mediul natural sau împrejurările de vieaţă şi constituţia sufletească a unei populaţiuni. Neputân-du-se deosebi caracterele marcante decât prin generalizare, e firească necesitatea de a procedă uneori prin eliminare, aşâ încât, pentru a distinge caracteristicul naţional, se pun de multe ori în primul rând talente comune, ca fiind tipice, iar personalităţile marcante sunt înlăturate, ca excepţiuni ce întrec marginile unei reguli. Aşâ de pildă ar fi cazul cu Paul Claudel pentru Franţa, cu Mestrowicz pentru Serbia, cu Eminescu, Mincu şi Enescu pentru România. Şi cu drept cuvânt. Preocuparea de general omenesc şi universale într'unele spirite înalte devine aşâ de predominantă, încât tot ce are caracter mărginit local, tot ce poate fi sugestiv ca o convenţiune numai pentru cei ce cunosc datele naturale e înlăturat, drept un amănunt, care dacă reuşeşte să acrediteze opera la conaţionali prin astfel de însuşiri secundare, o îndepărtează de omenirea întreagă şi astfel nici sufletul propriu al naţiei nu reuşeşte să contribue a vastizâ sufletul lumii întregi.
Mărginindu-ne acum numai la cazul României în ce priveşte determinarea caracterului specific naţional în producţia ei artistică contimporană, se impune dela început ciudata con-
422
statare că tot românul luminat, cu uşurinţă poate enunţă ce e specific francez sau german în pictură, literatură sau muzică, pe când ce ar fi specific românesc nu numai că-i scapă (ceeace ar fi îndreptăţit, dat fiind că nu poate avea perspectiva distant ţei care permite unui străin să distingă esenţialul), dar se pare că nici nu-1 interesează, dacă ţinem seamă că această problemă încă n'a fost discutată între români. Şi doar în România chestiunea prezintă mai mare interes decât aiurea, nu numai fiindcă lipsind traducerile din româneşte în limbile străine, cât şi participările celorlalte arte româneşti la expoziţiile din Apus, nu avem încă indicii despre ce anume înţelege străinătatea din sufletul românesc, dar şi fiindcă în arta actuală a ţărilor româneşti predomină în aşâ măsură asemănările cu arta şi curentele tuturor celorlalte ţări europene, încât se impune desluşirea a ce mai pot conţine şi specific naţional aceste parafrazări ale Apusului, spre a da astfel unei manifestări, artistice ce pare că se întemeiază numai pe îndemânare, şi o justificare adânc sufletească. ■■>:•■<■■■
în realitate până azi, neamul românesc nu a arătat o deo4-sebită predilecţie pentru o artă anumită. Toate sunt practicate paralel, aşâ încât o caracterizare a spiritului românesc după artele C3.VQ 1—3.T fi mai apropiate, nu se poate la prima privire formulă. Rămâne deci a deosebi specificul românesc din con^ siderarea tuturor artelor laolaltă. în această privinţă, tocmai egala îndeletnicire cu toate artele, precum şi egala repercusiune a curentelor străine, ar putea constitui o primă notă caracteristică, anume: adaptabilitatea. Românul nu imită, ci — cu o unică facilitate — se identifică dela primul contact cu; culturile altor ţări, oricât de diferite ar fi ele.
De cele mai multe ori nici nu e nevoie de o reală vieţuire în mediul străin; câteva cărţi, câteva tablouri ajung să. acorde pe scriitorul sau pe pictorul dela Bucureşti, cu cine ştie : ce manifestări de sfârşit de cultură ale vreunui mare centru euro-; pean, — ca şi în trecut şi astăzi caracterul său specific mani-, festându-se mai mult prin ceia ce alege din influenţe.
O explicare a acestei adaptabilităţi ar fi de găsit poate în maturitatea sufletului neamului românesc, căruia evenimente cu totul independente de noi, i-au întârziat în decursul veacurilor posibilităţile de desvoltare. Oricum, chiar dacă această însuşire nu pare prielnică desvoltării unei arte categoric naţională, ea totuş nu poate fi socotită ca o infirmitate care ar osândi pentru totdeauna la infertilitate sufletul neamului nostru; căci acelaş român, care cată să se afirme azi prin această posibilitate de adaptare, deci să ajungă peste evoluţia obişr
423
nuită, culturile cele mai înaintate, a existat până'n vremea din urmă tocmai prin neadaptabilitate, atunci când numai prin rezistenţa la influenţele culturale străine, putea să păstreze fondul naţional (cazul Transilvaniei şi al Basarabiei). A ştiut astfel românul, în decursul istoriei, să deosebească — de ar fi şi numai instinctiv — influenţa în stare să-1 fecundeze, de ceea care ar fi putut să-1 descompună etnic.
Adaptabilitatea, de care dă dovadă toată arta modernă românească, fixează astfel numai un moment din desvoltarea culturală a ţării noastre şi anume momentul tuturor posibilităţilor în ce priveşte aptitudinile şi al nici uneia, în ce priveşte concepţiunea. Ţinând însă, seama că un fond specific românesc trebuie să existe, dacă a fost cu atâta înverşunare apărat veacuri dearândul, încercarea de a distinge caracteristicul românesc, în producţia artistică contimporană aservită străinătăţii, nu poate să nu dea cel puţin unele indicii.
Astfel, privind în ansamblul ei toată arta românească, s'ar impune ca a doua caracteristică naţională, o anume discreţie, o jenă de a împărtăşi procesul sufletesc. O lipsă totală de conflicte sufleteşti, de pasiune, de încordare psihică, de fanatism, ia, în arta noastră forma unei îngrijitoare absenţe a ceeace se chiamă spiritul dramatic. Constatarea aceasta nu are în vedere numai faptul că toată literatura noastră nu are o singură dramă care să se susţină, ci se referă deopotrivă şi la o pictură, care evită continuu episodul, la modestia romanelor noastre, la sculptura noastră care n'a creat până acum nici o grupă, la muzica noastră care n'a formulat până acum nici un motiv, fără să ţină seama de utilizarea motivelor populare, ceeace în cazul acesta ar fi tot imitare ca aceea a motivelor culte franceze, germane sau ruse.
S'ar părea deci că e superficialitate, şi totuş întreaga noastră poezie populară dovedeşte nu că-i lipseşte înţelegerea pentru conflictul sjjffetesc, ci că exclamaţia, revolta, ieşirea patetică sunt evitate ca ceva diform, urît, necuviincios. Pătimeşte românul în artă, reţinut, închis, ascunzându-şi aproape sufletul, iar în poezia populară revolta sufletească se refugiază în genere în humor, lăsând să se simtă o nuanţă de resemnare, de supunere la soartă, ce aminteşte vag fatalismul oriental.
Dar dacă arta noastră populară e hotărîtoare pentru determinarea psihologiei etnice a poporului român; apoi pentru explicarea artei noastre culte, ea poate fi complet neglijată, — deoarece arta noastră cultă nu se naşte într'o evoluţie directă din arta populară, ci apare ca un răsad exotic lipsit de continuitate culturală cu trecutul, şi la care de câte ori s'au
424
adăugat elemente ale artei populare, acestea din urmă au rămas numai ca nişte ciudate aplice exterioare, exagerând impresia totală de hibrid. Fireso ar fi fost ca această discreţie sufletească pentru cele sufleteşti, ca această stăpânire — care poate fi socotită drept o ţinută demnă a celor greu încercaţi, cum dovedeşte istoria, — să fi determinat o înclinare spre reflecţie, spre o artă îmbibată de idei. Totuş această adâncire nu s'a produs, poate din pricina ţării prea îmbelşugate pe care o stăpânim azi şi care neobligând insul la vreun efort, nu-i sileşte nici gândul la încordare. Toată gândirea e doar izbânda spirituală pe care o câştigă omul, în luptă cu natura ce i se arată neprielnică, sau chiar i se opune.
Avem astfel, în locul unei arte încordate de gând, o artă destinsă, a beatitudinii potolite, a lipsei de griji şi a neluării lucrurilor prea în serios, care împreună cu caracteristica abţinerii dela conflictele sufleteşti, devine indiferenţă faţă de ceeace încearcă sufletul omenesc.
Dacă însă omul nu e subiect pentru arta românească, e
— în schimb — natura darnică ce-1 înconjoară. E poate cel mai înţelegător de natură popor din câte cunoaştem şi aceasta constitue o a treia caracteristică pentru arta românească.
Pe când toate celelalte popoare utilizează natura numai ca fond pe care proectează omul, sau ca mediu care să-1 explice,
— pentru român ea însăş e subiect, iar omul, cel mult un adaus explicativ al acesteia. Deasemenea, dacă tot Apusul nu simte natura decât antropomorfizată, în arta ■ românească natura are un suflet al ei propriu, aşâ încât analogizarea cu omul e intenţionat evitată, ca o falsificare. De-aci caracterul pur descrip-tiv-reprezentativ al literaturii noastre, faţă de cel simbolic-evocator al celorlalte literaturi. Descopere şi apusanul uneori sufletul naturii, când se manifestă intempestiv, ca de pildă în munte, sau în mare şi atunci ia caracterul de admiraţie ce se descarcă în artă în chip de imn, de avântare lirică; pe când românul într'o relaţie specială de intimitate cu natura, nu se pune niciodată faţă în faţă cu natura, ci se confundă în sufletul ei, ştergându-se pe sine ca om şi lăsând să trăiască numai natura ca natură, astfel reuşind, ca nici o altă artă pe lume, să facă dintr'un peisaj o nuvelă şi dintr'acelaş borcan de flori o întreagă expoziţie.
Exercitarea aceasta pe acelaş subiect, asemenea tragediei antice care îşi avea subiectul dictat de mit, a desvoltat îrt literatura noastrl, ca şi la Greci, o rafinărie în exprimare, o grijă pentru preciziunea calificativelor şi o abilitate în mânuirea metaforei, aşâ încât să însufleţească expunerea fără să difuzeze
425
atenţia pentru un subiect care, în cazul nostru, nu-i deosebit de captivant şi, în sfârşit, un ritm care devine maestos, cât e de stăpânit, ca să se potrivească cu pulsaţia răspicată a naturii (Nuvelele lui Sadoveanu, Poemul Miriţă al lui Duiliu Zamfi-rescu); toate laolaltă constituind un stil specific românesc, care nu se poate să n'ajungă odată să fie preţuit după cuviinţă şi'n Apus.
Ceeace lipseşte literaturii noastre, şi aceasta trebuie pusă tot în seama subiectului nelimitat care e natura, e ceeace didactic s'a chemă compoziţie sau mai explicit poate: concep-ţiunea operei literare ca un tot organic, ca o unitate încheiată. Toate nuvelele, toate poeziile noui româneşti sunt alcătuite din fragmente şi apar în întregul lor tot ca fragmente, iar când e vorba de om, e tot aşâ de neadunat şi vegetativ conceput ca şi componentele peisajului. Se răsbună aici lipsa preocupării de om, precum şi acea specific de românească aversiune pentru încordare, adăugind poate o notă de primitivitate pentru sufletul românesc, acel; fel de trăire numai în moment.
Pe acelaşi picior cu literatura stă şi pictura noastră românească, numai că ceeace apare caracteristic în literatură, se pierde în pictură din pricina tehnicei care nu s'a format sau modificat naţional, ca stilul nostru literar, ci a fost importată gata. E vorba de impresionism; oricâtă asemănare tehnică ar fi între o casă de ţară a lui Petraşcu, casele vechi din Bucureşti ale lui Steriadi sau florile lui Lukian, şi ce oferă .impresionismul apusean, — se remarcă totuş o deosebire de preocupare artistică, deosebire care ar putea să constituie un caracter specific naţional. Astfel, — pe când impresionismul francez erâ preocupat să redea lumina, tot peisajul neinteresând decât ca suport, ca receptacul de lumină, — la noi natura (casă, copac, deal) e redată pentru fizionomia ei, e portretizată pentru expresia ei; deaci, neglijarea materialităţii, a substanţialităţii, pentru a cuceri natura ca aspect.
Ca şi în literatură, şi în pictură lipseşte compoziţia. Se încheie cadrul întâmplător, se distribuie ■ colorile pe pânză fără a urmări un raport unitar decorat'v, toate tablourile sunt tot fragmentate cu aceeaş înţelegere specială pentru fiecare părticică de natură, pe care am relevat-o la literatură. Pictura noastră însă dusă peste graniţă n'ar atrape atenţia prin specificul ei; — aceasta mai ales din cauza tendinţei de adaptabilitate care a făcut pe artiştii noştri să aleagă din peisajul românesc numai ce seamănă cu peisajul Apusului. Din concesiune pentru exotismul care îndrumă arta Apusului spre Haiti, pictorii noştri s'au dus în Cadrilater, la Turci, când dispuneau de
426
o Românie virgină, iar atunci când încearcă peisajul specific românesc (Ştefan Popescu, de pildă) îl forţează prin tehnică să samene a Normandie.
Din ceeace e^aropriu românesc în literatura şi pictura noastră contimporană, pentru sculptură nu mai prisoseşte nimic. Şi e firesc: nici interesul pentru om, care e centrul preocupării plastice, nu distinge spiritul artistic românesc; — şi nici energia şi preciziunea de concepţiune, de care sculptura, concretă cum e, are în primul rând nevoie. Rămâne simţul pentru natură, care — ori cât de remarcabil şi caracteristic ar fi — nu poate determină o sculptură^ Surprinzător e însă că, în sculptura românească, nici adaptabilitatea nu reuşeşte să salveze aparenţele. E aşâ de goală.în fond şi de neîndemânatecâ în formă, ori de unde ar'împrumuta, încât rămâne în domeniul meşteşugurilor, nepermiţând până astăzi .nici o concluzie în privinţa aptitudinilor sculpturale ale neamului românesc.
Dacă sculptura se poate socoti ca inexistentă, în schimb arhitectura e singura dintre artele noastre care şi-a pus mai accentuat problema caracterului naţional. E şi într'o situaţie specială, fiind singura dintre artele româneşti, care se poate sprijini pe o tradiţie de arhitectură cultă românească. Considerând însă rezultatele la care a ajuns, e îndoios dacă această sprijinire pe trecut a fost cu adevărat prielnică. Impărecherea curentă dintre vila Apusului şi stilul nostru mănăstiresc a produs până astăzi numai monstruozităţi. Contraforţi ca de cetate sprijină un geamlâc de seră, coloane scunde şi posomorite (o degenerare a celor de arhondaric pentru a le adapta casei de apărare: cula) fac loggie unui boudoir, tot aşâ cum ferestre luate de-a gata dela o chilie sunt trecute la un salon. E o contradicţie între stilul masiv şi auster al mănăstirilor şi ceeace se pretinde dela o vilă, încât numai lipsa unui stil în vieaţă a societăţii româneşti, poate explică cum această arhitectură mănăstirească a fost răbdată la oraş, când aveam doar suficiente rămăşiţe de case vechi boereşti care puteau fi fericit continuate. Dacă literatura românească contimporană se distinge prin măsură şi rafinare în exprimare, apoi arhitectura noastră se distinge tocmai prin lipsa completă a acestor însuşiri. Nici o fereastră care să se potrivească ca proporţii la casă; nici o ornamentică ce ar corespunde ca motiv şi dimensiuni clădirii căreia i se aplică. Se pare că arhitectura îşi trage tot simţul constructiv, al .proporţiei, al simetriei şi al înţelegerii funcţionale, dela studiul corpului omenesc, dela o precisă concepţie de vieaţă, în sfârşit dela reflecţie, adică tocmai dela ce lipseşte din , preocupările culturii actuale româneşti, numai aşâ expli-
427
cându-se de ce arhitectura noastră cultă, care vrea să ţină rând cu Apusul în privinţa unei arhitecturi care să exprime caracterul locului, (adaptabilitate la aparenţă nu şi la fond), — izbuteşte să compromită până şi acel bun- simţ al formelor, prin care poporul nostru a reuşit în trecut să facă dintr'o cămaşă cu cusături, aproape o podoabă de artă. în ce priveşte simţul naturii, el se resfrânge, în arhitectura noastră, pe de o parte prin acea slăbiciune pentru pitoresc ce se resimte mai ales<în afectatul joc al acoperişelor, pe de alta în amorful total al edificiilor noastre: un aglomerat de fragmente, peste care o idee conducătoare nu izbuteşte prin coordonarea lor să devină stăpână. Cum arhitectura, prin natura ei, rezumă toate însuşirile artistice ale unui popor într'un timp anumit, se explică dece toate lacunele culturii noastre Superficiale de azi motivează absenţa concepţiei în această direcţie a creaţiei naţionale, rămânând ca tot arhitectura să indice întâiu, când împrejurările acestea culturale vor prinde să se schimbe.
în sfârşit, muzica noastră cultă trăeşte toată numai din adaptabilitatea specific românească. Dispun cu abilitate de vastul aparat orchestral al Occidentului, suflete în care nu se petrece nimic. Dealtfel caracteristica jenă de a exterioriza procesul sufletesc, absenţa lirismului, a pasiunii, ar fi de ajuns spre a indică dacă putem avea în prezent o serioasă muzică românească. Unica excepţie faţă de aceste generalizări o constituie muzica lui Enescu, care tocmai prin specialul superiorităţii ei, nu poate determina aci o regulă. înclinarea de a simula numai manifestările Occidentului, a făcut că nu s'a pus de loc la contribuţie în muzică, acea specific românească trăire a naturii, care nu putea să nu conducă la o melodică originală.
Că românul ar fi prin natura sa muzical, e o chestiune greu de lămurit, de vreme ce folklorul1 nostru a ignorat pînă azi aproape cu desăvârşire muzica. Ce se distinge e numai că poporul românesc, în majoritatea cazurilor, nu cântă el, ci pune pe «specialistul»- ţigan să-i cânte. Prin lăutarul ţigan, care rătăceşte din Asia-Mică până la Budapesta şi care în oraşe a mai -«prins»- şi serenada italienească, muzica noastră şi-a pierdut autenticitatea. Ce se cântă la !ţară e împrumutat dela lăutar, afară de colinde, bocete, unele hore care de sigur că au pierdut cu vremea un refren sau o îngânare de răspuns al «corului»- (hora?) la fraza solistului, — singură aceasta muzică a massei decizând de adevărata muzicalitate a unui popor, şi în sfârşit doina, poate unica muzică prin care omul încearcă să se integreze în natura înconjurătoare. Prin ritmul ei, care n'are nimic din regularitatea pulsaţiei omeneşti hotărîtoare
pentru cadenţa de marş a întregii muzici occidentale; prin melodica ei, care vrea par'că să se adapteze sunetelor din natură, cu cromaticele şi variaţiile de triole înrudite cântecului pasării, cu svâcnirile timid melodice ce se pierd în fermate alungite, duse, măsurând par'că depărtările; — e o muzică aşâ de caracteristică pentru sufletul românului aproape de natură şi care totuş nici prin ritmica ei, atât de originală în varietatea ei până a fi altfel în fiecare măsură, nici prin melodica ei alunecoasă uneori, tresărind alteori, n'a influenţat nici în cea mai mică măsură muzica noastră cultă. Nu e vorba de a face muzică naţională din elementele populare, în această privinţă îndeajuns se abuzează la noi în toate artele până la parazitism de «motivul» popular, încât nu e nevoie încă ■ de . un nou stimul pentru această exploatare a manifestărilor instinctive care discreditează prin perseverare eforturile culturii; ci în loc de a se încercă să se desvălue sufletul românesc cu motivele ruseşti ale lui Musorgski, să se înveţe ,numai meşteşugul dela Musbrgski şi Strawinski, iar sufletul nostru să se descopere în noi, în ceeace speciala dinamică melodică şi ritmică a doinei, conturează spontan din simţirea deosebită românească. Atunci numai muzica noastră cultă ar reuşi să ne deschidă cu adevărat sufletul, fecundând în mod specific naţional toate celelalte arte; atunci numai străinătatea ne-ar recunoaşte, şi prin aceasta crescându-ne încrederea în noi, ne-ar stimula la creaţii tot mai înalte.
* Necesitatea Frumuseţii, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925.
428
TUDOR VIANU
Caracterele artei româneşti
Apare din ce în ce mai des întrebarea: ce anume ne distinge printre celelalte popoare ale Europei? Prezintă cultura românească vreo originalitate şi în ce constă ea? Care este roarda pe care o facem să vibreze în universalitatea omenească? întrebări care dovedesc, mai înainte chiar de orice răspuns, că ne orientăm către treapta de desvoltare în care limpedea conştiinţă de sine este şi garanţia unei activităţi creatoare. S'ar putea vorbi mai pe larg despre lînceda singurătate morală a omului care, neputîndu-se reprezenta, este condamnat şi la o tristă improductivitate. Energia iniţiativii. curagiul acţiunii se datoreze în bună parte rolului pe care, prin auto-răsfîngere. ni-1 asumăm. Fără a şti cine suntem, în lipsa unei imagini pro-nrii, cădem pradă golului lăuntric. Aceasta a fost o stare de spirit destul de răspândită în ultimele decenii printre oamenii Răsăritului, când, odată cu noul fel de viaţă pe care Apusul îl impunea, vechiul om nu mai ştiu să se recunoască în noile sale aşezări. Aci stă poate explicaţia urîtului de moarte, a tragicei plictiseli de care sufăr unii din oamenii pe care ni-i înfăţişează Gogol în Suflete moarte. Şi a fost, della mijlocul vea-nului trecut, starea de spirit a multor români cari, fie că aparţinând claselor înalte ale societăţii se vedeau descinşi din rolul lor istoric, fie că ridicându-se din clasele fundamentale nu reuşeau să identifice noul lor rol; nutreau deopotrivă conştiinţa unui apăsător inconformism cu vremea. Această condiţie specială civilizaţiei noastre în veacul XIX avu în literatură două urmări: pe de-o parte fenomenul inactualităţii literaturii române privind clasele înalte, care nu găseau un interes destul de viu în faţa unei inspiraţii devenită reprezentativă pentru 430
clasele fundamentale, apoi însuşi caracterul acestei inspiraţii, socialmente pesimistă şi protestatară. Atmosfera între aceasta începe să se limpezească. Şi, ca semnul orientării către o reconfortantă conştiinţă de sine, apare întrebarea: cine suntem? care este originalitatea noastră?
Această întrebare şi-a pus-o nu demult şi d. Marin Simio-nescu-Râmniceanu într'unul din concentratele eseuri care alcătuiesc volumul Necesitatea frumuseţii. Caracterele naţionale ale artei româneşti este un studiu bogat în sugestii, cu sobrietate scris şi care merită în adevăr să reţie.
Analiza stilistică aşa cum este folosită de noua istorie a artelor — ,,pe urma căreia secolul din urmă a descoperit adevărata istorie a civilizaţiei" — este şi pentru d. M. Simionescu-Râmniceanu poarta prin care se pătrunde către specificitatea naţională. Este unul din adevărurile care stau la baza cercetărilor moderne de artă că o producţie viabilă nu poate exista decît într'o cultură omogenă, într'un mediu adică în care toate tendinţele spiritului converg către un centru intern de idealij tate. Cultura în întregimea ei se desvoltă, cu logica finalistă a organismelor, din acest productiv punct central, care coincide în esenţa lui cu sentimentul pe care grupul social purtător al culturii îl trăieşte în faţa vieţii. între toate manifestările spirituale ale unui popor care a produs o cultură omogenă, se recunoaşte un aer de rudenie, coloarea subtilizată în atmosferă a unui suflet unic, semnele aceleiaşi reacţiuni în faţa lumii. Dar, printre toate manifestările spirituale ale poporului, arta se bucură de o situaţie privilegiată. Sufletul poporului apare aci cu maximul de plasticitate. Ochiul poate să-1 contemple cristalizat în forme; mâna poate să-1 cuprindă ., . Aşa s'a produs analogia de la artă la ştiinţă sau la religie ca un proces în stare să reveleze adâncul creator al culturii. Catedrala gotică ne-a făcut să înţelegem mai bine uriaşul constructivism al scolasticei şi misticismul frenetic al religiozităţii medievale; după cum templul grecesc a aruncat lumina unei comprehensiuni mai vaste către statismul eleaţilor şi Olympul homeric. Din artă, ideea de stil pătrunse în celelalte regiuni ale culturii, pentru a indica deopotrivă devenirea istorică a unui comun fond virtual. Dela acest cerc de idei porneşte şi d. M. Simionescu-Râmniceanu când cere artei desigur nu un alt răspuns decât acela privitor la sentimentul de viaţă propriu poporului român.
Dar, mai întâi, prezintă arta românească acel revelator caracter de unitate, topit în universitalitatea omogenă a culturii, care să ne permită a-1 interpreta după felul arătat mai
431
sus? La această problemă d. M. Simionescu-Râmniceanu răspunde cu un Da sau cu un Nu.
Observând că mai toată arta românească cultă a fost aservită străinătăţii, autorul pune împrejurarea pe seama unei mari puteri de adaptabilitate, care ar alcătui şi prima caracteristică a sufletului românesc. Dar această adaptabilitate nu este explicată prin tinereţea unui suflet care, neavând o formă proprie, este în stare să ia oricare alta, ci tocmai prin maturitatea acestui suflet, împiedicat în trecut să se desvolte şi să se afirme, dar destul de forte şi virtualmente bogat ca „să ajungă, peste evoluţia obicinuită, culturile cele mai înaintate". Marele grad de înmlădiere care face din Români elevi străluciţi şi savanţi remarcabili în mediile străine, în vreme ce ei n'au ajuns să organizeze şi la noi o cultură modernă caracteristică, găseşte în vederea d-lui M. Simionescu-Râmniceanu o ipoteză nouă şi ingenioasă.
Recunoscînd în adaptabilitate, în dispoziţia pentru orice formă, o primă însuşire a sufletului nostru, d. M. Simionescu-Râmniceanu o face să alterneze cu însuşiri mai precise, devenite şi închegate din starea unei generale disponibilităţi. Negaţia se împerechează astfel cu afirmaţia. în neutralitatea tuturor posibilităţilor se întrezăresc cîteva sensuri mai precise. Comprimate în trecut, ele trebuie să fi trăit cel puţin o viaţă atenuată undeva. Arta populară ar fi putut să fie luată ca punct de plecare, aşa cum a şi încercat cândva s'o facă d. F. Şirato („Gîndirea", 1924), dar în chip atât de sumar în ce priveşte trecerea de la popular la cult încât indicaţiile de-acolo ar "trebui neapărat reluate şi dezvoltate. Drumul care porneşte de la arta populară îi apare  d-lui M. Simionescu-Râmniceanu interzis, pentru motivul că „arta noastră cultă nu se naşte într'o evoluţie directă din arta populară, ci apare ca un răsad exotic lipsit de continuitate culturală cu trecutul..." Observaţie căreia i se poate totuşi opune obiecţiunea că, dacă arta noastră cultă prezintă o aderenţă oarecare cu virtualitatea creatoare a poporului, popularul şi cultul urmează neapărat să integreze o valoare ideală identică. în concepţiunea generală care domină cercetarea d-lui M. Simionescu-Râmniceanu, poporul este conceput tocmai ca rezervorul energiilor genuine, din care se hrăneşte, din care se înalţă floarea strălucită a culturii. Cum arta noastră cultă poate fi cât de cât caracteristică şi în acelaş timp deloc solidară cu arta populară îmi apare drept o dificultate a cărei soluţie n'o pot întrezări.
Mai toate caracterele artei româneşti derivă sau sânt corelative, după d. M. Simionescu-Râmniceanu, cu ceea ce s'ar
432
■putea numi o jenă de a împărtăşi procesul sufletesc. Formulă-generală, care este îndată completată: „O lipsă totală de conflicte sufleteşti, de pasiune, de încordare psihică, de fanatism ia în arta noastră forma unei îngrijorătoare absenţe a ceea ce se chiamă spiritul dramatic". Ţărei prea îmbelşugate îi atribuie autorul lipsa gândului încordat; după cum o urmă de fatalism oriental explică în poezia noastră populară „nuanţa de resemnare, de supunere la soartă".
Lipsită de spirit dramatic, arta noastră este afectată de însuşirea contrarie. „O artă destinsă, a beatitudinii potolite" este formula care însumează produsele inspiraţiei româneşti. Şi pentru că problemele chinuitoare ale sufletului rămân străine acestei inspiraţii, natura a devenit obiectul ei propriu-zis. „Pe când toate celelalte popoare — scrie d. M. Simionescu-Râmniceanu — utilizează natura numai ca fond pe care proiectează omul sau ca mediu care să-1 explice — pentru românea însăş e subiect, iar omul, cel mult un adaus explicativ ai acesteia... De aci caracterul pur descriptiv-reprezentativ al literaturii noastre, faţă de cel simbolic-evocator al celorlalte literaturi. . . într'o relaţie specială de intimitate cu natura .. . (românul) se confundă cu sufletul ei. . . reuşind... să facă dintr'un peisagiu o nuvelă şi dintr'acelaş borcan cu flori o întreagă expoziţie."
Avînd să capteze elementul infinit al naturii, se înţelege de ce o lipsă aproape permanentă a artei româneşti este aceea a compoziţiei, a unificării materialelor în unităţi bine închegate. „Toate nuvelele, toate poeziile noui româneşti sînt alcătuite din fragmente şi apar în întregul lor tot ca fragmente, iar când e vorba de om, e tot aşa de neadunat şi vegetativ conceput ca şi componentele peisagiului. Se răzbună aici lipsa preocupării de om, precum şi acea specific de românească aversiune pentru încordare, adăugând poate o notă de primitivitate pentru sufletul românesc acest fel de trăire numai în moment".
Toate aceste caracteristice privesc numai literatura şi pictura. Lipsa interesului pentru om pare a fi interzis drumurile către o adevărată sculptură originală; după cum rezultatele compozite ale aşa-numitului stil arhitectural românesc şi absenţa aproape totală de iniţiativă a muzicei noastre culte, căreia totuş îi stau la dispoziţie motivele foarte caracteristice ale folclorului, împiedică să se vorbească mai larg despre aceste arte. Să ne mărginim, aşadar, la caracterizarea literaturii şi a picturii. Din acest domeniu sunt scoase şi exemplele — poate prea sumare — pe care d. M. Simionescu-Râmniceanu ni le
28 — Dreptul la memorie, voi. ni. 433
li
înfăţişează: Sadoveanu şi Duiliu Zamfirescu cu poemul său Miriţă, Luchian, Petraşcu, Steriadi.
Caracterele unei arte naţionale se desăvârşesc în timp. Unde timpul îndelung nu permite extragerea constantului în schimbare şi a comunului în variaţie, caracterele generale sunt greu de stabilit. De această dificultate trebuie să se fi isbit şi d. M. Simionescu-Râmniceanu. Privită într'un interval de câteva decenii, caracterizarea artei româneşti nu poate fi făcută decît cu mare aproximaţie. Lipsa compoziţiei, felul fragmentar pot fi privite şi ca nişte aspecte de tinereţe, după cum d. M. Simionescu-Râmniceanu am văzut că o şi face. Maturitatea în creştere a artei noastre nu poate să nu aducă şi o concentrare a eforturilor către unităţi din ce în ce mai puternic organizate. Şi, în adevăr, ultimul timp ne-a adus şi romanul de mare compoziţie al lui Rebreanu şi pictura de compoziţie, pentru care un exemplu găsim la I. Theodorescu-Sion. Rămâne acel extatic sentiment al naturii care nu este străin nici artei populare şi care se continuă din acest strat nativ prin pastelurile lui Alecsandri şi Eminescu, prin schiţele lui Sadoveanu ş.a.m.d. In ce priveşte pictura, şi aici putem recunoaşte preponderenţa interesului pentru natură, deşi faptul că în formă cultă ea începu să se organizeze sub zodia impresionismului european ne-ar putea face să recunoaştem şi un efect de circulaţie a motivelor.
Interesul evident pentru natură nu mi se pare că exclude în arta noastră interesul pentru om şi pentru problemele lui. De la Gr. Alexandrescu, prin Caragiale, Slavici, Rebreanu ş.a. se continuă un şir de scriitori al căror temperament este înclinat mai mult către reflecţie şi către observarea vieţi' în formele ei de problemă decât către expansivitatea lirică şi beatitudinea naturistă. Ultimul timp a intensificat acest caracter, încât din el făceam odată semnul literaturii care se rdică. Nu trebuie uitat apoi că cel mai mare scriitor al nostru şi acel care a exercitat influenţa cea mai bogată este Mihail Eminescu, poetul filosof. Dar Eminescu uneşte în acelaş timp sentimentul adânc al naturii cu gândul obiectiv al vieţii şi reprezintă, din acest punct de vedere, o icoană aproape completă a posibilităţilor artei româneşti.
Mult mai târziu, când o mare bogăţie va fi unită cu un lung drum lăsat în urmă, caracterele artei noastre vor apărea cu un relief despre care astăzi nu ne putem face decât o idee
relativă   Studiul    d-lui M. Simionescu-Râmniceanu ramane
într'aSasta o sugestivă contribuţie într'un domeniu aproape
Sră strămoşi şi în care este de prevăzut ca discuţia va continua.
1926
* Masca Timpului, Schiţe de critică literară, Editura librăriei diecezane, Arad, 1926.
434
28*
.x N. IORGA
Ancheta noastră asupra Artei româneşti
Săptămîna viitoare va începe în ziarul nostru ancheta pe <:are am anunţat-o încă de mai mult timp.
Ea se va ocupa de problemele de bază ale artei româneşti. Întrebările vor fi extrem de interesante şi sperăm, venite la timp. Cităm cîteva întrebări:
1) Care sînt calităţile specifice ale artei româneşti?
2) Prin ce se distinge ea faţă de artele celorlalte ţări?
3) Credeţi în valoarea notei noastre?
4) Există un stil românesc sau este numai o afirmaţie neadevărată existenţa lui?
5) Valorile de seamă şi caracteristice pentru sufletul românesc, manifestat prin artă?
Va face deosebită senzaţie întrebarea a patra, care este foarte mult dezbătută, actualmente, părerile fiind spuse şi grupate în două tabere fanatice.
Ne vom adresa la toate personalităţile noastre de seamă •din lumea universitară, muzicală, plastică, literară. In acest fel vom da cititorilor într-un tot unitar, interesant şi uşor de citit toate marile probleme care agită intelectualitatea şi pe iubitorii de frumos.
PETRU COMARNESCU POLITICA, 13 Ianuarie 1927
436
CU PRIVIRE LA PROBLEMELE SPECIFICULUI ROMANESC
TIPURILE DE CASE ROMÂNEŞTI
Nu există un stil românesc, ci mai multe. Nu un tip, ci tipuri. Dacă ne gândim la clădiri, vom găsi o sinteză de artă populară, cu multe influenţe orientale şi occidentale (dintr'aces-tea din urmă, mai ales gotice şi, mai tîrziu, influenţe ale re-naşterei). Să exemplific câteva tipuri caracteristice: Arta religioasă ne-a dat biserica în formă de treflă, cu trei abside, cu pridvor pe stâlpi şi pronaos.
Casa boerească se prezintă prin două tipuri caracteristice, cula şi casa franceză. Cula este o locuinţă întărită pe care o găsim mai mult la munte şi al cărei nume turcesc înseamnă turn. Este, aşadar, o adaptare a noastră, luată, însă, gata făcută. Celălalt tip este casa franceză, care s-a potrivit mai bine la noi.
Casa Cantacuzino, unde acuma este serviciul sanitar, reprezintă tipul de casă boerească. Deasemenea unele case de la Iaşi, de la Copou sunt exemple de adaptare reuşită a casei franceze. Multora din ele li s-a stricat caracteristica, prin reparaţii, cum s-a petrecut şi cu casa Cantacuzino.
Casele ţărăneşti, sunt şi ele de trei tipuri. Casă ţărănească de lemn de la munte, cum o găsim în Ardeal şi Maramureş, apoi casa cu podgorii aşezată pe pivniţă, şi casa de la şes cu pridvorul pe pămînt.
STILUL ROMANESC
Numitul stil românesc este o adaptare nepotrivită a artei bisericeşti la casele de locuit. Ferestre înguste de mister, stâlpi groşi ce nu au ce susţine, apoi pe ici pe colo imitaţie de Horez (un monument al artei noastre) mai ales pe la scări şi pridvor, iar pe deasupra se face joc din balcoane de Mogoşoaia şi co-perişuri contorsionate. Astfel se prezintă falsa artă românească, pretinsa casă în stil românesc, care nici într'un caz nu e po-
437
trivită să fie cu faţa la stradă. Noi avem casa adoptată la stradă, tipul casei de la Copoul din Iaşi, cu terasă şi puţină grădină în faţă, adaptare reuşită pentru o stradă liniştită.
Pentru oraşul modern, ceva atât de nou, elementele din tradiţia noastră trebuiesc părăsite. Apoi, încă un motiv: din cauza climei, tencuiala nu e practică, fiind nevoe de văruire de două ori pe an.
Mult mai potrivite, pentru casele noastre, sunt cărămida aparentă şi betonul armat, cu condiţia să nu fie ca cel de la Alba-Iulia. într-adevăr catedrala de acolo a şi început să crape.
Cum o găsesc? Destul de izbutită, afară bineînţeles de turn, improvizaţie neghioabă care a stricat proporţia, numai pentru a fi mai înalt decât turnul bisericei catolice de acolo, care-i o construcţie veche şi admirabil lucrată. Şi încă ceva: arhitectura este proporţie, nu ornament.
PICTURA ŞI SCULPTURA ROMÂNEASCA
Avem pictori buni. Ceva specific au mulţi şi aici găsim mai multe tipuri adevărat româneşti. Grigorescu e adevărat precum şi Schweitzer-Cumpănă sau Stoica, în felul lor. Delicat este Grant. Foarte bine, chiar excepţionali îi găsesc pe Camil Ressu şi Francisc Şirato. îmi vorbeşti de marele lui tablou şi dacă nu are ceva specific? Desigur că da, dar ca şi la St. Dimi-trescu, de care mi-ai spus, este numai ceva din specificul românesc.
Sculptură nu avem, ci diferite reminiscenţe de şcoală. Han? Han creiazâ pe nota fundamentală a artei şi-a sufletului. Poezie lirică are şi Burcă. Fin este şi d-1 Hette.
LITERATURA ROMÂNEASCĂ
Nu sunt cunoscute toate izvoarele de inspiraţie, dar nici unul n-a răzbit pînă la nivelul comprehensiunii generale, în afară de Eminescu. Trebuie să te lămureşti în interior şi apoi să lămureşti pe ceilalţi.
Desigur, dumneata trebuie să fii moldovean, fiindcă îmi vorbeşti de Creangă. Nici nu se putea altfel: Creangă e foarte încîntător şi reprezintă un tip de ţăran român dar nu tipul. Rămâne ca de-acum încolo să se nască geniul care să redea
ţot specificul românesc. Pană acum avem parţial lucruri bune $i caracteristice, nu însă un tip de sinteză a întregului suflet românesc.
22 Ianuarie 1927
GEORGE ENESCU
CALITĂŢILE SPECIFICE ALE ARTEI ROMANEŞTI
Ocupându-mă de muzică, trebuie să spun dela început, că această chestiune e foarte dificilă şi nu se poate explica pe ■deantregul.
In muzica noastră predomină influenţa orientală. Ea farmecă cel mai mult, ea ne face să visăm. Dintre toate influenţele, ea este aceia care se răsfrânge mai mult în muzică, ea s-a aclimatizat cel mai mult la noi, ea a fost cea mai asimilată de arta românească. Ne-a venit prin ţigani şi s-a răspândit peste tot. Fenomenul de asimilare s-a petrecut la fel cum s'a petrecut cu vinul de Cotnari, care provine din viţă de Tokai, altoită.
Există şi cântece pur autochtone, păstrate prin munţi care au şi ele un caracter melancolic. Pentru muzicieni însă, cu tot farmecul lor, ele au mai puţin relief decât celelalte. Maestrul Kiriac a strâns multe cântece autochtone. Mai găsim la punctele limitrofe cântece diferite de cele provenite din Orient, dar originea lor e greu de fixat, căci acolo lumea este foarte amestecată.
CALITĂŢILE DE BAZA
Avem în cântecele noastre o atmosferă unică, un simţământ nostalgic. Nostalgia este inerentă specificului românesc. Chiar în mişcările repezi găsim nota plângătoare, dorul, acel ceva ce nu se poate stinge.
438
439
Să nu spunem muzică românească, ci mai curînd sentiment, parfum, culoare — româneşti. Din acest complex, în care coarda plângătoare predomină, s'au ivit cântece şi dansuri, capa d'opere în sine, unice ca valoare emotivă.
întrebuinţarea folklorului
Ar fi o nenorocire europenizarea folklorului nostru. întrebuinţarea lui' este foarte riscată. El există prin sine-însuşi. Parfumul lui estic se pierde prin desvoltări. Să te inspiri numai dela el, dar să-1 laşi în pace! Altfel el se va resfira. Prelucrarea folklorului trebue făcută atât de dibaci, încât să nu apară deloc această dibăcie profesională. Genul rapsodic este cel mai indicat. Folklorul şi-a atins perfecţia prin sine. Cei care vor să compue în spiritul lui să-1 îmbrace în haine potrivite, să-1 cânte dar nu în desacord cu sine însuşi şi cu spiritul lui. Inspiraţia, modalitatea, parfumul lui nu se mai găsesc aiurea. Păcat să se piardă un tezaur, care poate să dea o seamă de lucrări fermecătoare.
COMPOZITORII NOŞTRI
N'avem prea multe exemple de valori muzicale româneşti, care să se fi inspirat într'un mod fericit din folklor. Cîţiva doar putem cita. Mihail Jora, care simte la fel cu acest suflet artistic al poporului, Brăiloiu, a cărui naivitate artistică este caracteristică. Regret că nu cunosc ultimele lucrări ale d-lor Nona-Otescu şi Rogalscki, ca să mă pot pronunţa asupra lor. Maestrul Kiriac este deasemenea un exemplu asupra căruia vom reveni mai încolo. Cu timpul sper că exemplele se vor multiplica. Şi d. Alessandrescu a scris o compoziţie românească, dar a lăsat-o în părăsire.
CUM COMPUN?
Mă întrebi ce-am avut în vedere când am compus ultima mea sonată în caracter popular românesc? Ca în mai toate operele mele, instinctul de clădire al sentimentelor măreţe m'a condus şi aici. Având dinaintea mea spaţiu liber, am putut să desvolt în voe. Printr'un proces-sus am putut să îmbin aceste două lucruri: atmosfera dela noi (care să nu-şi piardă nimic
440
din puterea ei) şi totodată acest instinct pentru lucrările mari.
Impregnat dealungul anilor de această atmosferă am redat-o fireşte, din instinct. Dealtfel, cred că arta este mai mult instinct. Purificarea absolută, aceasta cată cel ce compune.
MUZICA BISERICEASCA
Din nenorocire n'a avut răsunetul suficient pentru a fi continuată. Vroiam să scriu şi eu o liturghie în caracter bisericesc. Singur GD. Kiriac reprezintă o valoare. Competenţa sa i-atât de mare, încât eu înadins nu m'am ocupat de această muzică, ştiindu-1 pe el atât de pregătit. Cred c'aţi auzit „îngerul a strigat" al d-lui Kiriac. Acest stil e cel adecuat cu biserica, cu cântările preoţilor. Deplâng actuala stare a muzicei msericeşti. Credeam că o să se încumeteze şi alţii, dar văd că marele specialist Kiriac a rămas singurul.
STRĂINII ŞI MUZICA ROMANEASCA
Chiar dacă noi nu scriem totdeauna în caracter specific românesc, totuşi în bucăţile noastre există ceva ce ne deosebeşte de ceilalţi. Octetul meu de coarde, care nu s'a cântat încă în ţară, şi pe care Kneisel, un extraordinar muzician, chiar, născut la noi, mi 1-a executat, părea tuturor streinilor că vine din est. Kneisel chiar, îmi spunea: „când aud acest octet, îmi amintesc de România". Memoriei lui Kneisel i-am dedicat ultima mea sonată. Şi în celelate compoziţii ale mele străinii găsesc ceva aparte. Suita în do major, Sonata pentru pian, compusă de curând, sunt bucăţi în care străinii găsesc ceva din estul Europei. Ba, când au auzit partea ultimă din sonata pentru pian, unii au spus: „Ne găsim la porţile Asiei". Un diplomat egiptean auzind o compoziţie de-a mea m'a întrebat dacă nu am fost în Egipt, atât de mult îşi aminteşte de ţara lui când aude cântecul meu. O analogie între simţul primitiv al ţărilor, desigur că există. Sunetul broaştelor, dorul după luna diamantină, nu se pot defini exact. Opera Oedip am compus-o în conformitate cu spiritul meu, dar şi a locului unde s'a desfăşurat marea tragedie. Muzica din Oedip are desigur ceva balcanic, o rigiditate clasică, insuflată de vederea unor clădiri greceşti. Documente de pe vremea homerică nu există. Artiştii sunt chemaţi să le interpreteze, să le născocească.
441
MUZICA POPULARA
S'a desvoltat la voia întîmplării, cizelîndu-se ea singură, ea pietrele de râu. Câte odată un individ are destul ecou în masă, aşa că poate forma el singur stilul unui popor, precum a fost cazul lui Grieg, a cărui muzică pătrunzând în popor a format stilul norvegian. Alteori s'a format dealungul vremurilor, şi şlefuindu-se şi înaintând ca singură. Noi ne inspirăm din trecut, îl căutăm, îl simţim, câteodată şi pe cât putem îl aducem la suprafaţă.
5 februarie 1927.
MARIN SIMIONESCU-RÂMNICEANU
NU POATE EXISTA UN SPECIFIC ROMANESC, ÎN ARTA VECHE
Un specific românesc în arta noastră veche nu poate exista, pentrucă în trecutul nostru n'a existat atmosfera cultă, care să poată provoca şi cultiva asemenea manifestări artistice.
Că n'a existat atmosfera artistică, dovedeşte completa ignorare de către cronicile noastre a tot ceeace numim azi frumos. Nu există nici o notiţă despre frumos, nici o interpretare stilistică în cronicile noastre.
Ceeace am expus noi la Paris, ca artă decorativă, exterioriza tot atât de puţin fondul nostru sufletesc ca de pildă fotografia hotelului Athenee Palace, concepţia arhitectonică românească.
STILUL ROMÂNESC, ÎNJGHEBARE ARTIFICIALĂ
în prezent se face la noi marea greşeală de a înjgheba un stil românesc în arhitectură, întrebuinţând materialul vechi artistic care a fost pedeantregul importat şi la care spiritul nostru creativ de-atuncea a participat tot atât de puţin cât astăzi veselăria dela Rosenthal.
442
Din această cauză vedem tot felul de ciudăţenii ca, de pildă, transpunerea fără nici o schimbare a balustradei de la Episcopia de la Curtea de Argeş, cel mai exotic monument din trecutul nostru, la scara de intrare a Băncii Marmorosch Blank, cu pretenţie de stil românesc. Ce legătură există între o biserică şi o bancă?
Rămân, dar, la ceeace am spus, că nefiind atmosferă, nu putea fi nimic specific. D-l Iorga are o carte, care neagă toate pretenţiile noastre asupra specificului românesc.
PRIN CE SE DISTINGE ARTA NOASTRĂ DE CELELALTE
Se distinge printr-o unică lenevie a spiritelor noastre creatoare de a căuta în sufletul lor specific românesc.
Nu există la noi, ocupându-ne de arta modernă, preocuparea conştientă de a reda numai ceiace-i propriu al nostru ca fel de a gândi şi simţi. Explic aceasta prin faptul că, în afară de arhitectură care, dorind a fi raţională, sufere de acea lenevie, şi exploatează monumentele vechi ca un modelar — toate celelalte arte se silesc la noi să evite naţionalul.
Motivul doinei sau ţăranca în tablou sunt subiecte care ne d'au încă specificul românesc. N'avem continuitate din arta populară în cea cultă. Specificul, aş spune, nu este în subiect ci în concepţie. Pe aceasta din urmă o imită artiştii noştri, după străinătate.
Am putea spune că avem un roman specific românesc, numai când subiectul petrecându-se în Cambogea toţi am spune, totuşi, că-i românesc.
APTITUDINILE NOASTRE
Avem surprinzător de multe aptitudini. Enormul număr de nespecialişti care abordează arta. Cine n'a făcut poesii? Pentru noi, oribil nu-i nimic. Avem aptitudini de talent, deşi n'avem arta, care prin concepţia ei să se afirme lângă cea franceză, rusească, ş.al. Aptitudinile nu s'au transformat în artă.
Nu putem avea un stil românesc, pentrucă n'avem mai întâi unul al vieţii, şi atâta timp cât aversiunea pentru tragic în artă şi pentru cugetare în celelate îndeletniciri intelectuale va continua, sufletul românesc neresimţindu-se de auto-
443
ritatea modelatoare a creatorilor, va rămâne mai departe o oglindă de refracţie a tot ce ne vine din străinătate şi prin urmare vom continua să fim în cultura europeană, asistenţi pc strampontin.
VALORILE NOASTRE
Oricât mâ gândesc, rămân la trei expresii a posibilităţilor de genialitate ale rasei noastre: EMINESCU — MINCU — ENESCU.
Cred că cineva, care şi-ar da osteneala ar găsi între oamenii aceştia o perfectă înrudire. Este o apropiere de adâncime, de trudă adânc gândită de a crea, între Eminescu, Mincu şi Enescu. Mincu era un mare cugetător arhitectonic. Proectul palatului primăriei era o creaţie, o fantezie nouă. Ideea lui de cavou-portret trăeşte arhitectura universală. Pe Enescu îl judec după Quartetul de coarde şi fragmentele auzite din Oedip-Rege.
La aceste trei expresii, Eminescu, Mincu şi Enescu, numai la ele pot rămâne în prezent.
12 februarie 1927.
FRANCISC ŞIRATO
SPECIFICUL ROMANESC
Este greu de răspuns cu aceiaşi precisiune cu care au fost puse întrebările anchetei dvs.
Problema „specificului românesc" a intrat în conştiinţa artiştilor români de prea puţină vreme.
Am da dovadă de neînţelegere a condiţiilor de creaţie dacă am pretinde unei generaţii Realizarea unui ideal de artă care cere contribuţia mai multor generaţii ce adună materialul expresiei formale, corespunzătoare sensibilităţii unui popor.
E o problemă prea gingaşe prin natura ei şi prea vastă prin posibilităţile ce ea oferă discuţiei ca să fie atinsă într-o anchetă, altfel decât în linii largi de schiţă. Deocamdată ne mărginim a spune că, dacă mi avem încă un stil românesc, cu
444
I
siguranţă avem o sensibilitate cu caracter ce se deosebeşte şi aseamănă în parte cu al altor popoare.
întrebarea ce se pune este: cum se manifestă ea formal cînd se exprimă plastic.
înainte de-a încerca un răspuns facem constatarea că arhitecţilor le revine meritul de a fi încercat, printr'o sforţare, de a găsi o realizare formală a problemei. Marele iniţiator a fost Mincu. Intenţiile lui neîndeajuns cristalizate — pentru arhitecţii noştri — ca modele realizate, au fost înţelese greşit.
ARHITECTURA DE AZI
Astfel s'a putut întîmpla ca în locul revanşei naţionale asupra formelor streine, urmaşii lui Mincu au fost victima unei mari confuzii: ornamentul a fost considerat element prim arhitectonic. Că românului îi place ornamentul e ,tot atât desigur, ca şi cumpătarea cu care îl întrebuinţează. Ornamentul, fie că este plasat la o clădire sau la costumul ţărănesc, el nu înăbuşe niciodată forma primară: în arhitectură dispozitivul arhitectonic sau la costum menirea lui. Arhitectura e, înainte de toate, proporţie, o corespondenţă armonică între părţi ce constituie o siluetă generală ce primeşte ornamentul ca atare, iar nu ca element independent ce năpădeşte dispozitivul arhitectonic
Stilul românesc al arhitecţilor noştri nu cunoaşte aceste lucruri elementare ce se găsesc, însă, clar exprimate în vechile case de la ţară sau la mănăstiri.
CALITĂŢI SPECIFICE
Claritatea espunerei e un semn distinctiv şi, prin nobleţea ce imprimă, o valoare estetică a artei populare, care nu este totuşi o artă cultă. Un covor ţărănesc se prezintă cu o individualitate artistică. Chenarul îl izolează şi-i defineşte limitele şi existenţa în mediu. Spaţiul — fondul covorului — e unitar în culoare iar ornamentul clar, în forme precise, cu o distribuţie precisă prin echilibrul său.
Forma unui vas ţărănesc, fie din lut sau lemn, nu este niciodată greoaie, şi este înflorat în sensul formei pe care o accentuiază. Pe tot ornamentul este accent al formei.
Deci accent şi esenţă. Esenţa formală în arta ţărănească e pretutindeni precisă, definită şi clară în caracter. Coloarea învioreazăforma fără a o distruge. .
;44f>
CE NE DEOSEBEŞTE DE CEILALŢI
Acest sentiment unic şi preţios pentru graţia formei ce trăeşte intens prin coloare, îl deosebeşte pe român de po-poarele-i din juru-i şi din depărtări. Românul nu amplifică ci simplifică. Sentimentul său plastic, fie că se exprimă printr-o cofă sau furcă de tors, e totdeauna plasat pe obiectul ce îşi trădează scopul pentru care a fost creat la prima vedere.
DRUMURILE VIITORULUI
In arta cultă actuală aceste calităţi nu şi-au găsit, încă, •exprimarea, dar şi-o va găsi cu siguranţă. Căci arta plastică e concepţie şi realizare laolaltă, iar noi nu am cunoscut sfânta taină ce se exteriorizează prin meseria de pictor, bunăoară. O vom cunoaşte în ciuda oamenilor de cultură ce nu ne-au fost utili — în urmărirea acestui scop — decât prin dispreţul ce ne-au arătat. Suntem abia la a treia generaţie de artişti într'o ţară de plugari.
Daţi poporului românesc o epocă de cultură, numai epocile •de cultură au recunoscut arta ca o necesitate, şi mai mult chiar. Atunci beţia provocată de aptitudinile facile, va trece — şi sînt semne de trezire — şi când ne vom regăsi sufletul pierdut o clipă, atunci un muzicant, un poet, un arhitect, un pictor sau sculptor, ca simbol al unei epoci de cultură superioară va purta în mâini înfrigurate potirul sacru ce conţine în el esenţa sufletului românesc.
N. N. TONITZA
CALITĂŢILE SPECIFICE ALE ARTEI ROMÂNEŞTI
Mă aflu în nedumerire. Despre care anume artă mă întrebaţi? Despre arta populară sau despre arta cultă? Legătura organică cu neamul nostru românesc, singură arta populară o are. Cealaltă — cultă — va să şi-o câştige, hotărât, de acum înainte.
446
Aceasta nu vrea să însemne că arta cultă se află în inferioritate. Nu! Ci numai că e mai tânără. Un adolescent român, oricum un tip românesc mai puţin reprezentativ decât tatăl sau bunicul. Dar în el stau ascunse comorile sufleteşti ale bătrânilor, cari, fiţi siguri, vor fi dezvăluite şi sporite în viitor. Care va fi înfăţişarea artei noastre culte, DE MÂINE — nimeni nu poate şti, şi nici nu e prudent să anticipăm.
Să dăm artiştilor tihna necesară şi COMPLECTA LIBERTATE să creeze după pofta inimii lor şi după capriciul fanteziei lor — şi să aşteptăm, cu răbdare, rezultatul. Nu mult. Un secol-două. Alte popoare, cu arta şi civilizaţia astăzi în floare, au aşteptat chiar mai îndelungă vreme.
Fiţi pe pace: când arta noastră cultă va ajunge la maturitate se vor ivi de pretutindeni doctori feluriţi să-i ia sânge, şi să-i analizeze virusul „specific" — pe care'l vor afla din abundenţă. Astăzi sondajul acesta e prematur. Şi — mi se pare — I       puţin fanfaron.
SPECIFICUL ARTEI POPULARE
Despre „specificul românesc" aşa dar, nu se poate vorbi în chip serios decât faţă de arta străvechiului şi uriaşului nostru anonim: poporul.
Privitor la muzică, maestrul Enescu, a făcut deunăzi, tot în coloanele ziarului dvs. o splendidă caracterizare: „muzica noastră populară este expresia dorului".
De câte ori am cercetat un chilim oltenesc, un caval încrustat, un cerdac de casă ţărănească, un ou încondeiat, o năframă de borangic ţesută în flori de zăpadă, şi atâtea alte mărunţişuri, pios împodobite, din gospodăria ţăranului nostru — am avut întotdeauna asociaţii muzicale: fragmente din doina românească.
Doina românească aşa cum ne-a transmis-o lăutarul bătrân : tristeţea sfâşietoare, dor nestins — şi accese de chinuitoare veselie. O veselie aproape desnădăjduită.
Pentru artele noastre populare — toate — nu aflu altă înfrăţire sufletească, care să-mi dea posibilitatea unei caracterizări fără greş/— decât DOINA.
O fi oare aceasta (ah! barbară expresie) — specificul românesc?? ...
447
VALOAREA ARTEI NOASTRE
— Cred nestrămutat în valoarea artei noastre! Şi mai ales -cred în valoarea de mâine a artei noastre culte — aşa cum -cred în fatalitatea istorică.
Neamul latin nu şi-a epuizat, însă, energia artistică creatoare. Italia, Spania au stăpânit, prin arta lor, lumea. Astăzi o stăpâneşte Franţa. Mâine, va fi rândul şi datoria noastră.
EXISTENŢA STILULUI ROMÂNESC
Există un stil românesc. Dar, categoric, numai în câmpul •artei populare. Şi aici stă primejdia mare — pentru artiştii culţi, prea dornici să se afirme şi să fie aclamaţi ca specifici.
Stilul bătrânei arte populare nu poate şi nu trebuie IMITAT, de o generaţie tânără şi cultă. Datoria fiecărei generaţii noui este să desăvârşească şi să sporească aportul artistic al străbunilor.
Prin ce? Prin adăugiri de inedite nuanţări sufleteşti, ACTUALE, şi printr'un rafinament technic, care să fie expresiunea neîncătuşată de prejudecăţi, a acestor sporuri.
Iată pentru ce atâtea lăudabile tentative de a strămuta, în arta cultă stilul nostru popular, au dus la ridiculele rezultate cunoscute de toţi — în ţesătorie, mobilier, arhitectură etc.
O. HAN
SPECIFICUL ROMANESC
Unii cronicari fac tartine specificului românesc spunând: cutare pictor a pus mâna pe specificul românesc, pictura cu-tăruia e cea mai românească şi atunci ulcele, străchini, ţărani şi linguri de lemn se îngrămădesc într'un tablou pentru ca specificul românesc să fie reprezentat cu tot complexul muzeului de etnografie. Lucrurile merg mai departe; pictorul anunţă cu entuziasm: El şi alţi câţiva au pus bazele artei româneşti.
448
înţelegeţi: „bazele artei româneşti", cum s'ar pune bazele unei societăţi de exploatat cărbuni din minele dela Comăneşti.
Un stil nu apare voit şi tendenţios. Nu este o cbestiune de speculat şi nu poate fi obiectul unei întreprinderi. El apare din preocuparea artiştilor de problemele artei lor, ca expresie pură de realizare, spre o definitivare a operei, iar specificul românesc intră ca factor subconştient activat şi susţinut de efortid către cea mai pură expresie de artă, efort în care fiinţa etnică îşi găseşte perfecţiunea ei în forma plastică. Nimeni nu precizează în ce stă specificul românesc, ce anume din rărunchii vieţei a pătruns în opera artistului şi care este expresia formală în care sentimentul plastic a luat o formă artistică. Desigur, aceste lămuriri cer pricepere, muncă şi foarte multă dragoste de artă.
ARHITECTURA NOASTRĂ
Arhitectura noastră veche a fost transplantată în cadrul urban cu necesităţi urbane şi moderne, numai de dragul cu-vîntului „românesc" şi pentru exploatarea sentimentului naţional. Coloane, ornamente şi toate datele exterioare ale vechei arte arhitecturale au fost căţărate pe construcţii noi fără nici o adaptare sau prelucrare. Utilizarea acestor date exterioare ale artei arhitecturale a făcut preocuparea arhitecţilor, deveniţi profesionişti ai „stilului naţional". Clădirile, fără să aibă o nouă închegare arhitectonică se împodobesc cu ornamente bogate, care nu formează elemente subordonate arhitecturei, în care nu există elementul constructiv, ci numai ornamentele îţi sar în ochi.
EXISTENŢA EXPONENŢILOR EXPRESIVI
Aceste constatări nu ne duc însă la negarea oftată de unul din criticii-docţi că n'am avea nimic românesc decât lenevia spiritelor. Aceşti intelectuali docţi (îi denumim astfel pentru a le defini profesia) ne aduc numai afirmaţii şi dispreţ: nici în trecut, nici în prezent n'avem nimic românesc. Credem că afirmaţia celui ce nu găseşte nimic pare a fi cea mai românească expresie. Artiştii cunosc şi înţeleg din experienţă acest soi de experienţă cînd ajunge la ei.
Trezit la viaţa artistică cultă abia de 50—60 de ani, poporul român îşi are totuşi exponenţii lui artistici: Alexandri, Emi-
•29 — Dreptul la memorie, voi. III.
449
A
nescu şi Creangă au rădăcini adânci în poezia populară, ridi-cîndu-se la o expresie artistică nouă. Coşbuc îi continuă, iar Caragiale cred că nici pentru tragicul constatator al leneviei spiritelor creiatoare nu a utilizat datele exterioare, pe care le oferă viaţa românească, decât ca o pătrundere a elementului constant din firea românului, latura satirică a spiritului românesc. Caragiale este un artist român cu superioară expresie artistică. Luchian şi Andreescu nu sunt numai imitatori ai artei franceze; iar Enescu rămâne român în simfonii, sonate cât şi în rapsodiile sale în care a utilizat motive populare. Un artist ca Mincu a putut să dea o operă nouă, din pătrunderea în esenţă a vechilor elemente arhitectonice.
ARTA POPULARA ŞI BIZANTINA
într'adevăr nu există în trecutul poporului român individualităţi creatoare. Tragic afirmă intelectualul dox: n'avem nimic în trecut şi nici în prezent. Totul este imitaţie. Şi alte popoare au suferit influenţe în artele lor. Acest proces nu s'a întîmplat numai cu poporul român, cu toate acestea celelalte popoare n'au fost condamnate să nu primească nici o influenţă artistică deoarece opera de artă a exercitat întotdeauna o fascinaţie stimulentă pentru creaţie.
Totuşi, s'a putut desvolta în ţara românească (prin religia ortodoxă) o artă bizantină, care era expresia celei mai culte arte a acelor timpuri. Arta bizantină în ţara românească n'a suferit nici o decădere, cred că fără nici un fel de posibilitate de negare arta bizantină făcută în ţara românească e de cea mai înaltă expresie artistică. Aceasta demonstrează cel puţin că există la noi o atmosferă prielnică unei arte superioare şi corespundea unui sentiment existent religios şi artistic. Avem o artă populară, oricâte apropieri s'ar găsi cu arta populară a altor popoare, există diferenţieri esenţiale, născute din necesităţi locale şi din spiritul poporului român iubitor de măsură şi ritm, în încrustările în lemn şi în forma şi ornamentaţia oalelor şi străchinilor, iar in covoare găsind formă artistică proprie sentimentului său iubitor de abstract. Existenţa artei bizantine şi artei populare sunt chezăşii că poporul român a dat formă artistică superioară sentimentului său plastic. Trezirea naţiei române la viaţa modernă n'a făcut ca acest sentiment plastic sau mai bine-zis creator să se ducă în haosul negărei şi românul să rămână numai cu facilitate de imitator.
450
1
NEVOIA UNOR SERIOASE STUDII
Un studiu făcut de intelectuali cu dragoste, cu muncă şi adâncă pricepere a poporului român şi artei lui ar putea să desprindă ceeace este specific şi ceeace este influenţa străină, căci avem artişti de necontestată valoare. E uşor să vezi că n'avem o artă ca aceea franceză sau rusă şi nu e de nici un folos. E încă mai greu să vezi că în mişcarea actuală a artei române este o vădită preocupare de a stăpâni mijloacele de realizare artistică care să ducă la o esenţă formală, preocupare ce face trăsătura caracteristică a artei populare româneşti, şi care pare că a pătruns până la individualităţile de seamă ale artei actuale.
Criticii-doxi, intelectuali amărui ce par a se hrăni cu frunze de mac, se urcă cu aeroplanul culturii doctorale la înălţimi de unde şi oceanul pare un lighean cu apă.
5 Martie 1927.
ŞTEFAN DIMITRESCU
EXPRESIE ARTISTICA BAZATĂ PE UTIL
La întrebările prea precise formulate de ziarul „Politica" în privinţa calităţilor specifice ale Artei româneşti, e tot atât de greu de răspuns prompt, pe cât e de prematur să te complaci în profeţii, de care totuşi nu poţi scăpa.
Singurul lucru ce-1 putem face, cu oarecare grije, e limpezirea drumului pentru găsirea elementelor de sensibilitate românească. Chestiunea, însă, depăşind limitele unui articol de gazetă, ne obligă la o formulare a părerilor în cadrul unei schiţe cât mai sumare.
La poporul nostru expresia frumuseţei plastice e plasată pe util. Această frumuseţe îşi trage caracteristica din necesitatea din care a isvorât cât şi din condiţiile în care a trăit.
Dorinţa de evadare spre spiritual a fost caracterizată prin-tr'un alean specific, un fel de tânguire după reverie, singura pe care şi-a permis'o Românul neavând timpul să viseze. Viaţa
29* 451
sbuciumată de-a lungul timpurilor, nu i-a dat răgaz de prea multă visare liberă şi independentă de orice griji. Viata i-a fost cel mult o meditaţie sentimentală şi atentă, urmărită însă ca un demon de o necontenită stare sufletească, alternând de la necazuri la foarte puţinele momente de linişte si veselie.
SENSIBILITATEA ROMÂNEASCA
In acest fel putem cerceta domeniul de sensibilitate la poporul nostru. Epocile mari şi de răspundere în urmărirea unui ideal de viaţă, permanent lipsite de continuitatea unei atari stări sufleteşti, cu salturile ei inerente dela o senzaţie la alta, cred că i-au imprimat o prudenţă logică şi gravă, un remarcabil spirit de ordine şi claritate — şi o dragoste înţeleaptă şi profundă de natură.
Atât în muzica şi literatura populară cât şi în înfrumuseţarea locuinţelor şi a tuturor obiectelor de primă necesitate găsim caracteristica unei arte colective. Fermecătoarea căsuţă ţărănească, fota, cămaşa înflorită, levicerele, cât şi strigările de pe munţi, povestea şi doina explică această sensibilitate, care n'a avut plutire majestuoasă de vultur, ci a rămas la sbor neîntrerupt de albină harnică şi grijulie.
In bogăţia ei de variaţie această artă populară n'a făcut decât să-şi desăvârşească sufletul bordând pe aceleaşi cadenţe sufleteşti şi preocupări de spirit, alternarea aceloraşi motive.
MAREA TRECERE
Şi dacă literatura populară, frumoasele basme care intră în cadrul unor preocupări de o filozofie mai generală şi mai liberă, şi-au găsit cântăreţul în arta cu duh a unui Creangă sau în expansiunea idealistă a unui Eminescu, apoi în plastică drumul până la iluminatul Luchian sau inspiratul cercetător Mincu, nu îndestul de bine înţeleşi, a fost cu mult mai lung.
Trecerea dela caracterul primitiv al artei noastre populare eminamente decorativă spre amploarea unei arte culte, s'a anunţat numai; realizarea priveşte generaţiile viitoare.
Primele date (de artă cultă) le avem în anonimele portrete de ctitori de prin bisericuţele noastre bătrâne, care ne încântă şi călăuzesc în suficientă măsură spre cunoaşterea specificidui de sensibilitate, de care vorbim. Şi deşi în aparenţă şi ca meşteşug aceste prime icoane picturale se pare că nu se deosebesc prea mult de austeritatea şi naivitatea primitivilor italieni sau
452
nordici, totuşi un bun cunoscător le poate ghici caracterul autohton şi arhaic.
Un suflu de evlavie neprihănită şi bună cuviinţă e în aceste chipuri zugrăvite în linii simple şi cât mai apropiate de natural şi în culori cât mai potolite. Şi aici e locul de a releva acelaşi spirit de sensibilitate. Cuminţenia formei la arta populară, cu exclusiva înlăturare a elementului de bizar şi capriciu cât şi o armonioasă maritare a culorilor plasate pe forme cât mai ordonate şi mai ritmice, dau o notă clară de o sensibilitate coloristică foarte bogată. Complimentarele revin mereu în acorduri de nuanţare nouă şi neaşteptată, iar albul imaculat în mesele lui mari e o călăuză sigură a nobleţei de aspiraţie spre ideal. înlăturarea stridenţelor coloristice, aminteşte parcă ceva din atmosfera locală clară, din majestatea limpezimei cerului şi din înşiruirea lineară a holdelor colorate care urmăresc ondulările dealurilor şi colinelor.
O completare în exprimarea plastică a poporului nostru în faşă, a fost şi analogia concepţiei despre morală şi religia noastră ortodoxă; epocă în care a trăit dacă se poate spune un romantism primitiv. Căci la zugrăvirea bisericilor noastre în stilul bizantin învăţat şi adaptat de bătrânii noştri zugravi, putem constata aceeaşi înţelegere plastică şi curioasă credinţă. Cât de greşit e însă înţeles de pictorii actuali acest stil bisericesc.
PERSPECTIVE
Timpul însă care ne-a adus deplina afirmare a independenţei vieţei de Stat, cu orizonturi şi cerinţi mult mai largi va fi creatorul unui nou romantism bazat pe un ideal de viaţă sufletească şi spirituală cu mult mai creator. De aici lupta generaţiilor actuale şi încă a multora după noi, va fi mai mare şi mai grea. Generaţia actuală de artişti i-a fost dat să simtă şi să cunoască profund în sbuciumul marei epopei naţionale, trezirea unui subconştient extraordinar de bogat, pe care însă numai calităţile excepţionale ale personalităţilor de marcă îl vor putea afirma într'o formă cultă. Şi cine ştie dacă şi claritatea şi frumuseţea solului nu vor ajuta la viitoarea morală şi viaţă spirituală a poporului nostru.
Starea originală a „calităţilor specifice" artei noastre primitive, ca să revenim la cuvântul scump „Politicei" e o admirabilă prefaţă a viitoarei arte culte româneşti.
6 Martie 1927.
453
A
jj
CONST. BRAILOIU
EXISTENŢA STILULUI ROMÂNESC
Mai bine mai întreabă întâi dacă există stil românesc şi apoi m'ai pune să-ţi spun care sunt calităţile specifice. în privinţa stilului românesc răspund numai decât şi categoric: da, există stil românesc. Cred în valoarea artei noastre şi simt adânc frumuseţea ei.
Mi-e mult mai greu să-ţi răspund la primele întrebări asupra specificului românesc şi prin ce anume se distinge el faţă de celelalte popoare. în câteva rânduri de cotidian nu poţi arăta aceste calităţi specifice ale stilului românesc. Nu e vorba de felul nostru de a trăi şi a simţi: îl ştim. E vorba de mijloacele de expresie proprii operilor caracteristice pentru psihologia noastră şi pe acestea nu le poţi defini (presupunând că le-ai identificat) decât în volume şi cu ajutorul unui vast vocabular technic. Nu este destul să proclami că Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, ci e nevoie să lămureşti prin ce particularităţi ritmice, tonale etc, o melodie românească oglindeşte această straşnică constituţie a neamului.
Vorbesc numai de muzică şi până aici numai de muzica populară.
MUZICA POPULARA ŞI CEA CULTA
înainte de a trece la „muzica cultă", cum se zice acum, de care vă interesaţi dvs. îmi daţi voie să mai adaug eu în-su-mi o întrebare la care tot eu voi răspunde:
„Ce legătură este între muzica poporului şi cea simfonică sau savantă?"
Am cetit în timpul din urmă nu ştiu câte articole de polemică privind problema: literatura întemeiată pe motive din popor, poporanistă, ţărănistă — dacă este permisă expresia — este ea, da sau nu — superioară celei moderne, adică orăşeneşti pe deantregul, străină cu totul de mentalitatea ruraiă?
Problema îşi păstrează actualitatea şi în materia muzicală: trebuie oare să scriem muzică semănătoristă sau muzică modernă? ... decât că în forma aceasta întrebarea n'are pentru mine nici un înţeles. Nici vorbă că vrem o muzică modernă,
454
dar rămâne de văzut dacă un stil modern românesc poate fi creat din senin şi de azi pe mâine.
Eu răspund: nu. Am mai scris undeva că creatorul se leagă, vrând nevrând, de un antecedent. Daca respingi antecedentul autochton, legându-te de unul străin nu urmează de aici că se va încetăţeni în străinătate, ci numai că va rămâne întotdeauna el însu-şi un străin şi acolo şi în ţara lui.
REÎNTOARCEREA LA MELODIA PATRIEI
Stilul modern, lipsit de legătură cu singura noastră tradiţie muzicală profană, cea ţărănească, nu poate fi decât^ o contrafacere nevinovată, dar inutilă a stilului modern din ţări cu amintiri de artă veche.
Era fatal ca mai curând sau mai târziu compozitorii români să simtă nevoia organică de a se întoarce la melodia patriei. Asistăm chiar în momentul de faţă la o mişcare muzicală naţionalistă, puternic ajutată de impulsul care este „Societatea Compozitorilor Români".
Ţinta nu este desigur, un imposibil „retour â la na ture". Ceea'ce căutăm cu toţii este pur şi simplu asimilarea treptată a elementelor muzicale fundamentale, a materiilor prime româneşti.
Muncă grea, ce ne-ar fi fost uşoară de n'ascultam pe-atâţia dascăli mincinoşi. Simptomul cel mai strălucit al avântului înspre o estetică românească îl văd în sonata pentru vioară şi pian de Enescu, operă capitală şi act decisiv pentru viitorul nostru: hic incipit vita nova.
VALORILE MUZICII DE AZI
Voiţi să mai aflaţi numele celor socotiţi de mine valori de seamă ale artei propriu-zise româneşti?
Cel dintâi îl pronunţ mişcat, atâta „unire în suflet şi'n simţiri" mă leagă de omul care'l poartă: este numele bunului nostru maestru Kiriac, compozitorul incomparabilului îngerul a strigat, şef de cor plin de dragoste pentru cântec şi pentru ţară, dascăl blând care a ştiut să ne înveţe atâtea şi să ne lase să înţelegem şi mai multe.
Cu De la Matei cetire, I. Nona Otescu este pe cale de-a săvârşi o faptă mare ...
Priveliştele moldoveneşti au impus numele lui Mihail Jora. Iar printre nenumăratele compoziţii în stil naţional ce răsar
455
acum_pretutindeni nu vreau cu nici un preţ să uit suita pentru pian a d lui Marţian Negrea; Jm de u Pen
eLT^smanesc e cu atât mai autentic şi mai i2bitor c" St
9 Martie 1927.
MIHAIL JOKA
ORIGINALITATEA MUZICII NOASTRE
O seamă de probleme se pun în jurul muzicii româneşti pe care dacă o judecăm după criterii fixe şi străine nu o vom înţelege nici odată.
Se spune de multe ori că muzica noastră este împrumutată şi că nimic original sau aproape nimic, n'am găsi în ea. Motivul care se dă este continua năpastă, care a căzut pe capul poporului nostru, veşnic năpădit de duşmani. Eu însă mă întreb cum avem totuşi o limbă românească, după atâtea nenorociri? Ţăranii care s'au refugiat în munţi pentru a-şi păstra graiul şi portul, nu au fost în stare să păstreze oare şi cântul lor, atât cât. îl aveau?
Poporul nostru totuşi cântă. Românul nu cântă când e lume, ci când este singur pe câmp cu oile. El dansează şi are simţ ritmic extraordinar. Aceasta este puterea muzicii noastre
populare.
CARACTERISTICI
Muzica noastră populară este de-o mare bogăţie. Linia melodică este veşnic schimbătoare. De asemeni şi când executăm o melopee românească trebuie să-i găsim ritmul, ne-putându-i-se pune o bară de măsură ca în muzica cultă. De aceia cântecele culese de Bela Bartok sunt lăsate „tale-quale" pentru a fi executate. Sistemul armonic este foarte interesant. Incertitudinea de moduri este o caracteristică. Terţa este când majoră, când minoră. Măsura se schimbă. Caracteristica melo-456
diei este că românul cântă în terţuri şi jumătăţi de sferturi de ton. Deaceia se poate cânta mai uşor din gură, decât la pian, de pildă.
Ţârcovnicii au ceva caracteristic în această privinţă. Secunda crescută, care predomneşte în muzica orientală, nu o găsim în toate cântecele româneşti, de exemplu, în cele culese de Bela Bartok. E o întrebare dacă secunda crescută ne-a venit prin ţigani sau o avem mai din'nainte. Lucruri de specialist se ridică şi se cer lămuriri pe care încă nu le putem d'a.
VALORILE ROMÂNEŞTI ŞI SFORŢĂRILE LOR
Muzica noastră cultă se forţează a găsi ceiace i se pare autentic românesc şi mai puţin influenţat. Divergenţa de opinii este încă mare. Totuşi avem valori însemnate. Enescu păstrează în multe din compoziţiile sale aceste caracteristici, de care am vorbit mai sus. Schimbă des măsura. Găsim în compoziţiile sale (fragmentele din Oedip şi utima sonată) ceva primar, arhaic, nedesvoltat, caracteristic. Enescu pune pe Oedip să cânte în sferturi de ton, exact cum cântă românul. Invenţia melodică este în stil popular, variat atât cât poate permite folclorul nostru.
Nona Otescu nu a inventat ci a transpus ceiace a găsit, dar frumos orhestrat. Armonia la el e destul de rudimentară, redând atmosfera lăutărească, punând pianul să dea ca ţambalul.
Const. Brăiloiu, talentat şi cult, s'a dedicat culesului de folclor, poate pentru a-si strânge material pentru mai târziu. Aprofundează şi nu se lasă luat de întâmplare.
Cercetător preţios, care ştie enorm de multe este maestrul Kiriac, a cărui compoziţie îngerul a strigat este unică.
Rogalschi, de asemenea, s'a arătat destul de interesant în ultima lui compoziţie, în care găsim ceva specific din muzica mahalalelor noastre cu lăutarii lor. Trebue totuşi să facem distincţie între muzica pură şi cea de mahala.
DRUMURILE VIITORULUI
Se discută mult dacă temele populare pot suferi desvol-tări simfonice. Pare-se că nu. Folclorul rus sau francez este mai apropiat de sufletul orăşeanului decât al nostru. Bieţii lucrători agricoli sau păstori cântau după cum îi ducea capul. Noi ne adresăm muzicii populare pentru că încă n'am găsit mijlocul de a o transpune în muzica savantă. Sforţări de sea-
457
ma s'au făcut şi le-am amintit mai sus. Totuşi, problemele încă nu s'au lămurit şi mai avem foarte mult de mers până la o clarificare a lor. Până atunci ce putem face altceva decât să muncim cu încredere şi dor?
G. D. KIRIAC
AVEM UN CÂNTEC AL NOSTRU, BOGAT ŞI ORIGINAL
La popoarele la care cultura oficială n'a pătruns sau n'a prins încă în massa mare a poporului predomină arta populară, produs al unei vechi culturi acomodate cu vremea mediului social şi temperamentului poporului. Avem un cântec popular al nostru bogat şi original. în orice moment şi oriunde te-ai găsi într'un colţ al ţării ai să auzi cântând, fredonând sau flue-rând crâmpee de cântece româneşti. Olteanul, după ce şi-a vândut marfa îşi aduce aminte de casă şi ţot cântă că e singur şi cât e liber. Noaptea când duc flăcăii caii la păscut, de îndată ce au ieşit din sat, răsună văile de cântece. Fetele la lucru, cântă şi se iau la întrecere care de care cântă mai bine şi mai frumos. Apoi, „nuntă fără lăutari" nu se poate, iar lăutarul este un factor indispensabil în sat.
Poporul cântă, îl farmecă cântecul şi nu vrea să ştie decât de cântecul lui. Poporul e conservator şi refractar: nu primeşte repede şi deodată noutăţile. Cu vremea, prin circulaţia repede dela oraş la sat, prin şcoală, prin biserici, prin gramofoane, prin educaţia orăşenească a soldaţilor, prin lăutari chiar, cântecul orăşenesc, fără interes şi fără originalitate, va pătrunde şi la sate, va face poate un mic gol dar nu se va impune, nu va rămâne. Tot cântecul băştinaş va fi hrana sufletească a poporului.
CALITĂŢILE CARE NE DEOSEBESC DE CELELALTE POPOARE
Un nepriceput, după o oarecare obişnuinţă, poate observa că melodiile româneşti îşi au tonalităţile şi cadenţele lor proprii, ritm şi forme speciale, spre deosebire de melodiile altor
458
popoare. Poporul simte acest lucru, muzicantul poate ajunge prin analiză la această diferenţiere.
Origina cântecului e veche. în unele cazuri predomină tonalitatea şi obiceiurile muzicale medievale. în altele, cum ar fi recitativele olteneşti, aproape vorbite, forma e mai rudimentară şi mult mai veche. Poate de mii de ani.
Influenţa orientală, care a răzbit la toate popoarele din spre răsăritul şi sudul Europei (grecii moderni, ruşi, sârbi, slovaci, unguri şi poloni, iar în sudul Europei la spanioli, portughezi şi italienii meridionali) a pătruns şi la noi, dar mult mai târziu şi nu peste tot locul.
S'ar putea împărţi cântecul nostru popular în 2 categorii mari forma de cântec comună cu tot centrul şi occidentul Europei — melodia diatonică, şi forma care a primit influenţe orientale, — melodia aşa zisă cromatică. Melodia diatonică predomină, şi în partea de munte a ţării aproape nu există melodii de natură cromatică. în spre baltă, spre Dunăre se simt mai mult influenţele orientale.
CHESTIUNEA LAUTARILOR-ŢIGANI — ORIENTALISMUL NOSTRU
S'a zis că melodiile populare sunt produsele lăutarilor-ţigani. Nu e adevărat. Lăutarii nu sunt decât propagatorii acestui cântec. Ei au găsit cântecul gata, s'au acomodat cu forma aceasta, au imitat-o, au înmulţit-o chiar şi au răspândit-o peste tot locul. Lăutarul ţigan din România altceva şi altfel cânta decît lăutarul ungur sau sârb. Cel dela noi înmulţeşte şi răspândeşte cântecul pe care 1-a găsit aici: doina, hora, chindia, bătuta etc, cel din Ungaria îşi are ceardaşul şi cântecele ungureşti; cel din Serbia, baladele, cântecele şi dansurile sârbeşti.
Dar să nu se uite că sunt şi lăutari români, mai cu seamă în Oltenia şi în multe părţi de munte, şi sunt localităţi din Transilvania unde nu există lăutari-ţigani. în afară de asta cântecele de leagăn, colindele, bocetele şi încă alte multe cântece nu sunt cântece de ţigani. Trebuie să ne gândim că cel mai vechiu şi mai harnic făuritor de cântece a fost ciobanul care în decursul veacurilor a purtat cântecul dela munte la vale şi iarăşi înapoi dela vale la munte. Vieţii păstoreşti se dato-reşte abundenţa şi originalitatea cântecului nostru. Lăutarul a venit târziu şi a găsit cântecul gata cu forma lui încrustată pentru trăinicie. Ceiace este interesant este faptul că şi astăzi
459
cântecele populare (melodiile) se croesc după forme care datează de sute şi mii de ani şi în asta stă originalitatea lor. Lăutarii nu fac altceva decât să răspândească această formă de cântec.
Ţiganii au şi câteva cântece ale lor cu care se fălesc „Ţi-gănie, ţigănie, vede-te-aş neagră pustie!", „Ca la uşa cortului" şi altele, iar ca colindă „Vasâlca". Dar acestea se ştiu de toată lumea că sunt ale lor şi au o formă şi un fond specific care nu se pOate confunda cu forma celorlalte cântece.
în afară de acestea, modul de a cânta al ţăranului diferă cu totul de al lăutarului-ţigan. Ţăranul sau ţăranca sunt mai sobri în expresiune, au o cântare mai curată, mai limpede şi mai închegată; iar lăutarul ca orice om care face meserie, cântă mai afectat, se schimonoseşte de multe ori şi pe lângă toate astea mai poceşte şi limba.
Aşa dar cântecul nostru popular nu este oriental, ci este cântec românesc, tot aşa precum la alte popoare găsim cântece ruseşti, sârbeşti, bretone, spaniole etc.
Influenţe de detaliu orientale sunt dar fondul băştinaş nu e atacat. Nu este nici product al lăutarilor ţigănit. Este un product băştinaş, ceva specific rasei, locului, climei şi influenţelor sociale şi în strânsă legătură cu poezia şi obiceiurile poporului.
se mai lua la întrecere cu cei de altă rasă, nu-şi vor mai renega naşterea şi vor cânta în graiul muzical care le este lor firesc, îşi vor crea un limbagiu muzical al lor propriu, care va fi stilul muzicei româneşti.
O operă de artă nu va fi trainică dacă nu va fi sinceră. De bună seamă ceiace au făcut ruşii, norvegienii, polonezii, boemii, spaniolii şi ungurii din cântecul lor naţional vor putea face şi ai noştri din cântecul nostru.
Dela marele nostru maestru George Enescu care încă copil ne-a dat Poema română, care la Paris la concertele Colonne a exaltat întreg imensul teatru Chatelot, el care mai târziu ne-a dat frumoasele rapsodii, iar acum minunata sonată pentru vioară şi pian, dela dânsul se aşteaptă croirea drumului pentru muzica românească. Avem o pleiadă de tineri compozitori talentaţi, oameni culţi, abili mânuitori ai .condeiului muzical; dela dânşii şi dela mulţi alţii care vor veni după dânşii ne aşteptăm la înflorirea muzicii româneşti. Din sufletul şi din simţirea lor va ieşi stilul şi originalitatea muzicei româneşti. Lor şi multor altora viitorul le este deschis.
19 Martie 1927
DATORII ŞI PERSPECTIVE
Fiind un patrimoniu al neamului nostru, trebuie păstrat cu sfinţenie. Până mai este timp, până nu se împestriţează, trebuie adunat, clasificat, studiat şi publicat. Este o datorie a celor ce şi-au luat sarcina culturii poporului. Un asemenea material original va interesa străinătatea. Etnografia va apela când şi când la datele folklorului muzical. Din faptul că o aceiaşi formă de cântece se găseşte în Oltenia şi în Maramureş, că în Ialomiţa, Brăila şi Dobrogea se cântă aceleaşi cântece ca şi la munte — fapte din viaţa păstorească — interesează studiile etnografice.
TINERII MUZICANŢI
Tinerii muzicanţi făcând cunoştinţă cu produsul poporului, însuşindu-1, iubindu-1 şi apropriindu-1, urmând calea naturala a temperamentului lor, de sigur nu vor mai încerca a
460
ION PILLAT
TRADIŢIA NOASTRĂ E POEZIA POPULARĂ
Este greu de vorbit la noi despre o tradiţie clasică, de vreme ce n'am avut-o. Pe când Franţa are cântecele evului mediu, pleiada, producţia deosebit de bogată a secolului lui Ludovic al XlV-lea; pe când Germania a avut serii întregi de poeţi care au făcut trecerea dela literatura populară la cea cultă şi apoi de la aceasta la cea modernă; pe când Anglia a avut secolul de înflorire al Elisabetei, având ca fruntaş pe Shakespeare, ţara noastră n'a avut o tradiţie clasică, o literatură care s'o poată îndruma. Deaceia începuturile poeziei culte la noi au fost anevoioase. Literatura populară a ţinut locul celei clasice. Ea a fost izvorul tuturor inspiraţiilor. Dacă observăm evoluţia literaturii
461
române vom vedea că fiecare generaţie a căutat să-şi împrospăteze puterile apelând la fondul poetic al poporului. Astfel cronicarii şi Dositei luptă împotriva slavonismului, pe-atunci literatură de cancelarie, cu ajutorul literaturii populare.
„Psalmii" lui Dositei şi „O seamă de cuvinte" de Necuîce sunt dovada inspiraţiei din poezia populară. Mai târziu curentul grecesc, este îndepărtat tot cu ajutorul poeziei populare la care apelează în acest scop Ion Heliade Rădulescu, a cărui epopeie „Sburătorul" este o pildă de puternică inspiraţie neaoşă, amestec de basm şi vis. Anul 1840 aduce pronunţarea acestor tendinţe şi nevoi de a recurge la opera poporană. Kogălniceanu, Alecsandri, Negruzzi şi Russo, cei patru fruntaşi manifestă în toate lucrărilor lor, unii mai ales în Dacia literară, dorul de a păstra această tradiţie literară plăsmuită de popor. Mai târziu generaţia din care a făcut parte şi Junimea, ajunge la o valoroasă expresie artistică prin scrierile lui Eminescu şi Creangă, amândoi puternic legaţi de spiritul poeziei populare. Apoi apar Slavici, Duiliu Zamfirescu, Caragiale (Hanul lui Mân-joală), Coşbuc, Vlahuţă, Sadoveanu, Brătescu Voineşti. Semănătorul îşi va face un crez din păstrare, ca izvor de inspiraţie, a poeziei populare. Iorga, Iosif, Goga, reprezintă accentuarea acestor dorinţe fireşti. Mai târziu, Viaţa Românească apasă pe nota poporanistă. Calistrat Hogaş, cu reale însuşiri descriptive, strânge multe din încântătoarele caracteristici ale poporului. Generaţia nouă a fost pusă într'o dilemă: să fie copia (inevitabil întârziată) a unei mişcări străine sau să creeze, la rândul ei, un stil românesc, reîntorcându-se la tradiţie, adică la literatura populară.
„Meşterul" lui Adrian Maniu, „Tulburarea apelor" de Lucian Blaga, poezia lui Nichifor Crainic sau a lui V. Voiculescu, Horia Furtună, Perpessicius, proza unui Emanuel Bucuţă sau a lui Ionel Teodoreanu şi încă a altor scriitori dragi tuturor, pe care am impresia că-i uit, dovedeşte că generaţia noastră a ales calea din urmă, acea de a recurge la tradiţie.
A ne adresa poeziei populare nu înseamnă să facem fol-clorism, să ne trivializăm sau să imităm. înseamnă doar să ne pătrundem de spiritul poesiei acesteia trainice şi fermecătoare, înseamnă să ne călim expresia şi gândul făcând o sinteză între ideile moderne, care pentru a avea mai multă tărie şi suport trebuiesc incorporate în tradiţie. Astfel numai ce-i viabil din tradiţie şi ce-i adânc în sufletul nostru modern va forma o puternică expresie românească.
462
Acum se cuvine să vedem ce-i acea tradiţie românească adică să vedem dacă ea într'adevăr există şi dacă, în alte cuvinte, avem sau nu un stil românesc.
FENOMENUL RELIGIOS
Nu ne vom ocupa nici de forma de stat, unde bine înţeles am putea găsi o tradiţie, un fel original de a fi românesc, care se poate sintetiza în trecut prin voevodatele noastre naţionale creştine. Nu-1 vom căuta acest stil nici în datinele, în obiceiurile sau în portul nostru atât de caracteristic pentru orice cercetător, ci ne vom opri numai la două forme ale spiritului românesc, la fenomenul religios şi la fenomenul artistic, fiindcă socot că ele sunt legate mai adânc cu sufletul nostru. Şi atunci, dacă vom găsi într'adevăr, în felul de a-şi interioriza sentimentele lui adânci faţă de Dumnezeu, adică în credinţa religioasă a românului şi în felul de a-şi exterioriza sentimentele lui adânci faţă de natură sau de semenii săi, adică în creaţia lui artistică, dacă vom găsi spun, p originalitate, un ce specific, putem spune cu drept cuvânt că există o tradiţie românească.
Să vedem mai întâi, dacă în creştinism, aşa cum se găseşte la Români, sub forma lui ortodoxă, avem de a face cu o formă specific românească, care s'a altoit ţărei noastre şi poporului nostru sau dacă avem de a face cu o formă de importaţie străină, care ni-a rămas străină.
Putem trage o paralelă uşoară între ortodoxism şi catolicism, care prin natura lui organică este o religie universală, deci internaţională, având o singură limbă, limba latină <— pe când religiile ortodoxe au adoptat limba naţională a fiecărui popor, identificându-se astfel prin grai cu însuşi sufletul neamului. Se va răspunde: între ortodoxism şi catolicism există o diferenţă, dar între ortodoxismul slav şi cel românesc nu există nici una. Dacă cercetăm însă substratul ortodoxismului, misticismul lui, constatăm imediat cum misticismul românesc se prezintă cu caractere cu totul deosebite de misticismul slav, mai nebulos, aş putea spune mai iraţional şi care nu are nimic a face cu misticismul concret şi plastic al ortodoxismului nostru.
Un poet tradiţionalist — acum câtva timp — într'un articol frumos, intitulat Isus în ţara mea, a încercat o apropiere nimerită între împământenirea motivului religios la noi şi producţiile folklorului românesc. Mă voi mulţumi să vă citesc un colind dintr'o colecţie de cântece de stea şi colinde, culese
463
de N I. Dumitrescu. în acest colind motivul general creştin a fost impammtenit şi a fost românizat de poezia noastră popu-
COLIND
Sculaţi, sculaţi voi boeri, Că vă vin colindători, Noaptea pe la căutători; ■ Şi nu vin cu nici un rău, Ci v'aduc un Dumnezeu Mic la trup Mare la suflet Mititel Şi'nfăşeţel Cu faşa de tiriptic Cu sctifa de borangic Alături, în preajma Lui 'Mprejurul leagănului, La icoane 'S trei cucoane: Una face fedeleu, Alta face muc de seu Şi-alta scald' pe Dumnezeu Ce astăzi ni s'a născut Mare Domn fără'nceput!
In grădina măr rotat, De flori albe scuturat; Iară la-tulpina lui La tulpina mărului, Este-un pat De-aur curat, Iar pe pat ce-i aşternut? Iarbă verde dela Prut, Şi în el cine dormea? Cine oase-şi odihnea? Cuconiaţa cuconaşul Iar alături copilaşul. La uşori
Mănunchi de flori: Pela uşe Flori de ruje
464
La fereşti Meri domneşti; Sus pe tindă Flori de ghindă; Pe podele
Rândunele; La icoane busuioc Da-v'ar Dumnezeu noroc!
Din acest colind reiese caracterul cu totul autohton, rezultatul unei împământeniri desăvârşite, a elementului creştin la noi în tară.
CARACTERISTICILE POEZIEI POPULARE
Ceea ce ne loveşte dela început când studiem literatura noastră, e creaţia populară şi importanţa creaţiei populare în literatura românească. Analizînd caracterul acestei creaţii vom găsi deci caracterul sufletului românesc însuşi în ce are mai neaoş, mai nealterat.
Ce ne impresionează în poezia populară este de o parte măsura acestei poezii, măsură în sens de proporţie, un fel de resemnare în tratarea ritmului şi un fel de seninătate, care nu este fericirea mulţimei vulgare a oraşelor, dar este resemnarea filosofică, bunul simţ liric al săteanului nostru. Pe lângă acest sentiment de proporţie şi de măsură, găsim şi sentimentul de care vorbisem, misticismul concret, plastic, pe care l-aţi văzut în colindul citat.
Mai găsim şi un sentiment foarte adânc al naturei, un sentiment rustic al naturei, cum nu se mai găseşte în nici o altă literatură. Tânărul nostru aport în concertul literaturilor europene l-am caracteriza prin acest sentiment cu totul aparte al naturei însufleţite. S'a explicat acest sentiment, care la început pare natural, fiindcă ar putea să-1 aibe şi alte popoare cu trecut agricol ca al nostru, prin influenţa păstoritului la români. în această privinţă s'au făcut foarte interesante studii de către specialişti. D. prof. Ovid Densusianu a arătat cum poezia populară a fost răspândită însăşi de aceşti păstori, care veneau în contact intim cu natura. Mai găsim în literatura noastră un caracter glumeţ, de glumă fără răutate, de vioiciune a spiritului, care iarăşi dă literaturei populare o notă specifică.
în sfîrşit, găsim un sentiment de voinicie în balade, care nu se găseşte la celelalte popoare. Ar fi destul să comparăm
30 — Dreptul la memorie, voi. III.
465
voinicia poeziei populare româneşti cu epicul sălbatic al bili-nelor ruseşti sau cu sentimentul eroic, brutal, al Niebelungilor germani, sau cu sentimentul cavaleresc, estompat de-un misticism cam nebulos al ciclului celtic. Este aici iarăşi o notă românească care a creat la noi figura lui Făt-Frumos, care a creat chipul lui Mihu Cobiul (greşit botezat de Alecsandri „Mihu Copilul") şi toată literatura haiducească de mai târziu.
Pe lângă acest sentiment de voinicie mai există şi un alt sentiment specific: duioşia, care ne-a dat pe Ileana Cosânzeana. Dar mai ales găsim un sentiment de iubire foarte aparte. în poezia populară şi chiar în poezia cultă iubirea părintelui şi iubirea de mamă în special, este mai adâncă, este superioară în intensitatea iubirei erotice, este un lucru care nu se găseşte în altă literatură. Chiar dacă am lua literatura cultă, pe Eminescu spre exemplu („O mamă") sau pe Coşbuc, sau pe Alecsandri, ori pe Goga, ori pe Iosif, la toţi am putea uşor culege exemple de poezii de dragoste faţă de părinţi sau invers, de dragoste a părinţilor faţă de copii.
Din toate aceste elemente reiese deci un optimism sănătos, predominarea sentimentelor normale şi o atitudine lirică şi contemplativă faţă de viaţă, mai mult decât o atitudine activă şi epică. Dar tocmai aceste calităţi îşi au şi defectele lor. La noi avem o lipsă destul de mare a misterului sufletesc; a acelei taine nebuloase, care dă literaturei noastre un farmec special. Dealtminteri această seninătate se explică şi prin clima ţării, prin lumina noastră, prin cerul albăstrui şi prin soarele strălucitor care ne alintă plaiurile.
CONCLUZII ÎMBUCURĂTOARE
Acum câţiva ani s'a tradus în englezeşte o culegere de scriitori români. Mă refer la volumul doamnei Lucy Bing. Acolo s'a tradus şi din Creangă. Creangă este printre toţi scriitorii noştri acela pe care aceşti internaţionalişti, aceşti aşa zis europeni îl socotiau ca cel mai ţăran, cel mai puţin exportabil pentru Europa, cel mai specific român în sensul rău al cuvântului, adică cel mai regionalist. Ei bine, spre mirarea tuturor, tocmai Creangă a plăcut mai mult Englezilor, tocmai traducerea din Amintirile sale, a fost relevată ca notă în adevăr originală şi nouă în literatura europeană de către critica engleză.
r
Aceasta să ne fie o pildă şi un învăţământ. Să ne dam seama că nu fiind europeni în România, ci fiind români in Europa de mâine vom aduce nota noastră caracteristică civilizaţiei europene si vom merita într'adevăr să trăim căci astăzi nu avem decât trupul României Mari, dar n'am dat încă omenirei decât începutul unei culturi, care în adevăr, sperăm cu toţii, va însemna cuceririle unei poziţii definitive pe harta sufleteasca a lumei.
20 Aprilie 1927
466
30*
OSCAR WALTER CISEK
Sufletul românesc în artele plastice
DOMNILOR şi DOAMNELOR, artele plastice româneşti şi-au găsit istoricii lor, lămuritorii lor, dar cam puţini şi nu întotdeauna sînt cei chemaţi, care se îndeletnicesc cu această meserie, pare-se destul de rentabilă. Istoricii artelor au răscolit secolele trecutului cu scopul de a descoperi legături îndrumătoare spre cunoaşterea spiritului din care au crescut organic ca din cuprinsul peisajului şi al poporului românesc, cu scopul de a găsi, în sfîrşit, miezul sufletesc creator, adică substanţa primară din dinamismul căreia s-a desfătat aşişderea unui pom rodnic, cînd înaripat de flori, cînd greu de poame, întregul complex al artelor plastice româneşti. Dar şi istoricilor şi erudiţilor nu le-a mers în mare parte altfel decît unei figuri celebre din teatrul lui Henric Ibsen, care desface foaie după foaie căpăţîna unei cepi, vrînd să ajungă în sfîrşit la miezul ei, la sîmburele ei. Recunoaşte însă în cele din urmă că miezul nu există, că foile cepei sînt chiar miezul, că foile sînt ca anii vieţii noastre, înţelesul căreia rămîne drumul, rămîne năzuinţa, nu împlinirea visurilor, nu primirea unei cununi, ce poate fi' văzută de toţi.
Şi în sala aceasta s-a vorbit, în anii din urmă, deseori despre plastica noastră, despre pictori înzestraţi sau proşti, despre sculptori români impresionişti sau clasici, despre arhitecţi înaintaţi, conducători ai unei scoale de arhitectură românească.
Cîţi au fost aceia cărora le-a păsat dacă pseudo-arhitectura aceasta, lipsită de înţelesul elementar al constructivului, avea într-adevăr un înţeles în cercul culturii româneşti? Şi cine s-a întrebat dacă nişte coloane umflate — le vedem la atîtea case din Bucureşti — coloane, care par în prima clipă foarte
grave, dar care n-au ce duce şi n-au ce spune, corespund, într-adevăr, fondului sufletesc al poporului? Nici o altă artă nu e în Europa întreagă într-o mai largă măsură la ordinea zilei ca arhitectura. Avem cîţiva pictori foarte demni de atenţia Europei, avem şi sculptori, dar n-avem arhitecţi cu adevărat creatori. Cei mai mulţi dintre ei se mulţumesc cu bunele afaceri pe care le fac construind magazii, hangare sau ceea ce vedem zilnio pe străzile noastre. Şi tocmai din posibilităţile arhitecturii noastre noi, mai mult decît din aspectele picturii sau sculpturii, am putea citi slova adevărată a structurii sufleteşti din cuprinsul poporului. S-a scris şi s-a vorbit, aşadar, în această sală despre meşterul Petraşcu şi despre domnul Kimon Loghi, despre Pallady şi despre domnul Artur Verona, despre Theodo-rescu-Sion şi despre domnul Măţăuanu. Fireşte! s-au cîntat adevărate imnuri de preaslăvire, căci imnurile sînt ieftine, nu costă nimic. N-avem de obiectat nimic împotriva lor, ne mărginim a constata însă că n-au ajutat la cunoaşterea spiritului românesc, astfel cum se exprimă în artele plastice şi că au propagat cu lirisme oricum prea balcanice erori dintre cele mai mari. Terenul acesta nu e, aşadar, desţelenit, nu e decît prea puţin, chiar foarte puţin lucrat, deşi există la noi şi artişti şi critici şi pseudo-critici care sînt de părere că generaţia noastră suferă de obsesia „specificului românesc" şi că această chestiune mult discutată şi maltratată merită să treacă, în j       sfîrşit, la dosar. Căutînd  acest specific românesc şi desluşind   în  unele   opere   ale   plasticei   noastre contemporane trăsături ce ne păreau esenţiale, am fost insultaţi de artişti cu pretenţii de intelectuali,   numai fiindcă în lucrările lor, indiferent dacă erau bune sau rele, nu întrezăream nimic din acest specific, ce lega arta nouă de arta noastră ţărănească sau un triptic al lui Sabin Pop de afrescurile (sic!) străvechi ale bisericilor noastre. Nu e vorba de umila mea persoană, nu, (cuvînt indescifrabil) ci de o chestiune atît de însemnată ca aceea a expresiei spiritului românesc în pictură, în grafică, în sculptură, în arhitectură. E vorba de acea bază de simţămînt şi de gînd, care a preschimbat legile bizantinului şi ale goticului în teritoriul ţării noastre, de fiorul deosebit ce trece prin cusăturile, crestăturile, prin ceramica şi prin scoarţele ţărăneşti şi despre identificarea aceluiaşi fior deosebit în operele valoroase ale pictorilor şi sculptorilor noştri. Fireşte că ne-am împotrivi acelora, care, văzînd într-un tablou cîteva costume naţionale, fote şi cioareci, ar ieftini lauda, trîmbiţînd că avem de-a face cu cea mai autentică artă românească. Recunoaşterea trăsăturilor fundamentale ale spiritului românesc
468
469
exprimat prin mijloacele atît de desluşite ale artei ţărăneşti ca şi ale artei noastre culte de astăzi ne pare însă foarte însemnată pentru caracteristica întregii culturi. în toată lumea se cultivă astăzi istoria artei nu ca istoria unei evoluţii despărţite de celelalte manifestări omeneşti, ci istoria artei ca istorie a însuşi spiritului uman. Kunstgeschichte als Geistesgeschich-te, cum spune Max Dvorak. Din cauza aceasta, istoriei artelor i se atribuie astăzi o importanţă mult mai mare decît în trecut. Căci nu se mai poate concepe un fel de L'art pour l'art în cuprinsul istoriei artelor, adică istorie pentru istorie. Hegel a deschis larg hotarele, Dilthey şi alţii l-au urmat. La noi, lumea crede că are în faţa-i o obsesie bolnăvicioasă, îndată ce un om chemat să lămurească atîtea fapte nedesluşite de alţii, se ocupă într-un mod serios şi pasionat de această chestiune.
Recitind eseul domnului Marin Simionescu-Râmniceanu despre „Caracterele naţionale ale artei româneşti", apărut acum vreo patru sau cel mult cinci ani în „Ideia Europeană", am găsit referitor la chestiunea specificului următoarea propo-ziţiune: „Această problemă n-a fost discutată încă între români". Deşi parţial se discutase, domnul Simionescu-Râmniceanu avea dreptate, formulînd astfel părerea domniei-sale. De abia cinci ani au trecut de atunci şi lumea noastră e plictisită de încercările acelora, care au căutat să pătrundă problema aceasta de valoare capitală pentru toţi. Desigur că pînă în prezent spiritul conducător hotărîtor, spiritul românesc ce determină jocul liniilor de culoare pe scoarţe, înfloriturile sub strălucirile de smalţ ale olăriei, sau compoziţia unui tablou modern ,de Ioan Teodorescu-Sion nu s-a lăsat descoperit prea uşor. Domnul Francisc Şirato, unul dintre puţinii noştri critici pregătiţi, a publicat în „Gândirea", un articol despre Arta romanească, susţinînd părerea că trăsătura ei principală ar fi redarea „esenţei formale" — cum se exprimă însuşi autorul, iar mai tîrziu domnul Ştefan Neniţescu a publicat cele trei volume ale Istoriei artei ca filozofie a istoriei şi un studiu Arta românească populară, apărută în „Revista de filozofie", o schiţă a principiilor pe care s-ar putea clădi sinteza lămuritoare despre spiritul artei româneşti. Cred că studiul domnului Neniţescu, care poartă subtitlul foarte modest de schiţă, reprezintă tot ce s-a scris mai esenţial şi mai profund la noi despre firea, despre substanţa artei populare. In legătură cu această convingere, cred de datoria mea să adaug că prezenţa mea astăzi în faţa Domniilor-voastre n-ar fi îndreptăţită dacă domnul Ştefan I. Neniţescu n-ar fi refuzat să ne vorbească despre aceeaşi temă. Numai din cauza lipsei numelui D-sale din ciclul Societăţii de
470
P
I      estetică, anunţat pentru anul acesta, am primit să vorbesc des-I      pre o temă, care, înfăţişată de d-sa, ne-ar fi îmbogăţit într-un mod nespus de generos.
Cu excepţia studiilor domnului Ştefan Neniţescu, sintezele încercate ne-au spus cam următoarele: în arta noastră ar fi o totală lipsă de pasiune, de încordare psihică, de fanatism, iar cele mai multe manifestări ar fi simple parafrazări pe teme şi maniere date de Apus. S-a spus că n-ar exista o sculptură caracteristic românească; că în pictură şi în sculptură n-ar apărea încercarea unei grupări puternice, închegate, că, într-un cuvînt, n-ar exista compoziţia în înţelesul picturii italiene, în înţelesul marilor complexe ale artelor plastice din Apus. Deşi noi nu credem că elementele de echilibru perfect, elementele stabile, grele, statice convin expresiei spiritului românesc, credem totuşi că dacă cele constatate ar fi fost publicate astăzi, numai cu cinci ani mai tîrziu, însuşi autorul lor, care voia să închege sinteza, ar fi recunoscut cît de greşite erau părerile lui şi cît de uşor dictate de nişte circumstanţe, în structura cărora Impresionismul european generalizat joacă rolul hotărîtor. Impresionismul francez ca şi cel german, nu însă un elementar normativ, caracteristic numai şi numai pentru arta plastică românească. Specificul românesc a fost deci confundat pur şi simplu cu stadiul generalizat al picturii şi sculpturii europene şi ceea ce s-a scris relativ la expresia românească era valabil nu J       numai pentru impresionismul lui Jean Alexandru Steriadi, pentru colorismul moale şi străbătut de lumini a lui Nicolae Dă-răscu, pentru sculptura dinamică şi neprecisă a lui Paciurea ci şi pentru Degas, pentru Monet, Signac, Liebermann şi aşa mai departe. Despre pictura românească s-a scris într-o încercare de sinteză: „Se încheie cadrul întîmplător, se distribuie culorile pe pînză, fără a urmări un raport unitar decorativ, toate tablourile sînt fragmente!" Atitudinea cu desăvîrşire greşită a criticului nostru cu pretenţii de constructor de sinteze e atît de evidentă, încît nu mai trebuieşte discutată. Pe scurt: Robert Hamann sintetizatorul impresionismului, Maier-Graefe, Vaux-celles, Camille Mauclair şi atîţia alţii au făcut — şi pe drept — aceleaşi constatări referitoare la pictura impresionismului francez, referitor la acele fragmente luate oarecum întîmplător din natură şi transpuse, fără un adaus sau o preschimbare în sensul constructiv, pe pînza pictorului, nu însă referitor la arta noastră. Fără îndoială, pictura românească de la 1900 şi cam pînă la 1920 e dominată de impresionism, ceea ce nu înseamnă însă că în evoluţia ei nu s-au găsit şi nu se găsesc şi elemente constructive şi destul de puternice în expresia aşezării unei
471
A
compoziţii. Că avem mai mulţi peisagişti de frunte decît por-tretişti, aceasta e o constatare ce ar putea fi pusă în legătură cu arta românească populară, în care imaginea omului apare destul de rar şi atunci cînd apare nu hotărăşte expresia în cadrul dat, ci se coordonează egal sau într-o ţinută inferioară cadrului format de geometrizări abstracte, de plante sau animale. Dar a confunda cu atîta vervă un curent european şi deci introdus şi în România cu specificul românesc înseamnă a fi cu desăvîrşire lipsit de distanţa necesară unor asemenea constatări cu pretenţii de legi normative. Nu. Tocmai atît de simplă nu e chestiunea aceasta. Domnul Francisc Şirato nu s-a lăsat stîn-jenit de asemenea erori elementare. El recunoaşte că la baza artei populare, a artei bisericeşti, a arhitecturii casei ţărăneşti ca şi picturii moderne româneşti se află acelaşi spirit, care strînge impresiile venite din lumea exterioară, simplificîndu-le în artă pînă la expresia esenţei formale. Fără îndoială că aceste constatări ale domnului Şirato sînt foarte interesante, descoperind un fir interior în evoluţia artelor plastice din România. Dar ele se mărginesc totuşi numai la formal, la felul de expresie. Esenţa formală înseamnă deci mai curînd un procedeu de strîngere a expresiei, decît un fond spiritual, o ţinută sufletească. Astăzi însă cînd, după cum spuneam, se dezvoltă istoria artei ca istorie a spiritului uman, trebuie să ne întrebăm neapărat în ce constă spiritul elementar care străbate arta românească, reuşind să se impună uneori poate chiar creaţiilor noi? Lumea a dat din umeri cînd ne-am permis să observăm că arta lui Teodorescu Sion ne pare mai românească decît aceea a lut Iser sau a lui Pallady. Şi am arătat de ce ne pare mai apropiată de arta populară, gîndindu-ne la libertatea compoziţiei în spaţiul dat, la deschiderile formale ale acestor compoziţii şi la valorile de culoare, care cu emailurile lor pronunţate ne aminteau nu o dată de smalţul ulcioarelor din Ardeal. Până şi predominarea liniei colorate, faţă de fundar (sic!: fundal) ne convingea. Dar despre toate astea vom vorbi mai concret pe urmă. Fapt e că numai cei mai naivi dintre naivi credeau că arta meşterului Teodorescu Sion primeşte din parte-ne titlul de artă românească numai şi numai fiindcă motivele sînt luate din viaţa ţărănească: femei la izvor, ciobani, moşnegi purtînd poveri, păstori cîntînd din fluier şi aşa mai departe. E, fireşte, cel mai vehement contrast faţă de lumea sătească din pînzele lui Nicolae Grigorescu, dar nu e mai puţin românească. Dimpotrivă. Şi vom arăta de ce: vom recunoaşte de ce tocmai Ştefan Luchian, antipodul lui Grigorescu, e deschizătorul de drumuri noi în pictura românească, fiind inconştient strîns legat
472
de arta populară. într-un înţeles asemănător, Constantin Brân-cuşi, marele nostru sculptor, e conducătorul sculpturii noi româneşti, el care a fost atît de des lăudat de cea mai competentă critică europeană şi tot atît de des batjocorit şi insultat de compatrioţii lui, dornici (cuvînt indescifrabil) de zaharica-lele lui Kimon Loghi.
Dar să începem încă o dată cu începutul, nu cu forma, nu cu realizările în artele populare, în arhitectura şi în pictura bisericească sau în plastica nouă, să începem cu acea materie primă spirituală, cu structura psihică ce poartă în titlul general al conferinţelor noastre numele: Sufletul romanesc. Cei care au trecut cu gîndul şi cu intuiţia lor peste drumurile literaturii noi, cei care cunosc istoria evoluţiei spirituale din primul pătrar al secolului nostru, vor recunoaşte lesne: cuvîntul suflet a pierdut mult din rezonanţa, din prestanţa, din seriozitatea lui. S-ar putea spune chiar că e un cuvînt pervertit, degenerat, prostituat. Cine nu 1-a luat în gură, cine nu 1-a scris? Şi mari şi mici s-au grăbit să-1 discrediteze. De la Goethe pînă la Eminescu, de la Lenau pînă la Verlaine, pînă la Maurice Maeter-linck şi Ştefan Iosif cuvîntul suflet a fost calul de bătaie al liricii europene. Nimic nu ne înfrumuseţează mai uşor ca un suflet, spune, aruncînd ochii peste cap, Maurice Maeterlinck, sau: Treanca fleanca mere acre. Totuna e. Ne-am sufocat de atîta ieftinătate pseudo-sufletească şi de aceea preferăm denumirea spirit (cuvînt indescifrabil) românesc sau specific, chiar cu riscul să ne lovim de surîsul naivilor, care nu ne doare. Pentru a preciza mai bine substanţa şi atitudinea creatoare a acestui fond spiritual, pentru a contura stări şi fapte ce cu greu pot fi prinse în plasa prea puţin sensibilă a cuvintelor şi pentru a identifica, pe cît posibil, cele spuse în exemple concrete luate din arta veche şi nouă, ţîşnită din seva de viaţă a poporului românesc, vom rupe cadrul desemnat de artele plastice, treeînd şi în domeniul obiceiurilor, trecînd spre meleagurile poeziei populare şi ale credinţei poporului. Căci e firesc ca în multe cazuri poezia populară cu desfăşurarea ei în timp să-şi găsească un ecou în spaţiu, adică în cusăturile şi crestătrile ţărăneşti, în motivele ceramicii, în ţesătura colorată a scoarţelor. Arra populară e aşadar ecoul atîtor stări care altădată s-au cristalizat în balade populare, în doine sau în gesturile jocurilor. Jocurile, dansurile au chiar o însemnătate cu totul deosebită, şi cred că pentru completarea ciclului nostru ar fi fost nevoie şi (cuvînt indescifrabil) de o conferinţă despre gestul şi ritmul românesc, despre joc şi dans.
Să urmărim împreună pilda altuia, cu scopul de a citi,
473
pe cît cu putinţă, textul psihic al cîtorva manifestări mai primitive, trecînd apoi la arta nouă. Wilheim Worringer, autorul atîtor cărţi importante cu privire la arta gotică, greacă şi egipteană, recunoaşte în vechile ornamente nordice, mai ales motivele crestăturilor, expresia unei firi generalizate, care a fost potrivnică naturii uneori confuză şi neechilibrată. Worringer presupune că omul din nordul Europei noastre străvechi ar fi înscris aceste ornamente în lemn şi în piatră, fiind cuprins de un simţămînt de nelinişte şi de frică în faţa naturii. Tăindu-le în materialul ce-i sta la dispoziţie, omul acesta primitiv credea că se dezbăra chiar de simţămîntul ce-1 stăpînea, adică de frică, de groază, de o fierbere interioară. Neliniştea nordică îşi găseşte expresia într-un ornament, fireşte, neechilibrat, lipsit de greutatea unor centre bine definite şi de simetrie. Ornamentul e deci pentru Worringer — şi nu numai pentru el — textul unei inscripţii din care citeşte starea spirituală, neliniştea de care erau obsedaţi creatorii lui inconştienţi. Dar în orice artă şi mai ales în arta populară, incoştientul are o misiune hotărî-toare. E partea esenţială a ceea ce nu poate fi prins şi reţinut de micimea stîngace a cuvintelor.
Şi ornamentica artei noastre populare e un asemenea text, un hrisov nebănuit de limpede pentru aceia care-i cunosc slova şi tainele ei. Să vedem deci în ce fel ornamentul, construcţia clădirilor, culoarea şi compoziţia tablourilor noi, strîngerea caracteristică a   spaţiului în sculptura noastră contemporană sînt oglinda unei stări interioare, în care cuvîntul cel mare şi hotărîtor e rostit de o năzuinţă veşnică, de dorul ce apare atît de des nu nunai în înşirarea mlădioasă de cuvinte, înfăptuită cu atîta fineţe şi sens pentru nuanţa amănuntului în poezia populară, dar şi în ritmul legănat şi tărâgănit al doinei, melodia fluidă care, venind din dorul ciobanului, trece prin scobiturile văilor aşişderea unor pîrîuri prea sărace şi prea slabe pentru a ajunge pînă la întinderea   negrăniţată a şesului.   E aşadar vorba de o năzuinţă, de un dor, de o nelinişte care nu se mulţumeşte cu ceea ce i-a fost dat de soartă, e vorba şi de năluciri ce se asociază, ajungînd în sfîrşit la împletirea unui mit. Mitul e revelaţia demonic închegată, relaţia dătătoare de linişte şi de nelinişte. Omul care rătăceşte prin labirintul atîtor vedenii căutînd tinereţe fără bătrîneţe şi viată fără de moarte, omul acesta care, deşi fermecat de dor, rămîne totuşi pe întinderea cîmpiei ce-i poartă casa sau, ca o pasăre obosită de zborul lăuntric, între crestăturile repezi ale munţilor, luptînd cu îndîrjire numai atunci cînd îşi apără neamul şi avutul şi credinţa, omul acesta care, după cum scrie domnul Ştefan Neni-
474
ţescu, e el însuşi „ceva deschis în îmbrăţişarea a ceea ce este mitic" — românul acesta duce mereu o luptă interioară de vis şi de gînd, caută să-şi contureze năzuinţele, proptindu-se pe realitate, şi rămîne totuşi pregătit să-şi desfacă porţile vieţii lui interioare spre alte veşnicii. Dorul rămîne o necesitate primordială, dorul e pîinea gîndului, dorul devine însuşi realitate, o realitate care nu o dată o doboară pe aceea din lumea exterioară. Şi impunîndu-se cu atîta vehemenţă, însuşi cuvîntul „dor" primeşte un sens mai puţin nebulos ca în alte limbi, primeşte un sens mai puţin ieftin în ceea ce priveşte atitudinea lui romantică. Dorul îşi clădeşte o existenţă lăuntrică, deschi-zîndu-se şi spre viaţa realităţii vechi şi aspre şi crude de afară. Jocul între realitate şi nălucire e cîştigat de nălucire, precum credinţele strămoşeşti, supertiţia şi descîntecul stăpînesc desfăşurarea neliniştită, senină sau tulbure a existenţei. Năzuinţa înfrumuseţează expresia vieţii, lucrurile de toate zilele primesc ornamentaţia lor. Omul înscrie pe chipul lumii exterioare imaginea dorului, imaginea jocului cu alte seninătăţi, imaginea bucuriei care cearcă să înlăture simţămîntul sărăciei şi al atîtor suferinţe îndurate. Românul îşi   împodobeşte   zidurile vieţii pentru a uita apele năstruşnice care vor să le roadă iar şi iar temeliile, iar   artele plastice lucrînd în spaţiu, înfăptuindu-se Î7i spaţiu, vor face şi  din spaţiu un element stăpînit şi totuşi deschis, un element care nu se pierde în tendinţe confuze, pline de şovăiala nesiguranţei, rămînînd însă ca însuşi omul român •cu braţele deschise, larg primitoare. Şi fiindcă dorul şi visul şi toată făptura interioară, fiindcă nălucirile devin — după cum spuneam — o a doua realitate, nicidecum mai palidă şi mai ştearsă decît celaltă, şi expresia visului ce se închină întreg unei alte lumi, va fi destul de precisă, niciodată neechilibrată sau nebuloasă. Dar şi în această preciziune, străbătută uneori de trăsăturile vioiciunii şi ale umorului, e libertate, o libertate conturată, o conturare cu multe posibilităţi de deschidere spre largul imaginaţiei. Spaţiul liber cuprinde aşadar fapta artistică a omului, primeşte expresia creaţiei, influenţînd la rîndu-i ţinuta atît de spontană şi de liberă a tot ce poate fi numit omenesc. Şi în vedeniile ce se împotrivesc vieţii exterioare întîrzie însă atitudinea jocului, care rupe deseori cadrul spaţiului şi se complace în arabescuri capricioase, inventate cu multă isteţime şi cu o siguranţă intuitivă, care exclude de la început elemente prea greoaie, pete de culoare, a căror prestanţă grafică ar fi prea hotărîtoare faţă de fundar (sic!). Un lirism subtil domneşte în alăturarea valorilor de culoare. Gîn-diţi-vă, Doamnelor şi Domnilor, ce   diferenţă în ce priveşte
475
subtilitatea nuanţelor există între cusăturile româneşti şi cele cu mult mai greoaie din Bulgaria, ce diferenţâ-n mare poate fi lesne recunoscută, cînd aşezăm ceramica noastră din sudul Transilvaniei şi chiar din Muntenia alături de ulcioarele din Slovacia sau din Podkarpatska Rus, adică din Rusia Subcarpatică (...). Acolo, la celelalte popoare, o împărţire mai puţin precisă a spaţiului, cu toate că alăturarea culorilor e mai violentă, cu toate că stridenţa culorilor se impune privirii noastre cu hotărîrea unei lovituri de piatră. Şi spaţiul e a-colo mai grăniţat, precum starea lăuntrică a omului se mulţumeşte mai lesne cu ţarina aspră dinaintea ochilor, cu sărăcia persistentă a realităţii. La noi, în arta populară românească, întocmai ca şi în arta cultă a lui Ştefan Luchian şi a meşterului Teodorescu Sion apare — după cum s-a scris de alţii — un joc de-a v-aţi ascunselea cu spaţiul. Umorul trece uşor peste întinderea suprafeţelor, trece organic ca seva prin ca-nalurile fragede ale tulpinii. O gamă întreagă de la abstractizarea uşoară a imaginii pînă la abstractul absolut al linearului geometric de pe scoarţele bucovinene, ne convinge că o-mul e hotărât să-şi creeze o lume proprie, deşi viaţa anterioară îl leagă de stîncile ei aspre şi dureroase. Aş vrea să vă dau un exemplu foarte caracteristic pentru această constatare, un exemplu ce atinge şi chestiunea fondului, care în arta noastră românească, indiferent dacă ea a fost creată de ţărani naivi şi neştiutori de carte sau de marele înaintaş Ştefan Luchian, nu e purtător de culoare. Şi această teorie nespus de interesantă şi de limpezitoare în ce priveşte substanţa interioară a artei româneşti şi expresia ei formală a fost precizată de domnul Ştefan I. Neniţescu. Eu o voi întregi numai dintr-un anumit punct de vedere, explicînd atitudinea dintre fundar şi motiv.
Cunoaşteţi desigur scoarţe basarabene a căror fond e de obicei negru, cafeniu sau verde. Fondul albastru apare numai în regiunile din jurul coloniilor germane, unde s-a întrebuinţat albastrul care e o culoare industrială importată din străinătate, nu o culoare vegetală. S-a constatat că fondul scoarţelor are aceeaşi culoare ca suprafaţa regiunii în care au fost ţesute. Dacă regiunea c bogată în păşune, fondul scoarţei e şi el verde, dacă pămîntul e acoperit cu păduri, fondul e marou, dacă e negru şi arat pe întinderi mari fondul e negru. Aşadar omul transpune pur şi simplu culoarea regiunii în ţesătura covorului. Ce se întîmplă? Fondul acesta nu joacă însă în realizarea artistică a covorului un rol predominant, poate tocmai fiindcă e un element concret, împrumutat de-a dreptul din înfăţişarea naturii. Fundarul nu hotărăşte întregul de expresie în-
476
tocmai cum lumea reală n-are o însemnătate hotărâtoare în viaţa omului. Predomină însă linia motivului abstractizat sau abstract, predomină culoarea care nu se încheagă în pete obosite, obositoare. în motivul linear, care fuge peste fundarul trecut în umbră, care se joacă în cadrul dat, grăniţîndu-se uşor şi legînd spaţiul fundarului de ritmica lui, trăieşte însă elementul principal creator. Cu toate că nu s-a făcut încă pînă astăzi, nu e poate prea riscant să spunem că fondul scoarţelor se identifică vieţii reale, care singură, fără motivul visurilor, adică al motivelor de pe scoarţă, rămîne oarecum moartă, iar motivul scoarţei, abstractizant ca şi visul ca şi dorul, e viaţa interioară a năzuinţelor. Aşadar: fondul e realitatea, motivul e frumuseţea interioară, e visul creator, care o stăpîneşte.
Această neîntreruptă deschidere a spaţiului, deschidere care se identifică libertăţii interioare, susţinută de imaginaţie şi de făptuire în veşnica prefacere a dorului, a înrîurit mult aspectul artei noastre bisericeşti al arhitecturii caselor ţărăneşti Şi boiereşti.
Doamnelor şi domnilor, ne întrebăm cum ar putea arăta viitorul acelei arte plastice, care cearcă să cucerească lumea imaginei într-un înţeles romanesc? Vă este desigur cunoscut că scriitorii şcoalei romantice germane, mai ales Friedrich Schler gel şi Novalis s-au purtat timp îndelungat cu gîndul de a crea o mitologie nouă, în închegare nouă de mit, ce ar fi trebuit să pătrundă într-un fel sau altul întreaga cultură a epocii. Gîndul n-a fost realizat, pentru că nu putea fi realizat de doi sau trei scriitori. La noi însă, în credinţele poporului şi în expresia lui artistică, mitul mai trăieşte şi nu se lasă doborît uşor de gălăgia drumului de fier, de bubuitul motoarelor de aeroplan.
Cu urechea la pămîntul cel darnic şi la pulsaţia caldă a poporului român, care-şi transformă veşnic realitatea în mit, într-o imagine rodnică, artistul viitorului va trebui să lege pă-raiele de viaţă mitică a trecutului cu povestea vrăjită a realităţii noastre, care încape întreagă în chipul unei creaţii veşnice. Nu va birui meşteşugul, nu vor birui virtuozităţile. Lumea nu aşteaptă un echilibrist sau un jongleur într-ale artei. Izbînda va fi a mitului, întotdeauna nou, întotdeauna viu. Iz-bînda va fi a celui mai puternic înrădăcinat, a celui mai curat spirit românesc.
Conferinţă ţinută în 1928, dar păstrată în manuscris Publicată, după moartea criticului, în Manuscriptum III 3—4/1971.
477
FRANCISC ŞIRATO
Arta plastică românească
La răstimpuri, se ridică în discuţiile celor interesaţi, o întrebare ce cuprinde sensul unei dorinţi la unii, unei jigniri la alţii. Se întreabă îngrijoraţi, logofeţii esteticei: avem o artă naţională?
Intre două cronici despre impresionism şi expresionism, reapare această întrebare în discuţii ce râmân, fatal, fără concluzii. Semănat în stârpiciunea simţirii şi inteligenţii lor, acest gingaş germene; „arta", nu poate   încolţi şi rodi din cauza glandelor istovite de un pesimism dealtfel fără cauză. Aşezaţi la cele două hotare, încă nedefinite, ale timpurilor actuale, ei chiue ciobăneşte la oile, cu secreţiune „artistică", din stâna Ateneului. Smorcâind terenul, nasul logofeţilor împroaşcă cu strănutul lor, o generaţie întreagă de artişti. De alt-fel mărginirea lor intelectuală explică şi mărginirea tărâmului cercetat, la produsul unei singure generaţii: a celei actuale. Şi nu dovedesc prin aceasta, nici măcar o pricepere relativă a chestiu-nei când, cu vremelnică măsură, stabilesc cu penibile sforţări, o  constatare finală cel puţin pripită. Cu rămăşiţele unor lecturi filosofico-estetice, ajung la consideraţiuni streine de obiectul discuţiei: paraziţi şi diletanţi, ei brodează, pentru delectarea personală, o canava imaginară, a unei literaturi perimate.
-<Nu avem o artă naţională», este răspunsul ghemuit între frazele încolăcite diplomatic şi descolăcite grafic, pe hărtie, din vidul sensibilităţii lor atrofiate.
Desigur că, aspectul exterior, technic, în special al „artei noui" — cum sună eticheta de clasificaţie, general uzitată —• nu prezintă un clişeu particular şi inedit. Totuşi, un ochiu inteligent ar fi întrevăzut sub haina pestriţă a unui curent oare-478
care şi european, totodată şi-o sensibilitate plastică, cu un caracter distinctiv. însuşire, cu caracter vizionar, ce'şi va creia cu timpul şi clişee plastice potrivite. însă redus ca inteligenţă, cretinismul critic nu străbate mai departe decît lumina felinarului prin întunericul opac al pivniţei. Atitudinea lui în faţa operei de artă nouă, e comparabilă, în perplexitate, doar cu a viţelului la poarta nouă. Ei nu găsesc o afinitate şi corespondenţe cu tradiţia „Trecutului" de ieri sau alaltăieri. Impe-dicaţi din cauza posturei critice ce-i obligă — cred ei — la o atitudine, ei jelesc sau se indignează.
Miopia intelectuală, comparabilă miopiei oculare, schimbă caracterul fizionomie până şi lucrurilor celor mai familiare. Sen-sibilităţei plastice a artiştilor, ei opun letrismul intelectual: trag paralele între arta universală şi cea românească, pun probleme privind cruciş la strădaniile artiştilor ce îndrăsneso „să gândească cu ochiul şi să filosofeze cu pensula".
Privită cruciş şi icoana li se înfăţişează în linii caricaturale.
Restrânsă discuţia pe tărâmul artelor plastice, nu putem ridica de cât argumente echivalente în esenţă, bazate, înainte de orice, pe elemente formale. Confuziile se nasc, inevitabil, când consideraţii de altă natură trec pe primul plan al discuţii. Non-sensul mai multelor puncte de vedere, pictorul le-a eliminat din tabloul său: el vede mai logic de cât gândeşte mintea torturată a intelectualului.
Pentru artistul plastic forma e totul; când forma se solidifică, haosul dispare din univers, prin organizare. între o formă şi alta, din natură, există o cale a inconceptibilului sufletesc ce tălăzuieşte de la om la om. între forme se întinde spaţiul, pe care artistul nu-1 poate sesiza, folosindu-1 totuşi în organizarea operei sale. Forma e baza orcârei exprimări plastice; e elementul prim.
Cu încetul, din obscuritatea neştiinţii, a vremurilor primitive, spiritul omului pătrunse prin vălmăşagul aspectelor deosebite, ale fenomenelor naturale, până la esenţa formală a lucrurilor. Şi se născu, atunci, în om, o conştiinţă formală. Conştiinţă pe care poporul românesc a pus'o în lacătul de la uşa pivniţei zăbrelită pătrat, în olăria lui, în furca de tors şi în casa lui.
Arta ţăranului român e de invenţiune, de concentrare, pătrunzând prin sentiment, până la esenţialul formei. El nu co-
479
piază şi nu imită natura. Natura, o spiritualizează prin purificare şi o exprimă printr'un echivalent geometric: forma liberată de existenţa corporală. Pe covoare şi scoarţe, linia, pătratul şi alte forme geometrice, sunt organizate şi proporţionate dimensional, în colori primare, ce sunt gustate cu puterea unui spiritualism estetic. Formă apare lângă formă, floare lângă floare, în raporturi şi legături formale. între forme, în distanţa suprafeţei se întinde liniştea spiriuală a adâncimii: spaţiul din natură se află transpus în suprafaţă. Excesiv şi auster, sentimentul poporului respinge graţia ritmului liniar şerpuit; nu are atracţiune decât pentru repeţirea şi alternarea ordonată a unui motiv formal. Totul devine tipic, supus unei legi de sublimă mecanică.
Problema formală se află rezolvată ca o problemă de geometrie descriptivă, chiar atunci când, forma din abstractă devine concretă, prin materialul în care poporul se exprimă sculptural sau arhitectonic, în spaţiu. Cubul casei închide o întocmire armonică în funcţie simetrică: la dreapta şi la stânga tindei câte-o odae. Se ascunde aci un sistem perzistent şi conştient, aplicat în casa ţărănească din largul şesurilor sau de pe înălţimea dealurilor. O casă ridicată de simţământul pornit spre abstractizare e un cub, iar stâlpul un cilindru sau o prismă; iar ornamentul va fi, şi aci, de pură esenţă formală: linia pătratul, dreptunghiul, sfera . . . Exuberanţa ornamentului nu va înăbuşi, niciodată, esenţialul formal, după cum se întâmplă la vecinii pământului românesc.
Liniei şerpuite, sau elipsei ca şi imitaţiilor directe după natură, în forme convulsive, sinuoase, simţământul său le opune austeritatea unei atitudini concentrate, a unui spiritualism animat.
i
*
• *
Urcăm o treaptă culturală când pătrundem într'o biserică bizantină din ţară, schimbând doar o altitudine artistică, fără a ne părăsi atitudinea sufletească. Căci, aceiaşi expresiune virtuală şi formală, se desprinde de pe păreţii fantomaticelor umbre ce radiază misterul evanghelic: pentru artistul plastic, credinţa în vecinicia esenţialului formal. Făpturile nasc şi dispar, ca altele să nască în substanţa aceleiaşi esenţe formale. In vecinicia esenţei formale, concepe arta plastică, vecinicia Dumnezeirei.
Sufletul creştinesc se avântă de pe acest pământ plin de păcate —■ de care îl legase antichitatea clasică — spre lumea
480
„unde nu este durere, nici întristare, nici suspin". în artă, desprinderea de natură devine complectă. Ochiul artistului nu se mai încântă de paradisul terestru şi orice atitudine individualistă e comprimată. In locul naturalismului păgân, trece o artă a fanteziei ce despoaie creaţiunea de orice aspect natural, ridicând'o la sublima „abstracţiune" ce a făcut pe om „după chipul şi asemănarea lui", prin sintetizarea formelor naturale.
Tăria convingerii în vecinicia esenţei formale, se exprimă în soliditatea interioară a legăturilor liniare, în limitarea în spaţiu a întruchipărilor artistice. Formele sunt „fixate", în complexuri solid încheiate şi în „muchii". Nemărginirea boitei cereşti e mărginită într'un plan vertical, ce „izolează" figurile sfinţilor şi martirilor cu atitudini grave, nobile, dispuse simetric, în spaţiul supranatural simbolizat prin fondul de aur. Linia rigidă deşi nu totdeauna dreaptă, „construeşte" şi „defineşte" imagina, în limite clar exprimate. Suprafaţa şi forma cubică, sunt sinteze formale ce exclud rotunjirea în adâncul spaţiului.
Această concepţie formală, se suprapune minunat simţului artistic al poporului românesc. Simţ ce acum găseşte corespondenţe în arta cultă. Nu se datoreşte numai întâmplărilor istorice, faptul, că exprimarea artistică de pe frescele monăs-tirilor este adoptată de popor, fără stingherire sufletească. Adoptarea formelor de arta bizantină se datoreşte unui simţământ formal dinainte adunat. Ca şi arta poporului, arta bizantină, prin concentrarea formală ce defineşte cu precisiune, exprimă acelaş sentiment auster. Capacitatea poporului de-a crea din nou, de-a inventa forme ce nu au decât prin esenţa lor raporturi cu formele naturii, găseşte, în arta bizantină o corespondenţă naturală, lipsită de constrângere.
Şi suntem convinşi că primirea credinţei creştine în versiunea răsăriteană, se datoreşte şi sugestiei primită pe cale sensorială, odată cu misticismul abstract al cuprinsului evanghelic.
Pentru noi este sigur, că, dacă împrejurări vitrege nu ar fi oprit evoluţia ascendentă a poporului românesc — nu numai pe terenul artei — un Giotto ar fi apărut ca să stabilească unitatea între spirit şi materie, printr'o arzătoare cuprindere sufletească exprimată într'o realizare plastică absolută.
Din visurile noastre de artă, ne trezim copii ai sfârşitului veacului XIX, adânc pătrunşi de spiritul materialismului ştim-
3j _ Dreptul la memorie, voi. ni. 481
j4
ţific, ce ameninţă să golească pământul de mistere şi să lase pe om fără suflet.
Puterea sufletului e acum deplin sleită. Inteligenţa nu recunoaşte decât legile mecanice, care pun în funcţiune un organism. Nu simte existenţa sufletului şi nu cunoaşte decât formele lui de manifestare, statornicită în legi psihologice. Studiul acestor legi, cuprinde toată participarea lui la existenţa aproapelui.
Artistul plastic născut în acest mediu, observă fenomenele naturii cu spirit calculat şi nu desprinde decât aspectul exterior al lumii.
Pentru întâia oară, artistul român s'a găsit în faţa naturii. Studiul ei, în diversele aspecte, l-au înboldit la cucerirea aspectului material ce, totuşi, nu a fost niciodată deplină. O delicateţă nativă se împotriveşte unei disecţii anatomice, amănunţită până la ultima posibilitate. Spiritului său rezumativ, îi este imposibil să se aplice analizii indiscrete a detaliului intim. De-o copie obiectivă directă, exactă a naturii, n'a fost capabil nici un artist român. O exactitate obiectivă a formelor, astfel cum ni le prezintă Courbet sau Leibl, nu le-a fost posibilă. Şi nu se poate numi insuficienţă technică, ce a fost expresia unei aptitudini speciale.
Carele cu boi ale lui Grigorescu, vin din depărtări de unde sunt şi văzute. O apropiere de subiect îl turbură. Epoca impresionismului 1-a influenţat mai mult techniceşte; obiectul sufere o transformare prin sentimentul cu care a privit. Grigorescu e un subiectiv, un pictor liric, ce topeşte forma şi coloarea obiectului până la imaterialitate. Deşi Georgescu sculptorul lui „Gheorghe Lazăr", îşi organizează plastic-formal opera, sentimentul său însă nu se tinţueşte decât asupra esenţialului formal, caracterizat printr'o spiritualizare frigidă. Andreescu, pe care conştiinţa artiştilor 1-a azezat pe un plan deosebit şi înaintea lui Grigorescu, se apleacă asupra obiectului din natură, cu evlavioasă dragoste fără să poată înlocui o ultimă tensiune, ce se remarcă între sentimentul său şi conţinutul formal al obiectului, în vecinătate aşezat, mai numim pe Petraşcu, pictorul ce împrumută o nuanţă fantastică şi tragică totodată, celor mai umile lucruri. Luchian, este până azi, cea mai tipică expresiune a sentimentului artistic al poporului românesc. La el, obiectul prin formă şi coloare, este rupt din cătuşele naturii şi transpus în colori şi forme esenţiale, ce distrug iluziunea realităţii, brutală în substanţa ei materială.
Artiştii timpului de faţă ştiu, că o realizare absolută nu e posibilă decât printr'o unitate ideală, armonică, a fiinţei cu
482
forma ei, a spiritului cu materia, rezultate din contopirea acestora în cuptorul sufletului. Din vălmăşagul complexului de forme din natură, sensibilitatea nativă, desprinde — chiar în ciuda curentelor de artă — elementele formale, curăţite de sgura conformaţiilor accidentale, ca să pătrundă până la esenţialul formei. Curentul general în arta occidentală, azi, vine în ajutorul sensibilităţii native a artistului român. Ni se pare, cu atât mai precar, ca tocmai calitatea specială: simţul de abstracţiune, ce deosebeşte pe artistul român chiar într'o vreme orientată artisticeşte spre aspectul exterior al lumii, să nu fie recunoscut ca element tradiţional.
Odată cucerită, exprimarea plastică abreviată lapidar a formelor din natură, a sâmburelui formal; unitatea spirituală şi materială va fi împlinită prin naşterea caracterului deosebitor. Nu printr'o copie servilă a naturii, ci prin evidenţierea caracterului fizic, general, în ce are mai trainic pământul şi neamul românesc, ni se va revela personalitatea lui naţională. Prin reducerea la esenţă, prin spiritualizarea elementelor formale, se evidenţiază liberul şi necondiţionatul firei şi fiinţei româneşti.
In faptul creaţiei din elementele constitutive, scoase din adâncul, din necondiţionatul naturei, se crează un stil de un idealism în sens technic.. Cât timp arta, în serviciul naturii, e numai oglinda ce răsfrânge imaginea ei, obiectiv, cu tot complexul aspectelor trecătoare, ea nu poate fi liberă, nu poate fi reprezintarea fiinţei şi firei româneşti în superioară potentă.
Contribuind, prin sforţări comune în ideal, la alcătuirea unui material artistic, atunci, când va veni artistul a cărui simţire înfierbântată de voinţa creatoare să fie destul de puternică, ca să evidenţieze în forme plastice, îngemănarea spiritului cu materia, atunci, arta românească va fi cucerit, de fapt, şi o autonomie artistică.
* „Gândirea", Anul IV, nr. 1, octombrie 1924.
31'
BAZIL MUNTEANU
Literatura românească în perspectivă europeană
Desfăşurarea literaturii româneşti a fost patetică şi paradoxală.
într'adevăr, poate nu există literatură europeană ale cărei origini şi a cărei desvoltare să fi fost mai strâns legate de soarta şi năzuinţele neamului care a creat-o. Iar vieaţa neamului românesc, din cele mai vechi timpuri până aproape de zilele noastre, a fost numai sbucium, ameninţări, războaie, dureroasă căutare de sine şi manifestarea unei aspre voinţe de a fi şi de a dura. Rare au fost limanele de linişte în care neamul acesta să-şi fi permis luxul de a medita cu seninătate şi gratuitate estetică marile probleme ale vieţii, meditaţie care stă la baza creaţiei artistice propriu zise.
Un neam tracic, modelat şi fecundat de spirit şi civilizaţie latină, datorită unei stăpâniri romane care, între anii 107 şi 271 ai erei creştine, izbutise să transforme ţinuturile Danubiu-lui inferior într'o „Dacia felix": acesta e neamul românesc, rezultat al unei fuziuni iniţiale dintre învinşii Daci şi învingătorii romani. De aici, pentru Români, o dublă şi legitimă mândrie: aceea de a fi primit creştinismul primitiv adus de legiunile romane, Românii fiind astfel cel dintâi neam creştin din aceste regiuni ale Europei; şi aceea de a fi adoptat limba latină, aşa de vizibilă până astăzi în lexic, morfologie şi sintaxă, încât limba românească formează un obiect de predilecţie pentru cercetările filologilor romanici.
în sec. VI, se întâmplă un eveniment dramatic care va pecetlui soarta neamului românesc. Acest eveniment a fost invazia Slavilor. Noii năvălitori nu s'au mulţumit să parcurgă 484
ţinuturile danubiene, ci s'au instalat în câmpiile lor. Cu încetul, asistăm astfel la o nouă fuziune: populaţia latino-tracă absoarbe populaţia slavă, îi transmite limba sa, caracterul său, şi anumite elemente de civilizaţie, împrumutând în acelaşi timp numeroase elemente de lexic slav, anumite perfecţiuni profesionale şi tehnice şi poate anumite trăsături psihologice, greu de discernat şi de definit în structura, aşa de evident latină, a neamului românesc de astăzi.
Se născuse astfel un neam cu individualitatea lui proprie, garanţie a unei interesante originalităţi culturale, care nu se va putea afirma decât mult mai târziu şi în condiţiile cele mai puţin prielnice. Ar fi fost normal ca acest neam romanic să păstreze contactul cu neamurile congenere şi să-şi desvolte cultura în acelaşi ritm. Geografia şi istoria s'au opus acestei evoluţii fireşti. Vreme de aproape un mileniu, neamul românesc va trăi departe de romanitatea occidentală, departe nu numai în spaţiu, dar şi în spirit. Şi totuşi, insula românească dela Marea Neagră, insula aceea de romanitate înconjurată de oceanul slav şi germanic, îşi va păstra în chip miraculos configuraţia.
Vorbiam adineaori de patetism şi de paradox. Iată într'adevăr că, pentru a dura, neamul românesc e obligat să se folosească de împrejurările cele mai critice din câte cunoaşte istoria. în loc să refuze colaborarea culturală cu vecinii, neamul latin dela gurile Dunării acceptă această colaborare, ceea ce-i permite să meargă la pas cu timpul şi să aştepte condiţii mai favorabile manifestării sale originare.
Cu alte cuvinte, începuturile culturii româneşti se petrec, nu în limba românească, ci în limba slavă. Din veacul XV până către jumătatea veacului XVII se poate vorbi de o adevărată cultură slavo-română în Muntenia şi Moldova, cultură mixtă, favorizată de activitatea unui mare număr de teologi şi călugări sârbi şi bulgari, siliţi de invazia turcă să se instaleze în mănăstirile româneşti dela Nordul Dunării. Astfel, elita românească învaţă limba slavă şi uneori scrie în limba slavă. Sc citează, de pildă, cazul unui mare demnitar român, Udrişte Năsturel, care, în plin veac al XVII-lea, traduce din latineşte în slavoneşte Imitaţia lui Isus Christos.
Paralel cu această literatură românească de expresie slavă, asistăm la naşterea unei literaturi în limba autohtonă. Impulsul de a scrie în româneşte e şi el de origine religioasă şi se datoreşte anume prozelitismului Prereformii şi Reformii. Din Bohemia, husitismul se răspândise în Nordul Transilvaniei şi provocase, către sfârşitul veacului al XV-lea, traducerea în limba naţională a mai multor texte religioase. Aceeaşi tendinţă se
485
accentuiază în veacul următor prin influenţa propagandei literare, reprezentată cu mare autoritate de umanistul Honterus, reformatorul Germanilor din Transilvania şi care ambiţiona să câştige la noua credinţă şi populaţia românească, cea mai numeroasă. In 1564, Ungurii părăsesc pe Luther şi îmbrăţişează pe Calvin: de aici, noi eforturi de a converti pe Români şi de a le transmite textele sacre în propria lor limbă. Se poate deci afirma că începuturile limbii româneşti în literatură se dato-resc zelului reformator, care înscria în programul său ambiţia esenţială, de a oferi credincioşilor cuvântul divin, nu în limba latină a catolicismului, ci în limbile vulgare ale diferiţilor sectari.
Literatura care se publică în această nouă limbă literară, începând din sec. XVI şi până târziu în sec. XVIII, e o literatură închinată mai mult scopurilor şi nevoilor naţionale, decât plăcerii estetice. înainte de a năzui la genialitate literară, scriitorii români din aceste epoci sunt obligaţi să contribue la însăşi existenţa neamului şi Statului. Producţia lor va fi în primul rând religioasă, istorică, juridică şi didactică. Cele mai adeseori, conţinutul este, fie tradus, fie adaptat. Dar forma devine din ce în ce mai curată, şi mai savuroasă, căci mulţi dintre traducători de texte religioase au un real talent literar. Cu deosebire lite-raura istorică a unor cronicari ca Ureche, Miron Costin, Ne-culce şi alţii, prezintă un farmec arhaic şi chiar o anumită concepţie a vieţii, care încântă cititorul modern.
Un gen şi mai apropiat de literatura propriu zisă este acela al „cărţilor populare", foarte răspândite în epoca de care vorbim. E vorba de scrieri religioase apocrife, adică de povestiri atribuite unor personagii biblice şi având un precis caracter moral; de Epistole fictive atribuite aceloraşi personagii; de legende hagiografice; de Vieţi de sfinţi şi asceţi; de sentinţe morale şi edificatoare; în fine de romane populare, cum e acela, de extensiune europeană, a lui Alexandru cel Mare, sau romanul indic al lui Varlaam şi Ioasaf. Originea acestor texte, aşa de gustate de Români, este eteroclită şi trebue căutată, fie în Asia, fie în Occidentul Europei. Traducătorii români se adresează însă unor texte intermediare, slave şi, din ce în ce mai mult, bizantine.
Căci sub aspectul slav al scrierilor împrumutate de Românii acestor veacuri, se ascundea foarte deseori un original şi chiar un suflet bizantin. De fapt, între Bizanţ şi provinciile danubiene relaţiile se stabiliseră încă dintru începutul vieţii de stat a acestor provincii, adică din sec. XVI. Se ştie, de pildă, că Biserica românească se înfiinţează în acest secol şi că ea stă
486
legată de Bizanţ din capul locului şi sub multe raporturi. Prezenţa Grecilor la curtea Voevozilor români e atestată în sec. XV, iar căderea Constantinopolului va accelera progresiv exilul Grecilor în ţările româneşti.
Pe măsură ce influenţa slavă îşi epuizează prestigiul, ea este uşor înlocuită de influenţa greacă. După 1650, limba greacă începe să se introducă la Curte, în saloane, în şcoli şi devine cu încetul limba elitei intelectuale. Acest proces de eleinizare va culmina în sec. XVIII, sub aşa numitele domnii „fanariote", când orizonturi încă nebănuite se vor deschide culturii româneşti.
Astfel, servindu-se rând pe rând de influenţa slavă, apoi de influenţa triplei Reforme, apoi de influenţa bizantină, tânăra literatură românească a stat necontenit în serviciul neamului. Prin tendinţele ei religioase, ea a contribuit la păstrarea şi la afirmarea unităţii sufleteşti; iar prin coloratura ei morală şi didactică, ea a jucat cu strălucire un rol civilizator. Departe deci de a trăi intr'o izolare sterilă, vechea cultură românească se integrează în marile curente ale Europei Orientale.
Dovada că rolul ei în aceste curente nu este numai pasiv şi receptiv, ne este procurată de existenţa unor personalităţi a căror strălucire trece dincolo de hotarele ţârii. Aşa e personalitatea lui Petru Movilă, care devine în sec. XVII mitropolit al Kievului, unde încearcă să modernizeze învăţământul religios şi biserica. Aşa e mai ales personalitatea lui Dimitrie Cantemir, (1673—1723), voevod al Moldovei şi mare învăţat, autor, între altele, al unei istorii a Imperiului otoman, tradusă în englezeşte (1734), în franţuzeşte (1743), în nemţeşte (1745) şi care îşi va păstra autoritatea timp de un veac. Cunoscător al mai multor limbi antice şi moderne, stăpân pe o variată cultură istorică şi filosofică, Dimitrie Cantemir e un European, atât ca formaţie cât şi ca influenţă.
Cercetând aceste veacuri îndepărtate, ai la tot pasul impresia că Românii caută mereu altceva, mai adânc, mai autentic. Bizanţul însuşi nu putea satisface sufletul românesc. Cei mai luminaţi dintre cărturarii români privesc deci dincolo de Bizanţ, şi, la orizontul istoriei lor, zăresc profilându-se Roma.
Ideea latinităţii Românilor, deşi puţin răspândită în Europa, nu era cu totul necunoscută. încă din sec. XII, cronicarul bizantin Kinamos face aluzie la ea. Mărturiile de acest fel
487
L
se înmulţesc în veacurile următoare. Aşa e de pildă, în sec. XIII, mărturia Papei Inocenţiu al III-lea, într'o scrisoare adresată împăratului româno-bulgar Ioniţă. în sec. XV, Aeneas Sylvius Piccolomini, viitorul papă Pius II, ştie că „Valachi lin-gua utuntur italica" şi că ei coboară din legionarii romani. în general, umaniştii italieni au limpede conştiinţa acestei filiaţii. Umanismul maghiar şi cel polonez, la rândul lor, înregistrează ideea latinităţii Românilor. Iar cronicarii români, în deosebi Grigore Ureche şi Miron Costin, care sunt elevii umanismului polonez şi au consultat anumite cronice poloneze în limba latină, îşi însuşesc aceeaşi idee, cu o satisfacţie foarte explicabilă.
în Transilvania, la aceeaşi epocă (sec. XVII), Românii sunt şi mai aproape de izvoarele latine, de vreme ce pot studia limba latină în şcoli din propria lor provincie. Iar în 1699, un eveniment capital se produce, cu incalculabile consecinţe: prin pacea dela Carlovitz, Austria smulge Ungurilor calvinişti Transilvania şi, pentru a o atrage în propria-i sferă de influenţă, propune Românilor să îmbrăţişeze catolicismul, în schimbul unor însemnate avantagii politice. O parte din clerul român acceptă această combinaţie.
Se pune atunci chestiunea formării unor noi cadre bisericeşti. Tineri români sunt admişi în şcolile vieneze, ba chiar, în 1743, unii dintre ei sunt trimişi să-şi termine studiile teologice la colegiul jezuit „De propaganda fide" din Roma.
Iată însă că, la Roma, tinerii români nu se mulţumesc să studieze teologia, ci se avântă în studiul istoriei, filologiei şi dreptului. Mândria lor latină află la fiecare pas o justificare în măreţele vestigii ale latinităţii. Iar Coloana Traiană, desfăşurând sub ochii lor forţele victoriei romane asupra Dacilor, devine coloana de sprijin a propriei lor concepţii naţionale.
Aşa a luat naştere, către 1750, şcoala „latinistă" cu cei trei corifei ai săi, Klein, Şincai şi Maior. în principiu, avem de-a face cu o simplă şcoală de filologi şi de istorici, care se aplică să demonstreze ştiinţific latinitatea limbii şi neamului românesc. Dar ştiinţa lor, dublată de entuziasm, trece dincolo de limitele şcolii şi se revarsă tumultuos în public, însufleţind şi fecundând întreaga activitate spirituală şi naţională a Românilor din sec. XIX. Ideea latină devine o idee-forţă. în numele ei, Românii se rup din complexul nelatin al Europei orientale, privesc către depărtatele orizonturi occidentale şi, prin acest efort de diferenţiere, năzuesc să se integreze într'un nou complex, latin şi modern.
România modernă, ca Stat şi spiritualitate, se datoreşte a-cestei ambiţii. După atâtea secole de suferinţă şi de căutare,
Românii văd desenându-se pe orizontul viitorului destinul lor adevărat, de reprezentanţi ai spiritului latin  la gurile Dunării.
* *
V.
în ochii Românilor, Occidentul va fi deci în primul rând Italia.
Până câtre 1800, relaţiile spirituale cu această ţară fuseseră întreţinute de personalităţi izolate şi se datorau mai mult întâmplării. Se citează astfel, către sfârşitul sec. XVII, cazul „stolnicului" Constantin Cantacuzino care, după studii greceşti la Constantinopole, se îndreaptă spre Padova, unde studiază dreptul şi filosofia. Se ştie de asemeni că, pe la 1700, curtea vo-evodului muntean Constantin Brâncoveanu capătă un aspect occidental de nuanţă italiană; că bisericile şi palatele înălţate de acest Domn împodobesc fondul lor bizantin cu o întreagă ornamentaţie ce aminteşte barocul seicento-ului; că savanţi şi călători italieni se bucură din partea aceluiaşi Domn de o largă ospitalitate; că, în fine, prin voinţa lui Brâncoveanu, tinerii boieri învaţă în şcolile veneţiene.
După 1800 însă, contactul cu Italia devine permanent. Călătoriile într'un sens şi în celălalt se înmulţesc. Se trimit bursieri români la Pisa şi în alte oraşe universitare. Câţiva dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai veacului capătă în Italia însăşi formaţia lor intelectuală. E cazul lui Gh. Asachi care, între 1808 şi 1812, face la Roma studii variate de arheologie, de pictură, de literatură. Câteva din cele mai importante personalităţi ale României renăscute sunt adevăraţi pelerini pasionaţi ai Peninsulei însorite: marele istoric Nicolae Bălcescu moare la Palermo în 1852; marele poet Vasile Alecsandri află în Italia, unde se refugiază în numeroase rânduri, adevăratul climat al sufletului său specific mediteranean; iar un mare promotor şi mare om de cultură ca Eliade-Rădulescu e un italia-nizant aşa de convins, încât îşi propune în 1839, în 1841, în 1847, să „regenereze" limba românească pe baze italiene, cu ortografie italiană, cu neologisme şi derivaţii italiene.
în acelaşi timp, traducerile din literatura italiană se înmulţesc. Metastasio, a cărui faimă se răspândise printre Români încă din veacul trecut, află acum noi admiratori. Marii poeţi ai Italiei — Petrarca, Dante, Tasso, Ariosto, chiar Tassoni, sunt, fie imitaţi, fie traduşi.
Aşa încât fraternitatea italo-română încetează să fie o abstracţie şi devine o realitate. între 1850—1860 cu deosebire, un
489
488
adevărat entuziasm se declară în opinia italiană pentru surioara dela Dunăre. Revistele italiene publică articole patetice despre nefericitele provincii româneşti. Se traduc exemple de poesie românească, iar numele lui Eliade şi Alecsandri devin mereu mai familiare publicului italian.
Identitatea scopurilor politice întăreşte aceste simpatii. Italia de atunci lupta, ca şi România, pentru câştigarea independenţii. Exista pentru ambele părţi cel puţin un duşman comun: monarhia Habsburgilor. Marele patriot Mazzini, care visează şi se agită pentru o iluzorie „confederaţie danubiană", întreţine relaţii cu patrioţi români ca Bălcescu, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu. Pe de altă parte contele Cavour e cel mai convins apărător al cauzei româneşti la Congresul din Paris. Iar Vasile Alecsandri care, în 1859, se achită la Torino de o misiune diplomatică, socoteşte pe Victor-Emanuel II, regele Piemontului, drept „şeful familiei latine". Aceste diferite fapte confirmă voinţa ambelor părţi de a colabora la înfăptuirea unui ideal, încă nebulos, de civilizaţie latină.
în sinteza profesorului Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, (1916) ca şi în diferitele monografii ale profesorului Alexandru Marcu, se pot găsi numeroase alte fapte care să confirme existenţa unor strânse relaţii italo-române pe terenul cultural şi chiar politic. Datele invocate de noi aici dovedesc însă cu prisosinţă că la bazele României moderne stă o pasionată orientare a Românilor către civilizaţia latină, reprezentată în aceeaşi măsură de Roma antică şi de Italia vie.
Latinitatea mai avea însă un exponent occidental, cel puţin tot aşa de prestigios pentru Români, şi anume Franţa. încă din sec. XVIII, între Principatele danubiene şi Franţa, se stabileşte un contact care va deveni în secolul următor din ce în ce mai strâns. Călătorii francezi mişună în Principate. La curţile anumitor principi fanarioţi, moravurile şi literatura franceză găsesc o primire largă. în şcolile greceşti din Principate, tinerii boieri români cunosc pe Racine şi pe Voltaire în haină greacă. Din limba greacă se vor traduce în româneşte primele opere franceze.
în sec. XIX, curentul francez devine impetuos şi fecund. Legiuni întregi de studenţi români iau drumul Parisului. Revoluţia franceză aruncase peste hotare un mare număr de Francezi, dintre care mulţi se vor stabili la Bucureşti, la Iaşi şi
490
1?
aiurea, în calitate de secretari domneşti, de preceptori în familiile boiereşti, de directori de pensionate. Moravurile şi gusturile franceze se instalează in provinciile româneşti sub toate formele imaginabile. Nenumărate exemple doveditoare ale acestor raporturi franco-române se pot afla m cele trei volume publicate de Pompiliu Eliade sub titlul Injluence francaise sur l'es-prit public en Roumanie, 1898, 1905, 1914.
Un prim rezultat al acestor nenumărate relaţii franco-române, va fi educaţia franceză pe care o vor căpăta mulţi din oamenii politici şi din scriitorii veacului, atât în şcolile franceze din ţară cât şi în Franţa. E cazul tip al lui Vasile Alecsandri, îndrăgostit de Italia, dar format de Franţa. Mulţi din aceşti tineri vor mânui limba franceză ca propria lor limbă.
Se explică astfel rolul covârşitor pe care literatura franceză îl joacă în România de-a-lungul veacului XIX. O masă de traduceri din limba franceză, fără selecţie şi fără plan, întâmpină pe cercetător. Cu începere cam din 1825, majoritatea operelor franceze de valoare vede lumina zilei în limba românească: Racine, Moliere, Voltaire, Boileau stau alături de Lamar-tine, de Victor Hugo şi solicită eclectismul cititorului român în aceeaşi măsură cu minorii Parny. Dorat, şi Delille. întreaga literatură franceză; mare şi mică, se mută pe malurile Dunării. Se satisface astfel setea de lectură a elitei româneşti, dar în acelaşi timp se fecundează însăşi inspiraţia poeţilor şi scriitorilor. Un Grigore Alexandrescu, un Vasile Alecsandri, mulţi alţii,, sunt pilde vii ale acestei influenţe franceze binefăcătoare. Aşa fel încât un Lamartine, un Victor Hugo, cunosc în România a a doua patrie şi ar merita să devină, în ipostaza lor românească, obiectul unor bogate monografii, care încă nu s'au realizat, în lipsa lor, se poate cel puţin consulta cu prudenţă încercarea de sinteză a lui N. Apostolescu L'lnjluence frangaise sur la poesie roumaine, Parisi 1909.
La fel cu relaţiile italo-române, relaţiile franco-române au şi un aspect politic. Propagandişti ai cauzei româneşti ca N.' Bălcescu, Ion Ghica, fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, etc.„ obţin în Franţa remarcabile succese şi devin prietenii Iul Michelet şi Quinet, aplaudă pe aceşti „tribuni" ai cauzelor naţionale la cursurile lor dela College de France şi izbutesc să deştepte în presa, în opinia şi chiar în politica franceză un mare interes pentru situaţia şi nădejdile Românilor. Alături de Italia, Napoleon III devine susţinătorul cauzei româneşti şi este sigur că aceste puternice prietenii latine au permis Latinilor dela Dunăre să atingă primele lor ţeluri naţionale şi politice -— adică unirea celor două principate da-
491
nubiene (1859), independenţa (1878), în fine proclamarea regatului (1881).
*
Paralel cu înflorirea acestor influenţe, un curent german pătrunde în România, mult mai interesant prin adâncime şi rodnicie decât prin extensiune. Aici, un intermediar predestinat se iveşte, şi anume Transilvania. Pentru Transilvania într' adevăr, Occidentul era Viena şi Berlinul. Deseori, Transilvănenii cunosc limba germană şi studiază în şcolile vieneze. Majoritatea celor care migrează la Sudul Carpaţilor sunt oameni de cultură şi de formaţie germană.
E cazul profesorului Ion Maiorescu şi al fiului său, Titu Maiorescu. Viitor mare critic, profesor si om de stat, Titu Maiorescu (1840—1917) făcuse dreptul la Paris, dar şi doctoratul în filosofie la Giessen. îl atrage însă cu deosebire cultura germană, pe care şi-o însuşeşte aşa de mult, încât putea scrie si vorbi limba germană cu perfectă eleganţă.
Un rol important va juca formaţia germană şi în cariera lui Mihail Kogălniceanu, istoric şi om de stat care, după studii franceze, devine între 1835—1837, elevul vestitului Ranke, dela care împrumută preţioase idei, susceptibile să-i confirme propriul său patriotism.
Un debitor al culturii germane este şi cel mai mare poet al Românilor, Mihai Eminescu (1850—1889), student la Viena si Berlin în jurul anului 1870, excelent cunoscător al limbii şi literaturii germane şi discipol al idealismului german.
Acestea nu simt singurele cazuri de personalităţi române, formate în atmosfera culturii germane. Ele sunt însă caracteristice prin calitatea lor excepţională şi prin rolul considerabil pe care-1 vor juca în cultura şi literatura patriei lor. Se poate observa, în general, că raporturile germano-române pe teren cultural devin mult mai intense, odată cu urcarea pe tron, în 1866, a lui Carol I, un Hohenzollern şi că un mare număr dintre savanţii şi oamenii de cultură ai României de astăzi şi-au făcut studiile în Germania.
Faima şi influenţa literaturii germane în România au mers şi ele crescând, fără totuşi să poată contrabalansa gustul, mult mai răspândit, pentru literatura franceză. Un Kotzebue e legat de începuturile teatrului românesc, iar un Gessner îşi conjugă influenţa cu aceea a altor romantici şi preromantici. Uhland, Wieland, Herder vor cunoaşte oarecare notorietale şi vor găsi
492
* buni traducători în revistele dela sfârşitul veacului. Marele German va fi însă pentru Români Schiller, poetul şi dramaturgul, şi mai ales Goethe. Există din cutare poem al Olympianu-nului dela Weimar cel puţin 12 versiuni (e cazul poemului Der
f Fischer), cea dintâi fiind din 1838. în 1842, se publică o primă şi excelentă traducere a lui Werther. Prima traducere a primului Faust apare de-abia în 1862, aşteptând ca alte multe Opere ale Weimarianului să între în literatura românească, fără ca gloria lui să se epuizeze până în zilele noastre.
I *     ■* ■ ■■
i
Să aruncăm acum o privire sintetică şi să interpretăm această extraordinară ţesătură şi încrucişare de influenţe.
Impresionează mai întâi graba cu care Românii, cam între anii 1820—1850, traduc orice, de oriunde. E o grabă panică şi !        foarte semnificativă. Românii încearcă atunci să se pună la pas cu timpul, să se înalţe, cel puţin sub raportul documentării, la nivel occidental şi să-şi creieze o conştiinţă europeană.
Consecinţa acestei precipitări a fost că spiritul critic, selectiv şi organizator nu se putea manifesta imediat. De aici, Introducerea unor opere de valoare foarte inegală, prin traduceri tot aşa de inegale. Tot de aici, absenţa unei diferenţieri, după şcoli, curente şi epoci, a operelor traduse: în câteva decenii, Românii acumulează mai multe veacuri de literatură europeană. Clasicul Boileau se învecinează cu romanticul Lamartine, Racine cu Byron, Moliere cu Goethe. Ceea ce a lipsit mai mult literaturii româneşti până la afirmarea criticului Maiorescu, după 1866, a fost o judecată şi o concepţie estetică în numele căreia să se creieze atitudini, orientări şi idealuri literare.
De aceea, literatura originală care vede lumina zilei în această epocă turbure, e greu de caracterizat. Se poate totuşi vorbi de un romantism românesc, care se desvolta în marginea , romantismului european şi de o sensibilitate romantică, formată din sentimente şi din teme asemănătoare cu acelea, pe care le cântă lirismul european. Acest romantism românesc cu nostalgiile, tristeţile şi desnădejdiile sale, e rezultatul unei complexe conjugări de influenţe franceze, germane şi engleze. în el se întâlnesc şi se contopesc delicatele efluvii lamartiniene, cu asprele suferinţe wertheriene şi cu întunecatele desperări ale unui Young şi Byron, traduşi cele mai deseori după versiuni franceze, cu excepţia unui Manfred, 1843, pe care C. A. Rosetti îl traduce după original.
493
1
Dar această efervescenţă romantică, în care s'au mistuit atâtea frumoase talente româneşti, e numai o ucenicie. In primul rând, o ucenicie a limbei şi a versului care, mânuite de atâţia traducători şi trebuind să se adapteze unor modele aşa de variate, se subţiază, se mlădiază, devin apte să exprime sen-saţii, emoţii şi idei încă neturnate în formă românească. Apoi, o ucenicie a facultăţilor poetice, sensibilitatea, imaginaţia, meditaţia, visul. Tânăra literatură românească de atunci trebuia să se îmbogăţească cu o sumă de note sufleteşti care îi lipseau, şi să trăiască intim şi intens toată gama posibilităţilor omeneşti. Prin trăirea pasionată a literaturii europene, Românii câştigă importante elemente formale, fie linguistice, fie sufleteşti.
O literatură originală mai cere însă ceva, şi ceva esenţial, adică o viziune personală, o concepţie nouă, o idee. Prin ce instinct salvaltor au înţeles Românii, în plin entusiasm, european, că această extensiune europeană a spiritului lor cere un corectiv imediat, şi anume adâncirea în sufletul şi pământul local? Încă din 1840, istoricul Kogălniceanu, urmat în curând de istoricul Bălcescu şi de alţii, încep sâ desgroape şi să publice bătrânele cronici. In 1852, Alecsandri publică celebrul său volum de Balade populare. Pretutindeni, semne se ivesc că sufletul românesc se întoarce cu pasiune şi cu pietate spre trecutul patriei, se apleacă cu duioşie spre ţăran şi admirabila sa poezie, se interesează de orice e românesc şi local. Aşa încât, dialectica esteticei şi istoriei literare româneşti nu se va servi cu prea mare însufleţire de termeni formali de şcoală şi de tehnică (ro-mantism-clasicism, artă pură sau artă cu tendinţă, vers liber sau vers clasic, etc), ci de antinomii substanţiale, extrase din însăşi fiinţa neamului şi fatalităţile geo-istorice ale acestui neam. Se va discuta astfel timp de un veac şi până în anii trecuţi despre orientarea europeană sau locală a literaturii româneşti, despre tradiţie şi inovaţie, despre generalitate umană şi particularitate naţională, şi despre raportul şi dozajul acestor factori contrarii în faptul creaţiei literare.
Concţuzia acestor controverse, sinteza acestor teze, este remarcabilă: o literatură cu viguroase rădăcini autohtone, dar cu sens uman şi extensiune europeană. Scriitorul a înţeles că, nesprijinit de un prestigiu secular, el e obligat să creieze opere aşa de mari, încât ele să se impună Europei cu forţa evidenţei. De aici, ambiţii imense, dublate şi servite de o căutare exigentă, febrilă, patetică. Odată mai mult, cu sau fără voia ei, literatura românească serveşte însăşi scopurile naţiunii, care şi ea aspiră să se manifeste în funcţie de valori europene, adică să se înalţe la altitudine europeană, nu renunţând la fiinţa ei concretă, ci
494
împreună cu această fiinţă, încărcată de particularităţile unei personalităţi originale.
Acesta credem că este fondul, unanim acceptat, al literaturii româneşti din ultimii o sută de ani. Pe acest fond au cre-îat şi evoluat toţi marii scriitori români până astăzi.
Să nu se tragă însă din acest adevăr consecinţa că literatura românească, fiind închinată aşa de stăruitor aceluiaşi ideal estetic, e ameninţată de monotonie sau de sterilitate. Căci pe ecranul „autohtonismului european" se desenează două mari orientări, două temperamente colective, două concepţii de vieaţă. Una din ele e raţională şi senină, cu mari curiozităţi pentru psihologia omului şi pentru spectacolul naturii pitoreşti şi cu tendinţe vizibile către sociabilitate. E direcţia reprezentată tipic şi oarecum simbolic de unul din cei doi poli ai literaturii româneşti moderne, adică de poetul, dramaturgul şi omul de acţiuni care a fost Vasile Alecsandri (mort în 1890). Cealaltă direcţie, reprezentată simbolic de marele liric şi ideolog Mihai Eminescu (mort în 1889) tinde la spiritualizare, reduce logica raţională la cea mai simplă expresie, îţi pune întrebări sgudui-foare cu privire la finalitatea omului şi a vieţii, caută motivări metafizice şi se complace în singurătate, unde individul poate înfrunta în libertate misterele care-1 înconjoară şi îl fascinează. De o parte, o literatură scăldată în lumină solară; de cealaltă, lumină lunară, propice jocului ascuns şi fluid al ideei şi misterului. De o parte, omul social şi psihologic; de cealaltă, omul singuratec şi metafizic. Totul e plastic pentru Alecsandri şi descendenţa lui spirituală; totul devine muzică, externă sau internă la Eminescu şi tradiţia pe care o reprezintă.
Prin aceste tendinţe divergente credem că se pot uşor diferenţia scriitorii români de astăzi care au atins nivelul european, desi, printr'o nedreptate legată de destinul literaturilor tinere şi limbilor de mică răspândire, Europa nu i-a recunoscut încă, poate fiindcă nu-i cunoaşte suficient.
Ce diferenţă, într'adevăr, între romanul obiectiv, pozitivist şi viguros al lui Liviu Rebreanu, şi povestirea încărcată de magii şi de nostalgii a lui Mihail Sadoveanu! Pe când, la Rebreanu, realitatea stă sub o lumină aşa de vie, încât toate ascunzişurile ei devin perceptibile, la Sadoveanu, dimpotrivă, totul tinde să se ascundă, să evite privirea prea atentă prin refugierea în trecut sau în depărtări, să se învăluie într'o brumă uşoară şi deformantă şi, pierzându-şi consistenţa, să se topească în sensibilitate.
Lirismul românesc contimporan s'a desfăşurat şi el pe aceleaşi două direcţii, deşi aici nuanţele de temperament şi mijloacele de realizare apar mai complexe. Dar e vorba de note
495
dominante, foarte adânci, şi nu de infinitatea de planuri care se etajează şi se întretaie pentru a constitui unicitatea unei pre-sonalităţi poetice. Astfel priviţi, liricii contimporani se grupează în aceleaşi două mari categorii. Intre poeţi ca Al. Macedonski, Ion Minulescu, Ion Pillat, întru câtva V. Voiculescu, afinităţile cu Alecsandri par destul de convingătoare: acelaşi lirism descriptiv şi plastic, cu nuanţă epică şi psihologică, format din noţiuni clare şi bine articulate, chiar atunci când e vorba de lucrurile cele mai fluide şi de cele mai muzicale visuri; acelaşi lirism senin şi oarecum obiectiv, în ciuda simetriilor, stilizărilor şi corespondenţelor prea evidente ale unui Minulescu sau ale unui Voiculescu.
Către celălalt orizont tind poeţi foarte variaţi ca G. Baco-via, Al. Philippide, Adrian Maniu, Demostene Botez: în grade diferite, toţi aceşti poeţi cultivă clar-obscurul şi misterul, fuzionează cu obiectul şi cu natura, iar poezia lor e, în general, o poezie a nopţii, bine diferenţiată de poezia diurnă şi solară a unui Alecsandri şi a unui Pillat şi în diferite grade de rudenie cu poezia lunară a lui Eminescu.
Reprezentantul modern prin excelenţă al acestei direcţii este însă Lucian Blaga, creatorul unui sistem metafizic despre care va trebui să se ştie într'o zi că ilustrează gândirea europeană a epocii noastre, şi în acelaşi timp creatorul unui lirism cosmic şi metafizic de o puternică originalitate. Lucian Blaga rezolvă poetic cele mai grave probleme ale omului în univers şi în eternitate. La el, limitele care despart eul de non-eu, subiectul de obiect, sufletul de natură, se estompează şi dispar. Totul devine mister, dar un mister elocvent şi revelator al unei alte lumi, al unei lumi de adevăruri absolute, mitice, magice. Totul se reconstrueşte pe noi planuri, conform cu concepţia unui vizionar demiurgic, al cărui cântec liric e lipsit de muzicalitate exterioară, dar comportă o pătrunzătoare muzică internă: la Blaga cântă, nu vocalele şi silabele, ci ideile şi adevărurile.
Lirismul unui Nichifor Crainic, teoretician al tradiţiei locale şi al creştinismului bizantin, aparţine ambelor direcţii. Senin şi.descriptiv la început, lirismul lui Crainic s'a spiritualizat în ultimele producţii, şi din plastic a devenit muzical: o evoluţie semnificativă, paralelă cu adâncirea poetului în religiozitate.
Evoluţia lui Tudor Arghezi e mai greu de precizat. Iată într'adevăr un liric dotat cu enormă putere plastică şi totuşi preocupat de misterul personalităţii omeneşti şi de finalitatea omului în natură, adică de întrebări pe care poeţii le rezolvă de obiceiu muzical, dar pe care Arghezi le traduce în plastică şi în concret cu o fantastică vehemenţă, plină de originalitate.
înrudit cu ambele direcţii, lirismul lui Arghezi e un lirism mixt, extrem de seducător.
E vorba, în toate aceste cazuri, nu de preferinţele conştiente ale cutărui sau cutărui poet pentru o atitudine sau cealaltă, ci de două tendinţe contrarii ale sufletului românesc. Formaţia şi influenţele suferite de fiecare din aceşti poeţi îşi au de sigur rolul lor. E sigur că avem de-aface, de o parte, cu o viziune latină şi mditeranană, iar alta cu o viziune oarecum germanică. Direcţia Alecsandri, Macedonski, Minulescu, Pillat s'a format în atmosferă franceză. însuşi Arghezi e un mare admirator şi chiar un traducător al lui Baudelaire. Iar Eminescu—Crainic— Blaga au studiat în Germania, s'au nutrit cu elemente germanice şi privesc lumea printr'o prismă înrudită cu prisma germanică.
Dar aceste influenţe latine sau germanice, care de altfel nu coincid totdeauna simetric cu cele două direcţii indicate, sunt departe de a fi hotărîtoare. Ele nu mai sunt admise, ca acum un secol, pentru propria lor valoare, independentă de contingenţele româneşti, ci numai în măsura în care vin să umple un gol, să confirme o concepţie, să ofere un material de comparaţie. Se poate astfel măsura drumul parcurs de cultura românească modernă, relativ servilă acum un veac, iar astăzi perfect autonomă.
Revenim astfel la dubla orientare a însuşi fondului local, a însăşi rasei care a dat naştere lirismului complex de care vorbeam. Datorită originalei sinteze de sânge daco-latino-slav pe care se întemeiază, precum şi variatelor experienţe culturale, făcute de-a-lungul veacurilor, sufletul românesc e încărcat de virtualităţi bogate şi contradictorii. Iar concluzia noastră va fi următoarea: într'un viitor, pe care toţi observatorii imparţiali ai fenomenului românesc îl ştiu apropiat, contribuţia românească la cultura europeană va deveni aşa de evidentă, încât se va înţelege pe deplin că o Românie mare şi puternică îşi merită existenţa.
Până atunci, e bine să se ştie că există o proză românească demnă de atenţia Europei, şi un lirism românesc care, în ultimii douăzeci de ani, s'a manifestat cu o vigoare şi o autoritate, recunoscute de toţi străinii cunoscători ai limbei române. Iar dacă Europa, ignorând aceste lucruri, întârzie să facă dreptate sufletului românesc ajuns la maturitate după atâtea dureroase peripeţii, vina e de sigur a Românilor care, dintr'un sentiment de discreţie puţin potrivit cu veacul publicităţii, nu ştiu să-şi trâmbiţeze izbânzile; dar e şi vina metodelor editoriale europene, care sunt departe de a-şi îndeplini misiunea lor de vehiculare a bunurilor spirituale.
496
32 — Dreptul la memorie, voi. III.
497
Să ni se permită acum, pentru a termina o dublă reflec-ţiune:
o nouă ordine europeană nu se poate concepe decât pe temeiul unei justiţii riguroase, care să ţină seama, nu de aparenţele puse în valoare de anumite propagande costisitoare şi adaptate tuturor oportunităţilor, ci de adânca realitate a lucrurilor;
o nouă ordine europeană nu se poate realiza de cât prin intensa circulaţie a unor bunuri spirituale, pe care nu e suficient să le dorim şi să le prevestim, dar cărora trebue să le pregătim terenul propice desvoltării şi înfloririi lor.
* „Transilvania", Anul 73, nr. 6. Sibiu 1942, pp. 1—14.
PETRU COMARNESCU
Specificul românesc în cultură şi
artă1
TRADIŢIA CA FORMA IDEALA, PERMANENT DINAMICA, A CULTURII NAŢIONALE ŞI CA MĂSURA A VALORII SPECIFICULUI NAŢIONAL
Oridecâteori în jurul vreunei idei dragi se înoadă vrăjmăşie şi gând pieziş, oamenii îşi apără ceiace îndrăgesc, nu numai cu puterile trupului lor, ci şi cu convingerea minţii, cum că aceia ce mult a durat trebuie să mai dureze, căci binele nu se schimbă dintr'odată, precum nici minţile. Şi apăsîndu-le, ideile se luminează şi mai bine, nu numai pentru iubitori, ci şi pentru vrăjmaşii lor.
Este ceiace i s'a întâmplat tradiţiei, care în epoca de predominare economică a fost nesocotită, cum nesocotite toate ale sufletului au fost. îndată, însă, ce se pune chestiunea şi într'altfel, adică îndată ce realitatea socială îşi accentueză toate categoriile ei constitutive şi regulative, tradiţia este apărată şi mai mult încă, uneori se întâmplă ca trecutul să nu mai fie privit cu indulgenţă, ca imperfect şi doar continuarea lui, viitorul, în bine şi scutit de lipsuri.
Neîncrederea în puterea tradiţiei provine, cum e şi firesc, dintr'o neînţelegere a ei. o complectă desolidarizare cu tradiţia, însă, nu se petrece nicicând. Se observă în epocile de prevestiri rele, când viaţa unui continent, a unui popor sau a unui ţinut este serios ameninţată, cum toţi găsesc sprijin şi vorbesc în numele tradiţiei respective.
32*
499
Niciodată nu s'a vorbit atât de mult de tradiţia europeană, decât când a fost să se anuleze teza lui Oswald Spengler. Reac-ţiunea a venit din toate părţile, fiecare naţiune protestând în numele Europei, ca participând din ea, precum şi în numele ei propriu.
Acelaş fenomen se întâmplă ordecâteori se vorbeşte* de viitorul Europei şi viitorul Americei. Recursul la tradiţie este salvator, prin el accentuându-se încrederea în viitor şi mândrie de trecut.
Dela prima vedere se remarcă faptul că tradiţia nu poate vedea în trecut numai bine şi în prezent numai rău. Deasemenea catastrofele finale nu le-au anunţat tradiţionaliştii şi nu tradiţionaliştii cred în ele, cât acei care, fie că înţeleg bine ori nu pe Karl Marx sau pe Oswald Spengler şi teoriile lor asupra necesarei evoluţii a formelor sociale şi culturale Ie împărtăşesc şi răspândesc.
Cum actuala tradiţie europeană a putut fi apărată de nişte oameni care, după cum spun unii neînţelegători ai tradiţiei, văd răul în prezent şi binele numai în trecut, rămâne un paradox, care le aparţine fireşte acestor neînţelegători.
Ei sunt acei care o confundă cu unele rezultate ale ei şi mai ales cu strâmta atitudine a celor ce vor să se închisteze în aceste rezultate. Ignoranţa are tot dreptul să creadă că tradiţia este un obstacol înaintea progresului, că ea opreşte mersul vieţii şi mai ales, puterea ei de înnoire.
Are dreptul pentrucă nu-şi dă seama că noul nu este decât o înaintare a vechiului în conştient, e descoperirea pe care o facem noi înşi-ne şi pe care o socotim uneori chiar propria noastră invenţie, când în realitate ea este de mult gata pentru noi2.
Şi este ştiut, deasemenea, că tentativele depărtării de tradiţie sunt urmate de călduroase apropieri, din care generează, apoi, noui atitudini. Căci precum „realitatea socială este pe rând dispreţuită, preamărită ori numai desconsiderată"3 tot astfel, pe rând ne depărtăm, ne apropiem sau încercăm să uităm de tradiţie. Dar tocmai acest mers în dublu sens dovedeşte că tradiţia stă în centrul preocupărilor noastre spirituale şi cum de fiecare nouă apropiere, aflăm tot mai mult în ea, pentrucă ea înglobează ceiace noi câştigăm nu numai pentru noi ci şi pentru ea, luptând şi uneori, supunându-ne ei. Astfel, din cele spuse până aici, începe să se afirme caracterul permanent viu şi dinamic al tradiţiei, nesfârşita ei creştere nu numai în extensiune ci şi în intensitate. Ecourile tradiţiei fructifică necontenit
500
r
I      opinia publică. Din viaţa celor dintâi, opinia publică îşi capătă impulsul iniţial, care o duce la continua ei înaintare4.
Ce i se poate opune, acum, tradiţiei, decât formele moarte şi atitudinile statice? Când tradiţia descreşte, viaţa însăşi începe să devie problematică5.
Această descreştere generală se explică prin faptul că idealurile se influenţează reciproc, căutând a se contopi într'unul singur, care se cheamă credinţă, sau fericire, sau virtute. Scăderea intensităţii unui ideal, duce la scăderea celorlalte idealuri.
în acest sens, tradiţia, forţă a unei generalităţi, caută să intre şi ea în universalul Dumnezeirii. („în Dumnezeu Idealul şi Realul nu fac decât una") realizând pământeşte doctrina divină. „Din punct de vedere religios, tradiţia este doctrina divină, cuvântul lui Dumnezeu, recules de Apostoli şi transmis bisericii din generaţie în generaţie."0
Dar noi ne ocupăm aici de tradiţie, atât cât o putem simţi şi înţelege pământeşte, ca o putere colectivă, care desigur că în cele din urmă vizează eternul universal.
Intuitiv, de la început simţim tradiţia ca un torent în necurmată curgere, chemând şi făcând una cu el, toate apele, care chiar limpezite vor păstra culorile lor originale, fiind în acelaş timp ele înse-şi, dar şi cu o altă putere pe care le-o transmite torentul, ce înseamnă mai mult decât toată apa la un loc şi viaţă mai lungă decât ar fi putut fără el, avea fiecare apă.
Pornind din mit, răsunând în ea întreaga sensibilitate metafizică, tradiţia vine la lumină, când grupul de oameni începe să se orânduiească şi să cunoască, pentrucă ea să unifice şi să înalţe tot ceeace grupul va dobîndi: simţire, gândire, vorbire, manifestare. Ceeace va lega într'un anumit fel locul şi timpul i şi tot ce ele vor produce va fi tradiţia, principiu generator per-mament viu şi dinamic7.
Cu alte cuvinte, tradiţia transmite social cultura şi prin continuitatea ei, este aceia care dă viaţă şi duce la propăşire diferitele înfăptuiri, ce astfel se depăşesc, simbolizând-o pe ea şi societatea în care iau naştere. întregind ceiace este ştiut cu ceva nou, potenţând realitatea, — care luată în sens grec, niciodată n'a fost şi nici nu putea fi ocolită de vreun creator, — tradiţia împacă generalul şi particularul, silind pe artist mereu să creeze, mereu să lupte şi să depăşească realitatea, care datorită ei, tradiţiei, devine, când este materializată în forme culturale sau artistice, exemplară.
Tradiţia unifică şi prin neîntrerupta ei curgere este norma i        culturii, realizând astfel o măreaţă şi ascendentă învăţare şi experienţă.
501
A
Dar cultura nu poate fi decât naţională pentrucă depinde de temperamentul racial şi de mediul înconjurător. In această direcţie, părerile distinsului sociolog american Robert E. Park8 vin să lămurească deplin. D-sa vede în fiecare individ moştenitorul a două averi. Una îi este transmisă, ca membru a unei rase, pe cale biologică. Cealaltă, ca membru al societăţii sau al unui grup social, îi este transmisă prin comunicare socială. Prima, complex al caracterelor moştenite, constituie temperamentul racial. A doua, complex de obiceiuri, acomodări, sentimente, atitudini şi idealuri, transmise prin comunicare şi edu-caţiune constitue tradiţia socială.
Fireşte că între temperamentul racial şi tradiţia socială este o strânsă legătură şi că temperamentul racial va determina selecţia vocaţiei (în cazul individual) şi a culturii (în cazul grupului social).
Solidarizarea temperamentală duce la o voinţă socială, la o comunitate de interese şi atenţiuni faţă de „obiectele specifice şi valorile care corespund temperamentului racial". Şi „pe această cale calităţile raciale devin bază pentru naţionalităţi,"un grup naţional nefiind mai mult decât o societate culturală şi politică fundată pe bazele moştenirii raciale".
Definiţia naţiunei este justă şi completă pentru americani. Pentru validatea ei la noi, trebue să-i mai adăogăm elementul teritorial9.
Dacă această unitate fizică se perpetuiază prin succesiunea părinţilor şi a copiilor, temperamentul racial, incluzând în el atitudinile fundamentale şi valorile, care rămân în el, este păstrat neatins.
Dacă, însă, vor interveni schimbări, provenind din modificările temperamentului racial, ele vor modifica uşor formele externe ale tradiţiilor sociale, dar vor schimba, probabil, profund conţinutul şi sensul lor.
Rezumând ideile Profesorului Park, chiar şi în previziunile sale defavorabile tradiţiei sociale, — valabile'numai în cazul alterării unităţii naţionale, ceeace nu priveşte cazul special al studiului nostru — am putut evidenţia caracterul naţional al culturii şi am primit confirmarea că tradiţia provine din comunicarea faptelor de cultură şi din continua educare socială ce o săvârşeşte cu ajutorul acestor fapte de cultură.
Corelarea racială la cultură este făcută de Profesorul Park într'un chip cu totul înţelept şi în vederiîe ştiinţei sociale moderne, care a renunţat la tirania biologiei, nu însă şi la concursul ei deosebit de preţios. In această direcţie sunt foarte interesante opiniile Profesorului Clarence Marsh Case10 oarecum opus
502
principiilor Profesorului R. E. Park, care are, însă de partea sa autoritatea întregii ştiinţe actuale. Ambele poziţiuni recunosc tradiţiei rolul de a transmite cultura şi văd într'însa un acumulator al diferitelor faze ale culturii. împărtăşind o poziţiune mediatoare, şi fundându-ne pe opiniile pline de autoritate, enunţate până aici, putem începe să conturăm definiţia, încă incomplect lămurită, tradiţiei: forma dinamică a culturii generată de temperamentul racial şi voinţa socială (sau făcând substituirii generată de temperamentul racial şi voinţa socială (sau făcând substituirea necesară) naţională.
Dar dacă tradiţia transmite diferitele feluri de manifestare culturală, înseamnă că ea are puterea de a selecţiona, de a păstra numai ce-i viu şi că, pe deoparte, ea este mai mult decât obiceiurile, datinele, credinţele, superstiţiile unui neam11 şi pe de alta, cu totul altceva decât tendinţa passeistă de închistare în formule câştigate sau decât un principiu de politică demagogică, numită insuficient, autohtonă şi impropriu, de-mofilă12.
înseamnă că tradiţia educă în numele unui ideal, înseamnă că ea este îndreptarul voinţii naţionale, este forţa conştientă, marele act de viaţă conştientă a unei naţiuni. Căci ea colectează toate ecourile ce de la ea pornind la ea se întorc, multiplicate şi mai vii decât au pornit13. Ea este forma care-şi creiază singură obiectele şi din ele, păstrează doar ce-i viu. Conţinutul tradiţiei, cultura, este ..patrimoniul" pe baza căruia o naţiune este îndeobşte judecată14.
Tradiţia ne-apare, aşa dar, ca ceva ideal: ceva dat cu datoria de a fi dat înainte. Imagina emoţionantă a torţei ce se trece din mână în mână, fără ca flacăra din ea să se stingă vreodată, apare aici cu necesitate, căci e vorba de idealul ce ne stăpâneşte, de lumina ce singură-şi aude chemarea15.
Dar să adâncim acestea şi mai ales ideia că tradiţia educă în numele unui ideal. Să vedem, apoi, cum acest ideal se leagă de realitate şi cum o poate într'adevăr conduce efectiv, dovedind astfel că tradiţia nu este o himeră sau un concept inventat de visători.
: După ce arată procesul de educare dela profesor la elev,
prin care proces cultura se transmite şi se valorifică în mod continuu, Giovanni Gentile dă următoarea definiţie; „prin cultură noi înţelegem conţinutul educaţiei: presupusa moştenire care în cursul timpului trebue să treacă dela profesor la elev. Acest conţinut spiritual, fiind cunoscut apare sub diferite aspecte: ca erudiţie şi informaţie: ca formare a capacităţii per-
!        sonale şi ridicându-se până la activităţile spirituale, ca artă şi
503
w
ştiinţă; ca experienţă de viaţă sau ca concept şi ideal'de existenţă; ca simplă cunoaştere sau ca normă de conduită"1''.
Cum Gentile nu diferenţiază ştiinţa de cultură şi educaţia de instrucţie şi cum pentru el naţionalitatea este „actul de energie spirituală prin care noi ne legăm de un anumit element sau elemente ale acelei personalităţi colective de care simţim că aparţinem", concluzia sa că „nu există ştiinţă adevărată care să nu fie naţională"1' se arată limpede şi motivat.
Aşadar conţinutul educaţiei, cultura, este în acelaş timp naţional şi universal. La rându-i, cum va putea fi forma culturii, adică educaţia, decât păstrătoare vie şi activă a conţinutului naţional?
In interpretarea lui Gentile educaţia capătă sens permanent şi dinamic şi se identifică cu însă-şi realitatea spirituală18. Arta şi religia vor fi idealurile educaţiei. Dar amândouă au, tot după acest filosof, un caracter imediat subiectiv şi depărtat de istorie. Arta e esenţial lirică şi este forma în care conţinutul este absorbit, anulat.
împărtăşind deci părerile lui Croce şi De Sanctis, Gentile merge mai departe şi datorită concepţiei sale asupra realităţii: unica realitate e gândirea actuală, care nu presupune nici un obiect independent de ea şi îşi creiază doar sieşi obiecte, adică îşi este propriul ei subiect şi de aceasta act pur, în neîntrerupt proces în pură devenire10 — ar putea apare neprielnic nu numai tezei noastre, ci însăşi sieşi din „Reforma Educaţiei". Lucrul acesta este numai părelnic şi noi nu suntem depărtaţi de Gentile pentru care, precum am spus, Ştiinţa (considerată în genere numai universală şi internaţională) nu e diferită de cultură (considerată în genere naţională), dacă spunem că tradiţia naţională nu este decât o parte din acea educaţie concepută de Gentile şi anume, atât cât ea, tradiţia apărută odată cu primele lumini de credinţă colectivă se integrează în cadrul naţiunii şi îşi creiază această realitate de valori în comun.
într'adevăr tradiţia porneşte şi tinde către universal, dar trăeşte şi fructifică particularul naţional. E ceeace am arătat când am raportat-o în treacăt, la tradiţia religioasă.
în ce priveşte arta, influenţele din afară înăuntrul artei sunt de multă vreme recunoscute şi dogmatizate. E ceiace simţea Platon când în cetatea sa ideală, pe care o vedea eternă, deci nesupusă schimbărilor şi corupţiunilor, şi în care după cum se ştie, educaţiunea era un factor primordial şi consta din muzică şi gimnastică, — voia ca muzica să fie ferită de orice inovaţie. Aceasta ca soluţionare şi răspuns lui Damon, care
504
constatase că „atunci când modurile muzicii se schimbă legile fundamentale ale Statului întotdeauna se schimbă şi ele"20.
Din interacţiunea artei şi a societăţii provine stilul21. Nevoia de exprimare a artistului tinde să simbolizeze idealul colectiv. Stilul este împărtăşirea artei din realitatea socială şi imortalizarea acestei realităţi tocmai prin operile de artă care rămân şi după ce societatea uită, deadreptul sau prin voia morţii, ce-a mişcat-o într'o anumită epocă22.
Friederich Nietzsche, să nu uităm aceasta, definea cultura ca „unitatea stilului artistic în toate manifestările vitale ale unui popor". Tot el a arătat că adevărata artă nu poate lua fiinţă decât într'o cultură viabilă şi că această cultură trebuie să fie originală adică „să ocupe un punct de vedere original în faţa universului"23.
Cu problema stilului intrăm deabinelea în timp şi în spaţiu. Căci stilurile deşi generale, nu sunt permanente. Tradiţia artistică însă le cuprinde pe toate şi păstrează din ele tot ce-i viu24.
Aşadar datorită tradiţiei idealul artistic găseşte necontenit sprijin în trecut şi astfel mereu poate să se construiască şi să se creeze pe el, în forme ce iarăşi în tradiţie vor intra. Prin artă idealul şi realitatea se întâlnesc. Arta intrând în conţinutul tradiţiei, aceasta educă şi întăreşte voinţa colectivă. în felul acesta ea ţine vie şi îmbogăţeşte sensibilitatea metafizică a unui neam, iar sensibilitatea metafizică numai prin tradiţie poate inspira din nou arta, când aceasta este asfixiantă de prea multă conştiinţă. O pildă concretă a acestui adevăr este arta sculptorului C. Brâncuşi, care cu atâţia ani în urmă cioplea chipuri cu aceiaşi sensibilitate idolatră faţă de formă şi suprafeţe ca şi strămoşii noştri. Idolii desgropaţi de curând în Transilvania au confirmat realitatea aceleiaşi comune sensibilităţi, care pe drept poate fi chemată metafizică. (Dar despre aceasta în celelalte capitole imediat următoare.)
Tradiţia se afirmă ca un ideal, ca o valoare care conduce ceiace socotim noi real. De unde provine puterea ei, cum poate ea conduce realitatea, este ultima întrebare la care trebue să răspundem, pentru a contura definitiv tradiţia.
Din faptul că noi nu suntem exteriori tradiţiei sau pasivi faţă de ea, ci, dimpotrivă ne confundăm cu ea25 şi acţionăm sau reacţionăm în numele ei şi al nostru, s'ar putea conclude că o explicare a simpatizării noastre cu tradiţia, devine inutilă. Dar nu numai sentimentaliceşte suntem legaţi de tradiţie, ci şi raţional, căci judecata noastră îi acordă primatul normativ, deci conştient, îi dăm voe să ne conducă.
505
Două răspunsuri se pot da acestui fapt. Primul ar fi că valoarea pe care a acordăm noi tradiţiei provine din necesitate ca şi din afectivitate pură.
Simţim, cu alte cuvinte, nevoia unui sprijin imaterial, pe deoparte şi a unui consens social pe de alta, tocmai din neobişnuita intensitate cu care dorim să ne realizăm, realizând. Conştiinţa că realizarea noastră depinde şi de celelalte elementc-sociale: mentalitate, limbă, obiceiu ne face să recunoaştem puterea tuturor acestora la un loc (cultura) şi de ceiace se prelungeşte din ele, — peste ele şi locul şi timpul în care s'au întocmit (tradiţia). Elementul social se afirmă nu numai în realizare, dar cbiar şi în preferinţa strict intenţională, căci dacă gândirea creiază semne, formule, simboale, ia rându-le acestea creiază şi ele gândirea26.
Aceasta determină pe autorul citat în notă, R. Ponceau, să concludă cum că judecata de valoare provine „esenţialmente din tendinţa spiritului nostru de a introduce peste tot clasificări să ducă peste tot ideia de subordonare ierarhică". Dar . .. nori satis est. Acţiunea limbajului şi dorul de ierarhie sunt insuficiente în explicarea acestor realităţi „sui generis" care sunt valorile şi acestor judecăţi de valoare, care se raportă realităţii acesteia.
Credem că E. Durkheim27 a dat una din cele mai demne şi mai împăciuitoare interpretări valorii şi judecăţilor ei, statornicind că noi avem nevoia şi puterea (el spune „mijlocul") de a depăşi realul, de a adăoga lumei sensibile, o lume diferită din care cei mai buni dintre noi îşi fac adevărata lor „patrie", graţie idealului, care se manifestă în natură şi depinde, deci, de cauze naturale.
Cercetând apoi: 1) de unde provin idealurile acestea în raport cu care dăm noi valoare lucrurilor, 2) cum se leagă idealurile de experienţă, depăşind-o şi 3) în ce constă obiectivitatea lor. Durkheim găseşte respectivele răspunsuri: 1) în momentele de efervescenţă, când conştiinţele individuale inter-acţionează intens, se degajă din sinteza ior o viaţă sufletească, de-un gen nou şi de-o intensitate pe care singuri indivizi n'o au. Ei au acum, impresia că sunt dominaţi de forţe, pe care nu le mai recunosc ca ale lor şi care îi conduc. Forţele acestea, astfel constituite sunt idealurile, pe care civilizaţiile se bazează. 2) Idealul tinde în perioada de creare să se facă una cu realul.. Dar apropierea e istovitoare şi nu poate fi continuă. Sufletul societăţii îl formează totalitatea idealurilor colective. Ele sunt motrice; sunt forţe naturale incorporându-se realului şi încercând să-1 depăşească. 3) Idealurile colective nu pot lua cunoş-
506
tinţă. de ele, decât fixându-se pe lucruri care pot fi văzute sau reprezentate de toţi.
Şi Durkhiem conclude pe baza acestora, că între judecata de valoare şi judecată de realitate nu este diferenţa de natură. Numai idealurile diferă în idealuri de valoare (a căror funcţiune este de a transfigura realităţile cărora le sunt raportate) şi în concepte asupra realităţii (aici idealul slujind de simbol lucrului, în felul de a-1 reda asimilabil gândirii).
Una din acele forţe-idealuri, de care vorbea Durkheim, este şi tradiţia care 1) conduce şi domină societatea în care s'a format. 2) este generatoarea culturii pe care o înglobează şi o potenţează necontenit şi 3) se fixează, se materializează în opere de artă, în obiceiuri, credinţe, în simţiri, vorbire, etc. Tradiţia provine aşadar din realitatea socială şi puterea ei este puterea idealului către care oameni şi societăţi necontenit tind.
în cazul subiectului nostru interferenţa ideal-real se transpune estetic-social, mai precis estetic-naţional. Operele de artă vor fi însăşi transfigurarea realităţii naţionale, servind de sim-"bol al idealurilor pe care poporul le are şi care nu sunt decât rezultatul tradiţiei, care a păstrat nerupt până la ele, firul conştiinţei metafizice.
Spiritele care-şi au obârşia în locul unde au generat operele de artă, le vor judeca şi simţi cu o intensitate superioară, în care, pe lângă emoţia estetică, va intra şi solidarizarea acestor spirite, integrarea lor în idealismul respectiv grupului, locului şi timpului. Vom iubi opera de artă pentru ea însă-şi şi pentru tradiţia pe care o potenţează şi în care „ipso factu" se închide28.
Acest plus de simţire din partea subiectului emoţiei estetice provine din prezenţa tradiţiei în opera de artă, din prezenţa acelui element comun şi creatorului (care inconştient, ca moş-!       tenitor al sensibilităţii metafizice, ca fiind de acelaş temperament racial şi participând din aceiaşi voinţă socială, 1-a însufleţit şi cuprins, direct ori indirect, în opera de artă) şi privitorului: j       specificul naţional, care în artă conduce la realizarea genera-j       lului prin mijloace particulare, la potenţarea şi transfigurarea I       realităţii comune în ceva superior, în care nu există contra-I       zicere, ci doar strânsă legătură între idealul-formă şi realul I conţinut.
| Din această fericită interferenţă a celor două idealuri-de-
i valoare: arta şi tradiţia, creatorul va dura, prin suferinţă şi ' inspiraţie, opere totdeodată exemplare pentru bucuria şi pro-I păşirea spiritului universal şi reprezentative pentru societatea, j       locul şi timpul unde au generat. Tradiţia2J va căuta să per-
( 507
I
manentizeze ceiace e reprezentativ la un moment dat, pentrucă idealul ei este atras de forţa celorlalte idealuri. începutul şi finalitatea acestei forme ideale, permanent dinamică, a culturii şi artei pe care le conţine, nu sunt în realitatea noastră imediată. Sunt dincolo de puterile noastre de cunoaştere directă. Noi putem însă, cunoaşte tradiţia atât cât se poate ea măsura în specificul naţional, cât adică este măsură a valorii acestui specific.
Câtă tradiţie naţională este, atâta specific naţional este în arta şi cultura unui popor. Sferele tradiţiei şi ale artei nu se acopăr, dar intersecţia lor este domeniul studiului nostru30. Căci între ele continuă întrecere şi viaţă nesfârşită este, ca în orice formă ce vrea să-şi disciplineze conţinutul, creindu-şi mereu noui conţinuturi, noui fapte pentru voinţa şi bucuria ei, ideal şi măsură pentru ea însă-şi ca şi pentru cei ce-o continuă dealungul veacurilor de minunată trăire . . .
Acţiune şi reacţiune II, 1930, pp. 16—30.
1. — Două Fragmente, unul introductiv şi celălalt concludent din studiul Specificul românesc în cultură şi artă.
Acest studiu îşi are următorul plan, pe care-1 comunicăm pentru o mai limpede înţelegere a celor ce vor urma:
INTRODUCERE.
CAP. I. Concepţii.
1) Tradiţia ca formă ideală, permanent dinamică, a culturii naţionale şi ca măsură a valorii specificului naţional.
2) Arta ca realizare sintetică a idealului de integrală cunoaştere pornind dela particular şi ca dovadă a însuşirilor naţionale.
Raportări: Raţiune, artă; istorie, stil; sociologie, etică, estetică, politică.
3) Evoluţia şi factorii culturii.
Cultura şi arta. Arta, expresie simbolică a culturii. Arta ţărănească şi arta citadină. Colectivul şi individualul. Romantism şi clasicism. Tendinţele şi sensul artei contemporane.
CAP. II.
Metoda, istoricul şi materialul studiului de faţă. Cadrele şi manifestările româneşti. Dela romantism la neo-clasicism.
CAP. III.
Estetica şi istoria artei româneşti.
1) Poesia şi literatura-artâ; 2) Musica; 3) Drama şi dansul; 4) Artele plastice; 5) Arhitectura. CAP. IV.
Caracterele proprii ale artei româneşti. A) Psihologice şi sociale; B) Tehnice. CAP. V.
Concluziile: estetice ale specificului românesc în artă şi cultură.
2. „Invenţia înseamnă a veni peste, a vedea înăuntru şi a percepe noui înrudiri."
Emory S. Bogardus, Essentials of Social Psichology, Ed. Miller, Los Angeles, 1923, p. 154.
3. Dim. Guşti, Realitate, ştiinţă şi reformă socială, în „Arhiva p. ştiinţa şi reforma socială", An. I, Nr. 1.
4. Însăşi opinia publică începe acum a îi considerată nu numai prin conţinutul ei momentan, care o defineşte insuficient. (Sociologii americani vedeau în ea „conţinutul părerilor, opiniilor oamenilor, considerate colectiv"). Op. publică este acum privită nu numai ca ceva obţinut, ci mai mult ca un produs al procesului social, ca „tipul interacţiunii co-operative prin care oamenii în grupe conştient realizate să le schimbe pe acestea în anumite condiţiuni". Loweli J. Carr. Public opinion. as a Dynamic Concept în „Sociology and Social Research", voi. XIII, Nr. 1, Sept.—Oct, 1928, published at the University of Southern, California.
5. In viziunea lui Oswald Spengler, în anotimpul de decădere a spiritului „viaţa ea însă-şi devine problematică" şi doar puterea tradiţiei este singura disciplină fermă, pulsul vieţii; ea formează conduita intelectuală şi practică, ea conduce şi produce totul. „Şi această.
■ tradiţie nu-i altceva decât pulsul vechilor şi îndelung extinselor linii". I Oswald Spengler.
„The Decline of the West", tr. bg. C. T. Atkinson, 2 voi. Ed. A. Knopf, New-York, 1928, voi. II, p. 338 şi urm.
6. L'Abbe Elie Blanc, Dictionnaire de philosophie, Paris, 1909.
7. în legătură cu aceasta este interesant studiul Contelui Her-mann Keyserling, „Genius Loci. The Civilisation of these United-States" (în „The Atlantic Monthly", Sept. 1929), în care arată puterea pe care o are localismul de a produce un om tipic şi cum încăodată „singur localismul poate duce la cultură".
8. R. E. Park, Education in its Relation to the Conflict and Fusion of Cultures, studiu apărut în „Publications of the American Sociologi-cal Society", voi. XIII, 1918, p. 60 şi cl.
9. Aproape la aceleaşi concluzii şi tot în acelaş timp ajunsese şi d. Prof. Dim. Guşti, care susţine că „tendinţa raselor este de a dispare
508
509
făcând loc naţiunilor" şi că deasemenea „cadrul necesar vieţii naţionale produce şi modifică ceeace se numeşte caracterul naţional, care nu este însă naţiunea. Factorul determinant şi de creare al naţiunei este voinţa socială". Dim. Guşti, Problema Naţiunii, în „Arhiva p. ştiinţa şi reforma socială". Anul I, p. 559 şi 562.
10. „în primul rând subiectul distinctiv al ştiinţei organice se găseşte în fenomenele heredităţii fizice, aşa cum sunt exprimate în legile descendenţii mendeliene. Dar cultura nu se moşteneşte în plasma germinativă, nu este corelată cu trăsătura de rasă şi se mişcă într'un domeniu super-organic, cu totul în afara scopului ştiinţei biologice. De-aceia nimic nu este mai departe de a fi accentuat în biologia modernă, se pare, decât acumularea şi transmiterea hereditară a trăsăturilor dobândite; pe când, de cealaltă parte etnologia şi toate ştiinţele sociale, într'atât întrucât au renunţat să încerce să facă din studiul societăţii o prelungire a biologiei, nu se preocupă de nimic mai mult decât de acumularea mijloacelor dobândite social, a căilor de gândire, de vorbire, de simţire şi de manifestare, împreună cu instrumentele şi produsele lor, care luate toate împreună devin un fluviu de cultură, crescând încontinuu, transmis sub forma de tradiţie prin mijloacele moştenirii sociale". Clarence Marsh Case, Ph. D., Outlines of Introductory Socio-logy,, Ed. Harcourt, et C-is, New-York, 1924, p. XXVI. (Sublinierile-s ale noastre.)
11. Acestea sunt feluri de cultură a căror rezultantă este însăşi tradiţia, care este unitate şi constanţă în varietate. Ele formează, aşadar, tradiţia care însă păstrează din ele doar ce-i viabil. Altă deosebire între ele şi tradiţie, este aceia că obiceiurile, datinele, credinţele, superstiţiile etc. sunt mai locale şi de durată inegală. Uneori se înţepenesc în forme cu totul particulare.
Deaceia întrebuinţarea lor la plural e foarte justă. Dimpotrivă, în felul cum concepem noi tradiţia, întrebuinţarea ei la plural, ar fi un non-sens.
12. Vezi articolele noastre din primul număr al acestor caete, in care am reacţionat împotriva totalei neînţelegeri a tradiţiei, venită dela nişte pretinşi apărători ai ei.
13. Credem că o viziune interesantă şi adânc semnificativă a tradiţiei dovedeşte G. M. Cantacuzino în Introducere in Studiul Arhitecturii, Ed. Socec, 1918, când consideră că „tradiţia este pentru gândire ■ceeace proporţia înseamnă pentru monument" şi o ilustrează cu coloana, acest element sintetic al arhitecturii, „de sine stătătoare, nesfârşită în formele ei şi totuşi veşnic asemenea cu ca însăşi".
Şi dacă armonia din ea este una, nu trebuie să uităm că acest universal a fost realizat într'atâtea feluri câte tipuri de coloane sunt: persan, egiptean, ionic, doric, coryntic, bizantin, maur, italian etc. Încă o dovadă a diferenţierii naţionale a artei; încă o pildă de realizare par-
510
1
ticulara a universalei dorinţi de frumos. Exemple relevante ale acestui adevăr insuficient înţeles, mai ales de cei care opun aspectele superficiale ale unei realităţi arbitrar concepută se găsesc abundent şi la d. M. C. Ghyca, Esthethique des proportions dans la nature et dans Ies arts, Ed. Gallimard, N. R. F. Paris.
14. „O naţiune nu e naţiune de cât intrucât posedă valori de cultură într'o comunitate de cultură". Karl Marx, Scrisoare către Engels, 1853.
15. „II nous apparaissait si clairement qu'il n'y avait pas de de-faut dans notre ideal", Paul Valery, Variete, p. 103.
„Ils (Ies outils admirables, etrangements clairs n. r.) se sont fait d'eux memes, en quelque sorte; l'usage seculaire a trouve necessarement la meilleure forme", Paul Valery, Eupalinos, p. 187.
16. G. Gentile, The Reform of Education, Ed. Harcourt Corace, New-York, 1922, p. 64.
17. G. Gentile, op. cit., p. 7—16.
18. Op. cit, p. 223.
19. G. Gentile, The Theory of Mind as pure act, tr. hg. H. Wildon Carr, Ed. Macmilan, London, 1922 şi în special cap. XIV: Art Religion and History, p. 220 şi cl.
20. The Dialogues of Plato, tr. hg. B. Jowett, voi. III, The Republic, p. 112, Ed. Oxford University Press, 1924.
21. „Stilul" e tocmai ceeace arta unei epoce are comun cu celelalte ramuri ale culturii. Iată pen(ru ce .stilul" mu e o emanaţie sau o formă de a esteticului în sine, ci o invazie dinafară în estetic, o invazie culturală ... Stilurile au în succesiunea lor temporală o dialectică istorică, întocmai ca şi perioadele culturale ale căror expresii sunt, trădându-şi şi prin aceasta origina anestetică. L. Blaga, Filosofia stilului, Cultura naţională, Bucureşti, 1924, p. 83.
22. „Nevoia lăuntrică (de artă, n. r.) este fundată pe trei elemente mistice: 1) fiecare artist ca un creator, are ceva într'ânsul pe care vrea să-1 exprime (acesta e elementul de personalitate); 2) fiecare artist, ca fiu al epocii sale, este silit să exprime spiritul epocei sale (acesta e elementul de stil) — dictat de perioada de timp şi de ţara particulară căreia artistul îi aparţine (este îndoelnic cât va mai continua să existe ultima distincţie) şi 3) fiecare artist, ca servitor [al artei, are să ajute cauza artei (acesta e elementul de pură activitate artistică (artistry), care este constant în toate epocile jşi faţă de toate naţionalităţile). O plină înţelegere a primelor două elemente este necesară pentru realizarea celui de al treilea.
Wassily Kandinsky, The Art of Spiritual harmony, tr. hg. M. T. Sa-dler Ed. Constable and C-ie, London, 1914, p. 66. Rezerva lui Kandinsky provine din faptul că el însuşi artist, aparţinea curentului modernist, ce dorea eliminarea oricărui element concret din artă. Dar s'a dovedit
511
că abstractul este şi el creiat tot într'un fel anumit, particular şi propriu fiecărei naţiuni. Vezi Worringer, Spengler, Wolfin. Dar, despre aceasta în celelalte două secţiuni ale primului capitol, precum şi în Cap. II.
23. Fr. Nietzsche, Considerations Inactuelles şi în Tudor Vianu: Dualismul Artei, Bucureşti, 1926 şi în Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii în „Arhiva p. ştiinţă şi ref. socială", an. VIII, nr. 1—3.
24. „Cu atât mai mult, însă, istoria artei va fi istoria tradiţiei artistice, căci ea tocmai interpretează şi are nevoe să admită valoarea imanentă materialului, de vreme ce materialul ei coincide cu valoaVoa. Tradiţia este dată de suprapunerea de interpretări şi aceste interpretări sistematizate în trecut au nume tradiţia, şi de vreme ce a lor este istoria artei, ea va fi a tradiţiei... Tradiţia (artistică, n. r.) este finalitate proectată în trecut şi trecut adus prin aceasta chiar în prezenţă, aşa că arta şi opera-de-artă nu au istorie ca operă-de-artă şi artă, au însă istorie şi trecut ca tradiţie artă şi tradiţie operă-de-artă.
St. I. Neniţescu, Istoria artei ca jilosojie o istoriei, partea I, cartea II, p. 203. Bucureşti, 1925.
25. Atitudinea noastră faţă de tradiţie este din multe puncte de vedere asemănătoare „simpatiei estetice" teorie care susţine nemijlocita noastră legătură cu arta, formă pe care o iubim pi m viaţa ce noi înşi-ne o introducem în ea. Vezi Theodor Lipps: EinjiXnlung innere Nach-ahmung, und Organenapfindungen şi Weiteres in Einfuhlung, ambele în „Arhiv fu die Gesamte Psychologie", prima 1903, p. 185 (şi a doua 1905, p. 465.
26. „în realitate o preferinţă nu dobândeşte stabilitate decât graţie acţiunii limbajului... Nu-i limbajul instrumentul prin care ne dăm noi inşi-ne o credinţă, un sentiment, o voinţă?" R. Ponceau, Valeurs qualitatives et valeurs quantitatives, în „Revue de Methaphysique et de Morale", Anul 34, 1927, p. .353 ş. cl.
27. E. Durkheim. Jugements de valeur et jugements de realite, în „Revue de Methaphysique et de Morale", anul 19, 1911, p. 437 ş. cl.
28. „Orice judecată necesarmente o bază „dans le donne": chiar cei cari se raportă la viitor împrumută materialele lor, fie prezentului, fie trecutului. Pe de altă parte orice judecată are în vedere idealuri".
E. Durkheim, op. cit., p. 451.
29. Nădăjduim că tradiţia a fost oarecum luminos configurată şi nu într'o singură frază. Fiindcă, totuşi, se obişnuieşte, dăm aci trei de-liniţiuni sintetice ale conceptului pe care-1 atribuim noi tradiţiei.
I) Tradiţia este forma dinamică, datorită căreia cultura naţională se poate permanent creia şi păstra, slujind necontenit de ideal voinţi* naţionale.
512
II) Tradiţia este ceiace se dă cu necesitatea absolută de a fi dat mai departe.
III) Tradiţia este forma ideală, permanent dinamică a Unei culturi, care astfel îşi statorniceşte un specific ifaţă de celelate culturi. Aceasta este posibil prin faptul că tradiţia unifică şi păstrează tot ce-i viabil din trecut, înglobînd necontenit tot ce prezentul creiază sub impulsul ei. Ea este norma care domină şi conduce o naţiune în toate marile ei fapte şi deoarece ea este rezultatul acelei misterioase fuziuni de sensibilitate metafizică, temperament racial şi voinţă naţională, tradiţia, principiu naţional în continuă devenire, este generatoarea culturii naţionale, fixându-se fără întrerupere în operele de artă, în faptele culturale şi politice, în obiceiurile, credinţele, simţirea şi vorbirea unei naţiuni.
30. „Se poate spune că cercetările esteticei trebue să se întindă pe patru domenii diferite, dacă estetica vrea să rezolve problematica ei: 1) Ea are sarcina să analizeze şi să explice plăcerea sau gustarea estetică (din condiţiile interne şi externe); aceasta este preocuparea specială a esteticii psihologice; 2) Estetica mai trebue să dea o teorie a creaţiunii artistice, parte analizând-o psihologiceşte, parte urmărind condiţionările ei individuale şi sociale, parte urmărind origina ei în speţa umană sau în cele mai vechi începuturi şi în condiţiunile primitive ale artei şi culturii umane; 3) Estetica tratează ca ştiinţă obiectivă arta şi sistemul artelor particulare şi operele de artă fiecare in parte, însuşirile lor, mijloacele lor artistice specifice, legile lor tehnice şi iarăşi in iiecare artă particulară, sistemul formelor fundamentale (în sensul cel mai larg'al cuvântului); 4) Cercetarea estetică se mai întinde şi pe domeniul larg al culturii estetice. Impulsul nostru estetic nu se exprimă numai prin faptul că creem opere de artă, ci mult mai mult şi mai direct se manifestă simţul artistic al oamenilor atunci când căutăm să străbatem estetic întreaga noastră existenţă şi să configurăm artistic forma ei externă".
Dr. E. Meumann, Einfiihrung in die Asthetik der Gegenwart.
Quelle & Meyer, Leipzig, 1919, p. 45. (Sublinierile sunt ale noastre.)
II
CONSIDERATIUNI ŞI CONCLUZII PRIVIND CARACTERELE ROMÂNEŞTI IN CULTURA ŞI ARTA1
Deşi divergente, opiniile pe care le-am relatat mai 'nainte ^despre caracterele proprii ale artei româneşti, au pentru noi nu •numai însemnătate ci şi rezultat pozitiv: toate afirmă unitatea b Şi evoluţia neîntreruptă a artei româneşti.
|33 — Dreptul la memorie, voi. ni.
513
I
Cele două opinii singuratice: a unui „hiatus" între arta populară şi arta cultă şi cea a înstrăinării trecutului nostru sunt infirmate de la sine şi am arătat anume cum.
Capitolul istoric al artei româneşti a dovedit cum s'a păstrat firul sensibilităţii artistice româneşti dealungul veacurilor şi diferitelor variaţii de cultură.
Acestei sensibilităţi i-au convenit unele forme de artă şi cultură mai bine decât altele. Vizualităţi româneşti mai iubitoare de culoare decât de compoziţie prea cerebrală, i-a convenit la un moment dat mai bine impresionismul decât academismul, de-o pildă. Este cazul lui Carol Popp de Satmary, care după ce studiază la Roma şi influenţat de academism, vine în ţară şi pictează peisagii pline de culori vii şi fragede, lipsite de orice disciplinare. Grigorescu, elevul şcoalei de la Barbizon, surprinde graţie tehnicei franceze, care.punea preţ pe aspectul luminos al materiei, arătată aşa cum părea ea. nu cum era în realitate, o seamă de aspecte pitoreşti ale peisa-giului românesc. Claritatea lui Grigorescu reese însă altfel din tonurile acelea primare, nedislocate decât din pânzele lor complexe şi rafinate, claritatea unui Manet sau Monet. Ne gândim la acea ţărancă zâmbitoare sugerată doar prin câteva tonuri vii şi constructive prin ele înse-şi. Dar între petele de culoare ale lui Luchian şi petele ceramicii, sau între icoanele pe sticlă, atât de frequente în Ardeal şi între arta unui Demian este tot atâta înrudire cât între pasta consistentă, plină de materialitate şi transparenţă a pictorului I. Teodorescu-Sion şi motivele florale ale scoarţelor olteneşti, pline de frunze şi păsări, redate rotund şi orizontal. Decorativul românesc modern nu este abstract şi imaterial, ci dimpotrivă legătura şi apropierea de natură îl fac concret şi material. Chiar sfinţii şi imaginile religioase ţărăneşti sunt pline de elemente concrete, (d. ex. Hristos situat în cadru agricol ori ieşind din trunchiul unui copac). La fel, muzica modernă românească nu se depărtează de descriptiv şi cele mai de seamă izbutiri ale ei sunt Priveliş-tele moldoveneşti ale d-lui M. Jora şi Suitele d-lui Filip La-zăr. Aceşti autori şi, acum în urmă, G. Enescu cu a sa Sonată în caracter popular românesc, au dovedit legătura cu folclorul şi posibilităţile lui de re-creare în forme savante2.
Sentimentul naturii şi considerarea ca parte integrantă din natură le găsim constant în poezia populară, ca şi în Eminescu, ca şi în Lucian Blaga, Pastelurile lui Alecsandri, poeziile lui Adrian Maniu, peisagiile lui Teodorescu-Sion, sculptura pământească a lui Ion Jalea, casa moldovenească acomodată la grădină nu fac de cât să mărturisească acest simţământ. Din
514
acest sentiment al naturii rezultă şi naturaleţea figurilor, logica mişcărilor, accentul ritmic. Cei care au asistat la Poemid etnografic al d-lui T. Brediceanu s'au convins de logicul şi firescul figurilor expresive ale dansurilor moldoveneşti ori ale celor din ţinutul Oaşului, atât de depărtate de virtuozitatea şi artificialitatea figurilor dansului dobrogean, vădit oriental. Figurile jocului românesc sunt echilibrate şi naturale. Nimic forţat; nimic de prisos. Aceiaşi perfectă construcţie şi logică, simţ al proporţiei, care se află în arhitectonica poeziei populare, în frazele melodiilor populare, în frescele bisericelor noastre, în compoziţiile picturale moderne ori în casele de ţară.
Acest simţ al măsurii, al proporţiei este o doua caracteristică general constantă.
Vioiciunea, acest fel de îmbucurare optimistă a vieţii, — huzureală ponderată şi cuminte este iarăşi o caracteristică fundamentală a artei româneşti (De la tonurile vii ale picturii la costumul bănăţean ori maramureşean şi până la hora românească şi ritmica ei schimbătoare).
Dar aceste trei caracteristici: un sentiment aparte al naturii, simţul măsurii şi vioiciunea se înmănunchează firesc şi inevitabil într'o seninătate de viaţă, armonioasă şi pură.
Aici, credem, am atins un punct principal al chestiunii noastre. Această seninătate ce este altceva decât cuminţenia şi echilibrul de care s'a vorbit atâta dealungul istoriei româneşti?
Taina rezistenţei româneşti tuturor intemperiilor şi păstrarea unităţei spirituale româneşti, aici se află. Această seninătate, corectiv al tuturor nemulţumirilor, reprezintă echilibrul nostru. Contemplaţia, care nu trebue confundată în reverie, înseamnă pentru român liniştirea, înseninarea după greutăţi, după furtuni de tot felul.
Doina ce este altceva decât stăpânirea durerii, decât un stoicism cu foarte puţin lest de amărăciune?
Această contemplare presupune un proces sufletesc foarte nobil, dovedind inferioritate şi conflict în sufletul românesc.
Discreţia şi gingăşia, de care se vorbeşte atât, credem că trebuesc privite ca urmări fireşti ale acestei seninătăţi.
Românul ocoleşte surprizele printr'o rezervă înăscută. A-ceastă înţelepciune, moştenire spartano-romană, pledează pentru lipsa lui de naivitate. Dar ce înseamnă naivitate? Puritate? Ingenuitate? Neştiinţă? Inexperienţă?
Dacă ne gândim la terminologia lui Schiller care opune naivului sentimentalul, înţelegând aproape filologic noţiunea de naiv (de la nativus), apoi, de bună seamă că românul nu
33*
515
poate fi socotit naiv. Şi totuşi un om al naturii, un om legat de peisagiu este măcar în raport cu sine însuşi un naiv.
Dar naivitatea implică lipsă de dramatism, de conflict, de complexitate, ceiace nu s'ar putea acredita sufletului românesc. Credem mai potrivit a spune altceva: românul are în sine o puritate sufletească, graţie căreia el se simte legat de frumuseţea naturii. Faţă de ceilalţi oameni inteligenţa şi experienţa vieţii l-au făcut să se poarte cu şiretenie şi rezervă. în acest chip credem că părerea noastră este mai aproape de adevăr. Căci dacă ar fi să credem pe autorul Fenomenului românesc3 ar reeşi că românul nu are imaginaţie, nu are conflict, nu crede în nimic ireal.
Ori persistenţa miturilor, care încă trăesc pe meleagurile noastre, credinţa în superstiţii, integrarea în natură n'ar putea fi posibile într'un suflet câtuşi de puţin naiv (=om al naturii, om aproape de natură).
Noi, însă, am renunţat a întrebuinţa termenul de „naiv", în cazul românului. Credem mult mai adequat cel de „pur". De altfel e şi mai apropiat de provenienţa noastră „spartano-traco-romană". (V. Pârvan).
Dacă lucrurile stau astfel şi dacă seninătatea înseamnă corectiv al unei încercări sufleteşti, rezultă că părerile privitoare la lipsa de dramatism şi imaginaţie atribuită sufletului românesc, trebuesc infirmate.
Nu e nevoe numai de judecată logică pentru a anula aceste opinii. Poezia populară ne dă nenumărate pilde de imaginaţie a românului. Ce sunt ghicitorile decât pilde de imaginaţie, de fantezie? Am arătat poezii populare, care lipsite de orice caracter utilitar, sunt adevărate creaţiuni de lirism pur.
Cât priveşte dramatismul nu avem decât să ne raportăm la poezia populară, la Mioriţa ca şi la poezia lui Eminescu, L. Blaga, I. Barbu.
Cât despre puterea de imaginaţie basmele româneşti ca şi opera lui Ion Creangă, Anton Pann, Panait Istrati o dovedesc cu prisosinţă în splendida lor mişcare epică, la M. Sadoveanu, Em. Bucuţa, Matei Caragiale pătrunsă încă şi de adânci nelinişti.
Ceiace credea d. Ralea că se explică şi împacă prin adaptabilitate noi socotim că se conciliază prin această seninătate de viaţă.
Dar aici, două dificultăţi subsistă: chestiunea adaptabilităţii şi cealaltă a raportării abstract-concret.
Dacă e vorba de român, credem că el este mai curând acomodabil, de cât adaptabil. Să insistăm, puţin.
516
I
Acomodarea presupune o indiferenţă pentru condiţiunile externe. Ea implică, însă, multă interioritate. Adaptarea," dimpotrivă, nu pretinde interioritate, ci disponibilitate sufletească, nomadism sufletesc şi trupesc.
Provenind din neamuri deosebite, împăcând în noi tenacitatea şi vitejia, activitatea şi visarea prin acea seninătate de care am vorbit, ne este indiferent traiul exterior. Dorul, în schimb, ne este de nelipsit.
Cum ar putea fi vorba de adaptare, care presupune înstrăinare şi imediată punere la punct cu prezentul, la un popor care poate trăi atât de mult în trecut şi aşteaptă în viitor?4 Cum s'ar putea explica melancolia scriitorilor moldoveni si puterea amintirii atât de caracteristică nouă?
Apoi proverbele şi mult respectatul „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara mea" rostit cel dintâi după unii de G. Sion, după alţii de Creţeanu, — ambii provenind din pătura care a fost cea mai învinuită de înstrăinare, vin şi ele să se opue încrederii în „puterea extraordinară de adaptabilitate".
Dar un fapt şi mai serios intervine împotriva adaptabilităţii conservatorismul, reacţionarismul. Un fapt precis: ţăranul dispreţuieşte pe cei care pleacă de lângă el să se facă slugi la oraş. Dar nu numai ţăranul, ci şi scriitorul burghez şi funcţionarul sunt împotriva adaptării. Toţi scriitorii români au fost nemiloşi cu numeroşii Dinu Păturică, dela Nicolae Filimon la Cezar Petrescu5. Ce înseamnă aceasta decât dispreţ pentru cei ce vor să se adapteze, dispreţ pentru nomazii categoriilor sociale.
Recunoaştem, însă, că ipotetica facultate de adaptare a românului, rămâne un grav punct de controverse. Noi înclinăm să credem, precum am spus, că românul nu e adaptabil. Că se acomodează ori unde se duce, că nu se simte rău nicăeri, aceasta, ca şi facultatea sa de a asimila, e altceva. N'o fi poate efectul acelei seninătăţi luminoase care nu se turbură oriunde şi oricum?
Un neam care a rezistat veacuri tuturor vitregiilor, rămânând totuşi unit şi întreg, nu poate fi prea adaptabil, în tot cazul. Apoi faptul că noi mai mult ne-am apărat decât am atacat, arată rezervă, înţelepciune, cuminţenie. Elanul nostru vital a fost întotdeauna cumpănit şi viu.
A doua dificultate se iveşte cu întrebarea: este românul o fire abstractă ori concretă, este înclinat el către ireal ori îl priveşte numai realul?
Şi aici răspunsul e greu. Arta ni-arată de multe feluri firea concretă a românului, materialitatea şi plasticitatea simţă-
517
mintelor lui. Desenurile scoarţelor olteneşti concretizează floarea, pasărea, frunza. Poezia noastră are multă aplicaţie asupra vieţii de toate zilele, — acel caracter militar de care vorbea d. O. Densuşianu6. Scriitorii noştri mai mult povestesc şi descriu decât sufăr şi proectează viziuni interioare. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că miturile şi imaginaţia poesiei se ridică uneori, până la simboluri depărtate de orice aplicare pământească.
Sunt gesturi gratuite, pure în basmele noastre. Sunt abstracţiuni de mare adâncime în ghicitorile şi proverbele poporului. Iar dacă e vorba de poesia nouă, apoi Ion Barbu şi Lucian Blaga strălucesc printr'o spiritualitate metafizică.
Şi aici, ca şi mai 'nainte când este vorba de naiv-senti-mental, putem crede că spiritul practic şi concret al românului lasă loc în sufletul lui pur, nu naiv, precum am stabilit mai sus, şi unei adâncimi care tot generalizînd abstractizează şi duce la un proces de idealizare, de dimensiuni adevărat omeneşti. . .
Caracterele proprii pe care le-am aflat generale şi constante sufletului românesc din cercetarea culturei şi artei le grupăm astfel:
1. Un sentiment aparte al na—
turii
(manifestat prin descripţii pline de culoare şi mişcare; conserva-" torism)
2. Un   simţ al   măsurii şi al
strictului necesar (manifestat prin cumpănire, discreţie, cuminţenie, simetrie. Total potrivit)
3. Vioiciune (ritm variat, nuanţe sufleteşti, expresie spontană a caracterului interior) —
Seninătate (contemplaţie — corectiv; ' aşteptare de bine; seriozitate)
armonie puritate măsură
dor
gingăşie
cuminţenie nobleţe
Acestea sunt caracteristicile noastre proprii. După felul cum de se întrunesc în opera de artă vom avea o artă simplă sau complexă o operă romantică sau clasică, o concepţie obişnuită ori una superioară. Când cele trei caracteristici se află singure sau insuficient fuzionate avem artă romantică (conţinut nedisciplinat, inspiraţia derivă din subiect, spontaneitatea necontrolată, multă improvizaţie, amestec beterogen). Când ele
fuzionează avem artă clasică (formă organizată, armonioasă, amestec homogen, compoziţie, maturitate).
începutul artei e romantic. Aşa a fost şi al artei româneşti, manifestat desigur în chip propriu. Urmează apoi expresiunea clasică (clasică şi neo-clasică), fără însă ca romantismul să dispară.
Majoritatea poesiei şi muzicii populare, Carol Popp de Satmary, Grigorescu, Anton Pann, V. Alecsandri, I. Creangă, Panait Istrati sunt romantici în acest sens.
Pictura bizantină, unele doine, Mioriţa, Eminescu, I. L. Caragiale, I. Barbu, M. Caragiale, L. Blaga, Luchian, Fr. Şirato, C. Brâncuşi sunt clasici şi neo-clasici7.
Credem că aceste caracteristici aflate din cercetarea fenomenelor artistice româneşti sunt în deplină consequenţă cu obârşia istorică a neamului nostru şi cu timidele încercări de psihologie ce s'au încercat la noi. Aceste caractere proprii ne deosebesc de celelalte naţiuni. O ştiu prea bine străinii8 şi o ştim şi noi când vedem operele altor naţiuni.
Asistăm în toate părţile la o serioasă încercare de delimitare a-specificităţii naţionale. Din dor şi nevoe de cunoaştere, confuziile de până acum încep să dispară. La lumina atâtor discipline neamurile încep să-şi revendice ceiace-i al lor. O pildă a valorii practice a problemei noastre ne dă însuşi Nicolae Iorga când scrie: „Vom adăuga că această artă era apanajul românilor din munţii Galiţiei şi ai Poloniei Centrale. Goraliţii ale căror produse sunt reprezentate astăzi aparţinând tradiţiu-nilor poloneze"9.
Dacă n'ar fi decât înlăturarea unor astfel de confuziuni şi încă problema aceasta a specificului naţional în artă şi-ar avea rostul ei.
Dar nu este vorba numai de asemenea utilităţi. Este ceva mai frumos şi mai adânc în această tendinţă a ştiinţei raporturilor armonioase: dorul de cunoaştere, de pătrundere lăuntrică a artei şi a sufletului naţional, care tot căutându-se se poate afla pe sine şi tot aflându-se poate să se creeze.
Căci numai în căutarea de sine sufletul se poate construi, adică desăvârşi. Numai astfel viaţa poate fi fecundată tocmai ea care ne fecundează şi ne sileşte să-i uităm mersul, prin acea contemplare odihnitoare şi generatoare a operelor de artă.
* Acţiune şi reacţiune, II, 1930.
518
519
1
1. Acest capitol, scris de mult, nu a primit încă redactarea finală. In planul definitiv al lucrării el ar intra ca fragment, parte în cap. IV, parte în cap. V.
2. Aici nu sunt decât (sugestii rapide, ce reamintesc cititorului cele conţinute în capitolele speciale de estetică şi istorie a fiecărei arte. In cazul muzicii, cititorul actualelor fragmente să nu se mire, aşadar, de lipsa numelor lui D. G. Kiriac, C. Brăiloiu, S. Drăgoiu etc, care sunt studiaţi pe larg în cap. III.
3. într'o altă parte a studiului nostru discutăm toate opiniile emise în jurul subiectului acesta. Acolo arătăm şi comentăm studiul d-lui Miahil Ralea, Fenomenul Românesc („Viaţa Românească", N-rile 6—7, anul XIX).
Pentru înţelegerea celor publicate aici trebue să reproducem următorul pasagiu din Cap. II al nostru:
„Interes deosebit, însă, comportă opinia d-lui M. Ralea asupra naivităţii românului. „Nimeni nu e mai puţin naiv decât românul" scrie d-sa. El are funcţia realului. Pe baza acestei lipse a naivităţii, autorul va conchide şi lipsa sentimentului religios. Pe baza adaptabilităţii (calitate atribuită românului atât de d-1 ,M. Simionescu-Râmniceanu cât şi de d-1 M. Ralea) autorul va constata, pentru a fi consequent punctului său de vedere, lipsa aptitudinilor care ar strica adaptabilitatea': imaginaţia şi viaţa interioară. Viaţa românului ar fi deci obiectivă, revărsare de gesturi şi acţiuni."
4. Cea mai eloquentă dovadă a inadaptabilităţii românului ne-o dau românii transilvăneni care după ce au imigrat în America şi au stat acolo 10—15 ani s'au întors în ţară, exact cu aceiaşi mentalitate, şi fără ca să cunoască aproape de loc limba engleză. M'am, ocupat în cadrul campaniei monografice a Seminarului de Sociologie al Universităţii din Bucureşti, de sub conducerea d-lui Prof. Dim. Guşti şi eu de această chestiune, constatând fenomenul acesta la numeroşi ţărani din comuna Drăguş, jud. Făgăraş, cari s'au întors aproape cum au plecat.
Dealtfel uimitoarele rezultate ale acestei metode practice de cercetare ştiinţifică a realităţii sociale româneşti vor fi curând publicate. Monografia satului Drăguş va apare, cea dintâi, în câteva luni. Acolo cititorul va putea găsi datele necesare.
Metoda monografică furnizează chestiunii noastre o serie întreagă de date şi observaţii care altfel ar rămâne pure depozite. în capitolul II al lucrării noastre ne ocupăm pe larg de această metodă şi de materialul ce 1-a furnizat sau îl Jpoate furniza ea. Eforturile d-lui Prof. Guşti şi ale seminarului de sociologie vor aduce o luminare, nădăjduim, complectă întregii realităţi sociale româneşti, de care şi studiul nostru, în unele părţi, are imperioasă nevoe.
o. „Gândirea", Febr. 1923, Scrisoarea d-lui A.
6. O. Densuşianu. Viaţa păstorească în poesia noastră populară 2 voi.
7. Această împărţire este raportată mai mult la formă (clasicism) şi la conţinut (romantismul) şi precum în realitate nu se întâmplă ca una să fie cu totul lipsită de cealaltă, tot astfel şi aici nu poate fi vorba de ceva arbitrar şi cu totul opus. Toate aceste considerente de mai sus, publicate fără motivările anterioare, pot pare insuficient susţinute. Le-am publicat totuşi, pentru ca cititorul să aibă o palidă idee despre întreaga problematică a subiectului nostru..
8. Henri Focillon scrie relativ la Luchian: „Un Luchian est autre, notre contemporain par la note nerveuse, par la rarete vibrante de la couleur. III tire l'archet d'une main plus fievreuse. Main comme il est, lui aussi, de son pays, auquel il tient par la fibre plus secrete, avec l'espece de vivacite inquiete et de gcnie tsigane qui le distingue de son groupe", (L'Art et Vhistoire en Roumanie, în catalogul exp. de artă românească la Paris).
9. N. Iorga, Guide historique de la Roumanie, Pârtie generale.
520
PETRU COMARNESCU
Discuţii despre caracterele artei româneşti
i
Ideea că arta noastră cultă, a cărei formare a început în prima jumătate a secolului al XlX-lea, n-ar avea o legătură evolutivă cu arta şi cultura anterioară şi că, prin urmare, ar fi produsul unei revoluţionari pricinuite de contactul cu Apusul, stăruie şi astăzi. E reluarea, în alţi termeni, a problemei junimiste privitoare la relaţiile dintre fond şi formă, problemă reluată de Ibrăileanu şi Lovinescu şi pusă mereu sub diferite aspecte şi în zilele noastre, cînd se spune despre pictura română că e prea franceză şi deloc românească, precum se spune, uneori, şi despre muzica lui Enescu sau despre poezia contemporană. Se fac, desigur, excepţii pentru Mihail Sadoveanu şi pentru cîţiva scriitori de inspiraţie populară, ca Ion Creangă. Dar şi în această privinţă, lucrurile sunt privite unilateral şi, în genere, neştiinţific.
Mai clar şi mai articulat exprimată este această chestiune într-un eseu, pe care l-am citit în ultimii ani de liceu şi care a avut un deosebit răsunet în problematica noastră şi, de aceea, vom discuta acest eseu, care atinge problema specificului românesc în legătură cu toate artele şi cu putinţa de creaţie a poporului nostru. E vorba de eseul d-lui Marin Simionescu-Râmniceanu: Avem o artă naţională?, publicat în numărul din 10—17 februarie 1924 (anul V, nr. 138) al revistei. „Ideea europeană" şi retipărit in volumul său Necesitatea frumuseţii
(Editura Cultura Naţională, 1925, pp. 27—41), acum sub titlul Caracterele naţionale ale artei româneşti.
Autorul scrie răspicat: „Arta noastră cultă nu se naşte într-o evoluţie directă din arta populară, ci apare ca un răsad exotic, lipsit de continuitate culturală cu trecutul, şi la care de cîte ori s-au adăugat elemente ale artei populare, acestea din urmă au rămas ca nişte ciudate aplice exterioare, exagerînd impresia totală de hibrid". Iar pentru a explica de ce, totuşi, avem o artă cu unele calităţi şi realizări, chiar dacă „în realitate, pînă azi, neamul românesc nu a arătat o deosebită predilecţie pentru o artă anumită", d. Marin Simionescu-Râmniceanu stabileşte, drept primă caracteristică a artei noastre, „adaptabilitatea: românul nu imită, ci — cu o unică facilitate —■ se identifică de la primul contact cu culturile altor ţări, oricît de diferite ar fi ele ... O explicare a acestei adaptabilităţi ar fi de găsit, poate, în maturitatea sufletului românesc". A doua din cele trei caracteristici stabilite de acelaşi eseist este: „o anume discreţie, o jenă de a împărtăşi procesul sufletesc", fapt care ar explica de ce nu avem spirit dramatic, de ce pictura noastră „evită episodul" şi de ce sculptura „n-a creat pînă acum nici o grupă", iar „muzica noastră nu a formulat pînă acum nici un motiv". A treia caracteristică: „dacă . . . omul nu e subiect pentru arta românească, e, în schimb, natura darnică ce-1 înconjoară. E poate cel mai înţelegător de natură popor din cîte cunoaştem". Eseistul mai observă lipsa preocupării de om, recunoaşte unele diferenţieri în literatură şi pictură, chiar „deosebiri de preocupare artistică", dar susţine că, spre deosebire de literatură, pictura noastră „a fost importată gata", nemodi-ficîndu-şi naţional tehnica, lipsindu-i (ca şi literaturii) compoziţia, iar, dusă peste hotare, „pictura. .. n-ar atrage atenţia prin specificul ei, aceasta mai ales din cauza tendinţei de adaptabilitate, care a făcut pe artiştii noştri să aleagă din peisajul românesc numai ce seamănă cu peisajul Apusului". Cît despre sculptură, d. Marin Simionescu-Râmniceanu afirmă că n-a mai rămas nimic din ceea ce ar fi propriu românesc, spiritul artistic românesc neavînd interesul pentru om, „care e centrul preocupării plastice... Rămîne simţul pentru natură, care — oricît de remarcabil şi caracteristic ar fi — nu poate determina o sculptură". Nu la fel de neconcludentă ar fi arhitectura, iar muzica, scrisă de compozitori care „dispun cu abilitate de vastul aparat orchestral al Occidentului", este activitatea unor „suflete în care nu se petrece nimic". Dar nu numai muzica cultă, ci şi cea populară e nerealizată, de vreme ce „folclorul nostru a ignorat pînă azi, aproape cu desăvîrşire,
522
523
muzica. Ce se distinge e numai că poporul românesc, în majoritatea cazurilor, nu cîntă el, ci pune pe «specialistul» ţigan să-i cînte ... Ce se cîntă la ţară e împrumutat de la lăutar, afară de colinde, bocete, unele hore ... şi în sfîrşit doina, poate unica muzică prin care omul cearcă să se integreze în natura înconjurătoare".
Am citat abundent şi obiectiv, pentru a arăta nu numai observaţiile defavorabile, dar şi cele favorabile pentru autorul eseului amintit. în parte şi, de cele mai multe ori, în aparenţă, autorul are dreptate. Dar pentru un estetician şi istoric care, contrar unilateralilor noştri critici, vede artele în ansamblul lor, ajungînd la consideraţii generale, obişnuite filosofiei culturii, lacunele şi deducţiile greşite din anumite constatări sunt mai grave. Vom analiza pe rînd aceste afirmaţii în genere expuse la un nivel de înalte preocupări şi cu nuanţe nu la înde-mîna multor critici.
II
în privinţa stărilor de fapt, eseistul are dreptate cînd observă că în genere ne lipseşte în creaţiile artistice preocuparea faţă de om, psihologia evoluată, simţămîntul dramatic, grija de compoziţie în roman şi în pictură, sau că sculptura, de asemenea, nu merge către mari compoziţii de grup. în schimb, nu are dreptate într-unele constatări de fapt şi mai ales greşeşte în concluziile teoretice ce le stabileşte pe temeiul observaţiilor sale. Dacă d-sa ar fi privit mai adînc şi mai articulat consecinţele justei sale observaţii că în arta românească natura are întîietate şi nu omul, noi fiind „poate cel mai înţelegător de natură popor din cîte cunoaştem", ar fi ajuns la o altfel de interpretare sau teorie, ca aceea pe care noi ne străduim a o accentua, şi anume a naturismului artei şi culturii noastre de pînă acum. Nerealizind încă îndeajuns viziunea umanistă, pentru că timp de secole nu am trăit în strîns contact cu marile culturi umaniste, primind doar răsunete mai mult indirecte şi pentru că ne lipseşte baza umanismului grecesc, francez şi italian, noi începînd a ne exprima cult odată cu începuturile romantismului — nu înseamnă încă că nu am dus la expresii majore modalitatea de expresie naturistă. Oameni ai naturii, ţinuţi multă vreme, în condiţii de vieţuire patriarhală, noi am dezvoltat, uneori impunător şi caracteristic, tocmai această legare de natură, dînd naturii, şi nu omului, rolul primordial în artă populară şi apoi chiar şi în cea cultă. Judecind — aşa
1
cum am făcut noi în consideraţiile noastre din ultima vreme — arta română nu atît în funcţie de clasicism, romantism, baroc, ci în funcţie de expresia şi viziunea celor trei mari coordonate ale existenţei: natura, omul şi Dumnezeu, sau respectiv naturism, umanism şi misticism, fenomenele culturii şi artei, fie româneşti, fie străine, capătă semnificaţii şi explicaţii — credem noi — mult mai rodnice şi mai juste.
Am arătat în eseurile noastre că naturismul sau primatul naturii în viaţa şi arta poporului nostru ne este, pînă acum, concepţia cea mai caracteristică şi prin care ne-am dat măsura creatoare. Misticismul religios, şi el prezent odată cu trecerea de la păgînism la creştinism, odată cu apartenenţa la credinţa şi cultura bizantină, a înrîurit, de asemenea, viaţa şi arta poporului român, mai ales în arhitectură, frescă, într-un anumit etos al cronicarilor şi într-anumite aspecte ale folclorului literar şi muzical. Dar misticismul religios n-a condus, totuşi, pe români la mari creaţii, cum i-a condus pe creatorii artei romanice şi gotice şi, în genere, lumea Evului Mediu. La noi, misticismul religios a ornamentat fondul naturist, 1-a spiritualizat pe alocuri, dar fără a-1 preface radical, fondul primitiv şi patriarhal stăruind în arta populară şi apoi în cea cultă. La rînclul său, umanismul individualist şi apoi cel socializant nu şi-au dat pînă acum măsura, urmînd ca ele să formeze ciclul viitor de expresie artistică, deoarece către umanism se îndreaptă întreaga artă mondială, în care ne-am integrat deplin, fiind semne că, încă mai demult, unii artişti şi scriitori români tindeau într-acolo, orînduind pe om în centrul existenţei, iar nu natura, peisajul, viaţa exterioară şi instinctivă. în măsura în care raţiunea şi conştiinţa operează în concepţiile de viaţă ale unui neam şi în arta lui — în aceeaşi măsură se săvîr-şeşte trecerea către umanism, forma estetică şi etică cea mai înaltă şi mai semnificativă a unei arte.
Dacă, deci, am judeca fenomenele artei noastre în funcţie •de aceste trei coordonate: natură-om-Dumnezeu, am înţelege mai limpede şi mai cu urmări semnificative unele constatări întreprinse de observatori de calitatea d-lui Marin Simionescu-Ttâmniceanu. Dar atunci şi fenomenele particulare şi situaţia generală a culturii şi artei noastre au nevoie de interpretări mai adecvate. Chiar felul în care pune problema eseistul menţionat dovedeşte că d-sa constată una şi judecă alta. Constată realitatea naturismului, ca fenomen primordial (chiar dacă îi spune altfel), dar judecă arta noastră după criterii umaniste comparînd-o cu arta Occidentului, care a depăşit demult etapa naturistă, apoi cea mistică pentru a crea în sens umanist. De-
524
525
sigur, naturismul şi misticismul nu dispar cu totul niciodată, uneori chiar revenind, ca în cazul naturalismului, impresionismului, primitivismului, curente care au stimulat creaţia ultimelor decenii, dezumanizînd într-un sens arta occidentală, mai ales pictura, sculptura şi muzica, dacă nu şi literatura, dar, în genere, de la Renaştere încoace cultura occidentală este caracterizată de umanism, pe cînd cea medievală era caracterizată de misticismul religios, iar culturile în care folclorul încă predomină sunt caracterizate de naturism, cum este cazul celei româneşti.
Eseistul menţionat recunoaşte just realitatea naturistă a artei noastre, dar, în speţă, crede că artiştii noştri nu au afirmat pînă acum nici o predilecţie pentru o anumită artă, în-trebîndu-se dacă suntem sau nu un popor muzical şi dacă sculptura — după d-sa artă prin excelenţă umanistă, avînd persoana umană drept centru de preocupare — este sau nu în mijloacele noastre creatoare, înclinînd a crede negativ şi despre una, şi despre cealaltă. Dacă judecăm lucrurile din perspectiva occidentală a eseistului, acesta are dreptate. Dar iată că poporul nostru a dat un geniu în sculptură, de care d-sa nici nu pomeneşte, pe Constantin Brâncuşi, care nu vede şi nu exprimă lumea ca un artist umanist, ci ca unul naturist. Am demonstrat în studiul nostru despre Brâncuşi că acesta dispreţuieşte trupul uman — biftec, după el — precum dispreţuieşte şi psihologia, creînd, în schimb, perfecte forme geometrice, care nu sunt produsul unei imaginaţii abstracte şi intelectualizate, ci continuarea rafinată şi genială a viziunii naturiste, atît de familiară ţăranului român. Nu facem sculptură psihologică, nici compoziţii de grup, dar am izbutit să facem o sculptură în sensul naturii, Brâncuşi anticipînd primitivismul şi cubismul occidental şi reacţiunea antiumanistă — mai precis antiacade-mistă — de acum cîteva decenii1. De asemenea, dacă pictura noastră a dat puţine portrete adînc umane, şi dacă pictorii noştri nu ştiu să cultive „episodul", nici să arate mulţimi şi oameni în grup, fiind, din nefericire, încă neevoluaţi în privinţa dramei umane arătată' pe chipul omului sau prin mulţimi în atitudini sociale — în schimb tot naturismul nostru ne-a aiu-tat ca în cîteva decenii şcoala de pictură românească să dea flori, peisaje şi naturi moarte, unic de expresive. Anemonele lui Luchian (care, de altfel, în Autoportretele sale face şi trecerea către umanismul social, atît de necesar si care va fi expresia artei româneşti de mîine) — nu pot fi confundate cu nici o operă străină şi sunt superioare aceste flori acelora ale unui Cezanne, Matisse, Van Gogh — avînd un caracter liric ce ex-
I
primă toată dragostea de natură şi confundarea omului cu natura, specifice unei arte naturiste.2. Nu avem simţămînt dramatic în pictură, pentru că nu am ajuns încă temeinic la etapa umanistă şi la adîncirea chipului uman, cu excepţia tragicelor Autoportrete ale lui Luchian, dar am dat capodopere pe linie naturistă (peisaje, flori, naturi moarte) prin Grigorescu, Andreescu, Petraşcu, Pallady, Şirato, acesta din urmă creînd, la un moment dat, cu compoziţiile sale, întoarcerea de la tîrg şi Intîlnirea şi o nouă formulă de artă decorativă, depăşind abstracţia frescelor bizantine şi deschizînd drumuri pentru pictura murală de mîine, în care episodul nu va mai fi ocolit, cum nici mulţimile în marile lor revendicări şi năzuinţe sociale. De asemenea, în literatură, dacă nu am dat încă romane de mare umanitate, de zguduitoare întrebări ale conştiinţei, de evoluată raţionare asupra realităţii — în schimb, naturismul nostru s-a exprimat genial în epica lui Mihail Sadoveanu, care în romanul istoric, mai mult epopee, Fraţii Jderi, a realizat o compoziţie care, pentru poporul nostru, înseamnă aproape ceea ce a însemnat la greci lliada sau Odiseea, iar la englezi romanele lui Walter Scott, acesta mult mai documentar decît Sadoveanu, prin care vorbeşte parcă duhul naturii şi al vieţii patriarhale şi eroice de odinioară. Un naturism mai colorat
( şi mai rafinat găsim în Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale, ca şi în poemele lui Arghezi, Bacovia, Blaga, acesta mai intelectualizat, e drept, dar totuşi nu un umanist, cum a fost Eminescu, străin de misticismul religios, iubitor de natură, dar dînd sufletului omenesc întîietatea. Lucian Blaga a adîncit filonul primiţi vist al naturismului românesc, ca şi Brâncuşi, dar pe căi mai intelectualizate, chiar dacă iraţionale, în privinţa muzicii, observaţiile d-lui Marin Simionescu-
I Râmniceanu sunt şi mai discutabile. D-sa dă prea mare importanţă faptului că lăutarul ţigan şi nu ţăranul cîntă la hore şi petreceri, deducînd de aici că nu ţăranul este creatorul muzicii, ci lăutarul. Dar melodiile şi ritmica sunt ţărăneşti, ţiga-
i nul fiind mai mult un executant. Bela Bartok a putut distinge, în culegerile sale ştiinţifice, cîntecele româneşti de cele ungureşti — chiar dacă, după cum se ştie, în materie de folclor, graniţele naţionale nu contează, uneori aceleaşi cîntece sau forme
|  .     decorative în ceramică şi covoare răspîndindu-se în zone mult
, mai întinse decât o ţară sau două3. Şi dacă le-a putut distinge este că, dincolo de influenţele orientale aduse prin contactul
|        cu diferite popoare şi prin mijlocirea ţiganilor nomazi, şi po-
i porul român, şi poporul maghiar au dat accente, ritmică şi
■nuanţe sufleteşti bunurilor primite în decursul veacurilor. Spe-
526
527
cificul naţional nu înseamnă unicitate, cît accentuare, frecvenţă, retopire a unor bunuri generale în forme sau modalităţi diferenţiate expresiv. Dar să privim dincolo de festivităţile la care colaborează lăutarul ţigan — de altfel, şi el integrat unei culturi, între un ţigan din România şi unul din Ungaria fiind mai mare deosebire de expresie artistică decît între un român şi un ţigan din România, specificitatea nedepinzînd de sînge, cum credeau rasiştii, ci de mediul cultural, de educaţia îndelungată, de atmosfera unei colectivităţi, temperamentul fiind în funcţie de Weltanschauung-ul respectiv. Să privim şi să ne gîndim la cîntecele celelalte pe care le cîntă din gură sau din-tr-unele străvechi instrumente păstorul şi săteanul — acele doine, bocete, colinde, de influenţă străveche şi în care referinţa la natură se iveşte la tot versul şi unde, alături de lirismul naturist, îşi face loc şi misticismul religios, transpus insă într-o viziune naivă şi patriarhală. Acestea sunt creaţii populare autentice şi aici se poate vorbi de muzicalitatea românului, chiar dacă această muzicalitate este puţin evoluată faţă de muzicalitatea mai vie, mai complexă, mai organizată a poporului rus, italian sau afroamerican, cele mai muzicale popoare din lume, după care vin probabil spaniolii, germanii şi francezii. Eseistul menţionează doina, bocetele, colindele, dar iarăşi nu le preţuieşte realitatea, pentru că se gîndeşte la formele occidentale şi răsăritene (ruseşti), desigur mult mai evoluate4.
Dar rămînînd încă la folclor, trebuie să pomenim şi de dansurile populare, încă atît de necunoscute de intelectualii de la oraş şi chiar de la regiune la regiune. Se crede că jocurile şi dansurile noastre sunt în genere statice şi monotone, cum sunt multe din cele ce se văd mai des. Dar cine a văzut Căluşarii, Invîrtita, dar mai ales unele dansuri din Ţara Oaşului şi din Bucovina, şi-a dat seama de varietatea coregrafiei populare şi de necrezutu-i dinamism. Rolf de Mare, directorul Arhivelor internaţionale ale dansului, a rămas uimit de bogăţia şi dinamismul dansurilor ţărăneşti de la noi, pe care le-a văzut în 1934, cînd a fost în ţară. Dar acestea nu se prea văd la Bucureşti şi nu pe scenă, unde stilizările sunt încă simple şi sărace şi ocolesc dansurile care cer o virtuozitate tehnică, pe care nu o au decît ţăranii crescuţi de tineri în cultul lor. Noi am văzut dansuri româneşti, cu care s-ar putea crea o coregrafie vrednică şi pentru capodopera lui Igor Stravinski Sacre du Printemps, plină de energie telurică şi dinamism exultant, provenind tot din spiritul folclorului, în speţă al celui rusesc. Dar dansurile de la priveghiurile cu oameni travestiţi şi mascaţi în animale, jucînd în jurul focului, aşa cum le-au consem-
nat ştiinţific monografiştii profesorului Dimitrie Guşti la Ne-reju, în Vrancea, şi care sunt mai magice şi mai insinuante chiar decît interpretările unicei La Argentina, în baletul lui Ma-nuel de Falia, El Amor Brujo?
Trecînd la muzica zisă cultă — recunoaştem şi noi că ea
|     este, adesea, scrisă de „suflete în care nu se petrece nimic", aşa f     cum şi pictura este făcută în vremea noastră ■— şi nu numai |     la noi — mai mult pentru ochi decît pentru întregul spirit al î     omului. Dar dacă în pictură, românii Luchian, Grigorescu, An-"     dreescu, Petraşcu, Pallady, Iser, Şirato au sensibilizat naturis-(      mul în funcţie de marile probleme de culoare, lumină şi con-;     strucţie ale vremii, rezolvînd problematica universală prin expresii de lirism autentic — în muzică am fost, în genere, mai puţin norocoşi. „Formalismul"   muzicii  contemporane, ajuns la atonalism, înseamnă o dezumanizare a artei, ca şi cubismul, consti uctivismul şi dadaismul — în momentul de faţă existînd însă o reacţiune în favoarea umanizării artei, păstrîndu-se inovaţiile şi progresele tehnice, dar dîndu-le un conţinut mai omenesc. Compozitorii români se manifestă încă sub înrîurirea şcolii şi curentelor lui D'Indy, Debussy, Hindemith, Schonberg, şi de aici provine „lipsa de suflet" a unei mari părţi din muzica cultă, deşi, la data cînd apărea în „Ideea europeană" eseul amintit, George Enescu scrisese şi i se cîntase de către Filarmonică Simfonia a Hl-a cu coruri, monumentala sa compoziţie5, atît de umană şi dramatică, un fel de simfonie fantastică, deşi în forme rafinate. Iar nu mult după aceea a scris Sonata în caracter popular românesc6 pentru vioară şi pian, iarăşi o capodoperă, care contrazice categoric afirmaţia eseistului că tot-ce s-a adăugat în arta cultă din arta populară a rămas „ca \     nişte ciudate aplice exterioare, exagerînd impresia totală de hibrid". Nu-i adevărată această observaţie nici pentru Emi-nescu, nici pentru Brâncuşi, nici pentru Luchian, care au con-$     tinuat simţămîntul şi formele naturiste ale poporului în arta f     lor evoluată, cum nu este adevărat nici pentru compozitorul |     George Enescu, care, ulterior, a mai dat o capodoperă, opera %     Oedip1, pentru a cărei înţelegere justă mai trebuie poate cî-|     teva decenii, ca şi pentru Simfonia a 777-a, creaţii monumen-I     tale. Dar alături de Enescu, avem şi alţi compozitori care nu g     pot fi învinuiţi de lipsa de spiritualitate umană: Mihail Jora, f     cu ale sale Privelişti moldoveneşti8, lucrare simfonică, şi cu |     baletul Demoazela Măriuţa9, regretatul Filip Lazăr, un pei-I     sagist muzical inspirat din folclorul nostru şi de forma lui I     Musorgski, sau Paul Constantinescu, care, cam în acelaşi timp I     cu Olivier Messiaen în Franţa, reînvie la noi Oratoriul10 în stil
528
34 — Dreptul la memorie, voi. UI.
529
bizantin, după ce tratase folclorul nostru, inspirat de Igor Stra-vinski.
In toate acestea, dăm numai pilde de valabilitate universală, deşi sunt şi alte opere elaborate de artişti mai tineri care ar merita citate. Am voit să arătăm că* dacă privim mai ales creaţiile româneşti în funcţie de naturism, de dorul mărturisit de om nu altui om, ci „frunzei verzi" şi exprimîndu-se prin flori, naturi moarte şi mai ales peisaje — ne putem lesne explica şi calităţile specifice artei noastre, şi neajunsurile şi lacunele. Am realizat major şi universal valabil ceea ce provine şi se integrează mai ales concepţiei naturiste despre lume. Viitorul va arăta ce vom putea crea în funcţie de concepţia umanistă, către care toată arta românească se îndreaptă. Neajunsurile consemnate de d. Râmniceanu sunt, în parte, juste, deşi d-sale i-au scăpat o seamă de realizări majore din sculptură (Brâncuşi) şi muzică (Enescu, autorul Simfoniei a IH-a).
In privinţa literaturii dramatice, iarăşi are şi nu are dreptate. Este cert că faţă de pictură şi mai ales de lirică, teatrul este inferior la noi (literatura dramatică, nu jocul actoricesc). Din caracteristica a doua, atribuită artei noastre — acea „jenă de a împărtăşi procesul sufletesc" — argumentează eseistul, reiese „o lipsă totală de conflicte sufleteşti, de pasiune, de încordare psihică", care în artă „ia . . . forma unei îngrijorătoare absenţe a ceea ce se cheamă spiritul dramatic", întreaga noastră literatură neavînd „o singură dramă care să se susţină". Deşi, de fapt, avem Scrisoarea pierdută, de Caragiale, Patima roşie de Mihail Sorbul şi două -trei drame de Ion Luca (Femeia Cezarului, Javra pămîntidui) şi de Camil Petrescu (Suflete tari, Mitică Popescu) — observaţia se menţine şi astăzi, noi mergînd mai departe decît d. Simionescu-Râmniceanu şi spunînd că la majoritatea autorilor noştri dramatici nu-i vorba atit de acea „discreţie, jenă de a împărtăşi procesul sufletesc", ci chiar de absenţa oricărui proces sufletesc evoluat. Sărăcia de problematică etică, lipsa de conştiinţă articulată, nepreocuparea de realităţile sociale, economice, intelectuale constituie o revoltătoare inferioritate a literaturii noastre dramatice, care a dat feerii (Alecsandri, Eftimiu), drame istorice (Vlaicu Vodă, Apus de soare) şi satire (Scrisoarea pierdută), dar e aproape nulă în materie de dramă psihologică, unde omul să fie adîn-cit în nobleţea şi mizeria lui, iar societatea să apară cu conflictele şi luptele-i fundamentale. Sărăcia aceasta se explică tot prin faptul că în teatru nu am ajuns la stadiul umanist, atins
de Eminescu în lirică, de Luchian în Autoportretele sale, mai ales în tabloul Un zugrav, sau de Enescu în Simfonia a UI-a.
Lipsa viziunii umaniste explică şi sărăcia filosofiei noastre, rămasă la o înţelepciune populară (legată de natură, în fond stoică şi sceptică), lipsa portretului şi mulţimilor din pictură, lipsa psihologiei individuale şi de grup în sculptură. Literatura însăşi se resimte de excelenţa viziunii naturiste şi de insuficienţa viziunii umaniste de pînă acum. Romanele noastre nu posedă problematică morală şi intelectuală; au caractere patriarhale, legate de natură şi instincte, de senzaţii şi visări, dar nu de marile şi tragicele realităţi sociale sau de procese de conştiinţă. La data cînd scria eseul său, d. Simionescu-Râmniceanu, spunînd că literaturii noastre îi lipseşte compoziţia sau „concepţiunea operei literare ca un tot organic, o unitate înche-
f     iată", Mihail Sadoveanu nu-şi scrisese încă acele capodopere f     pe linie naturistă şi folclorică, dar apăruse Ion al lui Rebreanu, • '    compoziţie măreaţă, deşi tot în cadru naturist, primitiv, biolo-'>    gic, iar nu evoluat psihologiceşte. Deci şi compoziţia sau totul organic pot fi realizate fie naturist, fie mistic, fie umanist. Preoţi    cupări intelectuale, pe linie umanistă, vor învedera epica d-nei I'    Hortensia Papadat-Bengescu şi a d-lui Camil Petrescu, dar com-poziţia va fi neglijată şi aici, la prima, din pricina formei di-î     fuze, la celălalt din pricina tehnicii voit „autentice", analiza ţ    predominînd necesitatea de sinteză, iar viaţa alergînd peste for-\     mă şi dispreţuind stilul, observaţie ce se va adeveri şi în romanele celor mai tineri. Mircea Eliade nu a fost în stare să „compună" stilistic un singur roman, rămînînd la forma epicii-eseu, aici nu naturismul fiind piedică, ci un intelectualism lipsit de vitalitate concretă şi de talent stilistic, chiar dacă remarcabil în aprofundările semnificaţiilor, fie ele de viaţă originară, sau de corelări metafizice.
In arhitectură, unde autorul menţionat este temeinic cunoscător, preţuind pe arhitectul Ion Mincu, pe care-1 va orîn-dui, împreună cu Eminescu şi Enescu, printre singurii creatori ■ ai noştri de seamă, chiar dacă apoi nu va ţine seamă de implicaţiile acestei recunoaşteri — d-sa găseşte o seamă de neajunsuri, dar şi de posibilităţi ratate din pricina nepriceperii unora dintre arhitecţii inspiraţi de trecut. Fără a împărtăşi în totul admiraţia sa privitoare la Ion Mincu, recunoaştem că autorul clădirii Şcolii centrale de fete, al Bufetului de la Şosea (deformat de unele adaosuri negustoreşti) şi al mausoleurilor de la Bellu — unde există şi Madona bizantină a lui Paciurea, care a încercat să treacă în sculptură arta bizantină, reuşind cu viziunea mistică mai mult decît recele academizant Storck —
530
34*
531
a fost un mare artist. Mincu a adus elemente din arhitectura bisericilor şi mănăstirilor lui Ştefan cel Mare, pentru a decora forma şi a da ritm feţelor clădirilor, precum şi elemente de case de ţară, din regiunea dealurilor cu vii, avînd pivniţa în centru şi pridvorul peste ea. Dar volumul, cel mai însemnat element pentru un arhitect, nu a fost unitar şi consistent vizionat. Mincu rămînînd mai mult la aspectul decorativ decît la cel tectonic. Aceasta o vor face şi arhitecţii Cerkez, dar nu umilii arhitecţi de la Iaşi, nu numai aceia care au făcut case relativ modeste pentru boierii de odinioară, dar remarcabil proporţionate, cum este şi „palatul" Barbu Ştirbei din Bucureşti, ci mai ales aceia care la Iaşi au legat casa de grădina din faţă, făcînd ca terasa casei să dea de-a dreptul în grădină, cum erau casele de la Copou, fapt observat de G. M. Cantacuzino şi care reprezintă o soluţie ingenioasă şi iarăşi „naturistă". Nicolae Ghika-Budeşti, autorul clădirii Muzeului de Artă Naţională11, a fost, de asemenea, subevaluat, deşi a realizat această clădire şi încă alte cîteva (casa g-ral Rosetti, pe str. B. Catargi), inspirîndu-se de la stilul mănăstirilor moldoveneşti şi de la cel brâncovenesc, aşa cum Octav Doicescu se va inspira, în clădirile restaurantelor de la Grădina Botanică şi de la Pădurea Bă-neasa, de la casa boierească şi ţărănească de odinioară. Pe urmele lui Palladio, G. M. Cantacuzino a făcut Palatul Băncii Chrissoveloni12, astăzi aparţinînd Băncii Naţionale (strada Lipscani), dar a refăcut clădirea Jockey-Clubuluiir) în stilul caselor cu terasa legată de grădină ca la Copoul Iaşilor.
Problema continuării în arhitectură a unor elemente aparţinînd tradiţiei nu a dispărut cu totul, aşa cum am crezut noi, odată cu triumful arhitecturii funcţionale. Se pare că astăzi se revine, în parte, la arhitectura estetizată, cel puţin pentru casele particulare din cartierele rezidenţiale, înconjurate de grădini şi scuaruri. Dacă arhitectura funcţională va continua să fie întrebuinţată pentru fabrici, uzine, instituţii publice, cu mulţi funcţionari şi numeroase birouri, în schimb pentru casele individuale se pare că se revine la casa cu două sau cel mult trei etaje, înconjurată de verdeaţă şi aşezată în cartiere-grădini. Nu numai cărţile lui Lewis Mumford14 desprindeau, de încă acum cîţiva ani, aceste tendinţe, dar cele citite în 1946 în revistele americane de specialitate par a pleda pentru păstrarea arhitecturii funcţionale la clădirile publice şi la fabrici, unde se progresează mereu, renunţîndu-se la ferestre (continuînd şi aici pe Le Corbusier) şi accentuîndu-se condiţiile controlate. Ferestrele au şi fost eliminate din marile uzine şi fabrici făcute în Statele Unite în timpul războiului abia încheiat, clădirea devenind un
532
fel de cutie izolată, unde aerul şi lumina sunt condiţionate, oferind lucrătorilor şi funcţionarilor o vizibilitate constantă şi o temperatură la fel. S-a ajuns la mari progrese în materie de fabricare a sticlei izolate, a sticlei radiogoniometrice şi a unui nou fel de sticlă, care lasă să treacă lumina, dar nu şi'căldura — astfel că uzinele şi instituţiile publice, pentru a feri pe lucrători de variaţiile temperaturii şi de răspîndirea inegală a luminii, vor utiliza pereţi fără ferestre sau, în orice caz, de sticlă ce va lăsa numai lumina, uzinele urmînd a fi luminate de lămpi fluorescente sau de lămpi cu luminiscenţă catodică. Se vor întrebuinţa culori vitalizante şi vesele pentru a face obiectele mai vizibile şi pentru a lumina starea sufletească a muncitorilor. (Un articol privitor la acestea l-am dat la rubrica „Presa mondială"15.)
Dar dacă astfel vor arăta fabricile şi instituţiile publice — în schimb casele particulare vor păstra, din ce în ce mai mult, variaţia de gust personal şi de preocupări artistice ale oamenilor, care acasă vor altceva decît la lucru. Cartierele cu locuinţe pentru muncitori şi funcţionari vor lua, probabil şi la noi, aspecte de vile cum sunt acelea din Parcul Filipescu'sau din Parcelarea Jianu, sperăm mai acordate stilistic între ele, şi aici măcar ornamentaţia şi ritmica vechilor case şi clădiri publice de la noi va avea cu ce să contribuie, chiar dacă nu se vor mai face pe viitor oribilele ferestre înguste şi întunecoase, bune pentru mănăstiri şi pentru vremurile în care casa era bastion. Pridvoarele brâncoveneşti, stîlpii înfloriţi, arhondaricurile mănăstirilor moldoveneşti, ritmica bizantină, decoraţiile geometrice ale artei Orientului poate vor fi din nou utilizate, dar în materie de volum, cubismul şi constructivismul vor avea întîie-tatea oriunde. In materie de biserici, soluţia găsită pentru catedrala din Timişoara o socotim mult mai fericită decît cea a catedralei de la Alba Iulia. La Timişoara, inteligenţa şi bunul gust al arhitecţilor au utilizat spiritul sintezei de elemente bizantine şi gotice (bizantine în împărţirea clădirii şi în ridicarea pereţilor; gotice în privinţa acoperişului ţuguiat), sinteză realizată de arhitecţii moldoveni ai mănăstirilor din Bucovina, dînd astfel întregii clădiri o monumentalitate impunătoare, o vizibilitate fermecătoare şi un avantaj faţă de celelalte clădiri monumentale ale oraşului, formînd un tot organic, impunător prin formă şi sclipitor, datorită ceramicii acoperişului (întrebuinţată şi de Mincu la unele clădiri ale sale), ceea ce nu este cazul catedralei de la Alba Iulia, unde turnul intrării (clopot-
*.   niţa) este disproporţionat faţă de corpul bisericii înseşi, ştearsă
ţ   ca volum şi nimica.
533
In afară de biserici, de teatre, opere şi muzee — pentru care va fi nevoie de arhitecţi cu viziune umanistă — majoritatea clădirilor publice ale viitorului se vor construi, desigur, în stil funcţional şi în acord cu evoluţia tehnică mondială, începutul făcut de arhitectul Creangă, urmaşul lui Le Corbusier, în planul clădirii Malaxa (de pe Bulevardul Brătianu, colţ cu str. C. A. Rosetti)16, dar nu şi în acela de la Aro17, va fi continuat şi în viitor pentru fabrici şi blocuri cu multe birouri, dar nu şi pentru locuinţele particulare.
ÎII
Revenind la problema generală, este aşadar, cazul să concludem că, deşi arta cultă românească s-a format sub impulsul contactului cu străinătatea, în secolul trecut, mai ales în contact cu Franţa, nu se poate spune că această artă cultă constituie ceva exotic şi străin de sensibilitatea poporului, rupind continuitatea culturală anterioară. Tehnica a fost nouă, adeseori deosebită faţă de ceea ce făcuse pînă atunci, dar — fapt foarte important — tehnica superioară a Occidentului şi, uneori a Răsăritului rusesc noi am ştiut cum s-o folosim pentru a exprima viziunile şi sensibilitatea noastră de oameni ai naturii şi ai unei vieţi patriarhale. Iar în privinţa artei populare, încă vii şi astăzi, dar şi mai vii în secolul al XlX-lea, nu-i adevărat că am utilizat-o cu o „aplice exterioară", obţinînd efecte hibride, întrebat odată de noi, asupra calităţilor specifice ale artei româneşti, pictorul N. N. Tonitza ne-a răspuns: „Mă aflu în nedumerire. Despre anume care artă mă întrebaţi? Despre arta populară sau despre arta cultă? Legătura organică cu neamul românesc, singură arta populară o are. Cealaltă — cultă — va să şi-o cîştige, hotărît, de acum înainte". Un răspuns similar cu tema d-lui Marin Simionescu-Râmniceanu, exprimînd părerea curentă, pe care, de pildă, profesorul G. Oprescu o exprimă mai precis astfel: „Intre primii ani ai veacului (trecut — n.r.) şi primele trei sau patru decenii, în domeniul artei, ca în atîtea altele, asistăm la o schimbare radicală şi completă . . . ne găsim brusc la una din acele răspîntii ale istoriei. . . rupînd cu un trecut umilitor şi odios" (Pictura românească în secolul XIX18, Introducerea).
Revoluţia culturală care se produce schimbă radical felul de viaţă, concepţiile şi viziunile şi nu noi le vom nega. Intr-o privinţă, toţi cei care vorbesc de brusca schimbare, de altă lume, nouă şi sincronizată cu Occidentul au evidentă dreptate.
534
Dar n-o mai au, cînd vorbesc de ruptura completă, radicală, bruscă cu trecutul de sensibilitate, cînd vorbesc de două lumi opuse, cînd văd între arta populară şi cea cultă o lipsă totală de legătură, mai ales în deceniile de la 1840 încoace.
Să ne gîndim bine la ce-au făcut Vasile Alecsandri, valo-rificatorul Mioriţei şi al poeziei populare, Kogălniceanu, valo-rificatorul cronicarilor, continuat, într-unele privinţe, de Has-deu şi Iorga enciclopedişti ca şi Dimitrie Cantemir, să ne gîndim la Bălcescu şi revoluţionarii de la 1848 care caută în tradiţie ceea ce era nobil şi generos, întărind continuitatea, aşa cum alţii au întărit-o sau o vor întări în privinţa latinităţii (Şcoala Ardeleană) şi a dacismului (Pârvan), ajungîndu-se chiar la exagerări dăunătoare şi la exaltarea unui primitivism tracic şi getic, de care nu era rău că uitasem. în pictură, artiştii veniţi din străinătate şi aparţinînd străinătăţii fac o artă minoră, dar Carol Pop de Szathmary, fie el de obîrşie română, fie de obîrşie maghiară, cum înclină a crede profesorul G. Oprescu19 (Pictorii din familia Szathmary, în Analecta, I, p. 37 şi urm.) va reda viu şi colorat peisajul ţării, izbutind să noteze peisajul şi oamenii în peisaj, dar nereuşind în compoziţii şi portrete făcute în ulei. Chiar dacă era ungur, Szathmary s-a integrat atmosferei naturiste de la noi, avînd-o şi din ţara lui, şi ea pe atunci nelegată suficient de Apus şi trăind încă feudal şi patriarhal; găsind-o vie şi sugestivă la noi, unde pitorescul a atras şi pe atîţia pictori-călători. Dar românul Nicolae Grigorescu va face pentru pictură ceea ce Vasile Alecsandri a făcut pentru literatură: va selecţiona cu ajutorul tehnicii occidentale ceea ce convine temperamentului şi viziunii sale de om al unei lumi mai apropiate de natură decît civilizaţia orăşenească occidentală. Tehnica se va modifica la fiecare mare pictor al nostru — Grigorescu, Luchian, Andreescu, Petraşcu, Şirato — în funcţie nu numai de ce învaţă şi primeşte în străinătate, dar şi în funcţie de realităţile lui familiare, de atmosfera şi viziunea de la noi. Şi toţi marii noştri pictori vor reuşi în peisaj, flori şi naturi moarte, iar nu în compoziţii, portrete şi episoade, pentru că în acestea se cerea o bază umanistă, o complexitate sufletească, un interes pentru omul tragic sau răzvrătit pe care ei nu le aveau la îndemînă.
Ei vor utiliza învăţămintele străinătăţii pentru a exprima ceea ce era al lor, continuînd în forme culte aceeaşi predilecţie a artei populare pentru frunza verde, cît mai verde sau mai colorată, pentru smalţul ceramicii, pentru ornamentarea vie, iar nu rigidă, făcînd în ulei tot un fel de scoarţe, înflorate. Lunca de la Mirceşti îi spune mai mult Iui Alecsandri decît
L 535
viziunea Parisului, iar lui Grigorescu priveliştile rurale din Muntenia mai mult chiar decît pădurea de la Fontainebleau. In sculptură, miracolul Brâncuşi va da pietrei răsunetul milenar, pe care i-1 dă cuvîntului năzdrăvanul Ion Creangă. în muzică, dacă nu am utilizat folclorul în mod atît de variat şi savant ca Liszt şi Chopin, Enescu îl va utiliza, de la primele rapsodii şi poeme la Sonata în caracter popular, urmat apoi de alţii, deşi în muzică evoluţia a fost mai înceată şi mai timidă, în genere. în epică, Mihail Sadoveanu va fi continuatorul genial, al poeziei populare, al baladelor şi etosului eroic, dar şi al cronicarului Neculce. De ce Luchian a excelat în flori, Sadoveanu în eposul naturist, Rebreanu în exprimarea biologiei rudimentare, Grigorescu în peisaje, Brâncuşi în şlefuirea pietrei, metalului şi în crestarea lemnului? Pentru că au participat adânc la viziunea şi modalităţile naturiste ale poporului nostru, încă în majoritatea lui popor de ţărani, care abia de acum încolo trec la umanismul social şi la o civilizaţie superioară.
De altfel, în expunerea aceasta, noi ne-am referit mereu cînd la arta populară, cînd la arta cultă; pentru a arăta că nu există ruptură şi inaderenţă între ele, cum cred şi o spun răspicat un Marin Simionescu-Râmniceanu şi un N. N. Tonitza. Iar a pune întrebarea dacă poporul nostru are sau nu o predilecţie pentru anumite arte — este mai puţin rodnic (întrebările se pun, totdeauna, în vederea unui răspuns) decît dacă întrebat: ce am putut noi realiza în fiecare artă? Căci atunci, se poate răspunde relevant: am realizat în fiecare artă, deprinsă tehnic sau formal în străinătate, ceea ce a convenit structurii şi viziunii noastre de oameni ai naturii, viziunii noastre naturiste, pe care revoluţionarea culturală din veacul trecut a îmbogăţit-o dar nu a reuşit să o anuleze, mai întîi pentru că nici revoluţiile nu schimbă temperamentul şi experienţa acumulată, ci doar organizarea acestora în forme noi şi, în al doilea rînd, pentru că, atunci cînd noi luăm contactul viu, intens, direct cu Occidentul, şi acesta se înapoia la plein air, peisaj, primitivism, după excesele academismului din ateliere şi al vieţii livreşti de curte sau cameră de lucru.
D. Marin Simionescu-Râmniceanu vorbeşte de adaptabilitate, ceea ce este un adevăr, dar care trebuie interpretat în sensul că tocmai această adaptabilitate ne-a permis ca în cîteva decenii să realizăm o atmosferă culturală superioară la noi, un început de civilizaţie şi, mai ales, să dăm cîteva personalităţi sau creatori de nivel mondial, ca Eminescu, Luchian, Enescu, Grigorescu, Petraşcu, Brâncuşi, Iorga, Sadoveanu, Pa-nait Istrati, Rebreanu, critici de ţinută universală ca Maiorescu,
536
Gherea, Ibrăileanu, Zarifopol, Lovinescu, fără a mai intra în ■celelalte domenii ale culturii sau în ştiinţele pozitive, unde, de asemenea, în cîteva decenii românii au reuşit să se ilustreze ca un popor matur, căruia îi trebuiau doar formele sau tehnicile superioare prin care să-şi canalizeze energia, sensibilitatea, inteligenţa. Adaptabilitatea, de care vorbeşte eseistul estetician, arată, desigur, maturitate, dar această maturitate nu este generală (vorbind de artă şi cultură), ci posedă un caracter naturist, firesc formaţiei, tradiţiei, mediului de la noi, aflat pînă de curînd într-o fază medievală, patriarhală, rudimentară întîr-ziat de condiţii politice şi sociale neprielnice. De aceea, maturitatea s-a dovedit numai acolo unde avem dispoziţii şi predispoziţii printr-o îndelungată formaţiune şi educaţie colectivă, şi nu acolo unde se cereau alte baze spirituale şi altă mentalitate, cum cere umanismul, pe care de acum încolo îl realizăm, mai ales sub impulsul democratizării actuale. Căci a recunoaşte legătura organică cu trecutul, în ceea ce are el constructiv şi autentic uman (naturismul nu se opune umanităţii, ci se exprimă prin natură, lăsînd însă pe omul întreg pe plan secundar), nu înseamnă deloc reacţionarism, ci conştiinţă de pornire temeinică spre un necurmat progres. Trebuie să ştim ceea ce avem; trebuie să ştim ceea ce ne lipseşte şi trebuie cîştigat.
De aceea ne pare cu totul falsă afirmaţia că pictura noastră ,,n-ar atrage prin specificul ei, aceasta mai ales din cauza tendinţei de adaptabilitate, care a făcut pe artiştii noştri să aleagă din peisajul românesc numai ce înseamnă peisajul Apusului". Astăzi nimeni nu mai susţine că Grigorescu a făcut o pictură importantă de-a gata, tratînd subiecte româneşti în stil francez. Dimpotrivă, toţi criticii, care i-au studiat serios opera, accentuează cum influenţele primite, el le-a utilizat pentru a exprima ceea ce era românesc în sensibilitatea şi viziunea sa. William Ritter20 o observase dintru început, iar mai tîrziu Şirato şi Zambaccian vor cerceta amănunţit influenţele, făcînd deosebirile necesare, din care Grigorescu iese original şi exprimând viziuni şi preocupări care nu sunt ale mediului în care şi-a format tehnica. La fel, opera lui Luchian, cu unicele-i Anemone, care nu-şi găsesc pereche în toată pictura universală, Petraşcu, care chiar dacă pictează în sensul celor mari, nu poate fi confundat cu ei, nu numai calitativ, dar nici ca tehnică. Brâncuşi anticipează, iar nu imită. Să mai vorbim de originalitate şi, totodată, de autenticitatea sau sinceritatea artei lui Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Tudor Arghezi? Pînă şi despre Pallady, care se spune că e un Matisse român, critica a dovedit că această părere nu este fundată. Desigur, avem pic-
537
tori, sculptori şi literaţi care imită ce se face în străinătate, mai ales la Paris, în Normandia ceţoasă şi albăstruie, sau la Mun-chenul dulceag de acum cîteva decenii, dar aceştia sunt mediocri şi nu exprimă creativitatea adevărată a artei româneşti. Aceştia nu sunt mediocri pictori francezi de origine română, ci în primul rînd nu sunt artişti.
Influenţele şi anumite modalităţi sunt necesare oricărui creator, dar realitatea aceasta nu trebuie să ne întunece judecata, noi trebuind să ne întrebăm: Ce a făcut artistul cu aceste influenţe, cît i-au ajutat să se definească propriu? Şi a fost o fericire contactul cu impresionismul, naturalismul, primitivismul apusean, căci tocmai aceste curente cultivau ceea ce ne-a priit nouă ca oameni ai naturii. încrucişarea culturii mondiale în aerul liber, în cultul peisajului, florilor, luminii vii — a picturii străine, părăsind academismul de atelier închis şi nevibrant — cu pictura noastră a fost un act tot atît de prielnic, ca încrucişarea revoluţionarilor noştri de la 1848 cu ideile liberaliste şi generoase ale Apusului. în gîndire şi în artă, trebuie să fii contemporan cu lumea şi cu vremea ta, dar, totodată, prin temperamentul, sensibilitatea şi viziunile sau nuanţele proprii ţie. A avea o artă specifică nu înseamnă decît a exprima o varietate originală, nuanţe şi viziuni proprii condiţiilor tale, în unitatea lumii. Trecerea particularului în universal; integrarea prin diferenţiere; dobîndirea de noi realităţi şi aparenţe pentru realitatea esenţială. Arta trăieşte din varietate şi nuanţări şi chiar şi filosofia, căutătoare de generalităţi universal valabile — deschizînd şi redeschizînd mereu viziuni, modalităţi, obiecţii, idealuri.
Fiecare generaţie nouă vine cu credinţa că ea se apropie mai puternic de realitate, invocînd un realism, care e problemă mai mult de geneză, combătînd ce s-a făcut pînă atunci şi crezînd că ea va atinge esenţialul. Este cert că, faţă de pictura anterioară lui, Grigorescu a adus mai multă realitate românească în pictura-i socotită, apoi, prea idealizată şi arcadiană. venind Luchian care aduce altceva, ami aproape de om şi mai direct liric, venind Andreescu mai apropiat de naturalism, venind Petraşcu sau Brâncuşi, care leagă viziunile nu numai de arta Occidentului, dar şi de sclipirile şi geometrismul Orientului, Mihail Sadoveanu a fost socotit cîtăva vreme sămănătorist, dar puternica lui personalitate 1-a orînduit deasupra sămănătorismului, deasupra didacticismului naturalist al acestui curent, tocmai pentru că a adus o realitate naturistă infinit mai bogată şi mai artistic exprimată decît tot ce se făcuse pînă la el.
între arta noastră cultă şi cea populară sau între tehnica
1 nou dobîndită în secolul trecut din străinătate şi sensibilitatea I poporului — şi această artă populară fiind un rod al încrucişării atîtor influenţe şi fiind adesea o formă transmisă de la vechi culturi sau, uneori, o formă decăzută a vieţii de curte medievală (dansurile şi unele costume) — nu există, aşadar, acea discontinuitate sau ruptură bruscă de care se vorbeşte cu atîta insistenţă. Au existat momente de criză relativă, modificări, renunţări şi adaosuri, dar arta cultă într-adevăr măreaţă a exprimat în forme noi sensibilitatea şi formaţia spirituală de care dispunea, în vremea influenţării străinătăţii, lumea de la noi. Chiar forma sau tehnica mondială s-au modificat în funcţie de condiţiile şi viziunile noastre naturiste, noi alegînd ceea ce ne convenea, iar la rîndul nostru am adus artei occidentale, formelor noi, o sensibilitate, precum şi materiale, vibraţii, nuanţe noi şi proprii. Probabil că în viitor vom aduce şi mai mult, dar ceea ce am adus major poartă pecetea particularităţii noastre româneşti.
Cînd se vor adînci creaţiile majore ale artei noastre, se va vedea că adaptabilitatea nu a însemnat putinţă rapidă de imitaţie, ci, dimpotrivă, calitatea de a asimila numai ceea ce a convenit artiştilor noştri pentru a fi ei înşişi, exprimînd prin particularităţile condiţiei lor naţionale, univers uman. Cine nu se diferenţiază prin aceste particularităţi, în funcţie de mediul său spiritual, nu are individualitate, iar cine nu se ridică pînă la o expresie universal valabilă nu are vocaţie şi personalitate de artist.
* „Revista -Fundaţiilor Regale", an XIII, nr. 12, decembrie 1946.
538
MIHAI D. RALEA
Etnic şi estetic
E o constatare dc multeori verificată de istorie şi de viaţă, aceia că numai insuficienţele devin probleme. Nimeni nu se preocupă decât de ceiace îi lipseşte. Fericirea nu interesează decât pe nenorocit, iar bogăţia pe sărac. Nu scriu sociologie şi politică filozofică decât aceia care nu fac politică militantă. Criticul A. Thibaudet, observa de curând, cu multă dreptate că literatura politică a Franţei vine astăzi mai ales din dreapta, opoziţionistă de multă vreme, fiindcă stânga găsindu-se la putere, guvernând mereu, preocupată de acţiune, n'are timp şi nici perspectivă pentru scris. M-me du Deffand, fiind întrebată odată ce crede despre dragoste, se zice că a răspuns: „L'amour, je n'en parle jamais, je le fais". Şi e probabil că romanele de voluptate sunt scrise de asceţi.
E mai mult decât suspectă preocuparea de estetică pură, într'o anumită parte a literaturii şi criticii noastre. Niciodată Franţa si Italia care au produs atâta artă n'au filozofat atât asupra frumosului ca la noi. E caracteristic poate şi faptul că în Franţa nu există încă un manual complect de Estetică. în schimb în Germania lucrările şi tratatele asupra ştiinţei frumosului se ţin lanţ, tocmai fiindcă această calitate lipsind în viaţă, se refugiază în speculaţiune. Preocuparea unor literaţi dela noi de a stabili un frumos autonom, ferit de orice amestec impur, devine aproape o obsesie. E un caz psihologic interesant această estetomanie. Ea presupune în orice caz o lipsă naturală de distincţiune. Maniere şi savoir vivre nu învaţă decît burghezul. Ideia fixă a esteticului pur poate servi drept diagnoză pentru un moment istoric şi pentru o anumită pătură socială. Deviaţiunea românească a fenomenului nu e intere-
1
sântă însă decât fiindcă reaminteşte problema, care trebue discutată în sine.
Cetitorii îşi amintesc despre ce e vorba. S'a spus aici de mai multe ori că există o strânsă legătură între calitatea artei şi gradul de specific naţional pe care-1 prezintă acesta. Fireşte nu s'a spus niciodată că cine-va poate fi artist dacă n'are talent.
Aceasta e o condiţie subînţeleasă, naturală, după cum, de pildă, ca să fii om se cere să fii numai decât mamifer. întrebarea e alta: care e rolul şi care e gradul de potenţare artistică a coeficientului etnic în producţia artistică. Puriştii au strigat că e vorba de o impietate, de o regretabilă confuziune între etnic şi estetic. Câte idei falşe nu se bucură de o bună reputaţie numai fiindcă sunt îmbrăcate într'o formulă comodă care e prinsă uşor de public? Etnic şi estetic a părut o îmbinare fericită şi problema s-a rezolvat, nu-i aşa? Aceşti critici consideră esteticul ca o substanţă. Ea trebue izolată, ferită de orice atingere. E aproape un cult, o consacrare religioasă a unui principiu. In faza totemică, anumite obiecte sunt considerate de către primitivi „tabu". Ele nu pot fi atinse cu nimic, fiindcă îşi pierd însuşirea lor de a fi imaculate. Printr'un proces de teribilă simplificare în gândire, esteticul a ajuns la o situaţie analoagă. Ferventa religioasă a artiştilor i-a creiat un nou cult.
*
Conduita estetică este o invenţie culturală foarte recentă. Cronologiceşte ea ar putea fi fixată pe la jumătatea secolului trecut. Flaubert a fost marele preot al ordinului. în „Corespondenţa" sa se găsesc numeroase consideraţii, în care se arată că arta e o funcţiune unică, care se poate satisface complect pe ea însăşi. Ea n'are nimic a face cu religia, cu morala, cu ideologia, cu filozofia; nu depinde de mediu, nici de momentul istoric, nici de opiniile şi credinţele oamenilor. Ea se prezintă ca o comportare specială, disociată cu totul de orice fel de alt aspect al vieţii sociale. în această primă fază a atitudinii estetice, arta trebuia ferită, mai ales de amestecul cu morala. Oamenii care susţineau atitudinea estetică, revoluţionari de stânga, spirite curajoase şi libere, voiau descătuşarea definitivă de ipocrizia clerului şi a profesorilor de morală.
Era în această epocă un eroism al sincerităţii care e tot pn (fel de morală şi care s'a opus moralei tradiţionale. Realismul fotografic satisfăcea relativ (absolut e imposibil!) această
540
541
tendinţă către pasivitate, prin care artistul putea rămâne oarecum indiferent, nu avea nevoe să ia „atitudini" în faţa subiectului. S'a creiat atunci doctrina „artei pentru artă". O. Wilde a fost popularizatorul ei pentru marele public.
O a doua fază a tendinţii de autonomie a artei nu mai e realizată de literatură, ci de plastică. Către sfârşitul secolului trecut, din reacţiune contra academismului care nu se putea dispensa de a trata mereu în compoziţii subiecte mari, cu semnificaţie istorică, religioasă şi patriotică, s'a ajuns la arta fără „subiect", adică cu un subiect extrem de simplu, adesea o simplă schemă care trebue mai degrabă ghicită. încetul cu încetul, „subiectul", adică conţinutul imaginativ, sufletesc a fost desfiinţat cu totul. Cubismul, expresionismul, futurismul se bazează pur şi simplu numai pe senzaţia pură. Arta nu mai „reprezintă" nimic. Ceiace se cere e doar o prezentare cât mai exactă a legilor fizice de vizualitate, arta devine un complex de linii şi planuri, de pete de culoare, tinzând cel mult la un efect decorativ. Conţinutul, adică drepturile imaginaţiei şi sentimentului sunt înlăturate în favoarea senzaţiei, singurul element psihologic admis de arta nouă. Mai mult decât atât: senzaţia nu trebue complectată cu imagini memoriale ori cu afecte aşa cum se întâmplă în mod natural în actul de percepţie. Orice încălcare a interiorului sufletesc asupra senzaţiei e interzisă. Pictura lui Cezanne dovedeşte tocmai aceasta. Atitudinea sufletească n'are ce căuta într'o artă de curată mecanică. Amestecul şi contrastul de culori se poate explica fizic, la fel îmbinarea de linii şi planuri. Nu e nevoie de nimic    sufletesc pentru aecasta. Arta îşi câştigă astfel o autonomie complectă. Ea poate fi despărţită de complexul sufletesc din care face parte, poate fi diferenţiată ca o funcţiune aparte, o substanţă unică şi independentă.
Dar acest mod de a vedea e bazat pe un exces de abstracţie. G. Simmel are perfectă dreptate când spune că teoria artei pentru artă e rezultată dintr'un raţionalism exagerat. Ea e rezultatul unui rigorism estetic foarte asemănător cu rigorismul moral al lui Kant. După cum acesta separă valoarea morală de restul vieţii sociale, făcând dintr'însa o valoare în sine, concepţia artei autonome se închide într'un turn de fildeş departe de restul vieţii1. Dacă adâncim însă mai bine lucrurile, aceste consideraţii pur abstracte ne apar complect gratuite. Arta nu poate fi separată de restul personalităţii. Sufletul nostru nu e un agregat, ci o unitate. După cum orice organism formează o individualitate biologică, în care fiecare parte e solidară cu totul, în care părţile componente sunt interdcpen-
f dente, tot aşa organizaţia noastră psihică are o structură dată, !• cu o anumită tonalitate. Funcţiunile părţilor nu pot fi izolate de solidaritatea lor cu viaţa întregului. Arta nu e un fel de cancer, un grup autonom de celule care se dezvoltă arbitrar şi anarhic în dauna totului din care constituie numai o parte. Personalitatea umană e un întreg armonios în care fiecare funcţiune depinde de cealaltă. „Perfecţionarea unei producţiuni parţiale cu preţul închirciră omului întreg are o anumită limită, căci înălţimea unei astfel de producţiuni nu va fi posibilă decât cu înălţarea simultană a întregii existenţe sufleteşti. Aici trebue formulat raportul între totalitatea vieţii şi înălţarea ei la anumite valori.
Cine se munceşte să fie numai moral, şi de loc intelectual ori religios . .. acela va ajunge poate la un înalt grad de morală, dar în nici un caz la cel mai înalt grad. Acelaşi lucru e mai vizibil cu intelectualitatea: producţiunile omului care e numai inteligent, oricât de surprinzător s'ar părea aceasta, rămân, chiar ca producţiuni intelectuale în urma acelora care isvorăsc dintr'o largă personalitate .. . Cine este numai deştept, nu este complect deştept2.
Acela care consideră tehnica ca un scop în sine, oricât de dotat ar fi, nu poate fi desăvârşit artist. Şi faptele isterice — după cum remarcă acelaşi Simmel —, confirmă aceste constatări. Toţi artiştii în adevăr mari au fost mai mult decât artişti. „Chiar la aceia la care întreaga energie vitală era concentrată în artă, astfel încât restul omului ajungea invizibil, cum e cazul lui Rembrandt, totuşi simţim în dosul operei de artă o intensitate şi o comprehensiune enormă a vieţii întregii personalităţi". Arta nu e decât un mijloc de exprimare a personalităţii. Aceasta din urmă e realitatea întreagă a omului, iar arta numai instrumentul ei de comunicare.
Dovada cea mai clară că individualitatea sufletească formează un tot, e că orice tulburare într'una din funcţiunile sufleteşti, orice dezagregare morală ori intelectuală, aduce cu dânsa, imediat şi descompunerea artei care e solidară cu restul. Orice mişcare centrifugală, care strică cohesiunea, strică artei ca şi celorlalte atitudini sufleteşti.
Dar dacă opera de artă, privită ca fenomen individual, e dependentă de o anumită personalitate de care nu poate fi disociată, tot aşa arta ca fenomen colectiv nu poate fi separată de celelalte funcţiuni ale grupului. O societate, în speţă o naţiune, fiindcă acestea sunt societăţile fireşti în care trăim, are o anumită structură sufletească. Ea e colorată individual de anumite tonalităţi. O societate sd defineşte prin grupul de va-
542
543
lori în care crede şi care constituiesc idealul său cultural. într'un anumit moment nu poate exista decât un singur tip de structură culturală în care intră ca atribute anumite valori estetice, religioase, morale, toate perfect solidare între ele. Dilthey, care a introdus noţiunea de structură culturală, a arătat că aceasta duce fatal la o anumită tipologie. Există tipuri de cultură în care arta e una din manifestări. Dar caracteristica structurii culturale e unitatea şi interdependenţa desăvârşită. O artă e, ori cum, expresia unei anumite culturi: schimbaţi valorile morale, religioase, sociale chiar, ale unui gen de civilizaţie, arta se schimbă şi ea imediat. E foarte îndreptăţită astfel atitudinea esteţilor germani ca Utitz ori Dessoir, care după Hegel, consideră activitatea artistică ca în funcţie de întregul moment cultural.
Nietzsche a procedat la fel când a deosebit cele două caractere ale tragediei elene: apolinicul şi dionisiacul. După el cultura e o unitate vie, cu un stil propriu. Şi nimeni, cred, nu va tăgădui lui Nietzsche o adâncă senzibilitate şi înclinare pentru estetic. Modernii au dus mai departe aceste constatări.
O. Spengler, de pildă, vede la baza oricărui gen de civilizaţie, subt toate aspectele ei variate şi variabile, subt sistemele de morală, de religie ori de artă o comunitate tipică, un acelaşi suflet, un acelaşi spirit caracteristic, un fenomen originar, tipic. Această concepţie e fără îndoială justificată. Vom vedea de îndată şi mai detailat pentru ce. Deocamdată, pentru a prepara cele ce urmează, să reţinem atât, că arta nu poate fi separată de complexul general al vieţii din care face parte, că ea e interdependentă de celelalte funcţiuni, că ceiace îi dă raţiunea de a fi, e dictat de specificitatea întregului din care face parte.
Una din cele mai spinoase probleme ale Esteticei moderne e aceia a stilului. în ce constă şi ceiace determină acest aspect caracteristic şi ireductibil individual al unei opere de artă nu e uşor de spus în starea actuală a filozofiei artei. Pentru unii stilul e rezultatul, compromisul între o intenţie şi o realizare, între intenţie şi realizare se interpune rezistenţa, inerţia materialului din care produce opera artistul. Acesta e rebel, are anumite legi, şi intenţia primară e deviată puţin. Ceiace rămâne e stilul. Pentru alţii „stilul e omul" (Buffon), pentru alţii momentul istoric şi social, pentru alţii, în fine, el e determinat de subiectul operei etc. Cu mult mai cuminte procedează Miiller Feienfels. El întruneşte în noţiunea de stil toate aceste determinări şi deosebeşte un stil al artistului determinat de specificitatea lui sufletească, un stil al influenţei prin care me-
.544
diul social îşi înscrie drepturile în opera de artă, un altul al materialului din care e concepută producţia, în fine ultimul condiţionat de natura conţinutului, a subiectului tratat3.
Fără îndoială că bronzul, cuvântul, sunetul ori culoarea au fiecare alte legi de exprimare, iar pe de altă parte e tot aşa de sigur că felul temei artistice, dela roman la poezia lirică, ori de la portret la compoziţie cere anumite condiţiuni de tratare. Dar ceiace e însă fundamental într'un stil e exprimarea unor anumite structuri sufleteşti. Buffon a simţit-o acum aproape două secole. Prin particularitatea sufletească a artistului trebuie să deosebim însă, nu numai felul organizaţiei sale naturale, dar şi educaţia sa, ad'că convingerile sale despre viaţă şi lume. în această atitudine generală se cuprinde felul special de reacţiune al artistului în faţa tuturor problemelor culturale.
Cu siguranţă însă că stilurile individuale au ceva comun între ele într'o societate dată şi într-un moment dat. Există între ele o armonie prestabilită, un acord de vederi şi procedee care constituiesc la un loc, un stil mai general, stilul epocii şi stilul naţional. Dacă stilurile ar fi strict individuale, n'ar fi fost posibile toate şcolile naţionale de pictură, de literatură ori de sculptură care caracterizează dela un capăt la celălalt istoria artei, adică istoria stilurilor. Toată lumea ştie că a existat o şcoală flamandă, una veneţiană, alta olandeză, spaniolă, ombri-ană. că a existat un rococo francez şi unul german. Goticul, el însuşi, uniformizat pretutindeni prin tendinţa universalistă a catolicismului, s'a diferenţiat pe ţări, fiecare din naţiuni aducând contribuţia originalităţii ,sale la stilul catedralelor. Să compare cineva domul din Milan cu catedrala din Chartres sau din Strassbour^ şi va vedea deosebirea.
Deosebirile de stil naţional sunt deosebiri de procedee, de tehnică artistică. Veneţianul întrebuinţează culoarea v:e, strălucită, bogată în tonuri auxiliare, linie amplă şi moale. El dovedeşte senzualitate şi epicurism. Gândiţi-vă acum la pânzele lui Greco, cu expresia lor halueinatorie, cu culoarea lor ternă, cu extazul lor pasionat. Două concepţii de artă, două tehnici, două stiluri. Deosebirea de procedeu înseamnă însă, când privim mai deaproape, deosebiri de structură fiziologică, senzorială. Ochiul e diferit construit după popoare şi un autor german, Hagen Oskar, a avut dreptate să-şi întituleze opera sa Deutsches Sehen, vizuabtatea germană. Există desigur un ochiu, o vedere germană, după cum există una italiană şi una spaniolă. Ochiul se adaptează diferit la variate condiţii de lumină şi culoare. El se formează după mediul plastic, modificându-şi
35 — Dreptul la memorie, voi. III. g^g
funcţiunea după caracterul spaţiului la care trebuie să se acomodeze.
Wolfflin a arătat luminos cum vizualitatea evoluiază în funcţie de timp şi de specific naţional.. Ritmul, succesiunea între linear şi pictural, între plan şi adânc, tectonic şi atectonic, unitar şi multiplu, clar şi confuz, care constituiesc după el categoriile esenţiale ale oricărei plastici, se alternează şi sunt selectate după o motivaţie psihologică culturală, determinată de sufletul poporului care le adoptă*. Dificultatea în care se zbate plastica germană încă până azi, e datorită imposibilităţii de a găsi o formă naţională, proprie, specifică, valorilor picturale care au invadat Germania după renaştere. Germania nu şi-a putut asimila încă printr'un stil naţional renaşterea italiană. Ea caută şi încearcă mereu. De aici dezorientarea, şi adesea lipsa de originalitate a artei germane**. Legătura între o anumită fiziologie a vizualităţii şi sufletul culturilor şi al popoarelor, a evidenţiat-o şi mai bine O. Spengler, când a susţinut că există o strânsă corelaţie între felul culturii şi modul de a concepe şi trata spaţiul.
Dar dacă aceste constatări sunt valabile pentru artele plastice, bazate mai mult pe senzaţii şi mai puţin pe atitudini sufleteşti, cu atât mai mult ele sunt valabile pentru literatură, artă mai mult a sufletului decât a simţurilor. Pentrucă senzaţiile, ca orice e fiziologic, sunt mai fixate într'un tip omogen, sunt mai puţin variabile, mai puţin individualizate. Ceiace e psihic însă e mai aproape de influenţele culturii şi ale sufletului naţional. Un ideal nu poate modifica aşa uşor o impresie optică ori acustică, dar el poate, devia o credinţă, o judecată ori un sentiment. Dacă nu se poate concepe pictură ori sculptură fără stil naţional, cu atât mai mult nu se poate concepe literatură fără un astfel de stil. Ceiace e probat pentru plastică e cu atât mai probant pentru literatură.
In Jurnalul de călătorie al unui filozof, contele Kayserling, care a văzut o bună parte din naţiunile pământului şi manifestările lor artistice, ajunge, ca şi Nietzsche la concluzia că un popor e o unitate de stil. Ca să pricepi un stil de artă trebue să ştii numaidecât mentalitatea poporului care 1-a creat. Arta unui popor e cea mai bună diagnoză pentru psihologia sa etnică. Si invers stilul unei arte nu poate fi priceput fără adâncirea mentalităţii naţionale a cărei expresie este.
,,Ca să pricepi un desen japonez trebue să fi învăţat japoneza, adică nu limba japoneză ci atitudinea japoneză în faţa imaginii. Clădiri ca acele vechi indiene nu sunt de apropiat cu ochiul obişnuit occidental; întrebarea nu este dacă le găsim
546
ori nu frumoase, trebue să ne dezvoltăm întâiu organul pentru astfel de senzaţii formale... Chiar numai ca să priceapă arta italienească îi trebue nordicului o atitudine cu totul nouă"4. Elie Faure spune că alături de literatură, arta gotică arată prin excelenţă psihologia poporului francez. Nu s'ar putea pricepe cum trebue sufletul acestei naţiuni, dacă nu s'ar tălmăci şi după felul în care s'a exprimat în ^arhitectura catedralelor. Dacă în literatură se vede mai ales caracterul latin şi raţionalist al culturii franceze, în gotic se vede sufletul său breton şi nordic. „Oridecâteori evocăm spiritul unui popor, numele omului care-1 reprezintă cel mai evident în ceasul său cel mai decisiv, ne vine pe buze. Beethoven ne aminteşte Germania, Shakespeare Anglia, Dante şi Michel Angelo Italia, Cer-vantes Spania, Rubens Flandra. Când ne gândim la Franţa ezităm. Michelet n'a ştiut să-şi stăpânească inima şi simţurile. Lui V. Hugo îi lipseşte nobleţea. Lipseşte celor mai buni povestitori La Fontaine, Moliere, Rabelais, acea pasiune mistică care eroizează sufletul uman, care concentrează şi rezumă într'un singur om puterile vieţii din acel moment şi defineşte în ochii noştri orientarea şi destinul lumii. Ei bine, catedrala gotică are tot ce iubim în Hugo şi Michelet, tot ceiace găsim în Rabelais şi Moliere, dar ea ridică prin turnurile şi bolţile sale poporul francez la un aşa entuziasm liric, că îi oferă presentimentele supreme pe care artiştii noştri nu le-au atins niciodată: Eroul francez e catedrala"5. Alţii au mers şi mai departe. Au găsit raporturi foarte strânse nu numai între caracterul naţional şi stil, dar între rasă şi stil. Rasa de Nord, cea Vest-eu-ropeană, cea Est-europeană, cea dinarică, cea asiatică ar prezenta aceleaşi legi de stil în ce priveşte mersul şi vorbitul oamenilor, atitudinea corporală, felul culorii în pictură, forma liniei, debitul verbal etc, etc.6.
Fapt e că nimeni nu poate scăpa de această determinare stilistică. Scrupulosul artist, supraestetul Flaubert el însuşi, face parte din stilul naţional francez. Tinctura sa sufletească extrem de raţionalistă, luciditatea excesivă, lipsa de sentimentalitate, impasib;litatea, indiferenţa, toate acestea sunt virtuţi prin excelenţă franceze. Flaubert, el însuşi s'a înscris într'un stil: realismul francez. Chiar doctrina „artei pentru artă" şi justificarea ei prin scris constituie un stil: acea „ecrture artiste", acel exces de artisticism, de formă şi de tehnic, caracteristic francez — după cum remarcă Simmel, fiindcă e excesiv raţionalist.
S'ar putea obiecta însă că „specificul naţional" e indispensabil în constituirea şi explicarea artei ca produs colectiv, dar
35* 547
că în opera de artă individuală nu e aşa de vizibil. Vom răspunde că ceiace e colectiv e făcut din individual. Dacă stilurile individuale n'ar avea nimic comun între ele, stilul colectiv nu s'ar putea constitui.
*
* *
Nimeni nu susţine că e de ajuns să fii puternic naţional pentru ca să produci artă. O asemenea înţelegere simplistă a lucrurilor nu poate intra decât în capul acelora care nu pricep importanţa factorului naţional în determinarea stilului. Operă de artă fără talent nu e posibilă. Aceasta e dela sine înţeles. Talentul e un element, un factor, cel principal încă. Aceasta rămâne stabilit odată pentru totdeauna. Dar şi Goethe şi Hugo şi Dickens au talent. Şi Rembrandt şi Velasquez şi Titian. Ce deosebeşte însă pe unul de celălalt?
Desigur în primul rând o anumită organizaţie individuală psihică si fiziologică. Dar, fără îndoială, în al doilea rând stdul lor naţional, adică reacţiunea lor specifică în faţa lumii şi a vieţii, „Weltanschaung"-ul lor, cum zic Nemţii. Fiecare om, cu atât mai mult artistul (aceasta e o banalitate) are în el două euri: unul individual, altul social. Fiecare individualitate se caracterizează de două ori: odată se opune omenirii întregi prin structura sa limitat-socială într'o naţiune şi a doua oară se opune cu ceiace are el ireductibil personal faţă de cealilaţi compatrioţi ai săi, diferenţându-se „sui generis" în sânul propriei sale naţiuni. „Le style c'est l'homme", când artistul se măsoară cu ceilalţi artişti ai poporului său, dar „le style c'est la nation" când artistul se compară celorlalţi artişti de alte neamuri. Când introducem „specificul naţional" nu facem altfel decât să complectăm „definiţia talentului. Arătăm ceiace are el comun (cu compatrioţii săi) şi ceiace are deosebit. E tocmai ceiace corespunde la o adevărată definiţie: adică genul proxim şi diferenţa specifică. Numai cine nu poate gândi ştiinţif'C, nu poate priT cepe aceasta. Comparaţi între ei pe Dostoiewski şi pe Tolstoi. E oare de ajuns? Nu e necesar să-i comparăm şi cu Balzac ori Dickens ca să-i pricepem complect?
Un scriitor care n'are decât stilul individual am văzut mai sus că acest lucru e imposibil, aici e vorba de tendinţa către individual, adică de diminuarea sufletului social, nu poate fi decât un scriitor minor. Talentul său e mai mic, adică mai puţin. Artistul naţional are şi stilul individual plus pe celălalt social. E deci mai bogat. Arta fiind expresia sufletului, aceia
548
care se munceşte să rămâe numai individuală va exprima mai puţin, adică va exprima mai redus, mai unilateral. împuţinaţi sufletul, adică sărăciţi-1 cu unul din aspectele lui, se va împuţina, se va sărăci şi expresia. E aşa de simplu!
Constatările acestea sunt verificate şi de psihiatrie. Primul simptom al regresiunii, al degenerării vieţii sufleteşti atinsă de psihoză e îngustimea cercului conştiinţei, limitarea câmpului de atenţie, a interesului. Un subiect atins de isterie, descris de Pierre Janet, nu putea să-şi concentreze atenţia decât la un singur obiectiv deodată. Dacă vorbea cu cineva, puteai să strigi cât de tare ceva în urechi: nu auzea nimic. Nu recunoaşteţi aici obsesia — obsesia estetomanilor? Stilul naţional e acela care dă mai întăiu originalitate . .. Dar această originalitate nu cade niciodată în singularitate cum e cazul artiştilor care se sforţează către stil „strict individual". Creatorul nu se mărgineşte la câteva valori strict personale, înţelese doar de un grup restrâns, de o elită, de iniţiaţi. Originalitatea sa are o accepţiune mult mai largă. El e artistul întregului său popor. Şi prin poporul său intră în relaţie cu toată umanitatea. Acesta din urmă nu poate ţine seamă de milioanele de tipuri individuale şi de psihologia lor specifică. Ea rezumă din economie şi nu poate pricepe decât cel mult sufletul popoarelor. Pentru acela al indivizilor izolaţi n'ar avea nici putinţa. Tot ce poate face un american e să priceapă tipul nostru naţional, dar nu poate adânci sufletul fiecărui individ românesc. I-ar fi şi imposibil. Stilul prea individual duce la o artă restrânsă, fără posibilitatea de largă înţelegere. Arta naţională e arta lui Shakespeare, Racine, Moliere, Tolstoi, Balzac, Goethe. Arta individuală (şi aceasta e naţională) a lui Barbey d'Aurevilly, Andreev, H. H. Ewers, Tristan Tzara, a lui J. Cocteau din Le Potomak, dar nu a lui J. Cocteau din Le grand ecart care e autentică literatură franceză.
Stilul care se munceşte să fie numai individual are într' însul, în acelaşi timp, ceva efeminat, abstract, debil, degene-rant, antivital. E ca acele specimene de nobleţă secular ereditară, care prin excesul conservării de clasă s'au căsătorit mereu între rude, oprind împrospătarea rasei dela seva generoasă a mulţimii. Creaţiunea individuală apare limfatică şi antivitală, fiindcă încearcă să se disocieze de personalitatea totală şi deci refuză concursul celorlalte funcţiuni, contribuţia lor vie şi suculentă. Artistul pur se consumă iute fiindcă nu mai e în contact cu viaţa. Şuviţa secătuită din care îşi extrage puterile nu se mai împrospătează şi se usucă. Talentul său moare încet de inaniţie. Dealtfel arta pură presupune aproape totdeauna o
549
împuţinare a vieţii. Exuberanţa şi sănătatea nu se lasă filtrate şi canalizate: ele se revarsă impetuos şi fecund.
Stilul cu tendinţa numai individuală e agreabil, interesant, dar e uşuratic şi trecător. Ceiace e individual e pieritor. Numai ceiace e colectiv e durabil. Viaţa stilurilor „individuale" e scurtă fiindcă posteritatea rezumă şi simplifică, şi păstrează numai generalul.
Stilul naţional în ceiace are în acelaşi timp special (faţă de omenire) şi general omenesc (faţă de individ) găseşte exact acel loc geometric între tipic şi caracteristic, care constitue arta mare.
Dacă n'ar fi existat decât stiluri individuale, nici o operă de artă nu s'ar fi conservat. Istoria artelor ar fi fost o bizară arheologie, în care operele prezentate ca nişte incomprehensibile texte de ieroglife, ar fi chinuit mereu talentul de descifrare ale erudiţilor. Puntea de legătură între ele şi noi, adică elementul comun uman ar fi lipsit. în locul plăcerii pe care oricine o are în faţa lui Velasquez ori Tizian, câţiva maniaci, înarmaţi cu lupe s'ar fi străduit în zadar să ghicească ce a voit să facă 'cutare pictor dintr'o curioasă masă de culoare. Căci înc'odată, nu trebue uitat că numai ceiace e general trăeşte. Originalitatea extremă, ca şi snobismul care o susţine sunt repede uitate şi e ceva întristător în acest cimitir al valorilor de o zi. Mi se pare că J. Cocteau a ppus aşa de frumos: „La mode meurt jeune, c'est ce qui fait sa legerete si grave".
* Atitudini, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1931.
1. G. Simmel, Zur Philosophie der Kunst, pp. 85—86.
2. Ibid., p. 82.
3. Miiller Freierifels, Psychologie der Kilnste (Der Begriff des Stils) în Kafke, Lehrbuch der vergleichenden Psychologie, t. II, pp. 105—106.
* H. Wblfflin, Kunst geschichliche grund begrittc. Das Problem der Stillentwicklung, 1921.
** W. Worringer, Formprobleme der Gotik, 1922.
4. H. Wblfflin, Das Erklăren von Kunstwerken, p. 24.
5. Elie Faure, Histoire de l'art, I, II.
0. H. Gunther, Rasse und Still. Munchen, 1926. In special, p. 29, 85, 109.
550
DAN BOTTA
Frumosul românesc
Opera de artă răsfrânge :— cum ar răsfrânge marea coloritul specific al coastei — stilul pămîntului în care s'a născut.
Şi precum marea nu restituie caracterul momentan, local, pitoresc, al pămîntului, şi poartă până la mari depărtări nuanţa indefinită, coloritul aş spune liric, general, al acestuia, tot aşa stilul pământului nu e restituit niciodată de operele de pitoresc, de dorită coloare specifică, ci de acelea care întind până departe sufletul lor inspirat.
E un paradox acesta, — şi semnul unei damnaţii, desigur, —■ că tocmai acele lucrări care ating un maximum de abstracţie şi tind a se desrobi de timpul şi spaţiul contingenţial, poartă mai limpede şi mai viu, să zicem, caracterele patriei.
Eroic şi lucid, mistic şi posionat, omul e făurit ca o piatră, misterios alintată de valuri, de elementele pământului său. Şi tot aşa gândurile sale.
Sub un cer înalt, limpede, static, pe un pămînt asediat de marmoră, în care palmii poartă pe frunte o răcoare şi o linişte de templu, se va ivi o artă ale cărei constante vor fi claritate, majestate, euritmie.
Pe un pământ care oferă piatra facilă de calcar, în apropierea mării melancolice, sub semnul marilor furtuni, sau în murmurul religios al codrilor de fagi, catedrala gotică va creşte umbroasă, liturgică, infinită.
Permanenţa acestui stil al pământului se poate urmări pretutindeni. E ca un sigiliu al creaţiei sau ca o formă cristalină imanentă gîndului.
Divina Comedie dantescă, opera care răsfrânge tot acel ev mediu «enorme et delicat»- cu tot sufletul tragic şi paradi-
551
siac al lumilor de atunci, opera în care goticul se reduce la o perfecţiune diamantină, e tributară totuşi — cine ar cre-de-o? — străvechiului stil etrusc.
Etruria care pierise de două mii de ani,'Etruria cruntă şi misterioasă, se revelă în opera poetului florentin.
Scenele Infernului dantesc, în sinistra lor varietate, par figurate pe vasele şi frescele pe cari arheologii le desgroapă astăzi. Şi castele bucurii ale Paradisului îşi au un echo în desfătările zeilor etrusci, atât de triviale încă.
Crescut pe meleagurile vechii Etrurii, — în Toscana, al cărei nume reproduce etimologic Etruria, -— Dante restituie aşadar stilul permanent al patriei.
în geometria ornamentală a vaselor româneşti surprindem permanenţa unor motive preistorice. Thracia de peste două mii de ani, Thracia istorică şi Thracia preistoriei se ascund în simpla geometrie a vasului.
Frumosul românesc apare aici ca o ideie transmisă de Thracia. El e mai curând produsul unui aceluiaş suflet, al unei aceluiaş Psyche.
Să căutăm a desprinde, sfios şi cu precauţii infinite, ca unul care încearcă un pămînt încă virgin, stilul care se desprinde din creaţia românească, elementele frumosului românesc.
Sufletul românesc a fost deseori analizat, şi cercetătorii acestei Psyche colective au fost de acord că el dezvăluie cel puţin câteva caracteristici constante: Fatalism, Insensibilitate la condiţiile vieţii materiale, Scepticism.
în domeniul actelor majore, al fervorii, al marii puteri spirituale, — singura care se ridică la creaţie, — aceste caractere ale sufletului colectiv se prefac în virtuţi cardinale.
Fatalismul, sentimentul acestei rigori, acestei absolute necesităţi a raporturilor lumii, devine, ridicat la un exponent mai mare, sentimentul cosmic, sentimentul solidarităţii universale, al unităţii în varietate, al participării sufletului la viaţa infinită a spaţiilor.
Insensibilitatea la tristeţile vieţii, devine un principiu superior de armonie, de pace, de integrare în cosmos: ataraxia marii înţelepciuni, sentimentul singurătăţii sufletului pe un plan aproape muzical, de unde totul — bucurie şi durere — se desface indiferent, monoton, egal sieşi.
Scepticismul poate duce până la un luminos criticism. Neîncrederii filosofice, îndoelii triste, îi răspunde setea de cunoaştere, dorul dc abstracţiune, dorul de viziune. Sufletul thracic se arată a fi posesorul acestor mari virtuţi.
Religia thracică a lui Dionysos purta sufletul colectiv de la sentimentul pantheic al lumii, până la ideea celei mai pure abstracţiuni.
Dionysos, al cărui suflu străbătea lumea ca o undă de energie, palpita în fiecare piatră, în fiecare plantă. Spaţiile se animau de o viaţă infinită. Lumea întreagă se arăta a fi pînă în moleculele sale ca un sensorium Dei, focarul sensibil al Divinităţii.
Plethora dionysiacă, sentimentul vieţii misterioase, profunde, oceanice a lumii, se alia însă cu idealul unei perfecte simetrii: Dionysos muzician al sferelor, Dionysos expresie a muzicii cosmice, a geometriei cerului înstelat.
Antigona — tragedia în care se lămuresc puternice influenţe ale Thracici — triumfă cu un imn închinat lui Dionysos:
«O, tu — spune poetul, — tu care conduci corul aştrilor limpezi şi armonia imnurilor nopţii, fiu al lui Zeus, vino înaintea ochilor noştri împreună cu fecioarele din Naxos, Thyiadele, cari merg pe urmele tale şi cari, în furia lor inspirată, dăn-ţuie pe plaiurile nopţii»-.
Elementele frumosului românesc au fost preformate de ideia thracică. Dar ideia romană şi ideia bizantină sunt acelea cari au determinat caracterele frumosului românesc.
Influenţa lor a fost atât de vie fiindcă ea răspundea, desigur, unei afinităţi naturale, unei simpatii prestabilite cu sufletul fundamental.
Acceptate şi respinse în parte, aceste idei au ajuns să fie luminoase în măsura în care confirmau virtuţile atavice al Thraciei.
Roma aducea cultura armonioasă a lumii mediteranee, ideea greacă secularizată, raţiunea şi simţul de simetrie al Greciei, pe care Thracia le poseda în cultul acelui Dionysos al armoniei cerului.
Bizanţul aducea idealismul său ascetic, idealul artei sale geometrice, spritiualizate pînă la inuman. Thracia poseda şi ea sentimentul acestui frumos absolut, abstract, eroic. Geometria vaselor thracice ne stă mărturie.
Creaţia românească are aceste caractere ale sufletului colectiv, în exemplarele sale tipice ea manifestă sentiment cosmic, ataraxie, idealism.
Mioriţa, poesia lui Eminescu sau filosofia lui Pârvan, re-stitue aceeaşi imagine a frumosului românesc.
Când, sub misteriosul şi limpede cer, păstorul thrac îşi pricepu destinul, pe faţă i se aşternu melancolia. Ceva din expre-
553
552
sia zeului său, melancolic fiindcă e fără doruri, trist de marea lui perfecţiune.
Mioriţa îl îndemnă să se apere. Glasul ei avea o sfâşiere de vânturi departe:
«Stăpâne, stăpâne,
Mai chiamă-ţi şi-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc!»
Dar păstorul thrac nu mai asculta. Ideea destinului său i se arătase limpede, ca o stătue. Acum el căuta să-şi asigure doar bucuriile umile ale celor morţi, desfătarea tăcută a mormântului :
«Să le mai spui iar, De n'o fi în zadar, Ca să mă îngroape De stână aproape, Oi ca să privesc, Dor să-mi potolesc; Spre partea de luncă Aproape de strungă: Strunga oilor, Jocul mieilor, Dorul bacilor.»
Viaţa pe care păstorul Mioriţei o căuta în mormânt, avea o tristeţe de eglogă. Să-şi vadă oile, să-şi audă câinii, să asculte sunetul tremurat de vânt al cavalului rustic, acesta era paradisul gândului său naiv!
Această concepţie primitivă despre viaţa de dincolo de moarte e împlinită aici, în balada umană şi tragică a Mioriţei, de o concepţie fără de seamăn: Corpul îşi duce mai departe existenţa sa banală, dar sufletul palpită liberat, în sferele albe ale Bucuriei. Undeva, într'un spaţiu esenţial, o nuntă se petrece între păstor şi Moarte:
«Şi-i spune curat Că m'am însurat Cu-o fată de crai ■  ■ Pe-o gură de rai.»
E o străveche credinţă thracică, a morţii nupţiale.
Pe aria de răspândire a thracilor în antichitate, în regiu-
nile unde poporul lor a stat, concepţia morţii nupţiale s'a păstrat şi astăzi vie.
Unui tânăr mort necunoscut i se cântă şi azi cântările de nuntă, şi riturile funebre ale poporului românesc cuprind, în strictă tradiţie thracică, jocuri şi cântece de bucurie. In aceste rituri stărue antica idee thracică, a morţii purtătoare de har.
Ilustra mărturie a lui Herodotos spune că moartea era considerată de thraci ca o bucurie, şi cel mort era îngropat în cântece şi jocuri, fiindcă, liberat de orice durere, el părea menit a petrece în perfecta fericire Ev 7taa7) eu5ai(iovÎ7j.
Acest dualism al vieţii de dincolo de mormint, dualism între sufletul legat de materie — sufletul sensitiv — şi acela care participă la divinitate, la caste bucurii extraumane, a fost ilustrat de filosofia lui Platon. E dualismul dintre Tuxf) — expresie a funcţiilor sensibilităţii, şi Nou? — sufletul esenţial, partea de eternitate. Iată răsunetul aceleiaş concepţii despre moarte până în Grecia ideilor plastice şi platoniene.
Să fim atenţi! Viziunea morţii nupţiale apare în tragedia greacă. în trista şi palida ei statură, Antigona plânge soarta care-i e dată, de a muri îngropată vie:
«Zeul infernului, — zice ea, —• acela care toate le are, mă va duce de vie pe malurile Acheronului, înainte ca legile Hy-meneului să mă fi supus, înainte ca dulcile cântări de nuntă să fi răsunat pentru mine. Mă voi cununa cu Acheronul!»
Şi mai departe Antigona exclamă:
«O, mormânt! O patul meu de nuntă!»
Thracii sînt aceia care au insuflat Greciei sensuale, concepţia unui suflet absolut, de natură divină.
Prin Orpheu, Eumolp şi Pythagora, — prin cultele şi doctrinele iniţiate de geniul lor legendar şi pe cari legendele şi istoria le declară aduse din Thracia, — marile Eleusinii, tragedia şi filosofia greacă s'au putut ivi. Ideea religioasă thracică a provocat, aşadar, cea mai nobilă eflorescentă a spiritului uman.
Un dor de absolut animă concepţia thracică a fericirii postume, ca şi cultul extatic al lui Dionysos. Şi moartea, şi delirul sfânt, pun pe om în contact cu sufletul cosmic. Sunt o nuntă cii divinitatea. în rătăcirea fantastică a celor posedaţi de Dionysos, prin munţii şi văile Thraciei, în acel hohot continuu, în acea procesiune despletită sub thyrsul de foc al zeului thracic, esenţele, eternitatea, absolutul, puteau fi. Dorul de posesiune devenea panic, infinit. Zeul se manifesta miraculos pretutindeni. Pantheism!
554
555
Pantheismul concepţiei thracice, străbate până în fundurile ei, ca o lumină de miracol, poesia noastră populară.
Lumea vegetală, lumea formelor inerte e animată de un suflet imens. Aici nu numai oile şi caii vorbesc şi presimt viitorul, ci paltinii şi brazii, frunzele şi pietrele, răsfrâng divina înţelepciune a creaţiei.
Această simpatie între natură şi om — suflete gemene, creaţii reciproce — e atât de plastic exprimată de balada Tomei Alijnoş, încât versurile ei — închinarea de ospăţ a haiducului — îmi apar ca o imensă rugăciune, ca o religioasă cuminecare cu lumea:
«— închinare-aş, şi n'am cui! închinare-aşi murgului, Murgului, sirepului, ■ ■ Dar mi-e murgul vită mută, Mă priveşte şi m'ascuhă, N'are gură să-mi răspundă, închinare-aşi armelor, Armelor surorilor, Dar şi ele-s fiare reci, Puse'n teci de lemne seci. . . închinare-oi codrilor, Ulmilor şi fagilor, Brazilor, paltinilor, Că-mi sînt mie frăţiori, Pe poteri ascunzători; De-oi muri m'or tot umbri, Cu frunza m'or înveli, Cu freamătul m'or jeli. Şi cum sta de închina, Codrul se cutremura, Ulmi şi brazi se clătina, Fagi şi paltini se pleca, Fruntea de i-o răcoria, Mâna de i-o săruta.»
Iată natura întreagă animată de un suflu divin, palpitînd ca o nesfârşită mare sub lună. E viaţa profundă care se ridică până la măsura de cugetare şi simţire a omului: natura inspirată.
: : Atunci, cînd balada Mioriţei evocă acea nuntă a păstorului cu moartea,: eroul ei nu uită să adauge:
' • • •' ::    «'Cel Za nunta mea
A căzut o stea».
Nimic mai august şi mai simplu decît această expresie a solidarităţii lumii. Sentimentul cosmic se exprimă aici cu o putere fără seamăn. Faptele noastre au răsunet pînă la limitele lumii, pînă la centură de foc a tuturor spaţiilor.
Dacă mi-ar fi îngăduit un grai oarecum pythagoreic aşi spune, privind omul ca un sunet în marea de muzică a lumii, că el provoacă în univers vibraţia concordantă a tuturor armonicelor sale. Aşi spune că aştrii sunt solicitaţi de gesturile sale, că aştrii învie şi mor pe măsura sufletului său.
Tot aşa, destinul e o funcţie cosmică. El e principiul de modulaţie, energia care-1 preface pe om, îi conferă acel sunet strict necesar Armoniei.
întâia Scrisoare a lui Eminescu este altă imagine a cosmosului dionysian. Oricât ar afecta o filosofie germanică, oricât s-ar inspira din cosmogonia buddhică, oricât material amorf ar aduna din cele patru vânturi ale lumii, Scrisoarea întîia exprimă totuşi formele genuine, autentice, ale sufletului românesc.
Să recunoaştem această înaltă melancolie! E melancolia Mioriţei.
Solitar, perfect în marea-i singurătate, sufletul eminescian apare melancolic, trist de propria lui stâtue.
Scrisoarea întâia închisă între cele două imperii ale lunii, între cele două viziuni ale cosmosului împietrit, fie ca o icoană •a frumosului românesc.
Melancolia ei este emanaţia de muzică a formelor perfecte. O marmoră praxitelliană, a unei Core în ochii căreia dorm armoniile lumii. Dar pe buzele ei, cu gust de pădure, aproape iauneşti, s-a ivit surâsul sceptic, întristat, al Cunoaşterii.
între acele imagini surori ale armoniei, ca două frontoane ale aceluiaş templu, între cele două invocaţii ale lunii plutind peste o lume fără timp, peste lacul îngheţat al filosofiei eleate, — Eminescu a desfăcut pe Dionysos, cosmosul viu, lumea în eternă unduire.
Cum într'o veche icoană românească a Punerii în Mormânt, între doi sfinţi solemni, verticali, cele două Marii se apleacă peste trupul istovit al Domnului, şi în înclinaţia lor se confundă în unduirile giulgiului, aşa încât par un fascicol de linii calme, o împletire de melodii, un contrapunct pictural din cele mai rare, tot aşa Dionysos — lumea în devenire — se desprinde ca un fluviu de melodii simultane.
Această idee a unduirii este inerentă frumosului românesc.
556
i
557
Şi este semnificativ că filosofia românească, atunci când s'a rostit mai clar, a ilustrat o viziune dionysică a lumii. Cantemir a vorbit de unitatea vie, ritmică a spaţiilor, şi Conta a formulat o teorie a ondulaţi ei cosmice. ■
Deşi tributari concepţiilor timpului, să nu uităm că ei aleg. Adevărul la care aderă este cel mai apropiat de al naturii lor, şi unul care poate exprima stilul pământului lor. Şi tot aşa, acela cărui să-i închinăm totdeauna un prinos de gânduri armonioase, Vasile Pârvan.
Concepţia istorică a lui Vasile Pârvan este înfiorată de sentimentul cosmic. Evoluţia istorică a lumii e privită în lumina evoluţiei universale ca un fir de miriadele cari se desfăşor în raza dulce a planetei noastre. Ca o linie de univers.
* Limite, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1936.
€?. IBRĂILEANU
Caracterul specific naţional în literatura română
Spuneam într-un articol de acum cîteva luni* că literatura din Moldova a fost mai preocupată de realităţile naţionale decît cea din Muntenia. Voim să întărim şi să complectăm această constatare prin cîteva consideraţii nouă.
Mai întăi, credem că particularitatea aceasta este cauza pentru care proza a fost cultivată mai mult în Moldova decît în Muntenia.
Proza de observaţie, care redă realitatea prin descriere, .naraţie şi reprezentare, a apărut în Moldova, începînd cu Negruzzi. înainte de epoca Eminescu, Moldova se exprimă mai ales în proză, poezia fiind reprezentată aproape numai prin Alecsandri, care e însă un mai bogat şi un mai serios prozator; pe cînd în Muntenia găsim o legiune de poeţi — Eliade, Cîr-lova, Boliac, Rosetti, Bolintineanu, Creţeanu, Depărăţeanu, Sihleanu, Nicoleanu etc. —, proza fiind reprezentată numai prin romanele nule ale lui Bolintineanu, prin Ciocoii vechi şi noi, important ca document, dar secundar ca artă, şi prin scrierile lui Odobescu, importante ca artă, însă neînsemnate ca „documente omeneşti".
Dar mai bine să înşirăm pe scriitori, fără să mai ţinem samă de epoci. (Vom cita pe cei mai recunoscuţi, indiferent de aprecierea noastră, pentru ca premisele argumentării să fie cît mai obiective.) Pe lîngă cei trei prozatori munteni citaţi mai sus, trebuie să adăogăm pe Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voineşti şi Galaction; iar în Moldova, la Negruzzi vom adăuga pe. Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Gane, Creangă, Vlahuţă
559
(mai fecund ca prozator şi mai ales mult mai important în această calitate din punct de vedere al evoluţiei literaturii române), Eminescu, Jean Bart, Sadoveanu, Hogaş, Patraşcanu, Gîrleanu, Anghel (cred că proza iscălită cu St. O. Iosif e mai mult a lui Anghel, pentru aceleaşi motive pentru care „Mirea" e mai mult Anghel — vezi recenzia noastră despre Heliănta — şi pentru motivul că Iosif, singur, n-a scris proză ca Anghel, ceea ce arată că dintre amîndoi, numai acesta din urmă era prozator). Iar dacă am adăuga şi pe alţii, munteni şi moldoveni, proporţia ar fi încă şi mai favorabilă tezei noastre.
(Pe Duiliu Zamfirescu nu l-am pus la socoteală, pentru că, fiind din Focşani, nu ştiu cum să-1 clasific, deşi „junimismul" lui l-ar ataşa de Moldova.)
Acum, să băgăm de samă că genurile literare în care se redau mai bine şi mai mult realităţile specifice ale unui popor sînt nuvela, romanul şi teatrul — epopeea fiind astăzi un gen mort.
într-o nuvelă sau într-un roman — adică în epopeea modernă — şi în teatru, subiectul e luat din viaţa naţională, explicaţiile fiind rare, aproape curiozităţi. Apoi, pentru realizarea unor asemenea opere — mai puţin pentru teatru, unde e vorba mai des de rezolvarea unor „probleme" —, autorul trebuie să cunoască cît mai variat şi mai adînc realităţile ce are de zugrăvit, adică pe cele naţionale. O bună parte însă din poezie, şi anume cea lirică, nu are de zugrăvit realităţi obiective decît într-o mică măsură (aspecte de natură, farmecele femeii etc), realităţi cu puţin ori fără de nici un caracter specific naţional. Şi chiar poezia obiectivă — balada istorică, pastelul etc. — nu are de zugrăvit decît puţin din realitatea obiectivă, principalul fiind şi în acest gen sentimentul şi arta. Şi să se observe că mai des e exotic subiectul în poezia obiectivă decît în proză — vezi Byron, Hugo, Leconte de Lisle etc; comparaţi cu romancierii şi nuveliştii din literaturile respective.
Poezia — şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului, —, exprimînd mai ales afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă, e naţională adesea numai întru atîta întru cît sufletul unui individ poartă pecetea sufletului poporului din care face parte.
Dar acest element subiectiv naţional apare şi în proză, chiar şi în cea mai obiectivă. E atitudinea scriitorului faţă de lucrurile zugrăvite. Acest element se adaogă deci, şi el, la celelalte, adîncind caracterul specific naţional al prozei.
Aşadar, dacă poezia, cînd e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, cînd e talentată, e şi expresia
sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.
Acum, dacă Moldova e mai bogată în prozatori — chiar numai din această cauză literatura ei e mai bogată în realităţi de ale noastre. (Alte cauze le-am văzut în articolul trecut.)
Comparînd proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decît cel cantitativ, vom găsi mai întâi că în Moldova cîmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în literatura sînt mai diverse, aduse din medii mai variate —-caracter care apare ca într-o sinteză, chiar şi în opera unui singur scriitor, d. Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atîtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare pană în zilele noastre, de la ţărani pană la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească pană la tumultul de pe cîmpul de bătaie.
Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor însemnaţi scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea altfel un gol în proza muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui scriitor, ci şi din cauza influenţii romantismului francez de mîna a cin-cea asupra lui, sînt sărace ca document, ne dau atît de puţin — mai nimic — din viaţa epocei de atunci şi tot atît de puţin din sentimentul ori atitudinea specific românească faţă de acea viaţă. Pentru probă, vom observa că Alecsandri (care nu strălucea doar printr-o deosebită putere de a crea imitînd viaţa), chiar cînd localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atît de mult din realităţile noastre, o atitudine atît de naţională şi o limbă atît de românească şi caracteristică personagiilor, încît comediile lui localizate sînt documente indispensabile pentru cunoaşterea concepţiei de viaţă (noi l-am utilizat pentru a defini „spiritul critic" al epocei) şi pentru cunoaşterea societăţii din vremea lui — ca şi a limbii de atunci (d. A. Philippide a utilizat aceste piese de teatru ca un izvor de primul rang în alcătuirea dicţionarului limbii române).
S-ar părea că un mai mare fapt de influenţare decît localizarea nu se poate. Şi totuşi, localizarea lui Alecsandri nu însamnă în genere altceva decît că ia un model, după care apoi lucrează punînd propria-i substanţă.
Factorii specific naţionali, de care a fost vorba pană acum, se găsesc la toţi scriitorii moldoveni şi i-am putea descoperi, prin analiză, la oricare din ei. E de ajuns însă să scriem aici două nume, ale lui Creangă şi Sadoveanu, care reprezintă în literatura noastră maximum de românism. Căci nu există
560
36 — Dreptul la memorie, voi. III.
56t
nici un scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa romanităţii din punct de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii. Şi, încaltea, să mergem pană la capăt.
Curentele mari de naţionalizare a literaturii (ca şi a culturii) au plecat aproape întotdeauna din Moldova ori de la moldoveni. Şcoala critică de la 1840 (Kogălniceanu etc), „Junimea", mişcarea de la „Sămănătorul" începută de Vlahuţă şi ardeleanul Coşbuc (vezi, despre poziţia literaturii ardelene faţă cu această problemă, articolul trecut şi, mai jos, în acest articol) şi continuată de d. Iorga şi, în sfîrşit, „Viaţa românească".
Iar scriitorii munteni, care au depus în opera lor mai multă realitate specific românească — mai mult decît toţi ceilalţi scriitori munteni la un loc — vorbim de Caragiale şi Brătescu-Voineşti —, aceşti doi prozatori, cu un atît de pronunţat caracter de originalitate naţională, s-au raliat, se poate zice, la curente moldoveneşti, au debutat şi continuat să apară în „Convorbiri literare" îmbrăţişînd critica şi, până la un punct, ideologia „Junimii" — ori întîlnindu-se cu ea.1
*
Nu e fără interes să lărgim problema şi să vedem cum s-a comportat cu realităţile naţionale şi ştiinţa. Cu aceste realităţi se ocupă mai ales istoria politică şi socială, istoria limbii şi istoria literaturii unui popor. Comparaţia, din acest punct de vedere, dintre Moldova şi Muntenia justifică încă şi mai bine constatarea noastră, decît comparaţia celor două literaturi. Istoria politică şi socială, istoria limbii şi a literaturii sînt cultivate mai mult de moldoveni. Nume: Kogălniceanu, Hasdeu, Xenopol, Onciul, Iorga, Radu Rosetti, Lambrior, Philippide, Densuşianu — ca să cităm numai pe cei bătrîni, consacraţi, pentru ca premisa să fie cît mai obiectivă. Muntenia a avut numai un singur mare istoric al lucrurilor noastre, pe profundul Bălcescu, căci Tocilescu — pentru cei care l-ar cita ca istoric de valoare — s-a ocupat mai mult cu lucruri şi vremuri ante-româneşti.
Dacă apoi ne îndreptăm atenţia la un gen care ţine şi de istorie, şi de literatură — „amintirile" —, atunci constatăm acelaşi lucru. Faţă cu opera neîntrecutului Ion Ghica din Muntenia — în Moldova avem, ca să dăm cîteva exemple, bogatele Suvenire contemporane, singurele pagini de valoare ale lui G. Sion; încîntătoarele Legende, singura operă viabilă a mult
562
productivului V. A. Ureche, care a fost, dealtfel, şi istoric, şi nuvelist; evocatoarele Amintiri de la „Junimea", ale lui G. Panu, pline de tipuri vii ca un roman: Amintiri din „Junimea", cea mai bună operă a d-lui Iacob Negruzzi, şi mai ales. amintirile din copilărie de la sfîrşitul cărţii, care sînt unele din cele mai substanţiale şi mai frumoase pagini despre trecutul societăţii moldoveneşti; şi bogatele, instructivele şi plăcutele volume ale d-lui Radu Rosetti, Poveşti şi AUe poveşti moldoveneşti, Amintiri, şi romanele' sale Păcatele Slugerului şi mai ales Cu paloşul, romanul cel mai palpitant scris în limba noastră, atît de plin de viaţă veche românească, istorică şi legendară. Şi, să mai adăogăm romanele istorico-sociale ale lui D. Moruzi.
Dacă, în sfîrşit, ne întoarcem privirile la o altă preocupare cu „ale noastre", foarte interesantă, la folclor, constatăm că. primii colectori ai poeziei populare şi primii teoreticieni ai curentului poporan (încă de la 1840) au apărut în Moldova, unde găsim şi pe cei mai mari folclorişti, pe B. FI, Marian şi Tudor Pamfile — precum şi publicaţia cea mai valoroasă din acest domeniu, bătrîna Şezătoare, a d-lui Artur Gorovei, el însuşi un eminent folclorist.
Aşadar, şi istoria literaturii şi istoria ştiinţei române dovedesc cu prisosinţă teza noastră.
Legătura dintre ataşarea şi preocuparea de realităţile noastre, pe de o parte, şi înflorirea prozei artistice şi a ştiinţelor istorice, pe de alta, se confirmă şi prin istoria literaturii şi a ştiinţei ardelene.
în Ardeal, unde scriitorii n-au mai avut nevoie să se întoarcă înspre popor — ca cei din Moldova —, pentru că erau înşişi „fii ai poporului", nedezrădăcinaţi, caracterul specific naţional al literaturii e poate şi mai pronunţat decît în Moldova. Şi — sau deci — proza este cultivată în proporţia corespunzătoare. Dintre puţinii scriitori de adevărată valoare din Ardeal, trei sînt prozatori (şi pictori ai celor mai specifice aspecte ale vieţii româneşti): Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu şi,, dacă am adăoga şi pe scriitorii secundari, de pildă un Pop Re-teganul etc, constatarea noastră ar căpăta o şi mai mare consistenţă. Dealtmintrelea, caracterul naţional al literaturii ardelene e atît de puternic, încă cei mai naţionali poeţi dintre toţi poeţii români de pretutindeni şi din toate timpurile sînt Coşbuc şi Goga. Chiar genul poeziei ardelene e acela în care poate apărea mai vădit caracterul naţional — la Coşbuc, zugrăvirea unor aspecte ale vieţii naţionale, la Goga, năzuinţele naţionale.
Iar cu privire la ştiinţa ardeleană, vom constata că dacă
la istoricii şi filologii moldoveni avem de adăogat atît de puţini munteni, în schimb, istoria şi filologia românească datoresc enorm ardelenilor Şincai, Klain, Maior, Laurian, Pumnul, Ci-pariu, Bogdan-Duică, ca să citez tot numai pe cei mai bătrîni, sînt destule, prea multe nume pentru răzleţitul neam românesc din Ardeal.
Atenţia la realităţile specific naţionale — contactul cu poporul ori cu literatura populară — cultivarea prozei —, cercetările istorice şi lingvistice — sînt, şi în Moldova, şi în Ardeal, fapte concomitente şi legate cauzal între ele.
Dar să ne întoarcem la literatura propriu-zisă.
Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea muntenească, este şi una de valoare?
Desigur.
Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai influenţată de literaturile străine decît cea moldovenească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru imitat — e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane — într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu —, credem că cei mai talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionali. („De cele mai multe ori", şi nu întotdeauna, pentru că lipsa de imitaţie, singură, nu poate ţine loc de talent.) Această „lege" se verifică chiar prin cei doi scriitori munteni, citaţi mai sus, căci nu credem să fie o simplă întîmplare că Brătescu şi Caragiale sînt totodată şi cei mai însemnaţi prozatori munteni şi prozatorii munteni care au zugrăvit lucruri mai ale noastre, numai ale noastre şi văzute prin propriii lor ochi, nu prin cărţile citite.
Dar să intrăm mai în miezul lucrurilor, să ne apropiem mai mult de ceea ce poate fi o „dovadă" — pe cît se poate dovedi ceva în ţinutul esteticei.
Există o constatare, ajunsă banală de adevărată ce e, şi anume că influenţa literaturii populare asupra celei culte a fost o cauză esenţială de înviorare şi de progres estetic a celei din urmă. Această influenţă însă s-a exercitat cu adevărat numai în Moldova, unde a şi apărut şi a fost cultivat aşa-numitul „curent poporan". Dar ce lucru poate fi mai „al nostru" decât literatura populară — opera literară, în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă subiectivă şi obiectivă a poporului român în mediul natural, îh care a fost el menit să trăiască?
Şi nu poate fi nici o îndoială că dacă Alexandrescu (natură profundă şi cu o puternică rezonanţă la lumea înconju-
564
w
rătoare) ori Bolintineanu (care a fost un adevărat poet, orice s-ar zice, într-o privinţă mai „poet" decît Alecsandri), nu poate fi nici o îndoială că dacă aceşti doi poeţi ar fi trăit, ca bardul de la Mirceşti, în atmosfera şi cultul poeziei populare, n-ar fi fost mai buni decît sînt.
Pană spre 1880, în vremea cît s-a format limba literară si s-au pus începuturile unei literaturi naţionale, literatura populară a fost un factor indispensabil al literaturii culte. Cel mai bun, singurul prozator artist muntean din vremurile acele, Odobescu, este un frecvent iubitor şi admirator al literaturii populare. Şi credem că nu e, iarăşi, o întîmplare că acest singur artist al prozei muntene dinainte de 1880 este şi singurul reprezentant al curentului poporan din Muntenia din acea vreme şi, încă, un reprezentant al curentului istoric — unul care „şterge colbul de pe cronice bătrîne" —, un alt curent care a fost un factor însemnat al literaturii române, pentru că „cronicile", aproape ca şi poezia populară, conţin lucruri „ale noastre", foarte naţionale. Originalitatea naţională a primului prozator român, a lui C. Negruzzi,. se datoreşte şi poeziei populare, şi „cronicilor bătrîne".
Iar — ajungem acum la cel mai mare scriitor al nostru — opera lui Eminescu, marele pelerin în toate ţinuturile româneşti şi însuşi colector de poezie populară, poate fi concepută fără existenţa curentului poporan, a literaturii populare — şi, să nu uităm, a „cronicilor bătrîne", în care a trăit cufundat toată viaţa —fără existenţa celor două izvoare de lucruri „ale noastre"?
Nu trebuie să părăsim acest capitol fără să spunem un cuvînt despre limbă. Limba este, dintr-un punct de vedere, o mare parte din ceea ce se numeşte „artă". Cuvîntul, doară, exprimă totul într-o operă de artă. Cuvîntul propriu, cuvîntul sonor, vecinătatea cuvintelor, bogăţia şi varietatea vocabularului. Dar cei mai buni scriitori ai noştri sînt ■■— mai trebuie oare de spus acest lucru? — cei mai buni cunoscători ai limbii. Altfel, nu puteau spune ceea ce voiau. Şi cei mai buni cunoscători ai limbii sau (e de obicei acelaşi lucru) cei care au limba mai bogată şi mai frumoasă, toţi s-au împărtăşit din izvorul cel mare al- limbii populare: Odobescu, Eminescu, Sadoveanu şi incomparabilul Creangă. Prozatorul cel mai mare — acest Creangă — e chiar un om din popor; scrie cum vorbeşte poporul; e singurul care are limba perfect românească (d. A. Philippide, în sintaxa limbii române, ia exemple aproape numai din el, căci numai fraza lui nu e influenţată de nici o sintaxă străină).
565
Aşadar, valoarea estetică a unei opere literare e strîns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine realităţile vieţii naţionale.
*
Să discutăm acum, privită din acest punct de vedere, şi poezia „nouă" (nu şi nouă).
Am spus că însăşi poezia lirică „veche" conţine mai puţin element naţional decît proza, pentru că, prin definiţie, conţine puţine realităţi obiective şi are naţional în ea aproape numai ceea ce e naţional în sentiment şi în concepţie.
Poezia „nouă" însă e mult mai lipsită de caracter naţional,, pentru că, mai întâi, în bună parte, e mai mult o poezie de senzaţii, iar senzaţii cu caracter specific naţional e greu de imaginat. Există deosebiri de la popor la popor în susceptibilitatea la anumite senzaţii, în intensitatea senzaţiilor — dar în felul senzaţiilor, nu. Şi, apoi, chiar dacă ar exista deosebiri şi-n această privinţă, consecinţele ar fi neînsemnate, din punctul nostru de vedere, pentru că senzaţia, element primar al sufletului, n-ar putea da decît puţin din acea complexitate care e psihologia unui popor. Senzaţia ţine numai de fiziologie şi psihologie, în deosebire de sentiment ori concepţie, factori ai poeziei „vechi", care ţin deja şi de sociologie. (Nu vorbesc din punct de vedere genetic, nu mă gîndesc la evoluţia psihicului de-a lungul istoriei speciei umane. Ştiu că acest psihic nu poate fi conceput decît ca produs la o specie animală, care a trăit în turmă — în societate. Şi fac abstracţie şi de importanţa graiului, efect al vieţii sociaie, pentru existenţa psihicului uman aşa cum este el. .Vreau să spun numai atîta, că senzaţia o pot avea fără amestecul actual al vreunui element psihic de provenienţă socială.)
Dacă lucrurile stau astfel, atunci poezia, cu cît este mai „nouă", cu atîta exprimă mai puţin sufletul unui popor. Sufletul unui popor însamnă mai ales sentimentele, ideile, concepţiile sale, şi nu-1 poate exprima decît poezia de sentiment şi de concepţie, în contra căreia se ridică teoreticianii poeziei „nouă".2
în al doilea rînd, poezia „nouă" — care procede, toată, de la Baudelaire, poetul orăşan al lucrărilor exclusiv şi caracteristic orăşeneşti — este o poezie orăşenească. Iar viaţa orăşenească este mai internaţională decît restul vieţii unui popor.
1 w
Sterilitatea de sentimente şi de concepţii, caracterul de universalitate al senzaţiei, „orăşenismul" — iată cauza pentru care poezia „nouă" e atît de internaţională, încît poeţii „noi" se pot socoti, cu drept cuvînt, ca făcînd parte mai degrabă din o literatură general europeană decît din literatura lui Eminescu şi Creangă. Iată, apoi, cauza pentru care limitarea ori chiar transpunerea în româneşte a poeziei „nouă" franceze ori germane e un lucru foarte natural, pe cînd imitarea poeziei „vechi" străine sare deodată în ochi şi se vădeşte imediat ca plantă exotică. Iată, cu alte cuvinte, pentru ce e natural ca poezia noastră „nouă" să fie, în bună parte, o anexă a celei franceze şi să nu aibă nici o legătură cu literatura română — a cărei existenţă, dealtfel, şi în chipul cel mai logic, teoreticienii „noi" o şi neagă.
Vom adăoga, repetînd o consideraţie din articolul amintit, că pe cînd poezia „nouă" era nouă în Franţa — acum vreo patruzeci de ani —, foarte mulţi reprezentanţi ai ei erau străini veniţi de aiurea — ceea ce ni se pare să confirmă observaţia noastră cu privire la legătura dintre realităţile specific naţionale şi poezia „nouă" a unui popor.
Iar poezia noastră „nouă", aceea pe care am definit-o mai sus, înfloreşte mai ales în Muntenia, unde literatura, cum am văzut, este în genere mai puţin legată de realităţile naţionale şi unde — e acelaşi lucru '■■—■ influenţele străine au fost şi sînt mai operante; şi mai ales în Bucureşti, „oraşul" nostru prin excelenţă, un mediu atît de favorabil poeziei „nouă".
Evident că articolul de faţă conţine o triplă cvintesenţă de „regionalism". Dar măcar să se constate că acest „regionalism" este, oricum, destul de larg. Este moldovano-ardelenesc, căci caracterele literaturii moldoveneşti le-am găsit şi în cea ardeleană, cum spuneam şi în articolul la care mă refer necontenit —■ cum s-ar zice, articolul cu pricina. Numai cît, îmi permit să cred că la noi nu se prea înţelege bine ce însamnă cuvîntul „regionalism". E prea la modă, ca să mai poată fi întrebuinţat în adevărata lui accepţiune. E cam ceea ce era odată „şanticler". ori „findisicl" (fin de siecle).
A constata caractere deosebite în literaturile a două regiuni locuite de un popor şi a căuta explicaţia deosebirii: a constata, în genere, orice deosebiri, în orice privinţă, între două regiuni ale aceleiaşi ţări — nu poate însemna regionalism. In volumul nostru Spiritul critic în cultura românească am relevat deosebiri mai adinei între cultura muntenească şi cea mol-
566
567
dovenească, şi nimenea nu m-a mai găsit „regionalist". E drept, pe atunci cuvîntul nu era la modă. Mare lucru e moda în lumea aceasta! Iar cînd Russo spunea că „Moldova e ţară rece ..." şi că „Lauda Moldovei..."; cînd Alecsandri spunea „Tot Moldova . . .", ba cînd, boier moldovan, antiburghez şi spirit sarcastic, încondeia pe munteni cu tot felul de epitete .— şi foarte pe nedrept —, erau „regionalişti" aceşti doi mari şi înflăcăraţi unionişti?
Una din publicaţiile alarmate de „regionalismul" nostru făcea concesia, ca să nu fie prea rea cu noi, că literatura moldovenească e mai ... melancolică şi mai romantică decît cea muntenească, căzînd astfel şi ea, fără să-şi dea samă, în regionalism — şi în oarecare erezii istorico-literare. Iar o altă publicaţie, egal de alarmată de acelaşi „regionalism", recenza din întîmplare, în acelaşi număr în care se alarma, articolul unui scriitor francez care, „regionalist", se vede, şi el, constata că spiritul ifrancez de 'la nordul Loirei e romantic şi cel de la sud, clasic. Ce uşor e să cazi în regionalism!
Dar aceşti alarmişti nici idee n-au la cît regionalism e silit să se dedeie cel care studiază istoria literaturii române, căci această literatură s-a dezvoltat deosebit în cele trei regiuni româneşti, în Moldova, în Muntenia şi în Ardeal.
Ardealul n-a avut o literatură şi o epocă „pseudoclasică" cum a avut Moldova (Conachi etc.) şi Muntenia (Văcăreştii etc). Ardealul, în vremea aceea, a avut o literatură populară scrisă, de origină cultă, pentru popor (Barac etc), „şcoală" ori epocă literară pe care, la rîndul lor, Moldova şi Muntenia n-au avut-o. Ardealul apoi n-a avut o epocă literară intelectualist-pesimistă ca Regatul (Eminescu, Caragiale etc). Ardealul nu se întîlneşte cu „Principatele" decît — foarte puţin — în epoca Alecsandri (prin Mureşanu) şi în epoca Sadoveanu (prin Goga, Agâr-biceanu).
Iar dacă limităm discuţia la literatura de dincoace de munţi, găsim că poezia pseudoclasică boierească e aproape exclusiv erotică în Moldova, pe cînd în Muntenia e, deja, şi patriotică ori naţionalistă; găsim, apoi, în epoca următoare, că literatura Moldovei (Negruzzi etc.) e mai ales clasică şi mai ales în proză, iar a Munteniei (Bolintineanu etc), romantică şi aproape toată în versuri.
Ce orgie de „regionalism"!
Pe urmă vine epoca Eminescu în Moldova şi Macedonski în Muntenia — de care am vorbit în trecutul nostru articol —, cînd poeziei moldoveneşti îi corespunde numai proza muntenească (Caragiale şi Delavrancea).
568
Aceste lucruri nu-s dorinţi subiective, ci fapte.
Sau poate e „regionalism" la mijloc, pentru că cel care scrie aceste lucruri stă la ilaşi? Dar să se bage de samă că nu stă şi în Cluj —• căci regionalismul său e, cum se vede, şi moldovenesc, şi ardelenesc. . .
Dacă cineva din Chişinău ar face constatarea, adevărată, că Tîrgoviştea a dat, ea singură, mai mulţi scriitori de valoare decît orice oraş — pe Eliade, pe Cîrlova, pe Gr. Alexandrescu, pe Brătescu-Voineşti —, nu va fi, credem, învinuit de regionalism tîrgoviştean. Dar dacă acest adevăr l-ar spune un publicist din Tîrgovişte, nu-i aşa că . .. „regionalism" etc?
Dar subsemnatul are la activul (ori la pasivul) său lucruri care, dacă îl pot „pune bine" cu Muntenia, îl pot strica cu Moldova şi mai ales cu publicul politic din Moldova. Şi anume, „regionalism" muntenesc.
In Spiritul critic ... spun că Muntenia face în veacul al XlX-lea o operă mai utilitară decît Moldova: ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele nouă şi organizează România modernă.
în adevăr, instinctul puternic de regenerare apare acolo. Muntenia are pe Tudor Vladimirescu. Ea face revoluţia. Ea are idealişti generoşi ca Goleştii şi Rosetti şi organizatori ca Brătianu şi Carada.
Muntenia este mai politică decît Moldova. De aceea, genul oratoric înfloreşte mai mult acolo. (De aceea, poezia ei dinainte de 1880 e mai propagandistă.) Şi astăzi partidele serioase — liberalismul, ţărănismul, socialismul — sînt mai puternice în Muntenia.
Şi a organiza un stat nu e un lucru de dispreţuit, mai ales ca „primum vivere, deinde philosophari". (Trebuie să observăm însă că, la această organizare, nu s-a ţinut îndeajuns samă de realităţile noastre, asupra cărora au atras atenţia mereu gînditorii politici moldoveni. Vezi Spiritul critic în cultura românească.)
Dar, victimă a unei prejudecăţi învechite, eu tot vorbesc de o literatură românească, ba încă accentuez importanţa deosebită a prozei. Şi mai mult. Vorbesc ca şi cum am avea o literatură de o vechime deja respectabilă, care se poate împărţi în epoci, în şcoli, în curente ş.a., ca orice literatură.
După ultimele descoperiri însă, se pare că, mai întăi, nu avem nici uri prozator, iar în al doilea rînd, că literatura ro-
569
mână, în vîrstă abia de douăzeci-treizeci de ani, e alcătuită numai din „simbolişti".
Această desfiinţare a lui Conachi, Asachi, lancu Văcă-rescu, Eliade, Cîrlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Depără-ţeanu, Sihleanu, Nicoleanu, Filimon, Odobescu, Negruzzi, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Gane, Caragiale, Delavran-cea, Brătescu-Voineşti, Duiliu Zamfirescu, Creangă, Slavici, Eminescu, Vlahuţă, Coşbuc, Goga, Iosif3, Sadoveanu, Jean Bart, Patraşcanu, Hogaş, Gîrleanu, Agârbiceanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu. Codreanu, Cerna, Alice Călugăru, Topîr-ceanu — această desfiinţare a atîtor scriitori, epoci, şcoli, curente are ca pricină concepţia, ca să zicem aşa, nostimă că „literatură" e numai ceea ce-mi place mie, şi nu producţia scrisă, în care s-a exprimat un popor la un moment dat şi care a fost recunoscută de acest popor ca expresie a lui.
O cu totul altă concepţie avea acum cîţiva ani un şef „simbolist", cînd „romanţele" şi le destina „pentru mai_ tîrziu", crezînd că vremea aceea nu era a simboliştilor, iar revista şi-o numea a „celorlalţi", avînd impresia că locul era ocupat de alţii.
Ca amator, oricine are dreptul să guste ce-i place şi să arunce restul cu dispreţ. Ca cercetător — hai să zicem cuvîntul cel mare: ca om de ştiinţă —, nimene nu poate face abstracţie de nici o manifestare literară, pentru că orice şcoală sau curent e un fenomen tot atît de real şi de legitim ca oricare altul. Domnişoara care se plimbă printr-o grădină e firesc să se extazieze înaintea trandafirului mareşal şi să nu bage-n samă vizdoaga şi chiar bujorul. Botanistul care ar face ca dînsa ar fi un dobitoc.
E drept, într-o operă literară, elementul „frumos" e o „notă" esenţială pentru definirea şi clasificarea literară, şi istoricul literar, mai ales criticul, nu poate face şi nu trebuie să facă abstracţie de acest element. Şi cum „frumosul" este o impresie subiectivă, istoricul şi criticul literar nu se pot comporta exact ca un botanist. Dar idealul lui, ambiţia lui cea mare trebuie să fie, pe cît e cu putinţă, apropierea de obiectivitatea omului de ştiinţă. De aici, pentru istoric şi critic, nevoia dc mult recunoscută şi necontenit recomandată de a se sili să se transpună în cît mai multe stări de suflet, în cît mai mulţi oameni, spre a-i înţelege din punctul lor de vedere, spre a analiza „frumosul" din punctul de vedere al concepţiei lor, al frumosului lor.
Astăzi asistăm la o privelişte aproape zoologică: cei „vechi"
570
se uită la cei „noi" şi aceştia la cei dintăi, cu ură, ca la nişte monştri, ca la nişte duşmani.
Şi fiindcă tot am evadat din subiectul nostru, indicat prin titlul acestui articol, să atingem încă una din manifestările acestei opacităţi sufleteşti şi, cu această ocazie, să spunem un cuvînt în sprijinul poeziei nouă.
Voim să vorbim de „obscuritatea" de care e învinuită această poezie şi de care se face uz ca de „une fin de non re-cevoir".
Spuneam acum cîteva luni, repetînd lucruri spuse de atîtea ori în această revistă cu ani în urmă, că dacă uneori „obscuritatea" este invingibilă, căci se datoreşte felului însuşi de a concepe al poetului, apoi, alteori, această '„obscuritate" nu înseamnă decît nedeprinderea cetitorului cu forma şi fondul unui poet nou şi refuzul lui de a face oarecare sforţare de atenţie.
Celor care cred că au şi strivit pe un poet nou numai prin simpla formalitate de a declara că ei nu l-au înţeles, le vom atrage atenţia asupra faptului că la început nu era „înţeles" nici Eminescu.
Acum douăzeci de ani — preocupat de alte probleme decît „obscuritatea" poeziei nouă —, scriam aceste rînduri (în care cuvîntul „patruzecioptist" rog să fie tradus prin, de pildă, alecsandrist, iar „tendinţă", prin atitudine în faţa vieţii, ori chiar numai prin sentiment):
„Cînd Eminescu a început să devină «eminescian» pe la 1870 . . . patruzecioptiştii nu-1 puteau înţelege, pentru că Eminescu vorbea altceva. «Frumosul» din Eminescu nu putea să fie priceput de dînşii, pentru că tendinţa dominantă din Eminescu, aceea care a grupat elementele acelui «frumos», era deosebită de tendinţa dominantă a patruzecioptiştilor etc."
Un poet nou vine cu un fond şi cu un stil nou. Dar fondul şi forma sînt numai două feţe ale aceluiaşi lucru, văzut din două puncte de vedere deosebite. Ceea ce e obscur în formă (vorbim de poeţi adevăraţi) e obscur pentru că ni-i străin fondul, pentru că ceea ce spune nu poate găsi un ecou în sufletul nostru, pentru că — cu un termen pendant, dar just — nu avem cu ce apercepe ceea ce spune el.
Este drept însă că acea poezie nouă, care are ca material de expresie mai mult senzaţiile, va fi mai obscură, în sine, prin definiţie, în mod absolut — indiferent de noutatea apariţiei ei în lume — pentru că senzaţia e mai puţin socială, adică îm-părtăşibilă altora, decît sentimentul şi mai ales decît ideea, concepţia etc; pentru că cuvintele, exprimînd noţiuni, sînt un
571
material rebel la exprimarea senzaţiilor; pentru că senzaţiile poeţilor noi sînt adesea stranii, curioase, chiar morbide, deci şi mai nesociale, ceea ce agravează şi mai mult putinţa exprimării lor. Această greutate ajunge extremă cînd, ceea ce este adesea cazul, poetul nou aruncă sonda în subconştient — căci, dacă orice introspecţie e anevoioasă, sforţarea de a pătrunde în regiunile de sub pragul conştiinţei va fi mai anevoioasă, iar greutatea de a exprima ceea ce ai recoltat penibil în lumea ascunsă a sufletului va fi şi mai mare.
Dar oare poezia „veche" este întotdeauna uşor de înţeles? Nu cere şi ea atenţiune, deprindere?
Eminescu chiar, care unor spirite excesiv de artiste, de complicate, de grăbite şi de distrate li se pare atît de simplu, atît de compromiţător de simplu, — e oare atît de simplu? E oare atît de uşor de înţeles, chiar pentru spiritele complicate şi „artiste", poezia Cu mîne zilele-ţi adăogi...? Sau imagini ca acestea (iau cîteva bazate pe aceeaşi analogie):
ori:
ori:
Memfis, argintos gînd al pustiei;
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne [luna];
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric —
sînt oare atît de pe înţelesul oricui?
încă o dată, de nepriceperea unei poezii nu e vinovat întotdeauna poetul. Dealtmintrelea, noi sîntem porniţi să credem că de cele mai multe ori „obscuritatea" reală, numită şi absconsitate, e voită, şi prin urmare e o şarlatanie — un fapt care interesează mai mult etica decît estetica literară.
2. Andre Gide explică slăbiciunea simbolismului prin faptul că, în dosul concepţiei lor estetice, simboliştii n-au avut o concepţie etică, adică o concepţie definită, puternică a vieţii — concepţie, dealtmintrelea, greu de exprimat prin senzaţii. E drept, simboliştii au pretins că prin senzaţii ei exprimă altceva („simbolul" simbolist e un agregat de senzaţii care trebuie să evoce anume stări de suflet), dar nu s-ar putea concepe o pretenţie mai absurd pretenţioasă decît aceea de a exprima concepţii despre lume prin mănunchiuri sau roluri de senzaţii.
3. Teamă ni-i ca Iosif, dat afară din literatură pe uşă, să nu se întoarcă pe fereastră cu Legenda funigeilor, Cometa, Carmen Saecu-lare, Caleidoscopul lui A. Mirea etc, căci nu cred că, de nedragul lui Iosif, aceste opere scrise în tovărăşie cu Anghel să fie declarate ca nr-existente — Anghel fiind decretat în cercurile simboliste „simbolist" şi, deci, scriitor adevărat. Şi, fiindcă a venit vorba de Anghel, trebuie să ne exprimăm absoluta noastră nedumerire pentru ce este el un „simbolist"? Primele poezii, deşi bogate în senzaţii — care însă nu vreau să evoce altceva —, au toate caracterele poeziei „vechi" şi... ceva din Vlahuţă, mai ales în stil şi în versificare. Iar în Cometa şi Caleidoscop, se rostandizează cu mult brio, ceea ce nu ni se pare deloc simbolistic... Mai „simbolistă" ar fi Legenda funigeilor, dar cine nu vede că Iosif, cel dat afară din literatură pentru „vechimea" lui, are mai mult amestec în această legendă decît Cometa şi Caleidoscop? Consideraţia ultimă e destul de puternică, credem, ca Iosif să fie reprimit In literatura română.
* „Viaţa românească" nr. 11, 1922.
* E vorba de articolul Poezia nouă, „Cronica literară", „Viaţa românească", 1922, nr. 6.
1. Despre curentele critice moldoveneşti, vezi volumul nostru Spiritul critic în cultura românească. Apariţia acestor curente în Moldova este o altă dovadă, şi cea mai importantă, pentru teza acestui articol.
572
I
POMPILIU CONSTANTINESCU
Specificitate etnică şi creaţie lirică
Primejdia de a elimina pe Eminescu din conştiinţa^ cea mai adîncă a liricii noastre vine, poate nici nu s-ar bănui, de la tradiţionalişti şi de la teoreticienii specificului naţional.
Eminescu nu este un poet de teme folclorice, în felul in care Alecsandri a pastişat lirica populară, în Doine, şi nici un poet de mentalitate folclorică, în felul scriitorilor de la Gîndirea, care cochetează cu un primitivism rafinat de spiritul cult; un Adrian Maniu, un Ion Pillat, un V. Voiculescu sunt mai specifici decît Eminescu, fiindcă utilizează metodele folclorice ca atare. D. Al. Dima, într-o cercetare intitulată Zăcămintele folclorice în poezia noastră contem-porană, a arătat, nu demult, cît de abil exploatează poeţii noştri tradiţionalişti motivele magice, riturile vieţii, ale ocupaţiilor rurale, temele mitologice şi religioase etc. — scoase din mentalitatea folclorică. Iar de cînd Gîndirea a identificat ideea de specific cu ortodoxia — Eminescu pare şi mai înstrăinat de specificul naţional, fiindcă a fost, prin excelenţă un poet păgîn sau, în cel mai bun caz, un contemplativ budist.
Viziunile lui cosmogonice n-au nici o legătură cu cosmogonia biblică, şi sentimentul extincţiei universale este atît de budist, încît de ortodoxia eminesciană nu se poate vorbi decît printr-o eroare; ceea ce s-a şi întîmplat, din graba de a-I anexa tradiţionalismului, d. Dragnea interpretînd Luceafărul, crescut din mitul platonic şi din conceptul demonic, aspirat din romantica germană drept un poem ortodox.
Amatorii de specific caută pe Eminescu tradiţionalist, în cadrul de basm al Luceafărului şi al lui Călin, în viziunile
lui naţionaliste, din Scrisoarea IlI-a, din Doina sau în motivele lui populare din Ce te legeni, codrule şi Revedere.
Fără a fi părăsit viziunea universală a liricii eminesciane, d. G. Călinescu a scormonit mai adînc, în manuscrisele poetului, de la Academie, şi a scos la suprafaţă un strat mai gros de inspiraţie folclorică, de viziune arhaică, în vasta sa cercetare consacrată operii marelui creator. Complexitatea lui apare şi mai vădită, dar d. Călinescu n-a făcut eroarea să-1 ajusteze la proporţiile unui liric tradiţionalist, ci s-a folosit de aceste elemente ca să-i zugrăvească mai exact fizionomia universului liric şi să-i accentueze imaginea dedusă din portretul omului; cu alte cuvinte, a urmărit o imagine critică personală, alături de imagina fixată de Maiorescu, văzut ca un geniu impersonal, după teoria schopenhaueriană.
In recenta sa culegere de articole, sub titlul de Tradiţie şi literatură, d. Ion Pillat se ocupă, în mai multe rînduri de Eminescu; o dată, supunîndu-1 unei analize din punct de vedere al „poeziei pure", alteori în legătură cu romantismul, cu specificitatea (în opoziţie cu Alecsandri şi Coşbuc) sau cu „sufletul clasic", arătînd că Eminescu îşi converteşte în spirit romantic elemente de infiltraţie clasică, din Oda în metru antic, din Diana şi din alte poeme: în acest sens, d. Pillat conchide: „Şi puterea de asimilare a lui Eminescu e atît de mare, încît cu idei, forme şi chiar sentimente antice, el ne dă o poezie de esenţă pur romantică".
D. Ion Pillat e însă un antiromantic declarat, amintin-du-şi undeva cunoscuta opoziţie goetheană clasic-sănătos şi ro-mantic-bolnav.,
Dar mă-ntreb: un Holderlin şi un Rilke — din infiltraţiile clasice ce se găsesc în opera lor n-au făcut o conversiune spre romantism? Şi Holderlin ca şi Rilke sunt poeţi mai adînci, mai turburători, decît clasicul Goethe, cu ale lui Elegii romane, în care îşi calmează neliniştile de om al Nordului, în contact cu Italia.
Concepţia despre „sufletul clasic" merge, la d. Pillat, spre didactism şi cărturărism, spre negaţia visului şi a eu-lui, desfătîndu-se în clasicitatea lui Alecsandri şi Duiliu Zam-firescu sau în parnasianismul plastic, sonor, al lui Macedonski.
Eminescu depăşeşte temele folclorice ale tradiţionaliştilor şi derutează pe amatorii de specific, prin însăşi marea capacitate de absorbţie şi convertire a tuturor elementelor, din lirica lui, şi prin forţa de-a scoate o viziune universală din , eul lui romantic.
Tradiţionaliştii de la „Gîndirea" caută să se identifice cu
574
575
sufletul colectiv al liricii populare, cu elementele configura-tive ale etosului, refăcînd, pe alt plan şi cu alte mijloace artistice, procesul poetic al generaţiei de la „Dacia literară".
Eminescu e un poet al marilor mituri, nu un estet care rafinează asupra temelor folclorica, ca Adrian Maniu, ca Ion Pillat sau chiar şi V. Voiculescu — a căror lirică este un comentariu cult, în prelungirea liricii populare. Lirica eminesciană este o expresie a unui univers care reflectă conştiinţa unui geniu, ca atare. Eul lui este a tot cuprinzător şi, indiferent de unde-şi resoarbe elementele, din budism, din platonism, din demonismul romantic, din basm şi din folclor, în genere, le converteşte în sensul viziunii cosmice şi le topeşte în limitele marelui său eu, înălţînd poezia la un spectacol metafizic, universal, de unde contemplaţia îmbrăţişează destinul omului şi lirica se adînceşte la esenţele spiritului. De aceea, Eminescu este unul din cei mai mari poeţi europeni, şi opera lui se aşează în acea familie de spirite neliniştite şi totuşi clare, care-au smuls conştiinţei poetice accente profunde şi ne-au revelat condiţia tragică a omului, în raport cu universul cu moartea şi iubirea, în luptă cu aspiraţiile lui grandioase şi cu determinismele lui fatale.
Mişcarea tradiţionalistă a poeţilor de la „Gîndirea" este o reacţie în contra individualismului romantic şi a repercusiunilor lui, în simbolism, expresionism etc, şi o întoarcere la limitele unui eu colectiv, al poporului, identificat prin temele folclorice: d. Pillat adaugă la acest eu colectiv şi „sufletul clasic", în ceea ce reprezintă ca peisagiu natal (Alecsandri), ca sentiment bucolic al vieţii şi ca expresie mediteraneană a simţirii, în opunere cu sufletul turburat, bîntuit de pasiuni individuale, al romanticilor. Eminescu nu intră în limitele pro-custiene ale tradiţionalismului astfel conceput: el e un poet care dislocă specificitatea temelor folclorice, absorbind totuşi şi elementele specifice în cele universale.
Nu negăm legitimitatea mişcării tradiţionaliste comprimată unui lot al poeziei noastre contemporane, dar ideea de tradiţie este ea însăşi mai elastică decît teoretizarea pe care i-au dat-o d. Nichifor Crainic sau chiar d. Pillat.
D. Lucian Blaga, filozof al culturii şi doctrinar al subconştientului stilistic, poet şi evocator de mituri dramatice -— a mers mai adînc în spiritul etnic, dincolo de ortodoxie şi teme folclorice; teoretician al mitului tracic, şi-a fixat neliniştile eului într-un peisagiu fabulos şi şi-a desfăşurat drama de cunoaştere în viziunea profeţilor: Zamolxe, Avram Iancu, Meşterul Manole; ei simbolizează eroi ai unui nou mesagiu în
576
religie, în ideea naţională, în jertfa creatorului artistic şi împacă conceptul de tradiţie al sufletului colectiv, anonim, cu conceptul individualităţii, care mişcă şi răscoleşte colectivitatea înălţînd poezia la semnificaţia de mit. Lirica şi teatrul lui Blaga mărturisesc conştiinţa tragică a eului, înconjurat de mistere cosmice şi de aspiraţii absolutiste. Omul circulă prin fabulă şi mit, să-şi descifreze destinul şi luptă cu forţele divergente din el însuşi.
Dacă există un univers de floră şi faună fantastică sau de bucolism în poezia lui, începînd mai ales de la Paşii profetului, dacă întîlnim atîtea magice corespondeţe, între spiritul poetului şi spiritul popular, între forţele subconştiente şi personalitatea „profeţilor" din miturile lui dramatice — lucrul se explică prin acelaşi raport care există între puterile ancestrale, prezente oricînd în conştiinţa umană, încărcată de o sevă acumulată de veacuri, şi între tendinţele deliberate ale personali-^ taţii creatoare. Opera lui Blaga depăşeşte astfel identitatea dintre individual şi colectiv, care se-ntîlneşte la tradiţionaliştii estetizanţi, în marginea folclorului şi pe fundamentul subconştientului etnic, ce pe baza unei piramide îşi înalţă vîrful spre nori, spre aspiraţiile majore ale personalităţii umane. Acelaşi proces, pe care-1 înfăţişează şi opera lui Eminescu, ameninţat a fi exclus din specificul naţional, de spiritele care confundă specificul spiritual cu pitorescul şi mentalitatea individualităţii creatoare cu mentalitatea folclorică.
In înţelesul limitativ, tradiţionalismul ni se pare opera unor abili artizani, care-n prelungirea motivelor populare es-tetizează cu un rafinament în care primitivismul autentic cochetează cu subtila manufactură cultă.
Socotim experienţa acestui fel de tradiţionalism încheiată; de esenţă picturală şi pitorescă — el nu poate înăbuşi forţele creatoare ale individualităţii, sub pretextul unui specific naţional care degenerează, pînă la urmă, în decorativ şi pastişe. Subconştientul etnic acţionează implacabil, în opera oricărui creator; în consecinţă, nu trebuie teoretizat cu anticipare, fiindcă astfel e redus la o reţetă literară: specificul aplicat cu luciditate duce la o artă minoră, muzeistică şi la un fel de gen Brumărescu, în poezie, încrustînd în cuvinte ceea ce ilustrul manufacturist plastic încrusta în lemn.
Semnalăm astfel şi cea mai mare primejdie a tradiţionalismului, fiindcă primejdia cealaltă, de-a elimina lirica eminesciană din specificitate este cu mult mai mică, faţă de obsedanta creaţie a Luceafărului.
Poezia de azi, la noi, duce lipsă nu de teoretizări, ci de
37 — Dreptul la memorie, voi. ui.
577
o nouă şi mare personalitate, care, trecînd peste reţete, să împingă mai departe creaţia lirică, expresie a unui eu bogat şi complex. Un curent istovit, indiferent de cît a realizat, îşi poate face inventarul, după o generaţie spre sfîrşit de carieră, dar nu-şi poate aroga şi dreptul să dea directive; ele vor veni de la o individualitate care va da o nouă substanţă şi expresie lirismului contemporan, teoretizîndu-şi, la rîndul ei, viziunea lirică.
1943
* Vremea, an. XV, nr. 709, 1 august 1943.
Unghiul critic
' 37»
C. RADULESCU-MOTRU
Cultura română şi politicianismul
CAPITOLUL i
I. — Problema culturii române sub forma zeflemelei. Critica negativă. O eră nouă. II. — Caracteristica sumară a culturii. III. — Deosebirea între cultură, pseudocultură şi semi-cultură. IV. — Cultura română în trecut. Irupţiunea politicianismului. Mimetismul social din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Noi orizonturi.
I. — Discuţiunile ce s'au produs pînă acum asupra culturii române, au fost presentate publicului nostru într'o lumină puţin prielnică cercetărilor ştiinţifice. Asemenea discuţiuni au fost pornite, în cele mai dese cazuri, din sentimente, sau încă mai adesea, din resentimente personale. O parte din cei ce aveau să se plîngă de ingratitudinea Ţării, şi cu deosebire aceia care după o călătorie pentru studii teoretice în Apus, nu găseau la înapoiere deplină satisfacere aşteptărilor lor, au obşinuit să scoată din comparaţia celor văzute şi citite prin străinătate cu cele existente în ţară, argumente indirecte pentru justificarea nemulţumirii lor. Siguri pe superioritatea culturii ce aduceau cu dînşii; dornici de succese, dar fără noroc: aceşti nemulţumiţi au fost primii critici ai culturii române. Critica lor, îndreptăţită uneori, severă totdeauna, se manifesta prin saloane şi în conversaţii zilnice sub forma de „zeflemele", un gen de ironie uşoară potrivit cu caracterul limbii noastre. A fost o vreme cînd zeflemelele la adresa obiceiurilor şi instituţiuni-lor noastre, erau mai mult decît la modă; cele reuşite făceau ocolul saloanelor, aduceau autorilor lor adevărate triumfuri.
1
Toţi le aveau pe buze. Cei naivi le repetau şi le împrumutau unii de la alţii, fără a bănui măcar amărăciunea de suflet din care isvorîseră — veseli că au de ce rîde. Cîţiva totuşi, le înţelegeau şi le utilisau. în orice caz zeflemiştii erau răzbunaţi: succesul, care le lipsea în altele, le venea sub această formă. Decepţiunile din viaţa reală se explicau şi se iertau. într-o ţară incultă, ca a noastră, cine poate începe ceva serios? Ca la noi, la nimeni.
Toate aceste manifestări ale criticii, sînt astăzi uitate, sau aproape uitate. Dacă unele mai trăiesc încă în amintirea publicului, aceasta se datoreşte unor cauze cu totul străine de scopul urmărit odinioară. întîmplător cîte un artist, un I. L. Caragiale bunăoară, le-a împrumutat vestmîntul artei, şi astfel, întocmai ca muştele ce se păstrează în bucăţile de chihlimbar, cîteva specimene de zeflemele persistă încă să intereseze posteritatea. Tovărăşia artei le-a scăpat de uitare.
Pe lîngă o asemenea critică, pornită din resentimente şi exprimată sub o formă uşuratică, n'a lipsit să se producă şi o a doua, mai documentată, mai serioasă. Din nenorocire însă, nici aceasta n'a fost susţinută după un plan metodic. Numai la ocaziuni rare şi acestea de regulă sustrase participării marelui public, critica serioasă a făcut obiectul preocupării oamenilor noştri de frunte. De altmintrelea, aceştia n'au avut în vedere însăşi scopul criticii, ci protestarea sentimentelor lor în contra unei stări intolerabile. Sufletele lor nobile se disculpau în faţa viitorimei de vina că au trăit într'o epocă aşa de nenorocită. întocmai ca Ponţiu Pilat ei sfîrşiau prin a-şi spăla mîinile de orice amestec cu ticăloşiile presentului.
în aceasta de a doua categorie de critică trebuie puse multe articole şi discursuri din ale fruntaşilor neamului nostru, ca cele rostite ori scrise de un Barbu şi Lascar Catargi, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovari, Mihail Eminescu şi alţii. Critica lor isvorîtă din grija şi iubirea de ţară, a fost un puternic avertisment dat contemporanilor, a salvat multe inteligenţe de rătăcire; dar în definitiv ea a fost negativă. A arătat răul, fără să arate îndestul şi drumul îndreptării. De aici nu urmează însă că ea a fost şi sterilă. Dimpotrivă, pentru timpul cînd o întîlnim, critica acestor fruntaşi a avut un rol mai folositor decît ar fi putut să-1 aibă o critică pozitivă. Căci pe vremea cînd ea s'a produs, conştiinţa poporului român era atît de ameţită şi de îndîrjită spre rău, încît orice direcţie positivă ar fi trecut neluată în seamă, dacă n'ar fi sporit chiar confusia. Numai într'un cîmp restrîns ca acel al literaturei s'ar fi putut încerca o direcţie positivă (şi acolo s'a şi obţinut
580
581
I
oarecare rezultate); în cîmpul întins al vieţii sociale însă, nici gînd! Trebuia să se ajungă mai întîiu la un moment de reculegere, pentru ca aci, în cîmpul vieţii sociale, sfaturile positive să-şi aibă rostul lor. Trebuiau limpezite mai întîi cugetele; alungată confusia dintr'însele. Şi aceste rezultate le-a înlesnit, dacă nu obţinut, exclusiv critica negativă. Prin mijlocirea ei, cuvîntul patrioţilor noştri luminaţi a reuşit să se facă auzit, cu tot zgomotul asurzitor produs de declamatorii şi propagatorii unei false culturi. Ea, critica negativă, a fost în epoca în care s'a produs, un frîu necesar, care a reţinut conştiinţa noastră publică de la multe aventuri nebuneşti.
Astăzi, rolul ei poate fi socotit ca terminat. O nouă eră se deschide pentru problema culturii române.
începutul erei noi se întrevede chiar. Unde se mai simte astăzi tirania guralivilor de odinioară, care ne asurzeau urechile cu frazeologia învăţată pe de rost în cafenelele Parisului? Unde trufia acelor poligrafi, care ne falsificaseră datele şi tradiţiile istorice pentru a-şi croi lor o pensie în buget, iar ţării un viitor nefiresc? Unde naivitatea senină a publicului din generaţia trecută, care gusta orice zeflemea debitată la adresa obiceiurilor şi instituţiilor naţionale?
Au scăzut mult de tot infirmităţile acestea din viaţa noastră socială. Că mai există încă, nimeni nu contestă; dar ele, cîte sînt rămase, nu mai presintă gravitatea, pe care o presentau altă dată, pe vremea cînd debuta în viaţa politică un Titu Maiorescu sau Alexandru Lahovari. Generaţia tînără de astăzi n'are nevoie să se înarmeze cu ironia celui dintâi, sau cu talentul oratoric al celui din urmă, pentru a face să răs-bată în conştiinţa publică un cuvînt înţelept. Pentru atingerea acestui scop, este destul ca ea să se ridice cu judecata pînă la ideile sănătoase ale omului de ştiinţă. Cel puţin, aceasta ne este credinţa.
O boală socială are o evoluţiune identică cu aceea pe care o are o boală organică. Ea trece prin o perioadă de infiltrare, în care corpul social se dispune a o primi; prin o perioadă de culminare, 'în care ea stăpîneşte corpul social; şi una de descreştere, în care corpul social biruitor o eliminează. Aşa a fost şi cu boala de care a suferit societatea română în ultima jumătate a secolului al XlX-lea. O perioadă de infiltrare a fost aceea în care toate influenţele streine,' pretinse civilizatoare, au pătruns în corpul nostru social; o perioadă de culminare, cînd s'au copiat pe întrecute legile şi instituţiile de aiurea; o perioadă de descreştere, aceea în care ne aflăm.
Generaţiunea tînără are misiunea să grăbească însănătoşirea societăţii române.
De această misiune sînt legate multe şi grele îndatoriri. Acei ce o încearcă vor trebui să unească la un loc entuziasmul faptei cu maturitatea judecăţii. Vor trebui să se convingă de însemnătatea pe care în viaţa unui popor o are cultura, şi potrivit acesteia să aibă energia de a-şi stabili norme pentru activitatea lor practică.
Fi-va tînără generaţie vrednică de o aşa misiune?
II. — Cultura este o condiţie indispensabilă. pentru desvoltarea popoarelor ieşite din starea de barbarie. în cultură se oglindeşte finalitatea conştiinţei sociale; prin ea faptele omeneşti dobîndesc un înţeles mai înalt, devin istorice. Poporul fără cultură n'are istorie, fiindcă n'are un criteriu care să stabilească valoarea evenimentelor petrecute. întocmai cum pe suprafaţa unei pustietăţi nisipul se ridică şi cade după schimbarea fenomenelor atmosferice, care şi ele, la rîndul lor, se repetă mecanic după legile fixe ale naturii; tot aşa este şi viaţa unei societăţi omeneşti în stare de barbarie. Faptele unei asemenea societăţi sînt supuse pasiv la legile elementare ale funcţiunilor organice: sînt fenomene de nutriţie şi reproducţie, sînt instincte de dominare. înţeles istoric nu capătă faptele sociale decît atunci, cînd ele se ridică deasupra vieţii elementare organice, cînd ele se succed după motivarea unei finalităţi consta ente. Atunci zicem că societatea în care ele se produc este o societate cultă, sau cultivată; un termen pe care-1 formăm prin analogie, după cum zicem că suprafaţa unui teren este cultivată, de îndată ce pe dînsa, în locul nisipului care se mişcă purtat de vînt, am sădit plante care se desvolta în vederea unei finalităţi fixate de noi. Prin cultură o societate do-bîndeşte rostul său istoric şi prin aceasta se diferenţiază de alte societăţi; întocmai cum de altfel, fără a voi să ducem mai departe analogia, şi terenul cultivat cîştigă o înfăţişare proprie faţă de cel învecinat, rămas necultivat.
Cultura întreţine între membrii unei societăţi raporturile de autoritate şi legăturile de solidaritate; încă mai mult, ea stabileşte o continuitate în munca diferitelor generaţiuni.
în adevăr, bunurile sufleteşti, din care e construită cultura, sînt în realitate singurele baze mai durabile pentru întemeierea unei vieţi sociale. Numai după ce în sînul unei societăţi se ridică altarul unei credinţe religioase comune, se impune criteriul unor valori morale primite de toţi, se formează gustul pentru admirarea aceloraşi producţiuni artistice, se stabi-
582
583
w
lese norme de gîndire pentru deosebirea adevărului de eroare, se exprimă gîndul într'o limbă uniformă, se practică obiceiuri şi se utilizează invenţii tehnice comune etc, numai atunci se operează şi o apropiere mai trainică între indivizi, se luminează muncii omeneşti calea spre cooperaţiune. Fără aceste bunuri, care se ridică şi trăiesc deasupra gîndului şi faptei fiecărui individ, activitatea socială este oarbă şi fără spor. De aceea societăţile în stare de barbarie, cu toată lunga lor durată de timp, duc totuşi o existenţă precară. Munca indivizilor se pierde de la o generaţie la alta, covîrşită totdeauna de nevoile momentului. Singure numai bunurile sufleteşti deschid muncii o existenţă superioară şi durabilă; prin mijlocirea lor viaţa individului se înobilează şi profită obştii. Credinţele religoase, obiceiurile, instituţiile ştiinţei, sînt singurele care înving moartea. Individul, luat de sine, ar fi o arătare fără înţeles, dacă în viaţa socială nu i-ar fi dat lui să se asocieze şi să contribuie la existenţa bunurilor sufleteşti, la cultura poporului din care face parte.
Dar bunurile sufleteşti deşi transformă şi înobilează activitatea individului, nu nimicesc însă şi raţiunea de a fi a acestuia, adică individualitatea. Ele constituiesc pentru societate o armătură, care îşi are individualitatea sa proprie. Numai ca atare, rolul lor este acel arătat mai sus. Nişte bunuri sufleteşti, care s'ar impune ori unde, şi oricum, oricărui popor în genere, ar înceta de a mai întreţine spontaneitatea individului; ele s'ar asemăna cu legile determinismului mecanic, care nu permit decît o veşnică repetiţie de fenomene. Constituită din aşa bunuri generice, cultura ar înceta să mai fie un criteriu pentru judecata faptelor istorice. Succesiunea acestor fapte ar apare identică cu succesiunea fenomenelor din natura fizică.
Cultura adevărată, prin mijlocirea căreia un popor se ridică şi prosperă, se presintă totdeauna ca o individualitate puternică. In ea găsim rezumate toate însuşirile caracteristice ale societăţii, toate creaţiunile mari şi originale ieşite din sufletul acesteia. Amintirea zilelor trăite, precum şi idealurile proiectate în viitor; impresiunile venite din lumea externă, precum şi cele isvorîte din spontaneitatea sufletească, se contopesc în ea ca într'un tot armonic şi indivisibil. Cultura desăvîrşită hotărăşte diferenţierea permanentă între popoare; ea este, neîndoios, cea mai înaltă manifestare a individualităţii. Exemplarele în care ea se întrupează sînt capetele de operă ale naturii, sînt justificarea vieţii omeneşti însăşi.
Din nefericire asemenea exemplare sînt relativ puţine. în această privinţă, popoarele n'au mai mult noroc ca indivizii.
584
Precum între aceştia puţini ajung să-şi constituie o personalitate puternică, tot aşa şi între popoare: puţine sînt cari ajung la o cultură desăvîrşită. Cultura desăvîrşită, ca şi personalitatea individului, este o potenţare a legilor naturii; ea este un ideal, care nu este dat a fi atins decît de cei aleşi.
Majoritatea popoarelor cîte s'au perindat pe suprafaţa globului, n'au ajuns să aibă o cultură desăvîrşită. Dar ele n'au rămas nici în barbarie; ci unele, şi cele mai numeroase, s'au mulţumit cu o stare de semicultură, din care n'au fost volnice a eşi, decît cînd au fost cotropite de popoare mai puternice; iar altele, cele nenorocite, s'au sleit, pînă la dispariţiune, într'o stare de cultură falsă, de pseudocultură. Semicultură şi pseudocultura sînt stări intermediare între barbarie şi cultura adevărată; una şi alta n'au avantajele acesteia din urmă, dar nici dezavantajele celei dintîi.
Pentru înţelegerea problemei ce ne preocupă suntem obligaţi să ne oprim puţin asupra lor.
III. — Vom începe cu pseudocultura. în ce consistă, şi prin ce se deosebeşte eâ de adevărata cultură?
In aparenţă, pseudocultura cuprinde aceleaşi elemente pe care le întîlnim şi în cultura adevărată. Un popor în stare de pseudocultură cunoaşte toate valorile sufleteşti pe care le întîlnim şi la poporul cult. Religie, ştiinţă, artă, invenţii tehnice etc. toate sînt la el în fiinţă, şi încă uneori sub o formă mai sclipitoare de cum le întîlnim la poporul adevărat cult. în special organizaţiunea lui politică nu lasă în aparenţă nimic de dorit Se pare că fiecare membru al societăţii este bine Ia locul său — ba chiar că unii sînt bine în mai multe locuri, şi că toţi conlucrează pentru prosperitatea publică. Artişti, savanţi, apostoli morali prin cuget şi faptă, tehnicieni et., întreţin în viaţa publică o agitaţie febrilă. De multe ori sufletul acestui popor ajunge să fie extraordinar de comprehensiv. Nu este aspiraţie, care să se fi produs aiurea, care să-1 lase pe el rece; nu este obicei sau instituţie, care să nu-1 intereseze şi chiar să nu-1 predispuie a le experimenta. Harta acestui suflet este boită în culorile cele mai variate. Privită de departe ea este de o strălucire ademenitoare — aşa cum se prezenta uneori produsele de reclamă ale industriei moderne.
De aproape însă, realitatea te întristează. Culorile variate de pe harta acestui suflet te fac să bănuieşti hotarele atîtor colonii, în care se exercită influenţe deosebite şi străine una de alta. Agitaţia vieţii publice îţi indică lipsa ei de originalitate; comprehensiunea extraordinară a sufletului, lipsa de adîncime.
585
Organizaţia politică te face să surîzi; iar roadele prosperităţii te umplu de milă. E un ce care dezvăluie mizeria realităţii în ciuda fastului extern.
Un fel de intuiţie ne face să simţim absenţa armoniei între aceste multiple însuşiri, cu care se împănează cadrul pseudoculturii. Este aceeaşi intuiţiune pe care o regăsim în multe alte ocazii din viaţa de toate zilele: atunci, bunăoară, cînd intrînd în casa unui parvenit suntem izbiţi de discordanţa dintre exteriorul mobilei şi interiorul sufletesc al stăpînului; ori, auzind afirmările mincinosului, bănuim ocolirea adevărului: ori, asis-tînd la fanfaronadele fricosului, prevedem lipsa de energie . . . E sentimentul ce-1 avem că forma şi fondul nu se corespund, că ne găsim înaintea a ceva rău întocmit, destinat să se piardă după voia împrejurărilor.
Adeseori în viaţa de toate zilele întîlnim oameni plini de toate însuşirile, şi totuşi lipsiţi de o personalitate definită. Pe aceşti oameni împrejurările îi solicită la fapte: împrejurările le stăpînesc voinţa. Conduita lor se presintă ca un zig-zag eşit din jocul unor tendinţe contrarii. Nici o continuitate în acţiune; nici o logică după care să prevedem resoluţiunile luate. Sufletul lor este o împeticătură de bun şi rău, după cum a dat norocul. Faptele lor de asemenea. Ei pot făptui lucrurile cele mai frumoase; dar cînd sîntem în faţa acestora, dacă nu le am şti de mai nainte origina, n'am cunoaşte nici odată cui aparţin. în natura şi înfăţişarea lor nu stă săpată pecetea originalităţii. Dispoziţiile sufleteşti şi manifestările externe ale oamenilor fără personalitate, nu formează o unitate organică. Din ele nu se constituie o individualitate, care să resiste influenţelor externe.
Aşa şi elementele care alcătuiesc pseudocultura. Legătura între ele este întîmplătoare şi puţin definită. Aci nu este o excepţie să întîlnim o credinţă religioasă trăind alături cu instituţii sociale opuse; valori morale recunoscute din vorbă, dar în fapt neaplicate; o ştiinţă oficială alături de o ignoranţă reală, un interior de suflet necioplit învăluit în haina unei arte de împrumut; aspiraţii şi idealuri sociale transformate în titluri de rentă. Aci extremele se ating fără ca ele să jignească sentimentul cuiva. Artistul se impune prin protecţii politice; ignorantul face ştiinţă şi nemernicul morală; legile politice le aplică acel ce le nesocoteşte mai des; biserica lui Dumnezeu o repre-sintă acei care nu ştiu să se represinte pe ei însăşi.
Apoi, acea ce este încă şi mai caracteristic:
Nici o creaţiune puternică nu sgudue pînă în temelie sufletul poporului pseudocult. La dînsul  toate se petrec la
586
suprafaţă, fiindcă toate sînt de împrumut. Emoţiile adînci pentru adevăr, frumos şi bine, sînt necunoscute. Nici un ideal, care să ceară jertfe personale. Ofrandele aduse acestuia sînt pe cît se poate culese fără multă oboseală.
Acestea sînt notele caracteristice, pe care scriitorii le pun de obiceiu pe seama pseudoculturii. Sînt ele tot atîtea desa-vantajii?
Faţă de aceea ce există în starea de barbarie, negreşit că nu. Ele constituiesc din potrivă un titlu de superioritate pentru pseudocultură. Şi cu deplină dreptate.
în societăţile barbare, lipsind cu desăvîrşire autoritatea bunurilor sufleteşti, prin urmare şi înfrînarea pe care acestea o aduc cu dînsele, instinctele de dominare şi interesele materiale, ocupă primul plan. Din această cauză, în societăţile barbare lupta pentru existenţă devine mai dîrză şi mai nemiloasă. Poziţia individului este intolerabilă. Toate legăturile sociale se cimentează cu sacrificiul libertăţii şi sîngelui său. Din fericire, în asemenea societăţi, individul este mai mult o fiinţă instinctivă, decît conştientă, şi astfel el are norocul şă nu cunoască forma cea mai acută a durerii: durerea morală.
Faţă de această stare nenorocită, pseudocultura se presintă cu mult mai bine. în mijlocul poporului pseudocult lupta pentru existenţă este mai potobtă şi mai umană. Individul este desrobit de sub tirania instinctelor sociale. în principiu el este liber să-şi aleagă ocupaţia şi să-şi urmărească interesele sale personale. Şi de acest principiu, dacă nu folosesc toţi indivizii, folosesc totuşi cîţiva într'o măsură destul de largă.
Poporul pseudocult dispunînd apoi uneori de capitaluri mari, deşi de regulă împrumutate, poate să-şi plătească o armată numeroasă şi bine echipată, şi prin mijlocirea acesteia să întreprindă cuceriri teritoriale: bunăoară poporul japonez. Căci în condiţiile în care se întreprind războaiele astăzi, superioritatea unei armate se măsoară mai mult după capitalul pus în armamentul său decît după dispoziţiunile sufleteşti ale soldatului. Un aventurier politic — cum este actualul pretins împărat al pustiilor Saharei, Jacques L, — dispune, prin capitalurile sale, de o armată superioară multora din micile state ale Europei.
De obiceiu însă, la popoarele pseudoculte de formaţiune nouă, — nu ca în Japonia, unde sub spoiala civilizaţiunii europene găsim încă urmele vechii culturi naţionale, •— starea de pseudocultură este prin excelenţă favorabilă individului cu sentimente cosmopolite. Desrobit de sub lanţurile societăţii barbare, dar încă neîntregit în conştiinţa altei unităţi sociale, indi-
587
vidul din societatea pseudocultă este liber să urmeze impresi-unilor sale de moment. Mediul în care el trăieşte, îi oferă o viaţă variată şi uşoară, îi dă ocaziune să guste din fructele civilizaţiunei universale: dînsul este liber să aleagă după pofta inimii. Mintea sa nu se turmenta cu aflarea rostului istoric, pe care îl va fi avînd grupul social din care face parte... Rostul său se concentra în fericirea sa personală. Deasupra-i stă cerul cu locuinţa zeilor indiferenţi, împrejur sînt semenii, ţesuţi din aceaşi stofă ca dînsul. în momentele grele, cînd fericirea sa este ameninţată, el are două scăpări sigure: ori schimbarea de loc, „ubi bene ibi patria"; Ori protecţia unui popor puternic. Nici un regret nu-1 leagă de pămîntul ce locuieşte; fiinţa sa deslipită de aci se va alipi dincolo, întocmai ca acele animalicule, care se asociază trup de trup, pentru a forma întinse colonii. Pretutindeni este la dînsul acasă. Cu un suflet format din înpete-cături, el se asociază uşor ori cărei vieţi sociale.
Asemenea indivizi, eşiţi din mijlocul societăţilor pseudo-culte, îi găsim în număr destul de mare prin capitalele mari ale Europei, în Paris, Londra, Berlin. De aici el .întreţine în fosta lor patrie continuitatea influenţelor străine; ei sînt apostolii pseudoculturii universale.
De pseudocultură, sau falsa cultură, se deosebeşte semicultură destul de clar, dacă nu atît de clar, cum se deosebeşte de pseudocultură, însăşi cultura adevărată.
In semicultură întîlnim de asemenea disparitatea tendinţelor sufleteşti, lipsa de armonie şi de continuitate în conştiinţa socială, dar ea nu ne dă impresia unui ce rău întocmit, ci a unui ce nedesăvîrşit. Dacă ne este iertat a face din nou recurs la imagini, am zice: semicultură ne este înfăţişată intuitiv prin imaginea unei case, aşezate bine pe temelie, avîndu-şi încăperile şi acoperişul gata, dar neînzestrată încă cu scări, ferestre şi mobile. Lumea nu poate circula întrînsa pentru ca să o poată cunoaşte. Casa este solidă şi spaţioasă, dar calităţile ei nu se pun în valoare. Cei din năuntru n'au să sufere de intemperii, dar n'au nici plăcerea să se cunoască ei între ei, şi nici să-şi dea seamă de poşiţia In care se află casa. De aceea de multe ori ei se îmbulzesc şi se strivesc. Dacă s'ar construi scările, s'ar deschide ferestrele, s'ar instala confortul necesar! Atunci, de odată cu putinţa de a circula, şi raporturile între ei dinăuntru s'ar stabili într'un chip normal; cu lumina, ce ar pătrunde prin ferestre, s'ar cunoaşte şi ei între ei mai bine, precum ar cunoaşte şi posiţiunea casei lor în lumea externă, viaţa dinăuntrul casei ar fi mai cu spor.
Intuiţia semiculturii nu ne evocă apoi în minte acea notă de falsitate, pe care o găsim la pseudocultură. Ea nu se poate compara cu mincinosul, care ocoleşte adevărul, sau cu fanfaronul fără energie; ci mai curînd cu omul neinstruit, care se trudeşte în deşert pentru a prinde o expresiune potrivită gîn-dului său, sau cu neîndemînatecul, care cheltuieşte o muncă neegală cu scopul ce are de atins.
Semicultură stă la jumătatea drumului ce duce la cultura desăvîrşită. Pînă la dînsa poate ajunge ori ce popor sănătos, adică ori ce popor, care nu este strivit de condiţiuni istorice şi geografice prea nenorocite, sau nu este vlăstarul unei corcituri •de rase opuse. La cultura adevărată însă nu pot ajunge de cît popoarele dotate cu calităţi deosebite.
Dar cînd aceste calităţi lipsesc, starea de semicultură este deja un rezultat destul de satisfăcător. Popoarele semiculte, dacă nu au individualitatea şi originalitatea pe care le au.popoarele culte; dacă creaţiunile lor sufleteşti nu rămîn pentru •eternitate să vorbească lumei de ce au fost odată; în schimb însă, •ele oferă totuşi un mediu sănătos pentru desvoltârea normală a indivizilor, din cari sînt alcătuite. Pseudocultura falsifică, •dimpreună cu sufletul societăţii şi sufletele indivizilor, scobo-rîndu-i pe aceştia la rolul de păpuşi ridicule; semicultură, din fericire, nu are aceleaşi efecte. Ea menţine posibilitatea binelui. In mijlocul poporului semicult nu este rar să întîlneşti indivizi întregi.
Exemple, cari să ne ilustreze aceste afirmări, se pot culege cu grămada din istoria omenirii.
Toate popoarele cu adevărat culte din Europa de astăzi, cum sînt bunioară Francezi, Englezi, Germani etc. au trecut, înainte de a ajunge unde sînt, prin o perioadă de semicultură. In această perioadă întîlnim tendinţe sociale diverse; întîlnim ciocniri şi oscilaţiuni; simţim încă lipsa unei unităţi sufleteşti; -dar nu întîlnim şi lipsa de indivizi. Din potrivă, aceea ce carac-terisează perioada de semicultură la aceste popoare; aceea, ce •din punct de vedere istoric, face ca perioada premergătoare cul-turei lor să ni se înfăţişeze ca Un ce nedefinit, este tocmai ivirea unor indivizi extraordinari, cari prin forţa gîndirii şi varietatea activităţii lor, ne împrăştie atenţiunea în direcţiuni deosebite, şi ne dau sentimentul că asistăm la lupta omului cu destinul.
Din acordarea acestor forţe extraordinare a rezultat, probabil, cultura, pe care o admirăm noi astăzi la numitele popoare.
IV. Dar să revenim acum din nou la ţara noastră. Netăgăduit, pînă la o cultură desăvîrşită nu s'a ridicat nici odată
888
589
poporul român. Nici una din creaţiunile sufletului său n'a reuşit să întipărească în istoria omenirii nota individualităţii sale: în nici o ramură de activitate el n'a realisat neîntrecutul. Dar iarăşi netăgăduit, că din timpurile cele mai vechi şi pînă acum de curînd, el s'a menţinut într'o stare de semicultură onorabilă. Străinul, care ne vizita ţara, găsea la noi, în lipsa unei culturi desăvîrşite, începuturile unei culturi sănătoase. înainte de toate el găsea oameni întregi la minte şi la fapte; caractere necioplite, dar turnate dintr'o bucată. Arta, ştiinţa, morala, obiceiurile ţărei, atît cît erau şi cum erau, întregeau de minune sufletul strămoşilor noştri. Ele nu erau în măsură să-i ridice prea sus, dar erau suficiente ca să le lumineze rostul vieţii. Pentru apărarea lor îşi vărsau dînşii sîngele, şi-şi duceau sărăcia. Ele erau rupte din sufletul lor, şi cu nici un preţ nu le ar fi părăsit, sau schimbat cu altele.
Starea de semicultură durează pînă la începutul secolului al XlX-lea. După această dată urmează o perioadă de trăgănire, în care crîmpeiele vechii noastre culturi încearcă în zadar să covîrşească infleunţele noi. Această perioadă se încheie de odată cu prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ultima generaţiune formată la şcoala culturii strămoşeşti este aceea care realisează în 1859 actul eroic al Unirii. Cu dispariţia acestei generaţiuni se taie şi firul de continuitate al culturii române.
De aci înainte sufletul poporului nostru se înstrăinează de trecutul său. Procesul de întregire a conştiinţei naţionale, proces urmărit de atîtea secole, dar neisbîndit, este terminat cu pro-clamaţiuni politice fictive şi mincinoase. Roadele unei culturi desăvîrşite, pe cari neamul nostru nu le putuse dobîndi prin munca sa proprie, prin sacrificii şi suferinţi, avea să le aducă acum primul venit în geamantanul său de voiaj. La ce atîta trudă şi aşteptare pînă la plămădirea unei culturi naţionale? Era mai uşor şi mai eroic să se sfîrşească totul într'o zi! Trebuia găsit numai talismanul făcător de minuni; şi opera era gata. Pe acesta îl şi găsiră tinerii români pe cari moda îi trimisese la şcolile din Paris. Talismanul era libertatea politică, drepturile politice! Talismanul era politicianismul.
„Cînd noi, ceştia mai puţin înaintaţi în vîrstă, deschiserăm ochii, soarele civilizaţiunei moderne se ridicase destul de sus şi razele lui pătrunseseră pînă în România; puturăm dar vedea mai limpede şi mai departe de cum văzuseră părinţii noştri. Unii dintre noi puturăm a ne duce chiar în vatra luminilor celor nouă, care sînt menite să transforme faţa lumei. Spectacolul, ce ni se înfăţişa, era sublim; istoria omenirii pînă aci nu-i putea opune nimic: nisce naţiuni cu o individualitate, cu o persona-
litate care lăsase îndărăt pe poporul rege, pe poporul roman, cu o energie de acţiune, cu o fecunditate în creaţiunea lor şî cu un spirit de iniţiaţiune ce nici măcar nu-1 bănuiau cei vechi. Ceea ce însă ne minună şi mai mult era libertatea, independenţa fie-cărui om, fără excepţiune de clasă şi de profesiune, într'a-ceste societăţi compacte şi puternice; căci cine nu ştie că în vechime era o credinţă că Statul nu poate deveni puternic de cît cu sacrificiul independenţei cetăţeanului. La un asemenea spectacol, care este Românul ce nu s'a simţit umilit, nu numai într'însul, dar în naţiunea lui întreagă? Toţi dar ne întoarserăm cugetările noastre către România şi, cu inima strînsă de durere, căutarăm cauzele cari ne ţin într'o stare atît de degradatoare . . . Şi atunci cei mai ageri dintre noi ridicarăm un colţ al mantiei României şi văzurăm un lanţ nesfîrşit, ce ţinea încleştate toate mădularele ei; cea d'intîi zală era de gîtul ţăranului şi cea din urmă de gîtul Domnului. Era dar un lucru firesc să ne punem la lucru ca să sfărîmăm acel lanţ".
Acel lanţ nu era făurit din ignoranţă, pasivitate morală, ori alte lipsuri sufleteşti; lanţul era de natură exclusiv politică.
„Ce fel! Dumnezeu a fost mai puţin darnic pentru noi? Facultăţile noastre intelectuale şi morale sînt ele mai slabe decît ale celor-l'alte naţiuni europene? Dar străinul însuşi mărturiseşte că la umbra latelor căciuli ţurcăneşti, scînteiază mai multă inteligenţă de cît din ochii ţăranilor naţiunilor celor mai civilizate. Apoi tinerii noştri nu rivalisează ei cu junimea Franţei în -Facultatea Parisului?"
Nu lipsea dar cetăţenilor români de cît libertatea şi drepturile politice pentru ca ei să se ridice dintr'o săritură la nivelul popoarelor celor mai civilizate. Ţăranul, meseriaşul, negustorul român, ar fi rivalisat şi ar fi întrecut pe cel francez, sau german, dacă ar fi avut drepturile politice. Fără acestea, ce voiaţi ca dînşii să înceapă? Căci libertatea politică era pentru ţăranul, meseriaşul, negustorul român, — nu un fruct al desvoltării sale economice şi sufleteşti, cum a fost aiurea, — ci o condiţiune indispensabilă pentru începerea oricărei activităţi. Adevărata cultură începe de la drepturile politice. însăşi colonisarea Daciei s-a făcut „în numele şi prin puterea unei idei", aceea a libertăţii!
Sufletul şi raţiunea de a fi a României este democraţia. Daţi-le cetăţenilor români libertatea şi drepturile politice, şi eu acestea i-aţi fericit pentru totdeauna! Pretenţiunile lor la o cultură autonomă şi originală, sînt minime de tot. Dacă drepturile politice sînt asigurate, dacă politicianul îşi are idealul
590
591
său realizat, sufleteşte Românii s'ar vinde ori-cui. Ion C. Brătianu avusese buna voinţă să-i ofere, încă de la 1853, Franţei.
„Constituirea Statului român, zicea el într-un memoriu, ar fi cea mai frumoasă cucerire ce a făcut vre-odată Franţa afară din teritoriul său. Armata Statului român ar fi armata Franţei în Orient, porturile sale de la Marea Neagră şi de pe Dunăre ar fi intrepositele comerţului francez, şi din cauza abundenţii lemnelor noastre de construcţiune, aceste porturi ar fi tot de odată magasinele de construcţiune (chantiers) ale marinei franceze; produsele brute ale acestor avute ţări ar alimenta cu avantagiu fabricile Franţei, cari ar găsi în schimb un mare debit în aceleaşi ţări. In fine Franţa va avea toate avantagiile unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta ocazionează. Compararea nu este exagerată. în lipsă de o metropolă, am adoptat de mult timp pe Franţa „de a doua noastră patrie; ea a devenit sorgintea vie din care tragem viaţa noastră morală şi intelectuală".
Aşa sub lumina lor teoretică concepţiunile sociologice ale gînditorilor de la 1848. Printr'însele îşi inaugura politicianismul român opera sa regeneratoare... Vom vedea mai tîrziu rezultatele la care s'a ajuns.
Fusese pînă aci sufletul poporului nostru, concentrat în sine şi bănuitor la tot ce venea din afară, de acum înainte el tinde să se reverse şi priveşte cu rîvnă la cele patru puncte cardinale. Suprema ţintă a politicianismului şi printr'însul a Românului, de acum nainte este să placă Europii. Prima grijă, să se schimbe şi să se transforme rînduiala ţării, pentru a o face pe aceasta corespunzătoare şi demnă  de  oamenii civilisaţi.
In mai puţin de 50 de ani vatra ţăranilor de la Dunăre ajunse de nerecunoscut. Europa însăşi, în vederea căreia se făceau toate aceste preparative, rămasă uimită. Cînd progresele fură vizibile ea nu întîrzia chiar să-şi manifeste, prin pana jurnaliştilor, admiraţia sa nemărginită. Aşa că la sfîrşitul secolului al XlX-lea, politicianii români avură dese ori ocazia să-şi frece mîinile de bucurie şi să se felicite reciproc. România era acum pretutindeni apreciată, ca un element de ordine şi de progres. Autoritatea cea mai înaltă a timpului — Herr Mayer de la Neue Freie Presse şi Monsieur Jourdain de la Le Temps a spus'o; şi noi trebuie s'o credem.
Schimbarea la faţă, pe care societatea română o săvîrşi în cursul secolului trecut, sub influenţa politicianismului, este un fapt aproape fără pereche în istoria societăţilor omeneşti. Pentru a-i găsi un alt fapt de comparaţie, trebuie să recurgem la o-viaţă mai extinsă de cît viaţa socială, şi anume trebue să re-
F
curgem la viaţa din lumea zoologică. Aci întîlnim, într'adevăr, I       nişte fenomene asemănătoare, pe cari le putem folosi spre comparaţie: fenomenele de mimetism.
Iată în ce consista ele. Cîte-va animale, din grupul celor mici şi plăpînde, prin urmare expuse a deveni prada altor animale mai puternice, au proprietatea de a-şi schimba culoarea corpului pînă ce ajung de nerecunoscut. Unele dintr'însele se identifică mediului extern, iau culoarea frunzelor, a lemnului, a pietrelor; altele, mai şirete, se îmbracă în culoarea animalelor cu proprietăţi veninoase. Cu modul acesta ele înşeală pe cele puternice, scapă de primejdie şi se pot perpetua. Mimetismul lor este o armă în lupta pentru existenţă.
Să aibă loc mimetismul şi în viaţa socială? Ştiinţa sociologiei n'a examinat încă această ipoteză; dar, după cele petrecute în societatea română, fenomenul e foarte probabil. Pentru a fi însă aproape de adevăr trebuie să adăogăm ca la acest mi-I metism n'a luat parte întreg poporul românesc, ci numai pă-; tura sa de sus, elita conducătorilor. De altfel şi la animale schimbarea de culoare priveşte, nu atît corpul animalului, cît celulele după faţă externă. Poporul român a rămas şi azi foarte puţin civilizat, pe gustul Europei, dar în schimb, cît de mare a fost succesul acestei civilizaţiuni în pătura conducătoare!
Succesul acesta însă era de aşteptat. El se explică istoriceşte destul de bine prin obişnuinţa ce şi-o cîştigase din vreme elita societăţii române, de a vorbi o limbă străină, şi de a se primeni la fiecare secol cu maniere internaţionale: cu Turcii Turci, cu Ruşii Ruşi, cu Nemţii Nemţi. ..
Secolul al XX-lea găseşte mimetismul nostru social într'o i vădită descreştere. Pe de o parte, cauza care-1 provocase, acel „ce va zice Europa", perduse mult din misterul de altă dată: Europa, cînd i-a fost dat să vorbească, a vorbit ca ori ce negustor capitalist, fără înconjur şi fără farmec; pe de altă parte şi elita noastră socială nu mai era acea care a fost în trecut. Cursul vremei a înlocuit multe din elementele vechi cu altele noi şi prin aceasta a făcut-o să-şi piardă plasticitatea de odinioară. Noile elemente eşite din straturile sănătoase ale poporului, fiind ' mai apropiate de obîrşie, sînt iresistibil atrase spre vechile tra-diţiuni. în mijlocul lor momelile civilizaţiunii uşoare nu mai au atîta trecere. Simţul de conservare prinde iarăşi consistenţă în rîndurile neamului nostru.
Numai de s'ar termina mai repede cu evoluţia boalei noastre sociale!
, Căci sănătatea ne va reveni, sunt sigur. Ea se întrevede de
pe acum în numeroase manifestări. Atmosfera cea grea în care
592
38 - Dreptul la memorie, voi. m.
593.
ne ţinea pînă acum practica politicianismului, începe a fi străbătută de cîteva raze luminoase.
Iată o pleiadă de tineri istorici, cinstiţi şi harnici, cari pe baza adevăratelor date ale trecutului, încerca să reconstituiască începuturile culturii noastre naţionale! Iată o societate a oamenilor de ştiinţă întrunită în Congres, dînd probă de simţ critic şi de vigoare intelectuală! Iată pînă şi în viaţa politică, apanajul recunoscut al politicianismului, arătîndu-se aurora unei ere nouă! Oamenii de partid, cari fac din oralitatea poporului ţinta activităţii lor; oameni politici de meserie, şi totuşi avînd curajul să înfrunte asaltul intereselor pornite din instinctul de dominare şi egoism! Iată în sfîrşit, că numărul celor ce se interesează de limba şi datinile noastre creşte; că ideea de a deveni colonia altora indignează . . .
Fără îndoială, intrăm în convalescenţă. Lupta pentru consolidarea culturei române începe a ne înălţa inima şi mintea. „O nouă epocă de cultură trebue să înceapă pentru noi — zice cu drept cuvînt istoricul N. Iorga. „Trebue, sau altfel vom muri! Şi e păcat, căci rînduri lungi de strămoşi cinstiţi ni stau în urmă şi n'avem dreptul să ne înstrăinăm copii".
* Cultura română şi politicianismul", Bucureşti, Librăria Socec & Co. 1904.
ŞTEFAN M. ZELETIN
CUVÎNT ÎNAINTE
însemnările de faţă. sunt un capitol dintr'o-scriere mai cuprinzătoare, ce poartă titlul de Metafizica dosului. Le dau la lumină cu încredinţarea, că ele răspund în acest timp unei adînci trebuinţe morale. Ştiu că în ţară la noi asemenea „nebunie" poate avea urmări cam neplăcute. Din fericire însă morala noastră obştească nu m'a molipsit într'atît, ca întrezărirea altor trepte pe scara socială să-mi înăbuşe vocea lăuntrică.
Şt. M. Z-
Hotărîrea nemuritorilor
Amărîţi de atîtea fărădelegi, ce vedeau petrecîndu-se pe faţa pămîntului, părăsise zeii nemuritori de veacuri piscurile înalte ale Olympului, de unde cuprindeau cu privirea lumea întreagă pînă în văile cele mai adînci, în unghiurile cele mai tăinuite, şi alegîndu-şi un colţ îndosit de toate părţile de munţi uriaşi, peste care nu mai puteau zări isprăvile muritorilor, ei
38'
595
petreceau tot timpul în necurmată veselie. Dar de cîteva zile seninătatea frunţei lor divine începu a fi turburată de un sgo-mot neobişnuit pe acele locuri. Era ceva ca pocnet de arme şi sbîrnîit de gloanţe, vuet surd de corpuri ce cad şi ţipete sfâşietoare de fiinţe ce-şi dau sfîrşitul. Abia păru că acest sgomot stă să înceteze, de se pusese zeii din nou la petrecere, cînd palatul lor se cutremură din temelie, ferestrele se clătinau să sară din prevăzuri şi bubuit puternic de tun străpunse aerul colţului tainic, unde-şi ţineau nemuritorii bogatele lor ospăţuri. Se încreţiră frunţile lor de veci senine, se posomoriră feţele; cupele cu nectar căzură din mînă, rîsul le amuţi în gură. Pe dată Hermes, la porunca mai marelui în sfatul ceresc, împărtăşi voinţa părintelui zeilor şi al oamenilor, ca cel ce ştie pricina acestui cutremur să se scoale şi să lămurească divina adunare. Nu se găsi însă nici unul în măsură să dea vr'o desluşire tovarăşilor săi de veselie eternă. în cele din urmă tot Hermes se ridică şi vorbi astfel:
— Puternice fiu al lui Cronos, şi voi zei nemuritori şi zeiţe nemuritoare.
Vuetul năprasnic, ce a pătruns peste înaltele piscuri ale Olympului, se urcă la ceruri de dincolo de pontul Euxen, din văile udate de valurile spumoase ale Istrului. Acolo un neam de făpturi nefericite s'a desbinat şi se sfăşie; cad dintre ele cu miile şi se rostogolesc în ţărnă, spre a nu mai vedea în veci lumina soarelui. O ştiu prea bine, căci noaptea întreagă călăuzesc din acele părţi cete numeroase de suflete la barca posomoritului Caron. Şi spun umbrele toate ce vin dela Istru, că nici în împărăţia neagră a lui Hades nu poate fi întuneciune mai deasă şi viaţă mai tristă, ca în văile blestemate, unde au fost osîndite să-şi ducă zilele.
Dar haide, zeilor, să trimetem pe cineva ca să se amestece între acele fiinţe şi să culeagă ştiri destule. Căci s'au ivit între pămînteni de acei ce-şi zic filozofi, şi ne ponegresc în gura mare unde e lume mai multă, spunînd că noi am lăsat muritorii de veacuri în părăsire şi nu ne mai îngrijim decît de veselele noastre ospăţuri.
Plăcu zeilor propunerea lui Hermes. Se uitară deci cu toţii unul la altul şi se cercetară cu privirile îndelung, fără a spune un cuvînt. Dar nu se descoperi pe faţa nimănuia semne, că ar fi volnic a pleca la locul acelui crud măcel între fraţi de un sînge
Nu de multă vreme se afla însă între nemuritori un gîndi-tor pămîntean, însetat şi înfometat de înţelepciune, ce se strădă-nuise viaţa întreagă ca să pătrundă tainele firei, dar zadarnică
îi rămase truda. Căci cu cît gîndia mai adînc şi mai îndărătnic la mezul ascuns al lucrurilor, cu atît simţia că i-se încurcă şi se rătăcesc rosturile minţei. Astfel se rugase la zeiţa înţelep-ciunei ca să-1 primiască un timp în rîndul nemuritorilor,' spre a-şi potoli setea nestinsă de ştiinţă. Şi auzindu-i glasul plin de tîngă, zeiţei i se făcu milă, şi-i împlini rugămintea. Spre acesta se îndreptară acum toate privirile nemuritorilor, aşa că el îşi înţelese pe dată osînda. Adînc şi poruncitor răsună din mijlocul adunărei cereşti vocea zeiţei sale stăpîne:
— Fiu al pămîntului! Mergi în acel colţ al leagănului tău de naştere, de unde vine sgomotul turburător al seninătăţei noastre divine. Cercetează ce fel de făpturi viţuesc acolo, de'-s oameni ori lighioi neîmblînzite, şi află care e pricina de se sugrumă între dînşii, aruncîndu-se fratele împotriva fratelui, fiul împotriva părintelui, ca scorpionii în fundul mărei. Lasă privirile tale dornice de lucruri nouă să pătrundă în toate colţurile, să străbată toate aşezămintele, să le desvălue toate apucăturile şi adă zeilor nemuritori ştire întreagă şi deplină. Aceasta să ne fie răsplata, că ţ'am îngăduit să-ţi ostoeşti setea la isvoarele noastre de înţelepciune divină.
Se înclină gînditorul cu smerită supunere şi oftă adînc. Căci era grea sarcina şi nestrămutată vrerea zeiţei. El se porni deci în aceiaş clipă să facă porunca zeilor, şi-i fu lungă zăbava. •Trecu pe nesimţite an după an, de se făcură opt la număr, şi .sărmanul cugetător tot nu se mai arăta în adunarea nemuritorilor. Căci mereu descoperia înfăţişări nebănuite în sufletul acelor vieţuitoare, tocmai cînd credea că le cunoştea mai bine. Şi astfel se afunda pe zi ce merge tot mai adînc în cercetare.
Veniră însă încercări grele, cum încă n'a fost dat lumei să vadă, şi-1 alungară în sfîrşit din acele ţinuturi. Căci se frămînta toată făptura, se năpustiau toate neamurile luminate ale bătrî-nei Europe unul împotriva altuia cu furie sălbatecă, de se sgu-duia întreaga clădire veche a obştiilor omeneşti din temeliile ei cele din urmă. Era atunci timpul, cînd tot omul se uita pe sine: eşind din încercuirea fiinţei sale mărginite, fiecare se înălţa mai presus de el însuş, mai presus de orice grijă trecătoare, şi dus pe aripile uriaşe ale acelor întîmplări fără samăn în măreţie, se avînta în cuget şi în faptă spre culmile ameţitoare, unde bat vînturile veşniciei. Singure fiinţele, în mijlocul căror îl adusese osînda zeească, rămăsese tot cele de mai înainte, trăind tot de azi pe mîne, bătute numai de gîndul de a face voea unor simţuri prea de vreme moleşite. Sub povara micilor griji, ce •frSmîntâ orice biată mînă de ţărnă, ele păreau a înnota pe veci în noroiul prozei zilnice, nedestoinice de a ridica privirile
596
597
în sus şi a cuprinde vasta tragedie, ce se lărgia în depărtări ne mai ajunse şi se perdea în zările nesfîrşitului. S'ar fi crezut că un zeu iubitor din cale afară de batjocură ridicase timpurile la aşa uriaşă înălţime, ca ele să fie oglinda în care aceste sărmane făpturi să vadă cu ochii, în goală golătate, jalnica lor micime de suflet.
Se îndurera gînditorul pînă în adîncurile fiinţei sale, şi nu mai putu să sufere priveliştea unei asemenea decăderi lăuntrice. Apucă deci drumul spre colţul tăinuit al Olympului, unde nemuritorii reluase viaţa lor de senină veselie. Dar acum nu mai era de cunoscut! Păşia încet, şovăitor, cu spatele adînc încovoiate, sprijinindu-şi gîrbova fiinţă de un toiag puternic. Ochii i-se perduse în fundul capului, şi luciau ca doi stropi de ploae din adîncul unor găuri lungi şi strimte. Faţa era scofîlcită; prin pe-lea ei uscată eşiau peste tot oasele în afară şi loviau supărător vederea, ca nişte trăsături apăsate pe un chip făcut în condei. Ici colo pe frunte, ca şi pe capul fără fir de păr, purta urme adînci de lovituri de copită. întreaga sa fiinţă era dovadă vorbitoare de o îndelungată cunoştinţă cu nevoea cea mai neagră.
Se stinse veselia pe faţa nemuritorilor, cînd zăriră această umbră de pe altă lume, ce sămăna bine a schelet umblător.
— Ce-i asta? strigară ei uimiţi, cu toţii într'un glas. Zîmbi amar gînditorul şi răspunse:
— Asta e mărturia cinstei, de care se bucură fiii muzelor în prea fericita ţară, al cărei praf tocmai l'am scuturat de pe picioare.
Apoi scoţînd un vraf de hîrtii tot una cu însemnări, de unde se vedea bine că nu ş'a perdut timpul zadarnic, urmă astfel:
— Iată, mi-am făcut după puteri osînda şi vin înaintea feţelor voastre divine cu fruntea senină şi cugetul în pace. Am ales un număr de tipuri dintre cele mai interesante, le-am cercetat cu amănuntul, şi de aici m'am ridicat la încheeri asupra neamului întreg. îngăduiţi-mi, zeilor, să vă cetesc amîndouă părţile cercetărei mele în urmarea lor firească, şi cinstiţi-mă cu binevoitoarea voastră luare aminte.
Dar zeii erau nerăbdători să afle cît mai curînd şi mai în scurt cum e acel neam, ce sămăna a fi bogat în ne mai pomenite minunăţii. Rugară deci pe gînditor să treacă deadreptul la partea generală, lăsînd pe altă dată descrierea tipurilor ce i-au slujit ca temelie de fapt. De şi nu cu toată voea, el se supuse dorinţei zeilor şi desvoltă pas cu pas, cum urmează mai la vale, încheerile sale asupra ţărei pe care o cercetase atîta vreme.
I. ŢARA MĂGARILOR
Pînă acum vr'o opt ani nu se ştia nici în cer nici pe pâ-rnînt, că este undeva un colţ cu numele de mai sus. S'a întîm-plat însă acolo, în timpul de care pomenim, un cutremur social ce n'are samăn de cînd oamenii şi zeii îşi aduc aminte. O parte din veţuitoarele acelui colţ s'au răsculat, încă nu se ştie bine din ce imbolduri, împotriva celorlalte, şi o năprasnică ciocnire de copite s'a născut între aceste nenorocite animale. Sguduirea a fost atît de uriaşă, încît s'a împrăştiat ca în unde electrice în toate părţile universului, punînd de o potrivă în uimire pe zei şi pe oameni. De atunci muritorii de pretutindeni, într'un inimos avînt, s'au dus să cerceteze ce soi încă necunoscut de fiinţe locueşte în acel unghiu de pămînt, de care pînă atunci nimenea nu putuse avea cunoştinţă, căci un nor de întunerec nepătruns îl îndosise privirilor streine. Şi descoperirea a fost în adevăr minunată: s'a aflat că acolo veţuesc nişte animale, ce n'au de loc asemănare cu cele cunoscute pînă în timpul de faţă. Cel mai bine se pot asemui — unele la corp, altele la suflet — cu acel neam de nobile vietăţi, care au primit în botezul obştesc al plămădirilor naturei prea cinstitul nume de măgar. Totuş mă grăbesc a spune că apropierea nu e în totul fericită, căci măgăria acestor făpturi e cu totul nouă, şi se deosebeşte încă -după pătura socială la care se află. De aceia iubitorul de rarităţi e din belşug răsplătit pentru ostenelile sale, cînd merge acolo şi cercetează cu amănuntul această specie de măgari, atît de puţin cunoscuţi în regnul animal. M'am dus şi eu, o zei nemuritori, fiind trimis de zeeasca mea stăpînă. Şi nu-mi pare rău. Căci ceia ce am aflat întrece în minunăţie tot ceia ce credeam că voi putea şti vr'o dată despre făptură peritoare.
II. PATURILE SOCIALE DIN ŢARA MĂGARILOR
a) Măgarii de la sate
De cum treci .hotarele acestei ţări şi păşeşti în cuprinsul satelor, nu-i greu să te încredinţezi că ai intrat între adevărate animale. Locuinţile — ca să le zicem astfel — în care se adăpostesc aceste sărmane fiinţe, samănă întru cîtva cu grajdurile unde muritorii îşi ţin măgarii, cu deosebire că sunt mult mai proaste. Nu au nici podeală, nici pereţi, nici acoperămînt cum se cade, ci jumătate sunt săpate în pămînt, iar jumătate zidite în afară din vălătuci de lut, şi acoperite cu trestie ori cu
598
599
brazde de iarbă. înăuntru locueşte măgarul stăpîn, nu singur, ci într'o înduioşetoare frăţie cu alte animale: găini, viţei, porci. . ., pe care nu le deslipeşte nici odată de lingă dînsul.
înfăţişarea din afară a celor ce-şi fac viaţa în aceste tainiţe,, cinstite cu numele de case, e iarăşi cum se vede la orice li-ghioae. Sunt acoperiţi din cap pînă în picioare cu blană groasă şi păroasă. Dar ceva nemai văzut încă la alt animal de pe faţa pămîntului: lor nu le creşte blana din pelea proprie, ci e aşezată peste dînsa, aşa că poate fi desprinsă şi—pusă în cui! în-trebînd, în culmea uimirei, ce însamnă această ciudăţenie fără pereche, putui să înţeleg din nişte sunete întunecate, rostite lat şi leneş, cam următoarele. In urma unui păcat mare, pe care l'au săvîrşit bieţii urechiaţi în alte timpuri, au fost blestemaţi de zei să nu le mai crească păr în deajuns pe pele, ca la orice măgar cum se cade.' Şi de atunci s'au văzut şi ei nevoiţi să jupoae alte animale, şi să se apere cu blana acestora de toanele vremei. De regulă, ei tae blana unui animal jupuit în trei bucăţi: cu una se acopăr pe cap şi o numesc cuşmă; cu alta se acopăr pe corp şi o numesc cojoc; cu a treia învelesc picioarele şi-i dau numele de opinci. înfăşuraţi în această întreită blană de împrumut, măgarii de la sate apar peste tot păroşi, miţoşi, flocoşi, ca orice adevărată dihanie.
Hrana lor e iarăş aceia a unor animale. Ea se alcătueşte din erburi, cu deosebire din două soiuri, ce poartă numele de ceapă şi usturoi. Pe acestea măgarii săteni nu le mănîncă singure, ci împreună cu un fel de aluat vîrtos, adesea iute, de culoare galbenă uneori împestriţată cu vînăt, ce se cheamă mămăligă. Am auzit în urmă că această atît de stranie locţiitoare de pîne, ce nu se mai găseşte pe toată faţa pămîntului decît doar în ţara măgarilor, e privită chiar acolo drept hrana deosebită a 'măgarilor de la sate: cei dela oraşe socot ca o-înjosire să-şi atingă botul de dînsa. Scurt, întreaga viaţă externă a acestor prea nenorocite fiinţe, dela început pînă la sfîrşit, e o necurmată'măgărie.
Pe cît am putut afla, sguduirea socială prin care ţara măgarilor a ajuns la un aşa de mare renume peste tot unde calcă picior de om, a fost pricinuită de aceşti sărmani urechiaţi dela sate. Ei s'au răsculat' împotriva celor dela oraşe cu o cerere în adevăr semeaţă: voiau bieţii muritori să nu mai locuiască în vizuni, să nu se mai îmbrace în miţe şi să nu se'mai hrănească cu ierburi. Aşa dar, ei voiau nimic mai puţin, decît să înceteze de a fi măgari şi să trăiască ca oamenii. Fu fierbere mare în acele vremuri, cum nu s'a mai pomenit altă dată. Din toate satele pornia acelaş răget înfiorător de năprasnic, răsunînd în
600
w
cele patru unghiuri ale ţărei'ca mugetul valurilor spumegate: ne-am săturat de a mai vieţui ca nişte măgari, vrem şi noi să fim odată oameni! Şi ascuţindu-şi copitele, ei se'porniră cu furia nebuniei spre oraşe, împrăştiind peste tot foc şi pară, făcînd pustiu tot ceia ce întîlneau în cale. Se' cutremură toată măgă-rimea orăşenească şi cuprinsă de fiorii morţei, întîmpină pe sora ei dela sate cu un potop de gloanţe şi ghiulele. Cădeau nefericiţii măgari săteni ca firile de iarbă sub tăişul coasei, şi din toată răscoala lor nu s'a ales de cît praf şi cenuşă. Deasupra satelor prefăcute în ruine, adăpostiţi la buza tunului, stăteau mai marii dela oraşe propoveduindu-le cu blîndeţă creştină: pace vouă! Măgari v'aţi născut, măgari veţi rămînea!
Am rugat şi eu pe un ziarist în vrîstă, ce mi se părea mai luminat la minte de cît mulţi de ai săi, ca să-mi spună ce a fost cu această peste tot renumită întîmplare. Bătrînul măgar, zîmbind cu bunătate, mă lămuri astfel:
— „Cum că acea frămîntare socială, fără pereche în istoria vremei, a făcut să se ştie şi să se vorbiască peste tot de noi, e cunoscut de fiecine. Cu atît mai mult trebue să,ne arătăm părerea noastră de rău, că înţelesul ei adevărat nici pînă acum n'a ajuns la ştiinţa streinilor. De «fapt, totul se reduce la o simplă e-xperienţă de artă militară. Stătea marele nostru stat major afundat de veacuri în vegetare mintală, cînd deodată pe veci somnorosul său creer, ,ee pînă atunci nu dăduse încă semne de viaţă, se deşteptă ca prin minune din adormire şi formulă—spre desăvîrşita uimire a tuturor muritorilor—următoarea mare problemă: noi nu cunoaştem în deajuns puterea tunului nostru. Căci ea a fost cercetată de streini numai cu privire la forturi întărite cu beton. Dar pe lîngă aceste minunăţii născocite dincolo de hotare, noi avem la sate şi alte feluri de adăposturi, anume colibi întărite cu lut şi trestie—şi asupra acestora puterea tunului e încă necunoscută. Căci streinii ce au cercetat-o nici nu visase, că undeva pe pămînt se adăpostesc vieţuitoare şi în asemenea vizuini. Acest uriaş gol în arta militară, încă nebănuit de creer omenesc, e sarcina noastră să-1 umplem".
Iată deci în formulă limpede o problemă, a cărei deslegare eră menită să refacă din temelie meşteşugul războiului, deschi-zîndu-i orizonturi nouă, nemai ajunse de închipuire. Pe dată artileria noastră primi poruncă să-şi îndrepte tunurile împotriva satelor, şi să ia bine seama, ce putere au ghiulelele asupra colibelor ţărăneşti. Trebue să spun că eşirea experienţei a fost pe deantregul uimitoare: s'a aflat că tunul distruge o colibă cu acoperiş de trestie mult mai uşor, de cît un fort cu boite de beton. Marele nostru stat major, deplin mulţumit sufleteşte
601
cu această descoperire, o împărtăşi în aceiaş clipă tuturor statelor majore din lume, cucerind astfel sie şi neamului său glorie neperitoare.
Rămîne să mai adaog, ca un lucru cu totul lipsit de însemnătate, că în colibele asupra căror artileria noastră ş'a făcut experienţele ştiinţifice, se aflau din întîmplare şi cîteva mii de măgari săteni. Dar cine e de vină dacă nemernicele dobitoace n'au luat la timp sama, şi nu s'au cărat copitele în altă parte? Au fost făcute una cu pămîntul, cum prea bine li se cuvenea.
Abea se încheiase această experienţă de artilerie, cînd altă întîmplare de uriaşă însemnătate veni să turbure din nou ticnita vegetare mintală a marelui nostru stat major, silindu-1 să porunciască experienţe şi cu arma infanteriei. Un critic militar strein de mare renume aduse vestea, că în războiul anglo-bur un glonte a trecut prin şapte oameni — şi a ucis numai pe cel din urmă! Mare grijă veni atunci să frămînte sufletul valoroşilor noştri ostaşi de stat major: ce s'ar întîmpla, dacă şi gloanţele noastre ar avea această miraculoasă însuşire, de a ucide numai omul din urmă în tot şiragul, prin care trece? Aceasta ar fi desigur peirea neamului! îndată se dădu poruncă ofiţerilor noştri de infanterie să facă cele mai întinse experienţe, ne-cruţînd nici gloanţe, nici veţuitoare, şi să pună marele stat major în cunoştiinţă de învăţăturile căpătate.
Experienţele începură cu duiumul. Şi-ţi încălzia în adevăr inima să fi văzut cu cîtă pricepere le îndrumau ofiţerii noştri: cum scoteau măgarii din sate, îi aşezau turme turme, şi-i îm-proşcau cu salve de gloanţe, de cădeau urechiaţii ca snopii la bătaea vîntului. Apoi, în adînca lor conştiinţă ştiinţifică, ne-mulţămiţi cu învăţătura scoasă numai din cîteva încercări, puneau pe dată altele la cale; scoteau alte turme, dădeau alte salve, şi nu se opriau decît atunci cînd curăţiau satele de orice copită măgărească.
Aceste experienţe avură iarăş unul din cele mai îmbucurătoare rezultate: s'a aflat anume că glontele nostru ucide toţi oamenii prin care trece, nu numai pe cel din urmă. Şi iarăş împărtăşi marele nostru stat major această nouă descoperire tuturor statelor majore din lume, cucerind sie şi neamului său glorie neDeritoare.
S'a făcut imputarea, că ofiţerii însărcinaţi cu experienţele arătate au dat dovadă cam de prea mult zel, împrăştiind gloanţe din cale afară de multe în pelea sărmanelor dobitoace sătene. Dar, cum lesne se poate înţelege, eu mai curînd le-aş face din aceasta o cinste decît o imputare. Căci, cînd e vorba de interesul înalt al ştiinţei, ce mai însamnă pelea dobitoacelor? Şi
apoi, învăţăturile căpătate în materie de artă militară sunt de aşa covîrşitoare însemnătate, că te miri cum de au fost plătite numai cu pelea a unsprezece mii de măgari.
Zise, mă salută rîzînd măgăreşte, şi-şi văzu de drum.
b) Măgarii de la oraşe
O lume nouă se deschide celui ce călătoreşte în ţara măgarilor, cînd trece de la sate la oraşe: o lume, ce cu atît mai mult uimeşte, cu cît pe tot jalnicul drum spre căminurile orăşeneşti nimic nu naşte bănuiala, că acolo vei găsi atîta belşug de pompă şi strălucire. Lumea ce mişună pe străzi, mai numeroasă ■ca în oricare alte oraşe din lume, e îmbrăcată cu un meşteşug fără pereche. E o adevărată desfătare pentru privirile întristate de priveliştea satelor, cînd alunecă de sus pînă jos pe tăeturile de rară eleganţă ale acelor vestminte, ce nu oricărei făpturi de carne şi oase e dat să poarte. Locuinţile, mari, vesele, luminoase, răsuflă toată prisosinţa şi răsfăţarea unor fiinţe, ce-şi duc viaţa într'un etern farniente. In birturi găseşti tot soiul de delicateţe ce mintea poate să născocească şi pîn-tecele să mistue. Teatre, musichall-uri, variete-uri, cinematografe, grădini de vară şi de iarnă, berării, cafe-uri, tot felul de localuri de petrecere se află acolo în mare număr.
Două sunt lucrurile, ce împodobesc cu deosebire aceste oraşe, isbind straniu privirile streinilor: trăsurile de stradă şi—ofiţerii! Ca două perle fără samăn, aşa sclipesc pe uliţi şi în pieţele publice aceste podoabe, de cari oraşele măgăreşti pot fi cu drept cuvînt mîndre. La toate răspîntiile de samă descoperi, aşezate frumos în rînduri rînduri, trăsuri largi şi încăpătoare, ce atrag dornica luare aminte a trecătorilor. Au cai semeţi şi falnici, de par a sta în orice clipă să sboare în aer, şi sunt de o eleganţă desăvîrşită. Ca fermecat de această privelişte rară, laşi ochiul să alerge dela una la alta, şi nu ştii la care să te uiţi mai mult şi mai cu drag, căci toate se întrec deopotrivă în măreţie şi n'au pereche pe lume. Alăturea de ele, cu o talie turnată într'o uniformă strălucitoare, cu un cap destul de gătit, pentru a putea fi pus în vitrina celui mai luxos magazin de mode, cu încălţămintea tot o oglindă, de răsfrînge razele soarelui şi-ţi orbeşte privirile — foesc ofiţerii în pas de paradă, alcătuind un decor al străzei, cum nici un oraş din apus nu se poate mîndri că-1 are. ' Ceia ce însă, mai mult de cît toate, te uimeşte cînd rătă-
î  ceşti puţin în această lume feerică, ,e dulcele farniente, în care
602
603
aici toţi trăesc fără deosebire. Nimic nu poartă semne de muncă şi sudoare, ci mai curînd pare că ai fi intrat la o petrecere eternă. Nici urmă de grabă pe străzi ca şi în localuri: toţi se mişcă agale, păşesc alene, cu hainele neîntinat de curate, cu obrajii albi ca zăpada. Se pare că nu e lucru mai strein acestor prea cinstite feţe, de cît petele de colb ori pîrleala de soare. Şi ori unde-ţi îndrepţi paşii, întîmpini aceiaş dulce răsfăţare, aceiaş seculară necunoaştere a tot ceia ce e nevoe zilnică. Intre localurile lor publice nu afli unul croit pentru muncitorul, ce vine în grabă să ia o înviorare de o clipă; toate sunt pentru fericiţii fii ai soartei, ce o duc în ele într'o necurmată gîdilire a simţurilor. Şi aşa sunt în aceste oraşe oricare alte aşezăminte. Dar în sumedenia mărturiilor de lux şi de trîndăvie, ce te isbeşte la fiecare pas, mai vorbitoare decît toate e desigur aceia, pe care o dau trăsurile. Nu se poate închipui ceva mai frumos, şi în acelaş timp mai nefolositor, decît aceste mijloace măgăreşti de călătorie. Sunt aşa de elegante, că ţ'ar fi ruşine să arunci înăuntru vr'o legătură oricît de mică. Un pod de pus lucruri deasupra, cum se obişnuieşte în alte părţi, se înţelege să nu găseşti la ele, căci aceasta le-ar strica toată impunătoarea înfăţişare. E lesne să-ţi închipui încurcătura streinului, ce ar avea poftă să călătoriască în această ţară împovărat cu mai multe lăzi ori geamantane: cum le-ar duce dela gară în oraş, singur Cel de sus ştie. De altfel aşa e şi firesc să se întîmple în nişte oraşe, unde trăesc tot fiinţe alese, cari nu fac nimic, nu călătoresc cu nimic, ci se slujesc de trăsuri numai cînd es la primblare. Pentru aceasta însă ele sunt, ce-i drept, fără samăn.
Din ce mijloace ascunse trăesc aceşti orăşeni? Iată ce se întreabă în chip firesc tot streinul, care vine aici pentru întîia dată. Dar nimenea nu ştie! Se bănueşte doar că ei au fost mai iscusiţi la minte decît sătenii şi au descoperit undeva, într'un colţ tainic, un isvor de nesecată bogăţie, din care le curge zi şi noapte lapte şi mere deadreptul în gură, fără măcar să dea din mînă. Ori, cine ştie!, poate că aceşti fraţi întru măgărie ai sătenilor vor fi găsit undeva o măgăriţă cu însuşiri rare: ascultătoare, supusă, ce la mulsoare nu dă nici cu coarnele nici cu piciorul. [Iar această măgăriţă măeastră trebue să fi avînd un unger cît toate zilele de mare, aşa că măgarii orăşeni pot mulge de aici tot ceia ce le trebue şi nu le trebue, pentru viaţa lor de necurmată risipă fără sudoarea muncei.
Da, în ţara măgarilor oraşele alcătuesc o lume în adevăr nouă, cu care nu se poate asemui cîtuş de puţin cea dela sate. Cînd stai şi priveşti toată această eleganţă pe din afară, nici prin gînd nu ţ'ar trece că şi aici locuesc nişte urechiaţi |ca
TI
oricare alţii: la faţă totul te face să crezi că ai aface cu adevăraţi oameni.
Şi totuş! Este un lucru, ce cam dă de bănuit chiar cînd te mărgineşti a privi oraşele măgăreşti numai pe deasupra: e desăvîrşita lor murdărie, care cu siguranţă nu-şi găseşte pereche în nici un alt colţ din lume. De aceia te şi isbeşte aici o născocire nemai văzută în altă parte, ce în mod vădit ş'a luat fiinţă din trebuinţele locului. E vorba de un fel de jumătăţi de gumă, pe care aceşti orăşeni le pun peste ghete de cîte ori es din casă. Ele au rostul de a le feri picioarele de mocirla uliţilor, de aceia cînd se întorc înapoi le descalţă, le lasă la uşă şi intră înăuntru cu încălţămintea curată. E înveselitor să vezi grija acestor muritori de a-şi curaţi copitele, cînd mai nimerit ar fi ca ea să facă loc grijei de a-şi curaţi străzile.
Nu-i vorbă, oarecare silinţă tot ş'au dat bieţii urechiaţi de a mai subţia puţin din noroiul orăşenesc, dar într'un fel cu totul deosebit şi neîntrebuinţat de alte vieţuitoare. Ei au săpat pe uliţi, la fiece mică depărtare, adînci hîrtopi, ca să strîngă înăuntru murdăria dimprejur. Cum însă nu s'au gîn-dit cel puţin să pună un capac peste aceste depozite de gu-noae, desigur spre a nu ascunde o atît de rară podoabă a străzilor, la cea mai mică bură de ploae ele devin adevărate băltoage, în care nu rareori întîmpini cîte un — porc tolănit în acelaş dulce farniente, în care aici oricine trăeşte. Şi e vrednic de văzut în ce extaz stă şi priveşte chiar un asemenea patruped la sclipitorul lux al măgarilor orăşeni, între a căror picioare el are deosebita cinste de a-şi face baea zilnică.
Dar neîndoelnic, mai minunată între toate minunăţiile e dragostea adîncă, ce urechiaţii dela oraşe par a avea pentru scumpul lor noroi. Astfel, de vreme ce ei n'au isbutit să-1 îndepărteze, te-ai aştepta cel puţin să facă tot chipul de a-I ascunde privirilor streine. Cu totul dimpotrivă! îndată ce creerul omenesc a născocit lumina electrică, întîia lor grijă a fost să-şi „modernizeze" străzile cu dînsa — fără a se gîndî să le mai măture puţin de gunoi. Şi-ţi înveseleşte cu adevărat sufletul să vezi cum mocirla, la lumina orbitoare a becurilor electrice, îţi rînjeşte cinic în faţă, ca şi cum s'ar bate ea înseş joc de prostia acelora, care în loc s'o ascundă de ruşine, au scos-o cum nu se poate mai bine la iveală. Mai ţ'ar veni a crede că aici noroiul are mai mult simţ pentru humor, decît cei ce i-au făcut cinstea de a îndrepta asupra-i razele electrice.
Această ciudată „civilizaţie" te face, ce-i drept, să ridici
604
605
din umeri, şi îţi dă de bănuit că în oraşele din ţara măgarilor vei descoperi multe minunăţii. Totuş, cînd ridici privirile şi le laşi să rătăcească pe case înalte şi frumoase, pe vestminte elegante, pe feţe lucitor de îngrijite, nimic nu-ţi sdruncină încrederea că eşti între oameni. Trebue să cobori în adîncime: să le cercetezi cultura şi caracterul, să vezi cum le e justiţia, patriotismul, morala, şi abia atunci înţelegi că te afli în realitate între adevăraţi măgari. Dar nişte măgari de alt soi de cît cei de la sate! Căci măgăria lor nu mai stă pe dinafară, ci pe dinăuntru: ei nu sunt măgari la corp, ci la suflet. E deci firesc că cel ce-i priveşte pe deasupra socoate că are înainte oameni în tot locul. Numai cînd trăeşti mai îndelung cu dînşii, şi ajungi să-i cunoşti pe dinăuntru, descoperi cu cine ai a face. Atunci vezi că în vreme ce corpul acestor veţuitoare se răsfaţă în curăţenie omenească, sufletul înnoată într'o cumplită murdărie măgărească.
c) Cele trei pături ale măgărimei orăşeneşti
Potrivit cu măsura murdăriei lăuntrice, măgarii dela oraşe alcătuesc trei pături sociale deosebite — măgăreii, măgarii şi măgăroii — ce se ridică cu atît mai sus în cinste, cu cît e mai mare grosimea măgăriei pe care o tăinuesc în suflet.
Cei mai jos stau măgăreii. Aceştia poartă numele simbolic de luminători ai neamului, şi sunt însărcinaţi cu învăţătura tinerimei. Stratul de măgărie, ce se aşterne pe sufletul ior, e cel mai subţire, poate fiindcă ei sunt cei mai puţin spălaţi dintre măgarii dela oraşe. Astfel o parte din măgăria lor lăuntrică a eşit în afară şi s'a mai depus şi pe corp. E drept, au strigat şi ei într'o samă, şi strigă mereu cu răgete jalnice de foame, să fie ridicaţi ceva mai sus pe scara măgăriei, căci nu mai pot îndura priveliştea necurăţeniei în care înoată. Dar totul e zadarnic. Căci în prea luminatul sfat al neamului, cu toată bunătatea unor inimi ce simt şi înţeleg durerile altor burte, măgarii de sus le-au răspuns odată pentru totdeauna: pace sufletului vostru măgăreicesc! In mănoasele grădini ale binecuvîntatei noastre teri creşte în deajuns ceapă şi usturoi, pentru ca să puteţi paşte la ele ziua întreagă. Dar noi ne-am înfruptat la alte soiuri de vegetale, şi nu putem goli esla noastră ca să umplem pe a voastră.
Ei păzesc şi întreţin, bieţii măgărei, ceia ce la ei se cheamă isvoare de cultură. Cei mai numeroşi şi mai pîrliţi se află, fireşte, la isvoarele cele mai sărace. Cu cît isvorul se îmbo-
găţeşte, cu atît şi măgărelul înaintează în măgărie. Astfel sus de tot, la isvoarele cele mai înalte şi mai bogate, de unde cultura măgărească se revarsă în valuri peste toată ţara, acolo măgăreii se împuţinează, în schimb măgăroii mişună. E deci firesc, că cel ce se duce să cerceteze moravurile locului găseşte la aceste aşezăminte, zise academice, o bogată recoltă în tipuri de măgari. Noi înşine am recrutat tot acolo specimenele cele mai interesante pentru cercetările de faţă.
^ Altă pătură orăşenească, ce stă mai sus în măgărie, se ălcătueşte din măgarii propriu zişi. Aceştia poartă numele simbolic de stîlpi ai dreptăţei. Ei sunt cunoscătorii legilor, au însărcinarea de a veghea la domnia lor neştirbită, şi alcătuesc pătura cea mai de seamă a măgărimei orăşăneşti. Astfel streinul doritor a cunoaşte morala obştească, aşa cum ea domneşte în această ţară în lung şi în larg, n'ar face mai bine decît cercetînd acele vieţuitoare care poartă între măgari numele de avocaţi, jurişti ori legişti. Apucăturile acestora, ca şi ideile ce le luminează calea dreptăţei, sunt în adevăr de o minunăţie rară. Le vom vedea cînd vom cerceta justiţia măgărească.
Se înţelege că stratul de măgărie sufletească e mult mai gros la măgari de cît la măgărei. De altfel în zilele obişnuite ei nu se deosebesc de ceilalţi fii ai neamului, şi umblă chiar îmbrăcaţi la fel cu dînşii. Au însă anumite zile mari, cînd măgăria lor sufletească intră în funcţie şi-i face să se cam întreacă în murdărie. Atunci, se înţelege, simt şi măgarii trebuinţa de a se acoperi ceva mai cu grijă spre a-şi ascunde necurăţenia lăuntrică de priviri streine. Astfel ei îmbracă o togă neagră, solemnă, lungă de sus pînă jos, împodobită cu o panglică albă la gît, cu mîneci largi şi pline de creţi. Pe cap pun o chitie mică, rotundă, deopotrivă de neagră şi solemnă. Cînd măgarul îşi acopere sufletul în acest fel, se zice că el face dreptate. Cam de ce soi e dreptatea măgărească, vom vedea mai la vale.
Cei mai sus în măgărie stau măgăroii, alcătuind pătura a treia a patrupedelor noastre orăşeneşti. Ei poartă numele simbolic de părinţi sufleteşti sau călăuzitori ai spiritelor, se dau ca trimişi ai lui Dumnezeu pe pămînt, şi fac pe mijlocitorii între el şi măgărime. Cu alte cuvinte, ei sunt ceia ce noi numim preoţi sau duhovnici, şi stratul de măgărie sufletească e la dînşii de aşa uriaşă grosime, în cît — închipuiţi-vă! — măgarii înseş îi arată de departe cu copita şi le strigă în faţă că sunt nişte măgari. De altfel murdăria lor lăuntrică
606
607
s'a găsit o fericită expresie în zisa peste tot cunoscută în ţară la urechiaţi: să faci ce zice popa — nu ce face el!
îmbrăcămintea măgăroilor nu se mai asamănă cu a celorlalţi fraţi de sînge. Căci de vreme ce ei întrec pe toţi în măgărie, simt în chip statornic trebuinţa de a-şi acoperi sufletul cu o mască solemnă. Astfel, cînd es în lume, ei poartă mereu o uniformă de culoare neagră, anume făcută ca să orbească şi să înşele naivii. Ei învelesc trupul într'un halat larg, som-bru, ce cade tot în falduri pînă la pămînt şi e strîns la mijloc cu un elegant colan; în mînă poartă un toiag lung, adesa încheindu-se cu o măciucă de argint la capătul de sus; pe cap pun o pălărie stranie, în formă de căldare acoperită peste tot cu o pătură groasă de funigină.
Aceasta e perdeaua externă, cu care măgăroii îşi acopăr murdăria internă în zilele obişnuite. Cînd vin apoi zilele mari, în care măgăroiea lor intră în funcţie, urcîndu-se chiar peste nivelul la care ea stă de obicei, grija costumăriei întrece în adevăr pe toate celelalte. Atunci ei îmbracă o haină sclipitoare, cusută tot în fir; pe cap pun o căldare mai afumată ca oricînd; pe pept atîrnă deosebite lucruri simbolice; în stânga duc o cruce de argint, în dreapta leagănă mereu o căldăruşă în care ard deosebite miresme puternice, învăluindu-se astfel într'un nor gros de parfumuri. Cînd măgăroiul acopere necurăţenia sa lăuntrică sub această impunătoare mască, se zice că face slujbă divină. în acele clipe el pare în adevăr o făptură eterică, trimisă din altă lume pe pămînt, ca să aducă acestor nenorocite şi lesne crezătoare dobitoace o veste bună.
Acestea sunt cele trei soiuri de urechiaţi, ce alcătuesc împreună clasa zisă luminată din oraşele măgarilor. Să ne ţinem acum bine nasul, şi să cercăm a răsbate în deosebitele cotituri ale interesantei lor fiinţe.
VII. PATRIOTISMUL MĂGARILOR
Abia rosti vorbitorul aceste cuvinte — şi un hohot tunător de rîs, ca un cutremur din inima pămîntului, isbucni în rîn-durile prea fericiţilor zei de pe Olymp. Priveliştea era acum departe de a mai părea aceia a unui sălaş divin: unii din nemuritori stăteau încă pe scaunele lor de fildeş şi ţinîndu-se strîns cu amîndouă mîinile de burtă, se legănau încet înainte şi înapoi, deschizînd gura cît le ajutau puterile — cum numai
un fericit nemuritor e în stare să facă — şi rîzînd cu zgomotul fortunei, de le curgeau lacrămile şiroaie pe obraz; alţii se sculase de pe scaun, întorsese spatele divinei adunări, ca s'o scu-tiască de vederea unei feţe stricate de atîta revărsare de veselie, şi ţinîndu-se la rîndul lor cu mînile de burtă, se aplecau mereu pînă la pămînt, în salve necontenite de rîs, ca nişte arbori înalţi la bătăile uraganului. Vuetul era adînc şi surd, ca şi cum zeci de guri de vulcan, una alăturea de alta, ar fi is-bucnit cu toatele deodată. O zi şi o noapte ţinu veselia prea fericiţilor locuitori ai Olympului: acum părea că conteneşte, acum începea însă din nou tot cu mai multă aprindere, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dînşii. Astfel vorbitorul nostru avu tot timpul să stea la masa lor îmbelşugată, şi să se învioreze cu mîncare şi băutură de atîta trudă mintală. Iar după ce zeii nemuritori se saturară în deajuns de rîs, şi-şi şterseră ochii de lacrimi; pe cînd ici colo în divina adunare tot mai is-bucnia cîte o salvă singuratecă de veselie, ca un tunet rătăcit cînd fortuna bate în retragere, cunoscătorul ţărei măgarilor începu iarăş cuvîntarea sa:
_ Văd, o zei nemuritori, că veselia voastră e mai adîncă şi mai curată de cît oricînd. De sigur că după atîtea măgării, ce avui cinstea să desvălesc înaintea ochilor voştri divini, nu v'aţi
aşteptat să mai auziţi şi de măgăria patriotică, care pune vîrf la toate. Veţi fi gîndit de bună samă, că nu e animal, aşa de lipsit de ruşine, fie el chiar măgar, care să mai slăvească un neam ce merită ori ce afară de slavă. Astfel cînd m'am pregătit să vorbesc despre urechiaţii patrioţi, ce privesc streinul dîrz în faţă şi-i numără în gura mare virtuţile neamului, aţi isbucnit în hohote. Şi aţi dovedit prin aceasta, o zei nemuritori, că n-aţi înţeles încă destul din arătările mele de pînă acum, ce însamnă a fi măgar.
Patriotismul măgarilor e floarea cea din urmă şi cea mai mîndra, ce a răsărit din năzuinţa obştească a neamuiui de a-şi ascunde măgăriile, a le spoi bine pe dinafară şi a eşi în lume sub piele omenească. Cel ce întrece în acest meşteşug pe toţi alţii, devenind astfel un maestru al spoelei, deopotrivă de în-demănatec în minciună şi înşelare, acela e sărbătorit în ţara măgarilor sub numele de patriot. Silinţele unui asemenea patruped se îndreaptă în două părţi. El încearcă mai întâi să se spoiască bine pe el însuşi, ca să pară adevărată perlă de omenie. Apoi, cu fiinţa aşa fel împodobită, păşeşte la a doua şi adevărata sa sarcină patriotică: el spoieşte mult iubitul său neam cu atîta maestrie, de pare că nu e făptură pe lume, din toate cîte s'au plămădit în sînul naturei, care să se poată asemăna în
608
39 — Dreptul la memorie, voi. III.
609
w
curăţenie sufletească cu un urechiat. Tresaltă atunci toată mă-gărimea de fiori de veselie, şi un potop de bacşişuri răsplăteşte zeloasa cinste a patriotului. El primeşte în lunga şi larga sa eslă tot ceia ce burta poate să dorească şi botul să mestece. Nu-i decît firesc, că întrezărirea unor daruri atît de ademenitoare a avut asupra ţerei o înrîurire magică, dînd naştere unei adevărate pusderii, de patrioţi, harnici candidaţi la bacşişuri naţionale. Astfel măgăria patriotică, care a prilejit veselia voastră divină, a ajuns de fapt cea mai întinsă şi mai groasă, din toate cîte înfloresc pe pămîntul măgarilor.
Ce-i drept, la lumina nepărtinitoarei judecăţi patriotismul măgăresc pare cu atît mai straniu, cu cît măgarii înseş privesc pe fiii neamului cu o neîncredere ce atinge culmele dispreţului. Ca la noi la nimenea — aşa repetă ei mereu faţă de isprăvile, din care se alcătueşte atît de jalnica lor viaţă obştească. Această zisă, scurtă şi simplă precum este. vorbeşte în realitate mai mult ca zeci de volume asupra felului cum singuri urechiaţii îşi preţuesc nobilul neam. în adevăr, e de ajuns numai să le porţi numele, ca să fii pentru dînşii o făptură bună de nici o treabă. Tot ceia ce plămădeşte în sudoarea fierbinte a frunţei un gînditor de acelaş sînge, e osîndit mai dinainte la zîmbetele lor de milă. Măgarii par a-şi cunoaşte îndestul cuprinsul adînc de măgărie sufletească, oricît cearcă să-1 ascundă în faţa lumei, şi a-şi da bine seamă, că dintr'o asemenea obîrşie nu poate să ia fiinţă nimic de soi. Astfel orice zice şi face un strein, are pentru ei mai multă însemnătate, de cît ori ce zice şi face unul de ai lor. Straniu, ne mai închipuit de straniu: chiar acei dintre dînşii, ce se urcă mai sus de nivelul obştesc, păşind în Sanctuarul Talentelor, trebue să fie recunoscuţi mai întîi de lumea streină. Şi numai după aceasta pot învinge şi bunii lor fraţi, cu mare greu, ceva de neîncrederea lor firească faţă de orice e măgar. Dar cu toată aureola streină în jurul frunţei,. aceşti apostoli ai ştiinţei şi artei nu sunt încă scutiţi de lovituri de copită, cînd se întorc pe locurile strămoşilor. Astfel nu rareori se întîmplă ca ei să-şi scuture praful de pe picioare, şi să treacă pe vecie graniţele ţerei, spre a-şi sfîrşi zilele la vetre streine. Şi acolo trăesc în linişte, se simt bine, între talente şi merite de tot felul. Căci talentele sunt totdeauna încîntate să descopere alte talente, cum şi măgarii sunt mereu încîntaţi să vadă în jur numai măgari.
Şi aşa de trei ori nenorociţii, pe care o soartă vitregă i-a făcut să se nască în ţara măgarilor şi natura nemiloasă le-a pus pe umere povara talentului — mai apăsătoare aici decît oricare alta — se văd osîndiţi să poarte deapururea pe frunte
610
un îndoit stigmat al impotenţei intelectuale. Ei au de luptat deopotrivă, cu neîncrederea streinilor ca şi cu neîncrederea ţerei lor proprii. Şi în acest sbucium sterp şi tragic, ei se istovesc mai mult decît în truda sacră a creaţiei. Căci ştie Sfîntul dacă ajung vr'odată să învingă îndoeala altor neamuri, dar e ne-sdruncinat ca firmamentul, că îndoeala celor de un sînge n'o pot răpune cu totul înveci de veci. Nu, măgarii nu iartă nici odată crima de a te urca ceva mai sus ca dînşii, şi a fi ceva mai mult ca un măgar. Cadavru să fii, şi'ţi isbesc mormîntul cu copita, de-ţi sfarmă sicriul în bucăţi; cenuşă să fii, şi-ţi sdrobesc cinic urna mortuară, de-ţi împrăştie praful oaselor în cele patru vînturi ale cerului. Căci ei n'au linişte în suflet pînă nu se conving, că sub pretinsul talent s'a ascuns tot un măgar ca dînşii, şi pentru aceasta nu se sfiesc să tulbure nici liniştea solemnă a mormintelor.
Totuş! în ţară la urechiaţi foesc patrioţii ca roiurile, de albine. Ei mişună în toate unghiurile, păzesc toate potecile, toate intrările la hambarele obştiei, aţin mai mulţi ca frunza pă-durei, mai deşi ca năsipul mărei. Căci neamul măgarilor a ştiut bine ce face: el s'a brăzdat pămîntul în lung şi lat cu ferul tăios al minciunei şi al spoelei, a aruncat întrînsul sămînţa mănoasă a risipei fără sudoare, l'a stropit din belşug cu aghi-azma binccuvîntată a bacşişului, şi l'a făcut astfel rodnic în plante patriotice, cum nu e altul sub soare.
De altfel, măgarii patrioţi nu se lasă nici de cum mai prejos de ceilalţi, cînd e vorba de a cinsti munca neamului cu vorbe şi zîmbete de dispreţ. Dar în fericita lor ţară aceasta nu se crede a le dăuna drepturile la titlul de patriot. Ajunge ca ei, cînd se află în obştie, să se arate cei mai aprinşi înlăţători de slavă faţă de tot ceia ce e măgăresc. încolo, cînd sunt între dînşii, varsă şi aceşti urechiaţi năcazul lor cu nemiluita pe capul fiilor ţerei.
Iată, de pildă, cam ce fel vorbesc măgarii patrioţi în adunări obşteşti:
„Fraţilor, un fior de înălţare sgudue toată făptura măgărească, cînd priveşte trecutul ca şi prezentul neamului, deopotrivă de falnice amîndouă. Strămoşii noştri, deapururea neîntrecuţi în vijelie, s'au doborît duşmanii cu lovituri de copită atît de năprasnice, că au pus în uimire toate vietăţile de pe faţa pămîntului. Sunt veacuri, şi pismuitorii propăşirei noastre, ştiind ce ne poate copita, n'au mai cutezat să treacă hotarele ţerei. Generaţia de faţă poate ţinea capul sus cu mîn-drie în faţa lumei, căci ea stă în chip vrednic la înălţimea ce-
39" 611
w
lor de odinioară. Vitejia feciorilor noştri e cunoscută în toate unghiurile pămîntului, insuflînd duşmanilor teamă, iar nouă aducîndu-ne pace şi înflorire în toate ramurile de muncă ale spiritului. Cultura noastră luceşte peste tot cu fală, orbind privirile uimite pînă şi a minţilor celor mai luminate; justiţia şi morala, ce ne călăuzesc paşii în viaţa obştească, sunt pentru toate veacurile "pilde neîntrecute de curăţenia lăuntrică, de înălţarea peste grijile peritoare, de îndreptare a ochilor sufletului tot cătră Ideal, tot cătră Etern. Astfel, oricine dintre noi trebuie să fie mîndru de a şti de ce neam este, trebue să tremure de ruşine numai la gîndul, că ar fi putut să se nască altă lighioae de cît măgar".
Puternice răgete de „bravo", furtunoase lovituri de copită răsplătesc cu prisosinţă asemenea inimoase cuvîhtări.
Iată acum cam cel fel vorbesc patrioţii măgari, cînd sunt între dînşii:
Unul: Nu e sub soare neam mai ticălos ca al nostru. întreaga orînduire în această ţară e putredă din temelie. Dregătorii treburilor obşteşti n'au pildă pe lume în lipsă de conştiinţă. Toţi, dela cel mai mic pînă la cel mai mare, fură pe întrecute. Se pare în adevăr, privind lucrurile la lumină, că noi suntem un neam de hoţi buni de dus la spînzurătoare.
Altul: Adevărat, prea adevărat! Uitaţi-vă dincolo de hotare, la oricare din neamurile ce mai trăesc pe faţa pămîntului: nici unul nu are o morală atît de putredă ca a noastră, sau mai bine, nici unul n'a putrezit la suflet într'atîta, ca să strălucească prin dispreţul moralei la fel cu al nostru. E de ajuns numai să calci pe pămîntul terilor streine, şi-ţi creşte inima de desfătare, pare ca'i fi pe altă lume.. Căci acolo fiecare se uită pe el. însuşi neavînd de cît un gînd şi un dor: acela de a-şi pune umărul la propăşirea neamului. Dar la noi? Peste tot aceiaş trîndăyie şi nepăsare, aceiaş lipsă de interes şi jertfă spre binele obştiei.
Altul: Cultura noastră e o cîrpocire, să-ţi scapi rîsul numai cînd gîndeşti la dînsa. Tot aceia ce au făcut aşa zişii luceferi ai ţerei, e o înjghebare stîngace din furturi dela alte neamuri. S'ar părea că creerul fraţilor noştri zace în aşa mo-leşală, că nu mai e destoinic să dea la lumină decît doar intrigi politice şi păcate morale. Căci ceia ce e mai bun între podoabele culturei noastre, întrece în prostie, tot ceia ce e mai prost la alte neamuri.
Altul: Justiţia noastră e o perlă de neîntrecută ticălo.şe-nie. Nu e suflet de idealist, ce a visat şi a lucrat să-şi ducă
neamul spre mai bine, care totuş să nu fi simţit puternicile lovituri de copită ale celor ce-şi zic stîlpi ai dreptăţei. în schimb toţi hoţii de codru, care mişună în cluburile politice şi sug vlaga ţerei pînă la oase, păşesc mîndru cu fruntea sus, încununaţi în aureola cinstei. Dar ce se poate aştepta dela un neam atît de muced la conştiinţă? Cum e el, aşa şi justiţia sa. Astfel ea consfinţeşte ceia ce el face: loveşte cinstea şi apără hoţia.
Altul: Dar politica noastră? Un haos de minciuni şi fărădelegi, de neghiobii şi trageri pe sfoară. O atmosferă înăbuşitoare, încărcată cu toate miasmele ce nu se mai află pe Iunie, domneşte în cluburile partidelor de ţi-se încreţeşte carnea cînd te gîndeşti la ele. Nu e suflet cinstit, care să nu le simtă mirosul şi să nu-şi ţină nasul la depărtări de sute de stînjeni. Căci o morală mai decăzută ca aceia a politicianilor noştri nu ş'a luat încă fiinţă sub soare. Să mărturisim drept cu mîna la piept: am ajuns să stăm cu vrednicie la coada tuturor veţuitoarelor pămîntului.
Toţi în cor: Nu e ţară mai oropsită de Creator ca cea mă-gărească! Mai bine să te naşti orice alt soi de lighioae, numai măgar nu!
Aşa se face patriotism în ţara măgarilor.
Suntem la capătul tristei noastre cercetări, o zei nemuritori! Vă fac răspunzători în faţa conştiinţei voastre divine, căci dintre toate plăgile cu care aţi lovit nefericita ţară a măgarilor, nu e una mai groaznică şi mai ucigătoare ca. patriotismul măgăresc. El e acel ce a înălţat în slavă acea stranie idee de cinste, care va duce la peire întreg neamul: dela el au învăţat fiii ţerei să creadă, că a trece de om cinsit în faţa lumei nu înseamnă a se curaţi de murdărie, ci a se împodobi aşa de frumos pe dinafară, în cît streinii să nu le mai poată descoperi necurăţenia. De aici o adevărată furie a spoelei s'a năpustit peste această ţară de pronia voastră lăsată în părăsire, un văl gros s'a ţesut deasupra şi se ţese încă cu hărnicie, astfel că nici mucegaiul nu se mai vede, nici putoarea nu se mai simte. Şi nu e pîrlit de idealist; fie el cît de bolnav la minte, care să mai aibă nebuna cutezanţă de a sfâşia vălul criminal şi a scoate sub ochii lumii murdăria tăinuită într'însul. Căci ştie bine că măgarii patrioţi, în toată sălbătăcia răsbunărei că li s'a prăbuşit prea frumoasa şi prea patriotica operă, se vor porni asupra-i cu atotputernicele lor copite. Nu e deci minune, că aceşti harnici înaintaşi în măgărie au stîns orice năzuinţă ele curăţire, au înăbuşit orice avînt spre mai bine. Sub orbitoarea
612
613
spoeală, pe care ei o apără cu sfinţenie, ca nu cumva streinii să poată privi îndărăt şi în acest chip „cinstea" ţerei să sufere vr'o ştirbire, noianul de măgărie lăuntrică ameninţă să treacă la viaţă eternă. Şi astfel neamul măgarilor moare de plaga patriotismului, care-1 spoeşte pe dinafară şi-1 roade pe dinăuntru.
Fie-vă milă de aceste fiinţe, o zei nemuritori, deschide-ţi-le ochii! Faceţi-le să se trezească din visul grozav al în-şelăciunei de sine, în care le leagănă patrioţii şi daţi-le în-drăsneala eroică de a privi în faţă realitatea goală. Vor înţelege atunci că dintre toate măgăriile, ce s'au găsit sălaş în sinul neamului, cea mai mare, mai neruşinată şi mai inconştientă e măgăria patriotică. Şi se va face în creerul lor lumină, şi în furia răzbunărei se vor năpusti asupra tuturor patrioţilor de meserie, de le vor împărţi dreptate supremă — dreptatea din urmă ...
Alte fiinţe vor veni să le ia locul, ce cu sufletul străpuns deopotrivă de fiorii durerei şi ai credinţei sacre în mai bine, vor vorbi lumei astfel:
„Recunoaştem în faţa zeilor şi a oamenilor, că apele cul-turei ne-au spălat numai pe deasupra, iar în adîncul sufletului tot măgari am rămas. Şi aceasta nu e o ruşine, căci neamul nostru e încă la început şi toţi oamenii au fost ca dînsul cînd abea vedeau zorile veţii. Ar fi o ruşine numai cînd am cerca să ascundem măgăria noastră, cum au făcut odinioară patrioţii de tristă amintire. Dar de acum aceste timpuri au intrat pe veşnicie în negura trecutului; de acum să ştie întreaga lume cinstită de dincoace şi de dincolo de hotare, că am declarat război pe faţă tuturor măgarilor şi tuturor măgăriilor".
O eră nouă va începe atunci în ţara măgarilor. Stratul gros de spoeală, pe care l'au aşternut peste murdăriile neamului patrioţii, naţionaliştii şi alţi măgari de aceiaş teapă, va fi ras ca nici urmă să rămîe. Şi se va ridica iarăşi toate stavilile, se va dărîma toate zăgazurile, se va deschide largi toate porţile şi se va da drumul rîurilor streine, de se vor revărsa apele curăţitoare mai bogate şi mai spumegoase ca oricînd. De sus. dela înălţimea chemării lor sfiinte, noii eroi ai culturei — herolzii altei ere, apostolii luminei adevărate, stîlpii veacurilor ce vor să vină •—■ vor curaţi cu mătura cea mare toate murdăriile de pe plaiurile măgăreşti, devenind astfel mîntui-tori neamului. Răsări-va atunci alt soare peste această mult încercată ţară, şi-i vor zîmbi alte stele, mai frumoase şi mai luminoase de cît cele de acum. Şi vor avea cu toţii altă soartă, şi vor lua cinstiţii şi necinstiţii altă răsplată. Se vor ivi zorile altor zile şi pentru nenorocitele făpturi ce au fost sortite să
poarte condeiul şi să mînuiască cuvîntul, de nu vor mai avea tot cinstea răgetelor de batjocură şi a loviturilor de copită ci vor putea să-şi împlinească divina menire de luminători' ai obştiei într'un încunjur de ceva mai multă pricepere şi ceva mai mare dragoste. Bucurase-vor atunci cenuşile mele din admcunle pămîntului, că au ajuns să simtă ceia ce ochii mei n au avut fericirea să vadă: că ţara măgarilor nu mai pare ci este ţara oamenilor.
* Din Ţara Măgarilor. însemnări, Bucureşti, 1916.
614
MIHAI D. RALEA
Fenomenul românesc
Când pentru motive sociale prea justificate s'a făcut exproprierea pământurilor în favoarea ţăranilor nici un proprietar n'a protestat. Reforma era, bine înţeles, necesară, indispensabilă chiar. Cu toate acestea, în alte părţi, nu există precedent ca o clasă deposedată de o serie de drepturi chiar pentru un scop social prea drept să nu fi rezistat cât de puţin. Ne aşteptam atunci la sindicalizări, la întruniri, la campanii. N'a fost nimic. Atâtea măsuri financiare, impozite, prohibiţii etc. cari lovesc pe bancheri, pe comercianţi. Aţi văzut vreodată cea mai mică opoziţie? S'a spus, şi lucrul e perfect adevărat, că sântem singura ţară care n'a avut încă o revoluţie. (Cea din 1907, e mai mult o răscoală, o „jacquerie", bazată pe desperare.) La toate neregulile ori nedreptăţile, românul se adaptează. Nu se resemnează complect fiindcă deobiceiu încearcă să obţie o ameliorare a situaţiei pe cale individuală, căutând pe cât se poate un aranjament prin stăruinţi ori favoruri cari trebuesc să facă din el o excepţie, un privilegiat. Şi odată acest ţel ajuns, situaţia generală nu-1 mai interesează. Âşa se explică cum guvernele, când vor să obţină un sacrificiu dela o categorie de cetăţeni, promite câteva excepţiuni celor mai influenţi şi le închide gura pe această cale.
Combativitatea îndelungată şi îndărătnică nu e în caracterul nostru. In toate luptele pe care le duce, românul preferă totdeauna spiritul tranzacţional. în justiţie, în procese prevalează ca o axiomă această maximă ieşită ca o expresie a caracterului popular făcută parcă să justifice: „împăcare dreaptă e întotdeauna mai bună ca o judecată strâmbă". Şi în colecţia de proverbe a d-lui Zanne s'ar putea găsi încă multe alte
616
proverbe care sunt ieşite din practica apucăturilor noastre tranzacţionale. Urmăriţi rubrica tribunalelor dintr'un jurnal. Nu veţi găsi niciodată procese de zeci şi zeci de ani, duse cu perseverenţă, cu încăpăţânare, procese care ruinează mai degrabă decât îmbogăţesc pe cei ce le poartă, procese purtate numai pentru ambiţie, pentru orgoliu, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Şi nu veţi găsi mai ales — spre onoarea noastră desigur —• procese criminale de răzbunări indelungate, de vendetta lent premeditate, care spală o injurie. A existat cândva şi la noi această rezistenţă judiciară: era spiritul răzăşesc. Dar acela e în descompunere peste tot. Doar în câteva locuri din Basarabia dacă se mai menţine.
Spiritul tranzacţional nu e caracteristic numai domeniului juridic. II găsim şi mai desvoltat încă în lumea politică. Cu toată violenţa formală, luptele intre partide sânt destul de moderate în fond. în ultimul timp, mai ales după războiu ele au fost ceva mai duşmănoase. Dar mai înainte, sistemul rotativ al venirii la putere între conservatori şi liberali, ce era altceva decât acceptarea tranzacţională, mai dinainte stabilită a guvernării împărţită succesiv între cele două partide aşa zise de guvernămînt? Energia combativă nu începea decât când unul din ele călca tranzacţia, stând la putere mai mult decât se înţelesese. Atunci începeau câteva înscenări care a-trăgeau atenţia regelui că a sosit timpul celuilalt partid şi lucrurile erau puse din nou la punct.
Să zicem însă că politica înseamnă compromis prin definiţie şi că lucrurile se petrec la fel în toate părţile. Dar spiritul tranzacţional domneşte la noi şi în relaţiile morale. Românul e prin excelenţă bun şi în măsură tolerant fiindcă e sceptic. Răutatea, cruzimea, perfidia adâncă şi ipocrită nu e în firea noastră. A fi rău rancunos, răzbunător înseamnă a fi până la un punct dezadaptat. Răutatea angajează la o atitudine de ură consequentă chiar atunci când e mai util, mai rezonabil să te împaci cu adversarul. Ea e un fel de nebunie care orbeşte, un lux, până la un punct o acţiune dezinteresată, fiindcă presupune o neglijare a intereselor ca să se satisfacă o ambiţie. Răzbunarea e un sacrificiu, în orice caz ea fixează într'o atitudine permanentă care poate fi incompatibilă cu transformările care se pot efectua în adversar. Omul perfect adaptat nu e nici rău nici bun, sau e una şi alta după cum cer împrejurările.
Românul nostru e chiar mai mult decât atât: e eminamente bun. El are memoria răutăţii scurtă: uită repede, aşteaptă cea mai mică pocăire a adversarului ca să-i strângă mâna şi
617
w
să şteargă totul. Şi într'o măsură e şi tolerant. Aceasta îi permite să se acomodeze la schimbarea împrejurărilor, îi aduce acea supleţe pe care n'o cunosc popoarele meridionale pline de ură şi de invidie, nutrind mereu gânduri de crudă răzbunare cum sunt Spaniolii, Italienii, Grecii, Turcii şi chiar multe din popoarele nordice. Bunătatea românească e un fapt evident. Aceasta îl fereşte la acele pasiuni instinctive, oarbe, care frământă în lupte sterile între familii ori coterii viaţa turmentată altor popoare.
Spuneţi un cuvânt familiar care ar putea sămăna cât de puţin cu o ofensă unui servitor spaniol ori grec ori chiar francez. O explozie de impertinenţă urmează imediat. Blând şi inteligent, cu simţul relativităţii Românul preferă evitarea acestor conflicte ridicole. Şi în acelaşi timp înţelegător al naturii omeneşti preferă cuviinţa prevenientă. „Limba dulce mult aduce", sau „Capul plecat sabia nu-1 tae". (Vezi şi alte proverbe asemănătoare în I. Zanne: Proverbele Românilor, ediţie prescurtată.)
Toate aceste trăsături indică o adaptitate pasivă, mai apropiată întrucâtva de pasivitatea orientală. Prin alte aspecte ale caracterului său, românul se arată adaptabil activ.
Să urmărim un român în străinătate. Alte popoare îşi asimilează cu multă greutate cultura şi obiceiurile locului. Oricât ar sta în străinătate, un englez ori francez ei vor rămânea la urmă aproape tot aşa de englez ori francez ca atunci când au venit, adică sânt capabili de o absorpţiune foarte relativă a culturilor străine. E adevărat că sunt popoare care vagabondează sau emigrează mult mai mult ca noi. Dar spiritul de emigraţie nu e datorit facilităţii de adaptare în altă parte, cât mai ales imposibilităţii de a găsi mijloace de trai în patrie.
Românul în străinătate e imediat ca la el acasă. învaţă specificul moravurilor şi le mânueşte imediat cu dezinvoltură. E cunoscută adresa sa în a învăţa limbi străine. Sunt puţine popoare care au mai mare facilitate la deprinderea unei limbi străine. Mi se pare că numai Evreii şi Ruşii pot sta alături de noi.
Desprinderea dintr'un mediu şi intrarea în altul nu aduce nici o turburare Românului. El nu cunoaşte acele melancolii ale desrădăcinării, acele nostalgii după locul natal, acele do-rinţi de reîntoarcere în familie şi profesia pământească pe care Ie cunosc ţăranii legaţi de pământ ai altor ţări. Nimeni nu se declasează mai uşor ca dânsul. Fiii de ţăran în prima generaţie adoptă numaidecât idealurile şi manierele claselor celor mai înalte, fără să lase aproape să li se cunoască originea. Cu-
tare fiu de modest negustor îmbogăţit, abandonează cariera diplomatică şi apare ca cel mai autentic aristocrat, „vieille France". El adoptă până şi prejudecăţile şi pozele seci (câteodată mai ales acestea) ale clasei în care a intrat recent şi cu care are prea puţin comun. Rareori, fiului de ţăran ajuns îi aduce aminte vre-o chemare sentimentală de mediul idilic de unde a pornit. Puţini sunt acei care fiind inteligenţi şi capabili rămân la munca şi profesia strămoşească. Nicăeri n'ar avea mai multă materie M. Barres pentru teoria sa a desrădăcinării ca la noi. Tradiţionalismul, la o populaţie aşa de vie, de mobilă şi de dornică ca a noastră, n'are absolut nici un senz.
Burghezului gentilom Mr. Jourdin i-au trebuit o mulţime de profesori ca să înveţe limbile, sportul, muzica, gramatica. Confratele român e mult mai apt de progres. Parvenitul nostru iasă repede la oparte vechile apucături şi se instrueşte — e drept numai aparent, — cu o vitesă uimitoare. Caragiale, dacă ar trăi, ar avea poate o idee mai bună de eroii săi când ar vedea ce repede se pot transforma, ce capacitate de adaptare şi perfecţionare au. Salturile dela o clasă la alta sunt cele mai curente şi uşoare procese sociale româneşti.
Talentul nostru de adaptare se poate constata din studiul profesiunilor noastre. E cunoscut demult Că ocupaţiile în care reuşesc (şi sunt şi cele mai căutate) Românii sunt avocatură şi medicina. Nici o profesie nu presupune o acomodare mai elastică cu realitatea schimbătoare şi adesea contradictorie ca avocatură. Trebue pledată azi o cauză şi mâne, cu aceleaşi argumente şi acelaşi talent, cauza inversă. Avocatul are nevoe-de o fineţă desăvârşită de inteligenţă. El trebue să se transpue în toate circumstanţele. Dar Românul reuşeşte foarte bine în această meserie. Printre laureaţii facultăţii juridice din Paris se găsesc întodeauna câţiva Români şi nu odată am auzit acolo, dela savanţii emeriţi, că Românii au simţul juridic.
La fel cu medicina. Aceasta disciplină presupune şi ea un special simţ de adaptare la individualitatea bolnavului. Ca să pui un bogat diagnostic, trebue să ţii seamă de condiţiile specifice ale bolnavului, adică să ai un talent special de a prinde realitatea organizaţiei sale, sa nu falsifici situaţia sa după cine ştie ce teorie preconcepută, să ai mai mult bun simţ şi mai puţină losică gratuită. Se ştie că medicina e mai mult o artă practică decât o ştiinţă teoretică. Ea aplică descoperirile ştiinţelor biologice. Dar aplicaţia presupune tact şi intuiţie exactă.
Să mai vorbim de politică şi de talentul nostru special de a o face? Pentru ca diagnoza să fie exactă ar mai trebui ca Românul să fie un bun actor (Şi acesta presupune transpunere
618
619
w
în fel de fel de situaţii). Dar ce popor tânăr în civilizaţie a avut mai multe celebrităţi în teatru care i-au purtat numele dincolo de graniţă?.
In legătură cu această funcţie de adaptabilitate se explică progresul nostru modern. Sunt puţine ţări care să fi efectuat un salt aşa de miraculos dela barbaria orientală la spuma de civilizaţie pe care o avem astăzi, care într'o epocă aşa de scurtă dela 1848 încoace să fi făcut atâtea achiziţii occidentale. Cu toate acestea, acest progres rapid n'a fost posibil decât fiindcă a fost efectuat numai formal. Junimiştii au văzut bine acest lucru. Dacă am fi progresat şi în adânc adică în fond, cultura pe care o avem ar fi fost opera noastră, ar fi fost o creaţie. Fiindcă ne-am mulţumit însă de cele mai multe ori numai cu forma, am satisfăcut doar condiţiile adaptităţii. Civilizaţia noastră n'a fost inventată de noi înşine pas cu pas, ca o soluţie adequată la nevoile noastre organice, ci adaptată, localizată de aiurea.
Avem azi instituţii constituţionale, dar numai formal, avem tehnică, comerţ, industrie. Dar tuturor le lipseşte un substrat adânc, rădăcini împlântate profund. Clădim edificii publice monumentale, luxoase, dar după un an ele se ruinează în solidaritate. Aducem vagoane de căi ferate lustruite de noutate: după două săptămâni le podideşte murdăria. Construim şosele elveţiene care nu se menţin decât un an în stare bună. Occiden-talismul e instabil la noi, se disolvă iute, e efemer în orice, fiindcă îi lipseşte postamentul.
Am fost dăunăzi la ultima expoziţie de pictură a salonului oficial. La prima aparenţă nimic deosebit faţă de o expoziţie similară din Paris ori Munchen. Progres remarcabil. Talente care, dacă n'ar exista undeva modelele lor ar fi mari pictori. Dar când priveşti mai deaproape îţi aduce aminte imediat că există undeva în apus Matisse, Vlaminck, Picasso, Gauguin, Van Gogh. Culorile acestea, liniile acestea nu sunt găsite pentru prima oară de un ochiu românesc. Cum aşi fi vrut ca ele să fie aşternute acolo pe pânză, din experienţa sa sufletească pur românească, de un pictor incult, naiv şi instinctiv!
Dar toate acestea trebue încă să ne minuneze. Tot progresul formal, care nu poate să nu aducă cu dânsul şi adâncul, substratul efectiv, e, oricum un semn de enormă supleţă. Cine ar fi putut face chiar atât într'un timp aşa scurt fără să cadă în groteşti improvizaţii de care noi am scăpat, salvând şi decenţa şi bunul gust?
S'a găsit o expresie minunată când ni s'a zis „Belgia-Ori-entului". în adevăr cu puţine ţări avem aşa de multe afinităţi
620
cum avem cu Belgia. Şi acest popor e un popor adaptabil. Şi el şi-a importat cultura fără s'o producă.
Octave Mirbeau spunea că Belgia faţă de Franţa e ca contra-marca faţă bilet. Dar Mirbeau era nedrept. A importa o cultură pe care o asimilezi perfect şi o duci mai departe, echivalează cu a o creia. Când vom asimila şi noi importaţiile noastre va fi acelaşi lucru cu o creaţiune.
Din toate acestea trebue să aducem laude funcţiunii noastre de acomodare. Cât suntem de deschişi, de curioşi la progres se vede şi în felul cum prind, poate cam excesiv de uşor, modele la noi. De multe ori Bucureştiul întrece Parisul. Dacă se poartă pantalonii largi acolo, la noi devin enorm de largi. Orice modă devine „şarjată" aici. Curentele de idei care îşi au rostul lor acolo, deşi gratuite, la noi devin şi mai febrile.
E caracteristică în această privinţă dragostea noastră pentru Franţa, dealtfel aşa de legitimă. Paul Morand spune într'o carte a sa că Românii şi Portughezii iubesc Franţa ca pe o femee: fără rezerve. Să ne aducem aminte ce s'a petrecut în epoca neutralităţii noastre, când nu intrasem încă în războiu. S'au găsit atunci Români care au putut să spue că mai bine să piară România decât să nu capete Franţa Alsacia Lorena . . .
Funcţia de adaptare exactă şi rapidă presupune o inteligenţă dezvoltată. Fără nici un fel de exagerare naţională, trebue de recunoscut că Românul e înainte de toate inteligent. Deşteptăciunea sa e vioaie, suplă, dar mai ales limpede. Nici o umbră de misticism ori de nebulozitate nu-i turbură funcţiunea exactă a minţii sale. Cel care se adaptează are nevoe de reflectare perfect clară, de o luciditate neturburată a condiţiilor mediului, îi trebue o anumită specie de organizare mintală. El n'are nevoe de inteligenţa aceia bazată pe fantezie, pe plăzmuire, imaginativă. N'are nevoe de visurile poetice, de miturile grandioase care falsifică realitatea şi o prezintă altfel de cum este. N'are nevoe nici de inteligenţa abstractă, uscată, prea ra-tionalistă, prea logică, făcută numai din concepte şi silogisme, rezultată din exerciţii dialectice milenare aşa cum e inteligenţa Evreului. Inteligenţa Românului, în adevăr, nu e nici prea imaginativă, nici prea abstractă. E inteligenţa imediată, plină de claritate, şi mai ales de bun simţ. Nimic monstruos, nimic disproporţionat la Român. Nici o ieşire deşănţată, ridicolă. Din contra un spirit critic foarte dezvoltat pe care-1 găsim şi la ţăran, mai ales la ţăranul moldovean aşa de ironic şi aşa de filozof în faţa societăţii şi a existenţei.
O asemenea inteligenţă exclude mai ales naivitatea. Nimeni nu e mai puţin naiv ca Românul. Francezul, Germanul,
621
mai ales Englezul, au momente de relaxare în care se joacă ca copiii. Deplasaţi dela ocupaţia sau specialitatea lor, au o candoare înduioşătoare. Au credulitate facială, emit ipoteze copilăreşti. Se lasă înşelaţi de aparenţe. Românul nu e candid niciodată. Luciditatea sa, spiritul său critic, bunul său simţ, sentimentul de actualitate nu-i permit. Cu o expresie a lui Pierre Janet, Românul are prin excelenţă „funcţia realului". El nu prea visează alături de realitate şi e, cum se zice, totdeauna „la pagină", totdeauna în contact cu condiţiile prezentului.
Lipsa fanteziei şi a naivităţii la o inteligenţă prea lucidă, adică imposibilitatea de a se iluziona, de a uita realitatea şi prezentul imediat, aduce cu ea scepticismul. în general, Românul nu crede în bunătatea oamenilor, n'are o concepţie idilică şi sentimentală a vieţii. Câte odată chiar ideia pe care şi-o face despre oameni, atinsă de bănuială, de mefienţă, are în ea ceva pesimist. El e mai degrabă gata să se apere, decât să se dea.. Presupune în cel pe care îl cunoaşte mai întâiu un duşman şi abia după ce se convinge bine îi acordă încrederea şi atunci încă, niciodată complect.
Mefienţa ţăranului nostru e proverbială. Propaganda electorală prinde prea puţin fiindcă el bănueşte de minciună toate promisiunile candidaţilor. Când i se cere votul, ori promite şi face cum ştie, ori răspunde totdeauna la fel: „câţi ca D-stră ne-au vorbit la fel şi pe urmă nu s'au ţinut de cuvânt!"
Creditul ilimitat în cinstea şi bunătatea oamenilor nu e în caracterul românesc. Acest aspect al caracterului său e foarte explicabil prin viaţa de suferinţi şi de exploatări seculare pe care a dus-o. Unui popor mereu asuprit, mereu minţit, mereu deziluzionat, nu-i poate încolţi în suflet umanitarismul sentimental sau idilic: încredere în oameni şi în bunătatea lor.
O astfel de structură intelectuală din care lipseşte naivitatea şi iluzionismul, exclude fără îndoială şi sentimentul religios. Am arătat în altă parte şi credinţa mea, e că Românii au sentimentul religios foarte slab. Găsim la noi conduite de religie naturistă ori fetişistă primitivă. Superstiţia domină: nu se pleacă Marţea la drum ori nu stau treisprezece la masă. Nu există însă acea pietate sufletească făcută din veneraţie, din adoraţie, din nevoe de comunicare mistică cu marele tot care face esenţa vieţii sufleteşti religioase. Profanarea lucrurilor sfinte prin injurii odioase e foarte curentă la noi şi Clerul e foarte puţin respectat.
Găsim poate în ţărănime un anumit bigotism bazat pe frică. Dar aceasta nu e încă sentimentul religios, făcut dintr'o anumită elevaţiune sufletească. Când lipseşte naivitatea şi ilu-
622
zia şi când domneşte luciditatea şi bunul simţ e greu să prindă credinţa. Educaţia noastră religioasă de veacuri a fost neglijată. Ea nu se poate improviza imediat. Va trebui mult de lucrat în această direcţie. Vor trebui poate schimbate condiţiile vieţii morale şi sociale ca să poată începe după aceia educaţia religioasă.
După toate aceste exemple luate la întâmplare din viaţa sufletească a poporului nostru, putem rezuma arătând care sânt funcţiunile sale sufleteşti cele mai bine desvoltate. Sânt exact acelea care favorizează adaptabilitatea. în primul rând cele intelectuale printre care trebe să menţionăm puterea de observaţie. Aceasta e evidentă în glumele noastre, în vorbe, în literatura cultă. Ea se exercită în mod egal asupra defectelor fizice, asupra celor morale, asupra corelaţiei între evenimente etc. Apoi înţelegerea exactă şi clară, percepţia iute. în ce priveşte viaţa afectivă — mai mult sentiment şi emotivitate decât pasiune. Voinţa Românului n'are puterea de constrângere, educaţie edequată, nu e susţinută şi regulată ca a Occidentului. Dar nu e nici apatică, abulică ca a orientului. Românul lucrează mai ales pe accese. Câteodată nu lucrează săptămâni şi luni şi alte daţi e capabil de eforturi considerabile. Are obiceiul să lase totul pentru ultimele zile, dar atunci îşi pierde şi nopţile ca să isprăvească totul.
îi lipsesc tocmai aptitudinile care ar strica adaptabilitatea; imaginaţia şi viaţa interioară.
Imaginaţia e mediocră la Român. El nu e fantast, el nu-şi închipuie visuri absurde, nu transformă viaţa după plăzmuiri. Deasemeni îi lipseşte viaţa interioară, dedublarea şi turmentarea de conştiinţă, remuşcarea îndelungată, intimitatea gândului şi a sentimentului. Viaţa sa e obiectivă: se revarsă în gesturi şi acţiuni. Nu pierde timpul să depene în reverie cine 'ştie ce amintiri ori planuri.
Toate aceste aptitudini ne explică cum a putut rezista Românul ca fiinţă etnică sub atâtea furtuni care au trecut deasupra capului său, cum a putut să nu-şi piardă caracteru naţional subt atâtea şi atâtea încercări de denaţionalizare. Din toate acestea 1-a scăpat aptitudinea sa de adaptare.
Există în viaţa unor animale un instinct foarte curios care se numeşte simulaţia morţii. Când e atacat animalul capătă o ■rigiditate, care imită moartea. Cum sânt multe animale care nu mănâncă decât organisme vii ele scapă astfel de a fi devorate. Când te gândeşti la istoria noastră, îţi vine în minte că n'am scăpat decât datorită aceluiaşi instinct. Adaptabilitatea noastră a fost câteodată în momentele cele mai grele aproape echiva-
623
lentă cu o simulare a morţii. Ne-am redus individualitatea şi combativitatea la minimum ca să nu irităm inamici prea puternici, ne-am reţinut dela orice afirmare de sine ca să ne putem salva viaţa. Deaceia progresul a întârziat atâta. Dar caracterul nostru ne-a salvat. Funcţia adaptării e efectul persecuţiilor milenare. Dar cel care se poate adapta înseamnă că poate trăi. Ea e semnul vitalităţii noastre.
S'ar putea obiecta caracterizării noastre că nu reprezintă o valoare specifică românească deoarece o mai găsim şi la alte popoare. Dar această obiecţie ar fi nefundată. Singurele popoare care pot fi comparate din aceste punct de vedere cu noi sânt popoarele meridionale: Spanioli, Italieni, Greci. E uşor de constatat însă că aceste neamuri nu au ca trăsătură principală adaptabilitatea. Caracterul lor pasionat le opreşte dela acea elasticitate necesară funcţiunii de acomodare. Caracterul lor e prea Colorat, prea plin de răutate, de răzbunare, de îndărătnicie în anumite direcţii. Cu popoarele nordice nu poate încăpea comparaţie; aceasta ţin mai degrabă de tipul occidental. Alte popoare mai mici de cultură recentă se mulţumesc să imite, fără să se adapteze. Căci există o deosebire între imitaţie şi adaptare. Imitaţia e făcută aproape involuntar, e o specie, o sugestie care primeşte orice fără opoziţie. E o operaţie inferioară de parazit care trăeşte din invenţia altuia. Adaptarea e o prefacere, o ajustare, o localizare. Ea înseamnă trecerea printr'un temperament special a unui sistem de viaţă. Cum am arătat mai sus adaptarea are un sens activ, presupune o voinţă de transformare. Căci de fapt se poate imita orice. Nu te poţi adapta însă decât la ceva. Adaptarea e o selecţie. Selecţie unicului lucru care-ţi convine dintr'o multiplicitate care ţi se oferă. In fond a alege şi a adapta ceiace e bun aproape echivalează cu al inventa din nou. Un om care are sentimente şi idei frumoase e tot atât de preţuit ca un altul care le produce. Căci pentru a-ţi apropia o idee de valoare trebue să ai în tine împlinite condiţiile de afinitate cu dânsa.
Adaptarea mai înseamnă şi curiozitatea şi prin aceasta e semn de tinereţă. Ea ne deschide ochii către tot ce e bun, către tot ce e progres şi noutate. E apanajul organismelor plastice şi tinere să se deschidă mereu achiziţiilor progresului. Sânt multe popoare pentru care progresul şi evoluţia sânt interzise
tocmai din cauza excesivei lor personalităţi. încremenite într'o formulă de caracter, ele refuză tot ce se gândeşte aiurea.
Determinarea sufletului naţional nu poate fi decât limitată de timp. Ea e o problemă a prezentului. E probabil că adaptabilitatea noastră să fie un reflex al tinereţei noastre şi că peste câtva timp să dispară lăsând locul altor aspecte de caracter. Pentru moment însă trebue să o luăm în consideraţie. Canalizată, condusă, ea poate să ne ducă la perfecţiune.' Căci nu e puţin lucru să ai în lupta pentru existentă, supleţe, elasticitate tact, bun simţ şi luciditate. "
Un popor harnic ca Germania transformă în valoare tot ce are: până şi câmpiile nisipoase ale Pomeraniei.
Atâtea calităţi, înţelese cum trebue pot da foloase remarcabile pentru viitorul poporului nostru, după cum rău înţelese ele se pot întoarce către aspectul lor peiorativ. Căci adaptabilitatea e o sabie cu două tăiuşuri. Ea poate însemna evoluţie inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate. în ea se găsesc conţinute virtual şi posibilităţile de progres şi cele de decadenţă. Totul va depinde de directiva culturală, socială şi morală care va fi imprimată poporului nostru de conducătorii săi. Destinul care ne aşteaptă e astfel dublu. La răspântie se cere mai multă înţelepciune decât oriunde.
Fenomenul Românesc, Editura Adam.
624
I
40 — Dreptul la memorie, voi. UI.
B. FUNDOIANU
Prefaţă
E un vechi obicei — de aceia a fost inventată prefaţa — ca autorii să se scuze, în prima pagină, de conţinutul celorlalte, sau să-şi justifice, simţind că meseria e ridicolă, cel puţin rolul social al cărţii şi buna ei intenţie faţă de cititor. Dacă prefaţa ar fi obligatorie şi ar trebui să mă justific, mărturisesc că n'aş mai fi scris cartea, iar dacă ar fi trebuit să mă scuz, n'aş mai fi publicat-o. Câteodată prefaţa face oficiul prologului din tragedia grecească: povesteşte de la început subiectul. Dar care spectator ar mai asista astăzi la o piesă în care i s'ar povesti, de mai înainte, anecdota? Şi care ar fi rostul acestor cîteva pagini, dacă n'aş mai avea nimic nou de spus?
Un autor — un creator de literatură — e întotdeauna un om bolnav care este convins că literatura lui e egală şi firească. De ce-ar mai explica — de vreme ce ceiace naşte e un fenomen agreabil, dar comun — voiam să spun natural? Un critic trebuie însă să fie mai perspicace, trebuie, înainte de a ghici pe ceilalţi, să se poată ghici pe sine. Dealtfel, a citi clar în tine nu e aproape întotdeauna a citi clar în ceilalţi de cînd criticul, hotărît, nu mai e un dascăl, ci un artist?
Se cuvine deci, deoarece găsim în propria noastră operă o problemă, s'o punem în aceste dintâi pagini. Poate nici cetitorul nu va fi surprins singur, ceiace noi demascam — dar de ce să nu deschidem ochii, câtă vreme e cu putinţă? Volumul acesta vorbeşte despre Gourmont, Claudel sau Jammes — cum ar putea vorbi despre Richard Dehmel, Wedekind sau Franz Werfel, despre Kipling, Swinburne sau Emerson. S'ar părea că ceiace face diferenţa între aceste trei subiecte
626
de peisaj literar e numai în materialul deosebit, în orientarea literară nouă, în foloasele pentru publicul cetitor. Şi totuşi, diferenţa e în punctul de vedere din care privim. De pildă, despre literatura germană sau engleză, am scrie impresiile unui român care voiajează în străinătate şi care se epatează de tot ce-i pare curios sau absurd — am nota deci o diferenţă — am institui un examen bizuit pe putinţele de osmoză ale geniului nostru, am propune o antologie, ţinut cu izvoare bune şi medicinale, de unde ne putem înnoi şi împrospăta.
Despre literatura franceză însă scriem altfel — fraza aceasta se poate generaliza, cum se poate restrînge şi, pentru că lucrul se poate urmări de-a lungul conţinutului, fenomenul lui îl notăm aici. Cartea noastră nu poate scăpa din circuitul în care aleargă întreaga noastră literatură, şi poate, în măsura în care exagerează fenomenul, îl face mult mai accesibil şi mai clar. Nu vreau să afirm aici, lucrul vechi, că literatura noastră trăieşte cu aceia a Franţei într-o agreabilă simbioză; asta ar însemna, dacă respectăm sensul cuvîntului luat din botanică, că trăiesc în comun, într-o bună căsnicie şi că una foloseşte celeilalte. Istoria literaturii ne stă de faţă şi ne spune că literatura noastră a fost un simplu parazitism. D. Iorga a notat admirabil cândva cât am fost de franţuziţi cu logofătul Conachi, lamartiniani cu Bolintineanu, hugolatri cu Alecsandri. Lista se poate continua. Bălcescu nu 1-a uitat pe Lamennais, cum nu l'a uitat Costache Negruzzi pe Prosper Merimee. Macedonski a început cu Musset şi a sfîrşit cu Mal-larme. Dela 1900 până astăzi, peisajul literar îşi datoreşte orientarea şi substanţa lui Baudelaire şi lui Verlaine şi lui La-forgue. De două ori literatura noastră a încercat să scape de coitul acesta prea excesiv: odată cu Filimon, care aducea în bagajul lui literar romantismul german, şi a doua oară cu Eminescu, figura reprezentativă a întregii ideologii de la Convorbiri literare.
E dureros faptul că singurul nostru scriitor genial a înmugurit în alt copac, a crescut în alt cocon decât cel în care îndeobşte literatura noastră s'a desfăşurat. Dar asta nu schimbă cu nimic aşezarea problemei, şi d. Iorga a făcut un lucru fără sens când a luptat împotriva influenţei la noi a culturii franţuzeşti. O cultură poate da orientări şi sfaturi, materie şi stimulente; nu creează, în tot cazul, oamenii de geniu. întâmplător — graţie cărui hazard chimic? —• Eminescu, care ţinea de literatura nemţească, a fost un miracol — cum, întâmplător, logofătul Conachi, omul celeilalte înrîuriri, a fost un maniac.
Cultura noastră numără deci un geniu — dar acesta n'a
40*
62?
împins deloc spre coasta Rinului barca istoriei noastre literare, rămasă pe ţărmul civilizaţiei franceze. Dacă literatura noastră a fost un continuu parazitism, vina n'o poate culege cultura Franţei, ci neputinţa noastră de a asimila — mai mult: lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr'o nutriţie străină ceva ordonat şi propriu.
N'avem un suflet — un suflet diferit şi personal — de vreme ce nu putem crea o literatură care să stea în picioare, fără nici o atârnare în afară? Să nu se spuie că aluzia îi condamnă numai pe „simbolişti". Ce lesne e să reduci sufletul lui Sadoveanu la sufletul slav şi ce penibil e să afli — ceiace demonstra foarte bine Gh. Lazu pe la 1898 — că sufletul „poetului ţărănimii", Coşbuc, se găseşte nefelurit în poeziile populare sârbeşti sau cehe. în lipsa acestui suflet, am fost nevoiţi să ne împrumutăm de aiurea, şi iată ceea ce face situaţia noastră de plâns. Dacă o orientare literară străină e întotdeauna un folos, un suflet străin e întotdeauna o primejdie.
Apariţia, nu a geniilor, ci a cîtorva talente remarcabile, acum când între Eminescu şi Arghezi s'a aşezat tiparul graiului nostru literar, ne procură un răgaz şi o posibilitate. Cel puţin în privinţa expresiei nu ne mai „iaşte cu neputinţă a scrie ceva într'o limbă necanonistă şi lipsită de tot meşteşugul gramaticesc". Am ieşit din categoria imitaţiei proaste şi voluntare şi intrăm, cu toată hărnicia, în altă categorie. Cultura noastră a evoluat, şi-a desinat o figură şi o stare, a devenit o colonie, o colonie a culturii franţuzeşti. într-o revistă citeam anul trecut un admirabil articol asupra Sviţerei Ro-mande. Autorul ei, un nume obscur, Delieutraz, recunoştea în Sviţera Romandă situaţia de colonie culturală a Franţei. E adevărat că cerea o anumită independenţă, bazată pe schimbul reciproc între cele două culturi. Sviţera a trimis Franţei pe Rousseau, care i-a pregătit o revoluţie. Franţa a trimis Sviţerei pe Calvin, care i-a dăruit o reformă. Şi nu e puţin. Suntem în situaţia Sviţerei Romande, fără ca măcar să putem avea faţă de Franţa drepturile ei. E adevărat, de la domnia fanariotă, paralel cu educaţia neogreacă şi până astăzi, ne-am folosit de cultura Franţei, iar noi i-am trimis peşcheş în schimb volumul Bronzes al lui Macedonski, pe poetul Can-tacuzene şi pe cântăreaţa Văcărescu.
Poeţii Sviţerei au însă deschis peisajul lumii, căci scriu în franţuzeşte. Noi nu-1 avem. Cauza care ne leagă de Franţa ne supune unei condiţiuni mai mult decît inferioare. Atârnăm de literatura franceză din pricina bilingvităţii noastre — cel
628
puţin a clasei suprapuse. Nu putem scrie în franţuzeşte, ceia ce ar fi singura conduită logică — iar în româneşte, unde imităm în „cercul nostru strâmt", nu aducem culturei generale nici o contribuţie şi nici un folos. Ca literatură personală, nu putem interesa pe nimeni. Va trebui să convingem Franţa că intelectualiceşte suntem o provincie din geografia ei, iar literatura noastră un aport, în ce are mai superior, la literatura ei. Dacă un fenomen — nu cultural, ci biologic — nu schimbă curând albia noastră sufletească, trebuie să primim cu bucurie rolul — dacă ni se va îngădui — de a fi cetăţenii, puţin personali, dar harnici, ai culturii franţuzeşti.
Iată problema pusă — trebuie să mai spunem care e punctul de vedere din care curge logic atitudinea acestei cărţi? Când ne-am născut la viaţa literară, peisajul ei era gata ordonat. Tradiţia noastră culturală, pînă în a patra clasă de liceu, o poţi epuiza. Atunci, fiindcă ai nevoie de o tradiţie, cauţi una artificială, dar cel puţin logică. Tradiţia cea nouă o coşi lângă cea veche, cum poţi coase două covoare disparate şi, printr'o amnezie parţială în memorie, încerci să vezi în ceiace e diferent o continuitate. Citeşti deci pe francezi ca pe nişte scriitori naţionali mai mari, bucată dreaptă din tradiţia noastră. N'am cunoscut literatura franceză, aşa cum o pot cunoaşte pe cea germană — am trăit-o. Dacă insist e că nu vreau să se vadă în asta un caz particular, o idiosincrasie, ci o generalitate, o consecinţă naturală, fiziologică a scrisului românesc de astăzi.
Am spus că literatura noastră e o contribuţie la acea franceză. O carte de critică nu cade oare sub aceleaşi legi, deocamdată neschimbătoare? Cartea noastră nu dă biografii, nu vorbeşte de viaţa scriitorului şi nici măcar nu insistă asupra lucrurilor necesare dintr-o operă — atunci cînd au fost prea repetat scrise. Am avut. scriind cartea, impresia că publicăm articolele în Franţa, la o revistă franceză şi că rolul nostru era să contribuim cu ceva modest, dar al nostru. Atitudinea aceasta faţă de cartea franceză a fost inconştientă; acum ne dăm abia seama cărei logici imperioase se supunea şi cât de puţin este a ta o atitudine a ta.
Cartea noastră nu este deci o vitrină, o invită la titluri de cărţi, la biografii şi la anecdote. Am fi scris atunci despre Bourget, despre Loti sau Bordeaux. Dacă citim numai literatură franţuzească, dacă izvoarele din care bem sosesc din pămîntul Franţei nu este în obligaţia noastră să stabilim un control, cum stabileşti o carantină, să clasificăm izvoarele după virtutea lor doftoricească, să punem lîngă fiecare operă un
629
indiciu, unde şoseaua duce spre artă şi unde duce alături. Aici stă poate una din semnificaţiile cărţii noastre. Dacă cititorul nu află, circulat sub ea, ca o subterană veşnic bănuită, cu trape care răspund în peretele fiecărei pagini, o mai înaltă orientare literară, o estetică susţinută cel puţin cu bravură, o atitudine, una, pentru fenomenul literar, socotit ca un fenomen izolat şi de sine — cartea e încă una din cele de prisos.
Scriitorii aleşi nu sunt inventaţi la întâmplare şi nici măcar cei socotiţi mai mari. Sunt aleşi după bunul plac al unui temperament, de curiozitatea lui exercitată în atâtea planuri câte poate stăpâni. Nu se oferă un peisaj literar didactic: e peisajul unei ideologii. în călătoria prin lumea cărţilor, care, pentru noi, e cel puţin tot aşa de reală ca cealaltă, ne-am oprit numai la acelea care pot fi pilde sau hambare pentru nutriţia noastră — mai puţin decât atât; la cele care au surpat şi au înnoit fiinţa noastră mentală cu o nouă etapă, cu o nouă sensibilitate. Ne construim pe noi, în măsura în care-i construim pe ceilalţi şi de aceea cartea despre zece scriitori poate să nu fie altceva decît biografia unuia singur.
Ar fi stupid să legăm de cartea asta o iluzie, când nici măcar scriitorii nu mai păstrează o conduită şi o linie într-o lume cenuşie şi neutră. Ar fi stupid să mai visezi că poţi fi un portativ pe care alţii, mai tineri şi mai noi, să-şi scnie notele, că poţi indica, cu plăcere, generaţiei care descăleca după tine, uşa pe care trebuie s-o deschidă, simplonul cu care se poate călători. Ar fi stupid să crezi în tine, când ochiul te sileşte să vezi peisajul incurabil pe care l'am zugrăvit întâi. Nu vrei decât să propui cetitorului galeria în care să rătăcească o oră, nu ceri decît să te lase să-i vorbeşti, să-i faci confidenţe despre oamenii pe care-i iubeşti. Va putea înţelege cetitorul tău că opinia, care-i pare dureroasă, a fost mai întâi dureroasă pentru tine, că, mărginind arena, ţi-ai mărginit ţie locul, că, desenând fizionomia literaturei, ţi-ai desenat-o pe a ta? Să nădăjduim hazardul care ne poate schimba şi, până atunci, să urcăm piscuri, unde cerul se nesfârşeşte, indiferent dacă cetăţeanul de jos te poate suspecta şi te poate apuca de guler. O carte nu e numai o atitudine: e o dovadă de dragoste.
Imagini şi cărţi din Franţa, Editura Librăriei Socec, 1922
E. LOVINESCU
Există o literatură română?
Cu o violenţă de cugetare ce s'ar fi putut lipsi de violenţa expresiei, d. Fundoianu contesta de curând individualitatea literaturii române1. Aruncată din arc, săgeata Eleatului Zenon rămânea pe loc; după traectoria unui veac, literatura noastră e încă în punctul său de plecare. Zenon negă mişcarea; mai feroce, d. Fundoianu ne tăgădueşte însăşi existenţa. Reduşi la rolul de colonie a culturii franceze, nu putem produce decât o literatură nediferenţiată. Lipsiţi de o expresie originală, avem un suflet virtual; mişcarea e numai aparentă; săgeata e încă în coarda arcului. Neintegrând literatura universală prin nici o notă specifică, stăm deci în pragul Europei cu minele goale.
Negaţiunii feroce a d.lui Fundoianu i se cuveniau temperamentele d-lui N. Davidescu. Literatura română există, ea nu-şi începe totuşi viaţa organică decât odată cu simbolismul. „Până la simbolism, afirmă categoric d. Davidescu în Flacăra, nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut doar, •cum am mai spus, numai scriitori-accidente. Eminescianismul, care fusese prima încercare în acest sens, sombrase".
Sau, tot atât de categoric: „Şi adevărul e că simbolismul este începutul literaturii noastre. El a devenit astăzi singura literatură cu putinţă, iar cadrul lui s'a lărgit prin aportul variat al atâtor talente, atât de mult încât numirea de simbolism începe să devină doar o strâmtă etichetă istorică; ea echivalează ■cu începuturile literaturii româneşti dela care mâne, vor pur-
631
cede pe cale de evoluţie, de acum înainte formulele noi ale literaturii noastre. Nici într-un caz însă nu se va mai putea trece peste o epocă literară al cărei gust, începând cu St. Petică şi cu Săvescu şi sfârşind cu Philippide, au îmbogăţit cu cele mai variate mijloace de redare intelectualitatea noastră. Minulescu, Bacovia, Emil Isac şi Cotruş fac ca toate provinciile româneşti să fie reprezentate sub steagul acestei mişcări liberatorii şi individualiste de artă".
D. Fundoianu făgăduia deci individualitatea întregei noastre literaturi: d. Davidescu nu i-o recunoaşte decât când şi-o pierde. Ferocitatea unuia şi parţialitatea celuilalt ne aduc astfel involuntar la căpătîiul literaturii române pentru a-i constata, pe deoparte, existenţa, iar pe dealta, caractere proprii şi profunde în nici o legătură cu variaţiunile şcoalelor literare în genere, şi, mai puţin, cu simbolismul în specie.
Recunoaştem că o literatură nu există prin individualităţi răsleţe ci printr'o organizare armonică; nu se valorifică atât prin calitate cât prin diferenţiere. Prezenţa unui geniu solitar nu dovedeşte nimic; originalitatea unei literaturi stă în acele note specifice care, deosebindu-ne de alţii, ne constituie o fizionomie proprie. A scrie într'o limbă poate fi un accident; a avea talent poate fi numai o întâmplare personală, pentru a se integra într'o cultură, talentul trebue să fie reprezentativ. Confirmând acest principiu este neîndoios totuşi că literatura română nu'şi afirmă existenţa numai prin talente incontestabile ci şi prin însuşiri specifice şi comune. Virtualităţile artistice ale rasei sunt evidente în poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze; cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun ci se adună. Eminescu, Coşbuc, Creangă şi Caragiale nu sunt numai talente remarcabile ci şi puncte din frontiera harţei noastre sufleteşti. Atitudinea fatalistă a poporului român faţă de viaţă ne situează în orient; ne diferenţiază, în orice caz, de apus. Latentă în poezia populară, ea e ridicată de Eminescu pe cea mai înaltă treaptă de realizare artistică. Sentimentalitatea caracterizată prin duioşie e specifică locului; n'o găsim în nici o literatură apuseană şi nici n'o putem confunda cu mila slavă. Humorul românesc este iarăşi specific; o pagină din Creangă nu'şi are echivalentul în nici una din literaturile universale. Suntem originali, nu numai prin fond ci şi prin expresie; tânăra noastră limbă e plastică şi plină de resurse. Spre exemplificare nu vom recurge la acelaş inimitabil Creangă, ci ne vom scoborî la unul din scriitorii minori. Iată o pagină din Slavici:
632
„Este oare minune, dacă în urma acestora Sărăcinenii s'au făcut cu vremea cei mai leneşi oameni? Este nebun acela, care seamănă unde nu poate secera, ori unde nu ştie dacă va putea sau nu să secere. Pe „Faţa" locul este nisipos, grâul creşte cât palma şi popuşoiul cât cotul; pe „Râpoasa" nici merele nu se fac, iar în vale apa mănâncă rodul. Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine lucrează, vrea să câştige, iară Sărăcenenii şi-au fost scos gândul de câştig pentru aceia nici nu se aflau îndemnaţi să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinşi la răcoare; nu puteau, îşi mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna vai şi amar!
Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gândeşte: Sărăcenenilor le părea că, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele în apă, pasărea în aer, cârtiţa în pământ şi Sărăcenenii în sărăcie!
Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebue să fie.
Ici o casă, colo o casă... tot una câte una. Gardurile sunt de prisos, fiindcă n'au ce îngrădi; uliţa e satul întreg. Ar fi prcst lucru un horn la casă; fumul află cale prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n'are înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite la olaltă, un acoperiş din pae amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scânduri înţepenite c'un par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place, să-şi facă altul mai pe plac..."
Atitudinea şi tonul sunt profund specifice; nu le vom găsi în niciuna din literaturile cunoscute. Dar nu numai atât: prin caracterul aforistic şi totodată figurat, expresia însăşi e singulară. Nu este popor mai sentenţios decât noi şi nu e limbă mai bogată în expresie metaforică decât limba noastră, dela cimilitură şi până la Creangă, această sinteză a creaţiunii artistice populare.
Literatura română nu se prezintă deci ca o suprapunere de individualităţi, ci ca o sumă, ca o totalitate organică şi armonică de însuşiri etnice, virtuale în producţiunea populară şi realizate în literatura cultă prin artişti de un talent incontestabil, între cei patru pilaştri (Eminescu, Creangă, Coşbuc, Caragiale) ai expresiei artistice a sufletului românesc se întinde reţeaua unei întregi literaturi reprezentative. (Câteva nume de scriitori mai recenţi: Hogaş, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Gâr-
633
leanu, Brătescu-Voineşti, etc). Departe de a păşi în pragul Europei cu mâinile goale, păşim nu numai cu posibilităţile unui suflet original, şi ca fond şi ca formă, ci şi cu afirmaţii categorice, solidare între ele, dar diferenţiate în cromatica literaturii universale.
* „Sburătorul literar", Anul I nr. 41, 6 octombrie 1922.
1. Imagini şi cărţi din Franţa, Ed. Socec.
EMIL CIOBAN
Golurile psihologice şi istorice ale
României
i
Dacă s'ar putea dovedi că posibilităţile sufleteşti ale românului nu întrec cele arătate în trecut şi că viitorul nu va scoate la lumină feţe ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatră la temelia României de mâine, ar fi zadarnică. O ţară nu se naşte şi nu creşte din afară, ci din condiţii lăuntrice. Chiar dacă acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puţin o marcă şi o individualitate. Rosturile devenirii unei ţări îşi au atâtea raţiuni în psihologia poporului respectiv! Şi dacă psiho-logiceşte nu pot fi explicate formele sociale, cristalizările obiective ale soartei unui popor, se pot totuşi înţelege golurile, insuficienţele, latura negativă a unui destin.
Există un viciu substanţial în structura sufletească a românului, un gol iniţial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. în începuturile româneşti, n'a existat un suflet format, deoarece un popor se descopere sieşi şi lumii într'un proces îndelungat, ci numai dispoziţii, virtualităţi cari în totalitatea lor, pot arăta sensul unei revoluţii şi a unui destin. în potenţialul psihic al poporului român trebue să existe o inadec-vare, o neconformitate în surse, cari iau un contur de deficienţă substanţială. Pe când la atâtea popoare, a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activă în începuturi, o explozie nestăvilită, forma românească de viaţă sufere de lipsa unui dinamism primordial.
635
Există un păcat originar al României a cărui natură nu e definibilă, dar identificabilă în toate golurile istoriei. Necesitatea saltului istoric, apare cu atât mai imperioasă, cu cât depăşirea şi înfrângerea acestor insuficienţe originare, este condiţia lansării noastre în lume. Ce este pozitiv şi creator în sufletul primordial al României, ne va mâna înainte, oricâte obstacole vom întâlni. Tot ce s'a realizat până acum se dato-reşte unei impulsiuni dinamice, care din păcate, a fost aproape disparentă, faţă de negativitatea înscrisă în premisele noastre şi care ne-a menţinut în somnul istoric de o mie de ani.
Deficienţele actuale ale poporului român nu sunt produsul „istoriei" sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale. Particularitatea condiţiilor istorice şi gravitatea lor, au adâncit numai dispoziţii iniţiale şi au scos la lumină an-istoria noastră. Timpurile „vitrege" prin cari am trecut au fost astfel fiindcă n'am fost destul de tari şi de capabili să le înfrângem. Dacă în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza şi de a ne afirma categoric în lume, am fi învins vitregia vremurilor de mult, aşa cum au făcut toate popoarele „mari" ca destin, iar nu ca număr. Un popor contează prin număr; dar mult mai mult prin forţa lui agresivă. Problema populaţiei devine tragică când o descreştere indică o deficienţă biologică. De aceia, un popor tânăr cu populaţie redusă, dar în creştere, este mai creator şi mai temut decât unul mare în descreştere. Instinctul combativ şi militant dă o configuraţie istorică mai accentuată, decât realitatea numerică. Prusia, detaşată de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o ţară, care n'ar fi mai puţin temută, cu toată populaţia ei redusă. Prusia singură echivalează tot restul Germaniei; astfel se explică dece prin hitlerism ea a impus stilul ei de viaţă întregii ţări. în nu importă ce formă politică. Germania ar fi totdeauna prusianizată.
Singurul altar în faţa căruia s'a închinat omenirea este forţa. Şi noi ne-am închinat în faţa acestui altar, dar numai pentru a ne umili şi a preamări forţa altora.
Românii au fost totdeauna prea călduţi. Urând extremele şi soluţiile tari, ei n'au prezentat în faţa cursului lucrurilor reac-ţiunea caracterizată a unei individualităţi, ci au dat ocol evenimentelor, încât toate s'au făcut peste el. Echilibrul nostru n'a fost expresia unei deficienţe. El nu acoperea nici măcar contradicţii lăuntrice latente, ci liniştea amărâtă a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n'are sens decât în epocile clasice ale marilor culturi, când el se naşte dintr'o împlinire internă şi o rotunjime a stilului. Informele minore de cultură, echilibrul
este nerevelator şi compromiţător. Nu prin echilibru şi-au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr'o căutare veşnică şi chinuită, care se aseamănă unei drame şi niciodată unei dibuiri. Un neam trebue să-şi risce nu numai energiile sale, ci esenţa, fiinţa sa. Nerealizîndu-se, păcătueşte împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.
Românii ar fi trebuit să se gândească la soarele ce apărea şi deasupra ţării lor şi să fi dat prin fapte un răspuns lumii. O istorie tumultoasă este recunoştinţa unui neam faţă de înălţimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu istoria este, însă, una a omului.
Va trebui să vedem care este specificul naţional al României, care a ţinut-o o mie de ani în nemişcare, pentru a-1 putea lichida împreună cu mândria ridiculă care ne ataşează de el.
... De câte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţii sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. îmi închipui că acest ţăran n'a avut o sete puternică de viaţă de i s'au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s'au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterantă este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. Deaceea numai febra ne mai poate scăpa . . .
Când va ridica ţăranul român capul în sus? în jos am privit de când ne-am născut.
Critica fizionomică a României îşi are nu numai o raţiune teoretică, ci şi una practică. Existând relativ puţine documente valabile asupra fiinţei lăuntrice a ţării, toate elementele exterioare ce ne-o revelează trebuesc folosite. în fizionomia ţăranului ' francez, german sau rus, se exprimă atâtea caractere ale istoriei ţării respective. Decât, Franţa, Germania şi Rusia s'au arătat lumii până la orbire şi apoi nici nu sunt culturi populare aşa cum suntem noi, aşa că putem cu uşurinţă să uităm pe ţărani când vorbim de ele.
Orice popor ar trebui să tindă la realizarea unei culturi „istorice", şi nu populare. Elementele populare trebuesc fie însumate, fie neglijate. A le considera finalităţi înseamnă a rata mersul ascendent al unei culturi.
Un popor care n'a creiat decât o cultură populară n'a tre-
636
637
cut treapta istorică. Şi cum o să treacă dacă orice cultură populară identifică valorile cu etnicul? O cultură populară este o sumă de creaţii, cari se nasc din rădăcinile adânci ale sufletului şi păstrează aderenţa la ele, pe când efortul reflectat al spiritului dă naştere în culturile istorice la valori ce-şi iau sbor autonom în lume. Culturile populare respiră în mituri, în aceste presimţiri de istorie. Ele concep devenirea substanţial şi astfel se dispensează de istorie prin eternitate. Culturile populare nu cunosc progres, ci numai transformări; iar din punctul de vedere al autenticităţii, aceste transformări sunt falsificări. Ne-având valoare decât primordialul-suma aceea de elemente telurice şi chtonice din aurora unui neam, — culturile populare sunt primitive şi reacţionare. Rămân în ele înşile. Rostul unui salt istoric este să le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România din ea însăşi? Va eşi ea din sine?
Lipseşte devenirii României un sens ascendent. Schema formală a soartei noastre este orizontala. Ne-am târât în vreme. Popoarele fericite ale pământului sunt irupţii şi deaceia soarta lor trezeşte implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendenţii, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determină după elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizează pregnanţa ei. Elanul unei culturi exprimă prezenţa internă a patosului gotic. Căci. goticul este verticala spiritului. Din el derivă, tragicul, sublimul şi renunţarea, ca pasiune pentru altă lume. Absenţa goticului din conştiinţă te asimilează liniştit şi călduţ devenirii, aruncându-te pradă timpului. Destinul, ca o lunecare orizontală, este negaţia goticului şi a complexelor de viaţă născute din el. Neamul românesc n'a trăit subt semnul spiritului gotic. De aici: Pasivitatea, sceptimismul, auto-dispreţul, contemplaţia domoală, religiozitatea minoră, an-istoria, înţelepciunea, cari constituesc aspectul negativ al specificului nostru naţional, aspect din păcate central. Aşa ne-am trăit noi o mie de ani şi aşa va trebui să nu ne mai trăim miile ce vor urma.
Numai furia devenirii este vitalizantă. Cine se abandonează ei cu pasiune până la prostie sau până la istorie este imposibil să fie înghiţit de timp. Căci o ardoare exasperată în devenire, te scoate ■— prin forţa pasiunii — în afară de timp. Aş vrea ca România să zbârnâe de freamăt şi din inimă să-şi facă un cuptor. Nu există altă scăpare de sub istorie, adică de timpul nostru pierdut.
Resemnarea noastră de veacuri ne-a făcut înţelepţi. Dacă individual înţelepciunea poate atinge culmi, ea este inerţie ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înţelept po-
638
por din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsă de curaj şi de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi", este o catastrofă pentru neam. Şi când te gândeşti că această maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice maximă, orice proverb, orice reflexie populară românească exprimă aceiaşi timiditate în faţa vieţii, aceiaşi nehotărâre şi resemnare. Va trebui să nu mai fie ofensat acest neam lău-dându-i-se atât înţelepciunea! Adevărurile isvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie. Nici un alt istoric nu s'a născut din înţelepciune, care nu poate fi decât sub-sau trans-istorie. înţelepciunea este negaţia istoriei, fiindcă ea este distanţa de viaţă, pe când istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstiţia vieţii, fiindcă ea este vibraţia activă, şi intensă a devenirii. Marile culturi sunt culmi ale timpului.
Adevărurile de fiecare zi ale românului sunt paralizante. Ele tind să răpească omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. înţeleg să te mâne fatalitatea individuală şi interioară, dinamismul demonului lăuntric, dar este o deviere şi o ruşine antropologică să-ţi pui capul subt timp. Ne-a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune puţin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui să-1 lichidăm în fulgere. Până în sâmbure să ne lovească scânteierile lui. Eu vreau alt neam!
Plaga seculară a României a fost scepticismul. Este într'adevăr surprinzător cum la un popor întârziat a putut să apară fenomen caracteristic declinurilor, saturaţiei sau oboselii culturilor. Când energia productivă a unei culturi se epuizează, ne--având ce mai crea, sterilitatea îi desvolta un plus de luciditate, care anulează naivitatea şi prospeţimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sunt ei cu adevărat? Faţă de cultura germană, pe care o defineşte o monumentalitate virginală, cultura franceză amestecă într'o mare seriozitate a spiritului graţiile şi ironiile inteligenţii, încă pentru un ochiu nesensibil la nuanţe, ea se prezintă ca un joc inutil, ca o sumă de gratuităţi. Există în Franţa un scepticism al inteligenţii, rezultat din rafinamentul şi excesele acesteia, dar nu există un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce priveşte zona afectivă, lumea voliţională şi complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le-a afectat niciodată. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcă orice scepticism structural presupune isvoare secate, sterilităţi originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumă a inteligenţii şi un lux al inimii; el n'a avut aderenţe organice la străfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea şi natura cuprinderii sale •—-este totuşi adânc prin înrădăcinarea în sufletul popular. Mult
639
mai organic decât cel francez, el ne-a fost şi mai fatal. în premisele fiinţii noastre şi-au întipărit îndoielile cangrena. Nu este adevărat că împrejurările defavorabile ale trecutului nostru au adăugat condiţiei noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l-au adâncit numai; căci este imposibil ca împrejurările exterioare să fi creat ele înşile dispoziţii atât de esenţiale. Destinul nostru mizerabil ne-a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualităţile sceptice, toate posibilităţile de ratare. Soarta noastră a fost favorabilă tuturor tendinţelor negative ale psihologiei româneşti. Nu se gândeşte nimeni la acest fapt: ne-am desvoltat pe deandoaselea. Un destin â rebours.
Scepticismul este extrem de interesant ca pauză în cultură, ca recreaţie a spiritului după epocile constructive. El exprimă atunci dorinţa unei respiraţii iresponsabile a spiritului, a unei complaceri în propria lui inutilitate. Dar este întristător scepticismul teluric şi subteran al României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drăgălăşenie şi de eleganţă. Abandonarea pasivă soartei şi morţii; necredinţa în eficienţa individualităţii şi a forţei; distanţa minoră de toate aspectele lumii, au creat acel blestem poetic şi naţional, care se cheamă Mioriţa şi care alături de înţelepciunea cronicarilor constitue rana neînchisă a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca să dea vibraţia lor tânguitoare şi totul s'a sfârşit.
în momentul în care România va câştiga gustul devenirii, va învinge — prin forţa lucrurilor — îndoelile inimii. Căci din îndoieli ale inimii se alcătueşte scepticismul nostru; o inteligenţă blazată i-a oferit numai verificări şi ilustraţii teoretice. Trecutul României mă face sceptic prin scepticismul său. Nu văd în el o justificare mesianică. Mă gândesc, însă, ce singular s'ar putea individualiza România în lume, dacă învingându-şi materialitatea şi greutatea obscură din scepticismul său într'o realizare superioară de viaţă şi-ar exploata îndoelile ca elegante şi ornamentaţii ale spiritului sau ca o corolă crepusculară a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel 1-a justificat în logică. N'o vom putea realiza noi cu atât mai mult în istorie? Saltul istoric — această mare aşteptare a României — nu este decât fenomenul acestei conversiuni. România va trebui să se întoarcă pe faţă, pentru ca să se poată schimba cu adevărat la faţă. învingerea laturii ei negative înseamnă lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mântuirea ei. Dacă omul are un destin eroic în lume, resemnarea este un viciu, în fond, ne desumanizăm, resemnându-ne. Cum de-au putut exista patrioţi care să facă din resemnarea noastră seculară
640
o virtute? Să fie chiar atâta inconştienţă în entuziasm? Pe când renunţarea este un act de autonomie a spiritului, fiindcă este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inerţie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipsă de tensiune lăuntrică. Renunţarea are totdeauna o valoare religioasă; resemnarea numai una psihologică. Renunţăm la ceva; ne resemnăm în faţa a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofensă adusă elanului prometeic al spiritului. Renunţarea pleacă din haosul şi demiurgia inimii; resemnarea din golul ei. Toţi istoricii României — implicit sau explicit — sunt de acord că resemnarea a fost nota intimă a sufletului nostru în decursul marei noastre an-istorii. Oare atâta vreme de durere să-i fi convins pe români că nu mai au nimic de făcut, de s'au resemnat cu voia şi fără voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrântă decât după ce toţi românii se vor fi convins că totul este de făcut.
Multe popoare au făcut haz de propria lor condiţie; au-to-ironia nu lipseşte la nici un popor chinuit şi oprimat. Este cu toate acestea rar ca auto-cunoaşterea să meargă mână în mână cu auto-dispreţul, aşa cum se întâmplă excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepţi cu urgisirea noastră de am vedea în acest fenomen numai deficienţă, când el constituie o notă originală de o ciudată semnificaţie. Nu este popor care să-şi priceapă mai bine insuficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le mărturisi la fiecare ocazie. Este o au-to-denigrare colectivă, „un scuipat în sân" general, o amarnică luciditate a soartei noastre, cari se nasc la unii automat şi fără conflicte, pentrucă la alţii — la cei puţini— să devină sfâşieri. „A fi român", să nu fie oare o evidenţă plăcută? Este sigur că poporul românesc are o distanţă de el însuşi, care indică o particularitate unică la un popor fără conştiinţă istorică.
Francezul, este francez, precum piatra piatră; el este francez, fără să ştie. Şi chiar dacă ştie, nu-i foloseşte şi nu-i ajută la nimic. Noi ştim în fiecare clipă că suntem români şi ne explicăm toate gesturile şi reacţiunile prin condiţia noastră particulară. Când, în tot ce facem, pleznesc pseudomorfozele istoriei noastre, simţim o rară voluptate să ne mărturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil", „ce să te aştepţi dela o ţară ca asta" etc ...
; Şi evreii ştiu până la isterie că sunt evrei, şi tot aşa şi ruşii. Dar evreilor nu le face nici o plăcere această luciditate, la care ar renunţa bucuros, dacă nu le-ar trezi-o toţi, dar absolut toţi, ne-evreii. Nici un evreu nu-ţi iartă că ştii că e evreu. Individualizat în lume ,1a limită, hors la loi rasial, evreul se
41 — Dreptul la memorie, voi. III. C41
sfâşie într'un orgoliu dureros. Românii se lichidează în faţa lor înşişi, fără nici un orgoliu şi autodispreţul de care dăm dovadă cu toţii ne încântă fără satisfacţii mari, rămânând în limitele scepticismului. La ruşi auto-conştiinţa a fost totdeauna însoţită de auto-tortură. Asociind condiţiei ruseşti, pasiunea pentru durere, ei s'au sfâşiat încontinuu, neştiind să se accepte sau să se refuze. Ruşii s'au simţit ca o mare fatalitate, nu însă, ca o evidenţă. Deaceia, s'au călcat ei în picioare la toate răspântiile şi nu s'au cruţat niciodată în căutarea vijelioasă a nefericirii. Un popor suplineşte râsul prin rânjet, delicateţea prin avalanşe lăuntrice, nuanţele prin cascade. Ruşii n'au înţeles niciodată cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci căutând ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns să asimileze cultura unui „simbolism" de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia" este cea mai mare criză a culturii moderne. Existenţa ei ne-a convins că Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.
In proporţii mai mici, noi românii ne-am simţit totdeauna anormalul soartei. Dacă sângele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentă, dacă o febră puternică ar fi evaporat apa din el, tragedia ne-ar fi dat o rară proeminenţă şi o sguduire extrem de fecundă. Auto-dispreţul presupune totuşi un amar şi o nemângăere, cari configurează specific România. Când te gândeşti la celelalte ţări mici, cari n'au făcut nimic şi se complac într'o inconştienţă crasă sau într'un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ţi poţi reţine admiraţia pentru lucidităţile României, căreia nu-i e ruşine să-şi bată joc de ea însăşi, să-şi scuture neantul în autodispreţ sau să se compromită într'un scepticism dizolvant. S'ar putea ca odată conştiinţa laturilor negative ale României, printr'un adevărat miracol istoric, să o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. România şi-a dat seama de neantul său ca nici o ţară din lume. Atâta luciditate este un titlu de glorie, dacă alcătueşte un stadiu şi este o ruşine dacă este o permanenţă sau o înfundătură.
Mulţi români, nesfârşiţi români, mărturisesc zilnic că România este ultima ţară din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară şi nu se poate ca în viitor să nu-i doară pe toţi. România va fi mântuită când pe toţi ne va sfâşia soarta, când ne vom sfâşia cu toţii pentru ea. Defectul auto-cri-ticei noastre este de a nu fi avut nimic dintr'un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie. Dacă problema misiunii noastre nu va deveni o doctrină de mântuire, suntem pierduţi, adică ne vom pierde în noi înşine, fiindcă lumea nu
ne-a avut niciodată. Ceiace spunea un lăutar ţigan unui cerc de români: „aveţi noroc cu noi, că de nu aţi fi ultimii", defineşte o situaţie reală, nu o exagerare trivială. Dacă România nu va face istorie va rămâne ultima ţară din lume, aşa cum e trăită de cetăţeanul imbecil de fiecare zi. Trebuia să ne fi trăit religios drama noastră românească, pentru a ne mântui de atâtea păcate naţionale. Românii sunt prea transparenţi lor înşile. Puţini oameni vor exista cu mai puţin mister sufletesc; o inimă deschisă lumii în cea mai perfectă familiaritate. Intimitatea lirică cu fiinţa defineşte sentimentul de viaţă al românului. Cum se explică totuşi că nu este ţară în care literatura rusă să se fi bucurat de o circulaţie mai generală? Să ne fi mânat oare golul nostru în spre complexitatea sufletului slav, cu toate atracţiile unei compensaţii sau oare capriciul nostru să fie flatat, în analogiile lui exterioare, cu iraţionalul psihologiei ruseşti? Cineva spunea că românii iubesc romanele lui Dostoiewschi numai pentru desmăţul din ele. într-adevăr capriciul exterior şi complexitatea de suprafaţă, atât de specifice sufletului românesc, sunt furate numai de teatralul dramei ruseşti, numai de aparenţele tragediei interioare. Românii au desigur mai puţine luminişuri decât francezii, dar ascunzişurile lor sunt departe de a-i apropia de firea turmentată a ruşilor. Desmăţul este climatul natural al României. Inima noastră ia contur prin linii frânte. N'avem continuitatea pulsaţiei şi neavând o linie, ce soartă am putea să opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu suntem prin conflicte, nici măcar în ele. Un popor dacă este lipsit de o ideie istorică, trebue să aibă cel puţin, un sentiment generator de tragic. Franţa n'ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernă, dacă alături de lumea de valori căreia i s'a sacrificat, nu ar fi avut desvoltat la paroxism, sentimentul gloriei. în numele acestei mari gratuităţi, a mişcat ea istoria din loc, mai mult decât în numele ideii sau a necesităţii. Dar pentrucă un popor să poată naşte din sine, superstiţia unei glorii universale, trebue să dispună de dimensiuni universale în suflet.
Lipsa de mister sufletesc a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în D-zeu? Un individ în nici un caz. Românul nu scapă nici o ocazie, de a-şi deşerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deşert în România.
Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidităţi durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din cadavrele
642
41*
643
propriului nostru trecut. Dece ne vom scoate noi cadavrele în amiază? Ce caută străfundurile sufletului în lumina zilei? Nu există „suflet" decât în noapte. — România nu este o ţară luminoasă; ea este o ţară subterană, dar fără mari întunecimi. Suntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscurităţile noastre. Căci nu cred ca România să fie timidă cu înălţimile sau adâncimile ei. Din păcate, ea este prea sinceră şi prea curajoasă cu golurile ei. Şi le acceptă prea des, se dispreţuieşte pe sine de prea multe ori.
Este foarte caracteristic că un român nu se poate face interesant într'o societate de conaţionali, decât etalându-şi defectele, insuficienţele. Nu există popor în lume, care să facă o virtute din faptul de a nu munci. în România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N'am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul. Decând există România nici un intelectual n'a murit pe o ideie, vreau să spun, că nici unul nu s'a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sunt identificate aiurea prin nume; ne descurcăm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notă diferenţială a românului. Credinţa în inutilitatea jertfei este aşa de organică, încât ar trebui o febră asemănătoare epocei de martiri a creştinismului, pentru a convinge acest popor amărât de sensul spiritual al renunţării. Ne lipseşte pasiunea des-tructivă pentru ideal. Nu poţi impune o valoare decât pe dărâmături; ruinele indică totdeauna prezenţa spiritului. Elanul de auto-distrugere, care să se nască din dorinţa de a da lumii contur prin proprie lichidare, presupune perspectiva altor lumi şi gelozia pe ele, ce naşte pasiunea de trans-figurare a lumii acesteia. Românul este consequent numai în luciditatea faţă de propria lui condiţie românească. El ştie că nici unul dintre semenii lui naţionali nu este entuziasmat de soarta lui de român. Şi atunci începe mărturisirea deficienţelor proprii, interpretate şi scuzate prin viciile substanţiale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel dela responsabilitatea individuală. Este drept că schimbarea la faţă a României nu se poate face prin eforturi divergente şi disparate, ci este necesară o modificare structurală pe bază de orientare colectivă. Dacă toată România nu pleacă la drum ca să se cucerească pe sine însuşi într'un elan colectiv, indivizii cari vreau să se salveze dintr-o romanitate deficientă, sunt condam-
naţi mai curând sau mai târziu ratării, neavând la bază, rezistenţa substanţei naţionale. Frequenţa încercărilor de salvare individuală este totuşi simptomatică şi ea dovedeşte ce intensităţi poate să atingă voinţa de lichidare a unui dezastru naţional, înscris în sânge. Până când ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?
De-am fi desvoltat o pasiune infinită şi de ne-am fi revărsat ardori ascunse, viaţa noastră n'ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam şi noi reazimul gloriei şi mărirea ne era o consolare, iar nu aspiraţie vagă. N'am interiorizat decât resemnarea şi deaceia nu ştim ce înseamnă acumulările temporale cu inevitabilele lor declanşări explosive. Nimic nu se creiază în domeniul spiritului fără un anumit grad de asceză. Cu cât viaţa este mai strânsă în zăgazuri, cu atât cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebue să ardă subt conştiinţă. Pasiunile spirituale sunt clocote vitale, cari nu mai servesc' viaţa. Exasperarea biologiei între intensităţi şi deficienţe constitue fundamentul spiritului. Cărei idei i-am servit cu toate forţele vieţii, de câte ori ne-am îngenunchiat tăriile inimii slăbiciunilor spiritului? Asceza .este o voinţă de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai puţin violentă. încordările şi vibraţiile ascezei răzbună tot ce n'am trăit, tot ce n'am consumat. Românul n'are de răzbunat decât somnolenţa lui seculară. Istoria se răzbună prin el. Dar el? Individual românul n'a refuzat aproape nimic şi deaceia este în clar cu sine însuşi, sincer cu nimicul său. Dorinţele neîmplinite sunt sursa dramatismului interior. Suntem, numai prin ceiace am acumulat netrăind. Să ne fie neistoria izvorul nostru de viaţă? Fi-vom capabili să creem prin tot ce n'am făcut? Tot ce s'a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocrii, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.
Adâncimea sufletească a unui popor se măsoară după gradul de religiozitate. Pasiunea religioasă exprimă tensiunea unui suflet. Acele neamuri cari n'au cunoscut perioade întregi ale vieţii lor dominate cu excluzivism de o religiozitate crescută până la nebunie, sufăr de un nivel interior extrem de scăzut.
644
645
Nici un popor mare nu moşteneşte o religie şi o acceptă ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau ruşii, au primit din afară creştinismul. Decât, ei l-au transformat într'o aşa mare măsură în ei, încât se poate vorbi de o re-creaţie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia rusească au atâtea aderenţe la un fond psihologic individualizat, încât apropierile teoretice evidente, nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comună. Precum un popor trebue să dea naştere unui fenomen politic original, tot aşa trebue să-şi adapteze o religie la forma lui de viaţă până a o face creaţie naţională. O religie este universalistă în intenţia ei teoretică; ea nu poate fi însă, în realizarea ei practică, deoarece nici o formă a spiritului nu este vie, decât locală, concretă, adaptată. Practic vorbind, există numai creştinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N'avem să ne gândim decât ce a devenit budismul în China sau Japonia sau numai la culorile locale ale catolicismului în ţările latine, unde aparent prezintă o omogeneitate unică.
împlinirea în religie ţine de esenţa şi destinul unui neam. Dacă prin ea, nu reuşeşte să-şi ridice nivelul istoric, înseamnă că el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchiloză, retrogradare, încât teoreticienii de stânga au stabilit o adevărată antinomie între religie şi revoluţie. Care este temeiul reacţionar al religiei? Cât este principiu şi cât istorie în rezistenţa religiei la spiritul revoluţionar? Teoreticienii revoluţionari, nu sunt împotriva religiei dintr'un refuz teoretic a valorilor religioase, ci din cauza rezistenţii acestor valori la ori ce încercare de transformare totală. Sentimentul religios este prin esenţă nerevoluţionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacţionar. Deplasând conflictele de aici, dincolo, el sfârşeşte cu timpul a fi strein complect de problema socială. Dar nu numai atât. Spiritul religios te întoarce cu faţa spre trecut. Unui om care crede în D-zeu, viitorul nu-i mai poate aduce nimic. D-zeu este totdeauna înapoia noastră. Teologia întreagă este reacţionară, fiindcă ea nu vede culmi decât imemorial. Pentru teologie, timpul este o cădere; pentru spiritul revoluţionar singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluţionar, timpul este o Divinitate. în timp se poate face totul. Admiţând posibilitatea unei modificări esenţiale în temporalitate, spiritul revoluţionar cade într'un paradox, care-i constitue tragicul şi farmecul său. în timp nu se întâmplă modificări de structură şi de esenţă, el fiind o fluiditate de nuanţe. Timpul actualizează şi distruge. Dar în el nu se poate naşte o lume esenţial nouă. Tragicul spiritului revoluţionar consistă în violentarea timpului şi a vieţii.
Religia, opunând veşnicia în fiecare clipă timpului, paralizează spiritul revoluţionar.
Obsesia veşniciei îl scoate pe om din viaţă. Poate că toată religia nu este decât o rătăcire divină a omului.
Dintre toate formele spiritului, cea religioasă este mai aplecată spre automatizare, inerţie. Dacă formele politice se succed şi în mobilitatea lor asigură o respiraţie uşoară şi degajată unui popor, religia îl străbate şi îl învăluie pe toată durata existenţii lui, fără primeniri adânci, în modificaţii pur configurale. De aceia se leagă ea de formele politice şi sociale cele mai durabile, pentrucă atunci când acestea se dizolvă, ea să fie incapabilă a se adapta repede la altele în naştere.
Există totuşi un moment dinamic şi hotărîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevărată forţă vitală şi care este singurul în măsură a-i ridica decisiv nivelul istoric. Când un popor, în începuturile sale, îşi manifestă aderenţa la o religie, fie printr'o convertire, fie printr'o ataşare organică spontană, contactul acela iniţial declanşează o vibraţie şi un dinamism, neobişnuite. Este o electrizare istorică insuficient apreciată, aceia născută din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formaţie, triburi sălbatice având toate presimţirile de cultură, cu o spiritualitate atât de rafinată cum a fost cea creştină. în zorile fiecărui popor, momentul religios este de o fecunditate unică. Procesul prin care un neam se elaborează prin religie în aurorile sale, este elementul care scuză păcatul reacţionar ce defineşte cu timpul fiinţa religiei într'un neam. Un popor care n'a cunoscut în începuturile sale tensiunea şi fiorul contactului cu religia, nu înţelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificaţia întâiei discontinuităţi, a primului salt. Numai în aurora unui popor, religia este un factor hotărâtor în istorie. Se întâmplă foarte rar să fie dinamică şi în alte perioade din evoluţia lui. Protestantismul d. ex. care a provocat o creştere a auto-conştiinţii Germaniei şi ca atare o ridicare — dacă nu efectivă şi politică, în tot cazul interioară — a nivelului ei istoric.
Puţine ţări au fost care — ca România — în întreg trecutul lor să nu fi cunoscut alt mijloc de respiraţie spirituală, decât religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n'am fi avut nici măcar atât, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n'a fost niciodată dinamică; în schimb, n'a încetat niciodată de a fi naţională. Prin ea n'am intrat în lume, dar ea a fost singura care atâta vreme ne-a dat o presimţire a altor lumi. Teza lui Eminescu după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă
646
647
de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram noi. Defectele de evoluţie ale României nu sunt de natură religioasă. Dacă nu ne-am mişcat atât timp nu este de vină ortodoxia; suntem noi. Ea n'a făcut decât să ne închidă în noi înşine şi să ne vegheze tăcerea sau jalea. Destinul ortodoxiei noastre are toate caracterele destinului României. Astfel se explică dece a participat ea la aproape toate formele de naţionalism şi de ce ea nu poate fi decât naţionalistă. Este, însă îndoelnic că forţele ei, că sărmanele ei resurse ar putea-o ajuta să dinamizeze o Românie, crescută dintr'o viziune modernă şi grandioasă. Ea nu este atât de puternică încât opunând rezistenţă să devină reacţionară; este, însă destul de slabă pentru a deveni un anacronism.
Ortodoxia ne-a ţinut de cald în decursul secolelor de aşteptare subterană. De mult şi-a pierdut din căldură şi dacă azi e domoală, mâine va fi neutră sau rece. în afară de faptul că nici o formă a spiritului nu reuşeşte să-şi menţină valorile ataşate — o lungă durată — de un fond sufletesc şi acestea se cristalizează autonom, constituind o lume desrădăcinată şi moartă, există pentru deficienţele ortodoxiei, explicaţia religiozităţii noastre aproximative. în România sunt mulţi oameni cari cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred că n'a fost nimeni să se îndoiască. Numai că religiozitatea românească este minoră, nepasionată, şi mai cu seamă, neagresivă. Câţi n'au făcut un merit din toleranţa noastră şi au transformat o insuficienţă în virtute! Adevărata religiozitate este fanatică, profetică şi intolerantă; ea înseamnă primii creştini, inchiziţie şi Sf. Sinod al Rusiei ţariste. (Deaceia ateism militant există numai în Spania şi Rusia.) Cine se pătrunde de revelaţie, nu mai poate tolera nimic în afară de absolutul ei şi de realizările lui instituţionale. Un om religios — adică unul care-şi defineşte clipele vieţii prin religie — este fiinţa cea mai incomodă, cea mai in-umană, din câte se pot închipui. Deaceia, un popor religios, adică fanatic, profetic şi intolerant, chiar dacă este lipsit de capacitate politică, îşi deschide un drum în lume datorită pasiunii lui religioase. In Rusia secolului trecut, biserica s'a dovedit incapabilă să se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n'a înţeles nimic din tragicul problemei sociale ruseşti şi s'a făcut — împotriva curentelor revoluţionare — un instrument al autocraţiei. Ea a avut, însă, atâta energie, încât să nu cedeze şi făcându-şi din inerţie o tiranie, şi-a dovedit atâtea rezerve de forţă.
Ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi nepri-mejdioasă. Stilul nostru religios este labil şi gelatinos. Neavând
nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenţie în destinul nostru. în viitor, ortodoxia se va târâi după România. N'am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine să fii ortodox. Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc se odihneşte în ortodoxie. Oare nu se odihneşte mai repede ortodoxia în el?
Creştinismul nostru e pastoral şi într'un anumit sens, neistoric. El se desfăşură, ce e drept, pe un plan colectiv; dar nu stimulează şi nu determină un sens ascendent al comunităţii. N'are nimic gotic religiozitatea autohtonă. în ea predomină cenuşiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracă în culori afumate. Dacă am fi fost cu adevărat nişte credincioşi activi, trebuia să fim astăzi mult mai departe' în mersul nostru în lume. Dar pulsaţiile în andante definesc toate domeniile vieţii noastre. O sensibilitate în minor nu putea să se lege decât cu o gândire statică şi cu o viziune pasivă a vieţii. Este, însă, reconfortant a vedea cum România încearcă — printr'un instinct al devenirii ei — să-şi lichideze pacostea tradiţională a spiritului contemplativ. Cine-ar mai putea afirma astăzi că suntem un popor contemplativ? Toţi sunt de acord că am fost. Orientarea în spre politic a învins plaga unei contemplaţii sterile, lipsite de o adâncă inferioritate, fără scuza profunzimii şi dinamismului interior. Trecerea dela contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei tări. De altfel comparînd trecutul cu idealul de viitor, suntem' siliţi a face o întreagă tablă de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altă parte, căile de eliberare; tot ce ne-a împiedicat să devenim naţiune şi tot ce ne va ajuta; elemente cari ne-au fixat în cadrul culturilor mici şi cele ce ne vor salva din el; destin de ţară îngenunchiată şi accesul la mare putere, etc ...
_ Paralelismul acesta determină rosturile României şi sensul ei în lume. Toate elementele cari vor trebui să-i alcătuiască viitorul, constitue *o sumă de categorii, constitutive marilor culturi. România va trebui să şi le asimileze, să le integreze, să aparţină lor.
Distanţa lăuntrică de trecutul nostru trebue interpretată în justa ei valoare. Noi nu spunem că strădaniile lui Ştefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazul sunt lipsite de importanţă şi de un anumit dramatism. Ele n'au depăşit, însă, caracterul unei reacţiuni de existenţă şi n'au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastră faţă de ele, ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric şi este servită de o forţă echiva-
649
648
lentă valorii ei. Dintr'o epocă moare tot, afară de ce e trans-istoric. Renaşterea sau evul mediu nu ne interesează decât pentru ceiace ne mai pot spune şi astăzi; pentru valabilitatea tipologică şi sensul lor intemporal. Trans-istoria include tot ce e actual în istorie. Dacă perioada romantică nu ne-ar mai fi în nici un fel o întâlnire neindiferentă, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezenţe a trecutului alcătueşte viaţa istoriei. Rămâne din trecut tot ceiace nu este documentar. Trans-istoria este în sine.
Relativismul istoric a transformat devenirea în absolut şi a exagerat concretul până la substanţializare. Anulând categorii şi eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretă şi închisă a perioadei istorice. Epoca a devenit monadă, iar generaţia, un grup organic, de o convergenţă perfectă, în sine, epocile nu sunt universale, dar toate conţin un sâmbure de universalitate. Cele cu adevărat mari, se leagănă în universal. Acest proces nu se întâmplă conştient sau voit, ci naiv şi nemijlocit. Toate epocile mari ale istoriei sunt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile şi eflorescentele culturii, nu s'a detaşat de viaţă în dualitatea caracteristică apusurilor, ci se îmlădie pe ondulaţiile vieţii.
Nu se poate creia cu conştiinţa universalităţii, fiindcă orice creaţie este un act nemijlocit al spiritului. Când în tine se întipăresc caracterele epocii şi cu ele dai expresie unui conţinut interior, realizezi o obiectivare ce n'are aderenţă teoretică şi conştientă la însuşirile vremii tale. Marii creatori n'au cunoscut poziţia lor în timp. Creaţia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice creatoare, desfăşurându-se în naivitate, se adâncesc în sânul valorilor, ca'ntr'un cerc limitat. Psihologiceşte, epocile au o respiraţie îngustă şi un ritm sacadat de toate insuficienţele. Este indiscutabil că amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renaşterii depăşeşte dimensiunile reale, precum iarăşi s'ar putea să nu înţelegem decât fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretările moderne au făcut din Renaştere o lume. Ce e drept, ea este o epocă incomparabil individualizată: numai că, datorită acestei individualizări ea nu a putut fi atât de cuprinzătoare pe cât se spune. Ne-am obişnuit a atribui Renaşterii şi consecinţele ei îndepărtate sau apropiate. Tot ceiace în baroc sau în romantică, este derivare tardivă din Renaştere, o atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepărtate ale unui fenomen nu sunt revelatoare pentru esenţa lui, ci pentru sufletul epocei care îşi caută analogii trecute în mod inconştient. Că romantica a iubit evul mediu şi 1-a iubit în fe-
w
Iul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identităţii ei, nevoii de a-şi defini afinităţile.
Epocile creatoare sunt mult prea rotunjite în sâmburele lor, pentru a fi prea încăpătoare. Universalismul conştient, căutat, desvoltat până la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg ale culturilor, a acelor epoci de sinteză şi de sincretism, avide de toate valorile, juxtajunându-le, dar neînsumându-le, alăturându-le steril într'un agregat axiologic. Divergenţa valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face încăpător pentru orice şi viziunea retrospectivă, reactualizând lumile de valori ale trecutului, face contemporană întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadenţă dovedeşte, prin contrast, că orizontul teoretic nu este condiţia creaţiei şi că excesul de luciditate descopere un suflet încăpător, dar steril.
Cu cât epocile pe cari le înglobează o perioadă istorică sunt mai limitate ca sferă de valori, cu atât succesiunea lor . este mai rapidă. Dinamismul culturii moderne îşi are explicaţia în mărginirea excesivă a diverselor epoci şi a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istorică îşi are raţiunea în insuficienţa structurală a fiecărei epoci. Chiar dacă epocile sunt închise în ele înşile, fiecare are un guvern de viaţă, care se desvoltă şi moare, încât limitarea momentelor istorice este o insuficienţă organică nesoluţionabilă. în această insuficienţă trebue căutat motivul substituirei epocilor şi a mobilităţii formelor culturii. Inconsistenţa tuturor structurilor de viaţă creiază o fluiditate, ce face din căile existenţii tot atâtea pierderi de substanţă.
Valorile, născute din viaţă, iau drumul razna şi nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adâncă a culturii nu se află numai în simbolismul ei, care constituind valorile într'o lume derivată, le îndepărtează de o zonă ontologică, ci în pornirile centrifugale ale spiritului, care începând cu autonomia de viaţă sfârşeşte la antinomia cu ea. Cine ar încerca să se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologică, n'ar violenta prea mult individualităţile lor, dacă le-ar clasifica din punctul de vedere al soluţiei faţă de problema spirit-viaţă. (A soluţiei intrinsece, practice, a „atitudinii".) Sunt culturi a căror stil se bazează pe o exasperare a conflictului dintre spirit şi viaţă (cultura indiană, egipteană, goticul european şi goticul ca o categorie, mai mult sau mai puţin imanentă tuturor culturilor). Altele, neputându-1 învinge, l-au atenuat (cultura greacă întrucât a realizat o armonie mai mult dorită decât efectivă; cultura franceză ca o cultură ab-
650
651
stractă, în care spiritul nu se opune vieţii, ci numai inteligenţa; cultura japoneză ca o cultură a graţiei etc). întreg procesul culturii îşi are rădăcinile dramatice în elementele rae-vitale ale spiritului; istoria nu este decât vibraţia din golurile iraţionalului. Deficienţele vieţii au creat devenirea istorică.
n
La orice temperatură ar fi ridicată şi pe mâna oricui 'ar cădea, cultura românească îşi are determinate anumite direcţiuni, pe cari nu le poate modifica nici p lume de conţinuturi, oricât ar fi ele de variabile şi de divergente. întrucât facem parte dintr'o cultură şi suntem integraţi procesului ei, activitatea noastră intră într'un făgaş, despre care putem să nu ştim nimic, el nu există totuşi mai puţin. Ceiace putem face este să desvoltăm la maximum tendinţe imanente nouă, dar nerealizate din toate motivele căderii noastre. Nu ne mai rămâne de făcut decât să începem a ne descoperi pe noi înşine.
Toată forma românească de existenţă este stăpânită de geniul momentului. în zadar am încerca să ne educăm spiritul în spre activitatea constructivă, cu tot ceiace presupune ca preparare inconştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră. Românul iubeşte întorsătura, adică inconsequenţa în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul românului ar fi construirea unei catedrale; tendinţa lucrurilor în spre înălţime, ascensiunea firii e streină complet geniului nostru. Turnurile bisericilor româneşti nu se sprijină în cer, aşa cum se întâmplă cu cele gotice, ci rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi: mulţumite că se află undeva, aproape de tot, un pământ, de care nu e bine să te îndepărtezi. O catedrală gotică este un răspuns lui D-zeu la toate întrebările cari i le-a pus omului. Ea dovedeşte că distanţa între creator şi creatură este departe de a fi infinită şi că la urma urmelor, ei s'ar putea întâlni vreodată în înălţimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare şi o sfruntare adresată Divinităţii. Sunt turnuri pe cari omul n'a avut curajul să scrie: până când vei mai fi D-zeu, Doamne? Toate operele pe cari omul le-a conceput pentru preamărirea lui D-zeu, sunt o dovadă a grandorii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înserări este simbolul tragediei sau infinitului uman.
Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de pietate. Ştefan cel mare şi-a exercitat
ocazional un sentiment de pietate şi ne-a construit pe loc atâtea şi atâtea biserici, locaşuri minore şi amărâte ale dezer-ţiunii: din lume, şi nici o construcţie monumentală, care să intensifice un sentiment de viaţă şi să-i dea nesfârşitul dramatic şi vibrant care invadează sufletul în orice atmosferă gotică.
Nu numai din cauza năvălirii frequente a hoardelor, ci şi dintr'o dispoziţie lăuntrică, organică, românii şi-au aşezat satele în ascunzişuri, în văi nebănuite, în obscurităţile naturii. Comparaţi acest sentiment de viaţă, cu acela care a împins seminţiile germanice să ridice burguri pe singurătăţi de stânci, să-şi proecteze tăria sângelui în ziduri şi blocuri de piatră. O tristeţe infinită mă cuprinde de câte ori mă gândesc cum o mie şi atâta de ani, ne ascundeam prin păduri şi munţi de frica duşmanului, adică de propria noastră frică. Nu există duşmani, ci numai frica din care ei se nasc. Mulţi duşmani am vrut să mai avem! Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru să fi fost şi noi o lume, să ne fi construit destinul în piatră. Aşa n'a mai rămas nimic greu din trecutul nostru. în zadar caut după demnitatea ruinelor. Cetăţile Moldovei nu mă consolează: românii tot în munţi fugeau.
Lipsa unui simţ ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în produsul firii, a făcut din cultura românească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întâmplă aici şi acum. A te descurca printre contingenţe, iată imperativul viziunii circumstanţiale a vieţii. Atunci şi acolo, fie că determină trecutul sau viitorul, constitue un imperiu al necesităţii, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor voinţa nu poate interveni decât ineficace. Românii par a fi înţeles peste măsură ceiace este irevocabil şi transuman în fiinţa timpului şi a spaţiului.
Toate marile culturi s'au născut din lupta biruitoare cu spaţiul şi timpul. Imperialismul, ca expresia supremă a marelui stil politic, este un dispreţ, o ofensă adusă spaţiului. A-ţi face întinderile sclave, exprimă setea arzătoare şi criminală de a supune rezistenţa ^urnii materiale. Revolta împotriva spaţiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveşte o ideie imperialistă este mai avid de spaţiu decât cel mai pasionat geograf. Urmele paşilor soldaţilor romani ar trebui sărutate.
Sau să ne gândim numai la bravarea timpului la oamenii cari şi-au creiat destinul în începuturile şi pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unică n'au avut sentimentul unei energii nelimitate, ca-
652
653
pabile nu numai să escaladeze clipele, dar să înfrângă, să se ridice pe cadavrele momentelor? N'au îngenunchiat pi prezentul şi viitorul, în pornirea de a da naştere la forme noui de viaţă? Marile culturi au creat în ciuda timpului. în orice elan, el cedează din rezistenţă, încât victoria asupra rezistenţii temporale este un indice categoric al vitalităţii spiritului.
' Ireductibilul şi irevocabilul spaţiului şi al timpului nu sunt cunoscute de avalanşa, ca soartă a culturilor mari. Cu conştiinţa fatalităţii timpului nici un popor n'ar fi făcut revoluţii, şi'nici războaie n'ar fi purtat, dacă spaţiul le-ar fi fost atât de eterogen direcţiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spaţiul şi timpul fiecăreia.
Deoarece' noi românii nu ne-am încercat în procesul inconştient al luptei cu spaţiul şi cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne-am impus faţa informe obiective şi astfel greu ne putem arăta şi greu ne putem face cunoscuţi. Faţă de timp şi de spaţiu ne definim figura. Ea câştigă cu atât mai multe caractere, cu cât suntem. mai personali în tendinţa noastră de a ni le asimila.
Defectul României este că a fost prea multă vreme o potenţialitate; a întârziat sistematic să devină o actualitate istorică, în asemenea condiţii, cum o să-şi poată preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Există un singur oraş românesc cu o marcă arhitecturală proprie? Am rămas la ţăran şi n'am ştiut că satul n'a intrat niciodată în istorie.
Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetală le-a determinat ritmul vieţii lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, aşa şi românul; totul s'a făcut peste el: biologia ca şi istoria. Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există popor care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia se naşte dintr'un protest desperat şi inutil împotriva morţii; el nu duce practic la nimic, însă se naşte dintr'un sentiment infinit şi duce la alt sentiment infinit. Românii au stat subt moarte, ca subt turci. Au acceptat-o. Şi asta înseamnă a-i plăti birul.
Nenorocirea noastră este c'am integrat moartea în ordinea firească şi am primit-o cu duioşie şi fără dramatism. Mai bine ne-am fi dispensat de ea, aşa cum pare că au făcut francezii cari au creat o cultură fără spirit tragic. Dar cine cunoaşte fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturală faţă de moarte? Sunt însă culturi întregi cari din oroare de moarte au ajuns la cultul ei, (cea egipteană de ex.) cari din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o direcţiune
specifică stilului lor de viaţă şi n'au acceptat-o ca o evidenţă a lumii naturale. Românul se simte prea la el acasă, între viaţă şi moarte, şi-şi face un drum plăcut printre ireconciliabilele acestea iniţiale. Trăind cu o familiaritate indiferentă între lucruri cari au greutate numai prin patosul distanţei, el şi-a redus din fiorii la cari nu-i bine să renunţe spiritul. Astfel, România nu este o ţară tragică. De D-zeu, n'am stat nici odată prea departe. Există o literatură populară, cu mai multe poveşti în cari D-zeu' se preumblă mai des ca printre noi? Mâhnirea, casna şi necazul acestui popor au ridicat multe scări între pământ şi cer. Bisericile n'au trebuit să provoace înălţimile.
Ce fioruri trebuie să fi cunoscut evul mediu, oamenii din timpul lui, cari făceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrângea pietatea. în jurul bisericuţelor noastre, umilinţa înfrânge pietatea.
în genere, românii au prea multă umilinţă şi prea puţină pietate faţă de lucruri. Pietatea este ultima formă a seriozităţii în faţa ordinei invizibile. Când ea afectează un caracter uman şi imanent, atunci viaţa este convertită într'o valoare unică, echivalentă transcendenţii. Este ca şi cum toate aspectele realităţii ar fi străbătute de un suflu divin şi s'ar împărtăşi în diversitatea lor de acelaş isvor absolut. Din pietate se naşte un sentiment solemn al vieţii. Toate actele se desfăşoară si se consumă ca oficieri, într'o gravitate elegantă. Pietatea dă un sens etern zădărniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolică reprezintă atâta seriozitate gravă şi atâta responsabilitate istorica, deoarece ca niciuna a îngrijit de sine o pietate activa, cu ceremonialul inerent şi cu grandoarea măsurată, cari au asigurat catolicismului o dominaţie atât de justificată. S'a mai adăugat spiritul politic şi lumea cealaltă a fost bine valorificată în lumea asta.
Umilinţa te plasează totdeauna subt lucruri. Prin ea, nu te recunoşti nici măcar la nivelul şi la condiţia devenirii curente. Umilinţa este sentimentul cel mai a-istoric din câte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei. Dacă individual, ea poate presupune un spirit detaşat, în expresie colectivă, e descurajantă. Umilinţa este un viciu. Căci răpeşte atât omului, cât şi lumii, farmecul şi valoarea.
Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este şi influenţa disolvantă a umilinţii, acest sentiment ce ne-a umbrit pe noi românii de când e lumea. Parcă de secole n'am fi opus mizeriilor ce ne veneau dela alte popoare decât răspunsul înţelepciunii pasive a ţăranului: „să treacă dela noi!".
654
655
Nu există o fiinţă mai umană decât românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, ţăranul îţi va răspunde invariabil: „între oameni se întâmplă toate". Excesul de înţelegere, din fuga de conflict şi de dramă. Acesta e şi sensul scepticismului, în general.
Românii n'au aproape nici o înţelegere pentru istorie, căreia-i substitue concepţia destinului. Şi ce este ideia de destin? Logica iraţionalului. O direcţie interioară într'o lume de contigenţe, o fatalitate într'o totalitate de variabile. Pe când, însă, culturile moderne au renunţat la ideia metafizică |a destinului, înlocuind-o cu una psihologică, noi românii am rămas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnă mai mult decât un ireductibil lăuntric ce ne dă o formă in viaţă. Fatalitatea creşte din suflet şi rămâne în marginile lui. Dacă totuşi depăşeşte sfera psihologică, ea afectează forma unui determinism mecanic, fără baze în ontologic. Românul vede, însă, o sursă universală realităţii esenţiale, care e destinul. Fatalismul este determinism pe baze metafizice.
Ideia de destin are marele merit de a explica toate şi nimic. Forţa oarbă, care-şi are limitele imanente ale unei logice specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă şi generatoare a tuturor conţinuturilor de viaţă; ea, însă, nu le poate explica diversitatea şi divergenţa. Exuberanţa fenomenală se ridică autonomă peste monotonia soartei. Pei-sagiul istoric rămâne străin. în momentul în care românii vor abandona ideia de destin, ca realitate Subt care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra.
Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir.
Toţi acei cari iubesc poporul românesc mai puţin decât mine — fiindcă ei nu-i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că omenia este un defect, dar îmi este imposibil să descopăr în ea altceva decât o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decât pentru oamenii lipsiţi de personalitate, într'o lume, în care numai excesul inimii şi al inteligenţii, frenezia şi calculul echivoc, instinctele tari şi ipocrizia, pot ajuta o ascensiune, la ce ne-ar putea folosi o cumsecădenie colectivă? Ce este omenia? A da omului ceiace este a omului. Setei mele de conflicte în lumea aparenţelor nu-i pot găsi un antipod mai detestabil decât omenia. Dacă i-aşi dori României să trăiască în pace şi la răcoare, m'aş bucura şi eu de ome-
nia noastră .şi m'aş asocia şi eu la un elogiu comod şi plat.. Decât, însă, o bună stare nesemnificativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăeşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimic din ceiace trebue să devenim. Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul devenirii noastre.
Când s'ar spune că ardoarea şi nu omenia este însuşirea de căpetenie a României, mi-aş încrucişa braţele şi aş aştepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul şi chiar teroarea . .. Franţa este opera entuziasmului, mai mult decât a raţionalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică, i-a folosit mai mult decât logica.
Unii cred că sunt naţionalişti dacă flatează stările de fapt ale unei ţări şi găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei de „virtuţile tradiţionale". Cum de n'au observat că aceste virtuţi ne-au ţinut pe loc atâta vreme? Nu este bun şi valabil, ceiace un popor are din moşi strămoşi, ci numai ce-iace-1 mână înainte. Dacă toţi românii ar deveni prin minune sfinţi şi în această stare n'ar câştiga nimic ca forţă istorică, aş declara sfinţenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce spune România în mişcare este bun; tot ce o ţine pe loc e rău. Singura ieşire este un dyonisism al devenirii româneşti.
Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi anti-umane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală.
„Adevărurile organice" ale unei naţiuni sunt erorile necesare creşterii ei. Tot ce se naşte într'o creştere este vitali-zant. Cum toate fenomenele de creştere au ia bază un elan orb, nu vom găsi în ele condiţia prielnică a cunoaşterii. Autoiluzionările din aurora culturilor indică un proces foarte natural. Luciditatea este o manifestaţie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locul creşterii. Atunci începe a se şti Şi adevărurile nu mai sunt „organice" adică nu şi le mai creiază viaţa pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, cari nu mai servesc. Faţă de epoca homerică, în care spiritul elin este încă întunecat de somnul materiei, întrevăzînd puţine adevăruri într'o trezire încă neconsumată, — epicureismuî şi stoicismul, demarcă o disociere a elementelor solidare iniţial, începând cu autonomia spiritului, care creiază conştient adevăruri pentru o viaţă pierdută în raţiune. Fiecare cultură îşi are o epocă de cunoaştere, care nu coincide cu un moment de înflorire spirituală unică, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un ifel de oboseală contemplativă, bazată pe lichidarea naivităţii, acest dar incomparabil al tuturor aurorilor de cul-
656
42 — Dreptul la memorie, voi. rn.
657
tură. De o parte epoca de naivitate, a unei culturi, de cealaltă, epoca de cunoaştere. Lumea (homerică şi sincretismul alexandrin, înseamnă două epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate şi de rotunjime.
Lumea gotică şi istorismul modern reprezintă în plan occidental, acelaş dualism, de aceiaşi semnificaţie şi gravitate. Clasicismul francez şi romantica germană sunt momente culturale perfecte, culmi de cultură aşezate între epoca de navi-tate şi de cunoaştere a Franţei şi Germaniei. Ele au ceva din savoarea deşteptării originare a spiritului şi din parfumul di-solvant al lucidităţilor crepusculare. Fecunditatea lor este, însă, departe de a fi echivocă, ea înrădăcinându-se în temeliile unei culturi. în clasicism şi în romantism, Franţa şi Germania şi au întins o oglindă pentru a se putea adora narcisic. în toate momentele mari de cultură triumfă un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate şi de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel şi Schlegel, Germania s'a desfătat pe străfundurile sale şi şi-a pipăit marginile. Romantica germană, mai mult decât oricare alt moment al spiritului european, justifică definitiv, participarea noastră la istorie. Atâta vis al spiritului compensează trivialitatea de secole a gândirii şi a vieţii. Romantica germană este auto-extazul spiritului infinit.
Procesul „normal" al unei culturi o face să treacă în mod inevitabil prin perioada iniţială a naivităţii. Nediferenţierea şi indiviziunea împrumutată culturii într'o astfel de fază, un caracter de tot concret. Separaţia de natură este în curs fără ca totuşi cultura să constitue o totalitate atuonomă. Câtă natură este în cultură indică gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridică din pământ, din piatră, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnă o îndepărtare de originar. Autonomia spiritului de viaţă, care devine realitatea tragică a tuturor culturilor, începând dela maturitatea lor la decadenţă, înfrânge ultimile urme ale naivităţii. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cât ea se diferenţiază mai mult de natură, cu atât ea devine mai a cosmică. Negaţia cosmicului îşi află sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugă de viaţă.
Faza naivă în evoluţia istorică a unei naţiuni îmbină într'o sursă comună statul, dreptul şi societatea. Conştiinţa etatică, juridică şi socială nu se autonomizează. Naivitatea istorică are ca presupoziţie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeşte decât unde ea nu mai există. Dispariţia statului în societate, care este o ideie centrală a socialismului, n'a putut
apare decât în diferenţierile rezultate dintr'o devenire complexă. Dispariţia ethosului comunitar a pus problema socialistă. Omul modern nu mai ştie care este sâmburele său: naţiunea, statul, societatea sau dreptul. înainte vreme era măcar D-zeu, care topia în sine toate contradicţiile. în dictatură sau în socialism, el caută o simplificare şi o formulă unică, o reducere la un principiu unic. Pluralismul, în orice formă, nu este o soluţie pentru muritori.
Omul s'a simţit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odată ajuns, însă, într'un ritm în care cunoaşterea s'a cristalizat ca un conţinut de cultură, el s'a abandonat dramatismului acestei forme de Jviaţă şi a acceptat riscurile ca necesităţi fireşti. Un popor îşi savurează, la urma urmelor, decadenţa sa. Cetăţenii romani, cari în viciu şi beţie asistau la ruina Imperiului, din umbra curtizanelor orientale, nu se gândeau cu nici un regret la vremurile în cari ţâţele Lupoaicii au fost piatra de temelie al celui mai grandios imperiu.
Românii n'au suferit niciodată de prea multă naivitate. Netrăind prea mult în lucruri, ci mai mult subt ele, ei au avut perspectiva de jos, excesul de luciditate al românilor numai aşa poate fi explicat. El n'a fost fructul unei cunoaşteri spirituale, cu perspectiva din înălţime, din distanţele spiritului, ci din izolarea noastră subt curentul vieţii. Luciditatea decadentă este plantată cu rădăcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distanţă de fiinţă.
Naivitatea este un reflex paradisiac în imediat. Datele nemijlocite ale vieţii sunt trăite în ele înşile şi chiar transfigurate în mit, ele se leagă direct de participarea sufletului. Nu trebue totuşi să ne imaginăm stilul naiv al culturilor în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunând originarul, implică un întreg complex de izbucniri primitive şi bestiale. Decât, bestialitatea este, în această epocă^ iresponsabilă şi afectează mai repede un caracter de prospeţime. Şi apoi, etica naivităţii este biologia.
Că n'am cunoscut deliciile naivităţii, ca o perioadă de cultură, este o dovadă în plus c'am vegetat la marginile istoriei şi că o condiţie unică defineşte tragedia noastră. Ţăranul roman e mult mai lucid şi mai bătrân sufleteşte decât ţăranul italian sau german. Dacă biologiceşte este superior ţăranului francez, el are o maturitate sufletească de care ar trebui să ne întristăm. Ţăranul român ştie cam prea mult despre viaţă şi despre moarte, deşi nu înţelege nimic din istorie. Ai crede că cine ştie ce experienţă seculară de viaţă intensă cu o tradiţie îndepărtată îl sileşte la atâta îndoială şi amără-
658
42*
659
ciune. Ţăranul bavarez, olandez sau elveţian este un sugaciu faţă de ţăranul nostru. Poate că toţi românii nu suntem decât nişte copii bătrîni. Să ne fi născut din oboseala romanilor şi lacrimile dacilor? Nu este chiar aşa de plăcut a mai adăuga un plus de cunoaştere imensităţii de lucidităţi autohtone.
Ne-au lipsit condiţiile psihologice ale naivităţii. Altcum, nu ne-am putea plânge, căci indiferenţierea organică a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viaţă. N'am fost noi prea mult popor şi prea puţin naţiune; mult mai mult societate, decât stat? Iar din punctul de vedere al raţionalităţii formelor de cultură, nu reprezintă alcătuirile noastre de viaţă un excedent de iraţional?
Dar dacă ne-au fost interzise deliciile naivităţii nu ne mai rămâne decât să dăm intrării noastre conştiente în cultură un accent de frenezie necunoscută României. Ar fi un lux pentru spiritul adamitic al culturii noastre să divizăm expresiile auro-rale ale culturii. Noi trebue să avem în faţă finalităţile esenţiale şi ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Divinizarea acestei realităţi primordiale a fost tentaţia permanentă a păturii noastre culte. Astfel de excese le-au cunoscut şi germanii, însă le-au corectat totdeauna cu hipostazierea statului. Dacă un Fichte în timpul renaşterii naţionale germane, găsea în revenirea la popor ca sursă de productivitate iraţională o salvare pentru Germania şi o eliberare de etatism. Hegel a substituit statul lui D-zeu şi i-a scris o teodicee cum n'a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici după el. Consideraţiile lui Hegel despre stat îţi dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu-le, să renunţi pe veci la iluzia individualităţei tale, să te asimilezi complect în existenţa statului, să-ţi anihilizezi principiul anarhic jal individualităţii, să-ţi uiţi că eşti persoană. D-zeu n'a devenit actual decât prin Cristos: aşa statul prin ;Hegel^ A vorbi-: despre stat ca „infinit real", „mers al lui D-zeu în lume". „Spiritul în raţionalitatea sa absolută", „puterea absolută în lumea sublunară", „ideia divină pe pământ" etc, este un lucru atât de extraordinar, încât viziunile în D-zeu ale Sf. Ion al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius, îmi par simple banalităţi. Hegel a fost cel mai mare mistic al Germaniei, faţă de care Kant a fost un simplu profesor, iar Boehme şi Eckhart, maeştrii în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivă a iraţionalismului, cu o mască raţionalistă.
Hegel vorbeşte la un moment dat despre „viaţa absolută în popor". Acest maximalism organicist are un sens numai întrucât fixează o etapă, în nici un caz o finalitate. Să ne în-
660
chipUim o Românie în care cultul mistic al iraţionalului forţelor populare ar invada întreaga ţară. O stagnare generală ar fi fatală. Orice cult pentru o realitate deja făcută este cauză de stagnare şi de imobilitate. Un tradiţionalism consequent nu duce la nimic, dar mai cu seamă, nu dovedeşte nimic. „Poporul" este o obsesie de care trebue să ne ferim. Şi trebue să ne ferim cu atît mai mult, cu cât n'am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. în ce fel acest popor a putut rezista atâtea secole, fărâmiţat şi neexistând politiceşte, este o problemă căreia nu-i pot găsi o soluţie valabilă. Munteni, moldoveni, ardeleni, avi putut conserva o substanţă etnică numai întrucât n'au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivităţii, al sub-istoriei noastre, al apartenen-ţii noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fos tot timpul izolat de restul romanităţii, dacă părăsea anonimatul şi lua partea activă — prin revoluţii şi războaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieşit iremediabil, din orbita României potenţiale, aşa cum exista ea în conştiinţa tuturora. Acţiunea izolată ar fi fost ineficientă. Ceiace e regretabil .— şi aici e viciul de bază al României — este că provinciile noastre atâta vreme, — n'au căutat o acţiune convergentă şi au amânat România nepermis.
Totul, în trecutul românesc, s'a făcut anonim. în zadar încerci să descoperi o realitate vie după acel nimeni, care ne ascunde pe toţi. Am fost anonimi în anonimat. Aşa sunt toate stările preculturale, aşa este orice sub-istorie. Cultura este un triumf al individuaţiei. Fiinţa individuală ia un caracter specific şi o direcţie proprie, separându-se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structură monadică. Lumi, individuale, a căror armonie derivă dintr'o comună participare la spirit. O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Toţi marii creatori, au ţintit o umilire a lui D-zeu. Precum marile culturi îşi extrag avântul din pornirea lor demiurgică, aşa şi cu marile individualităţi. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti. Mă gândesc la Hegel, considerând „momentul" său filosofic, ca pe cel mai important din evoluţia gândirii, spiritul absolut ajungând la perfecta auto-cunoaştere şi interiorizare. Hegel s'a considerat ca încoronarea şi culmea revenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricărei dialectici, a conceput sfârşitul istoriei în perfecţiunea spiritului absolut, realizat de filosofia sa.
Sau Napoleon, spunând la Sf. Elena, cu atât orgoliu me-
• 661
w
ditativ: „Pe mine nu m'au înfrânt oamenii, ci natura. în nord frigul, în sud marea".
Omul nu poate creia decât întrucât se crede centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconştienţa oricărui burghez, care ' în limitarea orizontului său, trăeşte ca şi cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilată clipa pe dimensiunile veşnicei. Dacă nu trăeşti cu sentimentul că tot ce s'a făcut până la tine în vederea ta s'a făcut şi că tu eşti o răspântie unică în istorie, dacă nu simţi că te cere devenirea şi că momentul existenţii tale este un absolut, un ce nesubstituibil şi unic, atunci nu vei reuşi decât să fi decât un licuriciu în soare, o strălucire invizibilă, o fadoare de lumină. Numai întrucât axa lumii iţi străpunge inima, poţi deveni o lume.
Aş vrea să dispară din sângele poporului meu, ultimile rezerve de umilinţă. Dacă nu vom avea atâta tărie şi atât orgoliu, pentru a ne reface din sâmbure existenţa, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau să descriu mizeria istorică a unei ţări, dintr'o curiozitate obiectivă. Nu pot să fac ştiinţă pe propriul meu destin. Dacă defectele României, constatate aici, cu pasiunea şi regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne şi iremediabile, ţara aceasta nu m'ar mai interesa deloc şi mi-ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă.
O critică severă a României nu trebue să fie compensată, însă, de o utopie. Drumul României în viitor nu este presărat cu trandafiri. O mie de ani am călcat pe spini şi ivom mai călca încă multă vreme. Limitele României le cunosc prea .bine. Vrem să ştim totuşi până unde se poate întinde ea, atât în forma ei lăuntrică, cât şi în afară. Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Dar nu vreau să fac din viitorul României o utopie... Deşi România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebue să fim, însă, necruţători şi cu unica noastră speranţă ...
Utopia este o dezertare teoretică din faţa realităţii. Insuficienţa instinctului construieşte o altă lume, neţinând seamă de ireductibilul acesteia. Dispreţul pe care-1 mărturisim cu toţii pentru utopişti este cum nu se poate mai firesc. Noi ştim, ceiace nu ştie un utopist: reforma lumii nu este posibilă decât cu mijloacele şi datele ei. Dacă Platon şi Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice de mult ar fi ieşit din circulaţie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost nişte utopişti ordinari. Construcţiile utopice ne-au ajutat să ne controlăm iluziile. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viaţă, ceiace are aceasta mai per-
662 '
manent: tragedia. Omul a făcut, însă, tot posibilul pentru a amâna paradisul terestru. Şi a reuşit peste aşteptările lui.
Dacă l-ar fi dorit cu ardoare, atunci n'ar fi refuzat aşa de uşor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orice gen de utopie. Marxismul şi-a făcut un titlu de glorie din a fi rupt cu tradiţia utopică a socialismului Poate că socialismul numai atunci a avut farmec. Astăzi vrea să fie o ştiinţă a fericirii pământeşti, construită pe o escatologie imanentă.
Distanţa noastră de utopie rezultă din excesul de luciditate. Pe român l'aş putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie, nu. Deaceea, construcţia utopică a unei Românii viitoare, n'ar avea pentru noi nici un sens. Ştim cu toţii, că în istorie contează numai faptele; idealurile sunt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic, este o mai mare realitate istorică, decât unul Visător care îşi uită de el însuşi în idealuri. Hunii au turburat istoria mai mult decât indienii, deşi toţi hunii laolaltă nu fac cât o clipire din ochi a lui Buda. Iarăş nu pot să trec cu Vederea, că Atila este un Napoleon faţă de prinţii Indiei, frumoşi şi visători. însuşi, Cristos a fost un mare om politic faţă de Buda, cu toate abilităţile oratorice ale acestuia. Dacă până astăzi, propaganda electorală a creştinismului s'a menţinut în toiu .. .
Cine se apucă de lectura evangheliilor cu interes politic, are ce învăţa pentru viaţa practică. Nimeni să nu aspire a deveni şef înainte de a fi meditat politiceşte evanghelia Sf. Ioan. Schimbaţi câţiva termeni, înlocuiţi-i cu o expresie din lumea noastră şi aţi găsit cheia ascensiunii. Nu s'a făcut aşa de uşor o dictatură două mii de ani...
Să fie oare utopie, dacă am crede că România ar putea să se ridice, vreodată peste nivelul şi fatalitatea culturilor mici? N'aş vrea să formulez o condamnare pentru neamul meu. Şi dacă există în România un oracol, mi-ar fi teamă să-1 întreb. Cine-mi poate garanta că viitorul «nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un răspuns defavorabil la întrebarea sfâşietoare nu pot să dau fără să-mi taiu creanga de subt picioare. O superstiţie ascunsă a adevărului mă opreşte, însă, dela un entuziasm excesiv.
Să presupunem că România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excepţii remarcabile şi unice. Justifică acest fenomen o depăşire a condiţiei culturilor mici? Că răspunsul nu poate fi decât negativ, n'avem decât să ne gândim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat naştere unui
Kierkegaard, geniu universal, care a influenţat esenţial gândirea ultimelor decenii. Atâtea lucruri rămân omului streine, dacă n'a petrecut câtva timp în lectura şi meditaţia operelor lui. După Nietzsche şi Dostoiewschi, secolul trecut şi-1 poate reclama ca pe o a treia mărime. Înseamnă aceasta că există o cultură daneză cu un stil al ei, de care să se împiedice istoria universală?
Franz Hals, Rembrandt, Hobema şi Ruysdael, au făcut din pictura olandeză, fenomenul cel mai original al acestei ţâri. Fără peisajul olandez, aş fi înţeles ce e vast şi sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în faţă gândeşti tot atât de mult ca după lectura lui Schopenhauer. Cine s'a oprit, însă, prea mult cu gândul la cultura olandeză? Nu există o ideie de cultură daneză. Culturile mesianice sunt flori rare ale devenirii.
Să mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei şi Suediei? Ne-am izbi cu toţi de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun şi de celelalte grandori nordice. Dar în viaţa spiritului european cultura norvegiană sau suedeză n'au putut constitui nici măcar un moment istoric. Ele au fost „mode". Ceiace înseamnă că au fost acceptate cu pecetea efemerului. însăşi imperiile portughez, olandez şi spaniol, n'au fost mai mult decât mode politice.
Apariţia izolată a câtorva oameni mari într'o cultură de a doua mână, este deci o soluţie minoră, de care nu trebue să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu creiază o cultură. Numai prezenţa unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proecţii în aparenţă, manifestaţii individuale ale unui fond adânc şi specific de cultură, poate alcătui o bază de afirmare a unei culturi. Descartes, moraliştii francezi, enci-clopediştii, revoluţia şi până la un Valery sau Proust, toate geniile Franţei participă la un fond comun, pe care-1 revelă, în forme diferite, dar în acelaş comunitate esenţială. între Pascal şi Barres este mai multă afinitate decât, între ultimul şi un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O cultură trebue să aibă o continuitate compusă din perioade, aparent divergente, dar intime în substanţa lor. Numai culturile mici se remarcă prin manifestări şi apariţii sporadice, cărora le urmează tăceri şi goluri, inexplicabile în afara unei deficienţe constituţionale. Se spune adesea de câte o ţară rămasă la periferie: n'a avut oameni la înălţimea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici oameni mici. Să nu uităm că marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de cari au avut nevoe. Se poate spune mai mult: ei au depăşit chiar nivelul evenimentelor şi au făcut din plusul lor de grandoare,
664
motive de nelinişte şi de dinamism pentru acea naţiune. Cezar şi Napoleon au fost mai mari decât evenimentele! De aceia ■s'au prăbuşit amândoi. Şi să nu-ţi fie scârbă de ţările a căror ■oameni tânjesc sub evenimente! în loc (să creeze evenimentele, oi -Temură că nu le pot înţelege sau domina! O scârbă cosmică mă apucă de ţările mediocre.
România nu trebue să se mângâe că mai apare din când în când prin ea câte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într-o limbă necunoscută, n'a putut deveni universal; Pârvan putea fi un 'Kierkegaard român, dacă nu s'ar fi adâncit în săpături şi şi-ar fi cultivat mai puţin înălţimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n'a fost niciodată mai mult decât un om extraordinar. I-a lipsit totdeauna distanţa şi dispreţul de lume, pentru a fi un om Imare.
O anumită generozitate cu România mă face să cred că ■ea ar putea depăşi cercul îngust al culturilor mici. Acest condiţional defineşte condiţia noastră. Că ea nu se va putea ridica niciodată la nivelul şi semnificaţia culturilor mari, este un fapt sigur, ce nu merită a fi discutat. Ceiace poate şi ceiace treoue să devină România, este să atingă un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adică să-şi marcheze existenta prin glorii efemere. A aştepta mare lucru dela România ar însemna să ne condamnăm la decepţii continui. Nu este mai puţin adevărat, că românii n'au făcut nici măcar ce-au putui. Slabă treabă peste tot!
Ceiace face din culturile mari fenomene atât de rare, nu este numai numărul restrâns al tipurilor posibile de cultură, ci şi faptul că în ordinea istorică, prioritatea unui fenomen anulează semnificaţia tuturor acelora cari îi urmează, de acelaş gen. Toate revoluţiile democratice au fost sclave Revoluţiei franceze, iar ţările în cari ele s'au petrecut, n'au câştigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelaş caz se petrece şi ,cu Revoluţia rusă. Toate revoluţiile comuniste din alte ţări sunt umbrele ei. Mai mult. în ţara, în care se prepară şi isbucneşte revoluţia, Lenin este mai adorat decât proprii ei revoluţionari. Acelaş fenomen se întâmplă şi in domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeşte raţionalismul în alte ţări faţă de Descartes, sensualismul după englezi şi idealismul după nemţi? Celelalte ţări au putut să le perfecţioneze; aceste curente nu caracterizează de cât ţările în cari s'au născut ca expresie originală. De aici derivă primejdia pentru .*' orice ţară care vrea să se afirme; ea riscă să umble pe căi bă-h tute, cu iluzia personalităţii proprii, înşelându-se amarnic în ff    chemarea ei.
665
Toate culturile mici apucă pe căi bătute. Şi cele mari au anumite cadre de evoluţie, cari derivă din structura culturii ca atare, din condiţiile ei morfologice. în tiparele lor formale, ele toarnă, însă, conţinuturi specifice. Egipetul ca şi Franţa au trecut prin perioade asemănătoare şi au consumat o logică a culturii similară; prin conţinut, ele îşi capătă o excelenţă diferenţială.
Culturile mici nu cunosc logica stringentă a evoluţiei fiindcă nu trec prin toate perioadele ce alcătuesc perfecţiunea istorică a marilor culturi. Ele nu sunt nici capabile să producă o serie de conţinuturi unice şi universale, încât bat şontorog urmele celor mari. Dau naştere şi ele, din când în când la câte o revoluţie locală, fac gesturi fără ecou, cresc şi se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva.
România se va salva dela această mizerie, ea însă nu va putea scăpa niciodată de echivocul culturilor intermediare, ci va rămânea indecisă la zona de mijloc între culturile mari şi cele mici. O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoare şi farmecul ei romantic, dar cu acelaş nivel istoric. Şi fără un Cer-vantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre . . .
* Schimbarea la faţă a României, Editura Vremea, 1939.
MIHAIL SADOVEANU
Biserici şi fîntîni
Cu toţii am trăit o vreme de declaraţii cu caracter absolut; am cîntat în coruri romantice; şi am strigat, cînd a fost timpul, tot ce se poate striga contra nenorocitei epoci fanariote. Mi se pare că d. Neculai Iorga cel dinţii a avut bunul-gust să facă rezerve şi să dezvăluie adevăruri asupra acestui 'veac al istoriei noastre naţionale.
într-adevăr, e prea comod a scrie astfel istoria, aruncînd totdeauna vina năcazurilor noastre asupra unui străin mizerabil şi hrăpăreţ. Au fost de vină turcii, au fost de vină grecii. Asupra acestora din urmă şi marele povestitor Ion Ne-culce a repezit cuvinte de foc. Astăzi sînt vinovaţi alţii. Noi n-am fost şi nu sîntem niciodată vinovaţi de nimic. Cînd zic „noi" nu vorbesc de marea mulţime, pururi şi oriunde obiect de exploatare, ci de categoriile sociale care au fost la cîrma statului. Cînd zic „noi" vreau să vorbesc de binecredincioşii domni şi boieri de odinioară. în vremea :primei, singurei şi marii organizări a ţărilor noastre în veacul XV această categorie socială se confundă cu ţara; obştea jgi conducătorii sînt într-un stadiu de armonizare, din care rezultă o putere impresionantă. Ştefan cel Mare în adevăr poate fi prezintat în aureolă judecăţii celei mai severe.
Dar guvernanţii din veacurile posterioare? Au fost sarea şi grăsimea pămîntului, mieii lui Dumnezeu, ctitorii sfintelor lăcaşuri. Au făcut numai bine, iar străinii hrăpăreţi au făcut numai rău!
E prea simplu. Provinciile dunărene erau pentru Poarta Otomană un serios izvor de venituri şi e de sine înţeles că stă-pinii de la Stambul n-aveau nici un interes să distrugă raiaua.
Dealtminteri nici un guvernant înţelept n-are interes să execute asemenea operaţie asupra obştei, care se lasă cîrmuită.
Ei bine, stăpînitorii mai mult sau mai puţin pămînteni care administrau ţara înainte de epoca fanariotă sînt o admirabilă ilustraţie a apetitului autohton, moştenit din veac in veac pînă astăzi. Vremurile lui Duca-Vodă şi a lui Dumitraşcu Cantacuzino au rămas de pomină şi blăstăm. Asupra elementului impozabil — atunci ţărănimea ,— s-a administrat în aşa măsură sistemul fiscal, încît cele patru „sferturi" normale pe an au crescut la şaizeci şi patru. Deci mai mult decît o dată pe săptămînă venea agentul fiscului la sate. Adică birarii şi dăbilarii strîngeau necontenit teascul; erau în permanenţă mobilizaţi asupra birnicului. Au stors sudori, lacrimi, sînge, pe urmă n-au mai putut stoarce nimic. Bieţii plugari şi-au luat lumea în cap. Au părăsit căminurile, s-au pus la adăpost în codri ori dincolo de graniţi.
Văzînd stăpînitorii că raiaua merge într-o asemenea scădere, au cugetat să schimbe sistemul administrativ. Au numit ei direct vechilii şi i-au făcut răspunzători cu capul.
Oricît de mare scriitor era Ion Neculce, a fost şi el un partizan. Şi pe primul domn fanariot, Neculai Mavrocordat, îl execută foarte frumos în paginile cronicii lui. Nu e nevoie însă de sforţare ca să desluşeşti adevărul chiar din aceste pagini.
Deci îndată ce a venit acest domnitor ticălos, după cît arată Neculce, s-a sculat prostimea cu mic cu mare şi 1-a întîmpinat pe drumul Galaţului, cu rogojini aprinse în cap şi cu pîră foarte tare asupra boierilor care aveau concesia birurilor. Regia aceasta autonomă se dovedise excesiv de harnică; nu-i era de ajuns şaizeci şi patru de sferturi; găsea de cuviinţă să ia de la om de două şi de trei ori: cu alte cuvinte luat totdeauna şi pretutindeni orice găsea. A dat cu acest prilej Neculai Mavrocordat o hotărîre nemaipomenită, de care Neculce se miră. A pus pe iboierii concesionari să plătească mişeilor birnici pînă într-un ban tot ce li se luase în plus. Şi cum operaţia interesa cîţiva ani, au fost nevoiţi boierii ţării să-şi vîndă moşiile şi să-şi amaneteze juvaerurile; unii au fost vîriţi la gros; asemenea ticăloşie a făptuit (Neculai Mavrocordat.
Binevoiţi a mai observa că alt domn fanariot, Constantin Mavrocordat, a scos pe ţăran din legătura de robie cu pămîntul de muncă, act politic şi social săvîrşit în domnia lui Mihai-Vodă Viteazul. Alţi domnitori fanarioţi au regulat zilele de clacă, ajunse la un număr excesiv. în fine, nu puteau
668
face altfel, pentru că le era în joc capul; dar lucrurile arătate nu tind să-i puie în lumină pe ei, ci pe „noi", acei care eram sarea şi grăsimea pămîntului. Şi încă .. .
Spunea cîndva un mişel din această ţară cu numele Cilibi Moise că, în vremea veche, oamenii păcătoşi aveau obiceiul să zidească fîntîni, pentru a-şi răscumpăra faptele rele, şi toate drumurile ţării erau pline de fîntîni. Astăzi nu se mai zideşte nici o fîntînă, deci nu mai sînt oameni ticăloşi.
Acei boieri de altădată şi-au răscumpărat multe răutăţi, clădind lăcaşuri sfinte şi înzestrînd aşezăminte de binefacere. Astăzi nu se mai clădeşte şi nu se mai înzestrează nimic; chiar ce-a rămas de la ei se dărîmă. Dovadă că nimeni nu mai are a-şi reproşa nimic.
I
C. RADULESCU-MOTRU
Slăbiciuni
De două mari slăbiciuni a suferit, în secolul al XlX-lea, conducerea politicei româneşti. De lipsa de încredere în virtuţile neamului şi de uşurinţa cu care străinătatea era imitată. Dar în secolul al XlX-lea aceste două slăbiciuni nu se întâlneau niciodată la aceiaşi conducători deodată. Unii păcătuiai! prin aceea că n'aveau încredere, iar alţii prin aceea că imitau. Cei dintâi făceau parte din partidele cu nuanţă conservatoare, cei de al doilea din partidele cu nuanţă liberală. Conservatorii scoteau în evidenţă tinereţea culturii româneşti şi ca o urmare a acestei tinereţi conchideau că întreaga vieaţă a instituţiilor româneşti este numai de decor, fără realitate; iar liberalii dimpotrivă aveau încredere în maturitatea poporului, dar în schimb nu croiau nimic pe măsura lui, ci împrumutau totul din străinătate. în fond, exageraţi erau şi unii şi alţii. Atât conservatorii cât şi liberalii priveau alături de forţele vii ale neamului; unii şi alţii nu făceau o adevărată politică românească.
Tinereţea culturii este pentru conducerea politicii unui popor o condiţie, dar nu un obstacol, şi nici o invitare la împrumuturi. Poporul românesc, tânăr în cultură cum era, şi-ar fi putut totuşi avea politica sa proprie. însuşirile sale naturale constituiau un fond care putea fi utilizat. Nu era deloc un popor degenerat. Dimpotrivă, era un popor oţelit prin apriga luptă ce dusese cu moartea şi cu sărăcia.
Ce-i lipsea? îi lipsea educaţia însuşirilor sale naturale; sau, cum. ziceam mai sus, canalizarea acestor însuşiri spre o tehnică de muncă superioară, spre cultură şi instituţii politice de lungă durată. El avea, cum are şi astăzi încă, însuşi-
670
rile mai mult pe epidermă, căci şcoala vieţii nu 1-a deprins cu realizarea lor în opere externe. Toate defectele atribuite poporului românesc şi de care am pomenit mai sus sunt provenite din această lipsă fundamentală a educaţiei însuşirilor. Românul este, bunăoară, brav, dar nu este cu spiritul războinic; căci a fi cu spiritul războinic însemnează a pregăti cu îngrijire înarmarea în timp de pace, şi mai ales înseamnă a prevedea atacurile duşmanilor; ceea ce Românul nu face, Românul nu premeditează războiul, ci numai îl înfruntă cu bravură.
De asemenea, Românul este muncitor şi mai ales îndelung răbdător la suferinţele muncii. Cu toate acestea, el nu este deprins cu o tehnică de muncă riguroasă. Adeseori munceşte, jucându-se. Sărăcia care nu 1-a părăsit niciodată, n'a făcut din el un om econom. Rar risipitor cu timpul şi cu materia de lucru, mai mult ca Românul.
Şi la aceste caracterizări s'ar mai putea adăoga multe altele de acelaşi fel. în vieaţa economică, Românul este rămas la însuşirile pe care i le-a dat natura. Şcoala nu i-a mijlocit să dobândească aptitudini profesionale pentru comerţ şi industrie. Nici chiar funcţionar adevărat nu este Românul, deşi Ţara Românească este plină de funcţionari români; căci el n'a învăţat nici din şcoală, nici din practică, disciplina de serviciu şi respectul faţă de lucrul public. Toată tehnica profesională modernă care face forţa altor popoare, Românului aproape că îi lipseşte, deşi prin însuşirile pe care i le-a dat natura el ar putea să o aibă.
în vieaţa politică mai ales, această lipsă se face foarte mult simţită. Rar cetăţean, mai plin de devotament pentru partidul şi pentru şeful pe care şi 1-a ales în politică, cum este Românul. A fi înregistrat într'un partid politic în România nu însemnează atât a fi înscris în registrele unei firme care promite beneficii la un anumit termen, cât mai curând înseamnă a fi trecut de bună voe pe o listă neagră de proscrişi. Din momentul ce un cetăţean român este cunoscut că aparţine unui partid, el pierde dintr'o dată orice drept la consideraţia cetăţenilor cari aparţin celorlalte partide. Este batjocorit, calomniat şi persecutat în toate chipurile. în Europa occidentală, de asemeni se poate întîmpla ca cineva să aibă să sufere de pe urma convingerilor sale politice, dar aceasta numai în caz de revoluţie, în restul vremii nimeni nu se atinge de el. în România, dimpotrivă a face politică, însemnează a te război cu toată lumea.
Toată această războire nu profită cu nimic Statului. De
671
aceasta sunt convinşi cu toţii aceia cari fac politică în România. Cu toate acestea războirea continuă, fiindcă este nevoie de o descărcare a devotamentelor şi a energiilor combative de care sunt plini cetăţenii români; războirea politică deşi deşartă, este în sângele Românului.
Brav, fără să fie războinic; răbdător la muncă, fără să fie un profesionist al muncii; inteligent, fără reuşită în vieaţa practică; gata la sacrificii în politică, dar fără să contribue prin aceasta la consolidarea Statului său politic, acestea sunt în puţine cuvinte, consecinţele care decurg din lipsa de educaţie a însuşirilor Românului.
Nu este de mirat că, în aceste condiţii, Românul să aibă el însuşi neîncredere în virtuţile lui. Când Englezul, Germanul, Francezul şi alţii, zic despre un lucru că este făcut în ţară la ei, prin aceasta ei vor să afirme soliditatea, dacă nu chiar perfecţiunea lucrului. Când Românul zice însă de un lucru, că este făcut în Ţara Românească, prin aceasta el vrea mai curând să-şi ceară iertare, că lucrul este nesolid şi prea puţin reuşit.
Bărbaţii noştri politici conservatori, din secolul al XlX-lea, au văzut prea bine aceste scăderi, dar în loc ca ei să caute îndreptarea lor, le-au considerat ca fiind constitutive firii poporului românesc şi au aşteptat ca îndreptarea să o aducă timpul. Timpul nu ajută însă decât pe aceia cari cred. Pentru ca educaţia însuşirilor Românului să se producă, era nevoie de o credinţă în menirea istorică a neamului românesc. Numai o asemenea credinţă ar fi putut face pe bărbaţii politici conservatori, ca pe temeiul virtuţilor româneşti, selectate şi puse în valoare, să justifice o politică de tradiţie conservatoare pentru viitorul Statului românesc. Această credinţă le-a lipsit.
Bărbaţii politici liberali au avut-o, dar au falsificat-o prin o spiritualitate de împrumut. Scăderile sufletului românesc în loc de a fi ţinute în seamă ca nişte simptome ale vieţii naţionale în creştere, şi să fie folosite manifestările lor pentru a prevedea cursul normal al vieţii naţionale în viitor, bărbaţii le-au considerat ca pe nişte accidente fără importanţă, sortite să dispară în momentul ce Statul românesc va fi înzestrat pe cale de împrumut, cu legi şi instituţii ideale străine.
Totuşi, greşala acestor bărbaţi politici conservatori şi liberali, din secolul trecut, nu este aşa de mare, cum este greşala pe care o comit naţionaliştii de astăzi. In secolul trecut neîncrederea în virtuţile româneşti constituia greşala numai a unora; iar dragostea de legi şi instituţii străine, greşala numai a altora, pe când astăzi avem amândouă greşelile din tre-
672
lf
cut reunite în naţionalismul bazat pe privilegiile etnicului românesc. Privilegiul, sub orice formă ar fi el, este mai întâi o recunoaştere de inferioritate şi deci o neîncredere în forţele proprii ale privilegiatului. Pe privilegii nu se poate clădi destinul unui popor.
în acelaşi timp, naţionalismul bazat pe privilegiile etnicului, este cu totul străin de tradiţiile neamului românesc. El imitează, în mod vădit, rasismul german. Imitează însă rasismul într'o foxrnă bizantino-orientală, adică nesinceră. Rasismul german invită pe privilegiaţi la luptă, şi încă la o luptă încordată, pe când naţionalismul nostru etnic la ospăţuri pregătite gata.
Românismul este şcoala energiei româneşti. Prin aceasta înţelegem că este spiritualitatea chemată să ne dea încredere în viitorul neamului. Am avut începuturi de organizare politică şi culturală, care pe orice popor l-ar cinsti. Şi avem încă destulă vitalitate pentru a înfrunta cu succes o perioadă de renaştere. Putem organiza din nou satul nostru ţărănesc, din punct de vedere sanitar, administrativ şi economic, pentru a face din el o fortăreaţă a neamului. Avem destule inteligenţe în diferitele pături ale populaţiei pentru ca să realizăm cu ele o şcoală nouă, atât la sat cât şi la oraş. Avem amintirea încă vie a războiului victorios  pentru  întregirea neamului. Este timpul să avem curajul, ca după întregirea neamului să ne afirmăm şi credinţa in valoarea neamului.
* Românismul, Catehismul unei noi spiritualităţi, Fundaţia pentru literatură şi artă, Regele Carol al II-lea, ed. a Il-a, 1939.
43 - Dreptul la memorie, voi. III
J
PAUL ZARIFOPOL
HENRI H. STAHL
Românul, când se necăjeşte rău, ori pe un lucru neînsufleţit, ori pe o fiinţă vie, absolut indiferent de categorie şi specie, raportează ori, mai exact, trimite acel lucru sau acea fiinţă la originea lui naturală.
Nu ştiu dacă cetitorul a luat bine seama la profunzimea filozofică cuprinsă în acea formulă, strălucitoare de limpiditate concretă, pe care prejudiciile unei educaţii cu totul nenaţionale ne opresc s'o rostim tare, atât de adese cât o avem în inimă şi pe limbă. In adevăr, formula de care vorbim însemnează evident că Românul, desperat de cusururile obiectului, îl trimite, cu un fel de rezignare fatalistă, la originea şi cauza lui cea mai patentă, ca şi cum i-ar zice: eşti aşa de nereuşit, încât numai dacă te-ai mai face odată din început s'ar putea alege ceva de tine; — sau, poate chiar mai pesimist: nici dacă te-ai întoarce acolo unde te-ai născut, ca să te mai naşti a doua oară, tot n'ai fi bun de nimic. înjurătura noastră favorită este, cum vedeţi bine, o imagine care simbolizează cu cea mai originală exactitate doctrina „revenirii perpetue" a aceloraşi forme de existenţă — die ewige Wieder-kunft a lui Nietzsche. Totodată ea rezumă o atitudine de o rară cuminţenie în faţa cauzalităţii şi absurdităţilor în care ea ne învălue. Cu genială pornire mintea română se transportă la cauza cea mare şi esenţială, şi dintr'o lovitură taie firul explicaţiilor obositoare.
* Registrul Ideilor Gingaşe, Ed. Cultura Naţională, 1926.
674
Prilej de îndoială
LA O RĂSCRUCE DE DRUMURI: SPRE O ŢARANIE, O MITOCĂNIE ŞI UN STIL „NAŢIONAL"
O prejudecată curentă constă în credinţa că întreaga cultură a unui popor se clădeşte de-adreptul de către oamenii creatori din „pătura cultă". Mintea şi sufletul acestora coboară, treaptă cu treaptă şi întârziind spre adâncurile inculturii populare, pentru ca să le lumineze.
Arta ţăranilor de pildă, ar fi o imitaţie târzie a oraşului. Costumul bogat al Argeşului şi Muscelului, o aducere aminte anacronică a costumului curtenilor de pe acolo: versul şi cuvintele literaturii lor vorbite şi cântate, o vagă şi greşită aducere aminte a unor modele culte originare, cu mult mai pure; obiceiul pământului, o îndărătnică şi confuză păstrare a unor dispoziţii legislative, după ce ele au ieşit din vigoare. Cu alte cuvinte toată cultura populară ar fi alcătuită din adăogirea, una după alta, a unor asemenea „Gesunkenekulturguten" cum le numesc nemţii.
Problema acţiunii de „culturalizare" a poporului, ar consta deci numai în găsirea mijloacelor de a face astfel ca să pătrundă repede şi uniform repartizat, toată cultura orăşănească în toate straturile sociale.
în realitate însă o cultură se naşte anonim, viu şi dintr'o dată, din toate părţile unei societăţi. Fiecare grup, fiecare mădular alcătuitor al obştei oamenilor are darul de-aşi clădi singură psihologia, deprinderile, graiul şi operile de artă. Desigur că o trecere a unor bunuri dintr'o cultură socială la alta se
43*
675
ff
poate face. Schimburi şi contaminări pot avea loc. Dar ele nu suferă nici-odatâ o mişcare pur descendentă. Mai mult decât atât, nici nu poate fi vorba de o asemenea mişcare descendentă, deoarece culturile deosebite nu pot fi erarhizate. Nu putem spune de pildă că literatura scrisă şi făcută pentru cetit a Luceafărului lui Eminescu ar fi superioară literaturii Mioriţei, cântată veşnic altfel, „pe lung", de miile de cântăreţi anonimi cari o trăiesc ca fapt viu. Ci numai că este vorba de altceva, de două culturi esenţialmente deosebite.
înţelegerea acestui lucru este de o covârşitoare importanţă pentru orişice activitate culturală şi ea ne poate arăta pricinile adânci ale crizei noastre culturale de azi şi ale lungei şi fără de folos agonii a ţărăniei.
într-adevăr, ţărănia presupune o cultură organică, apucată din bătrâni şi păstrată tradiţional, trăită astăzi de o ob-ştie solidară de oameni care nu ştiu de existenţa altor culturi şi nu şi le pot închipui.
Dar această cultură, pe care noi n'am cunoscut-o şi nici nu voim să o cunoaştem, a fost sistematic distrusă printr-o „culturalizare". Nu numai unde vin cu drum de fier, ci mai ales unde vin cu şcoala, armata, partidele politice şi piaţa ef-tină şi proastă a oraşului se ofileşte şi moare ţărănia. Ceiace îi ia locul este o copie a mahalalei mitocăneşti, care se întinde ca o lepră pe întreg obrazul ţării.
Pe de altă parte şi în sens paralel invers, oraşul copiază şi el anumite elemente din viaţa ţărăniei. A existat la noi un curent de snobism care tindea la salvarea părţii plăcute ochiului şi pitoreşti din această viaţă. A fost o vreme când o bună parte din elita noastră, deşi ciripitoare de limbă franţuzească, nu mai apărea la baluri decât deghizată în costume naţionale. Nobile sforţări au fost făcute pentru a transforma haina ţărănească într'o haină de gală. Femeile au ajuns astfel să poarte „costumul" ori de câte ori se iveşte un prilej naţional: Soseşte un oaspe străin? Se pun cununi de frunză pe capul copiilor me-ritoşi din clasele primare? Imediat cocoanele noastre se îmbracă în „costum naţional". Cine ar îndrăzni să plece în propagandă culturală prin ţări străine, dacă soţia lui n'ar avea un asemenea costum? Ba pentru furnizarea costumelor s'au creiat şi societăţi comerciale. „Furnica", procură oricui asemenea costume, şcolile profesionale scot generaţii întregi de ţesătoare şi cusătoare de „motive naţionale"'. Până şi arta mobilierului s'a transformat, născându-se un stil Brumărescu, de pirogravură naţională în serie, foarte potrivită cu casele care au umplut, în anumiţi ani, străzile Bucureştilor, case şi ele tot
676
„naţionale", cu turle, cerdacuri, clopotniţe de mănăstiri, clopoţei şi gropniţe, stil Antonescu.
N'am putea avea decât cuvinte de laudă pentru izbânda acelor creatori de modă, dacă din nefericire arta aceasta „naţională" n'ar fi înfiorător de urâtă. Ţărănescul, e un fapt estetic viu, de fermecătoare creaţie permanentă. „Naţionalul" e seria fabricată industrial şi anapoda. Te uiţi la un costum naţional, şi te întrebi: de unde o fi? Să fie haină de Gorj? Ia e din Muscel. Să fie din Muscel? Marama e din Gorj. Dar fota? Din Banat. Opincile, de la Mociorniţa. E un fel de pot-pouri de costume, anost şi fals, uneori de-adreptul jignitor cînd e purtat de doamnele cu tocuri lungi dansînd tango, monstruos când la necunoaşterea duhului ţărănesc se adaugă lipsa de bun gust, cum e cazul stilului Brumărescu, un adevărat atentat la bunul renume al ţăranului Român. Origina acestui stil „naţional" se vede cât de colo. El se naşte dintr'un sentimentalism de paradă pentru o pătură socială în fond dispreţuită şi în tot cazul nu cunoscută. Stilul naţional aparţine acelei vaste încercări de a transforma civilizaţia noastră după technica si chipul carelor alegorice: „Aici e Traian şi Dunărea"; aici e „Mihai Viteazu"; aici „surorile înstrăinate venind la sânul mamei lor ..România", aici e „Dorobanţul" şi însfârşit „ăsta este un ţăran". Evident ţăranul vine cântând din frunză, ca Cio-robea, marşul din Aida, are fluier la brâu, căciulă, panglicuţe tricolore şi o Rodică după el.
Stilul acesta „naţional", făcut, iar nu născut, a trecut însă la mahala şi de acolo la protipendada satelor. Mergeţi într'un sat din jurul Bucureştilor, veţi vedea acolo cele trei costume net deosebite. Bătrânele poartă îmbrăcămintea ţărănească: fetele, sunt în muselin de culori strigătoare; iar „domnişoarele" adică fata popii a mai mare şi a mai mică, fata învăţătorului şi a chiaburilor, umblă „naţional". Cu mare mirare regăseşti la ţară până şi modelele uitate „naţionale", de pildă vechiul costum al trupei lui Moceanu, cel care a lansat prin cabareturi Banul Mărăcine, a pus fetelor căciuli de mocani în cap şi le-a încrucişat pe pulpe nojiţe tricolore cu clopoţei.
Iată dar că oraşul se vădeşte a fi uneori stricător chiar atuncia şi mai ales atuncia când e plin de intenţii bune.
Acuma se întâmplă ca în unele judeţe opera de ridicare culturală şi de „naţionalizare" să fi început mai din vreme, când ţărănia era încă în plină vigoare. De pildă în Muscel, judeţ unde analfabetismul nu ne este prea ruşinos. Ei bine aceste judeţe sunt tocmai cele mai paradoxale.
677
Aparent, sunt pur ţărăneşti. Toţi intelectualii de pildă, indiferent de culoare politică, toţi cei din „elită" umblă îmbrăcaţi „ca Mihalache". Dar ţărănia propriu zisă, e aproape stinsă. Acolo se cântă „naţional": însă coruri de Vidu, Cucu, Oancea. Se spun ghicitori însă din culegerile tipărite. Vechiul strat ţărănesc e de mult mort. Iar costumul Mihalache e lămuritor: e un tipic costum „naţional". Pantalonii sunt de croială nemţească, însă albi, cu dungă: vesta e de stofă, însă croită cu gulerul după asemănarea hainelor cazone sau ale seminariştilor; haina e o haină pur nemţească. Numai cămaşa, scoasă afară, e ţărănească. Dar şi aceia, nu e orişice cămaşă, ci o cămaşă „naţională". Stilul acesta a fost şi el făcut şi răspândit, cu bună ştiinţă, prin propagandă, de la Dobrescu Argeş începând şi până acuma, (ca şi costumul schilăresc al Olteniei, de altfel). Fără îndoială însă că vigoarea ţărănească de acolo, deşi nu a supravieţuit până astăzi statului nostru cultural, a avut destulă tărie ca să imprime costumului „naţional" un caracter plăcut, să-1 reţărănizeze, după cum de pildă şi oraşul Câmpulung s'a păstrat până astăzi cu un caracter unic, adevărat ţărănesc, nu numai sătesc, atât în privinţa arhitecturii sale, cât şi în privinţa organizării în moşnenie umblătoare pe 42 moşii. (Asta e altă poveste.)
Mărturisesc că'mi aduc aminte de cuvintele unui bocet huniedorean: „draga maichii, după tine, îmi pare şi rău şi bine", căci problema ce mi se pune mă aruncă în îndoială: calea viitoare a prefacerilor noastre culturale, care va fi? Şi de partea cui să mă dau în lupta de moarte ce se începe? Să fie aceia a mitocăniei? Să fie aceia a costumului „naţional"? Nu e păcat de Dumnezeu să se piardă comoara de bun gust a ţărăniei? Sau poate ţărănia va fi destul de puternică şi noi destui de cuminţi ca să lăsăm să se nască un nou stil, în felul celui muscelean? Să ajutăm o asemenea transformare ca să scăpăm ce mai e de scăpat? Dar dacă nu vom face astfel nimic altceva decât să grăbim moartea ţărăniei?
Hotărât lucru: problema e destul de complicată şi nu ne poate părea deocamdată decât „şi rău şi bine".
* „CRITERION" Revistă de arte, litere şi filozofie. Anul I, Nr. 2, 1 Noiembrie 1934,
!
I. PETROVICI
Forme de vasalitate spirituală. Note de jurnal
A renunţa la gîndire proprie şi la ţinută personală, a adopta ideile altuia sau formulele lui de exprimare, a merge seryiMntr'un făgaş străin, fără ambiţie de cale deosebită şi fără să mai vezi vreo altă cărare împrejur, — iată ce aş numi cu o vorbă — vasalitate spirituală.
Cuvântul vasalitate are în sine un sens pejorativ, aşa că nici în domeniul spiritualităţii nu-şi poate schimba înţelesul, devenind cumva o vorbă de laudă. Vasalitatea însemnează în orice caz o subjugare ce suprimă independenţa şi adesea chiar individualitatea, presupunînd că cel puţin la unii, ea ar fi putut eventual să existe.
Nu vreau să zic că orice înrâurire exercitată de un spirit superior şi viguros crează la acel care a suferit-o, o vasalitate spirituală. în felul acesta n'ar exista nicăirea decât vasali, căci nimeni nu se poate izola de influenţele societăţii, cel puţin de ale predecesorilor iluştri sau ale contemporanilor de seamă. Pentru anumite domenii ale gândirii, cum ar fi bunăoară acel filosofic, o astfel de izolare ar mai fi deadreptul primejdioasă, riscând să te facă îngust şi unilateral, prizonierul unui singur punct de vedere şi al unui orizont limitat. Măcar controlul gândirii tale cu reflecţia altora, care au meditat asupra aceloraşi probleme, privind-o din unghiuri diferite, e o necesitate ce nu se poate înlătura nepedepsit.
Orice om care cugetă foloseşte elemente împrumutate. Când aceste elemente servesc numai ca puncte de plecare pentru o contribuţie proprie, ca înfăţişare aparte, sau întrucât partea
679
personală covârşeşte împrumutul spiritual, — atuncea nu mai poate fi vorba de vasalitate.
Platon a fost elevul, dar n'a rămas vasalul lui Socrate, cu toate că superba filosofie platonică îşi înfige adânc rădăcinile în solul ideilor lui Socrate. Aristotel nu este vasalul lui Platon, ci un mare filosof original, cu toate că şi-a înnodat speculaţia de aceea a uriaşului său predecesor şi păstrează în vastul edificiu al filosofiei proprii unele fapte de esenţă platoniciană.
Spinoza nu este vasalul lui Descartes, cu toată concepţia sa identic raţionalistă şi cu toate numeroasele elemente car-tesiene folosite — întrucât forma finală a construcţiei sale are o individualitate precis diferită de sinteza filosofică a lui Descartes. Schopenhauer este un filosof kantian, dar nu e un vasal al lui Kant, întrucât nu s-a mărginit ca atâţia alţii să ţie trena maestrului său, ci a mers mai departe ca acesta pe drumul investigaţiei metafizice, întemeindu-şi singur o filosofie pesimistă, adânc impregnată de trăsăturile individualităţii sale.
în sfârşit, Eminescu a folosit destule teme schopenhaue-riene, fără ca individualitatea lui să dispară în acea a filosofului său favorit, de n'ar fi decât pentru motivul că valoarea unui poet nu se măsoară cu originalitatea ideilor, ci cu acea a expresiei, iar în acest domeniu Eminescu a fost unul dintre cei mai autentici meşteri ai poeziei universale.
Şi fiindcă vasalitatea unui artist nu va atârna niciodată de natura temelor tratate, ci de modalităţile şi structura expresiei, s-ar putea vorbi cel mult la Eminescu de o vasalitate vremelnică faţă de Bolintineanu sau Depărăţeanu, bineînţeles exclusiv în anii încercărilor sale juvenile, din care s-a degajat biruitor foarte curând; sau tot aşa de-o nuanţă de vasalitate, aceasta prelungită mai îndelung, la Vasile Alecsandri, faţă de marii romantici Hugo sau Lamartine, — cu toate că la acest fecund poet al nostru, nota personală nu este de tot copleşită, ba înfloreşte mândră pe ramura altoită cu sevă românească.
Vasalitatea în domeniul artistic ia lesne forma imitaţiei, şi este mult mai gravă decât în domeniul ştiinţific, unde cineva nu e obligat să fie neapărat creator —■ putând fi şi vulgarizator — pe când artă fără creaţie, aceasta nu există. De poziţia vasalităţii trebuie însă să distingem pe acea a plagiatului, care implică un element vădit de fraudă — voinţa de a prezenta lucrul altuia ca al tău — ceea ce se poate face eventual nu numai c'un autor cu care ai afinităţi numeroase, ci şi cu'n altul cu care ai mai puţine.
O vasalitate. în domeniul spiritual, — inclusiv acel artistic
— se poate manifesta însă şi la oameni fără intenţii creatoare; la oameni pur şi simplu fascinaţi de opera unui geniu, căzuţi prizonieri admirativi ai manierii şi metodelor lui, incapabili să mai conceapă lucrurile sub alt unghiu, să mai aprecieze şi alte categorii de opere, să facă dreptate şi altor autori.
în privinţa aceasta voi face o spovedanie personală. Instalat cândva în Leipzig pentru continuarea studiilor universitare
— e foarte lungă vreme de atunci! —• începusem să frecventez cu râvnă în tovărăşia unor tineri muzicali, opera din localitate şi am avut norocul să ascult, în condiţii optime, şi nu o singură dată, întreg ciclul operelor lui Richard Wagner, de la Rienzi pană la Tristan şi Isolda inclusiv. Ajunsesem un pătimaş al muzicii wagneriene şi pană astăzi socot încă un bun spectacol wagnerian ca una dintre cele mai depline şi mai înalte desfătări.
La epoca aceea însă admiraţia mea se prefăcuse într'o teribilă vasalitate, aşa că nu mai puteam realmente să sufăr nici un alt compozitor, înfuriindu-mă mai cu seamă împotriva muzicii lui Verdi, desigur, mai uşoară, mai simplă şi cu-o orchestraţie mai elementară. Incapabil să mai recunosc bogăţia motivelor melodice şi fecunditatea uimitoare a inspiraţiei sale, îmi exprimam întreg dispreţul pentru celebrul compozitor italian şi odată la reprezentaţia operei „Trovatore", enervat peste măsură de acea muzică pe care o decretasem „lăutărească" am părăsit ostentativ spectacolul, mai înainte de-a se fi isprăvit. Orice se abătea de la formula wagneriană, îmi părea ignobil sau meschin şi aceasta o credeam cu sinceritate şi fără urmă de independenţă.
A trebuit să se scurgă un timp oarecare, pentru ca să mă sustrag tiranicii vasalităţi şi să încep a preţui după merit creaţiile lui Verdi — alături de muzica wagneriană, — tot aşa precum bunăoară admiraţia pentru „Sărmanul Dionis", adânca nuvelă filosofică a lui Eminescu, nu mă împiedică să gust paralel cu dânsa „Poveştile" lui Creangă şi să recunosc valoarea lor artistică. Wagnerian şi astăzi până la măduva oaselor, împart însă dreptatea ceva mai egal pe axa — e vorba de axa muzicală — Roma-Berlin.
Se poate vorbi de vasalitate spirituală şi atunci cînd te supui orbeşte ideilor sau formulei altuia, chiar în ipoteza că personal n'ai avea nici o ideie proprie ori n'ai fi în stare să ţi-o făureşti. Faptul că influenţa unei singure persoane îţi împiedică lărgimea aprecierii şi te faqe să nesocoteşti alte puncte de vedere, oricarearfi temeiul pe care îl ijayoacă şi autoritatea
680
684
acelora care le reprezintă, — aceasta constitue o vasalitate, cu deficienţa evidentă a libertăţii de manifestare.
însă adevărata vasalitate e să posezi idei şi să renunţi la ele, pentru a adopta pe ale altora, într'un cuvânt să părăseşti convingeri proprii, pentru a împrumuta atitudinea altuia.
Lucrul nu este pur teoretic, ci se petrece aevea.
Sunt diferite maniere de a-ţi abandona convingerile personale, subordonîndu-le unei forţe externe, — tot aşa după cum s'ar putea stabili şi clase tipice de-o atare vasalitate.
Fără a putea pretinde că epuizez şirul vasalităţilor celor mai curente, în ambianţa vieţii noastre sociale, voi cita o listă uşor de recunoscut şi în deajuns de bogată: subjugarea faţă de modă, subordonarea faţă de părerea colectivităţii, după cum şi faţă de aceea a unui individ izolat, cum ar fi de pildă vasalitatea spirituală a inferiorului faţă de superiorul său ierarhic; a celui slab faţă de unul puternic care îl apără ori terorizează; a copilului faţă de părinte; a moşneagului faţă de tînărul cu care veţueşte împreună; în sfârşit a femeii faţă de bărbat sau a bărbatului faţă de femee, — fiindcă ambele cazuri sunt cu putinţă, după cum se grăbeşte unul sau altul dintre cei doi preopinenţi s'o ia înainte şi să-şi- instaleze ascendentul. ..
Aş vrea să semnalez acuma forme de vasalitate ceva mai rafinată şi mai greu de recunoscut, sub aparenţa lor exterioară. Mă voi mărgini la două forme interesante, ambele aşa de bine travestite că n'ai putea să surprinzi prea lesne fondul lor interior.
1) Să începem cu aşa-zisul „spirit de contrazicere" care afirmă cu ostentaţie totdeauna invers de ce spun alţii şi care în aparenţă ar fi prototipul independenţei de cugetare, împinsă chiar pînă la absurd. în realitate însă lucrurile stau altfel: a susţine în permanenţă contrariul, a spune „alb" fiindcă ceilalţi declară „negru", nu înseamnă a-ţi exprima părerea ta proprie, — pe care poate n'o aveai deloc sau o aveai cine ştie cum — ci pur şi simplu a exprima o opinie care, chiar opusă, e sistematic în dependenţă de ceea ce susţinuse altul. Este desigur o vasalitate indirectă, dar cu tot aerul său de frondă, e tot o vasalitate, tot o atârnare de atitudinea altuia.
Vom recunoaşte însă că spiritul de opoziţie ostentativă reprezintă în orice caz o vasalitate mai nobilă şi, oricum, mai sprintenă, — întrucât obligat să răstorni ideia interlocutorului, va trebui să invenţi argumente, să născoceşti obiecţii, ceea ce implică o creaţie, de multe ori efectiv ingenioasă. în orice caz, câtă deosebire, între fermentaţia spirituală a acestor opozanţi
de profesie şi capul care adoptă docil ideia altuia, cu argumente cu tot, fără măcar să refacă în minte eşafodajul ei documentar.
2) Pentru a trece acuma la un alt ipochimen de atârnare spirituală, voi spune că eu socotesc tot ca o formă de vasalitate atunci când pui în dependenţă opinia pe care o ai despre cineva, de părerea pe care acela o are despre tine. Dacă el are adică opinie excelentă, să-1 gratifici şi tu cu una favorabilă, şi mai ales dacă el are părere proastă, să afişezi şi tu despre dânsul părerea cea mai rea cu putinţă. Cine vrea să fie om liber, — să aibă tăria de a recunoaşte, sau de-a vedea defectele aceluia care ţie nu-ţi găseşte decât numai calităţi! Ştiu că nu e lesne să ai o astfel de ţinută, care te ridică sensibil de-asupra nivelului comun. Se opune propriul tău orgoliu şi mai ales prejudecata socială că lăudându-ţi bârfitorul îi creezi o superioritate de care vei avea de suferit. Totuşi, fără a aspira la sublimitatea supraumană a Mântuitorului care strein de orice gând de revanşă, a murmurat în faţa acelora ce îi flagelau obrajii: „Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac!" — a recunoaşte pur şi simplu calităţile cuiva care din patimă le nesocoteşte pe ale tale şi a nu-i copia servil atitudinea lui nedreaptă şi răutăcioasă, este un semn necontestabil de superioritate morală şi de falnică independenţă.
* „Gândirea", XIX (1940) oct. nr. 8
682
CONSTANTIN NOICA
Bisericuţele noastre
Recitesc, la capătul călătoriei: „Sînt încîntătoare bisericuţele acestea ale Bucovinei..." şi mă cuprinde revolta. Cum, ăsta e impresia rezumativă, asta să fie exclamaţia finală faţă de tot ce ţi-a trecut pe dinaintea ochilor, cînd cercetezi întîia oară Bucovina?
Exclamaţia e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor şi-al gigantescului de factură gotică. E treaba lui, la urma urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor şi califică pe numele lor mic înfăptuiri mari ale trecutului românesc. Dar ne-am însuşit şi noi, ne-am însuşit pînă la banalizare calificarea aceasta. Şi iată în ghidurile noastre, iată în istoriile noastre, iată inimile noastre cuvîntul gingaş, simţă-mîntul gingaş: „bisericuţele Bucovinei".
Falsificăm un întreg trecut — cu gingăşie. închipuim o dulce continuitate între natura românească şi spiritul românesc, făcînd din bisericuţele acelea nişte apariţii ale firii, parcă. Nu sînt zidurile lor simple întregiri ale naturii înconjurătoare? Nu sînt picturile lor simple armonii de culori într-o armonie mai vastă? Totul e încîntător, micuţ, gingaş.
Dar nu mai vedem? Nu mai înţelegem? Te apropii de Su-ceviţa, cu făgăduiala diminutivului acestuia — cu adevărat fermecător — că vei întîlni un mic giuvaer; dar întîlneşti ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub b poartă grea, şi într-o clipă ţi se revelează, odată cu* scara către cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movileştilor. Căci e putere aci. E voinţă domnească. E mîndrie şi sete de laudă, singura sete care a ştiut să proiecteze arta în istorie. Aşa e la Voroneţ, aşa e la Vatra Mol-doviţei şi aşa e la Putna. Iar dacă minunea aceasta de biserică
684
a Humorului nu e zidită decît de logofătul Teodor Bubuiog, cu atît mai copleşitoare e impresia de putere: aşadar nu numai domnitorii erau însetaţi de măreţie, pe vremea aceea!
Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, reţine imaginea catedralelor. Dar ce rost are alăturarea catedralelor de bisericile noastre, cînd alta e măsura lăuntrică? Catedralele sînt ale oraşelor, sînt zid lipit de zidul oraşelor. Cînd, în secolul al XVIII-lea, edilii oraşului Chartres se hotărîseră să dărîme catedrala, singura pricină care i-a împiedecat s-o facă era că dărî-măturile catedralei ar fi împiedecat circulaţia. Dar bisericile Bucovinei n-aveau nevoie să covîrşească alte clădiri. Ele stă-pîneau natura.
Sînt în mijlocul naturii, şi totuşi nu sînt ale naturii. E destul să le priveşti ca să vezi că e vorba de artă cultă. Nici o prejudecată fals semănătoristă nu te mai poate îndemna, de astă dată, să faci apel la sufletul ţărănesc. E concepţie conştientă, meşteşug, artă în sensul propriu, în sensul mare. Ne-am lăudat prea mult — şi mai ales ne-au lăudat alţii — cu ce e ţărănesc în noi, ca să nu ne lăudăm o dată cu neţărănescul nostru. Pictorul de aci împrumută el cîteodată din credinţele populare o viziune răzleaţă, cum ar fi învoiala lui Adam cu diavolul, sau vămile văzduhului; iar zugravul de la Voroneţ pune el pe zid, altăuri de Maica Domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui; — dar nu cu sufletul ţărănesc s-a înfăptuit şi nu cu el se înţelege fapta aceasta de artă românească. Expresie de putere şi expresie de sensibilitate .cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc.
E, poate, dimensiunea noastră uitată. Şi cît de adînc am uitat-o! Ne miniaturizăm monumentele, facem din adevăratele noastre catedrale bisericuţe răsărite ici şi colo în natură, iar cînd o curiozitate turistică ni le aruncă în faţă, singura noastră emoţie este: tandreţa. Ce fermecătoare ne par! E păcat, numai, că vîntul şi ploile au stricat aproape în întregime, în aceşti 400—500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a  ridicat, natura să le apere.
Şi te întorci în oraşul cu atîtea vitrine de cristal, îndărătul cărora stau cravate şi parfumuri. Te întorci în oraşul dezgustului modernist, unde sluţenia caselor noi nu e poleită decît de calitatea geamurilor mari, de cristal. Cîţiva metri pătraţi din geamurile aceste, cîteva sute de metri pătraţi ar salva picturile exterioare ale bisericuţelor noastre. Dar n-am mai avut cristal şi pentru ele. Şi vă gîndiţi oare, în noembrie, cînd bate vîntul cu ploaia de miazănoapte, vă gîndiţi voi, aşa cum staţi îndărătul geamurilor voastre de cristal, vă gîndiţi că moare cîte un
685
sfînt pe pereţii bisericuţelor din Bucovina? Dacă ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre în geamurile voastre de cristal!
în fiecare toamnă moare cîte un sfînt. Nu, nu e simplă nepăsare şi nepricepere. Privim mînăstirile şi nu înţelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, şi nu creştem, nu îndrăznim. Iar sfinţii ne mor pe păreţi şi în suflete, pentru că nu îndrăznim.
„Vremea", sept., 1943.
PETRE PANDREA
Portrete şi controverse
[. . . ] Contribuţiile româneşti încep în ultimele decade să se împletească şi să se integreze în mod organic în spiritualitatea Europei. Era firesc ca spiritualitatea românească de o forţă incomparabilă să nu mai fie un obiect de exotism şi de contemplaţie pitorească pentru străini, aşa cum este spiritualitatea negroidă (absorbită de cultura americană) sau formele de tradiţie autohtone rudimentare evidenţiate şi pentru cititorul nostru în ciclul malaez tradus recent al romancierului englez Somerset Maugham. Spiritualitatea română nu poate fi nici „chinoiserie" şi nici exotism nipon. Prin tradiţii şi forţe creatoare suntem încadraţi de milenii în Europa-Centrală şi Europa sud-estică, în preajma Balcanului.
Cu instinctul lui infailibil de filosof agonic, Friderich Nietzsche a atras atenţiunea asupra „omului pitoresc" şi 1-a trăznit cu toate fulgerele mefianţei indomptabile. Cu omul pitoresc şi Nietzsche are dreptate: el este în marginea societăţii, neîncadrat şi neîncadrabil. Spiritualitatea unei naţiuni care se aşează sub steaua neagră a pitorescului şi a arhaismului este pândită de pericolul minimalizării şi de blestemul sterilităţii. Păstrîn-du-şi toate aderenţele, fluidele şi componenţele antropologice, prin destin ineluctabil, spiritualitatea unei mici naţiuni se poate ridica, după forţele intrinseci celulare, în zona toridă a concurenţei şi a contribuţiei internaţionale pentru formularea stilului unic al epocei respective, indiferent de naţiuni, care trăesc concomitent momentul istoric.
Contribuţia românească în Europa cultă a început cu Dimitrie Cantemir, spirit considerat inter pares printre istoricii timpului său membru ebenbilrtig şi salonjăhig al Academiei
687
If
berlineze, egal născut cu toată lumea care „contează", eşit de sub zodia malignă a barbarului pitoresc pentru a fi trecut printre spiritele de elită ale epocii.
Dela Dimitrie Cantemir trecem direct — şi fără inele în lanţ — la Xenopol, a cărui teorie a istoriei cu distincţia genială între faptele de succesiune din ştiinţele naturii pune bazele terminologiei filosofice ulterioare europene care discriminează între Naturwissenschaften şi Geisteswissenschaften.
Perspectiva actuală şi „pathosul" distanţei (de care vorbeşte autorul lui Zarathustra) ne lasă să întrevedem că România n'a jucat rolul său în Europa anilor 1912—1942 prin grâul sau petrolul abundent aşa dar prin hambarele solului şi subsolului său, ori prin oameni politici efemeri, ci mai mult prin statuarul solitar Constantin Brâncuşi, emigrat într'o bună zi din satul Hobiţa, judeţul Gorj, la Bucureşti, aşa cum pleacă cu cobiliţa copiii olteni, Brâncuşi plecând cu dalta, iar dela Bucureşti la Paris, stabilindu-se acolo în mod definitiv. Enigma destinului 1-a făcut să plece concomitent cu alt coleg dela Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, cu Petre Neagoe, desenatorul şi pictorul făgărăşean, prietenul de boemă artistică bucu-reşteană care va face, ulterior, carieră ca mare nuvelist şi romancier american.
Prin actorii şi actriţele sale, România a exportat după cum se ştie vedete de prim şi secund rang pe piaţa Parisului: Ven-tura, Elvire Popesco, Yonnel, de Max, Alice Cocea, Mihalesco. Aristocraţia şi uvrierii noştri desrădăcinaţi au furnizat literelor franceze pe contesa de Noailles, pe Marthe Bibesco, Antoine Bibesco (dramaturgul parizian a trăit multă vreme în podgoria strămoşească din Corcova Mehedinţilor); Charles-Adolphe Cantacuzene şi — last but not least — pe Panait Istrati.
Contribuţiile aduse în peisajul francez de aceşti români au fost dintre cele mai valabile. Teatrul parizian a păstrat indelebil efigia demonică a actorului ieşean, De Max (tatăl medic, mama sa, născută Profiri), iar lirica franceză nu va uita curând la-mentole pasionale ale Principesei Brâncoveanu care a semnat, literar şi în registrul întâmplător al stării civile cu numele de Ana de Noailles, chiar dacă n'a văzut niciodată conacul Brân-covenilor din Romanaţi decât sub forma agreabilă a rentelor servite de un frate rămas cu nonşalanţă autohtonă pe acele tărâmuri.
Istoria literară română nu vrea să înscrie în registrele ei nici pe Ana de Noailles, nici pe Martha Bibescu, nici pe Anton Bibescu şi nici chiar pe Panait Istrati.
Punem o întrebare: o istorie a teatrului contimporan român
688
va exclude oare pe Ventura, pe Mihalescu şi pe Elvira Popescu? li excludem şi pe Iancovescu care formează un trio perfect cu Mihalescu şi Elvira Popescu (după modelul criticii literare)? Ca valoare şi stil de joc Ion Iancovescu formează un trio perfect cu Mihalescu şi Elvira Popescu. îl excludem şi pe Iancovescu din istoria teatrului contimporan român?
Va exclude istoria plasticei române pe Constantin Brâncuşi din analele ei, vărsându-1 în registrele Parisului? Aici mi se pare că întâlnim o eroare metodică. Cuvântul, marmora, culoarea, ritmul, sunetul şi gestul sunt instrumente de lucru ale artistului din categoriile respective. Explicaţia destinului lor estetic este dictată de material într'o doză hotărîtoare, dar nucleul personalităţii sale este un mister mai uşor de luminat cu genetica, cu psihologia lor abisală şi — în deosebi — cu sociologia formaţiei personalităţii artistice, adică, la drept vorbind, uneori, cu spiţa neamului, absolut sigur cu clasa, cu copilăria şi cu adolescenţa lor.
Nucleul liricei Contesei Ana de Noailles şi profilul său literar este indisolubil legat de destinul biologic ca şi de situaţia sociologică a principesei levantine-dunărene, după cum în extazele ei se întrevăd aceleaşi aspiraţii spre infinit şi acelaş turment ca în Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi, în lirismul magic şi în incantaţiile folclorului oltenesc, în latura (aş spune, în deriziune) maglaviteană a sufletului nostru de pe plaiurile oltene şi dunărene. (Oltenia a dat la iveală două tipuri umane: tipul speculativului şi tipul speculantului. Heraldica ei pendulează între cobiliţă şi pasărea măiastră. Tipologia duală se abate, ca să formulăm begelian, între teză şi antiteză pentru a scoate uneori la iveală sinteza contrariilor).
Dramaturgia lui Anton Bibescu este străbătută cu tot aspectul de horbotă de Valenciennes, de aceiaşi problematică a Corcovei oltene, deşi diplomatul român a scris pe malurile Tamisei sau la Madrid.
Vechile şi eternele teme ale sufletului oltenesc şi ale omului oltean sunt vizibile ochiului sensibil în plastica lui Brâncuşi în teatrul exuberant al Elvirei Popescu dela Caracal, în lirica Anei de Noailles şi în celelalte figuri oltene emigrate la Paris cu o stare civilă aparent neclară pentru grefierul literar.
Un jurist experimentat în drept internaţional privat ar trebui să descurce într'o zi hrisoavele încurcate ale acestor oameni fără stare civilă cărora grefierii inutil severi din branşa literară refuză să le elibereze acte în regulă.
Dar este aici numai o problemă de grefă literară? Juridic vorbind, pierderea sau căpătarea naţionalităţii este o problemă
44 — Dreptul la memorie, voi. 111
689
de lege lata, de text de drept pozitiv. Voinţa legiuitorului atât de fluentă, poate aşa dar, transforma, oricând, o bibliotecă juridică de comentarii la paragrafele unei legi de naţionalitate într'o simplă maculatură. Este caracteristic că dela Lex Del-briick, legea germană faimoasă care a permis dubla cetăţenie (de origină şi de circumstanţă locală), pierderea şi căpătarea naţionalităţii pendulează între de lege lata şi de lege jerenda fără răgaz, propoziţiile de legiferare devenind rapid texte de drept pozitiv pentru a fi abrogate în anul următor.
Nu se poate elucida rezonabil şi juridiceşte situaţia heima-tloşilor români emigraţi la Paris în secolul XIX şi XX.
Dar din punct de vedere al istoriei literare?
G. Ibrăileanu şi G. Călinescu înclină să nu accepte pe Panait Istrati, nici pe Martha Bibescu (care trăeşte în România în mod obişnuit şi participă uneori efectiv la culisele istoriei politice şi româneşti) şi nici pe Anton Bibescu (diplomat român de carieră) în cadrele istoriei literaturei române.
G. Călinescu notează categoric în monumentala sa Istorie a literaturii Române dela origini până în prezent:
,,Cu toate că Panait Istrati a dat şi versiuni române a operelor sale franceze, el nu va fi niciodată scriitor român". „Şi lucru care trebuie să dea de meditat emigranţilor, istoriile literare franceze îl ignorează şi ele" (p. 838).
Motivul excluderii lui Panait Istrati din cadrul literaturii române se scoate din consideraţiuni asupra limbajului: limbajul nu este vehicul, ci însăşi substanţa creiaţiei literare. în acest caz, poetul ca şi prozatorul aparţin limbei în care se exprimă.
Muzicianul are o limbă universală, la fel cu sculptorul şi pictorul.
Dar actorul?
Este Ventura o actriţă franceză sau o actriţă română? Elvira Popescu a fost exclusă după această teorie din registrele noastre de stare civilă şi artistică? Poate fi primită în registrele Parisului de vreme ce joacă într'un langaj special creat pentru ea de către Verneuil? O înscriem în registrul de Esperanto? Tot la Esperanto îl înscriem şi pe Panait Istrati?
Dece Brâncuşi care trăieşte de 40 de ani la Paris (pe când Panait Istrati a trăit, activat şi se odihneşte în cimitir alături de Eminescu) sâ fie eventualmente considerat artist român (dealtminteri are o legiune de şcolari în România care au lucrat în atelierul parizian) pentrucă lucrează în piatră, marmoră şi oţel inoxidabil, iar Ana de Noailes, iubita Soră, cu temperament întrudit, cu sociologie analogă, cu extaze similare, cu un nisus formativus aproape identic să fie o scriitoare franceză,
deşi străbunii poetesei şi ai statuarului au trăit de milenii în aceiaşi provincie şi — în mod straniu — semănau la statură, gesturi, fizionomie şi trăsături ca sora cu fratele?
Un ziarist german ce frecventa la Paris pe Brâncuşi şi pe Ana de Noailles, în tovărăşia căruia am întâlnit de câteva ori pe glorioasa poetă, m'a întrebat cu candoare, dacă nu cumva familia Brancoussi este înrudită cu familia Brancovan, de vreme ce au aceiaşi fizionomie şi aceiaşi rădăcină filologică a numelui. Am negat înrudirea familiară (cu oarecare uimire asupra întrebării) din motive de istorie socială română, fiindcă principii Brâncoveni ai Romanaţiului (unde trăia fratele poetesei şi solicita voturile alegătorilor) şi familia ţărănească a Brâncuşi-lor gorjeni nu-şi puteau amesteca sângele prin căsătorii din motive de castă, care-i îndepărta la distanţe de zeci de mii de kilometri, deşi erau la doi paşi cu poştalionul. E drept că fizio-gnomic, prin structură stilistică şi prin destin artistic, Brancoussi repeta în ediţie perfecţionată lirica franceză a principesei Brancovan. Şi, dacă mergem mai îndelung în timp, cu milenii în urmă, tulpinile poate sunt înrudite, iar perspicacitatea fiziognomistului neamţ, pornit de la Lavater şi de la filologie, mă umple şi azi de uimire. Tipul uman antropologic al lui Brâncuşi şi tipul Anei de Noailles nu se găsesc pe malurile vSenei, dar sunt absolut cotidiane pe malurile Jiilor şi ale Olte-ţului. Bisericile mici cu poze bariolate de ctitori reproduc frecvent jupâniţe frapant identice cu contesa franceză şi bătrâni demnitari cu ochi blânzi, cu barbiţe de Silen şi cu trăsăturile lui Brâncuşi. într'o zi de vară priveam dela mică distanţă o ţărancă bătrâioară din Mărgăriteşti, cu mâna pusă vizieră spre Olteţ şi cu alta sprijinită de pridvor, recunoscând uimit pe Ana mea de Noailles, punându-şi binoclul la ochi într'o sală de festivităţi, diplomatice la Paris, sprijinindu-se în loje cu mâna mică de braţul preşedintelui de consiliu Leon Blum, comuni-cându-i cu vioiciune rezultatul explorărilor. Iar exemplare cu fizionomia brâncuşiană, ca soţi, veri, sau fraţi ai bătrânei ţă-rănci de pe pridvorul Mărgăriteştilor găseşti cu sutele în provincia Olteniei. Fiziognomic şi antropologic nu am nici o îndoială asupra destinului identic şi asupra stirpei comune între Ana şi Constantin.
... Dar iată pe Brâncuşi: apare în hallul hotelului meu bucureştean. E mărunt, are păr şi barbă albă de Silen, ochi rotunzi de o infinită blândeţe, un surâs serafic.
In totul, are înfăţişarea unui sfânt bizantin lipsit de ma-ceraţie, aşa cum am văzut pe zidurile bisericuţei străbune dintre răzoarele şi zăvoaiele Olteţului. Un ţăran oltean bătrîn,
44*
scurt şi firav, spiritualizat de meditaţie, dar cu Un nucleu vital vânjos.
Primele frânturi de dialog se infiripează în acea limbă mixtă franco-română, pe care o vorbim cu soţiile noastre culte, caracteristică tuturor intelectualilor noştri îmbibaţi de cultura franceză şi trăiţi câţiva ani în atmosfera Parisului şi în care ar trebui să scrie, dacă ar fi sinceri naturalişti, romancierii şi dramaturgii români, când redau asemenea chipuri umane şi asemenea conversaţii. Când, detaşat de subiect, ascult langajul intelectualilor români, chiar cei mai dogmatici români, care au trăit multă vreme în metropolele Apusului la Paris sau la Berlin, discuţiile lor aprinse, smălţuite cu fragmente frecvente în grai străin, utilizate fără ostentaţie (fiindcă sunt vechi colegi sau prieteni) mi se pare ciudată proza publicată. Iar, când compari această proză destinată opiniei publice, atât de falsă stilistic, cu misivele particulare, unde se utilizează fără jenă jargonul mixt franco-român sau germano-român îmi apare în toată nuditatea tragicomedia intelectualilor popoarelor mici, incapabili de a trăi măcar o lună de zile din dăsaga culturii proprii, dar care mizează un ataşament teribil localismelor (comentate dogmatic oral tot în jargon mixt). [. ..].
Portrete şi controverse, voi. I, 1945, Editura Bucur Ciobanul, Bucureşti.
MIRCEA ELIADE
A nu mai fi român!
A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţii creiatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: „nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern". Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentrucă sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) ori ce altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români — nu. S'au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi rămâne români. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe.
Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească „Istoria Imperiului Otoman" a lui Hammer, ca să verifice dacă într'adevăr s'au luptat vreodată Românii cu Turcii, şi i-au învins! Altul crede că orice creer care contează în istoria şi cultura „românească", nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hajdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan, etc, etc — toţi, dar absolut toţi, sunt streini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice: dar nu pot fi români, românii nu pot creia, nu
693
pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori nici creiatori.
Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: „am sânge grecesc!"; sau „strămoşu-meu a fost rus". Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească.
Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească, în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.
Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cîne nu urlă ,.Neant! Agonie! Zădărnicie!", cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle „autenticitatea", „spiritualitatea" şi „viaţa interioară" — acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate creia nimic. Românii sunt deştepţi — ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea — când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipseşte însăşi elementele dramei lăuntrice?
Tinerii aceştia sunt supăraţi ne neamul românesc pentrucă românii nu au drame, nu au conflicte si nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoewski şi în Heidegger — şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii româneşti — tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială, nu înseamnă nimic, nu are o valoare filozofică, nu are valoare umană.
Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă — tinerii n'au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit dela „Gândirea" şi „Ideea Europeană" (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase „autohtonismul", „specificul etnic" în artă şi în gândire, şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin creiarea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice, etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel, nici n'am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român", ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.
Acei care desperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoell, eroism — iar poporului român îi e cu totul streină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa si îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc („asa cum curg apele, cum cresc florile"), fără „probleme" (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).
Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; si într'un caz şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită demoniac. Am arătat în altă parte1 ce cred românii despre eroii neamului: ceiace cred şi despre personagiile biblice şi apostolice: că trăiesc într'un raîu ca un plaiu românesc, se gândesc la nevoile lor, familiare, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într'un limbaj familiar, etc. Eroii aşa cum sunt înţeleşi de popor, şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri —■ nu au nimic deaface între ei. Unii au un eroism pe care li—1 dau viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte.
Apoi, tinerii intelectuali judecă întotdeauna un popor prin ce creiază, nu-1 judecă prin ceiace este, prin supravieţuirea lui. A „creia" este d concepţie individualistă; a fi, aşa cum a lăsat
694
695
Dumnezeu, este adevărata axă a „spiritualităţii" poporului; nimic nu se creiază, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolvi aici.
Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe — dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca dela ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace — să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceiace vrea Chestov sau Dos-toewski.
* Oceanografie, Editura „Cultura Poporului", pp. 193—200.
1. într'un articolaş din „Cuvântul", intitulat Românul şi Eroii Neamului, pe care îl republic aici pentrucă ne ajută să înţelegem mai bine o chestiune prea puţin cunoscută.
„O revistă de vară a pus la îndemâna psihologului un episod care ilustrează admirabil atitudinea românului faţă de istorie. Apar pe scenă cei doi mari eroi ai naţiunii: Mihai Viteazul şi Ştefan cel Măre. O apariţie salutată de grădină cu aplauze şi bună dispoziţie, căci cei doi oameni mari nu apar într'o atmosferă solemnă, shakespeareană, profetică — ci apar în carne şi oase, pe o scenă modernă, şi vorbesc şi se sărută ca doi oameni vii şi de treabă, aşa cum au fost întotdeauna văzuţi de români.
Un confrate a găsit cu cale să condamne această „impietate" faţă de istoria neamului. Mie mi se pare revelantă pentru atitudinea sănătoasă şi omenească ce o are publicul român faţă de istorie. Pentru noi, eroii neamului sunt vii şi prezenţi, cu toate mizeriile (aparente) ale omului de pe stradă. Solemnitatea e bună pentru 10 Maiu. Dar în restul anului, românul are faţă de marile figuri şi momente ale istoriei naţionale o atitudine, i-aşi spune, comunicativă. Nu se simte stingherit cu nici un erou alături. Pentru el, Domnii noştri au fost oameni viteji şi cu frica lui Dumnezeu — dar oameni. Moartea lor a fost o trecere în viaţa cealaltă — dar nu o transfigurare, o pierdere a prezenţii umane. Când e evocat, Mihai Viteazul nu apare ca un Rege Lear; el nu vorbeşte ca o Pythie; nimic misterios, nimic lugubru, nimic subpămân-tean nici ceresc în raporturile românului cu Eroii lui morţi. Ştefan cel Mare si Tudor Vladimirescu sunt tot atât ile aproape şi, mai ales, de
vii; o apropiere carnală, caldă, dela om la om, nu dela spirit la om.
Nu sunt doi hierofanţi, ci „unul Muntean şi altul Moldovean". N'au buzele pecetluite cu taina vieţii de dincolo, ci au rămas legaţi ogorului, necazurilor şi încercărilor neamului. Au rămas români şi dincolo de moarte.
Atitudinea aceasta faţă de istorie nu face decât să complecteze atitudinea globală pe care o are românul despre ceiace îl depăşeşte, despre minuni şi eroi. Când ţăranul vă va vorbi despre Maica Domnului, ea nu va fi Madona Îndurerată din Apus, nici Maica tânguitoare a Ruşilor; va fi o mamă din zilele bune, cu marile ei dureri tăinuite, cu marea ei dragoste nemărturisită, cu marea mândrie pentru Fecior. Durerea Maicii Domnului e durerea oricărei ţărănci cu fiul mort. Şi Sfinţii — oare nu s'au coborît ei de atâtea ori pe aceste tărâmuri româneşti? Ştiu ceva românii despre Războiul Sfânt, despre Sfântul Mormânt, despre setea Apusenilor de a stăpâni ei Ţara Sfântă? Nu. Ei ştiu că România e o ţară creştinească, pe care au vizitat-o atâţia trimişi ai Cerului — şi că ea trebuie apărată de celelalte lifte, păgâne.
Marii Domni români nu sunt decât blagosloviţi ai Cerului. Nu sunt figuri titanice, demiurgice; nu sunt „eroi", cari izbutesc pentru că vor şi se despart atât de mult de restul oamenilor încât numai printr'o mistică mai pot fi apropiaţi. Personalitatea lor e un dar de sus, nu o individuare. Au fost mari şi viteji, după cum un stejar e mândru şi o floare parfumată: pentru că aşa i-a lăsat Dumnezeu. Cei ce vorbesc despre indiferenţa poporului român faţă de religie, vorbesc în neştire. Pentru că creştinismul românului nu presupune nici moralitatea nici mistica — ci împăcarea cu Firea şi cu sufletul lui.
. ..Iar dacă apar eroii neamului nostru pe scena unei reviste de vară, nu e impietate. Dimpotrivă, e şi reconfortant şi educativ. Căci iau şi ci parte la necazurile noastre de astăzi — şi ne fac a înţelege, astfel cât de mărunte sunt şi cât de trecătoare fală de marile lor necazuri."
696
SUMAR
Prefaţă (Iordan Chimet).
UNGHIUL ETNIC
A. D. XENOPOL GEORGE VlLSAN C. RADULESCU-MOTRU CAMIL PETRESCU CAMIL PETRESCU
MARIN SIMIONESCU-RÂMNICEANU LUCIAN BLAGA G. CĂLINESCU
Unitatea sufletului românesc  . 10
Conştiinţă naţională şi geografie 17
Românismul....... 38
Suflet   naţional 49 încercare fenomenologică despre conştiinţa românească  . 59 Sufletul românesc..... 64
Temele sacrale şi spiritul etnic 74
Specificul naţional      .... 82
UNGHIUL JURIDIC
ION PERETZ
ANDREI RĂDULESCU GEORGE FOTINO PETRE MARCU-BALŞ (PETRE PANDREA)
Dreptul    român   în poeziile
populare....... 94
Originalitatea dreptului român 106
Ce este vechiul Drept românesc 118
Autohtonia ordinei juridice
UNGHIUL FILOSOFIC
D. DRAGHICESCU ION PETROVICI P. P. NEGULESCU
C. RĂDULESCU-MOTRU VASILE BANCILA VASILE BANCILA
D. D. ROSCA LUCIAN BLAGA ŞT. BARSĂNESCU
MIRCEA VULCANESCU
Recapitulare şi concluzie Etnicul în filosofic . . Implicaţii etnice . . . Vocaţia românilor , . . Autohtonia filosofiei Etnicul şi logica modernă Mitul utilului .... Apriorism românesc . . . încercare asupra spiritului ro
mănesc......
Dimensiunea    românească <
existentei ......
UNGHIUL CULTURII POPULARE
AL. TZIGARA-
SAMURCAŞ
OVID DENSUSIANU
ŞTEFAN I. NENIŢESCU
G. OPRESCU
ION PILLAT
FRANCISC ŞIRATO G. BREAZUL OVIDIU PAPADIMA
OVIDIU PAPADIMA
MIRCEA ELIADE
PERSPECTIVA ESTETICA
OVID DENSUSIANU MARIN SIMIONESCU-RÂMNICEANU
Stilul nostru
137
154 171 176 188 200 213 223 243
247
283
Alta ţăranului nostru  .... 328
Folclorul, cum trebuie înţeles 336
Arta românească populară   .   , 354
Originea artei populare . . . 366 Aportul folklorului în poezia
nouă românească   .... 372
Renaşterea artei poporane?   . 386
Muzica populară românească . 391 Cosmosul prieten, in viziunea
folclorică   . ...... 405
O altă atitudine faţă de cosmos: respectul ..... 409
Teme folclorice şi creaţie artistică ........ 414
418
Caracterele naţionale ale artei , româneşti ......
421
699
TUDOR VIANU Caracterele artei româneşti   . 430
*   *   * Anchetă    asupra    artei ro-
mâneşti (N. Iorga, George Enescu, Marin Simionescu-Râmniceanu, Francisc Şirato, N. N. Tonitza, O. Han, Ştefan Dimitrescu, Const. Brăiloiu,     Mihail Jora, G.
D. Kiriac, Ion Pillat)   .   . 436 OSKAR WALTER Sufletul   românesc   în artele
CISEK plastice.......468
FRANCISC ŞIRATO Arta plastică românească   .   . 478
BAZIL MUNTEANU Literatura românească în per-
spectivă europeană    . 484 PETRU COMARNESCU Tradiţia ca formă ideală, per-
manent dinamică, a culturii
naţionale şi ca măsură a valorii specificului naţional   . 499 PETRU COMARNESCU                  Discuţii despre caracterele artei
româneşti ...... 522
MIHAI D. RALEA Etnic şi estetic ...... 540
DAN BOTTA Frumosul românesc    .    ... 551
G. IBRAILEANU Caracterul specific naţional în
literatura   română . 559
POMPILIU CONSTANTINESCU     Specificitate    etnică     ... 574
UNGHIUL CRITIC
C. RADULESCU-MOTRU                Cultura română şi politicianismul .....                        .... 580
ŞTEFAN M. ZELETIN                     Hotărîrea nemuritorilor     .   . 595
MIHAI D. RALEA                         Fenomenul românesc 616
B. FUNDOIANU                            Prefaţă ......... 626
E. LOVINESCU Există o literatură română? . 631 EMIL CIORAN                              Golurile psihologice şi istorice
ale României...... 635
MIHAIL SADOVEANU Biserici si fîntîni   ... .667
C. RADULESCU-MOTRU               Slăbiciuni 670
PAUL ZARIFOPOL                         * * * .....\ 674
HENRI H. STAHL                         Prilej de îndoială..... 675
I. PETROVICI Forme de vasalitate spirituală.
Note de jurnal..... 679
CONSTANTIN NOICA                   Bisericuţele noastre     .... 684
PETRE PANDREA                        Portrete şi controverse   ... 687
MIRCEA ELIADE                          A nu mai fi român!   .... 693