Coperta de CĂLIN STEUEREAN
Selecţie şi antologie de Iordan Chiinet, 1991 Ediţia 1992 Editura Dacia, Cluj, Str. Emil Isac nr. 23
x
Dreptul la memorie
în lectfura lui
Iordan Chimet
II
Intrarea in
Lumea Modernă
EDITURA DACIA CLUJ 1992
III
Instituţiile
In linii mari ceea ce am numit Cuvintele fundamentale şi Miturile au fost de-ajuns pentru a propune o primă expresie a identităţii româneşti văzută din perspectivă tradiţională, configurînd în acelaşi timp şi o cultură populară exemplară, performanţa noastră majoră pînă acum. Intrarea in Lumea Modernă a solicitat insă şi edificarea altor instrumente ale Progresului mai adaptate noilor condiţii ale timpului, Instituţiile: Academia, Universitatea, Şcoala în general, Presa, Structura politică, Structura religioasă, Cultura şi Ştiinţa . . . în intervalul unui veac şi ceva elita gindirii româneşti a reuşit prin adaptarea acestor forme specifice civilizaţiei să modeleze şi să dinamizeze conştiinţa tinerelor sale generaţii după noile tipare ale lumii moderne, să cearnă valorile, sâ-i propună noi modele, criterii şi sisteme de referinţă, care să poată integra ţara in evoluţia europeană, să se identifice, in fine, cu însăşi ideea de progres. Ideea de viitor apărea pentru prima dată in termeni concreţi — propunînd programe, obiective, metode de investigaţie unui popor care dispusese pînă atunci numai de trecut. Evident, apariţia Instituţiilor nu s-a soldat din prima clipă cu rezultate spectaculoase, acumulările au fost mai degrabă lente, în definitiv nu putea fi bruscat ritmul structurilor tradiţionale fără a produce grave tulburări funcţionale societăţii timpului. A mai existat şi o rezistenţă din partea unor medii, să le spunem arhaice, care refuzau obstinent încadrarea în Istoria civilizaţiei, in Istorie pur şi simplu. Şi apoi cum să faci bilanţul unor mecanisme sociale aflate in acea vreme în faza de debut, operînd, de atîtea ori, conform naturii lor, în anonimat, cu o acţiune în general invizibilă pentru privirea marelui public şi, ca tot ce ţine de educarea maselor, cu roade tîrzii. Dar toate aceste limite fuseseră acceptate ca făcînd parte din regula focului propus de noul spirit al timpului, Trecutul cu toate mirajele sale devenea, cu sau fără voia sa — fără voia sa, mai degrabă — superba melancolie a unui paradis pierdut definitiv, incetînd să mai exercite o presiune substanţială asupra prezentului aflat in
febrile prefaceri, supus altor modele, ispite şi rigori. Astăzi, cind privim retrospectiv, ştim că naşterea civilizaţiei româneşti nu a fost ferită de dureri, că n-a fost vorba de realizarea miraculoasă a unei dorinţe, ca-n basme, de un act de caritate al Destinului; dimpotrivă, a fost un efort acerb, cu destule ezitări şi confuzii, luptînd cu alţii dar şi cu noi înşine — în primul rînd cu defectele noastre dar trebuie spus că nici virtuţile noastre nu ne-au slujit, cum trebuie, întotdeauna — o trudă, deseori insuportabilă, cu atîtea elanuri fracturate nedrept. . . Nu vom avea astăzi răgazul de a stărui, cum s-ar fi cuvenit, şi asupra părţii întunecate a drumului, mulţu-mindu-ne să considerăm doar bilanţul victoriilor, multe — puţine, atîtea cîte au fost. Să nu le supradimensionăm meritele, să nu le amplificăm dar nici să nu le diminuăm abuziv defectele, să ne întoarcem la fapte pentru a reflecta la semnificaţiile celei de a doua Geneze a noastre, Intrarea în Ccivilizaţic, căci merită; Intrarea în Civilizaţie am spus: la fel de bine am putea-o denumi, Intrarea în Lumea Modernă, în fine. Intrarea în Europa.
Instaurarea în centrul societăţii româneşti a acestor ample mecanisme culturale în care inspiraţia umanistă de tip iluminist accentâ să conlucreze cu spiritul de metodă şi organizare — de disciplinare chiar a materialului risipit pînă atunci în toate vînturile — preluat din experienţa ştiinţelor exacte, toate instrumente ale gindirii creatoare, nu a fost o operaţie pasivă, un implant artificial, un simplu deziderat al necesităţii istorice. Sufletul românesc se arătase receptiv mai demult pentru noul curs al istoriei şi mai degrabă conjuncturile politice nefaste decît blamabila inerţie autohtonă, toate provenind din fatalitatea geopolitică de a fi fost fixaţi de destin în zona de umbră a marilor imperii orientale, a întîrziat nedrept şi cu atîtea efecte de durată, intrarea efectivă a României în vîrsta adultă, în Lumea Modernă.
Momente de răscruce ale devenirii colective, naşterea Instituţiilor ar trebui sărbătorită cu aceeaşi devoţiune, şi, de ce nu, cu acelaşi fior al misterului relevat în existenţa sacrală cu care celebrăm evenimentele memorabile ale Tradiţiei^ nu regăsim oare în actele lor de naştere miracolul unui Nou Început, revelaţia unei secunde Geneze, rostirea unui nou legâmînt, chiar dacă, oarecum, întîrziat, cu Destinul — cu Istoria, pentru cine preferă pseudonimul acesta preferat al Soartei — în viaţa modernă ?
E locul să observăm cum adaptarea noilor structuri care-şi dovediseră deja eficienţa în Europa promotoare a civilizaţiei nu fusese obţinută prin lichidarea în bloc a întregii moşteniri culturale, de vreme ce opera de artă, această oglindă a conştiinţei colective, va continua să păstreze modelul omului drept, temperat, cu simţul măsurii, răspunzător şi pentru  actele  sale şi  pentru odele.
13
lumii din care făcea parte. Omul, măsură a lucrurilor, idealul antic profund ancorat in tradiţia autohtonă, continua să subziste, astfel se realiza medierea între trecutul care-şi consumase virtuali-tăţile şi viitorul aflat încă în stadiul speranţelor şi iluziilor.
Acest acord între epoci diferite în timp, ireconciliabile, opuse ca structuri, ca mod de a simţi, gîndi şi simţi, ca vocaţie de a gîndi autonom de a reflecta deci, fiecare din altă perspectivă, asupra a ceea ce este esenţial şi ceea ce este derizoriu în problema fiinţei şi a existenţei, epoci care nu se succed pur şi simplu ci se elimină în definiitv, una pe alta, acest acord devenise totuşi posibil, datorită unei particularităţi a culturii noastre tradiţionale. Iată despre ce este vorba. Cultura tradiţională tipică, oricînd şi oriunde am întîlnit-o, funcţio-nînd şi astăzi, deseori în plină vitalitate — lumea africană, cea extrem orientală, societatea islamică sau cea latino-americană — s-a dovedit în mod programatic indiferentă, deseori ostilă, la nou, la schimbare refuzînd mişcarea, neasimilînd experienţa. Nu trebuie de căutat în observaţia noastră nici un subtext pejorativ, pur şi simplu ne aflăm în faţa unor lumi paralele, fiecare evoluînd pe o altă orbită, valorile aflate în centrul culturii tradiţionale nefiind compatibile cu valorile aflate în centrul modelului, sâ-i spunem, modern. Pentru observatorul contemporan lumea Tradiţiei va apare ca fiind prizoniera unui vis, aşadar formele imaginarului fiind infinit mai expresive şi categorice decît cele supuse experienţei, ale realului. Trezirea unei comunităţi tradiţionale din visul colectiv pe care-l trăieşte, şi încă o trezire bruscă, avînd drept rezultat proiectarea societăţii respective în dimineaţa unei perpetue schimbări — aşa cum se prezintă la prima vedere lumea noastră — ar echivala pentru localnici cu o terifiantă coborîre în Infern. Nu dau exemple, dramele lumii a treia sînt bine cunoscute tuturor.
în schimb, cultura noastră tradiţională derogă de la modelul tipic, dezvăluindu-şi imediat caracterul său deschis, creatorul popular nu a rămas imobilizat în visul trecutului arhaic, iar atunci cind i s-a oferit ocazia nu a ezitat să se implice prin gîndirea sa personală, prin simţ critic ca şi prin opţiuni şi sugestii surprinzătoare în viaţa practică, anticipînd — mai ales în civilizaţia ţărănească în inventarul habitatului rural — ingeniozitatea, simplicitatea formelor şi eleganţa design-uiui modern.
Asimilarea Instituţiilor — cel puţin a acelora care aveau o istorie mai recentă, presupunînd şi selecţia culturală cea mai riguroasă cu putinţă, Academia, Universitatea, Presa, Ştiinţa, de pildă—, a încetat astfel de a fi o grefâ oarecare, un gest mimetic devenind din prima clipă un fenomen autentic românesc: predispoziţiile naturale ale spiritului autohton ca respectul valorii , atitudinea activă—chiar dacă fără excese —, recunoaşterea inteligenţei
ca un merit deosebit, iată tot atîtea calităţi evidente care au îndeplinit rolul de ursitoare al noilor mecanisme ale Progresului, răspunzătoare de opera de educare a energiilor existente în societatea timpului. Nu am uitat, fireşte, nici forţele de inerţie locală cu tot ceea ce constituia testul împovărător al penumbrelor istorice depozitate în psihologia colectivă, calităţile pe care le-am evocat mai sus erau departe de a fi reprezentative pentru întreg ansamblul social, au fost în schimb prezente în cea mai curată zonă a mentalităţii populare, cea care cerne valorile, formează caracterele, releveazâ vocaţiile încereînd, cu preţul cîtor eforturi şi sacrificii, să spiritualizeze într-o cit mai largă măsură viaţa publică.
Presupun că nu vor exista controverse în privinţa includerii în volum a Instituţiilor cu certă vocaţie culturală — Academia, Şcoala, Presa etc, în schimb înţeleg că spaţiul larg acordat fenomenului politic ar putea întrucîtva deruta pe cititorul grăbit. Cu atît mai mult cu cît vom fi nevoiţi să restrîngem imensitatea ameţitoare a temei la un singur aspect, acesta însă fundamental, şi anume la centrul său de viaţă, care este partidul politic.
Dincolo de ceea ce s-a spus pe drept sau pe nedrept, cu bună sau rea credinţă despre raţiunea de a fi a partidului politic ca şi despre felul cum şi-a desfăşurat activitatea în condiţiile specifice ale trecutului recent, un lucru va rămine în cele din urmă fundamental, şi care va trebui reamintit mereu: dinamul indispensabil al mutaţiilor pe care le-a solicitat civilizaţia ca ideal al vremurilor noi, a fost tocmai fenomenul politic prin instrumentul său cel mai important care a fost partidul, — partidele aşadar. în definitiv existenţa, şi dincolo de existenţă progresul tuturor celorlalte instituţii a depins in trecut, şi va depinde şi în viitor, tocmai de sănătatea, ar fi trebuit să spun de normalitatea vieţii politice sau, dimpotrivă, la extrema opusă, de blocarea sa.
Nu ar fi inutil, cred, să ne reamintim că activitatea politică începută în mod organizat în a doua jumătate a veacului trecut, relativ recent deci, îşi avea justificări şi rădăcini mai vechi. înainte ca Istoria, în momentele ei benefice să fi instaurat acel minimum de condiţii indispensabile pentru derularea vieţii politice normale, promovarea ideilor de organizare socială ca şi educarea mentalităţii populare în vederea exerciţiului politic propriu-zis, constituiau deja obiectivele ştiinţei istorice.
Istoria, cel puţin aşa cum au văzut-o cărturarii noştri în veacurile precedente, nu a fost o operă de strictă specialitate livrescă, detaşată de. viaţă: în operaţia de deshumare a necropolelor trecutului ci căutau justificările prezentului şi descopereau motivaţiile necesarelor prefaceri ale viitorului: prefigurau, avânt la letre, apariţia exerciţiului politic, ca o veritabilă încununare a vieţii sociale, lsto-
8
9
ricul nu era un simplu cercetător, oricit de dotat, calitatea de profesor nul putea ispiti in acele vremuri, cind nu fusese edificată încă Şcoala sau Universitatea unde ar fi putut modela conştiinţa tinerelor generaţii dornice să înalţe poporul din ignoranţa trecutului. Pe scena lumii sale Istoricul apărea ca un adevărat tribun, veritabil conducător al poporului pe plan spiritual, călăuză, chiar dacă, prea adesea, singuratecă, în gravele momente de răscruce, ale vremii nu-i era străin nici gestul profetic înfierînd căderea in promiscuitatea vieţii dar şi prevestind, inspirat, viitoarele aurore, l-am putea vedea astăzi ca pe un autentic om politic, de ce nu chiar ca şef de partid, chiar dacă partidul în numele căruia vorbea istoricul din trecut nu căpătase încă forma reală şi statut propriu-zis.
Să ne întoarcem, măcar din cind în cînd, la clasici. Nimic mai firesc, ne aparţin, le aparţinem. Nu i-am chemat anume la dialogul acestei cărţi, căci ei sînt, ambasadorii unui alt timp, unei alte societăţi, existenţa lor — compusă din opera pe care au creat-o, din sacrificiul vieţii personale, din renunţarea, de cîte ori, la bunurile elementare ale vieţii, din înţelesul faptelor lor şi în cele din urmă, din însăşi amintirea participării lor la înfăptuirea visului colectiv — s-a topit în pulberea altor veacuri. Şi, totuşi, chiar într-o reîntîlnire grăbită, cum e cazul de faţă, mărturia lor va rămine întotdeauna semnificativă. Iată-l pe marele Bălcescu adresîndu-se publicului, şi publicul cu care vorbeşte e naţia întreagă, cerîndu-i să-şi motiveze prezenţa în istorie nu printr-un simplu şi anonim act de existenţă, ci prin temeinice argumente culturale ca şi prin aportul pe care l-a adus sau îl va putea, eventual, aduce mîine solidarităţii europene către care tindea noul curs al vremurilor: «Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pâmînt, să cercetăm şi să întrebăm, şi pe această naţie română, atît de doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut ? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atît în sinul său, cit şi in omenire? Istoria, lumea, are drept a-i cere această scamă: căci nu trebuie uitat că, cu toată sfinţenia dreptului său. astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi rcclamezc acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce i-a adus şi poate aduce' lumii, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezen-tează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.
Să aruncăm doar o ochire asupra trecutului acestei naţii române şi să vedem ce a făcut in aceste optsprezece secoli de cînd se află statornicită în pămîntul său. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de fată şi a revoluţiilor ei viitoare ».
In iniţiativa sa de anvergură de a publica « o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi a Moldaviei », Mihail Kogălniceanu vedea
în lectura trecutului eroic cea mai bună metodă de păstrare a identităţii naţionale şi purificare a mentalităţilor sociale, pornind aşadar de la modelul lăsat de strămoşi. Program istoric dar nu mai puţin şi diagnostic social, definind starea de criză acută a societăţii vremii care impunea o nouă percepţie a prezentului ca şi o nouă viziune a viitorului: «De atunce ce-am făcut, cum ne-am schimbat ! In bine. sau în rău? Aceasta strănepoţii noştri vor putea judeca. Noi sin tem încă prea aproape de întimplările care au adus o prăpastie intre. Românii cei vechi şi noi: sîntem prea aproape de volcan; ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă; prefacerea n-a încetat încă. Nu putem dar cunoaşte rezultatul acelor întîmplări, nu ştim ce soartă ne pregăteşte. însă în orice chip. suvenirile strămoşeşti nu pot să ne strice: fie ca Dumnezeu să ne păstreze Români, fie ca soarta să ne mmichieească. trebuie să fim mîndri de vechea slavă a strămoşilor. Faptele noastre de astăzi sînt aşa dc mici, aşa de neînsemnate, potrivindu-le cu faptele Românilor eAor vechi, încât dacă ne-am lepăda şi de slava ce inrâurează binele şi până astăzi asupra noastră, cu ce ne-am înfăţişa înaintea marelui judecător? Naţiile, ca şi oamenii îndeosebi îşi au solia lor pe pămînt şi sînt răspunzătoare de petrecerea lor aici jos. Omul este răspunzător pentru faptele sale; naţia pentru slava ce a câştigat, pentru pământul ce i s-a dat spre moştenire.
Ce ticăloşie ar fi pentru noi, mici in starea de astăzi, slabi in viilorie, fără suvenire vechi, dispreţuind trecutele, negândind la cele viitoare, nefolosindu-ne de cele. de faţă ! într-o aşa stare oare n-am fi copţi pentru pieire, oare solia noastră nu ni s-a sfârşit pe pământ, oare nu ne-a venit rândul ca să trăim numai în Istorie, şi încă şi atunce dacă vom avea Istorie »?
Marele istoric scria aceste cuvinte în 1840, anul de graţie 1848 nu era departe ... După patru decenii Mihai Eminescu asemeni înaintaşilor săi continua să caute misiunea istorică a lumii sale, o misiune politică în acelaşi timp. căci oferea nu numai o analiză a prezentului încă şovăelnic, dar şi un model pentru activitatea practică, organizată, a viitorului: «E un român slab de înger, acela care sperie ţara cu primejdii ce ne-ar fi ameninţat din afară; soartax viitorul nostru şi al urmaşilor noştri atârnă de la înţelepciunea noastră şi dc la buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiu-nei noastre istorice ce ni se cuvine şi numai spre a acestei uneia şi singure misiuni: primejdiile dacă ne ameninţă, ne ameninţă dinlăuntru.
Uşurinţa, reaua credinţă, nesocotinţa ori zelul pătimaş la noi înşine, numai acestea pot să fie izvorul primejdiilor ce ne ameninţă şi vai şi amar de noi dacă în vremurile noastre mari am avea parte de a fi conduşi de oameni miei. al căror cap e pred strimt spre a putea
10
cuprinde concepţia bogată a misiunei unui popor întinerit după o viaţă de optsprezece veacuri, ori a căror inimă e prea sarbâdâ spre a putea incâlzi de această misiune, oamenii ce ar voi să ne ducă unde n-avem să mergem prea în pripă, prea departe ori în direcţii nepotrivite cu firea blinda şi aşezată a neamului nostru.
Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri. . . ». lŞî alte citate ar putea continua astfel pe multe pagini, dacă am fi putut dărui spaţiul oricum limitat al acestei cărţi Marilor Deschizători de Drum, Premergătorilor — deja îndepărtaţi ca norii — şi nu, aşa cum am procedat noi, urmaşilor lor mai apropiaţi de zilele, interogările şi dilemele noastre.
Cu rădăcinile sale istorice, cu motivaţii filosofice în postura de principal factor de afirmare a progresului, fenomenul politic nu putea în nici un caz lipsi din inventarul oricit de sumar al instituţiilor cu vocaţie culturală care definesc civilizaţia modernă. Temeinică sau şubredă, scena trecutului nostru a fost legată, la bine sau la rău, de felul cum s-a derulat viaţa politică a vremii. O privire, chiar dacă parţială, asupra fenomenului nu putea lipsi. Pentru proiectul excursului nostru singura perspectivă importantă asupra căreia credem că trebuie stăruit rămine diversitatea programelor de edificare a viitorului cu care partidele politice ale vremii se înfăţişau publicului. Cum îşi imagina viitorul societatea de ieri? şi prin viitor înţelegem nu numai imaginea relativă, ameliorată, a vieţii cotidiene ci însăşi zborul celest al speranţei, aşadar imaginea visată a Paradisului terestru. Contau prea puţin pentru truditorul vieţii dc ieri argumentele logice,' statisticile necruţătoare, analizele economice şi sociale, chiar motivaţiile filosofice, strategia generală şi tactica fiecărui partid, în transparenţa programului politic puteai de asemeni întrezări caracterul himeric al unui Paradis posibil, modele ideale ale lumii de mîine, portrete utopice, destinaţiile deseori scufundate în vis care erau oferite lumii noastre de ieri, la începutul unui drum istoric nou care debutase, totuşi cu realizarea efectivă a unui vis: România Mare, ceea ce putea acredita ideea mirifică că visele şi utopiile sînt, uneori, posibile.
DIMITRIE GUŞTI
Fiinţa şi menirea Academiilor
Domnilor Colegi,
Să-mi fie îngăduit acum, ca un omagiu pe care mă simt dator a-1 aduce Academiei, ce m'a chemat in sânul ei, să desvolt. in faţa d-voastră, raţiunile ce mă fac să privesc alegerea mea ca o mare cinste şi motivarea înaltei idei ce o am de fiinţa acestei instituţii, ca şi de menirea ei.
Dealtminteri, o astfel de cercetare este, cred, binevenită şi din alt punct de vedere.
Toate instituţiile cari au un lung trecut, sunt expuse din când în când la un îndoit pericol: a nu fi bine înţelese de opinia publică, şi ceeace este poate mai îngrijitor, a pierde ele însele sentimentul eficace de ce trebuie să facă, pentru a se adapta la rosturi şi la scopuri noi, izvorâte din situaţii politice sociale şi morale, noui.
Academia Română a scăpat până acum de acest pericol, graţie principiului înţelept al elasticităţii organizării ei libere şi serviciilor aduse ştiinţei şi culturii naţionale.
Ieşită din mişcarea spiritelor, ce a făcut Renaşterea noastră naţională, Academia Română a primit din toate părţile mărturii de favoare şi recunoaştere; ea apare şi azi ca instituţia cea mai proprie a servi şi onora interesele superioare culturale şi ştiinţifice ale Patriei.
Totuş, în acest timp, opinia publică activă şi deşteaptă se ocupă de tot şi voieşte, nu fără motiv, aşi da seamă de tot. Nu este deci inutil ai explica azi mai distinct ceeace ea ştie poate puţin confuz.
La aceasta mai trebuie adăugat că explicând altora ceeace este şi voim a fi Academia Română, vom ajunge să ne înţelegem mai bine pe noi înşine, ceeace nu alcătuieşte, de sigur, un câştig de dispreţuit.
Necesitatea ce se impune Academiei de a determina cu claritate orientarea sa liberă şi originală în mişcarea culturii contimporane nu a scăpat de altminteri membrilor ei, cari, fără îndoială, nu din întâmplare au deliberat prelungit şi repetat în două sesiuni generale asupra necesităţii şi modalităţii oportune a revizuirii Statutelor, in cadrul păstrării credincioase a celor mai bune ale ei tradiţii. Sa ales chiar o comisie — în care mi s'a făcut onoarea să fiu chemat — cu însărcinarea specială a aduce propuneri privitoare la reorganizarea Academiei.
Litera unui statut este însă puţin lucru în ea însăş.
în mişcarea de reformă a Academiei nu poate fi vorba de formule invariabile şi definitive turnate în dispoziţii statutare, căci ceeace este viu şi viabil nu poate fi prins în formule şi definit, având soarta creaţiei spontane şi totdeauna in ascensiune.
Ceeace interesează este numai spiritul, care va însufleţi această reformă şi metodele pe care el le va indica.
Are oare Academia, ca atare, ca instituţie prin esenţa ei spirituală, un drept la existenţă in sânul societăţii, al naţiunii şi al umanităţii!'
lată întreaga problemă a Academiei, problema valorii ei sociale, naţionale şi umanitare.
In toate timpurile Academia a fost obiectul unor dorinţe fierbinţi şi in acelaş timp al unor epigrame sarcastice.
Să fie oare Academia, cum cred unii, numai o societate de paradă, un sindicat de vanităţi satisfăcute pentru a distribui titluri glorioase, ce in realitate nu ar da glorie, ci cel mult gloriolă?
Să fie ea oare numai un obiect de lux social, un refugiu liniştit, de contemplaţie senină pentru o elită aleasă de un restrâi.^ centru de selecţie, deasupra căreia trece fără să o atingă sgomotul vieţii ?
Să fie Academia, în sfârşit, o instituţie superstiţioasă şi de-aceea respectabilă, cu simpla menire a consacră şi încorona o vieaţă de sforţare şi de muncă, supravieţuindu-se pe ea însăş, fără altă necesitate'.'
Dacă este aşa. apoi această instituţie corporativă fără utilitate, fără frumuseţe, fără vreun mandat este imuabilă; totul este perfect in orânduirea ei simetrică. Sit ut est, aut non sit.
Dacă insă, dimpotrivă. Academia este mai mult decât un salon închis de conversaţie ştiinţifică şi literară, ce are numai a desemnă pe nouii oaspeţi şi a admite la fotoliile de care dispune pe cei găsiţi demni a se aşeza în ele şi în sânul cărui salon s'ar desvoltâ acea faimoasă «Academicitâ», compusă din ambiţii, rivalităţi şi intrigi; dacă adică Academia este, cum a celebrat-o Daunou, in raportul său pentru creiarea Institutului Franţei: «un templu naţional, ale cărui porţi totdeauna « închise intrigii
14
nu se deschid decât la sunetul unui renume « just», şi ca aşezământ naţional ea împlineşte o necesară şi profundă funcţie socială şi etică, atunci din când în când, la anumite epoci, se impune problema reînoirii ei, adică trebuinţa Academiei a se acomoda la o nouă stare şi situaţie naţională.
Istoria tuturor Academiilor, conştiente de sensul lor superior, cunoaşte astfel de procese de reînoire.
Dovada cea mai strălucită, şi care ilustrează în cel mai elocvent chip discuţia in jurul problematicei Academiilor, ne-o oferă suprimarea pură şi simplă a lor de către Revoluţia franceză, ca fiind inutile şi reprezentând simple rămăşiţe învechite ale instituţiilor vechiului regim, ceeace n'a împiedicat însă ca aceeaş, revoluţie, doi ani mai târziu, simţind adânc golul provocat,să «inaugureze cu un ceremonial şi fast neobişnuit de exagerat, « Institutul Franţei», ce încorpora în esenţă ideea Academiei vechi.
Gestul revoluţiei franceze a fost mai mult decât un tribut plătit violenţei timpului — care refuză celebrului membru al Academiei de Ştiinţe, lui Lavoisier, favoarea implorată de a amâna cu câteva zile ghilotinarea sa pentru a termină o experienţă începută ! Lovitura decisivă pe care a încercat să o dea Mirabeau şi compania sa Academiei, prin distrugerea ei legală, consumată prin decretul din 8 August 1793, merită a opri puţin atenţia asupra presupusului argument democratic împotriva acestui parlament aristocratic-academic, ce dispune de privilegii şi împarte favoruri, ce ar fi Academia.
Dacă facem abstracţie de veşnic aceiaşi pasionaţi adversari ai Academiei, pe cari îi întâlnim pretutindeni şi în toate timpurile, deci şi in timpul revoluţiei franceze, de un Palissot, ce n'a putut obţine consacrarea oficială, de un Marat, inamic jurat al Academiei de Ştiinţe, pentrucă ea n'a ţinut în seamă puţin serioasele sale descoperiri, de un Chamfort, jignit in vanitatea' sa, precum şi de alţi detractori interesaţi şi invidioşi, cei mai mari duşmani ai Academiei într'o democraţie neadevărată sunt invidia şi urâ instinctivă împotriva tuturor formelor superior aristocratice, chiar şi celor spirituale şi ale talentului, ce se ridică deasupra nivelului comun, şi neîncrederea împotriva oricărei manifestări de cultură, totdeauna suspectată, pentrucă nu poate fi de oricine înţeleasă şi împărtăşită.
în realitate, Academia este un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate. Căci idealul unei democraţii nu poate fi tendinţa unei nivelări a tuturor în jos, către un minimum, ci una în sus, către un maximum, adică o autoguvernare şi auto-responsabilitate socială a un» personalităţi, ajunse h un cât mai mare grad de desvoltare.
1 ti
Şi atunci, dacă este aşa, ce oferă organizarea Academiilor? Membrii lor sunt aleşi în mod liber, nu numiţi; odată aleşi ei sunt egali — au fost egali chiar în timpul vechiului regim, adică pe vremea domniei tranşante şi exclusive a deosebirilor dintre clase şi când totuş în sânul aceleeaş Academii regi, prinţi, cardinali, duci, marchizi şi conţi erau egalii reprezentanţilor burghezimii —; ei nu cunosc între ei altă autoritate decât aceea a ştiinţei şi talentului ; magistraturile academice sunt temporare, iar guvernarea este directă şi continuu sub controlul tuturor; însfârşit, responsabilitatea academică — e cea mai fină dintre formele responsabilităţii, — adică aceea pe care o are fiecare membru faţă de conştiinţa lui proprie.
Nu sunt oare virtuţile unui guvernământ într'adevăr democratic ?
Domnilor Colegi,
Revoluţia franceză prin brutala suprimare şi apoi prin entuziasta reînfiinţare a Academiilor, a pus în discuţie pentru întâia oară, în mod public şi cu toată tăria, problema Academiilor, care a rămas de atunci până azi aceeaş, şi deschisă; contribuţiile puse V\   în serviciul luminării ei sunt puţine şi necomplete; deaceea orice analiză principială a elementelor ce compun, şi a scopurilor ce urmăresc Academiile, nu poate fi, cred, decât binevenită. ■Nj      Din primul loc nu trebuie uitat însă, că formarea marilor Aca-demii nu este decât înfăptuirea mai largă ori mai îngustă a ideei \ Academiei moştenite dela unicul Plato, şi care şi-a sărbătorit triumful abia în veacul al XVII-lea şi XVIII-lea prin vestitele utopii academice ale marilor spirite Bacon şi Leibniz.
Fireşte, realizarea Academiilor a corespuns necesităţilor de organizare a muncii ştiinţifice şi culturale, şi care a variat după diferitele epoci ale istoriei, ea se datoreşte însă în primul rând iniţiativei acestor spirite îndrăsneţe şi modelelor ideale, pe care ei le-au creiat până în cele mai curioase detalii de regulament.
Este deci necesar a cunoaşte trecutul multimilenar al acestor planuri, scumpe oricărei Academii, utopice pe vremea când au fost concepute devenite apoi programatice, când au început a fi înfăptuite.
Departe de tumultul vieţii publice sub umbra copacilor de măslini ai grădinii din vestul Atenei, care se numiâ 'AxaS^sia, 'Axa8XYjU.eia dela eroul local unde-şi avea sanctuarul. înfloriâ cuvântul lui Plato, ce se plimbă acolo cu şcolarii şi adepţii săi, discutând cu ei şi încurajându-i în raporturi libere frlozofice.
\ ' '17!
lată veneratul loc de naştere al Academiilor, de unde le vine şi numele. Iată prima organizare grandioasă a muncii în comun, a artei si ştiinţei a ştiinţei celei mai înalt speculative, ca şi a ştiinţelor empirice.
Prin metonimie numele de Academie a trecut mai târziu la şcoala filozofică întemeiată de Plato, aşa, bunăoară, când mai târziu Tertullian numeşte pe adepţii filozofiei piatoniene, Academia procassima.
Academia lui Plato, a fost, pentru a întrebuinţa limbajul său filozofic. Ideea instituţiilor libere de activitate ştiinţifică şi filozofică colectivă, care mai târziu, ca simple copii palide şi slabe, s'au creiat în Atena, Alexandria, Pergamon, Roma şi în veacul al XV-lea al Renaşterii italiene.
Academia platonică, compusă din cortegianii savanţi ai lui Lorenzo di Medici, ca şi numeroasele societăţi, ce s'au format în timpul Renaşterii în oraşele italiene, n'a fost decât epigoniile şi imitaţiile naive ale modelului platonician.
Aşa zisele Academii din acest timp îşi consacrau titluri ciudate: Humoristici, Fantastici, Innominati; programele lor conţineau cele mai amestecate scopuri: orare, studere. gaudere, neminem laedere, non temere credere, de mundo non curare (acesta-i programul Academiei întronaţi din Siena); iar Veneţianul cunoscut, Loredano, nu se sfieşte a da următoarea definiţie grotescă: «Academia non e altro, d'un unione di vituosi per ingannar il tempo (ad fallendum tempus) e per indagare trâ le virtii la felicită » — caracterul de epigon reese şi mai limpede din faimoasele banchete Academice, în care fiecare «convive», reluând rolul personagiilor antice, trebuia să celebreze, ca şi convivii lui Plato, printr'un discurs ori în versuri elegante, umorul !
Pe porţile noui şi larg deschise istoriei ştiinţelor in veacul al XVII-lea, s'a introdus o concepţie nouă, modernă, a Academiei.
Academia modernă a schimbat pe eroul antic 'Ax&87]tAc<; cu un erou mai mare al cugetării, cu Racon, cu care se începe o nouă serie de întemeieri academice.
Cu o profundă şi senină înţelepciune, cu o imaginaţie vie şi seducătoare, profetul inspirat al descoperirilor şi minunilor ştiinţei şi industriei moderne, Bacon, construeşte în opera sa neterminată, «Noua Atlantida», romanul îndrăsneţ al unei Academii ideale.
Navigatori, venind din Peru, sunt surprinşi şi aruncaţi de furtună pe malurile unei mari insule necunoscute.
Acolo sunt primiţi întâiu cu cea mai mare neîncredere, pentru ca mai târziu să li se acorde cea mai generoasă ospitalitate. Căci locuitorii acestei insule minunate, « Rensalem», dacă cunosc foarte bine civilizaţia, limbile, moravurile şi legile altor popoare, nu voiesc însă a fi ei înşişi cunoscuţi, pentrucă le este teamă ca prin
contactul cu străinii să nu piardă din puritatea instituţiilor şi din fericirea convieţuirii lor.
Naufragiaţii, uimiţi că întâlnesc in insula Bensalem pe cele mai civilizate dintre popoare, fac cunoştinţă, intre altele, cu o instituţie ciudată, numită « colegiul operei de şase zile» ori « Casa şi Institutul lui Salomon ».
Scopul acestui institut este într'adevăr măreţ ! El cpnstă în: « descoperirea cauzelor şi cunoştinţa intimă a forţelor primordiale şi a principiilor lucrurilor pentru a extinde imperiul omului asupra  Naturii».
în acest scop, cele mai puternice mijloace de experimentare sunt puse la îndemâna Institutului, în mod aproape risipitor, pentru a smulge naturii secretele sale.
Nimic nu e în natură şi in tehnică, ce să nu fie pus la dispoziţia fericiţilor membri ai Institutului Salomon pentru investigaţiile lor cele mai vaste, variate, grele şi costisitoare.
Pentru ei s'au zidit turnuri şi staţiuni cu observatorii pe cei mai înalţi munţi, unde să se studieze vânturile, meteorii, ploaia, zăpada şi schimbările de temperatură; in aceste turnuri locuesc sihastri, ce-şi devotează vieaţa cu totul observaţiilor şi studiilor.
Dacă pentru a stăpâni văsduhul se ridică turnuri în regiunile aerului în vederea cercetărilor astronomice, meteorologice şi geologice, apoi nici studiul fenomenelor fizice, himice şi de istorie naturală nu este de loc neglijat.
In adâncimile pământului, în văi, se înfundă adânci cavităţi şi caverne pentru tot felul de experienţe.
în jurul Institutului sunt lacuri mari, unele cu apă sărată, altele cu apă dulce şi cu stânci în mijlocul lor: aici apa se agită în vârtejuri repezi, dincolo se precipită în cataracte; se mai văd apoi maşini, care prilejesc multiplicarea şi mărirea forţei vântulurilor, puţuri şi fântâni artificiale pentru a imită proprietăţile unor anumite ape minerale.
Tot în apropierea Casei se găsesc edificii pentru reproducerea tunetului, a zăpezii, grindinei şi chiar pentru germinarea micilor animale prin generaţie spontanee !
în altă parte sunt instalate băi cu diferite ape medicale şi camere de sănătate, asemănătoare camerelor de aspiraţie de azi din staţiunile termale, unde aerul, adaugă Bacon, primeşte virtuţi speciale pentru lecuirea unor anumite boli. Acest domeniu imens de experimentare mai cuprinde grădini şi livezi pentru studiul diferitelor pământuri proprii diferitelor culturi. Toate fiinţele vieţuitoare ale creaţiunii sunt reunite în parcuri, ocoluri şi piscini, faţă de care grădinile zoologice, aquariile, grădinile botanice de azi nu sunt decât jucării de copii !
18
19
în laboratorii speciale se fac disecţii şi vivisecţii, experimen-tându-se toate otrăvurile şi remediile — domenii ale anatomiei comparate şi ale fiziologiei experimentale cărora Bacon le prezice constituirea atât de timpuriu !
Dar nu s'a sfârşit cu enumerarea tuturor dependenţelor şi resurselor ştiinţifice, de care dispune uriaşul Institut.
Parcurgem din uimire în uimire instalaţii speciale pentru fabricarea vinului şi preparatelor medicale, bucătării pentru producerea alimentelor igienice, laboratorii de himie pentru produse farmaceutice, cuptoare care pot dă toate gradele de căldură, cabinete pentru diverse ramuri ale fizicei şi, ceeace este foarte important pentru timpul când Bacon trăia, laboratorii speciale de optică pentru experienţa asupra luminii şi colorilor, de acustică pentru sunete ori de cercetarea mirosului şi a gustului — după cum vedem adevărate laboratorii de psihologie experimentală, pe care fictivul Institut al lui Salomon le posedă in veacul al XVII-lea, şi care de fapt s'au înfiinţat abia după două veacuri !
Mai departe întâlnim muzee şi galerii, unde sunt expuse tot felul de modele, maşini, diverse capodopere ale inventatorilor; aici se fac, între altele, şi experienţe pe care Bacon le indică — cu o altă anticipaţie surprinzătoare — pentru imitaţia sborului păsărilor în aer şi pentru construcţiile de vase, care merg pe apă.
Acesta este câmpul de activitate ştiinţifică al fericiţilor membri ai Institutului lui Salomon. Dar ei nu se mărginesc numai a face descoperiri noui şi a le orândui metodic in tabelele experienţelor vechi, ci au o sferă de acţiune mai întinsă; unii au misiunea a vizită şi cunoaşte ţările străine pentru a raportă tot ce se face în alte părţi pentru progresul ştiinţelor; aceştia sunt, după expresia pitorească a lui Bacon, « negustorii de lumină»; alţii în loc să cerceteze în marea carte a lumii, trebuie să caute în cărţile vechi pentru a culege de acolo toate faptele remarcabile şi experienţele utile; aceştia sunt « strângătorii»; în sfârşit alţii se ocupă cu culegerea experienţelor tehnice şi industriale.
în adunări generale fiecare raportează ce a găsit, observat ori descoperit, iar câteva spirite de elită îşi rezervă cercetarea raporturilor strânse ale tuturor adevărurilor particulare pentru a formulă principiile generale şi a deduce toate consecinţele pentru îmbunătăţirea condiţiilor de vieaţă ale speciei umane. în sfîrşit, toate rezultatele acestor desbateri sunt publicate şi răspândite în tot imperiul insulei Bensalem !
Domnilor Colegi,
Din timp in timp răsar in arena cugetării naturi profetice, care prin puterea secretă a geniului lor întrevăd ca Posibil, ceeace pe vremea lor părea Imposibil, şi cu viziuni desluşite arată căile nimerite pentru a da Posibilului înfăptuire.
Bacon, profetul glorios al progresului ştiinţei şi industriei moderne, ne dă în « Institutul lui Salomon», cu toate exagerările şi bizareriile câtorva detalii, mai mult decât « visul unui savant», pentrucă din organizarea acestui Institut se desprinde marea idee a pregătirii şi organizării succesului ştiinţific prin ajutorul asociaţiilor de savanţi.
Bacon este adevăratul părinte şi precursor al Academiilor moderne. Asociaţiile ştiinţifice de mai târziu, nu mai că au fost însufleţite de spiritul baconian, dar chiar s'au inspirat direct din frumoasa şi originala sa ficţiune.
Părţi din romanul acestui înţelept s'au înfăptuit chiar întocmai, iar romanul în întregime se realizează în fiecare zi în mijlocul şi jurul nostru.
40 de ani după moartea lui Bacon, in 1662, s'a creat « Societatea Regală din Londra» (Royal Society), cea mai veche Academie de Ştiinţe, care, mai mult ca orice altă Academie, dela întemeierea ei s'a inspirat din marile vederi exprimate de Bacon, aşa că istoriograful primilor ani ai acestei celebre societăţi, Sprat, a putut zice că cea mai bună din toate prefeţele istorice ar fi o operă de Bacon.
Dar mai mult încă, unul din cei mai iluştri prezidenţi a: * Societăţii Regale», Humphry Davy, în anul 1820, a încercat şi chiar a cerut guvernului, fără succes, extinderea autorităţii, influenţei şi domeniului de cercetare ale societăţii, după planul şi modelul colegiului sfânt al lui Salomon !
Mai fericit decât Davy, contele de Marsigli a zidit şi organizat vestitul institut din Bologna (în 1712), întocmai după pilda dată de aşezământul din fictiva insulă Bensalem.
Cetind introducerea la prima serie de memorii ale Institutului din Bologna, unde se povesteşte în amănunte istoria fundaţiei sale, unde sunt enumerate diversele sale atribuţii şi bogăţii, unde sunt descrise numeroasele părţi ale măreţului local, îţi face impresia că ceteşti « Noua Atlantida»; numai că de astădată nu este vorba de un roman, ci de o realitate, de «visul unui savant» înfăptuit.
Ca şi Dante, care solicită lui Virgil să-1 întovărăşească ca maestru şi conducător, tot astfel societăţile savante proclamă cu pietate pe Bacon ca Dux\st Auctor.
20
21
Roadele adânci ale proiectului lui Bacon le găsim în toate planurile de mai târziu, în primul rând însă în acelea ce l-au preocupat pe Leibniz o vieaţă întreagă.
Dacă Bacon este promotorul asociaţiilor ştiinţifice din lumea civilizată, Leibniz a fost mai norocos, căci el este fundatorul şi iniţiatorul celor mai multe dintre ele.
Ca şi Bacon, Leibniz este pătruns de credinţa în progresul ştiinţelor, de necesitatea experienţelor, de utilitatea practică a rezultatelor ştiinţifice şi de avantajul asociaţiei savanţilor.
Academia de ştiinţe din timpul lui Ludovic al XlV-lea se ocupă, accentuează Leibniz, prea mult cu « curiosa», iar societatea regală a lui Carol I-iu al Angliei dă prea mare însemnătate « bagatelelor ».
Centrul preocupărilor adevărate ale unei Academii trebuie să fie însă « utilia», Leibniz înţelegând prin « utilia» tot ce interesează un popor intr'un moment dat, ca sănătate publică, comerţ, industrie, şcoală, învăţământ moral şi chiar « de a veghea asupra apei şi focului, prin descoperirea mijloacelor de combatere şi prevenire ale cauzelor incendiului şi inundaţiei» — după cum nu uita Leibniz a caracteriza o atribuţie a Academiei in proiectul său pentru întemeierea Academiei din Dresda.
Dar, continuă Leibniz, ca şi Bacon, Academia nu poate atinge scopul ei, dacă nu are la dispoziţie un aparat înzestrat cu tot ce e necesar pentru organizarea descoperirilor ştiinţifice şi a invenţiilor tehnice. Aceasta este teatrul « tehnicei şi al naturii». în descripţia şi definiţia pe care Leibniz o dă «teatrului» său. într'o scrisoare adresată lui Petru-cel-Mare. avem impresia că suntem conduşi în dependenţele Institutului lui Salomon, căci întâlnim şi aici aceleaşi parcuri, grădini botanice şi zoologice, peşteri, observatorii, laboratorii, magazine de experienţe, ş.a.m.d.
Meritul nepieritor al lui Leibniz e că el a fost cel mai activ şi ilustru propagandist pentru întemeieri de Academii; cu autoritatea unui nume celebru în Europa, cu toate resursele unei diplomaţii dintre cele mai îndemânatice, el nu oboseşte a interveni prin memorii ori personal pe lângă regi, prinţi şi mai marii zilei de pretutindeni în favoarea Academiilor: deaceea el a şi fost supranumit «le flatteur des princes», şi intr'adevăr rând pe rând îl vedem in preajma Regelui Prusiei, a împăratului Germaniei, a marelui duce de Hanovra, a Electorului Saxoniei, a lui Petru-cel-Mare al Rusiei, a Prinţului Eugen al Austriei ori a Regelui Angliei. Contactul pe care Leibniz îl căută cu aceste cercuri nu'eră lipsit de ambiţie personală, ceeace insă îl îndemna să întreţină aceste legături eră, după propria-i expresie, ob pias causas, adică pentru cauza sfântă a perfecţionării ştiinţelor şi a fondării marilor Academii.
Stăruinţele continue, încordate, ale lui Leibniz au fost încoronate de succes: în 1700 el a putut funda Academia din Berlin (sub numele de « Societas Scientiarum» — după modelul parisian şi londonez: exemplo regiarum Londinensis et Parisensis), unde fu numit preşedinte pe vieaţă; câţiva ani după moartea sa s'au înfiinţat academiile din Petersburg, Viena şi Dresda, pentru care Leibniz pregătise terenul încă de când eră în vieaţă. Mai târziu, după modelul Academiei din Berlin s'au creat Academiile din Miinchen, Gottingen. Turin şi Stockholm.
Domnilor Colegi,
Marile Academii au isvorît din imperioase necesităţi culturale si ştiinţifice. Bacon şi Leibniz n'au făcut decât să le dea o expresie strălucită, să le formuleze şi sintetizeze.
Atmosfera eră pregătită de o nouă formă a vieţii, ce-şi cerea, in mod tumultos dreptul ei de manifestare.
Asistăm la prăbuşirea sistemului de vieaţă medievală.
O privire nouă a lumii răsare din aceste ruini.
In locul cerului misterios apare realitatea înobilată. Natura este descoperită, făcută accesibilă înţelegerii tuturor şi contemplată ca o operă de artă unitară.
Omul are acum o misiune sfântă, precisă pe pământ, aceea de a-si face datoria şi a lucra pentru folosul obştesc; el are nevoie de o bună conştiinţă pentru a-şi asigură aprobarea judecătorului suprem invizibil.
Cu renaşterea şi reforma se pregăteşte terenul pentru desăvârşita emancipare a intelectualului de tirania unei ştiinţe şar-latane ori sarbede şi de încătuşarea lui într'o construcţie artificială a tabloului lumii pe tradiţii religioase şi noţiuni logice.
Galilei, Kepler, Descartes, Newton, — iată adevăraţii legislatori ai universului !
Natura, mută până atunci, începe, e forţată a vorbi. Nu mai sunt secrete, intelectualul nu mai e neputincios, paralizat, ci devine un instrument activ pentru a străbate, răscoli, ghici mecanica cerului.
Se desvoltă conştiinţa mândră, întreprinzătoare, îndrăsnieaţă şi învingătoare, că omul este stăpân pe destinele sale şi domnitor al naturii.
Entuziasmul epocei imprimă vieţii sociale şi spirituale un caracter unic de sărbătoare.
Matematica devine evanghelia timpului; matematicienii sunt la modă, ei sunt comparaţi cu poeţii şi oratorii.; femeile nobile
nu au altă ambiţie decât a se inconjurâ de ei, ca odinioară de cântăreţi. Fizica matematică este chintesenţa ştiinţei.
In această fericită epocă de credinţă vibrantă in puterea magică a ştiinţei s'au întemeiat Academiile, ca reacţiuni viguroase contra învăţământului scolastic din Universităţi.
Căci Universităţile, pe acea vreme, nu erau decât instituţii de dresură şi fabricante de compendii, în care se propaga gustul de arguţii obscure şi de dispute sterile prin reproducerea moartă a ştiinţelor aristotelice banalizate.
în faţa universităţilor tari în privilegiile lor s'a văzut nevoită Regalitatea, ca prin puternica ei tutelă să ia sub protecţie instituţiile de liberă şi productivă cercetare ştiinţifică pentru a crea o contramişcare împotriva spiritului leneş şi negativ cultivat de universităţi.
Aşa apar, ca concesii făcute timpului, College de France in veacul al XVI-lea şi marile Academii.
Cu timpul însă universităţile au evoluat. Ele au devenit forţe vii de cercetare metodică pentru înaintarea cunoştinţelor, ca şi pentru îmbunătăţirea stărilor materiale şi morale ale vieţii popoarelor, prin activitatea lor variată şi concentrată în numeroasele lor institute.
In acest fel universităţile mai bine înzestrate au devenit serioasele rivale şi concurente ale Academiilor.
Atunci, dacă cele două principii, care au prezidat la organizarea Academiilor moderne: principiul câmpurilor de experienţă pentru producerea descoperirilor şi acel al consecinţei lor practice pentru societate, au fost îmbrăţişate de Universităţi, se naşte întrebarea: devenit-au oare Academiile instituţii fără rost ori, dacă nu, care să fie acum chemarea şi funcţia lor specifică, pentru a legitimă dreptul lor la noua existenţă!'
Iată o întrebare necesară, firească şi plină de consecinţe pentru vieaţa viitoare a Academiilor.
Domnilor Colegi,
Creaţiile ştiinţifice sunt prin însăş natura lor privilegiate, individuale. Născute în spirite izolate, ele îşi caută însă confirmarea în alte spirite, provocând lumina din lumină; orice idee şi descoperire tinde să-şi păstreze şi mărească forţa ei creatoare, reflectându-se în alţii, venind în contact cu alte descoperiri şi idei străine, consacrând prin aceste noui legături Noul. Prin esenţa ei orice cercetare ştiinţifică individuală este socială.
Prin forţa lucrurilor şi a diviziunii muncii cercetările ştiinţifice sunt apoi unilaterale, ceeace ascunde un câştig mare, dar şi o primejdie mare; cât de strâmtă şi mică e lumea pentru care imensul imperiu al spiritului se reduce la simple ecuaţii algebrice, interpretări de texte, studii de munţi, văi şi pietre ori fapte istorice izolate, când în realitate fiecare cerc de cunoştinţe nu este propriu zis un cerc, ci numai un fragment dintr'un cerc.
Prima chemare a Academiilor este a răspunde necesităţii de socializare a creaţiei şi a înfruntă pericolul specializării excesive a ştiinţei, — ceeace nu poate dâ Universitatea.
Academia este încoronarea naturală a activităţii ştiinţifice a Universităţii şi a instituţiilor speciale de cercetare; ea reprezintă totalitatea rezultatelor ştiinţifice, în unitatea lor; ea este imaginea organică a eternului deziderat de sinteză a tuturor ştiinţelor într'un singur corp.
Cadrul tradiţional al activităţii Academiilor este bine cunoscut: se fac comunicări, se provoacă discuţii, se alcătuesc dări de seamă asupra progresului ştiinţei, se dau consultaţii, când se cer, din partea organelor de Stat şi, însfârşit, se organizează concursuri şi se decern premii.
Academia nouă îşi extinde însă sfera ei de acţiune. Ea nu se mărgineşte numai a înregistra descoperirile membrilor ei şi a controla pe cele străine, ea merge mai departe; ea face şi organizează însăş cercetări, în numele său, ca corp şi cu toate sforţările combinate ale membrilor ei, şi nu numai prin sforţările izolate ale unora dintre ei; ea nu va provocă numai de departe cercetări şi imbolduri pentru a fi recompensate, ci va cârmui şi coordona ea însăş grupe de lucrări, după o vedere de ansamblu către un scop comun.
Funcţia specifică a Academiei şi care o deosebeşte de celelalte instituţii ştiinţifice, constă tocmai în iniţiativa organizării creaţiei ştiinţifice colective. Aceasta este ceeace face esenţa caracteristică unei Academii.
Căci faţă de această menire a Academiei celelalte forme de manifestare ale activităţii ei ştiinţifice sunt de ordin secundar. Intr'adevăr, azi pretutindeni premiile nu mai au răsunetul de odinioară; concursurile aproape au încetat a mai fi imbolduri; discuţii şi dări de seamă nu se mai fac şi, dacă nu au intrat în desuetudine, sunt neglijate; consultaţii ştiinţifice se cer, dacă se cer, în mod sporadic; însfârşit comunicările propriu zise, în ţările înaintate în cultură, se pot face şi în orice altă societate savantă, iar, când se cetesc în sânul Academiei, numărul ascultătorilor este restrâns şi întâmplător, însfârşit publicarea acestor comunicări se poate face în orice revistă de specialitate.
24
25
Dimpotrivă, lucrările colective ştiinţifice nu se pot face decât prin Academie, pentrucă sunt cercetări pe care individul, oricât ar fi de harnic şi genial, nu poate să le întreprindă singur, fiindcă întrec cu mult puterile sale mărginite.
Astfel de lucrări pot fi săvîrşite numai după scurgerea câtorva generaţii: ultimii încep unde cei dintâi au sfârşit şi legând astfel vieţile şi lucrările câtor mai mulţi, cu toţii împreună vor reuşi să săvârşească, ceeace fiecare în particular n'ar fi putut face; în aceste lucrări de origină socială sunt condensate adesea nu numai munca unor numeroase generaţii, ci şi aceea a mai multor perioade de cultură, bravând astfel timpul pentru a creiâ Monumentalul. Academia devine arhitectul spiritului.
întreprinderile colective academice (ediţii de texte, dicţionare, corpora ale inscripţiilor, repertorii zoologice şi botanice, colecţii de documente, tezaure ale limbilor clasice — pentru a spicui câteva numai) iau însă uneori proporţii atât de uriaşe încât asociaţia forţelor naţionale nu ajunge şi e nevoie de o concentrare a tuturor energiilor de care dispune într'un moment dat întreaga lume  a ştiinţei.
De aci a isvorit ideea «Academiei Internaţionale». Dealtfel acest nou tip de Academie eră uşor şi firesc să se înfăptuiască, dacă luăm seama că Academiile de pretutindeni au fost întemeiate după acelaş model, in acelaş spirit, pentru acelaş scop şi că ele au întreţinut şi întreţin cele mai întinse şi strânse relaţii colegiale şi amicale, prin schimb de memorii şi dări de seamă, prin numiri de asociaţi şi corespondenţi.
In consiliul internaţional al Ştiinţei ii este dat veacului al XX-lea să salute înfiriparea a încă uneia din «utopiile» veacului al XVIII-lea. când tânărul Leibniz, la 21 de ani, cu o privire profetică ce îmbrăţişa secole, a preconizat «Academia Universală», menită a cuprinde într'un singur mănunchiu întreaga lume ştiinţifică a tuturor continentelor.
Iniţiativa «Academiei Internaţionale» a venit din ţara ce se glorifică a fi dai pe Bacon. din partea Iui Royal Society, in 1900.
Un vast plan de activitate internaţională s'a alcătuit: s'au proiectat şi in parte pus in lucru: un Institut pentru studiul cre-erului, asociaţii internaţionale pentru studii geodesice. sismologice, astronomice, meteorologice şi vulcanologice, s'au adunat materiale pentru o mare enciclopedie a Islamului, s'a preparat o nouă ediţie a operelor lui Leibniz, un catalog internaţional al operelor ştiinţifice ş.a.m.d.
Cel puţin tot atât de important ca aceste lucrări plănuite şi în parte execulate. mi se. pare, dacă nu de o însemnătate şi mai mare.
din punctul de vedere al psihologiei viitoarei politici internaţm-nale, faptul colaborării însăş a savanţilor lumii civilizate.
Academia internaţională, arena comunală in care se va tace schimbul reciproc de metode naţionale de lucru, unde fiecare naţiune aduce pecetea geniului său propriu şi unde cele mai alese spirite si cele mai inteligente capete ale diferitelor naţiuni se întâlnesc ia o muncă cordială in cele mai înalte domenii ale activităţii spirituale, un astfel de sinod ştiinţific contribuie, mai efectiv şi mai durabil decât congresele pacifice şi conferinţele diplomatice, la crearea acelei atmosfere necesare pentru a face ca << Societatea Naţiunilor», această speranţă a Umanităţii, să devină un fapt viu din ceeace este azi, un deziderat codificat.
Armonia sforţărilor oamenilor de ştiinţă de pretutindeni va fi o temeinică chezăşie pentru pregătirea armoniei popoarelor.
A participa efectiv la lucrările Academiei internaţionale este deci o înaltă cinste şi datorie din partea oricărei Academii naţionale. Mai ales că, după normele adoptate, această colaborare oferă nepreţuitul avantaj de a permite tuturor Academiilor să concure la ii acţiune comună, care va fi binefăcătoare şi puternică, fără ca prin aceasta să atingă ori să ştirbească acea independenţă, pe care, cu atâta dreptate, fiecare Academie este geloasă a o păstra.
Căci, Domnilor Colegi. Academia internaţională nu înseamnă Academie cosmopolită. Istoria Academiilor cunoaşte şi acest tip. Este faimoasa Academie berlineză din timpul lui Frideric cel Mare, când regele, el insuş. după propria-i expresie « un fidele Academi-cien» şi cel mai activ dintre ei, a impus Academiei sale limba franceză în discuţii, publicaţii, ca şi în titulatura ei (Academie des Sciences et des Belles-I.ct t re«). a chemat cu multă insistenţă pe Maupertuis, celebrul membru al Academiei de Ştiinţe din Paris şi i-a oferit preşidenl ia Academiei cu puteri dictatoriale, pentru ca după moartea acestuia. 23 de ani să încredinţeze conducerea Academiei lui d'Alemberl. « sublime Anaxagora », şi apoi lui Condorcel (şi care pentru aceaMa nici măcar nu au fost nevoiţi să-şi părăsească reşedinţa lor din Paris !).
Nu poate să nu smulgă admiraţia posterităţii acest fapt rar în analele istoriei spiritului, ca după succesele' militare ale lui Frideric împotriva Francezilor, învingătorul militar să apeleze cu insinuare la învinsul, rămas totuş superior spiritual, pentru ca prin sfatul şi colaborarea lui să dea strălucire şi vieaţă celei mai înalte instituţii ştiinţifice a ţârii !
Este cel mai impresionant omagiu, pe caie-1 cunoaşte istoria universală, adus formidabilei şi irezistibilei forţe a spiritului, singura capabilă a consacră o victorie ori a transformă pe învingător in învins,
2»i
Ca titlu de curiozitate mai adăugăm că Academia lui Frideric numără numai 5 germani, iar restul francezi, elveţieni, italieni, hughenoţi şi pe prima femeie academiciană, pe împărăteasa Caterina a Rusiei — Likurg şi Solon laolaltă, cum o numiâ Frideric.
Academia cosmopolită a rămas fără imitaţie; ea a dispărut odată cu personalitatea genială a lui Foderic. Dacă însă Academia cosmopolită are un scurt şi neînsemnat trecut, Academiei internaţionale, ca o instituţie necesară de muncă reală şi nu de faţadă pompoasă, îi aparţine un viitor plin de perspective bogate.
Iată, Domnilor Colegi, două concepţii ce stau faţă în faţă. Concepţia Academiei vechi, ce a culminat în timpul Academiei cosmopolite, şi care nu vede în Academie decât recompensa şi consacrarea definitivă a meritului literar şi ştiinţific; funcţiunile Academiei se reduc, în acest caz, la două: a formă un înalt tribunal, care are a proclamă din înălţimile unde rezidă, cu o autoritate totdeauna respectată, judecăţi suverane, şi însfârşit a fi reprezentată la diferitele ocazii de comemorare cu toată pompa unei elocvente solemne.
Academia nouă, Academia militans, îşi propune alte scopuri. Fără a contestă că Academia, chiar limitată la rolul arătat mai sus, va exercită o influenţă binefăcătoare asupra lumii literare şi ştiinţifice, fără a desconsideră însemnătatea şi valoarea, dacă vreţi pedagogică, a savantului, ca atare, — care prin simpla-i existenţă, plină de jertfe desinteresate şi închinate cu devotament creaţiei, are mai mult ascendent decât toate comisiile ştiinţifice la un loc, pilda lor fiind o forţă morală, — fără a tăgădui deci, că Academia ca tot, compus din personalităţi, chiar dacă nu iese din ea însăş, va atrage totdeauna, concepţia Academiei noui crede totuş că stima şi demnitatea ştiinţei vor creşte şi mai mult, dacă Academia va ieşi din ea însăş pentru o acţiune comună naţională, şi care-şi găseşte apoi încununarea într'o operă colectivă mondială, înfăptuită în tipul superior al Academiei internaţionale.
Academia contimporană are acum a decide, care din aceste două roluri convine mai bine progresului şi creaţiei ştiinţifice, rolul static al Academiei vechi, mai mult pasiv, ca corp, contemplativ şi de paradă, ori acela dinamic al Academiei noui, activ şi creator.
Constituţia şi eventuala reformă a unei Academii va atârna de alegerea ce o va face între aceste două concepţii.
28
Domnilor Colegi,
Orice Constituţie a unei Academii prevede o formă organizatoare externă a activităţii ei în şedinţe pe secţii şi şedinţe plenare.
Academia este un tot divers, ceeace se oglindeşte în diferenţierea dintre secţii, ea este în acelaş timp un tot armonic, ceeace se răsfrânge în Plenum.
Unele^ Academii au cunoscut numai activitatea secţiilor, aşa a fost Academia lui Leibniz, altele numai activitatea Plenului, aşâ a fost aceeaş Academie sub conducerea lui Maupertuis.
Vieaţa sănătoasă a unei Academii se manifestă într'o justă proporţionalitate dintre activitatea secţiilor şi aceea a plenului.
Plenul este necesar, ca organ de unificare a instituţiei; căci numai el dă acea unitate, fără de care Academia propriu zis ar încetă să existe, ca atare, şi s'ar dizolva în secţii izolate, fără filiaţie interioară, fără legături şi scopuri comune.
Academia trebuie să fie un tot unitar şi nu o sumă de elemente difuze.
Pe de altă parte, secţiile nu trebuie să sufere de tirania acestei unităţi. Căci ele trebuie să aibă o vieaţă a lor proprie, având a întreprinde lucrări speciale după planuri şi metode de cercetare proprii.
Unificarea secţiilor în Academie va trebui să fie de natură federativă, adică să le păstreze o autonomie cât mai largă, fiecare dintre ele având sfera ei specială de acţiune, convergând însă toate lucrările către opera comună a totului.
Numai în acest fel enciclopedia moartă şi universalismul extensiv, concentrate în Academie, vor deveni de fapt o enciclopedie vie şi un universalism intensiv prin contribuţia activă şi creatoare a fiecărei secţii la însufleţirea şi veşnica primenire a laturii Universalului, ce o reprezintă.
Centrul de gravitate a muncii academice trebuie deci pus în activitatea secţiilor, ca o consecinţă fatală şi necesară diviziunii muncii ştiinţifice; atât de variată şi infinită.
Aş vrea să cunosc acel spirit, care ar visă azi la construcţia unei enciclopedii în felul celor înjghebate în veacul al XVIII-lea? Faţă de extensiunea indefinită şi gigantică a fiecărei ştiinţe desigur că şi un d'Alembert, un Diderot ar dâ înapoi. Poliistoria atât de preferată şi iubită în veacul al XVIII-lea, când adevăratul savant era savantul universal, nu poate fi azi decât preocuparea spiritelor stăpânite de o puternică doză de diletantism superficial şi prezumţios.
Poliistoria productivă, acel perpetuum mobile al ştiinţei, adică descoperirile ei, sunt depuse în secţiile Academiei, care îndeobşte,
29
în totalitatea lor şi in linii generale, reprezintă clasificarea ştiinţelor timpului
Memorabila reformă a Academiei întocmită de convenţia naţională, care odată cu re! noi rea societăţii france/e a «reiat Irmtitutul-Franţei. a introdu* pentru întâia oară o inovaţie in organizarea secţiilor academice, punând alături de ştiinţele tradiţionale: matematice, fizice şi naturale, ştiinţele filozofice şi sociale, numite morale şi politice.
Desemnându-le o secţie specială, guvernul revoluţiei nu numai că a creat o instituţie, care nu există nicăieri până atunci, dar a consacrat în acelaş limp seria întreabă a ştiinţelor sociale. Ceeace este vrednic de reţinut. Pentru întâia oară ştiinţele sociale iau loc, în mod oficial alături de ştiinţele matematice, fizice şi naturale recunoscute în toate timpurile ca atare şi singurele cărora li se decernă titlul de ştiinţe, fără contestaţie, în consensul unanim.
Inovaţia secţiei de ştiinţe morale şi politice, pregătită de altfel de proiectele unui Mirabeau, Tallevrand şi Condorcet, a trăit numai 8 ani; printr-o decizie consulară din 3 pluviose, an X (23 Ianuarie 1803) ea este suprimată.
Măsura napoleoniană n'a întâmpinat nicio opoziţie; să nu uităm că trăim într'o epocă când numai două nume aveau curajul unei opinii libere: M-me de Stael şi Châteaubriand, ale cărui cuvinte înflăcărate din discursul său de recepţie, dacă n'au putut fi ţinute în şedinţa publică a Institutului, au fost cetite de Europa întreagă.
A trebuit să curgă 29 de ani până ce din iniţiativa ministrului, şi in acelaş timp gânditorului de seamă, Guizot, în 1830, secţia de ştiinţe morale şi politice să fie restabilită, cu numele şi drepturile ei fireşti.
Destinul zbuciumat al acestor înfiinţări, desfiinţări şi reînfiinţări are o mare valoare simptomatică şi este plină de cele mai sugestive învăţăminte.
Primul consul Napoleon Bonaparte, care dealtfel eră mândru că face parte din secţia mecanică a Institutului şi nu uită să adauge la titlurile sale, în manifestele, concepute de el cu atâta patos pe câmpurile de bătae, pe acela de « Membre de 1'Institut», a suprimat fără expunere de motive. în modul cel mai comod şi simplu, secţia ştiinţelor morale şi politice.
Totuş, se ştie că acest decret de moarte academică reveniâ de fapt « ideologilor», căci e cunoscută aversiunea pe care Napoleon o purta împotriva acestora, prea independenţi in judecată şi, mai ales, in chestiunile religioase. Religia, stăruia autorul concordatului, trebuia să-şi recapete influenţa ei binefăcătoare asupra stării morale a poporului.
HO
In definitiv, gânditorii sociali, pe cari Napoleon ii numiâ în derâdere «ideologi», au fost pururea consideraţi ca primejdioşi, pentru că. fireşte, ei au contribuit totdeauna la făurirea acelui spirit public critic, care într'un moment dat putea deveni o tendinţă irezistibilă de reformă a bazei societăţii şi a principiilor ei de guvernare, deci o concurentă temută şi nedorită puterii publice a timpului.
Totdeauna ignoranţa a fost un instrument sigur de guvernare, căci la adăpostul ei se asigură monopolul domniei prin abilităţi si înşelătorii, prin teamă, încredere oarbă, prin exaltarea veleităţilor' mistice şi a tuturor superstiţiilor şi vanităţilor.
Fundamentul teoretic al ştiinţelor, ce consideră omul in el însuş ori trăind în societate, a fost posibil să se producă numai odată cu organizarea nouă, democratică a societăţii şi a Statului.
Deaceea să nu fim surprinşi că ştiinţele sociale au apărut şi avut recunoaştere atât de târziu în câmpul cugetării.
Aceasta a fost posibil numai depăce s'au proclamat acele principii nepieritoare de înălţare morală a omului şi care şi-au găsit formula concentrată în drepturile personalităţii şi în suveranitatea naţională.
Noui baze sociale şi politice provoacă un nou sentiment de vieaţă şi deci un imbold nou pentru constituirea unor noui ştiinţe. In acest cadru au apărut cu multă întârziere în imensul amfiteatru al vicisitutidinilor acţiunii acele ştiinţe, care înlesnesc omului şi societăţii a-şi forma conştiinţa menirii lor istorice, a se găsi pe ei înşişi şi a stabili în ordinea socială şi politică Adevărul.
Când rolul oficial al Academiilor în Stat fu recunoscut, pe lângă Academiile de Ştiinţe ce au fost consultate de guverne asupra chestiunilor de interes social, cum ar fi domeniul transformării sociale a lumii materiale (ca vaccină, magnetism animal, cadastru, măsurarea meridianului, telegraf, reforma monetară), a fost chemată să-şi spună cuvântul asupra discuţiilor privitoare la transformarea lumii sociale şi morale şi Academia de ştiinţe sociale, cum s'a întâmplat în 1848. când Cavaignac. şeful puterii executive de atunci în Franţa, a solicitat Academia de Ştiinţe morale şi politice a pune ştiinţa socială în serviciul societăţii şi al civilizaţiei prin răspândirea de cunoştinţe menite a pacifică spiritele, luminându-le.
Aceasta dovedeşte că Academiile, instituţii reprezentative ale Credinţei în Ştiinţă, au devenit adevărate forţe sociale de opinie, pentrucă ştiinţa încetase de mult a fi un ornament spiritual de lux ori o fantezie intelectuală de amator, devenind deţinătoarea destinelor sociale şi naţionale, formând însuş fondul realităţii necesare vieţii.
•Şl
Şi atunci, dacă epocei de pură barbarie empirică, capricioasă şi pasionată, i se opune reforma societăţii prin ştiinţă, şi dacă Academia reprezintă, în mod concret, organizarea ştiinţifică a Naţiunii şi Societăţii, desigur că organizarea unei Academii contimporane nu poate fi concepută fără extinderea noţiunii de ştiinţă asupra întregului domeniu al ştiinţelor, care să cuprindă deci şi ştiinţele sociale.
Domnilor Colegi,
Ştiinţa analizează Lumea ca pe o maşină; ea cercetează in parte elementele totului: figurile spaţiale, mişcările stelelor, razele solare, manifestările materiei, istoria pământului, formele plantelor şi ale animalelor, economia, arta, religia, dreptul.
Suma ştiinţifică a acestor elemente dă naştere universalismului. Universalismul nu înseamnă însă unitate. Pentru aceasta ştiinţele au nevoie de un stil armonios, care din haosul imenselor cunoştinţe să facă un perfect cosmos al spiritului.
Funcţiunea indestructibilă a spiritului uman cere imperios şi impetuos stabilirea unui raport între experienţa vieţii şi tabloul lumii în care se mişcă.
Spiritul trăeşte în conştiinţa, că fragmentele pe care oamenii de ştiinţă le ţin in mâna lor, aparţin unui plan unitar şi total al Realităţii.
Silabisirea Realităţii prin Ştiinţă ne conduce în acel Templu veşnic deschis, cu perspectivele Infinitului şi ale Eternului, în care se oficiază cultul misterelor şi se meditează cu smerenie şi nobilă îndrăsneală asupra locului ce-1 ocupă omul in lume, asupra lumii şi a lui însuş.
Vorbele pe care eleva lui Leibniz, regina Sofia Charlotte, le-a spus pe patul de moarte, poartă pecetea unei confesiuni tragice, ce ia proporţii simbolice: « Nu plângeţi, zicea ea, căci acum îmi voiu satisface curiozitatea asupra principiilor lucrurilor pe care Leibniz n'a putut să mi le explice vreodată, asupra spaţiului, asupra infinitului, asupra fiinţei şi asupra neantului şi, adaugă ea cu o tăioasă persiflare a celor pămînteşti, prepar regelui, soţului meu, spectacolul înmormântării mele, când va avea o nouă ocazie să desfăşoare magnificienţa sa».
Aceste reflecţii inerente asupra lui « le pourquoi du pourquoi» conduc la o concepţie ştiinţifică globală, la o conştientă armonie a lumii şi a vieţii, care, în esenţă, este ideea metafizică.
Caracterul acestei trebuinţe metafizice profund umane îşi face drum chiar la fruntaşii reprezentativi ai ştiinţelor riguros
experimentale; el ia insă o îmbrăcăminte spirituală dintre cele mai bizare în anumite momente, când ştiinţa pierde forţa sa inventivă, când sistemele de gândire filozofică false compromit pe cele adevărate, când ştiinţa şi filozofia sunt căzute în disgraţia timpului, atunci vieaţa spirituală cade în atavism şi-şi alege surogate din cele mai îndepărtate epoci şi rase.
Aşa se explică, bunăoară, invazia asiatică de azi, al cărei marş triumfal se constată pretutindeni, şi care poartă cele mai diferite nume : cabalistică, gnostică, magie, spiritism, teozofie, antropo-zofie, neobudaism, neoparsism.
Aceste manifestări, ce trec drept « cuceriri» spirituale ale timpului, sunt desigur semnele unui provizorat intelectual, produse de suflete obosite, ce cad în inacţiune şi de o umanitate enervată, ce aspiră a se repauză şi bucură
Noroc însă că dacă melancolia fără consolare a atitudinii sceptice şi agnostice şi fantezia pur obiectivă a ştiinţei generatoare nu ne poate satisface trebuinţa metafizică, spiritul nu dezarmează şi nici nu se descurajează, ci încearcă să pătrundă în cunoaşterea intimă a lumii şi a faptelor spirituale prin acea contemplare profundă sintetică, prin acel « transcendental clar de lună» (transcendal moonshine), de care vorbeşte Carlyle, şi care este privilejul Intuiţiei şi Inspiraţiei artistice!
Noroc că lumea nu este numai un cosmos grandios, ci şi o su-, blimă poemă. Forţa creatoare a inspiraţiei artistice învălue realul cu un suflu zefiric ideal şi provoacă sentimentul sublim al Etho-sului şi Pathosului vieţii totale.
Aripele lui Plato transportă spiritul departe, departe de raţionamentele severe ale lui Aristoteles şi fac să pătrundem adânc în opera divină.
Academia perfectă, ca sanctuar al spiritului uman, oferă într'un tip individual tabloul prescurtat al umanităţii complete. Umanitatea culturală este deodată savantă şi artistică; toate feţele şi elementele ei trebuiesc deci undeva reunite într'o superioară armonie şi puternică unitate.
Academia trebuie să devină adăpostul atât al lui « raison rai-sonnante», al Raţiunii ştiinţifice şi filozofice, ca şi al Inspiraţiei artistice.
Ştiinţa, Filozofia şi Arta nu desemnează obiecte diverse, ci formează un mare şi acelaş cămin cultural, unde un sistem de gândire valorează cât un poem ori o simfonie, o simfonie şi un poem valorează cât o descoperire ştiinţifică, o vieaţă de om de ştiinţă nu este un rol şi o ambiţie, ci o vieaţă de virtute,—unde ştiinţa', filozofia Şi arta sunt identice, — unde a şti, a cugetă, sunt acelaş lucru, — unde cad toate opoziţiile, — unde natura omenească şi-a re-
32
33
găsit în identitate obiectul înaltei armoni a tuturor facultăţilor şi aspiraţiilor sale.
Această apologie a Ştiinţei, Filozofiei şi Artei, care formează apoteoza Creaţiei, este actul de pietate pe care Academia perfectă are a-1 înfăptui. Academia este Centrala optimistă a productivităţii spirituale fericite şi a Idealismului biruitor.
Domnilor Colegi,
Tabloul schiţat până acum al unei Academii perfecte pune In adevărată lumină fiinţa şi menirea Academiei Române.
Prin regulamentul, sancţionat de Locotenenta Domnească în 1866, « Societatea Academică Română» fu consfinţită legal, ca reprezentantă oficială anticipată a unirii de azi şi ca depozitara culturală a nestinsului dor secular de Unire a tuturor Românilor; prin art. 2 al acestui Regulament profetic se arată cu nespusă hotărîre, că pentru « Societatea Academică Română» nu există hotare nedrepte politice şi geografice, căci el prevedea ca membri ai Societăţii: 3 Români de peste Milcov, 4 de dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, 3 din Basarabia şi 2 din Macedonia.
Academia Română a fost însă nu numai fidelă misiunii ei naţionale, un forum patriotic, care prin membrii din toate punctele locuite de Români avea plasate pretutindeni sentinele neadormite pentru a veghiâ la întreţinerea şi exaltarea focului sacru naţional, ea a avut în acelaş timp o neindeajuns de preţuită activitate, care păzind proporţiile cuvenite pentru o naţiune tânără în plin avânt de renaştere culturala, poate rivaliza şi fi comparată — îndrăznim a afirmă, fără teamă de exagerare — cu activitatea celor mai de seamă Academii ale lumii.
Pentru a nu vorbi de şedinţe solemne, concursuri şi premii, de comunicări, memorii şi publicaţii, Academiei Române îi revine onoarea a fi dat Ţării prima bibliotecă publică europeană, unice colecţii de manuscrise, de documente, de hărţi geografice, stampe şi portrete şi o minunat de bogată colecţie numismatică.
Prima grijă a Academiei, dela întemeierea ei până azi, a fost şi va fi şi în viitor cercetarea şi desvoltarea Limbii noastre, care, după geograful Hoffmann, citat de primul preşedinte de onoare al Academiei, Regele Carol I, în cuvântarea de deschidere a şedinţei solemne ţinută cu prilejul jubileului de 25 de ani ai Academiei (1 Aprilie 1891): «Limba română, zicea Hoffmann, este atât de bogată, încât, dacă s'ar cultivă, ar merita să fie limba a tot genului uman».
Potrivit acestui prim program Academia a Întocmit, după cum se ştie, lucrări întinse privitoare la limbă, ortografie, gramatică, folklor. texte şi bibliografii vechi, care şi-au găsit Încoronarea in « Etymologicum magnum Romaniae», azi. Dicţionarul Limbei, in curs de apariţie, şi care, când va fi terminat, va merită să fie închinat aceluia care l-a patronat. Regelui Carol 1 : in memoriam et honorem regem.
După Limbă, cum eră şi firesc. Academia a consacrat activitatea ei — de care poate fi mândră — Istoriei Naţionale, organizând studii, publicaţii şi monumentala colecţionare de documente privitoare la Istoria Românilor.
Mai târziu, în mod sporadic. Academia, absorbită cu lucrările sale asupra Limbii şi Istoriei, a întreprins şi cercetări ştiinţifice proprii, cum au fost, bunăoară, observaţii meteorologice, cumpărarea de instrumente şi instalare de diferite observatorii în ţară, cum este, de dată mai recentă, explorarea arheologică a Dobrngei cu Histria şi cetăţile Ulmetum. iar acum de curând, prin intervenţia ei energică a salvat observatorul de astronomie, de renume european, dela Nistru, din Basarabia.
Însfârşit, prin crearea şcolilor din Paris şi Roma. ce se da-toresc exclusiv iniţiativei Academiei, s'a extins sfera ei de influenţă departe  în străinătatea clasica.
Este bine a reîmprospăta amintirii noastre aceste câteva date, cunoscute dealtfel, şi care din lipsă de timp sunt departe a fi complete, azi, când avem norocul a trăi o nouă epocă din vieaţa neamului şi când toate forţele trebuiesc încordate pentru a da fericitei soluţionări politice a existenţei noastre naţionale strălucirea unei noui renaşteri spirituale.
înlănţxiind prezentul ilustrului trecut, noui obligaţii se impun. Academia Română trebuie să se înarmeze pentru o acţiune şi mai concentrată, şi mai avântată, şi mai puternică decât a fost până acum.
Căci ea trebuie, în sfera ei de acţiune, să consolideze şi să consacre succesul politic al zilei printr'o înălţare şi prosperitate a culturii naţionale sub specie aeternitatis.
Vieaţa unei naţiuni este împodobită cu frumuseţea unui adânc sens etic; naţiune înseamnă un ideal cultural de realizat: că este deci un principiu de comunitate a muncii culturale.
Cu cât cultura naţională este mai desvoltată şi mai originală, cu atât mai adevărat şi profund este sentimentul comunităţii muncii culturale, deci chitul de cimentare a unităţii naţionale.
Dacă este aşa, atunci Academia Română este părtaşă la înfiriparea şi crearea Naţiunii, reprezentând în acelaşi timp o repetiţie în ordine culturală a Naţiunii, pentru totdeauna una şi in-
34
35
divizibilă, şi veşnic frământată de nostalgia realizării maximale a ei insăş.
Aceasta fiind menirea Academiei, ca Institut Naţional, ea va trebui să aducă unele revizuiri organizaţiei sale interne şi, în cadrul actualei Constituţii, să facă unele retuşări de Statut pentru a se apropia şi mai mult de «Academia perfectă».
1. Potrivit principiului Academiei active şi militante, ar fi de dorit ca in viitor să se dea o mai mare însemnătate secţiilor în vieaţa generală a Academiei noastre; munca intensivă din sânul secţiilor să se desfăşoare în şedinţe săptămânale prin participarea regulată şi obligatorie a membrilor lor pentru comunicarea unor rezultate personale, noui, pentru punerea la punct în mod critic a celor mai noui cercetări din alte părţi ori pentru organizarea lucrărilor colective de specialitate (cum ar fi intre altele, pentru a aminti pilda Academiei ungare: editare de clasici, de tratate mari ştiinţifice ori de dicţionare enciclopedice).
2. Dacă fiecare secţie va avea vieaţa şi acţiune ei proprie sforţările lor, cooperând pentru un scop comun, vor trebui coordonate în şedinţele plenare.
3. Numărul secţiilor Academiei va trebui să fie mărit, căci Academia nu poate, împotriva spiritului vremii, să excludă din sânul ei ştiinţele sociale şi pe cele filozofice.
Nu trebuie uitat, că una din cele mai vechi societăţi româneşti, care s'ar putea consideră ca o venerată străbună a Academiei, se intitula în 1795 « Societatea filozofescă a Nemului Românesc în mare Prinţipatului Ardeiului».
Ştiinţele sociale sunt dealtfel şi azi prevăzute în secţia istorică — celui ce vă vorbeşte i s'a făcut cinstea a fi ales în această secţie ca sociolog —, ştiinţele sociale sunt însă prea importante şi prea dezvoltate, numărul lor prea mare şi formează un tot ştiinţific caracteristic, pentru a putea fi considerate ca o simplă anexă la alte ştiinţe; ştiinţele juridice, economice, statice, etnologice, politice, religioase, sociologice, cer dreptul la o existenţă autonomă, şi nu numai la una tolerată şi miluită.
In această ordine de idei amintim că ilustrul academician, dispărut, D. Sturdza, — căruia Academia îi datoreşte o bună parte din tradiţie şi renume — a făcut într'o şedinţă plenară, a celei de-a doua conferinţe a păcii, ce a avut loc în 1907, la Haga « Propunere pentru înfiinţarea şi organizarea unei Academii de drept internaţional», cu reşedinţa în Haga — propunere ce a avut un mare răsunet pe vremuri.
Academia de drept internaţional se va inaugura solemn abia la 14 Iulie din acest an, în palatul păcii din Haga.
Avem dreptul să fim mândri de succesul strălucit de azi al realizării unei idei emise de un academician român în faţa unui areopag mondial, acum 16 ani !
Cred că n'ar face impresia unei inovaţii îndrăsneţe şi pripite, ca să intre in Academia Română, ştiinţele, pe care, prin însăş definiţia şi natura ei o Academie trebuie să le cuprindă, şi pentru care în 1795 în Ardeal se înfiinţase chiar o societate specială, iar în 1907 se propunea de un fost membru al Academiei noastre întemeierea unei Academii speciale la Haga.
4. Dar Academia Română mai are o lacună simţitoare de împlinit; ea a fost totdeauna o instituţie culturală, şi nu numai o asociaţie ştiinţifică; ştiinţa este numai un element al culturii, celălalt este Arta.
Ei bine, dacă dela început Academia a numărat printre secţiile ei una literară, ea nu poate refuză să i se alăture şi una a Artelor.
Pealtfel, aceasta ar fi şi conform spiritului actualelor Statute, care prevăd că secţia literară are a se ocupă . . . « şi cu chestiunile de belle-arte», apoi... «a încuraja şi recomandă spre premiere operele literare şi artistice meritorii».
In acest chip revizuirea statutelor Academiei noastre ar însemnă, propriu zis, o precizare a lor, iar « reorganizarea» ei n'ar fi decât aplicarea spiritului în care au fost concepute.
5. Este de reţinut numai necesitatea unei noui regrupări, repartizări şi clasificări de secţii, ori de noui subsecţii în cadrul actualelor secţii care să facă posibile lucrările lor.
Principiul de constituire a secţiilor ori a subsecţiilor nu poate fi altul decât acel de omogenitate a specialităţii membrilor ce le compun, pentru ca prin coeziunea aceloraşi interese şi preocupări ştiinţifice şi artistice lucrările Academiei să dea un maximum de rod.
In tot cazul este de dorit — aceasta reese ca o recapitulare firească a expunerii noastre de până acum — ca viitoarea reorganizare a Academiei să cuprindă trei mari secţii: I, secţiea ştiinţelor matematice, a ştiinţelor fizico-himice şi a ştiinţelor biologice (naturale şi medicale); II, secţia ştiinţelor istorice, a ştiinţelor filologice, a ştiinţelor sociale şi a ştiinţelor filozofice şi însfârşit, III, secţia Literaturii şi a Artei (muzică, sculptură, pictură, arhitectură).
Delimitarea dintre secţii nu va fi rigidă; oricând, după nevoi, ele putând colabora împreună, când lucrările întreprinse vor impune aceasta. Fireşte că noua reorganizare va atrage după sine şi o mărire corespunzătoare a numărului membrilor Academiei.
6. Academia fiind o instituţie culturală reprezentativ naţională, ar fi de dorit ca ea să aibă un contact mai intim cu opinia publică prin comunicări regulate publice, la ore când publicul
36
37
poate veni, asupra ultimului stadiu ori a celor mai noui mari descoperiri ale gândirii şi progresului ştiinţific, care frământă şi dau signatura epocei în care trăim.
De sigur, nu poate intră In sarcina Academiei, ca ea să întreprindă opera atât de utilă a popularizării ştiinţelor şi nu poate fi de demnitatea ei ca să fie tulburată de ambiţia popularităţii.
Academia serveşte Adevărul şi Frumosul cu exclusivitatea oricărei alte tendinţe şi ea nu urmăreşte decât un respect şi o consideraţie bazată pe încredere în menirea ei.
Totuş, dacă ştiinţa are secretele ei, ea nu este un secret pentru nimeni. Ştiinţa este a Naţiunii, care trebuie să fie întreţinută şi luminată în mod regulat asupra marilor probleme ale timpului.
7. însfârşit, Academia Română va trebui să participe efectiv la lucrările Academiei Internaţionale, cu care să rămână în cea mai strânsă colaborare, căci naţiunea română, prin Academia ei, are datoria să vorbească şi dreptul să fie ascultată pretutindeni, unde sunt în joc prerogativele conştiinţei ştiinţifice universale.
Trebuie să se înţeleagă mai mult decât până acum, că naţiunea trimiţând la adunările internaţionale pe ambasadorii ei ştiinţifici, săvârşeşte un act elementar de manifestare a onoarei naţionale.
Domnilor Colegi,
Aceste noui necesităţi, noui organizaţii, noui întreprinderi, noui manifestări, implică noui obligaţii, fireşte, în primul rând spirituale, insă şi materiale.
Pentru a răspunde splendidei sale chemări, ca instituţie reprezentativă a Naţiunii, înăuntru şi în afară, Academia Română are nevoie de noui resurse.
Căci astăzi — este un secret public — ea are veniturile scăzute şi mijloace insuficiente pentru a face faţă îndatoririlor ei vechi, necum celor noui.
Lipsă de local pentru numeroasele şi preţioasele ei colecţii — unice în ţară —, lipsă de fonduri pentru cercetări mai întinse, resurse cu totul neîndestulătoare pentru lucrările în curs, cum este opera de căpetenie a Academiei, Dicţionarul Limbii; iată jena in care se află Academia, cu toate că ea posedă şi administrează domenii şi donaţii provenite din numeroase legate. Acestea au însă inconvenientul că sunt afectate pentru întrebuinţări speciale şi pe deasupra sunt şi depreciate.
Atunci, ce-i de făcut? Iată o întrebare într'adevăr «academică», căci şi-au pus-o, şi o pun încă astăzi, regulat toate Acade-
miile, preocupate veşnic a-şi asigura un buget convenabil şi corespunzător multiplelor lor necesităţi.
Autorul teoriei monadelor, Leibniz, pentru a înjghebă Academiei sale venituri şi bunuri specific academice, adică independente de capriciile oficialităţii şi de vicisitudinile finanţelor Statului, a desfăşurat, în uimitoarea manifestare fecundă a spiritului său universal, şi o bogată activitate fiscală.
Nu este proiect de taxe şi impozite pe care geniul, nu numai speculativ, ci şi fiscal al lui Leibniz nu 1-a imaginat pentru a salvă -bugetul Academiei berlineze, — dela monopolul calendarelor, sute de ani singurul izvor financiar al Academiei, până la propuneri de impozite pe hârtie şi cărticele, de monopoluri ale diverselor vânzări şi loterii, ale hârtiei timbrate şi chiar ale cultivării viermilor de mătase, însfârşit propuneri ca Academia să exploateze un birou bizar de pompe de incendiu, ca şi birouri de plasare şi informaţii de tot felul !
Timpurile de mai târziu au fost generoase; utilitatea şi însemnătatea ştiinţei au fost înţelese, deaceea Statele, chiar cele sărace, au dotat Academiile cu sumele necesare. Academiile n'au avut nevoie a fi transformate în agenţii fiscale ori birouri de plasare.
Statul român este ţinut, şi el, moraliceşte, a interveni acum în criza financiară prin care trec Academia.
Căci Academiei îi trebuie, pe lângă local, între altele, ca să-şi poată împlini înalta ei misiune, funcţionari ştiinţifici şi birouri, pentru a nu fi ceeace este azi, un Minister al Culturii superioare, fără a avea însă nici măcar personalul indispensabil întreţine ii corespondenţei curente cu străinătatea, pe care totuş trebuie să o facă, fiind sesizat pentru aceasta de multe ori de însuş Ministerul nostru de Externe.
Mai bine de o jumătate de veac Academia Română a avut mândria a trăi prin propriile-i resurse; până ce însă vor veni liberalităţile donaţiilor viitoare, — care de sigur nu vor întârzia să vină, — şi care să-i asigure autonomia financiară, până atunci Statul, cu toate sarcinele sale totdeauna crescânde şi din ce în ce mai grele, însuşindu-şi cercetările ştiinţifice şi activitatea culturală, a Academiei şi considerându-le ca pe ale sale, nu va putea să întârzie pentru satisfacerea urgentă a numeroaselor ei trebuinţe, fără de care Academia este ameninţată în existenţa ei, ceeace ar primejdui însăş existenţa superior culturală a Naţiunii.
Căci, încă odată, Academia Română împlineşte funcţia specifică de reprezentantă permanentă a intereselor înalte ştiinţifice şi artistice ale Naţiunii.
Iar pentru păstrarea acestui patrimoniu spiritual, nici un sacrificiu nu poate fi prea mare. Opera vere basilica.
38
39
Când Academia Română va avea larga posibilitate de lucru,prin singura virtute a activităţii sale productive, prin zelul şi valoarea membrilor ei, prin deferenta Statului, şi a opiniei publice, ea se va găsi îmbrăcată, fără vre-o constrângere, de o magistratură şi ascendenţă activă şi morală firească, necerută şi totuş dată, asupra întregului mers propăşitor al culturii naţionale.
Alteţă Regală, Domnilor Colegi,
Membrii Institutului lui Salomon din insula lui Bacon, Bensalem, egali cu cele mai înalte personagii ale Statului, apăreau în public îmbrăcaţi in costume pompoase, înconjuraţi de un aparat sacerdotal, cu mitră, cârjă şi patrafir; la intrarea lor într'un oraş, toţi magistraţii şi funcţionarii formau un cortegiu solemn, în fruntea căruia se purtă o cruce, ca înaintea unui episcop, în timp ce membrii Institutului străbăteau mulţimea îngenunchiată şi o binecuvântau.
In adunările lor academicienii din Bensalem cântau liturghii şi ridicau rugăciuni consacrate a aduce omagii autorului şi suveranului acelor opere admirabile, care formau obiectul studiului şi contemplării lor.
Azi savanţii nu au nevoie de acest aparat exterior, care să lovească imaginaţia mulţimii şi să cucerească ştiinţei în acest fel locul de onoare ce-i aparţine.
Căci azi strălucirea Culturii şi a Ştiinţei se răsfrânge îndeajuns şi asupra modeştilor ei reprezentanţi, cari, dacă au fost proclamaţi, cu o uşoară ironie, de nemuritori, e pentrucă ei participă cu un infinit devotament la opere eterne.
Să fie permis totuş acelui ce vă vorbeşte, să ia pildă dela pontifii colegiului sfânt din Bensalem şi să aducă acum, când are înalta satisfacţie a se găsi în mijlocul D-voastre, un imn de slavă destinului fericit ce-i este hărăzit Academiei Române, spre onoarea şi prestigiul Patriei.
ACADEMIA ROMÂNĂ, Discursuri de Recepţie, LVII Discurs rostit la 10 Iunie 1923. Cultura Naţională, Bucureşti, 1923
DR. I. SIMIONESGU
Evoluţia Culturii Ştiinţifice în România
Domnule Preşedinte,
Domnilor Membri şi prea cinstiţi Colegi,
La alcătuirea acestei cuvîntări, gândul meu s'a îndreptat, dintr'un început şi fără vrere, spre toate acele figuri măreţe, al căror glas pentru lumină şi adevăr s'a propagat de sub bolta, unde azi abia se va auzi cuvântul domol al unuia din învăţătorii celor puţini. In mintea mea s'au perindat: făuritori de limbă, propovăduitori ai idealului naţional, evocatori maeştri ai trecutului nostru glorios, activitatea unora desfăşurându-se dincolo de Carpaţi, Molniţa ori Prut, mulţi având loc de cinste în areopagul cercetărilor din apus.
Vălul care îmbrobode adeseori privirea fiecăruia, când e vorba de judecarea de sine, a căzut ca prin farmec; adevărul mi-a apărut şi nu mă sfiesc a-1 recunoaşte ori a-1 spune.
Nu voiu lua cinstea covârşitoare ce mi-aţi făcut-o, chemân-du-mă printre Domniile voastre, numai ca o răsplată a prea modestelor mele semne de activitate. Trebue să recunosc că, in bună parte, o datoresc şi unor împrejurări priincioase mie. Una din ele e că fac parte din Universitatea ieşeană. Venise rândul instituţiei din Iaşi — mai veche — să aibă un reprezentant în secţia ştiinţifică, unde nu se găsiă decât un singur membru, a cărui autoritate, e dreptul, e îndeajunsă pentru ca să reprezente întreaga mişcare ştiinţifică din capitala Moldovei.
In al doilea rând sunt convins de conlucrarea unui alt factor, care chiar de nu ar fi fost precumpănitor, plin de recunoştinţă însă, eu nu pot să-1 trec cu vederea, deoarece prin el mi-a fost dat să urc treapta pe care azi mă aflu, numai lui îi datoresc ca dra-
42
gostei de ştiinţă, căpătată dela profesorii L'niversităţii ieşene să-i pot consacră acum toată vlaga.
De aceea cu pioasa înclinare, în momentul acesta de mare mulţumire sufletească pentru mine, trebue să pomenesc de ieşeanul Adamachi; el a fost singurul din România liberă, care s'a gândit să hărăzească rodul ostenelelor unei întregi vieţi, închinată muncii, pentru desvoltarea şi propăşirea ştiinţei în ţara sa, într'o vreme când ştiinţa e la temelia progresului oricărui popor. Vasile Adamachi a dat prilej astfel Academiei Române, să-şi lărgească mai mult câmpul de activitate în direcţia investigaţiunilor ştiinţifice, creând o armată mereu crescândă de cercetători, plini de dorul de a munci, prin muncă putând ei arătă recunoştinţă şi Academiei Române cât şi binefăcătorului moldovean.
Chemarea mea in mijlocul D-v. o iau deci mai mult ca un semn de condescendenţă faţă de instituţia ieşeană şi ca un prinos de pioasă veneraţiune către cel dintâiu sprijinitor al studiilor ştiinţifice la noi; tocmai prin aceasta însă cinstea ce mi-aţi făcut îmi apare şi mai împovorătoare, impunându-mi închinarea întregei mele puteri de muncă, măreţului scop pe care-1 urmăriţi.
* *
Şi acum, Domnilor Membri, vă voiu cere îngăduinţa D-v. şi asupra celor ce voiu vorbi.
încep cu o paranteză. Statutele Academiei glăsuesc în privinţa îngrădirii discursurilor de recepţie în chipul următor:
« Recepţiunca solemnă a membrilor Academiei se face prin lec-lu. a in public din partea noului ales, a unui operat original relativ la o ramură oarecare a desvoltării naţionale, tratând in acelaş timp şi despre vieaţa şi activitatea membrului răposat în locul căruia a fost ales ».
E o îmbinare de cerinţe, cari nu pot fi de oricine satisfăcute. Originalitate de fond, în care să se oglindească şi nevoile terii, învesmântat în o formă de sărbătoare, la care trebue adăugată şi comemorarea membrului dispărut, sunt condiţiuni greu de ţesut împreună. Greutatea se resimte mai ales de cei cu o activitate ştiinţifică (după cum de altfel, într'o ocazie identică celei de azi, a observat şi dl Dr. C. /. Istrati); cîmpul lor de lucru devine din ce în ce mai restrâns, specializările se fărâmiţează pe zi ce merge, iar rezultatele dobândite de unul dintre ei numai rar de fot pot fi de un aşâ interes general, încât fără oboseală şi cu folos să poată ţintui atenţiunea D-v., chiar în timpul scurt de un ceas.
43
Evocarea vemurilor trecute, care pune uşor in vibrare coardele sufleteşti, fiind vorba de neamul greu încercat, poate avea drept rezultat ca înşirarea şi cetirea unor documente, în sine puţin înseninate, să ne stăpânească; chiar filologul are putinţa să vr'âsteze expunerea derivării cuvintelor, cu citate de poezii' ori cugetări reproduse în apărarea tezei sale; cuvântarea sa devine astfel asemenea unei preumblări pe Bistriţa mândră, prin trecerea din vâltoarea nahlapilor în liniştea genunelor netede.
Un Oswald, Huxley ori Pasteur poate să însufleţească mai ales prin resfrîngerea seninătăţii la care s'a înălţat; poate fascina prin convingerea preceptelor evangheliei ştiinţifice la care a conlucrat; e greu însă a ajunge la acelaş rezultat numai prin activitatea restrânsă la un complex de fapte, chiar de ar fi îndeajuns de însemnate pentru înaintarea ştiinţei în sine şi chiar dacă ar purtă pecetea originalităţii, deşi de multe ori aceasta e ca şi haina în jocurile serpentine: e aceeaş, dar prin mişcările celui ce o poartă, prin reflexul luminii, pare mereu alta, mereu primenită.
Iată motivele — de sigur în bună parte personale cari m'au făcut să ies din îngrădirea statutelor — de a tfel dâra e făcută de câţiva stimaţi predecesori, — căutînd totuş să satisfac o parte din cerinţele lor. Voiu schiţă vieaţa mult regretatului meu înaintaş, curpinzând-o însă în cadrul mişcării generale ştiinţifice, multă puţină cât s'a manifestat la noi, încercînd astfel să arunc o privire îndărăt asupra caracteristicei acestei mişcări, asupra intensităţii ei ca şi a treptei evolutive la care a ajuns 1.
La un popas dintr'un drum lung, pe cărarea ce duce spre înălţimea muntelui, pui mâna pod şi te uiţi îndărăt la calea săvârşită. E o clipă de mulţumire văzînd greutăţile înlăturate, dar şi o clipă de îmbărbătare spre nouă osteneli, căci tabloul văzut te farmecă, ademenind să-1 schimbi, să-1 vezi mai larg, mai întreg.
Fiecare ramură de activitate omenească îşi are urcuşul ei. Scara nu e limitată; trepte nouă se adaugă celor urcate, vârfuri nouă de munţi răsar de după plaiul celuia pe care-1 socotiai mai înalt. Aşâ e în spaţiul fără margini, ca şi în cel restrâns al unei teri mici, pe care însă cu cât o priveşti mai de aproape şi mai intens, cu atât ţi se pare — trebue să ţi se pară — mai mare, tot mai mare, până ce umple orizontul lumii întregi.
Popasurile şi adunarea la un loc a tot ce s'a făcut în urmă au dat întotdeauna avânt spre nouă cercetări, au ţinut legat inelul de ieri cu cel de mâne.
Buffon a încheiat veacul al 18-lea cu o astfel de ochire îndărăt asupra Şt. Naturale. Lucrarea sa Histoire naturelle e o concentrare a tot ce se ştia, a tot ce s'a muncit mai ales în cele trei veacuri trei veacuri dinaintea marelui naturalist. Genialul său spirit de
44
discernămint ce i se păru prea copilăresc, s'a agăţat de ce i se părea că posedă o valoare speculativă, iar din pietrele năruite ale vechilor clădiri, a pus temelia unui măreţ templu, la care şi azi se  mai lucrează.
Tot un popas şi o concentrare a celor ştiute au deschis porţile hrubei în care cloc'otiâ vântul libertăţii şi al conştiinţei de valoarea puterii individuale. Enciclopedia mare a lui Diderot, aVAlembert şi ceilalţi a fost imboldul către regenerarea socială cu care s'a început veacul al 19-lea. Strângându-se scânteile resleţe, micşorate de păreau licurici în depărtarea vremii ori a locului, ei au creat făclii cari au luminat omenirea; arătându-se omului moleşit de încătuşarea de veacuri, ce au putut produce semenii săi în momente de libertate, i-au dat tăria să rupă lanţurile, iar prin conducători destoinici au îndreptat energia latentă spre crearea stării de azi.
Dacă la noi nu s'a ajuns încă pe acele înălţimi ameţitoare ca in apus, nu e mai puţin adevărat că ceeace se vede in urma noastră e cam tot atât de variat ca şi de pe o mare înălţime.
Ţara noastră îmi permite o comparaţie. La răsărit de Macin, se înalţă culmi pe cari nu le poţi luă drept munţi pentru că nu sunt mai înalte decât dealurile din cadrul fermecător al laşului; nu le poţi da însă nici numele de dealuri, pentrucă au mai toate însuşirile munţilor. Spre a le urcă, plămânul repede se osteneşte; nu e mersul agale pe coasta domoală a unui deal, ci e suişul plin de greutăţi al pripoarelor bolovănoase. Urcând stâncile roşietice dela Nicoliţel, uiţi că te afli la 200 m. înălţime, deasupra Dunărei bătrâne ce pare o salbă de argint asvârlită pe şesul întins; garo-fiţele roşcate se iţesc, de după vreun colţ de stâncă, ca şi pe Ceahlău.
E dreptul că mirosului pătrnzător al răşinii îi ţine loc mireasma plăcută a florilor de teiu, iar murmurul părăoaşului sglobiu nu se aude; in schimb nu rareori vulturul cu capul pleş se roteşte în cercuri strânse ca şi in regiunile muntoase. De sigur nu sunt înălţimile trufaşe ale' Negoiului sau Grinţieşul-Broştenilor, peste care e asvârîit covorul pajiştilor împestriţate, dar de pe vârful Consulului ori a Ţutuiatului, tăiaţi in porfir verde ori în granit roşcat, privirea alunecă peste aceleaşi valuri împietrite, cărora însă un mai lung şir de vifore le-a rotunzit vârfurile; văile nu sunt adânci, umbroase^ dar ele formează acelaş labirint de scobituri in care ia-răş, vremea îndelungată a făcut să amuţească vârtejul apelor domolite.
Aşâ e şi cu noi. Suntem mulţi, dar puterea celor tari ne-a îmbu-cătăţlt. Suntem tineri, ca vieaţă liberă, dar bătrîni ca vieaţă de popor. Istoricul cuprinde sub privirea sa acelaş întins ocean, peste care furtunile s'au ţinut lanţ, ca şi istoricul oricărui alt popor.
45
*
în evoluţia culturală a omenirii, ştiinţa se arată în ultimul rând. Dintre cele nouă muze ale Grecilor, nici una nu e patroana ştiinţei, căci Urania e mai mult închipuită pentru contemplarea cerului plin de taine decât pentru cunoaşterea locurilor apropiate omului.
în peşterile dela Altamira ca şi în cele dela Font-de-Gaume, s'au găsit frescuri polihrome, cari arată începutul artei înainte ca omul să fi trecut de faza armelor de piatră. Venus de Milo îşi găseşte oglindirea în Venus de Willendorf ori Brassempouy, cioplite de mâini aproape de orangutan. Arta e cea dintâi manifestare a omului abia desprins de ramura celorlalte animale. Din frunza de fag, Românul trage doina, cântecul suferinţelor sale, înaintea oricărui alt semn de cultură.
Mai târziu, când conştiinţa de neam răsare, pe lângă braţul vânjos care-1 apără, pe lângă Voevodul fără odihnă, se nasc acei mânuitori ai penei de gâscă, cari simt nevoia să însemne faptele eroice ale capului încoronat ca şi ale plăiaşului umil, cari ţin să vegheze la înţelenirea limbii strămoşeşti, ca şi pământul mereu atacată, mereu în primejdie să fie ciuntită. Astfel se înfiripează alt stadiu din preocupările superioare ale omului' legate de ţară, neam şi limbă.
Când liniştea poate dăinui mai îndelung, când buciumul nu răsună aproape zilnic, când o stabilitate relativă a lucrurilor se întinde, atunci abia, răsleţi, timizi, ca dibuind prin întuneric, apar trâmbiţoşii unei mai desăvârşite desvoltări a omenirii, care dă omului în mână şi alte arme decât iataganul şi lancea, pentru ca să se apere pe el, pentru ca să apere şi să aducă propăşirea terii sale. Aşâ a fost pretutindeni, nu putea să fie altfel la noi. Desfăşurarea activităţii ştiinţifice cere condiţiuni externe altele decât literatura ori istoria, iar condiţiunile externe atârnă mult de starea politică, la rândul ei în strânsă legătură cu situaţia geografică a unei teri.
Izolat de lumea apuseană, întins, cea mai mare parte, pe dealuri şi şesuri în legătură neîntreruptă cu acele din Asia, lăsat în ze-liştea puhoielor omeneşti cari se revărsau în valuri strânse, crescânde, mereu crescânde, până ce se loviau de pieptul stâncos al Carpaţilor, unde se îngrămădiă toată furia revărsării, oricare ar fi fost destoincia poporului românesc, el nu putea uşor să se des-meticească. Şi pe când în apusul Europei, lumina trainică a vechilor Greci, după un lung popas în Italia, făcea ocolul Mediteranei, străbătând împreună cu creştinismul până în fundul văilor alpine,
la noi cerul niciodată nu eră curat; sulurile prafului de stepă mereu se înălţau în urma ropotelor de cai, aproape sălbateci, ori norii de fum ieşiţi din arderea satelor Înştiinţau pe cei mai depărtaţi să fugă în adăpostul văilor apărate din Carpaţi.
Când în evul mediu răsar în apus luceferi ca Thomas de Aquino (1225—1274) ori Roger Bacon, acel « Doctor mirabilis », (1214— 1294), la noi, în Muntenia, abia se pomenesc cei dintâi domnitori, iar de Moldova, ca întemeiere politică, nici nu se aude încă. Pe când vântul înviorător al Renaşterii împrăştie în Occident ceaţa ce învăluia gândirea omenească, la poalele Carpaţilor bătrânul Mircea stă de strajă şi încearcă să oprească în loc puhoiul turcesc, iar mai târziu aproape contimporanul epocei lui Leonardo da Vinci (1452—1519), Marele Ştefan, abia are momente de răgaz ca să re-sufle mai îndelung, împrejurările ca şi împrejurimile geografice silindu-1 să stea mereu de veghe, gata în orice moment să respingă atacurile numeroşilor săi duşmani.
Şi astfel dincolo de Carpaţi, către apusul avantajat, se clădeşte o lume nouă; cerul nu e privit spre rugă, ci e cercetat cu telescoa-pele de curând inventate; oceanele sunt drumuri de circulaţiune a noroadelor îmbogăţite în cunoştinţe; omul începe să devie stăpân pe sine. La noi, abia încep să-şi facă loc vlăstarele fragede ale cronicarilor; întreaga manifestare culturală se restrânge la vrâs-tarea rugilor către Domnul cel de sus cu înscrierea faptelor viteze ale Domnilor celor de jos; iar în chiliile mănăstirilor nu e linişte pentru gândiri adânci; din ele nu ies opere ca « De civitate Dei », ci prăpădul furtunilor din afară face ca ele să servească abia drept ateliere unde se făuresc cele dintâi semne scrise ale limbii vorbite, pentru a o păstră viitorului.
Aşâ se scurg, în sânge şi foc, în nelinişte şi chin, veacuri peste veacuri, cea mai bună pildă ce se poate aduce de influenţa pozi-ţiunii geografice asupra desvoltării culturale a unui popor.
Cultura e insă ca şi vântul; ea se răspândeşte departe de centrul unde a luat naştere. Stelele pe cer nu apar toate deodată; rând pe rând se aprind până ce dau podoaba nopţii senine. Abia cu începutul veacului al 18 lea, pe orizontul culturii ştiinţifice româneşti, apar două slabe raze, venite de departe, dar cari în întunerecul vremii par două faruri de cari e legată speranţa noastră.
Relaţiunile din ce în ce mai dese ale Principatelor româneşti cu străinătatea cultă nu puteau rămânea fără efect şi in direcţia ştiinţifică. Cei mai norocoşi, acei cari au trăit mai îndelung în contact cu ea, dacă nu au putut încă crea un curent în ţara lor, au arătat totuş că şi Românii ar fi fost în stare să contribue la
4(5
47
răspândirea luminii, în acele vremuri, dacă situaţia lor geografică le-ar fi dat răgaz.
Stolnicul C. Cantacuzino şi Dimitric Cantemir sunt două nume cari deschid la noi drumul cercetărilor ştiinţifice. Gel dintâiu e făuritorul primei hărţi geografice a unei părţi din România, săvârşită de un Român; cel de al doilea, înzestrat cu o cultură întinsă, cu un spirit critic neobişnuit pe acele vremuri, e ticluitorul celei dintâi geografii româneşti.
Mersul evoluţiunii e cel schiţat la început. După primele încercări istorice, urmează începutul ştiinţei aplicată la pământul iubit al terii.
Harta Munteniei, făcută de Stolnicul Cantacuzino în 1694, a fost tipărită la Padova, în 1700, sub îndemnul probabil a lui Mar-sigli, sbuciumatul învăţat care dă cele dintâi observări ştiinţifice asupra regiunii Dunărei inferioare2. Harta, micşorată'— per comodo margiore del libro — fu reprodusă de către del Chiaro şi prelucrată mai târziu de Hrisant Notară, cel care eră în corespondenţă cu atâţia învăţaţi.
Opera lui D. Cantemir « Deseriptio Moldaviae » scrisă la 1716, sub îndemnul Academiei de ştiinţe din Berlin, printre membrii căreia se numără şi fostul Domnitor Moldovean, fu tipărită mult mai târziu la 1769 3. însemnătatea acestei lucrări se poate scoate şi din faptul că ea a fost editată sub îngrijirea lui Biisching, pe vremuri vestitul autor al tratatului Nene Erdbeschreibung şi unul din întemeietorii cursurilor geografice univesitare din Germania.
Privită prin prisma cunoştinţelor de azi, de sigur lucrarea lui Cantemir — vorbesc numai de Partea I-a — cuprinde fapte eronate unele, altele cunoscute de toată lumea. Unele date auzite, necontrolate, în parte amplificate, vin alăturea cu altele folosite şi azi. Astfel putem ceti despre miei cari capătă o coastă mai mult dacă sunt fătaţi în ţinutul Sorocei; despre porci cu copitele nespin-ţecate; Ierunci surde cari se lasă împuşcate ca nişte paseri împăiate ; urme de cai, de câni, de păsări întipărite de pietrele Ceahlăului ş.a. Asemenea date însă nu pot influenţa asupra judecării operei întregi; ele fac farmecul cetirii autorilor vechi şi pilde la fel pot fi luate din scriitorii apusului cult.
Aşâ, un medic şi profesor sviţerian, Scheuchzer, cam contemporan geografului moldovean, influenţat de ipoteza biblică a potopului, a luat umila urmă a unei uriaşe sălămâzdre drept « Homo diluvii tristis testis », pentru ale cărui păcate s'au revărsat apele pe pământ.
Dacă însă se socoate planul general al lucrării lui Cantemir, partea originală, superioritatea iese la iveală, nefiind întru nimic
48
deosebit de planul lucrărilor moderne de acelaş fel. Cartea nu e o înşirare de nume, numiri şi cifre, aşâ cum se obişnuia chiar pe vremea aceea in ţerile culte să se facă descrierea unei teri, ci e un ţesut polihrom, care formează un tablou întreg. Dacă lucrarea s'ar fi referit asupra unei regiuni mai dinspre apus, unde datele ar fi fost mai îmbelşugate, mai uşor de controlat şi mai variate, ea ar fi putut servi drept pildă, iar numele lui Cantemir s'ar întâlni la locul de cinste între îndrumătorii concepţiunii moderne din geografie. El rămâne astfel pentru noi cel dintâiu pionier al culturii ştiinţifice române, iar lui îi datorim şi până azi singura lucrare întreagă asupra României până la Milcov.
Cantemir a fost însă un meteor. Din întunericul de mai înainte s'a desprins o dungă luminoasă; o clipă de strălucire, apoi iarăş vălul întunecat se lasă în calea ştiinţei româneşti. A fost ca şi pasărea răsleaţă de pe întinsul câmp de gheaţă al locurilor polare. Glasul ei dă călătorului speranţa ţărmului apropiat. Durerea e mai mare însă, când pasărea dispare şi când încă multă vreme dăi-nueşte vestmântul sloiurilor neprielnice.
Aproape un veac şi jumătate durează nouă greutăţi pentru întemeierea culturii româneşti. Limba elinească devine silit limba păturii culte; şcolile elineşti se întemeiază acolo unde graiul românesc se auziâ pretutindeni. Cu toate acestea, curentul apusului îşi făcea loc printre greutăţile cari nu formau piedici de nerăs-bătut. Cele două Academii înfiinţate, cu tot spiritul străin ce domnia în ele, prin primenirea dascălilor odată cu aceea a domnitorilor, aduseră oarecare mişcare spre lumină, chiar elementelor băştinaşe cari le urmau.
Preocupările ştiinţifice, ca parte în educaţia vermii, au fost puse în relief prin publicarea manuscriselor şi a cărţilor folosite în Academiile greceşti, a căror vază trecuse într'o perioadă peste graniţele restrânse ale terilor româneşti. Mult regretatului nostru coleg C. Erbiceanu îi revine meritul de a fi atras luarea aminte asupra semnelor păstrate de intensitatea culturii din lunga domnie a influenţei greceşti *. Cărţi şi manuscrise de metafizică, psico-logie, morală, arată fondul culturii, îndreptată mai ales spre spe-culaţiuni teoretice, o vagă undă ajunsă târziu pe la noi, care reproduce faza aristotelică a evului mediu din evoluţia terilor apusene, în urma ei, unda proaspătă a vremii se arătă, prin năzuinţa spre cunoaşterea lucrurilor, prin tratatele de fizică, chimie, zoologie, matematică, pe cari le cunoaştem.
Alexandru Ypsilante, el însuş un mare admirator al culturii ştiinţifice 5, trimite, în 1785, pe Mânase Iliade Macedoneanul, în Italia şi Germania, spre a cumpără instrumentele necesare Academiei din Bucureşti, pentru experienţele ştiinţifice *.
49
în lista cărţilor şi a manuscriselor greceşti, dată de Erbiceanu, matematica şi geografia ocupă primul rând, deşi nu lipsesc nici acele de şt. fizico-chimie, de şt. naturale şi chiar medicină. Explicarea e lesnicioasă. Cunoaşterea locului se impunea; iar diferitele ramuri de matematică, nu numai simple noţiuni de aritmetică pentru procopseala celor mulţi, dar probleme înalte de trigonometrie, logaritme, stereometrie, erau apropiate mult de raţionamentul silogismelor, care formă fondul cultural al profesorilor.
încep să apară chiar şi cărţi scrise în româneşte. Cea dintâi aritmetică românească e tipărită la Viena in 1777 7. Amfilohie Hotinul scoate la Iaşi, în 1795 « De obşte Gheographie » după Buffier 8 cu un capitol special asupra Moldovei şi « Elemente aritmetice ». însuşi marele Şincai, ca şi mai târziu Eliade, simte nevoia să scrie o « îndreptare cătră aritmetică, alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopsala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc ».
Chiar lucrări cu o oarecare originalitate nu lisesc in aceast direcţie. « Descrierea Valahiei » de Neculai Lazâr de Ioanina, tipărită în Bucureşti la 1789, e una din acestea. în alcătuirea ei, autorul nu s'a folosit numai de cele cunoscute, ci a cerut informa-ţiuni precise dela ispravnicii de judeţ, a utilizat datele procurate de Academia de ştiinţe din St. Petersburg, asupra longitudinii şi latitudinii, iar « prin ajutorul triunghiului », zice autorul, « am căutat să aflu şi alte hotare sigure, spre a decide adevărata poziţie şi a altor locuri 9 ».
Nu e de mirare deci, când în aceeaş vreme, sub atari influenţe, cât şi prin cele venite din afară, încep să se găsească şi în ţerile noastre umili observatori, timizi savanţi fără pretenţiuni, rătăciţi într'un mediu străin încă pentru cercetări originale. Astfel se poate da crezare unui scriitor francez, de Flachot, că a cumpărat biblioteca unui adevărat filozof, care trăia la ţară, în mijlocul cărţilor de chimie10, sau afirmării lui Gion, că un Logofăt Dumitrache avea mania de a strânge osemintele aimalelor antediluviane sau vreo scoică găsită în piatră. Un anonim observator11 ne-a lăsat descrierea cutremurului de pământ dela 1740, de sub a treia domnie a lui C. Mavrocordat, descrierea unei căpăţâni de animal vechiu găsit In malul gârlei Vedea, adăugând şi « făptura », desemnul, măselei; tot el e singurul martor până acum, care a scris asupra căderii unui meteorit in România, iar preciziunea şi rigorozitatea observaţiunilor denotă un ochiu pătrunzător şi experimentat în asemenea exerciţii.
Nu poate fi mai bună concretizare a acestei lungi faze de inde-ciziune, a numeroaselor decenii când cultura ştiinţifică abia se înfiripează, când ceasloavele cari formau singura hrană sufletească
a atâtor generaţii se vrâstează cu temerare încercări de a cunoaşte tainele firii, decât cartea lui Nicodim Greceanxd, tipărită in 1811 la Sibiu şi întitulată « învăţături de multe ştiinţe », o prelucrare după Polizois Kontos. în ea se întâlnesc capitole ca: Rugăciunile Utreniei, pentru pravila cea firească, alăturea cu: Pentru atmosferă şi văzduh, pentru ceriu, pentru împărăţiile Evropei. O îmbinare a rugilor către puterile nevăzute, cu năzuinţe de cercetare a locurilor şi corpurilor, printre cari omul îşi duce vieaţa.
Limita acestei faze din evoluţia spiritului ştiinţific la noi, pe care aş asămănâ-o cu vremea evului mediu din evoluţia generală, ar fi de pus la 1833, dacă la începutul veacului al 19-lea nu ar fi avut loc acea redeşteptare naţională, care a adus o renaştere în cultura generală a terilor româneşti şi în care a jucat un rol precumpănitor: Asachi în Moldova, Lazâr în Muntenia.
E pentru întâia oară când ştiinţa îşi dă tributul în serviciu' patriei. Şi de către Lazâr, ca şi de Asachi, primii paşi au fost făcuţi sub îndemnul aritmeticei şi al geometriei aplicate. Şcoalele de hotărnicii, cu limba românească de predare, au fost «tolerate » la umbra rămurosului arbore al şcoalelor greceşti. Lupta trecutului slăbit, cu viitorul în vlagă, se prinde din lupta lui Asachi, numit acum un veac, la 1813, « profesor ştiinţelor trebuincioase unui inginer politicesc », cu atotputernicul şi protejatul învăţat Gobdelas.
în două odăiţe din rândul de sus al şcoalei de lângă Trei-Ie-rarhi, se întâlneşte ca prin minune un roiu de vreo 34 de tineri18, cari ascultă cu nesaţ orândueala hotărniciei, tălmăcite în vechiul graiu moldoveneasc.
Desfăşurarea actuală a universităţilor noastre cu laboratoarele lor organizate după tiparul celor din streinătate, îşi a-' originea în acele neîncăpătoare odăiţe, unde geometrul Asachi punea cele dintâi seminţe ale culturii ştiinţifice, din cari însă împrejurările istorice ale neamului au făcut să răsară şcoala pentru cultura generală.
Dar bătrâneştile vorbe, pline de înţelepciune, ale lui Miron Costin « Omul e sub vremuri », îşi găsesc o minunată aplicare mai ales in ce priveşte activitatea lui Lazâr.
Hotărnicia, ingineria eră o nevoie simţită mai ales de clasa conducătoare. Faţă însă de nesaţul cu care elevii, şi mai tineri şi mai bătrâni, sorbiau vorbele pline de căldură ale învăţătorului, acesta îşi lărgi cercul prelegerilor sale. Hotărnicia, matematica aplicată, îl duce pe nesimţite la învăţătura pământului, care cuprinde moşiile mici: de aici nu-i fu greu să se îndrume spre originea poporului ingenuchiat, spre sbuciumările prin cari au trecut strâmosiii săi I3.
50
51
Şi astfel măsurătorul petecelor de pământ deveni apostolul românismului, visând «o cultură românească, cu scoale mari, cu biblioteci, cu bărbaţi învăţaţi »14. îndrumătorul culturii româneşti nu a uitat preocupările' sale dintr'un început, căci mai târziu scrie pe lângă abecedare, gramatici şi « Aritmetica mate-maţicească ori Trigonometria cea dreaptă '». Şi Asachi la Iaşi, mai puţin tenace decât Lazâr, revine la specialitatea din tinereţe, căci şi el scrie elemente de artimetică (1837), iar prin Calendarele scoase un întreg şir de ani, contribue la popularizarea ştiinţifică.
Greul e făcut. Dorul de cultură răsbeşte din ce în ce mai adânc. Şcoalele, fără conducătorii lor, sunt mereu închise, când din cauza Eteriei, când de ciumă ori holeră, dar scânteia ieşită din activitatea primilor dascăli dă naştere la flăcări din ce în ce mai luminoase. Ştiinţa atrage tot pe mai mulţi. La 1821, pe vremea eroicei încercări a lui Tudor, se găsesc în străinătate numeroşi bursieri ai Eforiei Şcoalelor. Cei mai mulţi să consacră ştiinţelor. Eforia chiar stăruia ca toţi trimişii ei să înveţe matematica 16.
Cu aceştia însă s'a întîmplat ca şi cu Lazăr. Ei nu au contribuit decât indirect la desvoltarea curentului ştiinţific, pentrucă prin cultura lor mai înaltă, prin spiritul de ordine şi muncă inerent pregătirii ştiinţifice, ei erau chemaţi la însărcinări imediat folositoare, menite să dea un avânt terilor aflate la începutul stabilităţii lor politice. Vieaţa lui N. Kretzulescu, cel dintâiu Român care a luat doctoratul în medicină la Paris, în 1839, e pilda jertfirii pre-ocupaţiunilor individuale, în folosul general al terii. Deşi a trăit ceva mai târziu, ajungând până aproape de zilele noastre, dar condi-ţiunile nu erau mult schimbate de acele din primul sfert al veacului, întors în ţară, el nu numai că practică medicina, dar îşi puse toate silinţele pentru a formă o şcoală de medicină. La 1843 se ţinii primul examen de anatomie la şcoala de chirurgie dela spitalul Colţei; în acelaş an, apăru şi cea dintâi carte de Anatomie datorită tot lui Kretzulescu. Veni însă mişcarea dela 1848, la care un om cult ca el trebuia să iea parte; urmă apoi vâltoarea anilor de pregătire a Unirii. Specialistul care ar fi dat roade însemnate în ramura sa, e atras în entuziasmul general, îşi sacrifică studiile sale de predilecţie, devenind un factor însemnat în organizarea nouă a terii. După 30 ani însă, dragostea pentru ştiinţă nu se stinse, căci precum Lazăr ori Asachi scriu aritmetici, ca şi Poenaru, unul din bursierii dela 1820, tot aşâ şi Kretzulescu scoate a doua ediţie a Manualului său de Anatomie l0.
Aşâ erau împrejurările politice şi sociale; toată puterea de muncă conştientă eră îndreptată spre binele general; nu eră timpul preocupărilor ştiinţifice. Aceasta e o pildă de influenţa evoluţiunii istorice la un popor asupra desvoltării culturale.
Dacă spiritul ştiinţific cu greu prinde rădăcini la băştinaşii cari au a se gândi înainte de toate la apărarea pământului şi a limbii neamului din care fac parte, dacă interesele generale cer sacrificiul individualităţilor dornice de a răspândi bunurile trase din o cultură ştiinţifică, cunoaşterea terii, a bogăţiilor ei naturale face oarecari progrese, în această îndelungată vreme, mulţumită elementelor străine. Relaţiunile externe ale principatelor sub Fanarioţi, profesorii sau secretarii străini chemaţi de domnitorii cari se schimbă într'una, expediţii ştiinţifice cari trec prin ţară, dar mai ales dorinţa vecinelor puteri mari de a scoate de sub do-minaţiunea Semilunii popoarele creştine — motivul sub care se invălîie şi azi pofta de cotropire a acestor puteri. — toate acestea au avut ca rezultat cunoaşterea mai amănunţită a Principatelor, în special cartografia face însemnate progrese. Dela una din cele mai bune hărţi vechi ale lui Sclmantz (1720 — 22), făcută sub îndemnul guvernului austriac, şi până la harta rusească dela 1835, cu indicaţiuni precise asupra numărului populaţiunii '\ topografia Principatelor se precizează din ce  in  ce  mai bine.
Del Chiaro (1718) Marst«li (1726). ././.. Carra (1777). M. i\ Bauer (1778), I.F.Sulzer (1781), d'liautcrivc (1787). Ruic^vu-h (1788), Hacquel (1790), LUI de Lillienbach (1823, 1825. 1827) aduc contri-buţiuni însemnate la cunoaşterea terilor româneşti. Cei mai mulţi se ocupă cu descrierea geografică ori cu bogăţiile subsolului mai mult ca introducere la istoria poporului. Marsi«li aduce contri-buţiuni la cunoaşterea faunei din regiunea Dunărei; LUI de Lillienbach ocupându-se de geologia Carpaţilor, deseori trece in România cuprinzînd în sfera cercetărilor sale şi din pământul nostru; Hacquet dă primele analize ale apelor minerale, descrie câteva specii nouă de plante din nordul Moldovei.
Data cea mai însemnată in evoluţia culturii ştiinţifice dela noi este anul 1833. laşii, oraşul care mai târziu e locul unde s'a dat un nou avânt culturii literare, şi care cade. jertfă unui ideal măreţ, este şi in ce priveşte desvoltarea ştiinţifică leagănul celei dintâi mişcării serioase nu numai de cercetare, dar şi de răspândire in mulţime a cunoştinţelor ştiinţifice. Curentul e provocat de un străin, însă nu din aceia cari considerau Principatele române drept un pământ mănos, unde capitalul poate să aducă beneficii mari şi repezi, ci un idealist care. din recunoştinţă pentru ţara unde vieaţa ii eră asigurată, aruncă sămânţa culturii apusene, în care crescuse, căpătindu-şi astfel un loc de înaltă stimă in inima poporului chemat prin el spre lumină.
Dr. I. Cihac, German de origine, venit in Moldova încă din 1824 ca medic militar, eră un admirator entuziast  al naturii.
52
împreună cu protomedicul Zota, el pune în 1833 bazele « Societăţii de medici şi naturalişti », care împlineşte opt decenii de vieaţă, fiind astfel cea mai veche asociaţiune ştiinţifică din ţerile locuite de Români.
Cu un an mai târziu, la 1834, se deschide in mijlocul unei mari însufleţiri şi « Muzeul de Istorie naturală », păstrat, din nenorocire cu foarte mici schimbări, până azi.
Nu e important însă numai faptul creării muzeului şi a întemeierii societăţii; educativ pentru noi cei de azi e entuziasmul înflăcărat şi interesul deosebit ce a cuprins întreaga pătură cpndu-cătoare de pe acele timpuri.
Eră însufleţirea demnă de pildă a bătrânilor noştri predecesori, care se închinau cu evlavie la tot ce anunţa răsăritul soarelui pentru ţara lor, la tot ce ducea spre desrobirea sufletească a neamului lor.
Sunt vremuri cari par apuse pentru noi, dela a căror căldură nu prea căutăm des să ne încălzim; sunt stări sufleteşti din ce în ce mai străine nouă, cari ne-am trezit în deplină libertate şi am crescut în câmpul sămănat de ei cu trudă.
Toate numele marilor familii moldoveneşti le găsim în lista «mădularelor » societăţii, începând cu bătrânul şi veneratul Veniamin Kostachi, apoi Mihaiu Sturdza, unul dintre cei dintâi prezidenţi, şi până la Aga Gh. Asachi ori Costache Negruzzi19
Darurile curg din belşug. Logofătul C. Sturdza şi Aga Asachi au hărăzit sala cea frumoasă din casele lui Al. Balş, pentru muzeu ; mitropolitul V. Kostachi dărueşte o colecţie de fosile, Kisse-lef una de minerale din ţară, Aga Alecu Sturdza cărţi, alţii sume însemnate de bani. Societatea, prin relaţiunile lui Cihac, capătă vază. între membrii ei corespondenţi se numără Humboldt, Ber-zelius, Brogniart, Struve. Demidoff vizitează muzeul, rămânând pe deplin mulţumit; la congresul naturaliştilor din Freiberg, societatea este reprezentată prin Cihac.
Entuziasmul se întinde insă şi la cunoaştera terii. Un îndemn general se naşte de a scrie, a cercetă, a înlătură acele semne de întrebare cari se puneau in dreptul terilor noastre, când eră vorba de caracterele naturale ale lor, cum se mai pun azi pentru regiunile centrale ale întunecatei Africi.
Din îndemnul societăţii /. Edel cercetează flora Moldovei; Dr. Vârnav, Cihac, Edel publică lucrări asupra plantelor; mai târziu ceva, / Szabo, farmacist şi medic în Iaşi, continuă cercetările începute de Edel; adăugându-se la acestea şi rezultatele lui Guebhard, flora Moldovei e deamănuntul cunoscută din ţinutul Covurluiu până'n Botoşani, din Prut până'n Ceahlău, în vremea
54
când, in Muntenia, abia apar cele dintâi însemnări ale lui Schott, asupra plantelor celor mai comune,0.
Tot în vremea activităţii rodnice a societăţii, apar şi analizele apelor minerale dela Slănic, Şarul-Dornei, Văiluţa datorite spiţerului Abrahamfi, primele analize fiind făcute de Hacquet la sfârşitul veacului al 18-lea si de Dr. Plusen la începutul veacului al 19-lea.
Mişcarea începută în Moldova e mult mai completă, căci se manifestă şi prin scrieri didactice. Tot Dr. Cihac scoate cea dintâi carte de Istorie naturală, dedicată Domnitorului Mihaiu Sturdza, «protectorul ştiinţelor şi întemeietorul învăţăturilor în limba naţională ». Nu e o simplă traducere după manualele străine, cum s'a făcut chiar cu mult mai târziu de vremea lui Cihac, ci e o prelucrare originală, cu 20 stampe litografiate şi cu îndrumări spre cercetare, pomenindu-se deseori animalele şi plantele cari trăesc în Moldova.
în perioada când, în Iaşi, se desfăşoară cu atât a putere activitatea societăţii medicilor şi a naturaliştilor, în Bucureşti e o linişte aproape desăvârşită. Unde şi unde câte o scânteie cu lumina de o clipă. Topografia Valahiei de D-rul Caracas (1830), scrisă in eli-neşte, analiza câtorva ape minerale făcute de Episcopcscul (1837), ori de Siller11 (1840), observaţiunile geologice şi seismice ale lui Schuller, sunt manifestaţiuni răsleţe, fie datorite unor împrejurări prielnice, fie în urma unor însărcinări oficiale.
O mişcare teminică, asemenea celei dela Iaşi, nu se întâlneşte decât mai târziu, datorită tot unui străin din aceia cari se identifică cu nevoie terii, punându-şi în serviciul nouăi sale patrii, fără precupeţire, tot avântul şi vlaga personală, sprijinite pe o cultură temeinică apuseană.
Acest străin, care a căpătat însă marea încetăţenire, e D-rul Davila. Caracter energic 11 cu iniţiativă şi voinţă de a reuşi, el îşi roteşte privirea în ţara nouă şi vede atâtea de întemeiat şi de îndreptat. Pustiirile veacurilor de intemperii lăsase răni adânci. Locuitorul venit din apus se minunează de rezistenţa poporului stors de toţi, are încredere în vitalitatea lui şi, cât poate, se pune imediat la lucru, spre a-1 scoate la lumină, ajutindu-i aşi valorifică forţele.
Venit în ţară la 1853, la 1854 pune umărul pentru ca scoală de chirurgie, creată de Kretzulescu şi căzută în amorţire, să capete o nouă vieaţă. La 1856 înfiinţează grădina botanică dela Cotro-ceni, scoală de farmacie; un an mai târziu scoală veterinară, întemeiază societăţi de medicinişti, de naturalişti, cari însă repede pier de inaniţie, lipsind acel mănunchiu de entuziaşti, cari au dat tăria dela început societăţii din Iaşi.
55
I
Neizbutirea nu-1 descurajă, căci lispuri erau în toate părţile. Profesor care farmecă prin căldura cuvântului său, care entuziasmează prin dragostea intensă pentru ştiinţă, el nu e un producător de lucrări ştiinţifice, dar mai important pentru acea vreme, e zidarul care clădeşte adăpostul celor ce vor veni, e purtătorul steagului ştiinţei. El chiamă, îndeamnă, ocroteşte, şi astfel adună un mic furnicar în jurul său, care se pune pe lucru, creând primul curent ştiinţific dincoace de Milcov.
Vremea lui Cihac în Moldova e aceea alui Davila în Muntenia. Cihac are soarta Moldovei de după unire. Activitatea sa, prea de timpuriu manifestată, e întreruptă prin frământările politice din preajma Unirii. Iar mai târziu, când Unirea e înfăptuită, când laşul sacrificat trece mantaua de purpură capitalei terii, puterea centralizatoare nesocoteşte activitatea lui Cihac, dând din contra puteri mari lui Davila. Cel dintâiu, amărît, se retrage la Ascha-ffenburg, orăşelul său natal din Bavaria, unde se stânge la 1888, uitat de cei pe cari, pentru o scurtă vreme, i-a făcut să trăească In iluzia unei atmosfere mai senine.
Mişcarea creată de Davila, ţinând până în timpurile mai propice, când liniştea şi stabilitatea politică cuprinde şi ţara noastră, a putut avea continuitate în vremurile noastre, iar Davila, din această cauză, ar putea fi socotit ca îndrumătorul învăţământului nostru ştiinţific superior.
Curentul născut în Muntenia prin activitatea lui Davila se manifestează dela început analog celui din Moldova, dar mai atenuat. In afara sâmburilor de scoale create, în afara societăţilor cu o vieţă de scurtă durată, încep şi în Muntenia îndreptări spre cercetări originale, datorite însă tot străinilor. Hoffman, adus de Davila, face primii paşi spre cunoaşterea florei Munteniei; Ber-nard-Lendway e neobosit în analiza şi cunoaşterea bogăţiilor subsolului.
Un loc aparte merită minunatul popularizator lulius Barasch, Evreu de origine, din Brody în Galiţia, dar la înmormântarea căruia reprezentanţii cultului mozaic ca şi ai celui ortodox, s'au întâlnit spre a cântă Veşnica pomenire, aceluia care, cât a trăit, nu a ştiut decât să răspândească binele la toţi, fără deosebire de naţie. In o limbă pe cât de plastică pe atât de curată, profesorul de ştiinţe la colegiul naţional din Bucureşti a căutat să răspândească gustul şi dragostea pentru ştiinţă; Minunile Naturii ca şi numeroasele articole din revista Isis sau Natura, întemeiată de el, pot fi şi azi cu folos cetite.
Totuş, înainte de 1860, cu toate sforţările făcute, nu poate fi vorba de un adevărat curent ştiinţific, de o înrădăcinare a dragostii de ştiinţă, de o convingere a sprijinului pe care-1 poate da ea noului
56
I stat înjghebat. Elementele autohtone nu sunt încă pregătite su-
I fleteşte pentru ca să-şi îndrepte activitatea înspre partea ştiin-
I ţifică, deoarece alte preocupări superioare pentru moment atrag
li toate energiile.
1 Şcoalele superioare, Academia mihăileană şi Colegiul Sf. Sava,
l cu o vieaţă sbuciumată, nu erau îndeajuns de sprijinite pentru
i ca profesorii de ştiinţe să încerce a lărgi activitatea lor, în afara
| orelor de clasă. De acea, drept manifestaţie ştiinţifică, în afara celor
I pomenite, nu găsim decât simple cărţi didactice, traduceri în mare
I parte, cum sunt ale lui Stamate ori A. Marin. Bogăţiile subsolului
! mai ademenesc pe unii sau să le facă cunoscute, cum e Mihalic
1 de Hodocin, care după îndemnul lui Conachi, poetul pasionat pen-
ii tru astronomie, după cum reiese din instrumentele donate Uni-
I versităţii din Iaşi, încercară la Negrişoara prima exploatarea a
t fierului23, sau să le arate proprietăţile, cum sunt analizele şi lucră-
rile d-rului A.Fetu, Steege, Hepites. etc.
Pământul României însă e din ce în ce mai mult cercetat de învăţaţii străini. Expediţia lui Demidoff în Crimeea trece şi prin Moldova. în special Leveille se ocupă mai de aproape de floră. Constituţia geologică şi morfologică a terii e atinsă mai in detaliu de către LUI de Lillienbach şi mai ales de A mi Boue, unul din întemeietorii societăţii geologice din Paris. în lucrarea sa Turquic >' d'Europe (1840) dând o ochire generală asupra României, (mirân-
i du-se în deosebi de locuinţele poporului, analoage celor din Africa),
emite păreri cari şi azi sunt mănţinute, precum: Asemănarea şesului Munteniei cu ace) al Lombardiei, Dunărea ţinând locul Padului; putinţa săpării fântânilor arteziene în Bărăgan. Bogăţiile miniere sunt cercetate de Lyseli, Schuller. ! Vremea lui Lazăr şi a lui Asachi, dela începutul veac"'"', din
ce in ce mai atenuată însă, continuă a dăinui. Liniştea trebuitoare cercetărilor ştiinţifice tot lipseşte: organizaţiunea statului nu e stabilă. încă mai e nevoie ca glasul ademenitor la luptă al unui Kogălniceanu să adune mic şi mare spre a pune umărul la săvîr-i şirea idealului de mult visat. Ion Ghica, N. 'Kretzulescu şi alţii nu
I pot găsi mediul prielnic pentru continuarea direcţiunii de activi-
tate, începută in tinereţe. Cel dintâiu, căruia i se consacră o neş-tearsă pagină în istoria contemporană a terii14, pentru rolul aşâ | de însemnat ce 1-a jucat la întemeierea ei, a fost, o scurtă bucată
de vreme, în 1842, profesor de mineralogie şi geologie la Şcoala j Mihăileană din Iaşi. Vârtejul mişcării generale 1-a cuprins şi pe el
în lupta decisivă. în afara articolelor luminoase asupra însemnătăţii culturii ştiinţifice, publicate în Foaia ştiinţifică şi literară din 1844, preocupările din vremea pregătirii pentru vieaţă nu se mai întrezăresc în lucrările sale literare şi economice, decât prin inte-
57
resul cu care urmăria progresul ştiinţei generale. Totuş, energia desfăşurată în vieaţa politică, precum şi adâncimea de gândire din scrierile sale, au fost de sigur mult influenţate de cultura ştiinţifică serioasă pe care o posedă. Dacă starea politică a terii a împiedicat pe un om de valoarea lui Ghika să contribue la înaintarea ştiinţei, aceasta in schimb a dat literaturii sprijin, pentru ca să înscrie în paginile ei pe unul din prozatorii cei mai cu fond din câţi au scris în limba românească.
In 1860 se deschide o nouă fază însemnată în evoluţia culturii ştiinţifice din România, prin crearea celei dintâi Universităţi, acea din Iaşi.
Ştiinţa, în sfârşit, îşi găseşte un adăpost sigur. Tot ce se va crea, se datoreşte Universităţilor.
Primii pionieri ai ştiinţei române aveau multe de îndurat, mult de luptat, faţă cu greutăţile din cale, faţă cu indiferenţa ce domnia în jurul lor, faţă cu indoeala folosului adus de ştiinţă. Drept armă de răsbit, ei nu aveau decât dragostea lor mare pentru cultură şi ştiinţă. Drumul spre ţintă eră învăluit, ca şi a cercetărilor polari, în vifore aprige; unii aveau tăria să răsbată, alţii cădeau în drum. Azi, când totul e mai bine organizat, când, de rău de bine, există o atmosferă mai priincioasă, noi abia ne putem închipui greutăţile începutului, acei paşi târîţi în desnădejde, acele momente de mari silinţe morale spre a păstră însufleţirea pentru o nouă bucată de drum.
Omul de ştiinţă nu eră lăsat să se ţie numai de preocupările problemelor înalte, căci nu putea rămîn'eâ străin de mediu. Activitatea lui trebuia să fie împărţită; avea datorie către instituţia la care slujiâ, către doctrina ce-i eră dată în samă, dar întunerecul din juru-i îi cerea îndeplinirea unei datorii şi către mulţime. De aici sfărămiţarea muncii sale, gândirii sale, discontinuităţii cari provoacă durere, căci puterea slabă a individului celui mai tare nu eră în măsură să satisfacă toate nevoile spre cari eră chemat.
Cei mai cu vlagă, mai curajoşi în luptă, puteau, cu folos, să-şi împartă activitatea, producând câte puţin în toate direcţiile; alţii, mai uşor influenţaţi de lipsa unui mediu susţinător la lucru, cel mult găsiau îndemn pentru lucrări de vulgarizare; în sfârşit, mai rar, alţii, firi poetice, trăiau în lumea închipuită a centrelor de peste graniţă şi continuau cu îndârjire să lucreze până'n ultima clipă a vieţii.
Dintre cei dispăruţi, Cobălcescu intră în categoria din urmă; moartea îl găseşte în faţa mesei de lucru; ultima rază de lumină
ajunge la ochiul aproape să se închidă pentru veşnicie, după ce trece prin lentilele microscopului. Tipul categoriei dintâi e Gr. Ştefânescu, iar vulturul rănit la aripă de săgeata vremii neprielnice e Bacaloglu, tipul categoriei a 2-a. «Omul care în trei ani », spune un biograf, publicase vreo 14 memorii însemnate ştiinţifice, pe când se află in mediul activ al vieţii ştiinţifice din străinătate, întors In ţară Îşi restrânge silit activitatea în a fi un eminent profesor, iar in perioada de trei decenii cât a trăit, nu mai produce decât articole de vulgarizare »2S.
Nu e locul aici să insist*» asupra cauzelor cari au făcut, ca Universităţile să nu schimbe, chiar dela înfiinţarea lor, indiferenţa pentru cercetările ştiinţifice, să nu fie adevărate focare de cultură înaltă, să nu oprească exodul tinerelor generaţii spre centrele apusene. La început, ele au fost mai mult instituţiuni de formă; acelaş profesor, luat la întâmplare, trebuia să predea mai multe obiecte disparate; catedre existau, dar fără laboratorii. Abia după o activitate de un sfert de veac, Cobălcescu ajunge să capete sumele necesare pentru materialul didactic indispensabil cursului său.
In asemenea condiţiuni, a lucră la crearea unui curent sănătos, eră o jertfă. De aceea frunţile noastre, ale celor de azi, trebue să se încline cu multă veneraţie în faţa acelora, cari au tras primele brazde, au creat primele cărări, şi ne-au dat prielnicia desfăşurării actuale a ştiinţei româneşti. Dacă nu ar fi fost însufleţirea acestora, cinstea, energia şi neţărmurita lor grijă pentru viitor, însuşiri ce mi se pare că tot mai greu se întâlnesc dela dispariţia rând pe rând a generaţiei de oţel, făuritoarea României de azi, acum nu ne-am găsi la înălţimi atinse de alţii într'o vreme mai îndelungă. Concentrării lor de forţe, îndărătnicei lor trude spre înlăturarea greutăţilor începutului, le datorim câmpul de azi plin de atâtea holde mănoase.
*
* *
Unul dintre oamenii de energie ai trecutului a fost şi regretatul meu predecesor Gr. Ştefânescu.
Născut la 10 Fevruarie 1883, în comuna Eliza-Stoeneşti, judeţul Ialomiţa, eră unul din vlăstarele sănătoase, ieşite din vânjosu trunchiu al poporului, care a transmutat energia acestuia în conducerea generală a organismului social nou închegat ".
Cursul primar şi liceal le-a făcut în Bucureşti. Terminând, la 1858, Liceul Sf. Sava, dorul de cunoaştere, năzuinţa spre lumină deplină, caracteristică contimporanilor săi, îl îndrumează către focarul atractiv al Parisului.
58
59
In 1859, la Giurgiu, pe vaporul care era singurul mijloc lesnicios, pe vremea aceea, de a străbate spre centrul Europei, se întâlneşte cu D-l P. Poni, cu care legă o prietenie ruptă numai de nemiloasele foarfeci ale fiicelor lui Acheron.
Ce lume nouă,- ce strălucire de lumină, cât belşug de izvoare pentru cultură prezentă tinerilor dornici de a se instrui, oraşul în care un Claude-Bernard, un Hebert, un Wurz erau slujitorii la altarul ştiinţei. Prea eră izbitor contrastul între capetele drumului săvârşit, prea eră dureroasă amintirea întunerecului lăsat departe, departe, in ţara scumpă, pentru ca tinerii plini de dorul de a se instrui să nu beneficieze cât vor putea mai mult de lumina în care trăiau. Astfel se explică în parte însufleţirea, energia, răbdarea pe care au desfăşurat-o în ţară, cei cari, bucurându-se o clipă de strălucirea deplină a vieţii adevărate, doriau să grăbească zorii zilei pe cerul patriei lor.
De aceea, întors în ţară la 1863, dar mai ales de cum a fost numit profesor la Geologie la Universitatea din Bucureşti în 1864, Gr. Ştefânescu începe activitatea sa bogată şi variată.
Care era starea sufletească a profesorilor de atunci, nevoiţi să ţie prelegeri pentru un singur student, silit şi acela a urmă aproape toate cursurile ştiinţifice ? Răspunsul ne este dat de unul din elevii de pe acele vremuri2S.
« Şi cu toate acestea, îmi aduc aminte cum d-l Ştefânescu nu se descuraja de loc, ci îşi făcea cursul cu atâta foc şi cu atâta tragere de inimă, încât noi, cari ne destinam secţiunii Fizico-chi-micelor şi Matematicelor şi prin urmare puteam să nu asistăm la cursurile de Şt. Naturale, nu lipsiam niciodată dela el. Cu toată starea lucrurilor de atunci, profesorii nu s'au descurajat câtuş de puţin, ci au muncit cu toată dragostea şi cu tot entuziasmul şi numai mulţumită lor facultăţile noastre sunt aceea ce sunt astăzi ».
Pe lângă dragostea de ştiinţă, insuflată prin prelegerile sale, Gr. Ştefânescu a căutat să deştepte interes pentru specialitatea lui, scriind « Elemente de Geologie », cel dintâiu tratat elementar original, după al lui Cihac. adică în care exemple din ţara noastră înlocuesc pe cele străine, puţin educative. Cea dintâi hartă geologică a terii întovărăşeşte această carte. Marele lui merit însă e de a fi contribuit, împreună cu colegul său dela Universitatea din Iaşi, Gr. Cobălcescu, să puie temelia, studiilor geologice asupra terii, ajunse azi la o desvoltare mare, intrecând în rezultate toate celelalte ramuri de Şt. Naturale. în 120 note, articole şi lucrări, începute la 1864 şi terminate în 1910, cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit, se încheagă rodnica sa activitate pe domeniul curat ştiinţific. Mai ales dela 1882, când prin înfăptuirea unui Biurou geologic îşi vede. e dreptul pentr' scurtă durată, visul său rea-
lizat, el e fără odihnă. Cu mijloace restrânse, cu un personal redus, ajunge prin energia şi devotamentul său pentru ştiinţă să adune un material bogat, nici azi complet descris, să îngrămădească ob-servaţiuni îndeajunse pentru ca să poată scoate cea dintâi hartă geologică, pe o scară mai mare (1: 175.000) a pământului românesc. Deşi după cunoştinţele îmbogăţite ea e azi insuficientă, nu e mai puţin adevărat însă, că reprezintă o muncă uriaşă — mai I ales în condiţiunile în cari a fost făcută — iar trăsăturile ei ge-
nerale sunt credincioase realităţii şi deci trainice.
Pentru a face cunoscut tuturor structura subsolului românesc, bogăţiile ascunse în el, lumea animalelor strânse, pentru a da putinţă şi altora de a urmă pe drumul început, Anuarul biuroului geologic, devenit apoi Anuarul Muzeului de geologie şi paleontologie, cuprinde toate rezultatele observaţiunilor de pe teren. E cea dintâi publicaţiune periodică ştiinţifică dela noi, prin care şi străinătatea putea fi pusă în curent cu străduinţa desfăşurată în ţară în una din direcţiile ştiinţifice.
în Anuar se cuprinde descrierea acelui schelet aproape complet 1 de Dinotherium gigantissirnum Ştef., cel mai mare exemplar din
câte se cunosc, găsit în Moldova la Găicena, jud. Tecuciu, şi prin care se aduc multe lămuriri asupra constituţiei morfologice a unuia din cele mai răspândite animale, din vremea terţiară.
Dar nu numai prin scris căută să atragă atenţiunea străinătăţii, ci şi prin viu graiu. Dela 1878, aproape nu a fost congres internaţional de geologie, la care să nu fi luat parte. Erâ poate singurul din lume, care a asistat la toate congresele geologice. Pretutindeni ochiul său de bun observator prinde ce e caracteristic şi prin numeroase dări de seamă ne face şi pe noi să trăim o clipă , in variaţiunea unor regiuni atât de depărtate de a noastră.
; Activitatea lui Gr. Ştefânescu nu se restrânge însă numai în
; domeniul ştiinţei înalte. Ca şi mulţi din generaţia lui, simţiâ că
mediul nu e încă pregătit pentru răspândirea gustului la cercetări ştiinţifice. Spre a crea o atmosferă mai favorabilă acestora, pen-i tru a înlesni concentrarea forţelor tinerilor săi discipoli numai în
f domeniul studiilor amănunţite, crezu că e de datoria sa de a
| risipi indiferenţa  celor mulţi,  chemându-i  spre înviorătoarele
' izvoare ale culturii. Astfel Gr. Ştefânescu, ca şi Davila, neobosit,
când într'un colţ, când în altul al terii, pe care o cunoaşteâ poate ca nimeni altul, la Ateneu ca şi la Societatea geografică, ţinea ' prelegeri şi conferinţe publice, cu demonstraţiuni, spre a lăsa
măcar să se întrezărească de cât mai mulţi, ce întremare, susţinere şi încredere în puterile proprii poate să dea cultura ştiinţifică.
Nu se mulţumeşte numai a vorbi înaintea unui public restrâns; dorind să vadă fâşiile de lumină străbătând cât mai departe,
60
61
până'n răsleţele sate de cari-1 lega amintirea copilăriei sale, el se întovărăşeşte cu un alt iubitor de cultură, Aurelian, şi scoate un lung şir de ani, dela 1870 până la 1882, Revista ştiinţifică.
Fire vioaie, avea oroare de inactivitate; cu o constituţie robustă, ceeace a făcut mai dureroasă şi mai neaşteptată vestea morţii sale la începtul anului 1911, la vârsta de 72 ani conducea în excursiune cu agilitatea tinereţei pe studenţii săi, cu cari eră drept, blând, amabil, prinzându-i lesne, prin purtarea-i părintească, în mrejele dragostei şi ale respectului ce leagă trainic sufleteşte pe elev de profesor.
Dornic să-şi puie puterea lui de muncă în serviciul general la terii, el a fost secretar general al Ministerului de Instrucţie, în numeroase rânduri senator, apoi decan şi rector. Ca secretar al Secţiunii ştiinţifice, veşnic eră în activitate, veşnic de pilda muncii, ori îndemna prin sfaturi. Iar când elevii, săi, dela cei încărunţiţi şi până la cei cărora abia le mija mustaţa, sărbătoresc, în 1904, activitatea sa de 40 ani de profesorat, bătrânul plin de putere, muntele de granit încununat cu albul nesfârşitului omăt, a trebuit să simţească o adâncă mulţumire sufleteas'că. Ştiinţa, scumpă lui, erâ lăsată în mâni tinere, vânjoase; prin munca sa îndelungă, conlucrase cu tăierea unei albii în care apa răsfirată se adună, nu spre â se pierde în năsip, ci spre a da vieaţă, mişcare, pe pământul terii iubite.
*
* *
Vieaţa regretatului meu predecesor intră în acea nouă fază a desvoltării ştiinţei la noi, pe care prin forţele desfăşurate, prin rezultatele însemnate, dobândite în scurt timp, aş puteâ-o numi, fără exagerare, faza eroică.
Primul semnal al începutului ei tot din Moldova a pornit, tot din Iaşii lui Ştefan, Cantemir, Eminescu şi Creangă.
In 1860, se deschide Universitatea din Iaşi; în 1862 apare cea dintâi notă originală asupra Repedei, podoaba cununii naturale a laşului, care nu i se poate luâ. Lucrarea e datorită lui Cobălcescu, abia reîntors din străinătate, plin de avântul tinereţei. Ea e începutul unei activităţi continue, rodnice, săvârşită în ţară, in mediul indiferent ce exista, cu mijloacele extrem de restrânse pe cari le aveau la îndemână, cei ce doriau să lucreze. Începutul activităţii lui Cobălcescu, căreia repede, repede i se asociază aceea a lui Gr. Ştefânescu şi a d-lui Poni, deschide o eră nouă şi prin aceea că elementul românesc predomină în cunoaşterea terii şi a bogăţiilor ei naturale. încetul cu încetul, pe lângă Universităţile noastre, se creează focare de muncă; greutăţile se înving, încet, dar se înving;
62
laboratoarele, târziu nu e vorbă, se subvenţionează; roiuri mici de alpine 8e strâng în jurul bătrânilor plini de însufleţire, iar câmpul arid, unde şi unde cu câte un arbore ce îndrăzneşte să înfrunte bătaia vântului neprilenic, se schimbă în poieni înflorite, in cari pe altarul ştiinţei pâlpâe flacăra nestânsă.
u mi-e cu putinţă, în cadrul restrâns al timpului de care poate am chiar abuzat, să urmăresc evoluţia fiecărei ramure ştiinţifice în parte.
De pe înălţimea la care am ajuns, cam brusc ridicată, se prinde un furnicar în activitate, ieşit ca din pământ, asemenea acelor minunate oraşe ale Americei, răsărite acolo unde mai înainte ferrna vreunui îndrăzneţ erâ singurul semn al vieţii omeneşti.
Societăţi ştiinţifice se înfiinţează. In afara celei vechi dela Iaşi, asoţuaţiuni de multe ori cu o desăvlrşită specializare formează centre de imbold şi discuţiuni, chiamă noi proseliţi la cultul ştiinţei.
Societatea de geografie înfiinţată la 1875, cea de ştiinţe din «ucureşti, la 1890, din Iaşi la 1900, societatea de biologie, poli-enica, asociaţiunea generală pentru propăşirea ştiinţifică, sunt a a ea semne de progres, în ce priveşte grija cu care îndrumătorii cau a să infiltreze cât mai larg şi cât mai intens gustul pentru cercetări, nevoia pentru discuţiuni'obiective.
, eviŞte speciale, redactate multe şi în limbi străine, începând cu pu  îcaţiunile Academiei Române şi până la Analele ştiinţifice ale
1T^rsităţii din Iaşi, fac cunoscută munca desfăşurată în ţară. V âj      Precum e Natura din Bucureşti şi Revista ştiinţifică . •    aamachi din Iaşi, contribuesc la popularizarea şi deşteptarea interesului pentru cercetările şi rezultatele ştiinţei. ,.      astfel toate ramurile ştiinţifice sunt cultivate: lucrările ieşite in   aboratoarele şcoalelor superioare ridică vălul necunoaşterii nu numai asupra celor cuprinse în ţară, dar contribuesc şi la des-egarea problemelor generale, de domeniul ştiinţei fără graniţe,
T} °area atmosferei în care vrajba si ura sunt înlocuite prin lumina şi iubirea adevărului.
estiunile generale de biologie sunt în special cu deosebit in-eres Urmărite. Comunicările făcute la societatea de biologie din ucureşti sunt publicate în Revista societăţii din Paris, ca dovadă a!î0ciaţiunea românească este socotită drept o ramură directă a a ranului trunchiu din capitala Franţei. O revistă, Annales de
°gie, a apărut în Paris, sub conducerea profesorilor dela Universităţile noastre
n ftceeaş categorie se găsesc şi studiile matematice. Uela cel dintâiu doctorat in matematică, luat la 1878 de către are > a cărui moarte neaşteptată a lăsat un gol multă vreme greu de umplut atât în rândurile ştiinţifice cât şi in acel al puţinilor
63
cari se interesează cu adevărat de soarta celor mulţi, azi s'a strâns o întreagă armată de matematicieni, nu numai buni didactici dar abili lucrători. Nu e an în care C. R. de 1'Academie de Paris să nu cuprindă numeroase comunicări iscălite de Români, iar Gazeta Matematică e în al 24-lea an, drept dovadă de lărgirea cercului in care studiile matematice găsesc cătare. La fel se poate spune şi despre lucrările de fizică ori chimie generală.
Unde insă progresul e vădit, direcţia in care rezultatele sunt mai manifeste, e în cunoaşterea terii şi a bogăţiilor ei naturale.
Influenţa cursurilor universitare asupra desvoltării unei ramuri de cercetări, tot acum se poate prinde mai bine.
Geografia terii, cu problemele ei aşâ de variate, a fost puţin cultivată, măcar că reprezenta prin Cantemir şi Cantacuzino cea mai veche manifestare ştiinţifică la noi. Prin lipsa unor conducători specialişti, Societatea de geografie, cu o vieaţă de 38 ani, nu a putut da avântul şi intensitatea cercetărilor geografice, pe cari le-ar fi dat cursurile universitare, cari au fost introduse de curând in programa universităţilor noastre. Sub auspiciile ei s'au strâns însă numeroase date; Marele Dicţionar geografic cuprinde multe izvoare ce vor putea fi folosite, dar singura Geografie a Moldovei a rămas tot a lui Cantemir *'\&t aceea a Munteniei şi a Dobrogei se datoreşte la doi străini: E. de Martonne şi Peters.
Se cunoaşte lumea paserilor, a peştilor şi o bună parte dintre insecte, datorită mai ales îndemnului pornit dela Muzeul de Istorie Naturală din Bucureşti sau al unor persoane cari au căpătat din cultura străină o mare şi lăudabilă dragoste pentru observări zoologice. Lipseşte însă ţesutul caracterelor generale faunistice ale terii, căci catedre de zoologie au lipsit la Universităţile noastre până acum câţiva ani.
Din contra mulţumită activităţii lui Brândză şi Grecescu, învă-lişul vegetal al pământului românesc, început a fi cercetat, în Moldova, de pe vremea lui Cihac, este în trăsături generale pe deplin cunoscut. Azi se lucrează cu râvnă la amănunţimi ca şi la studiul plantelor inferioare.
In domeniul însă al geologiei, roadele seminţelor aruncate de Cobălcescu şi Gr. Ştefânescu sunt de tot îmbelşugate, mai ales de când prin înfiinţarea unui Institut geologic s'au putut concentra, sub o conducere destoinică, numeroase elemente tinere, produsul universităţilor noastre. Câtă influenţă pot. avea studiile speciale ştiinţifice asupra propăşirii economice a unei regiuni, deci ce sprijin poate da cultivarea ştiinţei, în veacul zis al ştiinţei, pentru buna stare a unei teri, ne arată următorul exemplu, luat din evoluţia intensităţii studiilor geologice la noi.
64
Distribuţia zonelor petrolifere, indicată pentru Întâia oară de Cobălcescu, e azi in amănunţimi urmărită. Proprietăţile chimice ale huilei lichide din România, destăinuite prin clasicele lucrări ale d-lui P. Poni, săvârşite în laboratorul de chimie al Universităţii din Iaşi, sunt în prezent, graţie activităţii forţelor nouă, pe deplin stabilite.
Rezultatul sforţărilor din această direcţie de studii poate fi concretizat prin câteva cifre:
In 1896, terenurile petrolifere ceva mai intensiv exploatate nu au dat decât 75.570 tone petroleu, abia 0,53% din producţia mondială, In valoare nici de 3 milioane lei, exportându-se aproape 18.000 tone, sub diferite forme de distilare.
In 1911, abia după 15 ani, România ocupă al 5-lea loc între ţerile producătoare, scoţându-se peste 1.500.000 de tone de petrol, în valoare de aproape 54 milioane lei, exportându-se până în Norvegia şi Egipet. Spania şi Japonia, aproape 700.000 tone de diferite produse j9.
Voiu încheia prin o repede ochire asupra celor spuse.
Desvoltarea cercetărilor ştiinţifice, ca şi a spiritului ştiinţific în România, e de scurtă durată, de altfel ca şi vieaţa de libertate şi relativă linişte, care le condiţionează.
Poziţiunea noastră geografică ne-a fost puţin prielnică.
In drumul puhoaielor rostogolite de pe podişul Iranului, aproape de vulcanul veşnic ameninţător al popoarelor nouă, sbuciumate până ce ajung la un echilibru stabil şi al căror sbucium chiar în vremurile actuale ne-au adus atâta nelinişte, departe de centrele apusene, de marile drumuri ale culturii vechi, am stat lung timp în ceaţă, veşnic cu griji. Abia scăpaţi de sub o urgie, cădeam sub alta; abia ridicând fruntea victorioşi, se abăteau asupră-ne nouă necazuri. Eram intr'una ţărmul mereu lovit de talazurile ce se formau în largul depărtat al mărilor. Aşâ s'au scurs veacuri întregi !
De începutul unei raze de cultură ştiinţifică, geana luminoasă a zilei ce se apropia şi printre noi, abia în decursul veacului al 18-lea poate fi vorba. Şcoalele greceşti, atât de neprielnice desvoltării limbii şi idealului naţional, au folosit la introducerea năzuinţei spre o cultură mai înaltă. Profesorii veniţi de departe, într'una primeniţi, deschideau porţi nouă minţii, ridicau cortine cari lăsau să se întrezărească alte lumi mai luminoase, mai omeneşti. Aceasta e faza abecedarelor ştiinţei. încep să apară şi în limba românească măcar modeste elemente de aritmetică, cari contribue să pună ordine în gândire, cari educă mintea la o judecată imediată. Nu
65
era încă vremea, nici pregătirea pentru observări, cercetări ori preocupări mai înalte.
Tot ceeace am atins în cultura ştiinţifică, e datorit muncii desfăşurate în ultimele cinci decenii din veacul al 19-lea.
In prima lui jumătate nu e mare deosebire, în aparenţă, de starea veacului anterior; în realitate e stadiul de fermentare, care schimbă făina frământată în aluatul bun de copt.
Sunt unele cutremure de pământ, a căror influenţă se simte la mii de kilometri de centrul catastrofei; sunt fenomene sociale > asemenea cutremurelor mari. Lupta pentru emanciparea gândirii omeneşti, uriaşa sbuciumare victorioasă din care a reieşit libertatea multor popoare, tot clocotişul care frământă apusul, se propagă încetul cu încetul în sfârşit şi către noi. Lumea nouă întrezărită prin pânza culturii greceşti făcu pe mulţi să soarbă apa dătătoare de vieaţă, chiar la izvor. Întorşi în ţară ei au căzut în vălmăşagul general, căci amestecul tuturor forţelor erâ trebuincios. Matematicul Lazăr, inginerul Asachi reiau stindardul dat uitării şi chiamă oaste nouă spre asalt. Medicul Kreţulescu, savantul Ghica şi alţii mulţi, pregătiţi să fie preoţii ştiinţei, aruncă rasa, încing spada şi duc deavalma lupta pentru limbă, pentru ţară.
Vieaţa nouă, care începe să încolţească, are însă cerinţe nouă, multiple, cari nu pot fi satisfăcute numai cu elemente din ţară. Sunt chemaţi străini dornici de muncă, cu dragoste pentru poporul care îşi întinde braţele spre lumină. O însufleţire generală domneşte; ea cuprinde pe cei cari simt durerea pentru ţară, ca şi pe cei cari trăesc vremelnic în ea. Munca e împărţită. Pe când unii lucrează la închegarea statului, alţii se silesc să-i puie temelie sănătoasă. Iar când, în 1859, visul unei părţi din neam este realizat la adăpostul marilor luptători se ridică armata vremurilor viitoare.
Ştiinţa tot nu-şi găseşte teren favorabil de desvoltare, dar spiritul ştiinţific este mult mai răspîndit. Era abecedarelor ştiinţifice e înlocuită prin aceea a cărţilor de cetire. E mai mult răgaz pentru a află ce au produs alţii.
Jubileul de 50 ani al Universităţii din Iaşi, sărbătorit acum doi ani, a fost o necesitate. El arată timpul scurt de când a început adevărata cultură ştiinţifică, de când cărţile de cetire din ultima jumătate a secolului al 19-lea cuprind şi pagine din lucrările datorite Românilor.
Şi astfel, într'o vreme redusă, s'a repetat la noi evoluţia culturii ştiinţifice de aiurea. Am ajuns în aparenţă, prin o strădanie în adevăr uriaşă a câtorva generaţiuni, la nivelul terilor cu o evoluţie mai îndelungată. Toate semnele exterioare există, toate formele sunt îndeplinite.
Nu am produs, e dreptul, nici un Pasteur, un Darwin, un Helm-holz ori un Liebig, dar muncitori asidui, chiar îndrumători In unele ramuri specializate, avem destui. Numele românesc e în cinste in multe cenacluri ştiinţifice străine, vechi. Atelierele ştiinţifice sunt din ce în ce mai căutate, ucenici vin din toate părţile spre a se răspândi apoi în toate părţile, împrăştiind în colţurile cele mai depărtate raze de lumină şi dragoste de muncă.
Dacă am avea în vedere ştiinţa curată, numai cercetarea adevărului sau folosinţa imediată a rezultatelor ieşite din laboratorii, stadiul evolutiv în care ne găsim ar fi pe deplin mulţumitor; dar dacă vom consideră şi mediul în care se desfăşură activitatea, pătrunderea spiritului ştiinţific cât mai adânc în norodul care alcă-tueşte substratul vital al unei teri, deci cultura aplicată unui popor întreg, atunci vom vedea că avem încă multe de săvârşit.
In privinţa culturii ştiinţifice mai mult decât în cultura literară, să suprapun două straturi sociale, de o extremă deosebire. Unii ating atmosfera curatului adevăr, a judecăţii obiective bazate pe legea cauzalităţii; alţii au rămas cu aceleaşi superstiţiuni, recurgând la farmece, la descântece, necunoscând cele mai elementare fenomene de cari atârnă vieaţa, trăind cu mentalitatea veacurilor din urmă. Avem peste 60% analfabeţi, cifră care ne ţine încă în legătură strânsă cu regiunile extremului orient al Europei; din punct de vedere al culturii ştiinţifice însă, din restul de 40% trebue cuprinşi încă mulţi în categoria celor dintâi. Analfabetismul ştiinţific, înţelegând prin aceasta completa necunoaştere a legilor celor mai elementare, cari constitue vieaţa noastră şi a mediului de care ea atârnă, se întinde astfel nu numai asupra satelor unde scrisul şi cetitul e un lux, dar şi asupra oraşelor, luate drept centre de cultură.
Nu voiu face apoteoza ştiinţei; nu voiu încercă să arăt firele cu cari ţesutul ei a împânzit întreaga activitate şi gândire omenească din vremurile în cari trăim. In focul apărării unei culturi ştiinţifice intense, poate nu aş ajunge nici chiar la acea exagerare a criticului rus Pissareff, care voind să combată « aristocratismul estetic » din literatura rusească, îndreptând-o spre realitate, încercă a dovedi că: «un bun chimist este cu mult mai folositor decât un poet ».
Dacă nu e mai puţin adevărat că atunci când « huila verde » e utilizată aiurea pentru a înlocui forţa omenească la îmblăcitul paielor, la vânturatul grâului ori pentru a da lumina electrică, puţin periculoasă până şi în bordeiul atâta vreme întunecat; când « huila albă » răspândeşte vieaţă, deci mişcare, până în creierul munţilor; când pustiul Saharei e ţesut tot mai des cu drumuri de oaze, când din mijlocul Oceanelor omul nu-şi părăseşte conducerea
66
67
afacerilor, când in sfârşit vorba lui /. Ghica din prima jumătate a veacului al 19-lea: «Azi nu e propăşire fără ştiinţă», e un leit-motiv al cântecului vieţii, e o neiertată greşeală, o lipsă de simţ de datorie către neam, a lăsa in necunoaşterea vieţii mulţimea cea mare a norodului, pe umerii căreia ne înălţăm în sferele senine. Evoluţia la care am ajuns trebue să fie reală, iar libertatea ca şi intensitatea de gândire, bazată pe cunoaşterea firii şi a tot ce ne înconjoară, trebue să o răsfrângem şi asupra acelora cari au rămas în drumul vremurilor de acum un veac.
însăş legea evoluţiunii cere aceasta, însăş năzuinţa de a urmări adevărul şi numai adevărul.
Biserica goală nu dă însufleţire preotului pentru ruga sa, ci tinde la destrămarea înceată a credinţei însăş. Lipsa unui mediu şi a unei tradiţiuni ştiinţifice, necesare ştiinţei curate, cere îndepărtarea direcţiunii noastre de muncă şi în acest sens.
In depărtarea trecutului nostru istoric, preoţii cei sfinţi s'au scoborît la nevoile neamului, făurind graiul românesc; mai târziu generaţia plină de însufleţire din vremea Unirii şi-a sacrificat o bună parte din năzuinţele individuale, pentru înfăptuirea unui ideal comun; datoria generaţiei de azi e de a completă în intensi-vitate evoluţia, de a îndreptă o parte din activitatea ei spre mulţimea însetată de lumină, spre aceia dintre fraţii noştri, cari, răbdători din fire, neştiutori că leacul multor rele e în ei înşişi, trec prin ceaţa ce a rămas încă deasupra lor şi ajung prea de vreme, fără nici un surâs, fără nici o rază blândă în calea lor, fără conştiinţă de vieaţa lor, la prăpastia ce li se deschide în cale.
Aceasta e încheierea ce se desprinde pentru mine, din urmărire pe scurt făcută a evoluţiunii culturii ştiinţifice la noi în ţară.
Tocmai fiindcă trăim într'o vreme când ştiinţa domneşte totul, prin explicarea cauzală a fenomenelor şi prin valoarea dată energiei, ea are un rol nemăsurat de mare în viaţa individului ca şi al unui neam. De aceea, îndatorirea către ştiinţa însăş, ca şi către ţară, cere pentru cei cari slujesc ştiinţei, sacrificarea unei părţi din activitate în direcţia cultivării mulţimii.
Ştiinţa va câştigă. Un imn de slavă i se va ridică de cei cari au fost chemaţi spre conştiinţa libertăţii de acţiune, cari au descoperit în ei izvorul unor energii nefolosite încă; o atmosferă susţinătoare va învălui — ca şi aiurea — laboratorul ori instituţiile, căci rostul lor se va cunoaşte de către toţi.
Pentru ţară şi neam, va fi progres şi întărire. Când fiecare îşi va putea da seamă prin sine de vieaţa totului şi a legilor cari o conduc, când paşi hotărâţi spre o ţintă ştiută vor înlocui mersul şovăielnic prin întunerec, ţara cât de mică se simte cu putere, neamul cât de împărţit capătă încredere în izbândă.
E dreptul, nu noi, cei de azi, ne vom bucură de schimbarea ce se impune; trecutul evocat acum în scurt însă, trebue să ne dea tăria sacrificiului de sine, ce-1 datorim ştiinţei, terii şi celor mulţi.
24 maiu (6 iunie) 1913
ACADEMIA ROMÂNĂ. Discursuri de Recepţiune. XLI discurs rostit la 24 Mai (6 Iunie) 1913. Librăriile Socec & Comp. şi C.S. Fetea
1 Vezi şi Dr.. An. Fetu. Despre încercările făcute pentru desvoltarea ştiinţelor naturale in România .Discurs de recepţiune la Academia Română No 4. 1871.
2 N Docan, Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la răsboiul din 1787—1791. Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice. T. XXXIV, 1912.
3 A. Papiu Ilarianu, în introducerea ediţiei scoase, în 1872, de către Academia Română.
4 C. Brbiceanu şi A. D. Xenopol, Serbarea şcolară dela Iaşi, Iaşi 1885.
5 I. Ionescu, O dedicaţie a unui matematician neapolitan către Alex. Ipsilante. Buletinul societăţii de ştiinţe, an XIX, 1910.
B C. Erbiceanu, l.c, p. 65.
' I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia românească veche T. II. Ediţie Acad. Române, Buc. p. 219, nr. 400, 1910.
8 V. V. Haneş, Literatura didactică a României pînă la 1800, Almanahul Seminarului geografic, Buc. An I.
9 C. Erbiceanu, l.c, p. 371.
10 Dr. C. I. Istrati, în Buletinul societăţii de ştiinţe din Bucureşti 1892, p. 93.
11 Gr. Ştefânescu, Observări geologice în România in secolul trecut. Analele Acad. Române, Sec. II., T. XIII, 1892, p. 321; V. Anestin, Cometele, Eclipsele şi Bolizii ce s'au observat in România intre 1386 şi 1853. Analele Academiei Române. Mem. Secţiunii ştiinţifice, T. XXXIV, 1912.
68
69
12 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Veac. XVIII. T. II, p. 517 ff; veac XIX, T. I, p. 15-16.
18 N. Iorga, Geschichte des rumănischen Volkes. voi. II, 1905, p. 236.
14 N. Iorga, Ist. Ut., ect,. p. 527, 528.
15 N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti in veacul al XlX-lea. Voi. I. 1907, p. 62-63.
16 A. D. Xenopol, iV. Kretzulescu, în Analele Acad. Române. Secţ. istorică. T. XXXIV, 1912.
17 Docan, l.c.
18 S. Vâslan, O fază în popularea ţărilor româneşti. Buletinul Societăţi geografice române. Buc. 1912.
18 Date cuprinse în I. Borcea, Prima societate ştiinţifică din România. Revista Ştiinţifică V. Adamachi. Iaşi. An. II, 1911, p. 235.
20 Dr. D. Grecescu, O schiţare din Istoria Botanicei. Discurs de recepţie la Academoia Română. No. XXXI, 1908, D. Brandză, ProdromulFlorei Române. Introducere, Bucureşti 1879-1893.
21 Dr. C. I. Istrati, 'O carte puţin cunoscută despre apele minerale ale Valahiei. Academia Română. Memoriile Secţiunii ştiinţifice, T. XXXIV, 1912.
22 Dr. C. I. Istrati, Davila. Bucureşti 1885.
23 P. Poni, Massivul cristalin dela Botoşani. Analele Academiei Române, Sec. II, T.V., 1882.
24 Dr. C. I. Istrati, Activitatea ştiinţifică a lui Ion Ghica. Discurs de recepţie la Academia Română, 1902.
25 Dr. C. I. Istrati, Biografia lui Em. Bacaloglu. Bucureşti 1896, p. V. 28 I. Simionescu, Universităţile noastre, în Volumul de omagiu P. Poni
1906, Iaşi.
I. Simionescu, Din vieaţa Universităţilor franceze. « Convorbiri literare»
1911.
27 V. Anastasiu, Gr. Ştefânescu, în Natura, No. 6, 1911. I. Popescu-Voi-teşti, Gr. Ştefânescu şi activitatea sa ştiinţifică, în Anuarul Institutului geologic al României. T. V., 1912. Această biografie cuprinde şi lista tuturor lucrărilor ştiinţifice şi articolelor de vulgarizare scrise de Gr. Ştefânescu.
28 Sp. Haret, în Jubileul d-lui Gr. Ştefânescu, Bucureşti 1904, p. 31. 2* T. Tănăsescu şi J. Porucik, Producţia minieră a României, în Anuarul
Institutului geologic din Bucureşti. T. V, fasc. 1, 1913.
VASILE PÂR VAN
Datoria vieţii noastre
De la o zi la alta popoarele trăesc prin munca, mereu aceeaşi, a celor mulţi. Singura oboseală ce şi-o dă sufletul omului simplu, e de a păstră' cât mai neschimbat meşteşugul din bătrâni, care îi dă — după meseria ce-o are — hrana. Şi memoria populară e foarte precisă: unele, procedee îşi au începutul lor, identic cu forma de azi, în epoca preistorică. Continuitatea civilizaţiilor populare In cursul mileniilor e propriu zis un simplu reflex al continuităţii vieţii din natură: evoluţia acesteia se petrece în limite de timp aşa de imense, încât sunt neaccesibile controlului uman; se poate dară vorbi de o adevărată eternitate a primitivismului popular, conservativ.
Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia turbură ca nişte demoni perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deşteaptă iluzii şi apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă preţiosul echilibru al perfectei inerţii. Fie că atunci massele populare se ineaeră în răsboae, fie că folosesc pacinic gândul născocitorilor, mimetismul şi utilitarismul ancestral, biciuit şi de instinctul curiosităţii — care e mai vechiu decât însuşi omul — le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puţin adânci, sacrosanctelor lor tradiţii.
Puterea aceasta uriaşă a creatorilor de gânduri nouă a fost aproape în tot cursul istoriei omeneşti confiscată de oligarhiile ori autocraţiile, care conduceau politic marile masse populare; fiecare nou exemplar de supraom a fost repede înrolat, catalogat, uni-format, în casta preoţească, curtea monarhică, ori clientela politică, a conducătorilor, cu sabia ori cu icoana, a diferitelor state ori naţiuni. Cei recalcitranţi au fost suprimaţi: cu binevoitorul con-
curs al mulţimilor slabe de minte. Doar rar de tot, când potentaţii politici au avut un respect romantic pentru geniul creator ca atare, născocitorii de gânduri au putut fi stăpâni pe vieaţa lor şi I au putut răspândi după voe gândul lor. Aceste rari epoce corespund
] insă — Elenismul,   postalexandrin-epigonic, — Românismul, im-
} perial — unei naive regulamentari de către stat a selecţiunii cape-
I telor creatoare.  Se introduce un sistem — foarte asemănător
şcoalei contemporane — de industrializare şi multiplicare mecanică a ideilor nouă şi de dresaj filosofic — în massă — al animalului uman. Democraţiile internaţionale: elenistică, imperial-ro-mană, actuală, au încercat, toate, posibilitatea de înmulţire pe I cale mecanică a sufletelor superioare. Metoda — născocită de cei
vechi — a fost, fireşte, cu căldură îmbrăţişată şi de ordinile religioase militante — în special cel al lui Ignaţiu — întemeiate de Biserica Apusului.
Democraţia contemporană, fie burgheză fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirei culturei In massele largi ale munci-torimei. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură care sunt Universităţile şi Academiile, începe a pierde din ce in ce mai mult teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înţelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputinţa lor de a • crea altceva, de cât nişte docili papagali intelectuali şi nişte gela-
tinoase nevertebrate etice. Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr'o maimuţă cu dar suficient de imitaţie, un creator de valori nouă spirituale. încep să recunoască monumentalii şefi de scoale, filosofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă j a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformi-
| zării gândului şi al regulamentarii creării, ci datoria mult mai
(modestă a desanimalizării capetelor de sută şi al procurării repezi a mijloacelor technice de lucru pentru capetele geniale. « Profe-| sorul » contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e
j astăzi un infailibil profet de sentinţe revelate, ci un « prospector »
{ de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti,
i Ca Diogenes din Sinope, profesorul contemporan are a căută,
I in şcoală, ca şi in lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni:
I oameni întregi, noui, în care pâlpăe flacăra ideei.
Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n'avem preţuitori de suflete nouă. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulţimea purtătorilor de ghiozdane de şcoală a găsit un anarchist al legilor actuale ale gândului, un neliniştit, un chinuit căutător de legi nouă. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni cari se ridică spre conştiinţă
72
73
proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii Înţelepciunii consacrate.
Noutatea spiritului are nevoe de libertate, de aer larg. Şi libertatea nu poate înflori în turmă. Şi nici nu trebue să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoe de conducere şi disciplină socială ! Dar chiar în marile aglomerări şcolare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiţi de demonul lăuntric. Libertatea aceasta creşte din starea de suflet a iubirei pentru idee. Profesorul să se facă şi el simplu şcolar, alergând la un loc cu copiii şi adolescenţii după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunerecul banalităţei utilitare zilnice.
Cât spirit de acesta, de camaraderesc entusiasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într'o şcoală, atâta libertate a gândului şi deci atâta putinţă de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărăşie de viitori oameni.
* *
Libertatea spiritului nu creşte de asemenea nici acolo unde omul e robit de trup. Iubirea ideei e un lirism deplasat în lumea »n care «timpul e bani ». De o sută de ani omenirea trăeşte în crezul materialist: economic, social, istoric. Întreaga luptă pentru viaţă a umanităţii contemporane se dă între Capital şi Muncă. Deprins a cumpără Inteligenţa când are nevoe de dânsa, pentru imulţirea averii, ori înfrumuseţarea vieţii, Capitalismul nu o socoteşte ca un alt rival. Deprins a nu avea nevoe de inteligenţă, Socialismul face abstracţie de ea, neputându-şi-o închipui ca un eventual rival. Capitalismul biruitor în Apus, calcă dispreţuitor in picioarele toate idealele pentru care intelectualitatea, solidară cu poporul, a crezut că trebue să lupte în răsboiul cel mare. Socialismul biruitor în Răsărit — cel puţin ca experienţă trecătoare politică — începe prin a distruge tot ce nu e primitivitate şi bestialitate de massă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puţin numeroasă, pentrucă e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire a idealului, Inteligenţa creatoare contemporană, e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătaşului care asudă grăsime şi de brutalitatea greoae a proletarului care nu se gândeşte de cât la mai multă pâine.
Ţinta ori cărei cheltueli de energie în lumea actuală e sporirea productivităţii. O monstruoasă stoarcere a tuturor puterilor pământului şi omului, ca să dea cât mai mult material asimilabil pânte-celui şi poftelor inferioare. Orice idee e valorată după interesul — pragmatic — pe  care-1  deşteaptă.  Orice  instituţie  ideală a
societăţii e mecanizată industrial. De o sută de ani încoace nu s'a născut o singură idee epocală, deschizătoare de drumuri necunoscute, în arhitectură, în filosofie, in sculptură, în religie, în morală. Numai ştiinţa — şi anume, in special, cea aplicată — a făcut progrese enorme: rezultatul marei majorităţi a acestor progrese e însă asasinarea savantă a milioanelor de nenorociţi, cari, fără aceste intervenţiuni şi descoperiri, n'ar fi murit nici aşâ de mulţi, nici aşâ de oribil, in actualul răsboiu.
O universitate nouă, în anul dela naşterea Domnului următor imensului faliment etic al concepţiei materialiste despre lume şi viaţă e, dacă cei ce au întemeiat-o îşi dau cât de cât osteneală să gândească asupra rostului ei, un fapt de însemnătate nu numai locală, ci mondială.
In adevăr, toate marile întrebări ale sufletului omenesc conştient de continuitatea istorică a gândirei omeneşti luptătoare, se pun din nou: cum să se facă cercetarea realului: cum să se îndru-meze căutarea adevărului; cum să se înţeleagă frumosul, cum să se ia poziţie faţă de lume şi viaţă; cum să se ajute selecţionarea naturală a talentelor şi geniilor; cum să se înnobileze scopurile vieţii sociale, politice, naţionale; cum să se dea lupta cu infjnita bestialitate omenească, zmulgând câţi mai mulţi semeni de-ai noştri din noroiul in care se bălăcesc zilnic; toate aceste întrebări cari singure pot justifica sechestrarea atâtor libertăţi individuale în folosul binelui social, trebue să preocupe pe întemeietorii unui nou aşezământ oficial de cultură socială şi de cultură creatoare.
Dar mai ales la un popor încă în formaţie socială şi naţională, cum e al nostru, aceste întrebări sunt obligatorii subt sancţiunea absurdităţii nouei instituţii în mijlocul unor nevoi mult mai stringente, de ordin infinit mai adequat primitivităţii vieţii noastre publice.
Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialităţi şi inutilităţi, de non-valori sociale, culturale, politice, înfiinţarea ei nu e numai absurdă, e şi imorală.
De sigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate aşezămintele lui. într'o lume de seci şi de utilitarişti josnici, conspiraţia generală a neisprăviţilor va populă cu reprezentanţi de-ai lor, cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităţilor social-culturale ori social-politice. Dar subt imobldul idealismului mistic popular, trezit întotdeauna puternic în epocile de mari răsturnări şi revoluţii, doi trei oameni de inimă pot pune la cale, susţinuţi de acest ambiant încrezător şi cald, mari reforme spirituale, pe cari în vremile obişnuite nu le-ar fi adus o evoluţie de decenii ori secole.
74
75
Iată, in faţa noastră, o operă de revoluţie, înfăptuită cu mijloace revoluţionare, inspirată de o iubire, cu totul desinteresată, pentru mai bine, apărată, tocmai prin acea speranţă naivă şi curată a celor mulţi, de atacurile puterilor tradiţionale, ignorate voluntar de întemeietori şi mânioase de această ignorare.
Pe ce drum va apuca noua confraternitate spirituală? Cele vechi, mereu umblate, bine bătute, netede, duc toate în mlaştina materialismului vulgar. Iar drumurile nouă sunt numai indicate, de cugetătorii solitari. Construirea lor e tot operă răbdătoare a tovărăşiilor numeroase de ucenici ai noului gând. Şi entusiasmul celor mulţi nu ţine decât până la primul obstacol, până la prima jertfă. Tăria de caracter — singura nobleţă adevărată în lumea muritorilor — e o floare rară. Iar fără ea toată învăţătura de pe lume, tot talentul creator, e un simplu amuzament egoist. Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebue să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu eşti un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebue să-1 laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebue să-1 faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de ar fi să-1 creşti cu tot sângele vieţii tale, pe care numai odată o ai.
Dar iată, totul e rău. Nici cei mai buni nu rezistă suferinţei ori ispitei, ci renunţă la luptă— Întreaga viaţă e murdărită de egoism de interesul brutal, de utilitar. Milioane în jurul tău spun: aşâ e viaţa; zadarnic încerci s'o schimbi. Şi nu cobori ochii, din viziunile senine unde încerci a-i fixă, asupra pământului forfotitor de lume, fără să vezi confirmarea înmiită a asprului adevăr: până şi suferinţa imensă a marelui răsboiu, abia încheiat, este azi profanată de materialismul cel mai odios: pacea care aşează soarta lumii e opera nevrednicilor cari nu au luptat, ci s'au îngrăşat in răsboiu: nimic din dumnezeiasca frumuseţă a jertfei, a iubirei, a morţii, nu mai inspiră opera păcii; cei mişei, cei trădători, au fost poftiţi alături, ba mai sus decât cei curaţi, cei credincioşi, cei drepţi: o amară preţăluire pe arginţi a început pentru sângele vărsat în lupte; biruinţele trebue răscumpărate cu banul văduvei şi orfanului, iar cei cari au câştigat biruinţele stau trişti şi muţi, aiuriţi de mânie, daţi la o parte ca nişte meşteri fără pricepere şi fără preţ, în vreme ce zarafii cântăresc în talgere: aurul Răsăritului, focul Carpaţilor, grâul Dunării, codrii Munţilor. Călcarea cuvântului dat e astăzi lege. Iar înlăuntrul ţării tale, nu vezi decât necinste, căţărarea desperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică Împotriva răului, aprobare stupidă a mulţimei, dată nu celor care-i cer virtute, ci celor ce-i laudă viţiile. Şi în atmosfera aceasta îmbâcsită de miasmele putreziciunii, rece de lipsa oricărei iubiri.
chiar cei odinioară deschişi avântului cald spre ideal, devin reci, ne mai putând înţelege decât gândul raţional logica faptelor brute; gândul ca expresie delicat sentimentală, mistic încrezătoare, a înţelegerei intuitiv-lirice a Cosmosului, ca un tot din care noi oamenii nu suntem decât un infim fragment, mai mult simţind decât înţelegând legăturile noastre cu Întregul e închis pentru ei. E aşa de săracă inima omenească în înţelegerea cuvintelor cari poartă gândul aproapelui ! Vorba, ca o simplă monetă luată şi dată, ştearsă de multă întrebuinţare, e tot ce loveşte cugetul: gândul închis în ea, strigătul-nou, dat cu acelaş, banal, cuvânt, le scapă. Şi totul pare vechiu, uzat, indiferent.
Pentru o confraternitate spirituală, cum e să fie aceasta, întemeiată acum, realitatea vieţii trebui să fie insă nu suma manifestărilor programatice ale unei societăţi dezagregate şi haotice, alcătuită din indivizi primitivi ori decăzuţi, ci complexul potentelor spirituale, latente în sufletul naţional şi general-uman, al masse-lor şi indivizilor. Noi nu lucrăm cu realitatea unor contingenţe de douăzeci şi patru de ceasuri, ca jucătorii la bursă, ci lucrăm cu realitatea unor stabilităţi psihologice milenare, ale sufletului ancestral. Pentru noi faptele concrete sociale, a căror cunoştinţă nu numai nu ne scapă, dar nouă singuri ne e complet inteligibilă, sunt numai mijloace de a diagnostică boalele sociale şi de a prog-nosticâ evoluţia lor. Noi nu ne mărginim la simpla constatare a bubelor urâte şi la tratarea lor superficială — după metoda politică — ci căutăm a purifică însuşi sângele bolnavului, spre a împuternici din nou leucocitele să ucidă microbii cari circulă în întregul organism.
Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieţei marelui organism social-politic, şi cultural creator, care e naţiunea. Mijloacele întrebuinţate de noi sunt exclusiv de caracter social-cul-tural şi pleacă din isvorul unic al idealismului naţional. Metoda noastră e aceea a cultivărei şi selecţiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredinţat, cu piatra de încercare a Cultului Ideei. Cine rezistă şi dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universităţii naţionale. Cine e un simplu pietroi-brut e dat înapoi în grămadă, spre a servi ca pavaj de şosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilităţi, nouă nu ne sunt permise. Noi sântem preoţii aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeţii unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiţilor contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istoric-filosofice.
Noi suntem condamnaţi să fim ireductibili, sau să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea intregei vieţi a
76
77
naţiunei. Sănătatea sufletului ei ne e încredinţată nouă. Iar noi suntem datori să luptăm pentru' a-i păstră întru eternitate această immunitate faţă de decădere şi moarte. Cum am putea o clipă să facem vre-o concesie Răului, când ştim că puterile lui, chiar cu cea mai îndârjită luptă a noastră, tot uriaşe rămân, avându-şi isvorul în eterna inerţie cosmică? Noi trebue să fim oracolul, la care să alerge mulţimea în ceasurile de cumpănire a Destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului: căci numai noi gândim mai presus de meschinul timp şi spaţiu politic-social. Noi trebue să fim spiritul critic prin care să se lumineze naţiunea, când in mizeria luptei vieţii şi în haosul ciocnirilor pătimaşe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor şi ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioşi şi fără conştiinţă ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi e înfăţişat ca ideal. Noi trebue să îi explicăm, că civilizaţia materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite şi ţeselate, dar nici pe de parte nu e o orânduire în care să aibă un loc şi sufletul, care, în om, e idee.
Opera de purificare ce ne cade nouă, generaţiei actuale, e cu totul ingrată. Nouă ni se cere sacrificarea însăşi a sufletului nostru: noi nu vom putea face nimic complet, ci de-abia vom curaţi drumul pentru alţii. Cei ce vor veni după noi ne vor amestecă în acelaş primitivism cu cel al societăţii in care trăim şi nici nu vor bănui tragedia de precursori, chinuiţi, batjocoriţi, neînţeleşi, trădaţi, cari a fost în noi. Putând lucra, egoist solitar, ca cei mai buni din ţările luminate ale Apusului, noi nu vom fi lăsat după noi nimic întreg, nimic armonios, nimic asemănător marei iubiri de gând, care a fost în noi.
*
* *
Care e sufletul cu care avem noi â lucra ?
De sigur, înainte de toate sufletul ţăranului daco-roman. Care sunt însă potentele acestui suflet?
Există o selecţiune naturală a inteligenţelor naţionale pe baza luptei de adaptare pe care popoarele trebue s'o dea spre a birui dificultăţile ridicate în calea lor de natură ori de om. Mintea se ascute din generaţie în generaţie în direcţia biruirei cât mai uşoare a acelor obstacole. La popoarele prea chinuite, de adversităţile istorice — cazul poporului nostru, martirizat de toate liftele pământului — se formează un fel de carapace spirituală, în care sufletul se refugiază spre a se păstră intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă şi inertă: în specie: fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieţi mai omeneşti, tradiţionalismul, neîncrederea faţă de ori ce om sau lucru nou, aspirmea şi necioplirea în diferite manifestări individual-sociale. Dar obser-
vatorul răbdător, care stă şi aşteaptă să iasă din scoica colţuroasă, adevăratul organism, adăpostit înlăuntru, are bucuria ce a vedea o fiinţă foarte fin şi complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de apercepţie variată şi puternică a lumei, total nebănuite, numai după aspectul crustei de piatră. Fatalismului cosmic îi corespunde splendida etică optimistă, păgâno-creştină, care dă celui nedreptăţit siguranţa că răutatea nu va rămâne nepedepsită şi că deci el poate aşteptă cu resignare filosofică această pedeapsă imanentă nedreptăţii. Insensibilităţii la greutăţile şi trivialităţile vieţii materiale ii corespunde entusiasta dorinţă de a se face frumos măcar la zilele mari, care creşte înclinările sale pentru arta de toate felurile. Tradiţionalismului ţărănesc îi corespunde o curiositate extraordinar de multilaterală, chiar pentru lucrurile total streine de experienţa lui principiară. Nein-crederei faţă de orice e nou îi corespunde dorinţa de a afla taina acelei noutăţi, spre a o.xsupune: de unde, un spirit de Observaţie şi de critică excepţional de ascuţit, întrecând adesea, cu mult pe cel al omului cult, deprins cu formulele luate de-a gata din cărţi. Asprimei în maniere îi corespunde un simţ de măsură şi cuviinţă sufletească, cu atât mai puternic, cu cât el nu se poate manifesta extern, decât cu totul stângaciu.
Copilul ţăranului e aruncat în lupta vieţii, încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebue să înveţe singur a ieşi din încurcătură. Iar şcoala de agerime practică a trupului şi sufletului îi e completată de lupta — nu căutată de cine vrea, ci impusă tuturora — pentru întâietatea ori distincţia spirituală, extraordinar de preţuită în societatea ţărănească. Agerimea minţii îi e pusă la încercare fiecăruia în orice clipă, nu numai de un interes imediat şi utilitar, dar mai mult încă de plăcerea, pur estetică, pe care ţăranul o are de a vedea scânteind un cap superior. Iuţeala aperceperii, voiciunea reflexiei, justeţea judecăţii, promptitudinea respingerii argumentului contrar, stăpânirea de sine în focul luptei de inteligenţă, cavalerismul condam* nării imediate a mijloacelor lăturalnice ori brutale de întrecere, toată această minunată autoeducaţie ce şi-o dă societatea ţărănească, scânteetoare de vervă, de bucurie a vieţii, încordată ca o strună continuu vibrând muzical, de sinceritate aproape antic de consequentă, de cavalerism cu un cod foarte complicat, — e o realitate pe care clasa suprapusă — în mare parte de alt neam decât poporul nostru —- n'a cunoscut-o şi deci n'a avut-o în vedere la organizarea culturei sociale a naţiunii. S'a văzut ridicula babilonie a introducerii copilului de ţăran în viaţa naturii prin cărţi, cari-i proclamau marele adevăr nou, că «boul e un animal cu patru picioare ».
78
79
Sufetul ţăranului român ne ajunge nouă — Confraternităţii universitare — total obosit,  amărît,  desgustat şi adesea chiar mutilat, de fabricile de banalizare sistematică, denumite şcoală primară şi secundară. Mai e vre-o mirare că feciorul de ţăran trecut prin toată filiera uzinei şcolare e un simplu neurastenic ori un nevrozat iremediabil? Căci trebue să fie cineva prea recalcitrant la orice disciplină, ori prea puternic spiritual: dominând orice ; violenţă externă, ca să poată rezistă tăvălugului nivelator, care e şcoala organizată mecanic-industrial: supunând şi pe cel genial şi pe cel sărac cu duhul aceluiaş dresaj cu locuri comune. Universitatea deci, in loc de a fi un colegiu frăţesc de tineri şi bătrâni cari caută împreună, deopotrivă de entuziaşti, realul, adevărul, * frumosul, sensul lumii şi al vieţii, trebue să fie, în haosul şi decă- | derea actuală, un adevărat spital pentru mutilaţii la suflet. Ca \ să-şi poată veni In fire, copiii aceştia ai unei rasse în adevăr nobile, f încăpute pe manele educatoare ale unor oameni strâmb pregătiţi ori rău conduşi, trebue să le redăm atmosfera de acasă, vioae, ? veselă, lipsită de orice pedanterie şi închipuire de sine magistrală, firească în libertatea deplină dela frate mai mare la frate mai mic, caldă, copilăresc de idealistă, —, şi, fără îndoială, multe suflete vor înflori din nou, strălucind prin inteligenţa lor originală, pătrunzătoare, clară, creatoare, — deşi, tot aşa de sigur, multe altele vor rămâne pentru totdeauna schilodite, luând cu ele numai arzătorul regret de a se fi născut prea de vreme faţă cu încetul proces de purificare al nenorocitei noastre orânduiri sociale.
Fiecare naţiune trebue să-şi aibă metoda sa proprie de desa-nimalizare a mulţimilor şi de selecţionare a talentelor şi geniilor. Copiii ţăranului nostru, vioiu şi clar la minte, n'au nevoe de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de naţiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi şi înceţi. Şcoala noastră trebue să fie alta, pornind dela realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional şi ramificată după scopurile sociale specifice evoluţiei noastre actuale.
Dacă însă calitativ sufletul cu care avem a lucră e de o fineţă şi mlădiere originară neîntrecută, cultural-evolutiv el e încă in stadiul primei copilării. El nu a făcut decât o foarte modestă etapă în ascuţirea psihofiziologică, necesară marilor abstracţii ale cui- I turilor creatoare superioare. Trecerea dela stadiul vegetativ-etnografic — oricât de strălucit — la cel cultural creator, general uman, universal-valabil, e departe de a se fi făcut. Un suflet proaspăt dela ţară, supus presiunei formidabile a capitalului ideologic contemporan, rar poate suporta cu perfectă elasticitate povara şi nu rămâne deformat. Deabia în a doua ori a treia generaţie-treptat-treptat intelectualizată, ţăranul român îşi arată incom-
80 |
parabilele lui calităţi sufleteşti. Şi e caracteristic că chiar în trecutul nostru istoric o atare treptată intelectuali zare a dus nu numai la egalitatea noastră, spiritual-creatoare, cu alte naţiuni mai vechi în cultură, ci la superioritatea noastră asupra lor, dându-le noi conducători sufleteşti.
Din aceste constatări decurge — ca o condiţie esenţială a oricărei superiorizări a culturii individuale, ca şi sociale — lărgimea general-umană a orizontului inspirator de gânduri.
Naţionalul e ceva biologic-politic: e conştiinţa de sine, solidară, a unui organism independent, în luptă de existenţă cu alte organisme analoage şi întrebuinţând pentru apărare chiar forma animalică a luptei, care e răsboiu!. Naţionalul nu e ţinta supremă a spiritualizării, ci e materialul brut, care are a fi înnobilat prin gândirea general-umană, astfel încât creaţiunile lui să devie pretutindeni şi etern valabile. Eşti naţional în orice creaţiune a culturii superioare nu conştient, voit, ci inconştient, fatal. Dar întocmai cum nu vrei, ci eşti, fără voia ta, în opera de artă, liric ori epic, tot aşâ eşti, fără să vrei, naţional, în sufletul tău.
Omul, fie el necult, fie cult, lucrează, ideologic, cu un material de gânduri general-omenesc: etnografic adică sub-cultural, ca şi superior-creator, adică adevărat cultural, esenţa diferitelor civilizaţii naţionale, e asemănătoare: nu numai in ideile conducătoare, ci adesea chiar în unele forme concrete, îmbrăcate de aceste idei; comparaţi civilizaţia etnografică românească cu cea scandinavă, cu cea peruviană sau chiar cu cea a negrilor, mahommedani şi comparaţi cultura elenică a epocei clasice cu cultura mexicană anterioară invaziunei spaniole. Calitatea diferită a sufletelor naţionale e o entitate de ordin diferenţial şi potenţial, iar nu esenţial.
Fie prin specializarea aptitudinilor sufleteşti subconştiente, fie prin tăria excepţională a puterii aperceptive şi raţionale, popoarele ajung a se deosebi într'un fel — am putea zice termic: unele cu sânge rece, luna masculină, soarele feminin, — altele tocmai dimpotrivă. Identitatea construcţiei generale, psihofisiologice, la toate rassele omeneşti creează substratul sufletesc universal valabil al tuturor civilizaţiilor. Legea cosmică a diferenţierei aptitudinilor până chiar şi în organele perechi ale aceluiaşi individ, creează, pe baza factorilor multipli de influenţă a pământului asupra omului, potente şi nuanţe etnospihologice, nenumărat de variate.
Mijlocul unic de a accentua diferenţialul e acela de a intensifică genericul. Lărgind şi aprofundând cultura noastră de simpli oameni ca oricari alţii, devenind cât mai spiritualizaţi ca cetăţeni ai lumii, subconştientul specific-naţional din noi, care colorează fatal oricare creaţie superioară de artă, filosofie ori ştiinţă, din pricina precumpănirei instinctului asupra inteligenţei în orice inspiraţie
81
nouă (altfel cei mai erudiţi ar fi cei mai geniali, pe când dimpotrivă geniul procede prin inspiraţie transcedentală), subconştientul, zic, are un câmp mult mai vast de manifestare, atât intensivă cât şi extensivă.
Dar mai mult de cât atât. Dela etnografic Ia cultural nici nu e punte de trecere. Etnograficul e ceva definitiv, milenar şi universal, rezultat ultim al geniului popular natural. Etnograficul exprimă o concepţie etică, estetică şi metafisică asupra lumei şi vieţii ca rezultat al unei experienţe multiseculare: atât ideile cât şi formele lui alcătuesc o lume aparte, din care nu este trecere: precum nu este trecere dela civilizaţia Laponilor la cea a Elenilor. Culturalul e ceva abstract, simbolic, artificial. Culturalul e rezultatul spiritualizării aristocratic-idealiste pe cale de antrenament şi selecţie forţată într'un spaţiu şi timp dat. Etnograficul pleacă dela instincte. Culturalul pleacă dela idei. Culturalul e mereu schimbător în rafinata evoluţie spre cât mai complex a ideilor creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minuţios tradiţionalism. Necesităţile vieţii spirituale superioare sunt total necunoscute vieţii etnografice. A luâ valori şi forme etnografice pentru a exprima valori şi forme culturale, înseamnă a confundă iremediabil două stări de suflet total disparate şi a crea un monstru de civilizaţie falsă. Nu forma creează ideea, ci ideea îşi caută forma. Culturalul ca forme concrete e exclusiv rezultatul gândirei superioare solitare, născute prin generaţie spontanee, din legea cosmică a diferen-ţierei, calitative şi intensive, aplicată indivizilor izolaţi. Tonalitatea, nuanţa, ritmul creaţiei acesteia superioare, sunt date* fireşte, de pasta psihofiziologică diferită a nenumăratelor organisme sociale, care sunt rassele şi popoarele. Al aceiaşi idee de templu, ori de statue, ori de imn liric, ori de contract social-politic, exprimată de marii creatori ai culturilor originale, capetele geniale ale naţiunilor, total diferit, nu după mentalităţi individuale, ci naţionale: această diferenţă e cu atât mai inconştientă, cu cât creatorul e mai desăvârşit. In adevăr singura muncă, singura grijă şi suferinţă a creatorului e de a da formă deplin corespunzătoare gândului câre-1 frământă. Iar gândul acesta nu este un gând social, politic ori naţional, ci e un gând specific creaţiei: compozitorul gândeşte muzical, sculptorul gândeşte plastic, poetul gândeşte simbolic. « Limbile » acestea specifice sunt intraductibile dintr'una într'alta. Creatori foarte eloquenţi în limba lor, plastică, muzicală, simbolică, sunt total afasici în limba noastră practic-utilitară a necesităţilor vegetative ale vieţii, ca şi în limba metafizică a cetăţenilor republicei lui Platon.
Cea mai evidentă dovadă a stării noastre spirituale înapoiate e confuzia care se face între etnografia românească şi arta ori gân -
I direa superioară-culturală românească. Ai noştri înţeleg o prelungire
I directă a etnograficului în cultural, a popularului în artisticul-filo-
I sofic, în loc să le înţeleagă ca două lumi diferite cari au contact
între ele, nu direct, ci prin intermediul altor lumi; care sunt etapele treptate ale spiritualizării colectiv-individuale: prin propagarea unei anume religii a unui nou complex de idei: cum a fost, în alte locuri şi timpuri: cultura superioară medievală, cultura superioară a renaşterei, etc, în diferitele lor faze, crescute treptat din forţele vii, singular-geniale, populare, ale naţiunilor, diferit colorate la diferitele naţiuni, dar deopotrivă de abstract fecundate dela artificial la natural, iar nu dela popular la artistic-filosofic.
Avem dară de intensificat în tinerimea care aleargă la luminile noastre nu ceea ce e ţărănesc în ei, ci ceea ce e general-omenesc. Dar această culturalizare a intelectualităţii noastre născânde nu are a se face prin antrenamentul spiritual cu cultura unei anume naţiuni predilecte. A încercă să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greşală analoagă aceleia, mai înainte atinse, a etno-grafizării creaţiilor abstracte. Căci cultura acestor naţiuni este ceva ' organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de
I al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim nişte
) simple animale mimetice, dacă am căută să gândim cultural ca
i Francezul, Englezul, Germanul, contemporan, ori istoric. Cul-
| tura unei naţiuni se naşte din ciocnirea unor influenţe ideologice
streine, forţat ori de bună voe, cu instinctul creator naţional. ! Cu cât însă un popor este mai tânăr, cu atât el e mai expus să ia
! expresia formală drept idee. Ori forma este ceva neasimilabil:
ea este interpretarea naţională, specifică, a ideei pure. Ideea singură e asimilabilă fiindcă e general-omenească. Ideea catedralei gotice în Franţa şi Italia e ca ferment aceeaşi, ca întruchipare total diversă. Noi avem a oferi instinctului creator al naţiunii noastre idei, iar nu forme. Şi ideile vor fi imediat roditoare, pe când formele vor fi sterile. Idei în sine, idei artistice, ştiinţifice, filosofice, sociale, politice, în perpetuitatea lor — critic văzută — de transsubstanţializare infinit de variată. \ Nu cultura superioară a unei naţiuni, ci cultura a cât mai multor
naţiuni, are a ne interesă. Numai aşâ putem ucide mimetismul ieften al formelor, şi silim la gândire, la luare de poziţie personală originală. Cultură istorică deci, mergând mână în mână cu cultura filosofică şi cea artistică, toate general-umane, iar nu singularizat naţionale, cu atitudine servil-colonială faţă de ele.
Ideile pure, care circulă în spaţiul geografic-uman şi în timpul istoric-uman, cu ajutorul marilor genii creatoare, în care ele aprind
82
83
focul luptei pentru transsubstanţializare a gândului abstract în formă concretă, — sunt active în indivizi şi naţiuni în cele două feluri etern creatoare de energie: simpatetic — prin iubirea faţă de noul gând — sau, repulsiv, prin ura şi combaterea noului gând, adică — din ciocnire — prin crearea antitetică a altui gând. Şi într'un caz şi într'altul rezultatul final e tot crearea. Decât, că în cazul urei, drumul până la creare e mai lung şi cheltuiala de energie mai mare. Firesc, indivizii, şi după ei, popoarele, iau mai bucuros drumul cel dintâi, al iubirei.
Ideea-mamă a întregei culturi româneşti, e ideea romană. Cultura noastră naţională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizaţie vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe odată cu descoperirea Romei. Roma ne descoperise pe noi încă din întunecatul ev mediu. Dar noi nu reacţionasem. Dimpotrivă noi am descoperit-o simultan, pe căi diferite, dar cu efecte ful-gerător-creatoare identice, în toate cele trei ţări româneşti ale Daciei — deplin — abia în secolul al XVII-lea. Istoriografia românească din Moldova, Ardeal şi Ţara Românească e creatoarea conştiinţei naţionale superior culturale a poporului nostru. Iar această conştiinţă naţională superioară aprinde fără întârziere — pe cale simpatetică — sufletul primitiv-natural al naţiunei fiice cu dorinţe, impulsii, tendinţe violent răscolitoare de gânduri. Legătura cu Roma-mamă e făcută întâi — multă vreme — prin sora italiană, apoi marele foc sacru al ideei pure, încinge întreaga Francie. De la 1789 până azi ideea culturală creatoare romană e activă în naţiunea noastră prin mijlocirea Franciei. încercările antiquaric latine ca şi cele romantic italofile — de legătură nouă cu gândul roman — n'au creat nimic trainic.
Dar ideile culturale romane — propriu zis, cultural antice, greco-romane — nu sunt azi exclusiva proprietate spirituală a Franciei. întreaga lume europeană şi americană — am putea zice Întreaga lume civilizată — latină, germană, anglosaxonă — trăeşte cu idei romane. O exclusivitate a inspiraţiei noastre prin Francia, ne-ar duce — prelungită prea mult — la situaţia intolerabilă de colonie culturală franceză. Ideea romană trebue deci readusă la puritatea ei principiară, impregnată cât mai mult de sufletul ei originar-antic, eleno-roman, iar reacţiunea noastră faţă de această idee trebue din ce în ce mai mult intensificată naţional-daco-ro-mari, liber inspirată de sufletul nostru nefalsificat, nemanierat cu diferite influenţe exclusive contemporane. Clarificându-ne şi aprofundându-ne mintea noastră cu experienţa ideologică universală — fiecare naţiune făcând să vibreze în noi, puternic, o altă coardă — lăsând iubirea noastră instinctivă pentru Roma să coloreze după legile ei, fatale, creaţiile noastre, vom avea dat
84
substratul larg omenesc al inspiraţiei culturale creatoare prin ciocnirea cu alte gânduri — diverse de cel românesc.
împlinirea însă a chiar actului creărei trebue să fie cea mai sălbatecă liberare de tot balastul, de toată schelăria, pe care ne-am urcat, spre a privi cât mai departe şi cât mai adânc, în lume. Suprema despersonalizare, desnaţionalizare, destendenţionalizare, trebue să fie actul de purificare, precursor creărei. înaintea ideei pure: de filosofie, artă, ştiinţă, trebue să stea omul pur de orice intenţii trecător lumeşti. Din unirea sufletului lui imaculat de cele pământeşti, cu ideea pură, se va naşte — potrivit legilor supreme, incontrolabile şi neguvernabile de noi — opera nouă: asemănân-du-se — ca eternă valabilitate, umană — cu mama ei, ideea, — şi asemănându-se — ca înfăţişare formală, naţională — cu tatăl ei, creatorul.
Nu romanizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman, va crea suprema splendoare a culturei creatoare româneşti. Acordarea întru eternul omenesc a creatorului îl va face să crească până la simbolul veciniciei fiecare element superior prelucrabil al vieţii noastre naţionale. Şi cântăreţi divini ai frumosului, profeţi incomparabili ai adevărului, vor da viziunea sublimului, în formă tran-scedental ritmată română, tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor.
Dar pentru a ajunge acolo, ca naţiunea noastră să trăiască universal-uman, confraternitatea. Universităţii noastre trebue să convertească întreaga naţiune la cultul ideei pure. Dematerializare fără cruţare; spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a realităţii naţionale pentru ce are etern în ea; activitate missiona-rică social-culturală, adânc iubitoare, pentru prepararea întregei mulţimi a fraţilor, cu taina cea mare a naşterei geniilor noastre, universale: iată uriaşa sarcină care apasă pe umerii noştri de adevăraţi părinţi ai naţiunei.
Şi după cum trupul omenesc, pentru a se mişcă în spaţiul terestru, are nevoe să ia anume atitudini, la cari e treptat-treptat antrenat în viaţă: pe pământ, în mers, alergat, urcat, — in apă, înnotând, — tot astfel sufletul pentru a se mişcă în lumea ideilor are nu mai puţin nevoe să fie iniţiat în atitudinile necesare, imperativ obligatorii şi total diferite unele de altele, — atitudini cari singure pun sufletul în stare de a primi şi a dă ideile pure, cari, ca atomii în Cosmos, alcătuesc vibrarea vieţii etern conştiente de sine: atitudinea religios-lirică, cea ritmic-muzicală, cea poetic-plastică, cea filosofică-tragică, cea ştiinţifică-arhitectonică, cea
85
istorică-epică-dramatiţ, ^
practică-politică.       '\ cea socială-culturală, ori, în sfârşit, cea
Maeştrii atitudini) în lumea ideilor, treb^''r sufletului, iniţiatorii în taina mişcării suferinţă, închinare, sa fim n°i, cei cari prin ştiinţă, experienţă, singure mişcări in luft!^ ^°8^ binecuvântaţi cu darul măcar al unei la fiecare, vor încerc^ ^a imensă a gândurilor. Discipulii vor intră din noi, şi, sau vor va acordarea sufletului cu atitudinea fiecăruia sau, vor căută mai de» armonios de contactul cu ideia cea nouă, fletului lor, individui!^rte atitudinea deplin Înrudită alcătuirei su-
Nenorocita identif: • şi apoi a acestuia insţ.';.are a sufletului, cu trupul in care trăeşte, raţionalismul feroce ^' cu materia inertă, a făcut să se piardă, în înţelegerea originei ' .^rivial-materialist, modern, până şi însăşi Istoria, Arta, sunt asC^ndurilor noastre fundamentale. Filosofia, cal — pe cale aşa 3, *i ştiinţe care se inoculează, ca un ser medi-celui nechemat, deo»^ metodică — în creerul celui chemat şi rice, sunt dresate cu [Hrivă. Suflete total nefilosofice, ori neisto-matematici ? — şi suw^asila ca atare — nu se dresează oare şi cai sunt aruncaţi în viat ^e monştri pseudoumani, numiţi specialişti, Şi aşâ va suferi omenj socială spre a neferici la rându-le pe alţii, întoarce la divina doi/ea' ^ara putinţă de îndreptare, cât nu se va punerea la încercare ^fină a iniţiării afinitar-elective în idee, prin capitale, spre a şi-o 31 Sufletului adolescent cu atitudinile spirituale lui se pierde ca o not^ge — Prin iubire — pe aceia în care sufletul
Cum omul care a'.'n acordul perfect, la prima vedere a vast a^ 0 vieaia într'o strâmtă vale de munte, dă înapoi speriat căiu^ui spaţiu liber, ce-1 dă orizontul mării, se va care să-i mărginească ^ndu-şi sprijin în cel mai apropiat obstacol visând de infinit, se .privirea, cum sufletul nostru însuşi, mereu scufundă în haos,' câr, ,^ totuşi înapoi cu groază şi i se pare că se ultima stea văzută, şi n ceri să gândească la ce poate fi dincolo de fără hotar, — asâ se ^ mereu mai departe, dincolo, fără oprire şi noştri, când din cuţit ^a aiurită înapoi mintea contemporanilor ordonate şi cuprinz^le sistematice cu cea mai perfectă metodă lumii şi vieţii, — e s^.,l(i întreaga înţelepciune ştiinţifică asupra solitar, intuitiv-vizio^'^să de marile izbucniri ale geniului creator cunoştinţă de anarhit<r m natură şi în sufletul omului, spre a luă nou aspect al formei      lui descoperire, fără fişe şi rafturi, a unui
Ci viaţa adevărat^" ai ideei universale, sufletul omului s'a tt> e a inspiraţilor. Când pentru întâia dată iubirei, a fricei, a oV'2^ 1R viaţa conştientă în lume, turburarea liric, religios, politic ^niei, a necunoaşterei, i-a acordat sufletul în minte, ca şi form^ Ştiinţific, şi gândul care i-a fulgerat atunci fierbinte, pătrunsă toată de vibrarea vieţii
86
inchise într'insa, scurt lapidară, pentru că vulcanică, au fost expresia vecinic-valabilă, pentru toţi muritorii cari au mai trăit în lume. Şi tot aşâ când întâia dată sufletul omului s'a deşteptat' din credinţa în minune, când ochii săi au putut privi tăios şi rece asupra vieţii şi morţii, gândul filosofic, ideea ordonatoare a tuturor apariţiilor în Cosmos, s'a născut complet înarmată, ca Pallas din capul lui Zeus. Iar frângerea speranţei umane, brutala desminţire a copilăreştilor noastre planuri de fericire trainică pe pământul plin de durere, a născut cântecul tragic.
Priveşte pe creator la lucru: « fragmentul acesta de lume e frumos: şi anume aşâ, şi aşâ »: şi omul imită natura mereu şi mereu mai deplin, — ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuşi Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Şi ca Dumnezeu creează şi el viaţă din lutul inform. Şi bucuria pe care omul o are de a Înţelege toate, li dă mişcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte: în cadenţe, In versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.
Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai deplin şi mai adânc lumea şi viaţa, e însă biruirea inerţiei materiei. Fiecare creaţie nouă îşi are ca început aceiaşi inspiraţie subconştientă, transcedentală, vulcanică, pe care a avut-o şi primul om, Înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideia de foc iniţială. Şi de multa preocupare de formă, rătăciţii în lumea gândurilor, cei ce n'au iubit nici odată ideea, cred că doar forma e totul. Şi lumea contemporană întreagă trăeşte o vreme a formelor, a idolilor morţi luaţi drept zeii înşişi şi toată ştiinţa şi filosofia şi arta nu mai e decât t ^ră morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstrueşte un corp, tot astfel un membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat in şcoli, compune cu uşurinţă, repeziciune şi perfectă linişte de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toţi oamenii aceştia şti din chinul creării sub imperiul demonului lăuntric ? De marea suferinţă a exteriorizării ideei, care-şi cere inexorabil trupul, in care să se coboare în lume ? Dar şi de nebuna jubilare a găsirei armoniei între gândul nou şi materia inertă biruită, în veci nu vor şti banausii, a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.
Şi Alexandrinismul acesta contemporan, care nu mai vede In lume decât probleme de forme şi metode, nu e în esenţa lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puţine şi slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în faţa lumii şi vieţii e luată din cărţi şi tradiţii, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui
87
să ştie că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideei, orice metodă numai un plan personal şi pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanţializareâ ideei. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, tUrtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăsneşte să sboare: i se pare chiar ridicol să încerce a sbura. Cercetarea realităţii vieţii se identifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual, care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singură conştientă de sine şi de Cosmos, căci omul e singUrui animal cosmic, pe care până acum l'a creat Raţiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. întreaga viaţă a sufletului nu mai are — pentru contemporan — de cât un sens descriptiv. Redarea precisă, amănunţită, a impresiilor simţurilor animalice. Un sensualism trivial şi neinteligent. Munţi de material informativ-descriptiv, fără o singură idee subsumator-spirituală inlăuntrul materiei.
Şi până şi atitudinea istorică, adică sintetizator-evolutivă a gândului, ca şi atitudinea filosofică, adică valorificator cosmică a lumii şi vieţii, au decăzut la o simplă atitudinea utilitar practică, de urmărire a faptelor şi ideilor Umane ca a unor simple materiale brute, clasificate, etichetate şi îmmagazinate metodic ca nişte fosile găsite în pământ şi expuse ap0j paleontologic. A face ştiinţă astăzi se chiamă «a strânge materiale». Se uită că nu poate strânge materialul decât acela care-l înţelege şi valorifică princi-piar, cauzal, efectiv. Real-criticiSrnul înţelept' ca gând prim, şi vechiu ca însuşi Socrates, deplin îndreptăţit ca sistem de înţelegere a lumii, numai pe baza perfectei şj adâncei ei cunoaşteri efective, a dus în epigonii de astăzi, la un hamalâc stupid al tuturor nechemaţilor, cari adună fără nici un spirit superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce le cade sub simţuri, fiindu-le total indiferent şi neinteligibil de-i caracteristic, ori'zadarnic şi mut.
Confraternitatea Universităţii noastre trebue să înţeleagă viaţa ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însufleţire, spiritualizare, a întregei noastre munci ordonat în viaţă. Iar spiritualizarea aceasta a vieţii, valorificată după unitatea de măsură supremă: etern valabilul vjman, să fie legea perpetuă a deosebirei inertului de viu, animancujui de uman, naturalului de cultural, materialului de spiritual. Intru început erâ raţiunea supremă. Şi raţiunea supremă erâ la Dumnezeu şi Dumnezeu erâ raţiunea supremă. Socrates, Platon, Zenon, Ioan şi Kant n'au putut găsi altă înţelepciune de cât aceasta! Dar îii viaţa-spirit, în piaţa-ne-moarte e cuprinsă^ însăşi legea de existenţă a' Cosmo sului. Şi ridicîndu-ne din ţărâna
care ne trage la dânsa, procla-
mându-ne una cu spiritul viu al Lumii  noi impiinim comanda-
88
mentul legii vieţii pe pământ: dela sub-om, la om, dela om, la zeu.
Şi toată puterea, latentă în naţiunea noastră, de creare nouă, de luminare al lumii cu o nouă lumină, are a fi fructificată de acest gând al sublimului. Din iubirea pentru ideea forţă, din avântul către idealul vieţii biruitoare a morţii se va naşte singura formă, singura existenţă concretă a supremei nOastre culturi, care în trecerea mileniilor de viaţă umană, să dea nemurirea vieţii spirituale etern-valabile, şi faptei geniului naţiunii noastre. Şi cum nimeni nu ştie ziua şi ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârşească în viaţa trupului, e graba mare ca sufletul naţiunei mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s'a trezit la viaţă.
Desfă-ţi dară aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur sborul în ţările senine şi curate. De acolo ochii tăi vor vedea, încă mai limpede, întreaga icoană a lumii şi vieţii, dar nu vei mai respiră miasmele aducătoare de somn, inerţie şi moarte ale putreziciunii materiei care dospeşte în adâncuri. Şi solitudinea calmă a cerului te va reînvăţâ olimpicul ritm constant al eternului, neturburat de moarte, al legilor vecine după care trăeşte Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spaţiile interastrale, se răsfrâng in sufletul nostru ideile, spiritul, viaţa.
* Lecţie de deschidere a cursurilor de istorie antică şi de istoria artelor ţinute în semestrul de iarnă MCMXIX-MCMXX la Universitatea din Cluj cetită în ziua de III Noiembrie MCMXIX.
PETRE ANDREI
Criza culturii şi rolul Universităţii
Niciodată în decursul veacurilor nu a avut filosofia un caracter mai antropocentric decât în zilele noastre. Ceiace pentru Feu-erbach era un ideal, acum a devenit o realitate, căci dorinţa lui de a umaniza filosofia în mod absolut atribuindu-i ca obiect de cercetare numai pe om şi în special pe omul politic-social, consti-tue caracterul principal al gândirii secolului al 20-lea. Antropocentrismul acesta filosofic nu este însă de natură metafizică, ci mai mult epistemologică, pentrucă numai cercetarea ştiinţifică-filosofică are drept punct central pe om. Prin urmare, omul e centrul filosofiei, nu şi al universului.
Dar pentrucă omul este, prin natura sa, social, pentrucă individul este un produs al comunităţii, din care face parte, toată atenţia cercetătorilor se îndreaptă spre omul social, spre societate. Deaceia secolul al 20-lea este socientric sau, cum i-a spus M. E. Ro-binson \ este era sociologiei. Cauzele dezvoltării extraordinare ale acestui sociocentrism sunt, în primul rând progresul şi influenţa, alcătuirilor omeneşti, la aşezămintelor sociale. Turgol a văzut just afirmând ca o lege istorică generală că odată cu îmblânzirea moravurilor şi cu progresul intelectual instituţiile sociale se dezvoltă şi se perfecţionează. într'adevăr, nici odată structura societăţii nu a fost mai complexă şi mai diferenţiată ca azi şi niciodată relaţiile sociale nu au fost mai variate şi mai multiple. Indiviul, conştient de personalitatea şi de interesele sale, se zbate mereu şi încearcă să-şi afirme rolul şi drepturile sale proprii faţă de^omuni'tate. Conflictul dintre capital şi muncă, lupta dintre clase—iată o sumă de probleme, pe care noi le trăim în realitate şi faţă de care nu sîntem numai nişte simpli spectatori obiectivi. In al doilea rând, războiul mondial a răsturnat ceva din vechea ordine socială, a adus concepţii şi
preocupări nouă. Consecinţele războiului acesta s'au întins asupra vieţii întregi, ele au influenţat cugetarea şi cultura în genere. Atâta încordare de nervi şi atâta cheltuire de energie psihică a necesitat acest războiu. încât s'a zdruncinat profund sufletul omenesc si pare-se că s'au atins chiar izvoarele lui productive. Din această cauză cultura întreagă suferă; azi nu se mai crează valori care să se impună tuturor, nu se mai constată idealismul creator de altă dată, nu se mai văd speranţe, ci din contra, se fac prevestiri sinistre pentru cultura timpului nostru.
Spengler2, cercetând culturile trecutului, găseşte că toate au murit atunci când sufletul, din care au provenit ele, s'a epuizat. S'au perindat astfel în trecut culturi cu caractere diferite: cultura indiană cu ascetismul ei măreţ, cultura egipteană, arabă, greacă, romană — toate pe rând au dispărut pentru a nu mai reveni niciodată. Au pierit pentrucă sufletul popoarelor s'a epuizat, nu a mai avut putere de creaţiune. Spengler, bazîndu-se pe ideia necesităţii morţii, a destinului fatal, prezice şi moartea culturii noastre, a culturii pe care el o numeşte faustică, pentrucă e o cultură a voinţii, a afirmării eului, a luptei. Dar ce semne îndreptăţesc această prevestire spengleriană ?
In primul rând, viaţa, pe care o trăim noi astăzi, nu mai seamănă cu cea din trecut. Se constată acum tendinţa către o viaţă extensivă, către superficialitate şi variaţie. In locul gândirii creatoare predomină sentimentul uşuratec, care de multe ori mrge până la degradarea absolută a vieţii. Filosofia sistematică, profundă, nu mai preocupă spiritele ca altădată. Arta deasemenea nu mai expune ceiace e profund şi general omenesc, ea nu mai vrea să înfăţişeze ceiace depăşeşte prezentul, şi să creeze valori umane generale, ci se mulţumeşte cu momentul trecător, ea expune ceiace izbeşte mai cu tărie nervii obosiţi ai generaţiei prezente. Un al doilea semn al decăderii, pe care îl accentuiază Spengler cu tărie este substituirea culturii prin civilizaţie.
Cultura este, după Spengler, ideia existenţii şi a valorilor realizabile; ea e o totalitate de posibilităţi interioare de creaţiune. Cultura se naşte atunci când se iveşte un suflet bogat în posibilităţi interioare de creaţiune, un suflet care poate prinde în forme determinate ceva din infinit — şi moare când acelaşi suflet şi-a epuizat forţele de creaţiune, când a realizat şi concretizat în anumite forme, în instituţii spaţiale, toate posibilităţile sale, când a produs limbă, credinţă, artă, stat, ştiinţă 3. Cultura, care şi-a realizat toate posibilităţile sale în spaţiu, înţepeneşte, devine civilizaţie. Astfel civilizaţia apare ca o totalitate de stări exterioare, ca o construcţie de forme moarte, devenite statice, ca un sfârşit al procesului de devenire culturală *. Cultura e dinamism, devenire,
90
91
viaţă, civilizaţia este ceva devenit, încremenit, mort. Cultura presupune o energie interioară, civilizaţia una exterioară 5. Se înţelege deci că secătuirea izvoarelor psihice interioare de creaţiune aduce moartea culturii.
Astăzi lumea se preocupă de extinderea civilizaţiei nu de sufletul creator de cultură. Tendinţa aceasta de înlocuire a culturii prin civilizaţie se manifestează în domeniul politic prin imperialism, prin năzuinţa de expansiune a puterii politice şi economice, prin tendinţa de a înăbuşi viaţa şi forţa creatoare a popoarelor mai slabe şi mai puţin numeroase. Şi aceasta este într'adevăr un semn de decădere al culturii umane ! Pe baza acestor considerente şi întemeiat pe aceste caractere ale vieţii noastre, prevesteşte Spengler sfârşitul culturii apusene.
Pesimismul lui Spengler nu este însă justificat. Cultura modernă trece printr'o grea criză, pe care o trăim cu toţii, dar e departe de a-şi fi epuizat izvoarele sale de creaţiune. Deaceia prevestirea lui Spengler nu se poate admite. Dar in ce constă această criză a culturii noastre? Care sunt semnele şi elementele ei?
Desprinzînd din forma haotică a vieţii de după războiu caracterele ei cele mai de seamă, Simmel * constată, în primul rând, o inversiune a raportului dintre mijloacele şi scopurile vieţii. Ceiace până nu demult constituia un mijloc pentru viaţa omenească a devenit acum un scop al ei. Bogăţia materială nu mai are acum o valoare relativă şi tranzitorie, ea nu mai este în serviciul unor scopuri superioare ale vieţii, ci a devenit ea însăşi scop. Valoarea şi demnitatea raţiunii, a cercetării speculative-ştiinţifice, a fost întunecată de goana după bogăţie. Deprecierea muncii intelectuale e dovada cea mai elocventă a acestei stări. Astăzi spiritele sunt preocupate de momentul actual, nu de întregul vieţii, deaceia nimeni nu mai apreciază momentele în raport cu o concepţie despre univers şi viaţă — ci toţi iau drept scopuri, drept valori ultime ceiace în realitate sunt numai nişte mijloace trecătoare.
In legătură cu acest prim caracter al vieţii de azi constatăm, în al doilea rând, un dureros conflict între cultura subiectivă şi cea obiectivă, între idealurile, aspiraţiunile, concepţia filosofică a individului creator de valori şi între produsele culturale create. Aceste produse sunt supuse acum unor aprecieri şi norme inferioare. Dacă scopul vieţii e material, se înţelege că prin prizma plăcerii senzibile şi a priceperii, pe care o poate da banul se apreciază cultura. In acest caz, creatorul produce supt imboldul nevoii materiale, produsele sale obiective nu mai sunt expresia culturii subiective. Gustul public determină o anumită speţă de creaţiune, de cultură, aceia care îi convine. Iată pentruce acum abundă şi
se impune o anumită literatură şi o anumită artă cu valoare momentană şi foarte adeseori dubioasă.
In sfîrşit un nou semn al crizei culturii moderne constă în faptul că procesul de perfecţionare a omului a rămas in urma perfecţionării lucrurilor. Aceasta e o adevărată contradicţie a culturii cu sine însăşi. Cultura trebue să arate modul cum poate utiliza omul forţele naturii, ea trebue să dezvolte conştiinţa valorii personalităţii umane. Dar astăzi se constată tocmai contrariul: tehnica s'a dezvoltat în mod extraordinar şi deşi ea e tot un produs al spiritului omenesc, totuşi noi nu mai avem conştiinţa superiorităţii noastre, ci ne simţim mici faţă de propriile noastre creaţiuni, ne simţim stăpîniţi de lucruri. Sufletul nostru pare că nu are în el forţe creatoare nouă, ca şi cum nimic nu s'ar fi perfecţionat în el. Noi am rămas nişte simple rotiţe într'un angrenaj mecanic uriaş. Din cauza acestui practicism gândirea speculativă, pură, a stagnat, a fost depreciată şi nu a mai creat acele frumoase concepţii din trecut, care să dee un caracter mai înalt timpului în care trăim. Spiritul timpului nostru este practic-analitic, nu ştiinţific-sintetic...
Aceiaşi criză o constatăm şi în domeniul culturii etice. Desigur că şi aici războiul a avut o parte covârşitoare de influenţă, căci dacă ne gândim puţin la momentele, pe care le-am trăit în războiu, şi la răsturnarea ordinei morale pe care o vedem, înţelegem că războiul ne-a impus o adaptare a spiritului la împrejurări nouă create de dânsul. Într'adevăr, în războiu viaţa nu mai înseamnă nimic, nimeni nu-şi mai făureşte planuri pentru viitor şi nimeni nu se mai preocupă de concepţia vieţii în genere. Viaţa nu mai este privită ca un tot care se realizează prin diferite n.^^ente fără caracter de sine stătător, chiar dacă există cazuri — şi desigur că sunt — ca acela descris de P. Bourget în romanul său Le sens de la mort. Un De Gallic creştin care să privească viaţa în între-| gimea ei şi prin această prizmă să considere moartea — totuşi
j nu e mai puţin adevărat că în războiu fiecare se bucură de mo-
mentul pe care îl trăeşte, fiecare, având mereu în faţă spectrul morţii, apreciază clipa şi nu se gândeşte la viaţă în genere. In al doilea rând: in faţa morţii nu există alegere de valori, ci, buni sau răi, inteligenţi sau proşti, toţi sunt material de luptă destinat pieirii sau victoriei. Din conştiinţa acestei lipse de valoare, fiecare | pierde ceva din sentimentul superiorităţii şi al moralităţii sale. Aşa
i se explică faptul că unii oameni superiori prin cultura lor au făcut
I totuşi fapte incompatibile cu această cultură. Lupta, sângele,
' dezvoltă în om mai mult bestialitatea,   făcând   să amuţească
i glasul umanităţii. Insfîrşit, in război încetează preocupările ştiin-
ţifice şi speculative, «inter arma silent Musae, ziceau cu drept cu-
92
vânt Romanii. Idealul de a impune adversarului voinţa ta, te faee să te gândşti la mijloacele cele mai potrivite pentru aceasta şi să creezi mai mult pentru distrugere şi dezarmonie, decât pentru progres şi armonie.
Pentru toată lumea,'viaţa a devenit acum o serie dinamică de momente; ea nu mai e privită ca un tot unitar, care se manifestă in forme diferite toate având însă in ele ceva comun, ci viaţa a devenit azi o juxtapunere de momente disparate, de excitaţii variate. «Omul pierde unitatea sa organică şi devine jocul vieţii senzaţiilor», zice cu dreptate Hammacher '. Astfel anarhia internă, morală, premerge anarhiei politico-sociale. In toate domeniile vieţii constatăm astăzi o tendinţă vădită către libertate către autonomie, dar nu în sensul de afirmare proprie a unor valori superioare, a unei personalităţi puternice, ci in sensul de distrugere a oricărei ordini de valori şi a oricărei regularităţi. Ceiace se ascunde adesea supt numele de autonomie e în realitate, în zilele noastre; tendinţa către descompunere şi anarhie.
Şi cu toate acestea, nu se poate vorbi despre moartea culturii moderne, ci numai de o grea criză şi iată pentruce: orice cultură este rezultatul unor posibilităţi psihice de creaţiune, a unei energii interioare şi numai când aceste au dispărut ea moare. Epuizarea forţelor de creaţiune ale unui popor pecetlueşte destinul lui. Dar astăzi constatăm că în sufletul apusean izvorul creaţiunii este mereu alimentat, pentrucă abia acum poporul începe să aspire către cultură; masele mari—rezerva creatoare — caută de acum înainte să se pună în valoare, ele incep să se aristocratizeze din punct de vedere cultural. Constatăm un vădit proces de ascensiune către cultură. Ştiinţa şi cultura sunt democratice prin tendinţa lor. deoarece adevărurile la care ajung ele nu cunosc deosebiri de rang social sau de avere, ele pot şi vor să fie împărtăşite tuturor; dar ele sunt aristocratice prin esenţa lor, căci nu sunt accesibile decât celor aleşi, celor bine înzestraţi spiritualiceşte. întotdeauna sistemele politice-culturale au avut o aristocraţie proprie, variabilă însă după împrejurările sociale. Astfel feudalitatea era caracterizată prin aristocraţia naşterii, capitalismul modern prin nobleţă banului, iar industrialismul contemporan creiazâ aristocraţia meritului şi a muncii. Ştiinţa are şi ea aristocraţia spiritului. Sche-lling spune: «în domeniul ştiinţii nu este democraţie şi cu atât mai puţin Ochlokraţie, ci aristocraţie în sensul cel mai nobil al cuvântului. Cei mai buni trebuie să domnească » \ Secolul al 20-lea cu simpotme atât de grave din punct de vedere spiritual, cu o criză aşa de acută a culturii are totuşi tendinţa de a crea o democraţie spirituală aristocratică, cu expresia lui L. Stein9. Nevoia de extindere a culturii trebuinţa de a pune în valoare
posibilităţi psihice nouă de creaţiune, se afirmă din ce in ce mai puternic,' opunându-se tendinţilor de distrugere a culturii. Ce sânt colegiile muncitoreşti din Anglia şi casele populare din Germania decât tocmai tendinţa de afirmare, de deşteptare pentru viaţa spirituală a maselor populare? Acestea vor să cucerească şi ştiinţa odată cu puterea politică. Ele sunt forţe nouă, care nu s'au manifestat încă, izvoare fecunde de creaţiuni culturale. Iată pentru ce nu poate pieri cultura modernă apuseană. Sânt încă posibilităţi de creaţiune în suflet.
In mod firesc ne punem însă întrebarea: această creştere extensivă a culturii nu aduce ea oare o scădere a intensităţii sale? Procesul de formare al unei aristocraţii intelectuale nouă, de răspîn-dire mai întâiu a culturii existente în masse pentru ca apoi ele să poată crea, trebue să fie întotdeauna paralel cu acela de cercetare şi de descoperire a adevărului ştiinţific. Răspândirea culturii nu trebuie să împiedice nici chiar momentan procesul de creare al ştiinţii şi al culturii in genere, ci creaţia culturii şi răspândirea ei trebue să fie paralele. « E un semn de grea boală a culturii, când se încearcă popularizarea ştiinţii înainte de cercetarea adevărului ei »10 zice Ed. Spranger. Mai mult încă, procesul de răspîndire al ştiinţii şi culturii e subordonat celui de creaţiune a ei. căci trebue să ai mai întâiu ceva pentru a împărtăşi şi altora din el.
Această nobilă misiune o are, în primul rând, Universitatea, institutul cel mai înalt de cultură din stat. Menirea Universităţii este să înveţe mai întâiu pe studenţi în mod istoric şi sistematic datele ştiinţii dobândite, să arate diferitele aspecte supt care au fost privite adevărurile în procesul lor de dezvoltare; în al doilea rând, Universitatea trebue să arate metoda de cercetare, de creaţiune, de lucru, pentru a duce mai departe datele ştiinţii şi ale culturii obiective. Ea trebue să dea ceiace Germanii numesc Konnen, putinţa de a colabora la crearea ştiinţii. Astfel îşi îndeplineşte Universitatea rolul ei de a răspândi şi de a crea cultura.
Universitătatea cuprinde profesori şi studenţi ea nu este insă o mare familie, cum s'a spus de atâtea ori în mod banal şi nici nu trebue să se vorbească de părinţi şi de copii sufleteşti. Studentul nu e un copil neresponsabil, ci lui trebue să i se acorde un rol mai mare şi mai nobil, el trebue să fie considerat ca tovarăşul profesorului său. Universitatea nu poate fi concepută altfel, dacă ţinem seamă de menirea ei, decât ca o tovărăşie de muncă intelectua-lă-ştiinţifică. Să nu se dea nici o interpretare socialistă acestei idei ci să se mediteze asupra chestiunii şi se va vedea că acesta trebue să fie adevăratul raport dintre profesor şi student. Pe amândoi ii însufleţeşte acelaşi ideal: adevărul; profesorul trebue să fie pilda zilnică a acestei âspiraţiuni, el trebue să insufle dragostea
94
95
de ştiinţă şi cultură, căutând a face din student un factor creator. Diviziunea muncii, între profesor şi student, devine astfel o comunitate a muncii, deoarece ambii lucrează la contruirea ştiinţii şi culturii. Din aceste raporturi de muncă comună se nasc anumite sentimente de respect reciproc al personalităţii şi al muncii, de prietenie ştiinţifică — unul dintre cele mai durabile şi mai înalte sentimente.
Universitatea creatoare şi răsâpnditoare de cultură poate indica prin argumentare ştiinţifică chiar mijloacele practice de realizare ale unor concepţii. Ea însă trebue să se ridice deasupra frământărilor şi zbuciumului vieţii politice, pentru a-şi păstra seni ă-tatea cugetării şi libertatea concepţiei. Dar desigur că Universitatea, oricât ar căuta ea să privească totul sub specie aeterni-tatis, nu poate sta departe nici de prefacerile social-politice. In Universitate e viaţă tinără, entuziastă, plină de energie, care caută să aibe întrebuinţare. Studentul nu poate să nu se amestece în diferitele curente sociale, el face deci in mod fatal politică, dar în acest caz i se cere studentului mai întâiu să nu facă aceasta in Universitate, ei in afară de dânsa şi in al doilea rând să fie conştient de ceiace face, să nu servească drept simplu instrument unor politicieni interesaţi, care vor să-i speculze şi să-i utilizeze in interesele lor electorale. în mişcarea babuvistă de după 1830 erau foarte mulţi tineri dar aceştia, poate chiar din cauza tinereţii, nu se preocupau de valoarea etică a programului, nici de eficacitatea mijloacelor preconizate, ci voiau numai să lucreze, să fie activi, în orice mod şi cu orice preţ. Universitatea, in caz de prefaceri sociale şi politice, trebue să dobândească şi ea un caracter militant, dar tot in direcţie ştiinţifică. Universitatea românească de exemplu, trebue să devină acum militantă în sensul de răspândire a culturii naţionale şi de creare a ştiinţii din care să se vadă puterea de creaţie a spiritului românesc. In situaţia politică europeană de după războiu, Universitatea românească trebue să lucreze în mod unitar, prin toate organele ei, pentru a atrage către cultura noastră toate inteligenţele şi pentru a arăta şi acelora, care privesc spre alte orizonturi, că noi avem o cultură şi mai ales că putem crea pentru viitor, în condiţii prielnice. Acest naţionalism cultural ni se impune tuturor ca o datorie absolută. Aşa poate şi trebue să devină militantă Universitatea.
Sufletul unei Universităţi este insă întotdeauna dragostea de ştiinţă, e acel Eros filozofic, cum îi zicea Pluton, e tendinţa către adevărul ideal şi către frumos, e aceia joie de connaître, cum i-a spus Thermier11. Ştiinţa ca atare nu cunoaşte frumos şi urât,
sfânt sau profan, ci numai adevărat sau falş — şi omul de ştiinţă nu trebue să fie călăuzit decât de dorinţa de adevăr. « In el nu trebue să existe decât o singură pasiune, pasiunea cunoştinţii obiective »12. Teoreticianul şi omul de studiu are numai «pasiunea problemei », a explicării, el omoară aproape fiinţa sa fizică
(pentru ca să triumfe spiritualitatea, el se ridică peste interesele şi legăturile momentului, pentru a privi lucrurile supt aspectul » lor general şi adevărat. Idealul ştiinţii şi al culturii e o nesăturată
I aspiraţie către adevăr, către absolut, către unitatea integrală
| din care s'au născut şi spre care par a tinde toate fenomenele,
i pe care le trăim. Urmărind un astfel de ideal, ştiinţa şi cultura au
| o înaltă valoare morală. « Structura etică a ştiinţii se bazează pe
j aceia că adevărul, pe care îl caută, prin mijloacele ei metodice, e
J un ideal pur superior, infinit în întreaga sa sferă », spune Ritschl19.
Şi tot aşa Durkheim crede că « ştiinţa nu este altceva decât conştiinţa ridicată la cel mai înalt grad de claritate a sa Deasemenea Poincare afirmă că ştiinţa « ne oferă un spectacol întotdeauna reînoit şi mereu mai vast. îndărătul a ceiace ne arată mare, ea | ne face să gândim ceva şi mai mare încă. Acest spectacol este
\ pentru noi o bucurie, dar o bucurie în care noi ne uităm pe noi
\ înşine ». In modul acesta noi subordonăm, tot ceiace e interes
j personal, adevărului1B. Tendinţa către adevăr şi realizarea trep-
| tată a lui dă omului conştiinţa valorii personalităţii proprii. Idea-
| Iul ştiinţific şi înţelegerea ştiinţii aduce liberarea omului de credinţa
\ oarbă şi necontrolată în alţii şi dă impulsiune pentru cercetarea
ţ prin sine însuşi şi prin autoritatea ştiinţii.
Dragostea de ştiinţă dezvoltă în genere iubirea umană, căci I « simţim că muncim pentru umanitate şi umanitatea ne devine
j mai scumpă     Dintr'un simplu concept social-moral, umanitatea
' devine astfel o forţă activă. Iubirea, prin natura ei, este creatoare,
căci ea produce valori. Poate pentru acest motiv a făcut Empe-\ docles din ea una din forţele cosmice cele mai de seamă. Ura,
j din contra, e negativă, căci ea distruge valori. Dacă din punct
| de vedere psihologic putem explica ura, din punct de vedere etic
1 trebue să o condamnăm. Călăuzită de această dragoste de adevăr
\ obiectiv, Universitatea trebue să facă educaţia generaţiilor de
| tineri studenţi. Nu trebue să uite însă nici profesorii, nici studenţii
i că nu e posibilă o astfel deeducaţie decât acolo unde este ştiinţă, adică
| acolo unde se caută şi se răspândeşte adevărul pur. Acest adevăr
I e o forţă vie, care poate pune stăpînire asupra sufletului omenesc.
Ştiinţa poate şi trebue să stăpânească pe om, să-i schimbe ideile lui vulgare despre lume şi viaţă, să pătrundă în suflet, să înobileze scopurile voinţii şi să determine direcţia gândirii. « In acest sens superior şi general au înţeles rolul lor marii maeştrii ai gândirii
06
97
din toate timpurile; aceasta e acel concept socrato-platonic, iubirea de Înţelepciune, de filosofie, care exprimă idealul oricărui om de ştiinţă ". Prin cunoştinţă ajunge omul la adevăr şi moralitate.
Dar una dintre condiţiile absolut necesare realizării ştiinţii este libertatea. S'a înţeles în mod foarte diferit această idee de libertate şi s'au încercat diferite teorii asupra ei, dar în genere se consideră liberă orice activitate omenească în care se manifestă fără presiunea unor forţe străine tendinţi şi idei proprii. Ştiinţa e liberă când este ea însăşi şi nu altceva, când poate aduna pentru datele şi soluţiile ei orice dovezi şi când nu se pune în slujba unui scop impus 1S. E liberă ştiinţa şi cultura când e izvorâtă şi călăuzită numai de obiectivitate. Spinoza pune ca regulă generală pentru ajungerea la adevăr non ridere, non fiere, nec contemnere sed in-telligere. Ştiinţa e liberă când stă departe de patimă, de porniri subiective, căci altminteri ea se deformează, nu mai este ea însăşi şi devine altceva.
Libertatea academică, despre care se vorbeşte atât de mult şi care e atât de apreciată azi, nu trebue confundată însă cu anar-nia, căci libertatea nu este altceva decât acţiune conştientă în marginile legalităţii. Kant i-a fixat admirabil înţelesul arătând că libertatea şi legalitatea nu numai că nu se exclud, dar se presupun chiar. Libertatea academică e libertatea profesorului de a Preda adevărurile ştiinţifice, fără a fi îngrădit de concepţia vreunei autorităţi, e libertatea de a cerceta, fără a fi constrâns sau împiedicat de vreo forţă exterioară, e libertatea de conştiinţă şi dc ştiinţă a profesorului. Pentru studenţi — şi studente este, cum a spus Fichte, « numai acela care studiază » — libertatea academică nu este «libertatea de a nu face nimic, liberatatea de plăcere sau de mulţumire a patimelor, ci libertatea de a învăţa. Aceasta este adevărata libertate academică şi pentru exercitarea ei este deschisă studenţilor Universitatea », zice Virchow, intr'una din cuvântările sale inaugurale de Rectorat19. Studentul este liber de a-şi alege studiile de a şi le conduce cum vrea, de a cerceta şi învăţa nestingherit de nimeni. Şi atât.
înarmaţi cu convingerea adevărului obiectiv şi cu cunoştinţele, pe care le dă cercetarea ştiinţifică, studenţii pot deveni faeton de răspândire ai culturii în marile masse populare. Deşi studenţia este o stare trecătoare, în care totuşi studentul are oarecare prestigiu — căci el e orice în devenire, nu e ceva deja devenit, ceva închis în marginile unei profesiuni determinate — totuşi studentul poate face propagandă culturală. în ţara noastră săracă in intelectuali, studentul devine un factor de propăvăduire al culturii, dacă înţelege să dee şi altora din ceeace a învăţat el.
Criza culturii, despre care am vorbit mai înainte, criză, pe care o simţim şi noi în ţara noastră, pare că întunecă şi mai mult minţile noastre nu deajuns de luminate. Spiritul a pierdut cu totul stăpî-nirea asupra vieţii şi cultura noastră — mult, puţină, cât o avem— e ameninţată să piară. Profesorii şi studenţii au datoria să vegheze pentru cultură să o creeze şi apoi să o răspândească în popor.
Ceeace Universitatea românească din Cluj numeşte «extensiunea universitară » este o operă culturală de cea mai mare importanţă şi profesorii, care au început această mişcare, merită în mod necondiţionat, stima oricărui Român conştient de datoria sa. în Austria începuse mai înainte o astfel de activitate Ludo Hartmann şi statul austriac a sprijinit-o cu putere. Dacă însă acolo s'a putut naşte, ca o reacţiune faţă de cultura academică, care avea o notă oarecum conservatoare, o mişcare culturală a poporului chiar la noi cultura trebuie răspândită de sus în jos, de la Universitate spre popor. Universităţii şi membrilor ei li incubă deci două datorii fundamentale: mai întâiu aceea de a face cercetări ştiinţifice, de a căuta adevărul şi de a crea cultura şi apoi de a o răspândi în popor. Ordinea în care le-am aşezat reprezintă în acelaş timp şi ierarhia lor — şi de aceasta trebue să ţină samă tinerii noştrii studenţi, căci nu poate fi sacrificată sau depreciată niciuna dintre ele. Deasemenea ei nu trebue să uite că prima lor datorie este să înveţe, să se pregătească în mod temeinic, deoarece pentru a învăţa pe alţii trebue ca mai întâiu tu însuţi să ştii.
E adevărat ceeace spune Goethe că a lucra e uşor, a gândi e greu, iar a te manifesta conform unor idei este incomod — dar aceasta e singura cale de acţiune conştientă, demnă de un intelectual.
Negreşit că mişcarea tinerimii universitare are un substrat social de o mare importanţă pentru noi, dar concepţia despre mijloacele de realizare ale idealului preconizat este foarte criticabilă. Dacă în ţările din Apus tinerimea e frământată de curente social-economice, — acolo există o mişcare proletară-socialistă şi alta burgheză a tinerimii — la noi singura direcţie de activitate până acum este cea naţională.
E adevărat că problema naţionalizării clasei mijlocii este pentru noi de o importanţă vitală, de oarece procesul de ascensiune socială se face acum brusc şi din cauza aceasta pătura conducătoare greu se poate reînoi cu elemente din clasa ţărănească, singura noastră rezervă de energie şi sănătate. Avem nevoie de o burghezie românească, din care să se recruteze treptat pe cale lentă şi conducătorii ţării noastre. Pentru acest motiv problema naţională trebue să preocupe spiritele dar nu e mai puţin adevărat că politica naţională cea mai cuminte şi cea mai eficace e cea constructivă, de ridicare a elementului băştinaş, fără a depăşi limitele
98
99
omeniei şi fără a înstrăina complect şi a ne face duşmanii ireductibili pe străini din ţară. Politica naţională trebue să fie conservativă, in sensul de păstrare a tradiţiei naţionale, a legăturii cu trecutul, a solidarităţii, dar şi evoluţionistă, adică de asimilare a elementelor străine. Naţiunea nu e ceva fix, format odată pentru totdeauna, ci o comunitate culturală, care se crează necontenit, în care pot intra indivizi de rase diferite, dar care îşi însuşesc aspiraţiile şi cultura naţiunii în lăuntru căreia trăesc. Şi cel mai eficace mijloc pentru realizarea   acestui   scop   este politica culturală.
Tinerimea are aici un câmp frumos de activitate, un mijloc civilizat şi moral de manifestare.
Şi dacă suntem cu adevărat patrioţi şi naţionalişti trebue să dorim ca Universitatea românească să fie aşa' cum doreşte Wells să fie Universitatea engleză pentru Anglia — adică o Universitate care să atragă la ea inteligenţele cele mai vii, voinţele cele mai solide şi să răspândească în lume cultura românească, pentru a împleti în firul multicolor românesc, pentru a împleti în firul multicolor al civilizaţiei mondiale şi drapelul românesc.
Probleme de sociologie, Editura Casa Şcoalelor, 1927.
1 M.E. Robinson, The sociologica) Era. The International Journal of Ethics, April 1913.
* Vezi «Viaţa Românească», 1923, nr. 8—9. Ari.II Bergson şi Spengler.
* Spengler, Untergang des Abendlandes. Bd. I, p. 144. 4 Spengler, Untergang des Abendlandes. Bd. I, p. 43.
5 Spengler, Untergang des Abendlandes. Bd. I, p. 50. .
• G. Simmel, Der Krieg und due geisligen Entscheidungen, 1917.
7 Hammacher, Hauptfragen der modernen Kultur, p. 102.
" Schelling, Das Wesen des akademischen Studiums, p. 35.
' L. Stein, Geistige Stromungen der Gegenwart.
18 Eduard Spranger, Lebensformen, 1922. VIII.
11 Thermier, Discursul pronunţat în şedinţa dela 26 Octombrie 1923 de către delegatul Acade'miei de ştiinţe la comemorarea morţilor Institutului Franţei.
11 Ed. Spranger, Lebensformen, Halle, 1921, p. 111.
13 O. Ritschl, Freie Wissenschatt, p. 25.
14 L. Durkheim, La Division du travail social, p. 14.
15 H. Poincare, Dernieres Pensees, Paris, 1913, p. 30. 14 H. Poincare, Dernieres Pen<=ees, Paris, 1913, p. 230.
17 Eduard Zeller, Vortrăge und Abhandlungen. Ueber akademische Lehren und Lernen 1884, p. 89.
18 O. Ritschl Freie Wissenschaft, 1905.
18 R. Virchow, Lernen und Forschen, 1892, p. 8.
ION VINEA
Purtătorii de condeiu
Scriitorul este un educator public, deşi nu se bucură de nici unul din privilegiile ce însoţesc viaţa oricărui dascăl. Omul care scrie, la noi cel puţin, sfîrşeşte avînd aerul că îşi cere scuze pentru faptul de a fi fost purtător al condeiului. Pretudindeni întîmpină privirea piezişă a opiniei publice născută printre rîndurile puternicei sale slove şi are parte numai de amărăciuni, ca orice părinte care-şi răsfaţă odrasla. Ce nu face gazetarul chiar, fie că în sufletul său poposeşte talentul, fie că pentru mintea sa nu luceşte decît lumina datoriei, pentru a satisface sutele de mii de ochi, ce-şi năpăstuiese privirile avide asupra coloanelor, ge rezumă frământarea unei epoci asupra titlurilor în care se încadrează viaţa ca un arc în încăperea măruntă a unei cutiuţe circulare, asupra paginilor in care zac sugrumate marile pasiuni; în care prin bare şi chenare îşi găsesc stăvilare torentele răscolitoare; in cari, întîmplări ce n-au vizitat încă ţinuturile vocabularelor, stau liniştiţi şi nemişcaţi ca fluturi într-un sectar. Ce nu face meşteşugul cuvlntu-lui, ciudatul şlefuitor, care din vorba vulgară şi inerentă, înarmat doar cu tăiuşul celei mai profunde pasiuni, trebuie să facă licurici sclipitori, şi să-i risipească, acolo unde obscuritatea e mai deasă? Unde nu caută, unde nu scormoneşte, prin ce meleaguri sfredelul fanteziei nu se răsuceşte pentru a găsi izvoarele senzaţionalului ! Gazetarul e un însoţitor nevăzut al vieţii altora, pe care o cunoaşte mai bine decît pe a sa, al unei vieţi pe care o petrece uneori pînă la barierele morţii, pentru a-i răpi giuvaerul unei întregi taine, pentru a-i smulge, discret sau cu violenţă, înspăi-mîntat sau cu sînge rece, şireagul misterios care-i împodobeşte gîtul; alteori, ca un scafandru a cărui mijloc nu e încins în frîn-ghia salvatoare, coboară pe treptele iluminatelor sale rînduri,
103
în oceanul turburător al existenţei şi desrădăcinează din funduri, | pe cari numai o singură dată le poate atinge, vieţuitoare nemai- | văzute, cărora le înlătură fulgerarea morţii, cărora le risipeşte j puterea ucigătoare a acestei jetature care este lumina zilei, prin |, descîntece şi miracole, ce izbutesc hipnotic în păienjenişul stări- t lor sale lăuntrice. Purtătorul de condei este ştafeta care străbate depărtările, ce despart ţinuturile concrete,  de mrejele viselor, realitatea rece, de năzuinţele supreme, întîmplarea trivială, de I simbolul fără umbră, fenomenul dat, de tîlcul său ascuns, dezordinea hazardului, de gestul suveran al ursitoarelor . . .
... Şi ce recunoaştere 11 întimpină pe acest neobosit căutător de aur în nisipul pe care, numai cu trei degete, îl vîntură, oriunde se găseşte pe lume? Ce răsplată, pentru cea mai nobilă trudă, ce binefacere, pentru muritorul, care fugăreşte razele de lumină, care se furişează în lumea nălucilor pe cari le conjură prin vrăji şi incantaţii să-şi desvăluie firea, să-şi descopere alcătuirea, să-şi destăinuia'scă misiunea ? Nici una. Scriitorul este un rege detronat.
* «Evenimentul Zilei», an. IV, nr. 1080, 14 mai 1942.
ION VINEA
Scris şi realitate
S-a vorbit mult şi în toate epocile despre greutatea cuvântului scris, despre forţa redutabilă a destăinuirilor multiplicate şi difuzate în public. Cu siguranţă că dacă cei vechi ar fi avut la în-demînă hîrtia volantă scrisă, istoria lumii şi-ar fi schimbat cursul. Ideile şi lucrurile noi vin încet, lipindu-se de conştiinţa noastră, ca vîrsta de trup, atît de nesimţit, încît trebuie, dacă vrem să ne dăm seama de drumul străbătut, să aruncăm o privire de ansamblu asupra unei lumi trecute.
Gazetele sînt cea mai limpede oglindă socială şi, fireşte, ele reflectă imaginile după natura construcţiei lor, adică a mentalităţii unei epoci. Gazetarii sînt pe lîngă cei ce conduc concret treburile publice, agenţii cei mai activi într-o societate • ei propagă ideile, răspindesc adevărul, spun cu grai răspicat ceea ce masele de-abia murmură instinct, avertizează, devenind purtătorii de cuvînt ai simţămintelor şi părerilor anonime. Presa trebuie eonsiderată ca o personificare a anonimatului, ca o concretizare a" imaterialului, ca o tălmăcire desluşită a hieroglifelor tăinuite In dorinţele nemărturisite ale oamenilor, în simţul lor de dreptate, care dibuieşte către o ştiinţă a cristalizării, în experienţele omeneşti, ce tind spre găsirea drumului drept.
. . . Fila asta pe care sînt imprimate semnele unui ev constituie dovada migălosului travaliu de cîrtiţă pe care îl fac mulţimile în goana lor neîncetată după cuceririle caracteristice umanităţii. Rîndurile unei pagini sînt galeriile subpămîntene săpate cu uneltele spiritului, ce n-are răgaz, lovit de blestemul cercetărilor fără fund.
In vremuri turburi, gazetăria se făcea anevoie şi ziaristul de talent trebuie mult mai mult decît altădată, să ia locul cronicarului pur şi simplu.
El e nevoit să păstreze cumpăna între datoria de sol şi de cetăţean; el e ţinut să niveleze asperităţile, el e constrîns de mult ori,
105
in aparenţă, să se împotrivească acelora pe cari îi reprezintă şi să găsească tonul just, pentru a cere maximum de ceea ce poate fi dat fără pericljtarea echilibrului, necesar dintre organizaţia de stat şi membrii componenţi. Adesea, gazetarul are o soartă ingrată, ezitind, parcă, pe pragul ce desparte două lumi, fiind şi de partea organizaţiei ş de partea mulţimilor cari o compun şi cari nu au, totdeauna, simţul măsurii, pe care nevoile şi momentele 11 impun. Purtătorul de cuvînt este omul, căruia lumea ii reproşează cel mai mult, fără să ţină seamă că el stă la intersecţia liniilor de conduită, că legea lui este ponderea, echilibrul, obiectivitatea, o obiectivitate care corespunde unor criterii mâi mult complexe decît adevărului brutal. Cetitorii ar vrea, poate, de multe ori, să cetească coloane în a căror albie să se rostogolească valurile zvonurilor senzaţionale, relatările fantastice ale celor mai frumoase aventuri sau dorinţele cele mai nerăbdătoare, ori aspiraţiile momentane cele mai îndrăzneţe şi în schimb îşi plimbă privile dezamăgite deasupra întîmplărilor, cari urmind un curs normal, nu răsplătesc decît, arareori, pe lector, cu surîsul rarităţii . . .
Gazetăria nu e totdeauna rudă de aproape cu literatura şi, prin urmare, ea trece, de cele mai multe ori, peste setea de ficţiune a muritorilor, ce nu văd în cuvlntul scris decît stînca din care, cindva, magicianul biblic, ajutat de bagheta circumstanţei, făcea să ţîşnească şuvoi de apă cerut de setea mulţimii. Din nefericire, viaţa şi legenda nu sînt ţinuturi limitrofe şi chiar dacă ar fi — vameşul meleagurilor de poveste cere un preţ prea scump ca să-ţi îngăduie incursiunea . . .
Realitatea este unul dintre criteriile fundamentale ale omului învestit cu puterea scrisului. Şi cînd spuneam realitate, trebuie să cugetăm mai atent la această vorbă al cărei înţeles nu poate fi minimalizat de cei ce se opresc în lumea limitată a definiţiei. Realitatea este largă şi ea cuprinde nu numai ceea ce se găseşte indicat întocmai ca de o etichetă pe sicriu, în dicţionar. Viaţa este un bazar imens al realităţilor de tot felul. în acest bazar nu există lucruri în sine, sau acel « dos Ding an sich » cum ii spunea înţeleptul din Koenigsberg. Intîmplarea, fenomenul, se împletesc cu momentul, cu situaţia, cu miliarde de imponderabile şi de date, care lalolaltă alcătuiesc o realitate indecompozabilă.
* « Evenimentul Zilei», an IV. nr. 1178, 21 august 1942.
Doctrina ţărănistă
Să-mi îngăduiţi mai întâiu două precizări: Scopul organizării ciclului de conferinţe asupra doctrinelor politice, d'e către Institutul Social Român, n'a fost să se aducă în discuţie publică ideile politice ale partidelor din România, ci să se ofere, într'un sistem, o serie de prelegeri teoretice privitoare ia doctrinele politice.
A doua precizare priveşte obiectul acestei conferinţe.
Fiind vorba de o doctrină nouă, care este chiar contestată ca atare şi formează baza ideologică a unui curent politic a cărui trăinicie este negată, este lesne de înţeles că este necesar să se deâ o fundamentare mai largă, decât s'ar cere unei prelegeri despre una din doctrinele consacrate: liberalism, conservatism sau socialism.
1. DOCTRINE ŞI PARTIDE POLITICE Ce este o doctrină politică ?
Elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepţie asupra situaţiei sociale sau şi asupra evoluţiei sociale, şi un ideal social.
Dar oare toate partidele politice trebuie să aibă o doctrină politică ?
Am putea împărţi partidele politice în:
1) Partidele oportuniste, care sunt orientate exclusiv după putere, pentru conducătorii lor, şi după avantajiile puterii, pentru aderenţi; 2) partide programatice, care sunt călăuzite de anume ţeluri concrete în legătură cu situaţiea socială dată; 3) partide de
108
idei generale, care sunt îndrumate de o concepţie asupra lumii şi 4) partide de clasă, care îşi stabilesc directiva politică după interesele unei clase sociale şi după rolul ei istoric in evoluţia socială 1.
Observăm, mai întâiu, că partidele programatice nu pot fi perfect separate de partidele de idei generale. Un partid de idei generale trebuie numai decât să aibă un program, dar un partid de program, nu e numai decât necesar să poseadă idei generale asupra lumii sau o concepţie asupra evoluţiei sociale. O deosebire precisă se poate descoperi, dacă se privesc partidele burgheze de o parte şi partidele muncitoreşti de alta.
Dintre partidele burgheze: liberalismul, conservatismul şi democratismul burghez clasic au avut o ideologie, insă partidele liberale, conservatoare, democrate contimporeane nu mai păstrează acea ideologie clasică şi nu şi-au putut crea alta nouă, devenind cu vremea partide programatice sau şi numai oportuniste. Partidele muncitoreşti însă au avut şi au o ideologie proprie — o concepţie asupra evoluţiei  sociale şi un ideal !
Dar toate partidele: oportuniste, programatice sau doctrinare, au ca bază de existenţă o anume structură socială, împărţirea societăţii in clase sociale. Deaceea, pentru înţelegerea fiinţei lor este necesar să se precizeze care sunt raporturile între clasele sociale şi partidele politice.
Clasele sociale şi partidele politice au condiţii de existenţă şi de acţiune deosebite. Clasele sociale sunt un produs al evoluţiei economice; desvoltarea lor are loc în sfera raporturilor economice, partidele politice îşi găsesc rostul lor în sfera raporturilor politice, a ordinei de Stat. Fiecare clasă, ca să-şi realizeze revendicările ei şi să influenţeze politiceşte ordinea de Stat, trebuie să-şi creeze o organizaţie politică, un partid. Nici într'un caz însă partidul nu se va identifică cu clasa socială. Necesitatea de a se valorifică politiceşte impune oricărui partide extinderea cadrelor sale, ca să-şi asigure o reprezentare în toate organele Statului. Partidul devine astfel o grupare de elemente eterogene din punct de vedere social, unite printr'o concepţie comună despre stările sau şi despre evoluţia societăţii şi printr'un ideal social comun.
Un partid de clasă reprezintă interesele unei anume clase, dar nu numai interesele acelei clase, şi cu cât mai puţin este alcătuit, exclusiv, din elemente aparţinând aceleaş clase, aderenţii săi fiind partizanii unui program, care nu conţine niciodată numai revendicări economice, ci şi anume concepţii politice şi filozofice şi se reazimă pe un ideal social.
In acest înţeles partidele muncitoreşti — socialiste sau ţărăneşti — sunt partide de clasă, ca şi partidele librale sau conser-
109
vatoare, cu deosebire că cele dintâi reprezintă in primul rând interesele muncitorimii sau ţărănimii, cele din urmă ale marilor şi mijlociilor proprietari sau ale burgheziei.
Apoi. pe când partidele socialiste şi ţărăneşti au un ideal social, urmăresc transformarea ordinei sociale, partidele liberale şi conservatoare luptă pentru păstrarea ordinei existente.
Această deosebire principală înrâureşte adânc doctrinele politice.
Am amintit că punctul de plecare al unei doctrine politice este o concepţie asupra stărilor sociale sau şi asupra evoluţiei sociale. Astfel liberalismul clasic socotea că din jocul liber al forţelor descătuşate prin prăbuşirea feudalismului, se clădeşte societatea nouă şi se realizează armonia socială cea mai desăvârşită. Conservatorismul avea ca idee fundamentală credinţa in existenţa unei ierarhii naturale şi, întrucât forţele sociale veneau să strâmbe această ierarhie naturală, conservatismul devenea sceptic asupra viitorului social, erâ pesimist, negă fără să afirme nimic.
2. LEGEA MARXISTĂ DE EVOLUŢIE SOCIALĂ. - REVIZIONISMUL ŞI POPORANISMUL RUS
Socialismul in schimb priveşte realitatea socială analizează originea şi desvoltarea sistemului capitalist, pe care este clădită societatea actuală, şi încercarea să stabilească o lege de evoluţie socială şi o prognoză asupra viitorului social.
Această lege, pe care trebuie să o cercetăm pentru a vedea dacă este sau nu exactă şi dacă putem să o aşezăm la temelia doctrinei noastre, a fost desvoltată în preambulul programului social democrat dela Erfurth din 1891.
în acest document se preconizează care ar fi tendinţele naturale de evoluţie a societăţii.
Aceste tendinţe sunt: în primul rând, decăderea fatală a exploatării mici, biruinţa tot aşa de fatală a exploatării mari în toate domeniile, despărţirea muncitorului de mijlocul lui de producţie, transformarea lui în proletar şi concentrarea mijloacelor acestora de producţie în manile capitaliştilor şi marilor proprietari. Paralel cu această desvoltare are loc o sporire extraordinară a producţiei prin desvoltarea tehnicii, care atinge culmile cele mai înalte.
Rezultatul acestui proces de evoluţie este că, de o parte, avem clasa capitaliştilor, cari acumulează averi din plus valoarea creată de muncă, şi de altă parte, clasa proletariatului, născută din proletarizarea  elementelor straturilor de   mijloc   şi   a ţărănimii.
11(1
în această situaţie se accentuiază lupta de clasă între cele două tabere, în care se desparte din ce in ce mai mult societatea: burghezia şi proletariatul. Aceste împrejurări se agreavează prin ivirea crizelor economice, care bântue în mod periodic societatea şi o prezintă in ochii tuturor, clădită pe temelii şubrede, având un viciu organic, în însăşi constituţia ei.
Sfârşitul acestei evoluţii vine dela sine: concentrarea mare a avuţiilor în mâinile capitaliştilor înlesneşte socializarea care face ca exploatarea mare să devină, dintr'un izvor de mizerie şi apăsare pentru clasele exploatate, un izvor de bună stare maximă şi desăvîrşire generală.
A cui poate să fie — încheia preambulul social democrat — această operă mare şi aducătoare de fericire pentru societate ? Numai a acelei clase care nu este interesată la menţinerea actualei ordini sociale, întemeiată pe proprietatea privată — a proletariatului, care are misiunea istorică să transforme societatea capitalistă în societate socialistă.
Se pune întrebarea: au verificat împrejurările istorice exactitatea acestei «legi » de evoluţie socială, pentru ca să o putem decreta ca legea naturală, care cârmuieşte destinele omenirii ?
Chiar în rândurile socialiste, Revizionismul s'a însărcinat să dovedească inexactitatea în atâtea şi atâtea puncte a acestei «legi » de evoluţie socială, iar programul social democrat dela Gorlitz, din 1921, în preambulul său, se mărgineşte să constate că există o tendinţă de concentrare capitalistă «a unei părţi însemnate » din mijloacele de producţie şi că proletarizarea nu e un fenomen general, ci limitat asupra unei masse într'adevăr largi a populaţiilor din Statele industriale.
Deci se neagă caracterul de lege generală a evoluţiei sociale, astfel cum erâ prezentată de teoria marxistă. Deasmenea, se părăseşte ideia misiunii istorice exclusive a proletariatului, de a transformă, el singur, ordinea socială de astăzi şi se precizează că această misiune ar cădea în sarcina tuturor claselor muncitoare, a muncitorilor manuali ca şi a muncitorilor intelectuali, a tuturor acelora cari îşi reazimă existenţa lor pe un venit din muncă. Iar sociologul social democrat H. Cunow, care a fost spiritur rector al acestei mişcări de revizuire a programului social-democrat, afirmă că « evoluţia socială nu urmează un drum drept, într'o anumită direcţie, ci urmează o linie în zig-zag şi că diferitele perioade ale evoluţiei sociale nu sunt totdeauna dominate de aceeaş lege de mişcare şi nici măcar nu sunt străbătute de aceeaş tendinţă de desvoltare »2.
Dacă « legea » de evoluţie marxistă n'a fost verificată de împrejurările istorice din Statele capitaliste, poate să mai fie accepţii
tată ca o prognoză sigură a desvoltării sociale a celorlalte popoare înapoiate ?
împotriva acestei generalizări a legii marxiste de evoluţie s'a ridicat, încă dela mijlocul veacului trecut, Poporanismul rus 3. Poporanismul rus împărtăşea idealul socialist, însă  afirmă că Rusia îşi are destinele ei socialiste, deosebite de acele ale Europei capitaliste, şi anume se credea că Rusia va evolua spre socialism fără să mai treacă prin faza capitalistă. Poporanismul rus îşi întemeia această prognoză de evoluţie socială pe următoarele consideraţii: Mai întâiu, în Rusia nu există capitalism, nici o burghezie şi nici un proletariat  puternic. Teoreticienii poporanismului au încercat a dovedi că nici nu erau posibilităţi de desvoltare a capitalismului în Rusia. Apoi o împrejurare specific  rusă, psihologia semicomunistă a clasei ţărăneşti ruse creată sub influenţa educatoare a mirului, a comunităţii agrare, îngăd uiâ credinţa că ţărănimea rusă erâ într'o situaţie prielnică asimilării idealului socialist, astfel încât cu ajutorul operei de propagandă a intelectualilor socialiştii se bazau pe ura adâncă ce există în ţăranul rus atât împotriva administraţiei de Stat, cât şi împotriva proprietarilor mari, precum şi pe convingerea răspândită în massele ţărăneşti că pământul trebuie să aparţină aceluia, care îl munceşte. Ei aşteptau, hotărît, ceasul când revoluţia va sosi. Revoltele ţărăneşti, care erau eudemice, le dădeau credinţa că o revoluţie socială se va produce şi nu erâ decât o singură dificultate, — care s'a arătat a fi aşâ de mare în timpul revoluţiei ruseşti ! — să se asigure ca revoluţia ţărănească să devie o revoluţie socialistă.
Deci, în esenţă se prevedea trecerea sigură, dela starea existentă a Rusiei direct la socialismul integral, ocolindu-se fază capitalismului, căci se negă chiar posibilitatea transformării ţărilor agrare înapoiate în ţări industriale. Acest punct este cu deosebire însemnat.
Negaţia aceasta se clădiâ pe credinţa că nu se poate defăşura o desvoltare industirală fără debuşeuri externe. Iar, debuşeiîrile externe fiind ocupate de Statele industriale capitaliste, ziceau po-poraniştii ruşi, popoarele care au venit prea târziu la « banchetul lumii » nu mai pot să se împărtăşească de bunătăţile sale. Astfel ţările agricole sunt condamnate să-şi aibă evoluţia lor proprie fără să mai treacă prin faza industrialismului.
împotriva acestei afirmaţii militează însă constatarea că industria capitalistă — fabrica, cartelul şi trustul industrial — s'a desvoltat în toate Statele agrare. Mai mult încă în Statele agrare înapoiate, s'a făcut un salt brusc dela industria casnică la fabrică: s'a transplantat cea mai desăvârşită cale de desvoltare industrială şi s'a înrădăcinat, în măsura în care a fost îngăduită de condiţiile
112
locale pentru fiecare ramură industrială în parte. De bună seamă, posibilitatea desvoltării industriilor capitaliste, în ţările agrare nu înseamnă dovedirea capacităţii lor de a se industrializa, şi cu atât mai puţin admiterea industrialismului ca o fază de evoluţie, prin care trebuie să treacă toate ţările agrare înapoiate.
în sfârşit, pentru o justă apreciere a acelei teze — a negaţiei capacităţii' de industrializare a ţărilor agrare — menţionăm că în teoria economică s'a produs şi teza antiindustrialismului . . . Statelor industriale. Această teză reprezentată în Germania de Adolf Wagner, Sering, Oldenberg; în Franţa de M eline, în Anglia de Ashley, afirmă că ţările agricole se vor industrializa şi se întreabă ce vor deveni atunci Statele industriale capitaliste: de unde îşi vor mai procură ele materiile prime când rezervoriile materiilor prime vor hrăni industriile desvoltate pe loc, şi mai cu seamă unde vor găsi debuşeuri pentru fabricatele lor, dacă aceste fabricate vor fi opera'industriei locale, a industrie, naţionale?
3. CLASA ŢĂRĂNEASCĂ ŞI ORDINEA SOCIALĂ CAPITALISTĂ
Examinarea legii marxiste asupra evoluţiei sociale şi a tezelor poporaniste îndreptăţeşte credinţa că o doctrină politică nu se poate întemeia pe o prognoză asupra evoluţiei sociale.
In consecinţă, doctrina ţărănistă nu poate află alt punct de orientare decât'o cunoaştere exactă a realităţilor sociale şi aten-dinţelor de evoluţie, care pot să fie întrevăzute de ştiinţa socială. Dar, înainte de toate, ca să dovedim dacă poate să existe o doctrină ţărănistă trebuie să ne întrebăm: este clasa ţărănească în stare să influenţeze politiceşte ordinea socială existentă într'un Stat agrar, şi în ce direcţie? Pentru aceasta este nevoie să stabilim dacă există o clasă ţărănească şi să cercetăm care este situaţia ei în societatea actuală capitalistă.
In acest scop vom examina mai întâiu care este influenţa capitalismului asupra desvoltării agriculturii şi în special asupra clasei ţărăneşti.
Ceeace se poate, astăzi afirmă ştiinţific este că evoluţia în agricultură duce cu o forţă elementară către biruinţa exploatării mici, ca forma superioară de producţie agricolă, contrar, prin urmare, evoluţiei industriale şi a celorlalte ramuri de activitate economică, care a consacrat exploatarea mare ca forma superioară de organizare economică, din punctul de vedere al producţiei.
Influenţa capitalismului asupra agriculturii şi clasei ţărăneşti s'a manifestat în diferite feluri. Mai întîiu a dispărut, sub puternica concurenţă a fabricilor, industria casnică şi acest fapt a însemnat
113
o sărăcire a ţărănimii, atât timp cât agricultura ţărănească nu s'a intensificat, atât timp cât ţăranul, muncitor al ogorului său propriu, n'a fost împins de forţe externe să concentreze munca sa in gospodăria agricolă şi să producă mai mult. Aceasta s'a întâmplat însă curând, prin faptul că desvoltarea orăşenească a creat o piaţă largă pentru produsele gospodăriei ţărăneşti, îmboldind la muncă intensivă şi despăgubind ţărănimea de pierderea, cauzată prin lipsa de lucru silită la care o condamnase industria capitalistă, prin distrugerea industriei casnice.
Astfel, părăsirea forţată a industriei casnice, care completa odinioară venitul gospodăriei agricole ţărăneşti, fiind compensată, ţărănimea n'a căzut pradă mizeriei şi nu s'a proletarizat, pe urma desvoltării capitaliste.
S'a socotit apoi că proletarizarea ţărănimii este o urmare fatală a creşterii populaţiei şi a pulverizării pământurilor ţărăneşti, datorită succesiunii. Dar tot desvoltarea econotnică a făcut să apară contra-tendinţe, care dacă n'au produs dispariţia, dar cel puţin micşorarea influenţei nefaste a pulverizării loturilor ţărăneşti prin succesiune. Prin intensificarea muncii ţărăneşti mărimea lotului economic, care îngăduie o exploatare agricolă raţională, s'a coborît astfel încât nici parcelarea prin succesiune n'a dus la proletarizare, decât numai în anumite regiuni muntoase şi deluroase unde, dată fiind înmulţirea păturii ţărăneşti, imposibilitatea ca parcelarea că continue la infinit şi intensificarea muncii având limitele sale, plusul de populaţie a fost absorbit treptat în alte ocupaţii, care au nevoie de braţe.
După ce s'a constatat că nu există tendinţă de concentrare şi de proletarizare în agricultură, socialiştii au început să cerceteze care este influenţa desvoltării industriilor agricole asupra ţărănimii şi au întrevăzut — în special Kautsky — perspectiva transformării grosului exploatărilor ţărăneşti în anexe ale capitalismului. Industriile agricole (industria zahărului a berei, a spirtului, etc.) ca să se poată desvoltâ de forma de exploatare mare. Kautsky a afirmat că aceste industrii agricole nu se pot desvoltâ, decât rezemate pe domenii agricole mari. Insă s'a dovedit că aceasta nu este exact, pentrucă intreprinderile industriale agricole n'au nevoie decât de alimentarea regulată cu materiile prime, şi dacă acestea se produc mai raţional în exploatările mici, ele pot să aprovizioneze mai bine producţia industrială.
Recunoscându-se, în sfârşit, că producţia agricolă se poate desfăşura în gospodăriile ţărăneşti în modul cel mai raţional şi intensiv, se constată totuş că ţăranul rămâne numai nominal independent, căci, în cele din urmă, ajunge fatal subjugat capitalului. S'a dovedit însă că şi această aserţiune este exagerată,
pentrucă ţăranul, prin insuşi procesul rotaţiei nu poate pune in fiecare an pe acelaş loc aceeaş sămânţă, ci trebuie să alterneze, şi aşâ fiind, chiar dacă ţăranul este dependent pentru o cultură din rotaţia sa, de o întreprindere industrială din vecinătate, pentru a-şi putea desface producţia, el este independent pentru restul culturilor pe care le poate folosi cum socoate.
Este cel puţin exagerat a se vorbi de subjugarea fatală a ţărănimii de către capitalismul industrial agricol şi de pericolul transformării exploatărilor ţărăneşti in anexe ale capitalismului.
Există fireşte posibilităţi de exploatare a clasei ţărăneşti de către capitalişti. Astfel, când se poate organiză un monopol al comerţului de cereale, când ţăranul izolat se găseşte în faţa unei organizaţii financiare care exercită monopolul comerţului de cereale, care are cheia fixării preţurilor în mâna sa şi poate isbuti a da ţăranului pentru produsul său abia echivalentul salariului unui muncitor agricol. Independenţa sa rămâne în acest caz, într'adevăr, nominală.
O exploatare indirectă se poate îndeplini apoi de comercianţi individuali, faţă de ţăranul consumator, dar aceasta nu subjugă pe individ, căci există atâtea mijloace între cooperaţia, care înlesneşte ţăranului să scape de dominaţia capitalistă. Mişcarea cooperativă, desvoltată din a doua jumătate a secolului trecut, a isvorît tocmai din necesitatea de a scoate pe sătean din izolarea şi ignoranţa lui comercială şi a-i pune la îndemână un instrument pentru valorificarea cât mai deplină a muncii sale.
Este învederat, deci, că desvoltarea capitalismului nu stânjeneşte existenţa şi prosperitatea unei clase ţărăneşti independente.
4. REGIMUL AGRAR DIN RĂSĂRITUL EUROPEI ŞI CLASA
ŢĂRĂNEASCĂ
Zămislirea noului regim agrar din Răsăritul Europei, după răsboiul mondial, s'a făcut însă sub o egidă revoluţionară. Ea a produs — aceasta este astăzi fapt notoriu — « ţărănizarea agriculturii ».
In Rusia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, în Ungaria chiar şi în Austria s'a format sau este în proces de formaţie o nouă clasă ţărănească independentă.
Desvoltarea acestei clase ţărăneşti, în Răsăritul Europei, n'are loc exact în aceleaşi condiţii în care s'a produs acelaş proces acum 100 ani în Apusul Europei ca urmare a Marei Revoluţii franceze, pentrucă principiul fundamental pe care-1 introducea Marea Revoluţie franceză erâ dreptul de proprietate privată, sacră şi invio-
114
labilă, absolută şi exclusivă. Acest principiu de drept, întrucât a descătuşat forţele legate ale producţiei, a avut o influenţă binefăcătoare asupra omenirii şi mai cu seamă oriunde şi întrucât s'a manifestat ca un drept de folosinţă asupra muncii, încorporată în pămînt, el a fost un element de progres. Dar exercitarea liberă a dreptului de proprietate asupra pământului « absolut şi exclusiv » a evidenţiat, în cursul evoluţiei, urmări de natură contrarie, is-vorăte in special din împrejurarea că suprafaţa pământului e mărginită şi ca urmare posesiunea lui poate luă un caracter de monopol şi poate deveni un instrument de exploatare şi dominaţie.
Revoluţia agrară din Răsăritul Europei se petrece concomitent cu o reformă integrală a dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate privată quiritară a apus şi tinde să fie. înlocuit cu un alt drept, care purcede dela noţiunea proprietăţii, socotită ca o funcţiune socială, a proprietăţii care nu conferă numai drepturi individuale, dar şi datorii sociale.
Această idee nouă străbate ca un fir roş întreaga legislaţie agrară de după răsboiul mondial şi este călăuza unor transformări sociale adânci, care se manifestă în întreaga Europă şi care vor avea să stabilească o nouă formă de echilibru social.
Aplicaţia acestui nou drept de proprietate în ce priveşte pământul se vădeşte in tendinţa de înlocuire a proprietăţii de exploatare prin proprietatea ţărănească de muncă, manifestată în ţelurile agrare, şi se oglindeşte în toate măsurile legislative pentru conservarea nouei structuri agrare, întemeiate pe proprietatea de muncă. Ca să ne dăm seama despre acesta, n'avem decât să cetim legiuiri agrare — afară de cea românească în care tendinţa de favorizare a reconstituirii unei proprietăţi mijlocii a precumpănit tendinţa de precizare a noţiunii de proprietate de muncă.
Se găsesc o serie întreagă de dispoziţii care consacră principiile conservării structurii agrare, bazate pe proprietatea de muncă, prin regularea circulaţiei pămintului, prin limitarea dreptului de vânzare, ipotecare, succesiune şi prin exploatarea obligatorie a lotului de către împropietăriţi şi organizarea exploatării în mod intensiv şi raţional.
Sub această egidă a dreptului de proprietate de muncă, în noul regim agriculturii ţărăneşti, în care există condiţii subiective şi obiective pentru sporirea capacităţii de producţie prin raţionalizarea şi intensificarea gospodăriei pământului, se va interne â o nouă şi puternică clasă ţărănească.
în întreaga regiune răsăriteană a Europei, revoluţia agrară, crează astfel o clasă ţărănească cu un rol bine definit în viaţa socială, ca un factor de progres 6.
110
SOCIALISMUL,
CLASA  ŢĂRĂNEASCĂ ŞI CONŞTIINŢA DE CLASĂ
I
Nici în faţa acestei realităţi, tăgada socialismului, întemeiată pe docrtina veche a lui Marx, n'a dat încă înapoi. Teoria lui Marx asupra claselor sociale nu cunoaşte decât următoarea trilogie: marii proprietari, capitaliştii şi salariaţii. Numai ca de anexe se mai pomeneşte de « clase intermediare » şi de «tranziţie ». Ţărănimea este considerată ca o clasă de tranziţie, pentru că este menită să se proletarizeze — după acea concepţie, — sau o clasă intermediară, pentrucă nu e nici proletară nici capitalistă, tră-gându-şi veniturile şi din muncă şi din capital. însă, produsul tras de ţăran din cultivarea propriului său pământ, cu munca sa şi a familiei sale, fiind un venit din muncă şi nu un venit din exploatare, ţărănimea nu poate fi privită ca o clasă intermediară, decât într'un singur sens, anume că nici nu exploatează direct pe nimeni nici nu e exploatată direct.
Fireşte, în sânul populaţiei ţărăneşti există diferite categorii: ţărani mari, cari exploatează şi munca altora, ţăranii independenţi, cari — şi muncesc ei cu familiile lotul lor de pământ, ţărani mici, cari au pământ prea puţin şi nu pot să-şi plaseze complet munca pe proprietatea lor şi însfârşit proletariatul agricol. în fiecare ţară, potrivit structurii ei agrare, fiecare categorie poate există într'o proporţie mai mare sau mai mică. Dar acestea sunt numai etape de tranziţie şi. treptat cu organizarea dreptului <je proprietate de muncă, tipul dominant va fi ţăranul independent, care-şi munceşte el cu familia lotul propriu de pământ. Că vor mai rămâne prin jocul liber al necesităţilor economice sociale ţărani mari şi mici, este cert, dar aceştia nu vor formă tipul reprezentativ, care va dă nota caracteristică a clasei ţărăneşti.
Neputânud-se închide ochii, în faţa realităţii ţărănimii, se obiectează că ar există o lipsă de omogenitate înlăuntrul ei. Să luăm ca termen de comparaţie proletariatul. Oare înlăuntrul proletariatului nu sunt diviziuni dela muncitorul intelectual până la cel manual, dela inginer până la hamal, nu sunt atâtea şi atâtea diferenţe în clasa proletariatului ? Totuş nimeni nu neagă că proletariatul este omogen, căci există o trăsătură de unire intre toate elementele sale: este exploatarea comună a capitalului faţă de muncă. Tot asemenea există o trăsătură de unire în sânul ţărănimii: identitatea de interese isvorînd din antagonismul comun întregii populaţii ţărăneştii faţă de stăpânii mari de pământ şi faţă de întregul regim de exploatare al societăţii capitaliste.
Dar, este evident, consolidarea unei clase sociale nu se face decât când ea a ajuns Ia maturitate, când are o conştiinţă de clasă
117
şi când are capacitatea să intreprindă o acţiune politică de sine stătătoare. Poate avea ţărănimea o conştiinţă de clasă şi capacitate de acţiune politică?
Dar ce este conştiinţa de clasă ? Este cunoaşterea intereselor proprii specifice unei clase şi a antagonismului faţă de alte interese. Ţărănimea n'are interese antagoniste faţă de celelelalte clase sociale? Socialiştii afirmă că ţărănimea este unită cu clasa exploatatoare prin faptul că este interesată la proprietatea privată. Pământul ţărănesc odată recunoscut şi organizat ca proprietate de muncă, lipsită de orice calificaţie de instrument de exploatare, «tendinţa naturală » de unire a ţărănimii cu clasele stăpâ-nitoare rămâne fără nici un temeiu în realitatea socială.
Dar clasa ţărănească are o serie întreagă de interese contrarii celorlalte clase. Nu mai amintesc de antagonismul faţă de clasa marilor proprietari, ea are însă interese contrarii faţă de burghezia comercială, ca şi faţă de cea industrială.
Burghezia comercială apare mai întâiu în forma capitalului de camătă, care exploatează ţărănimea. Burghezia industrială interesată să se organizeze în cartele, trusturi, monopoluri, intră în conflict cu interesele ţărănimii, în calitatea ei de consumatoare şi producătoare. Un tarif vamal proteguitor pentru industrii, care nu se pot desvoltâ într'o ţară şi care face ca agricultorul să sufere de pe urma scumpetei uneltelor agricole, crează interese antagoniste de clasă. Burghezia, în funcţie de clasa diriguitoare în Stat, are în mâna sa cheia repartiţiei impozitelor şi organizarea întregului aparat de circulaţie, prin care urmărind asigurarea dominaţiei şi exploatării ţărănimii muncitoare, trezeşte fatal conflicte permanente.
Insfîrşit, nu se poate trece cu vederea că transformările economice produse de răsboiu au creiat antagonisme noui faţă de burghezie şi au accentuat unele vechi. Niciodată n'a existat un contrast atât de acut între interesul de valorificare maximă a producţiei ţărăneşti şi tendinţele capitlalului de acaparare şi speculare, ca în această vreme de haussă a preţurilor agricole. Ţărănimea a avut şi are o conjuctură favorabilă, care i-a înlesnit şi continuă a-i înlesni să realizeze preţuri mari pentru produsele agricole. Deprecierea monedei i-a folosit la un moment dat să strângă bani, cu care a fost în stare să-şi plătească dobânzile, scăpând de sarcini cu mare uşurinţă. Dar continuarea deprecierii banului i-a căşunat rău. La urcarea preţurilor agricole, s'a răspuns cu o ridicarea mai pronunţată a preţurilor industriale, astfel că procurarea utilajului economic necesar noulior gospodării ţărăneşti şi a celor refăcute după răsboiu, precum şi articolelor de întrebuinţare şi consum au micşorat produsul muncii gospodăriilor ţără-
neşti. Aceasta n'a fost insă deajuns. în cele din urmă ţărănimea se poate adapta fluctuaţiilor valutei urcând în proporţie preţurile produselor ei. Burghezia are însă interesul ca valuta să se stabilizeze şi să se urce repede. Aceasta nu-i cu putinţă dacă nu se realizează un echilibru bugetar. Atotputernică, burghezia poate concepe şi aplică un sistem de stoarcere a muncii ţărăneşti, prin taxe de export, preţuri maximale şi rechiziţii a produselor agricole, punând astfel sarcini grele asupra clasei ţărăneşti, ca să plătească datoriile de răsboiu, care într'o vreme de sărăcie generală, au avut ca efect creşterea unei pături noui de îmbogăţiţi.
Antagonismle acestea, manifestate cu forţa brutală a împrejurărilor de după răsboiu, au fost de natură să contribuie la formarea unei conştiinţe de clasă a ţărănimii. Nu afirmăm prin aceasta că ţărănimea este înzestrată cu o conştiinţă de clasă desăvârşită. Ştim că conştiinţa de clasă este la începutul ei ceva vag, in-stincitv — este impresia opoziţiei de interese faţă de stăpânitori. Conştiinţa de clasă se întăreşte în vălmăşagul luptelor de clasă.
6. LUPTELE DE CLASĂ ŞI ŢĂRĂNIMEA
Dar ce sunt luptele de clasă? Pentrucă mai sunt oameni de ştiinţă, ca şi bărbaţi politici, cari neagă luptele de clasă, nu cred de prisos să reamintesc de faimosul Guizot, ministrul lui Ludo-vic-Filip, care scria la 1825: «lupta de clasă nu e nici o teorie, ci pur şi simplu o realitate. De aceea nu mai e nici un merit a se I recunoaşte lupta de clasă şi e aproape ridicol a o negă ». Nu e
ţ însă de mirare, dacă numeroşii discipoli ai lui Guizot, au preferat
; să adopte preceptul: « îmbogăţiţi-vă » şi nu voiesc să accepte şi
acea constatare istorică.
Teoria luptei de clasă a fost desvoltată in urmă de Marx şi Engels. Concepţia ei se întemeiază pe constatarea, că la un moment I dat, în cursul evoluţiei omenirii, s'au născut clase sociale cu in-
? terese protivnice, potrivit poziţiei lor în economia naţională şi
i cu tendinţa să-şi manifeste aceste interese în lupta politică.
Luptele de clasă s'a prefăcut în cursul istoriei, potrivit rolului şi poziţiei diferitelor clase în momente deosebite în vieaţa econo-; mică, deci cu opoziţia de interese a unei clase faţă de celelelalte.
', Să mai amintesc doar de manifestul comunist cu începutul cele-
j bru: «istoria societăţii de până acum este istoria luptelor de clasă »
şi cu descrierea diferitelor faze ale luptelor de clase, şi să pun imediat întrebarea: care este rolul luptei de clasă în transformarea socială ?
118
119
Teoria marxistă precizează că lupta de clasă n'are rolul de primum agens al transformărilor sociale, ci că este numai forma istorică în care se exprimă schimburile structurii materiale în raporturile dintre oameni. Dar transformarea bazei materiale a societăţii nu e produsul direct al luptei de clasă. Rezultatele luptei de clasă nu sunt urmări ale acţiunii conştiente, ci ale raporturilor de producţie date. Aşâ fiind, este indiferent dacă ţelul mişcărilor ţărăneşti revoluţionare este numai o nouă repartiţie a pământului, căci aceasta odată realizată, va trebui să aibă ca efect o transformare a raporturilor de producţie, deci a constituţiei economice a societăţii. Cu alte cuvinte, dacă este dovedit că prin transformarea marei proprietăţi în proprietate de muncă se asigură o exploatare raţională şi intensivă a pământului şi se crează o clasă de ţărani independenţi, cu interese specifice, este dela sine înţeles că această clasă va avea un rol determinant în luptele de clase.
Pentrucă vorbesc de luptele de clasă, este necesar să deschid o paranteză şi să precizez care pot fi formele ei.
De obiceiu, burghezia prezintă, totdeauna, lupta de clasă ca fiind identică cu actele de violenţă, cu rebeliunile, răsboaiele civile, cu revoluţia socială! Nimic mai fals decât această concepţie. Ea nu rezultă din doctrina lui Marx. Lupta de clasă se poate da în presă, în parlament, prin greve, lockouturi sau boicotare, după cum se poate petrece în stradă, sub forma de rebeliune, răsboaie civile sau revoluţii sociale. Dacă se dă în Parlament, în presă sau în stradă, sau prin revolte, aceasta atârnă de condiţiile economice şi de condiţiile politice ale unei societăţi la un moment dat. Pentrucă: ce este în definitiv lupta de clasă? Este valorificarea pe cale politică a unor interese de clasă, şi când această valorificare este îngăduită pe calea parlamentară, pe calea deschisă de dreptul de asociaţie, întrunire şi grevă într'un Stat, este evident că actele de violenţă, luptele de stradă sau răsboiul civil, nu se mai produc. Superioritatea parlamentarismului constituţional anglo-saxon constă mai ales în faptul acesta, că a reuşit să limiteze înlăuntru sindicatelor şi parlamentului, luptele de clase.
Dar chiar dacă se recunoaşte că ţărănimea are un rol în luptele de clasă, totuş i se neagă complet capacitatea politică pe baza constatărilor istorice.
Ce a făcut ţărănimea în timpul revoluţiei franceze, se întreabă Marx ? Nimic în afară de rebeliuni distrugătoare. Dupăce feudalismul a fost sfărâmat prin lupta burgheziei, care asista ţărănimea, aceasta nu s'a mai ocupat de politică.
Marx are o formulă lapidară, care este reprodusă de toţi acei care combat ţărănismul: «ţăranii sunt incapabili să-şi valorifice interesele de clasă în numele lor propriu, fie într'un Parlament,
fie printr'un Convent. Ei nu se pot reprezenta, ci trebuie să fie reprezentanţi. Reprezentantul lor legal poate să apară în acelaş timp ca stăpânul lor, ca o autoritate peste ei, ca o putere absolută care-i apără în faţa altor clase şi le trimite de sus ploaie şi soare ! ! .. .1
De sigur că aşâ s'au petrecut lucrurile după revoluţia franceză, dar care e cauza? Ţărănimea dela sfârşitul veacului al XVIII-lea avea raporturi de piaţă ? Această ţărănime trăia în gospodăria ei casnică, nu erâ în raporturi frecvente cu piaţa, nu cunoscuse altă exploatare decât a stăpânului şi a dărilor, astfel că singurul ei antagonism erâ împotriva regimului feudal. Când s'a dărâmat feudalismul, este natural ca ţărănimea să fi devenit politiceşte pasivă, deocamdată, până când contactul ei cu piaţa i-a creiat noui interese protivnice.
In acest răstimp, ţărănimea nu putea să aibă nici un interes politic şi a lăsat conducerea politică burgheziei în ascensiune, sub' scutul liberalismului economic triumfător şi al dreptului de proprietate absolută, sacră şi inviolabilă.
Apar însă mai târziu, când ţăranul intră în angrenajul economiei banului, noui forme de exploatare a ţărănimii: camătă şi comerţul de cerele. Atunci, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în Europa centrală şi apuseană, se crează antagonismul ţăranu-I lui faţă de capitalul comercial, cămătar, ipotecar şi faţă de bursă,
{ şi ţăranii apar din nou în politică manifestând o tendinţă anti-
| capitalistă.
I Recunoscând acest fapt, socialiştii constată însă că ţăranii
ţ se găsesc de astă dată în tovărăşia clericalismului, feudalismului
I şi antisemitismului. Din nou se neglijează a se cercetă cauza acestui
I fenomen. Concomitent cu exploatarea capitalistă a ţărănimii în
| a doua jumătate a secolului trecut, prin desvoltarea industrială
| a Statelor din Apusul şi Centrul Europii, se petrece un fenomen
| extrem de important: prin biruinţa exploatării mari în industrie,
î comerţ şi bancă, toată clasa mijlocie ajunge în suferinţă.
■ Ţărănimea găseşte în aceste condiţii un aliat în clasa de mijloc,
f' în meşteşugarii şi detailiştii dela oraşe, cari sufereau din pricina
I aceluiaş exploatator ca şi ţăranul. Apoi dacă acea dispoziţie anti-
I capitalistă a ţărănimii a fost exploatată ca instrument al clerica-
j lismului şi feudalismului împotriva  liberalismului   burghez, şi
1 a hrănit mişcările reacţionare antisemite, aceasta se datoreşte
| dominaţiei politice în acea vreme a stăpânilor feudali şi regimului
I politic absolutist.
I Zadarnic se încearcă deci a se prezentă ţărănimea în politică
I ca o anexă firească a curentelor reacţionare, deoarece nu e cu nimic
I dovedit, că dacă dispoziţia   anticapitalistă a ţărănimii s'ar fi
120
121
produs într'o epocă, în care ar fi dominat un regim democratic şi ar fi existat o mişcare muncitorească însemnată, ţărănimea nu s'ar fi raliat politiceşte cu muncitorimea oraşelor.
In primul rând să nu uităm faptele: când s'a introdus democraţia politică în Europa? Ea nu datează decât cam dela 1867. La 1867 se face o reformă electorală în Anglia, care acordă dreptul de vot aristocraţiei muncitoreşti; în acelaş an se crează Uniunea nordică germană tot pe baza votului universal, se fac oarecari reforme politice liberale in Austria şi în Franţa, Napoleon al IlI-lea inaugurează un curs mai liberal. Însuşi Kautsky în noua sa operă « Revoluţia proletară şi programul ei » ' afirmă că « abia după anii 1870 începu să se resimtă influenţa democraţiei asupra luptelor sociale şi chiar atunci la început, într-'un mod puţin prodigios, date fiind numeroasele decăderi, anume reacţiunea în Franţa după Comuna din Paris, care durează de la 1871—74, şi legea contra socialiştilor din Germania de la 1878—1890 ». Insă, câtă vreme rămăşiţele feudale şi absolutiste nu dispăruseră şi libertăţile democratice nu erau asigurate, nici muncitorimea n'a putut să ajungă la un rol politic determinant şi cu atât mai mult ţărănimea n'a fost în stare să joace un rol politic corespunzător situaţiei ei sociale şi economice.
Totuş ţărănimea a continuat să se manifeste politiceşte Înainte de răsboiul mondial.
Teoreticienii socialişti înregistrează chiar că ţărănimea şi-a schimbat atitudinea poliiică sub presiunea împrejurărilor economice.
Concurenţa americană a impus o intensificare a gospodăriilor agricole ţărăneşti din Centrul şi Apusul Europei. Urcarea în urmă a preţului cerealelor fiind simultană cu sporirea randamentului a făcut ca sarcinile ipotecare să fie mai puţin simţite. Propăşirea creditului cooperativ a gonit cămătarii din sate. Ţărănimea s'a organizat în cooperative, a înlocuit comerţul de cereale şi astfel s'au micşorat posibilităţile de exploatare a ţăranului de capital.
Aceste împrejurări au îngăduit să se afirme că ţărănimea a căpătat o dispoziţie antiproletară şi că ţărănimea a mers mână în mână cu marea proprietate, ba chiar cu marea industrie, ca să obţină protecţia vamală. Ţăranul-ajunge astfel să privească în proletar pe duşmanul său !
Nu erâ însă greu de văzut că pentru a se ajunge la asemenea concluzii a fost nevoie a se reduce întreaga massă ţărănească la «ţăranii mari », cari stăpânesc proprietăţi mijlocii, cultivate cu ajutorul muncii salariate, cari au aproape aceleaşi interese cu agricultorii mari. Dacă este incontestabil că oriunde partea cea mai însemnată a populaţiei ţărăneşti este alcătuită din astfel de «ţă-
122
rani mari », antagonismul acestora faţă de proletariat poate influenţa atitudinea politică a întregii masse ţărăneşti, descoperirea unei tendinţe antiproletare in mijlocul Întregii clase ţărăneşti este o generalizare lipsită de temeiu.
7. ŢĂRĂNISMUL IN BAVARIA ŞI DANEMARCA
In Bavaria, de pildă, « ţăranii mari », cari aveau contingeţe de interese cu clasele exploatatoare capitaliste, au făcut o politică antiproletară. Dar să vedem ce a putu să recolteze ţărănimea din Bavaria în politica sa, bazându-se pe această concepţie antiproletară, însuşindu-şi idealul micii burghezii?
Iată ce constată un scriitor bavarez Wilhelm Mattes, într'un studiu sociologic asupra consiliilor ţărăneşti din Bavaria, în timpul revoluţiei din Germania 8. Mai întâiu găseşte ţăranii divizaţi în trei- patru partide burgheze şi unii chiar in partidul socialist. Apoi descopere cauzele slăbiciunii politice a acestei ţărănimi, şi anume: Lipsa personalităţilor conducătoare a făcut ca toate încercările de a se urmă o politică ţărănească independentă să fie zadarnice. Lipsa calităţilor de conducători se datoreşte împrejurării că izbutesc totdeauna să fie desemnaţi la locurile prime oameni, cari sunt în măsură să aducă servicii in chestii profesionale şi locale, dar cari nu sunt capabili In problemele generale politice, neavînd nici o pregătire să conducă destinele unui Stat. Acesta este rezultatul întâietăţii date politicii intereselor materiale mărunte şi locale, corespunzătoare idealului mic burghez care insuflă întreaga mişcare a « ţăranilor mari ». Fireşte, intelectualii din Bavaria nu se puteau încălzi de un asemenea ideal, cu un ori-, zont atât de strâmt şi, dată fiind ambianţa capitalistă industrială este explicabil că-i aflăm înrolaţi în cadrele idealului socialist.
Dar înainte de răsboiu a mai existat o mişcare ţărănească într'o altă ţară, care s'a desvoltat în altă direcţie şi care lasă să se întrevadă alte posibilităţi şi tendinţe pentru mişcarea ţărănească apărută după răsboiu în Răsăritul Europei.
Este acţiunea ţărănimii din Danemarca l.
Ce observăm în această ţară? încă din 1849 se găseşte un program al ţărăniştilor. Acest program, lansat de societatea prietenilor ţărănimii, întemeiată la 1846, prevedea o cultură mai largă a poporului, libertăţi profesionale şi trecerea pământului dat ţăranilor în arendă în proprietate definitivă. La 1849 se dă în Danemarca o Constituţie liberal, însă la 1864 — şi faptele sunt extrem de interesante şi caracteristice pentru vremea pe care o străbatem — se crează un Senat privilegiat, o cetăţuie a conservatismului.
123
Şi, se petrece faptul acesta uimitor şi interesant, că timp de o generaţie ţărănimea din Danemarca duce o luptă dârză prin toate mijloacele, împotriva acestei încercări de sugrumare a libertăţilor cetăţeneşti şi pentru parlamentarism împortiva acelui Senat oligarhic, destinat să împiedice desvoltarea forţelor libere ale poporului. Regele, ministerul şi Senatul conservator guvernau în mod absolut. La 1870, pentru întâia oară intelectualii atraşi tocmai de acest ideal înalt, omenesc şi social, au intrat în rândurile partidului ţărănesc din Danemarca şi apropiaţi de ţărănism au luptat până când, în 1910, s'a dărâmat acea baricadă a reacţiunii şi s'a întronat democraţia parlamentară în Danemarca. Iată o altă înfăţişare a ţărănismului !
8. ŢĂRĂNISMUL DUPĂ RĂSBOIUL MONDIAL
Răsboiul mondial a avut o înrâurire mare şi asupra ţăranului nu numai prin faptul împroprietăririi, care 1-a transformat în om liber. Răsboiul, ca atare, 1-a scos pe ţăran din vechea sa vieaţă cu orizontul mărginit al căsuţei şi satului, lărgindu-i enorm orizontul prin impresiile lăsate în mintea şi sufletul lui de sguduirea mare a lumii. A străbătut ţărănimea din totate părţile, lumea Întreagă in lung şi în lat şi a cules în toate părţile imagini noui cari i-au deschis noui perspective. Dacă ţăranul se simţiâ înainte vreme singur, adeseori, izolat chiar de consătenii lui, in urma răsboiului el a început să aibă o apercepţie despre societate, despre celelalte clase sociale şi despre Stat. Această transformare a sufletului ţărănesc a făcut ca ţărănimea să se găsească alături de toate elementele muncitoare, prin faptul că în timpul răsboiului a putut să constate acelaş tratament vitreg al acestor două clase, muncitorimea şi ţărănimea.
Când, în această epocă de transformare socială, care a dus la emanciparea ţărănimii in Răsăritul European, se petrece şi această prefacere psihologică a ţărănimii şi ridicarea conştiinţei de clasă, datorită exagerării antagonismelor de interese, ca urmare a împrejurărilor de după răsboiu, constatarea de fapt a apariţiei în diferite State şi a desvoltării într'altele, a mişcării politice ţărăneşti, are o valoare mare din punct de vedere social.
Observatorii streini, cari şi-au desvoltat concepţia lor politică socială în medii cu totul deosebite de acelea ale Statelor agrare, cum este de pildă un sociolog englez Dr. L. Halden Guest, care a străbătut în 1921 toate ţările noui formate şi Rusia, aduc în această privinţă următoarele constatări:
« In ţinuturile rurale, democraţia îşi găseşte expresia în partide ţărăneşti, care deşi în general sunt dispuse să aprobe socializarea sau municipalizarea în oraşe sau controlul social asupra industriei, de fapt, pretutindeni sunt partizanii proprietăţii ţărăneşti a pământului şi comerţului liber » . . .
« Dieta poloneză este un corp în care interesele ţărăneşti sunt în majoritate efectivă, cu reprezentare socialistă imediat următoare ». Premierul este (in Martie 1921) un ţăran veritabil » (p. 110).
In Ceho-Slovacia « cele mai însemnate puteri sunt acelea ale muncitorilor industriali, uniţi în diverse partide socialiste şi acelea ale ţăranilor uniţi în diverse grupe ţărăneşti predominante » (140). « In Bulgaria, este guvernul cel mai tipic ţărănesc din Europa » (p. 248). In Austria «reprezentarea este împărţită între sociali-democraţi şi ţărănişti (p. 183). Chiar în Parlamentul ungar în 1921, din 208 membri, 96 aparţineau partidului ţărănesc » (p.,20010).
Există prin urmare o mişcare politică ţărănească în toate ţările din Răsăritul Europei, unde un regim politic întemeiat pe votul obştesc, a îngăduit o manifestare politică a tendinţelor acestei clase sociale în ascensiune economică. Dar chiar unde nu există libertăţi democratice, ca în Rusia, influenţa hotârîtoare a ţărănimii n'a lipsit a se manifesta puternic, impunând un reviriment în întreaga politică sovietistă: recunoaşterea proprietăţii ţărăneşti în forma unei folosinţe ereditare, libertatea comerţului produselor agricole, înlocuirea rechiziţiilor printr'un impozit în natură, etc.
Toţi observatorii stărilor din Rusia sunt unanimi in recunoaşterea că dacă s'ar realiză principiul egalităţii de reprezentare între ţărani şi lucrătorii dela oraşe « această reformă simplă ar transformă întregul regim bolşevic »11.
Dacă nimeni nu mai poate contestă că mişcarea politiăc a ţărănimii este un fenomen specific împrejurărilor sociale din Răsăritul Europei, totuş ea continuă să fie considerată ca o manifestare efemeră, lipsită de o forţă motrice proprie, şi de un îndreptar ideal. Incontestabil, insă, că odată dovedită existenţa unei clase ţărăneşti cu un rol definitiv şi preponderent în societăţile agrare, ca factor de transformare socială, către progres, nu se mai poate negă capacitatea ei de acţiune politică de sine stătătoare.
9. CARACTERUL ŞI TENDINŢELE POLITICII ŢĂRĂNEŞTI a) Ţărănismul şi liberalismul
Care poate să fie caracterul şi tendinţele politicii ţărăneşti? Ipotetic, politica ţărănească s'ar putea desvoltâ în cadrul concep-
125
ţiei liberal capitaliste, a celei conservatoare sau a celei democratice muncitoreşti.
Se poate desvoltâ o politică ţărănească liberal capitalistă ?
Mai întâiu, vechiul liberalism a murit. Autonomia individului în vieaţa economică, socială şi de Stat a fost înlocuită cu înglobarea individului în sistemul monopolurilor, care domină vieaţa socială şi de Stat pretutindeni în faza actuală a capitalismului. Oligarhia financiară tronează asupra Statului. Liberalismul politic erâ contra inmixtiunii Statului în vieaţa socială. Statul erâ considerat ca organ politic al forţei colective pentru apărarea ordinei de drept. Atât şi nimic mai mult. Erâ « Statul gardian de noapte ». Astăzi tendinţele şi interesele oligarhiei financiare, clădită pe trusturile financiare, impun cu o putere elementară Statul absolutist, depotic, militarist şi poliţist. Este un nexus cauzal între aceste două forţe deosebite: între caracterul societăţii de astăzi, dominată de trusturile financiare şi caracterul Statului de clasă de astăzi, care nu poate fi decât despotic, absolutist, militarist şi poliţist.
Apoi, se pot trece cu vederea antagonismle, care există între ţărănime şi clasele exploatatoare organizarea capitalist monopolistă a comerţului de cereale faţă de tendinţele cooperatiste ale ţărănimii, trusturile industriale şi ţărănimea consumatoare, politica vamală protecţionistă şi prohibiţionistă la adăpostul căreia se desvoltâ cartelele şi trusturile industirale? In sfîrşit, oricine va cerceta oricât de sumar planurile pentru restabilirea financiară şi valutară, care, mai toate, sunt bazate pe taxe de export asupra cerealelor, monopoluri, preţuri maximale, rechiziţii, impozite indirecte care cad mult mai mult asupra claselor ţărăneşti şi muncitoare, va constată antagonismele adânci care domină raporturile între ţărănime şi clasa capitalistă.
In aceste condiţii, dacă caracterul politicii ţărăneşti ar fi dat de ideologia liberală capitalistă, ţărănimea ar subscrie subjugarea ei de către trusturile financiare, care ar obţine astfel monpolul conducerii destinelor ţării.
b) Ţărănismul şi conservatismul
Atunci, poate că mişcarea politică a ţărănimii îşi află locul în marginile concepţiei conservatoare? Niciodată n'a răsunat cu mai multă tărie glasuri pentru renaşterea conservatismului. Zadarnic se socotea că odată ce au dispărut marii proprietari, clasa socială pe care se rezimâ conservatismul, doctrina ei a trecut în istorie, căci mai cu seamă în urma succesului electoral formal
al conservatismului din Anglia, au reapărut apostolii reconstituiri conservatismului.
Reconstituirea conservatismului se înceracă a se clădi pe o bază morală şi pe una socială. Baza morală este credinţa că ţărănimea a fost şi este în esenţă conservatoare şi tradiţionalistă. Baza socială este: agrarianismul împotriva industrialismului.
Dar, înainte de toate, care sunt elementele fundamentale ale concepţiei conservatoare? Mai întâiu, este ideea unei inegalităţi naturale a oamenilor şi anume recunoaşterea drepturilor câştigate pe baza acelei inegalităţi naturale a oamenilor (ierarhia !); în al doilea rând este autoritarismul, şi în al treilea rând tradiţionalismul.
Statul este privit ca o comunitate economică, cu cele două misiuni mari: a înlesni educaţia forţelor naturale, dar şi a conservă în acelaş timp echilibrul economic al forţelor sociale. Când echilibrul social al forţelor este sdruncinat de prefaceri economice şi sociale, atunci conservatorul devine romantic, face apologia trecutului, neagă prezentul şi desvoltarea către viitor şi se leagă de elemente sociale care sunt gata să se scufunde. Astfel conser-I vatismul are o predilecţie pentru  «clasa de mijloc », pentru
| mica burghezie: meşteşugarii şi micii negustori.
| Şi din ce elemente ar putea fi întocmită noua armată a conser-
I vatismului ? Evident în prima linie din marii proprietari, cari au
j rămas şi vor rămâne după expropriere. Aceştia au primit o puter-
I nică infuzie de sânge burghez în timpul revoluţiei agrare — fe-
'' nomen care s'a petrecut şi in Franţa după revoluţia dela 1789.
Apoi prin însuşi faptul că au fost deposedaţi de pământ şi au fost despăgubiţi cu rentă, ei vor avea sau interese industriale sau interese financiare. In al doilea rând, ar intră în armata conservatoare elemente din clasa mijlocie: mici detailişti, cari se găsesc într'un oarecare antagonism faţă de mişcarea cooperatistă ţărănească şi sunt subjugaţi de marele capital bancar, şi meşteşugarii meniţi decăderii prin procesul evoluţiei industriei mari sau, ' când condiţiile economice le îngăduie să reziste, înglobaţi în sis-
temul industriei mari sau direct în sistemul financiar capitalist. | Aceştia ar fi aliaţii ţărănimii !
1 Care e idealul lor? Au ei un ideal comun, pot elemente sociale
atât de disparate să aibă un ideal comun? De sigur că nu. Politica micii burghezii împotriva proprietăţii de muncă ca să se creeze o selecţie â rebours în desvoltarea agrară, adică împotriva progresului agricol, împotriva intereselor superioare ale societăţii identice cu interesul producţiei ?
Nici o politică împotriva capitalismului n'ar fi de conceput, căci ar fi contrarie intereselor industriale şi financiare ale marilor pro-
126
prietari. Atunci poate o politică anticapitalistă reacţionară, pentru susţinerea claselor de mijloc din industrie şi comerţ, care reprezintă din puntul de vedere al formelor de producţie organisme inferioare. Dependenţa detaliştiilor şi meşteşugarilor de organizaţia capitalistă, ale cărei anexe sunt, nu îngăduie însă nici o asemenea orientare.
Este lesne de întrevăzut că în acest haos de tendinţe, care se anihilează reciproc, nu este loc pentru manifestarea politică a clasei ţărăneşti care, are de îndeplinit un rol determinat in opera de transformare socială a ţărilor din Răsăritul Europei in epoca istorică, deschisă de răsboiu mondial.
10. ŢĂRĂNISMUL ŞI  DEMOCRAŢIA MUNCITOREASCĂ
a) Regim politic democratic
Acţiunea politică a ţărănimii nu se poate mişcă decât in cadrul cncepţiei democratice muncitoreşti. Ţărănimea nu-şi poate împlini misiunea ei istorică fără să se asigure un regim politic democratic.
Statele Apusene au izbutit să-şi asigure mai de mult un regim politic democart. Procesul burgheziei împotriva feudalismului agrar eră determinat, in special, de faptul că acesta erâ deţinătorul puterii politice şi burghezia a reuşit să dărâme feudalismul, introducând regimul politic democrat. Alta este situaţia in Statele agrare, astăzi, după răsboiu mondial. Aici găsim votul universal, dar lipsesc garanţiile elmentare ale libertăţilor cetăţeneşti şi autonomia comunală şi întreaga vieaţă socială este dominată de plu-tocraţia bancară şi de speculaţie, întărită şi sprijinită de absolutismul guvernamental, de biurocratism şi militarism.
Lupta împotriva absolutismului a fost dusă în Apug de clasa, care avea interese să introducă democraţia politică şi care erâ atunci burghezia. Am arătat cum în ţările agrare din Răsăritul Europei condiţiile de desvoltare ale capitalismului, confundă interesele plutocraţiei financiare cu forma de Stat absolutist, împrejurare care dovedeşte că numai clasele muncitoare şi ţărănimea sunt menite să poarte stindardul democraţiei politice în aceste părţi ale lumii. Exemplul Danemarcei este în aceaBtă privinţă edificator: ţărănimea întărită de intelectuali şi celelalte straturi oprimate este în stare să ducă lupta pentru democraţia politică, şi să învingă !
128
b) Ţârnâmimea, puterea politică şi transformarea socială
Odată democraţia politică întronată ţărănimea poate să cucerească puterea politică. întrebarea este dacă o poate păstră şi în ce sens va utiliza ţărănimea puterea politică ?
Concepţia materialistă afirmă că există o perfectă concordanţă între puterea politică şi cea economică, deci o clasă socială nu poate să aibă un rol politic mai însemnat decât forţele sale economice. Dar chiar Marxiştii resping această interpretare mecanică a materialismului şi afirmă că puterea politică nu se confundă totdeauna cu ceea economică. Ceeace este însemnat, este constatarea că puterea politică nu poate fi întrebuinţată după bunul plac, ci numai ţinând seama de condiţiile economice. In cazul nostru, dacă puterea politică poate fi cucerită de ţărănime ea nu va fi menţinută decât dacă şi în măsura, in care se va ţine seama de condiţiile economice.
Atunci se pune întrebarea următoare: reprezintă clasa ţărănească un interes contrar interesului societăţii, care nu este altul decât de a desvoltâ forme de producţie din ce în ce mai superioare ?
Dacă condiţiile de existenţă ale clasei ţărăneşt i-ar fi în conflict cu necesitatea desvoltării maxime a forţelor de producţie ale societăţii, ea n'ar putea conservă puterea politică in mâinile ei, chiar dacă preponderenţa numerică i-ar acorda-o la un moment dat.
în al doilea rând, este ţărănimea un obstacol în calea transformărilor sociale?
Socialiştii au răspuns totdeauna afirmativ. Postulatul principal al socialismului este socializarea. Pentru ce cer "^cialiştii socializarea mijloacelor de producţie? Pentru două motive: pentru dreptatea socială şi pentru asigurarea maximului de productivitate în societate. S'a dovedit insă că proprietatea de muncă corespunde în sfera agriculturii dreptăţii sociale şi interesului productivităţii maxime. Deci ţărănismul nu este în desacord cu idealul de progres al omenirii.
Dar nici socialiştii nu cer socializarea imediată, după experienţele, care s'au făcut dela răsboiu încoace. Iată ce spune Kautsky în această privinţă:
«Modul de producţie capitalist s'a desvoltat dela căderea feudalismului numai treptat şi nu în acelaş fel in toate domeniile vieţii economice. Găsim domenii, in care exploatarea privată s'a transformat in monopol şi reclamă socializarea, şi altele in care nici nu se poate imagină desfiinţarea imediată a exploatării private, în această privinţă toţi socialiştii, cari s'au ocupat in anii din urmă cu problema socializării, sunt de acord că ea nu se poate face
129
decât treptat, că încă decenii înainte o însemnată parte a producţiei va trebui să fie executată după sistemul capitalist »
Atunci cum se împotriveşte ţărănismul transformării sociale? întrucât se opune ţărănismul la socializare, mai mult decât chiar socialiştii, şi, mai mult decât reclamă raţiunea de existenţă a societăţii omeneşti, care este înainte de toate întemeiată de producţie şi interesată la continuarea şi prosperitatea acesteia.
c) Ţărănism şi industrialism
Dar s'ar putea obiecta că ţărănismul ar fi ostil industriei. S'a arătat că nu există vre un desacord între desvoltarea unei clase de ţărani de sine stătători şi industria mare, ci dimpotrivă să descopere o întregire reciprocă între desvoltarea agriculturii ţărăneşti şi a întreprinderilor industriale mari.
Nici într'un caz nu se poate vorbi de agrarianism contra industrialism, în acest sens, de desacord permanent şi hotărît. Nici chiar doctrina poporanismului nu negă necesitatea industralizării, ci numai posibilitatea desvoltării industriei capitaliste în mediile agrare înapoiate. Este probabil că procesul transformării pe baza proprietăţii private şi a concurenţei libere a Statelor agrare din trecut în state industriale, nu se va repeta aidoma in statele agrare de astăzi. Chiar social democratul Kautsky afirmă că în transformarea socială, nici nu se poate gândi ca o ţară agricolă să străbată exact acelaş drum in lungimea şi direcţia lui, pe care l-au făcut ţările industriale de azi. « Dacă socialismul va birui în Apus, ţările cu populaţie în majoritate agrară nu vor mai avea atunci să rătăcească întreg pustiul capitalist, ca Statele conducătoare economiceşte, ca să ajungă în ţara făgăduită a socialismului. Ele îşi vor putea ajunge ţelul pe un drum foarte scurt »13.
Dacă nu este inerentă ţărănismului o tendinţă împotriva desvoltării industriale, in schimb el este împotriva protecţionsimului vamal, creator al industriilor de seră, al trusturilor şi cartelurilor. Deasemenea, ori în ce loc se formează un monopol privat, ţărănismul reprezentând interesele majorităţii masselor producătoare, şi consumatoare va preferi trecerea lui in mâinile colectivităţii în forma economică, potrivită intereselor producţiei.
d) Sate şi oraşe
Ca un corolar al antitezei argarianism-industrialism, s'a descoperit un antagonism între sate şi oraşe. Anumite manifest fui
130
ar putea îndreptăţi o asemenea constatare. Astfel, se relatează că cu prilejul întemeirii Internaţionalei Verzi, la Congresul dela Passau în August 1920, ceeace a atras şi deşteptat mai mult interes a fost «ideea să se doboare odată'pentru totdeauna ascendentul intereselor orăşeneşti asupra celor ale satelor ». Iar în programul minimal al partidului ţărănesc sârb se găseşte un punct analog. «Toate privilegiile posedate de oraşe asupra satelor trebuie să dispară » u.
I>ar de ce natură sunt privilegiile, posedate de oraşe pe socoteala satelor? Sunt de ordine fiscală. Atunci se pune întrebarea: interesele civilizaţiei reclamă ca banii adunaţi in sate să se chel-tuească într'o proporţie mai mare pentru desvoltarea oraşelor şi să se menţină prăpastia analfabetismului între sate şi oraşe?
Este oare astfel civilizaţia capitalistă ameninţată de către ţărănism? Dar, mai întâiu, există o civilizaţie capitalistă, si unde se găseşte ea ? Civilizaţia capitalistă este concentrată în câteva State Apusene: Anglia, Statele Unite, Franţa, Germania puţin în Statele succesoare ale Austro-Ungariei şi' mai puţin în România şi Rusia şi în celelalte părţi din Sud-Estul european.
Apoi civilizaţia Europei nu este întemeiată in era capitalistă. Bazele civilizaţiei sunt străvechi. Civilizaţia aceasta este răpân-dită în toate ţările oraşele şi satele. Ideile despre administraţie şi guvernare locală şi centrală, ideile despe locul omului în natură, despre dominaţia omului asupra naturii şi alte multe asemenea sunt patrimoniul general al umanităţii întregi, iar nu al civilizaţiei capitaliste. Apoi, civilizaţia capitalistă, acolo unde s'a des-voltat în Statele industriale, nu se găseşte astăzi la o mare răspântie, nu se pune tot mai acut spre rezolvare marea problemă: cum să se controleze izvoarele naturale şi capitalul acumulat in interesul oamenilor, în loc să se îngăduie'ca oamenii să fie exploataţi în interesul unui sistem mecanic şi în folosul unui pumn de privilegiaţi ?
Zilele trecute s'a petrecut un eveniment pe care presa engleză il numeşte epocal: Lordul Milner. a deschis o campanie în ziarul «Observer » împotriva capitalismului nu după liniile socialiste, ci pe baza întrebării: care este serviciul pe care capitalismul îl aduce astăzi comunităţii ? Aceasta este întrebarea cardinală, după care se poate judeca un sistem economic.
Dacă aceasta este situaţia in care se sbate însăş civilizaţia capitalistă, dacă toate străduinţele geniului uman sunt îndreptate către liberarea forţelor omului,'ca să-i deschidă calea către desăvârşirea personalităţii sale, ce acuzaţie se poate face ţărănismului, că în tendinţa sa de desrobire şi ridicare a masselor muncitoare rurale, se împotriveşte privilegiilor oraşelor, care au ca urni
mare, ţinerea satelor în besna neştiinţei şi mizeriei sufleteşti ? f
Nu este însăş manifestarea aceli tendinţe o străduinţă pentru |
aşezarea temeliilor civilizaţiei, in aceste colţuri ale lumii, care |
nu s'au bucurat decât într'o măsură restrânsă de binefacerile f civilizaţiei capitaliste ?
e) Ţărănimea şi muncitorimea industrială '•
i
Cu toate că nici atitudinea ţărănismului faţă de industrie şi ? nici aceea faţă de socializare şi cu atât mai puţin concepţia generală | politică, nu-i îndreptăţeşte, totuş socialiştii au afirmat, până | în timpul din urmă, că ar exista un antagonism ireconciliabil : între ţărănime şi muncitorime. Dacă această constatare corespunde în parte realităţii sociale din Statele din Apusul şi Centrul Europei, chiar Kautsky recunoaşte că « altminteri stau lucrurile în Rusia, în Statele balcanice, în Caucaz . . . Acolo lucrătorii industriali şi ţăranii sunt încă aproape ».
Dealtminteri, tendinţa de a prezentă ţărănimea într'un antagonism oarecum natural faţă de proletariat, izvorăşte din ne- i cesitatea de a nu turbură armonia liniilor marxiste asupra evoluţiei sociale, reducerea luptelor de clasă la burghezie şi proletariat şi de a declară proletariatul ca depozitarul unic al misiunii istorice de transformare a societăţii.
De fapt, nici în Statele industriale antagonismul dintre ţăranul producător şi muncitorul consumator nu este atât in firea lucrurilor, întrucât prin mijlocul cooperaţiei se poate realiză o conciliere intre interesele producătorilor şi acelea ale consumatorilor, dacă se înlătură prejudecăţile deoparte şi de alta. înainte de toate trebuie să se recunoască ceeace accentuează social democratul Ed. David: «Agricultorul are un drept bun la preţuri, care să-i răsplătească munca plină de osteneli şi de griji, astfel încât să poată trăi şi el ca un om civilizat. Muncitorimea industrială nu poate să refuze nimic ţăranului din ceeace cere însăş la vânzarea forţelor sale de muncă »1S.
Asemenea recunoaşteri reciproce pot conduce chiar în Statele industriale la o colaborare între muncitorime şi ţărănime, iar în ce priveşte Statele agrare, în care muncitorimea industrială este de origină recentă şi este apropiată prin interese şi ţeluri comune de ţărănime, nimic nu poate zădărnici o cooperare politică între aceste două categorii sociale.
f) Ţărănismul şi intelectualii
Rolul intelectualilor se desprinde dela sine din elementele fundamentale ale ţărănismului.
S'a ridicat din diferite părţi acuzaţia că ţărănismul ar fi antiintelectualist. Dar dacă ţăranul nu apreciază îndestul pe intelectuali poate că aceasta se datoreşte distanţei sociale, create între ţărani şi fii lor, cari ridicaţi prin învăţătură la situaţii înalte şi intraţi în angarenajul societăţii capitaliste şi-au uitat îndatoririle faţă de căminul părinţilor şi de consătenii de ieri; sau mai poate fi vorba de indiferenţa ţărănimii faţă de intelectualismul superior, in înţelesul, că în vreme ce satele rămân fără şcoli, fără nici o posibilitate de lumină, se crează institute pentru cercetarea lucrărilor transcendentale, cum ar fi de pildă teoria relativităţii a lui Einstein. Toate acestea pot fi realităţi, dar ele au contingenţe cu anumite situaţii sociale vremelnice, astfel că nu se poate vorbi cu temeiu de o trăsătură antiintelectualistă inerentă mişcării politice ţărăneşti.
Dimpotrivă, ţărănimea, care are interes ca societatea să fie organizată în aşâ fel încît toate trebuinţele să fie satisfăcute din plin, înţelege necesitatea tehnicienilor, cari mai ales în această epocă de reconstrucţie a lumii au rolul cel mare de a fi experţii oamenilor politici, în toate domeniile.
Ţărănimea are toată dragostea faţă de cărturarii cari se apropie cu sinceritate de massele populare. Să ne întrebăm însă mai bine dacă intelectualii şi-au înţeles rolul lor faţă de societate ? Există două categorii de intelectuali: adepţii fatalismului nedreptăţilor sociale, scepticii conservatismului de ieri şi adepţii dogmei optimiste a progresului, liberalii de ieri şi de astăzi. Şi unii şi alţii se desinteresează de mişcarea socială, şi unii şi alţii se cointeresează în organizaţiile economice, care sunt împotriva intereselor poporului, şi se miră dacă întâlnesc apoi indiferenţă, dispreţ sau şi ură în straturile populare din care s'au ridicat şi pe care le-au părăsit.
Rolul intelectualităţii, în momentele în care se găseşte lumea, in această mare operă de reconstrucţie, este rolul personalităţilor conştiente, al celor cari, ridicaţi din popor, ştiu că au de plătit o poliţă poporului pentrucă instituţiile de cultură dela al căror izvoare s'au îndestulat, au fost întreţinute prin mijloacele stoarse din mizeria poporului muncitor.
132
133
g) Ţărănism, Naţionalism şi Internaţionalism
Şi poziţia ţărănismului faţă de naţionalism şi internaţionalism se defineşte lesne.
Ţărănismul, ca mişcare politică a clasei ţărăneşti in lupta împotriva întregului sistem de exploatare şi dominaţie economică şi politică a societăţii capitaliste, nu poate să manifeste nici o tendinţă de opresiune faţă de minorităţile etnice conlocuitoare. Concepţia politică,a ţărănismului, asigurând desvoltarea maximă a forţelor de producţie şi desfăşurarea deplină a bunei stări în massele muncitoare — singura chezăşie a progresului social — rivalităţile naţionale dinlăuntrul Statului îşi micşorează însemnătatea şi înlesnesc aflarea unei baze comune de conlucrare paşnică. Astfel, chiar dacă mişcarea politică ţărănească din lăuntrul ace-lu iaş Stat, poate fi vremelnic împărţită pe naţionalităţi, ideologia ei socială fiind aceeaş, conlucrarea diferitelor fracţiuni ţărăneşti etnice se impune dela sine şi deschide perspective largi pentru cea mai fericită deslegare a problemei minorităţilor.
Există astăzi mai multe « Internaţionale » in lume decât işi poate închipui cineva. De bună seamă că cea mai puternică este aceea, care n'are o fiinţă formală — Internaţionala marei finanţe. Apoi vin internaţionalele socialiste: Internaţionala doua, a doua şi jumătate, a treia. Internaţionalele sindicale, dela Moscova şi dela Amsterdam, Internaţionala ministereleor de externe, Internaţionala universităţilor, Internaţionala crucii roşii, Societatea Naţiunilor, Internaţionala verde şi altele multe'.
De bună seamă, nici una din aceste Internaţionale nu poate să suplinească rolul naţiunii. Naţiunea este un factor hotărîtor în determinarea progresului social, deci un partid politic nu poate să se creeze pe o bază interanţională. Internaţionalele pot fi anexe In desvoltarea acţiunii politice; ele nu pot să devie supranaţionale.
De aceea toate Internaţionalele trăesc atâta vreme cât servesc numai întregirea acţiunii  politice a partidelor naţionale.
Dacă internaţionala a treia, în afară de partea ei doctrinară, care n'a fost acceptată de toate paridele socialiste, n'a putut să prindă terenul aşteptat de conducătorii ei, aceasta se datoreşte faptului că s'a manifestat dela începuturile ei ca « supranaţională-» ca o instanţă, care a voit să comande vieţii naţiunilor.
Internaţionala verde a ţărănismului a fost întemeiată în 1920 la Passau, din imboldul premierului bulgar Stamboliisky.
Stamboliisky a luat acea iniţiativă în speranţa — aşâ a declarat — că ţăranii din toate ţările se vor uni, vor creiâ o'mişcare universală a agrarianismului, care va pune capăt rivalităţilor economice între popoare, cărora li se datoreşte situaţia mondială
critică actuală. Această Internaţională verde, care pentru unii apărea ca o contrapondere faţă de Internaţionala roşie din Moscova, s'a manifestat dela început ca adeptă a ideei Societăţii naţiunilor.
Totuş Internaţionala verde n'a luat încă până acum un colorit definit. Având şi astăzi centrul la Praga, ea apare pentru unii din intelectualii ţărănişti din Statele slave, ca o mişcare de reînviere a panslavismului intelectual şi democratic, deşi în sânul ei se găseşte astăzi partidele ţărăneşti din Austria şi din Italia. Dat fiind caracterul ei vag şi tendinţele panslaviste, ea n'a putut să prezinte o bază de înţelegere între diferitele partide ţărăneşti. O asemenea bază de înţelegere va există numai atunci când ideologia diferitelor partide'ţărăneşti va fi identică şi când se vor putea aşeză ţeluri precise pentru acţiunea Internaţionalei verzi.
Oricare ar fi însă soarta Internaţionalei verzi, acţiunea ţărănismului nu poate urmă decât în marginile intereselor fiecărei naţiuni ; iar mişcările internaţionale, ori de ce natură, nu pot fi privite decât ca o complectare a anumitor funcţiuni, care n'ar putea fi îndeplinite,   numai   prin   acţiunea  naţională izolată.
21 Ianuarie 1923
Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol, in ciclul Doctrinele Partidelor Politice, 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român sub conducerea lui Dimitrie Guşti. Apăiut în volum, editori: Cultura Naţională şi Institutul Social Român.
1 Astfel Max Weber în opera sa « VVirtschaf t und Gesellscliaft» (Grun-driss der Sozialokonomie) pp. 167, 639, 769 Împarte partidele politice în 1. Patronage-Partei (partide oportuniste); 2. Klassen-Partei (partide de clasă) şi 3. Weltanschauungs-Partei (partide doctrinare), cuprinzând ins;" între acestea şi partidele care tind la realizarea unor scopuri concrete, ceea ce este cu desăvirşire eronat.
D-l D. Guşti în studiul său «Partidul Politic» (Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială No. 4/5) face deosebirea intre partide principale (partide de program integ.'al) şi partide oportuniste (sau partide de pură acţiune imediată) p. 441.
134
135
2 «Neue Zeit», Aug. 921.
3 I. Delevsky: Les idees des «Norodniki» russes, în Revue d'Economie Politique, 35-e Annâe No. 4/921.
4 Vezi articolul lui H. Dietzel: Agrar und Industriestaat (Handworter buch de Staatswissenschaften, 1909), p. 226 şi urm.
s Pentru amănunte vezi studiul meu « Revoluţia agrară şi evoluţia clasei ţărăneşti» apărut în «Arhiva pentru ştiinţa şi Reforma Socială». An. I No. 2/923.
' Marx: Der 18-te Brumaire p. 102.
7 Karl Kautsky: Die proletarische Revolut ion und ihr Programm. Berlin 1992, p. 75.
8 Wilhelm Mattes: Die Bayerischen Bauernrăthe. • Vezi St. Bezdechi: în «Arhiva pentru Ştiinţa
An. IV, No. 2/1922.
10 The Strugle for Power în Europa 1917-1921) (London, 1921).
11 Dr. L. Halden Guest op. cit. p. 103.
12 Op. citai, p. 182.
13 op. cit. p. 305/306.
14 Vezi: Literature of Agrarian Reconstruction by David Mitrany, în Reconstruction in Europe (1923) Section XII (p. 762).
15 Ed David: Sozialismus und Landwirtschaft (1921) p. 513.
(Berlin 1921).
şi Reforma Socială».
AL. MARGHILOMAN
Doctrina Conservatoare
Devotatul preşedinte al Institutului Social mi-a cerut o conferinţă pentru a completă ciclul expunerii teoriilor politice din ţară. Trebuia să fac această constatare, deoarece doresc să lipsească din mintea d-v. că un sentiment de oportunism m'a adus la această catedră.
Aş fi voit să fac această conferinţă nu astăzi, când doctrina conservatoare se bucură în toată lumea de o florescenţă şi de o vigoare extraordinare, ci s'o fi făcut într'alte zile, nu prea depărtate de noi, când, sub povara impirecaţiunilor şi anatemelor, vorba de conservatorism, pentru biata opinie publică, însemnă învierea strigoilor.
Sunt un om politic nu sunt decât un om politic; cu toate acestea, voiu căută să fiu cât se poate de obiectiv. Dacă cumva aş alunecă şi pe alături, rog auditoriul meu să-şi amintească de adagiul pe care l'a cizelat aşâ de bine un dramaturg francez: « chassez le naturel, il revient au galop » sau, cum am zice în românească bună: « de geaba îţi alungi firea, ea se întoarce în fuga mare ».
Sub lumina acestui adevăr veţi găsi poate, la nevoie, circumstanţe uşurătoare pentru un conferenţiar improvizat.
Dealtminteri, doamnele mele şi domnii mei, n'am de gând să vă vorbesc nici de un partid conservator in România nici de partidele conservatpare de aiurea; am să vă vorbesc cu totul de altceva: de o idee, de o doctrină conservatoare.
Titlul de « partjd conservator » şi în opozit, în forma clasică, «partid liberal sau radical », nu sunt decât etichete, etihete care câteodată nu corespund tocmai cu fondul. S'a constatat, în adevăr, că sub imperiul necesităţilor politice şi sub constrânge-
137
rea momentului, partidele conservatoare au trecut câteodată alături de ortodoxia conservatoare, după cum prea adeseori s'a constatat că în partidele liberale vorba mult slăvită de libertate nu corespunde totdeauna cu noţiunea de libertate.
Dealtminteri, titulurile se schimbă de la o ţară la alta: conservatismul german se chiamă « agrarian » şi, lucru ciudat, in Sta-tele-Unite este o şcoală socialistă care se chiamă tocmai « agrariană »; în Belgia partidul conservator se chiamă « clerical, catolic »; în Anglia partidul conservator de secole întregi se chiamă «tory » şi e bine să ştiţi că titlul de «tory » este o injurie pe care Irlandezii au aruncat o în capul conservatorilor. Pe sfârşitul secolului al XYII-lea, în toiul luptelor dintre organism şi legitimitate — şi partidul conservator erâ legitimist, nici vorbă, apărătorul ordinei stabilite — Irlandezii catolici cari avuseseră să sufere mult de pe urma luptelor religioase duse cu partidul conservator legitimist şi anglican, au aruncat în capul partidului conservator legitimist epitedul de «tory ». N'are sens bun. Ei, partidul conservator englez a avut înţelepciunea să transforme, după zisa poetului nostru, porecla în renume.
Pe vremea aceea, domnii mei, — şi într'adins o spun — vieaţa parlamentară, constituţională, bătea în plin în Anglia, erâ într'o stare de desvoltare uimitoare. Iar pe vremea aceea, aici la noi, în Moldova un Cantemir tăia capul lui Miron Costin şi ii răşluiâ toată familia; iar în Muntenia, un agă turc putea să mazilească pe un Brâncoveanu şi să-1 târască la Constantinopole !
De ce vă fac această apropiere ? Pentru ca să vă daţi seama cât de crudă este încă la noi vieaţa politică, şi cât e lipsită de tradiţi-une. E aşâ de tânără, vieaţa politică la noi, încât, pe la 1878 — deci în zilele noastre — un om cult ca Grigorie Peucescu se credea obligat să scrie o foarte bună broşură pentru a dovedi necesitatea fiinţării de partide politice şi legitimitatea lor.
Fac aceste amintiri, domnii mei, ca să predispun pe toată lumea la ceva indulgenţă când judecăm faptele şi zisele partidelor noastre politice. Dacă ei trec de multe ori pe lângă ortodoxia principiilor lor, vina nu este a lor, vina este a stării noastre generale: am dobân dit cultură, n'am dobândit încă educaţiune. Educaţiunea este depozitul sfânt al mai multor generaţiuni şi noi n'am avut încă, în vieaţa noastră de libertate, destul timp.
Ce este, domnii mei, doctrina conservatoare?
Doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric că progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul. Instituţiunile viabile ale unei societăţi se des-
voltâ prin ele însăşi, prin traiul normal al societăţii. Desvoltarea lor este înţelept s'o ajuţi, s'o îndrumezi către progres.
Trebuie să mă explic pe dată că prin progres înţeleg întinderea tot mai mare şi mai adâncă a participaţiunii poporului la harul civilizaţiunii.
Deci este ceva organic în desvoltarea instituţiunilor sociale; ca ele să fie viabile, ajunge să le ajuţi, şi o mare e greşeală să vrei să le arunci de-a gata, cu sila, în calapodul pe care trufia unui om reformator sau unui partid reformator l'a alcătuit în tăcerea i cabinetului sau în sgomotul unui club.
I Nimeni, în această, privinţă, n'a zis vorbe mai înţelepte decât
! Beaconsfield.. « O societate nu se construeşte cum se construeşte
| o maşină; o societate nu se reformează cum se drege o maşină ».
I Şi aşâ este. Trebuie să aştepţi progresul de la desvoltarea însăş a
i conştiinţei colective: nu poţi să impui voinţa unei singure raţiuni.
Deaceea, domnii mei, doctrina conservatoare este o doctrină care, in mersul înainte al unui Stat, nu pierde niciodată din vedere două lucruri: întâi, învăţământul trecutului: tradiţiunea, şi al doilea, starea reală a ţărei: realitatea. Deci, doctrina conservatoare, care nu admite progresul prin salturi, este doctrina eminamente a realităţilor pe care o opui doctrinei visătoare a teoriilor şi utopiilor. Astfel prezentată idea conservatoare, ea se adaptează oricărei I forme de guvern: Franţa, republică conservatoare; Anglia, monar-
I hie conservatoare. Dar proba cea mai evidentă o dă republica atât
| de democrată şi de înţeleaptă elveţiană: mai zilele trecute, prin-
| tr'un referendum popular, ea a respins impozitul asupra capitalului
; ca partând atingere dreptului de proprietate.
Tot asemenea, doctrina conservatoare nu este in slujba unui partid exclusiv politic, căci doar nu eră al unui partid politic congresul de la Eisenach unde, la 1872, s'au întrunit savanţii, economişti, profesori, funcţionari ca să proclame deşertăciunea formulei metafizice a «fraternităţii, libertăţii şi egalităţii » şi necesitatea pentru omenire de a pune în locul ei politica positivă, reală, a faptelor.
Iată, domnii mei, schiţarea teoriei conservatoare.
O doctrină nu e bună decât dacă are consacraţiunea faptelor. Să-i căutăm aplicaţiunea.
Am zis că doctrina conservatoare nu admite că progresul real poate veni prin salturi. Avem o experimentare .pe care am făcut-o noi înşine: după lovitura de Stat de la 2 Maiu 1864, s'a dat României, de-a gata, făcându-se «tabula rasa » de toate instituţiunile ei civile, penale şi administrative, i s a dat de-a gata Codurile Napoleon şi legislaţiunea administrativă franceză, fără să se ţină seama de diferenţa gradului de cultură între amândouă statele.
138
13!)
Care a fost rezultatul? 20—25 de ani, domnii mei, în România n'au mai fost acte de stare civilă. S'a luat dela preoţi, — singurii cărturari de pe vremuri şi cari, sub disciplina pe atunci de fier a chiriarcului, ţineau registrele de botez cu foarte bună rânduială — s'au luat actele de stare civilă pentru a fi date unui primar care nu ştia carte. Rezultatul: încă pe vremurile când eram în magistratură, tribunalele, de dimineaţă până seara, erau ocupate să fabrice statutul civil al oamenilor. Şi vorba de « fabricaţiune » nu este excesivă, fiindcă la uşa tribunalului, prin toleranţa tuturor, fiinţau fabrici de martori cari, aceiaşi, depuneau pentru actul civil şi al unei bătrân de 70 de ani şi al tânărului de 18 ani. S'au îngreuiat toate formele căsătoriei, s'a făcut un act solemn cerând, cum ştiţi, publicaţiuni, termene de opoziţiuni, şi celelalte; rezultatul a fost că la ţară, ţăranii nu s'au mai însurat şi 25 de ani popu-laţiunea rurlă a trăit în stare de concubinaj pe care, cu bună credinţă, îl credeau legal. Nu erâ un ţăran care să nu-i zică, celei pe care a aşezat-o la vatra lui, « soţia mea ». Aş putea să multiplic exemplele.
Gândiţi d-v. că legile administrative care ni s'au impus atunci au dus administraţiunea noastră la înflorirea la care ar fi trebuit să ne aşteptăm după atâta amar de timp ? N'aveţi decât să constataţi în ce stare se găsesc şi astăzi aceste celule elementare ale Statului, comunele, ca să înţelegeţi că n'a fost înţelept pasul care s'a făcut atunci. Da, domnii mei, cu o doctrină conservatoare mai de aproape studiată, afirm că procesul s'ar fi putut dobândi mai real şi mai devreme decât prin impunerea forţată care s'a făcut într-un moment.
Nu vă amintesc starea lamentabilă a justiţiei penale cu juriile pe care le-am avut. Aşâ de mare a fost scandalul judiciar că, rând pe rând, guvernele, liberale ca şi conservatoare, nemaiputând luâ îndărăt instituţiunea juriului intrată în Constituţie s'a apucat să corecţionalizeze o mulţime de crime numai ca să le sustragă impunităţii.
Va să zică, domnii mei, istoria ne dovedeşte că progresul nu se face prin salturi.
Am mai afirmat, domnii mei, că doctrina conservatoare ţine in primul rând seamă de învăţămintele trecutului de tradiţiune Un adevăr istoric: popoarele cu tradiţiune au individualitate. Exemplu: Spania. Evident că Spania este o ţară tradiţionalistă. Spania, în decurs de un secol, a putut străbate toate încercările la care o societate omenească poate fi supusă: de sub călcâiul lui Napoleon a trecut prin două restauraţiuni monarhice, prin trei răsboaie civile, prin trei insurecţiuni carliste şi prin catastrofa cea mai mare: pierderea imperiului ei colonaial. Dar, ţară tradiţiona-
listă, a stat in picioare, s'a recules, are o bună structură economică şi astăzi Spania este între ţările de frunte din Occident.
Alt exemplu: Franţa. Nu e ţară mai tradiţionalistă decât Franţa. Ce face splendoarea jurisprudenţei franceze? Tradiţiunea care din tată în fiu se urmăreşte, ca din tată în fiu să râvneşti la cinstea de a purta roba de magistrat oricât de puţin retribuită este astăzi când toată lumea se îmbogăţeşte.
Ce face structura aceasta admirabilă a burghezimii franceze ? 1 Tradiţiunea că din tată în fiu să te ţii de meseria sau de comerţul
înaintaşului tău. A fost tatăl tău băcan ? poţi să devii un savant, nu ţi-e ruşine să-ţi zici că esşti fiu de băcan. Şi băcănia continuă, i In toate părţile, tradiţiune. Şi, vedeţi, Franţa, în timp de 100
] de ani, a trecut şi dânsa prin frământările cele mai extraordinare:
| răsboaie, cât vreţi de crâncene, care au pătruns foarte aproape de
( măduva ţării. Şi tot atâtea convulsiuni interne. Să nu se uite că,
spre pildă la 1848, teoreticienii, reformatorii erau la putere: ei : bine, graţie forţei structurii sale, graţie cu deosebire legăturii de
pământ a ţăranului francez, care ţine la glia lui încă şi mai tare decât e râvnitor de pământ ţăranul român, graţie acestor elemente prezervative, Franţa a putut rezistă şi teoriilor lui Proudhon şi experienţelor lui Barthelemy Enfantin şi atelierelor naţionale ale lui Albert — iar mai tîrziu Comunei; tot asemenea şi teoriilor internaţionaliste de astăzi. Graţie tradiţiunii Franţa iese din toate încercările tot mai solid constituită şi mai strălucitoare. Acolo, comunismul, subiect de discuţiune prin gazete, subiect de turburări în unele mari centre industriale, n'a atins însă întru nimic păturile adânci ale naţiunii.
Cât pentru Anglia, doamne, aceea e ţara tradiţiunii prin excelenţă. Respectul tradiţiunii merge aşâ de departe că Englezii au păstrat până şi unele accesorii desuete în costumul şi înfăţişarea unor înalţi magistraţi. Noi, din continent, mai tineri, râdem câteodată de perucile acelea; Englezul, foarte înţelept, le păstrează pentru că tocmai excentricităţile de costum sunt în ochii vulgului întruparea tradiţiei de care este el mîndru. Anglia tradiţionalistă în toate, îşi rezumă tradiţionalismul ei astăzi mai mult decât oricând ; in politica ei externă. Ea poate ieşi din braţele lui Palmerston ca
să intre în ale lui Salisbury, cu whigs sau cu torys, este aceeaşi, politică orientală a Angliei; ea poate ieşi din manile lui Lloyd I George ca să încapă în ale lui Bonard Lavv, este aceeaşi, politica ei
I continentală. Anglia n'are decât o singură politică.
| Prin urmare, domnii mei, vedeţi ce structură solidă dă naţiu-
ţ nilor respectul tradiţiunilor. Deaceea v'am ales două exemple din
latinitate: Republica Franceză şi regalitatea spaniolă, şi unul i din altă lume decât latinitatea: Anglia.
140
141
Să ne uităm acum în partea opusă: la ţările fără tradiţiune.
Rusia: 170 000 000 de oameni, călare pe două continente. Ţară fără tradiţiune !
De unde, dealtminteri, să aibă tradiţiune ?
Tradiţiunea proprietăţii ? Cum o poate avea un popor care n'a cunoscut proprietatea decât sub forma colectivă a mirului. Tradiţiunea libertăţii ? Cum s'o aibă un popor a cărui massă rurală n'a fost liberată decît în zilele noastre de Ţarul Alexandru al II-lea şi a cărui massă cetăţenească n'a văzut libertatea decât sub aspectul permisiunii autorităţii administrative de a te mişca ? Tradiţiune religioasă ? Cum s'o aibă un popor la care popa devine supraveghetorul în numele poliţiei şi al cărui cap suprem sunt un împărat laic şi un procuror laic al Sfântului Sinod ?
Ţară fără tradiţiune ! N'a rezistat, domnii mei, la cel dintâiu şoc serios pe care l'a avut într'o convulsiune generală. Poporul rus a acceptat ieri tirania absolutismului; se supune astăzi orbeşte tiraniei sovietice. Pe nici un popor nu s'a încercat experimentarea celor mai crude teorii comuniste cum s'a încercat asupra poporului rus şi de şase ani poporul rus le suportă cu aceeaş resignaţiune cu care câinele rănit, în colţul unde s'a târît, nu cere decât să-1 laşi în pace, chit să moară fără ajutor.
V'am făcut, domnii mei, o paralelă din care trebuie să se degajeze învăţăminte.
Suntem noi popor de tradiţiune? Nu în toate: trebuie să o recunoaştem. Avem două tradiţiuni însă foarte serioase: tradiţiunea religioasă şi tradiţiunea proprietăţii. Celelalte ne lipsesc.
Atunci, trebuie să fim foarte prevăzători când în evoluţiunea noastră n'avem în seama noastră decât aceşti factori cari ne creează o individualitate.
Tradiţiunea religioasă. Da; e foarte puternică în România. Noi suntem atât de fideli tradiţiunii ancestrale, că am păstrat pînă şi în religia creştină apucături ale păgânismului: noi punem in mâna mortului piesa de monedă pe care o puneau grecii şi romanii pentru ca sufletele să plătească barcagiului Caron trecerea Sty-xului. Tradiţiune religioasă: să nu râdem de dânsa, domnii mei, aceasta face nobleţea noastră. Noi am mai păstrat pomana. Ce este ea altceva decât ofrandele pe care Romanii le aduceau pe mormintele scumpilor lor morţi? Păgânism, dar tot religie; da, am păstrat o uzanţă păgână dar tot religioasă este, deşi nu creştină, şi s'o păstrăm pentru că aşâ se înalţă în şirul anilor legăturile noastre cu trecutul.
Am devenit un popor creştin şi, odată ce am trecut la ortodoxie, am stat fixaţi aci. Noi n'am cunoscut, din fericire, luptele religioase, încercările de întoarcere la catolicism, în secolul al Xll-lea şi al
XlII-lea, se petrec mai mult în rândul curtenilor, domniţe favorizând catolicismul ţării lor de origină; dar noi, odată alipiţi ortodoxiei, am stat neclintiţi. Luptele sângeroase cum a fost Reforma, noi n'am cunoscut şi atunci tradiţiunea religioasă a rămas in toată vigoarea ei. Domnii noştri, când aveau prea multe păcate pe conştiinţă, clădeau câte-o biserică expiatorie; marii noştri voevozi înnălţau câte-o biserică votivă întru izbândirea proiectelor lor sau câte o mănăstire pentru consacrarea unei fapte mari. Prin religie s'a păstrat în lumină cultura; prin secolul al XVI-lea cele dintâi tipărituri au fost religioase; la mănăstiri au fost tiparniţele. Prin cărţile bisericeşti s'a păstrat, la poporul moldovenesc din Basarabia, limba; prin popii ei Transilvania şi-a păstrat cultura naţională şi până şi structura economică.
Atunci, învăţământul: nu vă atingeţi de religie. Trebuie să o serveşti cu decenţă, pentru că este legătura cea mai temeinică, cea mai istorică cu trecutul.
Dealtminteri, domnii mei, chiar dacă n'ar fi tradiţiunea care să ne impună această disciplină, simpla raţiune de Stat ar trebui să ne-o indice. Firea omenească este ţesută de instincte; instinctele acelea le scliviseşte civilizaţia; dar de câte ori civilizaţia nu s'a dovedit neputincioasă fie în momente de cataclism, fie chiar în vieaţa normală, în faţa sărăciei şi a tentaţiunii sărăciei ! Şi atunci, cum nici un popor n'a ajuns în starea culturii platoniane, aşâ ca fiecare om să-şi facă morala lui, ca fiecare om să se înveţe ce este bun şi frumos, să lăsăm, domnii mei, încă foarte multă vreme să fiinţeze în România morala cea mecanică pe care cele zece porunci ale bisericii le infiltrează de mici, mecaniceşte, în urechea copiilor: nu e bine să furi, să nu râvneşti la bunul vecinului, nu e bine să faci jurământ fals şi aşâ mai departe. Acele mişcări ale conştiinţei revin, din când în când, în crize morale, chiar şi la cei mai înrăutăţiţi.
Aşâ fiind, domnii mei, doctrina conservatoare e religioasă în sensul pe care vi l'am arătat. Ea admite că trebuie să înconjurăm pe reprezentanţii cultului de tot respectul şi de toate posibilităţile materiale pentru ca chiriarhul, ca şi preotul, să poată fi cu mina largă in distribuirea carităţii.
Mai am nevoie să adaug că în doctrina conservatoare nu se admite nici caterisiri de mitropoliţi, nici destituţiuni laice de epis-copi odată ce au primit investitura ? Aceasta sunt mai mult decât greşeli politice: acestea sunt surpări pe care le aducem noi înşine unuia din fundamentatele cele mai temeinice ale statului român. Cu lăţirea ideilor conservatoare, nădăjduesc că greşeli de felul acesta ne vor fi cruţate în viitor.
Am zis că a doua tradiţiune este tradiţiunea proprietăţii.
142
143
S'ar părea paradoxal să vorbim de tradiţiunea proprietăţii într'o ţară în care ţărănimea numai de la 1864 a devenit deplin proprietara locurilor pe care se hrăniâ. Să nu se uite că proprietatea mare a existat; că ea erâ întemeiată încă din secolul al XVI-lea; dar cu deosebire să nu se uite că în clasa rurală există, încă de pe timpurile eroice ale voevozilor noştri răsboinici, tradiţiunea proprietăţii sub forma de moştenire şi răzeşie.
Proprietatea, domnii mei, ce este ? O construcţiune a legii ? A ferit Dumnezeu. Este întruparea cea mai eminentă a activităţii şi iniţiativei omeneşti. Societatea o consacră în interesul societăţii, adică: al tuturor. Proprietatea este născută odată cu omul intrat în stare socială. Ea naşte din voinţa colectivă, din instinctul omenirei. Deaceea, domnii mei, tradiţiunea de proprietate trebuie să rămâie întreagă.
Se întâmplă ca tot în interesul obştesc, proprietatea trebuie să consimtă la sacrificii reale. Deaci expropriaţiunea. Foarte înţelept a fost constituantul nostru când a înscris în Constituţie că proprietatea este un drept sacru şi inviolabil. Vorbe pompoase, — se poate, — întrebuinţate însă de un partid liberal într'o Constituţie luată dintr'o ţară conservatoare, vorbe pompoase care arată însă bine cât de fundamentală este idea de proprietate într'un Stat tânăr.
Tot Constituţia, — care este presupusă că întruneşte consim-ţămîntul întregei naţiuni — Constituţia admite expropriaţiunea. Este un sacrificiu consimţit de toţi în interesul tuturor. Deaceea Constituţia noastră, foarte înţelepţeşte, enumără cazurile de expro-priaţiune. Pe lângă cele prevăzute de Constituţiune, s'a adus şi expropriaţiunea pentru utilitatea socială care s'a realizat prin reforma agrară; dar ea n'a fost impusă nici smulsă, ci s'a făcut prin consimţămîntul tuturor organelor ţării. După 1907, un conservator, Ion Lahovary, e cel dintâiu care a agitat idea expropria-ţiunii parţiale pentru împăcăciune generală; mai tîrziu alt conservator, umilul d-v. conferenţiar, propunea în Parlament mijlocul de a scădea din ce în ce mai mult disproporţiunea dintre marea şi mica proprietate; astfel că, atunci când, sub presiunea primejdiei, pentru a da un imbold mai mult naţiunii armate, când la Iaşi s'a înfăptuit expropriaţiunea, ea erâ, după forma doctrinei conservatoare, deja consimţită de toţi.
Dacă acesta este adevărul, ar greşi un proiect de Constituţie care pentru viitor ar lăsa cazurile de expropriaţiune la discreţiunea unui Parlament obişnuit. Astăzi, partid de ordine la putere: expropriaţiunea s'ar restrânge; mâine, partid de reformatori la cârmă: te pomeneşti cu cine ştie ce expropriaţiuni votate de o majoritate oricare. Cunoaşteţi cum fiecare guvern, cu mai multă sau mai
144
puţină dulceaţă, ştie să-şi alcătuească majorităţile. O majoritate ordinară poate atunci, oricând, să se joace cu proprietatea. Azi expropriezi o industrie în favoarea unei anumite clase a poporului; mâine expropriezi o casă în favoarea unui club, centru de agitaţiune reformatoare; poimâine se decretează de utilitate publică expropriaţiunea unui pământ în favoarea Dumnezeu ştie cărei experienţe de falanster, cum s'a încercat în Franţa; şi aşâ mai departe.
Primejdie reală ! Şi n'aş şti să zic îndestul legiuitorului de aiurea şi cu deosebire celui dela noi: circumspecţiune in mânuirea acestei arme, pentrucă viitorul va fi solid sau şubred după cum veţi organiza proprietatea tare sau nu.
Deci, domnii mei, doctrina conservatoare este tradiţionalistă, cum v'am spus-o; şi tradiţionalismul ei o aduce să fie o politică religioasă şi o politică de apărare a proprietăţii.
Dar doctrina conservatoare nu se opreşte aci: doctrina conservatoare e socială pentrucă este o politică reală. Când, prin studiul real al situaţiunii actuale, doctrina conservatoare s'a convins de inanitatea formulelor metafizice; când s'a convins că nu poate fi fraternitate, când aşâ de mari sunt deosebirile de clasă; că nu poate fi egalitate reală cînd nu este egalitate de situaţiune, egalitate economică; că nu poate fi libertate reală când omul n'are un minimum de traiu asigurat; doctrina conservatoare a devenit socială. Şi în toate ţările iniţiativa mişcării de asistenţă a mulţimii producătoare revine doctrinei conservatoare. Ea a pornit la începutul secolului trecut, la 1830, cu Disraeli în Anglia. Disraeli este cel care întâiu a fost izbit de frământările teribile pe care în lumea muncitorească le-a adus introducţiunea maşinismului; Disraeli este cel dintâiu care a luptat şi care a promulgat legi de asistenţă şi de higiena socială, legi de regulamentare a vieţii industriale. După dânsul Bismarck în Germania este cel dintâiu care a familiarizat omenirea cu vorbele de « socialism de Stat » şi care este creatorul legii de retragere şi asistenţă a bătrânilor. Iar In România, cea dintâiu operă legislativă în această direcţiune a fost Legea Minelor a lui Petre Carp. Pentru întâia dată acolo se organizează asistenţa, retragerea şi pensionarea lucrătorului, îndrumare care a continuat pe urmă prin legea de asigurări muncitoreşti. Şi suntem departe de a crede că s'a făcut tot şi că s'a dat muncitorimii toată organizarea necesară pentru un traiu bun şi pentru apărarea intereselor şi profesionale.
Deci, domnii mei, doamnele mele, aţi văzut că doctrina conservatoare este foarte lesne apropiată de trebuinţele evoluţiunii unui Stat; doctrina conservatoare, prin faptul că nu făgădueşte utopic, că se fereşte de a speculă vorbele; prin faptul că fiind
145
partizană a evoluţiunii iar nu a revoluţiunii, nu răspunde aşteptărilor impacienţilor, cari sunt mulţi în statele noui, nu este deseori apropiată de putere; mai mult este în afară de putere. Atunci, un partid conservator, mai ales la noi în ţară, este ca colegiul flaminilor din vechea Romă, care ţinea nestinsă flacăra sfântă pentru ca s'o găseşti vie şi încălzitoare în momentul înfăptuirilor.
Acesta este rolul nostru, domnii mei, şi suntem mândri să-1 îndeplinim.
Ideile conservatoare or avea ele darul să se impună odată poporului român ? Sper că da, prin noi sau prin alţii.
Dar într'însele vedem garanţia adevăratului progres şi acesta este harul pe care, din toată inima mea, îl doresc patriei mele.
18 Februarie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice.
C. RĂDULESGU-MOTRU
Concepţia conservatoare şi progresul
In vreme ce poporul englez, ajuns după răsboiu mondial din ultimii ani, la o treaptă de mărire, la care n'a fost el niciodată în trecut, — deşi în trecut nu i se discutau supremaţia mărilor şi întinderea peste cele mai bogate ţări ale globului, — in vreme ce poporul englez Îşi dă prin alegerile dela 15 Xoembrie 1922 un parlament cu o majoritate mai impozantă de conservatori decât avea parlamentul trecut, parlamentul marelui răsboiu, şi întăreşte astfel la guvern pe reprezentanţii concepţiei conservatoare; in vreme ce Germanii, popor învins, ajuns Într'o situaţie grea, cum n'a fost el nici când până astăzi cu toată antipatia pe care o păstrează oamenilor din vechile guverne ale împăratului Wilhelm al II-lea, apelează totuş la reprezentanţii concepţiei conservatoare pentru a-şi organiza lupta contra dezastrului de care sunt ameninţaţi: în vreme ce In Italia, secătuită şi desamăgită de rezultatele răsboiului, mişcarea de reculegere pentru întărirea demnităţii şi a energiei naţionale se face pe temeiul tradiţiilor conservatoare; şi in sfîrşit, in vreme ce la un al patrulea mare popor din Apus, fa Francezi, concepţiile conservatoare, după o lungă eclipsă, eclipsă explicabilă prin schimbarea monarhiei in republică, revin din nou în vieaţa politică, — la cealaltă margine a Europei, la un popor, care îşi făcea până acum de curând o datorie din a-şi potrivi vieaţa politică după « ce va zice Europa », la noi Românii, în momentul când ne dăm o nouă Constituţie, nu există în parlamentul nostru un singur om măcar care să se dea drept reprezentant al concepţiei conservatoare. O atât de mare deosebire de orientare intre popoarele Apusului, — popoare vechi şi hotărîtoare încă pentru multă vreme în politica europeană — şi între poporul nos-
147
tru d'abiâ îmbrăcat în haina suveranităţii politice, dă de gândit. Aci ne găsim, de sigur, Înaintea unei ciudăţenii istorice a cărei explicare interesează nu numai pe omul politic şi pe istoric, dar şi pe psiholog, pe sociolog, pe moralist şi pe ori şi ce om de ştiinţă în România. însăşi Înţelegerea viitorului nostru este pusă aci în joc. Sau ideea pe care şi-o fac popoarele apusene despre concepţia conservatoare este alta, decât aceea care a triumfat la noi, şi atunci trebuie să examinăm cauza divergenţei noastre de Apus, cauza care poate să ne ducă la divergenţe şi mai mari încă în viitor, sau condiţiile vieţii politice In România sunt de altă natură, că ele zădărnicesc concepţiei conservatoare ori şi ce influenţă asupra noastră şi atunci cu atât mai mult trebuie să ne dăm seama, de partea cui este situaţia anormală: să ne mândrim, sau să ne îngrijorăm? în ambele cazuri, pentru mintea deprinsă să atribuie deosebirile dintre popoare, nu întâmplării, ci legilor isvorlte din firea lucrurilor, aci este o problemă de primă importanţă.
Prin cele ce voiu expune înaintea D-voastre, îmi propun să Înlesnesc munca aceluia care se va încumetă să deslege această importantă problemă. Voiu vorbi de concepţia conservatoare In legătură cu concepţia de progres. Concepţia nu este tot una cu programul conservator. Concepţia este raţiunea de a fi a conservatorismului în istoria politică a popoarelor, pe când programul este raţiunea de â fi unui partid conservator Într'un anumit moment şi într'o anumită ţară. Concepţia conservatoare este aceeaş la toate partidele conservatoare, într'o epocă de cultură, — cel puţin in Europa; pe când programele pot fi diferite dela popor la popor. Negreşit, activităţile politice ale partidelor conservatoare din fiecare ţară depind de programele lor, dar nu mai puţin programele trebuiesc să menţină unitatea de concepţie, fiindcă numai unitatea de concepţie face să dureze rezultatele dobândite de fiecare partid conservator In ţara sa.
în gândirea Europei apusene, concepţia conservatoare a avut să lupte multă vreme, şi urmele acestei lupte se resimt şi astăzi, cu concepţia mistică a progresulu:. Concepţia progresului s'a bucurat In lumea antică de puţină favoare. In afară de scrierile câtorva filozofi elini, toate manifestările de valoare în cultura popoarelor antice se produc cu nesocotirea ideei de progres. Egiptenii, Chinezii, Indienii n'au cunoscut-o aproape de loc. Perşii puţin, şi numai sub forma luptei între principiul binelui şi al răului. Iudeii aveau credinţă în Messia, dar nu ca un progres, ci ca o
148
revenire la starea de perfecţie iniţială. Mai toate popoarele antice credeau in ridicare şi prăbuşire, ca într'un fapt ritmic al naturii, nici unul nu credea într'o ridicare continuă şi veşnică a omenirii. Acest optimism mistic este propriu Europei moderne. El a fost in parte pregătit de creştinism,  dar numai în parte. Creştinii predicau înălţarea treptată a omului, nu însă pe pământ, ci in ceruri: nu ca o înălţare spre necunoscut, ci ca o apropiere de firea divină, aceea care este in veci neschimbată in unul Dumnezeu. Concepţia progresului infinit şi necondiţionat se afirmă numai după Henaştere, si este predicată cu insistenţă în secolul al XVIII-lea. Cu cât credinţa religioasă descreşte, cu atât se afirmă misticismul progresului. Entusiasmul produs de descoperirile ştiinţifice moderne fu, in tot timpul, principalul său sprijin. Concepţia progresului luă toate formele; la început cu preferinţă forme exagerate. Pentru primii modernişti progresul este neîntrerupt şi necesar în toate activităţile omeneşti, prin simplul fapt al succesiunii acestuia: aceea ce vine după, este superior faţă de aceea ce a fost înainte. Ce este literatura şi arta veche faţă de literatura şi arta nouă ? Nimic, aproape nimic, zic primii modernişti. Morala veche de asemenea. Filozofia veche, un abecedar al gândirii. Religia veche, un azil al ignoranţei. Dreptul şi organizaţia politică socială, venite prin tradiţie, resturi de barbarie. Omenirea merge fatal înainte, întrucât ea este lăsată liberă, conchid  cu  încredere Turgot şi Condorcet, cei doi mari apostoli ai progresului. Ca progresul să se producă nu este nevoie decât de libertatea gândiri, căci gândirea liberă fatal se ridică şi cu ea toată activitatea omenească. Bogăţia materială va urma acestei activităţi. Perfectibilitatea este infinită. Din această perfectibilitate rezultă egalitate desăvârşită între oameni şi între naţiuni. Chiar şi constituţia fizică a omului se va ameliora. Se va prelungi însăş vieaţa ca durată, căci totul urmează să progrezseze ... în concepţia mistică a progresului, găsim aşadar sentimentul că mergerea înainte este o mergere spre bine. Lumea merge înainte, adică lumea merge spre bine, progresează. Cum unele credinţe religioase au legat de dimensiunile spaţiului sentimente diferite, şi anume: de ridicarea in sus, în văzduh, sentimentul purificării morale, de scobo-rîrea in jos, sentimentul întinării cu păcate, aşâ şi oamenii secolului al XVIII-lea au legat progresele de dimensiunea timpului. Mergerea înainte, o simplă dimensiune indiferentă, s'a transformat pentru ei în mergerea spre perfecţie morală şi materială. Ei au luat dorinţa drept realitate.
Această concepţie mistică a progresului a trebuit să dea înapoi in faţa experienţei şi a adâncirii cercetătărilor ştiinţifice, după secolul al XVIII-lea, deşi de dispariţia ei nu poate fi încă vorba.
149
i
Au părăsit-o fruntaşii gândirii apusene Începând chiar cu aceia din secolul al XVIII-lea. Jean Jacques Rousseau nu mai credea in ea. Nici cei mai mulţi dintre enciclopedişti. In Anglia şi Germania n'a fost niciodată populară sub forma aceasta simplistă. In secolul al XlX-lea ea fu înlocuită treptat cu concepţia evoluţiei, scoasă din cercetările biologice, psihologice şi istorice. Astăzi, când omul de ştiinţă întrebuinţează cuvântul progres, el nu mai înţelege prin progres decât evoluţia. Cuvintele sunt, dealtfel, indiferente, înţelesul lor este totul. Progresul avea înţelesul unei perfecţii venite prin simplul fapt al schimbării în timp. Tot ce se succede este o creştere în perfecţie. Aceea ce este mai nou este şi mai perfect. Evoluţia are înţelesul unei desfăşurări în marginile puterilor date de fondul originar. Evoluţia unui om stă în desfăşurarea aptitudinilor sale existente. Dintr'un fond bun şi bogat ies rezultate mulţumitoare. Dintr'o sămânţă bună, rezultate bune; dintr-o sămânţă rea, oricâte schimbări am face cu ea, rezultate rele. Evoluţia nu desfăşură decât aceea ce este dat în fondul care se desfăşură. Evoluţia universului, o explică Herbert Spencer, din legea conservării energiei. Evoluţia animalelor, o explică Charles Darwin, din ereditate şi selecţie naturală. Evoluţia omenirii, o explică Hegel, din liberarea conştiinţei de sine, adică din o mai bună cunoaştere de sinea omului într'o perfecţie fatală, venită prin simplul fapt al mergerii înainte, nu mai crede nici un gânditor al vremii noastre. Toţi reprezentanţii de frunte ai ştiinţei şi filozofiei contimporane resping antropomorfismul naiv al primei concepţii de progres. In consecinţă, vedem ţările cu producţia cea mai bogată în literatură şi artă, cum este Franţa, cultivând clasicismul, adică învechitele literaturi şi arte ale popoarelor antice; ţări cu cele mai bune şcoli, cum este Germania, cultivând clasicismul; ţări, conduse de cele mai luminate inteligenţe politice, cum este Anglia, cultivând numai clasicismul . . . Unde este timpul în care primii mistici ai progresului ne vorbeau cu dispreţ de Platon, de Phidias şi de Virgil! Secolul al XlX-lea a fost numit secolul istoricilor. Ce ne învaţă aceşti istorici ? Să ne cunoaştem trecutul; să ne cultivăm virtuţile şi să ne trezim energiile naţionale; să fie fiecare popor conştient de menirea pe care o are înăscut într'insul; să aibă fiecare om conştiinţă de valorile culturii produse prin munca de veacuri ! N'am auzit istoric de seamă predicând schimbarea numai pentru schimbare, schimbare cu ori şi ce preţ şi cu dispreţul trecutului, aşa cum ar cere-o progresul infinit şi necondiţionat ! Alături de istorici sunt apoi economiştii şi mai ales statisticienii economiei politice cari ne pot vorbi despre progres. Cine dintr'aceştia mai împărtăşeşte astăzi optimismul secolului al XVIII-lea? Nici unul. înmulţirea populaţiei
globului a suprimat ultima şansă a vechei iluzii. Căci vechea iluzie se sprijiniâ pe credinţa că omul va găsi oricând, pe întinderile neexploatate ale pământului, materia primă a naturii, pe care industria să o transforme, şi să aduce astfel o continuă creştere de bogăţie materială. întinderile neexploatate ale pământului s'au ! sfârşit de mult. Ele nu mai trăesc decât ca ipoteze în teoriile demo-
■ date ale liberalismului economic. Secolul nostru, în sfârşit, se des-
\ chide printr'un mare răsboiu, răsboiul pentru întregirea naţionali-
I taţilor europene. Dacă răsboiul s'ar fi pierdut de aceia cari l-au
| câştigat, şi s'ar fi câştigat de acei cari l-au pierdut, ar fi fost,
| in Europa, un progres, sau nu ? După misticii progresului ar fi
I trebuit să fie tot un progres, şi încă un mare progres. Căci schim-
i bări s'ar fi produs, şi atunci, destul de multe. Inteligenţele europene
ar fi luat şi atunci, destul de intens. Nu mai vorbim de ce ar fi lucrat braţele unor Europeni ! Nu cred însă să fie la popoarele învingătoare un bărbat politic de seamă care să răspundă afirmativ, s Nici la popoarele învinse. Dacă progresul ar consista în schimbare,
ce ocazie mai nimerită decât să-i constatăm roadele lui la popoarele învinse, căci acestea de voie de nevoie au trebuit să se schimbe. Franţa biruitoare îşi întăreşte vechiul regim de dinainte de răsboiu, deasemenea Anglia şi Italia; pe când Germanii şi-1 schimbă, iar Rusia şi-1 schimbă de mai multe ori. în ce parte este progresul: în Rusia ?
Ei da ! Vor fi unii cari vor răspunde: în Rusia ! Sunt lipsiţi de bun simţ, sunt nebuni, acei ce răspund astfel ? Da, din punct de vedere logic. Pentru Herbert Spencer, pentru Charles Darwin, pentru Hegel, şi pentru toţi oamenii de ştiinţă, întrucât aceştia rămân oameni de ştiinţă, răspunsul acesta este o nebunie. Dar nu este singură logica, stăpână pe lume; mai este şi interesul.Concepţia mistică a progresului neţărmurit ori şi cât de neroadă ar fi ea ca logică, este foarte potrivită pentru anumite interese. Ea este o minunată armă de luptă în mâna revoluţionarului de profesie. Este arma care nu alege; bună pentru ori şi ce dărâmare. Vrei să substitui producţia ta literară producţiei pe care o preţuieşte lumea dinaintea ta, in numele progresului ceri să se dea cei dinaintea ta la o parte ! Vrei să intri şi tu în rândul celor cu drepturi câştigate: în numele progresului, la o parte ! Vrei să guvernezi; vrei să legiferezi in vederea unei alte ordine politice, decât aceea de dinaintea ta: în numele progresului la o parte ! Este destul să vrei pentru a avea dreptul să invoci progresul.
Astfel ajungem la inevitabilul conflict dintre concepţia progresului şi concepţia conservatoare. Revoluţionarii au văzut, din primul moment, avantajul pe care îl pot trage din concepţia pro-
150
151
greşului şi deaceea şi-au dat toată osteneala să o răspândească. In jurul ei au păstrat o atmosferă mistică, asemănătoare aceleia pe care o găsim în jurul credinţelor religioase. Credo quia absurdum. Nu este propangandist revoluţionar care să nu se închine înaintea progresului neţărmurit şi fatal. Un biolog contimporan, Ernest Ilaeckel, zicea că prostia unui om se poate cunoaşte după gradul în care el înţelege teoria darwinistă. Tot aşâ am putea zice, că spiritul revoluţionar al cuiva se poate cunoaşte după gradul in care el se supune concepţiei mistice a progresului. Cu cât este mai fără critică cineva cu atât este mai pregătit pentru a deveni revoluţionar. Stăpâni pe o armă aşâ de bună, revoluţionarii au luptat să dărâme cu ea pe adversarii lor, şi in primul rând pe acei ireductibili, pe conservatori. Au avut multe succese, netăgăduit. A fost chiar o vreme când biruinţa lor se părea pentru totdeauna asigurată. Pe când oamenii de ştiinţă înlocuiseră treptat înţelesul mistic al progresului, cu înţelesul bine definit al evoluţiei, în vieaţa politică, unde aveau să lupte revoluţionarii, concepţia veche a progresului se suţineâ şi câştigă sufletul maselor populare. Prin propagandă, săracii şi obidiţii fură aduşi să creadă în progres ca într'o mană providenţială. Conştiinţa acestor masse începe acum să se deştepte; dar farmecul magic al progresului subsistă totuş. Adevărul, s'a zis de unii, este totdeauna dureros. Dureros nu este el totdeauna adevărul, dar este totdeauna altminteri decât pe pofta inimii. Aşâ este şi adevărul despre progres.
II.
Concepţia conservatoare, ca toate concepţiile politice, nu are o definiţie constantă în gândirea teoreticienilor. In gândirea oamenilor de acţiune încă şi mai puţin. In gândirea adversarilor ea ajunge chiar să se confundă cu toate extravaganţele. Pentru un revoluţionar de stradă, a fi conservator înseamnă a fi apărătorul trecutului fără alegere, adică a fi apărătorul drepturilor câştigate, fie ori cum, şi fie de ori şi cine. Proprietarii, capitaliştii, demnitarii "Statului şi âi bisericii, concesionarii, monopolizatorii, beneficiarii de toate categoriile, etc, aceştia sunt conservatori, fiindcă au interes să conserve drepturile apucate şi să se opună progresului, adică schimbărilor. După revoluţionar, conservatorii ar fi dar, în primul rând, îmbuibaţii cari odată ce şi-au pus la adăpost persoanele şi averea lor, ca nişte beati possidentes, nu vor să lase şi pe alţii să se înfrupteze din bunurile lumeşti. Conservatori cu nu cuvânt, sunt aceia cari vor să conserve, fiindcă ei sunt mulţumiţi aşâ cum se găsesc. Şi mă rog, unde se găsesc asemenea
oameni? Peste tot pământul, aiurea ca şi la noi. Intre noi, sunt dar oameni mulţumiţi, cari nu vor decât' să conserve. Şi de când există aceşti oameni pe pământ ? De când lumea, ne explică binevoitor revoluţionarul. Cu cât ne ducem mai spre începutul omenirii, cu atâta aceşti oameni erau mai puternici şi mai stăpâni pe destinele popoarelor. Trecutul este al conservatorilor. Atunci, în trecut, lumea trebuie să fi fost foarte bogată în bunuri, pentru ca să existe oameni conservatori şi mulţumiţi ? Dimpotrivă, intervine acum revoluţionarul, în trecut lumea erâ foarte săracă. Lipseau de toate. Bunul traiu a început mai de curând. In timpul modern s'au înmulţit capitalurile ei şi cu ele satisfacţiile de toate felurile, înainte lumea se mulţumiâ cu puţin. Chiar vanităţile erau modeste. Marele Cesar n'a cerut Seanatului Romei nici o decoraţie pentru cucerirea Galiei, pe cind astăzi cel din urmă patriot pretinde să aibe cel puţin două-trei. Ce deandoasele este şi rostul lumii noastre ! Când existau puţine bunuri, toată lumea era conservatoare, şi astăzi când sunt multe bunuri, toată lumea se leapădă de conservatorism, pentru a deveni revoluţionară !
Cu toată răspândirea pe care, netăgăduit, o are această concepţie despre conservatori, eu nu voiu discută. Când este să aleg între rostul lumii şî între logica revoluţionarului de stradă, cu tot riscul de a fi considerat ca un om al trecutului, nu stau la îndoială: consider că deandoasele merge logica revoluţionarului, şi nu rostul lumii.
Vin la concepţii mai raţionale. Conservatorul nu este apărătorul unei stări de fapt, căci în cazul acesta cetăţenii unui Stat ar fi cu toţii conservatori pentru aceea ce au, şi cu toţi revoluţionari pentru aceea ce nu au. Tipul omului mulţumit cu aceea ce are, nu s'a născut încă, şi nici că se va naşte. Sufletul bogatului este tot aşâ de doritor de schimbări, ca şi sufletul săracului ; cel mai încărcat de bunuri are încă ambiţii nesatisfăcute. Dacă este să credem experienţei, ar trebui să zicem: dimpotrivă; cu cât mai multe satisfacţii împlinite, cu atât mai multe ferestre deschise spre pofte noui. Inovatorii în vieaţa politică sunt totdeauna aceia cari au gustat din bunurile acestei vieţi. Conservatorul nu este apărătorul unei stări de fapt, dar, ne spun propagandiştii democraţiei, el este apărătorul principiilor şi tradiţiilor, care legitimează o stare de fapt profitabilă unei minorităţi cu drepturi câştigate. Conservatorul este pentru privilegiile minorităţii, pe când democratul este pentru drepturile poporului; conservatorul este reacţionar, retrograd. Nici aceasta nu este exact. Principiile, a căror apărare formează grija de căpetenie a politicii conservatoare, ca principiile de organizare ale familiei, ale proprietăţii, ale religiei şi ale Statului, sunt departe de a fi cele mai potrivite mijloace
152
153
pentru a perpetuă o stare de fapt în profitul unei clase de cetăţeni. In Anglia, în 1922, guvernează partidul conservator. In România, în acelaş an, partidul conservator este exclus din politica ţării. Unde sunt mai bine guvernaţi cetăţenii: în Anglia, sau în România ? Este destul a pune întrebarea, pentru a simţi absurditatea comparaţiei. In ţările cu sufragiul universal — şi aşâ este mai peste tot în Europa de astăzi, — nici un partid politic nu mai poate să se facă apărătorul drepturilor unei minorităţi, fără să se condamne la inaniţie. De apărarea drepturilor celor puţini contra celor mulţi, putea fi vorba în politica din trecut, pe vremea popoarelor antice, când nu erau erau formate partidele politice, în înţelesul vieţii statelor constituţionale. Atunci, da; cei puţini la număr, aristocraţii, nobilii, erau în luptă cu cei mulţi, cu poporul. Dar politica acestor puţini nu este aceeaş cu politica modernă conservatoare. A le confundă pe amândouă, este a voi cu intenţie falsificarea adevărului; şi falsificarea, nu în desavantajul conservatorilor, cum îşi închipuiesc democraţii cari întreţin această confuzie, ci în avantajul conservatorilor. Fără politica celor puţini n'ar fi fost Atena care a fost şi nici Roma care a fost. Scoateţi din istoria poporului elin activitatea aristocraţiei ei, şi din istoria imperiului roman, scoateţi politica Senatului: înlocuiţi-le cu politica pe care ar fi dorit-o plebea, poporul acelor timpuri, şi veţi vedea atunci dacă ar mai fi nevoie de altă justificare pentru politica inspirată de concepţia conservatoare. Dar de ce să ne amăgim ? Poporul de astăzi nu mai este, ca plebea de altădată, exclus din organizarea Statului. Conservatorii de astăzi nu luptă contra poporului, ci pentru binele poporului. Ei găsesc pentru principiile conservatoare rea-zimul cel mai solid în conştiinţa mulţimii. La această conştiinţă se adresează conservatorii din ţările apusene, şi astăzi, mai mult decât ori şi când, această conştiinţă le este credincioasă.
O altă concepţie a politicei conservatoare o găsim la Rohmer şi Bluntschli, doi mari şi cunoscuţi publicişti dela jumătatea secolului al XlX-lea. Concepţia acestora, împărtăşită de mulţi alţi publicişti din secolul trecut, se poate rezumă astfel. (După A. Merkel, Fragmente zur Sozialwissenschaft, Strassburg, 1898.) Cea mai înaltă înfăptuire pe care a produs-o spiritul omenesc în decursul timpului^ fost, după Rohmer, Statul. Dar Statul fiind produsul spiritului omenesc, el oglindeşte în sine natura omului. Principiile şi organizarea Statului trebuiesc căutate în alcătuirea şi dispoziţiile spiritualui omenesc. Din organismul acestuia din urmă se explică şi organismul celui dintâiu. Voiam să cunoaştem vieaţa politică a Statului, trebuie să începem prin a cunoaşte legile de desvoltare ale spiritului omenesc. Aceste legi de desvoltare sunt insă bine stabilite: ele sunt diferitele trepte ale vârstei. Vieaţa
omului se poate compară unei linii pe jumătate ascendentă, şi pe jumătate descendentă. In prima jumătate: activitate, mişcare, înnoire; in a doua jumătate: măsură, stăpânire, putere liniştită. In linia ascendentă: copilăria şi tinereţea: in linia descendentă: maturitatea şi bătrâneţea. Astfel avem patru trepte de desvoltare care decurg din legea pe care natura a sădit-o in fiecare organism. Acestor patru trepte corespund patru partide politice pe care le întâlnim în vieaţa Statului: partidul radical, corespunzător copilăriei; partidul liberal, corespunzător tinereţei: partidul conservator, corespunzător maturităţii şi partidui absolutist, bătrâ-neţei. Rohmer completează această clasificare cu câteva caracterizări psihologice. Copilul este la un cap al vieţii, zice el, iar bătrânul la celălalt: prin urmare, in aparenţă foarte distanţaţi unul de altul. Cu toate acestea copilul şi bătrânul au intre dânşii o mare asemănare, ambii au firea excitabilă şi pasivă, cele două caractere ale firii femeii. Partidele corespunzătoare, deasemenea. Politica radicală este impulsivă; politica absolutistă este pasivă. De aceea aceste partide nu se pot menţine pe acelaş plan cu liberalismul şi conservatorismul, expresia tinereţei şi a maturităţii. La liberal, găsim curajul şi puterea de expansiune; la conservator, cumpănirea şi înţelepciunea organizării. Bluntschli merge pe această cale mai departe. El împarte şi popoarele după aceleaşi principii. In sufletul unor popoare ar fi înnăscut tendinţele absolutiste şi radicale; in sufletul altor popoare tendinţele liberale şi conservatoare. Politica ar fi dar oglindirea evoluţiei spiritului omenesc. Politica radicală, fără să fie făcută de copii, se face in spirit copilăresc; politica liberală, fără să fie făcută de tineri, se face in spiritul aventuros al tinereţei; politica conservatoare, în spiritul matur, şi politica absolutistă în spiritul îngust bătrânesc.
Cât adevăr este prins in această clasificare şi aceste caracterizări ? Foarte puţin, negreşit. Dar nu mai puţin decât în multe alte teorii pe care le propagă, ca pe nişte cuvinte de evanghelie, mulţi publicişti din zilele noastre.
O teorie mai bine susţinută ne dă Friederich Julius Stahl, dela care s'a inspirat multă vreme conservatorismul prusian. Partidele politice se împart în două categorii, după Sthal. Avem partide revoluţionare şi partide legitimiste. Cele dintâi consideră autoritatea şi legile ca un produs al voinţei oamenilor, şi deci ca subordonat interesului şi drepturilor individuale, cele din a doua categorie consideră autoritatea şi legile Statului, ca fiind de natură supraomenească, şi deci deasupra interesului şi drepturilor individuale. Din prima categorie fac parte toate partidele liberale, democrate şi socialiste: din a doua categorie: partidul tory englez, partidul legitimist (astăzi regalist) francez, şi partidele conserva-
155
toare în genere. Stahl pune mult preţ pe caracterul divin al legitimităţii. Pentru el, instituţiile fundamentale ale Statului se susţin pe ordinea divină care este impusă omenirii. Continuatorii săi se mulţumesc însă să arate fără invocarea divinităţii, că sunt instituţii şi legi care depăşesc raţiunea individului, că ele sunt izvorâte din substratul adânc al sufletului social, şi că apărarea lor constituie menirea conservatorilor. într'un articol recent din Bullctin Communiste (16 Nov. 1922), bolşevicul G. Zinoviev încearcă să aleagă faptul nemuritor produs de revoluţia rusă din ultimii ani, şi el ajunge tocmai să aleagă faptul direct contrariu de acela pe care îl apără continuatorii lui Stahl. Este interesant să-1 cunoaştem. Prin deducţia a contrario vom afla aceea ce vor conservatorii, din aceea ce nu vor bolşevicii. Faptul nemuritor al revoluţiei ruse, după Zinoviev, este « acela de a fi ruinat fetişismul Statului de până acum. Cutremurul acestei revoluţii a risipit norii mistici cari învăluiau, în ochii poporului, misterul puterii. Massele populare din Rusia au văzut în sfârşit, cum se face un Stat, cum se crează un guvern, şi cu toate că au suferit, în aceşti din urmă cinci ani, ele n'au încetat totuş un singur moment de a se simţi creatoarele şi nu supusele puterii. De cinci ani « nişte necunoscuţi » guvernează a şasea parte a globului, numită Rusia. Nişte lăcătuşi şi pielari, deţin puterea în fabrici, în uzină, în mină, la căile ferate, în provincii, dintre care unele sunt tot aşâ de întinse, ca şi cele mai întinse ţări ale Europei, în toată Rusia ! Câte comentarii răutăcioase n'au urmat, în primul moment, mesagiului lui Lenin, care prezicea că revoluţia va învăţa pe fiecare bucătăreasă să participe la guvern. Dar toţi necredincioşii au trebuit în cele din urmă să vadă lucrurile ce le stau în faţa ochilor. Ce, această prezicere nu s'a realizat? Nu sunt oare muncitori manuali aceia cari guvernează astăzi Rusia ? Nu sunt constituite sovietele din muncitori manuali ? » — Iată, tocmai ceea ce nu vor conservatorii: Statul pe mâna tuturor; Statul şi instituţiile lui schimbate, după o zi pe alta, după placul bucătăreselor ! Conservatorii, ori şi cât ar avea încredere în raţiunea omenească, cred totuş că această raţiune nu-şi desvăluie planurile sale primului venit. După dânşii, crearea Statului nu este tocmai aşâ de uşoară, precum şi-o inchipuiesc bolşevicii.
Dar nici învăluită în nori mistici, sau bazată pe ordinea divină, cum credea Stahl ! De sigur. Cu cât ne apropiem de zilele noastre, teoreticienii conservatori renunţă la amestecul divinităţii in organizarea lumii politice. Cu toate acestea diferenţa găsită de Stahl, intre aceea ce este scos de sub voinţa individului şi ceeace este sub voinţa individului, revine continuu, şi după dânsul. Conser-
vatorii nu se pot împăca cu ideea că suveranitatea unei naţiuni se rezolvă in majoritatea voinţelor pe care le exprimă, într'un moment dat, cetăţenii naţiunii: teoria clasică a democraţiei, iz-vorîtă din ipoteza contractului social a lui Jean Jacques Rousseau. Suveranitatea unei naţiuni are rădăcini mai adânci, decât voinţa unei majorităţi. Ea se întinde in trecut, şi anticipă viitorul prin legături organice care scapă voinţei celor mai conştienţi cetăţeni. Prin contract pot să se constituie societăţi comerciale, dar niciodată State suverane. Instituţiile fundamentale ale Statului sunt crescute în mod organic, din adâncul instinctului social, din tradiţii şi presimţiri, adeseori în contrazicere cu interesele momentului. Dacă acordul voinţelor este totul, în formarea unui Stat, de ce atunci în vieaţa politică a Statului joacă un rol aşâ de mare sentimentele ? Sentimentele nu pot fi voite. Sentimentul naţional, bunăoară, nu poate fi rezultatul unui contract de voinţe, afară bine înţeles de cazul că ar fi un sentiment convenţional, şi atunci el ar fi fără influenţă reală. Statul are o origină mai adâncă decât individul, şi are totdeodată şi o menire mai înaltă decât apărarea intereselor individului. Cetăţenii unui Stat pot fi, intr-un moment, cu toţii rătăciţi; de câte ori nu s'a întâmplat să fie generaţii degradate de vicii, şi cu toate acestea, dacă Statul a fost solid, timpul a măturat gunoiul momentului şi generaţiile viitoare au fost salvate ! Istoria ne spune că într'un trecut foarte apropiat, vieaţa politică în Anglia a fost foarte depravată. Dar politicienii neavând puterea să schimbe Statul, depravarea a trecut, şi Anglia a con tinuat să fie aceea ce trebuia să fie. Instituţiile se apără astfel, ele singure, când sunt lăsate să trăiască în contra slăbiciunii indivizilor. La câte slăbiciuni n'au rezistat biserica creştină, monarhia şi instituţia proprietăţii ! Când însă oamenii au încercat în mod serios să-şi constituie un Stat prin majoritatea voinţelor cetăţeneşti istoria a înregistrat totdeauna vărsări de sânge şi anarhie.
Există aşadar interese superioare de Stat, care trebuiesc apărate în contra voinţei indivizilor chiar când aceşti indivizi ar forma majoritatea cetăţenilor. Cu această continuă afirmare, ajungem până în pragul concepţiei conservatoare contimporane. Interesul general opus interesului particular. Totul pentru ţară, nimic pentru noi ! Expresiile vă sunt cunoscute, să vedem acum care le este înţelesul în noua concepţie conservatoare.
III.
Această concepţie conservatoare contimporană se găseşte arareori formulată de publiciştii conservatori ca doctrină unitară;
156
157
pentru a o avea, suntem siliţi să o reconstituim parte cu parte din programele şi manifestările partidelor conservatoare de peste tot locul. Conservatorii nu prezintă nicăieri concepţia drept o doctrină magică, din realizarea căreia ar avea să rezulte fericirea universală, însuş Stahl, cel mai rigid doctrinar conservator, întrevede posibilitatea cooperării mai multor politici în vieaţa Statului modern. Exclusiviste, şi chiar sectare, sunt partidele democratice. Toate aceste partide, dela cele externe socialiste, până la cele liberale, care sunt cele mai apropiate de conservatori, cultivă pentru a întrebuinţa cuvântul lui Zinoviev, fetişismul formulelor politice. Socialiştii, în ori şi ce ţară se găsesc', fie că în acea ţară ar există sau n'ar există proletariat industrial, ţin morţiş la, profeţiile lui Karl Marx, iar liberalii văd binefacerile capitalismului, chiar acolo unde capitalismul se reduce la deplasarea bunurilor Statului în pungile particularilor. Conservatorii n'au fetişismul formulelor politice din două cauze. Prima: ei n'au avut să atace, ci să se apere contra celorlalte partide; secunda: ei n'au urmărit popularitatea promiţând o cât mai perfectă repartizare a averilor, ci au apărat producţia averilor în contra numeroaselor proiecte de pretinse perfecte repartizări. Conservatorii având să apere pretutindeni instituţii ameninţate, doctrina lor a trebuit să se modeleze in fiecare ţară după atacurile celorlalte partide, şi cu aceasta să piardă din caracterul ei unitar. Astfel în Belgia găsim partidul conservator sub denumirea de partid catolic; în Germania sub denumirea de partid monarhist, sau de partid al imperiului; în Italia sub denumirea recentă de fascist, apărător al autorităţii Statului; în Franţa, sub denumirea de regalist şi naţionalist; în unele ţări, ca Bulgaria, unde gospodăria ţărănească este ameninţată să fie exploatată de capitalismul burghez sub denumirea de partid ţărănesc, şi numai în Anglia, ţara clasică a constituţionalismului, sub denumirea de partid conservator. In fiecare ţară concepţia conservatoare a îmbrăţişat din vieaţa Statului interesele care păreau mai ameninţate. Pe când celelalte partide, chiar atunci când susţin interesele unei singure clase sociale, au o doctrină omogenă pentru toate ţările, conservatorii singuri se prezintă diferenţiaţi după diferitele ţări. Un conservator englez este în primul rând conservator englez, şi apoi conservator ca toţi conservatorii din lume, pe când un socialist englez este în primul rând socialist, ca toţi din lume, şi apoi socialist englez. Aşâ cu conservatorii din toate celelelalte ţări europene. Perspectiva de apărare a stricat simetriei concepţiei conservatoare. A doua cauză care a adus lipsa de unitate în concepţia conservatoare  este   mai profundă. Conservatorii nu in-
158
ventează paradisuri, unde fiecare să poată fi fi îndestulat după pofta inimii. Ei se mulţumesc cu paradisul creştin, în care însă nu se poate intră decât după îndeplinirea unor anumite condiţii. Neavând la baza sa un plan de perfectă repartizare a bunurilor, concepţia conservatoare pare lipsită de o ţintă. Socialiştii, democraţii de toate nuanţele, chiar şi liberalii, au ţintă căci au mitul fericirii viitoare la îndemână, cu care ei dau concepţiei lor o unitate ideală. Conservatorii n'au acest mit. Ei n'au ca ceştilalţi putinţa să amestece utopia şi realitatea după voie, ci trebuie să se ţină numai pe terenul realităţii. Terenul realităţii însă este departe de a se plecă la concepţii unitare. Pe terenul realităţii producţia vine înaintea repartiţiei: trebuie să produci pentru a avea ce împărţi; şi producţia, vai ! nu vrea să crească după planuri utopice ! Democraţii au simţit de mult această situaţie ingrată a conservatorilor, deaceea critica lor constantă în contra concepţiei conservatoare este că această concepţie nu dă un răspuns satisfăcător la setea arzătoare de justiţie socială pe care o are omenirea !
Cu toată împotrivirea acestor cauze, o concepţie conservatoare se poate totuş reconstitui şi in timpul nostru. In această concepţie intră următoarele elemente, pe care le găsim indicate în mai toate manifestările partidelor conservatoare europene. — 1. Credinţa că viitorul unui popor este continuarea trecutului său, şi prin urmare că experienţa trecutului trebuie să fie baza politicii sale prezente. Partidele conservatoare evită experimentările după planuri noui, nu pentrucă au interesul să perpetueze vieaţa trecutului, ci fiindcă au despre vieaţa trecutului o altă înţelegere decât celelalte partide. [Această credinţă se exprimă adeseori prin cuvintele că partidele conservatoare sunt evoluţioniste (sau progresiste, pentru aceia cari identifică progresul cu evoluţia) şi nu brusc revoluţionare.l Revoluţionari sunt acei cari cred, că vieaţa unui popor se poate schimbă independent de trecutul său,—prin intuiţia unei organizări sociale ideale, prin conducerea unui om superior, prin transformarea bruscă a tehnicii economice, etc, adică prin o cauză externă şi nu imanentă firii poporului; — conservatorii sunt aceia cari cred, dimpotrivă, că vieaţa poporului este determinată, de la început, de firea sa constitutivă, şi că orice abatere dela această fire este numai aparentă şi de scurtă durată. Revoluţionarii sunt înclinaţi să considere experienţa trecută ca pe un produs al ignoranţei şi al nedreptăţit şi prin urmare să nu-i dea importanţă în politica prezentă, pe când conservatorii sunt convinşi că experienţa este baza care nu se poate înlocui. Intre două legi creatoare de impozite, bunăoară, conservatorul va preferă totdeauna pe aceea care este clară şi împotrivită legilor vechi încercate. In politica externă, el va fi partizanul
159
alianţelor consfinţite de istorie şi vrăjmaşul manifestărilor sentimentale, în înţelegerea funcţiilor Statului, el va extinde cu sgâr-cenie ori şi ce funcţie nouă nepracticată în trecut. El va fi totuş contra concepţiei după care Statul ar fi un simplu organ de poliţie. Statul nu are să înlocuiască pe individ în ocupaţiile economice ale acestuia, în schimb el are în grija sa sănătatea fizică şi morală a populaţiei, repartiţia dreaptă a impozitelor şi înlăturarea cauzelor care produc învrăjbirea claselor sociale. — 2. Concepţia conservatoare cuprinde recunoaşterea unor principii morale şi politice ca obligatorii, chiar dacă majoritatea cetăţenilor dintr'un moment dat ar avea interese in contra lor. Toate Concepţiile politice, dealtminteri, cuprind o asemenea recunoaştere de principii, deosebirea este numai că în concepţia conservatoare principiile sunt luate din experienţa trecutului, pe când în celelallte concepţii, principiile izvorăsc din aşteptările pe care le pun reformatorii în experienţa viitoare. Aşâ şi Lenin este intransigent asupra principiilor comunismului, dar nu fiindcă aceste principii s'au dovedit utile din experienţa trecutului rusesc, ci fiindcă ele vor asigură, după părerea lui, desvoltarea comunismului în vecii vecilor. Principii recunoscute de toate partidele conservatoare sunt acelea care fundează familia, proprietatea şi autoritatea Statului pe practica moralei creştine. în mod accidental se adaugă la aceste principii, şi principiul monarhiei ereditare. Cele trei principii sunt drepturi câştigate de omenire, prin lungi şi grele sacrificii. Ele constituiesc o comoară sfântă a Statelor moderne. A crede că ele se pot înlocui oricând cu altele mai bune, după voia indivizilor vremelnici, este a crede că mersul omenirii nu este guvernat de o logică imanentă comună naturii întregi, sau de o logică a divinităţii, ci este lăsat la norocul că se vor naşte reformatorii politici. Concepţia conservatoare, dacă este gata să primească uneori ideea providenţei, niciodată nu se acordă cu ideea oamenilor providenţiali. Deaceea partidele conservatoare de peste tot locul sunt pentru îngrădirea puterii legiuitoare a parlamentelor vremelnice.  Această ingră dire ele au căutat în o vreme să o dobândească, luptând pentru stricta observare a legilor constituţionale, ori de câte ori acestea sunt atinse de legile votate de parlament, şi susţinând crearea unui al doilea corp legiuitor, recrutat după criteriii care să reziste fluctuaţiilor opiniei publice, aşâ cum este Camera lorzilor în Anglia, şi Senatul din Italia. în zilele noastre însă partidele conservatoare se arată mai încrezătoare in lărgirea dreptului de vot decât in crearea unui Corp legiuitor deosebit. Astfel, găsim înscris in toate programele conservatoare dreptul de vot al femeii. Experienţa a dovedit într'adevăr că participarea femelior Ia vot a produs o temperare a spiritului revoluţionar. Dacă experienţa
se va continuă, dând aceleaşi rezultate, partidele conservatoare vor adăugă în programul lor, pe lângă dreptul femeii, descentralizarea administrativă şi dreptul la referendum pentru popor. — 3. Ca o trăsătură caracteristică a concepţiei conservatoare erâ considerată mai înainte vreme ura contra progresului. Conservatorii n'ar fi voind să recunoască binefacerile maşinismului modern; ei sunt împotriva industriei aburului şi a electricităţii; vor să rămână tot la plugul şi căruţa veche. Eu însumi am apucat în copilărie pe un boier bătrân gorjan care în ruptul capului nu voia să călătorească cu drumul de fier, şi după instrucţia ce căpătasem atunci în şcoală puneam această îndărătnicie boierească pe seama principiilor conservatoare. Şcoala de astăzi nu cred să mai răspândească asemenea naivităţi; în tot cazul eu, ca om de şcoală, îmi fac datoria să le împiedic răspândirea. Conservatorii nu sunt contra progresului, ci contra falsificării acestui progres prin concepţii mistice. Aceea ce ei vor, este progresul real. Şi progresul real, după ei, nu poate merge decât alături cu ridicarea sufletească. A încuraja prin toate mijloacele, chiar prin cele nepermise, aşâ cum s'a făcut şi la noi în ţară, crearea unei burghezii, în scopul de a avea prin ea o industrie naţională, pentrucă apoi să constaţi că burghezia creată cu sacrificii enorme în loc să facă fabrici, face numai speculaţii de bursă şi că ţara are de pe urma ei înmulţirea zarafilor, şi nu pe a industriaşilor, aceasta pentru conservatori nu este progres politic, ci este politicianism de căpătuială. Bolşevicii din Rusia, ajunşi la falimentul politicii lor comuniste, nu fac nici ei altceva decât îşi crează o burghezie din averea Statului, burghezie care rămâne stăpânitoare de numerar şi de imobile, dar nu întemeiază fabrici naţionale, adică tocmai ca în România. Aceasta încă odată nu este progres. A împrumută tiparul extern al vieţii Statelor constituţionale, fără a împrumută şi sufletul acestor State; a avea pe hârtie alegeri libere pentru parlament şi în fapt a fură urnele chiar prin mijlocirea jandarmilor, cari trebuiau să le păzească; a înfiinţa mii de slujbaşi şi apoi a constată că exactitatea acestora la serviciu stă dependentă de culesul viilor şi de lăsarea secului; a vota legile cele mai liberale din lume în care sunt înscrise toate drepturile pentru cetăţeni, şi în fapt să se tolereze absoluta iresponsabilitate a puterii executive, acestea toate nu constituesc un progres ci o falsificare a progresului. O falsificare a progresului este tot ce contrazice morala şi cerinţele sufleteşti ale poporului. Dar, — acum vine marea obiecţie, pe care adversarii conservatorismului, în special liberalii burghezi, o cred sdrobitoare pentru conservatori, — împrumutând tiparul extern al progresului, nu anticipăm oare însuş progresul? Şi apoi, suntem noi liberi să alegem momentul când este să mergem cu progresul ?
160
161
Este foarte bine ca ridicarea sufletească să preceadă, dar dacă ea nu se produce, progresul nu o aşteaptă. In mijlocul Statelor constituţionale trebuie să devii constituţional şi să te întreci a deveni cât mai democratic; în mijlocul industriei, trebuie să produci industrie; când capitalismul bate la poarta cetăţii tale, trebuie să-i deschizi, căci altfel intră el şi fără voie. Concluzia este uşor de tras: Timpul lucrează contra conservatorilor. Toate bunele lor intenţii sunt de prisos. Lumea nu vrea să aştepte ridicarea sufletească, fiindcă nu poate să aştepte. Tehnica economică o târăşte: în spre capitalism, zic liberal'i: In spre organizarea forţată a muncii, zic socialiştii; în spre comunism, zice Lenin; In spre orice, nu importă, faptul hotărâtor este că o târăşte, şi ea trebuie să meargă unde este târîtă de tehnica economică ! Un scriitor entuziast de capitalismul liberal, şi pe care vi-1 voiu cită Îndată, merge aşâ de departe cu dispreţul pentru ridicarea morală, încât se bucură de progresele capitalismului chiar şi atunci când după urma lui vine mizeria generală. Acest entuziast constată cu o voluptate îngerească că într'o ţară agricolă a cărei desvoltare vă este cunoscută bine căci este România, capitalismul de bancă a ruinat clasa marilor proprietari rurali şi este gata să ruineze şi pe aceea a micilor proprietari rurali; entuziastul proroceşte că numai după ce mizeria va ţine încă un secol, şi poate două, capitalismul se va transforma din bancar în productiv industrial, care de sigur apoi va duce după sine fericirea generală ş i definitivă. Adică, dacă înţelegem bine, majoritatea ţării noastre agricole trebuie să sufere un secol, două, până ce tehnica economică va transforma capitalismul hrăpăreţ bancar în producţie industrială, iar pînă atunci ? Pînă atunci aceia cari suferă, dacă ţipă, probează că sunt reacţionari, conservatori şi ţărănişti; aceia cari profită, sunt democraţi, fiindcă ei merg înaintea progresului, progres care deşi nu este încă, are să vină negreşit. Cum vedeţi, Lenin n'are meritul de a fi inventat gluma sinistră că noi oamenii de astăzi nu ne putem pregăti mai bine fericirea decât lăsîndu-ne timp de un secol, două, sub dictatura celui . . . care are bunătatea să experimenteze pe spinarea noastră . . . Este arta tuturor revoluţionarilor de profesie de a face să apară organizaţia socială dorită de ei ca o fatalitate istorică. Altminteri, cum s'ar lăsa să fie conduşi naivii, dacă nu li s'ar întări sentimentul mistic, că timpul lucrează pentru ei şi numai pentru ei. Scriitorul de care vă vorbeam, este un român, cred că nu vă îndoiaţi, d-l. St. Zeletin. Studiul său Revoluţia burgheză în România a apărut în « Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială » (An. III, nr. 2, 3, 4; An. IV, nr. 1). îl recomand cu dinadinsul atenţiei acelora cari păstrează o îndoială asupra scopurilor urmărite, la noi, de burghezie. Con-
162
cluzia se impune dela sine. Dar lucru curios, cu toate că se impune dela sine, după 1914 ea devine din ce în ce mai supărătoare la auz. Şi când este auzită, este însoţită de lungi şi adânci suspine: Da, aşâ   ar fi, dacă n'ar fi fost răsboiul . . . Dacă lumea după răsboiu n'ar fi fost luată de valul lenei . . . Dacă n'ar vroi prea mulţi să se îmbogăţească, speculînd fără să muncească, şi dacă muncitorii n'ar fi devenit prea pretenţioşi . . . Dacă n'ar fi corupţia în care au căzut politicianii . . . Dacă n'ar bate un vânt de nebunie peste întreaga Europă, întreţinând fanatismul de rassă şi de naţionalitate . . . Dacă atunci, când îţi este lumea mai dragă, şi vrei să profiţi de drepturile pe care ţi le dau averea şi ascendentul politic câştigat prin neprevederea democraţiei, nu s'ar ridica oropsiţii să-ţi zică: « numerus clausus » pentru tine ! Dacă, dacă, dacă . . . suspină partizanii progresului ! Dar, mă rog, erâ vorba că progresul merge în mod fatal; că tehnica economică târăşte cu voie, fără voie lumea; că democraţia este leacul tuturor relelor sociale şi politice ! Ce s'a întâmplat? S'a întâmplat atât, o mică surpriză. S'a descoperit că uitatul nostru suflet omenesc trăeşte încă, şi încă cum ! Este destul ca el să mişte pentru ca toată carapacea progresului să se sfărâme. Un fruntaş socialist german îmi spunea iarna trecută (1921) în Leipzig, şi am văzut apoi că această părere a publicat-o în « Die neue Zeit »: « noi ne facem datoria să arătăm intelectualilor cum se interpretează istoria prin evoluţia tehnicii economice, dar tehnica economică ea singură nu poate să ia pe om de pe stradă şi să-1 facă socialist, trebuie să fie pentru aceasta şi o voinţă ». Şi o voinţă. Dar când nu este această voinţă ? Cine este acela care târăşte ? Omul târăşte tehnica, sau tehnica pe om? Concepţia conservatoare răspunde: întotdeauna omul târăşte tehnica. O înlesnire a tehnicii economice cu preţul Înjosirii omului, iată ce nu voesc conservatorii. Ei nu voesc pe muncitori transformaţi în marfă de cumpărat, cu toate frumoasele argumentări aduse de liberali că numai aşâ prosperă capitalismul, şi cu capitalismul civilizaţia; ei nu voesc învrăjmăşirea claselor sociale aşâ cum vor socialiştii cari pretind că aşâ cere succesul luptei politice, căci pentru conservatori nu există succes acolo unde conştiinţa omului serveşte drept instrument de luptă; ei nu închid ochii la îmbogăţirea prin ori şi ce mijloace, fiindcă simplul fapt al îmbogăţirii nu este pentru ei cum pentru burghezii liberali, un factor al prosperităţii şi civilizaţiei. Numai prin păzirea legii morale este îmbogăţirea pentru conservatori un semn al prosperităţii şi civilizaţiei. îmbogăţirea prin mijloace imorale este, dimpotrivă, un factor de slăbiciune pentru un popor. Iată, bunăoară, îmbogăţirea produsă la noi în ţară, prin permisele de vagoane şi prin contrabandele favorizate de politică în timpul marelui
163
răsboiu mondial 1914 — 1918. De această îmbogăţire au beneficiat I comercianţii improvizaţi şi zarafii, recrutaţi în mare parte din I elemente evreeşti. în vreme ce aceste elemente evreeşti beneficiau, I marii proprietari rurali şi clasa mijlocie a funcţionarilor români f sărăceau; unii fiind expropriaţi în profitul ţăranilor,  alţii  ex- f ploataţi prin scumpetea traiului. Rezultatul. Până ce noua pătură ! a ţărănimii române ajutată de expropriere să se ridice la locul ce \ i se cuvine, copiii evreilor îmbogăţiţi de răsboiu au invadat şco- l Iile secundare şi Universităţile, luând locul copiilor de mari a'gri- 3 cultori şi funcţionari. Timp de zece ani, cel puţin, şcolile noastre I superioare vor da advocaţi, ingineri şi medici evrei. Contra acestei f stări, o reacţiune se va produce. Ea s'a şi produs. întreaga studen- î ţime creştină pare de pe acum câştigată curentului antisemit. f Acest curent însă însemnează o mare slăbiciune pentru Statul f român. Iată dar la ce duce îmbogăţirea   cu orice preţ, idealul I burgheziei capitaliste ! în loc de a avea o tinerime unită sufle- ' teste, avem o tinerime învrăjbită şi deci   neputincioasă. Studenţimea creştină aruncă vina pe colegii evrei şi cere reducerea acestora prin numcrus clausus. Mare greşeală. Adevăraţii vinovaţi sunt politicianii cari au deschis robinetul îmbogăţirii imorale ! Trebuie luptat contra cauzei, nu contra efectelor. Mai departe, in guvernarea lor, conservatorii vor îngriji de asigurarea minimului de salariu necesar fiecărui lucrător, fiindcă fiecare lucrător este cu patronul său seamen şi frate întru Hristos; conservatorii vor da o deosebită grijă şcoalei şi bisericii, fiindcă acestea sunt instituţiile care leagă mintea şi inima generaţiilor de astăzi cu generaţiile de ieri; conservatorii vor restabili din nou încrederea cetăţenilor în puterea moralei, care va aduce garantarea demnităţii personale; în dreptul de proprietate, care este garanţia muncii; şi în autoritatea Statului, care este garanţia viitorului naţional!
De aceste garanţii are mare nevoie Europa de astăzi, lăsată fără busolă în urma prăbuşirii misticismului democratic. Deaceea în Anglia şi Belgia conservatorii sunt la guvern; în Italia şi în Franţa au schimbat orientarea politicii naţionale; în Germania, unde au fost totdeauna puternici, ei stau' neclintiţi în posturila lor, cu toate că monarhia pe care au apărat-o, a căzut; de aceea peste tot locul ei sunt înconjuraţi de simpatia masselor populare, în Bavaria o mişcare fascistă analoagă cu ceea din Italia are ca program următoarele cuvinte ale lui Mussolini: « Intrăm într'o eră aristocratică. Statul lăsat astăzi pe mâna ori şi cui, va fi în cunnd Statul unei elite. Noua generaţie nu mai are încredere în democraţie, în reprezentanţii şi fetişii săi. Nu vom mai tolera să ne oprească drumul cadavrul acestei demo-
164
craţii ». (Le Temps. » 5 Decemvrie 1922). Au trecut timpurile când sub frumosul nume al democraţiei se puteau opera toate turpitudinile ! — 4. Concepţia conservatoare este antirevoluţionară. Este antirevoluţionară, când revoluţia este înţeleasă ca răsturnarea ordinei sociale experimentate, pentru a face loc unei ordine sociale plănuită după o ideologie neexperimentată. Dar când revoluţia este înţeleasă ca o luptă de răsturnare a desor-dinei pentru a se reveni la ordine, atunci când concepţia conservatoare nu este din principiu antirevoluţionară. O revoluţie, în acest de al doilea înţeles, s'a produs cu câteva mii de ani în urmă în viaţa inteligenţei omeneşti, atunci când în locul visurilor desordonate şi al impulsivităţii naturale a conştiinţei, s'a intronat ordinea logicii. Ori de câte ori asemenea revoluţii se întâmplă, în vieaţa socială ca şi în vieaţa intelectuală, concepţia conservatoare le aprobă. Ea nu aprobă exproprierea pe cale obişnuită revoluţionară, dar exproprierea consimţită în folosul obştesc o aprobă. Mi se pare că acest de al doilea fel de revoluţie nu este tocmai de dispreţuit. Cea dintâiu este materială, cea de a doua morală. A expropriâ pe alţii când tu stai neatins, mi se pare cu mult mai uşor decât a te birui mai întâiu pe tine sufleteşte, în aceea ce ai ca egoism, şi apoi să faci din sacrificiul tău un bine obştesc. Afre şi concepţia conservatoare spiritul său revoluţionar. El nu se vede, fiindcă focul lui nu distruge casele şi bunurile de pe pământ, ci curăţă în taină sufletească deprinderile şi pornirile oamenilor.
IV.
Ne rămân de zis câteva cuvinte asupra conservatorismului din România.
Nu este ţară, unde condiţiile să fi fost mai neprielnice concepţiei conservatoare, ca România. Principala pârghie a conservatorismului de pretutindeni a fost, prestigiul de care s'au bucurat instituţiile şi principiile ieşite din experienţa trecutului. Omul politic din Apus, ori şi ce ideal ar fi avut, a trebuit să ţină seamă de concepţia conservatoare, fiindcă cetăţenii înaintea cărora el vorbiâ n'ar fi tolerat o injurie directă necum un blestem contra credinţelor politice ale înaintaşilor lor. S'ar fi ridicat pietrele contra unui aşâ îndrăzneţ. La noi, în România, au stat lucrurile altfel. La noi trecutul a putut fi batjocorit şi blestemat de ori şi cine. De ce ? Trecutul nostru cel mai apropiat a fost erâ fanarioţilor. Aceasta explică totul. Şi înainte de fanarioţi a fost oare mai bine? Puţini istorici au curajul să o afirme. Bunul plac a Voeyo-zilor pare să fi ţinut locul principiilor şi dreptăţii. Răsboaie, îm-
165
k
pilare, luptă pentru domnie, restaurări, intrigi, zavistie. Pe <v s'ar fi putut sprijini o concepţie conservatoare? Când Europa a început să se ocupe de Ţările Româneşti, găsim pe toţi fiii ţării, pe toţi bunii patrioţi, la un loc, într'o singură dorinţă şi într'un singur gând: toţi vor să scape de străini; toţi vor o ţară' unită şi independentă. între concepţia conservatoare şi alte concepţii politice nu putea fi vreo luptă, cât timp ţara nu stâ de sine. Şi acum vine momentul hotărâtor. Dorinţele patrioţilor se afirmară pe vremea când în Europa apuseană bătea vântul liberalismului dela 1848. De aci asociarea făcută la noi între liberalism şi naţionalism. Patrioţii români aveau inima de naţionalişti, dar vorbeai în fraze liberale. Mai ales, cel mai talentat dintre ei, şi dacă nu cel mai luminat, cel mai cinstit: Nicolae Bălcescu. Ce melodie sublimă de naţionalism este gândirea acestui român, cântată totuş în octava libertăţii ! « Deşteaptă-te, patria mea ! Biruie-ţi durerea. . . E vreme ca să ieşi din amorţire, seminţie a Domnilor lumei ! Ziua dreptăţii se apropie .... toate popoarele se mişcă . . . căci furtuna mântuirii a început » . . . « Pe o pajişte verde,' Libertatea, copilă bălăioară cu codiţe lungi şi aurite, se juca cu un arc destins. Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei dela munte ! . . . Era vremea atunci, când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru fără să-şi plece capul la alt om, când umbra văilor, pământul ca şi aerul cerului erâ deavalma pentru toţi. Vieaţa atunci se petrecea in cea mai deplină fericire, şi când ajungeau pe om nevoile bătrâ-neţelor şi moartea, el se ducea zicând: «Mi-am trăit zilele! » şi era sigur că vieaţa lui se va prelungi şi după moarte şi că pe cealaltă lume va întâmpina o fericire si mai mare ». Aşâ cântă dorita lui libertate, copila bălăioară a Românului dinainte de epoca de asuprire ! Era oare libertatea lui libertatea liberalismului burghez venit mai în urmă, sau era naţionalism şi numai naţionalism? Vă las să judecaţi. Pe pajiştea verde, unde inima înflăcărată a lui Bălcescu punea să se joace Libertatea, a călcat în urmă copitele grele ale capitalismului bancar, şi acesta a avut grijă să păstreze frazeologia. S'a dus inima, şi a rămas struna. Şi în struna aceasta au cântat din nefericire mulţi patrioţi români şi mai târziu, fără să-şi dea seama cât de departe au fost intenţiile lor de realitatea politică ce s'a creat !
Desamăgirea produsă de guvernele liberale a mărit cu toate acestea, numărul partizanilor concepţiei conservatoare, cam între anii 1880-1885. intre aceşti partizani sunt numai câteva elemente recrutate din vechea clasă boierească; cele mai multe elemente sunt recrutate dintre intelectuali. Descendenţii bogătaşi, precum şi acei cu titluri de prinţi găsesc o bună primire în partidul liberal, unde aveau toate avantajele puterii. însăş concepţia conser-
106
vatoare pe care aceste elemente o reprezentau nu este o continuare a tradiţiilor vechiului partid boieresc, ci o importaţie din gândirea Europei apusene, cum dealtminteri în mare parte fusese şi concepţia liberală. în manifestele conservatorilor români găsim în mare parte principiile care călăuzesc şi pe conservatorii apuseni. Dealtfel, cum popoarele Europei tind de mult spre o vieaţă politică omogenă, influenţa conservatorismului european ar fi sfârşit prin a se impune şi în România, oricare ar fi fost originea partidului conservator român. între partidele politice din Europa există o oarecare solidaritate. Ţările cu instituţii similare au şi partide în proporţie similară. Acolo unde există un regim monarhic ereditar, există şi un partid conservator. Adică este normal să existe. Aşâ este în Anglia, aşâ în Spania, aşâ erâ în Germania şi Austro-Ungaria până în 1918, aşa în Suedia, aşâ în Belgia, în Danemarca, în Italia şi peste tot. Nu că acolo unde există monarhie ereditară, monarhul favorizează pe conservatori. Aceasta nu se mai întâmplă în Europa de astăzi. Ţara în care partidul conservator este cel mai puternic, are tocmai pe monarhul cel mai constituţional. Explicarea este alta. Acolo unde este monarh ereditar, acolo este o cumpănă dreaptă între forţele politice care sunt în luptă; acolo nu este permisă strivirea adversarilor. Din momentul ce lupta politică este sub o cumpănă dreaptă, fiecare popor are destul bun simţ ca să dea politicei conservatoare locul pe care ea îl merită.
Şi aşâ ar fi fost şi la noi dacă mâna monarhului ar fi fost lăsată liberă. Dar partidele noastre politice, destul de revoluţionare altminteri, n'au avut puterea să facă şi marea revoluţie morală, de a birui în cele vechile apucături fanariote. Cu tot votul Divanurilor Ţării de a se stârpi zavistia pentru domnie, ea a continuat, ca şi mai înainte, cu singura deosebire, însemnată, este drept, pentru cinstea noastră, că ea nu a mai fost pentru domnie cu coroană, ci pentru domnia bugetului, şi că firmanele în loc să se dea dela Ţarigrad au fost date din Bucureşti.
Organizarea partidului conservator s'a arătat inferioară în luptă cu organizarea partidului liberal şi deaceea ea este astăzi la pământ. Numai cu greu se va ridică, pe cât timp vechile apucături vor dură. Partidul conservator nu poate să-şi aştepte ridicarea sa decât dela întinderea culturii în păturile de jos ale poporului nostru şi dela europenizarea sinceră a luptelor noastre politice, în amândouă aceste -direcţii elementele pe care el se bizuie, sunt proprietarii rurali, la cari munca şi proprietatea merg împreună nedespărţite, şi muncitorii intelectuali. Muncitorii intelectuali, in primul rând, fiindcă ei sunt cei mai periclitaţi în Statul care nu are la baza sa o politică conservatoare.
107
Funcţionarii trebuie să aibă de patron un Stat cu baze financiare solide; profesioniştii, asigurarea valutei în care li se plăteşte munca : producătorii de elită, servitorii cultului religios şi apostolii educa ţiei, continuitatea ordinei sociale, condiţii care toate se găsesc la baza politicii conservatoare. Producătorul este din fire duşmanul visătorului revoluţionar, fiindcă el este deprins cu experienţe şi nu cu improvizaţia. Proprietarii rurali din clasa mijlocie, vin apoi imediat la rând, căci gospodăriile lor au în faţă, ca duşmani, nesăţioasa burghezie improvizată de politica liberală si demagogia. Dacă pătura ţăranilor fruntaşi ar înţelege că interesele lor se confundă astăzi cu interesele permanente ale Statului, în locul unei politici de clasă, ea ar face o politică conservatoare. Dealtminteri, sentimentele conservatoare ale acestor proprietari rurali, fruntaşi ai satelor, cum se numesc acum, moşnenii şi răzeşii, cum se numeau odinioară, sunt aşâ de evidente, încât chiar adversarii conservatorismului nu le pot tăgădui. într'un discurs pronunţat la 44 Dec. 1922, în aplauzele majorităţiii liberale, iată ce zice un membru al acestei majorităţi: « Prezenţa acestor fruntaşi ţărani păstrători ai tuturor tradiţiilor noastre este încă 50 de ani, de aci înainte, o necesitate naţională a neamului nostru ! (Aplauze) ». Oratorul liberal acordă numai 50 ani, fiindcă probabil, peste 50 ani dânsul socoteşte că burghezia liberală îi va înghiţi pe aceşti ţărani, prorocire pe care conservatorii însă o consideră ca o simplă iluzie a liberalismului. Mai departe zice oratorul liberal. « Ei vor lumina ţărănimea noastră, ei o vor conduce, ei o vor apăra. Elemente de luptă şi de conservare, aceşti fruntaşi ţărani, elită a satelor, vor fi mâine ceeace au fost şi ieri: redutele înaintate, de care se vor sfărmâ toate curentele periculoase care vin din Răsăritul acela, de unde unii văd că vine lumina, şi de unde noi nu vedem că vine decât barbaria şi întunericul.» (Aplauze prelungite.) Dintre aceşti ţărani fruntaşi, proprietari mijlocii, se vor ridica^ forţele care vor primeni de aci înainte clasele noastre conducătoare. Dar cei mai interesaţi la tăria conservatorilor sunt muncitorii intelectuali. Muncitorii manuali de oraş au o armă, care îi face să fie respectaţi de ori şi ce guvern: au greva. Muncitorii ceilalţi n'au această armă. Ei prosperă numai când Statul are o politică de continuitate ieşită din experienţa trecutului. Deaceea, nu este mirare că partidele conservatoare' de pretutindeni, numără în rândurile lor pe cei mai mulţi intelectuali (la noi a avut cinstea să aibă pe Mihail Eminescu, Ion Caragiale, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, pentru a nu cită decât pe luceferi), alături de reprezentanţii ţărănimii. Când se va stabili şi la noi legătura dintre muncitorii intelectuali şi muncitorii agricoli,   partidul   conservator   român   îşi   va  câştigă adevăratul
10S
său teren de propagandă şi de izbândă. Această legătură se va stabili prin interesele comune pe care aceste categorii de producători vor avea să le apere contra capitaliştilor de bancă şi prin
1exemplul pe care îl dau conservatorii din Europa apuseană. Prin noul curent conservator din Apusul Europei vor fi biruite prejudecăţile intelectualilor români contra concepţiei conservatoare, prejudecăţi înrădăcinate la noi tocmai în urma răspândirii înţe-I leşului mistic al progresului venit tot din Europa apuseană.
I Românul n'are din fire misticismul progresului; el 1-a dobândit
1 prin imitaţie. Tot prin imitaţie îl va pierde. Dealminteri ori de
$ câte ori ocazia se prezintă, Românul se arată sceptic faţă de misti-
1 cismul progresului, şi numai deprinderea îl face să respecte fra-
zeologia. Vă citez un exemplu între multe altele. Un ziarist român, dintre cei mai cunoscuţi, într'un ziar dintre cele mai înflăcărate pentru ideile înaintate de progres şi democraţie, comentează alegerile din Anglia. El îşi face mai întâiu datoria să asigure pe cetitorii săi că victoria conservatorilor nu aduce o ştirbire democraţiei, că pentru moment conservatorii au învins, fiindcă democraţii au mers cu progresul prea departe; au prea înaintat . . .; tiraliori îndrăzneţi, prea se depărtaseră de front, dar la urmă, cum termină ? Ca ori şi ce Român cu bun simţ, termină prin a mărturisi, că sub un guvern conservator, ca acela din Anglia, administraţia este administraţia şi politica politică, că acolo nu se petrec lucrurile care se petrec sub regimul democraţiei de pe plaiurile Dâmboviţei !
Ei da, acesta este adevărul. Democraţia este o firmă care nu garantează decât intenţiile, nu şi realitatea. Adesori nici intenţiile. Sub democraţie se ascunde mai peste tot locul cea mai retrogradă oligarhie. Este naiv acela care se ia după firmă. Europa de după răsboiu vrea să fie trează. Trezirea începe cu revizuirea concepţiilor mistice de progres şi de democraţie. Această revizuire o numesc ; unii « valul reacţiei care se întinde peste toată Europa ». Nu este
valul reacţiei, ci este trezirea popoarelor europene. Când ziariştii noştri români îşi vor reîmprospăta lecturile lor despre conservatorism, şi îşi vor face o cinste din a ţine în curent pe cititorii lor cu ceeace se petrece aiurea, vom avea o mare piatră ridicată din calea noastră. Concepţia conservatoare va fi atunci în faţa adversarilor leali, iar nu ca până acum in faţa misticilor şi a mistificatorilor.
17 Decembrie 1922
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
169
Doctrina liberală
Institutul Social Român a avut o fericită inspiraţie când a cerut reprezentanţilor diferitelor noastre înjghebări politice să vă vorbească despre doctrinele lor. Este de mult un obiceiu la noi să se spună că între partidele politice sunt deosebiri de persoane, de ambiţii, nu de concepţii şi de doctrină. M'am ridicat pururea împotriva acestor afirmări inexacte, cari porneau să fie dela cei ce nu îndrăzneau să-şi desvăluească adevăratele credinţe de frica impopularităţii lor, fie dela cei ce socoteau că anume echivocuri sunt, din punct de vedere tactic, o supremă abilitate, fie în sfîrşit dela cei ce geloşi de izbânzile unor anume doctrine şi îngrijiţi de înfrângerile propriilor lor doctrine, îşi închipuiau că proclamând lipsa de doctrină a tuturor, sau mai bine zis confuzia generală a doctrinelor, vor izbuti să se salveze pe ei şi să discrediteze adversarii.
Această calomnie — ca toate calomniile — a prins. Şi e bine că avem astăzi şi unii şi alţii prilejul într'o incintă ştiinţifică, deci obiectivă, să ne arătăm limpede şi pe faţă credinţele în temeiul cărora cerem încrederea ţării şi revendicăm dreptul de a-i conduce destinele.
Doctrina naţional-liberală este lămurită. Ea se poate rezuma în următoarea formulă: «Progresul sub toate formele în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale ».
într'adevăr liberalismul consideră că societăţile omeneşti se desvoltâ potrivit unor anume legi, mai presus de voinţa oamenilor şi că în această veşnică prefacere datoria organizaţiunilor politice e să adapteze formele legale nevoilor reale, impuse de diferitele faze ale evoluţiunii popoarelor. Prin urmare, liberalismul reprezintă prin esenţa lui ideea de progres.
Progres nu înseamnă salturi, progresul nu e violenţă, progresul e grija, grija permanentă a viitorului, e preocuparea de a-1 pregăti şi de a-1 asigură. în înţelesul doctrinei liberale progresul nu e svâc-nire incoherentă, ci mişcare organizată.
170
Dar progresul mai e ceva: el e duşmanul forţei de inerţie care porneşte dela iluzia că omenirea poate stă pe Ioc şi a forţei de reac-ţiune care cu naivitate crede că vieaţa socială poate să se reîntoarcă la formulele trecutului. Liberalismul are ochii aţintiţi înainte, privirile lui cercetează intr'una căile pe cari omenirea se îndreaptă intru înfăptuirea nevoilor ei a tot stăpânitoare.
Când zic progres întrebuinţez acest cuvânt mai mult in interesul de fatală transformare decât de progres propriu zis, căci cunosc prea bine relativitatea credinţelor şi a cuceririlor omeneşti pentru a mă socoti îndrituit să afirm că aceste fatale transformări sociale luate in abstracto constituie toate progrese, şi afară de aceasta, noţiunea de progres în sine este prea elastică şi prea discutabilă pentru ca ea să poată sluji de criteriu fix al valorii intrinsece a diferitelor prefaceri omeneşti.
Dar doctrina liberală nu se mulţumeşte să urmărească progresul social. Ea nu-1 vrea, ea nu-1 admite, ea nu-1 reclamă decât în cadrul proprietăţii individuale. Doctrina liberală nu contestă că in domeniul speculaţiunii intelectuale se poate concepe şi o organizare socială bazată pe negaţiunea proprietăţii individuale, dar ea nu crede viabilă o astfel de organizare şi ca atare o respinge, o respinge ca pe o fantezie a imaginaţiunii, ca pe o nesocotire a realităţilor existente sau posibile.
Insă o doctrină politică adică o concepţie de vieaţă socială, nu este realizabilă prin simpla ei enunţare. Se cere ca ea să se reazime şi pe câteva mijloace practice de înfăptuire.
Aşa fiind doctrina liberală crede cu putinţă realizarea progresului cât de înaintat in cadrul concepţiei proprietăţii individuale numai prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială.
Acesta sunt ca să zicem aşâ cele patru coloane care susţin templul doctrinei liberale.
Prin ordine: Liberalismul nu crede posibil progresul fără ordine. Ordinea e generatoare de progres, întocmai precum dezordinea  e  generatoare  de anarhie.
Sunt unii care văzând preocuparea de ordine a doctrinei liberale s'au şi grăbit să insinueze că liberalismul nu este decât o formă mai mult sau mai puţin ipocrită a conservatorismului.
Voiu arătă mai târziu, în ce stă deosebirea fundamentală dintre aceste două doctrine, deocamdată e destul să spun că nici o minte nepărtinitoare nu poate să confunde ordinea în mişcare cu ordinea in rezistenţă, aşâ încât liberalismul nu se preocupă de diferitele variante ale ideei de ordine, ci el vrea, numai să opuie ideea ordinei ideei de desordine.
171
Prin democraţie: Liberalismul nu crede posibil progresul in vremurile noastre fără democraţie, adică fără guvernarea poporului prin popor, şi pentru popor. N'am să mă întind aici asupra ideei democratice şi nu mă voiu lăsă ispitit să discut meritele, sau să înregistrez lacunele sistemului democratic de azi. Vreau numai să observ că vieaţa modernă este stăpînită de fenomenul atotputerniciei ideei democratice şi să pun in opoziţie ideea democratică cu ideea demagogică, fiindcă liberalismul e adânc convins că demagogia înnăbuşeşte orice posibilitate de progres.
De altfel demagogia e uşoară. Ea trezeşte toate speranţele, aţâţă toate patimile. Turbură fără să potolească.
Democraţia e grea, e ingrată. Datoria ei e să înstruneze pornirile nesănătoase, să ridice stavila raţiunii în faţa valurilor pasiunii, să spuie adevărul când mulţimea aşteaptă măguliri.
Sunt cazuri in care democraţia cere să se opuie necesităţile realizării farmecului făgăduielilor şi deaceea democraţia liberală cunoaşte nedreptăţile trecătoare ale impopularităţii, dar în schimb ceeace clădeşte, clădeşte pe temelii sănătoase, şi operele ei supravieţuiesc clevetirilor care se risipesc şi patimilor care se sting.
Prin naţionalism: Liberalismul nu crede posibil progresul, decât întemeiat pe desvoltarea forţelor naţionale. Fiecare naţiune este un tot, fiecare naţiune a ieşit din frământările ei istorice, cu însuşirile, cu scăderile, cu trăsăturile ei caracteristice.
A face politică, adică a guvernă o asemenea naţiune, făcând abstracţii de toate aceste elemente constitutive ale fiinţei sale, ea încercă o contradicţiune logică. Fireşte, naţionalismul nu trebuie luat in înţelesul său restrâns, intransigent sau intolerant. Doctrina liberală respinge manifestaţiunile violente ale aşâ zisului naţionalism exclusivist, şi strâmt ca un fenomen morbid, ca o dovadă de slăbiciune, sau ca o mărturisire de nepricepere. . . a nevoilor superioare, de armonie socială, fără de care societăţile omeneşti nici nu pot avea o desvoltare normală. Şi mă grăbesc să adaug că în ţările tocmai în care sunt minorităţi etnice, numai recunoaşterea drepturilor lor depline concordă cu cerinţele, cu tradiţiile doctrinei liberale. Ceeace vrea însă doctrina liberală e să opună ideea naţională ideei internaţionale, fiindcă naţionalismul in înţelesul său larg e condiţia progresului, pe când internaţionalismul, prin nesocotirea însuşirilor specifice ale fiecărei naţiuni, prin nivelarea teoretică a unor rasse cu mentalităţi şi cu tradiţiuni deosebite, stânjeneşte adevăratul progres.
.Nu e vorba, naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic: mai mult dragostea pentru cei de acelaş sânge şi de aceeaş credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifică manifestaţiunile cugetării şi artei proprii fiecărei naţio-
172
nalităţi în parte. E, in fine, naţionalismul economic, care la urma urmei nu e decât un .instinct de conservare, mijlocul de a salvă individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedică cotropirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor.
Naţionalismul astfel înţeles nu exclude colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă, el o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul sentimental ştie că nici un popor nu trăieşte izolat in spaţiu. El are conştiinţă de toate contingenţele mediului înconjurător, el e numai expresia dorinţei fireşti de a se îngriji de sine mai mult decât de aproapele. Naţionalismul cultural ştie şi el că o sumă de cuceriri ale gândirii sunt patrimoniul comun al omenirii întregi. Departe de a respinge acest patrimoniu se simte fericit şi mândru, că face parte integrantă dintr'insul, dar se strădueşte să păstreze nota specifică în opera obştească. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot innălţâ, că infiltraţiunea capitalurilor streine e fatală şi necesară, dar vrea să găsească formule de armonizare care să inlăture acapararea unora şi sugrumarea celorlalţi, întâiu fiindcă progres fără neatârnare nu se poate şi în al doilea rând fiindcă neatârnarea politică fără neatârnare economică iarăş nu. se poate. Liberalismul îmbrăţişează deopotrivă toate aceste forme de naţionalism.
Prin armonia socială: Liberalismul nu crede posibil progresul decât prin evoluţie şi evoluţia nu poate fi dobândită fără armonia socială. Doctrina liberală consideră că vieaţa unei societăţi trebuie să fie mişcare, dar că mişcarea nu trebuie asigurată prin ruperea echilibrului social, ci dimpotrivă prin menţinerea permanentă a acestui echilibru.
Fireşte că revendicările sociale implică la anumite momente o grijă mai vie a intereselor unor clase decât a intereselor celorlalte clase, dar dacă susţinerea acestor interese şi revendicări se face cu ură împotriva unora, cu exclusivism împotriva altora, fără preocuparea neîncetată a menţinerii unui echilibru între toate părţile, acţiunea socială astfel întreprinsă şi astfel condusă nu poate să ducă fatal decât, sau la un progres relativ, fiindcă va fi dobândit cu preţul unor reacţini violente şi a unor resentimente primejdioase, sau la ruperea definitivă a echilibrului social, adică la revoluţie. Doctrina liberală e prea însetată de progres real pentru a se mulţumi cu o stare de lucruri care nu asigură decât un progres discutabil sau cu o revoluţie care în credinţa ei adâncă e moartea oricărui progres.
Iată de ce liberalismul socoteşte armonia socială ca o condiţi-une  esenţială a îndeplinirii  concepţiilor lui.
173
încă odată: prin armonia socială progresul e asigurat, prin lupta de clasă el e ameninţat.
Şi acum după ce am precizat în ce constă doctrina liberală, care sunt cele patru concepţii fundamentale pe care ea se reazimă întru realizarea ei, după ce am văzut cum ideea de ordine se opune ideei de desordine, ideea democratică ideei demagogice, ideea naţională ideei internaţionale, şi armonia socială luptei, distrugătoarei lupte de clase, — se cuvine să arătăm şi care sunt deosebirile dintre doctrina liberală şi dintre celelalte doctrine.
Cea mai bună dovadă a tăriei doctrinei liberale stă tocmai în faptul că deosebirile între ea şi celelalte doctrine sunt atât de bine definite încât exclud orice confuzii posibile.
Să le luăm pe rând.
Voiu începe cu doctrina conservatoare. Deosebirea între ideea conservatoare şi cea liberală e că cea dintâiu e o doctrină de rezistenţă, pe când cea de a doua e o doctrină de progres. Una trage înainte, cealaltă înapoi. Aşâ încât fiecare pas în desvoltarea socială reprezintă o izbândă pentru liberalism şi o înfrângere pentru conservatorism.
La drept vorbind, istoria vremurilor moderne nu este decât un lung şir de capitulaţiuni conservatoare. Nu tăgăduesc că au fost partide conservatoare mai dibace decât altele, că unele au ştiut să ascundă mai mult sau mai puţin bine înfrângerile suferite, că altele au avut prudenţa să cedeze în extremis ca să evite catastrofa capitulaţiunilor mărturisite. Dar acestea sunt manifestaţiuni ale tacticei conservatoare. Doctrina în toate ocaziile a ieşit învinsă. Nici o manevră şi nici un artificiu n'au putut s'o scape. Recunosc însă că conservatismul subsistă şi va subsistâ dezastrelor, pentrucă e firesc că orice forţă de progres să provoace în chip mecanic şi o forţă de rezistenţă, aşâ încât atâta vreme cât va fi o doctrină liberală va trebui să existe şi una conservatoare. Ele sunt nedespărţit legate una de alta întocmai ca umbra de lumină. Vă cer însă voie să prefer lumina, umbrei care se târăşte după ea.
Deosebirea intre doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte vieaţa socială sub toate multiplele ei aspecte, pe cînd doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a ideei naţionale. Ceeace pentru liberalism nu este decât o parte dintr'un complex, pentru naţionalism este complexul însuşi şi veţi înţelege uşor că alta e viziunea ce poţi s'o ai privind fenomenele sociale cu ferestrele larg deschise şi alta viziunea ce poţi s'o ai când singur te osândeşti să le priveşti prin crăpătura unui zid.
Deosebirea între doctrina liberală şi doctrina ţărănistă stă în faptul că ţărănismul e bazat pe ideea luptei de clasă, pe cînd libe-
ralismul pe armonia socială. Ţărănismul îmbrăţişează interesele exclusive ale ţărănimii în luptă de ură violentă cu toate celelalte categorii sociale. Liberalismul urmăreşte înfăptuirea sinceră şi deplină a revendicărilor ţărăneşti, dar armonizându-le cu interesele legitime ale celorlalte clase.
Dealtminteri, ţărănismul este o doctrină care teoretic nu se poate susţine fiindcă urmăreşte o imposibilitate logică. într'adevăr, lupta de clasă implică ruperea echilibrului, adică ideea revoluţiei sociale şi de aceea veţi observă că pretutindeni partidele bazate pe concepţia luptei de clasă sunt şi partidele revoluţionare, cum sunt partidele socialiste. Dar să pretinzi în acelaş timp că eşti partid de evoluţie şi să susţii totdeodată şi lupta de clasă, este cel puţin un păcat împotriva bunului simţ şi al logicei, şi atunci din două lucruri una: sau ţărănismul, din lipsa de pregătire teoretică, n'a ajuns încă la deplina desvoltare a doctrinei sale, sau el este conştient că în realitate reprezintă o doctrină revoluţionară, dar din consideraţiuni tactice menţine o etichetă evoluţionistă în flagrantă contradicţie logică cu lupta de clasă, cu concepţia hotărît revoluţionară care stă la temelia lui.
Din această dilemă nu poţi ieşi.
Bârfitorii — şi ştiţi că pretutindeni şi întotdeauna bârfitori au fost şi vor fi —, bârfitorii vor putea să mai facă şi alte ipoteze. Nu vreau însă să intru pe această cale spinoasă. Sunt aici ca să fac constatări şi să precizez deosebiri, nu ca să alunec pe povârnişul criticilor sau al polemicilor.
Deosebirea între doctrina liberală şi cea socialistă e că liberalismul nu concepe progresul social decât în cadrul proprietăţii individuale, pe când socialiştii nu cred progresul posibil decât prin desfiinţarea proprietăţii individuale. Cu alte cuvinte: orice progres social, fie el cât de înaintat, dacă nu trece pragul ideei de proprietate individuală, rămâne în domeniul doctrinei liberale, de îndată ce trece de pragul ideei proprietăţii individuale intră în ţinuturile vaste şi foarte atrăgătoare pentru speculaţiunea intelectuală, ale socialismului.
Trebuie să mărturisesc că oricare ar fi simţimintele noastre faţă de socialism, un omagiu i se cuvine. Socialismul e o doctrină sinceră şi lămurită. Ea nu se pune la adăpostul abilităţilor trecătoare spre a-şi ascunde adevăratele gânduri, ea nu întreţine echivocuri ca să poată câştigă foloase de pe urma lor. Ea afirmă răspicat pe faţă, uneori cu brutalitate, în totdeauna sus şi tare credinţele ei. Cu doctrina socialistă lupta e deschisă nu ascunsă, ştii că poţi să fii învingător sau învins, dar ştii că nu vei fi atras nici cu flori otrăvite, nici lovit cu pumnalul pe la spate.
174
175
De altfel socotesc că, în ultimele vremuri, lupta cu socialismul a devenit ceva mai uşoară. Socialismul beneficia faţă de doctrinele aşa zise burgheze de o mare superioritate: erâ necunoscutul, şi cunoaşteţi magia atotputernică a necunoscutului asupra tuturor minţilor omeneşti. Oricine îşi putea spune: dacă am încerca să distrugem bazele organizării sociale actuale, dacă am reclădi din temelii o nouă organizaţie fără proprietate individuală, cine ştie, poate că ar fi mai bine, poate că omenirea ar fi mai fericită, poate că mizeria ar încetă, poate că belşugul şi propăşirea s'ar revarsă în fine peste mulţimea suferindă !
Ei bine, acum şe ştie, acum s'a văzut. Revoluţia rusească a lăsat să cadă vălul ce incunjurâ miragiul socialismului şi in dosul său ni s'a desfăşurat, în sânge, în foamete şi în mizerie, o aşâ de înspăimântătoare vedenie a acestei lumi nouă, încât omenirea se reîntoarce grăbită către lumea veche, cu păcatele ei seculare, si, ironie a soartei, conducătorii revoluţiei ruseşti ei înşişi reiau străbunele tipare ale societăţii burgheze, mângâind pe ceilalţi şi poate mângâindu-se şi pe ei, cu eclesiastica formulă: că omenirea trebuie să mai treacă prin purgatoriul burghez ca să poată năzui a ajunge cândva în paradisul socialist. Liberalismul care n'a avut asemenea iluzii a fost scutit şi de asemenea tragice desiluzii.
Dar îmi veţi zice, cum se face că în unele ţări liberalismul a suferit în anii din urmă netăgăduite înfrângeri. Da, e adevărat le-a suferit, dar înfrângerile acestea le-au înregistrat partidele liberale, nu doctrina liberală. Nepriceperea slujitorilor nu schimbă splendoarea credinţei.
Liberalismul fiind, precum v'am arătat, prin esenţa lui o doctrină de progres, nu este o formulă rigidă, un ce intangibil. Dimpotrivă e ceva viu care trebuie mereu să se adapteze nevoilor sociale, să urmărească neîncetatele prefaceri ale vieţii moderne, să priceapă nouile curente, să le atragă, să le indrumeze. In unele ţări partidele, ce erau purtătoarele doctrinei liberale, au ştiut să facă această operă, în altele nu, şi aşâ se explică de ce sunt ţări in care partidele liberale s'au veştejit şi lâncezesc şi de ce sunt altele in care ele au păstrat influenţa lor neştirbită şi continuă să fie şi azi factori determinanţi ai vieţii sociale.
Nu sunt aici ca să fac panegiricuri, dar sunt desigur îndreptăţit să constat câteva adevăruri istorice şi atunci nu mă pot împiedică să spun că in România cei ce au crezut in doctrina liberală, âu ştiut să păstreze nestinsă flacăra ei si să înfăptuiască astfel progrese pe care patimile prezentului le pot contestă, dar pe care nepărtinirea istoriei va trebui să le recunoască.
Să luăm câteva pilde.
176
In domeniul proprietăţii, liberalismul român a plecat u». ideea clasică a proprietăţii quiritare romane, scară şi inviolabilă, şi a ajuns la formula proprietăţii funcţiune socială din care a ieşit exproprierea şi naţionalizarea subsolului.
Am fost adesea învinuiţi că facem socialism pentrucă preconizăm exproprierea. Ce confuzie în mintea acuzatorilor noştri ! Cum putea sporirea numărului proprietarilor individuali să fie socialism, când socialismul proclamă tocmai desfiinţarea întregii proprietăţi individuale. Exproprierea e o formulă de progres social cu totul credincioasă principiilor doctrinei liberale, fiindcă nu depăşeşte cadrul ideei de proprietate individuală. E o repartiţie nouă a proprietăţii individuale ce există la noi într'un moment dat, nu este nimicirea ei. Iar naţionalizarea subsolului nu trece nici ea de marginile doctrinei liberale, fiindcă menţinerea ideei proprietăţii individuale nu impune cu necesitate şi forma ideei de proprietate. Noţiunea de proprietate poate să fie mai largă sau mai îngustă. Ea poate foarte bine să cuprindă şi suprafaţa şi ceea ce este deasupra şi ceeace este dedesubt, precum ea poate foarte bine să despartă stăpânirea solului de aceea a subsolului. Dealtfel istoria ne arată că sfera noţiunii de proprietate a variat neîncetat. Ea s'a întins ieri peste ţinuturi care mâine ii vor fi interzise sau, dimpotrivă, a introdus in domeniul proprietăţii individuale lucruri care până ieri erau de domeniul comun.
Partidul liberal român, potrivit nevoilor sociale, a adoptat şi una şi cealaltă din aceste forme de proprietate fără a trăda însă întru nimic prin aceasta ideea însăşi de proprietate individuală care stă la temelia doctrinei sale.
In materia raporturilor dintre capital şi muncă liberalismul român a plecat dela concepţia despărţirii intereselor capitalului şi a muncii pentru a ajunge sub forma participării la beneficii, la nevoia inexorabilă a conciliaţiunii şi armonizării lor.
Aici iarăş partidul liberal român nu s'a abătut dela principiile fundamentale ale doctrinei lui. El n'a cerut, ca socialiştii, desfiinţarea capitalului şi naţionalizarea mijloacelor de producţie. El păstrează intactă existenţa capitalului ca factor de producţie, şi respinge cu hotărire introducerea comunismului, dar potrivit năzuinţelor lui de progres, de armonie socială, vrea încetarea antagonismului fratricid dintre cei doi factori ai producţiei, capitalul şi munca, şi înlocuirea acestei lupte de interese egoiste printr'o conlucrare cerută de dreptate.
In materie de economie politică liberalismul român a plecat şi el dela formula manchesteriană « laissez faire, laissez passer », spre a ajunge la intervenţionalismul care apără pe cel slab împo-
177
triva celui tare şi care Înclină capul trufaş al celui tare In faţa interesului obştesc reprezentat de Stat.
Şi aici partidul liberal român e credincios doctrinei lui. Libertatea absolută erâ o necesitate In vremurile de organizare economică a Statelor. Cu cât Insă organizarea s'a desăvârşit, cu cât vieaţa modernă şi raporturile internaţionale au devenit mai complexe, cu atât a trebuit să se ţărmurească şi forţele In joc, pentru ca, din îngrădirea şi a unora şi a altora, să se ajungă la posibilitatea desvoltării normale a tuturora. Intervenţionismul a isvorît astfel din complexitatea economică modernă, nu numai ca o condiţie a progresului, ci ca un mijloc de înlăturare a ciocnirilor violente, deci a anarhiei.
In sfirşit, In materie socială liberalismul român a ajuns dela individualismul atotputernic la ţărmurirea treptată şi crescândă a individului In faţa nevoilor de dreptate şi de echilibrare generală.
Partidul liberal român ar fi nesocotit prescripţiile cele mai elementare ale doctrinei lui, dacă ar fi lăsat pe cei slabi pradă celor tari. Individualismul nemărginit şi nestânjenit îşi avea raţiunea în epoca de creaţiune a liberalismului. Atunci menirea lui erâ să descătuşeze, să desrobească persoana omenească din toate lanţurile concepţiilor medievalice, să dea fiecării fiinţe umane drepturile cerute de trebuinţele desvoltării şi ale demnităţii lui. Mai tîrziu, însă, când aceste drepturi au fost asigurate oricui şi când stăpân neturburat pe destinele lui, fiecare erâ ispitit nu numai să uzeze, dar adesea să şi abuzeze de aceste drepturi, oare datoria unui partid liberal conştient de doctrina lui erâ să privească nepăsător la aceast deslănţuire distrugătoare, sau să restabilească echilibrul social, stabilind limitele peste care drepturile omului nu se mai împacă cu nevoile obşteşti ?
Şi oriunde m'aş întoarce, oricare ar fi domeniul de activitate omenească la care m'aş gândi, întrucât bine înţeles n'aş trece peste hotarul concepţiei de proprietate individuală, nu văd, pe cale evolutivă, soluţii care să nu se împace cinstit, sincer şi deplin cu cerinţele doctrinei liberale.
Prevăd şi ultima obiecţie. Am auzit-o adesea: titulatura nu se mai potriveşte cu doctrina. Dacă la atâta se rezumă critica, o primesc, şi recunosc fără înconjur că există azi o antinomie între formulele' liberalismului clasic şi între cele ale liberalismului modern, deşi aş putea să adaug că întrucât liberalismul e doctrina progresului nu prea văd cum progres ar putea să fie cu formele intangibile. Dar încăodată antinomia există. Libertatea nu e o raţiune destul de largă, destul de cuprinzătoare ca să îmbrăţişeze tot ce reprezintă actuala doctrină liberală-
Libertatea a fost un mare postulat al omenirii. Isbânda ei a stârnit lupte uriaşe şi întronarea ei a reprezentat un mare progres în vieaţa popoarelor, de pe urma ei s'au născut toate partidele progresiste.şi deci e foarte firesc ca ele să fi adoptat titulatura de partide liberale. Ele poartă astfel pecetea izvorului dela care purced.
Dar încă odată nu aci stă chestia. Sunt într'adevăr ţări in care fără a schimbă doctrina, patridele liberale şi-au schimbat denumirea.
In România titulatura s'a păstrat şi se va păstra fiindcă n'avem a roşi de numele de liberal. Acest nume e atât de strâns legat de toată renaşterea României Mici şi atât de strâns unit cu înfăptuirea României Mari încât a devenit pentru mulţi un simbol: pentru trecut o mândrie, pentru viitor speranţa.
Precum coiful cu trei pene dela Crecy sau « Honni soit qui mal y pense » al lui Eduard III, Plantagenet, de pe stindardele britanice şi precum perimatele «liberte, egalite, fraternite » de pe pajera franceză, n'au împiedecat Anglia şi Franţa să întemeieze două strălucite democraţii moderne, tot astfel sub egida neschimbată a titulaturii lor şi în cadrul proprietăţii individuale, cei ce cred în doctrina liberală, vor desăvârşi prin ea opera de progres întemeiat pe ordine, pe democraţie, pe naţionalism şi pe armonie socială, pe care România întregită e îndreptăţită s'o aştepte dela generaţiile de azi, după toate restricţiile istoriei şi după toate jertfele răsboiului.
15 Februarie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
178
MIHAIL MANOILESCU
Neoliberalismul
Cuvântul neoliberalism este de sigur enigmatic; el constitue în acelaş timp o evidentă anticipare.
într'adevăr, adăugarea la numele unei doctrine de mult cunoscute a particulei: nou, nu se poate face în oricare fază a evoluţiei sale.
De această particulă se leagă ideea renaşterii unei doctrine după o anumită discontinuitate, după atingerea unui apogeu urmat de o criză sau de o relativă epuizare.
Deaceea neoliberalismul pare că se anunţă ca o formă regenerată a liberalismului, care condiţionează însăşi viabilitatea sa în viitor, ca o nou adaptare, fără de oare n'ar putea să urmeze decât dispariţia acestui sistem politic şi a doctrinei care îl reprezintă.
Aceste perspective ridică atunci întrebări fireşti:
Pluteşte oare astăzi asupra liberaismului vălul de melancolie — nelipsit dealtfel de un farmec poetic — al  unui crepuscul?
A fost oare liberalismul un fenomen local, particular Europei vestice şi un fenomen temporar, particular secolului XlX-lea, şi este el oare menit ca, în mersul omenirii spre mai bine, să treacă torţa unui alt principiu mai fecund ?
Sau dimpotrivă liberalismul are o semnificaţie generală şi permanentă pentru vieaţa omenirei ? Răspunsul va fi întreaga desvoltare a comunicării noastre.
I. LIBERALISMUL ŞI EVOLUŢIA SA
Vom examina in linii cu totul generale, nu atât bazele liberalismului clasic cât mai ales factorii determinanţi ai evoluţiunii sale,
180
vom revizui in mod analitic câteva din marile principii ale liberalismului şi, la lumina nouilor forme sociale neprevăzute de liberalismul clasic, — dar de sigur nici contrazise de această doctrină — vom căută să selecţionăm ceeace este accidental, trecător şi astăzi perimat în principiile liberalismului, de ceeace este permanent şi în legătură, cu condiţiile esenţiale de viaţă ale societăţilor omeneşti. Din această discernare dintre trecător şi permanent şi din considerarea condiţiilor politico-sociale ale vremii noastre, ne va apare înfăţişarea nouă a liberalismului.
Această nouă concepţie o vom pune apoi în cadrul social politic românesc şi in raport cu idealul generaţiei noastre.
Pentru ceeace priveşte bazele liberalismului clasic, substratul său economic şi social, geneza sa şi principiile sale ar trebui să ne raportăm la cunoştinţele cetitorului şi bine înţeles nu la cunoştinţele vulgare, empirice şi, — mai ales ! — nu la cele locale, ci la cunoştinţele ştiinţifice şi generale.
Totuşi, din nefericire, în ţara noastră este necesară o reamintire, asupra esenţei însăş a ideii liberale, întrucât în acest domeniu se fac grave confuziuni chiar de către reprezentanţii oficiali ai liberalismului.
Care este esenţa ideii liberale ?
Este un postulat filozofic, un punct de sprijin arhimedian: orice fiinţă umană este un scop în ea însăş; omul e măsura tuturor lucrurilor, atât a celor mărunte cât şi a celor pe care închipuirea sa le numeşte mari.
Omul nu trebuie să ajungă un mijloc în serviciul nici unei cauze; nici a cauzelor divine cărora vrea să-1 supună catolicismul, nici a colectivităţii sub forma Statului, care după filozofia hegeliană reprezintă quintesenţa a tot ceeace e mai bun şi mai nobil în fiecare dintre oameni, nici in sfârşit a cauzei equităţii sociale pusă în primul plan de doctrina socialistă.
In această preţuire a individului, în acest cult al personalităţii umane stă trăsătura esenţială şi caracteristică a liberalismului.
Deaceea dacă am spune: «liberalismul este democraţia », n'am caracteriza liberalismul, întrucât, cum vom vedea, democraţia este în funcţie de liberalism şi chiar într'o uşoară antiteză cu idea liberală; tot aşâ dacă am afirmă: «liberalismul este ideia naţională », ne-am depărta de quintesenţa ideii liberale, întrucât naţionalitatea este pentru individ tocmai o finalitate superioară, deasupra lui însuş.
Cu atât mai puţin « armonia socială », sau « ordinea în Stat » nu sunt trăsături care pot să puie în relief idea liberalismului.
181
Caracteristica sa originală şi originară este şi rămâne cultul individualităţii.
Ca prim aspect al acestei concepţii, centrul străduinţelor umane urmează să fie libertatea oamenilor şi nu — ca să întrebuinţăm un cuvînt cam învechit — « fericirea » lor.
In adevăr fericirea celor mulţi, pe care filozofia benthamistă o înfăţişează ca scop al vieţii sociale face din libertate un mijloc în serviciul său.
Liberalismul vede nu în fericire, ci în libertate idealul străduinţelor omeneşti, fiindcă — cum s'a spus — «libertatea poate duce la fericire, ea poate duce la prosperitate, dar e bună ... şi când nu duce la nici unul din aceste ţeluri ».
Un al doilea aspect al liberalismului, tot atât de important, este idea că spiritul uman trăeşte numai în oamenii vii, nu în entităţi supraomeneşti şi că progresul instituţiilor sociale şi politice atârnă de progresul indivizilor şi de perfecţionarea fiinţei umane.
Este oare această ideie centrală, a personalităţii umane şi a libertăţii, în deajuns, ca orientare în complexul problemelor sociale şi politice ale vieţii moderne?
Adevărul e că ideia dă numai un criteriu fix şi dictează o atitudine sufletească constantă. Doctrina ia corp asupra realităţilor vieţii sociale şi politice. Aceasta constitue de altfel marea superioritate a liberalismului.
Liberalismul nu se bazează ca marxismul pe o anumită interpretare a evoluţiei istorice, şi nici, tot ca aceasta, pe un anumit sistem de prevederi asupra desvoltării viitoare a societăţii.
Or, interpretarea trecutului ca şi prognosa asupra viitorului sunt opere ale inteligenţii, tot atât de criticabile ca toate crea-ţiunile exclusiv intelectuale în teoria socială.
înainte de a trece la considerarea factorilor care au influenţat evoluţia ideii liberale, este locul să facem o observaţiune.
Dacă idea esenţială a liberalismului a ajuns să piardă din claritate în minţile contimporanilor, este datorită faptului că liberalismul, ca fenomen, a apărut în forma unei critice şi a unei reacţiuni contra vechilor instituţii, pe care le-a găsit în fiinţă la începutul secolului al XlX-lea.
Astfel acţiunea sa a fost germenul constant de transformare a unei societăţi vechi, clădită pe alte principii şi ca urmare, tot ceeace s'a putut obervâ în desvoltarea Europei contimporane a fost o rezultantă, o diagonală între instituţiile autoritare, resturi ale medievalismului şi ideia forţă a liberalismului, având ca substrat desvoltarea capitalismului modern.
182
Deaceea nu suntem îndreptăţiţi să atribuim liberalismului ca teorie socială particularităţi străine de esenţa sa, particularităţi care se datoresc exclusiv fazei social-economice pe care o reprezintă în istoria omenirii, secolul al XlX-lea.
Dar liberalismul a avut de luptat nu numai cu forţele trecutului ei ci cu forţele născute în cursul secolului al XlX-lea care aveau tendinţa să-1 influenţeze.
Explozia liberalismului — nu apariţia sa — o putem localiza în anul simbolic 1789 odată cu revoluţia cea mare, astfel că putem consideră acest an, ca reprezentând pentru Europa continentală polul politic liberal.
Chiar dela începuturile liberalismului însă s'a vădit o anumită antiteză conţinută în principiile însăşi ale revoluţiunii liberale şi anume: antiteza între libertate şi egalitate.
Libertatea de mişcare a oamenilor a adus între dânşii concurenţa extremă, a lăsat să se accentueze inegalităţile sociale şi ca consecinţă a ridicat pretutindeni anumite clase minoritare la stăpânirea Statului politic. Inegalităţile sociale, de origine economică, au dus la o desăvârşită aservire a indivizilor slabi.
Această aservire fatală a constituit cea mai, gravă atingere a ideei libertăţii; realizarea idealului liberal a apărut imposibilă, fără o relativă egalitate  economică între indivizi.
Ca expresie a acestei antiteze între libertate şi egalitate o ideie, la mijlocul secolului al XlX-lea, s'a impus atenţiunii omenirii. Aceast ideie, care a avut o imensă influenţă înainte de a se traduce în fapt şi care — s'ar putea zice — îşi pierde puterea, tocmai atunci când începe să fie aplicată realităţilor, este idea socialistă.
Socialismul pretinde să realizeze prin egalitatea economică, egalitatea politică şi libertatea reală. Influenţa sa a fost atât de mare, încât de sigur liberalismul modern nu se poate înţelege fără paralelismul său cu ideia socialistă.
In faţa formidabilului curent al acestuia, liberalismul clasic a abdicat oare ?
Nu, dar părăsind pe ferocele « laissez faire » economic şi social s'a adaptat atât de mult, încât astăzi de multe ori e locul să ne întrebăm, ce mai rămîne din liberalismul clasic şi unde trebuie să se oprească cedările sale.
Iată ceeace vom căută să pătrundem în cursul acestei comunicări . . .
O altă subminare a ideii liberale, mai puţin gravă totuş ca cea dintâi; este recrudescenţa extraordinară a imperialismului naţionalist.
183
I
Este drept că ideia naţională a apărut sub o formă nouă şi mai ales sub forma egalităţii intre naţiuni odată cu liberalismul însuşi, dar această ideie, din împrejurări istorice şi geografice cunoscute, a degenerat în Europa şi a dus la exagerările imperialismului din cursul veacului al 19-lea şi al 20-lea.
Imperialismul înseamnă insă Statul Moloch dominator, strivitor al individului. Statul centralist, autoritar, care pune înainte omului un singur ideal; acel al datoriei (Pflichtidealismus) şi care vrea să facă din individ un simplu instrument în serviciul scopurilor sale.
Apogeul imperialismului european îl putem consideră ca localizat în spaţiu în Germania iar în timp în anul 1914. Deaceea un cugetător german, Plenge, a putut să formuleze această cuprinzătoare antiteză între 1789 şi 1914: « anul 1789 reprezintă individualismul, liberalismul, expansiunea omului, anul 1914 colectivismul, organizaţia socială, supunerea omului ».
Această antiteză este exactă numai dintr'un punct de vedere unilateral, într'atât cât priveşte evoluţia socială numai prin prisma imperialismului nu şi prin aceea a socialismului. E probabil că punctul culminant al doctrinelor colectiviste ar trebui văzut în spre viitor, mai târziu de 1914; oricum ar fi, putem spune — nu fără riscul fatal al oricărui afirmări prea largi şi prea generale — că lumea se mişcă intre două mari poluri: polul concepţiunei individualiste şi acel al concepţiunii colectivisto-socialiste, cel dintâi având ca expresie doctrinară liberalismul, care ia ca unitate de măsură omul; cel de al doilea socialismul, care ia ca unitate de măsură societatea.
O a treia influenţă, aceasta mai mică, care a jucat însă un rol în evoluţia liberalismului, a fost de sigur critica, care s'a formulat de către însăş cugetătorii burghezi, contra rezultatelor la care a ajuns liberalismul.
Nu înţelegem prin aceasta critica prea cunoscută, referitoare mai mult la imperfecţiunea mecanismului vieţii publice în statele liberale cum e critica parlamentarismului, ci critica de fond a rezultatelor liberalismului, cu evidenţierea aspectului lor meschin, în raport cu nevoile mai înalte ale sufletului omenesc.
Cel mai reprezentativ şi cel mai nou din aceşti critici este de sigur Walther Rathenau. După el liberalismul prin substratul său economic: capitalismul, devine din mijloc pentru ridicarea individului un scop în sine, care ajunge să o servească fiinţa omenească şi să «mccanizeze » întreaga vieaţă socială urmând un proces invers decât cel urmat de natură, care duce totdeauna în evolu-ţiunea sa dela forme inorganice către forme organice. Recunoscând doar că liberalismul mişcă destul de satisfăcător forţele inferioare
184
din sufletul oamenilor el îi neagă insă orice rezultat mai înalt. Graţie liberalismului economic, « lumea sustrasă de la orice preocupări superioare şi devenită o imensă casă de comerţ se înăbuşă şi moare in uriaşa închisoare materială, pe care singură şi-a făurit-o ».
Ce se evidenţiază din această prea sumară introducere?
Liberalismul a suferit încercări teribile, care îi dictează astăzi imperios înnoirea şi regenerarea.
Formă sa regenerată va fi neoliberalismul. Ca să conturăm ideia noului liberalism nu vom procedă prin sentinţe apriorice, ci vom analiză prin prisma ideilor liberale şi într'un mod cât mai sumar, câteva din problemele capitale ale vieţii sociale; aceste probleme ne vor ajută să discernem între factori trecători şi cei permanenţi ai ideii liberale şi să reliefăm ideia neoliberală prin raport cu aceea a liberalismului clasic.
Vom vorbi: a) întâi baza politică a Statului şi raporturile sale cu individul, (cu o privire asupra politicei sociale);
b) în al doilea rând, despre libertatea economică şi proprietatea;
c) în sfîrşit în al treilea rând, despre ideia naţională şi raporturile dintre naţiuni.
Răspunsurile în aceste trei probleme sunt suficiente ca să ne fixeze — ca prin raport cu trei puncte de reper — locul neoliberalismului între celelalte doctrine politice.
II. BAZA POLITICĂ A STATULUI. RAPORTURILE ÎNTRE STAT ŞI INDIVID
Cum  pune teoretic  problema statului,  liberalismul clasic ?
Individul predă drepturile sale naturale — prin esenţa lor nelimitate — Statului şi le primeşte îndărăt sub o formă restrânsă, dar mai efectivă prin aceea că e garantată de organizaţiunea socială. Cu diferenţa din libertatea sa, pe care individul o sacrifică, se construeşte statul.
De unde vine autoritatea Statului ?
Din puterea unui suveran? Din tradiţie? De sigur că nu.
Singurul răspuns logic şi consecuent cu ideia liberală, este că autoritatea statului nu poate veni decât din consimţământul indivizilor, care sunt singura realitate primitivă, iar forma consimţământului indivizilor este expresia lor majoritară prin vot.
Or, ideia majoritară este ideea democratică. Democraţia apare astfel numai ca un mijloc, ca un mijloc de asigurare a libertăţii individului; ea e bună numai atâta timp cât reprezintă forma de
185
vieaţă colectivă in care se garantează maximum de libertate posibilă pentru individ. Dealtfel, şi din punct de vedere practic, de sigur că din toate formele de constituire şi de sprijin a autorităţii Statului, cea mai puţin periculoasă pentru libertatea individului este democraţia.
Şi totuşi există o uşoară antiteză între democraţie şi liberalism, antiteză care se putea întrezări de la începutul liberalismului.
Astfel articolul 2 al Declaraţiunii drepturilor omului — articol de inspiraţiune americană şi deci englezească —. proclamă: « Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: aceste drepturi sunt. libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa faţă de opresiune ».
Articolul 3 însă, de inspiraţiune pur franceză datorită în primul rând concepţiunei lui Rousseau, formulează principiul: « Nici un corp constituit nu-şi poate trage autoritatea decât dela naţiune ».
Deaci atotputernicia naţiunii, deaci pericolul tiranizării minorităţii de către majoritate, care singură are dreptul să reprezinte in orice formă a vieţii colective, naţiunea.
Iată de ce, chiar in democraţiile cele mai sincere, există o uşoară antiteză intre libertatea individului şi democraţie. Această antiteză s'a accentuat din cauza condiţiilor istorice şi a luptelor grele pentru existenţă, pe care au trebuit să le ducă Statele de pe continentul Europei.
Astfel, fiindcă statul a avut din ce in ce mai multă nevoie de autoritate, a cerut din ce în ce mai multă solidaritate şi disciplină dela indivizi în numele voinţei majorităţii şi astfel democraţia a impietat din ce în ce mai mult asupra liberalismului.
In realitate însă, forma cea mai frecuentă a atingerii libertăţii individului, este una şi mai gravă: este democraţia deviată.
într'adevăr, pentru ca democraţia să aibă un sens, ea presupune o egalitate relativă a drepturilor de deciziune a indivizilor; or, evoluţiunea socială a pronunţat diferenţierea claselor sociale şi a stabilit raporturi de dependenţă între clase şi între indivizi, care au provocat sau au consfinţit o inegalitate gravă a puterii reale a indivizilor.
Astfel democraţia sinceră a apărut de multe ori imposibilă, iar statul, necesarmente centralist şi puternic, aşa cum îl cereau condiţiunile grele ale vieţii moderne, a ajuns confiscat de anumite clase minoritare şi a pierdut astfel autoritatea morală, pe care i-o presupunea teoria liberalo-democratică.
Principiul democratic deviat a dus la o relativă tiranie şi democraţia, care trebuia să fie un mijloc al liberalismului nu a mai îndeplinit această funcţiune a sa.
Aici stă mare criză a liberalismului: pe de o parte in covârşitoarea influenţă pe care a ajuns să o câştige Statul, pe de altă parte in inichitatca bazei politice a Statului, care a devenit prizonierul unei anumite clase.
Deaceea se poate spune, cum se exprimă von Wiese că «liberalismul vechiu s'a sfărâmat în faţa problemei puterii; el n'a putut pune într'un raport just idealul său cu nevoia de autoritate ».
Iată de ce pentru doctrina liberală găsirea unei noui baze morale in constituirea puterii statului rămâne o chestiune de existenţă şi iată de ce înainte de toate, in acest punct se simte nevoia revizuirii şi renaşterii liberalismului.
Din această mare criză în ce îşi poate căuta salvarea ideia 1 iberală ?
In soluţiile socialistei1 Aceasta preconizează doar înlocuirea la stăpânirea exclusivă a puterii politice a unei clase, prin alta.
Salvarea poate veni numai dintr'o singură parte: din revizuirea doctrinei liberale însăş: din neoliberalism. Neoliberalismul caută să păstreze din vechiul liberalism numai ceea ce este esenţial şi etern viabil şi să înlăture ceeace a trecător şi circumstanţial. Din vechiul liberalism el păstrează idea că sfera publică trebuie să fie cât mai elastică, pentru ca omul să nu ajungă niciodată în funcţie exclusivă a Statului şi credinţa că forma optimă de guvernământ este consimţământul majoritar: democraţia.
Dar — şi aci este un mare dar — dacă neoliberalismul păstrează esenţa liberalismului, se degajează de ceeace este accidental, şi de ceeace chiar falsifică principiile originare ale liberalismului.
într-adevăr, vechiul liberalism aplică principiile sale societăţii aşâ cum erâ, cu inegalităţile şi cu absurdităţile ei. Un asemenea regim pe de o parte nu făcea decât să accentueze imperfecţiunile sociale şi să mărească prăpastia intre cei puternici şi cei slabi, după cuvântul Evangheliei: celui ce are i se va mai da, iar pe de altă parte falsifica caracterul democratic al Statului.
Neoliberalismul ia numai spiritul doctrinei liberale; cl caută ca din beneficiile libertăţii să se împărtăşească cât mai mulţi, iar nu numai o minoritate de clasă. De aceea nu se opune tendinţelor de realizare a condiţiilor obiective, care fac posibilă sinceritatea liberalismului şi deci clădirea statului pe o bază real democratică.
Care sunt aceste condiţii? Sunt numai condiţiile economice, singurele care fac posibile progresele reale politice.
Deaceea neoliberalismul nu susţine raporturile existente ale claselor sociale.
în concepţia neoliberală Statul trebuie apărat de acaparare, ori de unde ar veni de sus sau de jos; stăpânirea Statului nu poate
186
187
să ajungă rezultatul unei lupte în care învinge clasa cea mai puternică ci trebue să fie rezultanta unui echilibru între forţele sociale şi între clasele sociale.
Concepţiunea neoliberală nu e atomistă până la absurd, ca liberalismul clasic care considera numai individul ca unitate socială; ea recunoaşte realitatea claselor sociale şi consideră chiar că reprezentarea exactă a claselor sociale în alcătuirea puterii publice este necesară pentru a se ajunge la formula unui echilibru social, sincer şi sănătos.
Neoliberalismul nu vine să vorbească de acea «armonie socială », care este mai mult un deziderat nepolitic decât o idee pohtică, ci de echilibrul social, care se poate, stabili prin reprezentarea sinceră a realităţilor sociale.
Partidele politice, chiar de clasă, apar în această concepţiune ca legitime, atâta vreme cât reprezintă în mod onest şi sincer un interes real al unei categorii de cetăţeni şi cât timp rămân în rolul lor exact de « partide cu interese limitate ». Neoliberalismul combate însă hotârît lupta de clasă, care tinde la dominaţia de către o singură clasă a statului, care aparţine tuturor.
In rezumat, pe când liberalismul vechiu păstra în principiu o neutralitate între indivizi, pe care cu un termen cam aspru am putea-o numi ipocrită, tocmai pentrucă favoriza dominaţia de clasă şi pe când îngăduia ca statul să fie obiect de lupte şi de cucerire din partea unor anumite clase, neoliberalismul tinde să cons-titue puterile politice pe consimţământul cetăţenesc în adevăr liber şi pe echilibrul de interese între diferitele clase din corpul social. El înţelege astfel să servească mai bine principiile originare ale liberalismului, păstrând din ele adevăratul lor spirit şi dându-le înţelesul lor adânc şi permanent.
In ceia ce priveşte politica socială deşi aceasta constitue o chestiune importantă o tratăm sumar, pentru că este relativ cunoscută iar drepturile la intervenţie în chestiile sociale sunt consacrate de mult.
Nimeni nu mai crede azi, cum credea liberalismul clasic, că in materie socială Statul trebuie numai să « ţină ringul », adică să păzească arena in care luptătorii boxează intre dânşii.
Prima spărtură în această concepţie a făcut-o protecţia copiilor, căci primele măsuri de politică socială au fost luate în favoarea copiilor şi femeilor. Dealtfel pe calea intervenţiilor de stat s'a urmărit totdeauna restabilirea echilibrului social şi asigurarea unui corectiv în excesele luptei dintre cei slabi şi cei tari. Astăzi chestia intervenţiei statului în materie socială nu mai este pentru nimeni o chestie de principiu ci una de aplicaţie şi de oportunitate
şi aceasta e atât de adevărat incât au fost cazuri in Anglia când lucrătorii au refuzt intervenţia statului în favoarea lor, deoarece erâ atât de neindemânatecă încât mai mult îi deservea decât le servea cauza şi au preferat să se înţeleagă, pe calea bunului simţ practic direct cu patronii lor !
Neoliberalismul — ca şi vechiul liberalism în această privinţă — menţine părerea că intervenţia Statului în mecanismul producţiei este totdeauna delicată şi că trebuie făcută « nu cu o mână de om de Stat, ci cu o mână de artist, capabil să simtă şi să înţeleagă nuanţele ».
Dar neoliberalismul, prin deosebire de vechiul liberalism nu înţelege intervenţia Statului numai ca un corectiv al exagerărilor inichitâţilor sociale, ci ca o luptă sistematică cu scopul de a face viaţa omenească suportabilă pentru cei mulţi.
După expresia foarte obişnuită astăzi în Anglia, neoliberalismul vrea să creeze « o platformă» socială, astfel încât nici o fiinţă omenească să nu poată cădea vreodată dedesubtul ei, dar oricine să se poată ridica prin muncă şi merit, oricât de sus deasupra.
Iată de ce se poate vedea acest fapt foarte încurajator, că între programul partidului liberal din Anglia şi partidul muncii, între care lupta se dă pe principii nu există în fapt nici o deosebire sau aproape nici o deosebire in ce priveşte revendicările practice. Odată mai mult se vădeşte vechiul adevăr că ideile abstracte sunt cele care divid pe oameni, pe când realităţile concrete ii unesc.
III. LIBERTATEA ECONOMICĂ ŞI PROPRIETATEA
Să considerăm acum libertatea economică; ea constitue un aspect central al ideei liberale.
Libertatea economică a făcut doar şi gloria şi decăderea liberalismului iar fără liberalismul economic n'am putea înţelege liberalismul politic.
E adevărat că libertăţii economice i se datoreşte civilizaţia Europei apusene; ei i se datoreşte cea mai formidabilă acumulare, nu numai de bogăţii ci mai ales de instrumente de producţiune pe care a realizat-o vreodată civilizaţia; însfârşit ea a realizat în întreaga omenire o potenţializare maximă a energiilor individuale. Şi totuş această libertate economică a dus la aservirea individului şi la coborîrea lui la rolul de instrument.
Cum putem caracteriza schematic rezultatele liberalismului economic ?
188
189
Putem spune că libertatea s'a realizat pe pămlnt, dar nu pentru om ci numai pentru unitatea de producţie.
Unitatea de producţie putea să desfăşoare forţele sale într'un joc liber, aproape de anarhie. Omul, dacă erâ diriguitorul unităţii de producţie păstra această libertate neîngrădită de mişcare, iar dacă eră în interiorul unităţii de producţie nu însemnă niciodată mai mult decât un instrument, un sclav.
Astfel liberalismul şi-a realizat idealul său, dar nu pentru oamenii vii, ci pentru aceste entităţi economice moarte, care sunt unităţile de producţie.
Ca reacţie contra sistemului economic al liberalismului s'au produs două serii de fenomene: asociaţiile economice şi evoluţia formelor de proprietate.
Vechiul liberalism n'a înţeles asociaţiile şi s'a opus tendinţelor lor. Aceasta a fost o atitudine trecătoare, dar destul de gravă. In adevăr debutul liberalismului economic a fost distrugerea formelor sociale organice, pe care le lăsase istoria: corporaţiile (desfiinţate la 1791 in Franţa şi la 1811 in Prusia), pornind dela ideia abstractă că «în societate nu există decât, sau interese generale, sau individuale; interese comune ale membrilor unei corporaţii nu există ».
Totuş caracterul organic al societăţii a triumfat şi asociaţiile profesionale s'au refăcut sub alte forme. Timpul a' dovedit că asociaţiile sunt admirabile « maşini de ajustare » ale libertăţii individuale pe care o măreşte pe de o parte, dar pe de alta o micşorează garantând-o şi că în sistemul capitalist sunt singurele instrumente, care permit rezistenţa celor slabi în faţa celor tari.
Neoliberalismul recunoscându-le acest caracter, susţine asociaţiile muncitoreşti, fiindcă lucrează în senzul ideilor sale favorizând independenţa reală a unui număr cât mai mare de cetăţeni şi mărind astfel câmpul de aplicaţie al principiilor liberale.
Mai mult decât atât, neoliberalismul înţelege să se ocupe chiar de apărarea libertăţii individuale în cadrul asooiaţiunilor însăş, pentru ca ele să nu degenereze în tiranie cum s'a întâmplat în Franţa înainte de răsboiu şi să ajungă — ca Chronos care şi-a devorat proprii săi copii, — să zdrobească pe individul pe care voiesc să-1 apere.
Tot aşâ, în acelaş proces de diferenţiere a intereselor sociale şi de integrare a lor în formaţiuni omogene, s'a produs şi fenomenul bine cunoscut al marilor asociaţii şi sindicate de producători. Aceste sindicate corectează împerfecţiile technice ale sistemului capitalist, cum este exagerarea diversităţii produselor în anumite industrii sau superfetaţiunea comerţului de detaliu; ele constitue mijloace de coordonare şi simplificare a organizaţiei economice.
190
In fapt s'ar putea zice că punctul culminant pe care ele l-au atins până astăzi a fost în organizarea pe care Walther Rathenau a dat-o economiei germane în timpul răsboiului.
Neoliberalismul nu este in principiu contra acestor formaţiuni, dar le pune o condiţiune esenţială: aceia că fiecare din ele să apară ca un proces natural şi ca rezultat al consimţământului liber între oameni, să nu devie monopolul tiranic al câtorva şi să se opue astfel tocmai principiului celui mai scump al liberalismului economic: concurenţa.
Vechiul liberalism a păcătuit dealtfel prea des la acest capitol; respectând multe situaţiuni câştigate, a tolerat de atâtea ori monopoluri   în   numele   tocmai   a   libertăţii economice:
In rezumat, neoliberalismul vede în asociaţii forme libere de acordare între libertatea individului şi interesul social şi depăr-tându-se de concepţia atomistă a vechiului liberalism recunoaşte asociaţiilor caracterul lor de formaţii sociale organice. Odată mai mult neoliberalismul prin opoziţie cu vechiul liberalism, care se influenţă de factori trecători se leagă de aspectele permanente ale vieţii sociale.
Tot atât de importantă ca libertatea economică este problema proprietăţii.
In mentalitatea comună liberalismul se indentifică cu proprietatea individuală; mai mult chiar într'o expunere doctrinară recentă s'a putut defini liberalismul ca o funcţie politică a proprietăţii individuale.
Este deci locul să ne întrebăm:
Oare forma actuală a proprietăţii individuale, este indisolubilă şi eternă ?
Şi legătura, care ni se pare azi permanentă între proprietate şi liberalism, nu este oare un aspect mai mult al confuziei între ideia liberalismului şi epoca în care a apărut ea?
In adevăr pentru teoreticienii liberalismului, proprietatea individuală este mijlocul cel dintâiu al manifestării puterilor individului, este — dacă se poate spune astfel — un coeficient cu care se multiplică orice forţă individuală.
în practică însă, s'a dovedit că proprietatea-capital duce la o aservire şi la o depreciere a fiinţei omeneşti iar vechiul liberalism, apărător al proprietăţii, a apărut odată mai mult ca o tendinţă de realizare a liberalismului parţial, în opoziţie cu idealul liberalismului generalizat  la  toţi  membrii  comunităţii sociale.
Vechiul liberalism a fost prea rigid legat de proprietate-, deaceea. se găseşte acum într'o atât de gravă criză. Astăzi nu-i rămâne să aleagă decât două căi: sau să rămâie ataşat de formele actuale
191
ale proprietăţii individuale şi atunci să-şi fixeze singur de pe acum termenul dispariţiei sale, sau să se expună continuu la grave inconsecvenţe, proclamând pe de o parte inviolabilitatea proprietăţii, iar pe de altă parte admiţând exproprierea, rechiziţionarea, naţionalizarea şi toate celelalte atacuri categorice contra vechei concepţii a proprietăţii.
Oamenii politici mediocri preferă de obicei calea de a doua. Această inconsecvenţă răpeşte insă liberalismului de astăzi orice autoritate morală; Iar in practică face ca liberalismul să nu mai aibă încrederea nimănui: nici a apărătorilor şi nici a adversarilor proprietăţii individuale.
Mai este însă o altă cale şi pe aceia o alege neoliberalismul.
In orice criză mare — după cuvântul lui Jauros — o doctrină ca şi un partid sau o ţară, trebuie să-şi caute salvarea în sinceritate.
Salvarea liberalismului este în recunoaşterea imposibilităţii de a ţine legată idea liberală de forma actuală a proprietăţii individuale, şi în reîntoarcerea la principiile originare ale propriei sale doctrine.
In adevăr, ce este in concepţia iniţială a liberalismului proprietatea ? Este un mijloc al libertăţii omeneşti şi al potenţiali-zării maxime a energiilor individuale; este forma optimă, şi anume — forma optimă cunoscută până astăzi — care permite stimularea interesului individual.
Forma însă e trecătoare şi secundară; ceeace interesează este menţinerea interesului individual ca factor permanent in dezvoltarea forţelor omeneşti.
Prin urmare şi proprietatea individuală şi capitalul sunt bune, atâta timp cât constitue cel mai bun mijloc de încurajare a producţiei. Proprietatea individuală trebuie dar concepută — numai ca o funcţiune de desvoltare şi de încordare a puterilor omeneşti.
Dacă, prin urmare, facem din actuala formă a proprietăţii o condiţiune sine qua non a liberalismului, înseamnă să închidem liberalismului toate căile viitorului.
Deaceea neoliberalismul recunoaşte caracterul evolutiv al proprietăţii şi mai ales a proprietăţii individuale a capitalului. El nu se pune în funcţie de o anumită formă a proprietăţii şi acceptă orice forme noui ale acesteia, dar cu trei condiţiuni: întâi ca fiecare formă nouă să apară prin dispariţiunea naturală a formei vechi şi prin pregătirea tuturor elementelor obiective, care s'o inlocuească; al doilea ca această formă să nu omoare interesul personal, care este cheia dinamismului economic şi social ci să schimbe cel mult punctul de aplicare al acestuia, şi în sfârşit, ca nici o transformare în conceptul şi starea proprietăţii să nu fie
192
impusă pe cale politică, graţie dominaţiunii exclusive a unei anumite clase, care se găseşte întâmplător la cârma statului, ci să fie rezultată din dezvoltarea naturală a factorilor sociali interni, cari condiţionează evoluţia.
Ca să luminăm aceste consideraţii prea teoretice, să ne oprim la două exemple.
Primul este plus valoarea terenurilor urbane.
De câte ori un oraş e în plină prosperitate, in jurul acestui oraş terenurile neclădite îşi sporesc din ce în ce valoarea lor. Cărui fapt e datorită această sporire? Ea este datorită' numai muncii comune a tuturor locuitorilor oraşului, care intensifică vieaţa şi ridică din ce în ce economiceşte cetatea lor.
Dar care este atunci dreptul proprietarilor de terenuri să perceapă «un impozit mai mare decât toate celelalte» asupra acestei energii de muncă şi creştere datorită exclusiv corpului social ?
Desigur că nu există nici o justificare morală pentru un asemenea drept. Mai mult decât atât, această stăpânire a terenurilor are un caracter de monopol întrucât terenurile al căror preţ se urcă, sunt în cantităţi limitate şi sunt acaparate într'un număr restrâns de mâini.
Aci este cazul ca neoliberalismul să-şi afirme concepţia sa separând în creaţia valorilor şi a proprietăţii ceeace este social de ceeace este individual. Şi atunci neoliberalismul nu admite legitimitatea câştigurilor din plus valută.
Iată de ce partidul liberal englez a dus o luptă imensă pe această chestiune. In trei rânduri alegerile dinainte de răsboiu au avut ca platformă taxarea până la confiscare a plusvalorei terenurilor urbane. Este adevărat că astăzi liberalismul nou este înfrânat pe această chestiune, dar lupta se va reluă cu siguranţă, cu un succes definitiv.
Al doilea exemplu este tendinţa de depersonalizare a proprietăţii.
în adevăr, există parcă în omenire o tendinţă generală spre depersonalizarea tuturor realităţilor ca şi a entităţilor pe care le creiază mintea omenească. Omul a făcut primii paşi ai progresului său printr'o depersonalizare a divinităţii, înălţând-o dela caracterul antropomorfic la caracterul abstract şi general al creştinismului.
Mai târziu s'a produs depersonalizarea autorităţii Statului, omul deslipind suveranitatea de imaginea împăraţilor pentru a o trece asupra organizaţiei anonime a republicei.
în sfârşit astăzi se pare că suntem în cursul unui alt proces de depersonalizare: acel al proprietăţii. Cea dintâiu formă de deper-
193
il
sonahzare a proprietăţii este societatea anonimă; aceasta explică 1 de altfel furia cu care aceste societăţi au "fost atacate la începutul 1 lor de către vechiul liberalism. 1
Într'adevăr societatea anonimă are proprietari absenţi, care I deţin doar dreptul la anume venituri; alţii girează   interesele | proprietarilor şi totuşi aceste societăţi merg atât  de bine încât ; lor li se datoreşte în bună parte marele progres al capitalismului l modern. Ele demonstrează că dinamismul în   materie economică nu e o calitate exclusivă a proprietăţii personale, individuale. Cine girează societatea? Administratorii şi funcţionarii.  Ei sunt interesaţi sau în mod direct material, sau sunt legaţi de instituţie prin ceeace numeşte Walther Rathenau, idealismul' modern care face pe oameni să se devoteze pentru anumite instituţii mai mult decât pentru interesele lor personale cele mai scumpe.
Să facem atunci — odată cu Walther Rathenau — o ipoteză. Să ne închipuim că, contrar prevederilor codurilor de comerţ din toate ţările, o societate anonimă şi-ar răscumpără propriul său capital. Ce s'ar întâmpla atunci? Societatea ar rămâne evident « proprietatea nimănui». Ce scop ar mai urmări atunci societatea? Desigur n'ar mai urmări dividende pentru nişte acţionari inexistenţi ci ar căută să realizeze succese economice obiective, prin investiţiuni noui, în fabrici şi în mijloace de producţie şi prin îmbunătăţiri sociale.
Ar fi destul să se menţină cointeresarea materială a conducătorilor societăţii la rezultatele sale, pentru ca nervul activităţii productive să nu piară şi pentru ca să rămână astfel în fiinţă toţi factorii care condiţionează progresul societăţii.
Desigur este ceva paradoxal în acest exemplu, căruia i se pot aduce multe obiecţii.
Totuşi el ne arată odată mai mult un lucru: că nu putem pretinde ca liberalismul vechiu, că proprietatea individuală este singura cheie a interesului personal şi a progresului economic.
Tot atât de adevărat este însă că nu putem să anticipăm, ca socialismul, asupra viitoarelor forme ale proprietăţii.
Şi o atitudine şi cealaltă ar fi simplistă şi neştiinţifică.^
Tot ceeace am spus ne arată că a legă doctrina liberală de forma trecătoare a proprietăţii individuale ar fi cel puţin o imprudenţă. Cum am văzut neoliberalismul a înţeles acest lucru.
Ca orientare practică neoliberalismul recomandă în toate acţiunile de guvern menajarea interesului personal şi stimularea energiilor creatoare. Astfel în politica, fiscală preconizează tendinţa — dacă  nu  nivelatoare  cel  puţin  compensatoare — care
194
reduce de o parte beneficiile exagerate ale unora şi descătuşează pe de altă parte energiile înlănţuite ale altora.
Neoliberalismul — şi aceasta constituie un element caracteristic în politica sa practică — nu vine să atace prin măsuri de Stat condiţiile producţiei, ci numai taxează rezultatele certe adică beneficiile pe care le-au dat întreprinderile de producţie; printr-o fiscalitate inteligentă el aduce un corectiv exagerărilor la care dă naştere jocul liber al capitalismului, dar în acelaş timp menajează interesul personal, de câte ori acesta constituie un factor de progres.
Deaceea neoliberalismul preconizează impozitul progresiv pe venit, preconizează accentuarea impozitelor pe venituri leneşe şi mai mult decât atât, admite impozitul pe capital.
Şi în adevăr cine oare a afirmat « că nici un principiu al liberalismului nu contrazice impozitul pe capital?» Este d-l Asquit.
Şi cine a spus: «nu vom taxă industria, nu vom taxă întreprinderile şi comerţul dar vom taxă pe omul care deţine un lucru pe care nu' l'a produs şi pe care nici o lege din lume nu-1 indru-tueşte să-1 păstrete»? Ă spus-o, nu un bolşevic ci d-l Lloyd George.
O asemene politică reprezintă spiritul exact al neoliberalismului.
III. PROBLEMA NAŢIUNILOR
Rămâne să examinăm în sfârşit, prin prisma liberalismului, problema naţiunilor.
Liberalismul, cum am văzut, pune înainte oricăror a^e preocupări, fiinţa umană, individul izolat. El nu recunoaşte supunerea individului la nici una din entităţile superioare pe care le crează mintea omenească şi nu înţelege să-1 sacrifice nici unei abstracţiuni.
In fapt această concepţie atomistă şi aproape anarhică ignorează anumiţi factori naturali fundamentali ai fiinţei omului. Există in adevăr o unitate supraomenească, dar o unitate organică elementară, căreia omul nu i se poate sustrage: e naţiunea.
Cultul naţiunei nu apare ca străin de individ, ci ca manifestarea unui sentiment care face parte integrantă din fiinţa omenească; or, această manifestare neputând avea prin ea însăş decât un caracter colectiv, sentimentul individual este în acelaş timp un sentiment colectiv.
Iată de ce nu poate fi contrazicere între liberalism şi naţionalitate. Dealtfel în actele sale de devotament către ideia de patrie omul
195
I
rămâne liber, tocmai fiindcă nu ascultă de factori externi, ci numai I de îndemnul intern şi adânc al firei sale. 1
Astfel liberalismul modern, neoliberalismul, care nu e o teorie I rigidă egoistă şi lipsită de suflet ci o doctrină larg omenească, îngădue ridicarea omului pe culmile idealurilor sale fireşti, a idealurilor naţionale.
Cum pune, însă neoliberalismul într'un raport just idealurile deosebite ale deosebitelor naţiuni ? i
Aici este desigur punctul în care liberalismul a dat naştere la cele mai multe inconsecvenţe. într'adevăr este totdeauna o j nepotrivire, între drepturile pe care fiecare partid liberal din fiecare ţară le acordă propriei sale patrii, în raport cu drepturile pe care înţelege să le recunoască celorlalte ţări şi naţiuni; de aici slăbirea de autoritate a doctrinei liberale, care încetează astfel de a mai reprezenta o unitate şi un sistem logic.
Liberalismul în adevăr consecvent cu el însuşi nu poate decât să pună pe picior de egalitate naţiunile mari şi mici şi să legitimeze egal drepturile lor la existenţă; in conflictele'externe el trebuie să rămână deasupra vederilor naţionale unilaterale şi să fie contra ori căror combinaţii trecătoare de echilibru inspirate de faimosul Machtprinzip. ,
Spiritul imperialist atât de constant dealungul timpului, este acelaş spirit care la 1878 făcea pe Bismarck să spună lui Disraeli, premierul Angliei: « dacă n'aţi fi anexat insula Cipru, aş fi considerat aceasta ca cel dintâiu semn al decadenţei d-vs» acelaş spirit pe care îl putem regăsi în zilele noastre, când ca răspuns la propunerile lui Wilson, un jurnal ca Tageszeitung putea să scrie: «Viitorul Germaniei este mai important decât acela al întregului neam omenesc».
Acest spirit nu este şi nu poate fi compatibil cu adevăratele principii liberale.
Şi totuş în problema raporturilor dintre naţiuni, la partidele liberale din toate ţările au fost totdeauna mari contraziceri între doctrină şi realitate. De multe ori chiar vechiul liberalism a simţit nevoia sinceră să facă eforturi de a reintră în el însuş.
Aceste eforturi nu le-au făcut numai teoreticienii sau vizionarii, ci chiar adevăraţii bărbaţi de Stat. Cine nu-şi aminteşte de exemplu, în Orient de numele lui Gladstone atât de popular mai ales în Bulgaria, Serbia şi Grecia ? El pusese la un moment dat tot aparatul formidabil al puterii englezeşti în serviciul cauzei independenţei naţionale a popoarelor mici din orient, şi — ceeace e mai important şi înseamnă desigur culmea consequenţei pentru un bărbat de stat englez — este că acelaş Gladstone a' aplicat
196
principiile sale chiar în Anglia, în politica sa faţă de irlandezi. E adevărat că epocii sale i-a urmat o pagină neagră: răsboiul contra burilor. Din fericire pentru prestigiul liberalismului, această pagină atât de tristă a fost ştearsă de politica de conciliaţiune prea bine cunoscută, care a făcut în urmă din Africa da Sud una din cele mai fidele ţări ale imperiului englez.
Astăzi ? Avem Liga Naţiunilor, acest prim aşezământ internaţional de drept, dela care putem aşteptă poate mai mult decât dela internaţionalele de fapt dinainte de răsboiu: Internaţionala intereselor financiare, Internaţionala catolicismului sau Internaţionala roşie, care s'au dovedit deopotrivă de ineficace, în a pune stavilă tendinţelor războinice.
Dar, pe de altă parte, cu cât sunt mai întărite decât Înainte de răsboiu sentimentele şovine şi tendinţele imperialiste ! Cu cât este mai înteţită lupta aprigă între diferitele naţiuni !
Cine a avut oare naivitatea de visător, să creadă că, după cum în răsboiul de 30 ani s-a sfărâmat ideia religioasă, tot aşâ din răsboiul actual va ieşi sfărâmată ideia naţională?
Ce crede neoliberalismul ?
El nu-şi pune un ţel nou, ci şi găseşte in faţa idealului neîmplinit al vechiului liberalism: libertatea tuturor naţiunilor şi egala îndreptăţire a naţiunilor mari sau mici.
De aceia în toate ţările neoliberalismului este înainte de orice, conciliant şi larg faţă de minorităţi. După lord Acton « cel mai bun semn după care se judecă întrucât o ţară este în adevăr liberă, este după câtă siguranţă au în ea minorităţile».
în afară, neoliberalismul este esenţialmente pacinic. Dealtfel de câte ori un partid liberal vădeşte intenţii de cucerire, — in afară doar de tendinţa firească de independenţă şi integrare naţională — trebuie suspectat: el este atunci, sau prizonierul unor interese de clasă sau al unor interese meschine de coterii.
Neoliberalismul nu aduce dar în politica naţională o ideie nouă faţă cu doctrina liberală; el este numai o tendinţă de reintrare în sinceritate şi în adevăr; el vrea să însemne mai mult curaj în a servi vechile principii ale liberalismului, care au rămas adesea numai deziderate. El vrea să ferească naţiunile de aventuri şi să le păstreze forţele pentru operile de construcţie socială sau cum se spunea în Anglia în timpul campaniei bolşeviste « adevăratul liberalism preferă să facă case în Anglia decât morminte în Rusia».
197
1
IV. LIBERALISM ŞI NEOLIBERALISM
N'am dat in scurta expunere de până aici un rezumat al ideilor neoliberale, n'am schiţat nici un program, care dealtfel n'ar putea fi decât in funcţie de fiecare ţară; am dat abia o expresie a tendinţelor şi caracterului general şi o indicaţie asupra spiritului in care inţelege .să-şi formuleze doctrina sa neoliberalismul.
Din cele ce am spus rezultă totuşi câteva preciziuni pe care e necesar- să le recapitulăm.
Liberalismul este o concepţie generală asupra lumei: o con-replic a vieţii omeneşti, înţeleasă in funcţie şi prin prisma libertăţii.
El este doctrina încrederei in personalitatea omului şi in perfectibilitatea lui.
Din această înfăţişare largă a liberalismului reese facultatea sa de a renaşte, de a se regenera şi de a primi aplicaţii noui după formele societăţii in evoluţie.
Liberalismul are un caracter general şi permanent. El nu este un fenomen local sau, cum spun regalist ii francezi, «o boală englezească care totuşi n'a doborit pe pacient, graţie constituţiei robuste pe care i-a dat-o tradiţia sa istorică». El nu este nici un fenomen temporar caracteristic unei anumite epoci, căci nu se întemeiază ca socialismul pe anumiţi factori sociali şi pe anumite transformări ale lor.
Liberalismul nu este nici un sistem de avantagii concrete şi de îmbunătăţiri materiale, sistem care va peri odată cu realizarea acestora sau poate odată cu demonstrarea imposibilităţii realizării lor.
Neoliberalismul este liberalismul regenerat al vremii noastre; el îşi datoreşte fiinţa tocmai minunatului dar al ideii liberale de a înmuguri in fiecare primăvară socială. Neoliberalismul nu înseamnă recunoaşterea indiferentă şi laşă a stărilor sociale existente, şi nu se mulţumeşte să consacre realizarea beneficiilor liberalismului numai pentru cei puţini; el este. o acţiune pentru libertatea tuturor, urmăreşte după expresia englezească «egalitatea de oportunitate» sau cu un echivalent românesc cam ne-piecis si uzat  «dreptatea socială».
Ca principiu neoliberalismul este contra oricărei opresiuni a individului şi a claselor, ori de unde ar veni, fie din partea capitalismului fie din pârlea altor puteri cu acelaş tendinţe ca şi capitalismul.
FA apără in cadrul realităţilor sociale schimbătoare idea liberală, care constă în a dezvoltă viaţa socială pe baza libertăţei individului şi a interesului personal.
198
Neoliberalismul acceptă orice formă de socialism economic, dacă nu duce la mai multă constrângere a individului, dacă în practică păstrează viu nervul activităţii omeneşti, care. este interesul personal, şi în sfârşit, dacă această formă nu e impusă de un aparat politic, ci c născută firesc din dezvoltarea forţelor sociale şi economice.
Şi astfel pe când vechiul liberalism erâ prea raţionalist, rigid, nepăsător la punctul de vedere social şi cu adevărat « un anarhism», care se opreşte la jumătatea drumului, neoliberalismul este larg, comprehensiv şi — am îndrăzni să spunem, dacă cuvântul n'ar fi atât de compromis în România, — generos.
Neoliberalismul nu este un compromis hibrid între vechiul liberalism şi tendinţele socialiste sau cum s'a spus: «un liberalism mai sentimental asociat cu un socialism mai timid».
Nu e un compromis, fiindcă rămâne la bunele vechi principii ale liberalismului; el duce numai la lărgirea interpretării acestor principii, lărgite care le întăreşte şi le dă un nou suflu de vieaţă.
In practică liberalismul nu urmăreşte întoarcerea trecutului, ci calcă pe calea deschisă dar nestrăbătută încă a viitorului.
Din trecut ia experienţa şi adânceşte idea sa de origine prin-tr'un splendid efort de sinceritate.
Subminat de ideia justiţiei, neoliberalismul uneşte această idee cu respectul individualităţii umane într-o sinteză supremă, care este pentru omenire idealul cel mai vrednic  de urmărit.
V. NEOLIBERALISMUL IN ROMÂNIA
Trecând la ţara noastră şi urmărind idea neoliberală în cadrul nostru social şi naţional, o observaţie prealabilă se impune.
Neoliberalismul se înfăţişează ca expresie firească a unei lungi evoluţii istorice şi ca o doctrină în perfectă concordanţă cu carac-. terul nostru naţional.
într'adevăr desvoltarea noastră istorică cu numeroasele revoluţii făcute dincolo şi dincoace de munţi pentru idea libertăţii, arată persistenţa românilor de a pune libertatea deasupra celorlalte bunuri pământeşti.
Dealtfel cum am arătat şi mai înainte, libertatea individuală e atât de legată de libertatea naţională, încât am putea să spunem că deabiă după integrarea noastră naţională liberalismul a căpătat pentru naţiunea românească, înţelesul său adevărat şi deplin.
Dar nu numai sub prizma istorică, dar chiar şi sub aspectul actual, viaţa noastră economică şi socială ne arată că suntem
199
I
individualişti, incapabili de disciplină, fără spor la muncă comună şi în toate fără spirit de organizaţie.
Sistemele centralizatoare şi tendinţele de organizare născute dintr'un spirit socialist şi colectivist au la noi totdeauna o slabă eficacitate.
La noi în ţară un om este în general superior unei asociaţii, ? un soldat e superior unei companii, o companie e superioară \ unui regiment şi fiecare din aceste unităţi la rândul ei e supe- { rioară unităţii supreme, care este statul. [
Aşâ dar chiar din punct de vedere strict pragmatic, formula j neoliberală, care rămâne pe cât e cu putinţă astăzi in tranşea indi- \ vidualistă, este pentru noi formula prin excelenţă naţională. \
Problema practică a neoliberalismului la noi trezeşte însă două întrebări:
Care sunt puterile sociale şi politice pe cari se poate sprijini idea neoliberală?
Care este partidul, care poate să o reprezinte astăzi şi ce putem aşteptă dela neoliberalism în raport cu nevoile fundamentale ale vieţii noastre publice şi cu idealul care trebuie să însufleţească generaţia noastră ?
De sigur că amândouă aceste întrebări sunt îndreptăţite.
Căci în adevăr ni se poate spune: vechiul liberalism se sprijină pe marea burghezie, conservatismul pe rămăşiţele medievalismu-lui agrarian, socialismul pe proletariat; care este însă baza neoliberalismului ?
Credincios genezei sale ideologice şi rămânând în acord cu propria doctrină, neoliberalismul nu poate da decât un singur răspuns: el nu se sprijină pe o singură clasă socială ci pe toate.
Să dezvoltăm acest lucru pentru ţara noastră, în concert, cu afirmaţii controlabile.
Faptul social dominant al vremii noastre — egal sub raportul social cu ceeace este unirea sub raportul naţional — este împroprietărirea ţăranilor.
Împroprietărirea ţărănească ne face să intrăm într'o nouă fază, în care democraţia nu va mai fi un cuvânt şi în care neîncrederea noastră în rezultatele instituţiilor democratice pe cari le-am moştenit din trecut va avea pentru ce să dispară.
Faptul capital este că ţărănimea e astăzi la ultimul termen al evoluţiei sale: proprietatea de muncă.
Ea apare astfel sub un aspect nou: ţăranul de astăzi cumpără (unelte) şi vinde (produse).
Ţăranul de eri, neoiobag, consumă în parte producţia sa iar partea disponibilă o valorifică prin boeri.
200
Astăzi ţăranul vinde surplusul producţiei lui şi numai prin faptul că vinde el devine a unitate economică şi este îndemnat să dorească paradisul unităţii economice, care este liberalismul.
Pentru prima dată dar. ţăranul apare ca factor economic independent.şi - cum foarte bine susţine doctrina ţărănistă — în acelaş timp şi printr'un raport de consecinţă, ca factor politic.
Care este atunci interesul central al ţăranului?
Este interesul oricărui producător şi negustor adică concurenţa liberă, căci după cum s'a spus « in concurenţa liberă a muncii economice, ţăranul izbuteşte să răsbească pretutindeni ».
Iată de ce acel partid, care va reprezntâ în mod cât mai inteligent şi cât mai efectiv — numindu-se oricum s'ar numi: partid liberal, al poporului sau ţărănist — aceste interese de producător şi de negustor ale ţăranului, va fi şi adevăratul reprezentant al ideologiei sale.
Acesta este aspectul permanent al situaţiei ţftrănimei; acest aspect arată că ţăranul nu poate fi in viitor decât alături de ideologia sincer liberală şi nu — cum s'a spus — alături deaceea a proletariatului.
liste adevărat că ţăranul stăpânind o proprietare de muncă, are comun cu proletarul baza morală a existenţii sale care este tot munca; dar ceeace uneşte sau diferenţiază pe oameni în vieaţa socială nu este baza morală a existenţii lor ci comunitatea, sau 1 diversitatea intereselor şi revendicărilor lor de viitor.
lată, atâtea motive pentru care putem consideră ţărănimea ca cel mai puternic sprijin al liberalismului vremii noastre: al neoliberalismului.
Neoliberalismul e singur in stare să deâ organizaţia «...rr.erţu-lui liber, fără rechiziţii. fără contingentrări şi iară celelalte gru-tăţi puse în calea producţiei şi circulaţiei.
Neoliberalismul nu urmăreşte şi nu poate urmări, fără a se depărta de însăş principiile sale, acapararea şi monopolul produselor ţărăneşti către care se îndreaptă partidele din serviciul burgheziei. El nu ameninţă ţărănimea nici cu un protecţionism industrial exagerat, care ar trece dincolo de limitele naturale până la care ţara întreagă e datoare să se sacrifice pentru a da naştere unui aparat naţional de producţie industrială; el nu admite nici o depreciere şi comprimare a preţului produselor ţărăneşti pentru hrănirea eftină a oraşelor, politică pe care ar fi îndemnat să o facă oricând un partid de clasă al proletarilor.
După ţărănime, dintr'o identitate de situaţie, proprietatea mijlocie căreia viitorul îi rezervă şi trebuie să-i rezerve o mare înflorire, tocmai pentrucă este singura formă de exploatare capabil
201
să constitue centrele de difuziune ale culturii tehnice-agricole şi ale organizaţiei comerciale a agriculturii, nu va putea să nu urmărească — decât cu mai multă conştiinţă încă — acelaş ideal al noului liberalism.
Burghezia care-şi vede salvarea în cedări inteligente făcute la timp pentru păstrarea liberătăţii sale de mişcare nu va putea decât să suţină neoliberalismul, afară numai dacă o parte prea intransigentă a ei n'ar evolua spre partidul conservator.
Dealtfel dacă o asemenea evoluţie s'ar produce, ar fi poate cu atât mai bine, pentrucă aceasta ar fi expresia deplasării noului liberalism spre centrul de greutate al forţelor sociale şi semnul obiectivitătii neoliberalismului în lupta socială.
în ce priveşte proletarii industriali de sigur că ei nu merg toţi alături de socialism numai pentru doctrina în sine, ci mai mult pentrucă socialismul reprezintă astăzi singura reacţiune sinceră contra abuzurilor sistemului nostru economic şi politic. Mâine când sinceritatea s'ar putea vedea şi « de cealaltă parte a baricadei şi când de exemplu printr'o politică financiară în spirit social, la ale cărei începuturi pare că asistăm, sau printr'o legislaţie socială serioasă şi constantă s'ar ajunge la îmbunătăţiri reale pentru proletariat, atunci poate că faptele împlinite ar cuceri mai mult' decât vorbele.
în sfârşit pentru intelectuali ce este mai firesc decât să se adune în ultima cetăţue a individualismului, în cel din urmă templu închinat libertăţii şi personalităţii umane ?
Concluzia noastră? Nu este categorică şi simplissimă ca a unui discurs la mesaj care sfârşeşte totdeauna prin a demonstra că toate clasele şi toate interesele sociale trebuie să-şi găsească expresia unică într'un anumit partid politic.
Noi ne mărginim să afirmăm credinţa că ideile neoliberale pot fi susţinute de fracţiuni importante din toate clasele sociale şi că pot servi de bază unui mare partid politic in România.
Ce formaţiuni politice existente pot reprezenta astăzi în România ideia neoliberală?
Chestiunea este in adevăr delicată, mai ales când o formulăm în cadrul Institutului nostru, care trebuie să stea deasupra oricărei contingenţe de partid.
în alte ţări o asemenea chestiune nici nu s'ar pune; un autor englez de exemplu, se exprimă cu mult entuziasm că « nu se poate
găsi o întruchipare mai exactă a ideilor neoliberale decât în partidul liberal englez ».
La noi însă nu este cazul de a face afirmări pripite sprijinite pe corelaţii pur nominale, ci e necesar să fim mai circumspecţi în stabilirea caracterelor reale ale diferitelor partide politice.
Înainte de orice, un partid ncoliberal nu poate fi prizonierul unei clase, oricare ar fi ea.
Numai păstrând o strictă independenţă, un partid are o autoritate morală deasupra claselor, numai aşâ se ridică la suprema înălţime de partid reprezentativ al ţării şi al echilibrului politic între forţele sociale.
Acest echilibru trebuie înţeles, cum am mai arătat, nu prin-consacrarea stărilor de fapt ci prin rectificarea acestor stări: el înseamnă un echilibru evolutiv care permite dezvoltarea tuturor forţelor reale ale tuturor claselor sociale.
Dar, dacă un partid neolib'eral nu poate fi prizonierul unei clase cu atît mai puţin poate să fie expresia unei fracţiuni dintr'o clasă — de exemplu din marea industrie sau din marea finanţa — fracţiune care să-l aservească şi să-i dicteze o politică contrară intereselor generale.
Aceasta ar fi într'adevăr cea mai mare erezie şi cea mai mare îndepărtare dela principiile neoliberalismului.
Deaceea, cu cât un partid politic este mai puţin grefat pe anumite interese materiale, chiar cu riscul de a fi prin aceasta mai puţin iniţiat, mai novice, şi mai « incompetent » în anumite chestiuni speciale, cu atât este mai indicat să reprezinte doctrina neoliberală.
Iată de ce credem că între partidele susceptibile de a reprezenta, la noi spiritul ncoliberal putem socoti numai: partidul poporului, partidul naţional şi partidul naţipnalist-democrat.
Pentrucă cele două din urmă n'au guvernat încă voiu aminti câteva elemente numai din activitatea celui d'intâiu.
Împroprietărirea, opera Parlamentului din 1921, a fost pornită de partidul liberal şi realizată efectiv de partidul poporului.
Dar împroprietărirea este o operă prin excelenţă, neoliberală. Ea constitue în adevăr prin precedentul grav pe care-1 institue o lovitură care se dă principiului rigid al proprietăţii, aşâ cum erâ conceput de vechiul liberalism.
împroprietărirea rămâne insă neoliberală, atât fiind că nu schimbă însăş structura şi mecanismul producţiei şi nu modifică bazele sociale ale proprietăţii cât şi pentrucă, concedând asupra conceptului rigid al proprietăţii, realizează în fapt mai multă liberate reală pentru cât mai mulţi.
202
203
Tot astfel regimul fiscal este piatra de Încercare a spiritului care animă un partid politic.
Or, reforma fiscală pe care a votat-o partidul poporului şi pe care în liniile sale mari a adoptat-o partidul liberal este caracterizată prin impozite directe, deci democratice, prin impozitul progresiv pe venit şi prin impozitul pe capital cu un caracter pronunţat de corectiv social.
In ansamblul ei această reformă reprezintă de sigur prima legislaţie fiscală in spirit social care se face in România şi constitue o a doua piatră de bază a neoliberalismului român.
In acelaş sens amintim, pentrucă nu e nevoie să insistăm, cunoscuta legislaţie a muncii — opera aceluiaş parlament.
Este adevărat că în ce priveşte politica economică s'a vădit, mai mult decât oriunde în guvernarea partidului poporului, oscilaţii între liberalismul clasic şi un intervenţionism nu prea fericit inspirat.
Totuş [actualul program economic cu totul remarcabil al partidului poporului ajunge, pe urma acestor experienţe, la idea dominantă a încurajării energiilor şi a iniţiativelor de producţie prin maximum de libertate.
Acest program reprezintă astfel o reîntoarcere la bunele tradiţii — şi numai la bunele tradiţii — ale liberalismului.
VI. CHEMAREA VIITORULUI
E rândul să ne întrebăm acum, ce putem aştepta dela ideile neoliberale în raport cu nevoile ţării şi cu idealul generaţiei noastre
Deşi n'am voi să străbată în aceste rânduri ecoul dureros al actualităţii, totuş nu ne putem reţine de a relevă câteva adevăruri capitale.
Suntem un stat tânăr şi — pentru bune motive — duşmănit de cei mai mulţi dintre vecinii noştri.
Statul şi poporul nostru nu pot trăi în forma politică pe care şi-au dat-o decât ridicându-se la un mare prestigiu: prestigiu al puterii şi prestigiu al culturii.
Prestigiul pentru un Stat nu există însă fără bază materială; iar noi în ceeace priveşte baza materială ne găsim în faţa unei situaţii extrem de îngrijitoare.
în adevăr România veche pronind la începutul vieţii sale independente fără datorii şi într-o epocă în care un splendid avânt capitalist uşura soarta tuturor Statelor sosite mai târziu la banchetul lumii, a isprăvit totuş cu un bilanţ de datorii de aproape
204
două milioane de lei aur şi a epuizat o mare parte din bogăţiile naţionale.
România veche, cum arătă Gherea, producea abia 50 bani pe zi de fiecare locuitor şi chiar dacă — după cum am demonstrat noi — industria producea de 21 ori mai intens decât agricultura, totuş producţia redusă eră caracteristica cea mai esenţială a economiei naţionale româneşti.
România nouă nu este, împotriva aparenţelor, mai bogată decât cea veche.
Şi totuş, astăzi, avem atâtea nevoi. Pe de o parte ne găsim în faza acumulării utilajului naţional fără de care nu putem clădi bazele civilizaţiei noastre materiale; pe de altă parte, începem noua noastră viaţă  grevaţi de o imensă datorie internă şi externă.
Concluzia nu este decât una singură: ni se cere o valorificare maximă a bogăţiilor noastre, o încordare şi o intensificare maximă a puterilor noastre.
Această potenţializare maximă a energiilor nu este una din multiplele probleme ale viitorului; ea este problema viitorului nostru.
Iată de ce putem spune că, pentru ca să trăeascâ cu Stat civilizat, România are nevoie de acea formă politică şi socială care potenţializează la maximum energiile sale.
Dacă englezii, la începutul secolului al XlX-lea s'au aruncat atât de mult în direcţiunea liberalismului claisc, n'au făcut-o ca o perfecţinţă pur intelectuală pentru această doctrină, ci pentrucă micile insule britanice nu erau în stare să se hrănească singure şi deci nu puteau găsi scăparea lor decât în comerţ şi industrie.
Or, comerţul şi industria nu pot avea alt substrat politic decât liberalismul.
Nici noi n'avem mai multe căi: suntem în faza reconstrucţiei naţionale, al cărei succes condiţionează însăş exitenţa noastră ca Stat şi ca popor.
Iată de ce, n'avem de ales dintre doctrinele politice şi sociale: cu voia sau fără voie trebuie să creăm acea organizare politică care potenţionează la maximum puterile individuale şi energia întregului nostru popor.
Idealul nostru naţional de ieri a fost unul singur simplu şi clar: a fost un ideal de întregire.
Dar noi n'am voit România întreagă de astăzi nici ca o ambiţie, nici ca o răsbunare: am voit-o ca un mijloc de manifestare deplină a geniului nostru naţional, ca un mijloc de creare a unuor valori culturale universale; am voit-o ca «o unealtă a Domnului ».
205
Am ajuns la ea şi astăzi suntem în faza pozitivă de contribuţie la patrimoniul general omenesc, contribuţie a cărei formă concretă este cultura naţională.
In afirmarea deplină a acestei culturi stă idealul cel nou, idealul generaţiei noastre.
Dar cultura însăş se grefează pe ridicarea personalităţii, pe libertate şi pe bună stare; şi găseşte astfel forma sa optimă de desvoltare în cadrul principiilor neoliberalismului.
Avem înaintea noastră o operă uriaşă de împlinit: operă economică şi operă culturală, pe care am putea cu drept să le considerăm ca aspecte ale aceloraş tendinţe superioare ale sufletului omenesc.
Iată de ce lozinca zilei trebuie să fie: nici o excludere a energiilor, nici o risipire a lor, nici o umbrire a valorilor reale.
Nici o excludere prin politică de partid sau de clasă, nici o excludere prin regionalism, nici prin antiregionalism, care ca înălţime de idei, ca orizont şi ca viabilitate nu poate însemnă mai mult decât regionalismul însăş.
Pe când România în forma sa de astăzi, erâ un ideal abia întrevăzut, pe când făurirea ei părea o ţesătură de posibilităţi care se excludeau, am crezut într'un ideal integral..
Şi l-am văzut cu ochii.
De ce să nu credem şi în întregirea noastră morală, cea mai frumoasă din toate ?
Numai în numele acestui ideal, vom putea chemă la muncă toate energiile ţăriij «într'o tovărăşie nemărginită ca vieaţa omenească şi adâncă ca nevoile omeneşti ».
25 Februarie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
1 A se vedea în această privinţă: Mihail Manoilescu, Ţărănism şi demo craţie, Buc. 1922.
NICOLAE IORGA
Doctrina naţionalistă
9
Îmi pare foarte rău că un necaz de familie împiedică pe d-l Guşti să fie de faţă la această conferinţă, pentru ca să-i pot exa primă marea mea recunoştinţă pentru deosebita onoare pe car-mi-a făcut-o de a mă aduce înaintea d-v. ca să explic ceeace nu este numai rostul unui partid ale căuri origini le ştiu, a cărui conducere o am în mână, al cărui viitor stă în conştiinţa însăş a acestui popor, dar în acelaş timp ca să arăt d-lui Guşti cât de multă plăcere îmi face să vorbesc despre o chestiune de teorie politică înaintea unui auditor care este aşâ de pregăit ca s'o urmărească. Nu ştiu dacă alte expuneri, care vor veni pe urmă, şi pe care le voiu urmări cu interes, s'ar potrivi tot aşâ cum cred că se potriveşte expunerea originii partidului pe care-1 reprezint cu caracterul cu totul special şi atât de distins al auditorului pe care-1 am înaintea mea.
Onor. auditoriu, conferinţa aceasta nu va fi lungă. Sunt lungi conferinţele care au de găsit explicaţii la lucruri inexplicabile, dar, când este vorba de a înfăţişă lucruri care n'au nevoie de explicaţii speciale, pentru că se explică dela sine, pentrucă iese din însăş desvoltarea unei societăţi — şi iese poate prea de vreme pentru marea massă a societăţii, dar aşâ e vieaţa societăţii, — sarcina omului care le explică este foarte uşoară şi in felul acesta situaţia mea de istoric nu mă pune într'o atitudine grea faţă de subiectul pe care am să-1 înfăţişez. Dacă ar fi vorba de partide a căror desvoltare să nu iasă teoreticeşte din vieaţa societăţii româneşti, ar trebui să fac apel la toate resursele unei filozofii pe care ocupaţiile mele nu mă fac să o stăpânesc deplin, pentru ca să ajung la liman; dar, odată ce rostul partidului pe care-1 reprezint, şi pe care trebuie să-1 explic aici, iese din desvoltarea istorică a
207
societăţii romaneşti, nu va fi nevoie să fac apel la toate felurile ■
de filozofii adevărate sau închipuite pentru a legitimă ceeace «
există, ceeace mă silesc să desvolt şi ceeace, cu ajutorul lui Dumne- 1
zeu, va ajunge la scopurile sale fireşti, nu pentru rosturile grupării 1
căreia-i aparţin, ci pentru chiar rostul naţiunii căreia înţelegem 1
a-i închină acest instrument de progres care ar fi partidul nostru. f
După această introducere, care vă rog să nu supere niciun fel I
de interese de partid, tot aşă de legitime ca şi interesele partidului |
mieu, şi să nu deranjeze niciun fel de obiceiu de cugetare, tot aşâ I
de firesc ca şi obiceiurile de cugetare ale mele, daţi-mi voie să in- 1
tru in subiectul însuş. §
I. I
Doctrina naţionalistă, care a servit ca bază alcătuirii unui J nou partid, acum vreo douăzeci de ani, nu este fără îndoială o doc- ) trină nouă. Cred că în desvoltarea unei societăţi nici nu e prea bine f ca noutăţi din cale afară de noi să apară în afară de nevoile tra- f diţionale de desvoltare seculară a poporului pentru care se anunţă f o doctrină. Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-1 considerăm ca prea puţin r.ou şi prea mic; i să nu pretindem a învăţă pe popor ceeace nu ştie, ci să ne apropiem, I smeriţi ucenici, de ceeace poporul ştie mai bine decât noi. Să nu I ne luăm atitudini de pedanţi cari scormonesc nu ştiu ce teorii | apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii | lor, ci să începem întâiu prin studierea obiceiurilor de cugetare f ale naţiunii noastre, să ne inspirăm de toate tradiţiile poporu- | lui din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experien- f ţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate \ aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine 4 pe care s'o punem la îndemâna poporului, şi pe care el n'o va primi '{. niciodată dacă nu va veni în rândul întâiu dela dânsul. >
Prin urmare, ca întâiu element explicativ al doctrinei naţionaliste, este starea de conştiinţă pe care au avut-o întemeietorii I acestei doctrine în forma ei cea mai nouă, cari nu sunt şi creatorii \ ei în forma principială, originală: un fel de naţionalism instin- j ctiv şi foarte democratic. Eu ştiu că mai există alt naţionalism, — \ pe care nu-1 critic pentrucă nu critic nimic aici, ci expun numai j ceeace cred şi ceeace vreau —, ştiu că există alt naţionalism care pluteşte în sfere atât de superioare, încât n'are atingere, în diletantismul său rafinat şi estetic, cu clasele adânci ale poporului nostru. Nu ştiu dacă va ajunge vrodată la democraţie, cum nu ştiu dacă o anumită democraţie se va putea înălţă vreodată la
208 1
naţionalism, dar sunt foarte fericit că eu reprezint acel naţionalism care1 iese din democraţie, din vieaţa seculară a masselor mari ale poporului român şi că reprezint acea democraţie care nu se poate despărţi  niciodată  de conştiinţa poporului românesc.
Vă rog să primiţi această formulă cu toată critica. După veri-ficaţia pe care o veţi face, şi pe baza lucrurilor pe care vi le voiu înfăţişă astăzi, veţi ajunge, probabil, la aceleaşi concluzii la care am ajuns eu pentru ca pe baza lor să-mi trăesc cu credinţă cu absolută convingere, cu putinţă de devotament, vieaţa întreagă.
Am zis, deci, că a fost un naţionalistlism mai vechiu al poporului românesc. Acest naţionalism formează fondul democratic însuş care e esenţa desvoltării politice şi sociale a acestui popor.
Noi n'am trăit, mă rog, cu idei pe care să le fi luat din alte civilizaţii. Nu tăgăduesc că ideile oricărei civilizaţii pot folosi, dar cu singura condiţie ca ele să fie înţelese bine şi aplicate cum trebuie. Dar nimic din împrumut n'are valoare decât atunci când se altoeşte pe fond propriu. Cu un altoiu fără trunchiu şi fără rădăcină se poate face o doctrină strălucitoare, dar care durează de astăzi pe mâne, şi niciodată această doctrină nu va da altceva decât un element veşted, în loc să dea toată desvoltarea plantei sănătoase, capabile de înflorire.
Da, a existat, să fi împrumutat de nicăieri, un foarte vechiu naţionalism instinctiv la poporul român şi voiu zice că a fost un naţionalism democratic. Şi aici repet ceeace am spus în conferinţa de anul trecut privitor la apucăturile constituţionale ale poporului nostru românesc, fiindcă aceasta mi se pare de o importanţă mare pentru a explică însăş doctrina în numele căreia stau aici şi pe care sunt chemat s'o lămuresc.
Nu naţiunea noastră a fost creată de un Stat, ci Statul nostru a fost creat de o naţiune. Franţa, cât e de mare, de frumoasă şi de mândră, este o ţară creată din mai multe naţii prin forma de Stat care a contopit aceste naţii împreună şi care a făcut-o capabilă de o desvoltare unitară. La noi, Statul este o creaţie a naţiunii. Sau anume Stat, cel mai vechiu, din 1300, cel dela Argeş în Muntenia, dela Baia în Moldova, Statul acesta este, nu creaţi-unea unei clase, ci creaţiunea unui popor întreg care n'aveâ deosebiri de clase.
Aceasta este de o mare importanţă. O ţară creată de o aristocraţie răsboinică trăeşte totdeauna potrivit nevoilor acestei aristocraţii răsboinice; o ţară creată de o clasă negustorească, consacrată înainte de toate agonisirii materiale, va avea totdeauna caracterul acestei clase. Priviţi în parte Anglia şi, cu mult mai mult, Statele-Unite, unde se adaugă însă foarte multe elemente de natură morală: ele vor avea totdeauna idei în legătură cu
209
clasele care au creat Statul. O ţară creată de o ţărănime revoltată împotriva unui regim străin, cum e Serbia, va avea totdea-auna caracterul clasei ţărăneşti care a creat-o; o ţară creată prin elemente jumătate săteşti, jumătate orăşeneşti, de mahalagii din lumea cârciumarilor, băcanilor, va avea totdeauna puţin din elementul cârciumărese, cum e Bulgaria. Fiindcă Serbia este o ţară întemeiată de ţărani răsvrătiţi contra Turcilor, pe când Bulgaria nu e creată în rândul întâiu de ţărani — şi aici onoratul nostru amic d-l Stamboliischi se înşeală puţin: Bulgaria a fost întemeiată înainte de toate de această lume intermediară, interlopă, nu, dar aproape, de acea lume intermediară care se găseşte în marginea oraşelor fără să aibă virtuţile satelor. Statul nostru, a fost creat, fără îndoială, prin concursul masselor rurale în secolul al XlV-lea. Ele au întemeiat Statul, l-au apărat, l-au menţinut împotriva tuturor primejdiilor.
Dar aici este o osebire de făcut: clasa care a creat Statul, în legătură cu ideia naţională prin mijlocirea democraţiei, clasa care a creat cea dintâiu Domnie în munţii Argeşului, clasa aceasta ţărănească erâ, fără îndoială, liberă. încă odată spun: doctrină pe care a apărat-o cu foarte mult talent un tânăr, a cărui dispariţie înainte de vreme o regretă ştiinţa istorică a României, C. Giu-rescu, doctrina aceea că Statul a fost început cu o ţărănime neliberă, este neadmisibilă. Cu oameni neliberi nu se întemeiază o ţară, cu oameni neliberi nu se apără o ţară şi cu oameni neliberi nu progresează o ţară, iar, dacă s'a putut întemeia cu clasele adânci ale poporului românesc o ţară, acum şase sute de ani aceasta se datoreşte faptului că această clasă erâ liberă.
Dar se va zice: ce lucru frumos ar fi, pentru anumite teorii, dacă, pentrucă la 1300 s'a întemeiat domnia dela Argeş de ţărani şi, sus, la Baia, de alţi ţărani, domnia Moldovei, ar fi să ne întoarcem la originea aceasta şi să spunem: Statul actual aparţine clasei care 1-a creat şi aparţine numai clasei care 1-a creat ! El trebuie deci condus de acei cari au pretenţia de a reprezenta exclusiv clasa care a creat Statul. Ei bine, daţi-mi voie, nu e tocmai aşâ: când l-am văzut noi în mormânt, la Argeş, când într'un moment fericit d-l Drăghiceanu a descoperit pe Basarab-Vodă întemeietorul, ar fi aşteptat unii să-1 vadă purtând căciulă, suman, iţari, opinci. Nu. N'aveâ nici căciulă, nici suman, nici iţari şi nici opinca erâ îmbrăcat domneşte, absolut oligarhie, de cea mai infectă speţă. Avuse, vă rog ideia curioasă de a purta în cap o diademă, în diademă avea perle, ceeace însemnează exploatarea poporului, a clasei muncitoare; rămăşiţi de purpure se prindeau încă de oasele sale, ceeace nu înseamnă altceva decât un intolerabil sentiment de trufie faţă de soldaţii pe carei-i conducea şi cari nu
210
beneficiau de aceeaş purpură, pentru că: ori purpură pentru toată lumea ori n'are voie nimeni s'o poarte. în sfârşit cred că strămoşul acesta al nostru care erâ încins cu aur şi copca cingătoare) sale înfăţişează un castelan şi o doamnă din epoca feudală — feudalismul se ştie că este cea mai mare nenorocire ce poate atinge o societate şi cea mai mare greşeală este să se întoarcă cineva, fie şi sub forma aceasta de admiraţie pentru un juvaer, cătie timpuri în care feudalismul juca un rol de căpetenie—, cred chiar că e)â militarist, pentrucă purta arme, deşi nu se observă o sabie lângă dânsul, căci şi fierul îl mănâncă vremea. Vremea mănâncă multe programe politice şi constituţionale, mănîncă uneori şi fier, chiar dacă pe fierul acesta va fi fost scrisă Constituţia dela 1350. Şi în cazul acesta paguba n'a fost aşâ de mare, pentrucă am credinţa că naţiunea românească nu s'a fericit cu Constituţii şi poate deaceea nu le observă niciodată: cum nu se fericeşte cu Constituţia ce o are şi nu se va ferici cu aceea care se pregăteşte şi pe care, poate, are ferma convingere să nu o observe mai mult decât cele trecute. Este un fel de omenie constituţională a noastră mai bună decât orice Constituţie fără omenie.
Mi s'a părut chiar, deşi nici o inscripţie nu erâ pe mormântul Domnului — şi ar fi putut să fie în limba slavonă, care erâ aici limba oarecum internaţională, cum limba latină erâ limba internaţională din apus—, mi s'a părut că Vodă Basarab n'a avut niciodată în vieaţa lui tendinţe constituţionale de orice coloare: albastră, roşie, verde — căci în această privinţă n'are cineva decât greutatea alegerii •—, ci că avea aerul unui om dârz care a apărut în lume pentru naţia lui şi s'a îngropat în mormîntul lui, după ce şi-a îndeplinit datoria faţă de această naţie.
Dar mormântul unui om împodobit, al unui om care pe vremea lui a fost mândru de sine şi care, în mormânt încă, reprezintă un domn mândru, m'a împăcat într'o privinţă.
Foarte frumoasă erâ, evident, o ţară întemeiată numai de ţărani, în care Domnul însuş să fi fost, cum am spus, un ţăran mai răsărit decât ceilalţi, dar faptul că el mărturiseşte prin purpura şi aurul de care este acoperit că nu erâ ţăran mai răsărit decât ceilalţi, mai dovedeşte un lucru: că pe la 1300 şi ceva puteai să porţi aur şi purpură în afară, dacă în sufletul tău aveai iubire curată pentru naţia din care făceai parte, dacă în sentimentul tău erâ topită solidaritatea cu naţiunea pe care o conduci, căci atunci poţi întemeia o ţară, o poţi conduce şi o poţi apără împotriva oricui. Iar, dacă, oricum te-ai îmbrăcă pe din afară, n'ai înăuntru, topit în sentimentul tău, simţul solidarităţii întregului popor, nu poţi întemeia — de distrus da, poţi să distrugi —, dar nu poţi întemeia nimic şi nici menţinea ceeace abia solidari-
tatea naţională în sufletele tuturor a putut întemeia şi a putut men- f ţinea. Cu Domni încoronaţi cu aur, încinşi cu aur, şi cu clasa ţără- ■ nească care avea aur în inimile ei, s'a întemeiat şi ţinut această ţară. Pe când, dacă Domnul ar fi foarte umil pentru ambiţia sa, dacă ţăranul ar fi avut in loc de aurul dinănuntru veninul pentru acei alături de cari trebuia să lucreze, noi am fi astăzi nu ştiu de câte secole într'o grea şi umilitoare robie străină.
Va să zică a fost un instinct naţionalist şi democratic la înşişi începătorii întemeierii celor două domnii ale noastre care, poate, \ nu s'au bătut intre ele deşi aveau interese contrare, decât de foar- / te rare ori în trecutul lor, tocmai pentrucă fiecare din aceste două | ţări avea conştiinţa că reprezintă de fapt acelaş suflet şi serveşte j ţara cu aceleaşi mijloace luate din acelaş fond adânc al naţiunii, — şi dacă acesta şi, deci acesta este foarte adânc, nu înseamnă că ar curpinde elemente fără niciun fel de legătură cu elementele mai de suprafaţă, care şi ele îndeplinesc rostul firesc într'o naţiune f ce este un organism.
Acum, iată ce a pornit dela acest naţionalism democratic — daţi-mi voie să fac întâiu o introducere istorică pentrucă eu n'am argumente filozofice şi omul la restrişte aleargă unde ştie că poate găsi mai bine sprijin. Respect ce nu ştiu, şi respectul mieu mă în-dritueşte să nu mă amestec în lucruri pe care nu le ştiu îndeajuns, cu atât mai mult, cu cât am convingerea că sunt atâţia cari le ştiu atât de bine, încât nu văd de ce m'aş riscă pe un teren pe care ■ aş putea alunecă. In orice caz, e mai bine să văd cum cad alţii decât să vadă alţii cum cad eu.
A fost un moment când din acest preţios instinct primitiv care a întemeiat o ţară pentru o naţiune — şi deaceea s'a numit ■■■ «Ţară Românească », iar Domnul şi-a zis « Domnul a toată Ţara Românească », pentru tot teritoriul, pentru moşia naţiunii care a întemeiat domnia a toată Ţara Românească — au răsărit cărturari. Cărturarii aceştia, prin veacul al XVII-lea, au dat expresie sentimentului din care se putea alcătui o doctrină naţionalistă. A fost epoca boierilor. Şi termenul este foarte onorabil: în pământul ţării acesteia se găsesc îngropate oasele, tot aşâ de nobile pentrucă sunt stropite cu tot atâta sânge de jertfă, ale boierilor, cum în pământul acestei naţii stau, stropite cu acelaş sânge   de jertfă, ; oasele, tot aşâ de nobile, ale poporului muncitor de pământ. Unii de alţii nu se pot despărţi.   In aceeaş groapă eroică stau, după ce aceeaş vieaţă au trăit-o eroic. Nicio silinţă de filozofie | socială şi nicio ambiţie politică nu vor putea despărţi această î solidaritate luptătoare a poporului nostru de odinioară.
Va să zică, boieri din secolul al XVII-lea au încercat a da o expresie acestei doctrine, şi au alergat, pentru aceasta, la tot ce
le putea servi. S'au îndreptat spre originile romane amintite de fraţii din Apus, înşelaţi şi ei în această privinţă, căci epoca Renaşterii, care fără îndoială ştia în unele privinţe mai mult decât noi, în materie de cultură antică, în alte privinţi n'aveâ orizontul atât de larg care se deschide înaintea noastră, şi mai ales n'avea marea experienţă a greutăţilor şi durerilor, capabilă să ne păzească de multe rele, pe care am făcut-o noi pe urmă.
Dar, după boierii din acest secol al XVII-lea, în care s'a încercat a se înjghebă o doctrină naţionalistă — doctrină pe care o urmăresc deocamdată in afară de gruparea pe care n'aş zice: am onoarea de a o conduce, căci e banal, nici: meritul de a o conduce, căci e prea pretenţios, dar am calitatea de a o conduce, ceeace e mai adevărat şi nu cuprinde nici pretenţie, nici banalitate —, după boierii aceştia, cari au încercat să dea expresie unui început de doctrină naţionalistă, au venit alţii: Ardelenii, şcoala ardeleană din secolul al XVIII-lea, care a dat o nouă formulă acestei doctrine naţionaliste.
Şcoala ardeleană a avut un foarte mare merit şi e deci vrednică de recunoştinţa noastră întreagă. Nu ştiu câte statui se vor înnăl-ţâ de generaţiile următoare acelora dintre fraţii noştri din Ardeal cari pentru binele "nostru descăleca astăzi în vieaţa acestui Vechiu Regat, care are nevoie să fie salvat, cum se ştie, în imoralitatea sa, dar ştiu că generaţia noastră trebuie să ridice cândva statui celor trei deşteptători conştiinţii naţionale în Ardeal cari,sărmanii, au murit prin străini fără să fi avut ambiţia de a descăleca decât în biblioteca săracă unde şi-au istovit vieaţa ca să arunce în chip cu totul desinteresat scânteia de viaţă în sufletul, încă întunecat, al naţiei lor.
Au avut însă, din punctul de vedere al doctrinei naţionaliste şi democrate, un păcat: acela că, deşi s'au născut în sate au crescut în sate, având rude săteni, cugetând ţărăneşte, având cum e cazul pentru Şincai, un fel de duritate rurală, sau, cum e cazul lui Petru Maior, un fel de logică simplistă, tot rurală, pe care un ţăran e natural să o aibă, dar nu e bine să o aibă tot simplistă acei cari vorbesc în numele ţăranilor, şi având, cum e cazul lui Samuil Micu sau Clain, un fel de reminiscenţe de idilă din lumea păstorească din care se ridicaseră, ei n'au scris pentru ţărani şi n'au pornit în rândul întâiu dela tradiţia naţională, in mare parte ţărănească, a noastră, ci au plecat dela Roma Cesarilor de odinioară, maiestoase figuri, dar puţin cam depărtate ele noi şi reci ca marmura care înfăţişează chipul lor. Din smerenia noastră n'au scos toată măreţia care se cuprindea într'insa. Este foarte uşor să rele-vezi o maiestate pe care o ştie toată lumea dar e mult mai greu să găseşti măreţie în elementele umile care se ascund şi să arăţi
213
212
că toţi Cesarii din lume, cari s'au perindat in scaunul de stăpânire din Roma, nu plătesc cât un an de adevărată şi adâncă, supraumană suferinţă a acestui, popor.
In fielul acesta, doctrina lor, foarte frumoasă pentru şcoli, pentru academii s'a terminat în Dicţionarul lui Massimu şi Lauri-anu, înfăţişând o limbă românească pe care n'au vorbit-o niciodată Romanii şi pe care n'ar fi înţeles-o niciodată un Român; pe când, dacă s'ar fi coborât dela filologie, dela arheologie şi istorie la calendarele şi cărţile populare, ar fi fost mult mai bine.
Eu am tipărit multe calendare în viaţa mea şi redactez de multă vreme o foaie pentru popor. Nu-mi mai fac corecturile la foia mea cărturari, dar corectura la foaia pentru ţărani o fac, fiindcă acolo eu am credinţa că este răspunderea cea mai mare, răspunderea pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare literă, căci să te adresezi către sufletul mare, dar nou al poporului tău, este cea mai grea responsabilitate pe care o poate primi cineva. Şi felicit din toată inima pe acei cari aruncă maculatura de cuvinte a democraţiei apusene, crezînd că în felul acesta dau hrană pentru sufletul ţăranului, care merită mai multă decât atât.
II.
A venit, însă onor, auditoriu, prin anii 1840, un rând de oameni înaintea cărora sunt sigur că ne închinăm cu toţii, dar eu mă închin cu un sentiment de recunoştinţă mai adânc, fiindcă, nea-vând iluzia că inovez, interzicându-ne chiar pretenţia de a inova, sunt foarte bucuros când găsesc înaintaşi.
Nimic mai simpatic decât omul, între douăzeci şi patruzeci de ani, care crede că în fiecare din buzunarele sale se găseşte o doctrină şi e de ajuns ca doctrina să iasă din buzunarul său peritru a lumină ca lumina soarelui şi, astfel naţia lui întreagă să devină fericită. Eu nu pot să găsesc cuvinte de urări destul de călduroase pentru n'aş zice inocenta sa iluzie, ci pentru marea încredere în inocenta sa iluzie Eu sunt mult mai bucuros când pot să zic: cred aşâ, dar au mai crezut şi alţii aşâ, şi au trăit o vieaţă întreagă pe baza credinţei acesteia şi dacă poate lor le-a mers rău, naţiei i-â mers bine. Cum şi eu sunt dispus să-mi meargă ceva mai rău, dar naţiei mele să-i meargă bine, sunt foarte bucuros că găsesc această aprobare în experienţa altora, de pe urma cărora naţia românească n'a păgubit. Este frumos lucru să faci experienţa unei doctrine, este ceva eroic, dar nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu ocupaţiile mele.
Am fost, deci, foarte bucuros când am găsit baza doctrinei noastre în literatura epocii lui Mihail Kogălniceanu, care este, fără îndoială, cea mai mare minte pe care a produs-o naţia românească şi bunătatea lui Dumnezeu a făcut ca acea mai mare minte să fie unită cu cea mai caldă inimă. O caldă inimă fără o mare minte poate băga în bucluc o naţie, iar o mare minte fără o caldă inimă ţine în loc o naţie, care are nevoie de mişcare: o imobilizează în fel de fel de consideraţiuni şi paralizezază dela picioare o naţie care, înainte de toate, are datoria de a merge.
Kogălniceanu a fixat principiul naţionalismului-democrat în întregime; noi n'am avut să facem altceva, acum vreo zece-două-zeci de ani — douăzeci de ani, dacă vorbim de cultură, zece ani, dacă vorbim de organizaţia noastră politică — decât să înviem doctrina lui Mihail Kogălniceanu, mai mult decât a lui Bălcescu, fiindcă cercul de cunoştinţi al lui Kogălniceanu şi puterea lui de intuiţie erau incomparabil superioare celor ale lui Bălcescu. N'am avut decât să scoatem din nou la iveală această doctrină, pe care o cred mântuitoare, de sub grămada, deopotrivă apăsătoare, a unor noi teorii falsificate şi foarte dăunătoare în practică înseşi teoriei pe care Mihail Kogălniceanu o aruncase.
De două lucruri trebuie să te fereşti, dar de unul mai mult decât de celălalt: să te fereşti de doctrinele adverse, care în parte sunt reprezentate de oameni de talent, dar care, ele variază, deoarece talentul însuş variază şi, de multe ori, doctrinele cele mai teribile sunt reprezentate de oameni cari, văzuţi de aproape, nu sunt deloc teribili şi poţi să dormi foarte fericit, atâta vreme cât nu vor fi oameni cu caracter mai teribil; dar primejdia cea mai mare este in denaturarea propriei tale doctrinei In această privinţă nu poate fi adversar pe care trebuie să-1 înfrunţi mai fără cruţare decât acel care strică însăş idea căreia i-ai consacrat vieaţa ta, căci preface o idee generoasă în idei fatale, capabile de a dărâma o ţară, care nici prin ură nu se susţine şi nici prin ură nu se apără.
Onor. auditoriu, ajungem aici la esenţa însăş a conferinţei mele. Mihail Kogălniceanu a răspuns cu succes misiunii ce-şi luase în teoria lui, deşi n'a putut răspunde cu atâta succes în practica lui, pentrucă împrejurările vieţii lui de boier, cu defectele generaţiei de atunci, l-au împiedicat de a organiza ceva in jurul doctrinei lui, aşâ încât a fost un moment când a plecat steagul democraţiei naţionale moldoveneşti în faţa unei doctrine care avea de sigur acelaş naţionalism, dar de faţadă, şi nu în sâmburele însuş al alcătuirii de idei şi astfel naţionalismul democrat moldovenesc de pe la 1840 al lui Mihail Kogălniceanu a devenit un umil satelit al liberalismului bucureştean prin anii 1880. Prin urmare este de făcut o deosebire între clara şi puternica doctrină a lui
214
215
Kogăliniceanu şi între incapacitatea vieţii sale ca om de a alcătui puteri luptătoare în jurul acestei doctrine şi de a se ţinea neclintit de dânsa până la moarte, având această supremă mândrie ca om: să se înfăşoare în steagul sub cutele căruia a luptat o vieaţă întreagă. Nu cunosc fericire omenească mai mare decât aceasta. Urez oricui, chiar dacă mărturiseşte o doctrină greşită, să aibă privilegiul nespus de mare să fie înfăşurat ca'n giulgiu în steagul care 1-a adăpostit pe dânsul în calitatea lui de luptător în mijlocul societăţii în care a trăit.
Kogălniceanu n'a avut această fericire, dar el ar fi putut să răspundă în numele doctrinei lui la anumite critici pe care le făcea şcoala ardeleană şi care se aduc şi acum înainte. Citez, după o foaie din Ardeal, din Orăştie, a d-lui Aurel Ylad, care apără foarte urâte concepţii sub titlul de « Ciocoii vechi » şi caută să arate că niciodată între Ardeleni şi cei de dincoace nu s'a putut ajunge la înţelegerea necesară. Omul nu iubeşte deopotrivă toate părţile, de acum înainte nedespărţit legate, ale poporului românesc şi mai ales nu ştie istorie. E foarte bine să ştie cineva filozofie, — am râvnit la aceasta toată vieaţa mea — dar e foarte bine să ştie cineva istorie. Pentru aceasta nu se cere nicio calitate de naştere: se cere numai răbdare, smerenie, ca să petreacă paginile care nu trăiesc numai în afară de dânsele, ci în fiecare din noi. Căci noi, fiecare, suntem un manual de istorie a Românilor: numai nu ne dăm seama că zace în noi istoria Românilor, pe care credem s'o culegem numai din paginile cărţilor, şi, până nu ştim că în noi zace istoria neamului nostru, noi înşine nu putem da decât ceeace poate da individualitatea noastră trecătoare. Când ştim însă că toate acele generaţii trăiesc în noi, le putem deştepta prin cuvinte magice în conştiinţa noastră, putem fi ceeace putem fiecare cu totalitatea însuşirilor, vădite sau ascunse, ale fiinţei noastre genealogice.
In această foaie din Orăştie, deci, se citează câteva cuvinte ale lui Bariţ, care sunt foarte necesare pentru lămurirea subiectului nostru. Iată cam ce zice el despre curentul lui Kogălniceanu, fără a-1 cunoaşte, căci, deşi au fost din aceeaş generaţie, Ardeleanul n'a străbătut în sufletul marelui Moldovean; iată ce zice, într'o carte tipărită mai târziu, despre putinţa sau neputinţa de înţelegere a Românilor din Ardeal cu Românii de aci, în « Pagini Alese »:
Oamenii de dincoace de munţi aveau o mulţime de calităţi, dar nu şi aceea de a înţelege ce e adevăratul naţionalism, « vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică ».
Nu zic că Bariţ n'are dreptate în parte: anumite atitudini in timpul neutralităţii noastre, în timpul războiului şi după, arată că sunt foarte mulţi oameni şi acum cari nu cred în « vitali-
216
taţea naţiunii române ca individualitate politică ». Dacă însă cei mai mulţi din clasa conducătoare ar avea această părere, păcat şi de lungul nostru trecut de sacrificii şi păcat şi de sângele vărsat pe pământul acestei ţări pentru a realiza o unitate care nu poate fi menţinută decât prin credinţa că suntem, nu numai o naţie de o puternică vitalitate, dar că de naţia noastră şi numai de naţia noastră este legată o anumită misiune, care nu poate fi îndeplinită în folosul civilizaţiei decât numai de noi, iar nu pentru dânşii. Apoi Bariţ zice într'alt loc că oamenii dela noi erau «îmbuibaţi de idei politice din Franţa, lipsiţi de idea naţionalităţii ».
Mărturisiri foarte interesante pe care Kogălniceanu ar fi fost in măsură, în ceeace-1 priveşte pe dânsul şi şcoala naţionalistă din Moldova, să le răspingă, pentrucă la el nu'erâ aşâ, dar care pentru altă categorie din societatea românească din vremea lui Kogălniceanu erau adevărate, cum foarte adevărate sunt şi pentru mufţi din generaţia mea. dar nenorocirea pentru generaţia care se ridică acum este că ea cuprinde într'o mai mare măsură elementele pe care le critică Bariţ.
Noi aveam la 1840, şi am avut într'o măsură mult mai mare după ce ţara s'a modernizat constituţional şi s'a realizat unirea, un Stat întemeiat de clasa noastră cultă, de boierimea tânără în rândul întâiu, cu sfatul şi după exemplul unei părţi din boierimea mai veche, cu concursul opiniei publice din Apus, cu ajutorul diplomatic şi militar al Europei. Aşâ s'a întemeiat Statul nostru modern. Statul vechiu avea temelii mult mai adânci şi mult mai solide; de aceea a putut trece prin vremuri mult mai grele şi a putut rezistă experienţei seculare cu succes. Dar Statul modern a fost întemeiat de idealişti, de unii ideologi crescuţi aiurea fără cunoştinţa deplină a naţiei lor, fără să caute pe urmă, când s'au întors dela studii, a cunoaşte adânc această naţie. Erau încredinţaţi că anumite forme constituţionale pot să dea unui popor toate mijloacele de care simte nevoia pentru a se menţine. Născuţi în Ţara-Românească din părinţi români, au fost crescuţi în casă de străini, desăvârşidu-şi cultura, în chip străin, pe plaiuri străine hrăniţi apoi din bibliotecile lor în întâiul rând străine, locuind în oraşe care nu mai au caracter românesc de foarte multă vreme, ezitând să calce pragul unei case româneşti dela ţară. Astfel Statul a fost creat pe baza unor anumite idei abstracte foarte frumoase, pe baza unor tendinţe vrednice de toată lauda, pe baza unor teorii liberale ieşite în apus din desvoltarea Revoluţiei celei mari şi care aveau rostul de a dăinui în ţări unde Revoluţia cea mare a fost un factor hotărâtor, în care tradiţiile partidelor care au sprijinit libertatea în Revoluţia cea mare aveau încă vi-
217
talitate. Dar noi n'am făcut Revoluţia cea mare, n'am avut un răsboiu civil, analog celui care a bântuit în Franţa. E desavantaj şau un avantaj ?. De sigur că este un avantaj: dacă poţi face cu solidaritate naţională ceeace alţii au făcut cu o dureroasă ruptură a soJidarităţii naţionale, este un mare avantaj: dacă poţi face cu elemente organice ceeace alţii fac cu elemente abstracte, este un foarte mare avantaj, fiindcă ceeace este abstract trebuie să devie organic, fără de care n'are nici o valoare; dacă n'ai nevoie să treci prin faza abstractă şi de-a dreptul iei din vieaţa organică a poporului elementele constitutive de Stat, cu atât mai bine: laşi filozofilor politici sarcina de a filozofă asupra rezultatelor.
Când venîâ Ardeleanul, crescut, ca în secolul al XVIII-lea, la .şcoli mai bune decât noi, crescut la şcoala umilinţei şi a durerii, care e foarte bună, dar cu o condiţie: când vei trece ultimul examen, să nu crezi, că la rândul tău, ai dreptul să impui altora umilinţe şi dureri — acestea spuse in general, fără nici o aplicaţiune la vreun caz particular —, când, deci, el veniâ în aceste condiţii, cu naţionalismul lui intransigent, afla, mai mult la Bucureşti, această abstractă şcoală liberală, naţionalistă de steag şi chiar de convingere, dar nu naţionalistă în mijloace şi în realizare, nu numai în proclamare. O proclamare poate să acopere orice: o realitate găseşte totdeauna steagul ei, dar steagul nu găseşte totdeauna armata care trebuie să lupte sub dânsa.
Evident că au fost uimiţi cei de peste munţi.
Aveam deci deodată, in epoca lui Kogălniceanu, pe acesta, înţelegând politica organic, ca istoric, ca om care a trăit în toate realităţile ţării sale. A fost şi industriaş, a avut o fabrică de hârtie fiind un adevărat conducător de fabrică nu la o societate anonimă pe acţiuni, unde te mulţumeşti să tai cupoane. (Capitalist n'a fost, e foarte adevărat, şi mai ales n'a fost capitalist politic, culegând capitalul în alt domeniu, pentru ca aducându-1 în politică, să transforme şi politica tot în întreprinderi pe acţiuni, ceeace e totdeauna un lucru foarte rău. Politica este, în adevăr, o întreprindere sprijinită pe acţiunea proprie iar nu pe acţiunile pe care le tai ca să muncească alţii pentru tine.
Dar Kogălniceanu trecutul îl cunoştea, vieaţa ţării o cunoştea, şcoala o cunoscuse, ca fost profesor, prin toate realităţile timpului său trecuse, li erâ permis să nu vadă clase în prezent pentrucă nu le văzuse în trecut; îi erâ permis să treacă peste clase pentrucă sufletul lui erâ destul de mare şi inima lui destul de largă ca să cuprindă interesele tuturor acelor clase, întrucât ele contribuiau la interesele solidare ale poporului român. Căci tot ceeace în interesul unei clase este dincolo de interesele solidarităţii naţi-
unii, este un element care trebuie combătut cu cea mai mare în-* vierşunare. Pentrucă nicio naţie nu poate trăi decât din şi prin
solidaritatea tuturor claselor, şi nicio conştiinţă de clasă nu trebuie ridicată aşâ de sus încât să nu se vadă elementul comun în care toate celelalte interese se pot întruni şi înfrăţi pentru a colabora.
Pentrucă tot m'am abătut, mai pot spune un lucru: când o naţie are clase aşâ de puternice încât una singură să poată susţinea vieaţa naţiunii, mă învoiesc şi cu ideia de clasă; dar nu când naţia este încă atât de puţin desvoltată, încât nici o clasă nu poate susţinea singură greutăţile Statului, sarcinile viitorului, când toate abia sunt în stare să susţină greutăţile acestea sdrobitoare, ale unui viitor mare pentru un popor încă mic, mic cultural, mic economic, chiar dacă ar fi mare prin număr.
Alături de Kogălniceanu, având această concepţie, erau, e I drept, aceia pe care-i critica Bariţ, deşi mentalitatea lor erâ
] foarte onorabilă. Dar cum voiţi să fi cunoscut din odaia lor de
j studenţi la Paris nevoile poporului român ? Cum voiţi să fi cunoscut
î din discursurile oratorilor partidului liberal din Franţa nevoile
care sbuciumau deosebitele categorii ale societăţii româneşti dela 1840? Cum voiţi dintr'un studiu asupra lui Mirabeau, sau asupra lui Lafayette, ori a lui Royer-Collard să fi ştiut ce doriâ inima noastră care se sbăteâ în realităţile tragice ale mediului ? Nu critic, explic numai.
III.
Daţi-mi voie să fixez incă o deosebire între anume tendinţe şi doctrina pe care, vorbind de Kogălniceanu, o explic şi în ceeace ne priveşte pe noi, cari, în absolută modestie, numai am inviat şi am acomodat, am organizat şi apărat părerile acelora care, în fericita epocă de romantism sănătos şî învietor, au ştiut să puie bazele dootrinei pe care noi am primit-o şi o ţinem la curent cu nevoile actuale ale societăţii noastre.
Intre Ardeleni şi Kogălniceanu erâ o deosebire. Această deosebire exista cum există deosebirea între liberalii din Bucureşti incă dela 1840 şi între alcătuirea pe care o reprezint. Eu nu cred în reforme, eu cred in educaţia poporului, care ea poate da o valoare oricării forme legale. Eu nu cred în Constituţii vrăjitoare, ci în conştiinţa care spontan dă articole de Constituţie, chiar când n'au fost scrise niciodată pe hârtie albă. Eu nu cred în sfaturile care vin de sus şi nu ajung niciodată jos: dar cred în voinţa de jos aşâ de puternică, încât să deie câte texte de legi voiţi sus. Eu nu
218
219
cred in abstracţia care nu va ajunge niciodată să fie element concret, dar cred în puterea elementului concret capabil de-a elabora cele mai superioare elemente de abstracţie. Eu nu cred in revoluţii care dărâmă înainte de a şti ce creează şi cum poate fi primit ceeace vrea să creeze in realităţile asupra cărora creează, dar cred în evoluţia înceată, culturală, care tot ce câştigă asimilează. Revoluţie însemnează de multe ori să dai flămândului un superb ospăţ din care să crape a doua zi; iar evoluţie înseamnă sâ-i dai pe încetul ce-i trebuie lui pentru ca să elaboreze potrivit cu necesităţile lui organice, şi în fiecare moment să fie puternic cum fusese 'înainte.
Acestea sunt deosebiri fundamentale faţă de orice doctrină liberală din orice ţară. Zic: orice ţară, dar de fapt e numai una: Franţa, ţară cu spirit matematic. Noi nu suntem însă o ţară cu tendinţe abstracte; nu suntem abstracţi de loc. Doctrina a trecut în Belgia apoi, şi, într'un fel de caricatură a liberalismului, la Ger-maoi şi Austriaci, iar, într'o nebunie a liberalismului, la Ruşi, plus, în fel de fel de diformaţii, prin elemente asimilate, la o mulţime de societăţi orientale printre care, ferească Dumnezeu, nu mă gândesc să număr societatea noastră.
în concepţia noastră, toate clasele, toate elementele naţiunii noastre le concepem ca un singur corp, având o singură viaţă, din care porneşte vieaţa tuturor organelor. N'am da toată puterea mânii drepte numai crescându-i muşchii şi crezând că de aci va rezultă o nouă viaţă a corpului întreg, ci forţele organice primare, decisive ale organismului trebuie să fie întărite, şi atunci vor creşte şi muşchii mânii drepte şi muşchii mânii stângi. E deci cu totul altă concepţie decât a celor cari âr face fel de fel de masa-gii, începând chiar şi de la degetul mic, ca să ajungă la renovarea întregului organism.
Tot aşâ este o deosebire între concepţia noastră şi între concepţia ardeleană a lui Bariţ, pe care o păstrează partidul care călăreşte în momentul acesta către plaiurile noastre. Şi iată unde stă această deosebire: Naţionalismul ardelenesc este şi a fost totdeauna un naţionalism pe bază de drept. Dreptul este'un lucru foarte frumos, dar eu prefer dreptatea, intre altele pentrucă nu e scrisă şi fiindcă dreptul e scris. Lucrurile scrise au un mare desavantaj: rămân pe hârtie, şi tendinţa firească este ca aceea ce a rămas pe hârtia unei generaţii să treacă generaţiei următoare, care, cu fetişismul omului pentru lucrul scris, îl menţine ca lucru bun pentru o societate ce n'are nevoie de dânsul.
Dreptul se poate înţelege in multe feluri şi sensul cum î! înţelegea Bariţ şi-1 înţeleg reprezentanţii partidului naţional român din Ardeal este greşit. După umila mea părere, «naţional
român » n'are nici un rost: «naţionali » suntem toţi, «români » avem datoria iarăş să fim toţi. Dar dreptul, aşâ cum îl înţeleg ei, nu vine dela dreptul din Franţa şi nici măcar din epoca aceea care a fixat dreptul francez pe baza romană. Dreptul poate fi împărţit în foarte multe categorii, şi dreptul cum îl înţeleg Ardelenii este dreptul pe care l-au elaborat universităţile ungureşti pe baza scolasticei, dreptul din evul mediu. Că aşâ este, o spun ca istoric. Domniile lor pot fi de altă părere, dar numai pentrucă n'au făcut studii istorice. E vorba de un drept cu totul special, elaborat într'un timp foarte depărtat de noi, pentru o societate care nu este a noastră, pentru o naţie care nu este naţia noastră.
Observaţi toată lupta pe care a dus-o partidul naţional din Ardeal şi aproapiaţi-o de lupta partidului liberal dela noi şi de lupta lui Kogălniceanu, de lupta chiar pe care, după Kogălniceanu, am dus-o noi. Pe ce cale a îndrumat fiecare luptă, care evident pentru toţi avea ca ţintă binele naţiunii? Partidul liberal a scos foi politice de propagandă şi de agitaţie, cerând Constituţie, el a făcut legislaţii şi astfel a întemeiat un organism de Stat perfect pe care 1-a sprijinit pe bazele foarte solide, pentru Statul întreg, ale unor organizaţii economice care şi în timpul din urmă au adus foarte mari foloase, ori dacă se întitulează Banca Naţională, ori dacă iau altă formă de colaborare economică a naţiunii noastre. O activitate culturală, un capital de cultură al naţiunii noastre în legătură cu desvoltarea acestui partid nu există. Că sunt oameni de cultură cari fac parte din acest partid, da, dar capital cultural izvorit din acest partid, nu este. Foarte târziu, prin Spiru Haret, a fost o anumită propagandă la sate, care a dat sătenilor anumite idei, a aruncat câteva abstracţii simpatice în lumea aceasta dela sate. Dar la noi, — părere care nu mi se impune numai mie, ci oricui cugetă drept, — părerea temeinică este că trebuie să se lucreze întâiu pe acest teren cultural, creând o conştiinţă populară corespunzătoare doctrinei de partid, conştiinţă care n'a fost creată decât în legătură cu anume interese şi într'o anume parte din populaţia orăşenească.
Partidul naţional din Ardeal duce « de cei şaptezeci de ani seculari », cum zice secretarul său, o luptă foarte puternică pentru a valorifică drepturile naţiunii româneşti înainte de toate în faţa stăpânitorilor de până ieri. Această luptă o duce totdeauna pe baza ideii de drept: este drept ca noi să fim liberi, este drept ca monarhia să ne asigure nouă calitatea de oameni liberi. D-voastră, Austrieci uniţi cu Ungurii, sau d-voastră, Unguri fără Austrieci, aţi călcat dreptul nostru, principiile de drept precise, şi noi pretin d'em, de aceea, să aveţi faţă de noi altă atitudine. Iar dincoace liberalii ar fi spus: ideia de libertate cere ca d-voastră să aveţi
220
221
acele drepturi pe care vi le contestă Statul ce stă asupra d-voastră.
Ei bine, noi judecăm altfel. Noi zicem — poate să nu fie aşâ de frumos în teorie — :chiar în ciuda libertăţii, chiar cu călcarea normelor de drept, poporul acesta are dreptul de a trăi, are menirea de a trăi pe un pământ pe care s'a născut, pe care 1-a stropit cu sângele şi cu sudoarea sa şi care reprezintă agonisita lui, şi nu numai un teritoriu. Da, noi am agonisit fărâmă de fărâmă pământul pe care trăim; între noi ca organism naţional şi acest pământ este o astfel de legătură, încât toate scrupulele de libertate, toate scrupulele de drept avem curajul să le înfruntăm şi să zicem: aici stăm, aici rămânem, pentrucă avem menirea de a rămânea aici.
Dar ce-mi pasă mie de principiile dela 1520, ce-mi pasă de ius tripartitum din Ardeal, ce-mi pasă chiar de ideile Revoluţiei mari franceze, odată ce interesul naţiunii mele merge în rândul întâiu? Că nu-i frumos? Nicio naţiune nu s'a întemeiat decât aşă, şi inteligenţa unei naţiuni trebuie să lucreze ca să educe poporul în aşâ fel încât să găsească un termen de conciliaţie ;ntre această rnenire elementară a lui şi cerinţile superioare umane. Aceasta însă este o datorie de cultură care vine după afirmarea nesigură a principiului însuşi.
Dacă s'ar fi cugetat aşâ în Ardeal, nu s'ar fi repetat greşeala din secolul al XVIÎI-lea a lui Petru Maior, Micu şi Şincai. în loc de atâtea memorii şi memorande, care n'au adus nimic decât procese şi închisoare, ori şi declaraţiuni platonice de simpatie din partea tuturor popoarelor sentimentale, de care e plină lumea, ceeace era esenţial era întărirea naţiei cu o conştiinţă atât de profundă încât nimic să n'o poată sguduii.
Veţi zice: există. Dar există, azi, şi anumite manifestaţii faţă de Vechiul Regat care n'ar fi existat dacă s'ar fi ştiut ce a fost trecutul nostru şi ce ne leagă pe toţi până în prezent.
Această educaţie, din nenorocire, a lipsit.
IV.
Acum, curentul acesta de idei al lui Kogălniceanu, dela o bucată de vreme a fost înlăturat de grija întemeierii şi consolidării Statului. E lucru foarte firesc. Nimeni nu se poate gândi să nu recunoască necesitatea acestei faze. Dar un partid trebuie să-şi dea seama de un lucru. Este, in adevăr, natural ca el să creadă întemeiat pentru toate vremurile, chiar dacă n'ar avea oameni capabili să-1 mai conducă şi n'ar găsi în spiritul public ceeace-i trebuie. Atâta egoism îşi poate îngădui oricare  partid.   Dar el
trebuie să înţeleagă un lucru, care la noi mi se pare că nu s'a înţeles, deşi mulţi îşi1 dau osteneală de a convinge pe membrii oricări grupări că fiecare partid îşi are momentul de acţiune în desvoltarea unei societăţi.
Partidele sunt instrumente diferite pentru nevoi care se succedă. Când în Anglia s'a făcut o anumită politică africană cu o anumită atitudine faţă de Statul Burilor, şi s'a început răsboiu cu Burii, s'a văzut că politica urmată nu poate duce la capăt, şi atunci a venit celălalt partid, care avea altă concepţie în ce priveşte vieaţa coloniilor în legăturile cu vieaţa metropolei. Acei cari urmaseră prima politică s'au dus fără nicio părere de rău, s'au dus conştienţi că experienţa lor s'a terminat şi că experienţa celorlalţi începe, pentru binele aceleeaşi ţări.
Aceasta înseamnă o vieaţă normală în succesiune la putere a partidelor politice. Alt exemplu: în momentul acesta rosturile ţării se sprijină în primul rând pe anumite operaţiuni de bancă. Partidele care nu se cred capabile să le facă, pentrucă n'au destui bancheri, — doar în fiecare om politic nu este un colţ de bancher —, îşi impun singure să stea de o parte, pentrucă este momentul altora. Dar nu se poate ca această nevoie de bancheri să fie continuă. Şi va veni o epocă de acţiune morală, care se va duce cu elementele adânci, fundamentale ale poporului, şi atunci va trebui să fie alt partid, cu mai puţini bancheri, dar având în sânul său mai mulţi oameni de cultură.
Aşâ încât eu înţeleg foarte bine, cum, după epoca lui Kogălniceanu, care a creat o admirabilă stare de conştiinţă, pe care unii au avut-o mai mult, alţii mai puţin, dar care n'a lipsit cu totul nimănui, a venit combinaţiilor matematice şi geometrice, de alcătuire a instituţiilor Statului şi de votare a legilor, care şi ele se ţin de o anumită « ştiinţă a numerelor », de anumite abstracţii după care trebuie să se conducă o societate. Dar partidul s'a menţinut conducător, sub un singur nume sau mai multe. Fiindcă, de fapt, nu există un singur partid liberal. Toate disidenţele cu alt nume nu sunt decât reprezentări noi ale politicei liberale. Nu există un adevărat partid conservator, tradiţionalist: dacă ar fi existat, el ar fi făcut ceeace mi-am permis să recomand acum zece ani de zile la o întrunire ţinută la Teatrul Liric: ar fi făcut o legătură cu clasa muncitoarească dela ţară, ceeace ar fi fost în binele Statului, şi atunci ar fi fost de o parte liberalismul concepţiei abstracte, inovatoare şi doritoare de schimbări brusce, şi, de altă parte, ar fi fost o masivitate tradiţionalistă în clasa rurală, dela proprietarul solidar cu ţăranul până la grupele ţărăneşti conduse de proprietari, care ar fi folosit partidului şi înainte de toate naţiunii noastre. Pentrucă trecerea dela marea la mica
222
223
proprietate nu s'ar fi făcut cu zguduiri care condamnă ţara mulţi ani de zile să vadă o mare parte din pământ nelucrată sau lucrată rău. cu toate consecinţele care decurg, fireşte, din asemenea ruperi de echilibru.
Prin urmare, când partidul liberal, care a îndeplinit o operă atât de importantă sub neuitatul său şef de odinioară, Ion Brăti-anu, a trecut dincolo de misiunea sa, s'a întâmplat cu dânsul, nebăgând de samă că a ajuns la şanţul unde se opresc rosturile sale adevărate, ceeace se întâmplă cu orice partid care rămâne în afară de misiunea sa: i s'au substituit grupările intereselor personale cuprinse în partid. Aceasta s'a întâmplat, nu numai cu partidul liberal, dar şi cu partidele desfăcute, cu aceeaş mentalitate,  din partidul liberal.
Atunci a fost necesară o reacţiune. Reacţiunea s'a înfăţişat — şi cu aceasta încheiu — în trei forme. S'a înfăţişat sub forma unei desfaceri din cadrele trecutului, cu aceeaş mentalitate ca şi a trecutului şi cu scuza unui mare talent. Nu trebuie să spun mai mult ca să se înţeleagă că încercarea, atât de onorabilă in intenţii, n'a izbutit să creeze un partid, nici pentru sine, nici pentru altul, încercarea grupării conservator-democrate n'a creat un partid nici pentru sine şi nici măcar pentru altul, fiindcă trebuia, pentru aceasta, ceva mai radical: trebuia o schimbare de mentalitate. Trebuiâ-adecă, să apară o grupare cu o mentalitate deosebită de mentalitatea celorlalte. Ceeace nu înseamnă că ceilalţi trebuiau să fie înlăturaţi permanent dela conducere. Căci am spus că la un anume moment griji de ordin bancar, financiar, au dus în chip firesc la conducerea destinelor ţării pe liberali, într'un interstiţiu dintre două epoci de frământare morală a societăţii româneşti. Poate că a fost rău că acest partid s'a găsit la guvern in momentul când a început răsboiul. Un răsboiu cere două lucruri: o foarte bună organizare şi o stare sufletească extraordinară in clasele de sus. Organizarea, din nenorocire, n'a fost bună. deşi putea să fie bună, dată fiind chemarea însăş a celor cari au prezidat vieaţa ţării atunci; în ce priveşte starea de spirit care trebuia creată, ea nu se putea crea decât sub conducerea altei direcţii, în legătură cu vieaţa morală, în continuă evoluţie, a naţiunii noastre.
Alături de încercarea de care vorbiam a răsărit — lăsând de o parte trecătorul radicalism al lui Gheorghe Panu, care nu însemnă decât o fază ceva mai nouă a liberalismului apusean —. doctrina socialistă, care a încurajat, la rândul ei, altă tendinţă de clasă. Partidul n'a ajutat eu nimic pe muncitori, cari au plătit la cotizaţii de sau rupt, în ceeace priveşte cultura. Cea mai nepotrivită pentru cultura poporului din toate gazetele este, de sigur,
224
j gazeta oficioasă a partidului socialist. Nu e un cuvânt care să
meargă la inima omului, nu este nimic care să desăvârşească idealismul lui, nimic care să-1 îmbunătăţească. E foarte trist că I e aşâ, dar aşâ e. Cu doctrina economică a lui Karl Marx, trecută
I din cercul de atenţie al ştiinţei serioase, cu o echilibristică de silo-
' gisme care dă bietului popor muncitor mai mult cuvinte pe care
le interpretează după instincte decât convingeri de acelea care ele creiază cuvinte, dar, când le creiază, ele au un sens, un răsunet şi sunt folositoare, adăugând abstracţii vechi pentru a etichetă pasiuni nouă, dar mai ales pentru a sfărâmă prin ele o solidaritate mai necesară decât oricând, nu se menţine nimeni. Şi erâ natural să vie altă doctrină, tot aşâ de abstractă, de matematică, tot-aşâ sprijinită pe o singură clasă, care se resimte numai de greutatea celor ce apasă pe dânsa: să vie doctrina ţărănistă, alături de cea socialistă.
Ei bine, felul de concepţie organic al societăţii româneşti pe care l-am moştenit dela şcoala culturală şi idealistă a lui Mihail Kogălniceanu, acest fel de cugetare cu tutui particular avea şi el dreptul de a întemeia în noua vieaţă a societăţii româneşti un partid care să se razime pe acest crez.
Naţiunea este o fiinţă naturală şi organică: tot ce se găseşte într'însa nu se desparte de dânsa, ci colaborează la vieaţa ei. în naţiune este mai interesantă organizaţia care funcţionează cu mai multă putere. în împrejurări normale la dânsa se gândeşte naţia în rândul întâiu.
De aceea acest naţionalism este democrat. N'o să jertfim ţărănimea pentru capriciul proprietarilor de automobile dinainte sau de după răsboiu. Şi, când sunt împrejurări anormale, te gândeşti poate, nu le clasa care înseamnă mai mult, ci la clasa care sufere mai mult. Iată: ne-am gândit la ţărani pentru reforma agrară, fiindcă aceştia sunt clasa fundamentală şi, pe de-asupra, cea care suferiâ mai mult. Trebuie să recunoaştem însă că astăzi ţăranul nu mai sufere atâta, că uneori el pune hârtii la chimir, face cărăuşie la oraş şi aşteaptă să venim noi la plug ca să pregătim hrana pentru anul viitor. Aşâ încât a sprijini, pe baza solidarităţii naţionale, clasa ţăranilor ieri erâ o datorie, a cultivă clasa ţărănească potrivit cu misiunea şi rolul ce-1 are, este datoria de astăzi; dar a ajută nenorocita clasă a celor cari nu pot face afaceri, cari nu sunt deprinşi a lucră pământul şi cari reprezintă totuş cultura acestui popor este datoria primordială astăzi. Partid naţionalist-democrat, in momentul de faţă ai înaintea ta mizeria elementelor < sărace dela oraşe, fără îndoială cele mai nenorocite din toate.
| Vedeţi, această concepţie ne dă o elasticitate pe care partidul
l de clasă n'o are. Dacă te duci la funcţionari, d-ta ţărănist, ei iţi
22: i
pot spune: du-te în cercul d-tale ! Dacă te duci la ei, d-ta socialist: Du-te de vorbeşte la fabrica d-tale. Pe când un partid care concepe societatea ca un tot organic şi se îndreaptă după principiul pe care l-am spus, că înaintea oricui trece cine înseamnă mai mult, dar şi peste cine înseamnă mai mult cine sufere mai mult şi a cărui suferinţă poate să strice mai mult organismului din care face parte, partidul acela poate să fie totdeauna la îndemîna necesităţilor organice ale naţiei.
Acesată concepţie am mărturisit-o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s'a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într'un chip nu poate fi considerată ca duşmană naturală a unui popor care ar dori să n'aibă niciun duşman natural, dar, dacă-1 are, să fie în afară de corpul său politic. S'a produs astfel o deosebire foarte esenţială care a determinat anumite separaţii pe care sunt mândru că le-am făcut, fiindcă, dacă nu le-aş fi făcut, in momentul de faţă mi-ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea d-voastră în calitate de complice al unor acţiuni care desonorează o civilizaţie. Astfel partidul naţionalist chiamă la cultură pe cei de jos, sguduind până în fundul conştiinţei pe cei de sus, îndeamnă elementele neromâneşti prin sânge să-şi dea seama că aici nu e un pământ oarecare, ci este moşia unui neam, şi aici nu este cola-boraţia cu cine ştie cine, ci colaboraţia cu stăpânii îndrituiţi ai acestui pământ. Şi din concepţia aceasta nu ieşim cu niciun preţ, oricât ar spune chiar foi cumpătate ale Saşilor din Ardeal că « Rumanien ist kein Naţionalistaat ». Un Stat naţional unde să nu se întâlnească niciun cetăţean de altă limbă, nu există nicăieri. Nici Germania n'a avut un Stat naţional în acest sens. Dar aceasta nu ne împiedică de a fi, hotărît, un Stat naţional.
Dar, dacă a fost necesară această alcătuire de partid înainte, noi credem că acum este cu atât mai necesară după unirea cu celelalte provincii româneşti.
Ce avem noi de făcut în aceste provincii româneşti? Am avut de dat o dreptate socială pentru massele indigene care, din fericire, sunt româneşti. S'a făcut, în Basarabia foarte larg. mai puţin larg in celelalte provincii, şi astfel s'au pus bazele materiale ale Statului românesc. Dar el n'are nevoie numai de baze materiale: are nevoie de menţinut o morală naţională pentru noi, şi are nevoie, de o conştiinţă a solidarităţii politice pentru naţionalităţile care se găsesc alături de noi. Pentru aceasta nu ajung abstracţii, şi nu e nimic mai periculos decât a introduce în regiuni unde trezirea conştiinţei româneşti şi armonizarea cu constiinţile celelalte este
lucrul de căpetenie, decât a introduce în Ardeal, Bucovina şi Basarabia noţiunea de clasă peste noţiunea de naţionalitate. Nu poate fi ceva mai absurd şi mai periculos decât aceasta. Noi avem de strâns laolaltă pe toţi ai noştri; avem pe lângă aceasta de învăţat pe alţii cu acest regim românesc care li aduce o invitaţie la o tovărăşie onestă şi patriotică. Apoi, după ce se va fi isprăvit cu aceasta, după ce fiecare Român va avea o conştiinţă românească şi o bază materială pe care să sprijine libertatea sa de acţiune, pe urmă se pot face încercările pe care oricine le vrea.
Dar, chiar dacă o conştiinţă publică nenorocită ar face ca în această ţară cea dintâiu cerinţă a unei grupări politice ar fi să spargă solidaritatea naţională pentru a înteţi naţia stăpânitoare sau naţia predominantă faţă de celelalte naţii, ori clasa cea mai numeroasă contra celorlalte, cea dintâiu datorie a noastră ar fi să disolvăm mai curând gruparea noastră pentru a păstră intactă concepţia pe care alţii ar lua-o după noi, decât să păstrăm gruparea noastră sacrificând o concepţie ce are încă atâta de făcut pentru desvoltarea sănătoasă a naţiunii româneşti şi a Statului român.
10 Decembrie 1922
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
226
ILIE MOSGOVICI
Lupta de clasă şi transformarea socială
îmi permiteţi dela început să fac o constatare, care va uşura desvoltarea mea ulterioară: Ciclul de conferenţe asupra doctrinelor politice, organizat de Institutul Social Român, care este o contribuţie serioasă la clarificarea concepţiilor şi luptelor politice dela noi, este în acelaş timp o afirmare de ordin internaţional, o afirmare că trăim, ca toate statele şi toate popoarele, vieaţa internaţională, supunându-ne regulelor ei, luând ideologia ei, luptele ei politice şi chiar terminologia ei.
începând cu conferenţa de introducere a savantului şi merito-sului director al lnstitului Social, care defineşte doctrinele politice, le explică şi le clasifică după normele stabilite de ştiinţa politică internaţională, şi enunţând numai nomenclatura internaţională a celorlalte conferinţe: doctrina naţionalistă, concepţia conservatoare, doctrina liberală, ţărănistă, liberalismul economic, socialismul marxist, neoliberalismul politic, anarhismul, solidarismul juridic, etc, etc,. constatăm dela început că trăim vieaţa internaţională şi cugetăm după regulile impuse de dânsa.
Este adevărat că toate, dar absolut toate, doctrinele acestea internaţionale, îşi au în fiecare ţară caracteristicile lor naţionale, iar în ţara noastră caracteristice căpătate în mediul nostru înapoiat, încă semifeudal şi neoiobag, cu o tradiţie politică şi culturală deosebită de a celorlalte ţări, dar insăş adoptarea terminologiei străine, a experienţei şi ştiinţei străine, a modului de expunere şi de analiză a ştiinţei internaţionale, dovedeşte că nu suntem un organism naţional izolat, închis de ziduri chinezeşti, că trăim şi simţim, ca toată lumea, vieaţa şi cugetarea internaţională, că, luându-ne exemplele dela cavalerii Spaniei, dela lorzii englezi, dela negustorii germani sau bancherii francezi, dela ţăranii bulgari
228
şi danezi, dela muncitorimea din toate ţările sau chiar dela Nea-goe Basarab, suntem internaţionalişti şi facem internaţionalism, fără să vrem.
Am fost nevoit să fac această constatare, pentrucă, deşi toată lumea este internaţionalistă şi face zilnic internaţionalism, în practică, în cugetare, noi suntem singurii acuzaţi de internaţionalism, pentrucă suntem singuri, cari privim realitatea in faţă şi avem curajul şi mândria să ne mărturisim internaţionalismul acţiunei noastre, internaţionalismul doctrinei şi al cugetării noastre.
*
* *
După această constatare putem porni mai uşor la dezvoltarea subiectului nostru.
România, ca toate statele, face parte dintr'un organism social internaţional, care-şi are legile sale de naştere, de dezvoltare, de transformare, de pieire. România, ca şi toate ţările, a trecut prin diferite faze, prin anumite transformări sociale, ea să ajungă la situaţia economică, politico-socială de astăzi.
Ca să ne dăm seama de aceste faze, de aceste transformări, trebuie să mai luăm întâiu fazele prin care a trecut omenirea, popoarele şi statele mai vechi, mai civilizate, să luăm transformările cari au avut loc, acolo, legile universale cari au condus aceste transformări, legi cari explică şi evoluţia noastră, şi după aceea vom vedea ceeace este în această evoluţie al nostru şi al statelor şi popoarelor cari se află pe aceeaş treaptă culturală ca şi noi.
Nimeni nu mai poate susţine astăzi că omenirea a stat pe loc, că ea este astăzi aceeaş ca acum câteva sute de mii de ani, la începutul existenţii sale, ca acum câteva mii de ani când a început istoria sa scrisă, ca pe vremea civilizaţiei egiptene şi greceşti, ca pe vremea când s'au născut mosaismul şi creştinismul, ca pe vremea civilizaţiei romane, ca pe vremea decăderei acestei civilizaţii, ca în evul mediu, sau chiar ca acum 150 de ani când se pregătiâ şi se desfăşura marea Revoluţie franceză.
Omenirea în tot decursul existenţii sale, dela omul-animal până la omul cu civilizaţia superioară de astăzi, a suferit o serie de transformări, a   «progresat »., cum se spune.
Dacă deschidem oricare manual de istorie, didactic sau de filozofie a istoriei, vom găsi istoria omenirei împărţită în marile epoci culturale: sălbătăcia, barbaria şi civilizaţia, fiecare cu treptele sale inferioare, mijlocii şi superioare. Indiferent de concepţia care conduce pe savantul istoric, sociolog şi filozof, în analiza fe-
229
1
nomenelor istorice, el recunoaşte aceste trepte de desvoltare umană, recunoaşte că omenirea a suferit schimbări, transformări, a evoluat, şi înşiră chiar diversele revoluţii cari au caracterizat începutul şi sfârşitul unei epoci, cari, mai ales pe treptele cele mai de sus ale civilizaţiei noastre, sunt jaloanele de orientare ale tuturor istoricilor.
Dacă asupra progresului omenirei sunt de acord toţi istoricii, sociologii şi filozofii chiar şi acei cari neagă profunzimea progresului, progresul sufletului omenesc ei nu sunt însă deloc de acord asupra cauzelor cari au făcut omenirea să urce atâtea trepte şi au adus-o pe treapta pe care se află acum: ei nu sunt de acord asupra treptelor pe cari va urcă de acum înainte omenirea, asupra transformărilor şi revoluţiilor cari trebuie s'o ducă într'o nouă formă de civilizaţie, superioară celei de astăzi.
Care este cauza sau cari sunt cauzele transformărilor de până acum, cari sunt legile cari au condus şi împus aceste transformări, care este motorul care a împins omenirea la înălţimea uriaşă de pe care priveşte ea astăzi pe strămoşul ei, omul carvernelor ?
*
* *
In primele perioade ale existenţei omeneşti evoluţia omenirei s'a făcut foarte încet; aceste prime perioade: sălbătăcia şi barbaria, au durat sute de mii de ani. In tot acest timp omul, individual, mai târziu în grupe, avea de luptat cu animallele cari îl înconjurau, întâi ca să se apere de dânsele, mai târziu să le omoare ca să aibă hrană, iar mult mai târziu, să le prindă vii ca să le domesticească şi să se poată folosi de produsele şi de munca lor. In acest timp progresul îl fixă unealta. Cu cât unealta se perfecţiona, cu atât omul se bucură de mai multă siguranţă, traiul lui deveniâ mai uşor. Fără unealtă trebuia să se mulţumească cu plante şi fructe, cu animalele mai slabe pe cari putea să le prindă cu mâna îşi să le doboare cu forţa sa. Când a pus mâna pe-o creacă prefăcută în ciomag, putea să se lupte deacuma cu-n animal mai voinic şi mai ager la fugă; când a reuşit să-şi facă unealtă din piatră, puterea lui a crescut înzecit şi însutit faţă de animalul dezarmat şi faţă de natură, împotriva căreia putea să-şi facă acuma scorburi şi adăposturi mai adaptabile nevoilor sale, care să-1 ferească de intemperii şi de duşmani; când a pus mâna pe foc a putut să-şi procure căldură, să-şi facă hrană mai gustoasă şi mai variată. Unealta 1-a făcut pe om mai tare, mai ager, 1-a făcut stăpânul animalelor şi apoi al pământului — pe care, prin agricultură 1-a
230
supus apoi şi pe dânsul nevoilor sale — unealta i-a adus întreaga sa desvoltare.
Când omul a început să descopere metalele şi, cu ajutorul uneltelor de piatră şi al focului, a început să le extragă, să le topiască şi să-şi facă unelte noui, el a părăsit epoca barbariei şi a intrat în epoca civilizaţiei, în epoca popoarelor culturale, în epoca istoriei scrise.
Pe ultima treaptă a barbariei şi pe prima treaptă a civilizaţiei, uneltele de lemn, de piatră, de cupru, de bronz, au permis tăierea pădurilor, dezvoltarea agriculturei, olăria şi ţesătoria, au făcut munca omenească mai variată şi mai productivă, au permis şi impus diviziunea muncii — care la rândul ci a adus perfecţionarea uneltelor şi mai multă bună stare.
Unealta şi diviziunea muncii au adus progresul omenirii,; dar nu numai progresul material, ci şi progresul social şi moral. Unealta şi diviziunea muncei, aducând mai multă bogăţie socială, au putut scoate dela muncă pe bătrâni, lăsându-le grija condu-cerei triburilor, au putut să ierte de muncă pe o parte din tineri, lăsându-i cu grija apărării tribului şi a avuţiei sale faţă de alte triburi mai sărace, pe cari bogăţia şi prada îi atrăgea. Unealta şi diviziunea muncii au impus încetarea uciderei prizonierilor, încetarea canibalismului, pentrucă prizonierul, prefăcut în sclav, putea să folosească mai mult prin munca sa decât prin carnea şi sângele său.
Perfecţionarea uneltelor, care a adus lucrarea câmpului, agricultura, diviziunea muncii, a adus după sine şi proprietatea individuală.
Proprietatea individuală începe să schimbe cu totul structura grupelor şi triburilor omeneşti. Deacum înainte omenirea începe să se împartă pe clase. Şefii de triburi, şefii militari, răsboinicii mai dibaci, se întorc din răsboaie cu prăzi numeroase, cu sclavi, sau, ocupând teritorii, împărţiau pământurile mai bogate oamenilor din tribul lor, reţinând pentru dânşii terenuri mai mari, mai multe turme şi mai mulţi sclavi. Din funcţionari ai tribului, din judecători, reprezentanţi religioşi, apărători împotriva duşmanului din afară, toţi aceştia, crescând în autoritate, în putere, în bogăţie, se declară deasupra mulţimilor pe cari le conduc, stăpânii acestor mulţimi, îşi întind puterea şi asupra urmaşilor lor şi formează prima clasă de nobili.
Intrarea în epoca civilizaţiei, în istoria scrisă, omenirea o face împărţită în clase.
231
Deatunci şi până astăzi, «istoria tuturor societăţilor este is-toria luptelor de clasă », spun Marx şi Engels in Manifestul Comunist.
« Oameni liberi şi sclavi, patriei şi plebei, nobili şi servi, meşteri şi calfe, intr'un cuvânt apăsători şi apăsaţi, se aflau in veşnică duşmănie, ducând un răsboiu neîntrerupt, uneori pe faţă, alte ori pe ascuns; un răsboiu care totdeauna se termină sau prin transformarea revoluţionară a intregei societăţi sau prin distrugerea celor două clase aflate in luptă.
« In primele epoci istorice, găsim aproape peste tot locul o împărţire erarhică a societăţii, o scară de poziţiuni sociale. în Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei şi sclavi; în evul mediu stăpâni feudali, vasali, meşteri, calfe şi servi şi apoi, în fiecare din  aceste clase, gradaţiuni speciale ».
L nealta, care 1-a făcut pe om mai tare decât animalele cele mai puternice, mai tare decât ursul, mai tare decât zimbrul, rinocerul, mamutul, care 1-a făcut pe om regele animalelor, care i-a dat putinţa să-şi facă îmbrăcăminte, adăpost, case, ca să se apere de intemperii, care i-a dat posibilitatea să prindă şi să domesticească animalele, să domesticească pământul, să strângă bogăţii şi să se pună la adăpostul capriciilor naturii, aceeaş unealtă, desrobindu-1 din ce in ce mai mult de sub jugul naturei, i-a împărţit mai târziu pe om in clase, a făcut stăpâni şi servi, exploatatori şi exploataţi, 1-a robit unor forţe noui, forţelor sociale duşmănoase.
Luptele cari înainte se dădeau individual sau în grupe împotriva animalelor şi a naturii, cari se dădeau între indivizi şi 'ntre grupe pentru pradă sau pentru a răpi femeile frumoase] încep să se dea acuma înăuntrul grupei, înăuntrul tribului, înăuntrul triburilor unite, adică înăuntrul naţiunei şi a Statului. Deşi luptele din afară, pentru noi bogaţii, sau pentru apărare, nu Încetează, luptele dinnăuntru, pentru monopolul bogăţiilor, pentru monopolul puterii, pentru un traiu cât mai uşor, bazat pe munca altora, sau lupta pentru apărarea împotriva stăpânilor, formează conţinutul istoriei omeneşti.
Lupta de clasă, in acesta perioadă, nu se dă direct intre exploatatori şi exploataţi, intre stăpâni şi sclavi. Lste adevărat că în toate Statele in cari există sclavi, găsim revolte de sclavi, dar nu luptele sclavilor pentru desrobirea lor formează conţinutul istoriei, ci acest conţinut il formează luptele intre celelalte clase, coterii, clici, pentru monopol şi stăpânire. Celelalte clase, formate din oameni liberi, scutite de o parte mare din munca produc-
tivă, pe care o fac sclavii, au răgazul necesar pentru gândire, pentru frumos, pentru sport şi artă. pentru luptele politice.
în această perioadă, datorită perfecţiunei uneltelor, diviziunei muncii, producţiei prin sclavi, omenirea face progrese imense: unelta se perfecţionează tot mai mult, omul devine tot mai stabil, diviziunea muncii creşte, producţia şi bogăţia individuală şi socială se măresc. în câteva mii, sau, în unele părţi, datorită situaţiei geografice şi bogăţiei deosebite a solului in câteva sute de ani chiar, progresul omenirei a luat proporţii pe cari omenirea nu le-a putut realiză înainte în sute de mii de ani de existenţă şi de lupte.
Exemple de State bazate pe robie, adică pe subjugare completă a unei clase, şi ajunse la înalte grade de civilizaţie, avem în Egipt, în Statele greceşti, în Roma antică.
Deabiâ în aceste societăţi, cu desvoltare mai rapidă, cu istorie scrisă, cu clase diferenţiate, cu lupte mai clare între clase, putem urmări mai uşor transformările sociale, putem recunoaşte legile cari au condus aceste transformări.
Sclavia a adus aceste societăţi la o desvoltare uriaşă, a făcut in special din imperiul roman stăpânul lumii. Dar tot sclavia a pus capăt  şi existenţii imperiului roman.
Aristocraţia romană, îmbogăţită prin munca sclavilor, prin prăzile din răsboaie, trăia într'un lux extraordinar. Pentru satisfacerea acetui lux aducea tot mai mulţi sclavi noui, se făcea stăpână pe tot mai mari întinderi de pământ, expropiâ tot mai mult din pământul ţăranilor liberi. Luxul pe care-1 ducea ca să fie înconjurat de nenumăraţi oameni fără nici o ocupaţie productivă, întreţinuţi numai ca să facă servicii personale, să-1 distreze, să-i facă vieaţa uşoară aristocratului. Statul, pe de altăparte. mărit extraordinar, trebuia să întreţină o armată extraordinară de militari şi de funcţionari civili. Munca sclavilor, care la început însemnă un folos imens pentru trib, pentru că-i dădea noui forţe de muncă, care a dat posibilitate de formare unei aristocraţii care se ocupă cu răsboiul, cu cultura, cu literele şi cu artele, începea să devină o muncă insuficientă pentru menţinerea societăţii. Sclavul agricultor producea mult mai puţin şi mult mai prost decât ţăranul liber; nefiind supravegheat direct de stăpânul aristocrat care erâ ocupat cu petreceri, ajungea să nu mai producă deloc, ţarinele rămâneau in părăsire, ţara sărăcia, oraşele şi mecanismul Statului nu mai puteau fi întreţinute. Modul de producţie, prin sclavi, începea să fie o piedică pentru desvoltarea, chiar pentru existenţa Statului roman. începe să se simtă nevoia unei schimbări. în acelaş timp sclavii, mai mulţi la număr, mai rafinaţi prin serviciile pe cari le făceau stăpânilor şi stăpânelor, mai des  in contact unii cu  alţii, încep să-şi dea seama de r"lul
232
şi de puterea lor şi revoltele de sclavi scriu pagini sângeroase de luptă de clasă în istoria romanilor.
Sărăcirea continuă a Statului din cauza modului de producţie bazat pe sclavi, slăbirea Statului in afară, destrăbălarea claselor de sus, revoltele claselor de jos, încep să deschidă ochii filozofilor şi ai moraliştilor, cari încep să vadă un « păcat » în producţia prin sclavi, încep să ceară desfiinţarea sclaviei: aşâ s'a născut creştinismul şi toată morala şi ideologia antisclavagistă.
Revoluţia morală a creştinismului, prima revoluţie mare, bruscă şi cu caracter internaţional, care a dat nenumărate victime şi nenumăraţi martiri, s'a făcut atunci când necesitatea economică a impus înlăturarea sclaviei; ea s'a făcut la lumina torţelor aprinse în lupta dintre clase.
* #
Sclavia a fost înlocuită prin servaj, prin iobăgie; structura socială a societăţii romane, compusă din patricieni, plebei şi sclavi, a dispărut şi în locul ei a apărut o nouă structură socială, noui clase, cu noui raporturi între dânsele: feudali, vasali, -meşteri, calfe şi servi, cu gradaţiuni speciale în fiecare din aceste clase.
Nici una din perioadele dinainte ale istoriei omenirei n'a cunoscut atâtea lupte de clasă, câte a cunoscut epoca feudală, Evul Mediu, pentrucă nici o epocă n'a cunoscut clase atât de bine diferenţiate, cu un rol economic şi social atât de definit.
Luptele permanente dintre feudalii mici şi feudalii mari pentru mai multă independenţă sau mai multă supremaţie; răscoalele permanente ale ţăranilor-iobagi împotriva tuturor nobililor; luptele dintre nobili şi regi; luptele dintre nobili şi orăşeni; luptele dintre orăşeni şi regi; luptele orăşenilor uniţi cu regii împotriva nobililor, cari, prin vămile şi hoţiile lor la drumul mare, împiedicau desvoltarea comerţului; luptele regilor absoluţi, uniţi cu nobili domesticiţi şi deveniţi curteni, împotriva orăşenilor cari voiau cât mai multe libertăţi; luptele între cler şi nobili, intre cler şi regi, între cler şi ţărani, între diferitele categorii de clerici; în fine luptele între calfe şi meşteri, umplii toată epoca feudală.
Oricâte lupte se dau însă între clasele din sânul societăţii feudale, nici una din aceste lupte nu atinge, nu periclitează existenţa societăţii însăş. Chiar dacă clasele cele mai nedreptăţite, cele mai oprimate din această societate: clasa ţărănească — care trebuie să dea o mare parte, şi de multe ori cea mai mare parte din munca sa, pentru nobilul parazit — şi calfele, — cari sunt exploatate de meşteri şi nu pot deveni libere decât după anumite şi foarte grele
234
regule ale breslelor — ar avea interes să răstoarne regimul feudal, ele joacă însă iui prea neînsemnat rol economic, ele nu formează clase revoluţionare, care în locul regimului şi modului de producţie feudal să pună un regim propriu, un mod de producţie superior. Răscoalele ţărăneşti şi luptele calfelor sunt izbucniri ale instinctului şi urei de clasă, sunt o răsbunare împotriva asupritorilor, dar nu sunt o luptă conştientă de clasă pentru o formă de producţie mai superioară, care, desrobind clasele asuprite, să aducă după sine şi progresul social.
In sânul societăţii feudale se dezvoltă însă cu timpul alte clase, cărora istoria le dă rolul de a îngropa societatea feudală, de a aduce o nouă formă socială, care să ducă mai departe omenirea spre progres. Aceste clase sunt: burghezia şi proletariatul.
Perfecţionarea tot mai mare a uneltelor, diviziunea crescândă a muncii, nevoile tot mai mari sociale din cauza creşterei mecanismului de Stat, cu militarii, clericii, judecătorii şi funcţionarii săi administrativi, înlătură tot mai mult schimbul în natură şi desvoltâ comerţul şi meseriile. Meseriaşul nu mai lucrează direct pentru producător şi nu primeşte plata în natură, ci lucrează pentru toată lumea, pentru nobil, pentru cler, pentru funcţionar, dela care primeşte bani şi cu aceşti bani îşi procură la rândul său alimentele, îmbrăcămintea şi materia primă de care are nevoie. Comerciantul ia produsele meseriaşului şi ale ţăranului, le duce dintr'un loc într'altul şi le pune la dispoziţia acelora cari nu şi le pot procură direct dela producător.
Immulţirea populaţiei, creşterea aparatului de stat. a păturilor neproducătoare, immulţirea negustorilor şi a meseriaşilor desvoltâ tot mai mult oraşele şi le dă o vieaţă nouă, un rol însemnat în vieaţa statelor şi prin aceasta o putere deosebită. Vieaţa asta orăşenească, cu contactul mai apropiat dintre oameni, cu mai multă libertate de mişcare şi de gândire, cu mai multă bogăţie, dă posibilitatea de desvoltare a ştiinţelor, a literelor şi a artelor.
Creşterea puterei regale, cu strângerea nobililor în capitala ţării, în jurul curţii regale, fastul dela curţile regale şi ale nobililor, dau un imbold deosebit desvoltării negoţului şi a meseriilor, în capitală şi in oraşele mari. şi îmbogăţesc pe unii din membrii acestor clase.
Descoperirile geografice, descoperirea Americei şi a drumului spre Indii, pe la capul Bunei Speranţe, ii fac pe negustori să se aventureze in depărtări, să ducă acolo produsele ţării lor şi să aducă de-acolo alte produse, materii prime şi mult aur şi argint. Un val de aur şi argint se revarsă asupra Europei, asupra porturilor principale şi a oraşelor mari; comerţul, navigaţia şi mese-
235
riile iau o desvoltare pe care n'au cunoscut-o niciodată până atunci. Negustorul mare şi meseriaşul bogat devin o forţă.
Negustorul şi meseriaşul au însă nevoie de ajutoare ca să se poată desvoltâ. Negustorul are nevoie de oameni liberi pe cari în schimbul unei plăţi să-i poată trimite în oricare parte a lumii, iar meseriaşul are nevoie de cât mai mulţi lucrători pe cari să-i pună să-i lucreze obiectele pe cari i le cere piaţa internă mărită şi piaţa internaţională. Nobilul feudal se însărcinează el in parte să le facă acest serviciu: pentru a-şi satisface nevoile băneşti tot mai mari, pe care i le cerea luxul şi fastul dela curţile regale, el supune pe ţărani la munci extraordinare, îi pune la biruri tot mai mari, le ia aproape tot produsul muncii, sau îi alungă cu totul de pe pământurile lor pe cari le înglobează în domeniile sale. O parte din ţărănime, exasperată, dusă la sapă de lemn, sau alungată deadreptul de pe pământul ei, se refugiază la oraşe şi se pune la dispoziţia nouii clase orăşeneşti în formaţie, la dispoziţia burgheziei, care tocmai asta cerea: braţe libere.
Caracteristica nouii clase în faza ei de formaţiune este tocmai asta: ea are nevoie de libertate: de braţe libere, de drumuri libere, de comerţ şi concurenţă liberă.
Atelierele mici dinainte, cu breslele închise, cu numărul atelierelor şi lucrătorilor limitat, cu piaţa închisă, nu-i mai ajung. Ea are nevoie de ateliere mari în care să lucreze zeci şi sute de lucrători laolaltă, sub directa ei supraveghere. Diviziunea muncii din bresle nu-i mai convine, nu-i convine ca fiecare breaslă să lucreze altceva, alt obiect, sau altă parte din obiect: diviziunea muncii ea o face în atelierul comun, unde lucrează lalolaltă tot felul de meseriaşi, unde lucrul trece dintr'o mână într'alta şi iese în piaţă ca ceva complect.
Dar nu numai breslele o strâng, o înăbuşă, o împiedică în desvoltarea ei, toată forma socială, toată vieaţa politică, toată forma administrativă o împiedică. Ea are, pretutindeni unde se mişcă, nevoie de libertate, de cât mai multă libertate. Vămile puse intre o localitate şi alta, birurile pe cari trebuie să le plătiască nobililor pentrucă trece cu mărfurile pe teritoriul lor, furturile la cari este expusă din partea nobililor şi a servitorilor lor în trecerea pe teritoriile acestea, o fac să se alieze cu regii ca să înfrâneze puterea nobililor şi să ajute instalarea monarhiei absolute. Dar şi monarhia absolută, împăcată cu nobilii pe cari i-a făcut curteni, şi care la început o ajută in desvoltarea ei, devine în curând o piedică. Monarhii absoluţi cer tot mai mulţi bani, nu numai pentru întreţinerea aparatului militar şi funcţionăresc, dar şi pentru luxul şi petrecerile lor, pentru luxul şi petrecerile curtenilor, ale curtezanelor şi ale nobililor de toate cate-
236
goriile; vămile, monopolurile, birurile mari, sunt o piedică serioasă pentru desvoltarea nouii clase. Parazitismul monarhilor şi al nobililor este o piedică pentru desvoltarea societăţii, al cărui factor de progres este noua clasă.
Burghezia, împiedicată în desvoltarea ei, înăbuşită de bresle şi de toal.e formele societăţii feudale, suptă de nobili, devine o clasă revoluţionară. Factor de progres, ea atrage de partea sa toate elementele culte nemulţumite de absolutism, de parazitismul nobililor, de luxul şi desfrâul care stăpâneşte societatea. Cu ajutorul acestei pături ea îşi clarifică ideologia sa revoluţionară, ii dă o formă superioară, o formă filosofică şi cu această ideologie impune şi conduce toate păturile nemulţumite din societatea feudală. In jurul parolei sale de libertate, egalitate, fraternitate, ea strânge pe micii meseriaşi şi negustori din oraşe, ea strânge pe toţi intelectualii, păturile inferioare ale clerului, ea strânge pe ţăranii exploataţi făr'de milă de stăpânii nobili, ea strânge şi clasa care s'a născut şi desvoltat odată cu dânsa, dar care n'a căpătat incă conştiinţă proprie: proletariatul. Forte pe rolul economic pe care-1 are, înconjurată de simpatia tuturor păturilor nedreptăţite şi exploatate, ajutată de toţi acei cari, din cauza inferiorităţii economice şi culturale, nu puteau încă juca un rol propriu, ea desfăşoară stindardul revoluţiei, şi învinge.
Marea Revoluţie franceză, forma cea mai clasică a revoluţiei burgheze, înseamnă transformarea societăţii feudale, bazată pe bresle şi iobăgie, în societatea burghezo-capitalistă, bazată pe munca liberă şi pe libertatea politică.
Dacă creştinismul, care a scăpat omenirea de sclavie, a însemnat cea mai mare revoluţie morală, victoria burghezie' care a scăpat omenirea de iobăgie şi feudalism, a însemnat cea mai mare revoluţie politică.
*
* *
Burghezia şi-a început existenţa in regim feudal prin schimbarea mijloacelor de producţie, prin revoluţie economică, a venit apoi la putere prin revoluţie politică, a continuat şi continuă incă să revoluţioneze totul în calea ei.
« Burghezia a jucat în istorie un rol eminamente revoluţionar », ne spune Karl Marx şi Friederich Engels în «Manifestul Comunist ».
«Peste tot locui, » ne spune tot acest manifest, «unde a cucerit puterea ea a călcat în picioare toate relaţiile feudale, patriarhale şi idilice. Toate legăturile diverse care legau  pe omul feudal
237
de superiorii săi naturali, ea le-a sfărmat fără milă, ne mai lăsând să existe între om alte legături decât acelea ale interesului gol şi a neîndurătorului ban peşin. Ea a înecat extazul religios, entuziasmul cavaleresc, sentimentalitatea micului burghez, în apele reci ca ghiaţa ale calculului egoist. Burghezia a făcut din demnitatea personală o simplă valoare de schimb: ... ea a despuiat de aureola lor toate profesiunile recunoscute până atunci venerabile. Ea a făcut din medic, jurist, preot, poet şi savant, nişte muncitori salariaţi... a rupt vălul sentimentalităţii ce acoperea relaţiile de familie, reducându-le la simple relaţiuni băneşti
« Burghezia nu poate trăi fără să nu revoluţioneze instrumentele de muncă adică modul de producere şi deci toate raporturile sociale . . . Ceeace distinge epoca burgheză de toate cele precedente, e această continuă schimbare a modului de producţie, această vecinică zdruncinare a întregului sistem social, această agitaţie şi vecinică nesiguranţă. Raporturile stabile şi ruginite, cu cortegiul lor de credinţe şi idei venerate de veacuri, se surpă; cele noui îmbătrânesc înainte de a se întări . . .
« împinsă de nevoia vecinicilor debuşeuri noui, burghezia a invadat întregul glob. Ea trebuie să se vâre peste tot locul, să se stabilească pretutindenia, să-şi creeze pe ori- şi unde legături. Prin exploatarea pieţii universale, burghezia a imprimat un caracter cosmopolit producţiunei şi consumului din toate ţările. Spre marea mâhnire a reacţionarilor ea a surpat industriei' temelia ei naţională. Vechile industrii naţionale sunt distruse sau aproape distruse. Ele sunt înlocuite prin nouile industrii, a căror introducere a devenit, pentru toate naţiunile civilizate, o chestiune de vieaţă, industrii cari nu mai întrebuinţează materii prime indigene, ci materii prime aduse din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse sunt consumate nu numai înăuntrul ţării, dar şi în toate colţurile pământului.
« In locul vechilor trebuinţe, satisfăcute de producţia naţională, se nasc alte trebuinţe noui, necesitând pentru satisfacerea lor productele celor mai îndepărtate ţări şi a celor mai diverse climate. în locul vechilor izolări locale şi naţionale se desvoltă schimbul universal, atârnarea naţiunilor unele de altele. Şi ceeace este adevărat pentru producţiunea materială, este tot atât de adevărat pentru producţiunea intelectuală. Producţiunile intelectuale ale unei naţiuni devin proprietatea comună a tuturora. îngustimea şi exclusivismul naţional devin pe zi ce trece tot mai cu neputinţă ; din numeroasele literaturi naţionale şi locale se formează o literatură universală.
. . . « Burghezia a supus satul oraşului. Ea a creat oraşe uriaşe; a mărit enorm populaţia oraşelor în dauna satelor şi prin aceasta
a ferit o mare parte din populaţie de îndobitocirea vieţei dela ţară. După cum a făcut să atârne satul de oraş, tot aşa naţiile barbare sau semibarbare de cele civilizate, popoarele agricole de cele industriale, răsăritul de apus.
« Burghezia opreşte tot mai mult descentralizarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiunei. Ea a aglomerat populaţia, a centralizat mijloacele de producţie şi a concentrat proprietatea în mâinile câtorva indivizi. Urmarea fatală a acestor schimburi a fost centralizarea politică. Provincii îndepărtate, unite între dânsele prin legături federale, dar având interese, legi, guvernăminte şi tarife vamale diferite, au fost reunite într'o singură naţiune, sub un singur guvern mânat, sub aceiaşi lege, sub un singur tarif vamal şi sub acelaş interes naţional de clasă ».
Dar burghezia n'a revoluţionat numai, n'a sfărmat, distrus, călcat în picioare drepturi vechi, sfinte, forme politice, culturale, religioase, naţionale, familiare, ci ea, îndeplinind această revoluţie pentru interesul ei de clasă, a creat, a dat omenirii cevapositiv, i-a dat ceeace niciodată omenirea n'ar fi putut visă măcar.
« Burghezia a creat, ne spune acelaş manifest, dela venirea ei la putere, în mai puţin de un secol, forţe productive mult mai variate şi mult mai colosale decât toate generaţiile trecute la un loc. Supunerea forţei naturei, maşinăriile, aplicarea chimiei la industrie şi agricultură, navigaţia cu aburi, drumurile de fier, telegrafele electrice, desţelenirea de continente întregi, canalizarea râurilor, populaţiuni întregi ieşite ca din pământ, — care secol de mai înainte a bănuit măcar, că astfel de forţe productive dormitau în sânul muncii sociale »?
Am dat într'adins acest lung pasaj din Manifestul scris de părinţii socialismului ştiinţific în 1847, pentrucă nici o pagină din literatura sociologică internaţională nu egalaeză în genialitate această descripţie, această disecare a unei societăţi şi a unei clase.
Şi e cu atât mai genială această descriere a societăţii capitali-sto-burgheze, cu cât ea este făcută în momentul când burghezia era încă în faşă, când deabiâ venise la putere, când avea îndărătul ei deabiâ câteva decenii de existenţă, şi când erau încă puţine, foarte puţine ţări în care avea stăpânirea complectă sau în care a pătruns influenţa ei. Autorii Manifestului n'au văzut încă fabricile enorme purtate de electricitate şi care strâng laolaltă zeci de mii de lucrători; ei n'au văzut expropierea uriaşă pe care a făcut-o în păturile mijlocii, în rândurile burgheziei chiar, expro-pierile agrare, pentru interes militar, pentru interes naţional, pentru interes social, de fapt pentru întinderea sau apărarea dominaţiei sale; ei n'au văzut răsboiul uriaş în care burghezia a aruncat zeci de milioane de oameni, în care a adus masse enorme
238
239
din toate continentele, aparatul de Stat centralizat, maşinăria de Stat extraordinar de complexă pe care dânsa a creat-o pentru susţinerea acestui răsboiu; ei n'au văzut sutele şi miile de tuneluri, trenurile electrice, telegraful şi telefonul fără fir, vapoarele uriaşe, aeroplanele, canalul de Panama care taie un continent si leagă alte patru; ei n'au văzut internaţionalele naţiunilor, ale parlamentarilor, ale bancherilor, ale studenţilor, intelectualilor, ziariştilor, internaţionala poliţiei; ei n'au văzut toate acestea şi multe altele, dar cu privirea lor genială, şi înarmaţi cu toată ştiinţa epo-cei, ei au analizat societatea burgheză în desvoltare, i-au pătruns tainele, i-au văzut tendinţele, i-au descoperit legile cari au adus-o la putere, care i-au adus desfăşurarea extraordinară şi care-i vor aduce pieirea.
Societatea burghezo-capitalistă suferă de o serie de contraziceri.
Ea a dovedit, mai mult ca oricare altă societate dinaintea ei, superioritatea muncii în comun. Omul izolat produce deabiâ pentru satisfacerea nevoilor sale cele mai elementare; omul asociat, prin perfecţiunarea uneltelor de muncă, prin diviziunea muncii, produce un plus peste totalul forţelor de muncă depuse de fiecare, produce o plusvaloare care are un caracter social, o plus-valoare socială. Dela lucrătorul izolat, pe care capitalistul îl cumpără în piaţă ca pe oricare altă marfă, lui îi rămâne o plusvaloare, provenită din munca neplătită; dela toţi muncitorii din atelierul sau fabrica sa, dela munca lor divizată şi combinată, îi rămâne o nouă plus-valoare, plus-valoare socială.
Plus-valoarea aceasta socială, care-i datorită perfecţionării uneltelor de-alungul vremei, diviziunei muncii, care este dease-menea o creaţie a generaţiilor trecute, nu aparţine, nu revine societăţii pentru nevoile sale generale, ci numai individului sau indivizilor, acelora cari au monopolul mijloacelor de producţie. Producţia este socială, dar stăpânirea, apropierea produselor, este individuală. Deţinătorii mijloacelor de producţie le stăpânesc cu depline puteri, le transmit hereditar, consumă sau acumulează plus-valoarea după pofta inimii lor.
Singurul regulator al producţiei în societatea de azi este concurenţa. Fiecare capitalist caută să producă cât mai mult, ca să încaseze cât mai multă plus-valoare, să aibă cât mai mult profit. Producând în mod anarhic, fără să aibe în vedere nevoile pieţii, excluzând o parte din populaţie, proletariatul şi ţărănimea săracă.
240
dela consumarea produselor, piaţa se găseşte la un moment dat suprasaturată şi societatea suferă de criza de supra-producţie. Atunci atelierele şi fabricile se închid, zeci şi sute de mii de lucrători sunt aruncaţi pe drumuri, muritori de foame, pentrucă au produs prea mult, pentrucă magazinele şi hambarele sunt pline; societatea se sufocă de prea multă bogăţie. Crizele acestea nebune, cari sunt suficiente ca să condamne o societate incapabilă să se folosească de bogăţia ei, au fost periodice înainte de răsboiu, mai întâiu la intervale mai mari, apoi din ce in ce mai mici, până când au devenit permanente, cuprinzând şi lăsând în fiecare zi altă ramură din producţie. Cartelurile şi trusturile, cari au Încercat să înlăture concurenţa, să stăpânească piaţa şi să înlăture crizele, nu au reuşit însă decât să suprime urmările crizelor pentru unii din capitalişti, criza insă, cu urmările ei grave pentru muncitorime şi pentru toate păturile cari vin în contact cu ea, a continuat să bântuie societatea.
Crizele acestea sunt mai permanente, mai violente şi mai imorale acuma, după răsboiu. In timp ce ţări întregi mor de foame şi se sbat în cele mai mari nevoi din cauza lipsei de produse industriale, în alte ţări milioane de muncitori sunt in_.permanenţă în şomaj, mor în permanenţă de foame, pentrucă magazinele ţărilor lor sunt pline de produse de-ale muncii lor, pe cari burghezia nu le poate exporta din cauza deprecierilor valutare, din cauza sărăcirii produsă de răsboiu în omenire. II Nici o clasă n'a contribuit atâta la perfecţionarea uneltelor, la
" desvoltarea maşinismului. Burghezia, ca să poată produce cât mai
mult şi cât mai ieftin, are nevoie de maşini din ce în ce mai perfecţionate ; pentru aceasta dânsa a ridicat cultura la înălţimi uimitoare: a făcut tot felul de şcoli inferioare, care să-i înveţe personalul inferior să scrie şi să citească; a făcut şcoli superioare, licee, universităţi şi şcoli tehnice ca să-şi facă pepinieră de conducători, de supraveghietori, de administratori, de specialişti; a făcut laboratorii şi institute superioare de cultură, în care să stea specialiştii cei mai buni şi mai talentaţi, ca să descopere noui combinaţii chimice, noui formule matematice, să găsească instrumente noui, să perfecţioneze maşinile, să scormonească pământurile, mările şi aerul ca să găsească noui bogăţii pe cari dânsa să le poată exploata. In fiecare zi, cu ajutorul savanţilor săi, ea revoluţionează modul de producţie, aduce raporturi noui între oameni, Întreţine o veşnică agitaţie, aruncă o vecinică nesiguranţă.
Când în alte societăţi se aducea, odată la sute, la mii sau zeci de mii de ani, o perfecţionare a instrumentelor de muncă, omenirea erâ uşurată, scalvii şi iobagii scăpau de o parte din povara lor. Orice îmbunătăţire, orice perfecţionare a maşinismului în socie-
241
tatea capitalisto-burgheză, nu numai că nu este o uşurare, o salvare pentru producător, ci dimpotrivă este o nouă Înlănţuire a lui. O maşină perfecţionată, în loc să uşureze vieaţa massei producătoare, aruncă pe drumuri zeci şi sute de mii de muncitori, cari, până când burghezia ii cumpără pentru altă destinaţie, rămân muritori de foame, formează o armată de rezervă care concurează pe fericiţii cari au rămas In lucru şi le scad salariile Maşina, care, înlocuind munca omenească, ar trebui să aducă fericirea omului, 1-a aruncat în nesiguranţa pe care n-a cunoscut-o nici ca sclav, nici ca iobag. Proprietatea individuală a maşinei, a mijloacelor de producţie, aduce asupra producătorului social această jale.
Dar perfecţionarea uneltelor, diviziunea muncii, face tot mai mult posibil ca o massă mare de lucrători necalificaţi, fără forţă deosebită şi fără cunoştinţi tehnice, sa poată găsi Întrebuinţare. Şi atunci, din cauza salariului prost cu care sunt plătiţi bărbaţii, burghezia scoate tot mai mult din casă femeile şi copiii şi le aruncă în ateliere, unde pentru un salariu de nimic le stoarce vlaga şi degenerează generaţiile viitoare. Dacă nu intervenia un alt factor, de care vom vorbi mai la vale, întreaga rassă omenească era ameninţată cu degenerarea şi dispariţia din cauza poftei nesăţioase de câştig a clasei capitaliste.
Dar contrazicerea cea mai mare a regimului burghez, care nu numai că împiedică desvoltarea mai departe a societăţii omeneşti, dar care devine chiar un pericol pentru existenţa ei, este imperialismul, capitalist. Burghezia, dela naşterea ei, a dărâmat toate vămile, toate graniţele cari-i împiedicau libera circulaţie prin lumea întreagă ; ea a pătruns în ţările cele mai înapoiate şi mai îndepărtate, ocupând teritorii, de unde să ia materii prime, braţe ieftine şi unde să-şi asigure debuşeuri pentru produsele sale. Ca barbarul din Africa, Asia şi Oceania să aibă respect de burghezul care vine să-1 «civilizeze'», burghezul aceasta are nevoie, pe lângă iefti-nătatea mărfurilor, şi de o forţă cu care să înfrângă rezistenţa barbarului, care nu vroia să-şi dea pământul, avutul şi tradiţia pe mâna străinului cotropitor. Pentru aceasta burghezia avea nevoie de forţă militară. De această forţă ea mai are nevoie şi pentru asigurarea coloniilor sale împotriva burgheziilor venite mai târziu la împărţirea prăzilor coloniale, sau pentru a smulge aceste prăzi din mâna acelora cari au monopolizat prea multe. Din cauza acestei concurenţe de pe piaţa internaţională, burghezia, internaţionalistă din fire, a cerut spirjinul Statului naţional, şi-a mărit şi întărit armata naţională. Nevoia asta de înarmare a burgheziilor a adus concurenţa nebună în Înarmări a statelor, care a consumat în mod parazitar o parte mare din plus-va-
242
loare socială, a împiedicat şi desvoltarea capitalismului şi progresul social, a întărit pretutindeni castele militare, şi a dus la ciocnirea nebună care a isbucnit in 1914. Răsboiul acesta, făcut de burgheziile naţionale pentru cucerire de noui pieţe de desfacere, pentru monopol de noui averi, pentru păstrarea vechilor pieţe, a adus omenirea pe marginea prăpastiei. Zeci de milioane de oameni au fost ucişi şi schilodiţi, averi strânse de secole au fost distruse, Statele s'au încărcat de datorii pentru cari o să trebuiască să munciască din greu nenumărate generaţii, răsboiul a rămas ca o instituţie permanentă. Ceeacee a caracterizat până acum capitalismul, o epocă relativă mare de pace între Statele mari capitaliste, în care timp populaţia Europei s'a dublat şi avuţia socială a devenit extraordinară, a dispărut, şi nu numai că a fost distrusă o mare parte din avuţia produsă în epoca burgheză dar a fost angajată şi bogăţia viitoare a popoarelor. Iar prin neputinţa de a vindecă rănile produse omenirei de acest răsboiu, prin ura des-lănţuită dintre popoare, prin neputinţa de-a mai asigură omenirei pacea, burghezia nu numai că a încetat definitiv de a mai fi un factor de progres social, nu numai că este o piedică pentru desvoltarea mai departe a omenirei, dar ameninţă chiar să ruineze, să prăbuşească întreaga civilizaţie umană.
Ca şi regimurile precedente, care au dispărut în momentul când au început să fie o piedică a progresului, burghezia trebuie să dispară. Trebuie să existe numai clasele sau clasa care să-i ia locul şi care să ducă mai departe omenirea spre progres. Şi această clasă există.
*
* *
Toată istoria epocei burgheze este, mai mult ca epocile trecute, un şir neîntrerupt de lupte de clasă.
Continuele prefaceri economice, schimbările permanente in tehnică şi în mijloacele de producere, aduc într'una raporturi noui între oameni, formează într'una clase, pături, categorii noui, cu interese deosebite, care se luptă între dânsele. In permanenţă avem în societatea burgheză lupte între burghezia stăpânitoare sau încă incomplect stăpânitoare şi resturile de feudalism, cari caută să-şi păstreze sau să-şi recapete privilegiile; lupte intre marele industriaş care expropriază şi micul meseriaş care caută să-şi menţină existenţa; între marele comerciant şi micul comerciant; între industriaş şi comerciant; între industriaş şi comerciant deoparte şi bancher de alta; între ţăran şi proprietar; între proprietarul rural şi burghezia orăşenească; între ţăran şi toate
243
i
păturile burgheze orăşeneşti; intre burghezie şi cler; intre burghezie şi birocraţie, care devine de multe ori prea independentă; intre burghezie şi casta militară, care suge prea mult din plus-valoarea socială; între marea burghezie, mica burghezie şi monarhia absolută, care, condusă de coterii, uită de multe ori să satisfacă interesele burgheziei stăpânitoare..
Niciodată în istoria omenirei n'au fost atâtea clase, pături, grupuri diferite, niciodată n'au fost atâtea lupte. Dar nici una din aceste clase nu poate răsturna şi înlocui burghezia, pentrucă nici una nu are un rol social mai mare decât dânsa, nu este un factor de producţie superior ei, nu este un factor de progres de sine stătător, un factor revoluţionar, ca împotriva burgheziei, fără dânsa, să poată duce societatea omenească spre o formă socială mai superioară. Singura clasă care e chemată de istorie să Îndeplinească acest rol este proletariatul.
*
* *
Fiecare perioadă din istoria omenirei formează elementele, clasele, clasa care descompune pe deoparte regimul vechiu social,
cari pe de altă parte servesc la construirea -regimului nou. Burghezia, odată cu apariţia ei, a scos la iveală şi proletariatul.
Burghezia trăieşte din plus-valoarea pe care o Încasează dela lucrătorul liber, căruia ii cumpără forţa de muncă. Ea a luat intâiu elementele libere găsite la oraşe, elemente vagabonde, necalificate, lepădăturile societăţii feudale; apoi, prin concurenţa sa, a expropriat meşterii şi i-a aruncat în proletariat, silindu-i să lu- ■. creze pentru dânsa; exproprierea ţăranilor de către nobili şi alungarea lor de pe pământuri a mărit rândurile proletariatului orăşenesc şi a adus braţe noui de muncă burgheziei.
Factorul activ şi revoluţionar în producţie eră insă burghezia, proletariatul, format din elemente disparate, inculte, nu putea să joace incă un rol aparte, să aibă ideologia sa, conştiinţa sa de clasă.
Cât timp o clasă stăpânită nu are un rol precumpănitor in societate, ideologia claselor stăpânitoare domină şi clasele inferioare; lupta de clasă incă nu există. Deaceea in toată epoca de stăpânire a burgheziei, toate clasele din sânul societăţii, deşi au de multe ori interese contrare cu burghezia şi duc lupte, ne jucând insă un rol precumpănitor în producţia progresivă, care dă forma şi caracteristica unei societăţi, ele nu-şi pot avea ideologia lor specială, revoluţionară, ci adoptă ideologia factorului lntr'adevăr stăpânitor, a burgheziei. Deaceea şi proletariatul, la Începuturile
244
sale, e condus de ideologia stăpânilor, de ideologia burgheză; deaceea vedem chiar proletariatul luând parte la diversele revoluţii burgheze, ca ajutător al ei şi nu ca factor independent. Este adevărat că in unele din revoluţiile burgheze au fost şi încercări separate de-ale proletariatului, dar acestea au fost făcute mai mult instinctiv, fără conştiinţă de clasă, fără o concepţie clară, pentrucă şi situaţia proletariatului încă nu eră clară, rolul său economic încă eră şters.
Cu cât însă burghezia se desvoltă, proletariatul creşte alături de dânsa, rolul său economic devine din ce in ce mai mare, interesele sale încep să se delimiteze, să se clarifice, începe să-şi formeze o ideologie aparte de clasă, începe lupta de clasă a proletariatului.
La început lupta de clasă, incă inconştientă, se manifestă prin ura de clasă individuală a lucrătorului împotriva patronului izolat, apoi a lucrătorilor dintr'o întreprindere împotriva patronului lor. Mai târziu lupta de clasă cuprinde pături tot mai mari din proletariat, cari se strâng laolaltă, se organizează, duc lupta împotriva patronilor izolaţi şi întruniţi, lupta economică, apoi lupta politică, întâiu pe scară naţională, apoi pe o scară internaţională.
Strângerea laloaltă a muncitorilor in atelierele şi fabricile mari, făcute de burghezie, asocierea lor in producţie, le aduce mai uşor asocierea in luptă, le dă mai mult curaj, le dă conştiinţa forţei lor, — curaj şi conştiinţă pe cari nu le pot avea alte clase: meseriaşul, ţăranul, funcţionarul, cari trăiesc şi muncesc izolat, sau in grupuri mici.
De aceea în secolul al XlX-lea, când există masse mari de proletariat, averft în permanenţă o luptă de clasă bine definită, conştientă, permanent revoluţionară, cu caracter internaţional.
Dar lupta aceasta de clasă a proletariatului se deosebeşte de toate luptele anterioare de clasă, de toate luptele claselor existente astăzi, prin faptul că pentru prima dată in istoria omenirei clasa aceasta nu duce lupta numai condusă de instinctul ei de clasă, de interesele sale fatal limitate, ci şi-a dat un ţel superior, în direcţia evoluţiei, in direcţia progresului social.
Acest serviciu l-au adus proletariatului, luptei de clasă, omenirii în genere, Karl Marx împreună cu făuritorii socialismului ştiinţific. După cum Marx a fost primul care a descoperit legile de transformare ale omenirii, tendinţele de desvoltare ale clasei capitaliste, atunci când aceasta eră deabiâ în faşă, la începutul desvoltării sale, tot aşa dânsul a fost primul care a pătruns Înţelesul profund al luptei de clasă proletare — care a existat încă mult înaintea lui — a priceput rolul proletariatului in evoluţia societăţii, când proletariatul incă nu avea complect conştiinţa
245
de clasă, când erâ încă la începutul desvoltării sale. Marx a dat luptei de clasă proletare un conţinut, o metodă de analiză, o armă, o siguranţă în luptă, un ţel.
Lupta de clasă a proletariatului ia diferite forme. La început inconştientă, fără ţel definit, ea se manifestă prin răsbunări personale împotriva patronilor, prin distrugerea uneltelor de muncă, prin opunere la introducere de maşini noui care-i periclitau existenţa. Cu cât conştiinţa şi forţa îi creşte, cu cât lupta capătă un conţinut, cu atât formele de luptă ale proletariatului se schimbă. Strâns în organizaţii de breaslă, în sindicate, lucrătorul nu se mai revoltă, nu omoară, nu distruge, ci prin arma paşnică a grevei opune o rezistenţă poftei de câştig şi exploatării capitaliste, împiedică, contracarează, cum ar spune Gherea, influenţele nefaste ale exploatării capitaliste. Sindicatul, impunând un salariu mai bun, mai puţine ore de lucru, dă putinţă muncitorului şi familiei sale să se hrănească mai bine, îi împiedică degenerarea. îi dă răgaz pentru cultură, măreşte chiar piaţa de desfacere pentru produsele capitaliste şi împinge pe capitalist la perfecţionarea utilajului Lupta de clasă dusă prin sindicatele muncitoreşti, care atenuiază o parte din contradicţiile de care am vorbit ale societăţii burgheze, este un înalt factor de progres social.
Dar în afară de lupta economică, pe care clasa proletară o duce prin sindicat direct împotriva patronului sau a patronatului, proletariatul are de dus lupte pentru reforme sociale, pentru asigurarea bătrâneţei, a invalidităţii şi contra accidentelor, el trăieşte în comună, judeţ şi Stat, el trebuie să ducă lupta împotriva burgheziei organizate politiceşte care stăpâneşte Statul de azi. Această luptă proletariatul o duce prin partidul său politic de clasă, Partidul socialist.
Pe când în societăţile anterioare luptele politice nu se dădeau direct între clasa stăpânitoare şi producătorul sclav sau iobag, ci între clasele suprapuse, libere, între burghezi şi nobili, între nobili şi cler, între nobili, cler, burghezi şi monarhii cu coteriile lor, burghezia, prin revoluţia sa, a adus la suprafaţă direct pătura producătoare, pătura cea mai de jos a societăţii, urmaşa sclavului şi a iobagului de odinioară. Şi nu numai că a adus la suprafaţă această clasă, aruncând-o în vârtejul luptelor politice şi sociale, dar i-a dat chiar drepturi politice egale cu ale ei, ca să se poată folosi împotriva celorlalte clase şi ca să-i înlăture duşmănia. Proletariatul este prima clasă asuprită din omenire care are drepturi politice egale cu stăpânii.
Burghezia, în interesul său de clasă, a rupt lanţurile sclaviei şi ale iobăgiei, a eliberat pe muncitori lăsându-i să-şi vândă « liber » munca, i-a strâns laolată dându-le conştiinţa forţei lor, le-a dat drepturi politice egale cu ale sale, iar socialismul, Partidul
Socialist, partidul de clasă al proletariatului, i-a dat acestuia un ţel, i-a arătat rolul său social, i-a dat mândria misiunei sale istorice.
Partidul Socialist este un partid al clasei muncitoare, conştient de menirea istorică a proletariatului. Partidul Socialist nu se confundă cu clasa muncitoare; dânsul e partea conştientă a clasei, care, pricepând evoluţia, mersul omenirei, interesele permanente ale clasei, caută să împace interesele ei imediate — uneori în contradicţie cu interesele societăţii, de ex. introducerea unei maşini noui — cu interesele ei viitoare, adică cu interesele generale ale societăţii. Partidul Socialist nu reprezintă interesele lucrătorilor izolaţi, ceeace este individual, ceeace este al unei părţi din clasă, al unei bresle ci ceeace este comun întregei clase, ceeace este permanent, ceeace uneşte pe muncitori între dânşii şi-i uneşte cu interesele superioare şi viitoare ale omenirei. Socialismul, reprezentat şi predicat de Partidul Socialist, este ultimul scop al luptei de clasă proletară şi acest ultim scop este transformarea societăţii de astăzi, burghezo-capitalistă, bazată pe proprietatea individuală a mijloacelor de producţie şi de schimb, în societatea socialistă, bazată pe proprietatea comună a acestor mijloace.
Deşi partid de clasă, Partidul Socialist nu este format numai din elemente din proletariat. Este adevărat că primele elemente cari aderă la mişcarea socialistă sunt elemeate proletare — deşi făuritorii ideei socialiste n'au fost deloc proletari — şi mai ales din proletariatul manual, din proletariatul din fabrici. Munca în comun în ateliere şi fabrici, cu maşini mari, dă muncitorilor întâiu idea şi posibilitatea solidarităţii de clasă, le dă mai uşor posibilitatea să priceapă idea socializării, a posedării în comun a mijloacelor de producţie. Dar curând mişcarea proletară, prin creşterea forţei ei, prin desvoltarea ideologiei sale, impune şi deşteaptă conştiinţa de clasă a funcţionarilor şi intelectualilor proletari din intreprinderile capitaliste, atrage pe lucrătorii şi funcţionarii din mica industrie şi din comerţ, pe funcţionarii particulari şi dela Stat, pe ţăranii salariaţi şi apoi chiar, prin reformele cu caracter general pe cari le cere, pe ţăranii, meseriaşii şi comercianţii săraci, nemulţumiţi de regimul de azi. Mentalitatea proletariatului manual, ideologia sa, începe în curând să stăpânească toate celelalte pături şi clase producătorare, nedreptăţite de regimul de astăzi. Dar nu numai aceste pături din proletariat — neproducătoare direct de plusvaloare, — nu numai elemente din mica burghezie şi intelectuali săraci vin în mişcarea politică a muncitorilor, dar vin chiar şi intelectuali bogaţi, elemente cari fac direct parte din clasa burgheză. După cum în toate revoluţiile şi transformările sociale anterioare, elemente din clasele suprapuse
246
247
şi intelectuali, dându-şi seama, în epoca de descompunere a societăţii lor, de pericolul pe care-1 constitue pentru progresul omenirei perpetuarea regimului, au părăsit clasa lor şi au trecut de partea clasei progresiste şi revoluţionare, — în Marea Revoluţie franceză au trecut de partea burgheziei intelectualii, toţii marii cugetători, o parte din cler şi o parte chiar din marea nobilime — tot aşa trec de partea clasei muncitoare, intră în Partidul Socialist, şi multe elemente culte din rândurile burgheziei. Iar faptul că elementele venite dela mica burghezie, dela marea burghezie, dela intelectuali, sunt mai culte, şi au mai multă experienţă in luptele politice, ele reuşesc chiar să ocupe pretutindeni primele locuri în lupta revoluţionară a clasei muncitoare. Partidul n'a încetat insă prin aceasta a fi un partid exclusiv de clasă, pentrucă reprezintă interesele unei clase, este condus de ideologia unei clase.
Lupta de clasă a proletariatului — ca a tuturor claselor în ascendenţă — este revoluţionară, mai mult insă ca a celorlalte clase, ea este profund revoluţionară, pentrucă ea nu are de făcut numai o revoluţie morală, o revoluţie politică, o revoluţie economică, ea are de făcut o revoluţionare complectă a sistemului de proprietate, a modului de repartizare a bogăţiilor, ea trebuie să înlăture exploat.area omului de către om, ea are de făcut o Revoluţie Socială.
Preluarea puterii politice de către o clasă împilată, pentru a transforma Întreaga formă socială a societăţii, este o revoluţie socială. Revoluţia socială astăzi Înseamnă preluarea puterii politice de către proletariat, pentru trecerea mijloacelor de producţie şi de schimb in proprietatea societăţii, pentru introducerea unui nou sistem de repartiţie a bunurilor, pentru democratizarea formei de producţie şi de repartiţie, pentru realizarea societăţii socialiste.
Cum, prin ce mijloace, se va face această transformare socială, impusă de nevoia de desvoltare a societăţii, impusă de lupta şi de nevoia de desrobire a unei clase ?
* *
Am spus că proletariatul, ca să poată face transformarea socială, trebuie să pună mâna pe puterea politică, adică pe Stat. O serie de încercări ale proletariatului de .a pune mâna pe puterea politică pentru Înfăptuirea idealului său — vorbim numai de încercările făcute de când există socialismul ştiinţific, de când lupta de clasă a proletariatului este conştientă, are un ţel — cum
248
au fost: Comuna din Paris dela 1870, revoluţia ungară, revoluţia bavareză, revoluţia rusă, au dovedit că proletariatul nu are ce să facă cu puterea politică, în orice caz n'o poate servi pentru scopurile sale de transformare socială, dacă în societate nu există condiţiile obiective şi subiective pentru această transformare. Cât timp capitalismul nu şi-a Îndeplinit complect rolul său social, cât timp industria nu este desvoltată şi concentrată, cât timp ea nu formează baza principală a avuţiei naţionale, cât timp massa proletară este incă inconştientă şi nu are de partea sa elementele tehnice şi intelectuale necesare pentru conducerea unei societăţi, puterea politică in manile proletariatului înseamnă o aventură trecătoare, sau cel mult o experienţă, nu însă Începutul Revoluţiei Sociale.
In starea de desorganizare şi de anarhie în care se află astăzi societatea capitalistă, este suficientă sforţarea unei minorităţi mai puternice şi curajoase ca să pună mâna pe puterea politică. Dar Partidul Socialist, partidul de clasă al clasei muncitoare, nu este o sectă de conspiratori, o clică care pună mâna pe putere ca s'o întrebuinţeze in folosul său sau în folosul membrilor săi; dânsul, ca reprezentant al clasei muncioare, ca avangardă a ei, nu poate şi nu trebuie să se joace cu vieaţa clasei muncitoare şi să facă experienţe pe spinarea ei; dânsul nu are dreptul să pericliteze cuceririle economice şi politice pe cari această clasă le-a obţinut în lupte de decenii, cu sacrificii grele.
Apoi socialismul nu are de schimbat numai forma de proprietate şi de repartiţie a bunurilor, el are de dus producţia mai departe, să mărească cât mai mult bogăţia generală. El nu vrea comunismul primitiv, al vânătorilor şi păstorilor, sau comunismul tot aşa de primitiv al primilor creştini, comunism bazat pe sărăcie şi ignoranţă, ci vrea comunismul bogăţiei, al unei societăţi bogate şi capabile, prin producţia şi invenţiile sale, de cât mai multă bogăţie, el vrea bogăţia culturei celei mai Înalte.
în volumul său asupra Revoluţiei Sociale, teoreticianul socialist francez Charles Rappoport, pune, înainte de a există vorbitoarele experienţe de astăzi, următoarele condiţiuni pentru preluarea puterii politice de către proletariat, pentru înfăptuirea transformării sociale socialiste:
1. Evoluţia economică şi politică trebuie să fie destul de avansată. Capitalismul trebuie să fie desvoltat la cel mai înalt grad al său. Democraţia trebuie să fie un fapt îndeplinit.
2. Majoritatea proletariatului trebuie să fie conştientă şi organizată (sau o elită care să poată trage după dânsa majoritatea, adică o minoritate foarte importantă, foarte puternică, foarte populară şi foarte prudentă).
•U'J
3. Imensa majoritate a naţiunii trebuie să fie detaşată de regimul actual ne mai sperând nimic dela dânsul şi aşteptând totul dela o schimbare.
O ţară care nu are capitalismul dus la ultimul său grad de desvoltare, în care n'a existat democraţia cea mai largă care să facă educaţia cetăţenească a masselor proletare, in care proletariatul şi partidul său de clasă nu are sprijinul sau măcar simpatia imensei majorităţi a populaţiei, — căci revoluţia socialistă şi proletară nu este, cum au fost toate revoluţiile trecute , a unei minorităţi în folosul minorităţii, ci a majorităţii proletariatului în folosul imensei majorităţi a poporului, o ţară care nu a îndeplinit toate aceste condiţiuni este încă o ţară înapoiată pe calea desvoltării sociale şi nu este încă coaptă pentru transformarea socială socialistă.
Ceeace se întâmplă sub ochii noştri în imensul imperiu rusesc confirmă în mod sângeros adevărurile de mai sus. O revoluţie politică făcută de o mână hotărîtă de proletari, într'un moment când avea loc revoluţia burgheză împotriva feudalismului atot-stăpânitor şi când regimul burghez n'a avut încă timpul şi puterea de a se consolida, a adus stăpânirea politică a proletariatului asupra unuia din cele mai mari imperii. Concepţia greşită a conducătorilor proletariatului rus, care au crezut că puterea politică e suficientă ca să facă dintr'o ţară înapoiată, feudală, cu o burghezie în faşă încă, cu o populaţie de analfabeţi, care n'a trecut niciodată prin educaţia cetăţenească a democraţiei, o ţară socialistă, a fost plătită scump de poporul rus. Revenirile lor de astăzi, după ce aproape au distrus o ţară de 140 milioane de oameni, sforţările lor disperate de a crea, ei, revoluţionarii socialişti, o clasă burgheză, dovedesc că legile sociale sunt mai puternice decât voinţa oamenilor şi că o mână de idealişti sau de ambiţioşi nu pot schimbă mersul normal al societăţii după bunul lor plac. Socialismul nu poate veni decât din maximumul de civilizaţie capitalistă, el nu poate eşi deadreptul din barbaria feudală asiatico-ţaristă.
în societăţile capitaliste înaintate, acolo unde burghezia a dat maximumul ce-1 poate da, şi unde a încetat — prin contrazicerile create de dânsa — de a mai fi un factor de progres, acolo va trebui să vină întâiu revoluţia socială, acolo, când proletariatul va fi suficient de pregătit pentru aceasta, el va prelua puterea politică.
Nu imediat după preluarea puterii politice de către proletariat se va înfăptui însă societatea socialistă. Dela preluarea puterii politice şi până la înfăptuirea societăţii socialiste, omenirea va trece printr'o perioadă de transiţie, în care timp clasa conducătoare, proletariatul, exercitând dictatura majorităţii împotriva minori-
250
taţii, dictatura democratică, va realiză o serie de reforme îndrumătoare spre socializarea mijloacelor de producţie, reforme fixate de Kautsky în următoarele puncte: 1) Crearea de societăţi de producţie creditate de Stat, 2) Intrarea Statului in întreprinderile existente, 3) Socializarea cu despăgubiri a unei ramuri de industrie, 4) Desfiinţarea moştenirilor colaterale, 5) Taxe mari pentru moşteniri directe şi testate, etc. etc. în epoca de tranziţie vor trebui făcute o serie de transformări de ordin moral şi intelectual, de ordin politico-social, întreprinderile vor trebui descentralizate, democratizate, iar statul prefăcut dintr'un stat poliţist, într'un stat industrial, o cooperativă mare de producţie şi consum.
Deabiâ atunci, după trecerea epocei de transiţie, vom fi intrat în societatea socialistă, transformarea socială, al cărei agent conştient a fost proletariatul, va fi înfăptuită.
Dar atunci proletariatul încetează de a mai fi proletariat, căci desfiinţând clasele se desfiinţează şi pe dânsul; proletariatul, după vorba lui Jaures, «nu va mai trăi după isbânda sa: el va pieri în lumea nouă clădită de dânsul ».
Atunci progresul, care înseamnă desrobirea omului de sub jugul naturii şi a forţelor sociale duşmănoase, va fi o realitate frumoasă, atunci, «evoluţia socială, după cum a spus regretatul Raicu Rion, se va face în mod conştient. De atunci va începe ade vărata libertate a individului, omenirea va intră în societatea istorică conştientă ».
*
* *
Şi acum, venind la ţara noastră, să vedem care este legătura noastră cu restul lumei, gradul nostru de desvoltare socială, situaţia luptelor de clasă dela noi şi perspectivele noastre de progres şi de transformare socială.
Formarea târzie a statelor româneşti, deabiâ prin secolul al XI V-lea, din elemente migratorii păstoreşti şi ţărăneşti, lipsa aproape complectă de oraşe mai mari cu o populaţie de funcţionari, negustori, meseriaşi şi intelectuali au menţinut aceste ţări într o stare înapoiată.
înconjurate de popoare nomade sau semi nomade, răsboinice, expuse într'una la năvăliri din partea acestor popoare, populaţiile paşnice de ţărani şi păstori din ţările româneşti se refugiau într'una în munţi, nu aveau existenţa sigură şi ţările erau împedecate dela orice desvoltare.
251
Câteva secole de dominaţie străină, turco-fanariotă, dominaţie hrăpăreaţă şi venală, care n'a putut măcar să aducă o influenţă culturală străină sau forme noui de exploatare a avuţiilor, au impe-decat orice desvoltare naţională şi au menţinut ţările româneşti în starea cea mai înapoiată, în timp ce feudalismul şi monarhia electivă sau absolută din apus au constituit state naţionale, dân-du-le o desvoltare economică, politică, culturală, din ce in ce mai mare.
In tot acest timp, afară de rare revolte ţărăneşti şi de dese dar neînsemnate lupte pentru tronurile fără strălucire, in care mai totdeauna interveniâ mânia străinului suzeran şi corupţia cea mai ruşinoasă, n'au existat lupte de clase serioase ca in apus, care să facă educaţia cetăţenească a masselor şi care să Împingă ţările spre progres.
Fericita noastră situaţie geografică, dincoace de Dunăre, care a împedecat pe turci să ne anexeze, să încerce desnaţionali-zarea şi mahomedanizarea ţărilor româneşti, a lipsit ţările româneşti de lupte mari naţionale şi religioase, cari, oricât ar fi de dureroase, sunt un factor cultural şi de educaţie cetăţenească în istoria unui popor.
In starea aceasta înapoiată, în care ne-au ţinut atâţia factori vitregi, aproape fără nici un contact cu civilizaţia europeană, intr'o formă feodală înapoiată, cu boieri înapoiaţi şi cu iobagi, ne-a găsit revoluţia burgheză survenită in apus.
Noua clasă, care dădea acum tonul in omenire, nu putea permite insă state izolate, închise, înapoiate, cari să nu se supună legilor sale şi care să nu-i aducă câştig.
«Prin repedea desvoltare a instrumentelor de producere şi a căilor de comunicaţie — spune Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels — burghezia târăşte în vâltoarea civilizaţiei chiar naţiunile cele mai barbare. Eftinătatea productelor ei, este artileria puternică cu care răstoarnă la pământ toate zidurile chinezeşti, şi care face să i se închine chiar şi barbarii cei mai opuşi civilizaţiei. Sub pedeapsă de moarte ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşiască modul de producere burghez. Intr'un cuvânt ea modelează lumea după chipul şi asemănarea sa ».
Iar marele nostru Dobrogeanu-Gherea, unul din cei mai buni cunoscători a evoluţiei ţărilor înapoiate, scrie în Cuvinte uitate:
«Ţările rămase în urmă intră în orbita ţărilor capitaliste înaintate: ele se mişcă în orbita acestor ţări, şi întreaga lor vieaţă, desvoltare şi mişcare socială, e determinată de epoca istorică In care trăim, de epoca burghezo-capitalistă. Şi această determina-ţiune a vieţii şi mişcării sociale a ţărilor înapoiate prin cele înaintate le este însăş condiţia de vieaţă ».
252
Şi astfel, burghezia europeană, după tratatul dela Adriano-pol, din 1829, care face Marea Neagră liberă pentru comerţul european, ne târăşte în vâltoarea civilizaţiei sale, ne sileşte să devenim o ţară producătoare de mărfuri, ne impune, prin nouile necesităţi băneşti ale boierilor, liberarea ţăranilor din iobăgie, ne impune toată legislaţia sa, cu egalitatea tuturor Înaintea legei, ne impune instituţiile sale politico-sociâle şi cultura sa.
Toate zidurile noastre chinezeşti împotriva civilizaţiei apusului au căzut ca prin farmec, burghezia ne-a modelat după chipul •şi asemănarea ei. Forma, formele burgheze, le-am căpătat toate.
Dar aluatul din care ne-a modelat este înapoiat, formele burgheze s'au modelat pe fondul feudal şi iobag, şi ne-au dat, la sate şi oraşe, o viaţă economică, culturală, politică, socială, neoiobagă, cum o numeşte Dobrogeanu-Gherea.
Legile aduse din străinătate, aduse pentru a salvă forma burgheză, pentru a da garanţii de legalitate negustorului străin, n'au fost niciodată aplicate în folosul masselor muncitoreşti; ţăranul şi muncitorul n'au ştiut niciodată ce-i legea, în raporturile dintre dânşii şi  stăpânii lor.
Legile pentru protecţia industriei naţionale, monopolurile create pentru această industrie, au făcut ca burghezia noastră să nu aibă nici una din caracteristicele burgheziei in creştere, nici revoluţionarismul ei, nici rolul ei cultural şi educator. Burghezia noastră n'a crescut prin lupte, în libera concurenţă, ci a fost parazitară, a crescut pe spinarea Statului, adică a întregii populaţii muncitoare, la adăpostul vămilor. Dar nici plus-valoarea încasată din munca -muncitorului şi protecţia Statului n'a rămas complect în mâna burgheziei, care, pentru interesul ei, ar fi întrebuinţat-o pentru mărirea întreprinderilor, pentru perfecţionarea utilajului: plus-valoarea încasa'tă de burghezie a trebuit să fie împărţită cu oligarhia, care îh schimbul protecţiei acordate, şi-a băgat toate uneltele în Consiliile de Administraţie ale întreprinderilor, a supt în mod parazitar o mare parte din venitul burgheziei şi a împiedicat desvoltarea industrială a ţării.
Din această . cauză, industrie într'adevăr naţională — afară de petrol, tăbăcărie şi alte câteva — în care să fie folosită bogăţia naţională, bogăţia solului noastru, n'a fost creată. Sub protecţia industriei naţionale s'au făcut fabrici de metalurgie cu material prim din străinătate, fabrici de ţesătorie la fel, fabrici de parfu-muri cu esenţe străine, fabrici de cojit orezul.
Şi situaţia nu s'a schimbat mult nici acuma, când am căpătat teritorii imense cu multe bogăţii miniere, când am căpătat regiuni industriale cari puteau rivaliza cu cele mai moderne din apusul Europei. Prefacerea acestora în industrie naţională, prin mono-
253
polizarea lor de către oligarhul parazit, le-a tăiat avântul, le-a periclitat chiar în multe părţi existenţa.
Şi astfel, după aproape un secol de pătrundere capitalistă la noi, după câteva decenii de desvoltare industrială, deşi avem o industrie cu sute de mii de muncitori, suntem astăzi una din ţările capitaliste cele mai înapoiate, cu anomalii cari nu se cunosc aproape în nici o ţară capitalistă înaintată. Suferinţele şi contrazicerile regimului capitalist le avem pe toate, mai exagerate chiar, factorii cari aduc înlăturarea acestor contraziceri nu-i avem însă.
în ultima sută de ani am avut manifestări destul de nume- -roase ale luptei de clasă. O serie de revolte ţărăneşti, destul de sângeroase, incomparabil însă mai puţin sângeroase ca represiunea sălbatecă a stăpânilor, au înscris, — în ciuda teoreticianilor armoniei sociale dela noi, — istoria luptelor de clasă în istoria ţării noastre.
Revoltele, răscoalele ţărăneşti, nu mai pot avea insă astăzi, în epoca aceasta înaintată burghezo-capitalistă, un caracter revoluţionar, care să tindă la o transformare socială. Ţăranul poate avea cerinţi economice, poate să ceară pământ în proprietate individuală, ţăranul poate să fie nemulţumit de administraţie şi de exploatarea băncilor, dar ţăranul nu poate avea un ideal social. El se poate bucură de roadele civilizaţiei burgheze, pentru-că-i dă marfă frumoasă şi eftină, pentrucă-i pune la dispoziţie tren şi-1 face să se mişte din loc în loc, dar dânsul, prin vieaţa sa izolată şi înapoiată, nu poate pricepe nimic din civilizaţia modernă. Dânsul mai poate fi astăzi un factor de progres pe terenul politic şi administrativ, luptând pentru egalitatea cetăţeanească şi autonomia administrativă, mai poate fi un factor de progres economic ca consumator, deschizând industriei piaţa satelor, dar nu poate fi un factor de progres ca producător, nu poate da metode noui de producţie, nu mai poate îmbogăţi societatea. Ţărănimea nu are nici un interes imediat în schimbarea formei sociale, ea, prin proprietatea sa individuală şi prin munca sa izolată, prin orizontul său îngust, formează un element conservator, aproape cel mai conservator în societatea de azi. Ţărănimea nu mai poate juca astăzi nicăieri un rol revoluţionar.
La oraşe lupta de clasă nu stă mult mai bine. Un proletariat, încă puţin numeros, fără tradiţie proletară, fără cultură şi fără nici un fel educaţie politică, ţinut în neoiobăgie, şi-a manifestat tot timpul şi-şi manifestă aproape în fiecare zi interesele sale de clasă, duce luptă de clasă, dar nu este încă un factor hotărâtor în vieaţa economică, nu are nici un rol în vieaţa politică.
Prin lupta sa de toate zilele a reuşit să înlăture o parte mică din contrazicerile societăţii noastre burgheze, altoită pe fond feu-
dal, a reuşit prin reformele obţinute să împiedice întrucâtva degenerarea sa, dar cea mai mare parte din reforme le-a căpătat fără lupte serioase, fie date de burghezie prin imitaţie, fiind smulse dela dânsa într'un moment de dezorganizare şi anarhie, cum a fost după răsboiu.
Neavând factorii obiectivi, concentrarea capitalului, desvoltarea suficientă a industriei, massă mare proletară, neexistând factorii subiectivi, educaţia şi conştiinţă de clasă a proletariatului, România suferă toate contrazicerile regimului capitalist, fără să aibă factorii necesari pentru transformarea socială.
Dar România nu mai trăieşte izolată în univers, zidurile chinezeşti au căzut odată şi trebuie să participăm la toată vieaţa internaţională, trebuie să ne supunem tuturor legilor ei.
«Legea de desvoltare a societăţilor înapoiate, care prezidează la transformarea lor in ţări capitaliste, va prezida şi la transformarea lor in ţări socialiste — spune Dobrogcanu-Gherea. — Când ţările înaintate capitaliste, cari domincază epoca noastră de desvoltare a societăţilor omeneşti; cari dau conţinutul şi caracter însăş acestei epoci, determină evoluţia omenirei şi cată să prefacă ţările rămase în urmă după chipul şi asemănarea lor, — când aceste societăţi se vor preface în societăţi socialiste, atunci şi societăţile înapoiate, semicapitaliste, cari nu-şi vor fi desvoltat încă toate condiţiile necesare dc vieaţă pentru o societate socialistă ca cele dintâiu, işi vor adapta şi ele şi li se va impune şi lor forma de organizaţie socialistă a societăţii » . . .
Pornind dela această concepţie asupra evoluţiei noastre, rostul, rolul Partidului Socialist în ţara noastră e clar. Spre deosebire de toate celelalte partide, el îşi mărturiseşte făţiş lupta sa de clasă revoluţionară, care tinde la pregătirea transformării societăţii româneşti burghezo-capitaliste în societatea socialistă. Pornind dela interesele de clasă ale proletariatului şi neascunzându-şi interesele în dosul formulelor vagi de ordine, democraţie, naţionalism, armonie socială, Partidul Socialist din România luptă:
1. Pentru înlăturarea tuturor piedicilor puse de oligarhie în calea desvoltării industriale a ţării, desvoltare care singură dă posibilitatea unui progres real;
2. Pentru cucerirea de cât mai multe reforme pentru clasa muncitoare, ca această industrializare să nu se facă numai pe spinarea clasei muncitoare, ameninţându-i vieaţa şi ducând-o la degenerare ;
3. Pentru ridicarea nivelului cultural al masselor, ca să se poată bucură de toate roadele culturii moderne;
254
255
4. Pentru democratizarea cât mai largă a ţării şi educarea cetăţenească a acestor masse, cari nu au nici tradiţie democratică, nici tradiţie revoluţionară;
5. Pentru internaţionalizarea, contopirea gândirei şi acţiunei lor în gândirea şi acţiunea internaţională;
pentru ca atunci, la termenul fatal pentru societatea de astăzi, când transformarea socială va avea loc în ţările înaintate şi ni se va impune şi nouă, să nu fim cea mai înapoiată societate socialistă, după cum am fost cea mai înapoiată societate feudală şi cea mai înapoiată societate burgheză, pentru ca, în fine, să putem să contribuim şi noi cu ceva la progresul omenirei libere, care va avea loc după întronarea societăţii socialiste.
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
NAE IONESCU
Sindicalismul
Se înţelege în genere prin sindicalism o formulă de reformare socială, care vrea să treacă întreagă grija producţiei in viitoarea societate, asupra unor formaţiuni speciale, numite sindicate.
Pentru expunerea care urmează, încercarea aceasta de definiţie trebuie să sufere o încercuire, precizare şi — dacă voiţi — o îngustare. Eu voiu vorbi despre sindicalismul francez. Nu numai ca un omagiu adus acestei naţiuni, care a dat vremii noastre una din cele mai caracteristice formule de luptă şi de reformă; ci ca o necesitate de-a desprinde elementul în adevăr semnificativ şi viabil din întreaga mişcare sindicalistă.
Pentrucă sindicalismul francez, Însemnează sindicalismul revoluţionar. O organizare a muncitorimii în sindicate poate să găsească loc şi în afară de cadrul unei reinoiri sociale. Ea este în acest caz o organizare profesională, cu scopuri imediate, orientată înspre împlinirea nevoilor de moment ale muncitorimii, tinzând a asigura acesteia un regim echitabil, in limitele actualei aşezări sociale. De o prefacere nu poate fi deci vorba, decât într'un înţeles foarte restrâns, care nu ar justifică nici pe departe preluarea acestui subiect în ciclul de prelegeri organizat de Institutul Social Român. O asemenea importanţă, sau asemenea intenţii reformatoare nu poate avea decât sindicalismul revoluţionar. Iată deci, de unde nevoia de a vorbi despre sindicalismul francez.
Este astăzi o părere îndeajuns de răspândită, şi — să o spunem dela început — poate nu tocmai pe drept, că sindicalismul acesta ar fi mai mult, sau în orice caz în primul rând, o teorie. Nu vreau să o contestez: de îndată ce mişcarea propriu zisă a intrat astăzi intr'o sincopă a cărei ieşire nu se poate încă prevedea, e natural ca interesul cercetărilor să se Îndrepte mai mult spre
257
sâmburele ei de ideologie, cumpănindu-i semnificaţia si valoarea. Dar a crede că întreg sindicalismul nu e decât o teorie, iar mişcarea muncitorească ce-1 întovărăşeşte nu e decât o încercare de a realiză în practică această teorie, Însemnează a răsturnă lucrurile pe cap. In primul rând. Şi mai departe, a ignoră însăş structura intimă a sindicalismului. Vom vedea, in adevăr, mai departe, ce deosebiri sunt între marxismul propriu zis şi sindicalism, şi cât de adânci sunt deosebirile acestea, cari merg până la o schimbare de ethos şi izvorăsc din atitudini deosebite în faţa problemelor existenţei. Ei bine, singura explicare istorică a acestor deosebiri, pare a nu sta decât în faptul că departe de a fi o teorie, sindicalismul a crescut ca fapt şi ca formaţie de luptă din frământările muncitoreşti ale veacului al XIX. In afară de orice consideraţiuni cari ar putea să pară dialectice, aş vrea să amintesc in primul rînd faptul că adevărata organizare a sindicalismului s'a făcut în şi prin confederaţia generală a muncii, asociaţie de caracter eminamente pracitc, la înjghebarea şi la conducerea căreia intelectualii au avut întotdeauna un rost jalnic de redus. Mărturisirea lui Sorel, cel mai de seamă teoretician al mişcării, care crede că trebuie să spună într'o scrisoare, că mai mult a învăţat «1 dela mişcarea sindicalistă, decât mişcarea dela el, nu e numai o sinceră recunoaştere a situaţiei, ci mai mult încă, o justă punere la punct de importanţă principială. Asupra influenţei pe care intelectualii au exercitat-o în această mişcare aş cita dealtfel şi datele pe cari le oferă scriitorul american Levine, autorul celei mai bune lucrări de orientare şi de sinteză a sindicalismului. Urmărind lecturile cele mai frequente ale membrilor mişcării, Levine stabileşte că aceste lecturi sunt foarte împărţite, şi că influenţa pe care au avut-o asupra mişcării anumite cărţi nu revine exclusiv unui grup precis de literatură, ci se împarte în chip indiferent. Se ceteşte şi se comentează de pildă cu aceeaş stăruinţă şi grije Marx ca şi Sorel, Bernstein ca şi Berth. Nu se poate, cu alte cuvinte, stabili un avantaj al unei anumite literaturi asupra celeilalte, şi nici o pre-cumpănire în influenţa care s'ar fi exercitat asupra sindicalismului în genere. Faptul acesta trage destul de greu în cumpănă, şi îndreptăţeşte în orice caz încheierea că mişcarea sindicalistă a crescut şi s'a desfăşurat alături de mişcarea ideilor şi nu în chip hotărâtor legată de ea.
Nu vreau să contest că sindicalismul ar fi capabil de teoretizare. Aceasta ar însemnă să neg realitatea şi să ignorez minunata sforţare intelectuală a atâtor capete de elită, între care Sorel e probabil cel mai multilateral şi mai strălucit. Dar una e a face teoria sindicalismului, şi alta a crede că sindicalismul nu e decât această teorie, sau că în orice caz a luat naştere din ea.
Sindicalismul îşi are originea Într'un fapt precis: dar nu caracteristic. Faptul acesta este o nemulţumire generală. Că nu e caracteristic, se vede imediat. Orice încercare de reformă pleacă dela o nemulţumire care îi e oarecum resortul sufletesc. Un asemenea sentiment este în toate cazurile răsfrângerea sufletească a discrepanţei care, la un moment dat, se iveşte între ordinea juridică a societăţii şi raporturile de forţă cari există de fapt In acea societate.
La sindicalism intenţiile de reformă cari izvorăsc din amintita nemulţumire, au un caracter hotărât revoluţionar. Căci nu e vorba de o adaptare a actualelor instituţii la noui forme de vieaţă, sau la necesităţi schimbate, ci de respingerea în bloc a ordinei constituite şi înlocuirea ei cu o alta, cu desăvârşire nouă.
Cum se explică şi cum se îndreptăţeşte această atitudine radicală ? — Aş vrea, domnilor, să subliniez un fapt. In mişcarea sindicală ţelurile s'au precizat încet, şi numai cu greu. Aceasta îi dovedeşte încă odată caracterul de mişcare naturală pe care îl afirmam la început. Atitudinea destructivă stă la Începutul mişcării şi e prezentă aproape in toate elementele ei, în care o cunoaştem astăzi. Partea de construcţie s'a clădit încet-încet, ridicându-se din practica vieţii şi a luptei. Congresele pe cari confederaţia generală a muncii le-a ţinut la Lyon şi Monpellier către sfârşitul veacului XIX, resp. începutul secolului următor, sunt in această privinţă caracteristice: preciziei în atitudinea critică i se opune o timidă şi nesigură tatonare în ordinea constructivă.
Elementele criticei sindicaliste se oferă uşor cercetării Să nu uităm că sindicalismul este o mişcare muncitorească. Aceasta însemnează că primul fapt care va fi luat în considerare e opoziţia dintre lucrător şi patron. Că lucrătorul apare imediat ca cel exploatat, se înţelege dela sine; căci dacă mişcarea e muncitorească, însemnează că în massa lucrătorilor există nemulţumiri, cari izvorăsc din calitatea lor de lucrători şi din regimul muncii. Opoziţia lucrător-patron este deci fundamentală. Fundamentală va fi prin urmare şi caracterizarea societăţii actuale ca o luptă între explcatatori şi exploataţi. Cum însă cele două categorii puse în prezenţă constituesc două clase deosebite, aspectul sub care vieaţa socială-se înfăţişează sindicalismului este acela al luptei de clasă.
Ideea aceasta a luptei de clasă poate deşteptă anume lndoel şi anume antipatii; ea le deşteaptă cel puţin la noi în ţară, unde a fost pusă cu hotărîre în circulaţie de o formaţiune politică de după răsboiu. Pentrucă eu nu reprezint, ci numai expun sindicalismul, şi pentrucă personal sunt în afară de politica militară, să-mi fie îngăduit a întârzia un moment asupra problemei luptei de clasă. Am văzut partide atacate pentrucă ar fi înscris în program această luptă de clasă. Atacurile acestea mi-au provocat lntot-
259
deauna nedumerirea. Nu cred să existe un partid politic, nu in ţara românească, dar în nici o parte a lumii, care să înscrie în program lupta de clasă. In program se înscriu doar ţelurile de realizat. Dar pentru toată lumea care pricepe sensul cuvintelor, lupta de clasă nu este, nu poate şi nici nu trebuie să fie un scop. Ea este o realitate, un fapt, şi încă unul din cele mai puţin dorite de toată lumea; un fapt izvorând din structura actuală a societăţii şi pe care nu îl poate negă decât cei care neagă existenţa claselor sociale. Luptei de clasă i se opune astăzi teoria păcii şi a armoniei sociale. Este mai întâiu de toate o grosolană greşeală de logică. Lupta de clasă şi armonia socială nu se pot opune una alteia astăzi, pentrucă ele nu sunt termeni omogeni; şi anume lupta de clasă este o realitate, cu existenţă actuală, iar armonia socială
— astăzi cel puţin — un ideal, cu o existenţă viitoare .... dorită. Hotărât lucru, nu este o doctrină mai ademenitoare decât aceea a armoniei sociale; dar, mai întâiu, nu s'a întâmplat până astăzi nimic hotărâtor în omenire, care să nu-şi fi avut substratul în interesele şi în acţiunea unei anumite clase; şi mai apoi, teoria armoniei sociale este în bună parte, dacă nu compromisă, cel puţin suspectă. Stindardul ei a fost întotdeauna agitat, la răspântiile istoriei, de o anumită clasă; şi anume de clasa care eră ameninţată să piardă puterea. Exact în aceleaşi împrejurări îl agită astăzi burghezia. Evident, aceasta nu micşorează cu nimic valoarea intrinsecă a armoniei sociale. Cel puţin partidele de stânga, cari recunosc realitatea luptei de clasă şi clădesc pornind dela ea,
— sunt cele dintâiu încredinţate de aberaţiile în raporturi la care duce această luptă. Ele şi sunt astăzi cele mai sincere închinătoare ale unui ideal de pace socială. Este în primul rând cazul sindicalismului. Dar deosebirea intre sindicalism şi partidele pentru cari lupta de clasă e încă o sperietoare, este radicală. Acestea din urmă vor înlăturarea luptei de clasă, — dar păstrarea claselor sociale. Mai logic mai realist şi mai fără prejudecăţi sindicalismul înţelege că singura posibilitate de a se elimină lupta de clasă este suprimarea claselor sociale.
Ce însemnează acest punct de program, fundamental pentru sindicalism şi formulat pretutindeni cu o precizie care nu lasă nimic de dorit, e lesne de întrevăzut: este nici mai mult nici mai puţin decât refacerea totală şi din nou a întregii structuri sociale; refacere care e iluzorie, dacă ea nu se sprjiină pe o nouă mentalitate a omenirii.
Iată deci motivele pentru cari sindicalismul a pornit cu răs-boiu împotriva societăţii actuale. Şi în primul rând împotriva Statului; căci Statul în forma lui de astăzi este exponentul societăţii, este însăş   organizarea  forţelor ei. Principial Statul este
260
pentru sindicalism inacceptabil; pentrucă Statul este o organizaţie din afara şi deasupra indivizilor; şi ca orice organizaţie din afară, exercită asupra individului o acţiune opresivă. Şi în afară de aceasta, Statul e doară expresia societăţii de azi: capitalist, militarist, democratic şi naţional, întocmai ca şi societatea. Cu aceste elemente insă, sindicalismul nu poate construi noua omenire. Şi e lesne de înţeles de ce. — Cu ce mijloace şi în ce chip s'ar putea organiză noua societate, o să vedem mai departe. Deocamdată să mi se îngăduie o digresiune în legătură cu Statul naţional. Mulţi oameni de treabă se lasă speriaţi de atitudinea antinaţională a sindicalismului; şi pe nedrept. Aş dori să nu se uite că de obiceiu, dar mai ales în ultimul secol, toate marile mişcări politice cari au frământat omenirea, au luat atitudine împotriva naţiunii şi naţionalismului.  Sindicalismul crede astăzi că există o corelaţie indestructibilă între democratism şi naţionalism; şi totuş nu mai departe decât pe la jumătatea veacului trecut, mişcarea democratică avea o puternică coloratură internaţională. Atunci a existat doară acel « comitet democratic internaţional » din care făceau parte Ledru-Rollin, Mazzini, Arnold Ruge şi Bră-tianu, care credea că poate să valorifice democraţia ca pe un concept deasupra tuturor naţionalităţilor. Ce s'a întâmplat deatunci, cunoaştem, noi cari am trăit vremea democraţiilor naţionale. Dar aceasta nu însemnează că sindicaliştii astăzi, — democraţi atunci, — nu au avut dreptate. Logiceşte conceptul de Stat naţional este un compus hibrid ; Statul e un concept politic; naţiunea, unul cultural. Se poate întâmplă cu un Stat să fie Stat şi să fie şi naţional; se poate întâmplă, dar se întt mplă foarte rar; şi in orice caz nu e necesar. Practica nu pledează nici pentru Statul naţional, nici contra lui; practica politică pledează pentru Statul tare, adică pentru Statul în care organizaţia foiţelor de producţie şi de repartiţie garantează maximum de echilibru; practica culturală pledează pentru naţiunea în care organizarea forţelor spirituale garantează maximum de randement a puterilor creatoare de cultură. Noi suntem poate cei mai interesaţi să înţelegem înaintea altora acest adevăr şi să contribuim la răspândirea lui. In ce mă priveşte, am convingerea că stăm în faţa singurei formule care mai poate înlesni o vieaţă liniştită şi rodnică omenirii sfârticate şi frânte de grozăvia ultimului răsboiu. Iată deci în ce sens antina-ţionalismul sindicaliştilor ar putea să fie îndreptăţit. Ce e cu anti-democratismul lor, vom vedea mai departe.
Sindicalismul cere omenirii o altă mentalitate. Aceasta e idea fundamentală care străbate întreaga mişcare, dela principiile ei, până ia cel din urmă amănunt. O vom găsi deci şi în metodele lui
261
de luptă, şi în înfăptuirea instrumentelor acestei lupte. Astfel, sindicalismul refuză a face politică propriu zisă. în termeni generali, poartă, de sigur, o luptă politică, pentrucă politică este orice mişcare cu scop de a schimbă raporturile juridice dintr'o societate. Dar politică, în sensul restrâns, este o mişcare, numai atunci când intră în legătură cu instituţiile constituite, când intervine în chip pozitiv, adică nu din afară, ci dinăuntru, ca să provoace schimbarea sau îmbunătăţirea raporturilor juridice de care vorbeam. Concret, luptă politică însemnează în regimul de astăzi luptă parlamentară. O asemenea acţiune este insă hotărât condamnată de sindicalişti. Motivele sunt pentru ei de ordin moral. Eu le-aş consideră mai degrabă tactice. Sindicaliştii pricep că în "momentul în care vor intră în lupta parlamentară, prin contactul de fiecare zi cu partidele de mijloc sau de dreapta, vor ajunge la un fel de camaraderie, şi se va stabili un început de nivelare. Rezultatul fatal al oricărei lupte de acest fel este transac-ţiunea şi compromisul. Dar tocmai compromisul vrea să-1 evite cu orice preţ sindicalismul; şi — din punctul lui de vedere — cu drept cuvânt; căci de îndată ce intri in politică, şi iei parte la legiferare, eşti — dela sine înţeles — complice la situaţia întreagă. Dar atunci nu te mai poţi consideră ca în afară de societate şi urmărind transformarea ei radicală. Derogări dela acest principiu nu există in practica sindicalistă. Opoziţia hotărâtă pe care sindicatele o fac partidelor socialiste îşi are în acest punct exprimarea cea mai precisă. « Burghezificarea » socialiştilor cari au intrat în lupta parlamentară este cea mai bună dovadă de. primejdia care ameninţă orice colaborare cu ordinea stabilită. — Nu uităm că o anumită acţiune politică au intreprins sindicatele. Grevele, asupra căror vom reveni mai târziu, şi care au urmărit să îmbunătăţească vieaţa massei proletare, au avut, de sigur o răsfrângere politică: dacă nu in altfel, cel puţin în noua legislaţie a muncii pe care guvernele burgheze, sub presiunea sindicatelor, au trebuit să o adopte. Dar aceasta nu însemnează, încă o derogare dela principiul organizării alături de societatea constituită: căci pe de o parte anumite îmbunătăţiri în vieaţa lucrătorilor erau absolut necesare pentru ca aceştia să poată rezistă şi să se poată pregăti în vederea revoluţiei viitoare, iar pe de alta metoda, calea prin care amintitele avantagii au fost obţinute este proprie sindicalismului şi în conformitate cu principiile enunţate mai sus: aceste avantagii nu au fost obţinute prin colaborare la opera legislativă, ci din contră, prin constrângere, prin impunerea punctului de vedere propriu, stând totuş în afara ordinei constituite.
Pentru pregătirea nouei ordine sociale, sindicalismul preconizează  şi  realizează organizarea   sindicatelor.   Sindicatele sunt
262
asociaţiuni profesionale, constituite pe principiul muncii (în sindicate nu intră decât lucrătorii), şi diferenţiate după criteriul meşteşugului pe care fiecare il exercită. Idealul ar fi ca toţi lucrătorii unei anumite meserii să intre în sindicatul respectiv.
în faţa imposibilităţii de a realiză acest deziderat, sindicalismul ţine să-şi afirme un punct de vedere caracteristic, şi închizând
— după cum vom vedea mai târziu — însemnate consecinţe. Şi anume: faptul că un sindicat nu poate cuprinde în practică totalitatea muncitorilor respectivi, nu primejdueşte puterea ofensivă a sindicatului; căci hotărâtor nu este numărul, ci calitatea membrilor. Aşâ că, de unde până acum, democraţia, care se sprijiniâ pe principiul majoritar, urmăriâ cu toată stăruinţa câştigarea unui cât mai mare număr de aderenţi, sindicalismul afirmă dintr'odată că nu are neapărată nevoie de mulţime; că mulţimea este fără îndoială un element care nu poate fi despreţuit; dar că
— la urma urmelor — o mişcare, mai ales la începutul ei, se poate lipsi de număr; absolut indispensabilă îi e însă calitatea. Să accentuăm însă că această calitate a lucrătorului nu este acelaş lucru cu cultura intelectuală, şi mai ales nu este identică cu aşâ numita intelectualitate. Căci departe de a-i căută cu orice preţ, sindicalismul mai degrabă evită pe intelectuali. Şi aceasta pentru mai multe motive. între altele pentrucă s'a dovedit că acolo unde apare, intelectualul joacă un rol oarecum de parazit. O spune sindicalismul. Dar, trebuie să o recunoaştem, nu tocmai pe nedrept. Intru atât, întrucât sunt gânditori sociali, intelectualii nu sunt de sine stătători, şi nici nu pot constitui o grupă aparte, cu idealuri şi cu revendicări proprii. Intre intelectuali asemănările sunt formale. Toţi exercită un acelaş meşteşug, al gândirii. Dar pe câtă vreme în celelalte meserii rezultatele obţinute sunt identice — tot ghete, sau tot scaune, sau tot haine — la intelectuali, deşi rezultatul este idea, această idee are particularitatea că nu este în conţinutul ei pretutindeni identică. Una va fi în adevăr semnificaţia şi valoarea unei idei, alta semnificaţia şi valoarea alteia. Şi tocmai divergenţa drumurilor pe cari le urmează ideile în înfăptuirea lor este pricina pentru care intelectualii nu pot avea revendicări comune şi nu pot constitui o clasă de sine stătătoare. Căci, să nu se uite, idea nu se poate analogă cu un fabricant gata. Ea nu e în adevăr gata decât atunci când s'a realizat cu alte cuvinte, când recunoscându-i-se calitatea de  «ideal »,• s'a trecut la înfăptuirea ei. Iată de ce intelectualul nu e de sine stătător, ci va trăi întotdeauna în funcţie de acel grup social, care va fi mai in măsură să ia asupra lui şi să ducă la bun sfârşit realizarea planurilor de reformă sau a idealului de vieaţă a intelectualului
263
respectiv. Aceasta însă ar îndreptăţi numai în foarte mică măsură lipsa de interes a sindicalismului pentru intelectuali. Teama sau mai degrabă neîncrederea faţă de intelectuali are pentru sindicalişti şi alte rădăcini. Principiul fundamental şi marea mândrie a sindicalismului e că el este o mişcare naturală. Tot ce se întâmplă in şi prin sindicalism e în ordinea lucrurilor să se întâmple. Teoria sindicalismului nu este o construcţie dialectică, ci doar sistematizarea convenabilă a unor concluzii pe cari le impune situaţia de fapt. într'o asemenea situaţie intelectualul nu poate fi dorit. El se lasă prea mult furat de propriile lui idei, şi e prea lesne înclinat a confundă construcţiile sale cu realitatea. Unde intervine deci un intelectual, se iveşte şi primejdia unei intervenţii în mersul normal al lucrurilor, care fără îndoială poate promova, dar poate şi falsifică evoluţia firească a societăţii. Acesta e deci un al doilea motiv de neîncredere. Şi mai e unul, poate cel mai însemnat. Meseria de intelectual este foarte deosebită de celelalte; îndeletnicirea zilnică cu ideile este o muncă ceva mai rafinată, un meşteşug mai subţire, care foarte uşor naşte prezumţia unei deosebiri de calitate şi a unei ierarhizări a meseriilor în favoarea intelectualilor. Aceştia sunt înclinaţi a se socoti întotdeauna de o altă esenţă cu ceilalţi muncitori, prin preocupările lor şi prin factura lor sufletească. Acolo unde se iveşte, intelectualul pretinde întotdeauna pentru el rolul de conducător. Dar aceasta ar duce fatalmente, şi in viitoarea organizare, la o diferenţiere inlăuntrul societăţii; şi anume la monopolizarea conducerii de către o anumită categorie de oameni. Ceeace evident nu însemnează deloc rezolvirea problemei, care pentru sindicalism este desfiinţarea funcţiunii opresive a Statului. Situaţia ar fi în adevăr aceeaş, cu singura deosebire că nouii conducători s'ar alege numai dintre intelectuali. Însemnează această că sindicalismul e in duşmănie declarată ou intelectualii? Nu. Sindicalismul recunoaşte valoarea intelectualilor şi necesitatea existenţei lor; între altele şi pentrucă nu poate negă utilitatea absolută a aşa numitelor funcţiuni generale în orice întreprindere, funcţiuni care sunt îndeplinite de intelectuali. Ceeace contestă sindicalismul este însă valabilitatea actualelor criterii de ierarhizare. Nu se poate vorbi — crede sindicalismul — de meserii calitativ inferioare sau superioare, pentrucă singurul criteriu de valorificare este necesitatea acelor meserii pentru bunăstarea organismului social. Din acest punct de vedere existenţa tut uror meseriilor e egal necesară, atât cât corespunde unei funcţiuni sociale normale. Acesta e aşa numitul principiu al convertibilităţii profesiunilor. Calitatea nu intervine decât în aprecierea felului în care o profesiune este exercitată; ea priveşte randamentul şi calitatea rezultatelor muncii. Diferenţiera calitativă
se face deci înăuntrul sindicalismului nu pe meserii, pe clase, sau pe orice grup în genere, ci pe persoane. Cu aceste persoane calitativ diferenţiate contează sindicalismul. Dacă intelectualii renunţă la prezumţia lor de meserie superioară, dacă admit principiul convertibilităţii, şi se supun unei selecţiuni individuale, conlucrarea cu ei e asigurată. Dacă nu , sindicalismul se poate lipsi de ei.
Aceasta poate să fie numai o pretenţie a sindicaliştilor, — dar poate să fie şi mai mult decât o simplă pretenţie. Căci să nu uităm: sindicalismul a trăit de fapt până astăzi mai mult fără intelectuali. Eră de altfel şi firesc: dacă în adevăr sindicalismul e în ordinea'normală a lucrurilor, el se desfăşoară oarecum dela sine. Un proces natural nu poate fi oprit; el poate fi întârziat numai, sau poate fi chiar promovat, după împrejurări; dar oprit pur şi simplu, nu. Intelectualii au ceva de învăţat deaci.
Consideraţiunile de până aci lămuresc până la un punct structura sindicatului, şi principiile cari prezida la închegarea acestei formaţiuni care nu e decât instrumentul de acţiune a sindicalismului. — Să-i vedem acum mijloacele. Două lucruri sunt de reţinut din cele de mai sus: întâiu, că sindicalismul urmăreşte înlăturarea totală şi tn bloc a sistemului de instuţiuni actuale; al doilea, că încredinţat de necesitatea unei refaceri totale, el nu vrea să aibă nici un punct de conlucrare cu societatea de astăzi. Tot din aceste principii se inspiră şi metodele de acţiune. Sindicalismul nu tratează; el nu poate să trateze cu societatea burgheză. Tratative însemnează tocmeala; şi tocmeală însemnează tranzacţie; iar tranzacţie însemnează, după cum am văzut deja, un fel de conlucrare. Deci calea nu poate să fie decât alta. în momentul în care, de pildă, confederaţia generală a sindicatelor socoteşte că pentru interesele muncitorimii şi a sindicalismului o anumită legiferare este necesară, ea cere dela guverne această legiferare, pur şi simplu. Ea nu vrea să cerceteze împreună cu delegaţii societăţii actuale, dacă cererile formulate sunt juste sau nu, sunt oportune sau nu, sunt realizabile sau nu. Sindicatele au socotit odată aceasta la ele acasă, şi au hotărât. Ceeace trebuie să urmeze, e răspunsul Statului la cererile făcute. Aceasta este aşa numita acţiune directă; ea constă în pretenţia de a se satisface necondiţionat cererile odată formulate, sub ameninţarea pentru Stat de a fi pus în imposibilitate să-şi exercite mai departe funcţiunea. Mijloacele prin care această ameninţare s'ar putea realiza sunt, după împrejurări, boicotul, sabotajul şi greva. Asupra lor nu e necesar să stăruim prea mult. Este totuş o formă a grevei, şi anume greva generală, care e de o deosebită însemnătate. Importanţa ei este că poate opri la un moment dat întregul mecanism
204
265
social. Toate organizaţia societăţii este in asemenea momente la dispoziţia celor cari fac greva. Teoretic cel puţin. Dar greva generală nu este un instrument care să se poată, aplică în fiecare zi. Greve generale au fost încercate şi realizate şi la noi in ţară şi aiurea. Dar nu în intenţia de a opri activitatea Statului, şi de a face să treacă puterea asupra greviştilor. La aceasta nu gândesc încă sindicaliştii serios, pentrucă — socotesc ei — nu e încă vremea. Deocamdată greva generală are mai mult o funcţiune educativă. Ea se proclamă cu termene fixe, şi pentru perioade bine hotărâte: grevă generală — mai drept, suspendare de lucru — la 1 Maiu, grevă generală cu prilejul împuşcării unui lucrător, acestea sunt fapte pe cari le-am trăit. Dar ele erau mai mult manifestaţii, decât acţiuni ofensive. Deaci şi caracterul educativ de care vorbeam. O grevă generală este educativă pentru lucrători, pe care ii face conştienţi de forţa lor, şi educativă pentru « ceilalţi » cărora le arată cu ce eventualităţi au să conteze. Dar ea mai esle educativă încă întrun alt sens, pe care l-aş numi « metafizic ». Georges Sorel, unul din cei mai subtili şi mai sugestivi cugetători ai mişcării sindicaliste, numeşte greva generală « un mit social ». Dacă în adevăr această grevă generală la care lucrătorii se exercită, prin foarte dese repetiţii generale, va avea vreodată loc, se va proclamă anume cu scopul precis ca să răstoarne ordinea stabilită, nu se poate afirmă cu siguranţă. Dar aceasta nici nu e aşa de important. Căci greva generală pentru care se pregătesc lucrătorii nu e însemnată prin ea însăş, ci prin pregătirea ei. Ea stă întotdeauna înaintea conştiinţei lucrătorului, ca un avertisment, ca un ideal şi ca un îndemn; ea încheagă energiile şi încurajează în luptă; ea este obiectivarea tuturor dorinţelor şi nădejdilor lucrătorilor. Mit social este greva generală, după cum mit social a fost a doua venire a lui Cristos. Apropierea aceasta poate să ne lămurească. Mărturisirea credinţei care anunţă a doua venire a lui Cristos, nu mai e înţeleasă de nimeni astăzi literal. Nu e mai puţin adevărat însă că începuturile creştinismului au crescut sub ameninţarea şi sub nădejdea acestei a doua veniri. Istoria bisericii creştine poate înşira nenumărate termene cari se fixează venirii a doua. Anul o miie este cel mai cunoscut din acestea. Anul o miie a trecut şi el fără ca Cristos să se arate. Dar in aşteptarea lui omenirea se pregătise. înlăuntrul comunităţilor creştine, vieaţa se schimbase, ca să se adapteze judecăţii anunţate;'şi se schimbase în aşa măsură, încât vechile raporturi juridice se găseau de fapt înlocuite. Creştinismul crease forme noui de vieaţă. O altă mentalitate stăpâniâ lumea  europeană; şi dacă anul o miie nu a fost în adevăr anul revenirii lui Cristos şi cel al judecăţii celei mari, el a fost în orice caz încheierea păgânismului. în acest sens poate
fi şi greva generală un mit social; un termen fictiv de realizare a tuturor nădejdilor, în umbra căruia muncitorimea pregăteşte transformarea totală.
Cu aceasta însă intrăm în problema realizărilor practice pe care le urmăreşte sindicalismul. Ce a vrut să răstoarne şi cum crede că poate şi trebuie să răstoarne, am văzut. Ce vrea să creeze însă, este mai puţin clar. Despre lucrurile acestea am mai vorbit la început. O mişcare strict teoretică, pornită şi construită din capul unuia sau a câtorva, are întotdeauna un plan precis de reclădire. Dacă acest plan se potriveşte sau nu realităţii, asta e altceva. Vorba e că îl are întotdeauna; precis, frumos, armonie până în cele mai mici amănunte, — ca orice lucrare de cap. Spre deosebire, sindicalismul care aşteaptă răsturnarea, nu ştie precis ce va face după această revoluţie. La 1901, la amintitul Congres al Confederaţiei Generale a muncii ţinut la Lyon, s'a pus la dispiziţia sindicatelor şi diferitelor burse a muncii un chestionar. Se dădea tuturor un termen de un an de zile, în care să se răspundă cam cum ar înţelege fiecare organizaţie noua aşezare socială după greva generală. Răspunsurile au fost toate foarte generale şi foarte vagi Se cerea în genere o formă federativă, cu un Stat administrativ şi nu politic, şi cu elementul muncii drept bază a-întregii organizaţii. Evident, e cam puţin. Unii dintre cei cari au încercat să sintetizeze teoretic mişcarea au fost siliţi să o recunoască. Cu un corectiv însă; şi anume, că nici o revoluţie nu a ştiut precis ce va face după ce se va isprăvi revoluţia propriu zisă.
Dar, zic ei, — şi cu aceasta începem să definim sindicalismul faţă de marile mişcări sociale şi prezente —, un lucru e sigur: revoluţia aceasta nu se poate întâmplă şi nici nu va se întâmplă după ordin. Ei va trebui să-i preceadă în orice caz, şi cei puţin, o transformare morală a întregii societăţi. Şi tot sindicatului îi revine rolul de a pregăti această transformare. Cum, — am văzut-o în analogia cu comunităţile creştine, atunci când vorbeam de greva generală. Am subliniat în altă parte caracterul de organizaţie pasivă, de rezistenţă a sindicatului. Să relevăm deci aci, un alt aspect al lui, caracterul de organizaţie activă, pentru realizarea unei noui mentalităţi. Ce va fi această nouă mentalitate, iarăş nu poate spune sindicalismul, — şi cu drept cuvânt. Este probabil însă că vieaţa în sindicate, cu raporturile ei de cooperaţie şi de solidarizare, va crea cu timpul omenirii o mentalitate nouă. Noi reţinem deocamdată afirmaţia — de o covârşitoare însemnătate — că revoluţiei sociale trebuie să-i preceadă o revoluţie morală.
Este însă în acest punct o foarte simţitoare deosebire între socialismul propriu zis şi sindicalism. Socialismul crede că trans-
267
formarea societăţii se va face prin evoluţia tehnică. Hotărâtor este factorul economic, care singur trage după el toată maşinăria socială. Nu se contestă la urma urmelor că unei anumite forme de producţie îi corespunde o anumită structură a conştiinţei individuale şi publice; dar se pretinde că cea dintâiu condiţionează şi cauzează pe acestea din .urmă. Cu totul altă poziţie ocupă deci sindicalismul, când pune în sarcina sindicatelor grija plămădirii unei noui mentalităţi pentru omenire. El pretinde pur şi simplu precumpănirea factorului moral în evoluţia socială şi condiţionarea acesteia din urmă prin cel dintâiu. Nu ştiu cu cât drept se vorbeşte astăzi — se vorbeşte dealtfel şi prea mult, ca să fie adevărat — de falimentul socialismului. Un lucru e sigur însă: anume că structura sufletească din care s'a născut teoria socialistă e astăzi depăşită. Nu mă gândesc numai la metoda materialismului istoric pe care o amintii mai sus; despre ea se poate spune la urma-urmelor că nu e decât un hegelianism mutilat prin neînţelegere. Vreau să vorbesc însă de însuş spiritul socialismului, care e de un dogmatism ce dă de bănuit. Marxismul ştie sigur ce se va întâmpla. Nu e vorba de bănueli, sau de profeţii, ci de calcule. Suntem în plină ştiinţă pozitivă. El ştie cu precizie că perioada capitalismului se va consumă. Are lipsa de spirit critic şi de prudenţă să anunţe chiar data exactă a consumării. Socialismul este, ca factură sufletească, ultima întrupare — şi nu cea mai simpatică — a dogmatismului raţionalist. Cu totul altfel sindicalismul; el nu ştie nimic precis; el bănueşte şi aşteaptă; doreşte o transformare a societăţii; adună date şi observaţii, şi crede această transformare probabilă, într'o direcţie pe care mai mult o simte, decât o înţelege. Este, evident, altceva. Se obişnueşte a se trece sindicalismul la remorca socialismului. Să nu ne înşelăm. Este doar un mijloc comod de clasificare. In istoria filozofiei, astăzi încă, Fichte, Schelling şi Hegel sunt socotiţi ca urmaşii lui . . . Kant. De ce nu ar fi şi sindicalismul urmaş al socialismului ? Dar clasificările acestea, făcute de istorici, sunt bune tot numai pentru istorici. Pentru lumea cealaltă, între socialism şi sindicalism e aceeaş depărtare ca dela Descartes la Bergson; cu singura restricţie că valoarea filozofului stă în primul caz deasupra, iar în al doilea dedesubtul doctrinei respective.
In afară de aceasta, încă o consideraţie dovedeşte cât de actual este sindicalismul şi cât de adânci rădăcini are el în contemporaneitatea noastră sufletească. Aminteam mai sus teoria minorităţii conştiente şi principiul diferenţierii calitative în sindicalism. Este tot ce poate fi mai protivnic democraţiei. Pentru aceasta, societatea erâ o asociaţie contractuală, — izvorâtă din voinţa liberă a indivizilor. Nu pot spune dacă forma contractuală garantează egalitatea contractanţilor, sau dacă această egalitate face
208
posibilă contractarea. Fapt e că in teoria democratică contractul şi egalitatea sunt postulate fundamentale. Din aceste două elemente se deduce uşor principiul majoritar, care şi el la rândul lui se sprijină pe propoziţia: voinţa colectivă este egală cu suma voinţelor individuale liber exprimate, consecinţă a postulatelor de mai sus. Cu aceasta avem schema aproape completă a democratismului. Care este structura lui şi resorturile lui ideologice? Că toţi oamenii sunt egali, este o afirmaţie aşâ de surprinzătoare, încât toată istoria democratismului teoretic nu e decât un şir de corective a acestei afirmaţii. Şi cu toate acestea nimic nu e mai explicabil decât propoziţia aceasta a egalităţii, dacă o privim în rădăcinile ei. Concepţia democratică este rezultatul aplicării spiritului ştiinţelor pozitive la cercetarea vieţii umane. în adevăr: s'a spus de atâtea ori — şi nu pe nedrept — că marea evoluţie ştiinţifică a renaşterii şi a începuturilor evului modern, stă în considerarea cantitativă, abstractă a realităţii. Obiectele sunt des-brăcate de ceeace au ele personal, diferenţiat, calitativ, şi luate în ceeace au ele comun ca obiect. Dar în acest caz ceeace le mai deosebeşte nu este o notă specifică a lor, — conţinutul fiind la toate acelaş —, ci faptul că sunt altele în timp şi spaţiu, că sunt numeric deosebite. Aci e rădăcina considerării cantitative a realităţii. Aplicaţi această metodă şi la cercetarea oamenilor, şi veţi vedea că rezultatul este tocmai democraţia: oamenii sunt toţi egali, dar numeric deosebiţi, după cum deosebite sunt diferitele unităţi în seria l-f-l-f-l-f- ... şi aşâ mai departe. Societatea este în acest caz suma indivizilor care o formează, iar voinţa colectivă egală cu suma voinţelor individuale. De unde şi criteriul majoritar în stabilirea voinţei colective.
Se poate obiectă că acesta este vechiul democratism al lui Rousseau. De sigur ! Dar aş fi bucuros să-mi spună precis cum e democratismul care nu mai e a lui Rousseau: aş vrea să cetesc anume, sau să ascult undeva, o definiţie a democratismului care să nu fie a lui Rousseau şi să fie totuş democratism. Ştiu că dela o vreme se vorbeşte în nouile democraţii de regionalism, de reprezentanţă proporţională, etc. Dar asta nu mai e democraţie. Dacă democraţie înseamnă astăzi punerea în valoare a tuturor forţelor productive ale unei societăţi, atunci nu e om în lume astăzi care să nu fie — cel puţin in teorie — democrat; iar dacă democraţie înseamnă dreptul fiecăruia de a ajunge la locul care se cuvine capacităţii lui, — posibilitatea de circulaţie, ascendentă şi descendentă, în corpul social, atunci democrat a fost la noi şi P. P. Carp, după însăş declaraţia lui. Democraţia nu poate fi nici regionalistă, nici proporţionalistă. Ea este unificatoare şi majoritară. Copil bun al scientismului modern, ea s'a ridicat din
209
i
considerarea aritmetică a societăţii, şi nu poate renunţă — fără contradicţie de moarte — la punctul de vedere cantitativ.
Nu avem deci deaface cu o teorie nouă, izvorînd din nevoile actuale ale spiritului, ci cu o teorie izvorîtă din vechea obişnuinţă ştienţistă a omenirii. Căci nevoile noastre sufleteşti sunt altele. Ceeace caracterizează momentul nostru în evoluţia spirituală, este, între altele, întoarcerea la considerarea antropologică a omului, pe care renaşterea a cunoscut-o şi a profesat-o cu o strălucire şi o profunziune necunoscută încă; întoarcerea spre individual, nu numai în preocupările de laborator sau de bibliotecă, unde raţionalismul este strâns de aproape de un antiintelectualism aproape proteic, nu numai în disciplinile spirituale unde vechea psihologie pozitivistă, ştiinţifică, abstractă este înlăturată de psihologia diferenţială, — ci chiar în vieaţa socială. Cu adevărat nou şi răsfrângând necesităţile şi preferinţele vremii, este sindicalismul, când proclamă de ex. principiul diferenţierii calitative şi când, ca urmare logică, cere gruparea lucrărilor pe bresle, bănuind că lucrătorilor din aceeaş meserie le e comună mentalitatea, structura sufletească. E greu şi e oarecum zadarnic să spunem dacă acest fel de a vedea are, sau merită să aibă aprobarea noastră. Organizarea societăţii pe principiul recunoaşterii formelor vii de vieaţă socială este astăzi, cel puţin ca tendinţă, un fapt, care nu are nevoie de nici o aprobare sau justificare, pentru simplul motiv că există. Este aşâ de în ordinea lucrurilor de azi această organizare sprijinită pe calităţile diferenţiale ale indivizilor, încât ea nici nu e specifică sindicalismului; federalismul şi descentralizarea, cele două mari probleme care par a caracteriza epoca noastră, îşi au rădăcinile în acelaş fapt pe care îl subliniem aci. Chiar vieaţa noastră publică de după răsboiu ne oferă două cazuri tipice. Cel dintâiu, partidul poporului. Când s'a organizat după răsboiu, partidul acesta erâ o ligă. Nu erâ un partid politic propriu zis, cu stat major la centru, cu statut şi cu program; ci numai o reuniune de formaţiuni locale, cu necesităţi de organizare locale, cu programe locale. Aşâ ştiu eu că s'a închegat şi a crescut liga poporului. Deatunci, ea a devenit partid; o formaţiune cu putere centrală, unificatoare şi... abstractizantă. In folosul ei? Aceasta e de văzut.
Al doilea caz, partidul ţărănesc. Istoria lui e cunoscută. S'a născut deodată în mai multe puncte ale ţării. Aş zice, s'a născut in acelaş timp, şi independent, în mai multe comune ale aceluiaş judeţ. Programul, nu a fost un program, ci o mulţime de programe, Iar când diferitele partide ţărăneşti s'au întrunit pentru prima oară în congres, ele nu aveau nici măcar în linii largi un program comun. Şi aci lucrurile s'au mai schimbat. Oamenii cu practică
politică au făcut şi aci un program. Din nefericire — sau din fericire ? — nu trăeşte acest program in conştiinţa nimănui. Un elector care ar vrea să lucreze în numele acestui program, ar rămâne de ocară. Trăesc şi astăzi programele locale: şi însuş partidul nu trăeşte efectiv decât în judeţele cari au avut putinţa să-şi facă asemenea programe. Ceeace spun eu aci nu sunt credinţe sau nădejdi; ca unul ce trăesc în afară de orice formaţiune politică şi de orice preocupare politică militantă, nu pot avea şi nici nu am dorinţe în această materie. Ceeace spun eu, sunt fapte. Exemplele precise îmi stau oricând la îndemână.
Şi ca să ne întoarcem la problema noastră: iată deci că fenomenul acesta al descentralizării sub toate raporturile, cu alte vorbe: al aprecierii calitative a realităţii este mult mai general; iar atunci când sindicalismul şi-1 însuşeşte ca principiu, el nu face decât să realizeze una din necesităţile spiritului contimporan.
Am văzut care este în linii largi structura generală a sindicalismului în ethosul lui, în problema lui, în mijloacele lui de realizare, în idealurile către care se îndreaptă. Să ne grăbim spre încheiere. Am stăruit — poate prea mult — asupra faptului că sindicalismul este o mişcare ce se sprijină pe utilizarea formelor—vii şi concrete ale vieţii, care nu cere numai respectarea lor — ceeace la urma urmelor ar putea fi un ideal contemplativ, estetic, — dar crede că refacerea omenirii nu poate veni decât tocmai pe calea utilizării complete a acestor forme, vii, de viaţă adevărată. Impresia mea este însă — şi am mai spus-o — că avem aci de a face cu un principiu care este însuş chiagul vieţii actuale. Democraţia a însemnat, sub toate raporturile, o mare risipă de energie. Plecând dela omul abstract, lucrând cu el, şi utilizându-1 numai în elementele cari intrau în conţinutul conceptului de om, ea lasă neorganizate pentru omenire toate calităţile specifice fiecărui individ, care nu sînt numai « sarea pămîntului », ci mai mult încă, singurele resorturi adevărate ale activităţii umane. Democraţia a socotit cu numărul. Vremea noastră socoteşte cu individul, ca făptură vie a lui Dumnezeu, cu preferinţele şi îndemânarea lui specială, cu capacitatea lui proprie, cu mediul lui natural în care este plasat, în care se simte mai la îndemână şi în care poate lucră mai din plin decât oricare alt loc. în faţa risipei democratice, vremea noastră ridică principiul şi fapta economiei conservatoare. Să nu ne înşelăm şi să nu ne încurcăm în cuvinte. Nici sindicalismul şi nici o nouă formaţie politică — întrucât e cu adevărat nouă — nu e democratică, în sensul democraţiei clasice, singurul ei sens posibil. Ci toate sunt conservatoare. Nu în sensul vechiu al cuvântului. Ci într'un sens mai larg, după care este conservatoare orice formulă ce asigură
270
271
un maximum de economie a forţelor sociale. Vechiul conservatism se defineşte altfel, — dar la drept vorbind nu e altceva. Căci tradiţie, autoritate, continuitate în ascensiunea unui individ, excelenţă în meserie, ş.a., elemente cu care se defineşte astăzi conservatismul, nu sunt decât mijloace prin care se realizează acel maximum de economie de care vorbeam. încercarea mea de definiţie este cel puţin logiceşte preferabilă, pentrucă ea defineşte conservatismul prin elementele facturii lui, şi nu prin instrumentele lui de realizare. Şi în afară de aceasta, ea înglobează toate nouile mişcări sociale, fără să lase la o parte nimic din ceeace eră constitutiv în vechiul conservatism. Dacă e nevoie de o asemenea înglobare? Credem că da. Altfel nu am avea nici o explicare a recrudescenţei pe care o trăeşte astăzi pretutindeni conservatismul.
Conservator este deci în factura lui intimă şi sindicalismul, pentrucă tot conservator este etosul vremii noastre din care sindicalismul se ridică. Profeţii asupra viitorului lui, e greu de făcut. Profeţiile sunt de altfel apanajul altora. După răsboiu, mişcarea sindicalistă a suferit grave înfrângeri. A suferit înfrângeri poate şi din pricina unei grabe pe care concepţia sindicalistă nu o indrep-tăţiâ şi nu o recomandă; grabă provocată de cunoscute conjuncturi externe, cari pentru mulţi au fost motiv să-şi piardă măsura şi siguranţa de acţiune. Poate să fie îndoielnic dacă sindicalismul se va realiza vreodată. Demn de ţinut în seamă e pentru mine faptul că această mişcare închide în ea cele mai caracteristice elemente ale facturii epocei noastre. Şi tocmai desprinderea acestor elemente şi cumpănirea semnificaţiei lor a fost ţinta cea mai însemnată a expunerii de faţă. Iar dacă această expunere a atras măcar atenţia asupra problemei, voiu socoti că ea şi-a îndeplinit din belşug rosturile.
13 Martie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
ŞERBAN VOINEA
Socialismul marxist şi evoluţia socială
In ciclul de conferinţe organizat anul acesta de Institutul Social Român vi s'au înfăţişat cele mai diferite laturi ale gândirii politice: aţi auzit cuvântul liberalismului şi al conservatorismului, aţi văzut care sunt ideile ţărănismului şi cele ale naţionalismului. Dar toate aceste condiţii politice, oricât de mari ar fi deosebirile între ele, oricât de diferite le-ar fi ţelurile şi mijloacele de realizare nu reprezintă în fond decât aspecte deosebite ale aceleeaş ideologii care, nici în cele mai depărtate năzuinţe ale ei, nu trece dincolo de cadrul alcătuirii sociale existente. Socialismul ştiinţific, pe care am cinstea să vi-1 înfăţişez astăzi în trăsături generale, este o doctrină care tinde spre prefacerea din temelii a societăţii de astăzi şi prin aceasta are un caracter revoluţionar, pe câtă vreme toate celelalte doctrine, oricum şi-ar zice ele, liberale, democrate sau altfel, au, în raport cu socialismul, o trăsătură conservatoare. Aşa fiind, am greşi dacă am consideră socialismul ca un simplu inel in lanţul doctrinelor politice generale. Dimpotrivă, socialismul trebuie privit ca un lanţ de sine stătător şi numai astfel, considerat ca negaţie a tuturor celorlalte doctrine, vom putea să-i pătrundem fiinţa.
Aţi auzit care sunt părerile celorlalte doctrine cu privire la cele mai diferite dintre problemele pe care le pune societatea modernă. Insă toate acestea nu sunt decât rezultatul gândirii politice. Eu voiu începe, spre deosebire de ceilalţi conferenţiari, prin a vă înfăţişa metoda de cercetare proprie socialismului ştiinţific. Prin aceasta am şi ajuns la unul din punctle esenţialmente deosebitoare ale socialismului. Nici liberalismul, nici ţărănismul şi nici una din doctrinele burgheze, n'au o metodă proprie de cercetare, n'au o filozofie a istoriei proprie lor; singur socialismul se călăuzeşte de o filozofie istorică proprie: concepţia materialistă a istoriei.
273
Dar dacă, luate în mod individual, celelalte doctrine n'au o filozofie istorică proprie, cercetându-le laolaltă, vom vedea că ele se întemeiază toate înrudire mai apropiată sau mai depărtată cu o filozofie istorică comună, şi anume concepţia idealistă.
Ce sunt aceste concepţii istorice, ştiţi cu toţii: în străduinţa lor de a explică pricinile determinante ale evoluţiei sociale, oamenii au recurs la cele mai diferite ipoteze. Unii au văzut într-o fiinţă de esenţă superioară elementul hotărîtor, care se amestecă în treburile mari sau mici ale oamenilor şi le hotărăşte într'un fel sau într'altul; alţii au văzut dimpotrivă elementul hotărâtor în religie, în prinţi, în profeţi, in preoţi, in oameni de ştiinţă; altă serie de cercetători ai istoriei au crezut că elementul determinant trebuie căutat mai mult în domeniul elementelor materiale, al mediului înconjurător, al factorilor geografici, al rassei. In linii generale putem deosebi aceste variate concepţii in două mari grupuri: pe de o parte, acei cari văd în elemente împrumutate din viaţa spirituală factorul determinant de desvoltare omenească şi acei cari împrumută socotesc ca un element hotărâtor. De aci nu eră decît un pas de făcut până la cercetarea hotărâtoarelor influenţe pe care au putut să le aibă asemenea lupte in trecut. Se înţelege că aceasta eră un element, care venea să sprijine concepţia materialistă. Antagonismul dintre clase, toate marile frământări între deosebitele categorii umane, erau în ultimă esenţă fenomene a căror naştere se datoră unor elemente materiale, căci clasele sunt rezultatul structurii economice, antagonismele, lupta de clasă, de asemeni. Astfel, din îngrămădirea tuturor acestor elemente, eră menită să renască concepţia materialistă.
Vedeţi, eu nu vă înfăţişez marximul ca opera unui uriaş gânditor, care prin simpla putere a logicei sale, ar fi creat marxismul, ci vi-1 înfăţişez, dimpotrivă, cum naşte în legătură strânsă cu întreaga societate din acea epocă, intim legat cu toate cuceririle ştiinţifice ale epocii. .Vaş putea să vă spun, de pildă, că dacă Marx şi Engels s'ar fi născut cu două veacuri înainte, ar fi putut tot aşa de uşor să ajungă la concepţia marxistă şi să scutească lumea de două secole de desvoltare arbitrară. Aşa dar, numai în legătură strânsă cu epoca în care se naşte marxismul, trebuie să căutăm a-1 înţelege.
Acum, după ce am văzut modul cum se naşte marxismul, să cercetăm ideile sale fundamentale. în acest scop să ne adresăm însuş întemeietorului concepţiei materialiste şi să luăm definiţia pe care o dă chiar el în prefaţa la Critica economiei politice. Iată cum defineşte Karl Marx acolo concepţia sa:
«In producţia socială a vieţii lor, oamenii intră in anumite relaţii necesare, independente de voinţa lor, in relaţii de producţie, care corespund unei anumite trepte de desvoltare a forţelor lor materiale
de producţie. Totalitatea acestor relaţii de producţie alcâtueşte structura economică a societăţii, baza reală, deasupra căreia se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia ti corespund anumite forme sociale. Modul de producere al vieţii materiale condiţionează procesul de viaţă social, politic şi pe cel spiritual In general. Nu conştiinţa oamenilor este aceea care condiţionează existenţa lor, ci dimpotrivă existenţa lor socială condiţionează conştiinţa lor. Pe o anumită treaptă a desvoltării lor forţele materiale de producţie ajung in contrazicere cu relaţiile de producere existente, sau, ceeace nu e decât o expresie juridică pentru aceasta, cu relaţiile de proprietate, In cadrul cărora ele se mişcaseră până aci. Din forme de destvoltare ale forţelor de producţie, relaţiile acestora se prefac în cătuşe ale acestora. Atunci se iveşte o epocă de revoluţie socială. Odată cu schimbarea temeliei economice se preface, mai încet sau mai accelerat, întreaga formidabilă suprastructură ».
Din această definiţie a lui Marx, de sigur că acei, cari nu sunt familiarizaţi cu terminologia marxistă, nu vor fi înţeles concepţia lui în toate amănuntele ei. De aceea e bine să recurgem la câteva pilde, confruntând concepţia materialistă cu istoria.
Dacă cercetăm pe om din clipa în care se desparte de restul lumii animale, vom vedea că elementul hotărâtor în acest progres pe care-1 realizează, este unealta, producţia, pe care şi Marx o arată ca izvor al tuturor desvoltărilor. De sigur că şi în lumea animală găsim anumite moduri de producţie rudimentară. Ştiţi cu toţii că şi în lumea insectelor, a mamiferelor, există începuturi de producţie, există o industrie foarte desvoltată a construcţiei; la maimuţe găsim chiar întrebuinţarea de unelte: maimuţa întrebuinţează crengi ca să se apere, pietre ca să spargă nuci spre a le scoate miezul; dar numai în regnul omenesc întâlnim producţia de unelte. Aceasta este caracteristica cea mai mare şi numai astfel, stăpân pe producţia de unelte, a putut omul să ajungă adevăratul rege al creaţiei. De sigur, gândirea abstractă şi graiul articulat sunt şi ele semne tot atât de esenţiale de deosebire între om şi animal. Dacă am stă să cercetăm chestiunea mai de aproape, am vedea că ele nu s'au putut naşte decât în legătură strânsă cu desvoltarea tehnică în societate. Numai într'o societate în care se producea prin cooperaţie au avut nevoie oamenii de un limbagiu articulat prin care să se înţeleagă şi numai în formaţii sociale cu forme mai complicate şi mai variate a putut naşte gândirea abstractă.
înţelegeţi marea influenţă pe care trebuia să o aibă pentru om producţia de unelte. într'adevăr, până aici, oricare progres se petrecea în lumea animală trebuia să fie foarte lent; fiecare schimbare trebuia să se producă în primul rând în organismul anima-
274
275
lului. Pentru fiecare schimbare de mediu animalul trebuia să-şi adapteze organele sale fireşti şi se Înţelege că desvoltarea aceasta eră un proces extrem de lent. Odată stăpîn pe producţia uneltelor, omul a putut să se adapteze mult mai uşor oricăror schimbări. De aci încolo nu rnai avu nevoie să aştepte adaptarea organelor sale fireşti, ci numai perfecţionarea uneltelor sale. Aşâ dar, în legătură cu unealta începe desvoltare omenească propriu zisă. Stăpân pe uneltele sale, omul primitiv a putut să se coboare din crengile pădurii tropicale, care până atunci li slujiseră de adăpost şi a putut îndrăzni să-şi înceapă viaţa sa pe pămint, să înfrunte animalele sălbatice, să părăsească pădurea şi să înainteze tot mai mult spre şesul deschis unde întâlniâ animalele cele mai potrivite pentru vânătoare. Astfel, perfecţionându-şi încontinuu unelte'e, căpătând tot mai multă îndemânare in a-şi pregăti hrana şi îmbrăcămintea şi a-şi construi locuinţele, a putut omul să cucerească întregul glob.
Dar ca să ne înfăţişăm şi în epocile ulterioare de deszvoltare legătura strânsă între economie, între modul de producere şi celelalte manifestări sociale, să luăm ca pildă un trib de vânători. Vânătorul nomad, nu va fi fost însoţit de femeie, copii şi bătrâni în peregrinările sale după vânat; în jurul cavernei sau al colibii, rămânea femeia care gospodăria. Ea nu îngrijiâ numai de hrană ci şi de producţia îmbrăcămintei şi a lucrurilor de casă In general. Astfel se ajunse în mod firesc la naşterea industriei casnice. în jurul casei femeia ţeseâ, fabrică vase de lut şi prin aceasta femeia din perioada corespunzătoare avea un rol foarte însemnat. în afară de aceasta, în jurul casei femeia creştea puii fiarelor ucise de barbarul vânător şi astfel luă naştere păstoritul. încet, încet, in jurul aceleeaş gospodării, în care rolul hotărtor îl joacă femeia, se naşte şi agricultura.
Prin acest rol însemnat pe care-1 joacă femeia în societatea primitivă, trebuie să ne explicăm şi situaţia extrem de favorabilă pe care o are ea în societăţile acelea, iar nu prin vreo însuşire sau trăsătură de caracter mai nobilă a sălbaticului, care ar lipsi omului modern. Astfel asistăm la prima diferenţiere socială: pe de o parte bărbatul vânător, pe de altă parte restul tribului, diferenţierea între sexe şi vârste.
Celelalte diferenţieri sociale, care urmează, sunt şi ele un rezultat al desvoltării economice. Pe dată ce procesul de producere, desvol-tându-se, ia forme noui, el dă naştere la noui diferenţieri sociale, la noui clase sociale. Legătura strânsă între toate aceste formaţii sociale, între grupări şi clase de o parte şi economia de alta, nu dispare nici în restul evoluţiei omeneşti. Alta va fi societatea, care se bizuie pe plugul rudimentar, pus în funcţie de robi, alta socie-
276
tatea care se bizuie pe maşinism, pe o tehnică des volta tă. Această bază determină relaţiile dintre oameni şi categoriile sociale din epocile corespunzătoare: proprietarul latifundiar şi robul, mai târziu şerbul şi marele feudal, iar azi salariaţii şi capitalistul. Toate aceste categorii sociale, clase, grupări, sunt urmarea firească a modului de producţie din epocile corespunzătoare.
Dar nu numai clasele, grupările sociale în general, ci şi aşezările politice ale oamenilor sunt strâns legate cu modul lor de producţie.
Astfel, dacă luăm triburile nomade ale vânătorilor de odini ■ oară, pentru a cercetă, care erau aşezămintele lor politice, vom vedea că, în starea aceea primitivă, puterea toată erâ concentrată în adunarea populară, care erâ suverană şi deţinea toate puterile: cea legiuitoare, cea executivă şi cea judecătorească. Bărbatul vânător erâ totdeodată şi răsboinic. Răsboiul în acea perioadă erâ o industrie foarte lucrativă, căci barbarul nomad întrebuinţa una şi aceeaş unealtă, săgeata şi paloşul, pentru procesul de producţie: vânătoarea, şi pentru răsboiul în care prăda populaţiile triburilor mai înaintate, care se fixaseră locului şi se îndeletniceau cu plugăritul. Pe când bărbatul nomad, se află în peregrinări neîncetate după vânat, femeia stă acasă şi îngrijea de cele necesare traiului. Bărbatul avea astfel deplină libertate să participe în mod cât mai larg la viaţa publică, asistând la toate adunările populare de care vă vorbiam. La început participase şi femeia, în mod egal, la toate adunările populare. însă din clipa în care industria casnică începe să reţină tot mai mult pe femeie în jurul casei, asistăm la dispariţia femeii în adunarea poporului. Cu cât progresează agricultura, cu cât cere sforţări mai mari, cari reţin tot mai mult şi pe bărbat pe ogorul ce-1 cultivă, asistăm şi la excluderea bărbatului din viaţa publică, la dispariţia democraţiei.
Fixat locului, plugarul nu mai poate să participe atât de uşor la adunările poporului. Prezenţa lui la locul de producţie este absolut indispensabilă. Lipsa lui, in vederea unui răsboiu mai îndelungat, chiar şi victorios, poate ameninţă întreaga lui gospodărie, dacă îl sileşte'să lipsească de acasă în epoca însămânţării sau a secerişului. Astfel dintr'o cinste, dintr'un drept, purtarea armelor devine o povară. Totuş, pentrucă ţarinile lui pot fi prădate de nomazi, agricultorul e silit să tocmească anumite categorii de oameni, care să-1 apere împotriva năvălitorilor. Astfel asistăm la naşterea castelor răsboinice, a nobilimei de spadă. După cum funcţia răsboiului devine tot mai grea pentru plugar, tot asemenea şi participarea lui la adunarea poporului. Formele de convieţuire dintre oameni devin tot mai complicate şi tot mai mare pricepere se cere celor chemaţi să hotărască treburile publice. Participarea la viaţa politică cere tot mai multă pregătire specială şi un sacrificiu de timp pe care
277
plugarul nul poate face. Astfel, după cum a cedat o parte din atribuţiile sale în favoarea nobililor de spadă, pentru ca să-1 apere împotriva vrăşmaşilor, tot asemenea îl vedem cedând şi din atribuţiile sale politice. în special în favoarea castei preoţeşti, care tot mai mult deţine puterea şi îndeplineşte funcţiile pe care până aci le îndeplinise adunarea populară. Vedem deci cum trecerea dela un mod de producere la altul, dela vânătoare la plugărit, este aceea, care determină şi schimbările în aşezămintele politice ale populaţiei. Dela adunarea populară primitivă până la societatea cu caste şi clase deosebite există un drum lung, condiţionat neîncetat de schimbările produse în cadrul economiei.
în această perioadă, în care dispare tribul, ginta — unitatea economică de până acum, întemeiată pe baza înrudirii de sânge, — se pulverizează tot mai mult procesul producţiei şi satul ajunge elementul care reprezintă baza producţiei. Fiecare sat este de sine stătător, îşi satisface mai toate necesităţile, produce mai toate obiectele de care are nevoie şi nu cunoaşte decât în foarte mică măsură schimbul cu alte sate. în această perioadă se nasc rharii cuceritori. Statul pierde legătura organică pe care o avusese până atunci. Tribul, cu înrudirile sale de sânge, putuse să fie izgonit sau distrus, dar nu fărâmiţat. Nouile state, care sa ivesc acum. nu mai sunt decât simple conglomerate de asemenea sate. N'are importanţă, de acum înainte, dacă satul dintr'un stat trece într'alt stat. Satul nu suferă economiceşte decât foarte puţin prin asemenea schimbări, Deaceea vedem mari cuceritori, cari crează state imense îngrămădiri de asemenea sate autarhice, imperii care dispar tot atât de repede pe cât au fost create.
O altă urmare a acestei schimbări, — dela trib la sat — este şi forma corespunzătoare politică a despotiei, care se naşte în această epocă. în oarecare măsură ea se întâlneşte în Europa în veacul de mijloc, în epoca feudalismului; iar în forma sa cea mai caracteristică există şi astăzi în Asia. Despotia aceasta este bazată pe pulverizarea tuturor forţelor sociale. Individul nu mai reprezintă nimic. înfăşurat în domeniul strâmt al statului, el nu mai ştie ce se petrece în afară, nu mai există în stat altă legătură organică decât organizaţia clasei dominante. Astfel, clasa dominantă fiind singura organizaţie, nu i se poate opune nimic. Arbitrarul, despotismul nu mai cunosc margini.
Vedeţi cum toate aceste desfăşurări sunt strâns legate cu desvoltarea pe care o ia economia. Fiecare prefacere în sânul procesului de producţie are ca urmare o prefacere nu numai în relaţii dintre oameni, dintre diferitele clase şi categorii sociale, ci ,în'legătură strânsă cu această economie, se schimbă şi formele aşezămintelor politice omeneşti.
Legătura între economie şi partea materială a vieţii omeneşti este aceea pe care o putem înţelege în deobşte cel mai uşor. Mai grea este înţelegerea determinării dintre factorii spirituali, între felul de gândire de o parte şi între elementele materiale ale societăţii de alta.
Pentru a înţelege această legătură, să luăm pilda unei mari desfăşurări de idei — a Renaşterii, — şi să cercetăm, care au fost elementele materiale, care i-au dat naştere.
Dacă ne întrebăm, care a fost baza societăţii feudale, vom ajunge la concluzia de care vorbeam adineauri, că producţia ţărănească eră baza economiei în veacul de mijloc: un sat, sau mai multe — marca — alcătuia celula economică a acelei epoci. In cadrul acestei unităţi economice se produceau toate cele necesare traiului. Schimbul eră extrem de puţin desvoltat. Marca începuse cu proprietatea comună asupra celor mai multe dintre mijloacele de producţie. încetul cu încetul proprietatea comunistă a pămîn-tului arat pierise. Se mai păstrau încă vestigii de proprietate comunistă în legătură cu pădurea, păşunile şi apele. Societatea feudală e alcătuită din statul conglomerat de care vorbiam mai sus. Mai multe sate alcătuiesc regiunea asupra căreia comandă ducele sau principele, a cărui putere se reazimă în primul rând pe posedarea mijloacelor de producţie hotărâtoare în acea epocă şi anume a proprietăţii rurale. Cu cât eră cineva proprietar mai mare, cu atât mai mare îi era şi trecerea in acea epocă, iar monarhii nu sunt, de obiceiu, decât cei mai mari proprietari rurali. Nu exista pe vremea aceea o monarhie în sens modern, stăpână pe mijloacele de stat, ca pe vremea lui Ludovic al XlV-a, în care şeful statului să-şi tragă puterea din însăşi stăpânirea statului. De obiceiu monarhul eră slab în raport cu ceilalţi mari proprietari laolaltă, încât o coaliţie a lor putea mai totdeauna să-1 înfrângă.
în pulverizarea aceasta a societăţii în mici alcătuiri, care se răsboiau între ele, singurul element reprezentând o organizaţie mai vastă eră biserica romană. Ea îşi trăgea in primul rând puterea din faptul că eră cea mai mare proprietară. Proprietatea ei eră universală, căci în întreaga creştinătate avea moşii întinse. Dar ea îşi mai trăgea puterea şi din alt element. într'adevăr ea eră păstrătoarea tradiţiilor romane. Biserica romană nu eră numai cel mai mare proprietar, ci totodată şi reprezentantul unui mod de producţie superior; ea eră cea care învăţase pe barbarul german năvălitor plugăritul, ea eră sprijinitoarea negoţului, a meşteşugurilor, a oraşelor. Biserica, prin marea putere pe care i-o da proprietatea ei şi prin faptul că reprezenta un element de progres in acea societate, devine factorul hotărâtor, căruia nu i se poate opune nimic în veacul de mijloc. Ea ajunge să domine nu numai
278
279
viaţa materială a acestei societăţi, ci tot mai mult şi viaţa spirituală: în mănăstirile ei se păstrează ştiinţa cărţii, biserica este aceea care a dat statului în acea epocă toţi arhitecţii, pictorii, medicii, cărturarii în genere. Ea influenţează toate manifestările omeneşti din acea epocă: influenţează individul şi familia prin rolul ce-l joacă la naştere, la căsătorii, la moarte; influenţează statul îndeobşte, prin faptul că-i împrumută elementele de care are nevoie pentru conducerea sa; ea nu-i dă numai ştiutori de carte în general, ci şi funcţionari, ambasadori, într'un cuvânt pe toţi acei cari reprezintă funcţiile mari în stat. în legătură strânsă cîi rolul economic pe care-1 joacă în acea perioadă, înţelegem şi marea înrâurire pe care trebuia să o aibă biserica medievală.
Mai mult: din clipa în care întreaga creştinătate este ameninţată prin năvălirea popoarelor barbare, singurul care putea să se opună năvălirilor şi să apere creştinătatea, erâ scaunul papal al Romei, singura vasta organizaţie internaţională din acea epocă. într'adevăr, în lupta de apărare a creştinătăţii împotriva năvălirilor barbare, papalitatea atinge culmea puterii sale; ea este organizatoarea şi conducătoarea luptelor împotriva năvălirilor din afară; ea reuşeşte să câştige pe cei mai mulţi dintre barbari prin mijloacele cu care, după prăbuşirea imperiului roman, înfrânsese şi pe năvălitorii germani: silind pe barbari să treacă dela viaţa lor nomadă la plugă-rie şi creştinându-i, biserica romană reuşeşte să-i supuie.
Tot mai ameninţătoare devin însă la un moment dat populaţiile rămase nomade. în nord Normanzii, cari, în pornirile lor de piraţi păgânit ameninţau întreaga civilizaţie pe care o putuse păstra creştinătatea, iar la miazăzi Saracinii, cari năvălesc dinspre ţărmul african. Papalitatea supune pe Normanzi, îi transformă în vasali creştini ai ei şi, după ce îi domină complet, îi aruncă împotriva ameninţătorului Răsărit păgân. Contraofensiva aceasta nu era alta decât seria de lupte cunoscute în deobşte sub numele de cruciade.
După cum este şi firesc, în această desvoltare războinică, papalitatea devine un factor împotriva căruia nimeni nu mai poate să se ridice. Orice încercare de luptă împotriva papalităţii în acele împrejurări era menită dinainte să se prăbuşească fără succes. Şi atâta timp cât nu se nasc elemente economice noui, cari subminează această putere economică şi ideologică a papalităţii asistăm la supremaţia ei incontestată. '
în curând însă veacul de mijloc asistă o la prefacere economică foarte însemnată.
In jurul oraşelor se păstraseră şi până aci multe tradiţii vechi romane; negoţul între oraşele nordului şi Italia nu dispăruse niciodată cu totul. Prin anumite împrejurări istorice favorabile, unele
din aceste oraşe reuşesc să intre din nou in legături foarte strânse cu Orientul, care în acea perioadă erâ producătorul mărfurilor luxoase mult căutate de către barbarii feudali din Europa. Astfel renaşte comerţul mondial şi ia naştere un factor economic nou menit să revoluţioneze feudalismul. Europa feudală resimte tot mai mult nevoia produselor Orientului iar oraşele, care fac legătura între Orient şi Europa, cari deţin monopolul negoţului tot mai intens cu răsăritul, — în special cu Constantinopolul şi Egiptul, — devin purtătoarele unui nou mod de producţie.
Negoţul mondial aduce cu sine gospodăria bănească. Feudalul nu putea, în jurul castelului său, să producă articole de lux. El e nevoit să le cumpere dela negustori. Astfel asistăm nu numai la introducerea raporturilor de gospodărie bănească în oraşe, ci şi la prefacerea tot mai mare a agriculturii dintr'o gospodărie naturală, producătoare de bunuri de întrebuinţare, într'o agricultură producătoare de mărfuri. Feudalul are tot mai multă nevoie, — ca să beneficieze de noua putere, care naşte odată cu capitalul comercial— să fie stăpân pe izvoare de venituri băneşti şi deaceea revoluţionează agricultura. Exploatarea ţăranului devine din ce în ce mai mare şi — ca urmare a nouei stări de lucruri — asistăm la un dureros proces de proletarizare, de alungare a ţăranului de pe ogorul său, pentru ca să poată luă naştere păstoritul în mare, care să producă lâna necesară industriilor textile. Influenţa nouilor factori economici, care se nasc odată cu capitalul comercial se resimte nu numai în legătură directă şi strânsă cu producţia şi schimbul, ci şi cu diferitele manifestări de stat. Negustorul capitalist, atunci când se duce să facă negoţ în ţări depărtate, are interes să ştie că la spatele său stă o putere cât mai mare. Micii principi feudali nu-i pot da o autoritate suficientă pentru ca să poată face cu folos negoţ în Orientul depărtat. Deaceea vedem cum capitalul comercial şi nouile categorii sociale născute printr'însul, sprijină tot mai mult centralizarea statului şi introducerea monarhiei absolute, ajutând la crearea statului naţional de care aveau nevoie şi pentru asigurarea unei pieţe interne. Toate aceste schimbări se petrec în intimă împreunare cu desvoltarea economică, care are loc în legătură cu oraşele şi renaşterea comerţului mondial.
Nu se putea ca nouile categorii sociale, cari se iviseră, să nu fie silite să intre în luptă cu vechea societate feudală şi în primul rând cu biserica, reprezentanta cea mai caracteristică a acelei epoci. Intra'adevăr, în acea vreme asistăm la renaşterea spiritului laic: preocupările se îndreaptă tot mai mult spre necesităţile pur omeneşti; partea teologică a preocupărilor se şterge şi se înteţeşte lupta dintre biserică şi universităţile laice. Lupta împotriva bisericii erâ cu atât mai uşoară, cu cât de aci încolo oraşul, purtă-
280
281
torul capitalului comercial, devine totdeodată şi purtătorul progresului social; iar biserica, care până aci fusese un element de propăşire, devine tot mai mult o piedică a acesteia. Ea nu reprezintă numai feudalismul, şi deci un mod de producţie trecut, ci încetează de-a mai juca şi rolul de apărătoare a creştinătăţii împotriva răsăritului păgân. Rolul acesta îl joacă tot mai mult un alt factor: Ilabsburgii. De altfel, creştinătatea nu mai este ameninţată, in inima ei. in Europa centrală. Papalitatea, in consecinţă, nu mai este apărătoarea împotriva năvălirilor turceşti, care ameninţă în primul rând ţările dunărene. Ungaria, Polonia şi sudul german. Decăderea papalităţii in acea vreme merge atât de departe, încât până şi fondurile pe care biserica apuseană le strângea pentru a sprijini apărarea popoarelor clin orientul Europei împotriva Osmanliilor, le întrebuinţează pentru luxul papalităţii dela curtea clin Roma. Astfel lupta nouilor elemente capitaliste este uşurată mult. Forme noui de gândire iau naştere, mai ales in jurul republicilor comerciale din acea epocă. Acestea desgroapă, prin legătura strânsă pe care o au cu Orientul, tot mai multe clin vestigiile lumii şi gândirii elenice, în special rămăşiţele unei alte republici comerciale de pe vremuri, ale Atenei. Legătura directă cu trecutul Romei nu dispăruse niciodată complet în Italia. Prin aceste descoperiri noui, antichitatea ajunge tot mai cunoscută, iar formele ei de gândire corespund in mare măsură nouilor necesităţi ideologice ale claselor cărora le dase naştere negoţul capitalist mondial.
Dacă într'adevăr ideea ar fi aceea care hotărăşte formele de manifestare omenească, clacă într'adevăr ideea ar fi aceea care hotărăşte formele sociale în care convieţuiesc oamenii, ar fi trebuit ca odată cu renaşterea ideilor antichităţii, să asistăm şi la renaşterea acelei epoci, la renaşterea sclavagiului şi a întregii societăţi antice. Ce vedem însă.'
Dacă gânditorii acelei epoci împrumută forme de gândire ale antichităţii, asistăm şi la o selecţie pe care o fac in ideile trecutului: ei nu primesc din ideile lumii romane şi elenice decât părţile care corespund necesităţilor lor materiale, lepădându-se de partea pe care n'o pot întrebuinţa. Deaceea una din trăsăturile caracteristice ale umanismului este tocmai inconsecvenţa. Ideea naţională pe care o sprijină umanismul - pentru motivele arătate — este cu totul străină de preocupările lumii antice. Cu toate acestea umaniştii o sprijină mai departe, căci ea corespunde unei necesităţi a epocii lor. Tot asemenea asistăm la altă inconsecvenţă politică: aceşti mari admiratori ai vechilor republicani, ai lui Cicerone şi Demostene, sunt totdeodată sprijnitorii cei mai vajnici ai absolutismului, care în această epocă corespundea unei necesităţi a capitalului comercial. Umaniştii combat şi ironizează monarhia
absolută din acea vreme, dar niciodată ca instituţie, ci numai in persoana ce o reprezintă, iar idealul lor rămâne monarhia absolută, fireşte, o monarhie absolută, în capul căreia să se afle un prinţ umanist. Pentru acest prinţ umanist scrie Machiavel tratatul său de politică. Dar oricât ar fi monarhia în contrazicere cu formele gândirii antice, ea e sprijinită de umaniştii, cari roiesc în jurul tuturor curţilor regale.
In domeniul religiei, inconsecvenţa lor nu e mai puţin vădită: prin legătura strânsă cu ideologii antichităţii, umaniştii sunt păgâni. Cu toate acestea niciodată n'au mers atât de departe încât să se lepede oficial de catolicism şi nicăieri umanismul nu ajunge la o ruptură definitivă cu Roma. In lupta împotriva feudalismului, ei atacă şi instituţiile bisericeşti, dar numai în măsura în care atacă şi monarhia; ei lovesc numai persoana papei şi spiritul care domina în biserică. Idealul lor este să aibă nu numai un principe, ci şi un papă umanist.
Pricinile inconsecvenţei umanismului faţă de papalitate le aflăm tot în domeniul împrejurărilor economice din acea vreme.
Intr'adevăr, rolul papalităţii eră dublu în acea perioadă. Ca prinţi ai Romei şi ai domeniului lor italian, papii din acea epocă sunt sprijinitorii capitalismului italian născând, căci ei participă la toate beneficiile sale. Ei sunt aceia cari, in Italia, beneficiază de nouile forme capitaliste. Dar ei rămân totdeodată reprezentanţii feudalismului în restul lumii. Dacă în Italia ei sunt protectorii capitalismului comercial, în restul lumii ei rămân mai departe beneficiarii modului feudal de producţie. Proprietăţilor lor funciare şi relaţiile feudale vor căuta să le menţină în restul creştinătăţii, după ce le-au părăsit în Italia.
De sigur că situaţia în această privinţă nu eră aceeaş pretutindeni. Italia, de pildă, nu resimţise decât foarte puţin această exploatare feudală a Romei. Ea nu beneficiase numai de faptul că papii erau în Roma prinţi laici şi ajutau acasă la progresul economic capitalist, ci câştigă şi de pe urma papalităţii ca exploatatoare a creştinătăţii feudale. Din sumele fabuloase care se scurgeau în Italia, de pe urma exploatării şerbilor din Spania şi Germania, Franţa şi Ungaria, se împărtăşea întreaga populaţie italiană. Mai grea eră situaţia în Franţa şi Spania, de pildă, care nu beneficiau direct de exploatarea restului lumii creştine. Dar acolo papalitatea nu mai juca rolul hotărâtor din trecut, căci monarhia absolută se întărise in deajuns pentru a împiedică papalitatea să comercializeze toate funcţiile bisericeşti şi să monopolizeze beneficiile numai în folosul Romei. Acolo statul monarhic participa la toate beneficiile bisericii catolice, aşa încât în Franţa şi Spania umaniştii din acea epocă nu se ridică cu prea mare vehemenţă împotriva
282
283
papalităţii. Tendinţa acelor ţări nu este atât înlăturarea exploatării feudale a papalităţii, cât mai de grabă supunerea acestei papalităţi, pentru ca Franţa şi Spania să beneficieze, ca şi Italia, cât mai mult de pe urma exploatării restului creştinătăţii.
In Germania situaţia erâ cu totul alta. Germania, mai puţin înaintată, e ţinta celei mai nemiloase exploatări papale. Deaceea acolo asistăm la o luptă mult mai dârză şi intransigentă, care şi duce la ruptura definitivă cu Roma.
S'a spus că Reforma, care pecetlueşte ruptura aceasta, ar fi fost o simplă ceartă teologică între Roma şi monarhii germani. Noi găsim însă un substrat material şi la baza acestei lupte ideologice, într'adevăr, lucrurile erau atât de vizibile, încât chiar oamenii din acea epocă şi-au dat seama că, în esenţa sa, lupta între Roma şi Germania, că întreaga Reformă, este rezultatul unui conflict de interese materiale. Astfel Hutten la 1520, în « dialogul » în care vorbiâ de Roma, înfăţişează în modul următor conflictul Reformei între Germania exploatată şi Italia asupritoare:
«Priviţi hambarul lumii (Roma), in care se strânge tot ce se răpeşte in celelalte ţări. . . în mijlocul căruia se află viermele nesăţios, care înghite imense grămezi de rod, împreună cu nenumăraţi comeseni, cari întâi ne-au supt sângele, apoi ne-au ros carnea iar acum au ajuns la măduvă . . . Nu vor recurge sare Germanii la arme? . . . Lor le dăm aur, pe cheltuiala noastrăîşi întreţin cai, câini, catâri, metrese . . . Cu banii noştri îmbracă ei în purpură, îşi încing caii şi catârii cu aur, clădesc palate de marmoră ».
Vedeţi deci că şi contimporanii acelei epoci aveau în bună parte — cel puţin spiritele mai înaintate — conştiinţa, că este vorba de un conflict de interese materiale şi că Reforma nu erâ în fond decât oglindirea spirituală a acestui conflict material.
Astfel am văzut nu numai legătura care există între economie şi diferenţierile sociale, între economie şi desfăşurările politice, ci şi între economie şi felul de gândire al epocii corespunzătoare.
Dar se aduc marxismului obiecţiile cele mai felurite. Ni se spune, de pildă, că marxismul operează cu noţiuni fundamental greşite, că operează cu legi şi tendinţe de desvoltare socială, care, în realitate, fie că n'ar există de loc, fie că sunt atât de puţin cunoscute, încât pe baza lor nu se poate trage o încheiere certă. Prin aceasta adversarii marxismului se pun singuri în afară ştiinţei, căci ce alta este ştiinţa, decât cunoaşterea raporturilor necesare între fenomene? Atâta timp cât fenomenele unui domeniu apar atât de complexe încât această legătură necesară rămâne invizibilă, atâta timp cât fenomenele unui domeniu apar ca un rezultat al întâmplării şi al unei voinţe arbitrare, el rămâne în afara ştiinţei. Numai în măsura în care aceste fenomene pot fi puse în relaţie
284
între ele, ele intră în domeniul ştiinţii. Aci stă tocmai meritul cel mare al întemeietorilor socialismului ştiinţific: ei au ştiut, mai bine decât oricare dintre premergătorii lor, să ne înfăţişeze istoria ca un domeniu al fenomenelor necesare, ridicând sociologia la rangul unei ştiinţe.
De sigur că nu toate tendinţele şi legile de desvoltare istorică s'au dovedit perfect exacte. Dar aceasta este numai o dovadă că istoria, ca ştiinţă începătoare, n'a ajuns încă să opereze cu exactitatea matematicilor. Mai trebuie să ţinem seama şi de un alt element: teoria, in general, e nevoită să opereze cu abstracţii, să elimine părţile secundare şi trecătoare ale fenomenelor, pentru a reţine
' numai pe cele însemnate şi durabile. în acest fel nici o dată noţiunile
tu care operează ştiinţa nu corespund întocmai realităţii înconjurătoare. Aceasta se întâmplă şi cu marxismul: multe tendinţe cu care operează marxismul nu se manifestă în practică, fiind anihilate de către tendinţe şi legi de desvoltare contrarii şi nu mai puţin
! reale. Nu trebuie să deducem de aci, că primele nu există. Plane-
tele au tendinţa de-a se prăbuşi, în baza legii gravitaţiei, asupra soarelui. Din cauza legii forţei centrifugale, prima tendinţă e anihilată. Faptul că aceste două legi nu se manifestă decât ca simple
! tendinţe nu implică inexistenţa lor. Lucrul acesta se petrece şi în
societăţile omeneşti. De pildă, legea concentrării capitaliste, tăgăduită cel puţin în agricultură, nu se manifestă acolo, pentru că
i alte tendinţe o împiedică să se manifesteze. însă realitatea tendin-
ţei de concentrare nu poate fi tăgăduită.
Dealtfel, chiar atunci când aceste tendinţe, ca simple abstracţii, nu corespund aidoma unor fenomene reale din vieaţa de toate zilele, cunoaşterea lor este foarte necesară pentrucă în fond desfăşurarea
| socială nu e decât rezultanta acestor tendinţe. Ignorarea sau greşita
lor apreciere duce şi a şi dus la concluzii greşite. Acesta poate fi o greşeală a marxistului dar nu a marxismului, o greşeală a cercetătorului, dar nu a metodei de cercetare. Căci materialismul istoric este o minunată unealtă pentru cercetarea şi priceperea realită-
( ţilor sociale înconjurătoare, dar el nu poate' dispensă pe nimeni
de studiul realităţii şi nu trebuie privit ca o formulă magică, care prin ea însăş să deâ soluţii definitive.
Du pă cum ni se obiectează, că operăm cu tendinţe şi legi de desvoltare inexistente sau prea puţin cunoscute, se mai spune că, dacă avem meritul de a fi arătat însemnătatea factorilor economici, am neglijat factorii ideologici şi nu le-am acordat rolul pe care-1 au în realitate. Acesta mi se pare greşit. Nu trebuie să uităm situaţia în care a luat naştere marxismul şi anume lupta pe care a trebuit să o ducă dela început împotriva concepţiei idealiste dominante, în această luptă împotriva hegelianismului este oarecum fire-
i 285
p
sc şi să ia naştere o oarecare exagerare materialistă, după cum pentru'a îndreptă o vergea îndoită e necesar să o îndoim în sens invers.
Ceeace este cert, este că întemeietorii marxismului au fost conştienţi de această exagerare şi dovada o avem în scrisorile pe care le adresează adepţilor lor. Astfel, într'o scrisoare a lui Engels către Mehring, cu privire la lucrarea ultimului, intitulată Lessing-legendc,   primul  spune următoarele:
« Ai expus lucrurile principale în mod magistralşi convingător . . . Nu lipseşte decât un punct, dar care şi la Marx şi la mine nu este suficient relevat . . . Anume, noi am pus în primul rând, şi trebuia să punem, greutatea principală în deducerea concepţiilor politice, juridice si a celorlalte concepţii ideologice din elementele economiei ...»
Engels indică apoi, că a neglijat să arate modul, cum aceste concepţii odată ivite, devin la rândul lor factori activi, şi încheie: « Deoarece tăgăduim diferitelor sfere ideologice, care joacă un rol în istorie, o desvoltare istorică independentă, adversarii noştri afirmă că le-am tăgădui şi orice eficacitate istorică.
Aci găsim la baza concepţia vulgară şi antidialc etică a cauzei şi efectului ca două poluri opuse în mod absolut şi ignorarea efectului reciproc: ci uită că un element istoric, pe dată ce s'a născut din alte cauze, în ultimă instanţă de natură economică, reacţionează însuş de aci încolo asupra mediului, ba pdnăşi asupra propriei sale cauze ...» într'altă scrisoare, către Bloch, Engels scria următoarele: «După concepţia materialistă a istorici momentul, care hotărăşte în ultima instanţă istoria, este producţia şi reproducţia vieţii reale. Dacă cineva denaturează aceasta în sensul că elementul economic este singurul determinant, el transformă această propoziţie într'o frază abstractă, absurdă, care nu spune nimic.
Situaţia economică este temelia, dar elementele deosebite ale suprastructurii — formele politice ale luptei de clasă, constituţiile, formele juridice şi chiar şi reflexele ideologice ale acestor lupte, teoriile politice, juridice şi filozofice, concepţiile religioase ... — influenţează şi ele asupra desvoltării luptelor istorice şi în multe cazuri le determină în mod hotărâtor forma.
Există o înrâurire reciprocă a tuturor acestor momente, din care în definitiv, prin toată infinita serie a întâmplărilor, se impune în med necesar desvoltarea economică. Altfel aplicarea teoriei (marxiste) la o perioadă istorică oarecare ar fi mai uşoară decât rezolvirea unei ecuaţii simple de gradul întâiu ».
Vedeţi, aşa dar, că de aceste exagerări şi-au dat seama foarte bine chiar întemeietorii concepţiei marxiste.
Pentru a înfăţişă marxismul, nu putem să ne mărginim la cele câteva scurte definiţii pe care ni le-au dat Marx şi Engels asupra materialismului istoric, ci trebuie să ţinem seama de toată
286
literatura marxistă şi să vedem dacă da sau ba au fost neglijaţi acolo factorii ideologici. Astfel, cercetând cele mai multe dintre lucrările marxiste cunoscute, veţi vedea că rolul factorilor ideologici a fost ţinut în seamă. Astfel, pentru a înfăţişă care sunt originile creştinismului, Kautsky, de pildă, nu recurge numai la explicaţii din domeniul economiei, ci la întregul fel de gândire şi de simţire al antichităţii decadente şi ne înfăţişează credulitatea şi superstiţia din acea vreme, influenţa gândirii elene, a celei ebraice, tendinţele umaniste şi internaţionaliste din acea epocă, care toate înrâuresc asupra ivirii creştinismului. Pentru a ne înfăţişa un Toma Morus, Kautsky nu ne arată numai structura economică a feudalismului ci şi formele bisericeşti care domină viaţa spirituală a veacului de mijloc, iar Mehring ne arată dezvoltarea social-democraţiei germane in strânsă legătură cu filozofia clasică şi perioada absolutismului friderician în legătură cu literatura clasică. Aşa dar aci, unde concepţia materialismului se arată în aplicările ei, vedem că factorii ideologici n'au fost niciodată neglijaţi.
După cum marxismul ţine seama de factorii ideologici, el nu ignorează nici însemnătatea pe care o au personalităţile în desvoltarea istoriei. Ceeace deosebeşte concepţia materialistă de concepţia tradiţionalistă este faptul că prima nu se opreşte la individ. Pe când concepţia tradiţionalistă a istoriei vede în individ purtătorul procesului istoric, concepţia materialistă merge mai departe şi socoate că totalitatea indivizilor, massa celor cari participă la alcătuirea istoriei, trebuie să aibă o influenţă mai mare decât individul. De aceea marxismul analizează cauzele care pun în mişcare massele, precum şi situaţiile în care individualităţile mari pot să se manifeste cu succes. Aşa dar marxismul nu poate fi învinuit că nu concede personalităţii rolul pe care-i are în realitate. In literatura marxistă veţi află studii asupra lui Napoleon, Danton, Morus, Lessing, dar concepţia marxistă va înfăţişă victoria sau înfrângerea acestor oameni în legătură strânsă cu epoca în care au trăit şi în ultimă analiză cu condiţiile economice. Marxistul va înfăţişă'pe Danton ca pe un mare revoluţionar, care însă n'ar fi putut să răsvrătească massele într'o epocă în care feudalismul mai eră un factor de progres, după cum Napoleon n'ar fi putut să ajungă un mare cuceritor, dacă se năştea în epoca în care imperiul roman, săturat de cuceriri, nu mai ducea răsboaie.
Aşa dar concepţia materialistă nu consideră ca inexistentă influenţa personalităţii, dar pe câtă vreme concepţia tradiţionalistă vede in individ singurul factor hotărâtor in procesul istoric — şi numai faptele marilor individualităţi au fost păstrate în documentele scrise — noi mergem mai departe şi analizăm cauzele care
287
mişcă massele şi totalitatea indivizilor, cari condiţionează succesele individualităţilor puternice, fie chiar şi geniale.
Dacă am văzut care sunt în general ideile călăuzitoare ale marxismului, dacă, analizând istoria, am văzut cum acesta ni-o înfăţişează în cauzele sale determinante, nu trebuie să uităm că marxismul nu se mulţumeşte numai să contempleze lumea. în tezele sale asupra lui Feuerbach, Marx spune că filozofii de până la el n'au făcut decât să interpreteze lumea în mod diferit, pentru noi se pune însă şi problema de a o preface.
S'ar putea socoti că această coborire a filozofiei în cadrul luptelor de toate zilele este o depăşire a cadrului firesc al concepţiei istorice; în realitate aceasta este o dovadă de consecvenţă. Căci dacă istoria este rezultanta luptelor politice din trecut, nu e mai puţin adevărat, că luptele politice prezente reprezintă istoria viitorului în devenire. Departe de a fi deci o scădere, coborîrea filozofiei din lumea senină a ideilor în focul luptelor zilnice, unde se plămădeşte istoria, este dovada supremă a trăiniciei ei. Numai acelea din concepţiile istorice, care în focul luptelor de clase se dovedesc a fi un instrument folositor, vor fi păstrate, celelalte vor fi aruncate in muzeul ideilor perimate, precum arunci o spadă ruginită.
De altfel nici concepţia idealistă nu face altfel. Şi ea coboară în mijlocul luptelor zilnice. Având însă altă funcţie de îndeplinit, apărarea ordinei sociale existente dându-i un rol pasiv, ea îşi poate impune anumite forme de moderaţie, la care ţine foarte mult şi se poate da nu drept rezultat al unei ideologii de clasă, ci drept rezultat al gândirii în sine. Prin aceasta existenţa ideologiei de clasă nu pierde nimic din realitatea ei.
Am văzut cum, în situaţia specială de clasă, în care luptă împotriva feudalismului, burghezia erâ silită să accepte concepţia materialistă. Cum în situaţie de clasă din perioada restauraţiei, ea este împinsă să introducă în istorie noţiunea de evoluţie. In situaţia de clasă, în care se află astăzi, ca clasă dominantă, veţi înţelege că ea nu poate să ducă noţiunea de evoluţie pînă la ultimele ei consecinţe. într'adevăr, dacă burghezia ar recunoaşte societăţii actuale caracterul efemer al epocii sclavagiste, dacă i-ar recunoaşte caracterul vremelnic al feudalismului, ar trebui să recunoască prin aceasta şi fatala ei prăbuşire de mâine. Dar acesta este un lucru pe care nu 1-a recunoscut în cursul istoriei nici o clasă dominantă şi burghezia nu poate să facă excepţie. Singur proletariatul, ca o clasă care tinde spre prefacerea radicală a societăţii existente putea să meargă pînă la ultimele consecinţe ale istoriei de evoluţie şi a şi mers.
într'adevăr, in geniala analiză pe care o face Marx societăţii actuale, analiză pe care în Preambulul programului dela Erfurt
288
Kautsky o sintetizează în mod lapidar, ne sunt înfăţişate tendinţele de desvoltare, care se manifestă în societatea actuală şi care duc în mod necesar spre societatea socialistă.
Acolo ni se arată că mica întreprindere decade. Aceasta aduce cu sine pe deoparte despărţirea lucrătorului de mijloacele-sale de producţie, proletarizarea sa, pe de alta monopolizarea mijloacelor de producţie de către un număr tot mai mic de magnaţi ai capitalului. Paralel cu această monopolizare asistăm la biruinţa tot mai accentuată a marilor exploatări şi la un spor imens al productivităţii. Beneficiile acestei desvoltări sunt toate, sau mai toate, monopolizate de acei tari deţin mijloacele de producţie. Pentru proletariat, schimbarea aceasta nu aduce cu sine decât un spor de nesiguranţă în viaţă, un spor al degradării — spune programul din Erfurt — al apăsării politice şi al exploatării. Dar odată cu această desvoltare proletariatul creşte ca număr, el resimte tot mai profund antagonismul în care se află faţă de burghezie, lupta de clasă ajunge tot mai intensă şi societatea tinde să se separe tot mai mult în două mari tabere duşmane: pe de o parte proletariatul exploatat, pe de alta burghezia exploatatoare 1.
In această societate, frământată de antagonisme de clasă, se ivesc — în mod periodic, spune Marx, — crize economice cu tendinţa de a deveni cronice, care sguduie întreaga societate. Aceste crize dovedesc că forţele productive au ajuns astăzi la un grad de desvoltare, care nu se mai poate împăca cu formele proprietăţii individuale. Din această ivire periodică a crizelor se înfăţişează, în mod tot mai limpede, necesitatea transformării mijloacelor de producţie din proprietate privată în proprietate socială. Singurul purtător al acestui proces de transformare este proletariatul, căci toate celelalte categorii sociale se opresc în pragul proprietăţii individuale.
Lupta, pe care o duce proletariatul pentru trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea individuală în cea socială, devine în mod necesar o luptă politică, deoarece socializarea nu e posibilă decât cu ajutorul şi după cucerirea puterii politice. Rostul social-democraţiei, partidul de clasă al proletariatului, nu e altul decât acela de a da mai multă conştiinţă acestei lupte, de a introduce unitate, de a scoate neîncetat în relief ţelul final al acestei lupte, a cărei victorie nu poate fi asigurată decât prin colaborarea proletariatului din toate ţările.
Acestea ar fi, pe scurt, tendinţele pe care ni le înfăţişează Marx ca legi de desvoltare ale societăţii capitaliste.
Vedem de aci că socialismul nu ne este înfăţişat ca realizarea unui concept etic, ca obiectivizarea unei idei abstracte de dreptate sau egalitate, ci ca un rezultat necesar al desvoltării economice.
289
Economia este aceea care creează elementele materiale, care fac posibilă o societate nouă ; ea dă naştere şi claselor care au interesul să realizeze această transformare. Toate acestea se desfăşoară cu puterea unei legi naturale. Veţi înţelege tăria pe care a imprimat-o o astfel de ideologie unei clase aflate în luptă împotriva tuturor puterilor dominante. De aceea nu trebuie să ne mirăm dacă mai toate tendinţele — pe care le-am expus pe scurt — au fost contestate de purtătorii de cuvânt ai ideologiei burgheze.
Astfel s'a contestat, în primul rând, că superioritatea marilor întreprinderi ar fi atât de covârşitoare pe cât o afirmăm noi. Dacă adversarii marxismului ar avea dreptate în acest punct socialismul s'ar dovedi irealizabil. Pentru ca procesul de producţie modern să poată fi condus dintr'un punct central şi după un plan raţional, este necesar ca el să se fi concentrat în cât mai puţine mari exploatări. Un aparat de producţie, fărâmiţat în milioane şi milioane de gospodării private, nu poate fi socializat. Dacă am admite deci această obiecţie, după care procesul de concentrare nu are loc, ar însemnă să admitem implicit că socialismul, cel puţin în forma preconizată de marxism, este irealizabil.
Desigur, sunt şi ideologi, cari văd posibilitatea unei emancipări pe calea unei societăţi în care temelia să fie alcătuită de mica întreprindere. Nu numai poporaniştii, dar şi unii socialişti socot aceasta cu putinţă. Insă un asemenea deziderat stă în completă contrazicere nu numai cu marxismul, ci şi cu necesităţile omului modern în general. într'adevăr, în mod conştient sau nu, din momentul ce se fac adepţii unei societăţi, care se sprijină pe mica întreprindere, ideologii aceştia renunţă la toate cuceririle societăţii moderne, la artă şi ştiinţă. Numai în cadrul unei societăţi, care se bizuie pe marea întreprindere, este posibilă o formă de convieţuire superioară celei moderne. Dacă s'ar dovedi că singur capitalismul poate să se împace cu progresele tehnicii moderne, socialismul s'ar dovedi a fi o utopie. Socialismul se împacă însă cu marea exploatare, care reprezintă chiar una din condiţiile sale de înfăptuire.
In genere nici nu se contestă, în mod absolut, de către cei mai serioşi dintre adversarii noştri, superioritatea vădită a marei întreprinderi. Cei mai mulţi se mărginesc să tăgăduiască, că progresele ei ar fi atât de accelerate, pe cât am afirmat-o noi. Aceasta, în definitiv, nu schimbă nimic din direcţia desvoltării sociale. Biruinţa marei exploatări poate avea loc mai încet sau mai repede. Cert este că superioritatea ei există chiar şi în domeniul agriculturii, unde a fost cel mai des contestată. Nu se poate tăgădui superioritatea tehnică a marei exploatări agricole. Desigur că astăzi, graţie o nor factori vremelnici pe care nu-i pot analiză aci în amănunte, micile
întreprinderi reuşesc să se menţină în agricultură. Ele îşi menţin poziţiile, dar nu înfrâng marea exploatare.
Dar fenomenul acesta, adus ca argument hotărîtor, nu se petrece numai in domeniul agriculturii, ci şi în alte ramuri de producţie, ceeace de altfel este foarte logic: pentru ca marea exploatare să poată luă naştere, pentru ca maşinismul să poată înlocui cu succes munca manuală, este nevoie ca procesul de producţie să fi ajuns la un mare grad de diviziune a muncii. Fiecare operaţie trebuie să fi fost simplificată îndeajuns, înainte ca ea să poată fi îndeplinită de maşină. Aceasta este cazul în cele mai multe ramuri de producţie, dar nu în toate. Nimeni nu poate — bizuindu-se pe aceasta — să conteste superioritatea marei exploatări, ci cel mult se poate spune: în anumite ramuri de producţie nu s'a ajuns la un grad suficient de progres, pentru ca marea exploatare să poată începe calea ei de desvoltare. In aprecierea acestei probleme este hotărâtor faptul că nici agricultura, nici anumite alte ramuri de producţie, cum sunt meşteşugurile artistice, nu alcătuiesc temelia societăţii moderne; iar în ramurile de producţie pe care se sprijină în primul rând societatea modernă, superioritatea marei întreprinderi este sdro-bitoare. Nimeni nu contestă superioritatea marei exploatări în industria metalurgică sau textilă, în industria extractiva sau în aceea a transporturilor, căci Stinnes şi Castiglione, Urquardt şi Rockfeller au grija s'o dovedească zilnic. A tăgădui cu toate acestea supremaţia marei exploatări, pe baza unor considerente ca cele de mai sus, înseamnă a recurge la un simplu subterfugiu, căci, după cum nu se poate tăgădui Angliei caracterul capitalist, pentrucă în regatul insular se mai menţin vestigii de proprietate feudală, tot astfel nu se poate contesta superioritatea marei exploatări asupra celei mici, pe baza faptului că in anumite ramuri de producţie, de o însemnătate secundară, munca manuală şi micile întreprinderi se menţin cu succes.
Deasemenea, se contestă exactitatea afirmaţiilor marxiste în privinţa crizelor. Din capul locului trebuie să facem o deosebire între criza propriu zisă deoparte, iar de alta caracterul ei de periodicitate şi tendinţa ei de a deveni cronică. Criza ca atare nu poate fi contestată6 ea este un fenomen legat în mod indisolubil de felul capitalist de producţie. Căci ce este acest proces de producţie alta decât acoperirea necesităţilor sociale prin producători privaţi, independenţi unii de alţii, cari îşi reglementează producţia după factori de apreciere subiectivi şi nu se întemeiază pe nici o dată certă. Din moment ce producţia capitalistului e mai mică decât necesităţile sociale, cresc preţurile. El este astfel îmboldit să sporească producţia, pentru a putea acoperi cererea. Pe dată ce producţia este mai mare decât consumul, mărfurile nu se mai pot
290
291
desface, — încep să scadă preţurile — şi astfel intervine criza. Legea pe care ne-o prezintă liberalismul economic ca regulator al societăţii capitaliste, legea ofertei şi a cererii, nu este altceva decât criza de care vorbim noi. « Regulatorul » acesta idilic înseamnă în realitate faliment, lipsă de lucru şi mizerie pentru zeci de milioane de oameni. în zilele noastre bântuie cu furie o criză asemănătoare şi e greu să se conteste realitatea unui fenomen, ale cărui manifestări se petrec sub ochii noştri.
Fapt este că în ultimele decenii s'au vădit anumite tendinţe, care fac să nu mai putem afirmă cu aceeaş tărie caracterul periodicităţii crizelor şi tendinţa lor de-a deveni cronice. Dar aceasta nu schimbă nimic din economia generală a marxismului. N'are importanţă dacă criza se iveşte la 15, 18 sau 25 de ani, dacă se repetă în mod periodic, sau dacă izbucneşte spontan. Urmările ei sunt în toate cazurile aceleaşi. Aşa dar şi în privinţa crizelor putem menţine concluziile la care a ajuns Marx şi să repetăm cu el, că singurul regulator al societăţii capitaliste este catastrofa.
O altă obiecţie care ni se aduce foarte des, este şi aceea în legătură cu aşa numita terorie a degenerării, «Verelendungstheorie », nume pe care l-au dat adversarii şi nu noi acestei teorii.
Am văzut că în programul din Erfurth se afirmă că societatea capitalistă are tendinţa să degradeze tot mai mult proletariatul. Ni s'a obiectat însă de către adversari, că in desvoltarea ultimelolr decenii, proletariatul s'a ridicat dintr'o situaţie din cele mai grele şi a ajuns la un nivel de traiu cu mult superior celui de acum trei sferturi de veac.
Dacă am cerceta cărţile albastre, anchetele oficiale făcute pe la jumătatea veacului trecut de inspectorii industriali ai guvernului britanic, am vedea, că situaţia proletariatului de atunci eră îngrozitoare. Se lucrau 18 — 20 de ore zilnic, în condiţii absolut neigienice, fără măsuri de apărare împotriva accidentelor. Femeile şi copiii lucrau laolaltă cu bărbaţii vârstnici, fără deosebire. In mine se întâlneau copii de 6,5 şi chiar 4 ani îndeplinind munca cea mai istovitoare. Tineri de 17 — 18 ani nu ştiau cât fac două şi cu două, nu auziseră niciodată de Nelson. întrebaţi cine a fost Cristos asemenea tineri au răspuns că a fost un rege de de mult din Londra.
Dacă comparăm situaţia acelei muncitorimi cu aceea a proletariatului de astăzi, nimeni nu poate tăgădui deosebirea mare dintre trecut şi prezentul, care a dus fără doar şi poate la o mare ridicare a nivelului de traiu material, intelectual şi moral al proletariatului. Dar noi nici nu negăm această evoluţie, ci tăgăduim numai că această desvoltare a fost rezultanta unor tendinţe inerente capitalismului. Atât tăgăduim. Rezultatele reale ale prezentului le vedem, dar socotim că ele sunt datorite luptei duse împotriva capitalismu-
292
lui, iar nu influenţei capitalismului. într-adevăr, la un moment dat al desvoltării, proletariatul începe să se organizeze şi reuşeşte astfel să anihileze tendinţele de degradare ale capitalismului. Tendinţa aceasta capitalistă se menţine însă şi dovada cea mai bună o avem astăzi sub ochii noş.tri: ori unde slăbeşte puterea organizaţiilor clasei muncitoare, ori unde ea pierde din puterea care i-a asigurat anumite cuceriri, clasa capitalistă smulge proletariatului exact atât înapoi cât a pierdut acesta din puterea sa. Vedeţi ce se petrece astăzi în Bavaria, Ungaria, Italia. Pretutindeni unde organizaţia proletară slăbeşte, i se smulg cuceririle obţinute în trecut.
De altfel socialismul îşi aşteaptă realizarea dela ridicarea nivelului de traiu al proletariatului. Dacă noi am afirmă că muncitorimea nu se poate ridică în cadrul societăţii actuale, că nivelul ei trebuie să scadă, aceasta ar însemnă implicit că socialismul va fi irealizabil, căci el nu poate fi rezultatul exploziei spontane a unor masse flămânde şi desnădăjduite, ci opera chibzuită, îndelung pregătită şi realizată în curs de decenii, de către o clasă muncitoare ajunsă la putere nu numai prin număr, ci şi în temeiul superiorităţii ei intelectuale şi morale.
Dar mai presus de obiecţiile aduse superiorităţii marei exploatări, crizelor sau degenerării — argumente împotriva socialismului ajunse clasice — ni se aduce azi un argument hotărîtor: Rusia sovietică. Bolşevismul, credinţgle şi metodele sale sunt indentificate cu marxismul, iar rezultatele sale practice ne sunt înfăţişate ca o supremă dovadă a utopiei socialiste.
Asemenea încercare trebuie s'o respingem cu hotărîre, şi Domniile voastre, după cele expuse de mine până aci, veţi înţelege pentru ce. într'adevăr v'am înfăţişat ca idee fundamentală a marxismului, aceea, că economia este factorul care determină nu numai viaţa materială a societăţii, ci şi pe cea spirituală, că realizarea asocialismului este condiţionată de nenumărate condiţii, de desvoltarea marei industrii, de ridicarea proletariatului, într-un cuvânt de desv oltarea modului capitalist de producere cu toate urmările sale.
Ce este oare bolşevismul rus alta, cu încercarea sa de a trece deadreptul din plină barbarie feudală la socialism, decât o tăgăduire a marxismului ? Cum poate cineva să identifice socialismul ştiinţific, mişcare şi ideologie rezultată din desvoltarea marei industrii, cu o revoluţie socială izvorâtă din nevoile agriculturii şi ale ţărănimii? însuş falimentul practic al bolşevismului cu grandioasa sa încercare de a violenta legile economiei şi cu falimentul la care acesta a dus în mod necesar, sunt o supremă confirmare a ideii fundamentale a marxismului.
293
Dar ni se obiectează: cum să nu luăm bolşevismul drept doctrină marxistă, când el însuş ni se prezintă ca atare? Când el însuş se afirmă singurul reprzentant al marxismului nefalsificat ? Şi când se ştie că elementul determinant al mişcării bolşevicii l-au alcătuit, cel puţin la început, muncitorii dela oraşe, iar idealul lor a fost realizarea   socialismului   integral ?
Totuş nimic mai firesc decât acest rol al proletariatului industrial rus şi travestirea ideologiei sale primitive în formele socialismului marxist. Dacă cercetăm revoluţiile burgheze din Anglia şi Franţa — vom vedea că şi acolo trecerea dela feudalism la capitalism nu a fost opera burgheziei singure, ci rezultatul unei alianţe a acesteia cu elementele plebee revoluţionare, care reprezentând elementul cel mai radical, smulg la un moment dat conducerea mişcării din mâinile burgheziei, tind să treacă dincolo de cadrul revoluţiei pur burgheze, pentru ca apoi, sub presiunea împrejurărilor economice înapoiate, să se prăbuşească spre a cedă din nou locul burgheziei.
Yeomenrya engleză, ironsizii din armata lui Cromwell, sansculoţii, jacobinii, plebea orăşenească înarmată, încearcă să întroneze prin dictatură dreptul lui Hristos pe pământ în veacul al 17-lea, iar în cel de-al 18-lea libertatea, fraternitatea, egalitatea. Acelaş lucru se petrece şi în Rusia. Mişcarea burgheziei pentru a răsturnă feudalismul atrage pe primul plan nu numai imensa majoritate a ţăranului înfometat de pământ, ci şi pătura cea mai energică a populaţiei orăşeneşti: proletariatul. într'adevăr, dacă in veacul al 17-lea elementul cel mai radical îl reprezintă ţărănimea mijlocaşă, în veacul al 18-lea meşteşugarii foburgurilor pariziene dau revoluţiei franceze elanul pe care îl cunoaşteţi, iar în revoluţia burgheză rusă, petrecută sub ochii noştri, în veacul al 20-lea, după ivirea marei industrii, nimic mai firesc decât înlocuirea yeomenryei engleze şi a jacobinilor parizieni, prin proletariatul din Petrograd. Iar după cum nu ne miră că elementul ţărănesc din armatele lui Cromwell îmbracă aspiraţiile sale în forma gândirii bisericeşti, iar mica burghezie pariziană se drapează cu ideologia enciclope-diştilor, nu trebuie să ne mire nici faptul că proletariatul rus adoptă formele gindirii socialiste şi incă mai puţin faptul că dintre concepţiile socialiste, bolşevismul adoptă — dacă nu ca fond, cel puţin ca terminologie — pe cea mai desăvîrşită, pe cea dominantă: doctrină marxistă.
Nu din orientul înapoiat, ci din apusul industrial aşteptăm noi realizarea socialismului. Acolo unde majoritatea populaţiei s'a grămădit în oraşe, unde majoritatea locuitorilor o alcătueşte proletariatul, unde organizaţiile sale economice şi politice sunt cele mai  puternice  şi  dispută  întâietatea tuturor celorlalte partide
laolaltă, acolo unde productivitatea muncii a sporit enorm şi concentraţia capitalistă a atins un grâd înalt, care îngăduie conducerea producţiei după un plan central, unde clasa muncitoare, educată şi disciplinată prin lupte de mai multe generaţii, a atins un nivel intelectual îndeajuns de ridicat spre a face faţă tuturor problemelor pe care le pune viaţa atât de complexă şi delicată a societăţii moderne aceluia care deţine cârma statului, acolo va trebui să ia naştere socialismul.
Dar cei mai mulţi dintre aceia, cari nu participă direct la lupta proletariatului, se cutremură de groază la ideea comunismului de mâine, pe care chiar atunci când ajung să-1 recunoască drept forma inevitabilă a societăţii viitoare, îl consideră ca o întoarcere la aceea ce purtătorul de cuvînt al liberalismului economic a numit treapta cea mai de jos a omenirii, la începuturile ei de sălbătăcie.
Şi totuşi ! Cercetând în mod fugar icoana desvoltării aşezămintelor omeneşti vom vedea cum în domeniul politic această evoluţie a şi avut loc sau e pe cale de înfăptuire. într'adevăr, omenirea primitivă cunoaşte democraţia desăvîrşită: adunarea populară a tuturor membrilor colectivităţii deţine direct toate puterile. In faza de desvoltare în care se mai aflau năvălitorii germani, când năruiau imperiul roman, democraţia mai erâ temelia aşezărilor lor. Adunarea populară eră deţinătoarea suverană a tuturor puterilor tribului, în cadrul gintei, cu înrudiri de sânge, domnea asemenea democraţia deplină, iar rarele funcţii — precum principele în timp de răsboiu — erau toate elective. Cu trecerea la plugărie democraţia piere în stat: funcţiile de căpetenie trec în mâna nobililor feudali şi a preoţilor. Numai in cadrul îngust al satului se mai menţine o rămăşiţă de democraţie locală. Odată cu ivirea monarhiei absolutiste şi a biurocraţiei ei, se sting mai pretutindeni şi cele din urmă rămăşiţe ale democraţiei primitive. Desvoltarea aceasta a fost necesară şi numai prin abdicarea dela formele primitive ale democraţiei s'a putut ajunge la progresele de azi. Insă nici concentrarea întregii puteri în mâinile autocratului central şi ale biurocraţiei sale nu a fost veşnică. Pe dată ce condiţiile necesare sunt date, massele populare smulg din nou, una câte una, vechile libertăţi şi drepturi. Sistemul reprezentativ elecliv câştigă tot mai mult teren. Se democratizează tot mai mult pe lângă puterea legiuitoare şi cea executivă: ea e smulsă tot mai mult din mâna statului şi înapoiată sub formă de autonomie regională şi locală în mâinile poporului. In Anglia — unde formele democraţiei moderne sunt cele mai înaintate — asistăm la biruinţa tot mai mare nu numai a autoadministrăm, ci şi a auto-guvernării, a self-governmentului, la o înlocuire tot mai pronunţată a biurocraţiei prin participarea directă şi imediată  a  cetăţenilor.  Ce  alta   reprezintă self-governmentul
294
295
englez, care e cu mult mai cuprinzător decât auto-administraţia, căci implică nu numai executarea legilor parlamentului central, ci şi puteri legiuitoare şi judecătoreşti proprii ale comunei, districtului şi comitatului autonom, decât reînvierea, sub forme moderne, a democraţiei primitive.
Şi credeţi D-v., că un feudal din epoca lui Ludovic al XIV, crescut în ideile timpului său, s'ar fi cutremurat mai puţin la ideia unei societăţi în care puterile, în loc de a fi concentrate în mâna Regelui Soare, s'ar afla pulverizate în mâna milioanelor de indivizi, alcătuind poporul şi prefăcuţi din umil obiect în subiect conştient al politicii ? Desigur că groaza ar fi fost aceeaş, şi totuş cine ar putea, pe simpla bază a unor asemănări exterioare, să identifice tribul primitiv german, cu democraţia anglo-saxonă modernă, ale cărei forme de manifestare sunt atât de străine spiritului nostru, încât nu găsim pentru ele nici cuvântul care să le redea şi nici măcar o noţiune  juridică corespunzătoarei'
Pentru ce ne-ar miră mai degrabă asemenea evoluţie, dacă în loc de a se petrece în domeniul politicii s-ar petrece în acela al econ miei ?
Comunismul primitiv a dispărut, ca şi democraţia primitivă pentrucă înlăturarea sa a fost necesară progresului. în clipa în care ajunse o piedică a desvoltării, el a trebuit să piară. Odată cu sporirea productivităţii în colectivităţile primitive, odată cu începerea schimbului între producători, introducerea proprietăţii private, care singură corespunde producerii de mărfuri, de bunuri pentru schimb, a fost necesară. Tot atât de necesar a fost ca zeci şi sute de robi să muncească pentru ca din prisosul muncii lor să se poată întreţine şi desvoltâ în răgaz, în afară de orice preocupări şi griji materiale, un Aristotel. Zeci şi sute de mii de şerbi au trebuit să se istovească, pentrucă în jurul castelului medieval trubadurul să găsească prilej şi imbold pentru poemele sale, pentrucă în jurul curţii regeşti artele frumoase să poată progresă. Zeci de milioane de proletari au trebuit să îndure lanţurile sclaviei moderne ale salariatului, pentrucă societatea de astăzi să ajungă la cuceririle minunate ale ştiinţei moderne. Fiecare dintre aceste etape a reprezentat un progres, fiecare dintre ele a însemnat o lărgire a cadrului celor cari participau la cuceririle spiritului uman. Azi productivitatea a ajuns atât de mare încât e dată putinţa unei societăţi în care să cadă ultimul privilegiu şi întreaga colectivitate omenească, deservită de robii de oţel ai tehnicii moderne, să participe ca egali în domeniul economiei, după cum a şi ajuns să participe ca egali în domeniul politicii. Căci, după cum o spune cu drept cuvânt Kautsky, socialismul nu înseamnă altceva decât transplantarea democraţiei din domeniu] politicii în acela al economiei.
296
Am văzut cum unealta a dat omului putinţa să se despartă de restul lumii animale, să se smulgă de sub imperiul imediat al legilor naturii, şi, stăpân pe tehnică, să-şi croiască drumul spre civilizaţia modernă. Dar unealta, precum toţi marii protectori, a ajuns să pună ea stăpînire pe om. in cursul dezvoltării sociale omul a pierdut tot mai mult dominaţia asupra procesului de producere, care — rămas cu atât mai neînţeles cu cât se complicau mai mult formele sociale, cărora le dădea naştere — a dus la formele producerii anarhice de mărfuri de azi, cu toate rezultatele pe care le cunoaştem. Dar societatea modernă, sfâşiată de lupte de clasă şi însângerată de catastrofe, se apropie tot mai mult de clipa în care omenirea, punând din nou stăpânire pe procesul de producere, va redeveni stăpâna propriilor ei destine.
în ziua în care aceasta se va fi realizat, omenirea va putea sărbători cea mai falnică dintre biruinţele ei.
1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
1 Dacă în cele ce urmează nu am insistat asupra luptei de clasă, — deşi ea alcătuieşte piatra unghiulară a activităţii practice a socialdemocraţie aceasta se datoreşte faptului că dintre subiectele anunţate de către l.S.R. făcea parte şi « Lupta de clasă», pe care urma s'o trateze pe larg Ilie Moscovici, asupra conferinţei căruia am ţinut să nu încalc cu nimic.
i
NICOLAE PETRESCU
Anarhismul
1. INTRODUCERE
S'a expus dela această tribună doctrinele diferitelor partide şi curente politice. Fiecare din aceste doctrine reprezintă fie interesele unei anumite clase sociale, fie aspiraţiunile unei întregi societăţi, fie idealul omenirii în timpul de faţă. Cu alte cuvinte, doctrina avea la bază concepţiuni elaborate in conformitate cu nevoile care iau naştere din însăş realitatea socială.
In expunerea anarhismului, — trebuie să spunem dela început, — nu vom întâlni această conformitate cu realitatea. Mai întâiu anarhismul nu reprezintă nici o clasă socială, fiindcă desfiinţează, cum vom vedea, orice diferenţiere socială. Apoi anarhismul nu reprezintă nici aspiraţiunile unei anumite societăţi încadrată într-un Stat naţional, fiindcă nu recunoaşte autoritatea Statului. In sfârşit, anarhismul, deşi pretinde a reprezintă binele omenirii, nu urmăreşte un ideal definit cu privire la progresul societăţii.
Anticipăm aceste caracterizări, pentru a face legătura între anarhism şi celelalte doctrine politice. Faptul de ţinut in minte este că nu există o doctrină a anarhismului în acelaş sens ca o doc-drină a unei clase sociale, a unei societăţi sau a unui ideal social. Aceasta se explică, bine înţeles, dacă ne amintim că doctrina implică gândirea organizată şi oarecare tradiţie în aplicarea reformelor sociale, două puncte, pe care anarhismul le neagă prin definiţie.
In adevăr, care este esenţa anarhismului, ca doctrină ? O teorie care desfiinţează Statul, adică tocmai elementul organizator al societăţii: o teorie care nu recunoaşte nici o autoritate în afară
de aceea a conştiinţei individuale; o teorie care neagă ordinea determinată de legi şi convenţiuni.
Există două feluri de anarhism, dacă ţinem seama de înţelesul etimologic al cuvântului1: anarhism ca atitudine individuală, şi anarhism ca doctrină politică. Cel dintâiu este o poziţie pe care fiecare individ o ia din timp în timp, şi o ia cu atât mai des cu cât posedă o personalitate mai puternică. Reacţiunea individului in contra mediului este o atitudine anarhică în sensul că se îndreaptă mai mult sau mai puţin împotriva autorităţii colective. Dar manifestarea individualităţii inovează condiţiuni şi concepţiuni numai pe cale sugestiunii. Efectul ei asupra societăţii se reduce de fapt la o influenţă care se impune fără mijloace violente. Aşâ, toate personalităţile' mari in artă, ştiinţă, filozofie şi religie exercită o influenţă anarhică, adică o influenţă în contra ordinei existente şi a valorilor în curs.
Dar un astfel de anarhism nu ne poate interesă aici, fiindcă el nu se referă direct la problemele sociale.
2. TEORIA ANARHISMULUI
Să cercetăm anarhismul politic, să vedem întrucât el poate fi numit o doctrină. Mai întâiu anarhismul pune problema individului faţă de societate, o problemă pe care nimeni nu o poate negă sau ignoră. Individualul şi socialul sunt termeni corelativi în realitatea socială, dar pentru teoreticianii anarhismului ei sunt termeni contradictorii. Deaici naşte caracterul excentric al anarhismului. Aceasta se vede clar din opoziţia pe care o ia anarhismul faţă de socialism.
In contradicţie cu socialismul, care reprezintă atât în economie cât şi în politică un sistem colectiv, anarhismul reprezintă un sistem individualist prin excelenţă. In locul forţei de drept necesară pentru menţinerea societăţii, anarhismul susţine că societatea poate trăi fără nici o forţă şi fără nici o constrângere juridică. Deşi ambele doctrine izvorăsc din aceeaş concepţie a dreptului natural totuş fiecare se deosebeşte în privinţa libertăţii omului în societate. Socialismul susţine că binele societăţii cere o stăvilire cât mai severă a libertăţii individuale în folosul comunităţii şi o regulare colectivă a procesului de producţie, pe când anarhismul se ridică în contra oricărei intervenţii colective şi oricărei limitări a libertăţii individuale. într'un cuvânt anarhismul reprezintă sistemul celei mai largi libertăţi omeneşti posibile sau un fel de liberalism  dus la extrem 2.
■298
299
La baza concepţiei anarhismului se află, aşadar, convingerea că numai din libertatea deplină a indivizilor poate naşte o armonie politică şi socială; că orice intervenţie autoritară asupra libertăţii face pe individ mai puţin productiv în societate; că orice întreprindere trebuie să se facă de voie bună, în înţelegere comună cu fiecare individ, dar cu posibilitatea de a disolvâ contractul oricând, dacă nu mai există aceeaş voinţă din toate părţile; că cea mai potrivită viaţă socială este aceea care nu prezintă nici un fel de coerciune, nici o lege, nici un stăpân. Cu alte cuvinte, toţi oamenii sunt liberi să facă ce voesc in limita conştiinţei lor individuale.
Se înţelege dela sine că în astfel de condiţiuni Statul nu mai are ce căută; că legile şi sancţiunile nu mai au nici un rost; că orice ordine legală dispare în faţa libertăţii infinite a individului.
Starea de lucruri pe care o proclamă astfel anarhismul este în contradicţie cu tot ce numim noi civilizaţie, cu o mică excepţie poate, anume aceea a proprietăţii individuale, pe care uneori nu numai că o afirmă, dar o extinde şi în ceeace priveşte relaţiile individului faţă de societate, în sensul că individul nu recunoaşte a fi dependinţe de societate, ci se consideră  de sine stătător.
Ar părea că anrahismul este nu numai antisocial, ci şi anti-moral, căci nu este moral a nesocoti drepturile celorlalţi oameni pentru a-ţi afirmă egoismul fără nici o limită. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că anarhismul naşte ca orice teorie socială, dintr'un motiv etic. Nevoia unei îmbunătăţiri, credinţa în realizarea fericirii, convingerea că toate vor merge mai bine dacă se va schimbă ordinea actuală a condiţiilor sociale, — toate acestea sunt stimulente utilitare, care pun pe anarhist pe acelaş plan etic cu toţi reformatorii sociali.
Pe lângă motivul etic sunt precedentele psicologice care determină concepţia anarhismului. Nu se poate analiză teoria anarhismului în afară de substratul psicologic al ideologiei pe care o reprezintă. Înainte de a fi o teorie, anarhismul este o dispoziţie sufletească, ceeace numesc germanii «eine Stimmung» care ia naştere dintr'o revoltă, de fapt, din conflictul individului cu colectivitatea. De o parte avem elanul spontan al individului, de altă parte reprimarea organizată a mediului, sau de o parte natura, de altă parte societatea.
Din această dualitate iau naştere, in fond, toate problemele sociale. In adevăr, ce sunt problemele cu care se luptă cârmuitorii unui Stat, conducătorii unei comunităţi şi chiar şeful unei familii, decât antinomia care există între individ şi colectivitate, între interesele individuale şi  interesele sociale?
Anarhismul însă, ca atitudine politică, se deosebeşte de oricare altă doctrină politică prin faptul că nu recunoaşte realitatea, adică tocmai' al doilea element al problemei. Adevărul este că anarhismul priveşte realitatea dintr'un singur punct de vedere, acela al individului. Prin urmare anarhismul este o concepţie unilaterală.
3. PRECEDENTELE TEORIEI
Dar înainte de a trage concluziile asupra metodei insuficiente cu care anarhismul înceercă să rezolve problema socială, să vedem cum au înţeles să argumenteze reprezentanţii de seamă ai acestei teorii.
Idea anarhismului e veche ca orice idee, poate tot atât de veche ca şi lumea. In India şi în China, cu trei ani înainte de era creştină, se găseau din timp în timp oameni cari aţâţau massele la revoltă în contra Statului sau a stăpânitorului. Aceste fenomene erau dominate de aceeaş concepţie, că omul e bine să scuture jugul autorităţii şi al-legii. La grecii din antichitate găsim chiar un nucleu de concepţiuni anarhice. Se spune că Aristipp, întemeietorul şcoalei hedoniste, fiind odată întrebat cărei clase aparţine, clasei conducătoare sau clasei conduse, ar fi răspuns că nu aparţine nici uneia, implicând prin aceasta că e in afară de orice categorie socială. Zeno Stoicul propovăduia comunitatea fără Stat ca un ideal al viitorului 3. Diogene Cinicul se declară pe faţă. cum ştim. ca inamic al Statului şi al instituţiilor sociale. Nu este întâmplător, ci caracteristic că toţi cinicii antichităţii erau anarhişti, proclamând natura ca singura stare fericită a omului şi negând societatea în orice formă. Antiteza între natură şi societate, pe care o relevam mai sus. iese în acest caz şi mai bine la iveală.
Nu este locul aici a urmări anarhismul în decursul veacurilor. Oricine cercetează instituţiile unei epoci sau a unui Stat, descoperă elemente de anarhism mai mult sau mai puţin pronunţate. Revoluţiile sociale şi politice pot fi considerate ca fenomene de natură anarhică. Cum spuneam la începutul acestei conferinţe, tot ce se ridică în contra ordinei existente poate fi considerat ca anarhic. Reformatorii religioşi şi politici sunt astfel elemente anarhice pentru se>cietate. Progresul însuş pare, din acest punct de vedere, a fi un proces anarhic. Renan numeşte Hristos un anarhist, pe motivul că atât învăţătura sa cât şi indiferenţa sa faţă de instituţiile societăţii in care a trăit se îndreptau în contra ordinei existente 4. Tot aşâ se poate spune că Wiclif, Lulher, Calvin şi alţi reformatori religioşi au fost anarhişti. Pe domeniul politicii se poate găsi deasemenea astfel de anarhişti. Tiranii din antichi-
301
300
tate, privilegiaţii din evul mediu, bogaţii şi potentaţii societăţii moderne, sunt deasemenea elemente anarhice în sensul că se află deasupra Statului şi al legii.
Această interpretare este însă prea vagă şi ne face să ne îndepărtăm dela adevărata concepţie a anarhismului, fiindcă include o mulţime de fenomene care nu mai corespund anarhismului. Lărgind astfel concepţia, suntem apţi a confundă anarhismul cu orice invocare politică şi socială şi cu orice manifestare individuală.
De fapt anarhismul apare ca doctrină politică abia în secolul al XlX-lea. Revoluţia din 1848, care eră o reafirmare a principiilor de libertate a revoluţiei franceze din 1789, limitate de reac-ţiunea imperialismului din occidentul Europei — pregăteşte adevărata mişcare a anarhismului. Concomitent cu antipodul său, socialismul, anarhismul se manifestă între anii 1850 şi 1895'. Aceasta nu este o coincidenţă, ci o necesitate. Cum &m spus, deşi opus socialismului, anarhismul reprezintă de fapt al doilea element fundamantal al problemei sociale. Legătura între ambele doctrine nu constă însă numai în faptul că formează cele două jumătăţi al totului social, ci şi în faptul că ambele concepte sunt corelative. Am văzut că anarhismul nu admite această relaţie, ci o consideră mai mult ca o opoziţie contradictorie din cauza punctului de vedere unilateral din care priveşte realitatea socială. Insuficienţa acestei metode se reflectă însă şi în socialism, care, după cum ştim, priveşte realitatea socială în mod exclusiv din punctul de vedere al comunităţii. Ambele doctrine reprezintă două extreme, iar apariţia lor concomitentă nu este decât reflecţia corelaţiunii care există de fapt la baza concepţiunilor.
Deasemenea confuziunea care se face între socialism şi anarhism uneori cu intenţie .de către elemente reacţionare, dar de cele mai multe ori fără voie, trebuie privită tot ca o dovadă a relaţiei corelative care există între ambele doctrine, tare dacă se exclud, se implică reciproc 6.
4. GODWIN, STIRNER ŞI PROUDUON
Înainte de a expune ideile anarhiştilor propriu zişi, e nevoie să menţionăm câţiva autori, cari prin ideologia pe care o reprezintă în scrierile lor, pot fi consideraţi ca partizani ai anarhismului. Printre aceştia "este englezul William Godwin, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi a cărui scriere principală, întitulată « Cercetare asupra Justiţiei politice şi influenţa ei asupra moralei şi a fericirii »    îl aşează ca cel dintâiu teoreti-
302
cian al anarhismului. în această lucrare, care a inspirat pe Malthus în chestiunea populaţiei ', Godwin încearcă să arate că problemele sociale izvorăsc în primul rând din faptul că bogăţiile naturale sunt distribuite în mod nedrept şi neegal; că dacă s'ar rândui o distribuţie echitabilă, atunci nu numai fiecare om ar avea deaj'ins, dar o stare de fericire comună s'ar înfăptui pretutindeni; că în acest caz societatea nu ar mai avea nevoie de organizarea Statului sau de vreo altă formă de guvernare care să intervină în mersul normal al vieţii sociale. Astfel idealul unei perfecte egalităţi s'ar realiză pe pământ. Singura organizare publică pe care o lasă Godwin este aceea a juriului (Juri/). Acest juriu ar avea funcţiunea să judece diferendele iscate între indivizi.
Anarhia apare lui Godwin nu ca o completă lipsă de organizare socială, ci mai mult ca o stare sufletească, o stare de indulgenţă mutuală (mutual forbearancc), unde factorul moral şi raţional ar determină armonia socială. Concepţia lui Godwin este numai în parte anarhistă, anume in ceeace priveşte desfiinţarea Statului şi proclamarea libertăţii individuale faţă de societate: ea este insă comunistă în ceeace priveşte distribuţia bunurilor, întrucât propune o egalizare a condiţiilor economice şi sociale.
Pe la 1845 apărea cartea lui Max Stirner (Gaspar Schmidt) «Unicul şi proprietatea sa » 8, în care se arătă dintr'un punct de vedere unilateral că totul e individual, că orice idee este un idol sau o prejudecată, că societatea, Statul, instituţiile şi familia nu există decât prin individ şi pentru individ 9. Această lucrare, scrisă cu patimă şi dogmatism, nu a avut nici o influenţă când a apărut, aşa că ea nu înseamnă mult pentru adevărata mişcare a anarhismului. Hartmann o menţionase in opera sa principală (Philosophie des Unbewussten), dar atenţia asupra ei a fost deşteptată abia acum vreo douăuzeci şi cinci ani, când Nietzschs, care pare să fi cunoscut lucrarea. începuse să intereseze publicul. O însemn totuş ca un document istoric, născut fără îndoeală din revolta individului în contra Statului acaparator de libertăţi al Prusiei şi al mişcării socialiste care începuse să se afirme atunci în Germania. Dar Stirner e interesant şi pentru alt motiv. In el găsim ideologia anarhistului intelectual care ia o atitudine excentrică faţă de societate, mentalitatea perversă a individului revoltat în contra limitărilor impuse de comunitate, in sfârşit exaltarea bolnăvicioasă a eului, atât de caracteristică anarhiştilor militanţi
Cam în acelaş timp în Franţa Pierre-Joseph Proudhon emitea teoriile sale excentrice cu privire la proprietate şi la organizarea societăţii. Lucrarea asupra proprietăţii apărea în 1840, iar opera sa principală « Sistemul contradicţiilor economice sau filozofia mizeriei » în 1846. Lucrările sale cu caracter anarhist mai pronun-
303
ţat apăreau însă ceva mai târziu: « Confesiunile unui revoluţionar » în 1849 şi « Idea generală a revoluţiei în secolul al XlX-lea » în 1851. Aceste lucrări din urmă nu conţin însă idei pe care să nu le găsim în celelalte două lucrări pomenitel0.
Anarhismul lui Proudhon este îmbibat de idei comuniste şi socialiste. Ceeacee îl face să fie considerat ca anarhist este încercarea lui de a înlocui autoritatea Statului printr'o guvernare liberă bazată pe raţiune. In locul legii trebuie să fie contractul liber. Cu toate acestea Proudhon nu rămâne un anarhist consecvent. Lucrările sale de mai târziu, în special aceea asupra principiului federatif (Du principe federatif, 1863), mărturisesc nu numai imposibilitatea anarhiei, dar propun chiar reforme sociale pe principii care nu sunt departe de mentalitatea burgheză. Aceasta i se desvăluiâ ca o necesitate când încercă să armonizeze principiile anarhiste cu principiile comuniste, căci calea mijlocie duce întotdeauna la concepţia normală a societăţii.
5. BAKUNIN ŞI KROPOTKIN
Adevăraţii anarhişti doctrinari şi consecvenţi ne vin din Rusia, ţara ca societatea cea mai şubred organizată. Acest fapt este caracteristic, căci în nici o parte anarhismul, adică doctrina dezordi-nei, nu se naşte mai uşor decât acolo unde condiţiile sociale srnt mai puţin stabile şi unde siguranţa societăţii atârnă de forme artificiale.
Mihail Bakunin şi Petru Kropotkin au enunţat prin diferite broşuri, într'o formă populară şi dogmatică, aşâ numita doctrină a anarhismului, care a avut o epocă de înflorire în a doua jumătate a secolului trecut. Ambii erau produsul societăţii ruseşti, unde arbitrarul ţinea loc de guvernare, iar tirania erâ considerată ca organizare socială.
Bakunin erâ conştient de caracterul artificial pe care-1 avea societatea ţaristă. într'un pamflet scris sub regimul ţarului Alexandru al Il-lea, când liberalismul se luptă cu reacţiunea în Rusia, el declară: « In sensul moral, social şi politic, limitele Asiei sunt unde începe arbitrarul şi violenţa. Dacă aceasta e adevărat, noi suntem acum în Asia, sau mai bine Asia guvernează Rusia. Căci urnea noastră oficială, toată actualitatea noastră nu sunt decât Iun amalgam de arbitrar tătăresc şi de forme germane »11.
încurajat de unele succese în occidentul Europei, în special în Franţa, Spania şi Italia, Bakunin întemeiază în 1868 societatea « Alhance internaţionale de la democraţie socialiste », prin care se urmăriâ idealul unei lumi «liberă şi fără lege » în contra tutu-
304
ror instituţiilor sociale existente. Alianţa nu a avut însă o activitate de lungă durată, nefiind susţinută de organizaţiile socialiste, cu care încercase să se afilieze, fără însă a izbuti.
Bakunin încearcă să arate necesitatea unei revoluţii universale şi întronarea dezordinei pentru binele omenirii. în construcţiile sale el dovedeşte însă o naivitate şi o lipsă de cunoştinţe economico-sociologice cum rareori se întâlneşte la teoreticianii doctrinelor politice. Fără îndoeală, renumele lui Bakunin, ca al tuturor anarhiştilor ruşi, e datorit mai mult activităţii sale propagandiste decât valoarei scrierilor sale.
In lucrarea sa Dumnezeu şi Statul, Bakunin pleacă de la concepţia materialistă a socialismului, pentru a explică atotputernicia religiei şi a Statului in societăţile moderne. Dacă poporul crede in astfel de absurdităţi, zice Bakunin, este din cauza stării mizerabile economice în care e ţinut de către minoritatea acaparatoare de drepturi şi libertăţi. « Redus sub raportul intelectual şi moral, cât şi sub cel material », zice el, «la minimum de existenţă omenească, închis în vieaţa sa comună ca un prizonier în temniţa sa, fără orizont, fără scăpare, fără chiar viitor . . . poporul nu are decât trei mijloace pentru a ieşi: două fantastice şi al treilea real. Cele dintâi două sunt cabaretul şi biserica, desfrâul corpului sau desfrâul  spiritului:  al  treilea  e  revoluţia  socială »12.
După Bakunin, distrugerea oricărei instituţii şi oricărei autorităţi se impune ca o condiţie esenţială pentru traiul şi desvoltarea individului. Ordinea actuală susţinută de tradiţie sau prejudecăţi tinde să sugrume şi să degradeze pe om. Chiar suveranitatea poporului, parlamentul şi orice formă democratică de guvernare sunt pentru Bakunin obstacole în contra adevăratei libertăţi. Singura autoritate pe care Bakunin o recunoaşte este aceea a ştiinţei «pentrucă e raţională şi conformă libertăţii omeneşti », dar, adaugă el, fără «infailibilitatea şi universitatea savantului»13, încolo trebuie să dispară «orice legislaţie, orice autoritate şi orice influenţă privilegiată, patentată, oficială şi legală, chiar ieşite din sufragiul universal », pentrucă astfel de mijloace devin întotdeauna o unelte de speculă în mâna unei minorităţi, care nu ştie decât să exploateze majoritatea14.
Mai ponderat, mai cult şi mai pozitiv decât Bakunin este Kropotkin, a cărui scrieri au avut răsunet pe tot cuprinsul Europei. Ca mai toţi anarhiştii. Kropotkin pleacă dela intrepretarea materialistă a istoriei. Starea actuală a societăţii se datoreşte in primul rând distribuirii neechitabile a bunurilor. Kropotkin crede însă că întronarea unei ordine sociale mai bună nu se poate înfăptui decât pe bază de comunism. Anarhismul lui Bakunin eră mai mult colectivist, in sensul că lăsa proprietatea individuală
305
i
şi reducea societatea la grupuri limitate de indivizi cu interese comune, pe când anarhismul lui Kropotkin este comunist, privind posesia egală a bunurilor de către toţi membrii societăţii ca cea mai esenţială condiţie a nouei ordine sociale. In această privinţă Kropotkin strigă: «Totul e al tuturora! » 15. Soluţia practică este, bine înţeles, expropierea, « dar », zice Kropotkin, «pentru ca exproprierea să poată corespunde cu principiul ei, care este suprimarea proprietăţii particulare şi restaurarea totului pentru toţi, trebuie să fie înfăptuită în proporţii vaste. Pe o scară mică ar părea, numai tâlhărie vulgară, pe o scară întinsă ar fi începutul revoluţiei sociale » 1".
Astfel Kropotkin e convins că comunismul este condiţia esenţială a egalităţii adevărate şi că egalizarea condiţiunilor' se bazează pe un principiu etic. Acest principiu este «tratează pe alţii cum ţi-ar place să fii tratat de ei în circumstanţe analoage'», principiu care se găseşte în orice societate, crede Kropotkin, chiar şi în societăţile animale Dar egalizarea prin comunism şi printr'o perfectă reciprocitate de interese implică dela sine excluderea oricărei guvernări şi oricărei autorităţi. « Nu voim să fim guvernaţi », zice Kropotkin. « Dar prin aceasta chiar, nu declarăm noi că nu voim să guvernăm pe nimeni ? »18.
Mai departe Kropotkin susţine că anarhia şi comunismul nu sunt produsul unei ideologii abstracte, ci rezultatul realităţii însăş. Orice autoritate şi orice fel de guvernare trebuie să fie desfiinţate, fiindcă aşa cere dreptatea naturală. « Statul este protecţia exploatării, a speculei, a proprietăţii particulare », afirmă Kropotkin l9. Cine cunoaşte adevărata natură omenească trebuie să admită că toate instituţiile sociale sunt un obstacol pentru libertate şi armonie. « Un oarecare ministru abject », zice Kropotkin, « ar fi fost poate un om excelent dacă nu i s'ar fi dat puterea. Singurul mijloc de a ajunge la armonia intereselor este societatea fără exploatatori, fără guvernanţi »î0. Emanciparea individului de orice autoritate şi in special de autoritatea Statului, este in concordanţă şi cu progresul ştiinţei, susţine Kropotkin. In acest sens el declară că « Anarhismul este o încercare de a aplica la studiul instituţiilor omeneşti generalizările câştigate prin mijlocul metodei naturale ştiinţifice inductive; şi o încercare de a prevedea viitorii paşi ai omenirii pe calea libertăţii, a egalităţii şi a fraternităţii, cu scopul de a realiză cea mai mare sumă de fericire pentru fiecare unitate a societăţii omeneşti »
306
6. MIŞCAREA ANARHISTĂ
Cam acestea sunt vederile aşa zişilor teoreticiani ai anarhismului. Să vedem cum au înţeles discipolii lui Bakunin şi Kropotkin să pună în practică teoria. Ambii teoreticiani au susţinut că cel mai eficace mijloc de afirmare al anarhismului este propaganda prin fapte, teroarea. Astfel vedem pe Aetschajew, autorul unui catechism revoluţionar, încercând să propage doctrina dinamitei. Atentatele in contra oamenilor politici şi chiar în contra capetelor încoronate sunt mijloace de afirmare a anarhismului. In această privinţă activitatea anarhiştilor a fost foarte intensă între anii 1870 şi 1895. Anarhismul devenise atunci sinonim cu violenţa şi crima a2.
Faptul de ţinut în minte este că atentatele politice şi revoltele muncitorilor au fost mai dese în ţările latine, unde terenul şubred al societăţii eră mai potrivit pentru astfel de manifestări. In Franţa, Elisee Redus căută să se asocieze cu mişcarea sindicalistă în frunte cu Pouget şi chiar cu socialiştii, cari însă nu au voit să-1 urmeze. Actele desperate ale anarhiştilor ca Ravachol, Vaillant şi alţii nu au contribuit decât la sugrumarea mişcării de către autorităţile franceze. Azi mişcarea anarhistă din Franţa este în declin şi e reprezentată de către « Union anarchistc » şi de către o minoritate din « Confederation Generale du Travail ».
In Italia şi în Spania mişcarea sindicalistă muncitorească se călăuzeşte în bună parte de ideile anarhismului. Desele atentate politice au făcut să se răspândească opinia că anarhiştii sunt în aceste două ţări mai tari decât oriunde. Totuş mişcarea muncitorească din ultimii ani în ambele ţări arată că anarhismul pierde din teren, mai cu seamă în Italia 23.
In Germania şi în Austria mişcarea anarhiştilor a fost întotdeauna limitată, Most. Hasselmann şi alţi anarhişti germani sunt mai mult produsele legilor contra socialiştilor introduse de către Bismarck, decât al condiţiilor reale din ambele ţări. Dealtfel socialdemocraţii germani au repudiat principiile anarhismului la Congresul din Erfurt (1891). Există totuş o federaţie anarhistă în Germania (Anarhistischc Fdderation Deutschlands) şi o organizaţie anarhosindicalistă (Anarcho-si/ndicalistische Or-ganisation) sub conducerea lui Rocker. Şi adepţii lui Stirner au o uniune (Individualbund) cu o revistă (Der Einzige).
în Rusia ii găsim pe anarhişti disolvaţi in mihilişti. social-revoluţionari şi bolşevici. în timpurile din urmă se observă două direcţii in mişcarea anarhistă din Rusia, una a anarhiştilor sindicalişti prin massa muncitorească dela oraşe în frunte cu Vohnc şi  Maxunow. şi anarhiştii comunişti prin massa ţărănească în
307
■
frunte cu Karelin. Regimul bolşevist pare să nu tolereze pe anarhişti. Aproape toate organele lor de publicitate au fost desfiinţate dela venirea la putere a lui Lenin.
în sfârşit, în ţările anglo-saxone anarhismul militant s'a manifestat mai puţin decât oriunde, deşi atât în Anglia cât şi în Statele-Unite s'au adăpostit întotdeauna foarte mulţi anarhişti refugiaţi. Faptul e explicabil prin rezistenţa pe care o întâmpină anarhismul într'o societate bine organizată, unde Statul e mai puţin decât societatea şi unde autoritatea guvernanţilor se reazimă întotdeauna pe forţa opiniei publice, adică pe conştiinţa colectivă a cetăţenilor. Se poate spune că mai toate mişcările anarhiste din Anglia şi Statele-Unite au fost nutrite de elemente străine. Aşâ, în Statele-Unite Most, refugiat din Germania, reuşise să înjghebeze o mişcare anarhistă, care în 1886 a dat naştere la manifestări criminale în Chicago şi în alte centre industriale. Tot aşâ in timpul din urmă, chiar pe vremea răsboiului mondial, astfel de manifestări, conduse de străini, s'au produs în unele oraşe mari din Statele-Unite. Autorităţile americane, dar mai ales vigilenţa cetăţenească a poporului din această ţară, au stăvilit la timp mişcarea. Când în 1919 guvernul american expulza pe toţi anarhiştii ruşi în frunte cu Emma Goldmann, nici o voce autoritativă nu s'a ridicat în contra acestei măsuri drastice, care părea să fie in contradicţie cu tradiţia ţării. Adevărul este că măsura erâ reflexul întregei societăţi americane, care nu îngăduie inovaţii sociale înainte ca ele să fie primite de conştiinţa cetăţenească. Federaţia americană a muncii (American Federation of Labor), cea mai puternică organizaţie muncitorească din Statele-Unite, a repudiat întotdeauna nu numai principiile anarhismului, dar chiar mişcarea sindicalistă şi bolşevistă întreţinută în ultimii ani de unele elemente străine şi neasimilate.
în Anglia, anarhismul, ca doctrină politică şi ca propagandă de fapte, este foarte redus. Elementele recalcitrante care se ivesc din când în când printre tradeunionişti, sunt întotdeauna reprimate de majoritate. în 1896 s'a întemeiat organizaţia numită «Anarhiştii asociaţi» (The Associated Anarchists). 0 mişcare slabă anarcho-sindicalistă există printre muncitorime, cu un organ de publicitate (Freedom, fondat de Kropotkin în 1886 la Londra) dar mulţumită bunului simţ specific masselor din Anglia, anarhismul nu face nici un progres în această ţară.
308
7. MANIFESTAREA SPORADICĂ ŞI CARACTERUL NEGATIV AL ANARHISMULUI
Dacă privim mişcarea anarhistă în totalitatea ei, precum şi principiile de care se călăuzeşte, constatăm două fapte: 1 că anarhismul este o manifestare sporadică în societate, 2 că anarhismul este o doctrină negativă.
în adevăr, anarhismul este numai o manifestare sporadică în sensul că nici o societate nu-1 poate tolera, nici măcar pe un timp limitat, pentru motivul că sdruncină temelia oricărei organizări sociale. E drept că anarhiştii pretind, cum am văzut, că desfiinţarea Statului şi a oricărei autorităţi duce la armonie socială, dar aceasta este numai o asumpţie. Realitatea e alta. Omul pe care se bazează anarhismul este un om ideal, blând şi conştient de toate drepturile şi datoriile faţă de semenii săi. Un astfel de om rămâne însă numai o construcţie abstractă, cel mult o excepţie în mulţimea care face regula. Fără Stat sau fără vreo constrângere juridică societatea ar cădea in acea stare de homo ho-mini lupus pe care ne-o indică Hobbes.
Anarhismul se manifestă în mod sporadic şi in societăţile care sunt puţin organizate. La popoarele barbare din antichitate şi la grupurile de oameni primitivi din timpul de faţă găsim aceeaş rezistenţă din partea comunităţii în contra individului egoist: autoritatea paternală, obiceiurile, spiritul de castă şi alte motive ţin in frâu desfăşurarea egoismului individual. Dealtfel, ce este revolta contra unui tiran sau înlăturarea unui răufăcător din comunitate, decât manifestarea colectivă a societăţii în contra individului care abuzează de drepturile sale? Adevărul este că baza oricărei asociaţii de oameni e posibilă numai nrintr-o limitare a libertăţii individuale, care este de fapt preţul pe care fiecare din noi îi plătim pentru serviciile de siguranţă ale societăţii în care trăim.
Anarhismul este o doctrină negativă in sensul că, după cum am văzut nu poate folosi societatea în nici un chip, şi nu o poate folosi tocmai pentrucă nu recunoaşte societatea. A desfiinţa realitatea printr'o simplă afirmaţie, a suţine că totul e individul, că lumea care mă înconjoară nu există decât pentrucă eu exist, este o teorie foarte interesantă, o teorie care în metafizică îşi are un rost, dar care în realitatea de toate zilele nu poate fi privită decât ca o aberaţie.
Caracterul negativ al anarhismului mai constă şi în faptul că această doctrină nu construeşte nimic, nu pune nimic în locul Statului şi a altor instituţii sociale. Dar chiar admiţând că idealul unui om bun, blând şi conştient de datoriile .sale în vieaţă s'ar
309
realiza pe pământ mai târziu, că toţi oamenii vor progresă în < şa fel ca să nu mai fie nevoie nici de legi şi nici de altă constrângere, — şi atunci cred că doctrina anarhismului nu ar putea să se aplice în întregime. Căci şi atunci ar fi nevoie de factori organizatori, de contracte şi autorităţi pentru producţia, distribuţia şi consumaţia bunurilor. Partea economică a vieţii ar cere, deasemenea, dacă nu un Stat centralist, cel puţin un organ de control. Chiar anarhiştii comunişti admit o oarecare organizare de grupuri. Vedem, aşadar cât e de greu a fi anarhist consecvent.
8. ANARHISMUL ŞI PROBLEMA STATULUI
Cu toate aceste consideraţiuni, suntem departe a nesocoti sâmburele de adevăr care zace ascuns şi în doctrina anarhismului. Ca orice doctrină politică, anarhismul pleacă dela nevoia de a îmbunătăţi omenirea şi urmăreşte acelaş ideal etic, fericirea omului în vieaţă. Nimeni nu poate contestă sinceritatea care sună în vorbele şi faptele unor anarhişti. Nimeni nu poate ignoră idealismul unor anarhişti fanatici cari se jertfesc pentru credinţa că servesc omenirea. Emile Henry, acel anarhist care după execuţia lui Vaillant aruncase o bombă într'o cafenea in Paris, zicea în faţa juraţilor: «Mi s'a spus că vieaţa era uşoară şi cu oportunitate abundentă pentru toate intelectele şi energiile, dar experienţa mi-a arătat că numai cinicii şi servilii pot să-şi facă un loc la banchet. Mi s'a spus că instituţiile sociale erau bazate pe justiţie şi egalitate, şi am văzut în jurul meu numai minciuni şi înşelăciune. Fiecare zi îmi răpiâ o iluzie. Pretutindeni unde mergeam eram martor la aceleaşi suferinţe ale noastre, la aceleaşi plăceri ale altora. Prin urmare, nu mai înţelegeam vorbele pe care învăţasem să le reverez — onoare, devoţiune, datorie, — înţelegeam că ele nu erau decât un văl de a ascunde cea mai ruşinoasă josnicie . . . »24.
Fără a face apologia anarhiştilor militanţi, trebuie să recunoaştem că faptele acestor desperaţi sunt un simbol vrednic de considerat. Anarhismul, cu toate că exagerează, pune degetul pe o exagerare de care suferă societatea modernă. Statul atotputernic şi acaparator de drepturi şi privilegii, Statul care se afirmă cu toată forţa, în sfârşit Statul care apasă tot mai greu asupra libertăţii individuale, — este un fenomen pe care anarhismul îl arată într'o lumină mai vie decât orice altă doctrină.
Convingerea anarhiştilor, că puterea centralizatoare a Statului înrăutăţeşte pe individ, îl slăbeşte moraliceşte şi-1 face sclavul biurocraţiei, este un adevăr pe care nu-1 putem trece cu vederea.
Problema Statului în societate există, bine înţeles, şi în afară de concepţia anarhismului. S'au găsit oameni ca Spencer care să se ridice în contra intervenţiunii exagerate a Statului, fără a fi anarhist. Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 1776 conţine propoziţiunea că poporul e liber se desfiinţeze price formă de guvernământ când ea nu mai corespunde nevoilor şi aspira-ţiunilor lui26. Apoi concepţia egocentrică a istorie, care predomină în învăţământul istoric din şcoală, este deasemenea un fapt care intră în vederile anarhismului. Convingerea că ideile indivizilor determină evoluţia socială, se găseşte, în adevăr, nu numai la anarhişti, ci la mulţi autori cari nu au nimic de-aface cu anarhismul propriu zis. Carlyle a accentuat, cum ştim, această concepţie, iar actuala mentalitate a oamenilor culţi pare să fie stăpânită de aceeaş concepţie. Capitalismul însuş, în special în forma lui de desvoltare exagerată în ţările industriale, este exponentul ideei egoiste pe care anarhismul o exaltează până la absurditate. Socialismul e poate singura doctrină care se ridică în mod sincer in contra acestei mentalităţi.
în ţările anglo-saxone, în special în Statele-Unite, societatea primează Statul, îl limitează la minimum de atribuţii posibile, iăsând iniţiativa particulară şi individuală să se desvolte cât mai mult. O astfel de iniţiativă intră în vederile teoreticianilor anarhişti. Dar pe când aceştia voesc desfiinţarea completă a Statului şi o disolvare a societăţii în grupuri independente ca în evul mediu, americanii şi englezii găsesc o cale mijlocie de organizare socială.
O măsură atât de radicală ca a anarhiştilor nu poate să devină simpatică majorităţii oamenilor, pentru motivul foarte puternic că ar însemnă să desfiinţezi cel mai eficace mijloc de protecţie al vieţii şi al proprietăţii. Nu s'a găsit până acum un mijloc mai bun de organizare socială decât Statul, iar ceeace ne oferă anarhiştii, nu corespunde adevăratei funcţii pe care o are o astfel de instituţie in realitatea socială. Dar nici vieaţa şi avutul individului, pe care nici anarhiştii nu le neagă, nu ar putea fi ocrotite fără autoritatea Statului. Anarhismul, ca doctrină politică, este inaplicabil nu numai din punctul de vedere al societăţii, dar şi din punctul de vedere al intereselor individuale.
9. ANARHISMUL ÎN ROMÂNIA
înainte de a încheia această expunere, doresc să adaug câteva cuvinte cu privire la ţara noastră. Aceasta u atât mai mult, cu cât Conferinţele Institutului Social Român ar avea un rol limitat
311
310
daca s'ar mulţumi să discute numai în mod academic problemele sociale fără nici o referinţă la condiţiile societăţi noastre.
Să ne întrebăm: există un fel de anarhism în această ţară? O mişcare propriu zisă de anarhism militant sau de teoreticiani anarhişti, nu avem, de bunăseamă. Atentatele care s'au întâmplat în ultimii ani sau unele încercări turbulente de a răsturna ordinea, nu au fost decât manifestări cu caracter politic. Dar avem un anarhism latent, ascuns şi cronic. Nu e nevoie a insistă asupra caracterului anarhic al vieţii noastre politice şi sociale. Toată lumea cunoaşte samavolniciile săvârşite de către unii oameni învestiţi cu funcţii publice. Funcţionarul care nu-şi face datoria, ministrul care violează legea, în sfârşit guvernul sau partidul care calcă Constituţia, — toate aceste cazuri, atât de frecvente în vieaţa noastră socială, sunt fapte cu caracter anarhic. In acest sens există un anarhism şi în ţara noastră.
Pentru ce există un astfel de anarhism, aceasta se explică dacă ţinem seama de două fapte, anume, de lipsa de organizare solidă a societăţii şi de lipsa unei educaţii sociale a poporului. Ambele lipsuri sunt, fireşte, numai efectul altor cauze, multiple şi profunde, care se găsesc la baza societăţii noastre. Dar din punctul de vedere al anarhismului cronic de care suferă ţara, atât insuficienţa organizării sociale cât şi inexistenţa unei educaţii prin massa poporului, sunt cauze directe care perpetuează o stare de lucruri potrivnice ordinei şi adevăratei civilizaţii.
Datoria cârmuitorilor acestei ţări, — şi aici nu înţeleg numai pe oamenii politici învestiţi cu puteri executive, ci pe toţi oamenii culţi şi destoinici — este să vegheze ca anarhismul cronic de care suferă societatea noastră să nu devină acut. Pentru aceasta se impune mai întîiu o deşteptare a conştiinţei sociale, a acelei forţe care atenuează conflictul dintre individ şi societate, aşâ cum o găsim în toate ţările civilizate. Cele două lipsuri pomenite nu se pot înlătură decât în mod simultan, căci nici o organizare solidă a societăţii nu se poate înfăptui fără o educaţie socială a poporului, după cum o astfel de educaţie nu se poate dobândi într'o societate care nu este suficient organizată.
Aşadar, ceeace trebuie să facem în această privinţă, este să încurajăm difuziunea educaţiei sociale prin massa poporului şi reclădirea edificiului nostru social. Iniţiativa să vină nu numai dela Stat, ci mai ales dela particulari, dela puţinii oameni cari îşi dau seama de necesitatea unei reforme a conştiinţei noastre sociale. Căci Statul nostru, aşâ cum e alcătuit astăzi, este el însuş un produs al mentalităţii actuale. Să fie bine ştiut că remediul poate veni mai uşor şi mai repede dela aceia cari sunt in afară de mecanismul rigid al administraţiei oficiale. Ceeace  poate să facă Statul
312
în această privinţă, este să nu pună piedici, să lase liberă opera de regenerare socială a poporului român. Când o astfel de regenerare se va înfăptui pe tot cuprinsul ţării şi când Statul va fi stăpânit, ca în ţările înaintate ale civilizaţiunii, de către o conştiinţă cetăţenească adică de idea unităţii individului cu societatea, atunci va dispărea caracterul anarhic al vieţii noastre sociale. Şi numai atunci vom putea progresă în mod pozitiv pe domeniul culturii şi al civilizaţiunii.
18 martie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
1 âv— fără + apx^l—- guvernământ, comandă.
2 Cf. K. Diehl, Uber Sozialismus, Kommunismus und Anarchismus (Jena 4-te Aufl. 1922). S. 78. Ca lucrări asupra teoriei şi istoriei anarhismului: R. Stammler, Die Theorie des Anarchismus (Berlin, 1894), Emma Goldman, Anarchism and other Essays (New-York, 1911,), A. Zenker, Anarchism, A Criticism and History of the Anarchist Theory (New-York, 1901), R. Hunter, Violence and the Labor Movement (New-York şi London, 1918), P. Ramus. Die Neuschdppfung der Gesellschaft (Wien, 1921) şi D. Guşti, «Comunism Socialism, Anarhism, Sindicalism şi Bolşevism» în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială) (1920), pp. 295-353.
3 G. Adler, Geschichle des Sozialismus und Kommunismus, Bd I (Leipzig 1899) S. 47.
4 Vie de Jesus, Chap. VI.
5 Cf. Articolul lui C Dobrogeanu-Gherea Deosebirea dintre Socialism şi Anarhism în «Noua Revistă Română» (1901), nr. 31, pp. 289—303, unde deosebirea între ambele doctrine e considerată mai mult din punctul de vedere al modului « cum înţeleg unii şi alţii societatea ». Cred însă că este mai fundamental faptul că anarhismul neagă cu desăvârşire societatea, pe când socialismul o afirmă, astfel că şi în această privinţă există o corespondenţă
6 Enquinj concerning political and its influence on morals and "happiness London, 1793.
313
7 Godwin a avut o influenţă şi asupra marelui poet Shelley, care îi era ginere şi a cărui poeme Prometheus Unbound?, The Mask of Anarchy şi The Revolt of Islam sunt inspirate sub impresia teoriei enunţată în «Enquiry».
8 Der Einzige und sein Eingentum, apărută de fapt la sfârşitul lui 1844
cu anul 1845 pe pagina titlu.
Vezi ediţia lui John Henry Mackay (Berlin, 1911), S 33, 157 şi 177.
11 Qu'est-ce que la propriile ? 1840, Sysleme des contradiclions economique ou philosophir de la misere, 1846, Les Confessions d'un revolutionnaire, 1849 Idee generale de la revolulion au XlX-e siecle, 1851, apărute toate la Paris.
11 A mes Amis Russes et Polonais (Leipzig, 1862), p. 21.
13 Dieu et l'Etat (Geneve, 1882), p. 10.
13 Op. cit., pp. 32-33.
14 Ibid., Interesante sunt scrisorile lui Bakunin, în care se reflectă mentalitatea acestui spirit impulsiv, dar lipsit de o concepţie pozitivă asupra fenomenelor sociale: Bakunins sozial-politischer Briefwechsel, herausg. von Dragomanow (Stuttgart, 1895).
15 L'Anarchie dans VEvolution sociale (Paris, 2-e, ed , 1892), p. 11.
16 Expropriation, An anarchistic Essay (London, 1886), p. 3. Compară şi scrierea sa « Paroles d'un Revolte (Paris, 1885), p. 337.
17 La Morale Anarchisle (Paris, 1889), p. 16.
18 Ibid., pp. 17—18. Compară şi broşura sa La loi et l'autorite (Paris, 1892), p. 37.
19 Paroles d'un  p. Revolte, 14.
22 L'Anarchie dans VEvolution sociale,'ţ. 29.
21 Modern Science and Anarchism (Philadelphia, 1903), p. 91.
22 Cf. Hunter, op. cit., p. 55.
23 Epoca de înflorire a anarhismului în Spania e rcprezintată prin Congresul dela Cordova în 1872, când peste douăzeci şi cinci de mii de membri se declarau pentru principiile anarhiste. In Italia, pe lângă anarhiştii terorişti mai existau societăţi clandestine, ca Mafia şi Camorra, care urmăreau aceeaş tactică teroristă ca şi anarhiştii sau ca Fenianii în Irlanda.
24 Prolo, Les Anarchistes (Paris, 1912), p. 54.
25 Următoarele pasagii din Declaration of Independence (July 4, 1776) conţin propoziţiunea de mai sus: « . . .whenever any From of Government becomes destructive of these ends, it is the Right of the People to alter or to abolish it . . .». « . . .when a long train of abuses and usurpations pursuing invariably the same Object etvinces a design to reduce them under absolut. Despotism, it is their right, it is their duty, to throw off such Government . . .» Aceste pasagii au fost invocate de către unii anarhişti ca un argument în favoarea teoriei lor de distrugere a autorităţii Statului.
314
IULIU MANIU
Problema minorităţilor
9
Domnule Preşedinte, Doamnelor şi Domnilor,
Am primit însărcinarea să ţin o conferinţă despre problema minorităţilor. Problema minorităţilor are literatura sa, are teoriile sale ştiinţifice şi în diferite ţări s'a încercat în diferite moduri rezolvirea ei. Este însă cu neputinţă a examina această vastă problemă în timpul scurt ce-mi stă la dispoziţie, din toate aceste puncte de vedere, de altfel foarte importante şi interesante.
Din acest motiv nu mă voiu putea ocupă de ea din punct de vedere teoretic, arătând diferitele teorii nesfârşite, ci voiu fi silit să mă mărginesc la expunerea concluziei la care am ajuns. Asemenea nu voiu putea face un studiu comparativ cu privire la alte State, ci mă voiu restrânge a arătă starea de fapt şi de drept dela noi. Aceasta cu atât mai mult, cu cât am credinţa, că această problemă nu se poate rezolvi la noi nici după principiile teoretice, cari se schimbă necontenit, nici după lozinci şi curente cari se nasc şi pier după cum se schimbă împrejurările şi în fine nici după pilda altor State, care trăesc în alte condiţii de viaţă. Ca în toate problemele de Stat, aşa şi în aceasta, e bine să profităm de experienţa altora, dar trebuie să facem aşa cum împrejurările noastre şi consideraţiunile practice dela noi ne impun să facem.
Tot din cauza scurtimei timpului voiu înconjură cu desăvârşire citaţii şi chiar în ce priveşte datele statistice, mă voiu restrânge la strictul necesar.
Precum renaşterea literară, născută pe pământul Italiei, din creerii divini ai lui Dante dăduse un nou avânt intregei literaturi
31fj
europene şi precum filozofia renaşterii ieşită la suprafaţă tot pe pământul străvechiu al Italiei, a dat o nouă direcţie gândirii si cercetărilor filozofice; tot sub cerul senin al Italiei, ocrotitor al atâtor pasiuni şi frământări nobile, s'a născut acea concepţiune politică şi gândire nouă, care rând pe rând a sdrobit creaţiunile vremelnice ale răsboaelor cuceritoare şi ale formaţiunilor imperialiste ieşite din voinţe individuale, nu din firea lucrurilor omeneşti.
Idea naţională, idealul unităţii naţionale, care a avut norocul să găsească leagănul cald de ocrotire al Piemontului şi geniul conducător al lui Cavour, a cucerit inimile şi minţile celor asupriţi şi a sdrobit prejudecăţile interesate ale lumii învechite. N'a putut să reziste nici feudalismul austriac, nici imperialismul german, nici semiteocratismul ţarist, nici dominaţiunea de rasă şi de clasă maghiară mersului triumfător al acelei dreptăţi eterne, ce se numeşte unitate naţională. Ea este cea mai perfectă organizaţie omenească, pentrucă are la baza unitatea limbii, obiceiurilor, gândirii, tradiţiei, aspiratiunilor, cari caracterizează şi constituesc in mod firesc o naţiune şi cea mai perfectă organizaţie politică, ce se numeşte Stat.
îndreptăţirea formaţiunilor de state naţionale, cari înfăptu-esc unităţi naţionale, se bazezază pe eonsideraţiunea filozofică că menirea popoarelor este să contribue în mod propriu cu însuşirile lor specifice la civilizaţia omenească afirmându-şi şi asigu-rându-şi deodată existenţa la care au drept necontestat. Aşâ fiind, păstrarea şi desvoltarea acestor însuşiri este nu numai un drept, ci şi o datorie faţă de civilizaţia omenească.
Ultimul rezultat al civilizaţiei omeneşti este desăvârşirea organizaţiilor umane. Progresul civilizaţiei omeneşti, s'ar putea mai bine înfăţişa printr'un grafic, care ar reprezenta desvoltarea treptată a organizaţiilor omeneşti dela familiile şi triburile primitive, la gigantica organizaţie de Stat a Franţei ori a Angliei, care prin o trăsătură de pană şi într'o singură clipită pune în mişcare milioanele de baionete pentru apărarea patrimoniului naţional şi al civilizaţiei omeneşti. De această organizaţie grandioasă, care se numeşte Stat, are nevoie fiecare popor, ca în ea şi prin ea să-şi poată perfecţiona însuşirile specifice naţionale şi să şi le apere în caz de nevoie.
Ajuns la acest rezultat al civilizaţiei omeneşti lumea gânditoare a trebuit să se izbească de realitatea, că mig'raţiunea popoarelor şi stăpânirile străine n'au rămas fără urme însemnate şi că în corpul mare naţional autochton au rămas insule de popoare şi uneori masse întregi populare, care nu pot fi nesocotite şi cari in baza aceluiaş drept etern la existenţă şi la desăvârşirea lor cer vieaţă,  libertate şi propăşire.
316
Din această perpetuă emulaţie şi luptă pentru existenţă s'a născut problema minorităţilor de rasă, limbă sau religie, şi din relativitatea forţelor a răsărit idea apărării minorităţilor şi a naţiunilor mici, avizate la această apărare.
Din răsboiul mondial nu s'a născut numai triumful ideii naţionale şi înfăptuirea Statelor naţionale, ci şi concepţia că în locul suveranităţii rigide a naţiunilor' trebuie să se înfăptuească fraternitatea naţiunilor, ca o fază mai înaltă şi mai desăvârşită a raporturilor omeneşti.
Intre indivizii în stare primitivă aproape sălbatecă a omenirii cel mai tare era la largul său. Civilizaţia omenească a adus cu sine scutul dreptului pentru cel mai slab. Tot asemenea în raportul de convieţiuire al Statelor şi al neamurilor în starea mai înaintată de civilizaţia omenească, Statele şi, în sânul acestora, minorităţile sunt puse sub scutul dreptului, ca astfel în scara nesfîrşită' a relativităţii forţelor, fiecare să aibă adăpost în conştiinţa umanităţii, ridicate la rangul unei instituţiuni internaţionale prin Liga Naţiunilor.
Din acestea rezultă, că problema minorităţilor are două aspecte, adică ea trebuie rezolvită din două puncte de vedere: Ea trebuie privită şi rezolvită întâiu din punctul de vedere al Statului naţional în înţelesul, ca numărul importanţa culturală, economică şi socială' a minorităţilor şi influenţa lor în legislaţia, administraţiia, justiţia şi instrucţia publică să nu pericliteze:
a) Existenţa şi î'ntregritatea teritorială a Statului;
b) Dăinuirea perpetuă a neamului şi în acest scop să nu stân-genească închegarea sufletească şi naţională a corpului şi a statului naţional; . .      A .
c) Să nu corupă spiritul genuin naţional, tradiţia, gândirea şi aspiraţia naţională şi elementele constitutive ale însuşirilor specifice ale poporului alcătuitor de Stat, adică acele izvoare de bogăţii sufleteşti şi morale, cari singure dau drept de existenţă unei naţiuni.
Trebuie apoi privită şi rezolvită din punctul de vedere al umanităţii şi al respectului faţă de om ca individ şi din punctul de vedere al minorităţilor etnice de limbă sau de religie, ca personalităţi colective, cari, numai admiţându-li-se anumite drepturi corporative, pot să-şi desvolte însuşirile specifice.
înainte de a trece la examinarea acestei probleme privite din aceste două puncte de vedere este necesar să înlăturăm două echivocuri, mai bine zis să clarificăm două chestiuni prealabile.
Am precizat necesitatea unui Stat naţional şi îndreptăţirea unităţii naţionale cu motivarea, că numai prin ele se pot desă-
317
1
vârşii şi apăra însuşirile specifice ale unui popor. Echivoc ar putea să există în momentul în care ar fi invocat acelaşi argument şi de minorităţi etnice, de limbă sau de religie in favorul lor şi când ar cere şi ele un Stat naţional propriu, în acelaş scop.
Cred, că este superfluu să punem în vederea celor ce ar reclamă acest lucru faptul, că un astfel de postulat ar duce la pulverizarea forţelor şi la reducerea lor până la un grad unde nu mai folosesc la nimic şi că este suficient să accentuăm] că principiul universal al coordonării pretinde să fie aşezată orce valoare a naturii acolo, unde ea poate există şi unde este utilă, sau necesară din punctul de vedere al economiei universale.
Poporul românesc a fost aşezat de soartă aici pe pământul Daciei. Aici s'a format el cu limba lui şi cu toate însuşirile lui. A trebuit pământul de aici, clima de aici, vânturile, apele, codrii de aici, ca să i se formeze limba aşa cum este, să i se desvolte gustul, fantezia, inteligenţa şi structura fizică aşa cum sunt. El nu poate să-şi desvolte aceste însuşiri alt undeva în mod firesc, decât pe acest pământ.
Dacă poporul românesc nu ar avea aici Statul său naţional, nu ar avea unde să-şi desvolte şi valorifice însuşirile sale în serviciul civilizaţiei umane.
Toate celelalte popoare au altundeva leagănul lor, altundeva s'a format graiul, firea şi cugetul lor. Altundeva e pământul şi clima, care le-a dat naştere şi calităţi diferite fanteziei, firei şi gândirii, lor. Ei au fraţi de ai lor la leagănul lor. Acolo îşi fac ei datoria şi îşi îndeplinesc misiunea faţă de civilizaţia omenească. Maghiarii pe şesul largai Dunării şi al Tisei, Germanii pe tot cuprinsul Imperiului german, Sârbii şi Bulgarii în peninsula balcanică, Ruşii în imensul lor imperiu şi astfel nimic nu pierde civilizaţia omenească, ci din contră câştigă prin cedarea acestui colţ al lumii, acelora, cărora el li-a dat fiinţa şi cari altundeva nu pot există.
Mai trebuie să lămurim un echivoc, mai bine zis să reducem la adevărata ei valoare o afirmaţiune, care este adeseori folosită de minorităţi, şi este des combătută în publicistica noastră.
Se afirmă de o parte, că Statul nostru este un Stat poliglot şi din această afirmaţie se trage o serie de concluzii în favorul minorităţilor, iar alţii contestă această afirmaţie şi refuză o serie întreagă de drepturi pentru minorităţi cu motivarea că Statul nostru nu este un Stat poliglot.
Trebuie să constatăm numai decât că ţara noastră are o popo-raţie care în 74% este românească, iar 26% aparţine altor popoare. Este deci evident, că poporaţia ţării noastre este infiltrată de diferite elemente minoritare, precum nu cred să existe dealtfel
o ţară în care întreaga poporaţie să aparţină numai unui singur popor şi să vorbească o singură limbă. Din împrejurarea însă, că poporaţia vorbeşte într'o măsură oarecare diferite alte limbi, nu urmează, că Statul ca organizaţie socială şi politică este poliglot.
Caracterul de poliglot al Statului nu-1 dă această împrejurare în sine, ci o serie întreagă de alte împrejurări şi unele calităţi hotărâtoare în această privinţă ale minorităţilor de rasă şi de limbă.
Un Stat poate fi numit poliglot, dacă minorităţile de rasă, sau de limbă fiind aşezate în masse compacte şi în continuitate geografică având şi o tradiţie proprie plămădită pe acelaş pământ, au contribuit ele însele în mod conştient la crearea, organizarea şi susţinerea acelui Stat, care este în parte o exteriorizare şi o manifestare specifică a voinţii lor conştiente. Poate fi numit poliglot mai ales, dacă massele populare ale singuraticelor minorităţi de rasă, sau de limbă, în urma raporturilor juste de forţe sociale au îndreptăţirea şi pot să influenţeze prin o largă, nobilă şi adevărată democraţie, organizarea şi conducerea întregii vieţi de Stat.
O singură privire aruncată pe harta etnografică a ţării româneşti, o examinare scurtă a tabelelor etnografice şi a structurii sociale a singuraticelor minorităţi de rasă şi de limbă din România va convinge pe fiecine, că nici un popor din ţaia noastră nu are aceste calităţi, nu are îndreptăţirea, nu poate, mai mult, nici nu vrea să-şi impună voinţa şi caracterul său politic in vieaţa noastră de Stat.
Sub acest raport, ca tradiţie şi ca conştiinţă naţională şi politică vine în primul rând în consideraţie poporul maghiar şi poporul german.
Dintre minorităţile de rasă şi de limbă din Statul nostru cea mai numeroasă este minoritatea maghiară, care insă abia reprezintă 8,6% a întregei poporaţii, dislocată pe un teritoriu de cea. 110 mii km. p. lipsit de continuitate geografică, aşezat în enclave,
— unele, adevărate, considerabile, cum sunt judeţele Săcueşti,
— într'o massă populară compactă a poporului românesc. Din structura socială şi aşezarea geografică a poporului maghiar urmează în mod fatal, că o politică democratică largă şi nobilă înseamnă reducerea importanţei sale politice în raport cu massele populare ce-1 înconjoară. Acest fapt a făcut la vreme sa din conducătorii Statului maghiar de odinioară cei mai mari duşmani ai democraţiei. Pe lângă o adevărată şi largă democraţie ei n'ar fi putut imprimă caracterul naţional maghiar nici măcar Statului lor de odinioară.
Exact acea situaţie o are poporul german, care reprezintă 4,3% a întregei poporaţii şi care este dislocat în mai multe enclave în
318
319
Ardeal, Banat, Basarabia, Bucovina, adevărat cu o solidă structură socială şi într'o stare economică şi culturală înfloritoare, dar cu diferite tradiţii şi trăind în diferite împrejurări, lipsindu-i cu desăvârşirea posibilitatea, ca pe lângă un sistem democratic de reprezentare, să poată impune ţării măcar în parte voinţa sa politică.
Celelalte minorităţi etnice de rasă, limbă sau de religie, sunt atât de resfirate în întreaga ţară şi reprezintă o forţă politică atât de redusă faţă de restul ţării, încât nu pot avea nici îndreptăţirea etică, nici putinţa fizică de a da un alt caracter Statului nostru, decât cel naţional românesc pe care el nu-i permis să-1 piardă şi pe care nu-1 va pierde, chiar luând în seamă toate minorităţile laolaltă, decât prin greşeli istorice, sau păcate de moarte pe care le-ar săvârşi conducătorii poporului românesc.
Dar tot atât de mult greşesc aceia cari, negând cu drept cuvânt caracterul poliglot al Statului nostru şi, stând pe punctul de vedere al Statului naţional român, voesc să resolve exclusiv din acest punct de vedere problema minorităţilor pierzând din vedere, că această problemă departe de a fi o chestie determinată numai de raporturile de forţă politică dintr'un Stat, este o problemă a drepturilor omului câştigate prin imense sacrificii ale întregii omeniri, este o chestiune a umanităţii consfinţite prin martiriul atâtor suflete mari, în fine este o chestie de utilitate şi de raţiune de Stat şi o problemă a armonioasei desvoltări a Statului. Este o chestiune dela a căre; norocoasă rezolvire depinde utilizarea complectă pentru Stat şi spre binele comun, a tuturor forţelor etnice, sociale, economice şi culturale de orice origină ar fi ele. Peste toate aceste ea a devenit prin hotărârile conferinţei de pace, prin tratatul adiţional semnat la Paris in 9 Decemvrie 1919, şi prin hotărârile dela Alba Iulia de 1 Decemvrie 1918, o chestie de importanţă internaţională dela rezolvirea căreia nu ne putem sustrage.
înlăturând aceste echivocuri am putea trece la examinarea practică a problemei minorităţilor, dar mai întâiu trebuie să exa-mnăm starea etnografică a ţării.
Înainte de toate trebuie să constat că nu avem posibilitatea să cunoaştem cu exactitate ştiinţifică situaţia demografică a ţării. Ne lipsesc în acest scop datele oficiale şi mai ales cele recente de după răsboiu. Dela răsboiu încoace nu s'a făcut recensământul general al poporaţiei ţării noastre. Singur în Ardeal şi Banat s'a făcut în anul 1920 un recensământ în scopul de a se stabili numărul poporaţiei de acolo, după rasă, limbă şi religie. Dicţionarele statistice de după răsboiu din vechiul Regat, Bucovina
şi Basarabia, nu cuprind în această privinţă date precise, ci numai aproximative. Astfel suntem siliţi a ne folosi de datele statistice ruseşti în ce priveşte Basarabia, de cele austriace în ce priveşte Bucovina şi de cele dinainte de răsboiu în ce priveşte vechiul Regat. In urma acestei împrejurări nu există până azi o hartă etnografică, autentică a României întregite.
Buletinul statistic pe anul 1924 (Nr. 1) al României, stabileşte numărul locuitorilor Ţării Româneşti pe un teritoriu de 296000 km. p. la 16 5000 000 locuitori. Repartizarea acestor locuitori după rasă şi limbă, buletinul statistic ni-o arată fără a da numere exacte în modul următor:
Români .................... 74%
Maghiari .................. 8,4%
Evrei ...................... 5%
Germani .................... 4,3%
Ruteni...................... 3,3%
Bulgari .................... 1,5%
Turci .................... 1 %
Alţii........................ 2,5%
Deci: Români................ 74%
Minorităţi ............ 26%
Polonia are pe un teritoriu de 386 000 km. p. 27 000 000 locuitori, din cari 68% poloni şi 34% alţii.
Cehoslovacia: pe 140 000 km. p. o poporaţie de 13 604 000, dintre cari 65.5% cehoslovaci si 34,5% alţii.
Jugoslavia: 12 000 000 cu 80% jugoslavi şi 20% alţii.
Ţara românească este în Europa, exceptând Rusia Sovietică, al 7-lea Stat ca teritoriu şi al 8-lea ca număr de locuitori.
După provincii:
In vechiul Regat ultimul recensământ s'a făcut în 9 Decemvrie 1912, care nu s'a extins şi asupra Dobrogei noui. Proporţia de mai sus a minorităţilor s'a stabilit luând în considerare excedentele normale, care pentru anul 1922 a fost în întreaga ţară de 237 000 suflete — şi alte date oficiale şi împrejurări relevante, cari însă nefiind publicate în buletinul oficial, nu pot fi utilizate de noi pentru întregirea numărului exact al locuitorilor minoritari din vechiul Regat.
Acesta este motivul pentru care nu încerc să înşir singuraticele minorităţi din vechiul Regat, care de altfel se reduc la cele din Dobrogea şi la Evreii din Moldova, celelalte fiind absolut dispa-rente.
320
321
Organizarea unui recensământ general şi ştiinţific al" popora-ţiei întregei ţări este o urgentă necesitate în scopul stabilirii exacte a situaţiei etnografice şi a stării economice, culturale şi sociale a ţării.
Ce priveşte provinciile unite:
Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul au împreună o populaţie de 5 114 000 suflete pe un teritoriu de 102 000 km. pătraţi.' Din aceştia: Români sunt: 2 930 000, Ungur.i 1305 000, Germani 539 000, Evrei 181 000, alţii 157 000. Prin urmare 57,30% Români, iar restul aparţinător minorităţilor.
Din aceştia, poporaţia rurală 4 329 000, populaţia orăşenească 721 000.
In ce priveşte judeţele din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, în 15 judeţe sunt românii în majoritate absolută, anume în judeţul Făgăraş cu 95,86%, în judeţele Alba de jos, Hunedoara şi Solnoc-Dobâca cu peste 80%, Turda-Arieş, Caras-Severin, Bistriţa-Năsăud şi Sibiu cu peste 70%, Cojocna, Arad, Sălaj, Sătmar, Bihor şi Maramureş cu peste 60%, iar în judeţul Târnava-Mică românii reprezintă 50%. In 2 judeţe. Târnava -Mare şi Braşov românii sunt în majoritate relativă.
Maghiarii sunt în majoritate absolută în 3 judeţe din săcuime, anume: Odorhei cu 93,13%, Treiscaune şi Ciuc cu peste 70%. Ei au majoritate relativă în judeţul Târgul-Mureş.
Germanii nu au majoritate absolută în nici un judeţ. Majoritate relativă au în Timiş-Torontal şi minorităţi însemnate în judeţele': Braşov, Sibiu, Târnava-Mare, Bistriţa-Năsăud.
Ce priveşte poporaţia totală a oraşelor, ea este 45,79% maghi-ghiară, 25,18% română, 14,64% germană şi 12,62% evreiască. Populaţia română în oraşe creşte în proporţii însemnate. Din anul 1£00 până în 1923 a crescut cu aproape 80%. Din 38 oraşe, 11, şi anume: Abrud, Alba-Iulia, Baia-Mare, Caransebeş, Deva, Făgăraş, Gherla, Haţeg, Ocna-Sibilului, Orăştie şi Sebeşul-Săsesc sunt cu majoritate română, 6 şi anume: Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Careii-Mari şi Timişoara sunt cu majoritate germană, iar celelalte 21 cu majoritate maghiară.
Meseriaşi sunt în total peste Carpaţi 61 000, dintre cari Români 15 000. Comersanţi 21 000, dintre cari Români 3000. întreprinderi industriale sunt 1962, dintre cari româneşti 371. întreprinderi comerciale sunt 1780, dintre cari 468 româneşti Ziare cotidiane apar: 17 maghiare, 7 germane şi 3 româneşti.
Basarabia are o întindere de 31 360 km. pătraţi.
Statistica a stabilit numărul locuitorilor la 2.642.000 şi anume: 2 263 000 locuitori rurali şi 368 000 locuitori orăşeneşti. Români
322
1 683 000, Rusi 75-000, Ucrainieni 254 000, Lipoveni 22 000, Ev. ei 267000, Germani 79000, Bulgari 147000, alţii 67000.
Dicţionarul statistic al Basarabiei din 1923 mai adaugă la această poporaţie execedentul anilor de atunci până acum ş* 168325 suflete populaţie flotantă şi astfel stabileşte întreaga populaţie a Basarabiei la numărul de 3 125 000 suflete. Circa 70% Români, 30% diferite minorităţi.
In ce priveşte cele 8 judeţe ale Basarabiei, 6 sunt cu majoritate absolut românească, iar 2 judeţe, Ismail şi Ackerman^ cu majoritate relativă românească.
Bucovina are 10441 km. pătraţi cu 811721 locuitori din cari 177 000 la oraşe şi 634000 la sate. Această statistică datează de pe vremea austriacă. Tot pe vremea aceea, la 1910, s'a stabilit că dintre locuitori sunt Români 273 000, Ruteni 305 000, Germani 68 000, Evrei 102 000, Poloni 36000 şi Unguri 10000.
Această statistică favoriza foarte mult celelalte elemente mai ales pe Ruteni în detrimentul Românilor.
Scriitori români încă pe vremea austriacă au dovedit pe baza unui studiu comparativ, că Românii încă pe acea vreme au fost 313 000, azi de sigur vor fi considerabil mai mulţi.
Deşi precum am arătat, nu avem date precise oficiale de după răsboiu asupra populaţiei României întregi, acesta împrejurare nu îndreptăţeşte presupunerea că datele înşirate de mine sunt prea favorabile Românilor şi defavorabile minorităţilor.
Datele statistice din provinciile unite datează de pe vremea dominaţiilor străine şi deci ele nu favorizează elementul românesc.
Este adevărat că în Ardeal s'a făcut un recensământ în anul 1920 şi că prin urmare s'ar putea invocă eventuala părtinire pentru elementul românesc. Această învinuire ar fi însă absolut nedreaptă pentrucă eu am controlat datele acestui recensământ cu datele din tabelele statistice maghiare şi am ajuns la convingerea că nu s'au făcut părtiniri într'o parte sau alta.
Aceasta este icoana situaţiei etnografice a ţării noastre în linii generale. Să vedem acum care este situaţia* de drept a minorităţilor în Statul român.
Chestiunea minorităţilor de rasă, limbă sau de religie la noi nu este încă rezolvită prin vreun cod sistematic al minorităţilor, nici prin vreo lege specială, care ar avea putere pentru întreaga ţară. In Constituţie este precizată numai egalitatea tuturor cetăţenilor înaintea legii şi îndreptăţirea lor egală în ce priveşte drepturile civile şi politice. Aceste drepturi sunt de mult stabilite prin Constituţia din 1866, dar nu este până azi stabilit modul cum să se pună în practică această egalitate a cetăţenilor aparţinători
323
deosebitelor minorităţi. O bază principială mai precisă pentru rezolvirea chestiei minorităţilor este cuprinsă iii hotărârile Adunării naţionale ţinută la 1 Decemvrie 1918 în Alba Iulia şi in stipu-Jaţiunile tratatului adiţional semnat la Paris în 9 Decemvrie 1919. O rezolvire practică, dar parţială şi interimară a chestiunii minorităţilor se găseşte pentru Ardeal şi Banat, Maramureş şi Crişana în Decretul I al Consiliului Dirigent prin care s'a susţinut pentru părţile de dincolo de Carpaţi legea aşâ numită despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor din 1868 din Ungaria cu modificarea, că în tot locul unde se vorbeşte în această lege de întrebuinţarea limbii maghiare de Stat să se înţeleagă limba română, iar îndreptăţirile acordaie românilor în acea lege să fie aplicate pentru maghiari şi pentru celelelalte popoare minoritare.
Hotărîrile dela Alba Iulia în ce priveşte chestia minorităţilor, stabilesc următoarele principii:
«Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi aleşi din sânul lor şi fiecare popor va avea drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi în guvernarea ţării în raport cu indivizii, care-1 compune ».
« Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă, confesională pentru toate confesiunile de Stat ».
Tratatul adiţional în schimb precizează drepturile minorităţilor prin următoarele stipulaţiuni:
Art. 8. — Toţi supuşii (ressortissants) români vor fi egali în faţa legii şi se vor bucura de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, limbă sau religie.
Deosebirea de religie, de credinţă sau de confesiune nu va putea fi o piedică pentru nici un supus (ressortissant) român cu privire la folosinţa drepturilor sale civile şi politice, în special la admiterea în serviciile publice, în funcţiuni şi onoruri sau la exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii.
Nu se va edictâ nici o restricţiune contra liberei întrebuinţări de către vreun supus (ressortissants) român a vreunei limbi oarecare, fie în relaţiunile private sau comerciale, fie în materie de religie, de presă sau de publicaţiuni de orice natură, fie în întrunirile publice.
Cu toată stabilirea de către guvernul român a unei limbi oficiale, se vor face înlesniri raţionale supuşilor (ressortissants) români de altă limbă decât cea românească, pentru întrebuinţarea limbii lor, fie oral, fie în scris, înaintea tribunalelor.
324
Art. 9. — Supuşii (ressortissants) români aparţinând unor minorităţi etnice, de religie sau de limbă, se vor bucura de acelaş tratament şi de aceleaşi garanţii în drept şi in fapt, ca şi ceilalţi supuşi români. Ei vor avea în special un drept egal de a înfiinţa, conduce şi controla, pe spesele lor, instituţiuni. de binefacere, religioase sau sociale, şcoli şi alte stabilimente dc educaţie, cu dreptul de a întrebuinţa limba lor proprie şi de a exercită liber religiunea lor.
Art. 10. — în materie de învăţământ public, guvernul român va acordă în oraşele şi districtele unde locueşte o proporţie considerabilă de supuşi (ressortissants) români de altă limbă decât cea română, înlesniri menite a asigură că, în şcolile primare, copiii acelor supuşi (ressortissants) români, vor fi instruiţi în propria lor limbă. Această stipulaţiune nu va împiedica guvernul român de a face obligatorie predarea limbii române în zisele şcoli. în oraşele şi districtele, unde locueşte o proporţie considerabilă de supuşi (ressortissants) români aparţinând unor minorităţi etnice, de religie sau de limbă, aceste minorităţi îşi vor vedea asigurate o parte echitabilă în beneficiul şi în afectarea sumelor ce ar putea fi atribuite din fondurile publice, prin bugetul Statului, prin bugetele primăriilor şi alte bugete, în scop de educaţie, de religiune sau de binefacere.
Ari. 11. — România consimte să acorde, sub controlul Statului român, comunităţilor secuilor şi saşilor, în Transilvania, autonomia locală în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare.
Art. 12. — Declară apoi că aceste drepturi ale minorităţilor stau sub garanţia Societăţii Naţiunilor şi statorniceşte modul de aplicare al acestor garanţii.
Trebuie să precizăm înainte de toate, că Adunarea naţională din Alba Iulia a acordat acelea drepturi nu numai pentru ţinuturile de dincolo de Carpaţi, ci pentru întreaga ţară românească, cerând ca noua Constituţie a ţării româneşti să se facă pe baza principiilor cuprinse în aceste hotărâri. Asemenea, stipulaţiunile cuprinse în tratatul adiţional din 9 Decemvrie 1919, s'au stabilit şi au valoare pentru întreaga ţară românească. Aceasta în contrazicere cu tratatul privitor la Statul Jugoslav, care are valoare numai asupra teritoriilor rupte din monarhia austro-ungară. O altă deosebire esenţială între tratatul adiţional semnat de Statul nostru şi între cele semnate de celelalte State succesorale este, că al nostru nu cuprinde în sine unele dispoziţii privitoare
325
Ia evrei, cari sunt cuprinse în celelalte tratate şi cari conţin importante dispoziţii în favorul lor.
Comparând aceste două baze principiale stabilite pentru rezolvirea practică a chestiunii minorităţilor, se va putea constată imediat şi fără greutate, că hotărîrile dela Alba lulia stabilesc îndreptăţiri mai largi pentru minorităţi, decât cele cuprinse in tratatul adiţional. In deosebi expresiunea: «deplină libertate naţională pentru toate popoarele » a agitat mult opinia publică românească îngrijorând-o, iar de altă parte a dat prilej la exagerate pretenţiuni din partea minorităţilor.
Pentru a înlătură astfel de îngrijorări şi pretenţii, trebuie bine precizată şi bine înţeleasă această stipulaţiune ca antecedenţă istorică, ca raţiune pratică şi conţinut real.
Concepţiunea politică şi străduinţele naţionale ale poporului românesc de peste Carpaţi îşi au origina lor în timpurile străvechi. El a dispus de drepturile sale naţionale până in secolul al 15-lea, când concepţiunea feudală şi tendinţele politice maghiare conduse de regii maghiari au reuşit, fie prin colonizările făcute, fie prin acte arbitrare să răpească poporului băştinaş românesc drepturile lui naţionale. El a fost scos din vieaţa de Stat şi a fost prefăcut în majoritatea lui intr'un popor de iobagi, clăcaşi. Deaceea istoria lui se confundă cu istoria iobăgimii din acele ţinuturi. Deaceea toate mişcările şi revoluţiile sociale şi economice de pe acele vremuri erau totodată mişcări de emancipare naţională. Ele au devenit mai pronunţate în secolul al 18-lea şi au fost mai insistente şi mai simţite chiar de adversarii poporului românesc, începând dela activitatea episcopului din Blaj Inocenţiu Micu Klein şi dela revoluţia lui Horia din 1784.
în toate aceste manifestaţiuni politice, sociale, religioase şi naţionale idea călăuzitoare şi principalul postulat a fost libertatea naţională şi egală îndreptăţire naţională pentru toate popoarele din Ardeal şi celelalte ţinuturi de peste Carpaţi, care apoi evoluase la postulatul independenţei şi unităţii naţionale.
In Suplex Libellus Valachorum prezentat de episcopii Bob al Blajului şi Adamovici al Sibiului în anul 1791, în memoriul prezentat de episcopul Sibiului Moga, la 1834, în memoriul prezentat de acelaş episcop Moga şi cel al Blajului Lemeny în anul 1841, în programul naţional proclamat în adunarea naţională de pe câmpul libertăţii al Blajului din 1848, în memoriul din 1849, în legile aduse în 1863 şi 1864 de reprezentanţii poporului românesc în dieta din Sibiu, în programul politic naţional român stabilit în 1881 şi în cel proclamat la 1905, precum şi în toate hotărârile conferinţelor naţionale ţinute în acest timp se pretindea şi se cerea libertate naţională   pentru   toate popoarele   din ţinuturile de
326
dincolo de Carpaţi şi egală îndreptăţire naţională şi confesională pentru popoare. In sclavie politică, ca şi la conducerea de Stat în anii 1863 — 1864, poporul românesc a rămas credincios acestui principiu.
Se înţelege sub aceste drepturi naţionale îndreptăţirea, ca fiecare popor să aibă, de o parte influenţă politică în vieaţă de Stat în raport direct cu importanţa sa numerică şi socială, de alta, să fie liber a-şi desvoltâ nu numai individual însuşirile sale de rasă, ci şi colectiv prin un drept liber de întrunire şi asociaţie, prin libertatea învăţământului in limba sa proprie, şi prin respectarea limbii sale înaintea serviciilor şi oficiilor publice, în raport cu aşezarea sa geografică.
Aceasta fiind origina şi conţinutul concepţiunii politice a poporului românesc din Ardeal, ea nu putea fi altă, în această privinţă, nici în   hotărîrile   din Alba lulia.
Minorităţile din ţinuturile de peste Carpaţi se năzuesc insă a explică această hotărîre în aşa fel ca şi cum în ea ar fi cuprinsă şi o autonomie naţională, ceeace ar fi de acordat acelor minorităţi. Părere absolută greşită.
Adunarea naţională n'a hotârit autonomia naţională pentru minorităţi şi n'a înţeles sS le-o acorde. Din contra, a hotărât în mod conştient şi intr'un mod expres, că nu li se poate acordă şi că prin urmare nu li se poate pune in vedere o autonomie naţională. Dovada acestui fapt este, că mai mulţi membri ai adunării naţionale au propus în consfătuirile prealabile, foarte lungi şi foarte temeinice, cari au durat două zile şi aproape o noapte să li se acorde minorităţilor autonomie naţională, dar însăş consfătuirea prealabilă a respins dela început această propunere, iar Adunarea naţională a primit în unanimitate hotărârea propusă de consfătuirea prealabilă cu omiterea autonomiei naţionale pentru minorităţi.
Tot asemenea nici Tratatul adiţional, precum am văzut, conţine îndreptăţiri mult mai reduse pentru minorităţi, decât hotărârile dela Alba lulia, nu asigură prin nimic o autonomie naţională pentru minorităţi stipulând numai o autonomie locală sub controlul Statului şi numai in chestiuni culturale şi religioase şi numai pentru săcuii şi saşii din Ardeal.
Este natural, că nici hotărîrile dela Alba lulia, nici Tratatul adiţional nu stabileşte o autonomie naţională pentru minorităţi, pentrucă abstrăgând dela toate celelalte argumente o autonomie naţională in chestiuni politice, administrative şi judiciare nu se poate închipui decât fiind împreunată şi cu o autonomie teritorială. Chiar făcând abstracţie dela toate celelalte împrejurări, cari contrazic posibilităţile de a introduce o autonomie naţională
327
il
teritorială pentru minorităţi,. singur faptul aşezării geografice a minorităţilor lipsit cu desăvârşire de continuitate geografică, face în mod fizic imposibilă înfăptuirea practică a acestei autonomii naţionale teritoriale. In Statul nostru dintre minorităţi singur poporul săcuesc locueşte într'o massă compactă, dar acest popor este la'număr atât de redus faţă de totalitatea ţării şi faţă de restul maghiarilor, apoi dislocarea lui geografică, precum şi structura lui socială şi economică de aşâ natură încât o autonomie naţională teritorială pentru săcui, ar însemna pentru ei şi pentru restul poporului maghiar de peste Carpaţi mai mult o slăbire şi o reducere a forţei proprii politice, pe care de sigur, adâncind obiectiv chestiunea, nici el n'ar putea să o accepte.
Precizând astfel dispoziţiile Adunării naţionale şi ale Tratatului adiţional trebuie să examinăm atât din punctul de vedere al Statului, cât şi din punctul de vedere al minorităţilor, ce regim trebuie să se inaugureze în mod practic şi concret privitor la minorităţile din Statul nostru.
Din punctul de vedere al Statului naţional român şi în scopul asigurării integrităţii lui teritoriale, pentru păstrarea caracterului său naţional şi în scopul de a crea posibilitatea practică şi efectivă a unei conduceri de Stat, care să împiedice, ca o gândire şi o con-cepţiune de vieaţă străină să corupă individualitatea şi caracterul naţional trebuie:
1. Ca limba oficială în Stat să fie cea românească;
2. Lima oficială a guvernului central, a legislaţiei şi a conducerii centrale de Stat, în toate manifestările sale, să fie cea românească ;
3. Limba oficială a tuturor funcţionarilor şi serviciilor de Stat, cari pretind o organizare şi conducere centrală chiar în urma firei lor (armată, serviciu extern, tren, poştă, telegraf, vamă, etc.) să fie cea românească;
4. Limba oficială a oficiilor administrative in raportul lor oficial faţă de guvern să fie cea românească;
5. învăţământul superior de Stat şi învăţământul in şcoalele medii, civile şi profesionale de Stat, cu excepţiunile, cari se vor specifică în cele ce urmează, precum şi învăţământul primar din ţinuturile româneşti şi pentru toţi copiii români oriunde s'ar găsi ei, trebuie să fie românesc şi trebuie să fie pătruns de sufletul, de gândirea şi de măreţia tradiţiei şi aspiraţiunilor neamului românesc;
6. Ştiinţa, arta şi literatura română trebuesc răspândite şi promovate In toate manifestaţiunile lor, cu toată puterea Sta-
328
tului, în tot cuprinsul ţării, fără nici o rezervă şi fără nici o cruţare a mijloacelor materiale.
7. Cultul religios al românilor de ambele confesiuni trebuie protejat cu toată puterea Statului ţinând seamă de adevărul, că credinţa şi bisericile româneşti au susţinut neamul românesc.
în general, în ce priveşte bisericile noastre, arta şi literatura română, închegarea socială, economică şi culturală a poporului românesc, Statul trebuie să facă tot posibilul, ca în cel mai scurt timp să fie ceeace a stricat vitregimea timpurilor trecute şi fatala despărţire politică a poporului românesc. In special bisericile româneşti de peste Carpaţi, — afară de ajutorul anual şi normal — trebuesc compensate pentru înlăturarea şi neîndreptăţirea lor materială, la care au fost expuse din cauza că au apărat totdeauna, faţă de puterea de Stat de atunci, interesele naţionale româneşti. Aceasta pentru a putea luă concurenţa cu celelalte biserici mai bine înzestrate din timpul dominaţiunii străine.
Trebuie făcut, ca prin însăş puterea Statului să aducem întreg poporul românesc la acea treaptă a culturii şi a bunăstării economice, la acea treaptă de închegare sufletească unitară, naţională şi socială la care au ajuns, întrecându-ne pe noi, popoarele de altă rasă, limbă şi religie tot cu ajutorul, cu protecţiunea Statului, cu banul public şi cu puterea forţei de stat a Statelor, pe ruinele cărora s'a înfiinţat ca o manifestare a dreptăţii eterne, Statul nostru naţional întregit.
Pentru această activitate nu numai că nu ne va condamnă nimeni, ci din contra ne-ar condamnă toată lumea civilizată dacă, nefăcând aceasta, ne-am dovedi de oameni cari nu ştim să ne folosim, în favorul poporului nostru propriu, nici de dreptul, nici de puterea pe care o avem.
8. Armata trebuie susţinută şi organizată cu orice sacrificii, astfel încât ea să corespundă menirii sale de a fi personaificarea adevărată a unităţii şi a mândriei naţionale, gata totdeauna de a apără cu succes patrimoniul naţional. Bine nutrită şi bine echipată, ea trebuie să fie şi în ce priveşte spiritul în care este condusă şi forma exterioară în care se prezintă o manifestare a demnităţii naţionale şi o propagatoare a autorităţii şi conştiinţei unitare naţionale.
9. Puterea Statului trebuie folosită, ca ţărănimea, industria, comerţul şi peste tot vieaţa economică şi închegarea socială a românilor să fie promovată şi întărită. Vitregimea timpurilor şi politica conştientă a Statelor din care s'au rupt provinciile româneşti, pentru a se uni cu ţara mamă, au adus cu sine, că oraşele din ţara românească sunt, unele aproape în întregime, altele în mare parte, populate de alte neamuri, decât cel românesc.
329
Popoarele dominante ştiind prea bine, că cultura şi prin ea o stare mai înaintată socială şi economică se poate desvoltâ mai ales în oraşe şi prin oraşe, au creat în mijlocul masselor largi ale poporului românesc oraşe, direct pentru distrugerea populaţiei româneşti prin cultura şi bogăţia, care se răspândeşte din ele. Statul român trebuie prin urmare să refacă, în favorul poporului românesc ceeace dominaţiunea străină a făcut, prin mijloace de Stat, în contra lui. Structura socială a poporului românesc, în lipsa unui strat social mijlociu şi producţiunea naţională în lipsa clasei producătoare a industriaşilor şi a comercianţilor este incomplectă şi bolnavă, deci ea trebuie, cu'puterea Statului, complectată şi însănătoşită.
Nu este aici vorba de distrugerea unor valori economice existente, cari trebuesc şi ele îngrijite, ci de crearea unor noui forţe sociale şi economice din sânul poporului românesc. Nu va putea pe nimeni supără această acţiune, mai ales dacă ţinem seama de împrejurarea că oraşele ungureşti şi în parte evreeşti de dincolo de Carpaţi, cu puţine excepţiuni au fost germane, sau slave, cari prin forţa Statului şi prin conjecturile pe care le creează în mod natural o vieaţă de Stat au fost maghiarizate.
10. Toţi românii risipiţi în diferitele părţi ale lumii, meniţi, rând pe rând să piară în urma lipsei de continuitate geografică şi de contact sufletesc şi social cu vatra neamului românesc, trebuesc repatriaţi şi colonizaţi pe teritoriul ţării noastre. In Siberia şi Caucaz, în Bulgaria, Albania, Istria, Grecia şi America sunt numeroşi români harnici, buni gospodari, sau excelenţi comer-sanţi, cari trăesc în mici enclave in mijlocul unor masse'populare străine, care-i va înghiţi cu timpul. Sunt condamnaţi la peire. Noi românii suntem însă atât de puţini în raport cu popoarele mari, cari ne înconjoară, încât nu ne putem permite luxul să pierdem nici un suflet românesc. Statul român trebuie, fără amânare, să inaugureze o puternică acţiune conştient condusă pentru salvarea urgenţă a atâtor finţe valoroase româneşti. Satele înfloritoare româneşti din Siberia şi Caucaz, comersanţii' destoinici macedoromâni de pretutindeni şi muncitorii harnici din America trebuie puşi în mişcare pentru a-şi reface vatra în ţara lor băştinaşă şi a-şi închină activitatea şi talentele lor ţării româneşti. '
11. Va trebui să se împiedice imigrarea sistematică şi în masse în ţara noastră a elementelor străine, cari fie din cauza împrejurărilor defavorabile din ţara lor, fie pentru a găsi un traiu mai uşor, invadează după răsboiu ţara noastră. Dacă aceştia ar rămâne aici, or ar fi lăsaţi mai departe să imigreze în ţară ar putea influenţă nefavorabil raporturile de forţă ale poporului românesc şi putinţa lui a de a trăi şi câştiga potrivit, în ţara lui proprie .
Dacă ţinem seamă, că această poporaţie imigrată, flotantă, numai în oraşele din Basarabia face conform dicţionarului statistic oficial 168 825 suflete, către cari, adăugându-le pe cele din satele necontrolate ale Basarabiei şi pe cele din Ardeal şi Bucovina, putem constată că ele de sigur se ridică la un mare şi până acum necontrolabil număr. Orice om nepreocupat va trebui să admită, că este o situaţie anormală şi inadmisibilă, ca în vreme ce sute de mii de români şi-au părăsit vatra lor strămoşească luând, în lipsa putinţei de traiu pe pământul românesc, toiagul pribegiei in mână şi câtă vreme Statul român n'a putut face încă nimic pentru repatrierea lor, acesta să admită să se populeze în masse, pământul nostru cu popoare străine de orice origine ar fi ei şi oricare ar fi motivul pentru care acestea ar tinde la aşezarea lor în ţara noastră.
12. Afară de acestea va trebui să se facă tot posibilul şi necruţând nici un mijloc financiar, ca stare higienică şi social-morală a poporului românesc să se ridice, cât mai mult, ca să nu piară, văzând cu ochii, fiii neamului noslru, scufundat în negrija trupească si sufletească. Nu se poate tolera situaţia de azi, în caie din 613 000 nou născuţi intr'un an, 62 000, adică 10%, sunt ilegitimi şi în care pe lângă 12 000 născuţi anual morţi, 38,8% mor în etatea până la un an şi 11,9% în etatea dela 1 până la 5 ani.
Alături de aceste precizări necesare din punctul de vedere al Statului naţional român în scopul rezolvării problemei minorităţilor, trebuie să stabilim din punctul de vedere al minorităţilor, drepturile cari le trebuesc acordate, pentru îngrădirea intereselor lor juste şi echitabile.
Problema minoritară, îmbrăţişând în complexitatea ei toate problemele de Stat, este atât de vastă şi atât de strâns legată de vieaţa practică şi de împrejurările concrete, încât precizarea drepturilor minorităţilor în mod pragmatic şi detaliat este cu desăvârşire imposibilă în cadrul unei conferinţe. Cele ce urmează sunt numai consideraţiuni fundamentale de o parte, şi linii generale de orientare de alta, în ce priveşte aplicarea practică a principiilor fundamentale.
Trebuie apoi să constat, că problema minorităţilor la noi nu se poate rezolvi în vieaţa practică în mod şematic pentru întreaga ţară şi plecând din constatări ştiinţifice, sau politice altundeva stabilite. In ţara noastră sunt diferite popoare cu diferite calităţi etnografice, cu diferite aşezări geografice şi diferite structuri sociale şi culturale. O măsură practică luată faţă de un popor intr'un caz concret, care pe acesta l-ar mulţumii, ar putea nemulţumi cu drept cuvânt pe un alt popor dela noi. Sunt popoare
330
331
la noi, aşezate aici de multe sute de ani, cu tradiţii aduse cu sine şi desvoltate aici şi sunt altele venite recent fără o tradiţie colectivă. Sunt unele, cari locuesc geograficeşte în număr mai mare pe acelaş teritoriu şi sunt altele cari sunt resfirate aproape pe întreg teritoriul ţării româneşti. Sunt unele într'o stare culturală şi cu o conştiinţă naţională desvoltată, altele abia la începutul trezirii lor la conştiinţă. Evident, deci, că în vieaţa practică şi in cazuri concrete nu se va putea observa în cuprinsul întreg al ţării, acelaş regim pentru toţi. La baza rezolvirii problemei, minorităţilor vor trebui să stea şi consideraţiunile acestea practice, cari la nici un caz nu e permis să se piardă din vedere.
In afară de egalitatea înaintea legii a fiecărui cetăţean de mult codificată şi în vechiul Regat şi în provinciile unite trebuie asigurate drepturile civile şi politice pentru toţi cei ce aparţin unor minorităţi de rasă, limbă ori religie. Pentru a putea preciza mai deaproape această chestiune trebuie să ştim că drepturile politice se împart în două categorii mari, în categoria drepturilor cetăţeneşti şi în cea a drepturilor politice, propriu zise.
Drepturile cetăţeneşti sunt următoarele:
Libertatea şi siguranţa personală, libertatea conştiinţei, libertatea gândirii, libertatea cuvântului şi a presei, libertatea religioasă şi de învăţământ, dreptul de întrunire şi asociare, dreptul la limbă, libertatea de a-şi alege cariera, ori profesiunea şi libertatea muncii. Drepturile politice propriu zise, sunt dreptul de a luâ parte la legiferarea ţării, în magistratură şi în administraţia ţării.
Unele din aceste drepturi sunt atât de fireşti, încât ele nici nu trebuesc mai amănunţit analizate; sunt însă unele, cari reclamă, din cauza de utilitate şi din consideraţiuni practice de execuţie, anumite precizări. Intre aceste sunt in deosebi: libertatea cuvântului şi a presei, dreptul de întrunire şi asociare, libertatea religioasă, libertatea învăţământului, drept la limbă în învăţământ, în serviciile şi oficiile publice şi apoi dreptul de a participa la legiferare, şi a face parte din magistratura şi administraţia ţării.
1. Libertatea cuvântului şi a presei, cari nu pot fi condiţionate de nici o permisiune preventivă, dreptul de întrunire şi aso-, ciare trebuie să fie asigurate în egală măsură şi fără nici o restricţiu-une pentru toţi cetăţenii ţării româneşti, fără deosebire de rassă, limbă ori religiune. Exercitarea în mod egal a acestor libertăţi nu poate fi împiedecată nici prin măsuri legale, nici prin măsuri vexatorii. Aceste drepturi trebuie să fie precizate prin legi fundamentale cu caracter constituţional şi îngrădite cu garanţii şi sanc-
332
ţiuni egale pentru toţi cetăţenii, şi anume nu numai însuş principiul în sine, ci şi modul de punere în aplicare a acestui principiu.
Cred că posibilitatea de a se înfiinţa societăţi şi a se ţine întruniri, fără o anunţare prealabilă a autorităţilor'este o exagerare nepotrivită împrejurărilor din ţara noastră, dar de altă parte trebuie bine precizate că anunţarea făcută trebuie luată la cunoştinţă şi că funcţionarea societăţilor şi ţinerea adunărilor nu pot fi împiedicate decât în cazul dacă se îndreaptă evident în contra integrităţii Statului, în contra ordinei publice sau a bunelor moravuri. Găsesc mai departe exagerată şi necorespunzătoare împrejurărilor noastre dispoziţia în sensul căreia adunări nu se pot ţine numai în loc închis, fiindcă ea formează o restricţiune antidemocratică şi vexatorie.
2. In ce priveşte libertatea religioasă trebuesc menţinute dispoziţiile legale de până acum din vechiul Regat şi din provinciile unite, că exercitarea credinţei, religiei sau confesiunii este liberă, întrucât nu se opune bunelor moravuri şi întrucât nu prejudecă îndatoririlor cetăţeneşti. Nu numai atât, ci în conformitate cu hotărârile dela Alba-Iulia trebuie admisă egalitatea şi încurajată înfăptuirea autonomiei confesiunilor recunoscute de Stat.
între drepturile confesiunilor trebuie să se cuprindă şi dreptul lor de a susţine pe spesele lor şcoli şi diferite institute de învăţământ de orice categorie cu limba lor de propunere. Trebuie rezolvită apoi în mod constant, definitiv şi cu siguranţă de drept, modul şi măsura in care Statul poate şi este dator să ajute financiar diferitele confesiuni. Cred că preoţii tuturor confesiunilor organizate, şi recunoscute de Stat trebuesc salariaţi şi de Stat şi toate confesiunile trebuie să primească ajutoare în proporţie justă, pentru scopurile lor culturale şi bisericeşti. Această proporţie justă este a se stabili în mod constant, atât în ce priveşte ajutorul dat confesiunilor, cât şi cel ce trebuie acordat chiar şi în sensul stipulaţiunilor tratatului adiţional diferitelor institute culturale şi de binefacere minoritare: fie în proporţia numerică a indivizilor, cari constituesc minoritatea sau confesiunea, fie in proporţie cu impozitele cu cari ei contribuesc la bugetul Statului, întrucât ele, fireşte susţin astfel de institute, fie pe altă bază care s'ar găsi justă.
3. Ce priveşte învăţământul public trebuie respectat înainte de toate principiul, că fiecare are drept să studieze şi să se cultive la şcoala şi în felul cum vrea dânsul şi apoi că fiecare popor să fie instruit în limba sa proprie. încercări de a folosi învăţământul pentru desnaţionalizarea forţată a unui popor găsesc, că este cea mai mare greşeală şi cea mai inutilă amăgire. Sunt convins că drumul de fier dela Oradea-Mare, Arad, Sătmar, Chişinău, Cer-
333
năuţi ori Bazargic până la Bucureşti cu trenuri bune şi repezi va răspândi mai mult limba românescă, decât şcolile dealungul acelor căi ferate cu limbă de propunere forţată românească şi cred, fără a contesta importanţa şcoalei, că o administraţie conştiincioasă şi o siguranţă de drept Va răspândi mai mult dragostea pentru limba şi poporul românesc, decât toate şcolile de românizare forţată, cari vor produce efectul chiar contrar.
Drept urmare a acestui principiu, în grădinile de copii şi şcolile primare, de Stat şi comunale şi oraşele unde locuesc supuşi români de altă limbă decât cea română'în proporţii mai însemnate, fiii lor trebuesc instruiţi în limba lor proprie, stabilind precis, în mod obligator numărul minimal de copii pentru cari Statul este dator a se îngriji de instrucţie în limba maternă. Limba românească, ca obiect de studiu trebuie introdusă obligator numai dela a patra clasă primară începând, vasăzică atunci când elevul ştie perfect ceti, scrie şi calculă în limba sa proprie, şi când şi-a însuşit elementele de cunoştinţe absolut necesare pentru o vieaţă mai primitivă. Introducerea limbii române în acest fel nu trebuie însă să turbure planul de învăţământ general, ci trebuie să servească exclusiv scopului de a da ocazie elevilor să cunoască limba oficială a Statului .
Statul trebuie să susţină în oraşele şi districtele unde se găsesc locuitori de altă limbă decât cea română, în proporţii mai însemnate, şcoli medii, secundare, civile şi profesionale' cu limba de propunere a minorităţilor, fiind studiu obligator propus în limba românească: geografia, limba şi literatura, istoria şi constituţia românească, aceasta pentru a le da elevilor posibilitatea deplină de a fi pregătiţi pentru învăţământul superior.
Ce priveşte Învăţământul confesional şi particular, în aceste şcoli limba românească este a se introduce ea studiu obligator numai în învăţământul secundar, mediu, civil şi profesional şi nu cu alt scop, decât de a da ocazie fiecăruia', care absolvă aceste institute să cunoască limba oficială a Statului. Toate aceste intitute vor trebui să stea sub controlul Statului. Planul de învăţământ, cărţile şi alte rechizite de învăţământ se vor putea folosi în şcoli numai cu aprobarea Statului. Istoria şi literatura română va fi studiu obligator.
4. Dreptul la folosinţa limbii proprii este o urmare firească a libertăţii personale. El este şi trebuie să fie nelimitat în raporturi personale şi comerciale, în presă, publicaţiuni şi întruniri publice în materie religioasă sau confesională. Orice şicană, ori restric-ţiune în această privinţă trebuie reprobată.
Trebuie să fie liberă folosinţa limbii proprii a cetăţenilor români de altă limbă decât cea română înaintea tuturor ofiicilor
334
sau serviciilor publice de orice natură ar fi ele in comuna, plasa şi judeţul unde ei locuesc, în afară de cazul când limba din chestiune nu'este decât în mod excepţional, ori în măsură de tot redusă folosită în acea comună, plasă sau judeţ.
în importanta chestiune a întrebuinţării limbilor minoritare va trebui să se stabilească pentru singuraticele oficii şi servicii publice limba oficială internă şi limba oficială externă pentru comunele, oraşele şi judeţele unde minorităţile locuesc în proporţii considerabile.
Pentru a pricepe înţelesul limbii oficiale interne şi externe e necesar a preciza, că limba oficială internă înseamnă limba de contact oficial în vieaţa şi mecanismul intern al oficiului respectiv. In ea se conduc registrele, corespondenţa şi raporturile interne şi în ea se dresează procesele-verbale. Limba oficială externă înseamnă limba de contact cu părţile solicitante, oral şi în scris, în ea se dresează procesele-verbale şi în ea se comunică hotărârile părţilor solicitante şi celor interesate. Când se stabileşte pentru un oficiu oarecare, o limbă oficială alta decât cea română, fie internă sau externă, aceasta se înţelege totdeauna aşa, că ea are această calitate alături de limba română, alternativ, ori paralel aşa cum consideraţiunile practice şi natura cazurilor concrete o va cere.
Variaţiunile în speţe e cu neputinţă să fie înşirate nici măcar într'o lege sistematică şi complectă. Aceasta aparţine domeniului de executivă a diferitelor regulamente şi ordonanţe.
Cetăţeanul român de altă limbă decât cea română îşi va putea folosi limba în toate acele localităţi şi judeţe unde limba sa este declarată de limbă oficială internă sau externă.
Ce priveşte limba oficială internă ea trebuie să fie, precum am arătat mai înainte, exclusiv cea română la instituţiile, oficiile şi serviciile de Stat, conduse dela centru.
în oficiile administrative atât limba oficială internă, cât şi cea externă, va trebui să fie fireşte alături de cea românească şi cea care va fi vorbită de un procent oarecare mai însemnat al poporaţiei comunale, orăşeneşti sau judeţene, iară limba oficială externă va fi alături de cea română şi acea limbă, care este folosită de un procent însemnat al poporaţiei respective de sine înţeles un procent mai redus decât în cazul anterior.
Acest procent al locuitorilor în Polonia este stabilit la 30%, în Ceho-Slovacia la 20%, iar în unele State baltice la 10%.. în legea minorităţilor din Ungaria şi în decretul Consiliului Dirigent a fost stabilit la 20'%.
335
Principiul de urmat este că trebuie făcut posibil întrucât vieaţa şi putinţa practică admite ca fiecare cetăţean să fie judecat şi administrat în limba sa proprie. Acest scop se poate ajunge mai uşor, fiind numiţi în ţinuturile locuite de minorităţi considerabile, funcţionari cari cunosc limba minorităţilor din ţinutul respectiv, iar unde aceasta este imposibil, să se aplice interpreţi oficiali pricepuţi.
Nu putem să admitem în ţara noastră stări anormale, cum erau înainte de răsboiu în Ungaria, unde se întâmplă adesea că Românilor nu li se serviau bilete de tren sau mărci poştale în oraşele şi judeţul lor propriu, fiindcă nu ştiau să le ceară în limba maghiară a Statului şi erau uneori condamnate mărturiile în locul inculpaţilor din cauza că judecătorul nu ştia româneşte, iar ca interpret erâ folosit servitorul oficiului.
In genere, în ce priveşte limba românească în învăţământ şi în contact cu oficiile şi serviciile publice nu trebuesc pierdute din vedere două împrejurări hotărâtoare:
Una, că poporul românesc penetrează în măsură mare toate ţinuturile şi colţurile ţării noastre cu foarte mici excepţiuni şi că limba românească, atât de mlădioasă, este uşor de învăţat, încât ea se răspândeşte uimitor de iute şi fără nici o sforţare în toate părţile ţării. Chiar şi sub dominaţiunea străină ea erâ limba de comerţ şi de contact între popoarele de altă limbă. O forţare a ei ar preface-o din plăcută ce este înaintea multor din cei de altă limbă, urgisită şi urâtă.
A doua, că Statul nostru este deja dela natură şi fără nici o forţare Stat naţional şi nu trebuie decât să-i păstrăm şi să-i întărim cu mijloace energice, dar normale şi fireşti acest caracter al lui. Dar trebuie dacă vrem sâ dăinuiească, să facem ca el pe lângă că este Stat naţional să fie şi Stat de drept şi Stat cultural, care ocroteşte cu dreaptă măsură toate elementele de cultură şi de propăşire umană.
Ce priveşte drepturile politice ele trebuesc recunoscute fără nici o rezervă pentru minorităţile de rassă, limbă ori religie.
1. in ce priveşte participarea lor la puterea legislativă, dreptul de vot universal, egal, secret cu sistemul proporţionl şi cu reprezentarea minorităţilor introdus în vechiul Regat şi Basarabia care va trebui introdus şi în ţinuturile de peste Carpaţi şi în Bucovina rezolvă chestiunea pe deplin în spiritul hotărârilor dela Alba-Iulia. Tot ce trebuie făcut este, să se stabilească garanţiile necesare, ca acest drept electoral să fie respectat şi în vieaţa practică şi ca circumscripţiile electorale să nu fie în mod artificial delimitate. In Cehoslovacia acest principiu este respectat în mod conştiincios. Germanii formează acolo 23,3% din poporaţie. Din 300 deputaţi 54 şi din 150 senatori 38, sunt germani aparţină-
tori la 6 partide germane. Adică ei sunt ceva mai mult decât 23% a parlamentarilor reprezentaţi în corpurile legiuitoare.
2. Privitor la participarea minorităţilor in justiţie şi administraţie, cred că nu numai nu trebuie să formeze o piedecă diferenţa de rassă, limbă sau religie pentru a ocupă o funcţie, sau a fi împărtăşit de o distincţie în Stat, ci din contră Statul trebuie să se nizuească, să angajeze mai ales în ţinuturile locuite de minorităţi, funcţionari de toate categoriile din sânul minorităţilor, dacă se găsesc.
Aceasta nu numai drept urmare a principiului egalei îndreptăţiri şi a obligamentelor morale şi de drept luate asupra noastră în tratate şi în diferite manifeste, ci şi ca raţiune de Stat şi ca consideraţiune de bună administrare a afacerilor publice.
Raţiunea de Stat pretinde să-i legăm de fiinţa Statului cât se poate de mult şi cu cât se poate mai multe fire pe toţi cetăţenii Statului. Această raţiune de Stat nu admite să faci două categorii de cetăţeni. Unii alintaţi, cu şi fără merit, iar alţii persecutaţi şi proscrişi. Tot raţiunea de Stat pretinde, să utilizăm toate forţele bune în serviciul public şi întrucât numai se poate, în ţinuturile locuite de minorităţi să plasăm în oficii fii de ai minoritarilor, de sine înţeles luând toate garanţiile, că ei sunt şi vor să fie sinceri şi devotaţi slujitori ai Statului şi ai oficiului lor, pentrucă cetăţenii, în urma firei lucrurilor, vor primi cu mai mare linişte hotărârile şi măsurile, adesea neplăcute, din mâna funcţionarilor de acelaşi neam cu ei. Dacă ar fi funcţionarii exclusiv români tot odiul pentru eventualele greşeli ale administratorilor şi funcţionarilor ar cade cu ură şi dispreţ asupra însuş poporului şi Statului românesc. Solgăbirul' maghiar, volnicos şi trufaş, însemnă pe vremuri, pentru noi, însuş poporul şi Statul maghiar şi cnutul cazacului însuş imperiul rusesc.
Mai este şi o altă raţiune de Stat şi mai însemnată care pretinde aplicarea funcţionarilor minoritari. Nu este adică bine pentru Stat, ca toate elementele intelectuale ale minorităţilor să fie împinse la profesiuni libere, independente, iar din intelectualii, sau semiintelectualii români să se creeze, cu drept şi fără drept, funcţionari, prin urmare elemente dependente de voinţa altora, excluşi dela munca şi producţiunea naţională expuse la concurenţa liberă. Permiteţi-mi să ilustrez această credinţă cu un exemplu elocvent.
Poporul românesc a fost în ţinuturile de peste Carpaţi persecutat, prigonit şi scos din oficii. Preoţimea şi biserica românească a fost umilită şi lipsită de orice ajutor din partea Statului. Urmarea a fost că biserica şi poporul au păstrat solidaritatea şi s'au ţinut lanţ luptele politice duse împreună. Românii nu au fost admişi
336
337
in oficii, ei totuş n'au putut fi împiedicaţi dela lumina şcolii. Cei cari au terminat studiile au trecut adeseori aici în vechiul Regat, unde au găsit un cald adăpost şi au contribuit la pregătirea zilei de răsplată, iar cei rămaşi acasă au îmbrăţişat cariere libere.
S'a produs revoluţia din 1848. După această revoluţie vremea se schimbă. Românii după 1848 au fost admişi in oficii. Anul 1867, anul de nouă refacere a Statului ungar a găsit bisericile româneşti luate în seamă, in oarecare măsură, iar funcţiunile de Stat au absorbit o însemnată parte a intelectualilor' români. Simion Bărnuţ eră mort, Avram Iancu înnebunise de durerea neamului. Nu s'a mai putut face revoluţie. Doctorul Raţiu purtătorul de cuvânt şi de energie din acele vremuri, Bariţiu învăţatul neamului, Cipariu, Măcelariu, Axente Severu, Preotul Balint, Moldovan şi mulţi alţi vrednici conducători ai neamului românesc au trebuit să se mulţumească cu memorande şi cu rezistenţă pasivă. Noroc, că, au putut, alături de această rezistenţă pasivă, presta cu plin succes, cu demnitate şi consecvenţă, munca mare pentru susţinerea conştiinţei naţionale.
Au venit din nou maghiarii la putere. S'a reînceput povestea veche. Românii sunt iarăş persecutaţi şi scoşi din oficii, goniţi peste hotare, sau împinşi la ocupaţiunile libere, iar intelectualii maghiari alintaţi in oficii şi situaţii bune şi grase, depedente de Stat. A sosit însă din nou ceasul dreptăţii' în 1918. Românii au intrat toţi ca un singur om în revoluţia naţională ce s'a deslănţuit. Biserică şi popor, intelectuali, preoţi şi ţărani, s'au unit intr'un gând pentru a aduce hotărârile de unire dela Alba lulia, au preluat puterea de Stat şi peste noapte au incadrat elementele independente şi până atunci răsleţe oficiile publice. In schimb maghiarii dedaţi la tutela Statului, lipsiţi de energia şi invenţiozitatea care poate izvorî numai din obişnuinţa inţiativei particulare, au rămas neorientaţi. Ei au fost reduşi prin propria lor greşeală la completă inactivitate politica. N'au fost în stare să desvolte o rezistenţă ori acţiune serioasă, ci aşteptau sfaturi şi îndrumări tot dela aceia, dela cari atârna soarta lor şi până atunci.
Trebuie să învăţăm din experienţa trecutului nostru şi să nu facem aceleaşi greşeli, cari s'au răs'bunat atât de amar' asupra altora. Din parte-mi nu simt nici o satisfacţie naţională şi cred că nu va simţi nici un român prevăzător, când vede numărul mare al unor buni funcţionari maghiari şi germani de peste Carpaţi, cari au părăsit oficiile şi au îmbrăţişat dearândul profesiuni libere.
Dealtfel chestia' participării minorităţilor în administraţie se va rezolvi în modul cel mai firesc, prin autonomia locală în comune, oraşe şi judeţe, care trebuie introdusă fără amânare şi ca un
338
mijloc drept spre a rezolvi cu uşurinţă o serie întreagă de chestiuni in legătură cu problema minoritară.
Ca concluzie cred că soluţionarea problemei minorităţilor trebuie sa mulţumească de o parte aspiraţiunilor juste ale naţiunii române, de altă parte dreptele pretenţiuni ale minorităţilor.
Dacă indiferentismul într'o privinţă ar fi un păcat de moarte, tot astfel intoleranţa şovinistă in alta ar fi o greşeală politică, care de sigur s'ar răsbunâ. Energia necruţătoare şi consecvenţa de fier pentru reprimarea şi înapoierea tendinţelor de compromitere a integrităţii teritoriale a ţării româneşti, şi susţinerea dârză a integrităţii naţionale şi morale tot atât de importante a sufletului românesc, trebuie să meargă mână în mână cu spiritul de dreptate şi cu justa apreciere a oamenilor şi a popoarelor cu cari soarta ne-a legat să trăim Împreună. Din cauza unor particulari cari trădează interesele Statului român, şi cari trebuesc pedepsiţi nu trebuie să se suprime drepturile minorităţilor ca colectivitate.
Trebuie aleasă calea ce duce pe terenul larg ce desparte indiferentismul naţional de intoleranţa preocupată.
Ce priveşte organizarea şi conducerea Statului nostru in legătură cu problema minorităţilor trebuie fatal să alegem intre politica de desnaţionalizare forţată a minorităţilor şi între politica de dreptate naţională şi socială.
Poate că se vor găsi oameni, dealtfel de bună credinţă, cari vor alege calea dintâie. Eu cred însă, alături de toţi aceia cari au contribuit la aducerea hotărîrilor dela Alba lulia, că o atare politică ar fi asemănătoare politicei economice a acel?-» cari vreau să se îmbogăţească cu orice mijloace, dar repede, politică economică, care pe lângă că nu este onestă, nici nu duce decât foarte rar şi pe foarte scurtă durată la bună stare şi respect social.
Cred, nestrămutat, că singură calea arătată în cele expuse duce la solida întemeiere şi sigura desvoltare a Statului nostru naţional. Cred cu tot sufletul meu, că numai întronând in ţara noastră un sistem de legalitate, .moralitate şi libertate pentru toţi ea va putea să dâinuească. Numai devenind o caldă ocrotitoare a tuturor libertăţilor şi gândirilor nobile, a tuturor străduinţelor culturale şi de propăşire umană, ţara noastră, va putea avea respectul lumii, autoritatea şi forţa morală trebuitoare, pentru a putea rezistă, in vremuri de restrişte, valurilor duşmane, cari o înconjoară.
Cred nestrămutat, că idealul mare naţional prin întregirea neamului între hotarele de azi nu este încă împlinit. Vai de naţi-
339
unea, care nu este in stare să-şi fixeze zi de zi, noui ţinte nobile, idealuri măreţe tot mai desăvârşite, demne de frământări, de luptă, de jertfe şi de martiri !
Viitorul este al unităţilor mari sociale, ori economice, fie că ele se numesc State, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovărăşii în materie economică. Statul român mai curând, ori mai târziu, va trebui să facă parte din o astfel de mare unitate şi rolul lui în această prespectivă va depinde de modul, cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până în momentul acelei noui şi mari prefaceri. Dela destoinicia sa de azi şi dela măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul moral, încrederea şi respectul vecinilor săi a şi a lumii civilizate va depinde dacă Statul român va fi un obiect de târguiala, ori un factor hotărâtor, va fi un centru al formaţiunii grandioase ce va veni, ori îşi va târî vieaţa umilită, dacă o va mai avea, de pe o zi pe alta, din graţia altora şi servind pe alţii !
Cred şi trebuie să creadă întreg neamul românesc în mărita chemare a poporului românesc: de a deveni în aceste părţi ale lumii, dealungul Dunării şi la Marea Neagră, centrul de gravita-ţiune al unei formaţiuni puternice, mondiale, compuse din State şi popoare libere, în stare să'şi asigure existenţa lor naţională şi având forţa de a contribui la progresul culturei, ordinei şi pro-păşirei veşnic ascendente a civilizaţiei omeneşti !
Dar nu mai puţin cred că această chemare nu o va putea împlini decât susţinând cu multă înţelepciune, cu multă abnegare, cu toată hotărârea, în toate ramurile vieţii de Stat libertăţile omeneşti, moralitatea, dreptatea socială şi adevărata democraţie ....
Aceste vor fi pentru poporul românesc izvoarele dătătoare de vieaţă şi de noui energii, la cari el nu trebuie să renunţe niciodată !
Conferinţă ţinută la Fundaţia universitară Carol I în ziua de 11 Mai 1924; extras din volumul Politica externă a României
GEZA KISS
Ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare
Nici n'ar mai trebui să amintesc că invitaţia ce am primit-o de a ţine această conferinţă, o consider drept o deosebită onoare, astfel încât nu am stat o clipă la îndoială de a o îndeplini.
înainte de a începe însă cu tratarea subiectului, trebuie să formulez câteva observaţii.
îmi dau mereu osteneală, cu o grije deosebită, să nu pierd din vedere că I.S.R. face ştiinţă. Iar unicul scop — steaua conducătoare şi misiunea ştiinţei — este de a căuta adevărul, independent de orice ţintă secundară pe care am urmări-o din vreun punct de vedere sau de orice tendinţă. Şi nu numai cunoaşterea lui, ci şi propovă-duirea adevărului trebuie să fie liberă de orice influenţe directe sau indirecte, care ar stânjeni scopul final: validarea adevărului ştiinţific descoperit.
In această atmosferă curată, ce se ridică mult deasupra vieţii politice de toate zilele, mă voiu strădui să rezolv problema ce mă aşteaptă şi a cărei esenţă nu este alta decât tocmai descoperirea adevărului ştiinţific.
Şi acest lucru nu poate fi realizat altfel decât privind diversele aspecte ce aşteaptă a fi pătrunse şi grupate, dintr'o înaltă perspectivă, ce limpezeşte vederea. Neînclinând nici la dreapta, nici la stânga, îmi voiu da silinţa să judec ca judecător drept şi fără idei preconcepute, ca servitor al justiţiei sociale, aspectele de examinat, şi să stabilesc adevărul ştiinţific pe baza analizării acelor aspecte, ca un rod al judecăţii mele.
Condiţia de bază sociologiei, ca şi a exercitării oricărei alte ştiinţe, este gruparea precisă şi pe cât se poate completă a acelor aspecte, care, ca să zic aşâ, formează materialul brut al cercetării ştiinţifice sau, am mai putea zice, materialul de date. Acestea
UI
singure însă nu ne dau decât baza sigură, pentru căutarea adevărului ştiinţific, care se ascunde în legile fatale ce se desprind din acele aspecte şi a căror formulare ne dă apoi adevărul ştiinţific.
Actualul ciclu are misiunea de a proiecta razele dătătoare de lumină ale ştiinţei asupra diferitelor doctrine politice, cum se vali-ditează ele « pe calea unor anumite grupări care se numesc partide politice » şi pe urma cărora «instituţiile politice se formează şi deformează într'o atmosferă alcătuită de anumite doctrine şi credinţe politice » (Guşti: Partidul politic, Arhiva pentru Ştiinţa etc, II, pg. 423).
Trebuie aşadar să supun unei examinări ştiinţifice — şi acest lucru nu pot să-1 accentuez îndeajuns ca principala mea străduinţă
— ideologia şi tendinţele politice ale minorităţii maghiare.
Şi aceasta pretinde, mai presus de precizarea fenomenelor şi aspectelor, cercetarea lor definitivă după metode ştiinţifice.
Nu voiu putea îndeplini acest lucru, fără a lămuri mai întâiu:
1. Dacă minoritatea etnică îşi poate găsi locul în concepţia partidului politic ?
2. Şi, dacă da, lângă care categorie de partide îi e locul? Sau formează ea un partid sui generis ? Dar nici aici nu trebuie să ne oprim. Pentrucă
3. pe baza concluziilor rezultate din roadele cercetărilor trebuie să recunoaştem drept adevăruri ştiinţifice acele învăţăminte care zac ascunse în fenomene clasate conform legilor ştiinţei şi a căror descoperire trage linia de conduită pe seama acelora cari sunt chemaţi să influenţeze formarea cursului vieţii sociale.
Luând în considerare toate acestea, f ie-mi îngăduit să despart în două părţi materia modestei mele expuneri, care urmează.
I. Prima parte aş dori să o definesc, numind-o oarecum bază teoretică. Această parte e destinată lămuririi acelor concepţii care
— ca să mă exprim astfel — îmi pot da acea cumpănă intelectuală, pe care punând fenomenele ce le voiu arătă mai târziu, să precizez legile inexorabile emanând din fenomenele ce le voiu cercetă şi grupă în partea a doua, aplicată, a conferinţei mele.
Stabilirea esenţei partidului politic mi-a fost mult uşurată
— graţie formulării pe care în această materie a dat-o d-l profesor Guşti în conferinţa introductivă şi care e chemată să ocupe un loc de cinste în literatura chestiunii (Partidul politic; « Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială », IV, pg. 427). Mi-a uşurat această primă misiune a mea, pentrucă nu mai am nimic de adăugat în această direcţie, şi pot să-mi însuşesc toate momentele exprimate de d-sa şi în care ne dau esenţa partidului politic. In sensul lor «partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asocia-
342
ţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic, social ».
Dar cu atât mai grea devine gruparea partidelor politice.
Căci dacă ne înşiruim în memorie denumirile partidelor care au existat şi există, trebuie să stabilim din capul locului că partidele din trecut sau şi cele care există astăzi s'au folosit de aceste denumiri ca de nişte vignete, spre a indică însă un conţinut de multe ori atât de diferit. Şi lucrul acesta e şi firesc. Pentrucă situaţia specială şi formaţia condiţiilor de vieaţă. a diferitelor State, pune pe primul plan mereu alte probleme vitale de urgentă actualitate, felul de rezolvare al cărora decide gruparea partidelor politice. Astfel întâlnim apoi în diferite State, sub aceeaş denumire, partide politice având caracter cu totul contrariu.
Zadarnicele încercări de până acuma au putut convinge pe toată lumea că este imposibil de a clasifică partidele politice unitar pe baza cuprinsului programelor ce reprezintă, în aşâ chip, încât diferitele categorii să îmbrăţişeze o clasificare a partidelor politice din toate ţările pe baze interne şi de principii.
Pot fi însă, şi e necesar, ca partidele politice să fie clasate pe baza modului cum tind la realizarea multiplelor programe atât de diferite unele de altele, — metodă pe care o consideră drept principiu conducător al lor. Această clasificare e necesară pentrucă cu ajutorul ei putem reduce partidele politice cu ţeluri programatice atât de disparate, la tipurile unitare, care le dau caracteristica. Şi fără a le cunoaşte caracteristica potrivită, nu se poate formulă o judecată dreaptă sau cel puţin completă, asupra lor.
Iată cum privesc eu cbestiunea din acest punct de vedere. Despre orice partid politic ar fi vorba pe baza cuprinsului programului său, cert este că întreaga lui formaţie depinde de felul de tratare a doi factori fundamentali, care joacă un rol hotărîtor în toate.
Fiecare partid politic normal reprezintă, repetând cuvintele d-lui Guşti, «interese şi idei comune de caracter general », pe care doreşte să le înfăptuiască. Din punct de vedere programatic, aşadar, fiecare partid politic doreşte să aducă o modificare a celor existente.
Ideologia lui este, atunci, rezultanta felului cum consideră starea de fapt şi modificările (reforma) dorite (am putea zice a felului de a le trată). Caracteristica fundamentală a partidului se va alcătui după măsura în care ele ţin mai mult de unul din aceste momente.
Un partid e condus de posibilitatea menţinerii situaţiei date, punând prin urmare ponderea principală asupra situaţiei date si nu propovădueşte reforme decât numai până la graniţa cea mai
343
strict necesară. Al doilea iarăş pune pondere mai ales pe reformă şi e gata să modifice situaţia dată până la cerinţele reformei celei mai radicale.
Din această divergenţă de ideologie rezultă acea grupare caracteristică a tuturor partidelor din lume, chiar a celor mai diferenţiate prin conţinut, — care ne îngăduie să vorbim de partid conservator şi progresiv.
Prin urmare nu este just să opunem la clasificarea partidelor politice — care nu poate fi decât una, cea amintită — partidul liberal partidul conservator, de oarece la această diferenţiere intervin mai multe momente de conţinut programatic intrinsec).
Ar fi mare greşală să se creadă că partidului progresiv i-ar reveni singur dreptul de existenţă faţă de partidul conservator, sau vice versa. E tocmai dimpotrivă .
Fiecare din ele e chemat ca la timpul său să aducă servicii folositoare. Sau mai bine zis, ele sunt chemate să alterneze.
Dacă progresivitatea ar fi de durată mai lungă, atunci conservatismul ar aduce-o eră de prielnică odihnă şi poate va fi chiar dorită menţinerea lui până când s'ar arătă primele semne ale secătuirii. Şi atunci iarăş progresivilor le va reveni dreptul de existenţă.
Ambele tipuri însă pot degenera. Şi aceasta se întâmplă atunci când partidul politic se alipeşte exclusiv numai la unul din factorii fundamentali.
Astfel partidul conservator degenerează în reacţionar iar cel progresiv in radical.
Dar şi unul singur din ele, în mod excepţional şi tranzitoriu, poate avea câte odată rolul otrăvei care vindecă, mai ales rănile cauzate de celălalt. Dar din punctul de vedere al problemei ce o tratez, nu e nevoie să mai continuu analiza în această direcţie. E destul atât — dar a fost şi necesar — pentru a putea examina pe bazele schiţate, dacă în ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare se manifestează principiile unui partid politic, şi, în caz afirmativ, care este caracteristica acestui partid:'
Şi in sfârşit, ce consecinţe învederează precizarea căutată, pe care trebuie să o găsim ?
Aci trebuie să trecem la partea a doua, cea aplicată.
în ce constă ideologia şi tendinţa politică a minorităţii maghiare
Pentru a putea da un răspuns corespunzător la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la examinarea vremurilor trecute şi anume până unde duc rădăcinile întinse ale acestei chestiuni.
Minoritatea maghiară de azi a României a fost naţiunea majoritară a Statului ungar. Această majoritate s'a transformat în minoritate prin prăbuşirea monarhiei austro-ungare. Chestiunea minorităţilor în Ungaria se prezintă în condiţii de care trebuie să
ţinem seamă pentru a putea înţelege situaţia de aci, pentru întâia oară cu ocazia trezirii la vieata nouă a constituţiei maghiare dela 1867.
Evenimentele din 1848—1849 s'au încheiat cu înfrângerea ţării. Absolutismul austriac şi-a exercitat domnia, sugrumând cu totul libertatea naţionalităţilor, până nu s'a realizat aşa numitul « pact » şi până nu s'a trecut în articolul XII al legii fundamentale din 1867 că în afară de chestiunea externă, a răsboiului şi cele financiare în legătură cu ele, care împreună cu altele de «interes comun » au fost specificate drept «comune », sunt lăsate sub autoritatea proprie a jurisdicţiei şi guvernării Ungariei. între acestea eră şi «chestiunea naţionalităţilor », pe care înţeleptul creator al « pactului », Francisc Deak, a dorit să o reglementeze prin legea naţionalităţilor dela 1868 (art. XLIV).
Principiul fundamental al acestei legi este enunţarea că toţi cetăţenii Ungariei, fără deosebire, alcătuesc naţiunea unitară maghiară şi în acelaş timp a precizat acele dispoziţii de mare importanţă, care stabileau drepturile celor cari nu aparţineau naţionalităţii maghiare, cu deosebire în privinţa folosinţei limbei.
Punctele mai de căpetenie şi care merită a fi subliniate sunt următoarele:
Organele administrative cu jurisdicţie proprie, judeţele (comitatele) şi oraşele cu drept de autonomie administrativă, aveau să redacteze procesele verbale (e vorba de comisii alese care reprezintă un fel de mic parlament), în toate acele limbi, pe care le cer o cincime din membrii cu drept de vot. Această limbă poate fi utilizată şi în adresele către guvern. Autorităţile amintite pot coresponda între ele şi în limbele respective. Funcţionarii cari n„ posedă limba maghiară, puteau utiliza limba «proceselor verbale ». Funcţionarii aveau să comunice cu comunele, societăţile, instituţiile şi particularii din comitat (judeţ) pe cât posibil în limba aceasta.
Comuna îşi alege singură limba de administraţie. Dar o cincime din cei cu drept de vot pot cere şi utilizarea unei alte limbi la redactarea procesului verbal. Oficiul comunal e obligat a cores^ punde cu comunele în limba aceasta.
Fiecare cetăţean are dreptul de a adresa petiţii forurilor administrative, judeţene, comunale şi bisericeşti, în limba sa maternă.
Limba maternă poate fi utilizată in şedinţele comunale şi ale bisericii.
Comunităţile bisericeşti îşi aleg singure limba administrativă. Organizaţiile bisericeşti superioare deasemenea îşi aleg singure limba, de care vor să se folosească in consfătuiri, procese verbale, în administraţie şi în corespondenţă cu comunele lor.
344
34f>
Ministerul de Instrucţie Publică e dator să poarte grija ca cetăţenii de orice naţionalitate, cari trăesc în masse compacte mai mari, să se poată cultivă în limba lor maternă în apropierea ţinutului pe care-1 locuiesc, şi anume până la punctul unde încep studiile academice superioare. în şcolile ţinuturilor cu mai multe limbi, se vor crea în şcolile medii şi superioare catedre pentru fiecare limbă. La universitate se vor înfiinţa catedre pentru limbile vorbite în ţară şi literatura lor.
în şcolile primare instrucţia se va face în limba maternă a elevilor, dacă ea aparţine limbilor vorbite în comună.
în acele comune, unde locuiesc în număr mai mare cetăţeni de limbi diferite, se vor utiliza învăţători supleanţi de diferite limbi.
Nu pot să-mi înnăbuş declaraţia că a fost o greşeală fatală, tocmai din punct de vedere maghiar, realizarea Înţelegerii tacite ce s'a făcut aşâ zicând pe neobservate, şi care a unit în chip uimitor toate partidele politice maghiare, care dealtfel se răsboiau până la cuţite intre olaltă, — de a nu aplica legea citată.
Dela 1867 încoace, formarea partidelor politice in Ungaria a avut ca baze hotărâtoare modul cum ele înţelegeau executarea legăturii de drept public cu Austria. Dar ori cu câtă înverşunare se combăteau unele pe altele aşa numitele partide de la 67 şi patru-zeci-şi-optiste, nu erâ intre ele nici un fel-de deosebire asupra concepţiei că Ungaria trebuie considerată ca un Stat naţional, care exclude tocmai prin această caracteristică a sa executarea drepturilor cuprinse în legea despre naţionalităţi, sau le îngrădeşte cel puţin între graniţe foarte strâmte. Şi drept consecinţă, fireşte, hotărârea că aplicarea legii trebuie lăsată în părăsire. Nici căutând cu tot dinadinsul n'ar fi putut găsi un mod mai nenorocit de soluţionare.
Dar chiar şi ideologia lor erâ propriu zis o reproducere a principiului filozofic de Stat al « Statului naţional », care pe vremea aceea ajunsese să predomineze cu totul.
Această doctrină, pe care au propovăduit-o cei dintâi cultivatori ai filozofiei de Stat şi între ei in primul rînd Prof. Victor Concha, care trebuie considerat drept întemeietorul adevărat al ştiinţei politice moderne în Ungaria, învaţă că, deşi oamenii sunt la fel din punct de vedere anatomic şi al funcţiilor vitale fiziologice, totuş posedă însuşiri de tot deosebite, care îi leagă laolaltă pe cei cari au aceste particularităţi, deosebindu-i de alte grupuri ale oamenilor.
Chiar natura-mamă a creat asemenea deosebiri, prin trăsăturile feluritelor rase. înlăuntr.il raselor se arată apoi acele însuşiri comune mai intime, la care trăsăturile feţei joacă un rol mai puţin
346
important, pentrucă ele se exteriorizează în deosebi prin manifestări spirituale şi morale şi sunt exprimate mai ales printr o sensibilitate asemănătoare, prin acelaş mod de a cugeta, prin concepţii şi tradiţii comune, în genere vorbind prin felul de valorificare al bunurilor morale, iar in afară ele ajung să-şi aibă expresia in limba comună. Acestea leagă laolaltă pe toţi, câţi le posedă, ca membri ai unei naţiuni şi în ele zace vis-agens al formării de State. Natura-mamă a sădit în toate grupările legate prin astfel de proprietăţi comune, dorinţa neştearsă ca să-şi valorifice propria individualitate prin alcătuirea unui Stat deosebit, şi astfel chemarea asemănătoare a statelor din punct de vedere omenesc, de a reimplini şi de a realiză în mod corespunzător geniul propriu naţional. Iar naţiunile, care posedă forţa materială şi cea morală — la naţiuni e contopită cu cea dintâiu, — de a-şi îndeplini chemarea generală umană potrivit propriilor concepţii deosebite, acelea vor putea alcătuii un Stat propriu pe care-1 vor menţine până vor avea şi puterea de care am amintit.
Nu fiecare grupare naţională e în stare aşadar de a crea un Stat. De altă parte cei cari aparţin aceleeaş grupări naţionale, pot întemeia mai multe State. Dar în cazul acesta se va produce o diferenţiere constantă a concepţiei particulare a sentimentalităţii particulare, care reprezintă puterea creatoare de Stat, diferenţiere capabilă de a conservă şi deosebirile de Stat (de exemplu Belgia, Statele Unite ale Americii de Nord, Elveţia, America de Sud cu statele ei, etc.) — şi prin desvoltarea acelei diferenţieri s'a creat, cu toată unitatea de limbă, idei de Stat proprii şi independente.
în acelaş Stat pot trăi, înfine, mai multe feluri de grupuri naţionale. Atunci doctrina vorbeşte de Statul poliglot, faţă de Statul curat naţional. Dar mai învaţă în acelaş timp,că aci una din ele trebuie să se reliefeze spre a da Statului caracterul său naţional, spre a-i imprimă pecetea individualităţii sale.
Şi cu formularea acestui principiu am ajuns la punctul corespunzător al doctrinei amintite, care pune în discuţie problema minorităţii etnice. în teorie se şi impune dela sine marele semn de întrebare: Ce şi cât pretinde dela Stat caracteristica problematică naţională ? Ce drepturi pot fi deci asigurate aşa numitelor minorităţi etnice ? Unde este limita până la care pot merge aşâ numitele drepturi minoritare ? în vieaţa politică a Ungariei a ajuns foarte repede să predomine prin consens tacit, concepţia că aplicarea legii de naţionalităţi din 1868 este în conflict cu caracterul de Stat naţional, cum considerau toate partidele politice maghiare. Ungaria, adoptând curentul de idei predominant. Şi această ideologie nu s'a schimbat. Toate protestările timide care s'au manifestat sporadic până la isbucnirea răsboiului mondial, au avut însemnătate negli-
347
jabilă şi nici n'au pornit din partea partidelor politice ca atare, ci în răstimpuri foarte distanţate — dela câte unul din membrii izolaţi ai lor.
A venit apoi pierderea răsboiului. Gruparea care a încercat, sub conducerea lui Ocar Iaszi, să lanseze cunoscuta nouă ideologie, putem spune că eră mică. Iar vechile partide maghiare au trecut în fondalul scenei. A urmat apoi Alba lulia ! Ea reprezintă în anumite privinţe şi în chip ceva mai larg, punctul de vedere al legii de naţionalităţi din 1868. A urmat apoi preluarea puterii de Stat şi prin aceasta ungurimea din Ardeal şi Banat a devenit « minoritatea maghiară ». La urmă, pacea dela Trianon.
Numai oamenii cu totul străini de psihologia populară mai pot şovăi să recunoască, că este o desăvârşită imposibilitate de a se găndi chiar numai la posibilitatea cristalizării unei ideologii noui şi unitare, în cursul unor asemenea sguduiri sufleteşti.
Nimeni n'a aşteptat şi nici nu putea să aştepte, ca vechile legături sufleteşti ale ungurimii din Ardeal şi Banat să fie rupte deodată. Iar sufletele purtau rădăcinile vechei ideologii, ale cărei principii fundamentale se întorceau acuma tocmai împotriva celor cari mai înainte puseseră jurământ pe ele.
Formarea unei noui ideologii a mai fost impedicată în chip firesc şi prin credinţe naive, prin îndemnuri mai mult sau mai puţin de bună credinţă, prin trezirea de speranţe iluzorii — şi ea n'a putut să-şi înceapă desvoltarea decât după ce trecuse prima ameţeală şi începuse să se împrăştie şi ceaţa care împăinjeneâ vederea şi excludea cunoaşterea situaţiei reale.
Astfel se explică de ce majoritatea aşa numitei minorităţi maghiare păstră la început şi un timp anumit rezistenţa' pasivă. S'a format, e drept, un « partid naţional democrat maghiaro-săcu-esc » al Domnului Bela Maurer. Dar el n'a putut să prindă rădăcini, deşi timpul i-a dat dreptate în foarte multe privinţe (chestiunea funcţionarilor cu jurământul pe care-1 refuzau, şcolile, etc). Poate că din cauza situaţiei neclaiificate, dar probabil şi din cauza tacticii nehotărîte şi lipsite de energie ce adoptase.
Când în sfârşit au trebuit să fie recunoscute urmările nenorocite ale pasivităţii, a învins încetul cu încetul concepţia azi generală că ungurimea trebuia să participe activ la vieaţa politică â României.
Şi atunci s'a pus chestiunea: Cum să se facă acest lucru? După semnarea tratatului de pace s'a format la Huedin Partidul Popular Ardelean, cu următoarele puncte esenţiale de program:
1. Autonomie naţională pentru maghiari.
Adunarea   naţională   maghiară   la Cluj.
Membru al ei poate fi oricine e trecut în cadastrul naţional maghiar.
în ţinuturile curat ungureşti se va introduce autonomia regională.
în ţinuturile ungureşti limba administrativă şi in justiţie să fie cea maghiară.
2. Privitor la folosirea limbii: « Ungurii pot să ia parte la legislaţie, administraţie şi justiţie, uzând de limba maghiară ».
3. Căile ferate să fie preluate de cele trei naţiuni din Ardeal, care să le administreze singure.
4. Statul să nu întreţie nicăeri şcoli maghiare, ci să predea autonomiei maghiare toate şcolile ungureşti.
5. .Menţinerea ordinei, deasemenea trebuie pusă sub competinţa maghiarilor autonomi. Aşadar în localităţile maghiare poliţia va fi organizată prin guvernul autonom.
Desfiinţarea  Serviciului  de siguranţă.
Pentru a contrabalansa oarecum Partidul Poporului, s'a format Partidul Naţional Maghiar.
Elementele conducătoare aparţin cercurilor marilor proprietari, ale intelectualilor cu tendinţe clericale şi ale funcţionarilor cari n'au depus jurământul.
Programul partidului, considerat în general, este aproape la fel cu al Partidului Poporului. Ba în unele privinţe s'a străduit chiar să-1 şi întreacă.
A urmat apoi fuzionarea ambelor partide în actualul « Partid Maghiar ».
Programul acestuia însă n'a fost terminat nici până azi.
Punctul principal va fi, probabil, iarăş «autonomia ».
Toate semnele arată că conducerea partidului a încăput definitiv pe mâna acelora, pe cari — întrebuinţând o expresie foarte moderată — trebuie să-i numim ultraconservatori.
După un an de activitate a partidului nu putem deduce nici un fel de rezultate.
Pentru a putea judecă poziţia acestui partid în legătură cu totalitatea maghiarimii, aici trebuie să mai amintim că în cercurile maghiare găsim pe de o parte un număr foarte important de socialişti, pe de altă parte un alt număr tot aşa de important de intelectuali burghezi cu concepţii democratice şi progresiste.
Dar aceştia au stat până acum şi stau şi astăzi departe de frământările maghiarilor, având tocmai convingerea că reacţionarii au ajuns să aibă conducerea.
Nu poate fi vorba azi de loc aşadar de aşezarea temeinică şi clarificată a ideologiei şi tendinţelor minorităţii maghiare. Şi lucrul e firesc. Căci fiinţării unui asemenea punct fix de repaus au premers pretutindeni şi în toate timpurile, oscilaţii cu tendinţe tot mai
348
349
accentuate de diminuare. Cert este insă că extremităţile sunt chiar pe cale de a dispare.
Şi — dacă luăm in vedere toată maghiarimea insăş — putem stabili astăzi că judecarea limpede şi trează a situaţiei a devenit generală în cercurile minorităţii maghiare, in următoarele privinţe:
1. Ele consideră noua formaţie ca fapt împlinit.
2. Doresc să ia parte activă la vieaţa politică a României, şi anume, conduse de directive izvorâte din sânul lor şi nu venite din afară, împotriva cărora majoritatea covârşitoare a şi luat o atitudine hotărâtă.
3. Tendinţa lor culminează chiar de azi in realizarea acelor drepturi pe care cred că punctele dela Alba Iulia şi pacea dela Trianon le asigură în favoarea lor.
In jurul acestor puncte, ca factori de bază, se poate distinge aşâ zicând o cristalizare a unei unităţi, cu toate oscilaţiile mari şi explicabile încă, de azi. Dar cum se va desvoltâ în cadrul intern al acelor puncte ideologia, este încă tot « im Zeichen des Werdens » (în stadiul devenirii) şi poate va rămâne încă multă vreme în stadiul acesta. Pentrucă, se poate să se ţie seamă cu toată certitudinea şi de împrejurarea că fuziunea partidului popular cu partidul naţiotial nu va deveni unitate strânsă, din cauza caracterelor politice de partid ale-elementelor.ce compun acele partide, şi asupra cărora vom reveni mai jos. De altă parte nici programele originare nu vor deveni, probabil, definitive.
Cu acestea am terminat rezumarea « fenomenelor »>, a materialului brut, şi trebuie deci să dau un răspuns la îndoita problemă:
a) 'A lămuri cum trebuiesc suprapuse acestor «fenomene » şi «aspecte », constatările teoretice formulate in partea întâia a conferinţei,   şi   a preciza;
b) dintr'o astfel de cântărire a situaţiei date, ce deducţii fatale se impun din punctul de vedere al cunoaşterii directivei juste, de care trebuie să ţinem seamă în interesul formaţiei viitoare?
Mai trebuie să observ, că cele două întrebări de mai sus (dela a şi b) nu pot fi de loc despărţite, astfel încât să putem vorbi întâi numai despre una şi apoi numai despre cealaltă. Tratarea simultană a celor două chestiuni, într'o măsură oarecare, nu numai că nu poate fi evitată, dar este chiar fie dorit din punctul de vedere al justeţei rezultatelor.
*
* *
Dacă luăm în considerare momentele creatoare ale concepţiei de partid politic, pe care le-am avut drept punct de plecare pe
300
baza formulei d-lui Guşti, putem stabili din capul locului că ele pot fi găsite şi în complexul organizaţiei minorităţii maghiare, deşi numai împestriţate cu anumite particularităţi.
Minoritatea maghiară îşi are locul — dacă ţinem seama de. esenţa programului său — în categoria « partidelor de naţionalităţi » Asemenea partide nu se găsesc in Statele naţionale absolut unitare.
Dar, de curând ele au apărut în toate acele State, in care au fost şi sunt minorităţi etnice de o importanţă numerică mai mare.
Particularitatea lor constă în faptul că programele lor amintesc numai de formă şi ca decor superficial problemele care preocupă pe celelalte partide politice, trecând cu indiferenţă peste ele, şi pune greutatea hotărîtoare asupra propriei lor individualităţi naţionale şi a afirmării cât mai depline a acesteia in vieaţa de Stat.
Este o tendinţă uşor de priceput din punct de vedere psihologic.
Dar iată că şi aci se iveşte deodată marele semn de întrebare: Până unde poate fi justificată această tendinţă ? Şi unde este acel loc, care ordonă oprirea în interesul exigenţelor desfăşurării neturburate a vieţii de Stat?
Este o chestiune asupra căreia doresc să reviu cu altă ocazie şi într'o lucrare specială. Pentrucă ea cere expunerea unor cercetări prea adânci şi multilaterale, ca să mă pot încumeta s'o fac in cadrul strâmt al acestei conferinţe. Şi e complicată chestiunea şi din motivul că ar trebui să se formuleze o atitudine şi faţă de problema cea mai mare şi cea mai grea a filozofiei de Stat, şi anume-dacă este numai un stadiu evolutiv caracterul naţional al Statului, care se va şterge tot mai mult în cursul vremilor, spre a ceda locul altei legături etice care va formă odată puterea de coeziune la diferenţierea pe State a omenirii, sau dimpotrivă, ideea de Stat naţional reprezintă legea stabilă a formaţiei de State?
Nu am posibilitatea şi nici nu am prilejul aci de a luă o atitudine acuma în această chestiune. Dar trebuie totuş să constat faptul că dintre curentele de idei moderne ale filozofiei de Stat, doctrina Statului naţional pare să domineze şi în teorie, cum deţine rolul conducător şi în vieaţa reală de Stat.
Dacă acceptăm aşadar această doctrină, dacă este adevărat prin urmare că natura-mamă a imprimat pentru vecie fiecărui grup al omenirii, legat prin însuşiri naţionale comune, instinctul de a realiză rolul omenesc universal în forma vieţii de Stat, in mod corespunzător geniulului său naţional; şi dacă, mai departe, e deasemenea adevărat că acesta depinde numai de împrejurarea ca asemenea grupuri să simtă şi să valorifice suma unitară de forţe materiale şi morale, care sunt strâns şi intim împletite la fiece naţiune, şi sunt necesare la alcătuirea de State; nu urmează oare deaci apoi că menţinerea Statului depinde tocmai de păstrarea
351
caracterului naţional al lui, că prin urmare apărarea acestuia poate fi obţinută prin reliefarea cât mai perfectă a caracterului său naţional, şi, că prin urmare orice concesie faţă de acest caracter îi slăbeşte puterea de vieaţă ?
Ar fi o mare greşeală a da dreptate naţionalismului dus până la extrem, care ajunge să-şi găsească expresia în această chestiune. Şi anume, pentrucă nu s'ar da atenţie la două împrejurări, care nu pot fi neglijate în judecarea dreaptă a chestiunii.
Prima împrejurare constă în divergenţele ce se arată în sânul minorităţilor etnice şi care exclud validarea unui factor dogmatic unic, la fel de potrivit pentru toţi.
Cealaltă împrejurare este influenţa de netăgăduit a situaţiei economice şi culturale.
Natural că Statele care, rezolvând marea problemă a creării fiinţei de Ştat, sunt aşa zicând creaţia comună a membrilor unor naţiuni deosebite, şi au ajuns la înfăptuirea diferenţierii amintite mai sus, cad cu totul în afară de cadrele cercetărilor de mai jos.
Anume, diferenţierea trebuie realizată numai între acele minorităţi etnice, care:
a) n'au fost în stare să-şi valorifice caracterul propriu pe calea formării de Stat independent şi se prezintă în această situaţie ca unul din elementele populaţiei unui alt Stat cu caracter naţional care-i cuprinde. Şi
b) între acele minorităţi etnice, al căror caracter naţional s'a şi validat prin crearea de Stat naţional independent. Ele stau însă în afară de graniţele lui şi trăesc ca « minoritate etnică » a unui alt Stat naţional.
ad a) E în afară de orice îndoială că minoritatea etnică din categoria de mai sus îşi va putea exercită influenţa turburătoare asupra mersului liniştit al vieţii de Stat, într'o măsură ascendentă în raport direct cu slăbirea dorinţei de alcătuire a Statului naţional în massele naţionale respective. Şi aflarea soluţiei este una din cele mai dificile probleme ale vieţii de Stat practice. Sau poate este chiar cea mai grea.
Două sunt căile ce se oferă.
Una este suprimarea prin forţă. Lăsând la o parte grava cheltuială de forţe cu care este împreunată această metodă, forţe care sunt chemate să îndeplinească chemări mai salutare — ea n'a dus încă niciodată la soluţionarea crizei, şi a asigurat cel mult tărăgănirea ei şi clocotirea sub spuză. Şi sfârşitul a fost, cum spune un vechiu proverb maghiar: cine poate, muşcă.
Cealaltă e: calea concesiilor.
O soluţionare definitivă nu putem aşteptă nici dela această modalitate. Ba toate probabilităţile pledează pentru aserţiunea
că trebuie să observăm bine ca directiva concesiilor mereu mai avansate să nu ducă în cele din urmă la deslipire.
Unde sunt temeri că s'ar putea întâmplă astfel, acolo singura politică justă poate fi numai intensificarea şi cultivarea deosebită a legăturilor economice, pregătind şi realizând pe cale amicală o confederaţie de Stat.
Dar pe noi nu ne interesează această chestiune, pentrucă ne aşteaptă soluţionarea unei cauze care cade sub prevederile punctului
ad b) având a face cu o minoritate etnică, al cărei caracter naţional a şi ajuns să se validiteze prin crearea de Stat naţional.
Minoritatea etnică maghiară se recrutează din populaţia ţinuturilor desprinse din teritoriul Ungariei în urma păcii dela Trianon.
Dacă privim acest eveniment istoric cu ochii unui naturalist, trebuie să ne gândim involuntar la analogia ce ne-o prezintă un arbore sau un tufiş smuls din pământul original şi replantat In pământ nou.
Şi arborele sau tufişul trebuie să prindă rădăcini noui, ceeace e o chestiune de timp mai îndelungat şi care nu poate fi favorizată decât prin pregătirea corespunzătoare a noului pământ. Şi la o minoritate etnică desprinsă din trunchiul naţiunii, creşterea de rădăcini noui e chestiune de timp mai îndelungat. Iar terenul nu poate fi potrivit pentru acest proces, decât dacă se garantează posibilitatea satisfacerii necesităţilor culturale proprii şi a aşezării economice mulţumitoare.
Dacă noul Stat îşi dă silinţa şi poate realiza pe acest teren faptul de a oferi mai mult decât ar putea oferi în realitate « statul mamă » în noile împrejurări modificate, atunci putem spune cu cel mai mare temeiu: chestiunea minorităţilor acelui Stat este pe deplin rezolvată.
Dar aci se iveşte un anumit cerc viţios. Evenimentele care au sdruncinat sentimentalitatea minorităţii etnice, smulsă dela ţara mamă, o îndeamnă la oscilaţii care găsesc în chip firesc un răsunet puternic şi imposibil de înnăbuşit în ţara mamă şi care Înmulţeşte puterea de rezistenţă a lor. Iar Statul succesor se apără împotriva lor cu armele puterii şi se strădueşte să le puie capăt sau să le previe prin foc şi sabie.
Şi soluţia?
Criza se lungeşte. Rana supurează, vindecarea întârzie mereu. Distanţa dintre noua putere de Stat şi dintre minoritatea etnică sau nu se micşorează de loc, sau scade într'o măsură aproape imperceptibilă.
Quid est consilii ?
Nimic altceva decât a începe apropierea.
352
353
Minorităţii etnice îi incumbă sarcina de a oferi puterii de Stat încrederea că are sincera voinţă de a se aşeză temeinic in noua situaţie.
Iar puterea de Stat are sarcina: de a îngriji de posibilitatea aşezării economice şi a satisfacerii necesităţilor culturale.
Cât priveşte prima parte, realizarea ei nu este influenţată în mod decisiv, decât de conducerea corespunzătoare a minorităţii etnice maghiare ca partid politic.
E nevoie de o conducere care să înscrie pe drapelul său grija de a crea tuturor elementelor minorităţii etnice maghiare, condiţii economice cât mai corespunzătoare şi satisfacerea cât mai completă a necesităţilor culturale în conformitate cu caracterul său individual, şi, acestea să fie obiectivul unei lupte sincere şi bine cumpănite.
Acestea însă nu le putem aşteptă decât numai dela elementele progresive şi într'adevăr democratice ale ungurimii. Doar şi In partidul naţional maghiar, cu toată unitatea relativă a programului, sau mai bine zis chiar împotriva acestui lucru, putem găsi sub acelaş acoperământ conservatori (sau mai bine zis reacţionari) şi progresivi.
Situaţia este cu atât mai gravă cu cât în Ungaria, precum se ştie, s'a menţinut până în zilele noastre şi pare că va mai dăinui încă, un partid politic pentru care în sensul clasificării de mai sus se potriveşte numai atributul de «reacţionar ». E explicabil in asemenea împrejurări că timpul ce s'a scurs dela preluarea imperiului a fost cu mult prea scurt ca să fi putut ajunge în mâna elementelor progresive rolul de conducere in sânul minorităţii etnice maghiare, adică in sânul partidului politic în formaţie.
Dar nu e nevoie de un talent profetic spre a putea spune de pe acum că mai curând sau mai târziu, va încetă rolul conducător al elementelor reacţionare. Şi probabil mai curând decât mai târziu. Ceeace — fie-mi îngăduit de a face în paranteză această observaţie personală — va fi deopotrivă de norocos pentru minoritatea maghiară ca şi pentru România şi pentru Ungaria.
Dar guvernul emanat din orice partid, care va deţine puterea executivă în România, trebuie să înţelegem că nu va putea asigură ţării situaţia care i se cade în concertul ţărilor mondiale, decât numai dacă va şti să-şi ataşeze minoritatea etnică maghiară şi celelalte minorităţi, prin garantarea aşezării lor economice şi culturale, şi anume nu prin metodele rigide şi superficiale ale dispoziţiilor mecanice de drept, ci prin legături morale mult mai puternice şi indistructibile.
Cele ce s'au spus în această privinţă, in acest lăcaş curat al ştiinţei, ne îmbie cu un viitor plin de speranţe.
Dacă, lăsând deoparte toate celelalte, mă voiu referi numai la declaraţia făcută de d-1 Duca în prelegerea ţinută de d-sa la Institutul Social Român, în această societate ştiinţifică, şi anume că « naţionalismul nu trebuie luat în înţelesul său restrâns, intransigent sau intolerant ». Dacă voiu adăuga că după aprecierea d-sale « naţionalismul exclusivist e o mărturisire de nepricepere a nevoilor superioare de armonie socială, fără care societăţile omeneşti nici nu pot avea o desvoltare normală ». Şi ca o încheiere a acestor înţelepte declaraţii ale bărbatului de Stat mai citez şi următoarele cuvinte:
« In ţările tocmai în care sunt minorităţi etnice, numai recunoaşterea drepturilor lor depline concordă cu cerinţele şi cu tradiţiile doctrinei liberale », prin care indică un principiu angular al doctrinei liberale, şi care îndrumează deasemenea spre recunoaşterea dreptăţii necondiţionate a metodei desvoltate mai sus şi bazată pe înlesnirea aşezării economice a minorităţilor etnice şi satisfacerea cât mai deplină cu putinţă a cerinţelor culturale ale acestora: atunci cu încredinţare mă simt îndreptăţit să accentuez: «in hoc signo vinces ».
Această mentalitate este şi consecinţa firească a desvoltărilor istorice, luând ca bază principiul fundamental ce s'a aplicat de către strămoşii poporului român, de către romani, cari pe de o parte au priceput foarte bine a apăra integritatea ideii Statului contra tuturor tendinţelor distrugătoare, dar pe de altă parte au înţeles tot aşa de bine a preţui şi ocroti acele elemente de origină străină Statului, care s'au pus intr'un mod sincer în serviciul lui, recunoscând existenţa şi suveranitatea Statului Român. «Parcere subiectis et debellare superbos Tu regere imperio populos, Romane, memento ».
13 mai 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
354
FRIEDRIGH Mt)LLER
Statul, cultura şi şcoala minoritară
i
Când Lloyd George în timpul răsboiului mondial a vorbit despre chemarea specială a popoarelor mici, făcând aluzie la poporul din care a răsărit Domnul Isus Christos, Mântuitorul lumii, a proclamat un adevăr, a cărui pătrunzătoare putere poate nici el însuş n'a putut-o prevedea în acel moment. E posibil că atunci n'a urmărit altceva, decât scopul ca poporul său să înţeleagă, de ce s'a născut răsboiul mondial din sbuciumarea poporului sârb, care tindea la independenţă. Se poate că în calitatea de orator cunoscător al psihologiei publicului său, s'a referit la tradiţionala religiozitate a poporului englez, spre a atinge mai uşor scopul urmărit. Dar impulsul acesta a avut o putere ne mai auzită, independentă de scopurile urmărite de orator. Formulările din cele 14 puncte ale lui Wilson sunt urmări fireşti şi consecvente în aceeaş direcţie. Dacă ele cuprind o ideologie, a cărei aplicare nu va reuşi pe deplin în lumea realităţilor, dacă eventual şi Wilson n'a fost condus numai de convingerea sa ideologică, ci poate de calcule politice — aceasta nu hotărăşte. Experienţele făcute astăzi de Anglia în Egipt şi India, dovedesc cu ce putere continuă a se manifesta acel impuls. Proclamarea lui Lloyd George n'a deşteptat numai speranţele popoarelor, mici în ce priveşte numărul conaţionalilor, ci şi spei antele popoarelor, ţinute sub tutelă, a căror influenţă la determinarea propriilor lor destine e mică. Când cuvinte proclamate au un astfel de efect, lucrul se explică din cauză că, prin acele cuvinte, devine constant un adevăr, nemanifestat până atunci.
Trebuie să ne pătrundă adevărul că creştinismul înseamnă şi pentru evoluţia şi destinele publice ale popoarelor un punct de nouă plecare. Vă rog, nu vă temeţi că voiu încercă de a măsură cu
o măsură moralizatoare evoluţia istorică dela anul 1 încoace. Mă voiu abţine, în mod riguros în această direcţie, rog însă să ne străduim a pătrunde in oarecare măsură logica imanentă a evenimentelor ce s'au produs de atunci. Ţin să relev însă că, dacă socotim durata unei generaţii la aproximativ 30 de ani — ce de fapt e un timp prea scurt pentru înrădăcinarea ideilor unei generaţii, — dela moartea lui Isus n'au trecut decât aproximativ 60 de generaţii. Ştiind cât de încet devin durabile şi accesibile tuturora, în decursul evoluţiei istorice, modificările în convingerile oamenilor, nu ne vom miră că şi impulsurile ideilor creştine vor înrâuri numai încet asupra vieţii publice.
Relevăm aici numai două efecte produse prin faptul că ideile pline de viaţă ale creştinismului au pătruns spiritul public. Unul, pe care îl putem cită, fără a mai avea nevoie de explicaţii multe, este: desfiinţatea sclaviei. Nimeni nu va contestă că motivul acestei modificări complete pe terenul social şi politic e influenţa ideilor creştine. Al doilea efect e de natură asemănătoare, dar nu priveşte indivizi, ci formaţii de masse complexe. Din motivul acesta va dură mai mult timp până ce acest efect se va putea manifestă şi evidenţia. Se pare că generaţia noastră are posibilitatea să observe o fază însemnată în procesul de evidenţiare a acestor efecte. Manifestarea aceasta a ideilor creştineşti e încă puţin evidentă. Daţi-mi voie să o scot la iveală arătind ce a fost mai înainte şi ce schimbări par a se produce în urma ei.
Această reliefare, spre a fi mai clară, o încercăm în domeniul celei mai vizibile formaţii complexe de masse, anume în domeniul Statului, contrastând Statul lumii antice — al lumii din care a răsărit creştinismul — cu    Statul timpului nou.
In antichitate predominează tendinţa primitivă a manifesta puterea Statului prin lăţirea hotarelor cu orice preţ, până la extremul posibilităţilor comunicaţiei. In urma acestei tendinţe se priviau şi în interiorul Statului, toate lucrurile mai mult decât astăzi, din punctul de vedere al puterii. Şi Socrate care deşi nevinovat a fost osândit la moarte de oamenii puterii, cari se temeau de influenţa lui reformatoare, a enunţat ca principiu de bază, privitor la relaţiile între individ şi Stat: că fiecare trebuie să corespundă necondiţionat datoriei sale în postul acela, în care 1-a pus conducerea Statului. Spartanii erau de părere că Statul nu e altceva decât tabăra celor liberi, ceeace este un extrem consecvent al concepţiei.de Stat din timpul acela.
Fireşte că în antichitatea, atât de bogată în idei, au fost şi începuturi de alte concepţii de Stat — dar n'au avut mediu prielnic, fiind stânjenite de tendinţa predominantă. Sistemul coloniilor Fenicienilor, prin care îşi arată schimbul între popoare puterea.
356
357
şi-a găsit întruparea cea mai caracteristică în Statul exploatai or, subjugat de mercenari ai oraşului Cartagina, la Statele orăşeneşti din epoca eroică a Grecilor au fost întruniţi numai cetăţeni însufleţiţi de aceleaşi sentimente, cari au învins oştirile specializate ale Persanilor, dovedind astfel superioritatea factorilor sufleteşti. Dar cu toate acestea formaţiile acelea de Stat au fost înlăturate de Statul macedonean al lui Filip şi Alexandru, care la rândul său a nimicit Statul persan spre a-1 imită în măsură şi mai mare. Romanii s'au silit să creeze o ordine juridică şi socială, dar Statul lor puternic bazat pe străduinţele acestea impunătoare, a fost totuş dărâmat. Şi imperiul roman, moştenitorul tuturor Statelor mari din antichitate, a corupt în fine naţiunea dominantă complet. Profetul desrobirii Evreilor din captivitatea babiloniană, al doilea Isaia, zugrăveşte idealul Statului teocratic al evreilor. Dar nici el nu-şi poate imagina Statul acesta altfel decât in forma de mare Stat sub stăpânirea poporului său ales. Chiar şi acest prooroc, care a recunoscut misiunea lui Messia pentru toate popoarele, nu şi-a putut închipui realizarea acestei misiuni altfel decât prin subjugarea naţiunilor de către poporul condus de Messia. Dintre toate popoarele antichităţii, care au îmbogăţit atât de mult istoria şi cultura, a rămas numai unul care mai are eficacitate istorică: micul popor al Evreilor, care n'a putut alcătui niciodată un Stat mare, cu toate că 1-a dorit din adâncimea sufletului.
Aşa se înalţă pe rând popoarele dominante în norile puterii şi se prăbuşesc brusc pierzând definitiv puterea şi vitalitatea. Care fenomen şi-a găsit expresia clasică în viziunea lui Daniel despre colosul cu picioarele de lut.
Explicarea creştinească a acestor experienţe istorice, dată de sfântul părinte Augustin in opera sa Civitas Dei în baza viziunii lui Daniel, a modificat fundamental aspiraţiile popoarelor creştine atinse, înrâurind astfel şi asupra evoluţiei istorice a lor. E semnificativ că ultimele popoare din cercul culturii creştine, care s'au înălţat în mod surprinzător, dobândind o putere covârşitoare, şi care au decăzut tot atât de brusc, au fost popoarele germane cu credinţa ariană, adică neinfluenţate de ideile lui Augustin exprimate în Civitas Dei. Pe de altă parte observăm începutul unei evoluţii de altă natură acolo unde se stabileşte concepţia lui Augustin: din imperiul Francilor a evoluat Statul german şi cel francez. Anglosaxonii, cari au fost câştigaţi pentru tot acel cerc cultural, au fost deasemenea capabili de a formă State durabile. E cunoscut că aceste exemple au făcut să se formeze în întregul Apus şi Nord al Europei State durabile pe bază naţională.
Cu toate că punctul de plecare era altul, rezultatul evoluţiei în Estul Europei, în această privinţă, a fost identic. Pe când popoa-
358
rele care nu s'au putut despărţi de păgânism, d.e. Prusienii propriu zişi, Wenzii şi Sorbii au pierit, popoarele slave creştinizate s'au menţinut cu toate că au avut aceiaşi vecini şi cu toate că au stat sub acelaşi influenţe. Istoria Polonilor şi mai ales a Cehilor, a Moravilor şi a Slovacilor e foarte instructivă în această privinţă. Şi la popoarele turane, care sunt mai active, se poate arătă cum evoluţia a fost contrară, după pătrunderea sau nepătrunderea ideilor creştine, dacă comparăm d.e. soarta Maghiarilor cu aceea a Pecenegilor, a Cumanilor sau a Tătarilor.
Am urmat apoi linia principală. Nu e timpul a ne ocupa şi cu deosebirile şi excepţiile în amănunt. Ih Apus d.e. se face o încercare serioasă a realizărilor lui Augustin din Civitas Dei prin dominaţia ierarhiei catolice sub conducerea papei, subminându-se puterea împăraţilor. Iar în Estul Europei se iveşte o armonie esenţială, între Stat şi Biserică. Aceste două manifestări produc diferite fenomene, dar ele au în general acelaş efect. Şi nu putem arătă aici amănunţit cum şi-a cerut şi această evoluţie jertfele ei, încât nu toţi, cari s'au trudit, au parte de roadele rezultatului fericit.
Evoluţii ca cele amintite nu pot fi explicate pe deplin, fiindcă motivele lor au şi rădăcini metafizice. Din comparaţia trecutului cu prezentul putem constată însă un lucru. Tendinţele de a-şi impune puterea au putut fi realizate mai uşor în antichitate. Cu o regularitate mare s'a produs subjugarea multor popoare de către cel dominant care apoi s'a folosit brutal de toate posibilităţile de exploatare. Prin aceasta însă se modificau condiţiile de viaţă ale poporului dominant, încât se pierdeau virtuţile, prin care acel popor a devenit mare şi tare. Acest fapt, veşnic repetat," că numai popoare inactive sau părţi inactive ale popoarelor active perseverau în virtuţile lor şi îşi puteau menţine în mod durabil, poziţiile pe pământul lucrat de ele, pare a fi o ilustraţie a cuvintelor lui Isus: « Fericiţi sunt cei blânzi, căci al lor va fi pământul ». Sunt controverse între comentatorii acestor cuvinte, dacă pot fi interpretate în sensul susmenţionat sau nu. Faptele sunt însă atât de elocvente, încât interpretarea aceasta e firească.
Nu voiu afirmă nicidecum că tendinţele Statelor de a-şi manifestă puterea dela pătrunderea creştinismului încoace, s'ar fi modificat esenţial. Dar s'au ivit, dacă tindeau a se manifestă, totdeauna piedici, ale căror rădăcini sunt plantate în solul creştinismului. Din motivul acesta tendinţele numite au fost stânjenite şi n'au putut avea acelaş efect ca în antichitate. Dacă analizăm rivalităţile şi luptele între papi şi împăraţi în evul mediu, sau piedicile imperialismului în imperiul anglosaxon de astăzi în care tendinţele puritanismului au făcut imposibilă o concentrare pură
359
a puterii, sau dacă analizăm cauzele căderii lui Napoleon, etc, putem constată în toate evenimentele mari ale istoriei europene o deosebire însemnată faţă cu evenimentele din antichitate. Dovada cea mai bună, pentru adevărul cuvintelor lui Isus chiar şi în interpretare politică şi sociologică, o oferă pe lângă poporul ceho-slovac îndeosebi cel român. In Ardeal a perseverat sub dominaţii străine secole dearândul. Ba cu ajutorul virtuţilor, dobândite prin statornicia sa, a câştigat necontenit teren contrar tuturor năzuinţelor, care voiau să-i reducă baza de viaţă. Un mic exemplu contrar, din zilele noastre, ne poate arătă cum se modifică şi astăzi virtuţile acestea clacă se schimbă relaţiile sociologice şi cele de putere.
E cazul unei localităţi din Ardeal în care locuiau odinioară exclusiv Saşi. E lucru ştiut că Saşii, începând dela colonizare, au avut drept de autoadministraţie; pe de altă parte trebuiau să întreţină d.e. în luptele contra Turcilor cetăţile acelei regiuni şi aveau să plătească cu mult mai mari impozite decât ceilalţi locuitori ai Transilvaniei. In luptele acestea adeseori au pierdut mulţi oameni prin cucerirea unor cetăţi, prin epidemii, etc Având apoi nevoie de braţe, pentru restabilirea şi întreţinerea cetăţilor, sau pentru plătirea birurilor, care nu se acomodau numărului scăzut al locuitorilor, chemau Români din vecinătate în localităţile cu puţini locuitori. In modul acesta au venit şi în localitatea amintită Români. Saşii în urma sistemului de autoadministrase aveau şi funcţionari proprii. Pentru a obţinea vreun astfel de post cercetau şi din localitatea amintită, unde sunt ţărani bine situaţi, numeroşi fii de ţărani săseşti şcolile secundare şi superioare. Românii pătrundeau cu greu în funcţii şi concentrau toată energia spre a-şi asigură traiul cu familiile lor în stat. Urmarea a fost că populaţia românească s'a înmulţit mai repede decât cea săsească, încât majoritatea în sat e a Românilor. După înlăturarea stăpânirii maghiare fură accesibile, pentru Români, toate funcţiile în Stat. Autoadministrară însă a fost atât de redusă, încât Saşii au pierdut multe posturi, în loc să dobândească posturi noui. Şi astăzi, abia după 10 ani, se pot constată în localitatea amintită următoarele schimbări de relaţii. Toţi ţăranii români, bine situaţi, se străduesc a trimite fii în şcolile secundare şi superioare: ca să poată procură mijloacele necesare, ţin să aibă de îngrijit puţini copii. Saşii însă, cari nu mai găsesc posturi pentru fii lor învăţaţi, îşi ţin copiii acasă, îi întrebuinţează pe loţi in gospodăria lor şi constată că acel ţăran, care are cele mai multe braţe de luciu reuşeşte mai bine. Urmarea e că în localitatea amintită, contrar experienţelor de până acum, numărul saşilor creşte mai mult. Această experienţă nu poate fi generalizată, fiindcă arareori se arată atât de repede
efectele unor schimbări de puteri şi de relaţii sociologice; deobiceiu tendinţele ereditare sunt mai tari decât astfel de influente conştiente, cauzate de împrejurări noui. In orice c^z, exemplul citat ne poate arătă în ce direcţii vor merge tendinţele pe viitor, dacă sforţările de a repară trecutul cu mijloace silnice, propagate dela Unire încoace de demagogi între Români, vor avea efecte în asâ măsură, încât toţi Românii se vor strădui ea să intre în pătura dominantă în sens sociologic. Zece ani au fost îndeajuns pentru ca conducătorii culturali în ţara noastră să recunoască, ce primejdii ale proletariatului intelectual pot rezultă, dacă se continuă tendinţa de a populă universităţile cu cât mai mulţi fii de ţărani. Dar se pare că nimeni n'a observat încă, in ce măsură începe a modifică virtuţile ţărănimii române tendinţa de manifestare a puterii, dela proclamarea stăpânirii române în provinciile alipite, încoace.
II
Problema relaţiilor dintre Stat şi cultura minoritară, cred că trebuie încadrată în acest cadru sociologic. Soarta popoarelor majoritare şi evoluţia lor sănătoasă siint atinse în mod esenţial de felul cum rezolvă Statul problema culturii minoritare. Se vor repetă şi aci experienţele, făcute în relaţiile popoarelor mici si mari, care aveau putinţa de a formă State. Rezultatul final se poate prevedea în baza acelor experienţe.
Tendinţa spre putere se manifestă şi aci în forma asimilaţiei forţate, — fie deschisă şi directă, fie indirectă. Chiar si un referent la Societatea Naţiunilor, Mello Franco, credea că contractele despre protecţia minorităţilor nu au alt scop decât să asimileze treptat popoarele mici, evitându-se sguduiri în viaţa Statelor de astăzi. Acest brazilian nu cunoaşte problema minorităţilor, aşezate în masse compacte în diferitele părţi ale Europei. In Statele americane imigranţii se aşează izolaţi în mediul unei populaţii omogene de colonizatori vechi, din care cauză se asimilează uşor. Pe baza experienţelor făcute în mediul acesta şi-a format Melio Franco părerile sale şi asupra stărilor europene. Dar chiar şi în America, in Canada, unde sunt regiuni cu masse compacte de Francezi pe lângă populaţia engleză dominantă, sunt drepturi minoritare model. In cazul unei asimilaţii continue, se ridică în America problema amestecului de rase. care ocupă spiritele în Statele-Unite în asâ mod, încât restricţiile la imigraţii au fost rezolvate din punctul de vedere, ca imigraţia raselor apropiate să fie favorizată, iar sporirea raselor mai puţin apropiate să fie împiedecată. Situaţia Statelor si a cul-
360
361
turilor, susţinute de popoare cu mulţi metişi, e prea elocventă. E interesant a aminti în treacăt că savanţii serioşi sunt de părere că decăderea bruscă a marilor popoare antice e cauzată de amestecul intensiv cu sclavii şi liberţii de rase străine.
în Europa de mijloc, minoritarii nu sunt imigraţi izolaţi, ci trăesc în colonii compacte vechi, în regiuni unde azi sunt la fel înrădăcinaţi ca şi membrii poporului majoritar. Acolo e cu mult mai însemnată decât problema amestecului raselor problema relaţiilor sociologice: anume dacă majoritarii privesc pe minoritari ca egal îndreptăţiţi sau ca mai puţin îndreptăţiţi. In cazul din urmă, acele părţi aie poporului majoritar care au contact cu popoarele minoritare şi pretind protecţie artificială de Ia Stat trec prn-tr'o modificare â psihologiei masselor: nu se mai sprijinesc numai pe propriile lor puteri, ci aşteaptă favoruri artificiale. Dacă Statul încurajează aceste tendinţe', să ocrotească un număr mai mic sau mai mare de indivizi izolaţi ai poporului majoritar, cari astfel strâng uşor bogăţii nestabile şi au vremelnic un traiu bun, dar vor periclita totodată evoluţia organică a poporului majoritar. Acest lucru va influenţă cu timpul şi asupra obiceiurilor şi viituţilor slăbind puterea de rezistenţă şi propăşire sănătoasă a poporului.
Dacă conducătorii Statului înţeleg tendinţele sociologice contimporane, Statul n'are nevoie de un sistem de siluire artificial — dăunător la urma urmelor şi poporului majoritar — nici atunci când are a face cu popoare minoritare iredentiste. Asuprirea unei astfel de minorităţi, nutreşte iredenta « subterană », care e mult mai primejdioasă. Dacă se'tolerează însă desvoltarea culturală a poporului respectiv, vor ieşi la iveală şi tendinţele iredentiste-, măsurile necesare pentru apărarea intereselor Statului se pot luă atunci în aşa mod, încât vor fi loviţi numai membrii iloiali ai poporului minoritar respectiv, cei loiali rămânând neatinşi. In cazul unui astfel de procedeu bine chibzuit al autorităţilor vor slăbi cu timpul dela sine tendinţele iredentiste.
In State, unde poporul care a format Statul, n'are majoritate sigură, pare a fi motivat un sistem de siluire în urma sentimentelor de slăbiciune; dar pe deoparte nu se va putea asigură astfel Statul, în mod durabil, pe de altă parte se va periclita în orice caz desvoltarea organică a poporului precumpănitor în Stat. In State de felul României, unde poporul dominant are o majoritate compactă şi condiţii de creştere organică superioare, încercate şi confirmate prin multe veacuri, orice sistem de siluire faţă de popoarele minoritare e o autootrăvire a poporului majoritar. Nici la un popor atât de sănătos şi tare, precum e cel român, nu se putea evită efectele unei astfel de autootrăviri.
III
Putem acum formulă rezultatul in abstracto din cele spuse până acum.
Relaţiile Statului: faţă de cultura şi scoală minorităţilor — şcoala fiind numai un mijloc al culturii'—'în interesul bineînţeles al poporului care formează Statul, nu pot fi altele, decât asigurarea şi sprijinirea condiţiilor de desvoltare organică.
Daţi-mi voie să aplic rezultatul, scos'in abstracto, ilustrându-1 in concret o, cercetând unele fenomene, care sunt la ordinea zilei in Statul nostru.
începem cu cultura materială.
Precum a dovedit evoluţia popoarelor din Apusul Europei, condiţiile de desvoltare organică se asigură mai bine aplicând principiul de neintervenţie a Statului şi de egală îndreptăţire a tuturor înaintea legii. Se ştie că în Statui nostru situaţia extraordinară de după răsboiu a făcut necesare măsuri excepţionale, dictate de vecinătatea Rusiei sovietice şi de păcatele trecutului. Astfel de operaţii chirurgicale, dacă înlătură numai părţi nesănătoase, pot avea efecte de însănătoşire. Dar extinderea operaţiilor chirurgicale mai mult decât cere necondiţionat necesitatea, sau aplicarea lor şi faţă de părţi sănătoase, ar avea urmări primejdioase pentru corpul întreg. Daţi-mi voie să arăt cu un mic caz, neînsemnat în sine, direcţia de unde se ridică pericolul.
Unei fundaţii pentru scopuri de binefacere, aparţinătoare unei organizaţii minoritare, i-au fost expropriate terenuri cu ocazia reformei agrare. Până atunci, acest teren a fost lucrat în arendă de ţărani minoritari: ei îşi aveau traiul de acolo şi scopurile de binefacere ale fundaţiei puteau fi satisfăcute. Acum însă a fost distribuit o parte din acel teren unor specialişti agronomi cu studii. In mare parte, aceştia l-au lăsat mai departe in arendă. Cu suma arenzii din vreun an puteau plăti preţul conform legii agrare din Ardeal, devenind proprietarii pământului ; aceşti bani s'au vărsat in cassa Statului, dar fundaţia nu primeşte nici micile dobânzi ale obligaţiilor, la care ar avea dreptul. Toate arenzile de acum încolo sunt daruri, făcute de Stat « specialiştilor » cari n'au nevoie de a arăta ţăranilor culturi agricole mai avantagioase, ţăranii fiind — cum se pare — mai la înălţimea chemării lor, căci unul din « specialişti », care a luat terenul său in îngrijirea sa nemijlocită a lucrat cu deficit pe când ţăranii chiar şi faţă de arenda urcată — «specialiştii » sunt mai nemiloşi în această privinţă decât fundaţia — reunesc. Un alt « specialist » a şi tras consecinţele logice si a vândut terenul ţăranilor, primind valoarea reală de astăzi, adică o mare sumă de bani; astfel are bucuria  să poată umblă
362
363
in automobil. Ţăranii, neputând trăi fără acel pămint, s'au încărcat cu datorii în aşâ măsură, încât dobânzile sunt de pe-acum insuportabile, fundaţia nu primeşte nimic pentru scopurile ei de binefacere, — şi, « specialiştii » încep a umbla în automobil, în loc să susţie gospodării model: Şi reforma agrară a fost menită a da pământul acelora cari îl muncesc ! Astfel de forme poate produce aplicarea ei în regiunile minoritare: din protecţia poporului majoritar, la care se tinde, reiese prea uşor favorizarea indivizilor, ca1 i au legăturile necesare cu autorităţile respective. Despre primejdiile, care pot rezulta astfel pentru poporul majoritar, după un exemplu atât de elocvent, este de prisos să mai vorbim.
Ar fi greşită însă părerea că acest rău ar putea fi înlăturat, dacă, în cazuri izolate, se pedepseşte ici colea câte unul, declarat vinovat. Unde sistemul e atât de seducător, sunt atâţia vinovaţi, încât suprimarea efectelor rele nu va reuşi cu nici o măsură de pedepsire. Aici nu e alt remediu decât lichidarea cât mai grabnică a reformei agrare, care are să fie o operaţie chirurgicală odată pentru totdeauna. După aceea trebuie să se înrădăcineze chiar in ţara noastră, vecină cu Rusia sovietică, noţiunea siguranţei proprietăţii din Apusul Europei, devenind conştientă pentru toţi printr'o aplicare fără nici o excepţie. Astăzi manevrează, in regiunile minoritare, demagogia, profitând de nesiguranţa in acest domeniu. Exproprierea de obiecte, aparţinătoare minoritarilor, e adeseori privită drept merit naţional. Se ştie, unde începe un astfel de foc dat casei vecinului, nu se poate prevedea, unde se va sfârşi odată. Un popor atât de talentat ca poporul român, n'are nevoie astăzi, cârîd toate resursele Statului îi stau la dispoziţie, de un sprijin artificial atât de riscat. Desvoltarea organică li va da cu dela sine putere poziţia dominantă în economia ţării. Natural că această poziţie dominantă trebuie, înţeleasă pentru un tot organic. Dacă s'ar cere, ca ori unde fiecare român, cu singura motivare că aparţine poporului majoritar, să aibă o poziţie economică superioară oricărui minoritar, s'ar proclamă principiul stării de iloţi pentru minoritari, care principiu, cum am arătat mai sus, ar aduce cu timpul mari pagube poporului majoritar, mai mari chiar decât minorităţilor respective.
Domeniul culturii materiale şi totodată domeniul culturii spirituale e influenţat, în mod hotăritor, de rezolvirea problemei întrebuinţării limbilor. In cei 10 ani, dela Unire încoace, nu s'au luat măsuri decisive pentru a rezolvi această problemă fundamentală a culturii minoritare. Puţinele dispoziţii de această natură, înscrise în legile de unificare, nu se execută — deobiceiu se practică chiar contrariul celor înscrise în legi (d.e. s'a romanizat învăţământul în multe scoale sau secţii minoritare, contrar pre-
364
vederilor din art. 7 allegii pentru învăţământul primar al Statului). Atmosfera creată astfel, face ca autorităţile să se lase conduse de bunul plac şi de îndemnurile demagogilor. Spre caracterizare a unei asemenea situaţii amintesc protestul mitropolitului Meţianu din timpul marei anchete asupra proiectului de lege a lui Apponvi din 1907, motivat cu o axiomă de adevăr, anume că pot fi indivizi cari posedă mai multe limbi, dar că e imposibil ca popoare întregi să poseadă mai multe limbi decât cea maternă. Astăzi însă oficiile autorităţilor, în regiunile minoritare, deobiceiu se pun pe punctul de vedere de a cere ce mitropolitul Meţianu pe vremuri a declarat ca imposibil. Se poate chiar ceti în oficii că funcţionarii stau numai la dispoziţia acelora cari ştiu vorbi româneşte. Ce să facă într'o asemenea situaţie milioanele de minoritari, cari nu posedă altă limbă decât limba lor maternă şi, în mediul în tare trăesc, nici nu pot schimbă această stare de fapt? N'au alt mijloc decât să se servească de intermediari. Acest lucru înseamnă pentru el un supraimpozit şi astfel o sărăcire sistematică în raport cu poporul majoritar. Dar înseamnă — având în vedere că intermedierea se face deobiceiu pe căile cele mai comode — o astfel de stimulare la corupţie, încât poporul majoritar creiază prin aceasta singur vaste posibilităţi de contagiune şi de otrăvire a puterilor sale. Cu toţii ne-am aşteptat ca obiceiurile, rămase din timpul fanarioţilor şi ale dominaţiilor străine, să dispară repede, acum, când poporul român dispune singur de toate resursele Statului. Dacă acest lucru nu se poate constată şi se constată uneori cu durere chiar contrariul, cauza fenorhenului trist se va explică în bună parte, analizându-se relaţiile între oficiile publice şi populaţia în regiunile minoritare. Până când nu prevalează principiul că funcţionarul are să servească populaţia şi nu invers, nu se va produce nici o schimbare spre bine. Se poate chiar constată că, cu cât mai omnipotent e în vreo regiune funcţionarul Statului faţă de populaţie, cu atât mai răspândită e corupţia. Şi acolo, unde stări excepţionale sprijinesc omnipotenţa funcţionarului în mod extraordinar, acolo corupţia e şi mai mare (stările din Basarabia sunt foarte elocvente în această privinţă).
IV
Dacă şi în domeniul culturii materiale sistemele de siluire a popoarelor minoritare şi de favorizare artificială a poporului majoritar au consecinţe dăunătoare pentru acesta, cu atât mai mult e exclusă o desvoltare prielnică în domeniul culturii spirituale, dacă nu există o atmosferă de libertate. Ştim că cultura
365
I
spirituală n'a răsărit, unde i s'au stânjenit condiţiile desvoltării libere in mod durabil. E însă imposibil a stabili, in acelaş Stat, pentru unii libertatea, iar pentru ceilalţi un sistem de siluire. Căci imediat cei cu cale liberă vor deveni favorizaţi in mod artificial şi neorganic. O mare parte a stărilor dela universităţi, de mulţi oameni prevăzători regretate în interesul viitorului poporului şi Statului român, se explică din erorile ce s'au făcut în domeniul problemei minoritare în cei zece ani dela unire. Poziţia privilegiată a funcţionarilor în regiunile minoritare cu posibilităţile artificiale de îmbogăţire, evidenţiate de exemplu prin cumpărări şi construiri de case de către mulţi oameni, cari cu puţini ani mai înainte n'aveau bogăţii, a produs un veritabil asalt asupra carierei funcţionarilor, încât cei talentaţi din tineretul român nu prea mai caută ramurile de muncă productivă.
Producţia spirituală, dacă e creatoare, răsare totdeauna din devotament neinteresat şi din entusiasm. Motive de carieră sau de alte succese exteriorizabile pot înăbuşi chiar ce e creator. Vă rog comparaţi d.e. viaţa şi creaţia lui Eminescu cu viaţa şi creaţia oamenilor talentaţi de astăzi, cărora le-a ajutat politica să cunoască bucuria puterii şi a traiului de belşug — şi aveţi ilustraţia celor ce am spus. Atunci veţi concedâ că trupele de teatru de felul celor, din care făceau parte vreodată Eminescu sau Caragiale. cu mijloacele lor extrem de restrânse, au putut răspândi mai multă însufleţire pentru teatrul român, decât vor produce trupe, care, fără mari subvenţii, nu merg în provincie. Dacă nu se vor găsi actori şi conducători de trupe teatrale devotaţi scopului, degeaba se vor strânge impozite mai mari depe reprezentaţiile actorilor străini şi degeaba vor fi stabilite diferite avantagii în defavoarea minoritarilor.
Numai condiţii de concurenţă nobilă, pe terenul producţiei spirituale, vor putea garantă propăşirea atât a poporului majoritar, cât şi a popoarelor minoritare, nestânjenind desvoltarea organică nici unuia. Poporul majoritar dealtfel are in acest caz un avantaj mare, căci afinitatea naturală între conaţionali, care la Români e mult accentuată, va avea urmarea că dispoziţia asupra mijloacelor Statului se va cunoaşte, cu toată egala îndreptăţire, in propăşirea poporului, care formează Statul.
Care sunt condiţiile unei concurenţe nobile?
Sunt de natură pozitivă şi de natură negativă. Cele de natură pozitivă se pot subsuma sub următoarele puncte de vedere:
Poporul care formează Statul, — dacă va ţine seamă de dreptatea imanentă a istoriei şi in consecinţă de interesele sale bineînţeles — nu poate privi mijloacele şi veniturile Statului numai ca
destinate exclusiv propăşirii sale culturale. Aceste mijloace şi venituri se datorează in parte minoritarilor. Cultura popoarelor minoritare va fi ea spirijinilă cu o parte din acele mijloace şi venituri, căci altfel ar rezulta cu timpul o stare de iloţi pentru aparţinătorii şi acestor popoare minoritare cu consecinţe periculoase şi pentru poporul majoritar. Acest lucru e puţin înţeles la noi, cu toate că principiul e formulat şi în tratatul încheiat in 9 Decemvrie 1919 la Paris şi ratificat de parlamentul român, având din timpul ratificării valoare legală.
Condiţiile de natură negativă ale unei concurenţe nobile trebuie explicate din două puncte de vedere.
Pe deoparte e vorba de tendinţe de rivalitate primitivă, izvorâte din reacţii instinctive, a căror menire biologică e păstrarea puterilor şi pertinenţelor naţionale. Cât timp rămânem in domeniul instinctelor, rivalitatea va avea tendinţe de luptă, tinzând la păgubirea vizibilă a aceluia, contra căruia se simte rivalitatea, fără de considerare dacă nu e păgubit şi cel cu puterea mai mare. Aceste tendinţe otrăvesc mult relaţiile între [topoarele majoritare şi minoritare. Adeseori ele fac să se simtă drept cerinţă a mândriei naţionale ca efectele producţiilor culturale ale popoarelor minoritare să fie scăzute, pentrucă poziţia culturală a poporului majoritar să pară relativ mai înălţată. Voiu rezuma, aci pe scurt două cazuri in ultimele zile.
Liceului săsesc din Sibiu de la 1 Septemvrie a.c. conform unui ordin ministerial, i se contestă dreptul de publicitate, rămânând ca după 1 Ianuarie 1929 sâ se dea o nouă decizie, dacă i se poate acordă iarăşi Acest liceu există dela 1545 încoace. Atâţia Români au fost crescuţi acolo, devenind buni Români fără nici o stânjenire a simţului lor' naţional încât marele mitropolit Şaguna în semn de recunoştinţă a ordonat să se tipărească in mod gratuit în tipografia arhidiecezană ortodoxă imprimate ale acestui liceu evanghelic. Acum. susţinătorii liceului sunt siliţi să înscrie în Septemvi ie elevi, fără să le poată da siguranţa că vor primi la sfârşitul anului şcolar viitor certificate valabile, de felul celor eliberate de acest liceu, neîntrerupt, de .'183 de ani. Cine ne va despăgubi — chiar şi în cazul cel mai favorabil al re-acordării dreptului de publicitate, — dacă elevii şi părinţii lor în Septemvi ie, nu vor voi să ia asupra lor consecinţele unei asemenea nesiguranţe? Această decizie cu urmările ei catastrofale pentru comunitatea cea mai mare a Saşilor ardeleni, cari, cu alipirea lor, votată in 8 Ianuarie 1919 la Mediaş, şi prin participarea fiilor lor la campania dela Tisa, au făcut acestui Stat servicii atât de mari, e motivată de Onor. Minister al Instrucţiunii in felul următor: la acel liceu ar funcţiona doi
366
maeştri şi un profesor, cari n'ar satisface tuturor condiţiilor legii. Dar acest liceu are, afară de aceste trei puteri didactice, mai multe puteri didactice, cu toate titlurile şi relativ la care nu s'a putut face nici o obiecţie, decât prevede legea ! In consecinţă şi dacă obiecţiile relativ la cele trei puteri didactice ar fi fost juste In cadrul legii s'ar fi putut contestă numai autorizaţia lor individuală, nu însă autorizaţia şcoalei. care are mai multe puteri didactice cu toate titlurile, decât minimul legal. Vă rog, însă, cercetaţi, câte licee de Stat funcţionează nestânjenite, cu toate că multe puteri didactice ale lor n'au toate titlurile, si veţi înţelege amărăciunea ce rezultă pentru noi din asemenea decizii.
Explicarea unei decizii atât de nedrepte o veţi găsi, luând cunoştinţă de un alt caz. petrecut în acelaş oraş. Acolo s'a expropriat pentru o şcoală locul sălii de întruniri culturale şi de petreceri, cu singurul local mare, care serviâ tuturor întrunirilor şi producţiilor cu mult public — afară de cele teatrale. Acest lucru s'a făcut, cu toate că în aceeaş stradă, la o depărtare de câteva sute de paşi, s'a oferit de oraş, in mod gratuit, un alt loc, făcând abstracţie de locurile ce ar fi fost puse la dispoziţie in alte străzi; acel lucru s'a făcut, cu toate că in aceeaş stradă, unde s'a expropriat sala de întruniri, metropolia ortodoxă are terenuri neclădite extinse, întrebuinţate pentru cultura zarzavaturilor şi pentru fâneţe. Vedeţi ce urmări pot avea amintitele tendinţe de rivalitate.' Am convingerea sfântă că poporul român va avea de suferit cu timpul consecinţe neplăcute, dacă se va lăsă cale liberă acelor tendinţe. Va putea reuşi a ne împinge pe noi în starea de iloţi. Dar va' fi atacat de acele autootrăvuri. care rezultă din astfel de relaţii sociologice, forţate şi faţă de o minoritate, absolut loială şi sortită de a rămânea veşnic minoritate.
Cred că e datoria tuturor, cari cunosc procesul evoluţiilor sociologice şi culturale, să ne străduim a transformă tendinţele de rivalitate primitivă in tendinţe de concurenţă nobilă. Dacă conducătorii poporului român o vor vrea, poporul român le va da ascultare spre înaintarea desvoltării sale fericite. îşi va putea concentra atunci puterile sale pentru a promova cultură lui proprie, fără ca să le consume în parte, stânjenind cultura altora. Pentru acest scop e necesară hotărârea de a se abţine de la suprimarea şcoalelor şi instituţiilor culturale ale minorităţilor.
Daţi-mi voie să amintesc pe scurt si o a doua lăture a condiţiilor de concurenţă nobilă. Intr'adins am ales două exemple din multe cazuri, păţite de poporul săsesc din Transilvania, spre a arătă adevăratele tendinţe, care cauzează stânjenirea condiţiilor de concurenţă nobilă. Căci poporul din Transilvania e sortit de destin să rămână veşnic minoritate, din care cauză nu intră în
3oh
vederile sale niciodată iredentismul. Se ştie că amintitele tendinţe de rivalitate sunt adesori motivate cu raţionamentul, că măsurile silnice contra instituţiilor culturale şi contra şcoalelor minoritai e ar fi necesare spre a se combate iredentismul. Contra iredentismului e necesar un control cât mai atent. Dar acesta e posibil, fără să se lase cale liberă tendinţelor de 1 ivalitate primitivă pe linia întreagă. Din contra, se poate observă cum suprimarea instituţiilor culturale şi a şcoalelor. cauzată de amintitele tendinţe de rivalitate, la minorităţi, care locuesc in oarecare vecinătate cu conaţionalii lor de peste hotare, înlătură conducătorii conştienţi de responsabilitate ai acestei minorităţi, dând influenţă acelor fără simţ de responsabilitate, cari organizează iredenta «subterană », contra căreia orice control e fără efect.
Daţi-mi voie, ca la sfârşitul acestui studiu anevoios asupra unui complex de piobleme, care intră puţin în cercul experienţelor multora de aici, să formulez pe scurt rezultatul. Mi se pare necesar ca, în interesul unei evoluţii fericite a poporului român şi a Statului, format de el, şi in interesul popoareior minoritare de pe teritoriul acestui Stat, să fie observate următoarele directive, în domeniul culturii materiale şi spirituale 2.
1. Consolidarea evoluţiei, conform celei din Apusul Europei, bazată pe respectarea necondiţionată a proprietăţii:
2. Rezolvirea problemei întrebuinţării limbii spre a se evită transformarea populaţii minoritare in clasă, exclusă in parte de a se folosi de drepturile conferite cetăţenilor:
3. Evitarea tendinţelor de oprimarea instituţiilor culturale şi a şcoalelor minoritare, cale liberă pentru desvoltarea lor conform principiului unei concurenţe nobile:
4. Participarea echitabilă a instituţiilor culturale şi a şcoalelor minoritare la distribuirea de fonduri din partea Statului şi a diferitelor foruri publice.
Vă rog, cei cari n'aţi avut prilejul de a vă ocupă de aproape, în bază de experienţe, cu aceste probleme, studiaţi-le şi binevoiţi a da preţiosul d-voastră concurs la o rezolvire echitabilă a lor. \ eţi presta chiar poporului român un serviciu însemnat. E datoria noastră a tuturor, să promovăm interesele patriei comune, din toate puterile noastre. Ea ţine azi paza la graniţele civilizaţiei europene contra anarhiei ce ameninţă din Orient, la fel cum a apărat veacuri dearândul creştinismul contra Turcilor. Ii urăm o evoluţie organică şi sănătoasă spre a fi în stare să împlinească această misiune cu statornicie şi fără resăltări.
27 Mai 1928
369
* Din ciclul de 30 prelegeri publice şi conferinţe organizate de Institutul Social Român, ţinute între noiembrie 1927 şi iunie 1928; reprodus din voi. Politica Culturii, apărut ulterior, pp. 461 —472.
1 In urma intervenţiilor făcute după această conferinţă, Ministrul Instrucţiei a revenit asupra acelui ordin.
2 Domeniul administraţiei, al relaţiilor de viaţă publică şi de politică na intrat în cadrul acestui studiu.
Dr. HANS OTTO ROTH
Ideologia şi tendinţele politice ale minorităţii germane
Poporul german din România este o minoritate pe care a format-o soarta şi care de secole e redusă exclusiv la propriile ei forţe, care niciodată nu s'a jucat cu gândul iredentismului politic. Căci pentru aceasta iipsesc condiţiile naţional-politice şi geografice. Deaceea legea de desvoltare a politicii minoritare a putut să se formeze la noi în forma ei cea mai curată. Suntem, după cum a spus un învăţat din Giessen, într'adevăr poporul minoritar în «retortă». Consecinţa, s.unt nişte relaţii clare şi neturburate faţă de Stat şi sinceritatea fără rezervă a politicii noastre. Tot aşâ de natural însă este ca minoritatea germană să apere fiecare din drepturile ei ca popor cu cea mai mare hotărâre şi din toate puterile. Căci ea nu dispune de destule forţe şi nu se poate baza nici pe incidentele politice dintre State, pentru ca să poată renunţa temporar sau pentru totdeauna cu bună conştiinţă chiar la partea cea mai mică a drepturilor ei minoritare. Deaceea politica noastră la drept vorbind se găseşte totdeauna într'o poziţie de rezistenţă şi apărare. Această purtare proprie politicii noastre face adesea în afară o impresie neplăcută şi supărătoare. Insă ea este încercată în mersul istoriei, şi cine ne cunoaşte şi înţelege situţia politică a minorităţii noastre, acela ştie că noi ducem această politică, care în fiecare moment e gata, de a se luptă pentru drepturile poporului nostru, nu dintr'un sentiment de duşmănie nici din incapacitatea de a ne deprinde cu concepţii mai mari. Din contra, în mâna de fier pe care politica noastră a arătat-o totdeauna în apărarea drepturilor noastre ca popor, se manifestă tenacitatea de vieată care are ceva demn de admirat. O dovadă
371
suficientă este chiar faptul păstrării de sine a poporului nostru prin opt secole a căror istorie e plină de lupte pe vieaţă şi moarte.
Saşii din Transilvania alcătuesc astăzi grupul conducător al celor 800.000 germani din România, Şvabii din Banat n'au o istorie aşa de veche şi aşa de bine închegată ca saşii, nici nu dispun încă de o organizaţie cu atâtea ramificaţii gingaşe. Cu toate acestea şi ei stau într'o desvoltare repede cu tendinţa de urcare, care va mări mult însemnătatea lor politică intr'un viitor apropiat. Saşii din Transilvania au fost chemaţi în ţară în secolul al doisprezecelea de către regele Ungariei Geza al doilea şi au fost aşezaţi aici după dreptul coloniştilor germani, jus flandrense. Poziţia lor de drept a fost foarte precis definită în aşa numita bula An-dreana din anul 1224. Până la uniunea Transilvaniei cu Ungaria, adică până la 1848 şi 1867, saşii din Transilvania s'au bucurat de o desăvârşită autonomie teritorială, de administraţia şi justiţia lor proprie şi au fost în toată puterea cuvântului un popor care luă parte la formarea Statului şi care avea un rol in conducerea lui. Privilegii au avut numai în aşa măsură, cum corespundea cu stările sociale din timpurile de desvoltare istorică de la secolul al Xll-lea până în secolul al XVIII-lea. Legea uniunii cu Ungaria, legea 43 din anul 1868, constitue violarea cea mai adâncă şi cea mai grav simţită a poziţiei de drept a poporului săsesc. Ea întrerupe desvoltarea istorică a saşilor din Transilvania şi însemnează un punct decisiv în istoria lor. Căci afară de autonomia bisericii noastre şi afară de dreptul de autodeterminare foarte mult restrâns al aşa numitei Universităţi a Naţiunii săseşti c& proprietară de averi, s'au suprimat toate drepturile acelea mândre ale poporului, pe care saşii de pe pământul regesc le posedaseră de secole ca o naţiune recunoscută de dreptul de Stat. In schimb, drepturile minorităţilor etnice din Ungaria s'au stabilit în aşa numita lege a naţionalităţilor, legea 44 din anul 1868. Nu este de mirat că aceste concesii cu totul minimale din punctul de vedere al situaţiei istorice a saşilor n'au mulţumit poporul nostru şi că, provocată de legislaţia şcolară şovinistă, care a început puţin timp după anul 1868, o luptă înverşunată s'a încins între saşii din Transilvania şi guvernul ungar, luptă căreia abia după căderea lui Coloman Tisza în anul 1890, i s'a pus capăt. La adunarea naţională a poporului săsesc în Sibiu in ziua de 17 Iunie 1890, saşii din Transilvania au pus bazele noui ale politicii lor şi s'au acomodat in fine după o luptă de mai mult de 20 de ani nouei stări de lucruri în Stat. Condiţiile pentru această schimbare a atitudinii politice faţă de Statul ungar, le crease cedarea guvernului ungar faţă de noi. Dela 1890 până la desfacerea Statului ungar in toamna anului 1918, politica noastră nu şi-a mai schimbat direcţia în mod esen-
ţial. Ce-i drept, în repetate rânduri s'au produs sguduiri grave in politica noastră, aşa de exemplu în timpul baronului Banffy şi în timpul legislaţiei şcolare a contelui Apponyi. Totuş trebuie constatat că legile cu tendinţa de desnaţionalizare s'au aplicat faţă de saşi cu mai puţină asprime şi că înainte de toate dispoziţiile legii naţionalităţilor, cel puţin la noi, s'au executat în parte, într'adevăr. Ce-i drept, niciodată nici în Ungaria n'am ajuns la o stare de drept clară şi mulţumitoare. Pentru a putea apără cu tărie posesiunile noastre naţionale a fost necesar a da poporului nostru o organizaţie din cele mai strânse şi care să poată reacţiona în orice moment. Şi aceasta s'a făcut la aceeaş adunare naţională din 1890, în care creasem în noul program politic al poporului nostru bazele politicei noastre în Statul ungar. In fiecare sat mic s'au format comitete politice, care in comitetele cercuale şi în fine în comitetul central din Sibiu şi-au găsit întruparea ca organizaţie a poporului. Astfel, poporul nostru şi-a creat o nouă formă de organizare care dădea unei politici, condusă din conştiinţa scopului şi in mod unitar, posibilitatea de a păstră influenţa politică a poporului săsesc în esenţa ei.
Legea naţionalităţilor din anul 1868 a format baza de drept a întregii noastre lupte naţionale în Ungaria. Ea, faţă de noi, a fost aplicată în parte, însă legislaţia din cursul anilor ştirbiâ tot mai mult din drepturile garantate în ea. Când întoarcem azi privirile înapoi, in primul loc trebuie să constatăm că legea naţionalităţilor a stabilit întâiaşdată în formă de lege acea teorie primejdioasă a « naţiunii unitare ungare », care pe urmă a stârnit atâtea neînţelegeri în toată politica ungară de mai târziu faţă de naţionalităţi. E vorba de acea teorie după care fiecare român, german, sârb şi slovac, care eră cetăţean ungar, constituia un membru al naţiunii unitare ungare. Prin aceasta noţiunea rassei maghiare s'a identificat cu noţiunea de drept a cetăţeanului ungur şi s'a produs acel amestec nefast al noţiunilor politice care a format punctul de plecare al celor mai multe măsuri de maghiarizare, luate de către Statul ungar. Totuş, făcând abstracţie de această orientare greşită în principiu a politicii minoritare ungureşti, legea naţionalităţilor dă dovadă de multă înţelepciune şi pricepere politică. Dacă autorităţile ar fi ţinut-o în mod cinstit şi dacă excepţionăm unele dispoziţii, minorităţile din Ungaria ar fi putut trăi foarte fericite. Concepţia ei face onoare autorilor ei, Francisc Deak şi baronului Eotvos, mai ales în lumina desvoltării politice de mai târziu şi a prăbuşirii imperiului unguresc. Această lege constitue, prin faptul că recunoaşte în dreapta ei valoare însemnătatea problemei minorităţilor, un memento, ca să zicem aşa, pentru toate Statele nou formate sau mărite din centrul Europei care au în
372
373
cuprinsul lor minorităţi etnice însemnate şi cu o cultură desvoltată. Deaceea să-mi fie permis de a caracteriza pe scurt dispoziţiile esenţiale  ale  legii naţionalităţilor.
Organele administrative cu jurisdicţie proprie, judeţele şi oraşele cu drept de autonomie administrativă, aveau să redacteze procesele-verbale. în toate acele limbi, pe care le cere o cincime din membrii cu drept de vot. Această limbă poate fi utilizată şi in adresele către guvern. Autorităţile amintite pot corespunde intre ele şi în limbile respective. Funcţionalii puteau utiliza limba « proceselor-verbale ». Funcţionarii să comunice şi cu comunele, societăţile, instituţiile şi particularii din judeţ pe cât posibil in limba proceselor'-verbale. Comuna îşi alege singură limba de administraţie. Dar o cincime din cei cu drept de vot pot cere şi utilizarea unei alte limbi la redactarea procesului -verbal. Oficiul comunal e obligat a corespunde cu comunele in limba proceselor-verbale. Fiecare cetăţean are dreptul de a-adresă petiţii guvernului, forurilor administrative, judeţene, comunale şi bisericeşti in limba sa maternă. Limba maternă poate fi utilizată in şedinţele comunale şi ale bisericii. Comunităţile bisericeşti îşi aleg singure limba administrativă. Organizaţiile bisericeşti îşi aleg singure limba administrativă. Organizaţiile bisericeşti superioare deasemenea işi aleg singure limba, de care vor să se folosească in consfătuiri, procese-verbale, in administraţie şi in coreporulenţa bisericească cu comunele lor. Ministerul de instrucţie publică e dator să se îngrijească, ca cetăţenii de orice naţionalitate, cari trăesc in masse compacte mai mari. să se poată cultivă in limba lor maternă în apropierea ţinutului pe care-1 locuesc, si anume până la punctul unde încep studiile academice superioare, adică în şcolile primare şi secundare. In şcolile ţinuturilor cu mai multe limbi, se vor crea în şcolile secundare şi superioare catedre pentru limbile vorbite în ţară şi literatura lor. în şcolile primare instrucţia se va face în limba maternă a elevilor, dacă ea aparţine limbilor vorbite în comună. în acele comune, unde locuesc în număr mai mare, cetăţeni de limbi diferite, se vor utiliza învăţători supleanţi de diferite limbi.
Funcţionarii administrativi vor fi numiţi din chiar sânul diferitelor populaţii care locuesc respectivele regiuni. înaintea instanţelor judecătoreşti cetăţenii aveau libertatea de a întrebuinţa limba lor maternă şi deciziile trebuiau dale şi ele in această limbă. Pentru scopurile lor culturale şi naţionale minorităţile, in fine. aveau libertatea de a înfiinţa societăţi şi asociaţii proprii de caracter naţional.
Poporul săsesc, ca şi celelalte populaţii germane, s'au acomodat, puţin timp după actul dela Alba-Iulia. nouei stări politice in Ro-
mânia Mare. Nu mai târziu decât la 8 Ianuarie 1919, poporul săsesc, în adunarea naţională dela Mediaş, a declarat adeziunea sa de bunăvoie la România Mare. In primăvara 1919 soldaţii şi ofiţerii noştri se şi luptau în rândurile armatei române pe Tisa contra trupelor lui Bela Kun. Aceste hotărâri politice decisive care erau urmate imediat şi de fapte, nu erau posibile decât pe baza celor promise la Alba Iulia. Am văzut în acest act voinţa comună constituţională a poporului românesc din Transilvania şi a vechiului regat reprezentat prin rege şi guvern. El trebuia, după părerea noastră, să constitue magna carta a politicii române de Stat. Numai încrederea fermă in neschimbarea şi în statornicia hotărârilor dela Alba-Iulia a făcut posibilă adeziunea poporului nostru la România-Mare, cum s'a proclamat la Mediaş, o hotărâre cum e unică în istoria noastră ca însemnătate şi efect. Deaceea nu-i de mirat că noua Constituţie a României a cauzat poporului nostru o decepţie amară şi adâncă. Toată ideologia politicii minoritare ungare se redeşteaptă între noi prin această nouă lege fundamentală a Statului. In nici una din dispoziţiile acestei Constituţii nu găsim o cât de slabă aluzie la hotărîrile dela Alba-Iulia sau fie şi numai la legea ungară a naţionalităţilor din anul 1868. Concepţia Constituţiei în chestiunea minorităţilor este cu totul negativă şi lasă rezolvirea problemei celei mari a minorită-ţior în seama unor legi speciale. Prin aceasta chestiunea minorităţilor este despuiată de însemnătatea care i se cuvine in realitate, în politica Statului. In mod consecvent desvoltarea ulterioară va putea duce la grele lupte pe terenul politicii naţionale. Noi putem afirmă că nu le-am dorit şi nu le vom dori. Din contra, toată speranţa noastră a fost îndreptată către hotărârile o;1" Alba-Iulia, garantate de rege şi guvern, şi pentru realizarea cărora noi vom luptă şi în viitor din răsputeri. Unul din drepturile cele mai importante ale poporului nostru pe care l-am menţinut în tot timpul domniei ungare şi de care s'au bucurat şi concetăţenii noştri români din Ungaria, ne-a şi fost răpit prin noua Constituţie: dreptul bisericii noastre de a impune dări pentru scopurile ei. Dacă nu reuşim să dăm bisericii posibilitatea de a-şi procură dela credincioşii ei mijloacele pentru menţinerea şcolilor cu ajutorul aparatului administrativ al Statului, poporul săsesc va trece printr'o criză culturală cum istoria noastră n'a cunoscut-o timp de opt secole. Acest exemplu aruncă o lumină vie asupra importanţei problemelor care s'au creat prin noua Constituţie pentru minorităţile etnice. Constituţiile tuturor celorlalte State succesorale ale fostei monarhii austro-ungare au dat chestiei minorităţilor o soluţie mai pozitivă decât aceea a ţării noastre. In România, pentru moment, totul depinde de legile speciale. Dat
374
375
fiind că in acest timp stăm tocmai in toiul luptei pentru asigurarea drepturilor poporului nostru, este de importanţă de a se stabili precis bazele programului lui politic.
Ca autor al noului program politic al poporului nostru cum a fost hotărât în Noemvrie 1919 de adunarea naţională a saşilor din Sighişoara, cred a fi în stare să definesc mai bine ideea fundamentală a principiilor noastre politice. Se înţelege că de o chestiune a minorităţilor ca o problemă politică nu se poate vorbi serios decât atunci când poporul minoritar insuş e recunoscut ca o personalitate naţională bine determinată, ca o comunitate unitară etnică şi culturală. Vieaţa culturală însă este totdeauna o vieaţă colectivă şi nu constitue adunarea aritmetică a activităţii culturale izolată a unor indivizi răzleţi. Deaceea şi vieaţa culturală a minorităţilor etnice trebuie respectată ca o vieaţă colectivă şi ele trebuie rânduite intre omenire şi om ca unitatea socială cea mai productivă si cea mai trainică. Un popor minoritar ca acel al germanilor din România Mare dispune de tot ce trebuie presupus pentru ca un popor să poată ridică pretenţia de a fi privit ca o personalitate etnică deosebită şi închegată, ca o naţiune politică deosebită. Tradiţia, cultura proprie, energia ca popor şi înainte de toate o voinţă de a se manifestă ca o unitate naţională deosebită, există în forma cea mai pronunţată. D-l N. Daşcovici zice in cartea sa Principiul naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor: « Esenţa naţiunii este conştiinţa proprie ». Această condiţie esenţială pentru ca să i se recunoască calitatea personalităţii de popor deosebit şi prin aceasta a naţiunii politice deosebite o împlineşte poporul german din România în mod absolut. Luptele sale conduse pentru a se păstră ca popor in cursul unei istorii bogate in evenimente mari şi pline de schimbări timp de opt secole, ca şi situaţia după dreptul constituţional a poporului săsesc în Transilvania autonomă dovedesc în mod neîndoelnic că conştiinţa proprie a poporului a existat timp de secole neschimbată şi într'o măsură remarcabilă, şi că înainte de toate o activitate reală trecând peste domeniul conştiinţei naţionale platonice a condus totdeauna istoria acestui popor ca o forţă creatoare. Cine străbate ca un călător Transilvania, cine vizitează oraşele şi comunele săseşti, cine vede fabricile şi gospodăriile agricole ale saşilor şi in fine toţi aceia cari cunosc mai de aproape ştiinţa, literatura şi arta lor, toţi aceştia ştiu, că Saşii din Transilvania reprezintă o personalitate de popor în sine bine închegată şi că vieaţa lor ca popor este într'adevăr o vieaţă socială frumos orânduită şi bine îngrijită, a cărei lege de vieaţă e determinată printr'un caracter etnic deosebit. Aşadar, e numai firesc ca ideea fundamentală a programului politic al germanilor din România Mare să constea
37 ti
in pretenţia de a fi recunoscuţi ca o individualitate deosebită ca popor întreg. Contrariul ar fi desfacerea drepturilor noastre ca popor într'o serie de drepturi pur individuale care n'ar însemnă nimic altceva decât anumite înlesniri ale vieţii exterioare pentru indivizii răzleţi ca atari şi care n'ar fi în nici un chip în stare să asigure vieaţa comună culturală şi etnică a germanilor din România ca întreg. Programul nostru politic cere, deci, ca poporului german din România ca un întreg să i se recunoască prin Constituţie dreptul de a înfiinţa şcoli şi alte instituţii culturale şi de a le întreţine din dările speciale ale conaţionalilor, care dări trebuie percepute cu ajutorul aparatului administrativ al Statului. Apoi cerem libertatea nerestrânsă, de asociaţie în scopuri bisericeşti, culturale şi economice pe baza naţională. Din aceste idei fundamentale ale programului nostru politic reiese în mod neîndoelnic, ca noi nu tindem la o autonomie teritorială în sensul de a avea pretenţii asupra unei părţi a suveranităţii de Stat, c; să năzuim numai la dreptul de autodeterminare culturală şi la deplina noastră libertate de mişcare din punctul de vedere economic. Cu aceasta dispare şi bănuiala că noi am pretinde pentru noi nişte drepturi ca minoritate etnică care ar putea crea un Stat în Stat. Statul în Stat începe numai acolo, unde drepturile de suveranitate ale Statului se conferă unei anumite părţi a populaţiei sau unei anumite părţi a teritoriului Statului. Această pretenţie programul nostru politic nu o are. Pretenţia cea mai decisivă pe care o are mai departe programul nostru în chestia minorităţilor este recunoaşterea întrebuinţării nestânjenite a limbii materne în şcoală, biserică, administraţie şi justiţie. Acest principiu ar fi trebuit negreşit să fie introdus în Constituţia Statului. Sarcina legilor speciale ar fi fost pe urmă de a stabili condiţiile de amănunt în care dreptul la libera întrebuinţare a limbii materne se poate exercită. Legea ungară a naţionalităţilor şi proiectul de constituţie al partidului ţărănist stabilesc ca o condiţie pentru libera întrebuinţare a limbei materne ca 20 la sută din populaţie să facă parte din minoritatea etnică respectivă. Constituţia finlandeză se mulţumeşte numai cu 10 la sută. Constituţiile estonă, letonă şi georgiană nici nu pun condiţii de acest fel. în orice caz chestiunea limbilor este partea cea mai delicată a problemei minorităţilor şi are nevoie de a fi tratată cu cea mai mare atenţie. Programul nostru politic cere, mai departe, ca împărţirea circumscripţiilor electorale pentru corpurile legiuitoare şi împărţirea unităţilor administrative să se facă ţinându-se seamă cât mai mult de părţile locuite de germani. îndeplinirea acestei pretenţii este şi în interesul deosebit al politicii de Stat, deoarece o consecinţă a ei va fi localizarea chestiunii minorităţilor în unele locuri. O pretenţie de sine înţe-
377
leasă a germanilor ca o unitate de popor deosebit este aceea de a se introduce la alegerile pentru corpurile legiuitoare cât şi pentru reprezentanţele administrative autonome, principiul reprezentării proporţionale pe baza cadastrului naţional. Acest sistem a dat rezultate politice excelente încă în timpul austriacilor atât în Bucovina cât şi în Moravia. Partea inalterabilă a programului nostru politic mai conţine în fine pretenţia, de a se păstră autonomia bisericii noastre şi dreptul comunelor, oraşelor şi judeţelor, de a se administra în mod autonom.
V'am schiţat aci în trăsăturile lui esenţiale programul nostru politic. El reprezintă nu numai programul politic al saşilor din Transilvania, ci al întregului popor german din România, care îşi apără drepturile sale politice în cea mai strânsă solidaritate şi de comun acord. După cum suntem o minoritate par excellence, o « minoritate în retortă », aşâ şi programul nostru politic nu iese cu nimic din cadrul şi peste cercul drepturilor, care ni se cuvin ca o minoritate etnică în Stat.
Bazele programului nostru politic sunt bine întemeiate în desvoltarea drepturilor noastre politice de până acuma şi în istoria poporului nostru. Nu există nici un salt între stările de drept de până acuma şi între programul politic stabilit. Din contra, acesta este alcătuit în mod a'bsolut organic. Chiar făcând abstracţie de continuitatea de drept a propriei noastre politici, ca popor, programul poporului nostru corespunde in toate părţile sale hotărârilor dela Alba Iulia, care au dat o formă nouă clasică ideilor individualităţii etnice a minorităţilor. O cercetare mai de aproape ne arată, mai departe, că hotărârile dela Alba-Iulia nu sunt nicidecum rezultatul unor consideraţii întâmplătoare şi momentane, ci că ele reprezintă într'o formă concisă sâmburele tuturor pretenţiilor pe care poporul român din Transilvania le-a ridicat dela începutul luptelor pentru libertatea sa politică. In «Cartea de aur » care este colecţia documentelor istorice ale românilor din Transilvania, găsim hotărîrile dela Alba-Iulia în fel de fel de variaţii. In programul partidului naţional român însă, care a fost stabilit în anul 1905 la Sibiu, hotărârile dela Alba Iulia, cât priveşte chestiunile minorităţilor etnice, sunt conţinute aproape textual. Ele constitue, aşadar, în realitate nu numai recunoaşterea propriului trecut politic din partea românilor din Transilvania, ci ele sunt chiar cea mai sublimă expresie a experienţei lor politice. Hotărîrile dela Alba-Iulia fac însă înainte de toate şi parte din şirul nouilor idei mondiale despre dreptul de autodeterminare a popoarelor şi despre protecţia minorităţilor, care, la urma urmei, au contribuit şi ele la întemeirea României Mari întregite. Dealtfel e interesant de a constată că idei asemănătoare cu acelea cuprinse
in hotărârile dela Alba-Iulia n'au fost necunoscute nici politicii vechiului Regat. Asâ, de exemplu, în documentul No. 2 din cartea verde românească, despre evenimentele din anul 1913 din timpul lui Titu Maiorescu, găsiţi textual următorul pasaj: «Pentru apărarea individulualităţii naţionale a românilor din Pind. intre Samarina şi Metzovo, care vor fi incorporate la Albania, marile puteri vor interveni să scrie nu numai in tratatul internaţional care va înlocui tratatul de Berlin, dar şi in Constituţia sau Statul organic al Albaniei principiul ca in administraţia tuturor localităţilor unde majoritatea va fi româna, ca şi in toate bisericile şi şcolile româneşti, limba întrebuinţată să fie cea română ».
Guvernul român pretindea deci in anul 1913 introducerea drepturilor minoritare ale macedo-românilor nu numai în tratatul internaţional, ci şi in Constituţia Statului albanez. Foarte desluşită şi bine definită este recunoaşterea minorităţilor etnice ca individualităţi naţionale, aşâ cum a fost redactată în articolul 109 din Constituţia polonă, care sună textual: «Minorităţilor din Statul polon li se garantează cu concursul federaţiilor lor autonome deplina şi libera desvoltare a individualităţii etnice >>. Constituţia georgiană insă conţine următoarea dispoziţie caracteristică: « Orice minoritate etnică are dreptul de a alcătui unităţi naţionale si de a desvoltâ liberă şi nestânjenită cultura ei ». Foarte largi în privinţa aceasta sunt. în fine, dispoziţiile constituţiilor estone şi letone. Zilele acestea am cetit un proiect de lege foarte interesant despre dreptul poporului german din Letonia de a se administra in mod autonom in domeniul culturii naţionale. Articolul întâiu din acest proiect sună: «Toţi cetăţenii letoni de naţionalitate germană alcătuiesc pentru satisfacerea nevoilor lor etnice şi culturale pe baza art. 116 din partea Il-a a Constituţiei letone o unitate autonomă germană, cu caracter de drept public ». în art. 6 al proiectului se defineşte mai pe larg dreptul acestei obştii germane din Letonia de a percepe dări şi in art. 9 se stabileşte precis tărâmul de activitate al obştei in privinţă culturală. în fine, se regulează prin alte dispoziţii şi organizaţia internă a obştei. Ca încheire mă mai refer la o dispoziţie interesantă din Constituţia ceho-slovacă, unde in art. 134 se poate ceti: «Orice fel de desna-ţionalizare forţată este interzisă. Neluarea in considerare a acestui principiu poate fi calificată de lege ca fapt penal »>. Dacă, rezumând, voim să găsim o formulă scurtă pentru toate aceste soluţii ale chestiei minorităţilor, pe care aci le-am atins pe scurt, vom reveni din nou tot la punctul de plecare şi la ideea fundamentală a propriului nostru program politic, adică la recunoaşterea prin Constituţie a minorităţii etnice ca individualitate naţională. Dacă această chestie îşi găseşte prin Constituţie o soluţie ireproşabilă.
378
atunci nu va fi greu de a stabili in amănunte raporturile minorităţii cu Statul intr'un mod mulţumitor.
Pentru a lămuri poziţia noastră faţă de Stat este necesar de a ne opri un moment la aşa numita teorie a Statului naţional. In Ungaria timp de secole întregi am stat sub greaua povară a teoriei sfintei coroane, învelită cu un bogat misticism. Din ea se derivă apoi foarte uşor şi teoria Statului naţional al « naţiunii unitare ungare ». Suntem siliţi să constatăm cu mirare, că  şi in România teoria Statului Naţional începe să ajungă punctul de plecare în aprecierea chestiunii minorităţilor. Şi în cazul acesta este de datoria mea de a face unele constatări .teoretice, pentru a preîntâmpină din capul locului, o confuzie  primejdioasă a noţiunilor. Există State absolut unitare din punct de vedere naţional, care prin urmare poartă cu drept cuvânt nume de State naţionale. Contrariul-sunt acele State poliglote in care locuesc diferite popoare care sunt egale oarecum, cât priveşte numărul naţionalilor lor şi importanţa lor politică. Exemplul tipic a unui astfel de Stat a fost vechia Austrie, în care germanii,  polonii şi cehii, erau oarecum egal de tari. Acum însă majoritatea Statelor din centrul Europei nu face la drept vorbind parte nici din categoria Statelor naţionale, nici din aceea a Statelor poliglote. Dimpotrivă, ele constitue un amestec între amândouă şi prin urmare au şi fizionomia deosebită din punctul de vedere al politicii naţionale-Caracteristica Statelor poliglote, după concepţia mea, ar fi echilibrul numeric şi politic al diferitelor popoare din acelaş Stat. indiferent dacă îin singur popor sau mai multe popoare la un loc stau în faţa poporului conducător. Exemplul cel mai tipic al Statului poliglot cred că este astăzi republica ceho-slovacă, în care cehii formează numai majoritatea relativă populaţiei şi în care slovacii, care sunt de aceeajj rassă cu ei, şi înainte de toate 4 milioane de germani, au un rol decisiv în politica Statului. Intre Statul naţional şi între Statul poliglot stă Statul cu populaţia mixtă. Din populaţia mixtă a acestor state un singur popor «lupa importanţa sa numerică şi politică se ridică în mod deosebit şi ajunge din dinamica forţelor politice de fapt poporul conducător. Totuş minorităţile etnice ale unor astfel de State cu tot raportul caracterizat al forţelor au un rol pozitiv în privinţa politicii de Stat. In aceste State de obiceiu, cu chestiunea tratării mai mult sau mai puţin fericite a problemei minorităţilor, stă în strânsă legătură şi chestiunea siguranţei în afară a Statului respectiv. Politica de asuprire faţă de minorităţi, cum a fost încercată in secolul trecut mai peste tot, s'a dovedit ca absolut incapabilă şi a condus în mod logic  la  grele complicaţii internaţionale. Aceste primejdii, astăzi, după ce către sfârşitul răsboiului mondial
380
s'au trezit peste tot ideile lumii noui, au ajuns, fireşte, şi mai mari şi de neînvins. Opunerea brutală a majorităţii nu poate decide niciodată jocul forţelor politice în Statele cu o populaţie mixtă din punctul de vedere naţional, şi trebuie să înveninenze lupta. Deasemenea, pentru dreptul la existenţă al unui popor care reprezintă o minoritate etnică din cuprinsul unui Stat cu populaţia mixtă, nu poate fi hotărâtor niciodată numărul absolut şi mai puţin numărul relativ al populaţiei. Dimpotrivă, decisive sunt cultura proprie, energia naţională şi, la urma urmei, voinţa de vieaţă a minorităţii respective. Teoria principiului absolut al majorităţii ar avea ca consecinţă, ca, de exemplu, Polonia, dacă s'ar alipi din nou imperiului rusesc, să poată fi înghiţită de acesta din punctul de vedere naţional, constituind în Rusia numai o minoritate numerică. Acest exemplu arată clar, cât de turburi sunt ideile unor cercuri, care dealtminterelea trebuie luate în serios şi care reprezintă principiul dreptului majorităţii faţă de minorităţi cu aparenţa autorităţii morale. Din categoria Statelor cu populaţia mixtă face parte şi România. Minorităţile etnice la noi cuprind cinci milioane de locuitori, deci mai bine de 30 la sută din întreaga populaţie a ţării. Avându-se în vedere această proporţie a forţelor şi fărâmiţarea populaţiei minoritare între diferitele popoare, fireşte, nu poate fi nici o îndoeală, că poporului român i se cuvine rolul conducător. Totuş România nu se poate numi un Stat naţional în înţelesul propriu al cuvântului. Din contra, şi în întreaga construcţie politică a ţării şi în toată legislaţia trebuie să se ţie seamă de minorităţile care cuprind cinci milioane de oameni. Aceste minorităţi insă nu sunt indivizi izolaţi cu o limbă maternă străină fără legătură — interioară naţională şi culturală, ci dimpotrivă, ele formează nişte personalităţi etnice bine închegate cu voinţe hotărîte de vieaţă. Deaceea este foarte regretabil că noua Constituţie, nu numai în definiţia naţiunilor, ci şi în toată ideologia şi în dispoziţiile ei izolate acceptă pe deplin teoria Statului Naţional. Experienţele ultimului secol în centrul Europei şi desvoltarea cea nouă a istoriei ar fi trebuit să arate primejdiile acestei ideologii. Nouă nu ne este cu putinţă de a clădi politica noastră pe temeiul acestei teorii de Stat, oricât demult suntem dispuşi de a ţinea seamă de rolul conducător care i se cuvine necontestat poporului român în politica ţării noastre.
în această ordine de idei, vreau să răspund la întrebarea, până unde poate să meargă politica minorităţilor, fără a intra în conflict cu interesele Statului. Aceasta, fireşte depinde de împrejurarea dacă e vorba de un Stat poliglot, sau de un Stat cu populaţia mixtă, sau de un Stat pur naţional, în care trăesc numai câţiva cetăţeni de naţionalitate străină, fără legături culturale
381
intre ei. Eu cred că intr'im Stat poliglot, autonomia teritorială va li singura posibilitate a unei soluţii mulţumitoare şi care este in interesul tuturor popoarelor aflătoare in acest Stat. Pentru Statele cu populaţia mixtă, soluţia chestiunii minorităţilor nu se poate rezumă in mod teoretic, ci într'o formulă scurtă; sunt State cu populaţie mixtă, ca de exemplu .Iugoslavia, unde soluţia chestiunii minorităţilor iarăş nu-i posibilă decât prin recunoaşterea unei autonomii teritoriale. Aceasta va depinde in genere de aşezarea geografică a minorităţilor. In orice caz insă. autonomia culturală este minimul pe care un Stat cu populaţia mixtă e dator să-1 acorde minorităţilor. înţeleg prin această autonomie culturală nu numai dreptul de autodeterminare al minorităţilor in chestiuni şcolare şi in chestiunile referitoare la înfiinţarea altor instituţii culturale, ci şi dreptul neştirbit de a întrebuinţa liber limba maternă în administraţie, in justiţie şi în toate celelalte ramuri ale servicii'or Statului. Realizarea aceşti autonomii presupune insă la rândul ei, recunoaşterea minorităţii ca individualitate etnică. Această pretenţie care este si ideea fundamentală a programului nostru politic, respectă cu stricteţe hotarele pe care Stalul şi poporul conducător în Stat poate să le acorde minorităţilor drept cadru al libertăţii proprii de mişcare, fără a primejdui interesele sale. Soluţia pe care programul nostru o dă chestiunii minorităţilor este deci nu numai absolut neprimejdioasâ pentru politica Statului, ci arată foarte clar si drumul pe care poporul român ar trebui să-1 apuce in politica minorităţilor din motivele mai înalte ale unei politici bine chibzuite de Stat.
Totalitatea germanilor din România Mare reprezintă pentru apărarea intereselor ei şi a ideilor politice ale timpului un partid politic bine întemeiat într'o organizaţie bine alcătuită. Acestui partid nu-i lipseşte nici unul dintre criteriile, care sunt necesare pentru caracterizarea unui partid politic. Partidul nostru este din acele partide, care. ca aşâ numitele partide naţionale şi clericale, nu s'au născut in primul rând pe baza unei selecţii sociale. Puterea de activitate a unor astfel de partide nu este pentru aceasta mai mică. Gândiţi-vă la organizaţiile oţelite ale partidelor catolice în Germania şi Austria, aşâ numitul Centru şi partidul creştinilor-sociali. care au supravieţuit fără nici chiar cea mai mică pierdere de forţă trecerii dela imperiu la republica radicală. Apoi gândiţi-vă la puternica concentrare de forţe pe care o constituiau partidele naţionale în vechea Austrie. Cu toată nuanţarea in diferite fracţiuni cu caracter social, totuş toate partidele polone până şi socialiştii, au fost unite in aşâ numitul club polonez şi tot aşâ diferitele partide cehe în uniunea naţională cehă. O minoritate numerică aşâ de nucă cum sunt germanii în Româ-
nia, care numără aproape 800 000 de suflete şi nu prezintă deosebiri sociale prea pronunţate, n'are, fireşte, nici o nevoie de a mai întreţine şi fracţiuni sociale deosebite. Un program social cât de succint, care ţine aproximativ locul de mijloc între extremele şi exagerările capitaliste şi socialiste şi care poate reprezintă şi pentru poporul român tocmai justa linie de desvoltare politică, mulţumeşte în această privinţă, în trăsături generale, cerinţele tuturor straturilor populaţiei noastre. O caracteristică din cele mai importante a unui partid politic este tendinţa către putere cu scopul de a realiză propriile lui idei politice. E firesc, ca această tendinţă să fie mai puţin pronunţată în partidul nostru. Voinţa către politică se mărgineşte la noi în primul rând numai la administraţia locală, la reprezentanţele alese ale comunelor, oraşelor şi la ocuparea funcţiunilor conducătoare, în aceste unităţi administrative. Dar în desvoltarea ipotezei ne putem închipui foarte bine că partidul nostru, oricât de mic şi restrâns s'ar prezentă el în parlament ca număr, ar putea luă parte la un guvern de coaliţie. Gândiţi-vă numai la exemplul partidului naţionalist german din Austria, care în parlament n'are mai mulţi membri decât partidul german din România în parlamentul nostru, şi care totuş în comun cu partidul creştinilor-sociali deţine puterea politică în Austria într'un guvern de coaliţie şi ocupă chiar postul vice-cancelarului Statului austriac. Evident că între exemplul arătat şi împrejurările dela noi este deosebirea hotărâtoare, că partidul naţionalist german în Austria provine din poporul conducător al Statului, noi însă aparţinem unei minorităţi etnice. Constelaţii ca în Austria sunt în altă parte excepţii şi deocamdată în România, nu ne putem aştepta la ele. Insă în realitate ele sunt cu putinţă şi, cu actuala formă democratică de guvernare, în alte State se întâmplă chiar relativ des. Partea decisivă pentru întrebarea, dacă tendinţa către putere o are şi partidul nostru politic, nu este consideraţia, dacă această tendinţă, mai de vreme sau mai târziu, se va realiză, ci din contra, numai şi numai întrebarea, dacă în general vorbind, poate fi o dorinţă politică a noastră şi dacă în realitate într'un moment dat, poate a fi posibilă. La amândouă întrebările putem da un răspuns afirmativ cu anumite condiţii. Prin aceasta dispare şi ultima îndoeală dacă noi suntem un partid politic sau nu.
Din principiul individualităţii etnice şi din toate celelalte cerinţe principiale ale programului nostru politic rezultă în mod logic încheierea că reprezentanţii parlamentari ai germanilor din România trebuie să formeze un partid parlamentar unitar şi independent de celelalte partide. Nici unui partid politic din România, afară de partidul poporului, nu i-a trecut prin minte
382
383
(le a se îndoi de dreptul nostru de a forma un partid parlamentar propriu. Pentru întâiadată, generalul Averescu s'a pronunţat contra. în discursul lui programatic ca prim ministru, din primăvara 1920, şi a doua oară la congresul partidului său din Sibiu, in toamna anului trecut. Faţă de această declaraţie care cere contopirea reprezentanţilor parlamentari ai minorităţilor etnice cu partidele politice româneşti, aş voi să declar, numai pe scurt, că nu vom renunţă la dreptul nostru de a menţine un partid parlamentar propriu atât timp cât ne vom ţine de ideile fundamentale ale) programului nostru politic şi prin aceasta înainte de toate şi de ideea peronalităţii deosebite a poporului nostru. Dreptul minorităţilor de a formă partide naţionale independente, dealtminteri s'a».impus in toate Statele Europei centrale de mult timp şi nu se mai contestă nicăieri în politica Statelor moderne. Germanii din România Mare manifestă prin partidul lor parlamentar german înainte de toate şi solidaritatea de nedesfăcut a tuturor triburilor germane din ţara noastră în Transilvania, Banat,Bucovina, Basarabia şi Vechiul Regat. Ca o încheiere a acelor spuse despre menţinerea partidului nostru parlamentar independent, îmi daţi voie să citez aici textual reflexiile strălucite pe care le face d-1 N. Daşcovici in cartea sa menţionată, in această chestiune: « Minorităţile noastre cu un oarecare trecut în opera de conducere a Statului, au datoria şi interesul să intre efectiv în luptele vieţii noastre publice, renunţând la pasivitatea şi la rezerva cu aparenţă de ostilitate, spre a putea aduce, astfel contribuţia şi completarea lor la concepţia de conducere a majorităţii româneşti. Şi s'o facă tocmai în cadrele minoritare, nu contopindu-se în partidele româneşti, aşa cum li se recunoaşte dreptul prin tratatul de pace şi va trebui să li se recunoască prin Constituţia cea nouă, — spre a avea partea lor de mândrie, dar şi de răspundere în Statul român care este acum şi Statul lor. Iar în ziua când minorităţile, apărate şi respectate în individualitatea lor, vor participa proporţional la opera de legislaţie, de administraţie şi guvernământ din România, ele vor înceta de a mai fi faţă de Stat simple minorităţi în atitudine de duşmănie sau de capitis diminutio. Din definiţia minorităţii rezultă implicit caracterul drepturilor consacrate prin tratate. Ele sunt drepturi colective, recunoscute unor grupuri aparte de cetăţeni ai Statului, deosebiţi prin naţionalitate, limbă, rassă sau religie de restul cetăţenilor ».
Cadrul activităţii politice a partidului nostru se poate rezumă, pe baza principiilor expuse ale politicii poporului nostru, foarte uşor în următoarele teze conducătoare:
m
1. Recunoaşterea fără rezervă a Statului român, aşa cum am dovedit-o prin adeziunea noastră de bună voie declarată la Mediaş.
2. Deplină activitate politică şi parlamentară chiar şi in chestiunile care nu ating direct problema minorităţilor, întrucât sunt in interesul refacerii şi desvoltării Statului nostru.
3. Realizarea programului politic al poporului nostru pe baza tratatului de pace şi înainte de toate pe baza hotărârilor dela Alba-Iulia.
Am arătat în cele spuse, fără nici o rezervă, tot complexul de idei politice ale poporului german din România şi am expus şi metoda prin care năzuim a duce la izbândă cererile noastre in politica naţională. Cine vrea să judece drept, va recunoaşte că nu cerem nimic ce ar putea păgubi întrucâtva Statul şi că pe de altă parte noi, ca minoritate loială, reprezentăm un popor cu calităţi eminamente constructive pentru desvoltarea Statului nostru. Pentru dreptatea acestei aprecieri, mărturie vie este istoria noastră din opt secole. Vedem astăzi fascismul reacţionând in contra acelei mişcări în politica naţională, care se manifestase în ultimii ani ai răsboiului mondial cu scopul de a âpărâ dreptul de autodeterminare a popoarelor şi minorităţilor etnice. Insă tot aşa cum popoarele conducătoare tind să-şi strângă şi să-şi îmmulţească forţele lor naţionale în fascism, tot aşa creşte astăzi şi încrederea in sine şi puterea de rezistenţă a popoarelor minoritare. Ideile mondiale ale apărării minorităţilor sunt astăzi o axiomă comună a omenirii. Realizarea lor stă în mâna acelor State, în care convieţuesc mai multe popoare şi încarcă aceste State cu grea răspundere faţă de politica mondială. Corespunde cu concepţia noastră politică şi este în acelaş timp şi dorinţa noastră cea mai vie, ca balanţarea intereselor dintre Stat şi minorităţi, să fie găsită în jocul forţelor care se luptă în politica internă. Noi suntem în toată sinceritatea gata de a ne înţelege pe tărâmul acesta. Poporul român însă dispune în propria sa istorie din centrul Europei de bogate experienţe politice, care îi arată drumul cel bun spre rezolvirea problemei minorităţilor şi, ţinându-se seamă de ele, se vor libera în acelaş timp, spre folosul ţării noastre cele mai puternice forţe constructive pentru Stat.
24 Mai 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
385
il
MI HAI POPOVICI
Solidarismul politic
Intr'un cerc intelectual atât de ales, sa impune studierea fenomenelor politice şi sociale cu toată obiectivitatea, fără patimă, stăpânit mai mult de judecata care discerne, decât de sentiment. Dar obiectivitate absolută nu există. Ştiinţele naturale, cari îşi clădesc construcţia legilor pe temeiul număratului şi al cântări -tului, precum şi matematicele, cari operează cu raporturi de cifre, se pot ridică la măsura unei obiectivităţi mai mari — subiectul trece pe planul al doilea.
In ştiinţele, în cari obiectul este însuş omul, cu toate fenomenele sale psihice în cari el însuş se judecă, se clasifică, se evaluează zadarnic căutăm obiectivitate, şi poate că subiectivismul, care pătrunde şi de multe ori luminează, conştient sau inconştient, toate cercetările fenomenelor psihice, atât ale individului cât şi ale colectivităţii, este imboldul cel mai nobil spre a trage maximul de profit în interesul progresului general.
Să luăm un exemplu: Aproape două secole, explicarea vieţii noastre sociale şi de Stat s'a făcut cu ajutorul contractului social. Dela monarhomaei până la începutul secolului trecut, până la fondarea şcoalei istorice, contractul social, fie că eră considerat ca realitate istorică, fie că eră considerat ca o construcţie abstractă de drept, cu ajutorul căreia se explică cohesiunea socială — astăzi am zice solidaritatea — şi organizaţiile sociale, eră concluzia celei mai înalte obiectivităţi ştiinţifice, temeiul real al explicaţiei vieţii noastre sociale. Şi cu toate acestea, fiecare învăţat, fiecare om de Stat, fiecare doctrinar sau fiecare oportunist crea contractul social ca un instrument pentru a-şi justifică, tot în lumina obiectivitătii, cele mai subiective înclinări şi dorinţe.
Prin contractul social llobbes justifică cel mai sălbatic absolutism.
Prin contractul social se justifică izgonirea tiranilor şi feudalismul.
Prin contractul social se justifică răsturnarea ordinei vechi şi aşezarea lumii noui.
Prin el se justifică iobăgia, prin el imnul de slavă al libertăţilor omului, al libertăţilor politice şi cetăţeneşti.
Prin el se justifică până şi concepţia teocratică, şi tot prin el dărâmarea autorităţilor.
Această mică pildă arată că ori câtă trudă au închinat pe altarul imparţialităţii obiective toţi distinşii conferenţiari cari au urcat scările acestei tribune, vorbind de partidele politice, — o desbră-care desăvârşită de îndemnurile, de năzuinţele, de idealele subiective, este o zadarnică şi neisbutită încercare.
Doctrinele politice ţin, fără îndoială, seamă de realitate şi mai ales atunci când ele au să formeze sâmburele programului unui partid politic. Un partid politic fără simţul realităţii, fără a ţine seamă de factorii existenţi, de mărimile date, de ceeace este, nici nu se poate concene practic. Partidele politice însă, nu sunt simple birouri de înregistrare, ci sunt în continuă mişcare, cu tendinţe voluntariste de a menţine ce este bun, de a schimbă ce este rău, de a îndreptă, a îndrumă, a perfecţiona.
Pentru scopul acesta partidele trebuie să fie călăuzite de o concepţie superioară, de un ideal social, politic, economic, cultural. La baza lui nu poate stăpâni numai «ce este » ci şi « ceeace ar trebui să fie ».
Este evident deci, că ori câtă obiectivitate şi-ar impune cineva, apostolia ideei pe care o reprezintă, curge ca sângele cald in întreg organismul activităţii sale, fie curat teoretică, fie practică. De-aici şi elanul, de aici avântul şi pasiunea cu care se apără o doctrină sau alta. De aici violenţa cu care se combate. Din aceste ciocniri străluceşte adevărata scânteie, îndrumătoare de fapte mari şi nobile.
Tot în cadrul unei obiectivităţi cade şi această slabă încercare de a arătă că rămânând în nota obiectivitătii, eliminarea oricărui subiectivism este imposibilă.
* *
Doi factori stăpânesc întreaga desvoltare a omenirii. Toată evoluţia socială este o neîntreruptă năzuinţă de a stabili echilibrul potrivit între aceşti doi factori.
Pe de o parte, stă individul, cu toate înclinările sale egoiste, cu toată lupta sa personală pentru existenţă, cu toată încrederea în sine împreunată cu voinţa veşnică de a stăpâni. Facultăţile sale
387
ir
fizice şi psihice il aduc in conflict permanent cu semenii săi. Până şi exploatarea sentimentului de sociabilitate în interes propriu; toate îl îndeamnă să nu sufere nici o stăpânire şi să nu-şi înfrâneze nici o dorinţă. Omul tare este mai puternic singur. Apoteoza individualismului, îmbrăcată in haina filozofică a supraomului, nimeni n'a căutat-o mai ademenitor ca Nietzsche şi Stirner.
Pe de altă parte, societatea. Izvorâtă tot din înclinările individului, creind putere prin asociaţie, mărind maximul de muncă prin colaborare, apărând pe individ de individ, înfrânând voinţa neîm frântă cu veşnica încercare de-a sugrumă individualismul şi de a-1 innecâ in apa turbure a colectivismului absolut ! Tendinţă încoronată prin încercarea de a căută şi găsi un suflet real al societăţii, întocmai cum religia a găsit un suflet real al individului.
Aceşti doi factori duc o luptă titanică, cu sorţi schimbători. Individul ajunge uneori stăpânul societăţii, urmând drumul instinctului şi al setei de putere, şi suprimă tot ce ar încerca să-1 împiedice in urcarea culmilor' celor mai înalte. El devine Dumnezeu, personalitatea sa altar, la care toată societatea este menită să aducă hecatombe de jertfe. Şi nu se poate spune, când privim desfăşurarea istorică a omenimei. că individul n'a urcat înălţimi ameţitoare începând dela egiptieni, greci, italieni (Renaşterea) şi până in zilele noastre.
Când culmile devin prea ameţitoare, freamătul codrului începe, corul arborilor se schimbă in furtună, societatea reacţionează şi altarul individului, sfărâmat şi distrus, zace in fundul văilor !. . . începe crepusculul zeilor.
Societatea îşi începe opera de nivelare şi nivelează jos, tot mai in jos, până la uniformizare. Avânturile individului sunt stinse, şi el devine robul incolor al mulţimei, iar drumul progresului pare că se înfundă. Un nou proces se începe: răsturnarea incompetinţelor, restabilirea ierarhică a valorilor şi iarăşi individualismul devine dogmă.
Secretul cel mare al omenimii este să găsească cumpăna cea dreaptă între individ şi societate, că creeze posibilităţi ca individul să-şi dea maximul de contribuţie pentru clădirea edificiului social, fără însă. ca în urma lui să lase şirurile cernite de desmoşteniţi, îngenunchiaţi, istoviţi, lipsiţi de lumină şi dreptate.
Aici intervine solidarismul.
* *
Solidarismul este tot atât de vechiu ca şi omenimea. Ori unde s'au găsit oameni împreună şi au fost ameninţaţi de vreun pericol, si'a'u unit forţele, pentru ca să se apere, să cucerească, să izbutească
;)88
mai uşor. Solidarismul este într'o măsură, identic cu insăş asocia-bilitatea speciei umane.
începând dela hoardele primitive, tu solidarismul lor mecanic
— cum zice Durkheim, — sau de turmă, apoi trecând prin toate fazele solidarismului organic ale asociaţiilor sociale, ca familie, castă, clasă, naţiune, omenimea în toate manifestă idea interdependenţei sau a solidarităţii.
Solidaritatea o vedem manifestându-se real in spaţiu: apărarea tuturora faţă de ciumaţii din Bombay; sau in solidaritatea interesului economic, de pildă al ţinuturilor cari produc bumbac, cu ţinuturile noastre.
Vedem apoi idea solidarităţii manifestându-se în timp.. Toate comorile etice, estetice, ştiinţifice, tot ce generaţiile trecute, în sforţări şi în lupte fără de odihnă, au adunat pascu pas, din momentul în care omul a rostit cel dintâiu cuvânt şi de când a întrebuinţat pentru prima dată piatra ca armă sau ca instrument şi până astăzi.
Toată ploaia de aur a culturii şi civilizaţiei, toată clădirea minunată a gândirii omeneşti care, adunând cărămidă după cărămidă, în străfulgerări superioare a creat marile sisteme filozofice.
Toată mintea practică prin care s'a robit natura. Totul a rămas moştenire din trecut, generaţiilor de astăzi şi se sfinţeşte printr'o evoluţie permanentă.  Iată solidarismul în timp.
Solidarismul a crescut şi creşte, cum se înalţă o plantă în pădure,
— de sine, fără contribuţia nimănui, inconştient, necristalizat într' un îndemn superior, fără ca la baza lui o docrină, o concepţie, o sinteză superioară, să transforme totul într'un scop şi să-i puie temeliile unei revelaţiuni de moralitate superioară. Francezii şi mai ales Leon Bourgeois au marele merit de a li sintetizat ideea solidarismului într'o doctrină socială şi politică.
Idea solidarismului este simplă. Individul, product al societăţii, se naşte ca datornic al ei: el are de plătit o datorie societăţii. Raportul dintre individ şi societate este transformat într'o obligaţiune de drept. Răsfoindu-se dreptul roman, s'a oprit la capitolul quasi-contractelor, poate capitolul cel mai incolor ca teorie de drept. Găsindu-se o asemănare, solidarismul a fost înglobat intre quasi contracte şi astfel s'a mutat construcţia etică a solidarismului în închisoarea îngustă a unor paragrafi.  Greşeală !
Nu este misiunea mea să arăt, acum, de ce este greşeală.
Solidarismul poate să lumineze şi să încălzească numai in largul concepţiilor etice, ca principiu de vieaţă, prin constrângeri de ordin moral. Nici creştinismul, nici budismul, nici socialismul, nici naţionalismul, n'au avut nevoie să se restrângă în formule
:isy
juridice, ci au rămas în concepţia universalităţilor etice, din care si dreptul este numai o părticică.
Noi. din acest punct de vedere vom privi solidarismul şi nu ne vom lăsă ademeniţi să privim datoriile noastre sociale prin prisma (|uasi-contractuhii, prin care nici nu se poate ajunge la o constrângere de drept. Constrângerea nu s'ar putea stabili decât numai pe baza unei legi si atunci nu quasi contractul, ci legea ar fi temeiul constrângerii.
Solidarismul social, aşa cum l'am văzut, este o simplă realitate, o constatare de tendinţe şi îndemnuri. Dar solidarismul izbuteşte să spargă starea amorfă şi să îmbrace o formă concretă.
Astfel: solidarismul social crează familia, naţiunea, omenimea.
Solidarismul economic: clasa, sindicatul, mutualismul, cooperaţia; iar solidarismul politic creează comuna, provincia, Statul.
Nu ne vom opri asupra felului îndeobşte cunoscut cum, din forma solidarităţii sociale. întemeiată pe descendenţă — familia — cu timpul, după ce prin îmmulţir.e cadrele au devenit prea largi pentru o familie, s'a creat o organizaţiune politică comuna, iar familia iniţială prin ramificări s'a divizat în cadrul acestei organizaţii politice, in mai multe familii. Esenţial este că organizaţia exterioară menită să păstreze ordinea şi liniştea este rezultatul acestei solidarităţi sociale căreia i se suprapune solidaritatea politică. Nu vreau să zic că toate comunele s'au creat la fel, dar originea comunei, tipul comunei, s'a format astfel.
Să vedem cum solidarismul politic creează Statul.
Solidarismul social creează şi naţiunea. Naţiunea in sens etnic si nu politic.
Naţiunea este produsul trudnic al multor puteri care, involuntar, printr'un inexplicabil concurs de împrejurări au colaborat într'o muncă continuă şi fără de odihnă de-a crea un substrat sufletesc similar, o conştiinţă comună, un ideal comun, şi o concepţie de vieaţă comună.
Conştiinţa descendenţii comune:
Un trecut de dureri şi bucurii comune;
Mediul natural similar;
Limbă comună :
Credinţă comună :
Obiceiuri, muncă, dansuri, artă comune: Interese economice comune; Apărare de vrăjmaş.
Toţi factoiii creează o cultură naţională comună; izvorul adevărat din caie sc bea apa cristalină şi în care se topesc toate năzuinţele străine. împrejurul acestei cultuii, care cuprinde şi partea
sufletească şi partea economică, se strânge solidaritatea socială naţională.
D-l prof. Guşti, în frumoasa sa lucrare Problema naţiunilor zice   despre naţiune:
« Naţiunea este o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială care reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică, cu voinţa socială drept causa movens a procesului de naţionalizare şi cu manifestările creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic al vieţii naţionale, care formează cultura naţională ».
Exemplul îl avem în trecutul nostru apropiat, când rupţi şi sfărâmaţi în patru păi ţi, indiferent de stăpânitori, solidaritatea naţională se manifestă în taină întotdeauna, la lumină de câte ori putea.
Românii* din Ardeal începând dela Supplex Libellus Vala-horum, dela discursul lui Bărnuţiu, din 1848 dela Deşteaptâ-te Române, la 1877 răsboiul pentru neatârnare, apoi în tot decursul luptelor politice mai noui, în timpul răsboiului mondial şi, în urmă, în grandioasa manifestare de unitate dela 1 Decemvrie 1918, conştient şi inconştient, cu mic cu mare, fără deosebire de clasă sau ocupaţiune, au manifestat alături de solidaritatea naţională. Flamura era   «unitatea culturală ».
Solidaritatea, acolo, ca şi in vechiul regat, unde s'a topit in cel mai înălţător avânt al sacrificiului de sine — ca şi în Bucovina şi Basarabia, pătrunsese în mintea şi inima întregii naţiuni.
Spengler în cartea sa extrem de interesantă Der Untergang des Abendlandes sfarmă cultura omenimei şi o împarte în diverse culturi care trăesc o vieaţă izolată, se nasc, cresc, degenerează în civilizaţie şi mor.
Pesimismul său a urzit un vifor de proteste.
Dacă, urmând felul său de judecată, culturile pe care le stabileşte el în mod artificial le subdividem: în culturi naţionale, într'o nouă simbolică, vedem cum pesimismul univeisal se poate transforma uşor în optimism naţional, deschizându-se larg calea oricărei culturi naţionale ca să urce înălţimi ademenitoare pentru ca apoi, mai târziu, odată şi odată, cine ştie, să scoboare din nou în întuneric.
Ori individualităţile acestea culturale atât de distincte numite naţiuni, product al solidarităţii sociale, fatal au fost menite să-şi dea o organizaţie proprie şi să încununeze solidaritatea socială cu o solidaritate politică, creând după mult sbucium, multă risipire de forţe, dar şi multă perseverenţă firească, Statul naţional, — cea mai frumoasă manifestatiune de solidarism politic al secolului XIX şi XX.
391
Răsboiul mondial n'a fost altceva pentru noi decât lupta pentru desăvârşirea politică a ideii naţionale. Solidarismul social creează naţiunea care, la rândul ei, îşi creează organizaţia politică: Statul naţional.
încă Herder spune că: «Naţiunile sunt organele naturale, Statele organele artificiale ale omenimei ».
Solidarismul social, cu substratul unitar de cultură, creează naţiunea, care la rândul său îşi creează pe aceeaş bază a solidaris-mului, organizaţia politică: Statul naţional. Mintea omenească adună forţele răsleţite îndrumate de un simţ de convergenţă instinctivă intr'un sistem de organizare: Statul.
— Masaryk, în cartea sa Noua Europă p. 33 ed. germană, spune: « Naţiunea este o organizaţie de cultură, organizaţia întregei culturi naţionale, o organizaţie liberă, dată de însăş natura; Statul este înainte de toate putere organizată ». Apoi: « Naţiunea este o organizaţie democratică; Statul este o organizaţie aristocratică . . . Statele democratice sunt abia în formaţiune ».
în organizaţia de Stat, solidarismul politic are prilejul cel mai potrivit de a se manifestă in toată fecunditatea sa. Multiplele funcţiuni sociale, politice şi economice, cu tendinţe diverse, cu înclinări adverse, cu interese disparate, se concentrează în Stat, în conflicte permanente. Statul democratic are menirea de a le apropia, de a le armoniza, de a elimină conflictele. El stă deasupra, ca îndrumător general, imparţial.
Odată creată organizaţia politică a solidarismului să vedem cum se manifestă el în Stat.
Statul nu-şi poate împlini misiunea, decât dacă forţele vii, cari trăesc în societate, participă activ la realizarea acestei misiuni.
Când intr'un Stat domneşte forţa şi când aspiraţiunile cetăţenilor sunt altele decât cele reprezentate prin puterea de Stat, organizaţia este artificială şi nu trăeşte decât până când aspiraţiunile contrare se organizează şi pot opune o forţă identică sau mai mare puterei de Stat.
Jellinek zice:
« Solidaritatea socială este şi temelia Statului; solidaritatea artificială creată prin contrângerea Statului nu are durabilitate ».
Fără îndoeală că multe State au trăit şi au trăit mult, întemeiate pe teroarea şi pe adoraţiunea forţei. Dar, ca la toate evolu-ţiunile, în natură sau in societate, principiul care s'a realizat încet, însă cu perseverenţă continuă, a fost acela de a se elimină tot ce este artificial, duşman firii, duşman înclinărilor omeneşti, duşman condiţiilor bio-psichologice ale societăţii.
392
Fără îndoeală că individul nu are îndreptăţire să stea cu braţele încrucişate şi să aştepte liniştit realizarea determinismului. Evoluţia nu este o linie dreaptă, continuă, înainte, tot înainte, ci ea este o linie foarte chinuită curbată, cu oprelişti, ba pentru multă vreme chiar cu întoarceri. îndividul ar toate posibilităţile de-a interveni şi dacă intervine înţelept în cadrul general al des-voltării fireşti, progresul se intensifică şi lumea va fi ferită de multe experienţe chinuitoare.
Odată Statul creat şi recunoscute principiile din cari s'a creat, cei chemaţi să călăuzească paşii popoarelor au şi datoria să adâncească în conştiinţe aceste principii.
în primul rând este nevoie de educaţiunea cetăţenească. Scop, mijloace, trebuiesc bine lămurite. Semănătorii de idei au să clădească concepţia cosmică şi principiul de vieaţă care să pătrundă adânc în mintea şi inima individului. Astfel orice manifestaţie să fie scăldată în acest principiu şi toate acţiunile să fie o emanaţi-une a forţei acesteia ideale.
Credinţa că numai ce este material este real, n'a ademenit omenimea gânditoare decât numai puţine clipe.
Ideile au fost, sunt şi vor fi uriaşii îndrumărilor mari şi nobile ale omenimii, cari au realizat şi vor realiză opere gigantice.
Pe temelia acestui substrat de fond moral, de idei măreţe, de concepţii pătrunzătoare se clădeşte viitorul unei naţiuni.
Pentru vremurile pe cari le trăim astăzi, ideia care s'a dovedit mai mult decât oricare altă ideie menită să formeze substratul moral al popoarelor culte, a fost tocmai idea naţională.
Ce ne interesează pe noi mai mult este să arătăm că, în idea naţională se cuprinde complet idea solidarismului politic.
Solidarismul precizează mai bine una din laturile ideei naţionale: felul cum se armonizează diversele curente sociale în sânul naţiunei. O naţiune cuprinde în sine toate elementele chemate să asigure progresul colectivităţii.
Naţiunea se compune urmând o secţie verticală din: ţărani, meşteşugari, industriaşi, comercianţi, preoţi, militari, advocaţi, medici, etc. etc.
în secţie orizontală: capitalişti, proletari, burghezi, cărturari, bogaţi, săraci, etc. etc.
Toate aceste elemente formează armata cea mare a naţiunii cu care se dă bătălia pe terenul politic, cultural şi economic.
Marx însuş împarte clasele după categoriile activităţii economice — negând identitatea între clasă şi profesiune — în trei clase principale: 1. Proprietarii de pământ, cari beneficiază de renta pământului; 2, capitaliştii, cari beneficiază de profitul capitalului; 3. muncitorii, cari dau muncă pentru salar.
393
Afară de aceasta urmează o imensitate de clase secundare. Numai ţărănimea o împarte Engels, la 1848 în 5 clase !. . . clasa ţăranilor mari, mijlocii, mici; ţăranul mic liber, iobagul feudal, şi muncitorul agrar şi cu toate că recunoaşte clasele şi lupta de clasă ca o realitate istorică, cere desfiinţarea claselor (Engels Anti-Duhring p.p. 303—304) — căci lupta socialismului se va termină cu această desfiinţare a claselor.
Tot la eliminarea luptelor de clasă se poate ajunge şi prin ideia naţională întemeiată pe solidarism, după cum vom vedea, fără a distruge, ci clădind înainte.
După doctrina naţională, fondul etnic sufletesc, după cum am văzut mai sus, trebuie să fie comun sau tinde să se unifice.
Elementele acestea deosebite pe fondul acesta comun, dacă voiesc să dăinuiască, să se întărească şi să progreseze, au nevoie ca acţiunile lor să fie astfel coordonate încât din ele să rezulte maximul de profit şi pentru individ şi pentru colectivitate. Ori, o îndrumare diversă pentru fiecare din aceste elemente, o îăsboire permanentă între ele, duc cu siguranţă la desagregare şi la ruină — ruină completă, pentru că nici unul nu poate trăi singur, oricât de puternic ar fi el.
Evident că se impune o colaborare şi fixarea condiţiilor de colaborare. Evident că se impune o solidaritate şi evident că cu cât solidaritatea va fi mai mare, cu atât organizaţia politică a acestei colectivităţi — Statul — va fi mai puternic şi mai rezistent.
Aici, intervine solidarismul politic, arătând principiile generale cu ajutorul cărora ideia naţională poate să-şi împlinească complet misiunea istorică.
Solidarismul înălţat la valoarea unui principiu politic formează criteriul cu ajutorul căruia se armonizează diversele interese, se suprimă nedreptăţile, se corectează cruzimile libertăţilor naturale neînfrânate.
Solidarismul nu este numai un principiu abstract ci este şi un mijloc politic de a grupă forţele, de a le organiză şi de a le împăca.
Privind întocmirea socială a naţiunii aşâ cum se prezintă astăzi, vedem stăpânind peste tot disharmonia socială.
Exploatatori şi exploataţi, bogăţie, lux, desfrâu, — sărăcie mizerie, disperare.
Posibilităţi ilimitate pentru a satisface orice poftă — flămânzi, analfabeţi, roşi de toate morburile. Ori fără îndoială, că într'un amestec atît de desordonat de valori şi minus valori, solidaritatea este o iluzie.
Armele cu care se poate lupta împotriva acestei desagregări sunt:
Răspândirea credinţei naţionale solidariste şi
O acţiune puternică împotriva disharmoniei.
Sau, cum am arătat mai sus crearea echilibrului stabil între individualism şi colectivism, pentru ca nici condiţiile ulterioare de progres să nu fie stânjenite.
Aici poate interveni perfect de bine şi principiul moral al ideii solidariste.
Iată acest principiu: el se bazează pe împlinirea obligaţiunilor. Este o axiomă morală de a-ţi replăti datoria. Pentru tot binele pe care i l'a făcut societatea, bine creat cu mari sacrificii lăsând în drum pe cei desmoşteniţi, individul îşi plăteşte datoria prin faptele sale, creând astfel de instituţiuni care salvează pe desmoşteniţi şi elimină mizeria şi nedreptatea.
Dar dacă eliminăm construcţia artificială de drept şi lăsăm numai partea morală, poate că nimeni n'a exprimat idea solidarităţii mai strălucitor într'o concepţie pe care numai divinitatea geniului a creat-o decât Kant în imperativul categoric.
« Lucrează aşâ ca maxima voinţii tale să poată servi oricând ca principiu pentru o legislaţie universală ».
« Lucrează ca tu să întrebuinţezi umanitatea atât în persoana ta cât, şi în persoana oricui, totdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc ».
Prin politica socială conştientă care nu se dă înapoi dela nici o consecinţă logică de a crea justiţia socială, ţinând însă seamă de principiul evoluţiei, naţiunea poate fi îndrumată admirabil pe calea consolidării şi aicea poate că suma datoriilor sociale fixate de Bourgeois în:
1. învăţământul gratuit;
2. Minimul de existenţă;
3. Asigurarea contra riscurilor vieţii, sunt cu mult, prea puţine. Deatunci a intervenit răsboiul, marile revoluţii, răsturnarea
lumii vechi, noui probleme. Solidarismul îşi reclamă drepturile din ce în ce mai mult.
S'a modificat în primul rând concepţia proprietăţii.
S'a modificat raportul între individ şi Stat.
S'a modificat raportul între capital şi muncă, — şi totul este pe drum să se îndrume spre o nouă concepţie a însăşi principiului demnităţii de om.
La bază stă eliminarea exploatatorilor cari distrug armonia. Ori aceasta este calea, pe care trebuie s'o urmeze şi doctrina naţională întărită prin ideia solidarităţii.
Prin realizarea solidarismului, aspectul Statului se schimbă.
Nimeni nu vrea să creadă că solidarismul politic al naţiunii, va aduce pacea socială. Ca şi pe vremea lui Heraclit, şi astăzi şi totdeauna, toate sunt In curgere, dar se ajunge la un imens rezultat
395
394
dacă se intercalează în şirul nesfârşit de lupte, un moment de reculegere, de care omenimea are atâta nevoie.
Aspectul Statului se schimbă, pentru multe probleme, dacă nu vor fi complect rezolvite, dar vor fi îndrumate mai bine. In rândul întâiu însăş lupta de clasă va primi un alt aspect.
Statul, apostolul solidarismului, va perde caracterul unei instituţiuni puse la dispoziţia şi discreţia unei clase sociale. Statul va avea nu numai teoretic, ci şi practic, o misiune generală, universală, iar clasa cu misiunea sa unilaterală a solidarităţii economice în primul rând, îşi va află rezolvită misiunea sa de a lupta împotriva unei alte clase de asupritori, prin Stat. Bine înţeles că tot Statul, în numele aceleiaş solidarităţi, se va opune ca altă clasă să se transforme în instrument de asuprire şi va păzi ca orice privilegii de clasă odată şterse, să nu mai reînvie.
In Statul stăpânit de idea solidarităţii, nici înălţările ameţitoare ale indivizilor cari să sfarme sub călcâiul lor vulgul, nu vor fi posibile, dar nici întunecimile sociale nu vor mai roade la existenţa naţiunii.
Organismul naţional va trebui completat tot in vederea salvării ideei solidariste şi a crea din naţiune o autarchiecaresă poată singură să-şi satisfacă condiţiunile de progres.
Nedreptatea trecutului a făcut să avem o ţărănime chinuită şi neîndreptăţită. Datoria solidarismului este este să o ridice la întreaga ei valoare politică şi economică şi să corecteze vitregia sorţii cu  orice mijloace.
Tot în semnul solidarismtilui, naţiunile cari n'au burghezie — cum este cazul nostru în provinciile unite — cari nu au q burghezie conştientă de misiunea ei, trebuie să-şi creeze, bine înţeles în mod firesc, în interesul autarchiei şi a solidarismului naţional o astfel de burghezie.
Fără intelectuali, fără meseriaşi, industriaşi, comercianţi, funcţionari, fără aparatul acela în care se frământă mai bine şi mai cu folos ideile, de unde pornesc îndemnuri noui, de unde se luminează colţuri întunecoase, unde se trudeşte munca istovitoare de creer de-a organiza, a analiza, a sintetiza, o naţiune nu poate răspunde chemării mari şi nobile pe care o are.
Odată creată solidaritatea şi pătrunsă în conştiinţa masselor în întreaga sugestiune morală, ca o concepţie superioare de vieaţă, organismul social devine mai puternic şi individul mai bun. Reamintim raportul strâns drntre individ şi societate, căci oricât ar fi individul un produs al societăţii, societate fără indivizi nu există. Statul are deci să apere şi valoarea morală- a individului.
Prin solidaritate individul primeşte noui valori, încrederea, curajul, sentimentul de sacrificiu — toate se măresc.
396
Prin aceste elemente prielnice, valoarea individului nu numai că nu scade, ci conştiinţa libertăţii şi a autonomiei morale împreunată cu conştiinţa solidarismului şi a răspunderii, dă o amploare nebănuită personalităţii individuale. Avântul nobil al individului împreunat cu altruismul generos, creează superioritatea lui etică faţă de alte forme.
Solidarismul cere ca fiecare individ să fie un factor al societăţii; el este potrivnic îisipirii uşuratice a forţelor şi, astfel, acceptă categoricul imperativ al energeticei, « Nu risipi energiile ».
Aceste ar fi ideile conducătoare ale partidelor naţionale, cari sub aspectul solidarismului politic cuprinde:
şi ideia democraţiei
şi ideia libertăţilor
şi ideia justiţiei sociale
şi ideia ordinei de drept,
adevăratele temelii ale unei concepţii moderne şi sănătoase. Desvoltarea lor nu se poate face în timpul restrâns fixat pentru o conferinţă.
PARTIDELE POLITICE
In alergările fără de odihnă a năzuinţelor, In conflictele veşnice de interes, în însăşi forţele cari au lucrat in trecut, în calităţile de rasă, In mediul social şi natural, în individualităţi puternice, sunt adunate atâtea forţe vii, neobosite, creatoare şi distrugătoare.
Toate, laolaltă, formează vieaţa cu «buciumul şi lupta perpetuă şi intensă.
Din ele se desprind curente, unele admirând materia, altele energia.
Unele închinindu-se staticei, altele dinamicei. Unele practice, altele ideologice.
Curentele acestea amorfe la început, cu vremea prind forme concrete. Sinteza stabileşte un principiu, o doctrină, in care se nădăjdueşte ca într'un salvator. Se creează instrumente de execuţie, şi iată că acele curente timide la început, intră în plină acţiune, organizate, gata de a da soluţii noi problemelor nerezolvate.
Astfel, se creează partidele politice.
Diviziunea lor s'a făcut după diverse criterii, mai mult exterioare decât de esenţă.
Partid conservator, liberal, radical, progresist, sunt mai mult indicaţiuni de celeritatea cu cari voesc să rezolve o problemă, decât de cum voesc să o rezolve.
397
Partid naţional, ţărănist, indică mai mult cantitatea asupra căreia se întind partidele decât adevăratele principii cari le călăuzesc.
Din punct de vedere practic, incontestabil că toate numirile sunt justificate şi programele dau lămuririle necesare pentru credinţele cari le călăuzesc. împărţirea apoi a partidelor oportuniste, de clasă, doctrinare încă nu spune nimic.
Domnul profesor Guşti, în admirabila d-sale conferinţă, arată artificialitatea tuturor clasificărilor. Cu toate acestea, avem curajul să propunem o nouă clasificate.
Din punct de vedere teoretic, ar fi admisibilă o altă împărţire, care să rezolve in esenţă fondul fiecărui partid.
Am arătat, la început, că două mari principii se luptă să cucerească stăpânirea vieţii, amândouă cu sorţi schimbători de izbândă: principiul individualist şi principiul colectivist, individul şi societatea, cei doi mari duşmani neîmpăcaţi.
Consequent cu aceste două principii, partidele politice se pot împărţi în partide cari adoptă individul ca centru al preocupărilor, şi partide cari adoptă societatea ca centru. O a treia împărţire ar forma-o aceia cari încearcă să încheie un compromis între individ şi societate.
Fără îndoeală că toate partidele ţin seamă atât de individ cât şi de societate, dar pe când partidele individualiste sau desconsideră societatea sau o aşează pe planul al doilea, partidele colectiviste, sau desconsideră sau reduc individul la un rol secundar.
Să vedem cum se prezintă sub acest aspect partidele noastre.
în fruntea partidelor individualiste stau partidul liberal şi partidul conservator.
Partidul Liberal
La baza partidelor liberale stă principiul, «laissez faire, laissez passer ». A discuta că partidele liberale stau in fruntea partidelor individualiste, este a pierde vremea. Progresul îl înţeleg ele în acest sens individualist-atomistic.
Toate consideraţiunile reale, care silesc partidele liberale să ia măsuri sociale, sunt de domeniul circumspecţiei politice, o derogare dela doctrină.
D-l Duca spune: «Exproprierea e o formulă de progres social cu totul credincioasă principiilor doctrinei liberale ».
După ce mai sus spusese că doctrina liberală se poate rezumă în următoarea formulă: «Progresul sub toate formele, în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale ».
Ori esenţa principiului proprietăţii individuale este tocmai să aperi proprietatea individuală, si nici de cum să o-iei.
Exproprierea se poate justifică cu nenumărate motive, dar nu se poate susţine că ea face parte din doctrina liberală.
Bougle rezumă mai credincios principiile liberalismului in trei factori:
1. Libertatea;
2. Proprietatea:
3. Autonomia contractuală.
Liberalismul, în forma sa clasică, a murit, — cel puţin pentru zilele noastre.
PartiduI Conservator
Partidul conservator, este individualist mai mult prin elementul static care formează esenţa conservatorismului.
Societatea noastră burgheză, capitalista, a crescut călăuzită de principiile doctrinei liberale, deci conservarea structurei noastre sociale de astăzi, nu poate fi altceva decât menţinerea liberalismului. Poate că societatea odată transformată, conservativismul va evolua la menţinerea acelei forme sociale refăcută de elementele dinamice existente în sânul societăţii.
Partidul Poporului
Imediat urmează partidul poporului, dacă admitem că doctrina acestui partid este neoliberalismul.
Esenţa neoliberalismului este tot liberalismul, dar prin nenumăratele concesiuni de oportunism, sau de politică reală care se fac — aproape că se evaptirează orice doctrină şi rămânem în cadrul unui program de partid care poate fi foarte ademenitor, dar nu este nicidecum doctrină.
La mijloc vin partidele naţionale sau naţionaliste, cari încearcă să restabilească un echilibru între individ şi societate, in cadrele solidarismului  politic naţional.
Partidul Naţionalist Democrat
Domnul Profesor N. Iorga şi-a închinat întreaga vieaţă de muncă şi elan să creeze, printr'o extraordinară intuiţie, sinteza culturală şi politică a naţionalismului.
398
Partidul Naţional Român
Toată concepţia politică a partidului naţional se Întemeiază şi s'a întemeiat pe principiul solidarităţii naţionale.
Solidaritatea naţională pentru partidul naţional nu este o artificialitate abstractă izvorâtă dintr'o teorie politică metafizică.
Nu eruditul, în biblioteca sa, a creeat doctrina pentru care s'a alergat cu marele aparat al reclamei, ca să i-se inventeze un partid, — ci doctrina s'a creat invers. în luptă nesfârşită, vieaţa şerpuind prin văile realităţilor, şi-a ros o albie, ca şi apa. distrugând obstacolele din faţă, găurind pământul, sfărâmând, cu răbdarea pe care numai apa o are, stâncile şi dându-şi după multă şi istovitoare încordare aşezarea maximului de stabilitate.
Toată îndreptarea politică din Ardeal nu a fost călăuzită de vreun cult exagerat al individualismului; fără a pierde un singur minut din vedere individul, toată străduinţa tainică a naţiunii a fost de a-şi creiâ o clasă de intelectuali, înarmaţi cu toate armele culturii; lupta s'a dus instinctiv pentru eliberarea şi emanciparea naţiunii întregi. Libertăţile individuale erau câştigate în măsură mare prin luptele generale ale democraţiei, prin ştergerea iobăgiei, prin declararea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legilor. Ceiace însă, nu era realizat, şi ceiace pătrunsese tot organismul naţional era înfrigurarea de a se vedea emancipată şi liberată colectivitatea naţională întreagă, — era, deci, un ideal social, în cadrele ideei naţionale de realizat, izvorât din starea de robie naţională.
Vieaţa a creat concepţia interesului general pentru toate păturile, toate clasele, toate interesele naţionale, cimentând in conţinutul ideei naţionale şi ideea solidarismului naţional.
Nu aşi aminti lucruri prea îndeobşte cunoscute; o fac cu toate acestea, deoarece d-1 Manoilescu, in frumoasa sa conferinţă, sub uşoara învinuire că partidul naţional n'a guvernat, lipsindu-i materialul documentar, desconsideră prea în fugă concepţia şi activitatea partidului naţional. Dacă d-lui Manoilescu, care este deobicei atât de bine documentat în toate materiile pe cari le tratează, îi scapă această activitate, uşor ne putem imagină, ce părere fantastică vor avea despre partidul naţional, alţii cari nu sunt in curent cu vieaţa noastră politică.
Ei nu, partidul naţional a guvernat şi dela 1 Decemvrie 1918 până la 13 Martie 1920, a şi încercat să traducă doctrina în fapte sub conducerea d-lui Iuliu Maniu.
Votul obştesc, pe care partidul naţional l'a cerut de zeci de ani, l'a dat imediat.
Iar legea împroprietăririi ţăranilor, pe care încă Bărnuţiu o cerea pe Câmpul libertăţii şi pe care partidul naţional o cerea încă
400
şi la 1906 în Camera din Budapesta, prin cuvântul d-lui Dr. Alexandru Vaida-Voevod, tot partidul naţional a dat-o în August 1919, fără târgueală apărând interesele mulţimii.
Legile pentru ocrotirile sociale sunt tot ale acestui partid. Până şi ziua de opt ore de muncă tot partidul naţional a introdus-o în Ardeal.
Nu mai vorbim de miile de şcoli primare, licee, şcoli de meserii, agronomie, universitate, etc, etc. — toate create ca un omagiu pentru solidaritatea integrală a naţiunii române.
Restabilesc acest adevăr nu din vreun sentiment de laudă, ci ca un simplu omagiu adus ideii naţionale.
Aşadar, vedem cum partidele naţionale încearcă o reconciliere a individualismului, cu colectivismul pe baza principiului solidarităţii naţionale, atât în teorie cât şi în practică.
Partide colectiviste
Reprezentanţii de rasă a partidelor colectiviste sunt: Partidul Socialist şi Partidul Comunist, prea cunoscute în toată structura lor.
Partidul Ţărănesc
Greutatea cuprinderii partidului ţărănesc, plin de elan, în schema aceasta consistă în faptul că partidul ţărănesc este reprezentat prin două doctrine, fără ca ele să fi ajuns la o reconciliaţiune.
Pe de o parte, in problema ţărănească, reprezintă un principiu individualist aproape identic cu principiul partidelor naţionale, pe de altă parte in problema muncitorească şi a producţiunii industriale, un principiu care se apropie de doctrina socialistă, împrumutând tot dela socialişti ca mijloc de luptă, lupta de clasă.
D-1 Madgearu, în documentata sa conferinţă, încearcă tocmai să găsească o înţelegere între aceste două principii, pe care deocamdată nu a găsit-o nici domnia-sa.
*
* *
Doamnelor şi Domnilor,
Să-mi daţi voie ca recapitulând, să luminez încă o lăture a solidarismului politic, intrând poate mai bine in intenţiile pe cari le-a avut Institutul Social atunci când mi-a fixat subiectul: «Solidarismul politic ».
401
I
Recapitulez:
Ca formă externă întocmirea omenimei se bazează pe doi factori:
individul,
societatea.
La bază stă individul pentru care şi prin care se duce toată mis-tiiitoarea luptă a vieţii. In sufletul său se repercutează toate vibra-ţiunile existenţii; acolo se fierb, ca într'un distilator mare, toate esenţele, fie materiale, fie imateriale. Prin emanciparea de sub jugul materiei, individul, cu puterea divină a gândirii îşi creează lumea valorilor psihice, prin care îşi conduce întreaga cohortă a tuturor acţiunilor sale.
Silit de vieaţă, el intră în raporturi reciproce cu semenii săi şi creează al doilea factor hotărâtor, societatea. Prin ea individul se transformă, astfel încât omul izolat nu mai rămâne decât o abstracţiune a filozofilor. Societatea creează elemente noui, cari trăesc numai prin ea şi tot societatea este câmpul de luptă al tuturor elementelor nou create. Varietatea infinită de forme, pe care singură firea o creează cu atâta fecunditate, tinde şi ea dacă nu spre altceva totuş spre o stabilitate relativă.
Această stabilitate societatea o găseşte în Stat.
Statul este organizaţia supra-socială care ar avea înalta menire ca, prin organizarea ordinii de drept, atât pentru vieaţa economică, cât şi cea culturală, să creeze echilibrul de forţe şi maximul de înţelegere pentru împlinirea misiunei omenimei, care se rezumă în legea progresului.
Aceşti doui factori, individul, societatea împreună cu organizaţia externă, Statul, trebuie să trăiască în bună şi trainică tovărăşie.
Echilibrul nu-1 poate stabili nici o minte omenească oricât de inventivă, pătrunzătoare şi fină ar fi ea. Teoria singură nu izbuteşte să suprime disharmoniile vieţii.
Echilibrul se stabileşte prin luptă, prin încercarea forţelor, prin continuă străduinţă şi prin veşnică silinţă de a-ţi perfecţiona armele.
Din a fi învins şi a învinge, învingătorul de astăzi şi învinsul de mâine, ca şi învingătorul de mâine şi învinsul de astăzi, învaţă să nu plutească în extremităţile abstracte ci, şi unul şi celălalt, să simtă mirosul sănătos al pământului.
Pentru luptă este nevoie de arme şi armele întru căutarea armoniei între individ, societate şi Stat, sunt partidele politice.
întruchipând fiecare cel puţin o lăture a marii lupte care se poartă, în răsboiul cel mare dintre individ şi societate, în ciocni-
rile continue ele dau o icoană adevărată a frământărilor cari mis-tue omenirea.
Astfel, fără ca să piardă nimic din ceeace este viu şi trăeşte, truda reciprocă a celor ce duc lupta şi nu voiesc să fie măturaţi de evenimente, este ca în cadrele principiilor lor, să nu desconsidere pe adversar.
Măsura adevărului real pe care îl reprezinţi o găseşti studiind bine şi fără părtinire şi pe adversarul tău.
Iată cum din această diviziune a tendinţelor sociale, reprezentate prin diversele partide politice, se restabileşte cu toată violenţa luptelor, şi cu toată vrăjmăşia ciocnirilor, o solidaritate politică superioară. Şi astfel solidarismul politic privind prin această prizmă stabileşte, pentru un moment cel puţin, armonia între individ societate şi stat, prin coordonarea unui partid politic, pentru ca după un prilej de repaus să vie din nou valul vieţii, să răstoarne echilibrul şi să alerge nebun în căutarea altor forme noui, din ce în ce mai bizare şi mai variate.
Ideile şi năzuinţele se schimbă, sunt supuse şi ele veşnicei prefaceri, ele cresc, înfloresc apoi petalele lor se ofilesc şi cad una câte una. In interesul solidarităţii continue este nevoie ca altele să le ia locul.
Fiecare partid, luminează o latură a tendinţelor omeneşti, sau să vorbim în stilul lui Schopenhauer, obiectivează o idee.
Liberalismul reprezintă individul, el obiectivează spiritualismul ; conservativismul, obiectivează tradiţia.
Ţărănismul ideea producţiunii agrare.
Socialismul reprezintă colectivitatea, obiectivează materialismul.
Naţionalismul reprezintă solidarismul între individ şi colectivitate ; el obiectivează spiritualismul şi materialismul laolaltă sau, cum ar zice Spinoza, însăş ideea substanţei.
Din toate aceste elemente rupte din vieaţă, fără o armonie prestabilită din paralelogramul forţelor, izbucneşte rezultanta firească  a echilibrului.
Toate partidele laolaltă dau icoana adevărată a fiinţei sociale şi politice.
Din întregirea lor reciprocă iese simfonia grandioasă a vieţii.
Lipsa organizaţiei unui curent real într'un partid ar altera armonia realităţilor. Un tablou are umbre şi lumini, — dar toate laolaltă dau suflul superior al creaţiunii geniului.
Aici residă marea importantă a partidelor politice călăuzite de idei şi nu de interese personale, pentru clădirea durabilă a edificiului social şi politic.
402
403
A nega importanţa lor şi a te aşeza pe un punct de vedere îngust, al egoismului de partid, însemnează a nu recunoaşte realitatea.
Ideia solidarismului, atât ca doctrină a partidelor naţionale, cum am avut onoarea să o arăt în partea primă a modestei mele conferinţe, cât şi ca solidaritate ieşită, s'ar putea zice, din principiul diviziunii muncii politice între diferitele partide, ridicată din letargia inconştientului în lumea noţiunilor evidente este o nouă contribuţie pe calea progresului universal.
Naţiunea organizată, întărită şi îndrumată pe calea unei vieţi superioare atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere economic, politic şi cultural, pornită apoi pe drumul evoluţiei istorice, duce cu siguranţă mai departe la clădirea grandioasă a solidarismului umanităţii.
3 iunie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
MIRCEA DJUVAKA
Evoluţie si revoluţie
Mi s'a dat primejdioasa însărcinare de a încheia seria de conferinţe pe care Institutul Social a organizat-o anul acesta despre partidele politice. Sarcina îmi este cu atât mai grea cu cât aţi avut ocazia să constataţi puterea de obiectivitate a unora din conferenţiarii cari m'au precedat şi farmecul cu care aproape toţi au ştiut  să expună teoriile lor aci.
Menirea mea este astfel să fac o concluziune din expunerile care au precedat, luind drept obiect: revolutiunea si evolutiunea.
Int r o primă conferinţă care s a ţinut vi sa făcut cu un scalpel într'adevăr ştiinţific analiza a ceeace este un partid politic: vi s'a descris anatomia şi aş putea zice histologia acestei realităţi sociale. In conferinţele cari au urmat, s'a încercat, de diferiţii autori, expunerea doctrinelor politice, ale partidelor respective. Astăzi ne rămâne să arătăm modul cum aceste doctrine politice, prin intermediul organelor cari v'au fost descrise sub numele de partide politice, se realizează urmărind tezele pe cari şi le propun, — modul cu alte cuvinte cum partidele politice funcţionează, trăiesc şi lucrează în vieaţa politică de toate zilele. Avem cu alte cuvinte în realitate să descriem astăzi, procesul de realizare al ideilor, care constituie desfăşurarea istoriei politice a omenirei.
Este bine înţeles, că analiza amănunţită a acestei teze nu se poate face în cadrul unei conferinţe. Să nu vă miraţi aşa dar dacă astăzi vi se vor prezentă mai mult concluziuni decât mijloace de convingere ori expuneri detaliate: ideile pe cari le vom propune presupun în realitate o întreagă coneepţiune filozofică, cu ecouri adânci, complexe şi forme depărtate in felul nostru de a cugetă.
Dacă vă veţi aduce aminte de seria de conferinţe care s'a ţinut aci despre partidele politice, de sigur că nu vă veţi putea împiedecă să resimţiţi o impresiune ciudată. Expunerile făcute dovedesc spre surprinderea multora, uneori fără voie, că partidele politice, şi în special doctrinele lor, nu sunt ceva fix. Dacă după titulatura partidelor politice am încercă să caracterizăm ideile care stau la baza acestor partide politice, desigur că ne-am înşelă.
405
După împrejurările locului şi timpului aceleaşi partide politice, aceleaşi titulaturi ascund concepţiuni şi tendinţe'cu totul deosebite. După împrejurările locului şi timpului, chiar aceleaşi programe ascund realităţi sociale cu desăvîrşire deosebite în partidele politice. Pot să fie două partide cu acelaş program şi totuşi, în realizarea lui, în modul de luptă, să prezinte diverginţe, deosebiri fundamentale. Ba chiar mai mult: ca o consecuenţă a acestei instabilităţi, însuşi personalul partidelor politice variază. Una şi aceeaş personalitate poate să fie aici într'un partid, aci într'altul, după loc, timp, şi împrejurări. Nimic nu rămâne prin urmare stabil în tablourile cari s'au făcut aci despre partidele politice: titulatura lor desigur nu rămâne neschimbată, ideaţiunea propriu zisă, variază, chiar şi oamenii lor se schimbă si-i vedem deseori trecând cu uşurinţă de o parte sau de alta, după împrejurări.
Care să fie pricina ? Nu există niciun mijloc de a introduce o ordine în lumea cunoştinţelor practice politice spre a le putea prinde — căci aceasta ne interesează în momentul  de faţa — modul lor de acţiune?
Ceea ce caracterizează acţiunea partidelor politice nu este ceea ce am crede la prima vedere. Mai întâiu este temperamentul diferit al oamenilor. Deosebirea între partidele politice nu se f ace de cele mai multe ori în vieaţa de toate zilele atât pe idei, cât pe tendinţele generale variabile dela om la om şi dela grup la grup ale temperamentului omenesc. De altfel ideile politice nu sunt oare ele « credinţe » şi ca atare strâns legate de ce avem mai întins în temperamentul nostru ? Fiecare înţelege deci altfel realităţile sociale care şi ele se schimbă fără încetare cu timpul şi locul. Unul şi acelaş partid politic, cu aceleaşi concepţiuni generale şi pur teoretice într'o ţară ar putea da o anumită soluţiune, dar într' altă ţară ar dâ cu totul altă soluţiune. Realităţile trecute prin prisma temperamentelor, determină astfel programele şi ideologia partidelor politice. în felul acesta am putea spune că ceeace caracterizează un partid politic este în mare parte o atitudine pe care membrii lui o iau faţă de anumite realităţi sociale.
Căci, în fiecare din realităţile pe cari ni le înfăţişează societatea, în decursul evoluţiei ei, deosebim două elemente: un element material, compus din date în cari intră cele economice, şi in genere, toate cele sociale şi un al doilea element etico-juridic, care se adaugă acestor date, ca o formă faţă de materialul respectiv, acesta din urmă caracterizând astfel din punctul de vedere al unor credinţe şi anume al unor valori, fiecare dintre datele materiale care ni se prezintă. In felul acesta fenomenul social se prezintă în întregimea lui aprecierei noastre; elementul material, alături de elementul formal, etico-juridic, concură ca să deâ aspectul său
406
complet fenomenului pe care are să-1 plămădească acţiunea politică. Acţiunea politică la rîndul ei nu este altceva decât realizarea treptată a ideilor celor mai generale, de valoare, adică a idealurilor pe cari o societate şi le crează pe măsură ce ea evoluează. Idealurile se impun cu puterea unor credinţe şi formează ca ţintele din urmă ale activităţei noastre sub formă de directive logice ale acţiunei noastre în'genere. Ele sunt aslfel pure valori ideale care se crează încetul cu încetul în cursul evoluţiunei şi care, pe măsură ce se crează, au tendinţa să se realizeze. întreaga istorie nu este din acest punct de vedere decât o continuă şi neîncetată încercare de realizare a unor anumite valori etico-juridice. Aici stă centrul de perspectivă al întregului proces istoric. Aici stă cheia şi expli-caţiunea cea mai înaltă pe care o putem dâ despre desfăşurarea istoriei.
La lumina acestei idei, cum putem privi partidele politice? Căci lupta între ele nu este altceva decât realizarea idealurilor pe cari, precum am arătat, politica încearcă să le împlinească.
S'a descris aci dela început anatomia partidului politic, s'a expus apoi în ce consistă fiecare din doctrinele vii ale partidelor politice, astăzi trebuie să vedem modul cum, luptând pentru idealurile cele mai înalte pe cari omul şi le crează ca valori supreme şi cari servesc a dâ un sens vieţei, partidele politice încearcă să realizeze aceste valori în lupta dintre ele.
Din acest punct de vedere trebuie să facem o deosebire între doctrinele politice derivate numai din preocupări de oportunitate practică şi doctrinele ştiinţifice întemeiate în vederea unui interes teoretic şi permanent. Doctrina politică este prin natura ei schimbătoare;'doctrina ştiinţifică e cu totul altceva.
Din acest punct de vedere al unei asemenea cercetări ştiinţifice, de sigur că ideea liberalismului stă în centrul de perspectivă al unei construcţiuni sistematice pe care am încerca-o asupra partidelor politice.
Liberalismul, aşâ cum a răsărit dintr'o evoluţiune lentă în Anglia, aşâ cum s'a creat în urma marei Revoluţiuni Franceze şi a cugetărilor cari au precedat-o, se întemeiază pe ideea că fiecare individ are drepturile sale proprii, cari sub nici o formă nu i se poate răpi. In timpul revoluţiunei franceze se spunea: anume că individul are drepturi naturale şi există cu alte cuvinte drepturi, de sine stătătoare, ale fiecăruia dintre noi, peste cari nu se poate trece.
Greşeala concepţiunei primitive aşa cum a apărut pentru prima dată în istoria aces,tui liberalism, desigur că este, că s'a confundat titularul drepturilor naturale, — ca să întrebuinţez un termen care pentru unii pare a fi perimat, — cu omul ca individ izolat
407
De aceea, în prima lui formă, din împrejurări istorice asupra cărora nu e locul aici să insist, liberalismul a apărut ca un individualism. Astăzi însă, în urma presiunei evenimentelor şi a evoluţiunii sociale, în urma unei prefaceri mai bine plămădite, totdeodată şi a ideilor ştiinţifice în această privinţă, se poate recunoaşte cred că individul fizic ca atare, nu poate constitui un titular de drepturi. Ideea de titular de drepturi implică un element profund social, astfel că în individ trebuie să vedem mai ales totul social din care face parte. Astfel perspectiva se schimbă, bineînţeles: nu ne aflăm în faţa liberalismului simplist, aşa cum a fost conceput acum un veac, ci ne aflăm în faţa — să-i zicem aşa — unui neoliberalism — cu toate consecinţele acestei schimbări de perspectivă.
Pentru liberalismul — care concepe drepturile indivizilor astfel înţelese, mai presus de cât orice altă realitate morală, întrucât însăşi personalitatea constituie un scop al activităţei, o ţintă supremă morală — cum se va face progresul ? Progresul nu poate să fie îndrumat decât pe calea unei înţelegeri între titularii drepturilor. De aci democraţia modernă, democraţia spre care tindem cu toţii şi pe care aşâ de greu reuşim să o realizăm. Ei bine, această înţelegere implică, aşâ cum o concepem noi, întreg aparatul juridic care constituie Statul modern.
Dacă observăm mecanismul activităţei acestui aparat juridic vom remarcă că el prezintă în timp fie continuităţi, fie discontinuităţi. Realitatea juridică, aceea care se suprapune realităţilor sociale, tinde anume a constitui în timp o continuitate faţă de evoluţiunea lentă, mereu schimbată a realităţilor sociale. Din acest punct de vedere continuitatea de drept nu trebuie ruptă, zice liberalismul în principiu: din acest punct de vedere reformele toate care trebuiesc făcute, atunci când sunt cerute de necesităţile sociale şi morale, trebuie să cadreze cu situaţiunea juridică care există în momentul când acele reforme se realizează.
Liberalismul crede de altfel în puterea ideilor şi a instituţiunilor noui: liberalismul crede în puterea sufletului şi a idealurilor şi din această cauză, socotind însăş realităţile juridice deşteptătoare de realităţi sociale, el crede în eficacitatea modificărilor juridice pe cale de reforme de drept.
Faţă de această concepţiune, o altă concepţiune, care obişnuit se numeşte conservatorism, cere ca realităţile juridice să urmeze întotdeauna şi nu să preceadă prefacerile sociale care îi stau la bază. Conservatismul, din acest punct de vedere, ar avea poate o mai mică încredere în eficacitatea ideilor, în puterea de realizare a idealurilor etico-morale cuprinse în instituţiunile juridice ca atari. Conservatismul, în acest înţeles, presupune că reformele juridice vin numai ca un fruct copt la sfârşitul evoluţiunei sociale, la sfâr-
şitul evoluţiunei acelor realităţi care totdeauna trebuie să stea la baza dreptului. Este o atitudine care corespunde cu anume aprecieri în plus sau în minus cu aceea a liberalismului, aşâ cum l-am arătat.
Liberalismul, printr'o extensiune a înţelesului lui primitiv, îmbrăţişează doctrine care par la prima vedere cu totul străine lui. Socialismul marxist, dacă-1 luăm în tendinţele lui fundamentale, se asociază cu liberalismul astfel înţeles prin aceea că la baza socialismului marxist stă ideea unei societăţi viitoare, în care, după cum observă Kautsky, democraţia trebuie să ajungă la plenitudinea ei realizându-se şi din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte socialismul încearcă să realizeze drepturile titularilor de drepturi aşâ zise naturale, a acelor persoane etico-juridice, numite şi morale, de cari se preocupă tocmai liberalismul; el tinde să le realizeze în întregime-aşâ încât demnitatea şi perfecţiunea morală a persoanelor să se poată afirmă din ce în ce mai tare. In concepţia socialistă acesta este tocmai idealul :atingerea unei organi-zaţiuni sociale în care, poate, morala e alta decât cea de astăzi, dar în care, înorice caz, demnitatea personală şi fericirea fiecăruia, să fie o realitate înţeleasă după cele mai înalte spirite socialiste, nu numai ca o fericire bestială, animalică, dar ca o fericire morală, de natura cea mai înaltă. Din acest punct de vedere aşâ dar, nu cred că s'ar putea face o opoziţiune între liberalism şi socialism.
Dar un alt punct de vedere poate să intervie în această materie.
Spuneam că liberalismul concepe ordinea de drept ca neîntreruptă în timp. La un moment dat se poate însă întâmplă ca acea ordine de drept, în continuitatea ei juridică, să se rupă. Ei bine, acţiunea prin care se rupe o asemenea continuitate juridică nu mai este o acţiune conformă principiilor clasice ale liberalismului, decât numai dacă o socotim ca o răsvrătire dreaptă a titularilor drepturilor aşâ zise naturale împotriva unor încălcări abuzive. Este cu alte cuvinte o rupere a ordinei de drept şi în acest caz ne aflăm în faţa unei revoluţiuni.
Pe lângă partidele cari, cum sunt cele liberale şi conservatoare, încearcă să-şi realizeze reformele în cadrele organizaţiunilor juridice existente, sunt alte partide, pentru care organizaţiunea juridică trebuie să fie răsturnată sunt cele revoluţionare.
Revoluţiunile se caracterizează în genere, şi în special din acest punct de vedere, printr'o schimbare desăvârşită a punctului de vedere în ceea ce priveşte valorile, printr'o răsturnare a lor şi, In special aci, a valorilor juridice.
Aceasta nu înseamnă, că un anume partid este de fapt în mod necesar totdeauna antirevoluţionar şi că un alt partid este totdeauna revoluţionar. Căci, partidele, chiar cele mai aşâ zise de ordine, fac acte de revoluţiune, atunci când rup ordinea de drept,
408
409
după ce au recunoscut necesitatea ruperei ordinei de drept pentru a se instaura o ordine de drept nouă. Această necesitate poate să rezulte fie dintr'o schimbare a concepţiunilor, fie dintr'o schimbare a realităţilor zilei, a realităţilor sociale.
Dar, ta să fac o aplicaţiune: noi am avut o continuitate de drept dela 1866, dela înfiinţarea ultimei noastre. constituţiuni, până acum in urmă. Această'continuitate de drept s'a rupt prin răsboiul mondial şi s'a apreciat — bine sau rău aceasta e altă chestiune — că această rupere, datorindu-se împrejurărilor noui care au intervenit, alipirei nouilor teritorii precum şi marilor reforme care s'au înfăptuit, o nouă ordine de drept s'a încercat să se realizeze printr'o nouă constituţiune. Continuitatea care s'a manifestat dela 1866 până astăzi — căci toate modificările care s'au făcut până astăzi s'au făcut pe baza vechei constituţiuni — s'a rupt în felul acesta.
Iată cum un partid de ordine, acel care a luat asupra sa de a face această schimbare, a făcut un act care in realitate, este profund revoluţionar. întreaga continuitate juridică a fost ruptă, o nouă continuitate juridică se naşte, începe să trăiască.
Dar dacă e aşâ — şi cred că este aşâ — atunci înţelegeţi că nu violenţa este caracteristica unei revoluţiuni. Violenţa se impune şi e întrebuinţată şi din partea partidelor. antirevoluţionare în momentul când ele' apără ordinea, căci forţa este în serviciul dreptului şi dreptul fără forţă nici nu se poate concepe ca realizare socială. Din acest punct de vedere aşâ dar violenţa nu este o caracteristică a revoluţiunei: violenţa este întrebuinţată şi în cursul unei evoluţiuni. a unei continuităţi. Revoluţiunea dimpotrivă rămâne caracterizată din punct de vedere ştiinţific, aşâ cum v'am făcut-o numai ca o rupere, o schimbare a echilibrului valorilor existente la un moment dat. De asemenea, nici rapiditatea schimbărei nu poate să fie o caracteristică a acţiunei revoluţionare. Se poate întâmpla ca o acţiune de schimbare a echilibrului existent al valorilor să se întâmple pe un timp de desfăşurare de o durată mai îndelungată; cu toate acestea, n'ar încetă să fie o acţiune revoluţionară; şi dimpotrivă se poate ca o acţiune legală, nerevoluţionară, să fie subită, repede. O reformă poate fi adusă repede pe căi legale, fără ca ea să schimbe în întregime o situaţiune socială întreagă. Astfel a fost — ca să fac iarăşi o aplicaţiune — modul cum s'a dat la noi pământ clasei de jos ţărăneşti.
în ce consistă aşâ dar acţiunea revoluţionară? Ea e caracterizată prin aceea că echilibrul de valori se schimbă.
Echilibrul de valori, din punct de vedere juridic în special, se poate schimbă în două ipoteze. Se poate schimbă atunci când conştiinţa generală juridică a unei epoci o cere — şi aşâ pare a fi
410
fost cazul, cu transformările recente care s'au întâmplat acum din punct de vedere politic în ţara noastră, de ex. schimbarea con-stituţiunei. Poate fi în acest prim caz o revoluţiune întru cât este o schimbare a echilibrului de valori. Se poate întâmplă însă şi altceva — şi atunci avem al doilea fel, cel mai caracteristic de revoluţiune, — ca la un moment dat conştiinţa generală să nu fie încă trezită la nouile valori; o minoritate încearcă însă să aducă nouile convingeri şi întrebuinţează toate mijloacele, fie şi violenţa, pentru a trezi sufletele. Dintr'o clipă într'alta, conştiinţa generală a epocei se trezeşte, minoritatea a reuşit să-şi impună punctul ei de vedere, revoluţiunea s'a impus, în contra voinţei dela început a celor mai mulţi. Decât, de cele mai multe ori în asemenea împrejurări, este vorba de o câştigare a majorităţei mai repede, dar iarăşi de o câştigare a conştiinţei majorităţei.'
în acest din urmă caz, evident violenţa, care de multe ori poate fi fecundă şi creatoare, joacă un rol. Violenţa este mijlocul de a produce scânteia, care să aprindă focul sacru, care să trezească conştiinţa la nouile valori.
Astfel trebuie definită şi astfel înţeleasă revoluţiunea. Trebuie însă să ne întrebăm în ce condiţiuni se poate ea produce?
Revoluţiunea, evident, este un fenomen social. Nu se poate concepe revoluţiunea făcută de un individ ; ea presupune o societate în care să fie o ruptură, cum foarte bine observă Jellinek într'un studiu pe care-1 face asupra dreptului principiului majoritar. Dacă o societate e compactă — dacă este unitară in tendinţele ei fundamentale, revoluţiunea atunci nu se produce, schimbarea se face cu respectarea formală a continuităţei de drept căci, conştiinţele fiind convergente, unitatea socială fiind puternică, nu e nevoie de nici o rupere.
Se întâmplă însă şi aceasta destul de frecvent — ca înăuntrul societăţei să fie elemente fundamental divergente şi atunci orice înţelegere este cu neputinţă, lupta începe pentru răsturnarea valorilor şi înlocuirea lor cu altele noui.
Ce înţelegem printr'o societate compactă din acest punct de vedere? Ce înţelegem printr'o societate cu elemente divergente între ele? Aici e un punct foarte interesant.
Revoluţiunea, ca acţiune politică, nu se poate concepe decât pentru ceeace e sfânt şi scump omului. Şi dacă e adevărat că există anumite idealuri morale cari stau înaintea oricărei alte valori în conştiinţa umană şi explică întreaga activitate prin idealurile pe cari le reprezintă şi pe cari omul căută să le realizeze, atunci înţelegem că in identitatea mai mult sau mai puţin pronunţată a acestor valori stă ceeace numim unitatea grupului social.
îndată ce valorile morale se deosebesc la. anumite părţi din corpul social, se întâmplă ruperea fundamentală, pe baza căreia
I
începe lupta politică care poate să ducă până la revoluţiune.
Când corpul social este astfel descompus în bucăţi, atunci, unitatea lui organică fiind desfiinţată, nu se mai poate produce o nouă ordine decât sau printr'un compromis, cum presupune întreaga acţiune sindicalistă, spre pildă, sau printr'o nimicire a vechilor valori şi înlocuirea lor cu altele noui. Acest fel de lupte sunt fie revoluţiuni interne, fie răsboaie între state.
Cari sunt tendinţele mari care se pot recunoaşte în acest fel de frământări ?
Jellinek încearcă să le împartă în trei — pot fi mai multe, — vi le dau un titlu de exemplu.
Întâiu ar fi deosebirile religioase.
In materie religioasă e vorba de idealuri aşâ de strâns legate de însăşi fiinţa intimă morală a omului, încâtele pot provocă de sigur o mişcare politică profundă, dusă până la cele mai mari sacrificii, tinzând la schimbarea ordinei de drept fie chiar şi prin violenţă.
Tot asemenea atunci când antagonismul se întemeiază pe elementul naţional. Atunci înţelegerea nu poate să existe, fiin'd vorba de fiinţa morală intimă a omului. Dacă aceste antagonisme cresc, ele duc la mod fatal la ruperea ordinei de drept. De aceea între altele este totdeauna de recomandat într'o bună organizaţiune, ca Statul să nu caute să provoace antagonisme naţionale în interiorul său, ci din contră să le evite pe cât aceasta este cu putinţă. In legătură cu aceasta, un întreg regim de toleranţă şi drepturi ale minorităţilor etnice se poate bineînţeles deduce.
Dar, întrucât e vorba de valorile cele mai înalte, partea aceea intimă care constituie resortul însuşi al activităţei omeneşti, întrucât poate intră în joc elementul moral din om, mai este un caz caracteristic în care să se poată produce divergenţe din acelea puternice care duc la conflictele mari politice: este cazul marilor antagonisme sociale.
Din punct de vedere social există desigur azi pretutindeni până la un punct un antagonism între oameni. Socotesc însă — nu e locul aici să insist — că sufletul omului este mult prea complex ca să-1 analizăm numai prin antagonismele cari despart pe om de om şi ca atare există elemente de legătură fundamentale între oameni, cari fac ca lupta de clasă să nu fie resortul din urmă al activităţei sociale.
Dar, dacă antagonismul social poate merge până acolo încât ajunge la nevoia ruperei ordinei de drept, ceeace desigur se întâmplă des în istorie, aceasta nu se face numai din cauze materiale, ci totdeauna, dacă cercetăm bine procesul istoric, vom află la baza lui o întreagă ideaţiune creatoare. Căci ceeace conduce pe
412
om nu e atât nevoia imediată; e chiar de necrezut cât de puţin îi trebuie unui om ca să trăiască; dacă omul însă îşi crează nevoi,
— şi el le crează tot mai complexe pe măsură ce e mai desvoltat, — aceasta o face dintr'o trebuinţă proprie a cugetului său care e rezultanta unui întreg proces de ideaţiune, de creaţiuni de valori, valori morale nu materiale.
Dacă enunţăm şi concepem astfel întreaga evoluţiune politică se înţelege că la baza ei stă Ideea, nu stă Materia.
Ei bine o întreagă concepţiune — care a făcut o mare vâlvă şi a cucerit pe mulţi cu aparenţa ei ştiinţifică — combate acest fel de a vedea. Ea e caracterizată în teoria pe care o cunoaşteţi în socialismul ştiinţific al lui Karl Marx.
Teoria lui Marx trebuie privită în mediul şi vremea în care s'a născut ca s'o înţelegem şi s'o putem aprecia în directivele ei generale. Să nu uităm că Auguste Comte încercase ceva similar ; întreaga concepţiune a lui Auguste Comte este o încercare de organizare a societăţei. Toate filozofia lui nu e altceva decât o încercare de sociologie, care tindea la reforme imediat aplicabile. Eră vremea atunci aşâ. De o parte socialismul utopic, cum îl numesc socialiştii marxişti îşi dăduse rezultatele sale şi se manifestase într'un mod strălucit, asupra căruia n'am să revin aci. O întreagă atmosferă de reforme sociale se impunea pe vremea aceea şi această atmosferă a fost prielnică unui temperament ca acel al lui Marx, având, desigur, un mare aport de erudiţiune ştiinţifică la dispoziţiunea sa, pentru ca să încerce, ce ? Să încerce o nouă construcţiune de reformă socială, dar nu pe bază de utopii, ci credea el, pe bază de ştiinţă exactă. Puterea temperamentului autorului acestei concepţiuni şi simţul pe care-1 avea al suferinţelor celor de jos, socotesc însă
— că a întrecut cu mult puterea lui de obiectivitate ştiinţifică, căci în realitate întreaga lui concepţiune e tendenţioasă, ca o pledoarie sentimentală şi de altfel foarte justificată — în favoarea claselor de jos.
Ideea iniţială care ar fi să stea la baza socialismului marxist este încercarea de a dă o interpretare ştiinţifică cursului istoriei. In loc de a explică reformele care vor să vină prin idealuri utopice, cum le numea el, Marx încearcă să reducă evoluţiunea socială la formele ei ştiinţifice spre a putea prevedea ceea ce se va întâmplă, întocmai după cum, în ştiinţă fizică, se impune determinismul, întocmai la fel, în doctrina marxistă, trebuie să primim determinismul social. Aşâ de intens a fost suggestionat de această idee Marx, încât la el, de multe ori se transformă într'un fel de fatalism; căci ştiţi bine că în concepţiunea lui evoluţiunea se face într'un anume sens, este necesar să se facă în acel sens şi nimic în lume nu o poate întoarce din direcţiunea încotro ea se îndreaptă.
413
Pe de altă parte, în afară de determinismul acesta care stă la baza concepţiunei marxiste ca încercare de ştiinţifizare a sociologiei, ea cuprinde de sigur o asemănare prin modul cum încearcă să interpreteze fenomenele sociale şi cu modul cum omul de ştiinţă exactă interpretează fenomenele de cari se ocupă el. Omul de ştiinţă exactă în genere iâ principii de mecanică, ştiinţă sigură şi rigidă, şi încearcă din ele să tragă concluziile formând ipoteze care rămân de verificat apoi prin experienţă. Aceasta este mecanismul ştiinţific, în ştiinţa exactă a fenomenelor externe cel puţin. Ei bine, tot asemenea în materie de evoluţiune socială, Marx cată să găsească, şi o găseşte, o ştiinţă care să joace rolul pe care mecanica îl joacă în ştiinţele exacte, o ştiinţă care să dea legi sigure de care să se poată legă întreaga construcţiune ştiinţifică şi acea ştiinţă ar fi economia politică. Prin legile economice, şi anume legând de ele fenomenele sociale în evoluţiunea lor, putem să ajungem să interpretăm în mod strict riguros şi ştiinţific, cu o prevedere sigură, fenomenele sociale-, reproducem atunci operaţiunea pe care omul de ştiinţă o face, în fizică spre pildă, unde am văzut că nu ajunge să pVevada de cât printr'o legare pe care o face a fenomenelor pe cari le studiază cu legile mecanicei.
Şi mai departe, în afară de aceste două tendinţe: determinismul şi mecanismul, Marx mai are încă o a treia: materialismul. Îmbrăţişând dialectica lui Hegel el părăseşte concepţia fundamentală a lui Hegel care erâ realizarea Ideei, a spiritului, prin dialectică, în formaţiuni istorice din ce în ce mai înalte, şi-şi întoarce întreaga concepţiune înspre materie şi nu în spre spirit. Pentru Marx, care reduce întreaga evoluţiune la fenomene economice, interpretarea care trebuie dată mersului istoriei nu e o interpretare prin idei, ci prin materie şi în special prin factorii de producţiune cari stau la baza evoluţiunei societăţei. Partea economică se desfăşoară ; de ea depinde suprastructura ideologică care i se adaogă. Aceasta din urmă n'are o mare importanţă.
Unii interpretatori ai lui Marx pretind că recunoaşte la el în parte şi influenţa elementului ideologic; însă este oricum incontestabil că în liniamente generale ceeace determină în concepţi-unea marxistă evoluţiunea socială, ceeace decide directivele pe care mersul istoriei le ia este numai fenomenul economic de producţiune, de distribuţiune şi de consumaţiune intre oameni, adică un factor pur material.
Pornind dela această teză, generală, ştiţi că Marx — nu încercăm acum o expunere a teoriei lui Marx ci relevăm numai anumitele tendinţe ale lui pentru a explica critica pe care o voiu face mai departe — ştiţi că Marx face o deosebire între clasă oprimată şi clasa oprimantă; ca o consecuenţă a ideii despre natura economică
a mersului social, ajunge la concluzia că singură lupta de clasă între cei oprimaţi şi cei cari oprimă, explică întregul mers al istoriei.
Lupta de clase, aşâ cum o concepe Marx, nu e un lucru nou. Saint Simon a expus-o. De asemenea se găseşte la Hegel. Concep-ţiunea nu e în realitte decât aplicarea dialecticei hegeliane la mersul evoluţiunei sociale. Dar această aplicare, în loc să se facă prin realizarea Ideii, după cum vă spuneam odinioară, se face numai printr'o raportare la fenomenul economic care ar sta la baza ei. Prin luptă de clasă, astfel înţeleasă, prin stabilirea regimului capitalist în timpurile noastre, prin concentrarea capitalurilor în mâini cât mai restrânse, ajunge un moment — zice Marx — când un număr foarte restrâns de capitalişti concentrează în mâinile lor întreaga putinţă de dominare a celorlalţi şi speculează munca marei majorităţi a oamenilor. Clasa proletară, creşte in aşa fel încât încetul cu încetul cuprinde aproape întreaga societate ; clasa capitaliştilor, a celor cari îi speculează pe proletari, se reduce pe măsură ce concentrarea capitalului se face în mâna lor. Pe calea aceasta ajungem la un moment când capitaliştii nu mai pot nici cel puţin să întreţie pe proletari, căci în sistemul actual capitalist, capitalistul ţine legat pe proletar prin foame, îl ţine înlănţuit prin mijloacele ce are de a-i dâ putinţă să trăiască. în urma crizelor succesive, de supraproducţiune şi a concentrărei capitalului în mâinile câtorva, va veni în mod fatal momentul când capitalistul nu va mai putea să hrănească marea massă a proletarilor. în clipa aceea revoluţiunea socială va veni dela sine ca un fruct copt care se desprinde de arbore, iar regimul capitalist va fi înghiţit de puterile subterane pe care le-a deslănţuit; el nu va mai putea să domine puterea proletariatului şi va fi desfiinţat de ea. Un nou regim s'ar stabili deci prin revoluţiune, prin ruperea ordinei de drept, un nou regim în care egoismul, concurenţa, proprietatea individuală, nu ar mai stâ la baza organizaţiuiîei juridice. întreaga noastră ideologie etico-juridică va trebui în felul acesta să dispară şi să fie înlocuită cu alta în care egoismul să nu mai existe, în care opresiunea dela om la om să dispară, în care personalitatea umană să-şi poată da măsura sa desăvârşită dintr'un punct de vedere mai înalt moral.
Revoluţiunea în acest înţeles nu este altceva ,după cum vedeţi, decât productul unei lente, continui şi îndelungate evoluţiuni. Ea nu apare decât în clipa în care în mod desăvârşit fructul va fi copt. Ea este o necesitate ineluctabilă faţă de care nimeni nu se poate opune; ea va veni cu puterea şi ursita fatală a forţelor naturale în acţiune.
Din acest punct de vedere, de sigur că forma pe care socialismul a luat-o în revoluţiunea rusească bolşevică, contrazice ideea ini-
414
415
ţială marxistă întrucât, pentru bolşevici, revoluţiunea se poate face oricând, chiar astăzi în Rusia cu organizaţiunea-sa capitalistă foarte redusă. Prin aceasta întreg acel fatalism care sta la baza concepţiunei marxiste este contrazis. Revoluţiunea pentru bolşevici nu este rezultatul unei evoluţiuni aşâ cum a conceput-o Marx.
Dar deosebirea între ei este mare şi dintr'alt punct de vedere. Căci, bolşevicii ar putea fi socotiţi mai consecuenţi decât marxiştii. Aşâ cum' se prezintă într'adevăr doctrina marxistă, ea nu ni se înfăţişează sub forma unei concepţiuni cu adevărat generale; mai'înainte de toate, după Marx, n'ar fi adevărat că totdeauna şi în orice clipă elementul material domină; elementul material nu ar explică totdeauna mersul istoriei, şi anume în special nu ar face-o în era de realizare a ideei socialiste, în epoca de după revo-luţiune.
' Pe de altă parte, înţelegeţi bine că socialismul, dacă s'ar mărgini numai la expunerea tezei ştiinţifice materialiste, aşâ cum o expune, ar trebui să-şi interzică orice teleologie, orice punere înainte de scopuri şi valori, ar trebui să se mărginească numai şi numai la constatarea unei fatalităţi, a unei evoluţiuni înpotriva căreia nimeni nu se poate opune. Insă, în acest caz, nu s'ar mai înţelege un partid socialist. Partidul socialist şi politica socialistă implică tocmai concepţiunea unor idealuri de acţiune care se realizează numai prin muncă grea omenească. Din acest punct de vedere, pur teoretic, s'ar putea spune că politica bolşevică, este mai consecuentă, pentru ea puterea ideei se manifestă nu numai în epoca socialistă dar şi în timpul regnului capitalist; prin posibilitatea oricând a înfăptuirei revoluţiunei sociale.
în realitate, atunci când o revoluţiune lucrează fie că este revo-luţiune cum o concep bolşevicii, fie alta, ea nu poate să lucreze decât numa pe baza unei ideaţiuni, unei concepţiuni de valori. In afară de această afirmare de valori revoluţiunea nu se poate înţelege în teorie, ea nu se produce în fapt.
Dacă privim prin urmare teoria marxistă în întregul ei, aşâ cum tendinţele — pe care am încercat să le pun în lumină -- vi-o arăta, vom observă mai întâiu acea asimilare a elementului economic cu cel mecanic, din ştiinţele exacte. Dar chiar acest punct de plecare iniţial e fals pentrucă economia politică nu mai este aceeace putea crede pe vremea lui, Marx, un complex de date, de legi imuabile, şi bine stabilite. Astăzi economia politică a mai redus mult din pre'teriţiunile ei; ea apare ca recunoaşterea mai mult a unor tendinţe decât a unor realităţi bine închegate şi din acest punct de vedere însăşi baza pe care marxismul îşi întemeiase teoria, materialismul economic al istoriei, cade dela sine.
416
Dar mai departe marxismul face o mare greşeală asupra căreia nu e locul aici să insist, de a socoti conştiinţa omenească ca un simplu epifenomen. Dar, în realitate întreaga e'voluţiune socială nu e făcută din realităţi materiale. Dacă am socoti evoluţiunea socială numai prin prisma realităţilor materiale, am dizolvat întreaga ştiinţă a sociologiei şi am reduce-o la celelalte ştiinţe exacte. Ştiinţa sociologică însă are ca obiect de studiu şi cercetare un material sufletesc. Nu se poate face deci, din acest punct de vedere, abstracţiune de materialul acesja care e supus observaţiei, soco-tindu-1 numai ca element accesoriu al unui alt element, cum încearcă teoria marxistă, ca un efect şi ca o consecuentă totdeauna palidă şi neînsemnată a acelui element primordial material.
In sfârşit, teoria marxistă, poate fi socotită că greşeşte şi pentru că ia ideologia etico-juridică ca un simplu efect. Dar' dacă instituţiunile juridice sunt numai un efect şi un efect necesar al evoluţiunei economice, atunci nu am înţelege nici chiar nepotrivirea aceea între forma organizaţiunei juridice şi a celei economice a societăţei capitaliste actuale care, după marxism, ar duce la revoluţiunea socială şi constituie unul din punctele lui cardinale. Dacă e adevărat că elementul ideologic juridic urmează în mod necesar, ca un efect — căci aşa e concepută evoluţiunea economică a mijloacelor de producţiune, atunci trebuie să admitem că acest element juridic se schimbă în mod adecuat pe măsură ce se schimbă şi partea economică. Dar tocmai în aceasta consistă teza marxistă că astăzi există o deosebire crescândă între felul cum se produc bogăţiile şi instituţiunile juridice care se altoesc pe aceste realităţi fundamentale economice. Prin urmare din acest punct de vedere iarăşi o contradicţiune stă la baza marxismului.
în realitate fenomenul juridic — şi când zic fenomen juridic înţeleg întreaga ideologie etico-juridică a unei epoce — este un element creator şi este totdeodată un mijloc de realizare, nu e numai şi numai un efect al unui element economic material.
Exemplele pe care marxismul ni le înfăţişează şi care sunt nenumărate, spre a învedera de-alungul istoriei', cu date concrete, cum marile schimbări s'au produs ca urmare a schimbărilor economice care s-au întâmplat, sunt foarte uşor de dat în felul acesta. Evoluţiunea istorică este un lucru aşa de complex, sufletul omenesc are aşa de nenumărate faţete, încât e foarte uşor cuiva cu o cultură mai întinsă, cum sunt cei mai mulţi dintre teoreticienii marxişti, fie şi in cadrul unei anume interpretări istorice preconcepute, să găsească exemple şi elemente care s-o ilustreze. Dar, tot aşa de bine, cum se dau acele exemple ar fi foarte uşor — n'am timpul să o fac — să dăm şi exemple care să arate exact contrariul, că marile schimbări, evoluţiunea omenirei, nu se produc prin trans-
417
formări materiale şi anume clin cauza întâmplărilor economice, ci din cauza nouilor idei care se plămădesc, căci ştiut este că ideea, cultura omenească este creatoare; ea aduce elemente noui cari, înfăptuindu-se, produc schimbări mari in istorie. Uşor, foarte uşor, ne-ar veni oricui să încercăm exemplificarea in evenimentele mari istorice, a acestei idei esenţiale.
în realitate ceeace conduce activitatea omenească este nevoia unei ideaţiuni mai înalte. în spiritul omenesc zace o putinţă creatoare; la baza activităţei noastre raţionale aflăm idealuri proprii ale spiritului nostru', ele evident nu se realizează niciodată in întregime dar sunt în totdeauna resortul ascuns al întregei activităţi a vieţii omeneşti. Fără ele orice înţeles al vieţei şi al luptei s-ar pierde, ele singure sunt resortul din urmă care explică astfel evoluţiunea socială.
Cred din acest punct de vedere aşa dar, că teoria marxistă şi în genere socialistă, nu poate să fie admisă.
Ne rămâne insă să vedem cum se face evoluţiunea şi revoluţiunea pe aceste baze.
Dacă aruncăm o privire asupra lumei materiale, găsim şi în lumea materială ca şi în lumea socială fenomene cari se aseamănă cu ceeace numim revoluţiune în lumea socială. Cataclismele mari astronomice, cele geologice sunt întâmplări cari într-adevăr răstoarnă cu desăvârşire felul de a fi al fenomenelor studiate la un momei t dat. Asemenea în materie biologică ştiţi foarte bine — ca să nu dau de cât un singur exemplu — că astăzi se pare că natura face salturi. Un Vries a vorbit de mutaţiuni în biologie. Schimbările se produc brusc, dintr'odată.
Cum se produc toate aceste schimbări ? Când un cataclism se produce in natură, un cataclism geologic — ca să luăm un exemplu şi să înţelegem mai bine lucrul — n'a fost nimic care să-1 prepare ? De sigur că acel cataclism implică şi reprezintă o rupere de echilibru, dar, a trebuit o acţiune continuă şi îndelungată de prepara-ţiune spre a se ajunge la acest rezultat.
Tot asemenea şi în materie de psicologie individuală şi socială, pentru ca schimbarea de valori să apară în conştiinţă, deşi de multe ori apare în mod subit şi în aparenţă nepreparat, în realitate o întreagă preparare s'a produs, de multe ori subconştientă şi toarte îndelungată. Revoluţiunea franceză de sigur că nu s'ar fi produs cum s'a produs dacă o întreagă preparare filozofică n'ar fi precedat-o. Exemplul e clasic, cunoscut de oricine. Tot asemenea, când opinia publică se schimbă la un moment dat într'o societate cu privire la unele acţiuni, schimbarea pare bruscă — şi e una din caracteristicele opiniei publice de a fi versatilă, — in realitate însă, în mod subconştient, schimbarea a fost preparată de acţiunea
418
forţelor sociale latente care n'au apărut încă în conştiinţa socială, în felul acesta putem spune că orice elemente de creaţiune, orice irupţiune de valori noui in conştiinţa socială, care aduc revoluţiunea, sunt precedate de cele mai multe ori de evoluţiuni de multe ori foarte îndelungate.
Dar, problema care se pune — şi aceasta este foarte interesant — este aceia de a se şti dacă această evoluţiune explică în întregime apariţiunea ideilor noui ? S'ar părea, după ultimele directive pe care cugetarea filozofică o ia din anumite puncte de vedere, că evoluţiunea e creatrice. S'a făcut mult uz de socialişti de teoriile bergsoniene spre a explica concepţiunea lor. Şi într'adevăr, dacă privim de aproape modul cum se produce evoluţiunea socială, evoluţiunea istorică în genere, nu putem să nu ne oprim a constată că, fiind vorba de realităţi psihice, aceste realităţi evoluează prin creaţiuni succesive, prin salturi necontenite. în materie sufletească, avântul care constituie existenţa în concepţiunea bergsoniană, este în realitate un avânt creator. Fiecare clipă care vine este explicată prin clipele care preced, dar ea este în acelaş timp şi altceva, ea reprezintă un plus calitativ nou, un element creat care înainte nu a fost. Din punct de vedere al ştiinţei exacte, aceasta de sigur că nu poate să fie admis; din punctul de vedere însă al concepţiunei psihice, aşâ cum există ea de sine stătătoare şi cum se desfăşoară în evoluţiunea istorică, de sigur că este o= realitate. Cu atît mai mult este o realitate dacă privim realităţile sociale; în realitatea socială, ceeace deosebim caracteristic sunt într'adevăr valorile, ori valorile, în istoria civilizaţiunei, se crează necontenit. Aceasta este tocmai mersul istoriei, creaţiunea continuă de valori noui şi mai înalte. Nu se poate vorbi aşa dar în istorie, în evoluţia generală, de o evoluţie continuă care să explice fiecare moment. De sigur că de-alungul evoluţiunei istorice avem a face cu creaţiuni, unele mai mici altele mai mari, creaţiuni care dau coloratura lor întregei evoluţiuni specifice a omenirei. Aceste creaţiuni, aceste valori care se crează pe măsură ce se desfăşoară astfel realităţile sociale, şi pe măsură ce se incorporează în aceste realităţi sociale, devin ele înşile creatoare, un element integrant al realităţii care se desfăşoară şi crează.
Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci ne aflăm în orice clipă în faţa unei revoluţiuni. Fiecare moment al evoluţiei istorice este o revoluţiune şi deosebirea care se face de obiceiu intre evoluţie şi revoluţie cade şi rămâne numai ca o deosebire de grad, iar nu una de natură.
O aplicaţiune foarte interesantă a acestei idei în legătură cu teza pe care o desvoltăm acuma aici, se poate face la drept. Reali tatea socială, în desfăşurarea ei neîncetată, care este o continuă
419
I
acţiune, o continuă luptă, se cristalizează în anumite concepţiuni formale care sunt concepţiunile juridice. Acestea reprezintă raţionalizarea, transformare^ în elemente logice a ceeace este element creator şi deci de neprevăzut în realităţile sociale. Dreptul pozitiv scris are în totdeauna acest caracter. Dar dreptul scris este unul şi dreptul viu este cu totul altceva. Aceasta se vede şi in materie de drept privat, unde interpretarea şi realizarea zilnică a textelor legislative se schimbă după epoci şi după nouile nevoi sociale. Dovadă codul Napoleon care astăzi se interpretează altfel decât acum 100 de ani. Dar mai ales este vizibil în materie de drept public. In materie de drept privat există anumite instituţiuni — curte de casaţie, la nevoie parlament — care să constrângă instanţele judecătoreşti, să judece într'un anume fel, dar in materie de drept public nu există asemenea constrângere, nu există asemenea sancţiuni. Ceeace fac partidele politice, ceeace realizează vieaţa politică în fapt, aceea este dreptul pozitiv public al unei epoci, nu ceeace e scris în legi şi constituţiune. Dar atunci vedem cum şi în materie de drept nu putem avea a face cu rupturi caracteristice şi contrarii ordinei juridice la un moment dat, ci ne aflăm în faţa unei continue acţiuni a vieţei creatoare care nu vrea să ştie de forme fixe, de cadrele rigide şi artificiale cari i se pun in cale în materie de drept public — şi dreptul public stă la baza dreptului întreg, pentru că pe el se razimă întreg dreptul privat — ceea se impune ca drept pozitiv e însăş vieaţa publică şi socială.
Concluziunea este că acei ce învinuesc vieaţa politică de lipsă de înălţime etică sau juridică, să dea cei dintâi exemplu pentru că şi ei sunt creatorii dreptului în această privinţă. Toate partidele politice la olaltă, ele, în lupta lor politică de toate zilele, crează întregul organism juridic al momentului. Acesta organizaţiune juridică variază dela clipă la clipă, ea nu stă încadrată în formulele artificiale şi fixe ale vre-unui text de lege. Din acest punct de vedere textul are o valoare care se apropie de aceea a unei pure doctrine.
Din acest punct de vedere este de sigur adevărat că prin crea-ţiunea continuă de valori noui etice şi juridice, care se întâmplă de-alungul istoriei, la un moment dat se poate întâmpla şi se întâmplă mereu, ca valorile cele noui să intre în conflict cu valorile recunoscute. în clipa cârid valorile recunoscute nu vor şti să se adapteze valorilor noui, atunci ordinea juridică trebuie să se rupă şi atunci revoluţiunea trebuie să se întâmple. Din acest punct de vedere dreptul la revoluţiune este un drept sfânt şi cu drept cuvânt revoluţiunea franceză 1-a înscris în Declaraţiunea drepturilor omului.
#6
Care este criteriul după care un drept de acest fel se exercită în mod legitim sau nu ? Criteriul este în conformitate, evident, cu idealul juridic al epocei şi al locului. Dar, înţelegeţi îndată cât este de relativ acest criteriu şi aceasta dovedeşte că şi in materie juridică şi socială ca şi în materie ştiinţifică, legea generală care domină orice consideraţiune într'adevăr ştiinţifică şi obiectivă, este legea unei desăvârşite relativităţi şi deci, ca consecuentă, în drept legea celei mai largi toleranţe.
Din toate câte vi s'au expus azi, un lucru aşi dori să rămâie ca o concluziune: e că lupta politică între partide ca şi desfăşurarea istorică în genere, nu e altceva decât înfăptuirea continuă, treptată şi din ce în ce mai largă a idealurilor celor mai înnalte, cari fac parte integrantă din însăşi fiinţa noastră morală, care dau un sens vieţei şi creează demnitatea persoanei umane.
14 Iunie 1923
Extras din volumul Doctrinele Partidelor Politice
420
C. RĂDULESCU-MOTRU
Statul cultural
Am onoare să prezint o plăsmuire nouă a ştiinţei politico-so-ciale; o plăsmuire care, dacă nu este încă la înălţimea idealului democraţiei ce întreţine zilnic discuţiunile din presă şi parlament, este totuşi o plăsmuire care promite să fie în curând subiect de multă vorbă şi de lungă polemică în presă: Statul cultural. O împreunare de două vorbe vechi, cunoscute, ba prea cunoscute: Stat şi cultură ! Ce vrăjitorie face că aceste două vorbe, care prin ele însăşi, luate separat, sunt ca nişte flori vestejite, care prea des mutate din sacsie în sacsie, au pierdut culoarea şi mirosul, împreunate fiind să dea un mănunchiu care atrage, ba chiar pasionează lumea prin farmecul lui. Atât Statul cât şi cultura sunt cuvinte răbăşite, dar Statul cultural este ceva nou, este o formulă de la care unii — victorioşii — speră pacea perpetuă, iar alţii învinşii — revanşa apropiată. Partidele politice au şi adoptat-o cu intenţia vădită de a face din ea o armă, şi dacă se poate un monopol. Ce s'ascunde în această plăsmuire; de o origină aşa de simplă, şi totuşi de un efect atât de complicat?
Ce însemnează Statul pare că ştim cu toţii. In orişice caz pe Stat îl simţim cu toţii. El este instituţia care ne asigură ordinea în vieaţa socială. El este doar poliţia, administraţia şi justiţia. Pentru a efectua această ordine el ne impune biruri: birul de sânge, dacă ţara ne este atacată de vrăjmaş, birul de parale, în toate celelalte cazuri. In mijlocul ordinei pe care Statul ne-o asigură putem să ne ridicăm; să devenim bogaţi; să jucăm chiar un rol în vieaţa publică. Statul ne asigură toată libertatea, intru cât nu păgubim pe alţii prin libertatea noastră.
Ce este cultura, iarăşi pare că ştim cu toţii. Este ea înzestrarea noastră a oamenilor cu acele calităţi care ne fac sociabili, morali
şi producători. Cultura este un sprijin al ordinei. Evident, cu cât omul este mai sociabil şi mai moral, cu atât el este mai de ordine. De aceea în noţiunea largă a culturei, intră dela sine şi instituţia Statului. Cultura a fost considerată de mult ca o necesitate pentru Stat. înfiinţarea şcolilor, întreţinerea bisericii şi încurajarea moralei au fost de multă vreme în programul oamenilor de Stat, căci toate acestea sunt doar aducătoare de calităţi, cari ne fac mai sociabili, mai morali, mai producători.
De ce atunci atâta surprindere la împerecherea celor două cuvinte, al căror înţelesuri aproape că se suprapun reciproc unul altuia ? Dece Statul cultural pare o inovaţie ?
Fiindcă prin împerecherea făcută se dobândeşte o nuanţare de < înţeles. Statul cultural nu este Statul care înlesneşte progresul culturei în genere, ci este Statul care îşi face din cultură un instrument pentru întărirea sa proprie. Aceasta este o nuanţă, plină de consecinţe. Apa unui lac aşezat pe vale stă liniştită, gata să poarte pe orişicine, în orişice direcţie; dar apa unui lac aşezat pe înălţime este o vijelie gata să isbucnească. Ea poate să pornească în torente şi să sfărâme tot ce întâlneşte în cale. Tot astfel şi cultura. Ea este o forţă liniştită, când serveşte la înzestrarea omului în genere, şi este şi o forţă vijelioasă când serveşte un anumit Stat. Statul nu este al omului în genere, ci este al unui anumit popor, al unui anumit neam şi al unui anumit teritoriu. Particularitatea lui este ca muchia de deal, care determină vijelia torentului.
Cultura, ca instrument în serviciul Statului, sau Statul cultural, este chemarea culturii la un anumit « rol ». Ce poate să însemneze un asemenea rol, şi ce urmări poate să decurgă din el ?
Poate să însemneze următoarele:
Statul se crede, în primul rînd, destul de destoinic să indice culturei calea ce va avea de urmat. Cultura, până aci, era socotită că isvorăşte din originalitatea sufletului, originalitatea risipită în largul orizont al lumii gânditoare, pentru a se revărsă asupra anonimilor, însetaţi sau primitori de binefacerile ei. Pe viitor, Statul cultural îşi ia rolul de selector al creaţiilor culturii. El alege aceea ce-i convine lui; şi ii convine, negreşit, mai mult de cât orişi ce, aceea ce sprijină unitatea şi atotputernicia sa. Statul naţional, bunioară, dacă este cultural, permite numai cultura naţională. Şi Europa astăzi se mândreşte a avea numai State naţionale.
Pe lângă destoinicia de a selecta în creaţiunile culturei, reţinând aceea ce convine şi înlăturând aceea ce nu convine, Statul cultural mai crede că are şi destoinicia de a distribui, cum este mai bine, binefacerile culturei. Şi aci este o distincţie de făcut. Calităţile care ridică pe om în socialitate şi în moralitate pot fi, în bună
422
423
parte, aceleaşi pentru toţi, dar nu tot astfel sunt şi calităţile cari ridică productivitatea. Fiecare om este mai producător după firea pe care o are, adică după chemarea pe care o are într'o profesiune. Când Statul îşi ia asupra sa rolul de a distribui cultura, prin aceasta el înţelege, că este in acelaş timp şi cel mai bun cunoscător al lirei oamenilor pe cari are să i împărtăşească din binefacerile culturii. Este presupus atunci că el va da fiecărui aceea ce convine firei sale pentru a mări astfel productivitatea ţării întregi.
Din aceste două destoinicii presupuse decurg câteva consecinţe grave.
Statul, ca singur îndrumător de cultură, intră în conflict cu principiul «libertăţii de conştiinţă ». în ce consistă acest principiu al «libertăţii de conştiinţă »? în afirmarea, sau mai bine zis în credinţa, pe care veacurile de experienţă istorică au înrădăcinat-o in sufletul omenesc, că există un domeniu de fapte în care hotărârea supremă o deţine omul însuşi ca persoană, indiferent de herar-hia socială în care el trăieşte. Sunt fapte, după acest principiu, pe care omul este liber să le facă, după libera sa conştiinţă: faptele motivate de caracterul personalităţii sale. Cultura este o solicitatoare de fapte sociale şi morale, pentru care ea şi dă o motivaţie. Dar omul, ca persoană, după principiul libertăţii de conştiinţă este liber să aleagă intre aceste fapte solicitate; şi anume între acelea care pun în joc însuşi adâncul caracterului său. Există dar un domeniu strict personal în zestea culturală a fiecărui om. Ar putea cineva insă să întâmpine, că aplicaţia acestui principiu este plină de riscuri, şi că pentru individul omenesc este mai bine ca să renunţe el însuşi de bună voie la dreptul pe care i-1 dă libertatea de conştiinţă. întâmpinarea se poate discuta, teoretic: dar în practică nu vedem de loc posibilitatea ca principiul libertăţii de conştiinţă, odată intrat în deprinderile lumii, să mai poală fi eliminat. In Europa cel puţin, nu. Care autoritate ar putea să elimine, în Europa, libertatea de conştiinţă, în aceea ce priveşte alegerea religiunei, bunioară ? Un Stat care ar proceda cu deasila la conversiuni religioase, chiar când aceste conversiuni ar fi spre folosul convertiţilor, ar fi hulit de întreaga Europă. Nu este Stat, cât de puternic, care să sdruncine libertatea de conştiinţă in materie religioasă. Dreptul de a-şi alege biserica il are în principiu şi cel mai slăbuţ european. Dar adâncul caracterului omenesc nu se mărgineşte la motivarea unui crez religios. Sunt multe alte crezuri, tot atât de strâns legate de adâncul personalităţii. Sunt oameni cari trăiesc în artă mai adânc de cât în religiune. Sunt oameni iarăşi, cari trăesc în tradiţia familii şi a neamului, mai adânc decât în orişi ce altă manifestare. Poţi constrânge pe aceşti oameni să renunţe la libertatea lor de conştiinţă? Ai dreptul să
4-24
inlocueşti motivarea ieşită din adâncul personalităţii, prin o motivare străină, chiar când de .fapt aceasta din urmă le-ar fi lor mai utilă? Iată o mare întrebare la care nu poţi răspunde dintr'o dată, « d'un coeur leger », cum ar zice francezul.
Şi cu toate acestea, Statul cultural implică în formula sa un răspuns prompt, şi fără rezervă. El răspunde: deasupra Statului, când Statul este cultural, nu există libertatea de conştiinţă, de cât în măsura în care Statul o tolerează. Cum nu există o libertate politică pentru cetăţean de cât în măsura in care o permite legile Statului politic, tot aşa nu există o libertate de conştiinţă de cât in măsura în care o permite unitatea de cultură a Statului cultural. Statul, când este şi cultural, fiindcă politic este orişicare Stat, are suveranitatea deplină. Orişi ce libertate, în lăuntrul lui, este provenită din o îngăduinţă a lui. Dacă el îngăduie mai multe confesiuni pe teritoriul său, cetăţeanul se zice atunci că este liber să aleagă între confesiuni. De fapt nu tocmai atât pe cît se zice. Deşi sunt mai multe confesiuni într'un Stat, totuşi niciodată un Stat cultural nu priveşte cu indiferenţă la proselitismul pe care îl face fie care dintre ele. Sunt confesiuni favorizate şi confesiuni tolerate. Când acestea din urmă ar încerca să facă pe faţă proselitism, ele ar întâlni legile restrictive ale Statului. Această îngăduinţă este acordată, in orişi ce caz, numai în materie de religiune. Pentru orişice alte manifestări de cultură îngăduinţa este mai puţin pe faţă. Statul cultural este gelos pe drepturile sale de suveran. El vrea ca individul să-i se plece, nu numai cu corpul, ci şi cu sufletul.
Se înţelege de la sine, că această voinţă a Statului întâmpină greutăţi. Credinţa în libertatea de conştiinţă nu este o vorbă deşartă. Sunt oameni, cari mai curând se sacrifică de cât să părăsească această credinţă. Din această cauză conflictele pe care le deşteaptă realizarea Statului cultural adeseori înveninează întreaga viaţă socială a unui popor. Mai ales după formarea Statelor naţionale aceste conflicte s'au înteţit în toată Europa. Pe teritoriul bisericei şi al şcoalei avem din nou în Europa rivalităţi şi lupte, pe care cu câţiva ani înainte le crezusem să fie aproape pe sfârşit, ca simple supravieţuiri ale Evului Mediu. Şi aceea ce este mai grav este că astăzi în conflictele pe care le deşteaptă realizarea Statului cultural, principiul naţionalismului nu mai constituie un aliat permanent în favoarea Statului, ci mai curând un vrăjmaş. Principiul libertăţii de conştiinţă, în adevăr, este invocat astăzi nu de indivizii izolaţi, ci de grupe de indivizi, de minorităţi, care se pretind îndreptăţite la viaţă pe baza principiului naţional. Aproape în toate ţările Europei găsim, faţă în faţă, Statul cultural în luptă cu autonomismul minoritarilor. Prin o lărgire a principiului naţional s'a deplasat mişcarea autonomistă a conştiinţei de pe terenul
425
activităţii voluntare individuale pe terenul activităţii grupelor minoritare, m contra competenţii suverane a Statului se ridică dreptul de autonomie culturală a minoritarilor; un drept, care dacă se acordă, este cu mult mai important de cât dreptul de autonomie a conştiinţei individuale. Statul cultural ne-a hărăzit dar o problemă cu mult mai greu de rezolvat, de cât toate problemele libertăţii individuale cu care se luptase Statul politic de odinioară.
Cum va putea Statul cultural ieşi din impasul acesta ?
Prin descentralizarea funcţiunilor lui culturale. Iată singura soluţie,  după părerea noastră.
Descentralizarea nu însemnează haosul. Ea însemnează numai renunţarea din partea Statului la aplicarea mijloacelor de coerciţie pe care le sugerează dorinţa unor bărbaţi de Stat de a avea cât mai repede, şi în conture cât mai impunătoare, unitatea de cultură a poporului. Descentralizarea este întronarea vieţii, cu varietatea ei complexă, în locul cohesiunii mecanice. Aceia cari conduc carul cultural al Statului trebuie să se deprindă cu ideea, că destoinicia în conducerea culturei este cu totul altceva de cât străşnicia vizitiului care mână cu biciul. Descentralizasea este crearea de centre culturale regionale în mijlocul cărora autonomiile culturale minoritare să-şi găsească afinităţi şi deci linii de convergenţă cu unitatea Statului. Nici odată nu întâlnim in natură cazul unui organism, care să-şi asimileze un corp din afara lui, luptân-du-se cu el de la unitate la unitate; ci totdeauna asimilarea se face mulţumită descentralizării funcţiunilor, care permite organismului găsirea afinităţii cu corpul din afară. O conducere descentralizată pe centre regionale culturale poate să fie mai înceată, dar este desigur mai puţin expusă la greşeli irepetabile. în viaţa unui popor, nu atât încetineala este periculoasă, cât sunt greşelile ireparabile. Poporul român are în deosebi motive să ţină seama de acest adevăr.
Nu este locul aci de a intra în amănunte asupra descentralizării culturale. Ţinem insă să prevenim, de la început, o obiecţiune. Se poate obiecta, în adevăr, că mai toate progresele în întărirea ordinei sociale le-au dobândit Statele europene până acum, mai mult prin centralizare, de cât prin descentralizare. Se mai poate adăuga apoi, că şi în afară de Stat, ori de câte ori o organizare puternică vrea să înlăture risipa sau anarhia din mijlocul ei, apelează la centralizare şi nu la descentralizare. Astfel, bunioară, organizarea industriei mondiale, devine mai raţională, pe măsură ce se centralizează. De ce n'ar fi tot aşa şi cu cultura unui popor?
Nu este tot aşa pentru următoarele motive. Vieaţa culturală nu este supusă la aceleaşi legi la care sunt supuse viaţa politică şi economică. Aceste două din urmă câştigă prin uniformitate, pe când
cultura pierde prin uniformitate. Cultura îşi are isvorul in origina-i litatea sufletului, pe când organizarea politică şi economică îşi
j au isvorul în asemănarea dintre suflete. Puterea culturei nu se
i măsoară după suprafaţa ei, cum se măsoară puterea organizării
politice şi economice, ci după intensitatea ei. Cultura creşte în j timp, politica şi industria în spaţiu. Câteşi trele au nevoie de un
! teritoriu şi de un suflet de popor pentru ca să existe, dar cultura
exprimă chiar particularităţile teritoriului şi sufletului de popor, \ pe când politica şi industria sunt mijloace pentru a pune în valoare
teritoriul şi poporul. Cultura dă vocaţiunea, politică şi industria , numai ocaziile pentru ca vocaţiunea să se înfăptuiască. Nimic mai
1 natural, de cât ca vieaţa politică şi economică să se uniformizeze
i şi să se centralizeze, fiindcă ele, consistând în utilizarea ase-
' mănărilor dintre oameni, cresc şi prosperă prin tehnică, pe când
i cultura, consistând în simţire originală, se menţine numai prin
creaţiuni repetate. O organizare centrală, un fel de motor central, | care să facă să se mişte toate rotiţele mecanismului politic şi
economic al unei ţări, de la un cap la altul, este o concepţie indrăs-neaţă, dar totuşi nu absurdă; un motor central însă al culturei unei ţări este tot ce poate fi mai absurd. Cultura este totdeauna autohtonă prin rădăcinile sale, prin fructe numai ea poate să se înstrăineze şi să circule. Dar fructele sunt, pe câtă vreme sunt rădăcinile sănătoase, j; De aceea descentralizarea este condiţia normală a vieţii unei
|| culturi. Un Stat are o cultură cu atât mai trainică, cu cât permite
rădăcinilor culturii să pătrundă peste tot în teritoriul şi în sufletul poporului său. Teama că din această pătrundere peste tot poate să rezulte o desarmonie, sau o dificultate pentru unitatea finală a culturei, este nejustificată. Elada veche a avut o cultură descentralizată, şi cu toate acestea unitatea culturei ei nu mai face îndoială astăzi. Scriam, cu altă ocazie, următoarele cuvinte, pe care cu cât timpul trece, cu atât experienţa mi le dovedeşte că exprimă I adevărul. « Este naţionalist, — şi toţi apărătorii Statului cultural
ţ, sunt naţionalişti — este naţionalist, nu acela care, plecând de la
Iun anumit ideal, vrea să impună cu deasila acest ideal unui număr mare de oameni, ci este naţionalist acela care reuşeşte, prin exem-1 plul muncii sale, să unească pe aceia care înainte se credeau des-
j binaţi. Nu afirmând suveranitatea idealului, faţă de toţi şi toate,
I adică faţă de oameni şi pământ, ci afirmând solidaritatea idealului
I cu rădăcinile cosmice şi biologice ale tuturor celor ce locuesc
i împreună poţi să întăreşti viitorul neamului tău. Solidaritatea
.1 impusă de sus nu este durabilă. Ramurile unui arbore ţin de aceiaş
vieaţă prin rădăcinile lor comune, iar nu prin faptul că le vede \ acelaş soare. Să dăm populaţiei unei ţări cât mai des prilej să-si
426
427
desvolte aptitudinile cu care ea a fost înzestrată de natură. Să nu ne fie teamă că aceste aptitudini vor apuca pe drumuri divergente şi vor ajunge să se ciocnească: îngrijeşte ea singura natura, ca aceea ce a plecat după acelaş pământ, să se unească la urmă pentru acelaş pământ; îngrijeşte ea singură natura ca aceea ce apare în ochii noştri ca diversităţi ireconciliabile să ajungă la sfârşit să se arate ca reţele parţiale ale unei aceleiaşi unităţi. Unitatea pământului, pe care o populaţie trăieşte, are ghiară mai puternică de cât unitatea idealului. Aceia, cari au gustat din aceiaş pâine şi au băut aceiaş apă, au în ei dispoziţii comune, cari mai curând de cât se crede au să-i plămădească într'un singur bloc, cu sau fără voia lor ». (Personalismul energetic, p. 221.)
Descentralizarea, pe lângă că înlătură dinaintea Statului cultural conflictul cu principiul libertăţii de conştiinţă, mai are şi un alt avantagiu. Ea împiedică ivirea proletarismului intelectual, boala tuturor Statelor cu regim cultural centralizator. Proletaris-mul este, în adevăr, fructul şcoalei uniforme; al şcoalei plasată la întâmplare în ori şi ce parte a ţării, pentru a fi bună la ori şi ce. Centralizarea preferă asemenea şcoală, fiindcă ea dă iluzia armoniei şi unităţii. Cu cât însă şcoala este mai desrădăcinată de mediul ei regional, cu cât este mai în văzduh, cu atît roadele ei sunt mai seci. Rodul ce iese dintr'o plantă, ce nu trăieşte cu rădăcini înfipte în pământ, nu este nici el apt să prindă mai târziu rădăcini, ci rămâne agăţat la întâmplare, ca un parazit, pe vre-o epidermă de vieţuitoare, trăind cum dă norocul. Numai şcoala potrivită mediului, şi activând aptitudinile reale ale tinerelor generaţii, este menită să dea mai târziu roade pline de sănătate sufletească. Aceste roade au o menire in mediul în care ele intră. Pe ele mediul le aşteaptă. Ele sunt energiile care vor transforma mediul, fă-cându-1 mai productiv. Ele sunt adevăratele seminţi de cultură. Căci cultura nu este altceva de cât ridicarea forţelor brute ale naturii la rangul de forţe conştiente sufleteşti.
Criza în învăţământul nostru superior este în mare parte consecinţa faptului că şcolile noastre secundare nu sunt adaptate la trebuinţele ţării. Avem prea multe şcoli secundare care dau o cultură formală — bună pentru ori şi ce — şi prea puţine şcoli de specialitate profesională. Mişcările studenţeşti sunt reflexul crizei de carieră. Studenţii noştri se agită, fiindcă nu întrezăresc cadrele profesionale în care ei au să-şi câştige vieaţa în viitor. Statul centralizator, îngrijindu-se prea mult de nevoile sale, a produs prea mulţi candidaţi la funcţii şi prea puţini producători virtuali.
Dacă îndreptăm, în căutarea unei concluzii, şirul acestor reflexii în spre situaţia de la noi din ţară, rezolvarea problemei pe care o pune Statul cultural ni se pare ca şi găsită.
Statul cultural poate să devină pentru noi o formulă primejdioasă, dacă nu vom şti să o temperăm prin practica descentralizării. Oamenii noştri politici şi-au putut permite să fie cu grabă în unificarea politică a României Mari, fără ca să ne pună în primejdie viitorul, fiindcă politica este în mare parte o tehnică, şi tehnica poate trăi şi din împrumuturi grăbite; de asemenea ei îşi mai pot permite grabă şi in unificarea economică pentru acelaşi motiv, dar o grabă in unificarea culturală a României ar fi o mare greşeală. Ceva mai mult, ar fi o mare primejdie. O unificare grăbită a culturei ar fi, înainte de toate, o unificare puţin durabilă. Ea s'ar resimţi de silnicire'a libertăţii de conştiinţă. Copilul născut cu forcepsul are multe şanse de a trăi, dacă acela care utilizează forcepsul este un măiestru in arta medicală; clar o cultură născută cu forcepsul şi care să trăiască, nu se va pomeni, sau cel puţin nu se va pomeni multă vreme, fiindă nu s'a născut încă bărbatul de Stat care să fie măiestru în arta de a prelungi viaţa culturală a popoarelor. Cultura este trainică, în măsura în care se împacă cu libertatea de conştiinţă.
Teama că libertatea de conştiinţă încurajează separatismul minorităţilor şi prin aceasta slăbeşte, dacă nu chiar împiedică pentru totdeauna unificarea culturală, nu este justificată. Pe pământul României, adică al vechii Dacii, s'au scurs în trecut multe feluri de popoare, care erau în sufletul lor cu mult mai divergente de cum sunt minorităţile de astăzi, şi totuşi s'au contopit cu toate în sufletul românesc. Este o forţă nesfârşită în pământul acesta cuprins între Tissa şi Nistru, Dunăre şi Carpaţii de sus, care macină şi unifică tot ce trăieşte laolaltă. Dacă voiţi un exemplu de autohtonie dinamică, aici in Dacia îl găsiţi. Aici tot ce trăieşte laolaltă se unifică, fiindcă însuşi teritoriul se unifică in graniţele lui naturale, ca un organism uriaş geo-antropologic, cum nu este un altul pe lume. Aceasta explică pentru ce sufletul românesc, sufletul cu adevărat autohton, a fost totdeauna tolerant. Legenda spune că vechii Sciţi, unul din neamurile cari s'au asimilat în aluatul românesc de mai târziu, nu aveau altă teamă de cât să nu cadă cerul pe dânşii, căci pământul de sub picioare le era de-a pururea solid. Dacă prin cultură, noi descendenţii Sciţilor de odinioară, ne vom şti ridica spre cer, atunci nici cerul n'are să ne mai inspire teamă. Atunci Statul nostru cultural va fi Statul eternităţii noastre.
Conferinţă ţinută la Ateneul ,,N. Iorga"; Kxtras din revista ,,Scrisul Românesc", nr. 3, Craiova, 1928.
428
429
IV
Personalităţile reprezentative
Noi apărem pe scena modernă a secolului XX intr-o dublă ipostază paradoxală şi cu tot riscul de a trezi nemeritate suspiciuni şi de a clătina unele certitudini ale publicului — de altfel, mumificate cu trecerea timpului — afirmaţia trebuie făcută cu claritate: aşadar, noi avem indiscutabile atestări privind vechimea duratei noastre dar şi destule motivaţii ca, privind dintr-o altă perspectivă, să ne recunoaştem şi să ne respectăm şi tinereţea. Popor tinăr şi popor străvechi in acelaşi timp, nu cred că ar trebui să anulăm paradoxul sacrificînd cumva una din virstele de mai sus. Las pe seama colegilor mei, vecini de breaslă, istoricii, sarcina de a limpezi dilema astfel enunţată, de a o face accesibilă marelui public, de a-i tempera, cit va fi posibil, contradicţiile. Din perspectiva cărţii de faţă ingăduiţi-mi să acord ceva mai multă atenţie tocmai tinereţii, Cenuşăreasa noastră. Nu vom comite nici o nedreptate, marile generaţii ale trecutului au insistat pe merit asupra vechimii ca prim atestat al identităţii româneşti, conferind dreptul sacru bazat pe continuitate şi a cărui contestare se face cel mai ades la lumina tremurătoare a rugurilor istoriei. Soarta le-a aprins deseori, am trăit această experienţă.
Dar şi tinereţea are nobile justificări, demne de a fi luate in seamă, nu mai puţin importante ca cele derivind din actul cvasi-divin al Originilor: in primul rind dreptul de asemeni fundamental, conferit de însăşi propria sa prezenţă pe scena lumii de astăzi. Nu ar trebui să neglijăm nici celelalte atribute ale tinereţii, vîrstă în egală măsură miraculoasă, cum ştim, şi pentru individul izolat şi, de ce nu, pentru întreaga colectivitate. Seismele istorice îi pot cere, fireşte, jertfa supremă pe cîmpul de luptă, dar timpul propriu-zis predestinat tinereţii, timpul în care crede, pe care-l visează este timpul ferit de excese, cel al vieţii fireşti, continui, al păcii care favorizează afirmarea personalităţii şi căutarea, chiar cu inerentele dibuiri, a sensurilor existenţei. Dar nu orice prezent se scutură de apatie pentru a sc deschide spre lume. Vor fi destule riscuri,
432
inamicii tinereţii nu vor lipsi, adversarii cu care se vor confrunta noile idei ale timpului fiind bunecunoscuţi, de altfel, tuturor popoarelor care şi-au lăsat urmele prezenţei lor în istorie. Să numim cîţiva din aceşti inamici, veritabile maladii ale spiritului, expresii ale răului ancestral, pe care generaţiile precedente de mari cărturari au căutat să le neutralizeze într-o bună măsură, ignoranţa în primul rtnd ca şi stupiditatea gregară, egoismul, fanatismul, violenţa; cu generozitatea caracteristică epocii juvenile pasionată pentru idealurile nobile care nu pot concepe prezenţa gîndurilor impure, refu-zînd intoleranţa ca fiind totalmente ostilă naturii sale, pentru toate acestea nu avem de ce ne ruşina de tinereţea noastră.
Nu vom uita nici acea tinereţe deturnată, mistificată şi, în cele din urmă, însîngerată care în anii tot mai tensionaţi ai celui de al treilea deceniu al veacului, a prevestit episodul românesc al apocalipsei europene. N-o vom aminti în acest capitol al jurnalului nostru de călătorie în trecut, îi vom regăsi unele sumbre ecouri în volumele următoare. Deocamdată umbrele funeste nu întunecă peisajul carpatin, tînăra lume românească trăia încă sub semnul euforiei, problemele fundamentale, ca şi cele specifice locului, certitudinile ca şi dubiile nu coboară în stradă, spaţiul cultural ca arenă ideală de disputare a conflictelor fusese acceptat de toată lumea. «Sufletul românesc participă la elaborarea sufletului din lumea întreagă », clama, entuziast, tînărul Camil Petrescu, în 1928. Va trebui să revenim mereu asupra acestor cuvinte. Nu sunt inoportune nici astăzi.
Pe această scenă a timpului apar Personalităţile. Nici pînâ atunci, evident, nu fuseserăm lipsiţi de figuri impunătoare, voci profetice, staturi titanice proiectate parcă pe o scenă extraterestră, purtătorii unui mesaj inefabil capabil să înnobileze umanul, dar cadrul istoric al epocilor precedente nu le fusese prielnic. în locul acestor caractere oricît de strălucitoare dar cu influenţă limitată asupra climatului social, — ca orice destine profetice avînd de luptat cu ingratitudinea contemporanilor lor — atunci, în atmosfera incitantă cînd societatea românească făcea primii paşi efectivi, vizibili în lumea modernă, va apare strălucitoarea revanşă a geniului: pur şi simplu n-a existat nici un spaţiu al vieţii sociale, nici un domeniu al spiritului în care să nu se impună Personalităţile autentice, charismatice. Ceea ce fusese de-a lungul unei lungi istorii difuz, latent, anevoie de definit, disparat, prea sumar sau, dimpotrivă, prea complex pentru a fi fixat în angrenajul şi tn viaţa ordonată a vreunei Instituţii specifice, se cristaliza şi se fixa atunci, în noua epocă, în operele Personalităţilor, în expresii, de atttea ori memorabile, destinate să devină puncte de reper pentru viitoarele generaţii.
433
Viaţa bogată in virtualităţi, deseori contradictorie, îndelung elaborată în craterele interioare ale conştiinţei unui popor, se revărsa la suprafaţă parcă purtată de lava irezistibilă a personalităţii grăbite de a-şi etala adevărurile, revelaţiile, formele incandescente in forumul vremii. Aceasta ni se pare a fi fost principala misiune a personalităţilor epocii «prin care sufletul românesc participa la elaborarea sufletului din lumea întreagă ».
Şi era apoi o fervoare, o tensiune, o febră a mişcării şi afirmări cu care şi marele public îşi întîmpina propriii săi Eroi ai Spiritului
— romancierii, poeţii, filozofii, actorii, matematicienii, pros-pectorii viselor dar şi ale ştiinţelor exacte. Le-o fi transmis cumva destinul neliniştea de a căuta cit mai repede răspunsurile la interogările care le agitau conştiinţa, pentru a grăbi înflorirea, au avut poate presentimentul că nu e departe culesul fructelor, căderea frunzelor, îngheţul?
Să fi primit cumva din misterioasa linişte galactică a spiritului revelaţia dramatică — iniţiatică, poate — a cercului ocult al vieţii şi morţii pe care fiecare generaţie ar trebui să-l parcurgă în întregime
— chiar dacă uneori, în fugă? . . . Şi poate că nu e vorba de orice generaţie, ci numai de acele, puţine, care apar în momentele de răscruce: e cazul generaţiei părinţilor noştri care a trăit şi miracolul realizării visului colectiv al Unirii, echivalentul Genezei în istoria modernă, să-i spunem al Paradisului local, parcurgînd drumul existenţei, prea repede în două scurte decenii, pentru a coborî în ultima staţie, întunecată deja, a Infernului din aniV40. Şi ce incredibilă traiectorie a avut şi visul acesta al Unirii la care, după cum vedeţi, am revenit în aceste pagini atît de des: la apelul Personalităţilor semnificative, al Pionierilor, al Călăuzelor, visul dâinuise ca imagine sacră în conştiinţa colectivităţii în perioade tulburi, devenise uimitoarea realitate a celor două decenii—pentru noiatit de bogate în evenimente şi semnificaţii, la care va trebui să ne mai întoarcem şi in viitor cu speranţa de a le putea smulge şi ultimele secrete — pentru ca în momentul declanşării cataclismului istoric să redevină, încă o dată vis.
Personalităţile ca Eroi ai Spiritului, spuneam, B.P. Haşdeu le va descoperi şi o strălucire aparte, un fel de nimb sacral care nu se revendică, totuşi, de la o sursă divină ci aparţine mai degrabă înţelepciunii autohtone: «Românii nu făceau sfinţi calendarişti,
434
dar totuşi ei numeau sfinţi pe oamenii cei mari ai neamului românesc, de exemplu cronicarul Urechia ne spune despre Ştefan cel Mare: «ii zicea sfântul Ştefan-Vodă nu pentru sufâetul, că este în mâna lui Dumnezeu, că el incă a fost om cu păcate, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti...»
« Pentru faptele cele curat cetăţeneşti, Românul ar putea chiar astăzi să zică: sfântul Mihail Kogălniceanu, sfântul Ion Brătianu, sfântul Lascăr Catargi, însă nu intr'un sens clerical...»
Cuvintele lui Camil Petrescu — pe care le-am amintit deja în două rînduri au fost rostite cu prilejul excelentei sale iniţiative în 1928, cînd incă tînărul scriitor aflat la conducerea Universului Literar avusese generoasa idee a unei «Galerii a sufletului românesc», pe care a şi elaborat-o pe durata mai multor luni. Pentru dialogul nostru de astăzi reluarea acestui ciclu de portrete ni s-a părut o treabă utilă pentru a putea, la rîndul nostru, defini structura model a personalităţii exemplare definitoare pentru esenţa unei lumi dispărute. Dispărute? Iată o afirmaţie, poate pripită: acea lume trăieşte, trebuie să trăiască şi mai departe in conştiinţa urmaşilor lor, pentru ca aceştia, decantîndu-le sensurile existenţei ca şi semnificaţiile operei, resuscitîndu-i în spirit să le repete gesturile exemplare, să nu le repete confuziile, să poată evita eşecurile trecutului. . .
Şi pentru că tot vorbim de ceea ce am putea repeta într-o nouă istorie, mă întreb la capătul acestei, poate inutile, introduceri, dacă am putea reface şi noi, cumva, iniţiativa lui Camil Petrescu constituind o «Galerie a sufletului românesc contemporan ». Mă îndoiesc. Ne lipseşte încă perspectiva, acea distanţă indispensabilă — spaţială, emoţională, intelectuală — pentru a respecta adevăratele proporţii ale actorilor de prim plan de pe scenă, ale actorilor secundari, ale figuraţiei de asemeni, fără a uita nici publicul din sală. Ne-am deprins mult prea uşor de a supradimensiona sau, la extrema opusă, de a diminua după bunul nostru plac formele surprinse pe scenă, sub lumina reflectoarelor. Am putea susţine, cumva, că laboratoarele secrete ale naturii, — ca să nu mai convocam, încă o dată, destinul — răspunzătoare de apariţia Personalităţii în societate, în istorie, lucrează de o bună bucată de vreme, cu program redus ? Oricum, e o părere . . . Şi reţeta propriu-zisă de elaborare şi călire a caracterelor pare radical schimbată.
435
Şi totuşi sugestia nu ar trebui exclusă categorie. Cindva, nu ştiu cind, nu prea tirziu presupun, ideea unei noi Galerii, de fapt a unei noi săli în galeria existentă primită în dar, ar putea deveni din nou actuală. Va fi' atunci, un bun prilej de a vedea dacă s-au produs sau nu alterări considerabile în modelul personalităţii primit de la generaţia precedentă, de a putea oferi, la rîndul nostru, memoriei colective exemplul nobil al acelor valori umane - intelectuale, etice — care nu şi-au întinat idealul în lupta, de atitea ori, pierdută cu stihiile soartei, cu potrivnicia vremurilor, rămînînd loiali adevărurilor şi credinţelor lumii lor — ale lumii, în general r< zislirul răului care pindeşte în cotloanele istoriei ca şi în craterele conştiinţei, îmblînzind violenţa, condamnind laşitatea, demascînd impostura care unelteşte în umbră — şi vai, de cîte ori la lumina zilei — refuzînd mediocritatea care suspectează generozitatea şi neagă iubirea.
ŞT. ZELETIN
Renaşterea naţională şi oamenii ei reprezentativi
Ce trebuie să se înţeleagă prin RENAŞTEREA NA ŢIONALĂ. - Cele două serii de prefaceri, care alcătuiesc Renaşterea noastră naţională. — Renaşterea socială şi oamenii ei reprezentativi. — Mişcarea ce trece drept Renaştere culturală şi oamenii ei reprezentativi. — Paralelă Intre oamenii reprezentativi ale celor două serii de prefaceri. — Adevărata cultură a Renaşterii va fi opura viitorului.
Se vorbeşte necontenit, şi cu deosebire la prilejuri solemne, de Renaşterea noastră naţională, şi de oamenii Renaşterii. Totuşi puţini sînt cei ce au o idee limpede de ceea ce este Renaşterea naţională a României, care sînt oamenii ei reprezentativi şi prin ce însuşiri sufleteşti s-au distins aceştia. De aceea, fie-ne îngăduit, după ce altădată am cercetat pe larg desvoltarea României moderne, să privim şi această chestiune în lumina rezultatelor la care ne-au dus cercetările privitoare.
Termenul «Renaştere » s-a încetăţenit pentru perioada de prefacere socială, care desparte evul mediu de timpurile moderne, adică veac. XIV-XVI, în care se disolvă lumea agrară medievală şi se plămădeşte lumea modernă.
Sociologul ştie că această perioadă de « Renaştere » se reduce, în cea din urmă analiză, la renaşterea capitalismului european, adormit în cele dinţii veacuri ale erei creştine, cind a tirlt cu el în mormînt lumea veche. Acum acest capitalism, în urma legături-
437
lor de comerţ încheiate cu Orientul prin Cruciade, se reinfiripează, renaşte, iar renaşterea sa aduce în mod firesc renaşterea instituţiilor sociale ale vechimei, eşite din acelaş spirit individualist al capitalismului, precum şi renaşterea întregii gindiri antice.
tn ce constă revoluţia pricinuită de această eră de Renaştere burgheză, şi care este esenţa ei ? Pe scurt, am putea-o caracteriza în acest fel: emanciparea omului de legăturile tradiţionale, punerea sa pe picioare proprii, şi naşterea conştiinţei individuale. Renaşterea este deci o renaştere a conştiinţei de sine, de aceea cu drept cuvânt ea a fost numită perioada cînd omul se redescoperă pe el însuşi. Reînfiriparea conştiinţei individuale aduce iarăşi în cinste idealul antic al vieţii omeneşti: desvoltarea armonioasă a personalităţii umane în toate laturile ei. Acea taină a măririi, dar totodată şi a mizeriei noastre moderne: tendinţa către infinit, pe care o naşte peste tot capitalismul, îşi face acum apariţia născătoare de epocă. Ea devine pîrghia de creaţie infinită, dar tototdată de sbucium şi nervozitate infinită, şi-şi are lămurirea ultimă în noul mod de viaţă: în tendinţa de acumulare infinită de capitaluri. Centrul de greutate al vieţii se schimbă: el nu mai stă în repaus, în odihnă, în contemplaţia vieţii rurale, el trece în alergare, în goană necontenită, nimenea nu ştie bine după ce. Dar toţi ştiu că trebuie să alerge fără răgaz — la infinit.
Se înţelege că oriunde pătrunde capitalismul, în orice regiune agrară adîncită în somnul secular al vieţii contemplative, el produce o zguduire analoagă: el dizolvă legăturile tradiţionale şi crează oameni liberi, conştienţi de sine, adică înfăptuieşte o renaştere. Pildă tipică, dacă nu chiar tragică, a acestei adinei prefaceri sociale, ne-o dă astăzi Orientul îndepărtat, India şi China, căci Japonia a trecut de mult înainte. Aici capitalismul european în viguroasă expansiune prilejuieşte sfîşierea formelor tradiţionale de viaţă, în locul cărora întronează viaţa modernă liberă — liberă de prejudecăţi si iobăgie, conştientă de valoarea proprie, dar liberă şi de odihnă contemplativă: viaţa de sbucium şi frămîntare a producţiei capitaliste. Curînd poate, şi civilizaţia orientală, eşită dintr-o milenară vieaţă contemplativă, agrară, va aparţinea trecutului: este Renaşterea Orientului.
O renaştere analoagă a adus capitalismul în ţările române după anul 1829, cînd nevoia de pieţe noui şi materii prime 1-a făcut să vină şi pe văile noastre. El a eliberat viaţa de vechile ei legături tradiţionale, i-a pus centrul de greutate în ea însăşi, pregătind naşterea conştiinţei de sine, a cultului personalităţii. Această adîncă prefacere trebuia să o simtă fiecine, şi cu drept cuvînt, ca o renaştere. Dar nu la această prefacere se mărgineşte renaşterea noastră, care în acest caz nici nu ar merita a fi numită
438
naţională. Căci capitalismul a adus la noi şi o formă mai înaltă de conştiinţă, pe care nu o putea naşte în veac. XIV-XVI, dar pe care era îndestul de înaintat spre a o produce în veac. XIX: vorbim de conştiinţa naţională. El ne-a dat, pe lingă o conştiinţă de sine a fiecăruia în parte, şi o conştiinţă colectivă; pe lingă un cult al fiinţei individuale, şi un cult al fiinţei noastre naţionale. Căci capitalismul a venit la noi însoţit de acea ideologie naţionalistă, care acum îl urmăreşte ca o umbră, a cărei esenţă este afirmarea dreptului oricărei naţiuni la viaţa proprie neatirnată, alcă-tuid astfel egida, sub care orice neam în formaţie îşi duce lupta de emancipare şi cristalizare naţională. Dar ifci numai prin naşterea acestor condiţii sufleteşti: a conştiinţei naţionale, a aspiraţiilor de unitate şi neatîrnare a neamului românesc de pretutindeni, a înfăptuit capitalismul renaşterea noastră naţională. Pe pragul veac. XIX — observă în autobiografia sa Xenopol — ţările române dădeau semne de pieire. Era numai vorba de a se hotărî cine va fi stăpîn pe păm intui nostru străvechiu: turcul, rusul sau austriacul. Dar iată că expansiunea capitalismului spre Răsăritul european aduce Principatelor române sfera de interese a statelor capitaliste apusene: acestea, spre a-şi salvgarda interesele lor comerciale la noi, înlătură prin mijloace diplomatice ca şi războinice pe cei trei competitori de pe pămîntul nostru, şi iau principatele sub atotputernicul lor protectorat. De atunci Românii au dreptul să privească spre zile mai senine: zorile Renaşterii apăruseră şi pentru ei. Este deci cel mai strict adevăr istoric: procesul de renaştere naţională a României nu este decît procesul de. formaţie a capitalismului pe pămîntul românesc. Acest fenomen — capitalismul — pe care critica socialistă din ţările înaintate 1-a făcut atît de odios, pentru noi Românii rezumă întreaga taină a existenţei noastre naţionale.
Renaşterea naţională a României nu este deci o simplă prefacere sufletească, o mişcare a ideilor petrecută in sfera culturii: ea este o radicală prefacere socială. De aceea, în procesul renaşterii noastre va trebui să se ţină deopotrivă seama, şi să se urmărească cu aceeaş luare aminte, două serii deosebite de fapte: seria prefacerilor economico-sociale, şi seria prefacerilor sufleteşti ; din cele dintîi a eşit edificiul social al României moderne, în care ne ducem azi viaţa; din cele din urmă a eşit edificiul culturii române, în care ne adăpostim azi sufletul. Ambele serii de prefaceri au figurile lor reprezentative, oamenii ce s-au făcut unealta de înfăptuire a unor necesităţi simţite de toţi, dar exprimate numai printr-înşii. Să aruncăm mai întîi cîteva cuvinte asupra prefacerilor economico-sociale, şi a oamenilor reprezentativi
439
ai acestei serii de evoluţie; ei fac parte deadreptul din generaţia de la 1848, sau continuă spiritul acesteia. Mrturisim cu toată cuvenita sfială, că părerile noastre în această privinţă sunt de natură a părea deadreptul paradoxale. Totuş, după ce neam dat silinţa de a desmormînta existenţa istorică a capitalismului român, socotim că e de nevoie a face acelaş lucru şi pentru figurile istorice, care i-au reprezentat în mod tipic spiritual şi nevoile.
Oamenii care s-au făcut răsunetul nevoilor economico-sociale din perioada noastră de Renaştere naţională, sînt reprezentaţi îndeosebi prin aceste tffci figuri: I. Brătianu, Eug. Carada şi Emil Costinejscu; figura celui dintîi planează în întreaga noastră prefacere economico-socială; cel de-al doilea şi-a legat numele de seria evoluţiei bancare, care astăzi stăpîneşte întreaga noastră viaţă economică şi politică; cel din- urmă este promotorul acelei evoluţii industriale, care în viitorul apropiat este menită a ne da întreaga independenţă naţională.  In însuşirile acesotr oameni se oglindesc însuşirile întregului grup de figuri, ce au lucrat la renaşterea noastră socială. De aceea, cel ce a cercetat opera acestor oameni şi i-a urmărit pe ei înşişi la lucru, îşi poate da seama cît de grosolană, dacă nu chiar grotească este eroarea, care face din făuritorii edificiului social al României moderne nişte simpli ideologi, capete imbicsite cu formule abstracte, şi străine de nevoile noastre reale. In adevăr, nu cunoaştem nimic care să fie o mai de-săvîrşită negare a ideologiei, de cît felul de a fi al acestor spirite. Oamenii aceştia sunt, înainte de toate, lipsiţi de cultura teoretică, unii din ei merg în această privinţă pînă la analfabetism. în schimb neasemuita lor tărie, care face de prisos orice condiţie este: simţul realităţii, intuiţia — pe alocurea genială — a nevoilor prezentului. De aceea ei au zidit edificiul României fără filosofie, fără orice fel de abstracţii: aşa cum castorul îşi zideşte locuinţa, cum rîndunica îşi face cuibul, fără conştiinţă teoretică, totuş împli-nindu-şi opera cu siguranţa instinctului. Fapta lor aminteşte şi întăreşte zisele filosofiei, de la scepticii vechimii pînă la un D. Hume, cum că viaţa omenească s-ar distruge, dacă s-ar baza pe raţiune, pe teorie; siguranţa vieţii decurge de acolo, că ea se sprijină pe ceva mai adînc: pe instinct. Edificiul social al României moderne îşi datoreşte de asemeni existenţa pătrunderii instinctive a realităţii, cu care natura a înzestrat pe oamenii Renaşterii noastre economico-sociale. înstrăinarea lor de teorie s-a lărgit, s-a condensat şi a luat proporţiile suveranului dispreţ pentru orice cultură, pe care-1 găsim la urmaşii lor de astăzi, la actuala generaţie a partidului liberal.
Seria prefacerilor sufleteşti din era renaşterii noastre naţionale dă cu totul altă privelişte, decît aceia a prefacerilor economico-sociale. De fapt, aici cu greu am putea vorbi de o prefacere. Sufletul se schimbă de obicei mult mai anevoie decît realitatea înconjurătoare; el se adaptează treptat şi cu greu la schimbările din afară. Pînă ce săvîrşeşte această operă de adaptare, sufletul cearcă să reacţioneze împotriva realităţii ce-i contrazice deprinderile, deşi această reacţiune este zadarnică. O asemenea explozie sufletească împotriva realităţii noastre sociale, dă cultura română din era renaşterii naţionale, produs al unor spirite cu constituţie rurală contemplativă, neadaptate de noul nostru mediu social creat ţie capitalism.
Ce văd aceste spirite şi ce nu pot ele să vadă din prefacerile Renaşterii economico-sociale? Ele văd năruirea vechii lumi române agrare: dispariţia boerimii, odată cu procesul de lichidare a marei proprietăţi rurale sub înrîurirea capitalismului, dispariţia ţărănimii neatîrnate, prin procesul de pulverizare a micii proprietăţi rurale. în această privinţă ele văd bine; dar aceşti oameni nu sunt în stare să descopere sub prăbuşirea lumii vechi procesul de naştere a lumii noi capitaliste, a cărei elemente se desprind din chiar sfărmăturile celei vechi. De aceia pentru ei ruina vechii noastre societăţi agrare însemna ruina neamului nostru însuşi.
Mai vedeau aceşti oameni — şi aici ei iarăşi vedeau bine — că invazia capitalismului pe pămintul nostru aducea robia românilor de baştină faţă de străinii, care mînuiau acest capitalism. De aici ura lor feroce împotriva streinilor, şi a formelor sociale impuse de dînşii. Dar nici aici ei nu puteau să vadă că adevărata operă naţională e de a cuceri acest capitalism, a-1 aduce din stă-pînirea străinilor în aceia a românilor, nu a se opune desvoltării sale. Scurt, oamenii reprezentativi a ceia ce se zice a fi cultura Renaşterii noastre a văzut numai latura negativă a procesului de Renaştere, nu însă şi cea pozitivă, constructivă; pentru aceasta din urmă le lipsea atît cultura ştiinţifică, cît şi puterea de intuiţie. De aici se desprinde şi sarcina, pe care s-o ia cultura produsă de dînşii: propovăduirea duşmăniei împotriva edificiului social creat prin Renaşterea economico-socială; silinţa de a reînvia vechia lume agrară distrusă prin Renaştere; dorinţa de reîntoarcere la vechile aşezăminte româneşti tradiţionale. Această reîntoarcere la vechiul spirit românesc o botează făuritorii noii culturi drept naţionalism — un naţionalism cu care, cum lesne se vede, neamul nostru ar fi putut prea bine să piară, dar el a fost salvat de naţionalismul burghez diametral opus, care privea neclintit spre viitor, afirmînd cu vigoare dreptul neamului nostru
440
441
la unitate şi viaţa neatirnată. Aceasta e naţionalismul în care s-a plămădit renaşterea naţională a României.
Grupa oamenilor, ce reprezintă cultura acestei ere, e numeroasă : socotim că nu greşim însă, dacă desprindem dintre ei ca figuri reprezentative pe aceşti trei: T. Maiorescu, P. Carp şi M. Eminescu. La aceştia însuşirile noii grupe de oameni ai timpului Renaşterii se desprind in chipul cel mai limpede. Mai întîi ei sînt: a) Capete teoretice, spirite desprinse de faptele concrete, pe care cercă să le înţeleagă cu ajutorul unor formule abstracte. Aceste formule ei le-au învăţat în străinătate, dar n au fost in stare să priceapă înţelesul lor ştiinţific. De aceea felul cum ei le întrebuinţează, răstoarnă însăşi esenţa ştiinţei, cum am arătat pe larg cu alt prilej. Dar marea lor meteahnă este b) lipsa de spirit istoric. Ei nu au putut să-şi dea seama, că formulele ce memorizează din cărţi străine sunt scoase dintr-o fază înaintată de evoluţie, şi nu sînt bune pentru ţara noastră, care cere formule proprii. Felul cum, de pildă, întrebuinţează Carp formula liberului schimb, alcătuieşte un caz tipic în această privinţă. El a citit în tratate engleze de economie, că liberul schimb este cel mai bun mijloc de propăşire economică, dar n-a putut să-şi dea seama, că dacă o ţară înaintată poate propăşi pe această cale, o ţară înapoiată se distruge. De aceea el a căutat să-1 aplice la propria sa ţară, făcînd burghezia noastră, revoltată de asemenea exces de nepricepere, să se mişte cu violenţă. Aşa se face că aceşti oameni, cu capul plin de formule abstracte, exotice şi nemistuite, au stat străini în mijlocul prefacerilor Renaşterii noastre naţionale, al cărei sens istoric ei nu au fost în stare să-1 priceapă, al cărei nume ei înclină să-1 ia în batjocură.
Cultura, care se pretinde a fi a Renaşterii noastre naţionale, este de fapt, cum reese din cele zise, duşmana Renaşterii: ea nu înţelege sensul Renaşterii, luptă împotriva aspiraţiilor ei naţionale eşite din nevoile capitalismului, de aceea orientează spiritele spre trecutul agrar, unde crede că zace idealul vieţii noastre sociale. Asemenea cultură poate fi numită a Renaşterii, numai fiindcă s-a desvoltat în această perioadă; dar sufleteşte ea este străină, mai mult încă, este ostilă tendinţelor, care au alcătuit Renaşterea română.
De aici se înţelege esenţa acestei culturi; ea este o cultură de atac, anume ea atacă tendinţele sociale ale perioadei Renaşterii naţionale. în acest scop războinic întrebuinţează noua cultură formulele ştiinţifice — pe alocurea chiar şi teoriile estetice — pe care le împrumută dela autorii străini. Aceste formule — înaintea tuturor celebra formulă a evoluţiei treptate — care în ştiinţă
au rostul de a interpreta şi lămuri faptele, în cultura noastră apar desprinse de fapte, şi întrebuinţate ca arme de atac. De aici si numele de «cultură critică ». pe care şi 1-a luat ea însăşi: critica stă însă în atacarea tendinţelor sociale ale Renaşterii. Din punct de vedere sufletesc-cultural. a doua jumătate a perioadei Renaşterii, cînd a înflorit cu deosebire această cultură, poate purta numele de era criticismului. Spiritul criticismului sau — ceea ce. este acelaş lucru — spiritul de atac al nouei noastre aşezări sociale, apare întîi in Junimea, se prelungeşte in naţionalism, si străbate deopotrivă în poporanism şi socialism. Şi e tocmai această nevoie de atac, din care s-a născut cultura noastră critică, ceea ce a făcut-o să comită acea falsificare a ştiinţei, de care am vorbit mai sus, şi pe care am lămurit-o în altă parte.
Se vede dar bine. că adevărata cultură a Renaşterii noastre naţionale — adică: cultura isvorită din aspiraţiile naţionale ale capitalismului — nu a apărut incă. Făurirea României moderne, reprezentanţii nevoilor capitalismului, au avut pînă acum numai oameni de faptă, nu însă şi oameni de teorie. De aceea aspiraţiilor lor n-au fost incă îmbrăcate in haina culturii, spre a se face in ele educaţia poporului, şi a deveni aspiraţii conştient urmărite ale întregii noastre mase etnice, in frunte cu pătura cultă. Educaţia tinerimii se face pînă acum în spiritul culturii critice — singura pe care o avem — deci într-un spirit ostil tendinţelor imprimate evoluţiei noastre sociale de către Renaştere. De aceea legătura sufletească intre urmaşii de azi ai oamenilor Renaşterii — şi aceştia sînt strînşi in burghezia noastră liberală — si intre masa poporului sînt rupte; in lipsă de asemenea legături, care rămin a fi create de acum înainte, poporul nostru trebuie să fie tirit incă cu mijloacele forţei brute pe căile aspiraţiilor capitaliste, in care am zis că stă totuş taina existenţei noastre naţionale. E povestea copilului care trebuie dus cu forţa spre binele său propriu. Din punct de vedere al evoluţiei sufleteşti, burghezia noastră a trecut cu cîteva veacuri înaintea naţiunii.
Nu ştim cînd se va naşte adevărata cultură a Renaşterii, menită a pune odată armonie în aspiraţiile noastre sociale, a le contopi într-un tot unitar: într-un ideal al tuturor. Deocamdată burghezia română nu dă nici un semn că ar simţi lipsa unei culturi ; atîta vreme cit ea se poate folosi de mijloacele de constrîn-gere, procedează în mod suveran, cu cinismul neronian: orderint dum metuant fără a se întreba cit poate să mai meargă astfel. Sigur este insă, că cultura Renaşterii, oricind se va înfiripa, nu poate avea nimic comun cu cea critică: căci aceasta din urmă a isvorît din duşmănia împotriva aspiraţiilor Renaşterii, cită vreme cea dinţii se va altoi tocmai pe aceste aspiraţii. De aceea cultura
448
442
critică nu are nici un miez pozitiv, pe care l-ar putea desprinde şi întrebuinţa cultura viitoare. Dimpotrivă, direcţia în care se în-drumează evoluţia noastră socială de la Renaştere încoace arată neîndoielnic, că noua cultură va fi desăvîrşita negare a celei vechi. Căci aspiraţiile noastre naţionale nu pot fi negate la infinit prin cultură: pe măsură ce ele — în urma propăşirii capitalismului — se întăresc, vor trebui să găsească răsunete şi în sferele culturii. Astfel, elementele culturii viitoare se vor desvolta pas cu pas din lupta cu elementele culturii critice. Viitoarea cultură nu va mai fi a) idealistă, romantică, căci nu va mai fi în duşmănie cu prezentul, trăind din nostalgia trecutului; ea va fi realistă, clasică, căci se va desvolta din împăciuirea cu tendinţele prezentului şi va privi spre viitor. De aceea b) nu va mai falsifica ştiinţa şi arta căci nu mai are nevoe să atace cu ele realitatea socială prezentă; trăind în împăciuire cu această realitate, ea va reda ştiinţei şi artei adevăratul lor rol creator. Astfel, o cultură realistă, creatoare (nu critică), de un naţionalism orientat spre viitor — aceste par a fi însuşirile viitoarei culturi a Renaşterii, pe cît se poate desprinde din tendinţele evoluţiei sociale a României moderne.
«Ideea Europeană». 4—11  novembrie 1929
CAMIL PETRESCU
Galeria sufletului românesc
Lămuriri
Succesul primului nostru număr, in formă nouă, confirmă gândurile care au călăuzit organizarea materialului literar. Ideea unei galerii a principalelor personalităţi ale culturii româneşti a fost întâmpinată, după cum reiese din corepondeţa primită, cu reală mulţumire de către cititori. Au fost însă şi destui care n'au priceput sensul preocupării noastre şi s'au întrebat cu candoare de ce întâiul număr a fost închinat lui N. Titulescu şi se vor mai mira probabil cînd vor vedea că al treilea număr e închinat matematicianului celebru în străinătate G. Ţiţeica, ca pe urmă să urmeze vreun medic savant dintre acei care ne cinstesc în toate colţurile lumii. Căci revista noastră are azi o atitudine strict culturală, cu preocuparea unică de a înfăţişa sufletul românesc subt toate aspectele lui, iar din literatura străină cât e necesar unei bune informaţii.
O revistă literară, de mare tiraj, pentru debutanţi e o absurdita-tate. Poetul şi scriitorul trebuie să fie prezenţi publicului când au început să vorbească de-a binelea, nu de la primele gângăveli.
Revistele cu tiraj restrâns sînt suficiente pentru cei care abia au ouat o poezie şi ţin s'o şi aducă la cunoştiinţă României Mari.
Univerul literar îşi propune — am mai arătat acest lucru — să fie un vehicul literar între cultura românească şi masele mari de cititori, cărora trebuie să li se înfăţişeze rezultate, nu nesfârşite încercări şi rătăciri pentru experienţă.
George Enescu, acest geniu autentic al României de azi, îşi avea fără îndoială locul lui de frunte în aceasta galerie. Colaboratorii noştri, d. Alfred Alexandrescu şi Petru Comarnescu şi-au
1
445
luat îndatorirea să-1 înfăţişeze publicului, în toată aureola gloriei sale, să explice tainele artei lui şi să ne dea toate lămuririle necesare  ca  o  astfel de personalitate să poată  fi cunoscută Ei au făcut acest lucru cu o pricepere care îi onorează.
« Universul literar » nr. 1-1928.
DELEGATUL
Am ţinut să deschidem această galerie a sufletului românesc cu*N. Titulescu. Cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti, dela medici la matematicieni, vor fi înfăţişate cititorilor noştri anume, dar fără îndoială că românul cel mai reprezentativ de azi e N. Titulescu. La propriu, ca ministru de externe, dar mai ales la figurat, prin genialelele însuşiri cu care a crescut din acest pământ  şi  acest popor.
încredinţându-i-se sarcina de a lupta într'un duel diplomatic şi oratoric — înaintea unei adunări alcătuite din reprezentanţii lumii — pentru dreptul şi cinstea ţării, alegerea s'a dovedit dintre cele mai fericite. In ziua când se va şti lămurit ce dure interese, materiale şi occidentale în acelaşi timp, trebuiau învinse cu darul de a convinge, se va înţelege şi mai mult sforţarea magnifică a delegatului nostru.
N. Titulescu e socotit printre cei mai mari oratori ai timpului, nu numai de noi, ci şi de către străini, dar poate că acest miraculos dar de a uimi şi învinge auditorul, cu aceeaşi uşurinţă în cîteva graiuri diferite/pare să dea un luciu înşelător adâncilor lui însuşiri de gândire şi înţelegere socială.
Căci darul de a vorbi are, mai ales la noi, o reputaţie care il presupune uneori gol de gândire, un fel de joc în vid, o echilibristică la trapez.
L-am ascultat de numeroase ori înainte de plecarea lui din ţară. Oratoria lui N. Titulescu e făcută din inteligenţă, curaj şi sinceritate.
O inteligenţă neobişnuită care dispreţuind clişeele de gândire poate merge până la esenţa problemei, surpinzând, ca printr'o revelaţie, pe adversar. Mai ales dacă acesta a rămas în convenţional, în ponciful retoric, poate să-şi considere cauza pierdută. Pentru motivul că. dacă e nevoie, Titulescu iese din domeniul oratoric pentru ca să dea lupta în planul în care se încrucişează nude săbiile şi floretele logicei. Dacă adversarul are şi el arcuri sufleteşti elastice şi rezistente şi îl urmează şi aci, N. Titulescu recurge la ultima resursă, la sinceritate, la renunţarea la orice
artificii, la adâncirea în zona virgină a celei mai curajoase sincerităţi. L'am auzit vorbind şi am văzut întreaga adunare parcă uimită mai întâiu de propria ei posibilitate de a suporta un om sincer.
Dar în această formă, nu ştiu cine l-ar mai putea urma la noi, în afară de N. Iorga.
Sufletul lui N. Titulescu are toate elementele unei orchestre: de la jocul de piţicato al vioarei prime, la înduioşarea violoncelului şi de la umorul fagotului la stridenţa metalurilor. înţelegeţi de ce după fiecare discurs mare, are febră două luni de zile. După ce juca o seară teatru Eleonora Duse cădea leşinată, căci, trăise în scenă prea intens. La fel N. Titulescu trăieşte, devine în fiecare discurs mare pe care 11 ţine şi de fiecare dată se consumă ca şi cum ar avea contract cu un vraciu, căruia i-ar da trei ani din viaţa lui ca să i-i dea înapoi concentraţi în trei ore, pentru ca să poată fi trăiţi mai intens.
Fragmentul pe care-1 publicăm deasupra e singur el în stare să arate cum se trăeşte un discurs.
« Universul Literar »'  nr. 43, 25 Decembrie 1927.
IN LUMEA GEOMETRILOR
Credincioşi programului pe care ni l-am impus, de a înfăţişa sufletul românesc subt toate aspectele lui, închinăm numărul de faţă unui matematician dar în acelaşi timp şi unul dintre cei mai mari savanţi ai României de azi.
Cunoscut in lumea voluntar restrânsă a matematicienilor de pretutindeni, citat dincolo de fruntariile ţării ca o autoritate de către savanţi, care ei înşişi înseamnă' adevărate autorităţi în ştiinţă , G. Ţiţeica e poate mai puţin cunoscut în lumea profană de la noi.
Zicem lumea profană căci poate nimic nu pare mai arid celor ce privesc cărţile de matematici de inextricabilă încălcare de linii şi litere, care reprezintă avînturi şi întretăieri ale gândurilor în zonele cele mai rarifiate ale raţionamentului.
Dar G. Ţiţeica dovedeşte că e nu numai un savant ci şi un om de inimă căci aceste două însuşiri nu se exclud deloc. Ca iniţiator al gazetei matematice şi al revistei « Natura », o revistă de iniţiere, ca profesor idolatrizat de elevii lui, conferenţiar neobosit, strălucitul matematician se dovedeşte şi un om de acţiune.
D. Dan Barbilian (pseudonimul matematic al poetului Ion Barbu) ne arată in coloanele alăturate activitatea ştiinţifică a
440
447
maestrului său, dar şi cât de caldă admiraţie emoţionantă poate să fie în lumea geometriei diferenţiale.
« Universul literar ». nr. 2/1928
PROFESORUL
Puţini savanţi se bucură la noi de enormul prestigiu al profesorului dr. Marinescu. Nu numai in cercurile universitare unde lucraiile lui de specialitate sînt aprofundate de atiţi şi atîţi elevi, ci şi în întreaga opinie publică românească. Şi e cu atît mai de notat acest lucru cu cît publicul cel mare ignorează de obicei pe savanţi.
A contribuit la asta fără îndoială şi miraculoasa carieră pe care savantul a făcut-o. Incă de tînăr a stârnit senzaţie în lumea savanţilor străini, prin comunicările ştiinţifice pe care le-a făcut. Cele mai înalte instituţii i-au arătat un interes care a măgulit tot neamul românesc.
Unul dintre elevii favoriţi ai profesorului d. dr. Radovici ne va lămuri în coloanele alăturate explicându-ne temeiul cercetărilor ştiinţifice ale marelui savant.
Noi ţinem să subliniem însă aici şi importanţa activitate a prof. dr. Marinescu pe terenul social. E unul dintre fruntaşii mişcării «Muncii intelectuale », unul dintre cei mai competenţi cunoscători ai efortului intelectual subt toate aspectele lui şi unul dintre cei mai stăruitori luptători pentru o cauză pe care o consideră esenţială în viaţa societăţii. Iar în ziua când această idee îşi va face loc, când munca intelectuală va fi reglementată în cadrul statului şi preţuită cum se cuvine, se va vedea că prof. dr. Marinescu a fost şi aici un deschizător de orizonturi noui.
« Universul literar » nr. 3/1928
DINCOLO DE ISTORIE
Nu ne place istoria. Ni se pare o prezumpţie riscantă să crezi că ştii ce s'a întâmplat acum un veac, acum zece veacuri, acum treizeci de veacuri când noi nu putem cunoaşte adevărul în ceea ce se întîmplă sub ochii noştri. Anecdota povestită de Anatole France ne obsedează:
Cică un mare istoric, erudit şi auster, se închisese într'un turn ca, izolat de lume, să poată scrie istoria Angliei în 12 volume.
Din când in când primea vizita unui savant tot atât de uscat ca şi el, cu care discuta temeinic, dacă Franţuzii şi Englezii au învins in cutare bătălie.
într'o zi înainte de sosirea prietenului, savantul nostru e tulburat de o ceartă iscată jos la piciorul turnului. Un vecin păruia un trecător care probabil îl insultase. Savantul nostru privi indulgent câteva clipe şi îşi reluă lucrul. Dar tocmai atunci sosi şi prietenul erudit:
— Am întârziat puţin jos, că a fost bătaie. Un trecător păruia pe vecinul d-tale.
— Vrei să zici că vecinul meu păruia pe trecător?
— Nu. Pot să te asigur. Trecătorul păruia pe vecinul d-tale.
— Te rog să mă crezi. Am văzut cu ochii mei, de aici de sus.
— Şi eu am fost jos.
S'au certat multă vreme pînă când pe faţa unuia înflori un surâs sceptic: Şi noi care, martori amândoi, nu putem să ne dăm seama ce s'a petrecut adineaori jos la poartă, o să ştim ce s'a petrecut acum o mie de ani ? Şi au surîs amîndoi.
Pe urmă eruditul a dat nepoatei lui cele 12 tomuri ca să facă ierbare din ele.
Iată de ce un om de geniu nu poate rămâne simplu istoric. Orice om de ştiinţă pozitivă chiar, dacă are într'adevăr flacăra geniului in el , trece dincolo de înregistrarea faptelor. In lumea ideilor generale, Poincare de la matematici a ajuns la teoria ipotezelor ştiinţifice, Osvald de la chimie la filozofie, Wundt şi atâţia alţii la fel. Xenopol însuşi Ia noi începuse să examineze istoria ca disciplină intelectuală. E şi natural. Căci după ce ştii totul, vine îndoiala.
Domnul N. Iorga a evadat la rândul său, de asemeni, din istorie.
Şi a mers într'acolo unde il ducea formidabilul său temperament: spre viaţa politică.
Ar fi putut cerceta bazele ştiinţifice ale istoriei. Preferă s'o aplice prezentului.
E un mod de a-i încerca realitatea.
A pregătit din vreme sufletul românesc de pretutindeni pentru momentul greu şi suprem al întregirii naţionale. Cuvântul lui vibra într'o vreme profetic, singular şi fără ecou aparent.
în Iaşii războiului, noi cei din tranşee, l-am simţit, pe el singur, sufleteşte, dincolo de satele pustiite de boală, de gările ruinate, de cîmpurile nelucrate, alături de noi. « Neamul românesc » era personal şi întreg ca o conştiinţă.
449
.1
A prezidat întâiul parlament al României Mari, cu o superioritate care făcea din el şi din restul Camerei cele două talgere ale unei balanţe.
E adevărat că şi cuvântul lui pare uneori o forţă elementară. Credem cu toată sinceritatea că niciodată d. N. lorga, ca şi imensa majoritate a intelectualilor noştri, nu are o simpatie înţelegătoare pentru arta adevărată, trudnică şi în stăruitoare căutare de sine.
Dar nu credem că i se poate găsi pereche ca orator. Pe lângă lava dezordonată a frazei lui, oratoria spilcuită a celorlalţi pare ridiculă, cu un scris preţios şi caligrafic pe lângă scrisul dezordonat al unui poet.
Nu e un spectacol mai interesant decît N. lorga vorbind într'o chestiune pasionantă. Pe când ceilalţi, poate în afară de d. Nicolae Titulescu, alt creator oricare dintre oratorii de azi sânt simpli diletanţi înzestraţi ai oratorei. N. lorga, de uimitoare spontaneitate, dă singur singur senzaţia vieţii în devenire. E adevărat că mediocritatea nu-i iartă numeroasele cusururi. Ar vrea ca el să i le ierte mai curând pe ale ei.
«Universul literar», nr. 4/l!>28
AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
Dintre toţi scritorii români de azi, fără îndoială că d. Brătescu-Voineşti e cel mai iubit. Nu e o întâmplare că e şi întâiul care, în ţara noastră, se vede sărbătorit, sub auspicii naţionale, încă în viaţă fiind. E în scrisul lui atâta căldură, atâta duioşie, un contact atât de imediat cu viaţa încât încătuşează pe cititor pentru totdeauna.
în nuvelele de un savuros umor ca şi in cele tragice (ca acel Niculăiţă Minciună) e o umanitate netransfigurată, o înţelegere a bucuriei simple şi a durerii   directe,   de linii clasice.
Tocmai prin aceste calităţi I. Al. Brătescu-Voineşti e un scriitor naţional in acelaşi timp. Fără el în literatura românească ar fi un gol aşa de real, încât numai gândindu-1 ii simţi evidenţa. O lume întreagă, a celor slabi şi umiliţi, îşi are in el apostolul. Fără el această bucurie nu ar fi părtaşa la masa literatul ii sau ar fi prezentă numai subt privirea tăioasă şi în costumul de ridicul făurit de Caragiale.
Decan al literaturii româneşti, d. LAI. Brătescu-Voineşti nu provoacă decât o singură nemulţumire: că nu mai scrie. Şaizeci
de ani nu e virsta la care se încheie o carieră literară. Dar să nădăjduim că sărbătorirea de azi va însemna pentru cel sărbătorit şi o mustrare. Şi atunci efectul ei va fi complet.
« Universul literar », nr. 5/1928
CELEBRUL NECUNOSCUT
Se pare că ideea acestei galerii a sufletului românesc e privită cu simpatie şi curiozitate de către public şi confraţi. Nu ne gândim, afirmând aceasta, numai la numărul sporit al cititorilor sau la laudele oare ni s'au adus de către atâtea reviste şi ziare, pentru această galerie, cât la curiozitatea cu care sântem întrebaţi în cercurile de cunoscuţi: Care vine rândul viitor . . . — Rândul viitor va fi Gogu Constantinescu . . .
— ! ? !
— Da,  Gogu Constatinescu, inginerul de la Londra.
— N'am auzit, era cel mai adesea răspunsul — sau cel mult o vagă afirmare; unul cu sonica sau nu ştiu cum îi zice. Nu?
Şi totuşi despre acest om revistele ştiinţifice străine închinate lui, ne spun, o să vedeţi în celelalte pagini, nu numai că e unul dintre cei mai mari inventatori ai veacului, ci curios, unul dintre cele mai cunoscute nume ale timpului. Cunoscut aiurea fireşte, nu la noi unde sunt atâtea lamentabile şi mahalageşti celebrităţi.
De altminteri nu e ciudat, că în toată Capitala, cu toate sforţările şi cu tot timpul pierdut, n'am putut găsi nici o fotografie cât de mică, a acestui om pe eare-1 discută cele mai înalte instituţii de ştiinţă. A trebuit să ne mulţumim să mărim o fotografie de revistă.
Prezentând o astfel de figură publicului românesc, furnizându-i datele şi lămuririle pe care le furnizăm astăzi cu atâta abundenţă, socotim că «Universul literar » îşi îndeplineşte cu prisosinţă datoriile impuse de programul anunţat.
« Universul literar » nr. 6/1929
MĂRIA VENTURA
De câte ori un teatru anunţă spectacole cu Măria Ventura, directorul lui trebuie să aibă in prealabil o conferinţă cu serviciul de ordine al prefecturii, pentru ca să se ia măsuri de rânduială
450
451
la cassa de bilete. Şi pe urmă trebuie să aibă grije ca să publice un afiş de instrucţiuni, care duce cu programul zilei de zece Mai: La ora 10 . . . accesul prin intrarea laterală . . . ghişeu interior . . . controlaţi şi iar controlaţi.
Nu există actor sau actriţă, fie ei de reputaţie europeană, care să facă în aşa măsură publicul nostru să aştepte înşiruit ore întregi, în faţa ghişeului. Ştim că se poate spune că pe lângă reputaţia de a juca in capitala Franţei, Măria Ventura are şi avantajul de a juca în româneşte, adică de a se adresa unui public mult mai întins, totuşi, vraja pe care o exercită asupra sălilor de spectacol este incontestabilă.
Asemenea idoli sînt primiţi de către adoratori în întregime fără prudenţă Critică, fără rezerve, fără disocieri savante.
în Fedra — pe care o menţine la culmile de artă ale tragediei — sau într'un banal rol de piesă de bulevard, Măria Ventura e aplaudată cu acelaşi entuziasm.
Ce nu poate face, chiar în războaele de cucerire artistică, un general atât de orbeşte ascultat de soldaţii săi, numai să se decidă.
Iată că acum această artistă, după ce şi-a exprimat dorinţa — pe cale de realizare, după câte ştim — de a avea un teatru al ei în Bucureşti, se oferă să ducă la triumf două piese originale, dintre care una a marelui scriitor Goga. E o magnifică poliţă achitată sufletului românesc, pentru care strălucita tragediană merită numai omagii.
« Universul literar », nr. 7
PREŞEDINTELE
Creator în ştiinţa universală, colaborator al unuia dintre cei mai mari exploratori ai lumii, director, preşedinte de onoare al câtorva instituţii străine, rector al unei Universităţi, senator cu mandat cultural, preşedinte al Academiei, Emil Racoviţă e infinit mai puţin cunoscut publicului mare românesc de cât cutare colecţionar de spirite de cafenea şi din revistele străine, pe care le lipeşte unele de altele ca să facă piese şi pare un anonim pe lângă sărbătoritul autor de mascarade teatrale. Numai această simplă constatare şi e destul ca să ne dea măsura dezorientării culturale a publicului românesc şi să precizeze imperativ obligaţiile pe care le au publicaţiile noastre.
E o întreagă educaţie, care va trebui făcută cu orice preţ. Suntem un stat constituit în forma de azi, cu sângeroase sacrificii,
452
după veacuri de încercări grele, cu desfaceri şi refaceri de la întreg la desmembrarea totală. Viitorul acestui stat — mărginit într'o parte cu o împărăţie haotică şi absorbitoare, pe alte două hotare cu state cari. toate. îşi anunţă necontenit revanşă — apasă asupra conştiinţei fiecărui român.
Şi cind ştim că numai o puternică realitate naţională, adică numai o cultură temeinic asimilată, va fi ultimul tranşeu de rezistenţă, căci nu putem opune nici număr, nici armament, toate îndatoririle celor ce lucrează sub zodia cuvintului scris, apar limpede. Pot să fie instituţii care pentru bunii la casă să-şi permită orice confuzie culturală, altele care împinse de puerila vanitate a conducătorilor să rezolve capricios şi personal chiar în problemele esenţiale ale ştiinţei si artei. Va trebui să se găsească neapărat insă. şi să ştie unul de altul, şi cei care au simţul răspunderii şi sunt hotărâţi să-1 asculte.
« Universul literar » e fericit să contribuie cât de puţin la această realizare.
« Universul literar » nr. 8, 1928 DOCTORUL
Ni se spune că reputaţia profesorului dr. Paulescu este atât de mare în străinătate. încât o simplă scrisoare de recomandaţie a lui aproape că ţine loc de concurs pentru internat.
La noi acest tip specific al « doctorului » este cunoscut mai mult ca unul dintre fruntaşii mişcării antisemite. Numai anul trecut cînd cu decernarea premiului Nobel pentru medicină, ziarele de la noi au avut prilejul să afle ce mare savant e acest modest profesor al facultăţii de medicină. S'a discutat cu acest prilej, şi în paginile alăturate se vor vedea şi opinii străine în această privinţă, faptul că la baza preparatului antidiabetic, numit insulina ar fi rezultatul cercetărilor d-rului Paulescu, publicate încă din 1923.
Pasiunea pe care o am pentru memorii, documente, pentru tratatele de drept şi medicină, în care viaţa e discutată cu exemplificări din viaţă m'a făcut cândva să răsfoiesc faimosul Trăite de medicine scris în colaborare cu Lancereaux. Mi-este fireşte neper-mis să am vreo opinie asupra valorii lui ştiinţifice. Aceste opinii se găsesc exprimate de străini care fac autoritate în ştiinţă. Ceea ce a constituit o voluptate pentru mine, şi orice fost student in psihologie va înţelege acest lucru, este ceea ce savanţii străini numesc filozofia acestui tratat şi ceea ce nouă ni s'a părut o mag-
453
nil'icâ examinare a vieţii in legătură cu straturile ei vegetative. De atunci am învăţat nu numai să-1 preţuim şi să-1 iubim pe acest savant, ci să-1 folosim pentru deslegarea atâtor probleme pe care
le pune arta.....
Am vrea ca paginile alăturate să aducă spre acest mare savant cât mai mult dintre spiritele active ale generaţiei actuale. Noi considerăm ca o datorie să i-1 înfăţişăm.
« Universul literar », nr. 9/1928
AMBASADOAREA
Nu ne gândim numai la calitatea oficială a d-rei Elena Văcă-rescu, delegată a noastră, pe lângă Liga Naţiunilor, în comisia de cooperare intelectuală internaţională, nu ne gândim la acele propuneri şi cuvântări, care sunt înregistrate şi comentate apoi de presa din lumea întreagă.
Am vrea să subliniem aci faptul, cunoscut de altfel tuturor românilor, că avem acolo în capitala Franţei o româncă din cel mai adevărat sînge românesc, care deşi e în planul cel mai pretenţios al vieţii sociale în care românismul e considerat de multe ori fără interes actual, deşi e în cercul frământărilor literare care de-abia au binevoit să ia vag notă de Eminescu şi Caragiale, îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc.
Cind o altă poetă de origine româneseă, şi-o tăgăduieşte jignitor pentru noi cu orice prilej, Elena Văcărescu, desfăşoară o imensă activitate ca să se ştie că e româncă. Conferinţe, ceaiuri literare, dineuri diplomatice, audienţe, articole de gazetă, cărţi caracteristice, comisii profesionale, toate se bucură de participarea acestei reprezentative scriitoare.
Ca să înţelegem şi prestigiul de care se bucură, şi felul de influenţă pe care îl exercită în viaţa intelectuală a Parisului — în cercurile cele mai strict franţuzeşti — e destul să amintim incidentul cu premiul acordat celebrului prozator J. Delteil, acum vreo doi ani.
Se ştie reputaţia pe care o au cele două premii anuale literare în Franţa: premiul Goncourt şi premiul Femina. Toţi scriitorii francezi tineri luptă pentru obţinerea unuia dintre aceste două premii: unul decernat de academia Goncourt, altul de un comitet al femeilor de lume şi litere din Paris.
Delteil e unul dintre prozatorii excesivi de originali ai Franţei. La început a fost foarte tăgăduit, pe când azi e unanim recunoscut. El a obţinut în acel an premiul Femina numai pentru că voturile
454
fiind egale intre el şi rival, Elena Văcărescu a decis, ca prezidentă, rezultatul.
A fost violent atacată de cercurile şi criticii tradiţionalişti, din această cauză, dar a contribuit astfel la consacrarea unui mare scriitor, autentic francez.
O asemenea personalitate onorează două literaturi.
«Universul literar », nr. 10/1928
DECANUL
S'a spus despre Goethe, cred, că era atât de sculptural ca înfăţişare, încât părea propria lui statuie. Profilul clasic al maestrului Nottara are, fără îndoială, în liniile lui accentuate de frământarea unei jumătăţi de veac, ceva dintr'o efigie.
E azi o glorie de nimeni contestată. A pornit odată cu începuturile Teatrului Naţional, pentru ca să ajungă astăzi decanul teatrului românesc în care exercita o domnească şi spirituală autoritate.
De altfel, a întrupat aproape pe toţi domnii ţărilor române, în el s'au regăsit toţi, cu e)rgoliul lor de cârmuitori şi cu înţelepciunea lor de cronici. în ziua cind Nottara ar dispare voievozii noştri ar muri încă odată.
Dar, mai mult decât toţi, ar dispare pentru ochiul nostru, cel mai drag din câţi au stăpânit cu cinste ţara Moldovei. Se vor mai găsi şi alţii să puie pe umeri mantia domenască a lui Ştefan cel Mare, vor lua şi alţii buzduganul domnesc ca să ameninţe în teatrul românesc, aşa cum gândim întâmplările mari ale neamului. Sufletul lui Ştefan, cu bătrâneţea sbuciumată de sufletul măreţ şi tânăr, cu regala lui familiaritate, cu neomeneasca lui umanitate, cu înfăţişarea aidoma celei de pe scoarţa evangheliei bucovine, va fi însă de nereconstituit.
In această galerie a sufletului românesc Nottara e purtătorul de cuvânt al întregului trecut.
«Universul literar», nr. 11,/1928
UMANISTUL
Mare iubitor al literaturilor clasice, grecească şi latină, profesorul Cantacuzino e In acelaşi timp şi cel mai autentic exemplar al umanismului în sensul viu al cuvântului: un om în faţa vieţii,
455
lnţelegând-o şi dominând-o. Moştenitor al unui nume mare, bogat şi înzestrat cu o strălucită inteligenţă ar fi putut deveni un amator (acesta e opusul cuvîntului humanist, astăzi) ar fi putut culege adică din viaţă numai plăceri şi satisfacţii ale vanităţii. Acum când se discută atât de mult rolul şi caracterul boieriei la noi. personalitatea acestui savant apare ca un impresionant răspuns. Nici unul dintre caracterele vieţii n'a rămas strein, neîncadrat în întrebări, pentru profesorul Cantacuzino. Se ştie că e posesorul uneia dintre cele mai strălucite colecţii de artă, căci pasiunea frumosului a fost dintre cele care nu l-au părăsit niciodată. A fost cunoscut totdeauna ca un sprijin al muncitorimii ni se spune, nu de multe ori departe chiar de socialism, căci numai unui amator îi poate rămâne streină suferinţa marea a mulţimii.
Din ştiinţă însăşi şi-a ales capitolul cel mai greu de umanitate larg şi cel mai eficace: prevenirea boalelor cu caracter social. Tuberculoza şi holera au fost Întâmpinate de el ca de un ostaş.
Nu todeauna un mare savant înseamnă şi o conştiinţă chinuită de întrebări morale, dar se poate spune despre profesorul Cantacuzino că e conştiinţa însăşi.
Cuprinzătoare şi magnifică personalitate, demnă — prin această permanentă confruntare a sufletului cu lumea din afară — de marile figuri ale umanismului.
« Universul literar », nr. 12/1928
COMEDIANA
Ne pregăteam să închinăm unul dintre numerele noastre Elvirei Popescu şi iată că ne vine de la Paris vestea unui nou triumf al ei. Cu atât mai bine. Vom pune la rubrica în care înregistrăm opinia străinătăţii, extrase recente din critica pariziană.
Nu sânt de loc rezervate aceste dări de seamă. N'au fost nici cele care au consacrat memorabila seară a Verişoarei de la Varşovia. A fost o uimire la Paris, o senzaţie pentru lumea teatrelor de acolo. Cei mai de seamă critici au fost uluiţi. S'a vorbit despre Rejanne.
Şi aici la noi a fost o uimire. Cum a avut succes Elvira la Paris ? Dar ea joacă în repertoriul bulevardier şi interprete bulevardiere trebuie să aibă Parisul cu duzinele. Căci dacă la noi lumea se amuză la comedie, nu le ia totuşi în serios. Se crede că patru kilograme de var înseamnă mai mult decât statueta de gips fraged şi comic modelat.
456
Cronicele noastre din timp dovedesc că n'a fost pentru noi o surpriză succesul Elvirei Popescu. Îl prevăzusem. Faptul că juca cu săli pe jumătate goale, seară de seară, in faţa unor spectatori numai amuzaţi, care nu-şi dădeau seama că au în faţă una dintre cele mai mari comediane ale timpului, nu ne-a împiedicat niciodată să gândim şi să scriem ferm, ceea ce străinătatea avea să confirme mai tîrziu.
Dintre câte artiste am văzut pînă acum, socot că Elvira Popescu este cea mai aproape de artă. E o creatoare. Jocul ei e o imitare a vieţii. E viaţa însăşi devenire. De-o atât de mare frumuseţe ca femeie, în jocul ei, Elvira. Popescu nu caută totuşi un frumos caligrafic. Bucuria de a o vedea jucând e bucuria de a vedea unul din aspectele creaţiei. Actorul cunoaşte reguli şi are un canon pentru frumos, neînduplecat în mediocritatea lui, marea comediană de la Paris e deasupra acestor mijloace mărunte. I se reproşează că joacă numai în comedia «uşoară ». Dar cine se mai interesează de comedie cînd joacă Elvira Popescu ? Au aceste comedii momente riscate? Sigur. Dar în jocul superior al actriţei devin tot atât de caste aceste îndrăzneli ca nişte statui goale.
Avem la Paris o artistă, care atrage statornic şi viu atenţia maselor mari.
E o Popească nu numai prin frumuseţea ei românească, nu numai prin jocul ei specific, nu numai prin iremediabila ei nostalgie pentru tot ce e de aici, al nostru. Ci şi prin felul artei ei care e ceea ce are mai uman arta însăşi. Elvira Popescu e bucuria de a înflori a simţirii româneşti.
«Universul literar ». nr. 13/1928
COMANDANTUL
întâia oară când numele generalului Prezan a început să devie un nucleu de rezistenţă naţională, să se condenseze într'o realitate menită să devie cea istorică, a fost într'o toamnă ploioasă când de pe toate hotarele ţării atacate soseau veşti de armate pierdute, de scene indescriptibile de panică: Turtucaia, Sibiu, Braşov.
Armata din Moldova singură, se retrăgea după indicaţiile serviciului în campanie.
A fost pe urmă străfulgerarea unei bucurii: victoria de pe Argeş. Dar generalul Prezan nu era omul aventurii, nici în bine, nici în rău, căci e un înţelept. Sunt oameni care pierd la cărţi, dar sunt şi destui care câştigă. Sunt însă alţii care au oroare chiar
457
de câştiguri la cărţi, oricât de mare ar fi el. Nu joacă deloc, pur şi simplu. Sunt cei care în înţelepciunea lor aplicată strict vieţii, nu pun preţ decât pe ceea ce e muncit şi produs al sforţării lor organizate.
Geniul generalului Prezan, stânjenit în acţiunile de hazard impuse de alţii, a fost la largul lui în Moldova ciopirţită, roasă de mizerii şi sfârşită de tifosul exantematic, într'o iarnă când satele nu mai aveau vite, nu mai aveau grădini, nici păsări, nici garduri, nici hambare, când spitalele erau pline de bolnavi şi gările de uniforme urâte ruseşti. Gospodăreştee, fără să-şi piardă cumpătul, aşa cum şi-a organizat moşioara de la Schineta, ştiind din experienţă că după grindina cea mai cumplită, tot mai sunt soluţii — aşa a organizat armata din Moldova. Şi pe urmă, înţelep-ţeşte, cînd ceasul arăta ora dinspre ziuă, a dat drumul generalilor bătăioşi: Averescu, Cristescu, Eremia Grigorescu.
El a comandat victoriile noastre, dar în ochii mulţimii ele nu se leagă de el. Chiar mai tîrziu, când generalul Măldărescu comanda trupele, care opreau în contra armatei roşii, când generalul Moşoiu ocupa Budapesta, puţini ştiau din cei de pe stradă, că şi aceştia tot de generalul Prezan erau comandaţi.
Din linia comandanţilor de oaste românească, desigur că generalul Prezan ţine mai mult de firul care porneşte de la Mir-cea cel Bătrân, decât de la Mihai Viteazul. Sunt două politici care numai amândouă, împreună, puteau duce la reconstituirea României Mari. «Comandantul Marelui Cartier » a ştiut să o impună când pe cea reprezentată de el, când să dea drumul celeilalte. Şi nu am fi avut decît de câştigat dacă politica militară a acestui mare conducător de oşti ar fi precedat intrarea în acţiune. E o idee preţuită între toate, de către cel care semnează aceste rânduri: idee de substanţialitate.
Ei bine, este neîndoios, că generalul Prezan este cea mai substanţială dintre personalităţile de azi ale românismului
«Universul literar », nr. 14/1928
PROFESOARA
Artista sărbătorită pe scena imperială a Burgtheater-ului, aclamată de conţi şi contese, cu nume de nobleţă etajată; este astăzi, simplu, profesoară la conservatorul din Iaşi.
Cât e de adevărat profesoară această mare actriţă s'a văzut nu de mult într'un spectacol al Teatrului Naţional. De multă vreme publicul bucureştean era silit să accepte ca mare tragediană
o artistă destul de mediocră, al cărui temperament tragic caută să se dovedească mai mult prin strigăte deznădăjduite. Ani de zile o parte din critica noastră a încercat zadarnic să lămurească publicul. A fost însă destul ca această «mare tragediană » să facă imprudenţa să joace alături de Agatha Bârsescu, pentru ca să nu mai existe nici urmă de nedumerire.
In nobleţă frazării, în calmul căptuşit de intenţii tragice ale gestului ei, profesoara de la Iaşi dă o lecţie de autentic clasicism.
Căci clasicism înseamnă înainte de toate echilibru, măreţie, fior elementar. Arta Agathei Bârsescu a fost şi este o punte dintre cele mai necesare de o imensă valoare prin autenticitatatea, ei. Este puntea de la sufletul românesc la marea artă clasică universală.
«Universul literar »,  nr. 16/1928 SCULPTORUL
Puţine de tot sunt numele româneşti care se bucură azi de celebritatea lui Brâncuşi. Şi celebritate In cazul acesta e prea puţin. Acest mare sculptor este literalmente idolatrizat. I se dedică poeme, i de închină in străinătate numere speciale de revistă.
E considerat de către germani şi englezi mai ales drept creatorul sculpturii moderniste.
La noi Brâncuşi e foarte puţin cunoscut. Dacă în cercurile artistice e preţuit cum se cuvine, marele public nu cunoaşte mai nimic din opera acestui celebru sculptor.
La asta contribuie poate şi opera lui de atâtea ori stranie, Brâncuşi e un fanatic, un iluminat interior.
Nici o convenţie nu există pentru el, nici o prejudecată decât visul lui de artă..
Căci opera lui Brâncuşi are o puritate absolută de vis. Un tors al lui e dematerializat şi real'în acelaş timp; un zbor de pasăre e tradus în forma lui cea mai desbrăcată de orice vestmânt de prisos, dar şi de conţinut.
Puţini oameni au urmărit ideea în sensul ei absolut cu atâta înverşunare ca el.
Alături de atâtea nume de mare valoare, care au fost înfăţişate publicului nostru la această rubrică, Brâncuşi înseamnă un nou aspect al acestui suflet românesc, nesfârşit mai complicat decât o coajă de ou vopsită sau decât o mobilă pirogravată, suflet cu zeci de rădăcini şi cu nesfârşite posibilităţi. Şi poate că dacă
458
459
ar fi să definim specificul românesc aşa cum s'a Încercat de către unii scriitori nu de mult, noi l-am defini tocmai prin această realitate profundă, tocmai prin aceste infinite posibilităţi ale lui.
«Universul literar » nr. 17/1928
GALERIA SUFLETULUI ROMÂNESC
Leon Bourgeois, mai limpede decât toţi teoreticienii solidarismului social, a fixat datele acestei probleme arătând că nimeni, într'o societate, fie ea oricât de puţin organizată, nu e atât de independent încât să nu datoreze celor din jurul lui nimic. Rolurile sunt împărţite în societate, dar meritele sunt aceleaşi, când munca este făcută cu sinceritate.
Ni se pare însă că există şi o solidaritate internaţională, iar un eolidarism internaţional ar trebui să explice că dacă românii n'au produs decât foarte puţin în domeniul culturii universale, este şi datorită faptului că aici la drumul mare al orientului au avut prea mult de luptat cu musafiri nepoftiţi. Apărând Europa întreagă ei au avut de suportat împrejurări prea grele, ca să se poată gândi la aşezămintele culturale. Abia după câteva veacuri, poporul românesc a putut să-şi realizeze independenţa complectă. Un copil ajuns la majorat foarte târziu este astăzi statul românesc, in hotarele lui fireşti.
Iată un lucru perfect ştiut. Rămâne să tragem toate concluziile.
Ca toţi minorii a fost — în domeniul cultural — numai consumator şi imitator, cu vreo două excepţii. La elaborarea culturii universale, poporul românesc nu a luat parte până la începutul veacului acesta.
Savanţii lui n'au adus descoperiri noi, mărind hotarele ştiinţei, scriitorii lui n'au fost traduşi şi asimilaţi în limbi străine ca să fermenteze conştiinţa universală, artiştii lui hu au sporit patrimoniul artistic, iar oamenii lui de stat au fost prea acaparaţi de organizarea statului pentru ca să poată participa direct la stabilirea posibilităţilor sociale în lume.
Astăzi condiţia statului românesc e alta. Munca pentru inche-erea hotarelor a luat sfârşit. Forţele i-au rămas disponibile pentru o altă activitate. Normal după ce şi-a clădit o casă omul se gândeşte să intemeieze o familie menită să ducă mai departe însuşirile rasei şi bunurile câştigate.
E timpul ca, acum când e stăpîn, în casa lui, neamul românesc să devie din consumator de cultură, producător. Nu tăgăduieşte nimeni că până acum n'a fost o continuă elaborare spiri-
460
tuală, o sforţare spre sporirea bunurilor intelectuale, dar in catas-tival cel mare al culturii universale în raport cu alte neamuri, nu sunt trecute, in mii de pagini scrise mărunt, aproape deloc, nume româneşti. Veţi zice: dar în fruntea tuturor stau popoarele mai puternice Cum putem noi năzui să ne măsurăm cu ele: E foarte adevărat că un stat populat şi puternic are mai multe mijloace pentru producerea bunurilor culturale, sant totuşi atâtea cazuri cînd popoare mici stau in prima linie. Gandiţi-\a la Belgia si Olanda la Norvegia si încă la câteva altele. Capacitatea de a' gândi înalt, de a simţi frumos şi adânc nu e neapărat în funcţia de numărul kilometrilor pe care trebuie sa-i străbaţi de la un hotar la altul. .
E limpede prin urmare că statul românesc trebuie sa meargă — acum când celelalte imperialisme sunt perimate — către un imperialism cultural, care să aşeze poporul nostru in acelaşi rând cu popoarele de frunte ale lumii.
N'avem nici o îndoială că rasa noastră nu e predestinata pentru acest soi de cuceriri. Produs din două rase puternice altoit cu numeroase influente, sufletul românesc e poate una dintre cele mai vii si mai complexe formule etnice. El cuprinde toate posiDi-lităţile si avem dreptul să nu ne lăsăm intimidaţi de nimic. Acest lucru ne-am propus să-1 demonstrăm publicând galeria sufletului românesc si socotim că l-am dovedit cu prisosinţă. In puţinii ani de ind'pendenţă adevărată şi poporul nostru a dăruit culturii europene câteva 'nume cu valoare de circulaţie.
Galeria înfăţişată de noi e în acelaşi timp o recapitulare menită să ne dea încredere în noi cum e şi un serviciu de popularizare pentru educarea marelui public.
Iată un muzicant de geniu, George Enescu, unu dintre cei mai mari ai timpului, către care se îndreaptă privirile din doua continente. Un mare istoric si animator fără pereche, ca ÎN. Iorga, ţine cursuri, aduclnd fapte inedite în capitala lumii. Acolo doua actriţe, Elvira Popescu şi Măria Ventura, înfăţişează in nuanţe originale sensibilitatea -~~A-----~
O alt
romaneasca.
fran d- • roimancav d-ra Elena Văcărescu, scriitoare în limba arist°eZa ^ am^asador cultural, e un memento, pentru cele mai Goe°CratlCe re/u§u' al acestui suflet românesc. Un inginer ca Un nstantmescu> e un inventator popular în tot Occidentul. F™-iSa,yant ca Tiţeica e citat în cărţile de matematici înalte. . inu Racovită
e cercetătorul luat de Amundsen la polul Sud,
tre p6rcarea    . de a mări cercul de lumină al cunoştinţelor noas-cuzi      !îU medici: Dr' Marinescu, dr. Paulescu, dr. Jean Canta-sav"0'-      ^eVaditi sunt în primele rânduri ale bătăliei date de dvanţn din lume pentru biruinţa vieţii.
461
Un orator ca N. Titulescu e dat ca model oratorilor din lumea Întreagă. Şi atâţia alţii, colaborează cum aţi văzut la elaborarea conştiinţei culturale a timpului.
E o socoteală menită să ne dea încredere deplină în posibilităţile sufletului românesc. Un pământ care produce plante atât de rodnice şi atât de variate în rod, subt acelaşi climat, e un pământ în care se pot pune toate nădejdile.
S'a pus de atâtea ori întrebarea: care sunt caracteristicile acestui suflet românesc, care ii e specificul ?
Privind această galerie răspunsul e uşor. Il formezi aşa cum construieşti o hartă legând punctele determinate. Varietatea de frunţi şi priviri de pe coperta noastră de azi înseamnă jaloane pentru direcţiile sufletului românesc în artă, în ştiinţă, în activitatea socială. Adăugându-le valorile trecutului — care din motive specifice n'au putut trece graniţa — formularea devine uşoară.
Ştim încotro va trebui să mergem. Ştim, mai ales că va trebui să mergem într'acolo, căci un stat nu se consolidează decât prin cultură.
Dacă încheiem seria aceasta dintâi din galeria sufletului românesc, nu înseamnă că am epuizat valorile noastre culturale de azi. E încheiată numai întâia etapă. Mai târziu vom reveni, înfăţişând noile personalităţi prin care sufletul românesc participă la elaborarea sufletului din lumea întreagă.
« Universul literar » nr. 18/1928
L
D1MITRIE GUŞTI
I. SIMIONESCU
VASILE PÂRVAN PETRE ANDREI
SUMAR
III. INSTITUŢIILE
ACADEMIA
Fiinţa şi menirea Academiilor...... 14
ŞTIINŢA
Evoluţia culturii ştiinţifice în
România ........................ 42
UNIVERSITATEA
Datoria vieţii noastre ............ 72
Criza culturii şi rolul Universităţii .. 90
463
PRESA
ION VINEA                       Purtătorii de condeiu.............. 103
Scris şi realitate .................. 105
SISTEMUL POLITIC
VIRGIL MADGEARU          Doctrina ţărănistă ................ 108
AL. MARGHILOMAN           Doctrine conservatoare ............ 137
I. C. RADULESCU MOTRU Concepţia conservatoare şi progresul 147
I. G. DUCA                         Doctrina-liberală.................... 170
MI HAI L MANOILESCU        Neoliberalismul.................... 180
NICOLAE IORGA                Doctrina naţionalistă.............. 207
ILIE MOSCOVICI                Lupta de clasă şi transformarea socială 228
NAE IONESCU                   Sindicalismul .................... 257
ŞEBAN VOINEA                 Socialismul marxist şi evoluţia socială 273
NICOLAE PETRESCU          Anarhismul ...................... 298
IULIU MANIU                    Problema minorităţilor ............ 315
GEZA KISS Ideologia  şi   tendinţele minorităţii
maghiare 341
FRIEDRICH MtJLLER Statul, cultura şi şcoala minoritară 356 HANS OTTO ROTH             Ideologia şi tendinţele  politice ale
minorităţii germane................ 371
MIHAI POPOVICI               Solidarismul politic .............. 386
MIRCEA DJUVARA             Evoluţie şi revoluţie .............. 405
C. RĂDULESCU-MOTRU      Statul cultural.................... 422
IV. PERSONALITĂŢILE REPREZENTATIVE
ŞT. ZELETIN                      Renaşterea naţională şi oamenii ei reprezentativi...................... 437
CAMIL PETRESCU              Galeria sufletului românesc........ 445
Lector: MIRCEA OPRIŢÂ Tehnoredactor: A. MOLNAR
~ ""   Apărut: 1992. Bun de tipar: 29.10.1991. Coli dc tipar   30 Hîrtia: velină 70 g/mp. Format: 16/61X86
Tiparul executat sub comanda nr. 1806 la întreprinderea ARTA GRAFICĂ S.A. Str. Şerban Vodă nr. 133 Bucureşti ROMÂNIA
V)