VASILE CÂRLOVA.l)
Vasile Cârlova s'a .născut în Ţârgovişte, unde şi-a petrecut copilăria.
Târgoviştea era pe atunci un cuib de vr'o 4000 de locuitori, cu uliţi strâmte şi întortocheate, noroioase şi necu-rate, dărăpănată, tristă, neîngrijită de nimeni. «Zidurile sale de apărare, scriea I. Eliade-Rădulescul la 1832, ce înfrunta pe vrăjmaşul care îndrăznea a se apropia de ele, sunt căzute acum şi vremea a grămădit ţărână pe dânsele. Palaturile vitejilor Domni sunt dărâmate şi mai ardică încă câte un colţ de zid înverzit de muşchiul anilor, câte un turn pe care se vede trufia cea veche a acestui loc războinic. Tăcutele morminte nu mai păstrează decât prin împrumutare câte o piatră rătăcită şi străină de ţărâna lor, ce poartă numele vreunui viteaz, pe care mâna vremei s'a sfiit să îl şteargă.» în schimb, împrejurimile Târgoviştii erau o desfătare neştirbită pentru sufletele poetice, care începuseră a se ivi din această regiune, căci de acolo venia, prin părinţii săi, Eliade, de acolo Gr. Alexandrescu, de acolo V. Cârlova.
Pe atunci boierimea ştia multă carte grecească. Constantin Gi-olescu, încercând a scrie româneşte un jurnal de călătorie şi neîndrăznind sa folosească neologismul statuă,
!) Vezi şi studiul meu în Semănătorul Nr. 39 şi 40 din anul 1905. 2) Curierul românesc, p. 46.
134 V. CÂRLOVA
începu a lua iarăşi note greceşti; Alexandru Văcărescu a scris* poezii greceşti; fiul său Iancu Văcărescua început tot cu versuri greceşti; V. Cârlova asemenea'; dar un amic, Ion Voinescu II, îi schimbă menirea făcâiidu-lsă scrie româneşte. '
Tânărul ofiţer scrisese şi publicase până la moartea sa prea timpurie multe poezii. Din toate nu s'au descoperit până acum de cât cinci păstrate de Eliade, care le-a tipărit în Curierul rumânesc. Dintre ele cea mai originală este Marşul, în care se simte pasul energic al avântului mili-tăresc spre învingeri şi glorii şi Ruinurile Târgqmştii asupra cărora au căzut*însă şi câteva scântei din duhul liii Volney A. acesta a fost la noi unul dintre deşteptătorii cultului pentru trecut; istoricul Cogălniceanu îl citea tot atât de des ca şi poeţii, care-1 imitau. înserarea este un reflex mărturisit din Lamartine, cu icoane puţine, dar alese, pe care s'aşeazăun drag stol de idei de meditaţie. Şi Rugăciunea a păstrat uşoare urine din caracterul lamartinian. Păstorul întristat se întoarce cu faţa mai mult spre veacul XVIII? în care pastorala era un copilăresc joc poetic, care insă nu excludea totdeauna simţirea sinceră, ce se 'ntâlnia şi pe la boereştii poeţi, cum sinceră era de sigur şi la Cârlova.
Dar abia începuse pojetul să-şi caute drumul său propriu, abia de câteva ori tresărise lumea auzindu-1 şi el muri rupt de-o boală grabnică şi rupând inimele ce începuseră a nădăjdui în mari fapte literare.
Poeziile lui căzuseră în vieaţa noastră ca o agitaţie puternică pe suprafaţa unei ape: Valurile se mişcată în toate părţile*.
în Muntenia veni după el şi cu aceeaş direcţie Gr. Alexan-drescu, care era însă mai bogat; în Moldova C. Negruzzi, amândoi privindu-1 pe el, ca şi pe Eliade, drept întâii poeţi, a căror limbă mai mlădioasă şi mai precisă nu mai punea piedice exprimării clare a ideilor, cum punea încă d. ex. chiar la Iancu Văcărescu.
G. Bogdan-Duică.
PĂSTORUL ÎNTRISTAT.1)
Un păstor tânăr, frumos la faţă, Plin de mâhjâi&, .cu glas duios Cânta din fluer jos pă verdeaţă, Subt umbră deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale Uimite toate sta înprejur: Râul oprise apa din cale, * Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase Se răspândise pe livejui ' Şi aseultându-1 iarba uitase, Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai mai cu durere Stând lângă dânsul, căta în jos Şi ca s'aducă lui mângâere, Glas câte-odată scotea milos.
Eho, ce zace de om departe* II auzise din loc ascuns; ' , Şi cu suspinurr de greutate
La toată vorba îi da răspuns.
*) Curierul, românesc din 8 Mai 1830.
V. CÂRLOVA
Viu lângă dânsul, pătruns de milă Şi eu blândeţe îl întrebai: «Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă, Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?
Viaţa voastră necafcuri n'are : E simplă, lină, fără dureri Şi 'n toată Jumea nici o suflare Ca voi nu gu^^işulte plăceri.
Voă natura vă este dată; Câmpii şi codrii voă arftabesc; Vânturi şi râuiî voă arată Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă voă răvarsă. Lumină, dulce, tot cu senin, Şi cerul iarăşi mila îşi varsă Spre fericire voă deplin.»
1 El cu suspinuri atunci răspunse: «Frate, se poate vr'un muritor Ori cât să n'aibă dureri ascunse, Fie pe scaun, fie păstor?
si
POEZII
Adevăr, slavă, cinste, putere Sau bogăţie eu nu doresc. Acestea toate drept 0 părere, Drept nălucire le socotesc.
D|tr mai puternic, greu a supune Ori-ce simţire, simţ pe amor, El, izvor dulce de 'ntristăciune, Lesne aprinde foc tutulor.
Iubesc prea dulce o păstoriţă Cu chip prea dulce, prea drăgălaş; Pentru ea numai simţ neputinţă, Pentru ea numai sânt pătimaş.
De lângă mine ea când lipseşte, Natura n'are nimic frumos; Sufletul tare mi se mâhneşte, Ori-ce privire e de prisos.
Şi drept aceea a tânguire Fac să răsune fluerul meu, Lăsând şi turma în năpustire, Vărsând şi lacrimi din ochi mereu.
Ori-ce viaţă supusă zace * Subt patimi grele mult mai puţin; Soarta niţ lasă pe om în pace Cu mulţumire a fi deplin.
Precum nu 'nceată de vânt suflarea Nici câtre crânguri, nici pe; câmpii; Aşa nu 'nceată nici turburarea Î5e~~multe patimi către cei vii.
POEZII
141
II.
ÎNSERAREA..1.)
Pă când abia se vede a soarelui lumină în vârful unui munte, pe fruntea unui nor, Şi zefirul mai rece începe de suspină P'ân frunze, pe câmpie cevaşi mai tărişor;
P'acea plăcea vreme, în a^tă tristă vale, , De sgomot mai de laturi eu totd'auna viu, Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale, Singurătăţii încă petrfecere de ţiu.
întorc a mea vedere în urmă, înainte, In dreapta sau în stânga, când sus, când iarăşi jos, Ş'ori unde priviri multe a desfăta fierbinte Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.
Când o câmpie plină de iarbă mi s'arată, Pe care osteneşte vederea alergând, Ş'acăria văzută de flori înpestriţată Se 'ntunecă cu noaptea pe caru-i 'naintând,
Când o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă Incorunează câmpul, s'arate mai frumos Şi nencetat din sânu-i răvarsă cu dulceaţă Pă 'ntinderea câmpii uti vânt mai răcoros,
Pe de o parte iarăşi o gârlă şărpueşte, întocmai ca o pânză se vede albă 'n jos Şi ni se pare încă în vânt că fâlfâeşte, Mişcându-se de pietre talazu albicios,
Cu ce plăcere încă s'aude de departe Un glas de păstoriţe, un fluer de păstor, Ce după câmp cu turma se 'ntoarce la o parte Şi lasă, când se culcă, pe câine păzitor.
Dar icea, mai aproape s'aude o murmură; De râu să fie oa"re, ce curge nevăzut ? Pe lângă el când trece păstorul, nu se 'ndură D'un pas să-şi depărteze auzul ui* minut.
Cât colo filomila, de multă 'ntristăeiune Ascunsă în stuf, cântă cu glas patrunî25ător, Ce prin Elio se duce şi altora de spune Că pieptul d'unde ese hrăneşte mare dor.
De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pântre frunzi se plinbă ca umbra de frumos;
El numai cât'odată rugându-se îi cere
Ca cântecul să ţie ceva mai multişor.
P'acea singurătate ce ochiul sus priveşte, Când razile de soare natura stăpânesc, îndată ce şi umbra de noapte se iveşte, Grămăzile de stele încep de strălucesc.
încet, încet şi luna, vremelnică stăpînă, Se Urcă pe orizon câmpiile albind, v Şi plină de plăcere, c'o frunte mai blajână îşi caută de cale adesea mulţumind.
i) Curierul românesc din 29 Iunie 1830 şi 9 Octombre 1839.
142
V. CÂRLOVA
Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte In braţurile sale p'ori care muritor; Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte Pământului să fie în veci mângâitor.
De multă nemişcare, ce face piste toate, Vederea înprejuru-i se 'ntoarce cu fiori, Pământul în somn dulce un gemăt parcă scoate Şi cerul ni s'arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mângâere Odihnă, mulţumire nun pociu găsi de loc; Ori unde veselia din inimă îmi piere, Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte Fiinţa care poate să-l facă fericit, Şi neputând găsi-o, în vreme ce-o doreşte, In negura mâhnirii mai mult s'a rătăcit;
întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare, Nu poate de'furtune a mai găsi pământ; Ce n'are nici nădejde, că poate d'întâmplare, Cu vreme s'o arunce la margine vr'un vânt.
III.
RUINURILE TÂRGO VIŞTH *)
O ziduri întristate! O monoment slăvit! In ce mărime 'naltă şi voi aţi strălucit, Pă când un soare dulce şi mult mai fericit îşi răvărsa lumina p'acest pământ robit! Dar în sfârşit Saturau, cum i s'a dat de sus, In negura uitării îndată v'a supus. ' Ce jaleţ vă coprinde! Cum totul v'a perit! Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit! Din slava strămoşască nimic nu v'a rămas. . Ori unde nu se vede nici urma unui pas. Si 'n vreme ce odată oricare muritor Privea la voi cu râvnă, cu ochiu aţintător, Acum de spaimă multă se trage înapoi îndată ce privirea îi cade drept pe voi... Dar încă, ziduri triste, * aveţi un ce plăcut, Când ochiul vă priveşte în liniştit minut: De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi. Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi Cum cele mai slăvite şi cu temei de fer
'fi
l) Curierul rumănesc din 20 Martie 1830.
1"
144
v. cârlova
A omenirei fapte din faţa lumii per; Cum toate se răpune ca urma îndărăt, Pe aripile vremii de nu sfe mai arăt; Cum omul, cât să fie în toate săvârşit, Pe negândite cade sau piere în sfârşit.
' Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc A voastră dărâmare pe gânduri să privesc, Decât zidire 'naltă, decât palat frumos, Cu strălucire multă, dar fără un folos. Ş'întocmai cum păstorul ce limblăpre câmpii La adăpost aleargă, când vede vijălii,
v Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri Nici muzelor cântare, nici milă voiu din cer, O patrie a plânge cu multă jale cer. La voi, la voi nădejde eu am de ajutor; Voi sânteţi de cuvinte şiţ de idei isvor. Când sgomutul de zioa înceată preste tot, Când noaptea atmosfera întunecă de tot, Când omul de necazuri, de trude ostenit în liniştirea nopţii se află adormit, Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând, La voi fără sfială viu singur lăcrămând Şi de vederea voastră cea tristă insuflat A noastră neagră soartă descoper nencetat. Mă văz lângă mormântul al slavei strămoşeşti. Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti; Şi mi-se pare încă c'auz un jalnic glas Zicând aceste vorbe: «Ce vai? a mai rămas,. Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut
poezii
145
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut U
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m'au pătruns Şi a huli viaţa în stare m'au adus.
Deci priimiţi, ruinuri, cât voiu Vedea pământ, Să viu spre mângăere, să plâng p'acest mormânt, Unde tiranul încă un pas n'a cutezat, Căci la vederea voastră se simte spăimântat!
Nicoleanu, Cârlova, Stamati.
-t. tir jJa
Spre uşurinţă şi spre folos; Nici să nu lase p'a ta zidire Tristă să zacă în asuprire, Să nu te simtă de reazăm jos!
RUGĂCIUNE. *)
Fiinţă naltă, lungă vedele Isvor puternic de mângâiere, Pavăză sfâhtă ăstui pământ!. Dă ascultare, nu-ţi fie silă, Unui glas jalnic, ce cere milă, Ce a se plânge are/ cuvânt.
Nu se cuvine a se răpune
In vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vr'un bine
Saii lui să 'ncete vr'un ce amar,
Unde tot omul, când îţi vorbeşte Vorbe în taină, smerit priveşte, A ta fiinţă de faţă stând; Unde tu însuşi simţi datorie, S'arăţi oricărui spre bucurie, Că vei fierbinte s'ajuţi oricând !
A ta putere nemărginită în veci urmează a fi pornită
!) Curierul românesc din 4 Septembre 1839.
Nu cer prisoase sau nălucire ; Voiesc dreptate, cer mântuire, Patrii mele, jalnic pământ, Vai! ale cărui necazuri multe Ce suflet poate să le asculte Şi să nu plângă dâiîd crezământ!
La ea te 'ntoarce, de ve?i cum getoe, Cum a se plânge însuşi se teme, Privind ca este tuturor joc, Unde dreptatea cătare n'are, Nici asupritul face strigare, Căci el*în vină cade pe loc.<
Destule veacuri, de când o soartă Nemilostivă mereu ne poartă Spre osândire, cum e mai rău! Destule veacuri, de când suspină, Mâhnirii jertfă, fără lumină, încât nu vede nici cerul tău !
Vântul îi suflă tot neplăcere, Norii îi ploă neinângăiere, De flori nu gustă plăcut miros, A primăverii dulce ivire Pentru ea n'are înveselire, Ei nu răvarsă nimic frumos.
Din ale tale bunătăţi, fapte Spre fericire tuturor date
V. CÂRLOVA
Ea numai parte n'are de loc. Ea numai râvna unui părinte Puternic foarte de loc nu simte, Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n'are
Să se numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate
Nepreţuite daruri s'arate,
Cu care lumii să dea folos?
Cii dreptul este, naltă flintă, A fi în astă grea neputinţă, Acum s'ajuugă aşa de prost Fiica acelor, ce, cât se poate Cu strălucire urmând în toate, Stăpânitorii lumii au fost ? •
Cu ce dreptate pradă să fie, Să tot încerce sfântă urgie, Când în protivă-ţi ea n'a urmat? Cu ce dreptate streinii calcă Dreptul asupră-i,'când rău să facă Ea lor vr'odată n'a cugetat?
De e greşită ţie, Părinte, Milostivire în sfârşit simte, Te rog, înceată-i biciul de foc ; Iar dacă soarta de răutate O asupreşte, pe nedreptate, Fără de vină a fi de loc,
Cum poţi să suferi cu mulţumire, Nevinovata în asuprire
POEZII
Să aridice glas în zadar, Când în protiva voinţii tale Nimic nu poate ca să te 'nşale, Nici să urmeze un pas măcar ?
A ta vedere zăreşte toate, Mâna ta iarăşi îndată poate Să zăticnească răul din drum Şi cu adâncă înţelepciune Să 'mprăştîeze lumii tot bune, Spre mângâiere a fi ori cum.
Deci cu dreptate, 'naltă Putere, Dă ascultârfc unui ce cere Patriei sale bine, folos. Cunoaşte-i dreptul uitat de tine Şi de aceea călcat d'ori cine, Ce i-se cade, dă-i cu prisos.     » ^
Apleacă mâna de o ardică
Şi 'ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor. '
Şi 'n norii cinstii mult âă se 'nalte,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având isVor.—
Triuiite-i încă plăcută rază, Negură tristă să nu mai vază, Arată-i cerul tot cu senin; Şi patriotul să aibă fală A 'şi spune viţa naţională La întrebarea unui strein.
149
Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le-
150
V. CÂRLOVA
Să nu mai vază nici ufrna lor Şi neştiută să nu mai zacă, Ci înpotrivă sgomot să facă în toată lumea răsunător.
Dar ea cu laerămi Pa ta fiinţă în veci închine recunoştinţă, , Să glăsuească numele tău, Urmând întocmai voinţii t&le, Cerând şi râvna inimii sale A4 fi sprş pază la orice rău.
JBar ce să fie acea lumină, Ce sus se vede de focuri plină, Şi dinpreună un sgomot lin ?/■•';. Nu crez să fie semn de -furtuna, Când de loc vântul nori nu adună, Când peste toate privesc senin.
Nu. cumva, Soare, veste să fie Patriei mele spre1 bucurie, Că rugăciunea, ce a făcut, De către sfântul se 'nbrăţişazăj Şi că prin focuri încredinţează! A ei lucrare nu dupe mult ?
Adevăr este acea lumină^ Vesteşte soartă de raze plină, Ce se găteşte^ ăstui pământ; Ce din poruncă supusă vine, Patriei mele în veci să 'nchine A ei credinţă cu jurământ.
Mai, 1830
■    ■ .VI.- .-.     ,>l :■
MARŞUL LUI CÂRLOVA.x)
Dragii mei copii răsboinici, ascultare mumii daţi, Iată vreme, mic-şi i$are armele s'înbrăţişaţi,
Strigând toţi c'o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S'alergăm de obşte fraţi.
Cerul voă vă deschide un drum foarte lăudat, Ca si mergeţi, cu pas mare către slavă ne'ncetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuşi simte
în ce cale alţi intrat. <
:?6Ka:ul patrii să sune în auzul tutulor, k JŞ.rigând voă: «Leneyirea ruşinată subţ picior.» Toţi acuma c'o mişcare, Spre a voastră înnălţare Să daţi mână de-ajutor.
Acea armă ruginită şi ascunsă în mormânt Braţirile să 'nfierbinte; iasă iarăş pe pământ.
Tinerimea s'o *ncunune %
Cu izbânde foarte biine;
Pe ea facă jurământ.
i) Curierul românesc din 11 Oct. 1839.
îndestul şi lenevirea în somn greu v'a stăpânit. Acea soartă fără milă, Sau de voie, sau de silă, însfârşit v'a slobozit.
Priviţi slava de aproape; voi în urmă-i aţi călcat Şi pe fruntea fieşcărui raza ei a luminat.
Deci la arme daţi năvală
Şi la rând eşiţi cu fală,
Corbul iată s'a 'nălţat.
El subt aripă-i vă chiamă şi vesteşte ca să ştiţi, Că d'acuma înainte naţie să yă numiţi.
Deci cu dânsul înnainte
Alergaţi cât mai fierbinte/
Laudă să dobândiţi.
Pe -această sfântă cale înfruntaţi orice nevoi, Biruinţa prfetutindini să se ţie dupe voi.
Şi strigaţi c'o glăsuire :^
«Slavă dragoste, unire
în veci fie lângă noi!»
înainte-vă vrăjmaşii să aplece fruntea l6r, Să-şi cunoască neputinţa, casă scape de omor;
Dar atunci a voastră mână
Pe ei fie mai blajină,
Dându-le şi ajutor.
Vitejia şi răljdarea aici încă moştenesc, Jncă curge pântre vine acel sânge strămoşesc.
Ce la vreme se arata,
De nu piere nici odată,
Ca unr dar dumnezeesc.
Până când de armexpline să nu sune când şi când, Şi p'acăria lungime Să nu iasă cu iuţime Cetile mereu la rând ?
Aici şcoala biruinţii într'o vreme a stătut, Ale caria ruinuri să văd încă vechi de mult. *
Dar acum fără zăbavă
Acea strămoşască slavă
E să vie în minut.
Glasul vostru strigând «slavă» pe strămoşi a deşteptat, Ale cărora ţărână în mormânturi s'a mişcat.
Ş'uinbrile în veci tăcute v Stau cât qolo nevăzute,
Privind corbul înnălţat.       v • -
Qe privire dulce mie! Steagul fâlfâe în vânt, Armele lucesc veri unde, slava ese din mormânt,
Tineriişafca îndrăsneaţă
Mândră^falnică, măreaţă
Uşor £alcă pre. pământ. *
Lăcrăma de bucurie curge, curge ne'ncetat!
Veacuri sânt de când ascunsă p'al meu sîn tu n'ai picat
Arma iată că luceşte, ,
Slava iată că zâmbeşte,
Corbul iată s'a 'nălţat!