* INSTITUTUL DE ISTORIE Şl TEORfE LITERARA ACADEMIA DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI POLITICE INSTITUTUL DE ISTORIE ŞI TEORIE LITERARA „G. CALINESCU" Colectivul de redactare: Liliana Botez, V. Cândea, Gh. Ceauşescu, I. C. Chitimia, Nedret Mamut, Mihai Moraru, Stela Toma, Cătălina Velculescu /i hO. CRESTOMAŢIE de JTERATURĂ ROMANĂ VECHE Voi. I. Cuv ;înt înainte dc Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu Buşulenga Coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1984 CUVlNT ÎNAINTE A trebuit să ajung departe în lume ca să am o bucurie revelatoare privitoare la unele valori de acasă (aşa cum spunea odată, cu mult adevăr, că se întîmplă, Martin Buber, relatînd o veche legenda hassidicâ). Prin 1974, cu prilejul unei vizite la Oxford, m-am oprit, fireşte, la vestita Bibliotecă Bodleiana unde directorii, plimL_deo amabilă si caracteristică solicitudine, au scos la vedere pentru plăcerea oaspetelui modest care eram, un manuscris de preţ. Bucoavna veche de peste jumătate de mileniu şi-a părăsit culcuşul de sticla pentru a-si lăsa răsfoite paginile apărate fiecare de materiale izolatoare, îsi poate oricine închipui că bucuria mea n-a fost mica, deşi emoţia depăşea cu mult puterile percepătoare ale ne specialistului. Ţineam în fata ochilor frumuseţea aceea de T etr aev angh el, din 1429, copiat de mina de artist a unui călugăr de la mănăstirea Neamţ, la porunca doamnei Marina, soţia lui Alexandru cel Bun. Mă turbura amintirea acelui vechi cărturar de neam, Gavrnl Vrie, care, în solitudinea chiliei sale, a dat glas erudiţiei şi pietăţii în formele alese ale artei. Si mă uimeam de armonia punem în pagina, de siguranţa elegantă a trăsăturii caligrafice, de calculul riguros care se ascundea sub măiastră alternanţă a literelor faţă de care jocul de păsări ori de corole al iniţialelor stabilea raporturi estetic ordonatoare, demne de rafinamentul unui gravor extrem-oriental. Iar , enluminuraut miniatura propriu-zisă, păstrînd, şi în toata orna-mentica preponderent geometrică şi în reprezentarea apostolilor, regula proporţiilor, o alia cu un cromatism fermecător, lipsit de orice stridentă, dar avînd vioiciunea aceea, naturaleţea, prospeţimea culorilor'de pe viitoarele fresce exterioare ale mănăstirilor bucovi-nene Privindu-i lucrarea de artist desăvîrşit la dimensiunile miniaturalului, mă gîndeam la o observaţie făcută cu o acuitate extraordinară de un specialist german de marcă, profesorul^ Wilhelm Nyssen de la Koln, cu privire tocmai la valoarea coloristica a frescelor exterioare. Si anume că raporturile spaţiale de mărime ajung să nu mai aibă nici o importanţă, faţă de forţa cu care se impune prhntoridui impresia policromă ce iradiază parcă şi sonor, ca un 3 ecou în culori (dealtfel, profesorul avea să treacă mai tîrziu aceste reflecţii entuziaste asupra picturii medievale româneşti într-o carte cu un titlu de puternică sugestie, P ămînt cin tind în imagini, Bildgesang der Erde). Cu adevărat regăseam şi în\ pictura lui Gavriil Uric, precum mai tîrziu în miniaturile lui Anas-\ tasie Crimca, de la Dragomirna, aceleaşi atribute ale specificităţii noastre, acel cîntec al pămîntului şi al inimii izvorît dintr-o atitudine interioară a bucuriei imnice. Privirea paginilor care vibrau ca nişte timpane îmi dăruia o desfătare aleasă în care simţurile se , bucurau tot atît cît şi spiritul, dar îmi stîrnea şi un oarecare sim-ţămînt de stînjenire faţă de mine însămi. Eram, evident, confruntată cu un fel de reproş secret din partea „izvodului moldovenesc", cel atît de original pe tot întinsul culturii bizantino-slave a sud-estului european, deşi venea şi el din acelaşi Bizanţ care pe toţi ai acestei lumi ne-a călăuzit şi ne-a înrîurit. Şi tot în Anglia am auzit elogiile entuziaste ale specialiştilor la adresa broderiilor medievale româneşti, mai cu seamă a celor de la Putna, pe care le socoteau cel puţin egale în valoare cu cele flamande. La Institutul Courtauld, doamna Stella Newton şi colaboratorii săi mi-au vorbit îndelung de originalul tezaur românesc şi în această privinţă şi opiniile lor nu erau ale unor oameni doar po-liticoşi, ci ale unor cunoscători dintre cei mai exigenţi. Şi dacă în cadrul culturilor medievale atît de înrudite ale sud-estului prin impactul comun al Bizanţului, românii au dat bolţile lor specifice în arhitectură, izvoadele lor în pictura miniaturală şi în cea monumentală, broderiile lor sau cîntările psaltice de unică frumuseţe, cu dulceaţa bucuriilor ori mîhnirilor duhovniceşti, atunci în literatură să fi rămas oare ei mai prejos decît în tărîmul celorlalte arte, adică mai întîrziaţi din punctul de vedere al producerii valorilor de limbă şi literatură? Limba slavonă (latina răsăritului ortodox), limbă de cult şi de cancelarie, accesibilă clerului şi dieci-lor, străină poporului, ar fi putut fi socotită un obstacol în calea apariţiei mai timpurii a literaturii originale. Dar cercetătorii români şi străini sînt de acord că manuscrisele slavone înseşi poartă de timpuriu pecetea minţii rornăneşti, scriptorii şi copiştii, noştri iniroducînd, din ce în ce mai des, particularităţi morfologice, sintagme întregi ori calcuri relevante din limba lor maternă. Cum. observa mult regretatul profesor Mărio Ruffini, influenţa limbii române^ în slavona eclesiastică folosită în ţările române, s-a făcut tot mai simţită pe măsura trecerii timpului.1 Şi aceasta pe de o 1 Mărio Ruffini, Aspetti della cultura religiosa ortodossa romena medievale, Roma, 1980, p. 10. parte fiindcă poporul nu înţelegea slavona, şi pe de alta cei care le traduceau textele erau constrînşi la un firesc exerciţiu de echivalentă tot mai exactă. Căci aşa cum spunea un preot sas din Bistriţa, Adalbert Wurmloch, la începutul secolului XVI, într-o scrisoare către un prieten din Breslau, clericii români explicau Evanghelia şi Epistolele în româneşte, după ce le citiseră în prealabil în slavonă, limbă pe care mirenii n-o înţelegeau.2 în acelaşi timp, o activitate deosebit de intensă de citire, de copiere si de răspîndire a manuscriselor în toate provinciile cu populaţie românească a fost caracteristică primelor secole ale mileniului nostru. De la mănăstirile din nordul Moldovei, de la Neamţ şi Putna Bucovinei la Bistriţa olteană şi Cozia, de la Ieudul Maramureşului la Hodoş Bodrog în Banat,'pretutindeni în lăcaşurile acestea sfinte, vetre de cultură, mintea intelectualilor timpului, cu Recădere clerici, lucra, mlădiindu-şi şi perfecţionîndu-şi necontenit mijloacele de expresie, în slavonă ca şi în română (ba chiar, uneori, în greacă, pe care o stăpîneau, de pildă, desăvîrşit, un Eustaţie, „ritorul" şi muzicianul de la Putna), în consonanţă cu dezvoltarea firească pe care o imprima limbii creşterea şi manifestarea creativităţii populare în cultura specifică. :' De aceea chiar de la apariţie, scrierile în româneşte, traduceri ori originale, se bucură de o limbă viguroasă şi spornică, avînd un potenţial expresiv notabil, decelabil chiar de la primul nivel al lecturii. Şi probabil că nu în ultimul rînd, impresionaserăşi-ace ste'va-" lori ale expresivităţii pe umaniştii europeni care, în secolul XV, au descoperit, mai cu seamă împinşi de raţiuni politice anti-otomane, pe români şi limba lor, mărturie de netăgăduit a unităţii unei etnii despărţite în trei mari provincii. Au făcut atunci referire la idiomul nostru neo-latin şi Blondus Flavius Forliviensis (1392—1463), şi Poggio Bracciolini (1390—1459), umanişti celebri, precum şi alţii, secretari ai Cancelariei florentine ori ai Curiei papale, la curent cu politica arzătoare a anilor ce precedau sau urmau căderii Con-stantinopolului. Dar cea mai interesantă dintre relatări (şi una dintre cele într-adevăr substanţiale) aparţine unui personaj politic, implicat direct în marile planuri de acţiune ale acelei dramatice vremi. Enea Silvio Piccolomini, cărturar strălucit, a dat umanismului său un sens activ, implicîndu-l în istorie, încercînd să-l facă o expresie adevărată, funcţională şi eficientă a unui spirit european avânt la lettr e. Ajungînd papă între anii 1458—1464, sub numele de Pius al II-lea, ' 2 apud Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, p. G5. 6 7 el a conceput proiectul unei cruciade (a IX-a), care urma să refacă prestigiul creştinătăţii, trezind în popoarele continentului simţul apartenenţei ia o unitate, spirituală anume. In acest context, desco-^ perirea potenţialului spiritual (şi, desigur, militar strategic) al românilor, insulă neo-latină în răsăritul şi sudîd slav, dobîndea o însemnătate nu numai simbolică. Şi în lucrarea lui politică ce vădea în parte aspiraţia spre universalitate, spre sinteză superioară, a unei minţi prea coapte poate pentru timpul său, Enea Silvio încerca <$ă realizeze un. echilibru necesar între puteri (ca o modalitate specifică a binelui pe acest tărîm al practicii politice), în care românii din Va-lahia, Moldavia şi Transilvania şi-ar fi avut, prin stirpea lor romanică, locul cuvenit. Dealtfel, locul misiunii lor istorice de atunci şi de mai tîrziu, în calea extensiei unor pericole anti-europene. Accentuînd obîrşia românilor (a valahilor, cum îi numea pe toţi) şi spunînd: „Li Vlahi sono di generazione italica . . ." sau despre limba lor: „ . . . fin qui ritengono del parlar romano ancora, ben-che in gran parte mutato et a pena da potere essere inteso da uno italiano" (pînă astăzi păstrează încă vorbirea romanică, deşi în mare parte schimbată şi abia puţind fi înţeleasă de un italian)3, acel papă, contemporan cu Ştefan cel Mare, îi introducea într-un circuit firesc de consangvinitate europeană şi-i făcea apţi de recunoaştere ca atare, cu atît mai mult cu cit apăsa clar şi pe obîrşia valahă a lui Iancu de Hunedoara, al treilea apărător al creştinătăţii notoriu la vremea aceea, pe Ungă Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Timpul acela atît de vitreg pentru istoria noastră i-a dat însă o dimensiune epică certă care n-a lipsit a înrîuri şi conţinutul gîn-dirii şi forma expresiei. Căci nu generalitatea reflecţiilor umaniste ale occidentului european te izbeşte în nucleele literare din textele noastre de început, ci o necontenită relatare a unor fapte specifice, revelatorii pentru o anumită condiţie umană. Din corespondenţa diplomatică a lui Ţepeş ori a lui Ştefan cel Mare, din documentele de cancelarie care consemnează întîmplări şi stări, din suplice, plîn-geri ori scrisori particulare se constituie, in nuce, o Wel ians c hau un g dramatică prin simplitatea şi resemnarea cu care adversităţile sînt primite şi asumate. Abia mai e nevoie de un adaos de ficţiune şi de o brumă de generalizare pentru ca literatura să se nască. Iar limba capătă sonurile gravităţii şi solemnităţii ori răs-frîngeri polemice, după caracterul precumpănitor al relatărilor. O pietate adîncă, dar raţională se desprinde din paginile mult răsfoite ale scrierilor canonice şi omiletice, o judecată dreaptă şi în- 3 Enea Silvio Piccolomini, La Discrittione de VAsia et Europa di Papa Pis II, in Vinegia, MDXLIII, p. 185. crezătoare într-o justiţie imanentă răsare din.orice rînd pus pe pergamente. Nestatornicia lucrurilor lumii se echilibrează printr-o nădejde moderată într-un viitor mereu crezut mai luminos în pofida realităţii grele. Umaniştii istorici ori prelaţi, dieci ori voevozi se supun' vremii, adică necesităţii istorice, într-un fel de înţelepciune specifică în care se amestecă eroicul fatalism al dacilor, spiritul moderat al acţiunii romane, precum şi urmele isihasmu-l u i bizantin. Sinteza teologîc-filosofică literară a acestei atitudini o va înfăţişa acel monument literar edificat de Neogoe Basarab în învăţăturile către fiul său Theodosie, la începutul secolului XVII. Interpretarea marilor cărţi sacre şi a părinţilor bisericii într-un sens mai personal, preponderent moral, încrederea în valoarea pedagogiei pentru perfecţionarea fiinţei umane, reconsiderarea vieţii interioare cu accentul pus pe măsură, pe echilibrul contrariilor şi al puterilor dinăuntru şi din afară, punerea laolaltă a învăţăturilor patristice şi atonite cu cele pitagoreice, stoice şi gnostice înseamnă în cultura română şi aceea a sud-estului european un moment de interferenţă de-o însemnătate puţin obişnuită, cu atît mai mult cu cit toate aceste cîştiguri moral-filosofice trebuie să stea la temelia artei guvernării. Acest prinţ, care a dat culturii noastre şi chiar literaturii noastre o operă de adinei ecouri, a fost doar unul dintre primii uma-. nisti ai secolului XVI, secol care a abundat în înnoiri şi diversificări de direcţii culturale. Deschiderea spre Europa şi umanismul latin au prevalat cu Nicolaus Olahus, prietenul şi corespondentul lui Erasmus din Rotterdam, cu Iacob Eraclid Despot, colaboratorul lui Johannes Sommer la academia latină de la Cotnari, cu Petru Cercel cel susţinut de Henric al III-lea al Franţei, de papă şi de umaniştii italieni de la sfîrşitul secolului. Iar Reforma şi ecourile ei au adîncit, în acelaşi secol, tendinţele interne, forţele autohtone din toate provinciile româneşti, — prin punerea în valoare a elementului naţional în limba scrierilor. Mergînd în consens cu dezvoltarea factorilor lăuntrici, mişcarea reformatoare şi activităţile traducătorilor şi, mai presus de oricare altele, acelea ale lui Coresi au venit într-un moment în care unitatea limbii românilor de pretutindeni devenea o realitate de netăgăduit. Ritmul dezvoltării culturii româneşti s-a modificat în aceste împrejurări într-un fel foarte favorabil, vizibil în marea bogăţie şi diversitate a genurilor şi speciilor din secolul următor, secol de aur al literaturii române vechi, cum s-a spus. Poate şi din această pricină a valorilor de tot felul născute pe pămînturile româneşti din secolul XV pînă în XVII, Jean Racine, istoriograful regelui Soare, nota în 1680, pe colţul unui manuscris: „Valaquie, Molda- 9 vie Valaquie de delă Ies monts. . . Transalpinam Valachiam(U (Valahia, Moldova . . . Valahia de dincolo de munţi . . . Vala-hia Transalpină — adică Transilvania, n.n.). Secolul XVII a fost într-adevăr al marilor arhitecţi de limbă4,} dar si de literatură. Căci numim întîi urmaşii, între descendenţii] lui Goresi, dar la o putere midt superioară, pe Varlaam sau Simion Ştefan, mitropoliţii. Iar între scriitorii autentici, pe mult înzestratull poet Dosoftei mitropolitul, cel care a trecut în Psaltirea românească, precum într-o sămînţă pînă departe roditoare, esenţe ale unei limbi poetice din care se vor împărtăşi artiştii români pînă la Arghezi. Apoi între prozatorii istorici, Miron Costin ţine o întîietate necontestată cu stilul său complicat şi rafinat de umanist tîrziu. Biblia de la 1688 are valoarea unui monument de limbă literară care fixează modalităţile tuturor posibilelor deveniri. în continuare, Antim Ivireanu dă o literatură omiletică de primă mărime, stolnicul Constantin Cantacuzîno întreţine spiritul umaniştilor europeni în direcţia explicării istoriei naţionale în termeni de relaţie cu obîrşiile. Iar în Dimitrie Cantemir şi Ioan Neculce, cu care crestomaţia de faţă se va încheia, noi vedem şi în secolul XVIII expresia rodnică a ceea ce numeam mai demult pendularea noastră între cele două obîrşii, între mitul cultural şi mitul arhaic la care participăm deopotrivă, adică între europenism şi autohtonism. Căci dacă prinţul erudit, membru al Academiei din Berlin, poliglotul subţire, amicul suveranilor europeni reprezintă într-adevăr aspiraţia noastră continentală şi apartenenţa indubitabilă, prin cele mai mari spirite^ la Republica litterarum, prin boierul de ţară sfătos şi iubitor de tacla moldovenească, Ioan Neculce, şi prin opera sa, ne cufundăm în fîntînile autohtonităţii, făcînd loc acelui tip de creativitate aflat la mijloc între povestirea orientală şi povestirea populară românească, tip de creativitate dus la maximă strălucire de mărturisitul urmaş al lui Neculce, Mihail Sadoveanu. Nu am dorit (şi nici n-am fi putut) să facem din aceste cîteva pagini o prefaţă specializată de care volumul de faţă nici n-ar avea nevoie, deoarece conţinutul său îi este recomandarea cea mai înaltă. Şi oricine va parcurge cu ochi atent şi iubitor măcar sumarul volumului I, va înţelege din capul locului aria de pe care s-a cules modesta, dar atît de substanţiala recoltă de texte selectate cu acurateţe de specialişti excelenţi, departe văzători în complicata materie a literaturii vechi. Şi va mai înţelege şi structura acestei crestomaţii care este una nu de limbă, ci de literatură, ceea ce a jmpus_jwga^ $j specii literare. Iar dacă va 4 Antonie Plămădeală, Op. cit., p. 85. pătrunde cititorul în textele aşa de bine, de armonios sunătoare, în limba lor „veche şi înţeleaptă" şi se va lăsa furat de vraja unei arte simple şi robuste la începuturi, şi mai apoi de esenţele ei tari şi durabile, va izbîndi într-o cunoaştere de preţ, a unui spirit, a unei creativităţi arătate lumii, în secolele de lucrare zmerită, de către- un popor autentic, înzestrat cu daruri literare. Popor care n-a produs numai pe Ştefan cel Mare, pe care Bossuet îl recomanda în lecţiile sale prinţului moştenitor al Franţei drept „le plus^grand^ gu'errier de son siecle" (cel mai mare războinic al secolului său), ci şi pe Emînescu şi Sadoveanu, urmaşii cei mai de seamă ai tuturor celor cuprinşi în paginile ce vor urma. ZOE DUMITRESCU BUŞULENGA 10 CRESTOMAŢII ŞI ANTOLOGII, TIPURI ŞI VARIETATE între lucrările văzute din vremuri antice ca necesare, alatuil de dicţionare şi enciclopedii, se înscriu tipurile de crestomaţii sai analecta, antologii şi collectanea, culegeri de texte cu scopuri di\ verse: de învăţare a unei limbi şi de cunoaştere mai aprofundată ei, de lectură a unor pagini de literatură de primă valoare sau del adunare, eventual editare, a unor scrieri sau fragmente din tezau-l rul unei culturi ori pe o anumită temă. Deşi terminologia specială a luat naştere mai tîrziu, tipul de lu-l crări a apărut chiar din antichitate, fiind denumit altfel. Astfel del lucrări s-au efectuat în special în legătură cu versurile scurte, adi-| că de volum mic, numite epigrame. Cel dintîi care, în sec. I î.e.n., a făcut o culegere de epigrame greceşti din 46 de poeţi (între ei: Arhiloh, Simonides, Safo, Moiro, Platon etc.) a fost poetul Melea-gru, dîndu-i titlul Stefanos (Buchetul). în vremea lui Caligula, în sec. I e.n., culegerea lui Meleagru a fost completată, cu epigrame din alţi 13 poeţi de mai tîrziu, de către Filip din Salonic, păstrîn-du-i vechiul titlu. Au mai alcătuit apoi asemenea culegeri antologice Diogenianos din Heraclea (sec. II e.n.), care a introdus şi termenul Anthologion (luat din domeniul botanicii), apoi Straton din Sardes (sec. III e.n.), Agathias din ,Myrina (sec. VI e.n.) şi alţii. Ba-zîndu-se pe asemenea materiale vechi, în sec. X, Konstantinos Ke-falâs a întocmit o mare antologie de 3700 epigrame dispuse tematic (nu alfabetic ca la Meleagru) în 15 cărţi. în sec. al XlII-lea, Maxi-mos Planudes, căruia i se atribuie şi Viaţa lui Esop, a făcut la Con-stantinopol excerpte din Kefalâs în 7 cărţi cu 2400 epigrame, lucrare publicată peste două secole de Ioannes Lascaris la Florenţa, în 1494: Anthologia epigrammatum graecorum cura loannis Lascaris, dedicată fiind lui Pietro de Medicis. Dar în anul 1607 francezul Claude Saumaise a descoperit la iHeidelberg, în aşa-zisul Codex Palatinus (Cod. pal. 23, din sec. XI), manuscrisul lui Kefalâs, de unde numele culegerii de Palatiane Anthologia sau Anthologia Palatina, publicată tîrziu, în 1772, la Strassburg, de August Bruck-Ler si pe urmă din nou de Friedrich Jacobs, în 18131. în ce priveşte însă literatura latină, deşi există menţiuni date db un Aulus Gellius sau Plinius Maior, că în vremea lui Octavia-nhs Augustus (63 î.e.n. — 14 e.n.) s-ar fi întocmit o antologie de scWte versuri erotice, totuşi o asemenea lucrare nu s-a descoperit înfcă S-a păstrat, în schimb, o adunare de sentenţii romane din sec. Vi] e n. datorate — se crede r~ lui Luxorius, autor de versuri elegiace epigramatice. O antologie propriu-zisă a fost realizata de-abia în (epoca Renaşterii, lucru explicabil prin interesul faţă de antichitate de către Joseph Justus Scaliger (1540—1609), publicată în 1573: Catalecta Veterum Poetarum, în ea fiind introdus un număr de 250 piese O a doua astfel de culegere a săvîrşit în secolul al XVIII-lea Peter Burmann fiind primul care i-a dat titlul Anthologia Latina (conţine peste 1450 de scrieri). în secolele XIX şi XX s-a înmulţit numărul specialiştilor clasicişti şi s-au alcătuit multe antologii, unele apărute în mai multe ediţii revizuite. S-au antologat diverse genuri, de la lirică şi teatru la retorică şi istoriografie, privind in special scrierile antice mai puţin cunoscute. Intenţia de a cunoaşte de aproape textele, frumuseţea şi arta lor stilistică a dus şi la istorii literare de tip antologic cum procedează, în chip evident, Jean Bayet2 sau Ettore Bignone3. Deşi termenul de crestomaţie (Chrestomathia, chrestomathie, chrestomathy, chrestomatija etc.) din gr. khrestomatheia (khrestos 'util' manthanein 'a învăţa') s-a impus de-abia la începutul secolului al XlX-lea, cînd ştiinţele filologice au luat în Europa un avint extraordinar şi cînd s-a stabilit şi o terminologie ştiinţifica moderna, totuşi termenul apare mai rar şi în secolele anterioare, în legătura cu culegeri de texte necesare în special pentru învăţătura m şcoli, asa cum se întîlneşte în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea4 şi mai ales în secolul Luminilor, în care iau dezvoltare şcoala şi ştiinţa, în toate ţările europene. Astfel, apar crestomaţii şi în Ungaria, m Polonia, în Transilvania (şi, bineînţeles, în alte ţări). In 1782 se pu- i Vezi Fr. Jacobs, Anthologia graeca sive Poetarum graecorum Lusus, 13 voi..Ldpzfc'1^4-1814^^ ^ ^ rom. de Gabriela Creţia, trad. versurilor de Petre Staţi, introd. de M. Nichita, BuCU3e|tttore7BJgnone, Storia della letteratura latina, 3 voi., Florenţa, 1945— 1950 (fragmente întinse din operele tratate). a„ * Vezi bunăoară, Procli Chrestomatia poetica, interprete et scholiste Andrea Schotto, nune correctius editum a Ludovico Corrione Brugensi, Hanovra,. 1615. 12 13 blică la Buda o lucrare care ne interesează: Chrestomathîa ex op-j timiş linguae latinae autor ibus, concinnata in usum gymnasiorw ct scholarum grammaticarum per Regnum Hungariae et provincia eidem adnexas5. Acest impuls a continuat, iar, în secolul următoi1 Feliks Bentkowski, învăţat literat polonez, cu studii la Halle, a edf tat în limba polonă o crestomaţie, devenită celebră, a lui Friedric Gedike: Wypisy dla poczynajqcych siţ uczyc j§zyka lacinskiego <^o uzycia Polakotu przystosowane (Crestomaţie, pentru începătorii învâ-l ţăturii limbii latine, adaptată pentru folosinţa Polonilor), Varşov(a,J 1806°. Lucrarea lui Gedike, un clasicist foarte activ7, a apărut ânl zeci de ediţii, cu titlu latin sau german8, şi una dintre ele, adaptată,) a văzut lumina tiparului la Cluj, în 18369. Dacă s-au publicat antologii pentru o întreagă literatură sau] pentru poezie ori proză10, s-au lucrat altele pentru un singur genj cum a procedat Ludwig Goldscheider (colaborator Paul Wiegler) cui cele două excelente volume, unul de lirică germană11, altul de li—1 rică universală în traducerea unor renumiţi clasici germani12. De-| sigur, în epoca modernă şi contemporană, tipurile de crestomaţii şi antologii, pe epoci, genuri, teme, pînă la istorii literare antologice, | s-au înmulţit, dar cele spuse mai sus dau o idee despre istoricul şi varietatea lor, despre interesul pentru asemenea cărţi. 5 între provinciile anexate se include şi Transilvania. 6 O a doua ediţie a apărut în 1809. 7 Date despre el la Herbert Schmitt, Friedrich Gedike, Gymnasialdirek-tor und erster preussischer Oberschulrat im friderizianischen Zeitalter, Halle, 1937. h O ediţie nu cu mult înainte de aceea a lui Bentkowski, în polonă, era a Xl-a: Fr. Gedike, Lateinisches Lesebuch fur die ersten Anfănger, Berlin, 1800, VIII + 230 p.; în 1820 apărea a XVIII-a, iar în 1834, Fr. Adolf Beck scotea o a XXI-a ediţie. Dealtfel, Gedike a alcătuit şi o crestomaţie de texte greceşti; în 1829 Philipp Buttmann o reedita pentru a XII-a oară, „cu adaose şi îmbunătăţiri": Griechiesches Lesebuch fur die Anfănger von Fr. Gedike, mit Zusătzen und Verbesserungen von Philipp Buttmann, Berlin, 1829, XIV + 233 p. 9 Fridericus Gedikus, Liber latinus, usibus juventutis scholasticae Regni Hungaricae et Transylvaniae accommodatus, editio nova et emendatior, Clau-diopoii, 1836, 360 p. 10 Vezi o atare antologie pentru poezia italiană: Corrado Govoni, Splen-dore della poesia italiana, Milano, 1937; ca antologie pentru o epocă, vezi, de pildă, Jan Kott, Poezja polskiego oswiecenia (Poezia secolului luminilor în Polonia), Varşovia, 1954 (excelentă). 11 Ludwig Goldscheider, Paul Wiegler, Die schonsten deutschen Gedichte. Ein Hausbuch deutscher Lyrik von den Anfăngen bis heute, Viena-Leipzig, Phaidon-Verlag, 1933, 470 p. 12 Ludwig Goldscheider, Die schonsten Gedichte der Weltliteratur. Ein Hausbuch der Weltlyrik von Anfăngen bis heute, Viena-Leipzig, Phaidon-Verlag, 1933, 490 p. în literatura română s-ar putea socoti ca antologii vechi o serie de manuscrise miscelanee sau manuscrise pe genuri de literatură istoriografică sau de cărţi populare etc, dar ar însemna sa mer-âem prea departe şi ne vom rezuma la crestomaţii şi antologii de literatură română care au văzut lumina tiparului începind cu seco: lAl al XlX-lea, succedîndu-se în ritm viu. Totuşi nu ne vom opri si nu consemnăm că, pentru literaturile antice Johannes Hon erus a\ublicat la Braşov, în 1539, o antologie redactata atît in limba gr»acă, cit si în limba latină13. / Dar o crestomaţie de literatură romana a publicat pentru primi dată Timotei Cipariu: Crestomaţia sau analecte literare den cariile mai vechi sau nouă româneşti, tipărite şi manuscrise, cu o notiţa literară, Blaj, 1858. Concepută pînă la 1830, deci Pf^^f^ţf ratura veche, cum a fost văzută periodizarea şi dupa 1900 vezi B -bliografia românească veche), lucrarea s-a oprit la sfirşitu 1 sec olului al XVII-lea, dar ceea ce a realizat Cipariu, cu multa truda, este m monument al vremii şi un document la îndemîna cercetătorilor de Tinci si de mai tîrziu1! Ideile lui din „notiţa literara- il arata cu mtelegere justă faţă de fenomenul cultural şi prime e urme de hmbă' română cu evidenţierea spiritului românesc din învăţat urle lui Neagoe Basarab către jiul său Teodosie, cu preţuirea tipăriturilor din secolul al XVI-lea, notînd printre merituoşi nu numai pe scriitorii originali, ci şi pe traducători, copişti, tipografi etc, care şi-au manifestat interesul pentru conservarea unor scrieri sau pen- ISrfl^ ^ antologiilor de texte au con- tinuat, iar harnicul şi priceputul profesor Aron Pumnul a scos la Viena între 1862—1865, o culegere în patru volume, intitulata Lep-turariu rumănesc cules den scripturi rumân?*, alcătuita spre io-losînta învăţăceilor", introducînd, în primele volume intre altele, şi texte din'lucrarea de mai sus a lui Cipariu apoi alte texte fabule) din Donici, Asachi, Alexandrescu, legende istorice din Alec-sandri (există şi texte de istorie, geografie şi ştiinţele naturii). In ia Tohannes Honterus, Epitome tis tou Aristotelous diălektikes. — Epi-tome iU^vt^Tretakk£, Braşov, 1539; idem, Rudimenta praeceptorum dialecZes ex AHstotele et aUiis collecta. - Compendium rhetonces ex Cicerone ei QuinUliano, Braşov, 1539. .„ct:rp nar{^ a fost re- 14 Devenită rară, precum şi pentru spirit de cmstiT%^^%^0_ produsă exact şi în acelaşi număr de pagini (XXXVIII. + 2o6) de către Mitro politul de Blaj, dr. Victor Mihâiyi de Apşa, la Blajin 1916 Lucrarea a apărut după cum urmează: tom. I. 1862, tom. li, partea i 1863, partea 2a, 1863? tom. III, 1862; tom. IV, partea L, 1864, partea *a 1865 primele două tomuri erau destinate gimnaziului mfenor, ultimele celui su peri or. ii 14 15 volumele III şi IV încearcă o istorie a literaturii române de ia crc nicari pînă după 1830, cu texte ilustrative şi notiţe biobibliografic (inegale), scoase din diverse izvoare, obţinute uneori direct de U unii scriitori, încît conţin informaţii de neîntîlnit altundeva. Transcriind însă textele într-o ortografie sui-generis şi după norme lingvistice personale, lucrarea greu de citit a fost repudiată, pe nedrept, în totalitate. Profesor de gimnaziu la Cernăuţi, omul a fost de t^ie universitară în activitatea lui, omagiat cu căldură, la moarte,ide M. Eminescu. B. P. Hasdeu n-a intenţionat în cele două volume din Cu^ehte den bătrlni (1878—1879) o crestomaţie, ci o editare ştiinţifică ide texte de limbă română veche şi de cărţi populare. Dar din textele publicate de el, precum şi din cele ale lui Cipariu, pe lîngă altele, a folosit A. Lambrior în a sa Carte de citire, întocmită într-adevăJ cu scop crestomaţie şi devenită de preţ16. M. Gaster a pregătit şi publicat,' în 1891, o excelentă crestomaţie, în două volume, cu texte diverse, manuscrise sau tipăritei dintre 1550 şi 1830 (încă o dată şe^vede^poncepţia ^de JiteraturB ■Ygchepînă Ia 1830JJJ. Cresîomaţia se deschide" cu o lungă intrbduS cere~ţfexTln!:omâna şi franceză), apoi o gramatică a limbii românei şi se încheie cu un bogat glosar cu explicaţii în limba franceză! Lucrarea se adresează deci şi străinilor. Pe lîngă literatura vechel Gaster a introdus şi texte dialectale (inclusiv sud-dunărene), pre-1 cum şi numeroase texte folclorice. Este cea mai cuprinzătoare cres-| tomaţie de pînă acum. Pentru literatura veche, mai poate fi consemnată, în secolull XIX, lucrarea lui Gh. Adamescu, Crestomaţie pentru istoria lim-\ bii şi literaturii româneşti, Bucureşti, 1897 (merge şi mai departe! de literatura veche). Secolul al XX-lea aduce înmulţirea şi diversificarea tipurilor de crestomaţii sau antologii româneşti. Nici nu vor fi înregistrate I toate aici (în afară de unele exemple ilustrative pentru ce înseamnă I diversificarea genului în întreaga literatură română)18. Pe de altă ' parte, facem distincţia între textele publicate cu scop editorial I ştiinţific şi cele destinate crestomaţie învăţămîntului şi marelui pu- I blic. în sensul din urmă, notăm o primă şi remarcabilă antologie a I 16 Apărută la Iaşi, 1882, LXXI + 302 p., s-a retipărit în ediţia a Ha-Iaşi, 1890, LXXXV + 353 p.; ediţia a III* publicată de Gh. Ghibănescu, Iasi 1893, LXXV + 353 p. + 5 pl. 17 M. Gaster, Chrestomatie română, Leipzig-Bucuresti, 1891, 368 p + 562 p. 18 O bibliografie selectivă este anexată la sfîrsitul întregii noastre Crestomaţii. 16 Umui singur gen literar, a celui istoriografie, datorată lui N. Ior-ga19> după care a urmat alta, a lui Ovid Densusianu20, de acelaşi \conţinut, aceasta însă cu intenţia de a sublinia valorile literare ale cronicilor, prin alegerea textelor, ceea ce, a urmărit în mod expres, mult mai tîrziu, şi AL Rosetti21. în general, crestomaţiile de literatură română veche, cu texte socotite dificile, au fost preocupate, în cea mai mare măsură, de elementul lingvistic şi filologic. în această viziune se înşiră multe lucrări. Deşi de proporţii restrînse (30 de pagini) şi fără caracter expres de crestomaţie, broşura lui Jacques Byck, Texte româneşti vechi (1930), cu o serie de excerpte paralele din psaltiri vechi şi din Faptele apostolilor, precum şi un număr de scrisori particulare, a servit pe vremuri exerciţiilor filologice seminariale şi a avut deci o funcţie crestomatică (păcat că autorul nu a continuat seria începută). Pentru elementul literar şi informativ al cărţilor şi despre cărţi, Aurelian Sacerdoţeanu a adunat şi publicat Predosloviile cărţilor româneşti (1508—1645), Bucureşti, 1938. După ultimul război au apărut, fireşte, numeroase antologări de texte de literatură veche22, iar între ele se detaşează cele destinate străinilor şi romaniştilor, pentru studiul şi învăţătura limbii române, realizate de Alexandrina Mititelu23, Iorgu Iordan şi colectiv24, Mărio Ruffini25, Al. Niculescu, Florica Dimitrescu26, care au adus neîndoielnic servicii limbii române. » 19 N. Iorga, Din faptele străbunilor. Povestiri ale cronicarilor, Vălenii de Munte, 1909; ediţia Il-a: Bucureşti, 1923 (cu adnotări). 20 Ovid Densusianu, Povestiri din cronicari, Bucureşti, f.a. (înainte de primul război mondial), în „Biblioteca pentru toţi'1, nr. 452—453; ediţia a Il-a: 1927. 21 Al. Rosetti, Cronicarii români, Bucureşti, 1945; în materie notăm şi antologia lui Virgil Ene, Cronicarii munteni, cu' prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1965, precum şi pe cea cu text stabilit de Mihail Gregorian, Cronicarii munteni (colecţia Lyceum), Bucureşti, 1968. 22 Vezi încă Boris Cazacu, Pagini de limbă şi literatură română veche, Bucureşti, 1964; Gh. Mihăilă, Dan Zamfirescu, Literatură română veche, Bucureşti, 1969. 23 Alexandrina Mititelu, Letteratura romena antica, Cenni storici. Breve antologia, Padova, 1961. 24 Iorgu Iordan (si colectiv), Crestomaţie romanică, tom. I, Bucureşti, 1962, p. 143—194; t., II, Bucureşti, 1965, p. 5—153. H5 Mărio Ruffini, Antologia romena dei secoli XVI?—XVII*, Torino, 1964. 26 Al. Niculescu, Florica Dimitrescu, Testi romeni antichi (secoli XVI— XVIII}, Padova, 1970 (introducere şi larg studiu lingvistic de Al. Niculescu; texte alese şi glosar de Florica Dimitrescu). 2 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 17 t Cea mai nouă crestomaţie îmbrăţişează întreaga literatură ro-fl mână, de la Scrisoarea lui Neacşu la literatura contemporană, pef genuri de scrieri şi stiluri, cu insistenţă asupra elementelor de limJ bă literară, în evoluţia lor, în final cu o serie de texte paralele, îr/ curgere istorică, elocvente din acest unghi de vedere27. Evantaiul tipurilor de crestomaţii şi antologii româneşti este, prin urmare, foarte larg. Crestomaţiile şi antologiile de pînă acum au stăruit, în ce pri- I veste literatura veche, în special asupra problemelor lingvistice şi. 1 filologice. în crestomaţia prezentă se insistă pentru prima dată, în 1 mod accentuat, asupra elementelor de artă literară, în creşterea lor progresivă, de la expresia ingenuă de început la expresia inten- I ţionat artistică sau simţit artistică, cu rădăcini în limbajul viu all poporului, în forme vechi (uneori străvechi) şi noi, imprimate ist o- 1 ric şi în creaţia orală. Aşadar, în crestomaţia de faţă nu ne rezu-l măm numai la consideraţii făcute la modul general, despre călită-] ţile literare ale textelor, sau numai la alegerea „literară" a texte-l lor, ci căutăm de fiecare dată să luminăm cu comentarii elementele! concrete ale scrisului, în mijirea şi creşterea lor artistică, fiorul vor-1 bei de moştenire ancestrală, motive şi arhetipuri literare, transmisei cu viaţa şi istoria, apoi inventivitatea tot mai frecventă a expresieil inspirat asociate. Sub crusta unui scris în aparenţă vechi, se as-l cund şi se descopăr virtuţi de artă literară, mai ales dacă ştim săi ne substituim momentului şi reuşim să ascultăm şi să auzim cuvîn-1 tul timpului. De aceea, pentru a observa mai bine dezvoltarea şi înălţarea structurilor literare, în cazul unor texte reluate în traducere de căr-| tur ari (anumiţi psalmi sau fragmente din Noul Testament etc.) unele dintre aceste texte s-au dat în dispoziţie comparată. Schimbarea de termeni, asociaţii noi de cuvinte, retraduceri înnoite ca idee şi ex-1 presie faţă de ce se efectuase înainte, toate acestea pot arăta trepte literare în urcare, dar ;şi nimerirea expresiei de la început, ba uneori expresia veche este mai potrivită şi mai frumoasă ca figură del stil. Iată un exemplu din Faptele apostolilor, în traducerea veche,! foarte veche, a Codicelui Voroneţean, în comparaţie cu aceea din] Noul Testament de la Alba Iulia (1648). Este vorba de judecarea apostolului Pavel, la Damasc, pentru actele lui dure împotriva creştinilor, înainte de a se creştina personal: CODICELE VORONEŢEAN Căută Pavelu spre zboru şii dzise: „Bărbaţi fraţi, eu cu totu gândul cela bunrul viu lu Dumnedzeu pînra la aceasta dzi". Arhierei Anania dzise celora ce sta înraintea lui se~i bată lui rostul [gura]. Atunce dzise Pavelu cătră elu: „Bate-te-va Dumnedzeu, -parcate văruitu. Şi tu şedzi de giudeci după leage, şi prespre leage treci, că gîci se me bată". NOUL TESTAMENT Iară Pavel, căutînd spre sobor, zise: „Fraţilor bărbaţi, eu cu toată ştiinţa bună am slujit lui Dumnezău, pană în ciastă zi." Dară Anania, mai marele popilor, porunci celora ce sta să-1 bată preste gură. Atuncea zise Pavel către el: „Bată-te-va pre tine Dumnezău, părete înălbit, că tu şezi giude-cînd pre mine după leage, şi împotriva legii porunceşti să mă bată". 27 Ştefan Munteanu, Doina David, Ileana Oaneea, Vasile D. Ţâra, Crestomaţie românească. Texte de limbă literară, Bucureşti, 1978. Limba codicelui nu face impresie oricum şi oricui, faţă de aceea a Noului Testament, evoluată viu şi popular, dar ea vine cu poezia unor forme şi structuri vechi, a rotacismului de origine îndepărtată şi cel puţin metafora „părete văruit", pentru omul cu obraz fals şi nesincer, acceptată de redacţiile moderne ale Bibliei, este de la început mai frumoasă şi mai expresivă decît „părete înălbit" (se înălbesc rufele, dar nu pereţii), precum şi faţă de „părete spoit" din Biblia de la 1688 sau „părete albit" din Biblia lui Samuil Micu (1795). Aceasta înseamnă că în scrisul românesc zac din vechime potente incalculabile. Psalmii au un joc de cuvinte de toată frumuseţea poetică, iar scrisorile particulare, cu traducerea directă a gîndurilor în grai viu, îşi au poezia lor, prin marcarea faptelor în vorbe simple, dar pline de tensiune, precum acea scrisoare a lui Cocrişel din prizonieratul lui mizerabil în Transilvania, din timpul luptelor lui Mihai Viteazul, reuşind să scrie, după multă vreme, că n-a pierit, că era gata să fie tăiat, dar acum zace în temniţă la Bistriţa, rămas „numai c-o cămeşă", avînd „o barbă pînă în brîu", „mâncat de păduchi", rugind „să se dea de ştire părintelui său Mogîldea vornicul" şi să fie scos de acolo, .de l-o mai ţinea trupul. Cu toată tragedia personală, în final nu uită să spună cald: „Şi să afle aiasta scrisoare a mea sănătos pre domeavoastră". Tragedia omului este acoperită sau descoperită perfect de vorba lui neîmpiedecată şi înfiorată. 18 19 Este şi asta o poezie neintenţionată, izvorîtă din capacitatea insulnj şi a limbii lui de a comunica plastic mizeria în care se găsea. Dacă trecem la alt gen al scrisului, al apocrifelor, vedem că el nu rămîne mai prejos şi fiorul artei literare este evident şi aici. De data aceasta stilul este altul, uneori de text apocaliptic care cade asupra pămîntenilor ,ca un înspăimîntător fenomen cosmic, îni expresie vie şi tipic populară28: „Şi voiu avea a ploa, în luna lu prier în şaptesprădzeace dzilel în loc de ploaie, sînge, şi foc şi ,spudză [.. .]. Şi voiu ave a lasa prel voi here venenoase, şi vor ave capete de leu şi arepi de vultur, în locul peanilor, păr muierescu [. . .]. Şi aşea veţi înceape a săpa gropile morţilor şi veţi grăi: «Luaţi prea noi, fraţii noştri, ceia ce steţi' morţi de în veaci, că nu putem răbda de berile aceastea»! [...]". Citatul este elocvent şi scrisul, după cum se vede, capabil del tonalitate nouă chiar de la începuturile sale, căci Legenda Duminicii, din care am citat, are toate semnele de limbă ale unui textl cu urme foarte vechi, de origine, iar anul înscris în el, 1392, aşM cum discutăm în comentariul fragmentului reprodus, merită mal mult decît o simplă neglijare sau apriorică sfidare, ştiind în plus căi cercetările sînt pe urmele unor atestări documentare de scris ro-] mânesc la jumătatea secolului al XIV-lea29. în alt apocrif, în schimb, în Legenda lui Adam, şi ea dintre! cele mai vechi, după cum arată vestigiile copiei reprodusă în Cres-\ tomaţie, drama primilor oameni (există şi aci o dramă) curge într-un stil ele linişte şi înţelepciune bătrînească, prin gura Evei care povesteşte. Izgoniţi de Dumnezeu (furibund şi ameninţător în Le-' genda Duminicii), se spune, în formă cît se poate de expresiv literară, că Adam şi Eva au fost siliţi să cutreiere pămîntul înfometaţi: „Şi ne sculăm şi încungiurăm pămîntul şi nu aflăm nemică de mîncare, numai pălămidă, iarbă de arină [nisip]", adică buruiană de întinderi nisipoase. Nu se poate spune că nu este găsit bine cu-vîntul. De observat şi formele verbale vechi de perfect. Apoi cei doi devin simpli ţărani, care, ca în cosmogonia populară, tratează cu diavolul, stăpînul lor şi zeul păgîn al celor umili. Pămîntul este al lui, cerul al dumnezeului creştin, sfidat ironic cu bunurile lui cereşti cu tot, faţă de ce înseamnă viaţa omului pe pămînt. Tabloul este agrest şi patriarhal: 28 pe multe ori cuvîntul slavon tradus nu are ingenuitatea si prospeţimea de grai a eelui românesc. „Q. î9.,Pl„o1. dr- Ion M- Bota, Floreşti-Cluj, se află în cursul detectării şi valorificam unor asemenea atestări. „Şi luo Adam boii şi ară. Şi veni diavolul şi stătu înaintea boilor. Şi nu lăsa pre Adam să are. Şi zise lui Adam: _ Nu te voi lăsa să lucrezi pămîntul, că pămîntul iaste al mieu, iară a lui Dumnezău sînt ceriurile şi raiul. Deci de veri să hii al mieu, tu lucrează pămîntul, iar de vei să fii a lui Dumnezău, tu mergi în rai". Realismul vieţii pe pămînt este transpus şi turnat în imaginile care traduc, de veacuri multe, credinţele poporului. Această legendă, cu „ciudesele" ei, este o podoabă de naraţiune veche inedită, în care formele de demult şi viu populare ale originalului se mai menţin printre cele evoluate (a conteni = a opri, inema stomac, în graiul popular, „eu rostul mieu [gura mea] deschis" etc). Dar,, dacă în textele apocrife, cu origini într-un vechi substrat folcloric şi în credinţe primitive, există artă literară, cu atît mai mult în textele de înaltă inspiraţie, precum în Psalmii lui David, poezia adîncurilor a luat înălţime în simţirea şi în cuvîntul traducătorilor de pretutindeni, ceea ce nici nu mai este nevoie de demonstrat insistent, paralelismul unor psalmi, dat mai jos, vorbind prin sine, de la unul la altul. Tot astfel, traducerea altor texte, canonice sau necanonice, nu mai este o simplă traducere „materială", ci o recreaţie (de cele mai multe ori) în haină nouă de limbă românească, iar din acest punct de vedere, mitropolitul Varlaam, de pildă, socotit, adeseori şi în chip fals, ca tributar izvoarelor, a expurgat malurile acestor izvoare şi le-a transpus în mierea limbii condeiului său. Este de ajuns să citească cineva Plîngerea maicii, reprodusă în Crestomaţie din Cartea de învăţătură, fragmente din ,acest plîns, pentru a vedea că vorba şi lirismul lui vin cu veacurile, din urmă, şi sînt alo unei poezii inimitabile locale şi de milenii: „Că pre tine, fiiul .meu, am avut nădeajde, pre tine tată şi îmă [mamă] şi Dumnedzău de agiutoriu şi de folosire. Dară d--acum cine voiu avea în locul tău, fiiul mieu? Amar mie, sîngurata de mine!" Ceea ce răsună aci răsunase şi în învăţăturile lui Neagoe Ba-sarab la moartea fiului său Petru, în accente identice, încît structurile stilistice specifice genului sînt întru totul de vatră şi de continuitate. Cît despre romanele populare Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf, arta lor epică este aidoma celei a naraţiunilor folclorice româneşti, ca structură şi grai autentic, încît în nici un moment, pentru nici 20 21 un cititor, cult sau mai puţin cult, nu se simte vreun element dj import cultural. Adaptarea este integral reuşită. Dar aceasta, o dată cu cele spuse mai înainte despre alte gel nuri, denotă că literatura română veche nu este o operaţie tîrziel şi firavă, ci dimpotrivă porneşte viguros din timpuri mult mai! vechi şi are o continuitate de structuri ,şi de stil propriu, care îi| conferă calităţi pe nedrept neglijate. ABREVIERI I. C. CHIŢIMIA An. Acad. Rom. An. Inst. Ist. Cluj An. Univ. Buc. Arh. Olt. Arh. St. B. Arh. St. Br. Arh. St. Cl.-N. BAR BOR BRV Bul. Corn. mon. ist. Cercet. ist. Cercet. lit. Conv. lit, CRV DIR A DIR B Doc. Hurm. Doc. îns. XVI DR DRH B Gl. Bis. Hasdeu, CDB „Analele Academiei Române", Bucureşti, 1879 s.u. „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj"', 1958 s.u. „Analele Universităţii Bucureşti", 1964, ş.u. „Arhivele Olteniei", Craiova, 1922 ş.u. Arhivele Statului Bucureşti Arhivele Statului Braşov Arhivele Statului Cluj-Napoca Biblioteca Academiei Române „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1874 ş.u. Bibliografia românească veche, 1508—1830, I—IV, Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simo-nescu, Bucureşti, 1903—1944 „Buletinul comisiunii monumentelor istorice", Vălenii de Munte, 1908 ş.u. „Cercetări istorice", Iaşi, 1925 ş.u. „Cercetări literare", Bucureşti, 1934 ş.u. „Convorbiri literare", Iaşi, 1867 ş.u. Carte românească veche Documente privind istoria României, veacul XVI. A. Moldova, voi. I, Bucureşti, 1951 ş.u. Documente privind istoria României, veacul XVI, B. Ţara Românească, voi. I—VI, Bucureşti, 1951'ş.u. ^ . Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzachi, voi, I—XXI, Bucureşti, 1887 ş.u. Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Io-nită, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-Moraru. Introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, 1979 „Dacoromania", Cluj, Bucureşti, 1920 ş.u. Documenta Romaniae historia, B. Ţara Romanească, voi. I, XXIII, Bucureşti, 1966 ş.u. „Glasul bisericii", Bucureşti, 1944 ş.u. B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, voi. I—III, Bucureşti, 1878—1881. 23 lorga, DB lorga, Scrisori lorga, SD LL LR Mitr. Ard. Mitr. Ban. Mitr. Moid. Mitr. Ojt. Ps. Hurm. Ps. Sch. Ps. Vor. RESEE Rev. bibi. Rev. ist. Rev. ist. rom. RIAF RITL Rosetti, LB Rosetti, SB RRH Rsl SCB SCIA SCILF SCL SLLF St. lit. univ. Nicolae lorga, Documente româneşti din arlm vele Bistriţei, I—II, Bucureşti, 1899—1900 N. lorga, Scrisori de boieri, Scrisori de domM ed. II, Vălenii de Munte, 1925. N. lorga, Studii şi documente cu privire Io istoria românilor, voi. I—XXIII, Bucureşti, 1901—1913 Limbă şi literatură", Bucureşti, 1955 ş.u. „Limba română", Bucureşti, 1952 ş.u. „Mitropolia Ardealului", Sibiu, 1956 ş.u. „Mitropolia Banatului", Timişoara, 1951 ş.u. „Mitropolia Moldovei", Iaşi, 1925 ş.u. „Mitropolia Olteniei", Rîmnicu Vîlcea, 1950 ş.u. Psaltirea Hurmuzachi Psaltirea Scheiană Psaltirea Voroneţeană „Revue des etudes sud-est europeennes", Bucureşti, 1863 ş.u. „Revista bibliotecilor", Bucureşti, 1966 ş.u. „Revista istorică", Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi, 1915 ş.u. „Revista istorică română", Bucureşti, 1931 ş.u. „Revista pentru istorie, arheologie si filologiei Bucureşti, 1882 ş.u. „Revista de istorie si teorie literară", Bucureşti, 1964 ş.u. Lettres roumaines de la fin' du XVî-e et du debut du XVlI-e siecle tirees des archives de Bistritza (Transylvanie), Bucureşti, 1929. Al. Rosetti, Scrisori din arhivele Bistriţei (1592—1638), Bucureşti, 1944. „Revue roumaine d'histoire", Bucureşti, 1960 ş.u. „Romanoslaviea", Bucureşti, 1953 ş.u. „Studii şi cercetări de bibliografie", Bucureşti, 1955 ş.u. „Studii şi cercetări de istoria artei", Bucureşti, 1954 ş.u. „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", Bucureşti, 1952—1963. „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 ş.u. ' I „Studii de limbă literară şi filologie", I—III Bucureşti, 1969—1974 „Studii de literatură universală", Bucureşti, 1956 ş.u. adj. = adjectiv adv. adverb, adverbial aux. auxiliar cj. conjuncţie compl. — complement cond. condiţional conj. conjunctiv dat. dativ det. deteriorat dim. — diminutiv ed. — ediţie f. feminin fasc. fascicola fig- figurat gen. genitiv ind. = indicativ inf. = infinitiv interog. = interogativ jud. judeţ lat. = ■latină loc. -- locuţiune loc. ad? — locuţiune adverbială m. -a masculin magh = maghiar ms. - manuscris n. pr. — nume propriu om. omis part. participiu pers. persoana; personal pf. c. perfect compus pf. s. perfect simplu pl. plural pr- pronume prep. = prepoziţie prez. =-- prezent ps. psalm rom. românesc s. şi subst. substantiv sec. secol sg. = singular sl. = slav, slavon tc. turcesc vb. — verb, verbal 24 25 3 NOTA Prezenta Crestomaţie de literatură română veche încearcă să surprinde! filonul artistic al primelor scrieri în limba română, ori cît de subţire la în-l ceputurile lui, şi să justifice atributul de „literatură" pentru un materiali nu atît de sărac pe cît s-ar părea la prima vedere — cu intenţia de a conA strui, în sensul ştiinţific al termenului, temeliile edificiului literaturii I noastre. Lucrarea se adresează, deopotrivă, unui public larg, elevilor, studenţilor» specialiştilor din ţară şi străinătate, urmînd să apară — pentru aceştia dini urmă — şi în două limbi de circulaţie: franceză şi engleză. Crestomaţia cuprinde excerptări (ordonate, de regulă, în succesiune croB nologică) începînd cu cele mai vechi texte româneşti, păstrate pînă în zile» noastre, şi încheindu-se cu extrase din opera lui D. Cantemir şi Ioan Ne-1 culce. Autorii şi-au fixat această limită considerînd că aceste două personali-i taţi reprezintă — cum nu se ppate mai bine pentru epoca respectivă — uni moment „de marcă" al literelor româneşti: prin cultivatul prinţ moldav in-1 Iram în cultura universală, iar prin sfătosul povestitor de legende istoricei ^culese în parte din tradiţia orală) ne probam caracterul autohton al spiritualităţii noastre. Materialul a fost distribuit în trei volume, aproximativ egale ca întin-l dere, care vor apărea eşalonat, după posibilităţi; primul tom se încheie! \a mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu debutul excepţionalei înfloriri a\ Uterelor noastre vechi de-a lungul unui întreg secol; din acesta, volumul II va cuprinde personalităţi culturale şi opere pînă în deceniul al nouălea (Dosoftei, Milescu, Biblia de la Bucureşti, Fiziologul, Sindipa, Esopia, Poveste de jale despre uciderea postelnicului Const. Cantacuzino) şi mai ales bogata Istoriografie literară, căreia Gr. Ureche îi deschide magistral porţile, fapt pentru care autorul Letopiseţului Ţării Moldovei — deşi se încadra cronologic primului volum — a fost integrat alături de marea literatură istoricăi a epocii; volumul III va include extrase din opera lui Antim Ivireanul, Di-| mitrie Cantemir, Ioan Neculce ş.a. Compartimentarea materiei va avea, în general, pentru toate cele treil tomuri, aceleaşi secţiuni cuprinse în sumarul acestuia, cu subîmpărţiri care urmăresc să pună în evidenţă genurile multiple în care s-a scris, implicit varietatea stilurilor. In prezentarea textelor s-a avut în vedere: a) o scurtă introducere, cu titlul, datarea, localizarea lucrării (din care s-a ales fragmentul), cuprinsul, sursele (în cazul traducerilor sau prelucrărilor), împrejurări care i-au favorizat apariţia; difuzarea, interesul suscitat; aceste note introductive şi-au pus drept scop să fixeze, pe cît posibil, locul pe care-1 ocupă fiecare scriere în peisajul literar şi cultural al timpului, să explice în puţine cuvinte specificul ei, valoarea literară şi ideologică; b) textul, ales, de obicei, din cel mai vechi izvor (indicat la finele extraselor) este reprodus, în cazul celor cu alfabet chirilic, în transcriere interpretativă, păstrîndu-se particularităţile dialectale (rotacismul, fonetismele moldoveneşti sau transilvănene), precum şi particularităţile grafice (ă pentru a, o pentru u sau invers), ori scrierea diferită a unor cuvinte în acelaşi text (den şi din, pren şi prin, cărtular, cărturar, forme diftongate sau nediftongate morte—moarte, sore—soare etc); nu s-a păstrat punctuaţia originalului si n-au fost redate spiritele sau accentele (decît atunci cînd, acestea din urmăj marcau certe pronunţări regionale sau pentru a se evita omonimii mai greu de sesizat); literele aruncate deasupra s-au transcris la rînd şi s-au completat tacit prescurtările; în cazul textelor în alfabet latin — a căror grafie este influenţată, de cele mai multe ori, de cea maghiară sau săsească _ s-a procedat' la o transcriere care să faciliteze inteligibilitatea textului. S-au pus între [ ]: — literele sau cuvintele aflate în porţiunile deteriorate ale textului (şi care au putut i'i ulterior reconstituite); — lacunele din original sau omiterea unor pasaje, precum şi — titlurile lucrărilor, datarea sau localizarea lor (atunci cînd acest lucru n-a fost consemnat în textul -respectiv, ci s-a stabilit prin studii mai tîrzii). în paranteze rotunde sînt date formele corecte ale numelor proprii, aşa cum circulă în lucrările curente. Intre < > s-au notat repetiţiile, silabele în plus. c) notele, enciclopedice, istorice, filologice, lingvistice, glosări legate de fragmentele citate s-au trecut la urma fiecărui text; d) comentariile la texte, se opresc asupra valorilor literare ale acestora: teme, motive universale, genuri şi specii literare (în evoluţie), figuri de stil, virtuţi de expresie românească, imagini plastice iscate din aspra luptă a impunerii limbii vernaculare în cultură; e) bibliografia, selectivă, ataşată după comentariu, priveşte lucrarea sau autorul din care a fost ales textul; ea cuprinde: copii sau ediţii, — lucrările folosite, în mod special, pentru informaţiile extraliterare asupra cărora autorii Crestomaţiei nu au făcut investigaţii proprii ci le-au preluat de la specialiştii respectivi si — încercările sporadice, întîmplătoare sau sistematice de-a analiza aceste texte sub aspect estetic. Bibliografia se opreşte la data cînd a fost depusă lucrarea la editură (1981), neintroducîndu-se după aceea titluri decît în limita spaţiului. , , Aparatul critic de la sfârşitul fiecărui volum cuprinde: o Bibliografie generală, care inserează lucrările de bază utilizate de cercetători pe parcursul tomului respectiv (lucrări ale căror titluri sînt citate — uneori — în nota introductivă a textului sau în comentariul acestuia sub formă prescurtată); un Indice tematic, inventar cultural selectat din textele prezentate, menit să sublinieze nivelul de informare şi posibilităţile de exprimare în româna evului mediu; un Indice de nume proprii, citate în texte şi în comentarii care completează — de altfel — „registrul" cunoştinţelor vehiculate de unele din cele mai vechi texte româneşti; — un Glosar, cu cuvintele-si sensurile care astăzi nu mai au circulaţie, care sînt mai puţin cunoscute sau care în paginile excerptate sînt folosite cu alt înţeles decît cel obişnuit, în uzul actual. Prin analizele formulate, semnatarii Crestomaţiei de literatură română: veche nu socotesc că au epuizat posibilităţile de interpretare ale textelor respective, iar în selecţia făcută recunosc că orice antologare, prin condiţia; ei, implică o accentuată notă de subiectivitate. 26 21 Dacă în alcătuirea acestui florilegiu au reuşit însă să puncteze anumiţi conexiuni ale creaţiilor noastre cu ale altor culturi, mai apropiate sau mal îndepărtate, dacă în analizele efectuate au pus uneori la contribuţie rezultate ale altor discipline şi mai ales dacă, sprijiniţi pe aceste metode — -comparatistă şi de studiere interdisciplinară a materialului — au putut reliefa nota de specificitate a culturii româneşti medievale, rădăcinile, înflorirea şi păstrarea ei în timp vor socoti că au făcut un prim pas; cu convingerea căi acei ce le vor urma vor izbuti cu mult mai mult, dar şi că le va fi mal uşor (ferindu-se de neizbutirile acestui început), autorii îşi însuşesc iăeeM lui Cantemir; „Cu atîta mulţămiţi şi contentuiţi vom fi, învitînd şi îndeml nînd pre alţii, carii decît noi în puteri mai bogaţi vor fi (că precum şi sini şi după noi mulţi vor fi cunoaştem şi mărturisim)... şi... altora lor urmăl tori călătoriia uşoară şi cale deschisă s*ă facă, căci, cătră ceale aflate, prel lesne iaste a adaoge, dzic cei ştiutori" (Hronicul vechimei a romano-moldo-^ vlahilor, p. 316). Materialele au fost revăzute şi discutate, în mare măsură, pe lîngă coor-| donatori, şi de colectiv. Colaboratorii lucrării se simt datori să mulţumească preţioaselor sugestii ale referenţilor ştiinţifici, prof. univ. dr. Florica Dimitrescu Niculescu şi prol univ. dr. Octavian Schiau, precum şi Editurii Dacia care a încurajaţi şi sprijinit apariţia Crestomaţiei. I. DIPLOMATARIUM: ACTE ŞI SCRISORI Textele originale româneşti din sec. XVI, XVII şi din primele decenii ale sec. XVIII înmănunchează, alături de producţii cu conţinut laic (scrisori particulare, oficiale, diverse acte sau documente, însemnări, lucrări cu caracter juridic, istoric, belestristic) şi producţii cu conţinut preponderent religios (prefeţe, epiloguri, cuvîntări). Caracteristica acestor texte, scăpate de chinga artificialităţii impusă, în unele cazuri, de „servilismul" traducerilor, o constituie tematica mai variată, cu o structură lingvistică mai complexă şi cu o limbă mai apropiată de vorbirea populară: mai clară, mai nuanţată; o limbă uzuală dar, e drept, şi tributară, în oarecare măsură, influenţei formulărilor tipice stilurilor în care se manifestă (epistolar, administrativ, juridic, istoric, bisericesc). în plus, ca urmare a obişnuinţei de a scrie în slavonă, o serie de cuvinte, expresii şi chiar fraze întregi din această limbă populează cu atît mai mult textele cu cît ele se situează mai adînc în istoria scrisului românesc sau aparţin cancelariilor. Zestrea noastră de vechi pagini laice este — dacă nu deosebit de numeroasă în primul veac de scriere românească (sec. XVI) — destul de variată, îmbogăţindu-se însă în timp; ea numără scrisori (oficiale sau particulare), zapise (de vînzare, cumpărare, de danie sau de schimb), testamente, porunci, salvconducte, mărturii sau memorandumuri (despre unele cheltuieli, despre bir sau despre împărţirea unei moşii), inventare (de avere sau de zestre, de dări sau de vămi), acte de întărire, dovezi, chitanţe, însemnări, socoteli (de venituri şi cheltuieli), acte diplomatice, catastife, ordine de plată, acte (de cununie, de hotărnicie), itinerare ş.a. Secolele următoare lărgesc evantaiul productelor spirituale într-o tot mai amplă deschidere „mirenească". Emanînd de la persoane publice sau private (domni, boieri, clerici, negustori, meseriaşi sau de la alte categorii sociale) documentele amintite sînt împărţite de disciplina diplomaticei în diferite categorii1, luîndu-se drept criteriu forma lor juridică sau diplomatică: 1) acte (privilegii domneşti, angajamente între două per- 29 soane sau scrisori domneşti care au un temei juridic); 2) scrisori (corespondentă de orice natură — de cele mai multe ori neavînd im scop juridic) şi 3) scripturae (însemnări scurte sau documente conţinînd anumite note şi ciorne după care urmau să se redacteze apoi acte, petiţii, rapoarte); prima şi, îndeosebi, ultima categorie ies din atenţia noastră, neputîndu-ne furniza — una, datorită sferei cu precădere juridice pe care o îmbrăţişează, iar cealaltă prin extrema concizie şi seaca consemnare a unui „memento" — promisiunea unor virtuţi de expresie românească cu care ne întîmpină destule texte din cea de-a doua grupare. S-a constatat că formularistica generală a actelor şi scrisorilor româneşti de început este calchiată după cea slavă. în contextul cultural general însă rădăcinile formularisticii acestor texte sînt de-| sigur mai adinei; arta compunerii actelor, şi a tuturor scrierilor asemănătoare genului epistolar, a fost obiect de studiu în şcolile mănăstireşti încă din primele secole ale evului mediu; teoreticieni diverşi au stabilit reguli care priveau în acelaşi timp compunerea, limba, stilul, ritmul şi se aplicau atît hrisoavelor cît şi scrisorilor de cancelarie, actelor' publice, contractelor şi corespondenţei familiale sau de afaceri. Din Italia, unde se pare că s-a format, acest învăţămînt s-a propagat în Germania, în Franţa, în Anglia, prinzînd apoi întreaga lume creştină. Similitudinile conceperii documentelor în discuţie fac dovada întrepătrunderii mai multor culturi, adeziunii sau nonadeziunii la anumite „modele" (în funcţie de prestigiul acestora, de gradul de receptare al „importatorilor" sau de posibilele contacte dintre civilizaţii; studii de diplomatică românească au consemnat ecoul unor tipare' în confluenţe diferite pe regiuni în chiar copleşitoarea „în-dătinare" slavă la noi2). Asemănările — mai evidente la această categorie de scrieri decît poate la oricare alta — au determinat specialiştii la studii de metodăn. A „ I în linii mari actele au, aşadar, părţi comune prezentate insal sub forme destul de variate4. Pentru un act compus după „toate regulile artei" diplomatica^ distinge trei mari diviziuni (respectate aproape unanim): protocolul* iniţial, textul (cuprinsul în sine al actului) şi protocolul final (escha-tocole) compartimentate pe mai multe subdiviziuni (a căror prezenţă şi ordine variază)7: invocatio (o formulă pioasă, „invocatio verbalis", frecventă în apus şi mai rară la noi, sau o cruce, „invocatio sym-bolica", folosită atît în apus cît şi în răsărit încă clin primele timpuri ale creştinismului8 (la noi este aproape nelipsită în sec. XVI si prima jumătate a sec. XVII); intitulatio sau subscriptio (cuprinde numele, titlul şi calitatea persoanei în numele căreia este redactat actul); inscripţio (se consemnează numele, titlurile, calităţile destinatarului actului); în salutatio se pune de obicei numele lui Dumnezeu sau se fac urări de sănătate; o formulă nu tocmai frecventă, mai mult o podoabă literară, poartă numele de arengă^. Din celelalte subdiviziuni, în documentele româneşti se recunosc uşor: naraţia sau expunerea, dispoziţia şi, destul de des, formularea unor pedepse (sanctio) la adresa celor care ar încălca obiectul actului: poena spiritualis (anateme, blestemuri) şi poena temporalis; de asemenea data, uneori o formulă pioasă sau o urare — aprecaţia -—, iscăliturile, martorii, peceţile şi adresa (la fel de înflorită ca în inscripţio). ' Vechea cultura românească înregistrează şi binecunoscuta departajare a sarcinilor între dictatores — cei ce compuneau diversele înscrisuri — şi scriptores, cei însărcinaţi cu execuţia manuală a acestora, chiar dacă nu tocmai din aceleaşi raţiuni care caracterizau practica acestor îndeletniciri în şcolile mănăstireşti medievale ale altor civilizaţii (V. Testamentul lui Negre sau Scrisoarea preotului Văsiian Beuz). Dacă istoriile literare şi diversele culegeri de texte nu ocolesc aceste manifestări scrise, „caracteristice prin stereotipia naivă a stilului, în care se amestecă prospeţimi orale"10, este pentru că ele atestă, şi la noi ca pretutindeni, frînturi de gîndire şi expresie specifice, sau, cum spunea lorga, „multă viaţă vie, colorată, zilnică românească"11; ele angajează probleme de familie, probleme politice, sociale, diplomatice, juridice, de cultură, etice, comerciale etc, într-un permanent efort de-a îmbrăca în haina limbii naţionale multitudinea aspectelor de trai şi spirit. 1 Damian P. Bogdan, Diplomatica slavo-română din secolele XIV—XV, Bucureşti, 1938, p. 18. 2 Damian P. Bogdan, Op. cit., p. 161. 3 A. Giry, în Manuel de diplomatique, Paris, 1925, p. 481, afirmă: „II resulte . .. qu'en de-pit des differences du droit, des coutumes et des usages, en depit de nom-breuses modifications dues aux circonstances particulieres, aux influences locales, au temps, ou meme au caprice et â la fantaisie, il y a dans Ies chartes de toutes Ies epoques et de tous Ies pays suffisamment de caracteres communs pour qu'il soit possible d'en faire une etude methodique". Dupa prima ediţie a lucrării lui A. Giry, apărută în 1894, se mai citează: Harry Bresslau Handbuch der Urkundenlehre fiir Deutschland und Italien, I—II, Leipzig, ' 1912—1915 si A. de Bouard, Manuel de diplomatique francaise et pontificale, I, Paris, 1929. 4 Damian P. Bogdan, Op. cit., p. 64 ş.u. 5 proto-hollon (în antichitate) = prima foaie a rulouri lor de papirus; 6 eshatoJiol-lon = ultima foaie de papirus; 7 A. Giry, Op. cit, p. 529; 8 formula a fost codificată încă în anul 395; 9 A. Giry, Op. cit., p. 537; 10 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941, p. 11; " N. lorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, I, Bucureşti, 1899, p. II. 30 31 [SCRISOAREA LUI NEACŞU] [29—30 iunie 1521] Ţara Românească Neacşu, negustor din Cîmpulung, informează pe judele Braşol vului despre mersul operaţiunilor turcilor de-a lungul Dunării. Este cel mai vechi text românesc, manuscris original laic, scrisl în chirilică, cunoscut pînă astăzi. Din formula, în slavonă, tipic epistolară, cu care începe scrisoarea, se cunoaşte adresantul, calitatea şi localitatea precum şi numele şi oraşul emiţătorului; datarea s-a făcut după criterii interne, cu ajutorul numelor proprii şi al amănuntelor de ordin istoric pe care le conţine. Descoperită de lorga în arhivele Braşovului, uncie se păstrează şi în prezent, a fost publicată pentru prima dată de acesta în transcriere cu alfabet latin. Cunoaşte apoi peste 40 de reeditări succesive în culegeri de documente, istorii, istorii literare, reviste, antologii etc. fie în transcriere, fie în transliteraţie, reprodusă în chirilică sau ca facsimil. Circulaţia europeană a scrisorii a fost asigurată mai întîi tot de lorga, în Geschichte des Osmanischen Reiches, II, Gotha, 1909, p. 387 (unde o citează în contextul relatărilor privitoare la campania lui Soliman de la Dunărea de jos), de cîteva crestomaţii de texte vechi româneşti apărute în Italia, şi, mai recent^ de Al. Rosetti, în Breve histoire de la langue roumaine des origines ă nos jours, The Hague, Paris, 1973, p. 112—113, unde o publică în întregime cu alfabet latin şi tradusă în limba franceză. în afară de importanţa de document istoric a scrisorii, prin conţinutul său diplomatic,' politic şi militar — atestînd prezenţa activă a românilor în evoluţia şi mişcările sud-estului european — textul respectiv se înscrie drept cea mai veche mărturie a stilului epistolar în limba română, avînd reale calităţi lingvistice şi literare. | Mudromu1 i plemenitomu i cistitomu i bogom darovannomu Zupan Hanis Begner2 ot Braşov mnogo zdravie ot Neksul3 ot Dlu-gopole4. I pak5 dau ştire domnie-tale za6 lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul7 au ieşit den Soiiia8, şi aimintrea9 nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre10. I pak să ştii domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe11 de mie mî-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia-ta pre Dunăre în sus. 32 I I pak să ştii că bagă den tote oraşele cîte 50 de omini să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii curmi12 se-au prins neşte meşteri den Ţarigrad13 cum vor treace aceale corăbii la locul cela strimtul14 ce ştii şi domniia-ta. I pak spui domnie-tale de lucrul lu Mahamct15 beg'16, cum am auzit de17 boiari ce sînt megiiaşi18 şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io19-i va fi voia pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia-ta că are frică mare şi Băsărab20 de acel lotru?1 de Mahamet beg, mai vîrtos de22 domniele voastre. I pak spui domnie-tale ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnie-tale, iară domniia-ta eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniia-ta la tine, să nu ştie umini mulţi şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te veselit23, amin, Arh. St. Br., Stenner, I, 4, nr. 472. Deşi limba uzuală a corespondenţei cu Braşovul era în acea vreme slavona sau latina, Neacşu găseşte un mijloc rapid de exprimare, limba maternă, în care se vede că nu scria acum pentru prima oară, conformîndu-se în parte şi „tipicului", prin folosirea slavonei în protocolul iniţial şi final al scrisorii; acest fapt — precum şi celelalte cuvinte şi expresii slave presărate în scrisoare —, îl arată pe autor drept bun cunoscător al limbii de cancelarie din epoca sa. Conceperea mesajului în română putea rezulta fie din grabă, fie din credinţa semnatarului că textul „conspirativ" poate circula astfel mai nestingherit, fie din chiar conştiinţa patriotică a lui Neacşu că întrebuinţînd limba română într-un text destinat străinilor, el a aşezat această limbă pe acelaşi plan cu limbile acestora. în ciuda respectării uzanţelor în formularea răvaşelor timpului, cursivitatea frazei, limpezimea expresiei, precizia argumentării, concizia în transmiterea unor informaţii secrete, folosirea unui lexic cu precădere romanic24, a unor sintagme des întîlnite în limba vorbită25, a unei structuri morfologice şi sintactice cu puţine forme arhaice26 fac din Scrisoarea lui Neacşu o pagină uşor accesibilă cititorului de azi, îndreptăţind totodată ipoteza unei tradiţii a scrisului în limba română, mai veche decît acest început de veac XVI. TEXTE Şl STUDII: Doc. Hurm. XI, p. 843; I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Tării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XV/,' Bucureşti, 1905, I, p. XXXIV; I. Bianu şi N. Car-tojan, Pagini de veche scriere românească, Bucureşti, 1921, p. 20; id. Album de paleografie românească (Scriere chirilică), ed. I, Bucureşti, 3 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 126, planşa XIV;ed.II, 1929, planşa XV, ed. III, 1940, planşa XXIII; Byck, Texte româneşti vechi, Bucureşti, 1930, p. 5; DIR B I, p. 169— 170 şi p. 325; Mititelu, Letteratura, p. 96; Crest. romanică, I, p. 149— 150; Cazacu, Pagini, p. 24—25; Ruffini, Antologia, p. 3; Panaitescu, începuturile, p. 117; Matei Cazacu, Sur la date de la lettre de Neacşu de Cîmpulung (1521), în RESEE, VI, 1968, nr. 3, p. 525—528; Mihăilă—• Zamfirescu, Literatura, p. 166—167; Niculescu—Dimitrescu, Testi ro-| meni, p. 3; Aurel Nicolescu, Observaţii asupra limbii scriitorilor, Bucureşti, 1971, p. 19—29; Ştefan Munteanu, Doina David, Ileana Oancea, . Vasile Ţâra, Crest. românească, p. 14, 16; Doc. îns. XVI, p. 95—96. 1 (Text slav, cuprinzînd protocolul iniţial: salutaţia, adresa şi subscrip-* ţia). „înţeleptului şi de neam cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupîn Hanăş Begnăr din Braşov — multă sănătate de la Neacşul din Cîmpulung"; 2 Johannes Benkner, judele sas al Braşovului; 3 Neacşu Lupu, negustor din Cîmpulung, cunoscut în epocă şi atestat în documentele timpului; 4 numele slav al oraşului Clmpulung-Muscel din nordul Munteniei; 5 i pak (si.) = de asemenea, si iarăşi; 5 za (sl.) — (aici) despre; 7 este vorba despre Soliman al II-lea Magnificul şi de campania acestuia contra Belgradului; 8 în momentul relatării lui Neacşu, oraşul Sofia — cucerit de turci în 1382 — era centrul administrativ al vilaietului Rumeliei (unitate teritorială a Imperiului otoman aflată în Peninsula Balcanică); 9 aimintrea = altminterea; 10 adică spre Belgrad; 11 Nicopoe (Nicopole), localitate, în Bulgaria, pe Dunăre; 12 cumu = că; 13 Ţarigrad = Constantinopol (Istanbul); 14 adică Porţile de Fier; 15 Mahamet, guvernatorul Nicopolei; 16 beg (tc.) = guvernator, termen folosit în limba română veche sub forma bei; 17 de = de la; 18 megiiaşi = vecini; 1;t io = unde; 20 Băsărab (Neagoe Basarab), domn al Ţării Româneşti (1512—1521); « lotru = (fig.) tîlhar; 22 de = decît; 23 (text sl.) „Şi Dumnezeu să te bucure"; 24 s-a stabilit că din cele 190 de cuvinte cuprinse în scrisoare, — 175 sînt de origine latină şi numai 15 nelatine (A. Nicolescu); 25 unităţi semantico-sintactioe stabile ca: amintrea nu e sau au văzut cu ochii loi sînt curente şi azi în vorbirea populară; 26 v. supra, notele 9, 12, 16, 17. [SUPLICA EGUMENULUI MOLDOVIŢEI] [30 iunie 1592] Moldova Egumenul Moldoviţei scrie primarului Bistriţei că muntele, unde li s-a reproşat celor de la mănăstire că şi-au trimis vitele la păscut, le aparţine de fapt de aproape 200 de ani şi că ar fi de dorit să se cadă la învoială asupra păstrării în bună înţelegere a dreptului consemnat în vechiul uric. Scrisoarea este unul din cele peste 450 de documente româneşti din arhivele Bistriţei, şi n-a fost cuprinsă în ediţia lui N. lorga, primul care s-a ocupat de acest tezaur, publicînd, în 1899, 382 dintre ele (v. lorga, DB). Culegerea lui Al. Rosetti, Lettres roumaines de la fin du XVle et du debut du XVIIe siecle tirees des archives de Bistritza, alcătuită în bună parte din piese inedite, se deschide cu această scrisoare transcrisă în alfabet latin şi facsimilată. Ulterior ea a mai fost preluată şi în alte corpusuri. Datarea şi localizarea este făcută într-o însemnare latinească, pe verso-ul filei, după adresă: „L[itte]rae ex monasterio Moldouitz missae, 30 juny 1592". t Iată eu egumenul şi tot săborul de la mănăstirea de Ia Mul-doviţă1 scriem închinăciune şi multă sănătate priiatinului nostru celui iubit, lui Budachi Gaşpar2, birăului de Bistriţă, şi tuturor sveat-nicilor mărireei domniii sale dintr-acelaş tîrg. După aceastea dăm ştire domniilor voastre că mainte3 vreame aţ tremis carte la noi, de ne-aţi dat a şti de rîndul4 munţilor şi aţi dzis aşa că au oprit acei domni se nu treacem dobitoace în[t]r-aceaă parte de Bistriţă. Şi mulţemim domniilor voastre ca alor noştri iubiţi priiatini, că aţi dat noao a şti, ca să nu păţim vro pagubă. Aşijdere dăm ştiri şi ne rugăm domniilor voastre ca se puteţ face se nu fie svadă şi netoc-mcală5 între noi, ce se ne tocmim binişor ca şi cei mai de demult de noi, că acei munţi sîntu daţi sfinteei mănăstiri de cîndu se-au descălecat ţara Mulduoei şi această mănăstire şi noi avem uric încă de la Alexandru Vodă cela Bunul6 şi spune: pre Suhard7 pană la Coşna8 şi încă şi mai încolo; şi de cîndu-i uricul sînt 200 de anii9. Derept acea rugăm pre domnia voastră se10 puteţi face ca se ne tocmim binişor, că iaste sminteală amînduror ţărilor; chibzuiţi domnia voastră că soţ11 înţelepţi mai vîrtos. Şi acmu iară dăm ştire domniilor voastre că vrem se tremitem oile în munte. Deci vă rugăm ca pre ai noştri dulci priiatini se ne daţ a şti ca şi păn-acmu, se ştim avea-vrem vro pagubă au ba. Că noi avem nădeajde numai pre domnia voastră, e, de vrem avea pagubă, noi vrem ţinea de că-tră domnia voastră de nu veţi da noao a şti, căci că ne seţ priiatin multu-nedejdiuitori12 şi avem nedeajde pre domnia voastră se daţ noao a şti de toate. De aceastea dăm ştire şi rugăm pre domniile voastre. Şi se fiţ sănătos cu toţ oamenii voştri într-ani mulţi şi buni, amin. Prîiatenului nostru lui Budachi Gaşpar, birăului de Bistriţă şi tuturor sveatnicilor domnii[i] sale dintr-acelaşi tîrg. Arh. St. Cl.-N. Arhiva grănicerească din Nă-săud, nr. 438. S-a remarcat că scrisorile din fondul aflat la Bistriţa sînt redactate după un formular, care variază foarte puţin de la o epistolăI la alta. în cazul de faţă întinderea scrisorii pare a fi dictată anume del respectarea întru totul a diviziunilor „modelului". Intervenţia egumenului nu poate fi scurtă — dată fiind deli-1 cata problemă pe care o pune; într-un ton conciliant dar limpede | „discursul" său marchează net ideile: — reclamaţi a cu privire la în- ' călcarea hotarului de către moldoviţeni, — mulţumirea că li s-a dat de ştire ca să nu păţească vreo pagubă, —- dorinţa de bună înţelegere ca să nu fie svadă şi netocmeală, — disculparea motivată de vechile înscrisuri privind drepturile de proprietate ale celor de la mănăstire asupra locurilor disputate, — credinţa în „înţelepciunea" şi „chibzuinţă" vecinilor; (de remarcat că de ambele daţi cînd se apelează la înţelegere din partea adversă, se alege, pentru verbul care desemnează tratativele, tocmi, diminutivul adverbului bine, sugerîndu-se mai multă „blîndeţe", „bunăvoinţă": „Se ne tocmim binişor ca şi cei mai de demult" ... şi „se ne tocmim binişor că iaste sminteală amînduror ţărilor"; de fapt „binişor" atenuează francheţea exprimării celor două probleme nu tocmai simple: dreptul de demult ce trebuie respectat ca să se evite conflictul dintre cele două ţări), — şi, în sfîrşit, „ultimatumul" exprimat printr-o frază interogativă care cîştigă în expresivitate prin topica menită să atragă atenţia asupra verbului: „ .. . vrem se tremitem oile în munte [. . .] se ne daţ a şti [. . .] avea-vrem vro pagubă, au ba"? TEXTE: Al. Rosetti, LB, p. 45—46; id., SB, p. 28—29 şi planşele I şi II; Ruffini, Antologia, p. 26; Doc.îns. XVI, 173—174. 1 Moldoviţa, mănăstire în Bucovina, jud. Suceava, ridicată în timpul lui Alexandru cel Bun; 2 Budaker Gaspar, primar al Bistriţei (1576—1577, 1580—1586, 1591—1592); 3 mainte = mai înainte; 4 de rîndul = în privinţa..., referitor la..., despre, în ce priveşte...; 5 svadă şi netocmeală sînt sinonime însemnînd fiecare: lipsă de înţelegere, ceartă, disensiune, vrajbă, discordie; 6 Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400—1432); 7 Suhard, grup de munţi în Carpaţii răsăriteni (Bucovina); 8 Coşna, munte în Carpaţii răsă-riteni (Bucovina); 9 pl. substantivului an cu dublă desinenţă; 10 se = dacă; 11 formă de ind. prez. pers. II pl. a verbului a fi obişnuită în multe texte româneşti; v, şi mai jos: ne seţ priiatin; 12 multu-nedejdiuitori = foarte de nădejde' (cuvîn't compus, din adv. + adj., procedeu^ folosit mai frecvent -în traduceri şi mai rar în scrisorile din această perioadă). fPAN POGAN DIN MARAMUREŞ, CĂTRE FRAŢII DE PESTE MUNŢII 2 mai [1593] Transilvania Jur] Pogan şi Toma, demnitari din Sălişte — Maramureş, scriu notabilităţilor din Bistriţa despre oastea care a trecut prin Maramureş, despre faptul că emisarii din Polonia n-au veşti rele şi despre sarcina ce şi-o iau de a ţine la curent pe bistriţeni cu tot ceea ce-i interesează, cerîndu-le ca, la rîndul lor, să-i înştiinţeze ce se petrece în Moldova. Scrisoarea a fost descoperită de N. lorga în arhivele oraşului Bistriţa şi publicată de acesta pentru prima dată, în transcriere cu alfabet latin, în Documente romaneşti din arhivele Bistriţei; ulterior a mai fost reprodusă, transcrisă sau facsimil, în diverse culegeri de scrisori, documente, texte vechi. | Cire iaste pan Pogani jurj, şpan^ ot3 Maramoreş, i4 pan Toma, jurat ot tiz5, scriem închirăciure şi slujbă6 pan Orban7 birov i pan Simion pîrcălab ot Bistriţă. Dup-ac[ejia de ce-aţi tremes omul vostru la noi, de rîndul aceştii oşti ce au trecut prin Maramureş, vă dăm a şti8 că au fost a lui Corneş9, o mie de omiri năimiţi în bani. De altă latură, acmu nu ştim, că au fost doi omiri a noştri în Ţara Leaşească10; ceia [alu dzis că nu Despre mitologia şi filozofia Bibliei, Bucureşti, 1982, p. 177—180; Pândele Olteanu, Sintaxa şi stilul paleoslavei si slavonei, Bucureşti 1974, p 237; => P. Olteanu, Op. cit, p. 237; * Bibliografia in extenso: ion Gneţie, Textele rotacizante şi originile scrisului literar românesc Ches-tium de metodă, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p. 189—241; Gheorghe Chivu şi Mariana Costmescu, Bibliografia filologică românească, secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974, p. 90—95 (generală) şi 95—108 (pe texte). [PSALTIREA SCHEIANĂ] Volumul a făcut parte din biblioteca lui D. C. Sturdza — Sche-îanul, care 1-a dăruit Academiei în 1884 (azi în BAR, ms. rom. 449). Manuscrisul (avînd cîteva file lipsă) se datorează mai multor copişti care aveau anumite trăsături de limbă specifice, transcriind probabil, după un text rotacizant, nu direct după originalul traducerii; nu s-a stabilit dacă acest text, la rîndul său, era sau nu o copie intermediară; o mare porţiune, compactă (sfîrşitul), precum si unele pagini pe parcursul cărţii, nu prezintă rotacism; textul cuprinde traducerea psalmilor (1—151), precum şi cîntările adăugate, de obicei, în urma acestora şi, de asemenea, simbolul atanasian (după modelul psaltirilor occidentale), care n-a fost tradus din slavă odată cu psaltirea, ci, probabil, din latină, germană sau maghiară. La sfîrşitul psalmului 151 se află o criptogramă de patru rîn-duri, nedescifrată încă şi care ar putea fi cheia datării şi localizării textului respectiv. Psaltirea Scheiană a fost reprodusă în facsimil şi transcrisă (I. Bianu), bucurîndu-se, spre deosebire de celelalte două psaltiri rotacizante, şi de o ediţie critică (însoţită de un amplu studiu) în care autorul, I. A. Candrea, a încercat să reconstituie forma arhetipului înlăturând fonetismul copiştilor. CINTECUL LU DA VID 12 Pără cîndu, Doamne, uiţi-me pară în cumplit? Pară cîndu întorci faţa ta de mere? Pără cîndu puniu sfeature în sufletul mieu, dureare întru îrema mea dzua şi noaptea? 51 Pără cîndu rădică-se dracul mieu spre mere? Caută şi audzi-me Dumnedzcul mieu, se nu cîndva doarmă în moarte. Se nu cîndva dzică dracul: întăriiu-me spr-insu. Dodeitorii1 miei bucura-se se me-aş clăti. E eu spre meserearea2 ta upuvăiiu3 bucură-se îrema mea de spăsenia ta. Cîntu Domnului birefăcă[to]riului mieu şi cîntu numele Domnului de sus. BAR, ms. rom. 449, p. 32—34. Este o rugăciune pentru ajutor în vremuri de restrişte. Psal-mistul, aproape la capătul curajului, începe mai multe versuri cu aceeaşi formulă („Pără cîndu, Doamne, uiţi-me . ..", „Pără cîndu întorci faţa ta" . . ., „Pără cîndu puniu sfeature" . .., „Pără cîndu rădică-se dracul" . . .), realizînd o simetrie prin repetarea ei în poziţie iniţială. Figura de stil, cunoscută sub numele de anafora, are mare efect în genul oratoric. De aceea a fost cultivată de scriitorii greci, latini, slavi — reprezentanţi ai genului omiletico-parenetic (P. Olteanu, Sintaxa .. ., p. 240). Aici procedeul sporeşte elocinţa, presupunînd prezenţa celui căruia i se adresează psalmistul. Anafora apare şi în literaturile culte mai tîrzii: „în veci iubi-o-vei, în veci Va rămînea departe" (Eminescu, Dacă iubeşti fără să speri). TEXTE: I. Bianu, Psaltirea Scheiană (1482), Tomul I, Textul în facsimile şi transcriere cu variantele din Coresi (1577), Bucureşti, 1889; I. A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, ediţiune critică, I—II, Bucureşti, 1916' STUDII: Gh. Ghibănescu, Glosarul Psaltirei Scheiane, Iaşi, 1902; Constantin Lacea, Copiştii Psaltirii Scheiene, în DR, III, 1922— 1923, p. 461—471; Al. Rosetti, Despre criptograma din Psaltirea Scheiană, în SCL XI, 1960, nr. 1, p. 103; Ion Gheţie, Simbolul atanasian din Psaltirea Scheiană, în LR XXII, 1973, nr. 3, p. 241—248; id. în LR XXIII, 1974, nr. 3, p. 243—244. 1 Dodeitorii = cei care mă supără; 2 meserearea = mila, îndurarea; 1 upovăiiu = nădăjduii. [PSALTIREA VORONEŢEANĂ] Manuscrisul găsit la mănăstirea Voroneţ (Bucovina), în 1882, a fost donat Academiei în a cărei bibliotecă se păstrează în prezent (BAR, ms. rom. 693). Textul cuprinde versete slavoneşti, urmate de traducerea românească şi este copiat de o singură mînă; ni s-a păstrat mai puţin de jumătate (de la ps. 77 încolo — avînd, şi în această porţiune, numeroase lacune). [CllNTAREA LUI DAVIDU DE EBEMIIA [136] La rîul Vavilonului, acii şedzumu şi plînsemu de cîndu pome-nîiamu noi Sionuî. în salce, prim mijloc de ea, spîndzurămu organele noastre, că acie întrebară-ne prădătorii-ne cuvente de cîntare şi ducea pre noi în cîntare: cîntaţi noo de cîntecele Sionului. Cum vrem cînta cîntarea Domnului în ţară striiră? Se uitare tire, îerosalimc, uitată fie dereapta mea. Se se lepască limba mea de grumadzul mieu, i se nu pomenire tire, se nu ainte pomeni-voiu Ierosalimul, ca înce- putul veselieei meale. Pomeneaşte, Doamne, fiii Edomului în dzua Ierosa[li]mului, ce dzisără: deşertaţi, deşertaţi pără la urdzituriîc Iui! Featele Vavilonului, măratele. Ferice de cela ce dă ţie darea ta, ce ai dat tu noao. Ferice cire prinde şi frînge tirerii tăi de piatră. BAR, ms. rom. 693, p. 39' — 39^. Lamentaţia captivilor este una dintre cele mai dramatice bucăţi ale psalmilor; israeliţii îşi plîng ţinuturile natale şi cheamă răzbunarea divină asupra opresorilor; departe de patrie, pe care o pomenesc mereu şi a cărei pierdere o simt ca şi cum ar fi lipsiţi de braţul drept, au încetat să mai cînte: (,,în salce. .. spîndzurămu organele noastre"; imaginea sălciei accentuează aici durerea covîrşitoare, plînsul mut, zbuciumul). Altădată sălciei îi era asociată ideea prosperităţii, belşugului, a optimismului rezultat dintr-o atare stare; mulţi comentatori au susţinut că acest verset din psalm a devenit probabil cauza transformării la polul opus — a simbolului, în diversele literaturi; într-o construcţie metaforică M. Eminescu păstrează acest aspect: „Ea cădea în braţele lui [.. .] ca o salcie neguroasă ce-şi întindea crengile spre el" (Sărmanul Dionis); poate că tot sentimentul de taină, incertitudini, solitudine — sugerat de salcie — a generat şi imaginea creată de Arghezi într-un sfîrşit de Psalm: „Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul Şi nu ştiu cine-i binefăcătorul." Cîntecele vesele de altădată au amuţit; limba devine imobilă („se se lepască limba mea . ..") dacă nu pot pune Ierusalimul deasupra tuturor bucuriilor; la exprimarea sugestivă a stărilor lor sufleteşti, repetarea verbului („deşertaţi, deşertaţi"), menit să arate furia fiilor Edomului, puşi să distrugă cetatea pînă în temelii, sporeşte 1 ^tensiunea emoţională. 52 53 TEXTE: Ovid Densusianu, Psaltirea Voroneţeană, în ,.Studii de filologie română", Bucureşti, 1898, p. 14—42; G. Giuglea, Psaltirea Voroneţeană, în RIAF, XI, Bucureşti, 1910, p. 444—467; XII, 1911, p. 194—209, 475—487, c. Găluşcă, Slavisch-rumânisches Psalterbruchstilck, Halle, 1913; STUDII: I. G. Sbiera şi A. D. Xenopol, Despre publicarea Psaltirii Voroneţene, în „Analele Academiei Române", seria II, Partea administrativă si dezbaterile, XV, 1892, p. 100—102, 145—153; I. A. Candrea, Monumentele cele mai vechi de limbă românească, în „Noua Revistă română", voi. IV, 1901, p. 18—22; id. Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI si XVII traduse din slavoneşte, Bucureşti, 1916, voi. I, p. XLIV—XLVI, LXXVIII—LXXXI, CVI—CIX. [PSALTIREA HURMUZACHI] Numele adoptat în tradiţia bibliografiei textului vine de la Eu-doxiu Hurmuzaki, care a donat manuscrisul Academiei (a. 1904), în a cărei bibliotecă se păstrează şi în prezent (BAR, ms. rom. 3077). Volumul, scris în întregime de aceeaşi mînă, cuprinde traducerea psalmilor lui David de la 1—150 (cu unele lipsuri) şi o parte din titlul psalmului 151. Ultimele 9 foi, adăugate, se pare, mult mai tîrziu, cuprind tipicul, în slavoneşte, al evangheliilor. Fără să fi făcut obiectul strict al unei mai vaste cercetări, Psaltirea Hurmuzachi, considerată de I. A. Candrea (primul care s-a oprit mai pe larg asupra ei) drept „însuşi autograful traducătorului din slavoneşte", a intrat. în atenţia cercetătorilor, mai ales, sub acest aspect (de altfel destul de disputat). Ultimele cercetări se raliază mai vechii opinii, care socotea textul drept o copie realizată după o prealabilă transpunere a psalmilor (O. Densusianu), poate, chiar, după o psaltire slavo-română (I. Gheţie). [PSALMUL 150] Lăudaţi Dumnedzeu în sfinţii Iui, lăudaţi-1 în tăriia puteriefi] lui, Iă[u]daţi-Iu, pre putearea lui. Lăudaţi-1 după prea mulţia măriiei lui. Lăudaţi-1 în glas de bucinre, lăudaţi-I în cîntari şi în cetere; îăudaţi-1 în timpane cetele, lăudaţi-1 în strune şi organe; lăudaţi-1 în clopote cele cu glasure, lăudaţi-1 în clopotele strigariei; toată dîhania se laude Domnul BAR, ms. rom. 3077, p. 125'. Lauda pierde în aceste prime transpuneri succesiunea „motivelor" care au izvorît-o şi o oarecare gradaţie în folosirea instrumentelor menite să-i dea glas; în afară de Psaltirea Scheiană, unde pasajul este omis, în celelalte două psaltiri rotacizante, buciumul, instrumentul de suflat, cu sonuri dulci, asemănător fluierului ciobănesc deschide şirul celorlalte, care, în original, însumau, probabil, „omnia instrumenta", la care se adăuga slava cîntată de tot ce era viu: „omnis spiritus". Se remarcă în chip deosebit frecvenţa clau-zulelor rimate, frazele concise, lapidare; în plus, paralelismul se rea. zimă pe efectul expresiv al anaforei. STUDII: I. A. Candrea, Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte. Hdiţiune critică, voi. I, Bucureşti, 1916, p. XLVI—LVII, LXXXI, XCIII; Alexandre Rosetti, Etude sur le rhotacisme en roumain, Paris, 1924, p. 4; Al. Procopovici, [Recenzie la] Alexandre Rosetti, Etude..., în DR, IV, 1924—1926, p. 1152—1177; Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine, tome II, ! Paris, 1938, p. 115; Andrei Avram, Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti, extras, Bucureşti, 1964, p. 30—31, 60, 111—112; Ion Gheţie, Psaltirea Hurmuzachi copie sau original?, in SLLF III, Bucureşti, 1974, p. 241—259. EVANGHELIARE Traducerea evangheliei ocupă, în evoluţia literaturii, un loc aparte; s-a afirmat că în începuturile literaturii psaltirea influenţează pînă la un punct lirica, literatura avîntului poetico-religios, pe cînd „proza, literatura generală care reprezintă manifestaţiunile intelectuale ale neamului stau sub influenţa directă a limbii evangheliei şi a literaturii bisericeşti, care şi dînsa iarăşi izvoreşte din evanghelie" (M. Gaster, Crestomaţie română, I, p. XXVI). Literatura română înregistrează — din ceea ce s-a descoperit pînă în prezent — o traducere a evangheliei, tipărită (la mijlocul veacului al XVI-lea) în Transilvania; ediţie bilingvă — pe două coi Ioane — avînd în stînga text slavon şi în dreapta text românesc: 54 55 [EVANGHELIARUL SLAVO-ROMAN DE LA SIBIU] [1551—1553] [Transilvania] Este cel mai vechi text românesc tipărit, păstrat pînă în zilele noastre. Studiul filigranologic al hîrtiei a dus la datarea aproximativă a tipăririi Evangheliarului în cursul anilor 1551—15531 (L. Demeny), iar prin analiza comparativă a caracteristicilor poligrafice ale acestei cărţi s-a dedus ca fiind ieşită de sub aceleaşi teascuri cu Evangheliarul slavon, tipărit, în 1546, de Filip Moldoveanul la Sibiu2 (Ferenc Hervay). Se presupune că tot Filip Moldoveanul, considerat autorul primei tipărituri româneşti (Catehismul de la 1544 din care nu se mai cunoaşte nici un exemplar), ar fi tradus sau ar fi imprimat o serie de particularităţi evangheliarului în discuţie. Unicul exemplar existent (avînd lipsă începutul şi sfîrşitul) s-a păstrat Ia secţia de carte rară a Bibliotecii publice de stat „M. E. Sal-tîkov — Scedrin" din Leningrad; recent s-a descoperit în tară (jud. Alba) un fragment de două foi. Valoarea Evangheliarului slavo-vomăn de la Sibiu este extrem de mare, dat fiind faptul că textul său se deosebeşte de toate traducerile româneşti ale Evangheliei lui Matei făcute în veacul al XVI-lea. La baza acestui text se presupune că ar sta o traducere slavonă, independentă de cea a Tetraevanghelului lui Coresi, cola-ţionată, probabil, cu textul tradus al lui Luther, scris poate cu litere latine. în privinţa graiului au fost subliniate particularităţi dialectale moldoveneşti şi tsud-transilvănene (E. Petrovici) alături de particularităţi băhăţene-hunedorene cu un strat moldovenesc (I. Gheţie). [JUDECATA SEMENILOR] Zise Domnul: Nu giudecaţi, se3 nu fiţi giudecaţi. Cu ce giude-cata vreţi giudeca, giudeca-vor pre voi, şi cu ce măsură măsuraţi, masura-se-ya voo. Cum vedzi nodişor4 ce este într-ochiul fraţîne-teu, iară bîrna ce iaste într-ochiul teu nu simţi. Sau cum zici fra-ţîne-teu: „Ţine se iau nodişor dentr-ochiul teu şi iaca bîrna într-ochiul teu? Făţarnice, ia ma[i] naint[e] bîrna dentr-ochiul teu şi atunce veri vedea a luva nodişor dentr-ochiul fraţîne-teu. Nu daţi svînta2 cînilor, nece aruncaţi mărgăritariul vostru nainte porcilor să nu-1 calce cu picioarile lor şi întorcîndu-sc rumpe-vo-vor. Ceareţi şi da-se-va voo; căutaţi şi vreţi afla; bateţi şi vo vor deschide, toţi ce cer da-le-se-va, şi caltînd6 afla-va; cine bate deşchide-i-se-va. Obîrşi-se7 sîmbata, ceteaşte lunei8. Sau cine iaste dentru voi om de va ceare de la el feciorul lui pita, au da-i-va piiatra» sau ceare peşte, au da-i-va şarpe. Iaca voi rei sinteţi şi ştiţi a da darure buine feciorilor voştri, cu cît mai mult tată vostru, ce-i în cer, da-va darure buine cine ceare de la el. Obîrşi-se luin aceasta prepodobiţîlor9. Zise Domnul: Tote ce pohtiţi voi se vo facă omini, aşa şi voi se faceţi lor. Aceasta iaste leage şi proroci. Intraţi pre strimta porta, că larga porta şi lata cale duce în paguba şi mulţi sîmt ce mărg pre ea, ce îngusta porta şi cu nevoia cale duce-i în viiaţa şi puţini sîmt de ceia ce o află. Marţi a doa dumineca10 Zise Domnul: Feriţi-vo de minciunoşi proroci ceia ce vien la voi în veşminte de oi, de lontru iară11 sîmt lupi răpitori. De plodul lor cunoşte-i-vreţi. Au12 culegeţi de pre spini au13, sau de urzici smochine? Aşa toţi pomii buini plodure buine fac, iară porno reu plodure rele face. Nu pote pomul bun plodure rele face, nece pom reu plod bun se facă. Toţi pomi ce nu fac plodure buine taia-se-vor şi în foc se vor arunca. Derept aceia den plodure lor cunoşte-i-vreţi. BAR, Mc 556, fila 14'— 16r. Fragmentul ales face parte din sfîrşitul predicii de pe munte (Matei 7/1—20) şi cumulează cîteva „sfaturi" care, prinse în înţelepciunea popoarelor, au îmbrăcat diverse forme (în basme, pilde, snoave, legende, fabule, proverbe etc), tinzînd toate, de-a lungul veacurilor, la dirijarea ţinutei morale a oamenilor. Distingem mai întâi judecata semenilor, care, în literaturile populare, a generat multiple variante, larg vehiculate. F'ormula eadem mensura, 'cunoscută în greacă, latină, franceză, italiană, spaniolă, germană, engleză, înveşmîntată aidoma sau în structuri diferite, îşi confruntă la noi vitalitatea între aceste prime sau mai tîrzii traduceri, între folclor <şi pagini originale, semnate de M. Costin, G'olescu şi alţii (v. Zanne, Proverbe, V, p. 418, 421). Reflecţiile următoare, „grele de conţinut", după cum spunea T. Vianu despre atari învăţături morale, datează, ca foarte multe, din începuturile civilizaţiilor; ele s-au perpetuat, „au prins" şi au dat naştere unui impresionant număr de „variaţiuni pe aceleaşi teme", pentru că precizează poziţii filozofice sau atitudini de viaţă universal valabile, în formele artistice ale conciziunii sau ale ex- 56 57 primării figurate şi sugestive (Dicţionar de maxime comentat, ed. II, prefaţă). Aşa este, de pildă, explicaţia plastică a unei parimii din textul de mai sus: ideea că orice răsplată trebuie să se dea pe 'merit (Nu daţi svînta cxnilor, netie aruncaţi mărgăritarhd vostru nainte porcilor). Tot astfel îndemnul de a-ţi vedea mai întîi propriile cusururi şi apoi să-ţi iei libertatea să le judeci pe-ale altora (la ma[i] nnint[e] bîrria dentr-ochiul teu, v. şi Zanne, Proverbe, V, p. 360, 361 ş.a.). Ideea din începutul zacealei 21, des folosită de noi (Ce ţie nu-ţi place altuia nu face) precum şi recomandarea următoare,' de-a alege în viaţă drumul cel mai drept şi cinstit chiar dfacă-i mai greu (că larga porta şi lata cale duce în paguba), sau sfatul, metaforic redat, de-a nu te lăsa prins în mreaja mincinoşilor (în veşminte de oi), ci a-i judeca după faptele lor (de plodul lor cunoste-i-vreţi) sînt „reguli de viaţă", precepte cu sprijinul cărora omul dintotbeauna a tins spre perfecţiune (v, şi Zanne, Proverbe, VIII, p. 207, 331, 334 — 337 ş.a.). Urmînd punctul de plecare, circulaţia şi cuprinderea în anumite specii literare a poveţelor iscate 'din îndelunga experienţă de viaţă a omenirii, Vianu constata: „Aceste întipăriri de limbă, adică învăţăturile, normele şi îndemnurile, selectate în Împrejurările succesive ale unei societăţi, intrate în circulaţia lingvistică şi şlefuite prin întinsa lor întrebuinţare, aduse adică la exprimarea cea mai pregnantă, formează aspectul paremiologic al limbilor, proverbele lor, temelia populară a maximelor culte" (Op. cit., p. 7). TEXTE: Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, 1551—1553, [Facsimile] Studiu introductiv filologic de Emil Petrovici. Studiu introductiv istoric de L. Demeny, Bucureşti, 1971; STUDII: I. Karataev, Opisa-nie slaveano. russkih knig, napeceatannîh kirîllovskimi bukvami, Sanct-Petersburg, 1883, [extras din „Sbornik Otdeleniia Russkago lazîka i Slo-vesnosti Imperatorskoi Akademii nauk", XXXIV, 1883, nr. 2]; Ioan Boşdan, O evanghelie slavonă cu traducere română din secolul al XV 1-lea, în „Conv. lit." XXV, 1891, nr. 1, p. 33—40; Ferenc Hervay, Vimprimerie du maître Philippe de Nagyszeben et Ies premiers livres en langue roumaine, în „Magyar Konyvszemle", LXXXI, 1965, nr. 2, p. 119—127; id., L'imprimerie cyrillique de Transylvanie au XVI-e siecle, în „Magyar Konyvszemle", LXXXI, 1965, nr. 3, p. 201—216; L. Demeny, Le premier texte roumain imprime, în RRH, IV, 1965, nr. 3, p 385—412; id., O tipăritură slavo-română precoresiană, în „Studii", revistă de istorie, XVIII, 1965, nr. 5, p. 1001—1038; Ion Gheţie, Consideraţii filologice şi lingvistice asupra Evangheliarului dm Petersburg, în SCL, XVII, 1966, nr. 1, p. 47—79; L. Demeny, Primul text românesc imprimat, în Rev. bibi., XIX, 1966, nr. 6, p. 344—349; Alexandru Mareş, Observaţii cu privire la Evangheliarul din Petersburg, în LR, XVI, 1967, nr. 1, p. 65—75; id., „Evangheliarul din Petersburg", tipărirea unei mai'vechi traduceri moldoveneşti?, în LR, XVII, 1968, nr. 1, p. 85—87; Ion Ghetie, în legătură cu localizarea „Evangheliarului din Petersburg", 58 în LR, XVIII, 1969, nr. 3, p. 279—281; Eva Mârza, Un fragment din Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551—1553), în LR, XXVII, 1978, nr. 2, p. 173—175; Ion Gheţie, Evangheliarul de la Sibiu şi textele româneşti scrise cu litere latine şi ortografie maghiară, în LR, XXVIII, 1979, nr. 2, p. 165. 1 Multă vreme apariţia acestui evangheliar a fost datată la 1580 şi atribuită lui Coresi. 2 Textul consemnat anterior, în lucrările de specialitate, drept Evangheliarul din Petersburg, după locui unde se află, se citează azi sub numele de Evangheliarul slavo-român de la Sibiu, după locul unde se consideră că a fost tipărit. 3 Din grafiile cu care ne întîmpină textul Evangheliarului multe sînt comune majorităţii textelor secolului XVI şi chiar XVII şi începutul sec. XVIII (v. nota ediţiei) ca de pildă — în cazul de faţă — redarea vocalei ă din cj. să prin e; la fel în alte cuvinte: pr. tău, adj. răi; alteori ă este redat prin a : măsură, fraţîne etc; la pluralul unor masculine şi al nnor feminine — marcat prin ierul moale sau nemarcat prin nimic — traducătorii cred că pot nota pluralul articulat printr-un singur -t: omini, proroci; u neaccentuat redat prin o: porno ş.a.; trebuie evidenţiate însă cîteva particularităţi grafice care sînt mai rar sau deloc întîlnite în epocă: cea mai caracteristică este redarea lui wau, apărut încă în româna comună pentru evitarea hiatului, prin v: luva; sau lipsa distincţiei între -u (final) şi -i (final) fiind redate aproape exclusiv prin ierul moale; cj. şi este scrisă mereu şă; adesea, la sfîrşitul unei silabe se face anticiparea unui element palataî din silaba următoare, dînd naştere unor diftongi de tipul ui, ăi, oi: buine, buini; după labiale, aproape consecvent apare o în loc de ă: rumpe-vo-vor, se vo facă etc; 4 nodişor desemnează infimul gunoi sau firavul pai, amintind de predilecţia liricii populare pentru uzul diminutivelor; 5 svînta = cele sfinte; 6 caltînd = căutînd; 7 obîrşi-se = se sfîrşi; 8 9 10 indicaţii tipiconale, însemnând zilele în care se citesc zacealele respective; 11 iară = dar, însă; 12 au (adv. interog.) = oare; 13 omonimul cuvîntului explicat anterior ( acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la tatăl sfînt, Dumnezeu, ca i se va da în har pren Isus Hristos. întrebare: De Ia cine te chemi creştin? Răspuns: De la Hristos! întrebare: Cu ce veri adevăra că eşti creştin? Răspuns: Cu aceaia că m-am botezat în numele tatălui şi fiiu-lui si duhului sfînt şi crez în Isus Hristos. întrebare: Cu mai mult cu ce veri adevăr a? Răspuns: Cu aceaia că ştiu rădăcina creştinătăţiei! întrebare: Cîte lucrure trebuiaşte să ştie omul creştin? Răspuns: Cinci lucrure. întrebare: Carele-s acealea? Răspuns: Dentîi — zeace porînceale ale lu Dumnezeu, a doa — credinţa creştinească, a treia — tatăl nostru, a patra — botezul, a cincea — cuminecătura. întrebare: Pre cine-ş deade Dumnezeu zeace cuvintele sale a£arBăspuns: Pre Moisi proroc pre doao table de piatră în vîrhul muntelui de Sinae. întrebare: Zi ceale zeace cuvinte. Răspuns: Dentîi: Eu sînt Domnul Dumnezeu al tău pre lîngă mine dumnezei struni să n-aibi. A doa: numele Domnului Dumnezeului tău în har să nu-1 iai pren gura ta că nevinovat nu ven li. A treia: sărbează dumeneca. A patra: tată-tău şi muma-ta cinsteaşte-i să veri să aibi zile multe şi bune pre pămînt. A cincea: sa nu ucizi. A sase: să nu fii curvari. A şaptea: nu fura. A opta: sa nu fu măr- turie strîmbă vecinului tău. A noa: să nu pofteşti casa vecinului tău. A zeacea: să nu pofteşti vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nemica ce iaste al lui. BAR CRV 10 A, p. 3^—5>". Ca instrument de educaţie religioasă, în special pentru tineret, catehismul era uşor receptat de masele largi prin forma sa dialogată, foarte bine cunoscută şi simpatizată în literatura populară (v. balada Cucul şl turturica, Hasdeu, CDB, II, p. 501—566). Folosirea cifrelor, în facilitarea reţinerii unor noţiuni, adaugă, de asemenea, calităţi didactice textului; metoda, alături de versificaţie şi repetiţii, a fost şi este încă în spiritul datinelor literare ale poporului nostru (v. Povestea numerelor, care, în comentariul lui B. P. Hasdeu, este o adevărată aritmetică poporană, ca „un catehism pus în versuri pentru înlesnirea memoriei" (v., CDB, II, p. 567—608). TEXTE: Andrei Bîrseanu, Catechismul luteran românesc, în „An. Acad. Rom.", seria III, Mem. secţ. lit., I, 1923—1924, p. 33—40; I. Bianu, întrebare creştinească, în Texte de limbă din sec. XVI, I, Bucureşti, 1925; I. Crăciun, Catechismul românesc din 1544 urmat de celelalte catechisme româno-luterane; Bîrseanu, Sturdzan si Marţian, Sibiu— Cluj, 1945—1946. STUDII: Andrei Bîrseanu, Catechismul luteran românesc, în „Transilvania", LII, 1921, nr. 10—12, p. 900—901; Al. Rosetti, Les catechismes roumains du XVI-e siecle, în „România", XLVIII, 1922, nr. 191, p. 321— 334; N. Drăganu, [Recenzie la] I. Bianu, întrebare creştinească, în DR, IV, 1924—1926, p. 1091—1101; D. R. Mazilu, Diaconul Coresi, Contribuţii, 1933, p. 17—42; N. Sulică, Catechismele româneşti din 1544 (Sibiu) şi 1559 (Braşov). Precizări cu privire la izvoarele lor, în Anuarul liceului de băieţi „Al. Papiu llarian", Tg. Mureş, 1936, p. 47—101; L. Onu, [Recenzie la] I. Crăciun, Catechismul românesc, în DR, XI, 1948, p. 286'—295; Ion Gheţie, Cîteva precizări în legătură cu datarea Catehismului lui Coresi, în SCL, XVII, 1966, nr. 5, p. 547—553. * Lipsă text; i peliţă = trup; 2 de = ca; 3 Vasile cel Mare (cea 330—379), teolog creştin roman care a căutat să folosească filozofia şi cultura antică pentru fundamentarea creştinismului; ea episcop în Cezareea (Asia Mică) a combătut erezia ariană; 4 Grigorie (332—398), părinte al bisericii, erudit a cărui operă cuprinde tratate dogmatice, comentarii ale Sfintei Scripturi, discursuri, panegirice, scrisori; 5 Ioan Hrisostom sau Gură de aur (347—407), patriarh al Constantinopolului, ale cărui scrieri s-au tradus în multe limbi; 6 Atan-asie (298—373), patriarh al Alexandriei, părinte al bisericii, învingător al ereziei ariene în sinodul de la Niceea şi autor de texte catihetice; 7 Chirii (376—444), patriarh al Alexandriei, părinte al bisericii; 8 scoaseră = traduseră; 9 Ioan Sigismund Zăpolya, principe al Transilvaniei (,1541^1551) (singur, după moartea mamei sale Izabela, 1556—1571), care urmărea cu interes traducerea cărţilor de cult în limba română, sprijinind şi chiar tutelând această acţiune; 10 Sava, episcop al Transilvaniei (1557—1569); n este prima 64 5 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. 1 65 indicaţie referitoare la data traducerii în româneşte a Tetravanghelului; v P 67- » Zeace cuvinte « cele zece porunci (decalogul); « Credinţa apos-toiilor = crezul (alături de tatăl nostru erau textele cele mai importante comentate în catehism); » capitolul 14 din epistola întîi către conntem a XtSm apostol Pavel; 15 oare = sau; « să săduiască - să ponegrească; £^/rem, mUropolS al Tării Româneşti (1558-1566); » viiozft = trăieşte; *9 tocmealele = rînduielile; 20 săra = sau. TETRAEVANGHEL 3 mai 1560 — 30 ianuarie 1561 Tara Românească Este primul text românesc, tipărit în sec. XVI, de o mai mare întindere, păstrat şi în exemplare intacte (Budapesta), cu datare şi localizare certă. Cuprinde traducerea din Noul Testament a celor patru evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) şi un epilog. In privinţa prototipului traducerii s-au formulat mai multe opinii; s-a arătat că în alcătuirea versiunii acestui Tetraevanghel s-a folosit textul românesc din Evangheliarul de la Sibiu, colaţio-nat cu un evengheliar slavon de tipul celui imprimat de Coresi m 1562 (probabil si acesta într-o traducere româneasca) şi o tălmăcire rotacizantă; unele particularităţi nordice ale textului presupun localizarea moldovenească a traducerii. Deosebirile între felul cum a fost tradus un evanghelist sau altul duc de asemenea la presupunerea existenţei a cel puţin doi traducători. . , Receptarea în epocă pare, după unii cercetători, a f 1 fost stin-ienită de tutela sub care a apărut cartea (din îndemnul şi cu cheltuiala saşilor luterani), după alţii, ar fi avut credit tocmai datorita acestei tutele; difuzarea pe tot teritoriul romanesc poate fi presupusă totuşi prin chiar locul unde au fost găsite exemplarele pe care le avem în ţară: Transilvania, Ţara Romaneasca şi Moldova. Printre diversele copii posterioare, care reproduc mai mult sau mai puţin fidel textul lui Coresi, un loc aparte îl deţine copia _ directă sau printr-un manuscris intermediar "făcuta m 1574 de Radu de ia Măniceşti; textul se păstrează in Biblioteca Bntish Museum de la Londra, şi a circulat la noi într-o prima reproducere sub numele de Tetraevanghelul diaconului Coresi dm 1561 prelucrat de M. Gaster, Bucureşti, 1929 (publicată cu titlu greşit). [EPILOGl Cu vrearea Tatălui si cu ajutoriul Fiiului şi cu sfîrşitul Duhului sfînt, în zilele măriei lu lanăşi crai, eu, jupînul Hanăş Beagner- den Braşov am avut jelanie pentru sfentele cărţi creştineşti Tetravanghel si am scris^ aceaste sfente cărţi de învăţătură, sa fie popilor ru-mânesti să înţeleagă să înveaţe rumânii cine-s creştini, cum gra-jaste si sfîntul Pavel apostol cătră corinteani, 14 capete*: „In stmta besearccă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles, decît 10 mie de cuvinte neînţeleasc în limbă striină". După aceaia va rugam toţi sfenţi părinţi, oare vlădici, oare episcopi, oare popi, in cărora mina va veni aceastea cărţi creştineşti, cum mainte să cetească, necetind să nu judece, neci să săduiască. Şi cu zisa jupînului Haneş Beagner scris-am eu, diiacon Coresi, ot Tîrgovişte şi Tudor diiac. Şi s-au început în luna lu mai 3 zile şi s-au sfîrşit în luna lu ghenuane 30 zile, vu leato5 7 mie 696, în cetate în Braşov. BAR, CRV 10, p. 249*. Avem primul epilog al unei cărţi româneşti vechi; ca şi în cazul fragmentului de prolog de la întrebarea creştinească, acesta prezintă caracteristicile scrierilor netraduse, cu aceeaşi specificaţie care pune alături toate textele care preced sau urmează scrierile religioase (v. Catehism, p. 64). Mai întîi o frază mare, în închegarea căreia cel ce o compune, reprezentant al clerului, începe cu invocarea treimii, continuă cu numele voievodului Transilvaniei sub care se face tipărirea, cu citatul din epistola apostolului Pavel care subliniază cauzele şi scopul tipăririi; se adresează apoi feţelor bisericeşti (vlădici, episcopi, popi), avertisment către cititori, şi, într-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor religioase, repetă cucernic adjectivul „sfînt": sfintui Pavel".-., „sfînta besearecă" ..., „sfenţi părinţi"; cărţile de care se ocupă sînt însă: „sfentele cărţi creştineşti", cu adjectivul (epitet exprimînd evlavia) antepus substantivului, iar cel ce dă atributul de canonicitate lucrării — postpus; ierarhizarea nu pare întâmplătoare în epocă. Datele „laice" de la sfîrşit (notificaţia) ne reamintesc formulele similare ale scrisorilor: scurte, clare, de certă legitimitate. Predominanta cuvintelor romanice a excursului atestă viabilitatea fondului latin al limbii (A. Nicolescu), chiar dacă acesta se împleteşte cu schemele slavone, încetăţenite, de tipul: „ot Tîrgovişte". Şi aici, ca în prefaţa întrebării creştineşti, se pledează pentru introducerea limbii române în biserică, susţinîndu-se folosirea cuvintelor uşor de înţeles pentru toţi românii. DENTRU MATHEI SFÎNTA BUNA VESTIRE [PREDICA DE PE MUNTE] 5/3—11 Ferecaţi measerii cu sufletul | că acelora e împărăţiia ceriului. Ferecaţi ceia ce plîngu-se | că aceia mîngîia-se-\^or. Ferice bîînzii, | că aceia îndulci-vor pămîntul. Ferice flămînzii şi însetaţii pentru dereptate I că aceia sătura-se~vor [...] Ferice curaţii cu inima | că aceia Domnul vedea-vor Ferice pace făcătorii | că aceia fii Domnului chema-se-vor. Ferecaţi goniţii prentru dereptate | că acelora e împărăţiia ceriului. Ferecaţi seţi cînd împuta-vor voao şi goni-vor pre voi şi zic tot reale cuvinte pre voi mînt pentru mine. BAR, CRV, 10, p. 6V—V. în privinţa „virtuţilor" prozodice, unele părţi ale Noului Testament din 1561 prezintă texte mai bine şi [.. .] mai conştient ritmate decît traducerea modernă din 1938 (L. Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, p. 67). Din construcţiile paralele, atît de caracteristice lirismului oriental antic, numeroase se întîlnesc în aproape fiecare din paginile Tetraevanghelului. Socotit drept singura regulă prozodică certă a metricii ebraice, paralelismul a fost descoperit de englezul Robert Lowth {De sacra Hebraeorum — Despre poezia sacră a evreilor, 1753); întîlnit şi în structura poeziei folclorice, literatura română modernă a preluat şi ea tehnica paralelismului biblic (Gr. Alexan-drescu, Alecu Russo, Zaharia Stancu — v. Dicţionar de termeni literari, p. 319—320). în versetele citate ne întîmpină un paralelism sintetic (dispunerea ideilor conform unui ritm simetric), al cărui efect e sporit de anafora (patru versuri începute cu „ferecaţi", între care sînt intercalate alte patru începute cu „ferice"), precum şi de clauzule (organizarea ritmică a cuvintelor de la sfîrşitul versurilor realizînd o agreabilă impresie acustică). Se reţin de asemenea şi cele patru rime, bazate pe inversiunea formelor de viitor, plasate între două fraze lungi care se termină cu clauzula: „că acelora e împărăţiia ceriului" (L. Gâldi, Op. cit., p. 66—67). TEXTE: Tetraevanghelul diaconului Coresi, rcimprimat după ediţia primă din 1560—1561, de Gherasim Timus Piteşteanu, cu o prefaţă de C. Erbiceanu, Bucureşti, 1889; Tetraevanghelul tipărit de Coresi comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti, ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu, Bucureşti, 1963. STUDII: Mărio Roques, L'evange-liaire roumain de Coresi (1561), în „România", XXXVI, 1907, nr. 143, p. 429—434; P. V. Haneş, Evangheliarul românesc din 1561 în comparaţie cu cel slavonesc, în „Conv. lit.", XLVII, 1913, p. 684—690; 988— 1007; Ion Ghetie, Raportul dintre Tetraevanghelul lui Coresi şi Evangheliarul din Londra, în SCL, XVIII, 1967, nr. 3, p. 313—324; id. ib. 1967, nr. 6, p. 641—650; Florica Dimitrescu, Despre raporturile dintre Tetraevanghelul lui Coresi (1561) si Evangheliarul manuscris din Londra (1574), în SCL, XVIII, 1967, nr. 4, p. 447—454; id. ib. XIX, 1968, nr. 1, p. 49—51; Alexandru Mareş, Precizări în legătură cu traducerea Tetraevanghelului lui Coresi, în SCL, XVIII, 1967, nr. 6, p. 651—667; Aurel Nicolescu, Observaţii asupra limbii scriitorilor, 1971, p. 33—38; G. Mihăilă, Observaţii asupra manuscrisului slavo-român al popii Braţul (1559—1560), în SLLF, II, 1972, p. 329—330; Alexandru Mareş, O versiune rotacizantă a celor 4 evanghelii (Un izvor necunoscut al Tetraevanghelului din 1561), în LR, XXIII, 1974, nr. 3, p. 217—222; I. Iones-cu, în legătură cu originalul românesc al Tetraevanghelului coresian, în LR, XXVIII, 1979, nr. 2, p. 207—208. 1 Ioan Sigismund Zâpolya; 2 Iohannes Benkner; 3 am scris = (în accepţiunea lui Coresi) am tipărit; 4 Epistola întîi către corinteni a sjîntului apostol Pavel, capitolul 14; 5 vti leato (sl.) = la anul; 6 în aşa numitul sistem de datare al erei bizantine, frecvent folosit în epocă, s-a considerat, în mod convenţional, că ar avea 5508 ani mai mult decît era noastră; în cazul de faţă, scăzînd 5508 din 7069, rezultă anul 1561; LUCRUL SFINŢILOR APOSTOLI [1563 ?, 1567?] [Transilvania] Apostolul sau Praxiul lui Coresi, numit de el Lucrul sfinţilor apostoli, cuprinde „Faptele apostolilor" şi „Epistolele". La baza textului se presupune un izvor tălmăcit din slavonă şi un altul românesc, tradus după versiunea luterană. Data imprimării s-a stabilit în funcţie de afirmaţia lui Coresi din epilogul Tîlcului Evangheliilor, unde se spune că atunci cînd încheia această lucrare avea deja tipărită Evanghelia şi Praxiul; 68 69 cum însă cercetări ulterioare au demonstrat că Tllcul evangheliilor a apărut mai degrabă în 1566 sau 1567 (v. p. 100) nici datarea, în 1563 *TApostolului nu mai poate fi acceptată cu certitudine. Primul exemplar, foarte defectuos, de Apostol a fost descoperit în anul 1884. . , .,. .. Atenţia specialiştilor s-a îndreptat mult timp asupra stabilim legăturii dintre versiunea coresiană a Apostolului şi cea din Codi cele Voronetean (manuscris rotacizant). Din punctul de vedere al conţinutului traducerea Premiul avea să găsească în inimile românilor interesul profund şi larg pe care-1 putea deştepta confirmarea - prin autoritatea cărţi or sfinte acum înţelese de toţi - a cultivării virtuţilor sub aspectul Incidenţei dintre creaţiile populare şi textele biblice. In privinţa expresiei româneşti în care este îmbrăcat acest conţinut stor că exigentele cititorului de azi se cer amendate in func-t e de Stătile acelor epoci, de scopul şi mijloacele care le-au caracterizat Literatura română", spunea Ovid Densusianu a fost contrată'mepoca cea mai veche drept simplu mijloc de exprimare! a ceea ce eraP închis în cărţile religioase. Dacă limba romana ajuta pentru răspîndirea credinţei religioase prin împlinirea nevoilor unei fraduceri gîndul nimănui nu mergea mai departe. Era un scop ime-diaî foarte8 simplu, foarte practic şi în sens creştin» Ovid Densusianu Evoluţia estetică a limbei romane, voi. 11, p. n). De aici n-ar trebui să se înţeleagă, aşa cum au afirmat unii istorici literari, că aceste texte ejtite în biserica ar fi fost, in in-| trejme, tot atît de puţin înţelese de ascultători ca şi textul sla- vonesc. „ , x Fragmentul de mai jos, şi nu numai acesta, nu-şi păstreazăJ credem, „ermetismul" pentru necunoscătorii de sloveme. [EPISTOLA SFÎNTULUI APOSTOL IACOB, CAP. 2/1-26: CREDINŢA, FÂRA DE FAPTE, MOARTA ESTE} Fraţii miei, nu în făţăne* căutaţi să aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, slăvitul! Că s-an veni intru gloatele voastre bărbat, inel de aur portînd şi în veşmintele luminate, vem-va aciia si misei în scîrnave veşminte. Şi căutaţi spre cela ce poarta vesminte luminate şi ziceţi lui: „Tu şezi cicea bine. E mişelului ziceţi: „Tu stă încolea sau şezi cicea la podnojia* mea . Şi nuşiva3 judecaţi întru sine ce seţi* judecători cugetelor reale. Ascultaţi, fraţii miei preaiubiţi. Au nu Dumnezeu alease mişeii lunuei, bogaţi in credinţă si dobînditori îm părăţiia ce-au făgăduit celora ce iubesc el? JE voi ce ocăriţi mişeii! Şi aceia tragu-vă la judeaţe5. De nu aceia hulesc bunul numele ce e zis spre voi. E s-arî vrea amu leagea să se fîrsască6, împărăteasca, după Scriptură: iubeaşte apropele tău ca însuţi' tine, bine veri face. E să7 căutaret8 spre făţărie, păcat faci, oblicindu-te9 den leage că pristăpişi10. Şi amu toată leagea vegheai, ce gresi-vcri întru una, fi-veri în toată vinovat, Că zice amu: prea-iubire să nu faci, zice: şi nu ucide. Să preaiubire nu face e însă uciseri, fuse şi călcătoriu legiei. Aşa grăiţi, aşa şi faceţi, că leagea slobodă va judeţ să priimească, e judeţul amu fără milă nu face milă. Laudă-se mila la judeţ [...]. Carele folosu e fraţii miei, să credinţă grăiaste neştine11 că are, e lucru12 n-are. Au doară poate credinţa numai spăşi el? E să ş-arî vedea frate-său sau soru-sa goii fiind si lăsaţi de a zileei hrană fiind {...] oare zice-i-va neştine de*3 voi: „Du-te cu pace, încăreaşte-te14 şi te satură", ce nu-i va da ce ari vrea trupul, deaci ce folosu e? Aşa şi credinţa. Să lucru nu avure, moartă iaste de sineş. Că zice neştine: „Tu credinţă ai şi eu lucru am. Arată-mi credinţa ta de lucrul tău şi eu ţie arăta-voiu credinţa mea de lucrul mieu. Tu crezi că Dumnezeu unul iaste? Bine faci. Si dracii cred şi spămîntă-se. Veri să înţelegi, o, ome deşarte, că credinţa fără lucru moartă iaste? Avraam, părintele nostru, au nu de lucru se dereptă că înălţă Isac, fiiul său, spre junghiiare întru altar? Vezi credinţa ajutoriu iaste lucrului şi de lucru sfîrşaşte-se credinţa15. Si sfîrşaşte-se scriptura ce grăiaste: „Crezu Avraam lu Dumnezeu si se meni lui în dereptate şi soţ lu Dumnezeu se zice". Vedeţi că de lucru dereptează-se omul, e nu credinţă numai una1^ f...]. Ce ca trupul fără de suflet, mort iaste, aşa şi credinţa, fără lucru, moartă iaste. BAR, CRV, 12, p. 134—138. Condamnarea făţărniciei, a atenţiei exagerate acordate bogăţiilor „cu vesminte luminate", care, de cele mai multe ori „tragu-vă la judeate" sau „hulesc bunul numele ce e zis spre vor, coincide cu înclinaţia ancestrală a oamenilor din popor către preţuirea a ceea ce este bine, frumos, drept. Nu e de mirare că o formulare concisă şi expresivă ca: „iubeaşte apropele tău ca însuţi tine" a circulat şi circulă de veacuri, pe spatii nelimitate de graniţe statale, într-o unanimă adeziune etica. A-ţi iubi aproapele însemnează a-i veni în ajutor, daca-1 vei afla „gol" sau lipsit „de hrană", nu cu sfatul, ci cu „lucrul" [=cu iapta],' pentru că „credinţa să lucru nu avure, moartă iaste de si-nes" sau exprimat mai convingător, printr-o sugestivă comparaţie, ca în original, „ca trupul, fără de suflet, mort iaste, aşa şi credinţa, fără lucru, moartă iaste". îndemnul a fost dintotdeauna, desigur, către faceri de bine. în Panciatantra, culegerea indiană de poveşti, fabule, parabole şi sentinţe, datînd de la începutul erei noastre (care a exercitat o mare înr'îurire asupra fabulisticii orientale, ajungînd să influenţeze, cu începere din evul mediu, prin intermediul unor versiuni arabe şi persane şi fabulistica europeană), ideea se formulează, aproximativ, în aceiaşi termeni ca în textele religioase: „Acela ale cărui zile vin şi se duc, lipsite de fapte bune, ca şi foalele unui fierar deşi suflă nu trăieşte".17 Pildele moralizatoare menite să contribuie la conduita etică a oamenilor, la cultivarea respectului pentru muncă, adevăr, bunătate, cinste, scrise şi tipărite în limba poporului, vor avea ecou atît în folclor, cît şi în tot mai multele pagini româneşti de factură laică. „Făţăria" dispreţuită în proverbe, zicători, snoave, ca şi în fragmentul citat, este incriminată de Miron Costin în Letopiseţul său: „Nemică nu strică credinţa aşe, celora ce scriu letopiseţele, ca fă-ţăriia" (cap. XIX, zaceala 6)18. întrebuinţarea unor fonetisme şi cuvinte răspîndite pe o rază teritorială mai întinsă a făcut, de fapt, din tipăriturile lui Coresi argumentul considerării acestora ca bază a limbii literare româneşti. Sigur că şi în Apostolul coresian, unele aspecte fonetice, gramaticale, lexicale sau de topică nu dezic tributul plătit, cu priso- . sinţă, originalelor, clin partea întîilor noştri tălmăcitori. TEXTE- I Bianu, Texte de limbă din secolul al XVI-îea, IV; Lucrull apostolesc, Bucureşti, 1930; STUDII: Gr. Creţu, Intîiul Praxiu saul Apostol românesc tipărit pe la 1570, în RIAF, III, 1885, voi. V, p. 29— 57- Al Rosetti Lexicul Apostolului lui Coresi comparat cu al Codicelui] Voroneţean, în „Grai şi suflet", I, 1923—1924, p. 100—106; C. I. Ka-radja Despre Lucrul Apostolesc al lui Coresi de la 1563, în „An. Acad. Rom/', seria III, Mem. Secţ. lit, II, 1924—1925, p. 545—555; Al. Rosetti Despre raportul dintre „Codicele Voroneţean" şi „Apostolul" lui Coresi, în Omagiu lui Iorgu Iordan, 1958, p. 745—751; N. Corlăteanu, In jurul unei controverse filologice (Raporturile dintre „Codicele Voroneţean" şi „Lucrul Apostolesc" al lui Coresi), în SCL, XI, 1960, nr. 3, p 443—457; Al. Rosetti, Din nou despre raporturile dintre „Codicele Voroneţean" şi „Apostolul" diaconului Coresi, în LR, X, 1961, nr. 2, p 133—134; Al. Mares, Cînd si unde s-au tipărit Tîlcul evangheliilor şi Molitvenicul românesc, în LR, XVI, 1967, nr. 2, p. 119; Mariana Costi-nescu, Raportul dintre Codicele Voroneţean si celelalte versiuni romaneşti din sec. XVI ale Apostolului, în SCL, XIX, 1978, nr. 1, p. 51—60; I. lonescu, Problema versiunilor moldovene din 1532, ale Evangheliei şi Apostolului, în LR, XXVIII, 1979, nr. 1, p. 83—86; Mariana Costi-nescu, Biblia lui Luther, unul din izvoarele Apostolului coresian, în LR, XXIX, 1980, nr. 2, p. 127—137. i făţărie = făţărnicie; 2 podnojie = scăunel pentru pus picioarele; 3 nu-sivă. (formă a uron. pers. de întărire, pentru pers. 2 pl.) = înşivă; 4 seţi = sînteţi; 5 este o omisiune în text, pentru care dacă apelăm la textul din Codicele 'Voroneţean înţelegem că este vorba de: „au nu bogaţii nevolnicescu [= asupresc] voi si aceia vă tragu spre giudecătoare?"; 6 ftrşască = deşăvîr-şească; 7 să = dacă; 8 căutaret = ai căuta; 11 oblicindu-te = mustrîndu-te; io prisiăpisi = murişi; 11 neştine = cineva; 12 lucru = faptă; 13 de = dintre; 14 încăreaste-te = încălzeşte-te; 15 aşadar, fapta este cea care desăvîrşeşte credinţa!;'lf! mai explicit în Codicele Voroneţean: „e nu de credinţă singură"; 17 Panciatantra (cele cinci cărţi ale înţelepciunii), traducere din limba sanscrită si introducere de Th. Simenschy, Bucureşti, 1969, p. 215. 15 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, ediţie critică de F. P. Panaitescu, Bucureşti, 1944, p. 159. [LITURGHIER] [1 iunie — 31 august 1570] [Transilvania] Este prima carte în limba română care cuprinde rînduiala slujbei liturghiei. Textul integral se rezumă la Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur (precedată şi urmată de alte texte care corespund diferitelor momente succesive ale liturghiei) şi a fost descoperit de N. Sulică în 1927; se păstrează la biblioteca Arhiepiscopiei ortodoxe române de Alba Iulia şi Sibiu. Imprimarea lucrării s-a făcut la Braşov, în 1570, de către Coresi, după o traducere efectuată cu puţin timp înaintea tipăririi şi revizuită. La baza transpunerii româneşti se consideră că ar fi stat o versiune slavonă, probabil alta decît cea tipărită de Macarie în 1508, şi că ea s-ar datora unui traducător care ar putea să provină din regiunea Banat-Hunedoara sau din Transilvania centrală. Unele texte din Liturghierul coresian se întîlnesc în tipărituri româneşti anterioare anului 1570, ca, de pildă, rugăciunile Tatăl nostru şi Crezul (în întrebare creştinească) precum şi psalmul 50 (în Molitvenic şi Psaltire). Datorită Liturghierului lui Coresi, pentru prima oară în istoria poporului român slujba ortodoxă s-a putut desfăşura integral în 72 73 limba română. Acest lucru a asigurat o largă şi repede difuzare a cărţii, aşa încît în 1585 la Braşov nu se mai afla nici un exemplar nevîndut. TOCMEAL[A] SLUJBEEI DUMNEZEIASCA INTRU EA ŞI DIAQOlNSTVELE1 De va vrea preutul să sfîrşască dumnezeiasca taină, datoriu iaste întîi amu în pace să fie cu toţi, nici să aibă ceva pizmă spre cineva şi, inema cîtu-i va fi de tare, să-ş păzească cugetul de hitle-nie, să se postească puţinei de cu searăş şi să se trezvească pînă în vreamea de slujbă [.. .]. Rugăciunea spre cădire [...] Preutul zică rugăciunea darurelor ce sînt puse înainte-i: „Doamne, Domnul nostru, cela ce pîinea ceriului mîncare a toată lumea, Domnul nostru şi Dumnezeu Isus Hristos, tremease spăsi-toriu şi izbăvitoriu şi dulce-dătătoriu2 a blagoslovi şi a sfinţi noi; însuţi blagosloveaşte' darurile aceastea şi ia-le spre a ceriului tău jărtăvnic3. Pomeneaşte, ca un dulce şi de oameni iubitoriu, aduce» rile4 ce derept ealc aduseră şi no[i] neosîndiţi fereaşte întru slujirea dumnezeie[il tale taină".' Strigă: „Că sfinţi-se şi preamări-se preacinstit şi mare-frîmseţat5 numele tău, tatăl şi fiiul şi sfîntul duh, acmu şi pururea şi în vracii de veac". Şi după aceaia să cădească6 însuşi popa darurele, să facă otpust7 acolo. Şi aşa să ia diaconul cădelniţa, să meargă şi să cădească sfînta masă, cruce-obraz8, grăind cătră sineş acest tropari9: „In mormînt cu trupul, e întru iad cu sufletul, ca Dumnezeu, iară întru rai cu tîlhariul şi în scaun erai, Hristoase, cu tatăl şi cu duhul, toate le împluşi, nescrisule".10 Ş[iJ după aceaia psalom" 50: „Miluiaşte-mă Doamne, după mar[e] mila ta şi după mulţimele eftenşugurelei1 tale. Curăţeaşte fără-legile meale, mai vîrtos spală-mă de fără-legile meale şi de greşaiele meale curăţeaşte-mă, că fă[ră]-legile meale eu ştiu şi greşaiele meale înainte sînt pururea. Ţie unuia greşiiu şi hiclenşug12 înaintea ta fe-ciu, ca să dereptezi-te întru cuvintele tale şi pîrî-veri cînd veri judeca. Iată amu întru fără-leage zimislit sînt şi întru păcate feace-mă muma mea. Iată amu adevăr iubit-ai fără ştirea şi ascunsul a preaînţelepciuneei tale ivitu-mi-ai. Stropişi-mă cu isopom13 şi cu-rătescu-mă; spăla-ma-veri şi mai vîrtos de zăpada înnălbi-mă-voiu. Auzului mieu dat-ai bucurie şi veselie, bucură-se oasele*4 plecate, întoarce faţa ta de greşaiele meale şi toate fără-legile meale curăţeaşte. Inemă curată zideaşte în mine, Doamne, şi duh derept no-iaşte15 întru zgăul16 mieu. Nu lepăda mine de faţa ta şi duhul sfînt al"tău nu lua de la mine. Dă-mi bucurie, spăsenia17 ta, şi cu duhul despoietoriului18 învîrtoşază-mă. învaţă fără-Iegiuitorii calea ta şi 74 necuraţii cătră tine întorcu-se. Izbăveaşte de crunţii, Doamne, Doamne, spăsenia mea; bucură-se limba mea dereptaţiei tale. Doamne, buzele-mi deschide şi rostul mieu vesteaşte Sanda ta. Ca de vrea vrea jărtvă va vrea amu; toate arsele nu bme-vruşi. Jartya Domnului duh frîmt, inemă frîmtă şi plecată Dumnezeu nu urăşte. Fericează, Doamne, cu bună-vrearea fa Sionul şi să se zidească pa-reţii Ierusalimului. Atunce bine-veri jărtvă, dereptate, înălţările şi toate arsele. Atunce va pune spre oltariul tău viţei Sa cădească oltariul tot si beseareca, să meargă aciia în sfmtul oltariu şi sa cădească sfînta masă şi preutul. Cădelniţa amu să o puie la locul ei. Insuş să meargă cătră popa şi să stea împreuna înaintea sfinteei mease, să se închine de trei ori, întru ei să se roage. Facsimil ed. Al. Mareş, p. V, 1\ 8^-10*. Vestitul psalm de pocăinţă al lui David — psalmul 50 păstrează în versiunea coresiană, atît în Liturghier cît şi in tălmăcirile psaltirilor, ceva din organizarea sistematica a membrilor ira-zei din poezia ebraică, organizare despre care s-a mai pomenit; este vorba de un paralelism de tip sinonimic (membrii frazei reiau aceeaşi gîndire în alte cuvinte), ca în versetele 1-3: „Miluiaşte-ma Doamne, după mar[e] mila ta şi după mulţimele eftenşugurele tale. Curăţeaşte fără-legile meale, mai vîrtos spală-mă de fara-legile meale si de greşaiele meale curăţeaşte-mă". ^ Dacă rugăciunile si psalmii recitaţi de preot sau de dascăl păstrează pe cititor în limita expresiei binecunoscute a textelor religioase traduse, în care interesul pentru redarea sensului e secundar, fraza, în indicaţiile tipiconale, în care se dau îndrumări preoţilor cum să execute 'tradiţionalul protocol liturgic, cîştigă în explicitate, folosind cuvinte din 'viata de toate zilele a oamenilor, pe care le rînduieste după modul exprimării populare. Aceste secvenţe „laice , întreţesute cu cele de cult, deşi traduse, dau impresia unor intervenţii originale, care, în afara vocabularului strict bisericesc, cu uneie cuvinte sau expresii — calcuri după slavă — ieşite azi dm uz (a cădi = a tămîia, loc. vb. a face otpust =a se opri, loc. adv. cruce-obraz = în formă de cruce) reliefează cele doua stiluri diferite. TEXTE- Nicolae Sulică, O nouă publicaţie româneasca din secolul al XVI-lea- Liturghierul Diaconului Coresi, tipărit la Braşov, în 1570, Tg. Mureş, 1927; Spiridon Cîndea, Primul liturghier românesc tipărit in Mitr. Ard., IV, 1959, nr. 9—10, p. 722-771; Al. Mareş, Liturghierul Im Coresi, text stabilit, studiu introductiv şi indice de ~. Bucureşti, 1969. STUDII: Dan Simonescu, Precizări despre. Liturghierul lui Coresi, in LR XI 1962, nr. 4, p. 433—438; Florica Dimitrescu, [Recenzie la] Al. Mares, 'Litrughierul lui Coresi, în SCL, XXI, 1970, nr. 5, p. 610-614. 75 1 Diaconstve = rugăciunile scurte pe care le spune diaconul; 2 o serie de cuvinte compuse reproduc mot-ă-mot termenii slavi; aici substantiv provenit dintr-un adj + substantiv; v. şi mai jos bunâ-vrere sau fărâ-lege (< prep. + substantiv), sau un verb < adv.+ vb.: bine-vruşi — binevoişi; 3 jârtăvnic = masă din altar pe care se pregătesc sfintele daruri; 4 aducerile — jertfele (este un substantiv provenit din schimbarea funcţiei morfologice a unui verb la infinitiv — v. mai jos: arsele din vb. la part.); 5 adjectiv în comparativ; 6 să cădească = să tămîieze; 7 să facă otpust (loc. vb.) — să se oprească; 8 cruce-obraz (loc. adv.) = în formă de cruce; 9 tropar = scurtă cîntare bisericească de laudă; 10 nescrisule (epitet în vocativ) = nemărgini-tule; 11 eftenşugurile = îndurările; 12 hiclenşug = păcat, vicleşug, făţărnicie; 13 isopom = reproduce exact instrumentalul slav: „cu isop" după ce îl şi tradusese (punînd prep. românească „cu"); 14 sensul fig. de „trup", „fiinţă", „făptură"; este un pars pro toto; 15 noiaşte = înnoieşte; 16 zgău = pîntece; 17 spăsenia = ispăşirea; 18 despoietoriului = stăpînului, atotputernicului. PSALTIRE [ROMANEASCĂ] 6 fevr. 1570 — 27 mai 1570 Transilvania Este prima psaltire tipărită în limba română, păstrată pînă în zilele noastre. Apariţia ei se datora stimulativului curent de traducere a cărţilor necesare naţionalizării cultului ortodox, susţinut, în cazul de faţă, prin Pavel Tordaşi. S-a ajuns la concluzia că tălmăcirea psalmilor descinde din aceeaşi traducere primitivă ca şi în cazul celor din Psaltirea Scheiană şi Voroneţeană (I. Gheţie). în privinţa limbii, fonetismele ne duc spre un grai de tip nordic. [EPILOG] Cu mila Iu Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvîntul lu Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avăm; şi Hristos zise, Mathei 109: „cine ceteaşte să înţeleagă"; şi Pavel apostol încă scrie la Corinth, 155, că „întru besearecă mai vîrtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ decît untunearec1 de cuvinte neînţelease într-alte limbi". începutu-se-au a se scrie aceaste sfinte psaltiri în luna lu fevruarie 6 zile şi se-au sfî[r]şit în luna lu mai 27 zile, în cetate în Braşov, vil leato 7078 [1570]. BAR, CRV, 16, p. 93v. In scurtul epilog al cărţii (al doilea epilog păstrat din tipăriturile lui Coresi — după cel al Tetraevanghelului) diaconul motivează, susţinut de citate biblice, traducerea cărţilor sfinte în limba omână, drept înscrierea noastră în acţiunea popoarelor ce-şi croiau estine culturale proprii. IN SFÎRŞIT ÎNŢELEPCIUNEA FIIUL LU COREU 41 în ce chip jeluiaşte cerbul la izvoarăle apelor, aşa jeluiaşte sufletul mieu cătră tine, Doamne. Insetoşă sufletul mieu cătră zeul tare şi viu; cînd veni-voiu şi ivi-mă-voiu feaţeei zeului? Fură lacrămele meale mie pîine zi şi noapte, cînd zicea mie în toate zile: „io- e zeul tău?" Aceasta pomenii şi vărsai spre mine sufletul mieu, că proidii3 pren loc coperit minunat pînă la casa zeului. In glas bucuros şi ispovedire4 sunetul sărbătoriului. Derep ce scîrbit eşti sufletul mieu? şi derep ce turburi-te? Upovăiaşte5 în zeul că ispovedescu-mă6 lui; spăsenie7 feaţeei meale şi zeul mieu. Cătră mine însumi sufletul mieu sminti-se; derept aceaia pomeniiu-te den pămîntul Iordanului şi Iermonului de păduri mici. Fără-fund, fără-fundul chem în glas sloatelor tale. Toate susurile tale şi undele tale prespre mine trecură. E în zi zise Domnul meserearea8 sa, Şi noaptea cîntarea lui de mine. Rugăciunea zeului viaţa mea; Zic zeului: „ajutoriu mie eşti, că ce mă uitaşi? Şi derep ce trist îmblu cînd dodeiaşte9-mi dracul? Cînd frîngea-se oasele meale, împuta-mi dracii miei Cînd zicea-mi în toată zi: „io e zeul tău?" Derep ce scîrbit eşti sufletul mieu? şi derep ce turburi-te. Upovăiaşte în domnul că ispovedescu-mă lui; Spăsenie feaţeei meale şi zeul mieu. BAR, CRV, 16, p. 44v—46r. Psalmistuî evocă dorul de Sion în ţară străină şi duşmană; el imploră ajutorul divin. Cîntul său este o descărcare a sufletului într-un amestec de regret, dorinţă şi speranţă. Imaginea cerbului sugerează, în simbolica animalelor, agerimea, iuţeala — trăsături care complinesc firile optimiste, încreză- 76 77 \ toare; aspectul măreţ al cervideului concură la amplificarea semnificaţiilor. „Există, de altfel, un obicei de a înveli morţii în piei de cerb, desigur datorită rolului de psihopomp al acestui animal" (Mir-cea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han, p. 152). Izvoarele apelor căutate de cerbul însetat presupun ele însele vioiciunea, curăţenia, promisiunea unei forţe crescînde. Nădejdea reîntoarcerii, a revenirii la vechile bucurii nu mai lasă loc mîhnirii sufletului. în dialogul cu alter ego repetarea: „Derep ce scîrbit eşti sufletul mieu? şi derep ce turburi-te"? apare ca într-o formă fixă simetrică, revenind ca un refren, mai jos. Tot ca refren care contribuie la adîncirea ideii poetice apare şi: „io [unde] e zeul tău?" Expresivitatea afectivă şi valoarea estetică a acestei repetiţii lexicale are şi aici, ca în retorica antică, o funcţie patetică. Pămîntul părintesc este amintit prin apa Iordanului şi munţii Iermonului. Evocarea peisajelor natale dă noi puteri în învolburările la care este supus cel îndepărtat de ţară. STUDII- V Mangra, Psaltirea românească a diaconului Coresi, publicată la 1570 în Braşov, în „Tribuna" (Sibiu), VII, 1890, nr. 268, p. 1071— 1073; Ion Gheţie, Coresi şi Reforma în lumina unor interpretări noi, în SCL, XVIII, 1967, nr. 2, p. 231—238; AL Mareş, Note despre Coresi, în LR, XIX, 1970, nr. 3, p. 253—259. 1 Untunearec = nenumărat; zece mii; 2 io = unde; 3 proidii = trecui; 4 ispovedire = spovedire; 5 upovăiaşte = nădăjduieşte; 6 ispovedescu-mă = mă spovedesc; 7 spăsenie — ispăşire; 8 mesereare = milă; 9 dodeiaşte-mi = mă nelinişteşte. [PSALTIREA SLAVO-ROMÂNAj 1577 Transilvania Publicată la cîtiva ani după Psaltirea românească, această „psaltire, cu otveat" [răspuns] (cu fragmente de text slavon urmate de traducerea în româneşte), va veni în sprijinul „preuţilor" să le fie „ele înţelegătură" (deoarece tot mai puţini cunoşteau slavona), precum si „grămăticilor"; psaltirea îşi îndeplinea, aşadar prin această ultimă destinaţie prefigurată de Coresi în epilog, şi în cultura românească, ca în atîtea alte locuri, menirea didactică ce-i fusese con- 78 jerită de generaţii întregi, care au dobîndit primul meşteşug al •ititului prin intermediul ei. Psaltirea slavo-română, tipărită la 1577, se înscrie printre pri-ele apariţii bilingve ale cărţilor de uz general, păstrînd, cu mici Codificări, versiunea românească de la 1570. Din punctul de vedere al traducerii deci, la fel ca şi aceasta, descinde din aceeaşi tălmăcire primitivă ca şi Psaltirea Scheiană şi Psaltirea Voroneţeană, cu o limbă marcată de fonetisme caractertistice dialectelor nordice (I. Gheţie). [EPILOGl Cu mila Iu Dumnezeu eu diacon Coresi, deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvîntul lu Dumnezeu în limba [lor], numai noi rumânii n-avăm; şi Hristos zise, Mathei 109: „cine ceteaşte să înţeleagă şi Pavel apostol încă scrie la Corint, 155, că „întru bc-searecă mai vîrtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ decît untunearec de cuvinte neînţelease într-alte limbi". Derept aceaia, fraţii miei, preuţilor, scrisu-v-am aceaste psaltiri cu otveat1 de-am scos den psaltirea sîrbească pre limbă rumâ-nească să vă fie de înţelegătură şi grămăticilor. Şi vă rog ca, fraţii miei, sa cetiţi şi bine să socotiţi că veţi ve[dea î]nşivă că e cu adevăr. Vii leato 7085. BAR, CRV, 19, p. 312*. RUGĂCIUNEA LU MOISI, OMUL LU DUMNEZEU, 89 Doamne, nădeajde fuseşi noao în rudă şi în rudă. Ainte pînă codri nu fură şi să se facă pămîntul şi toată lumea, de veac şi pînă la veac tu eşti. Nu turna omul în smerenie şi zis-ai: „întoarceţi-vă, fiii oamenilor". Ca o mie de anii între ochii tăi, Doamne, ca zi de ieri ce trecu şi straja nopţiei. Şi ocărîrea lor încă va fi; demîneaţa ca iarba treace-va. Demîneaţa înfluri-va şi treace-va, e seara cade, veştejaşte şi usucă-se. Că cumplimu-ne2 cu mînia ta şi cu urgia ta turburămu-ne. Pus-ai fără-legile noastre între tine si veacul nostru în luminatul feaţeei tale. 79 Că toate zilele noastre scăzură şi cu mînia ta cumplimu-ne. Anii noştri ca painjina învăţară-se, zilele aniilor noştri într-înşi şaptezeci de ani; e să e în virtute, optzeci de ani, / c mai mult de ei, munci şi dureare. / Că vine blînzie spre noi şi învăţămu-ne, / Cene ştie ţinearea mîniei tale de frica ta băsăul3 tău cură? Dereapta ta aşa spune-mi şi ferecaţii cu inema în mîndrie. întoarce, Doamne, pînă cînd, şi rugat fii spre şerbii tăi. împlumu-ne demîneaţa de milostea ta, Doamne, şi bucurămu-ne şi veselimu-ne în toate zilele noastre. Veselimu-ne derept zile ce într-înse plecatu-ne-ai şi anii într-înşi văzum rău. Şi caută spre şerbii tăi şi spre lucrurele tale şi dereage fiii lor. Şi fie lumina Dumnezeului nostru spre noi şi lucrurele mîinilor noastre dereage spre noi şi lucrul mîinilor dereage. BAR, CRV, 19, p. 175r—177v. Este socotit drept cel mai vechi psalm (dealtfel e şi supranumit psalmul vechimii) avîndu-1 drept autor pe Moise. Profetul deplînge scurtimea vieţii omeneşti, pe care o compară cu durata unei zile; dimineţii — îi este substituită viaţa („Demîneaţa înfluri-va şi treace-va"), iar serii îi este substituită moartea („e seara cade, veştejaşte şi usucă-se"). Bossuet a avut probabil acest pasaj în memorie cînd a scris — în 1648 — incomparabila sa meditaţie asupra scurtimii vieţii. Metonimic fragilitatea pînzei de păianjen desemnează nestatornicia anilor noştri. Vîrstele — în putere — apar aici hiperbolizate (după unii comentatori, dintr-o nedeplină înţelegere a textului ebraic din partea celor 70). în implorarea divinităţii, care pare a-i fi părăsit pe năpăstuiţi: „întoarce, Doamne, pînă cînd?", se întrerupe brusc enunţul, fie din teama pronunţării lui în întregime (ca-n vechile tabuuri), fie pen- \ truca cititoVul sau ascultătorul îl poate deduce uşor (suspendarea discursului datorîndu-se poate grabei). Unii aut6ri deosebesc în primul caz o reticenţă, în al doilea o aposiopeză. Procedeul este valorificat şi în poezia modernă, în diverse literaturi (v. Dicţionar de termeni literari, p. 371—372). La Eminescu fln împărat şi proletar, proletarul îşi lasă în suspensie la un moment clat discursul: „O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias' Nimic ..." ŞEDEREA4 14. RUGĂCIUNEA MEASERULUI5 CIND OŢARAŞTE-SE6 ŞI ÎNTRE DOMNUL VARSĂ RUGĂCIUNEA SA, 101. Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea cătră tine să viie. Nu întoarce faţa ta de mine; în ce zi tînjesc, pleacă cătră mine ureachea ta. In ce zi chemu-te, curînd auzi-mă. Că periră ca fumul zilele meale şi oasele meale ca uscarea uscară-se. Vătămat fuiu ca iarba şi uscă-se inema mea, că uitai să mănînc pîinea mea. De glasul suspinilor meale, lepiră-se oasele meale peliţeei meale. Podobii-mă7 nesăturatnl8 pustiiei. Fui ca de noapte corb în turn. Prevegheiu şi fuiu ca pasărea ce însingură-se în zid. In toată zi împutară-mi dracii miei şi ce lăuda-mă cu mine jura-se. Derep ce cenuşe ca pîinea mîncai şi bearea9 mea cu plîngere mestecaiu; de faţa mîniei tale şi de urgiia ta, că rădicaşi, aruncaşi-mă. Zilele meale ca umbra trecură şi eu ca fînul secaiu. E tu, Doamne, în veac lăcuiaşti şi pamentea10 ta în neam şi în neam. Tu întru înviere miluişi Sionul că vreamea să miluieşti el, că vine vreamea. 80 6 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I a: Că dulce vrură şerbii tăi pietrilc lui şi ţarina lui miluiră. Şi spămînta-se-vor limbile de numele Domni şi toţi împăraţii pămîntului de slava ta. Că zideaşte Domnul Sionul şi iveaşte-se în slava sa. Şi căută spre ruga plecaţilor, şi nu trecu rugăciunea lor. Să se scrie aceastea în neam altul şi oamenii ce se zidesc laudă Domnul. Că plecă-se den naltul sfinţiei sale, Domnul den ceriu spre pămînt căută. Să auză suspinele ferecaţilor. Să dezîeage fiii omorîţi. Spuiu în Sion numele Domnului şi lauda lui în Ierusalim. Cînd aduna-se-vor oamenii depreună şi împăraţii să lucreaze Domnului. Răspunse lui în cale virtutea sa. Scădearea zilelor meale spune mie. Nu rădica mine în premiezare11 zilelor meale, în neamul neamului anii tăi. întru începute tu, Doamne, pămîntul urzişi, si faptele mînilor tale sînt ceriurele. Eale pier, e tu lăcuieşti, şi toate ca cămaşa învechescu-se şi ca veşmînt învolbi-le12 şi schimbă-se. E tu acela eşti şi anii tăi nu scad. Fiii şerbilor tăi întra-vor şi sămînţa13 lor în veac derege-se. BAR, CRV, 19, p. 193'—195*. Psalmul 101 se distinge de la primul pînă la ultimul vers mai ales prin forma sa poetică externă; versiunea coresiană păstrează succesiunea de armonii care produc impresia unei închegări ritmice, ca-ntr-o compoziţie muzicală; cadenţa picioarelor, a silabelor accentuate — produce un plăcut efect auditiv, complinit emoţional de mulţimea figurilor de stil care acţionează atît asupra structurii formale a frazei (prin repetiţii: „în ce zi tînjesc" ... In ce zi chemu-te. .."), cît şi — în special — la nivelul structurii noţionale a acesteia, a sensurilor ei (prin metonimie: „Şi oasele meale ca uscarea uscară-se", prin hiperbolă: „lepiră-se oasele meale peliţeei meale", prin comparaţii: „Că periră ca fumul zilele meale"... „Vătămat fuiu ca iarba"..., „Fui ca de noapte corb în turn" ..fum ca pasărea ce însin^ură-se în zid"). t . Aceste semne exterioare nu sînt decît efectele şi simbolurile kmărăciunilor sufleteşti ale celui aflat departe de pămîntul patriei. Psalmistul înţelege captivitatea ca pe o pedeapsă a lui Dum-hezeu, si-n pocăinţa sa (psalmul 101 este inclus în cei 7 psalmi ai penitenţei — v. şi ps. 50, p. 74—75) priveşte antitetic veşnicia divina şi existenţa scurtă, pasageră a omului: „Zilele meale ca umbra trecură Şi eu ca fînul secaiu E tu, Doamne, în veac lăcuiaşti Şi pamentea ta în neam şi în neam" (v. şi sfîrşitul psalmului). Puterea de sugestie a antitezei a fost încercată de marile condeie ale literaturii culte. Eminescu foloseşte antiteza ca principiu de structurare a unor poeme (Venere şi Madonă, împărat şi proletar) dar si ca figură de stil propriu zisă: „Ea un înger ce se roagă. — El un demon ce visează; Ea o inimă de aur — El un suflet apostat" (înger si demon). La Arghezi aflăm antiteza bazată pe o permanentă dualitate interioară: „Sînt înger, sînt şi diavol, şi fiara si-alte-asemeni. Si mă frămînt în sine-mi ca taurii-n belciug" (Portret) care se extinde analogic la raportarea faţă de cosmos: „Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi" (Morgenstimmung) (v. Dicţionar de termeni literari, p. 30—31). ' ...... Pentru captivi, în dorul de ţară, sînt dragi pina şi pietrele Ierusalimului în ruină: „Că dulce vrură şerbii tăi pietrile lui Şi ţărîna lui miluiră". Se spune că irlandezii care se îndepărtează de patrie duc cu ei un bulgăre de pămînt din solul natal. In literatura română G. Coşbuc dădea glas acestui tulburător sentiment: „Şi-ajuns în ţară, eu te rog, Fă-mi cel din urmă bine Pămîntul ţării să-1 săruţi Şi pentru mine!" (Rugămintea din urmă) O piesă din dramaturgia contemporană românească confirmă emoţia încercată, de cei ce si-au părăsit ţara, la vederea pumnului de pămînt din glia străbună (v. Un fluture pe lampă de Paul Everac). 83 Finalul psalmului sugerează optimismul celor pleqaţi: Dumne-i' zeul etern — creator al universului („întru începute/ tu, Doamnei pămîntul urzişi" .. . „tu acela eşti şi anii tăi nu scaclh) va reda co-I piilor patria lor şi-i va menţine neclintiţi: / „Fiii şerbilor tăi întra-vor şi sămînţa lor în veac derege-se". TEXTE: Psaltirea publicată româneşte la 1577 de diaconul Coresi, reprodusă cu un studiu bibliografic şi un glosar comparativ de B. P. Hasdeu. Textul. Bucureşti, 1881; Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 si din 1589. Text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Bucureşti, 197G; STUDII: Al. Odo-bescu, Psaltire tradusă româneşte de diaconul Coresi si tipărită la Braşov la 1577, în „Revista română", II, 1862, p. 107—120; I. Gheţie, Cu privire la textele slavo-române cu traducere interliniară din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în LR, XVII, 1968, nr. 1, p. 75—78; .id., Cea mai veche atestare a cuvîntului „săpun'' si raportul dintre psaltirile româneşti din secolul al XVI-lea, în LR, XIX, 1970, nr. 3, p. 247—251. 1 Otveat = răspuns; 2 cumplimu-ne = pierim; 3 băsău — mînie; necaz, răzbunare, ocară; 4 şedere = catismă (fiecare din cele 20 de secţiuni în care este împărţită psaltirea); 5 measer = sărac; G oţăraşte-se = se mîhneste; 7 podobii-mă = mă asemănai; 8 nesăturatul = pelicanul, 9 bearea = băutura; 10 pamentea — pomenirea; 11 premiezare = înjumătăţire; la jumătate; 12 în-volbi-le — le vei învăli, le vei face val; 13 sămînţa '= descendenţa, seminţia, neamul. PALIA [DE LA ORAŞTIE] 14 noiembrie 1581 — 14 iulie 1582 Transilvania Cu Palia de la Orăştie se face cea dinţii încercare de a tălmăci în limba română Vechiul Testament; traducerea cuprinde primele două cărţi ale lui Moise (Geneza şi Exodul) şi a fost întocmită de cinci cărturari români transilvăneni: Mihail Tordaşi, Ştefan Herce, Efrem Zacan, Moise Peştişel şi Achirie. Cercetările (I. Popovici, M. Roques) au stabilit că traducerea s-a efectuat după o versiune maghiară a Vechiului Testament (Penta-teucul lui Heltai Gâspâr, tipărit la Cluj în 1551) şi după un text al Vulgatei (într-o ediţie corectată, asemănătoare cu aceea pe care a publicat-o, în 1573, Lucas Osiander la Tubingen). Frecvenţa unor cuvinte de origine slavă presupune şi consultarea unui izvor slavon. Imprimarea Paliei se datoreşte ucenicilor lui Coresi, Şerban şi Marian, făcîndu-se cu ştirea voievodului Ardealului, Sigismund Bathori, şi sub patronajul episcopului calvin al bisericii româneşti din Transilvania, Mihail Tordaşi; cheltuiala a fost suportată de un magnat ungur, Geszty Ferenz. Provenind dintr-o regiune mai slab reprezentată prin texte (Banat) textul Paliei este deosebit de interesant pentru particularităţile lingvistice, îndeosebi lexicale, neîntîlnite în alte manuscrise şi tipărituri. [PROLOG] Cu bunăvoie şi destoinică mila lu Domnedzeu aceaste cărţi creştineşti [i]asă orîndite după voia lu Domnedzeu, cu ştirea măriei lui Batăr Jigmon1, voivod ăl Ardealului şi a Tăriei Ungureşti şi cu ştirea şi cu voia a toţi domnilor mari şi sfeatnici ai Ardealului, pentru întrămătura beseareceei sfînta a românilor, poftind tot binele, ispăsenie creştinilor români, care ispăsenie numai de la tine, Doamne, cearem printru singur sfînt fiiul tău, Isus Hristos, domnul şi ispăsitoriul nostru. Amin. Şi se-au început aceste cărţi luna noiemvrie 14 şi se-au săvîr-şit în luna lu iunie 14. Vii leato 70902. Rojdestvo Hris'tovo.3 Aceasta e partea Paliei dentîi. Amu cinci cărţi ale lui Moisi prorocul, carele sîmt întoarse şi scoase den limba jidovească pre greceaşte, de la greci sîrbeaşte şi într-alte limbi, den acealea scoase pre limbă rumânească. Cărţile iară ce se cheamă Scriptură Sfînta dentru rostul Domnului dzisă şi grăită şi se ţinu în beseareca sfînta, sîntu aceastea numele lor. Den-tîniu: i. Bîtia4, 2. Ishodul5, 3. Levia6, 4. Cisla7, 5. Thorozacon8, [.. .f. Den aceastea toate, nu-s multe care n-au ieşit în limbă rumânească den ceale cărţi sîrbeşti şi greceşti, însă acmu, asupra de-aceastea, tipăritu-se-au ceastea doo cărţi dentîniu a lu Moisi pro-roc [.. .]10. După aceaste 5 cărţi a lu Moisi noi folosul celor proroci mulţi alalţi nu putum scrie, ce care om va ceti-le mai dulci vor fi în rostul lui decît stredie; psalom [118/72]11 catizma, 17 [...). Cu mila lui Domnedzeu şi cu ajutoriul Fiiului şi cu săvîrşitul Duhului sfînt, eu, Tordaşi Mihaiu, ales piscopul românilor în Ardeal şi cu Herce Ştefan propoveduitoriu] evangheliei lu Hristos în oraşul Căvăran Sebeşului12, Zacan Efrem, dascălul de dăscălie a Sebeşului şi cu Peştişel Moisi, propoveduitorul evangheliei în oraşul Logojului şi cu Achirie, potropopul varmigiei13 Henedoriei, ţi- 84 85 num într-una pentru jelanie Scriptureei Sfinte, că vădzum cum toate limbile au şi înfturesc întru cuvintele slăvite a lui Domnedzeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceaia cu mare muncă scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi patru cărţi ce se cheamă ţrstva14 şi alţi proroci cîţva şi le dăruim voo fraţilor rumâni şi cetiţi şi mi judecareţi necetind mainte, că veţi cu adevăr a afla mare vistiiariu sufletesc. Noi pentru dragoste lui Domnedzeu am ustenit, n-au iară întors mînă de înger, ce mînă grea păcătoasă, să veţi afla ceva greşit pre a ceriului Domnu, cum că el fie adeyă-rătură că nu e cu voie noastră acea greşală, pentru aceaia cetind toţi, vare în ce mînă va sosi, blagosloviţi cum şi Domnedzeu să blagoslovească pre voi. Amin. Den mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon, voivodă Ardealului, dăruim den aceaste cărţi scris[e] a noastre, ceaste doo dentîniu: Bitie şi Ishodul, celui domn de steag şi vestit viteadz Ghesti Freanţi15,'alesu hotnogiu16 Ardealului şi Ţărîei Ungureşti, lă-cuitoriu în Deva, cum aceaste doo cărţi să fie pîrgă pînă Domnedzeu va şi alalte tipări şi scoate şi măriia lu Ghesti Freanţi fu cu toţ agiutoriul şi le-au scris în cheltuială multă şi cu alţi oameni buni încă lîngă sine şi le-au dăruit voo, fraţi românilor. Pentru aceaia rugaţi pre Domnedzeu prentru mărie lui. Den mila lui Domnedzeu, eu, Şerban diiacu meşterul mare a tiparelor, şi cu Marien diiac dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo, fraţilor români, şi le cetiţi că veţi afla întru eale mărgăritariu scumpu şi vistieriu nesfîrşit. Cu-noaşte-veţi folosul buneaţilor şi plata păcatelor de la Domnedzeu întru ceaste cărţi. Scrisu-se-au ceaste cărţi sfinte, anii 7090. Po rojdestva Hristovo17, 1582, mesţa18 iule, 14. în cetate în Orăştie. BAR, CRV, 30, p. 1\ 2f, 3^, 4*, 6r—6*. Nu putem scăpa din vedere cum, printre datele „de rutină" ale prefeţei (aprobarea şi sprijinul înaltelor foruri, finanţarea, traducerea, imprimarea, perioada de lucru şi cuprinsul lucrării) se detaşează însufletitoarele sentimente ale celor care au trudit la realizarea cărţii (,',toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Domnedzeu numai noi românii pre limbă nu avem", [...] „ceaste cărţi cetind [...] ne plăcură şi le-am scris voo fraţilor români"), îndemnul la lectură precum şi asigurarea satisfacţiilor spirituale pe care aceasta le oferă („cetiţi şi nu judecareţi necetind mainte ca veti cu adevăr a afla mare vistiiariu sufletesc" sau „cetiţi ca veţi afla întru eale mărgăritariu scumpu şi vistieriu nesfîrşit, cunoaşte-veti folosul buneaţilor şi plata păcatelor de la Domnedzeu intru aceste cărţi"); metaforele şi epitetele urmăresc sa dea măsura deosebitei vaiori a cărţii („mărgăritariu scumpu"), ale cărei învăţăminte sînt o necurmată, perpetuă comoara („vistieriu nesfîrşit ), comparaţia dulcetii graiului naţional cu partea cea mai de calitate a mierii se formulează în sfera şi cu mijloacele la-ndemma oricărui om din popor: „care om va ceti-le mai dulci vor fi m rostul lui decît stredie"- ideea o găsim mai întîi în Psaltirea romaneasca de la 1570 apoi în cea slavo-română de la 1577 (sfîrşitul psalmului 76) si reprodusă aidoma şi-n acelaşi loc de Şerban Coresi m psaltirea din 1589. BITIE 1 CARTEA LU MOISI 6 Cap. [VESTIREA POTOPULUI. FACEREA CORĂBIEI] [ ] Ce deaca Domnul vădzu cum oamenilor răiia19 multă pre pămînt si tot cugetul inimiei sta spre rău în toată vreamea, cai-se el că au'făcut pre om spre pămînt şi fu dor într-inima lui. Şi zise: Pierde-voiu pre omul care am făcut den faţa pămmtulm, den oameni pînă la jiganii, den ceale ce se trag pre pămînt pînă la paserile ceriului, că mă căiesc că am făcut eale." Ce Noe află milă naintea Domnului. Aceasta e ruda lui Noe. Noe era om bun şi fără prepus*0 vie naintea Domnului în dzilele lui. Şi făcu trei feciori: Sim, Ham şi Iafet. Ce pămîntul strică-se înaintea Domnului şi se implu cu tara-leage. Atunce căută Domnul spre pămînt şi iaca stricat era, ca tot trupul era stricat calea sa spre pămînt. Si zise Domnul lu Noe: „Sfîrşitul a tot trupului venit-au naintea mea, că se-au împlut pămîntul cu strîmbătatea şi iaca pierde-voiu ei cu pămîntul. Fă ţie o corabie de lemn de brad şi fa camari într-însă; cleieste cu răşină denlăuntru şi denafara. Şi c.ta aşa. de lung să fie trei sute de coţi^, de lat 50 de coţi, de malta 30. U fereastră în sus fă pre ea de un cot mare şi uşă pren mijloc in 86 87 laturi veri pune; şi să aibă trei podure: unul dedesupt, altui în mijloc, al treile în verhu.22 Că iacă eu voiu aduce potopul apeei spre pămînt, să pierz tot trupul în care duh viu iaste de supt ceriu, şi toate ce sînt spre pămînt să piară. încă cu tine voiu face tocmeală şi tu veri întră în corabie cu feciorii tăi şi cu muiarea ta, şi cu muierile ficiorilor tăi. Şi tu bagă în corabie de tot fealiul de jigănii, den tot trupul cîte doao, bărbătuşi şi muieruşi, cum să rămînc vii la tine. Den paseri după fealiul lor, den vite după fealul lor şi den toţi viermii pre pămînt după fealiul lor şi de toate să între la tine cîte doao, cum să rămîne vii. Şi tu ia de toate bucatele la tine ce se mănîncă şi veri strînge la tine cum să fie ţie mîncarc şi lor acolo". Şi făcu Noe toate ce porînci Domnedzeu lui. BAR, CRV, 30, p. 14v—15*. In ciclul traducerilor româneşti din sec. XVI Palia de la Orăş-tie ocupă un loc aparte, concretizînd efortul atîtor decenii, ce i-au premers, în căutările spre desăvîrşire a expresiei româneşti; lectura se face, în cea mai mare parte, fără dificultate; ea cucereşte cititorul prin plasticitatea, armonia şi vioiciunea transpunerii, sporind popularitatea, sau dînd chiar naştere, unor „povestiri" şi teme răspîndite în creaţia populară. La numeroase popoare a existat o tradiţie relativă la o cutremurătoare catastrofă care a pustiit suprafaţa întregului glob şi a distrus toată rasa umană — cu excepţia unei singure familii. Apărătorii Bibliei fixează această catastrofă ca petrecîndu-se cu aprox. 3000 de ani înaintea erei noastre, din mînia lui Dumnezeu pentru tot mai multele răutăţi săvîrşite de oameni. în legendele biblice se vorbeşte de o uriaşă revărsare de ape care ar fi înecat întreaga lume şi toate vieţuitoarele de pe pămînt (afară de cele de pe corabia lui Noe, ales de Dumnezeu să supravieţuiască, împreună cu ai săi, deoarece „era om bun"). Răspîndite în tradiţiile mitologiei greceşti, în toată Asia occidentală, cele mai multe povestiri despre potop, după Biblie, circulă în foarte multe variante, unele generate de chiar varietatea spuselor biblice, altele rezultate din numeroasele modificări suferite de-a lungul secolelor, modificări corelate adesea cu note specifice din viaţa şi credinţa diferitelor comunităţi umane. Folclorul românesc înregistrează, pornind de la potop, fabulaţii care „sancţionează" slăbiciuni, vicii, defecte fizice (Boul ce vorbia23; 88 De cînd e corabia; De cînd e rachiul; Greşala lui Noe), alteori explică anumite fenomene naturale (De ce are hulubul picioarele roşii, De ce mănîncă corbul hoit?), obiceiuri (De cînd e toaca), răstălmăcind, în ţesătura de umor caracteristic popular, „motivele primare", nu totdeauna cu un prea strîns respect pentru „canonicitatea" lor. De altfel, din chiar fragmentul ales, unde se păstrează nu numai suflul unei naraţiuni moralizatoare, dar şi cadenţa punctării culpelor pentru care vinovaţii se cer pedepsiţi, amănunţita descriere a încărcăturii corăbiei (dezbătută de mulţi comentatori ai Bibliei), încărcătură care de bună seamă o va face „supraponderabilă", n-a scăpat atenţiei şi inventivităţii populare (De cînd sînt şoarecii, mî-ţile, oamenii pleşuvi)24; tot astfel o legendă, „brodată" pe fondul unei închipuiri mitice privind pe Noe, explică naşterea călinului (Viburnum opulus), arbustul ale cărui fructe sînt nişte boabe roşii, spunînd că e făcut din sîngele lui Noe care s-a tăiat la deget pe cînd lucra la corabie25. TEXTE: M. Roques, Palia d'Orăştie (1581—1582), I, Preface et livre de la Genese, Paris, 1925; Viorica Pamfil, Palia de la Orăştie, 1581—1582, Text, facsimile, indice; ediţie îngrijită de ~ Bucureşti, 1968; STUDII: losif Popovici, Palia de la Orăştie, în „An. Acad. Romu, Mem., Secţ. Lit. S. II, tom. XXXIII, 1911, p. 517—538; M. Roques, L'original de la Palia d'Orăştie în „Melanges offert â M. Emile Picot", Paris, 1913; V. Pamfil, Elemente regionale în lexicul „Paliei de la Orăştie", în „Cercetări de lingvistică", Cluj, III, 1958, p. 227—249; id., „Calcuri româno-maghiare, în „Palia de la Orăştie", în „Cercetări de lingvistică", Cluj, II (1957), p. 209—219; N. Drăganu [Recenzie la] Mărio Roques, Les premieres traductions roumaines de VAn-cien Testament. Palia d'Orăştie (1581—1582). Preface et livre de la Genese, în DR IV, 1924—1926, p. 1107—1113. 1 Sigismund Bathory, principele Ardealului (1581—1598, 1598—1599, 1601, 1601—1602); 2~3 (text sl.) - în anul 1582, naşterea lui Hristos; 4-* numele slavone ale cărţilor Vechiului Testament = Creaţiunea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul etc; 8 sînt înşirate în continuare toate cărţile canonice ale Vechiului Testament; 10 se rezumă conţinutul celor cinci cărţi ale lui Moise; 11 loc gol în orig.; 12 Căvăran Sebeş = Caransebeş; 13 varmi-giei — comitatului; u ţrstva = regii, Cartea regilor; lil Geszty Perene, personaj cunoscut în istorie, comandant militar al Hunedoarei, care, deşi violent şi aspru, a sprijinit viaţa religioasă şi culturală a supuşilor săi; 16 hot-nogiu = căpitan; 17 (sl.) — după naşterea lui Hristos; 18 (sl.) = luna. 19 râiia — răutatea; 20 fără prepus = neprihănit; 21 coţi = (la pl.) măsură de lungime egală cu lungimea braţului de la îndoitura cotului şi pînă la vîrful degetului mijlociu; 22 verhu = vîrf. 23 Dolinele şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică de Elena Niculiţă Voronca, Cernăuţi 1903, p. 19—22. » idem; 25 idem. 89 NOUL TESTAMENT 1548 Transilvania Este prima traducere integrală a Noului Testament şi a fost tipărită de mitropolitul Simion Ştefan la Alba Iulia, Tălmăcirea a fost începută de ieromonahul Silvestru, după a cărui moarte a fost reluată şi continuată de un colectiv de traducători, cu evidentă formaţie cărturărească, ale căror nume nu se cunosc. Lucrarea beneficiază de mai multe texte originale — expuneri ale traducătorilor —: 25 de prefeţe (fiecare evanghelie îşi are prefaţa sa; la fel Faptele apostolilor şi epistolele), şi de rezumate care preced fiecare capitol. în primele două prefeţe se afirmă că traducătorii au folosit versiuni greceşti, slavone şi latineşti. Unii specialişti sînt de părere că s-ar fi folosit şi o versiune maghiară, chiar una ebraică şi de asemenea vechile tălmăciri coresiene. Cartea are o deosebită importanţă pentru cultura românească în general, şi, în special, pentru istoria limbii române.iiterare. Reunind într-un singur tom o serie de traduceri care apăruseră separat, Noul Testament se prezenta cititorilor români într-o limbă clară, accesibilă, unitară, promovînd, în acelaşi timp, cîteva principii teoretice privitoare la limba literară: noţiunea de unitate a limbii, • limba—instrument de circulaţie obştească, noţiunea neologismului (V. Predoslovie cătră cetitori). Numeroasele glose marginale (care explică nu numai termenii străini: latini, maghiari, greceşti, slavoni, ci şi termeni existenţi în limbă, dar consideraţi a fi mai puţin cunoscuţi) se constituie într-un început de dicţionar'de sinonime cu un scop practic: accesibilitatea (G. T. Pop). Tirajul cărţii pare a fi fost considerabil, ea fiind răspîndită în toate regiunile locuite de români şi păstrată în numeroase exemplare pînă în zilele noastre. NOUL TESTAMENT sau împăcarea, au legea noao a Iui Isus Hristos, Domnului nostru, izvodit1 cu mare socotinţă den izvod2 grecescu şi slovenescu pre limbă rumânească, cu îndemnarea şi porunca, denpreună cu toată cheltuiala a măriei sale GHEORGHIE RACOŢI3, craiul Ardealului, i procia. Tipăritu-s-au întru a mării[i] sale tipografie dentîiu noou, în Ardeal, în cetatea Belgradului4. Anii de Ia întruparea Domnului şi Mîntuitoriului nostru Isus Hristos 1648, luna Iui ghenuariu 20. PPREDOSLOVIE CÂTRA MARIIA SA CRAIUL ARDEALULUI [.. .1 Văzînd şi înţelegînd măriia ta că noi rumânii carii sîntem în ţara măriei tale nu avem neci Testamentul cel Nou, neci cel Ve-chiu deplin întru limba noastră, măriia ta te-ai milostivit ca un craiu milostiv şi mi-ai poruncit să caut în popii miei preuţi cărtulari şi oameni înţelepţi carii să ştie izvodi Testamentul cel Nou, a Domnului nostru a lui Isus Hristos din limbă grecească şi slovenească şi latinească; carea văzînd porunca măriei tale am şi făcut şi măriia ta încă te-ai milostivit de ne-ai adus meşteri streini de ne-au făcut tipografie şi le-ai dat plata din vistiiariul măriei tale. Şi pentru că acest lucru bun şi sfînt iaste început din sfatul şi din demnă-tura5 şi cu chelciugul6 măriei tale pentr-aceaia să cuvine să iasă supt numele şi suptu socotinţa şi supt destoiniciia măriei tale pentru carele să aibă numele măriei tale pomană neuitată în veacî. Derept aceaia noi încă pentru că ne-ai dat Testamentul cest Nou, tipărit în limba noastră, nu vom înceta a ruga pre Dumnezău, pre tatăl domnului nostru Isus Hristos, să dăruiască pre măriia ta cu de toate bunătăţile şi trupeşti şi sufleteşti şi să-ţi înmulţască anii mă-rii[il tale cum mulţi şi anii lui Ezechiil7 craiu şi să-ţi întărească Dumnezău biruinţa în dereptate şi în giudecată şi în destoinicie şi în biruire spre toţi pizmaşii măriei tale, amin! Slugă mai mică şi plecată a măriiţi! tale Simion Ştefan8, arhiepiscop şi mitropolit scaunului Belgradului şi a Vadului9 şi a Mara-murăşului şi a toată Ţara Ardealului. PREDOSLOVIE CATRĂ CETITORI Cetitorilor într-această sfînta carte, milă, pace şi sănătate de Ia Tatăl, Domnul nostru Isus Hristos. începeniia ceştii sfinte cărţi trebuiaşte să ştiţi şi sa înţeleageţi despre ceaste lucruri carele sînt scrise pre rîndu. Acest testament l-au început a-1 izvodi iermonah Selivestru10 din porunca şi chelşugul măriei sale. Şi el s-au ustenit cît s-au putut; şi curînd îi s-au tîmplat lui moarte, iară noi socotind şi luînd aminte găsit-am multă lipsă şi greseale în scriptura lui pentru neîn- 90 91 ţelesul limbiei şi cărţii greceşti. Pentr-aceaia noi am început dintîiu a-1 posledui11 şi unde n-au fost bine am isprăvit şi am împlut şi am tocmit din cît am putut. Ce numai aceasta să ştiţi că noi n-am socotit numai pre un izvod, ce toate cîte am putut afla, greceşti şi sîrbeşti şi latineşti, carele au fost izvodite de cărturari mari şi înţelegători la carte grecească, le-am cetit şi le-am socotit, ce mai vîrtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim12 carele au izvodit dintîiu din limbă grecească, lătineaşte şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grecească şi e tipărit în Ţara Moscului. Şi socotind aceastea toate varecarea au îmbiat mai aproape de cartea grecească, de pre aceaia am socotit, însă de cea grecească nu ne-am depărtat ştiind că Duhul sfînt au îndemnat evanghelistii şi apostolii a scrie în limbă grecească Testamăntul cel Nou şi cartea grecească iaste izvorul13 celoralalte. Aceasta încă vom să ştiţi că noi în cest testamănt întîiu am pus suma14 la toate capetele15 şi în sumă sîntu stihuri16 carele arată mai pre scurtu lucrurile ce sînt scrise într-acel cap pentru să să afle mai în degrabă ce va vrea să caute şi în toate capetele toate soroacele le-am pus cu număr, carele să chiamă sloveneaşte stih. Pentru că mai în toate limbile vedem că au acest izvod17 de scriu cu stihuri pentru că foarte-i lesne a găsi în degrabă ce veri vrea să cauţi în numărul soroacelor. De aceasta încă vom să ştiţi că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt, iară noi le-am lăsat cum an fost în izvodul grecescu, văzînd că alte limbi încă Ie ţin asia, cumu-i sinagoga şi poblican şi gangrena şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt: nume de oameni şi de leamne şi de veşmente şi altele multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sînt, noi încă le-am lăsat greceaşte pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea. Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăiescu în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentr-aceaia cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip. Au veşmînt, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmbla în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sînt bune carele le înţeleg toţi; noi drept aceaia ne-am silit den cît am putut să izvodim aşea cum să înţeleagă toţi, iară să18 nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări de'9 ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăiescu toţi într-un chip. 92 Mai apoi de toate rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giu-dece mimaidecit, pînă nu vor socoti izvoadele si veti afla pre ce cale am îmbiat. Adevăr şi noi oameni sîntem şi am putut si greşi săva20 că am silit den cît am putut să nu greşim. Mai vîrtos de toate pre aceasta ne-am silit să ţinem înţelesul Duhului sfînt ca scriptura fără înţeles iaste ca şi trupul fără su-tlet [...]. BAR, CRV 54. Prefaţa, pornind de la ideea unităţii poporului român, formulează necesitatea unei limbi scrise comune pentru românii din toate provinciile, recomandă evitarea regionalismelor si utilizarea în schimb, potrivit criteriului circulaţiei, a cuvintelor de largă răs-pmdire. Prin preluarea din original a cuvintelor fără corespondent in hm ba romană, se propune o soluţie şi în problema neologismelor. Un „împrumut" (pe alt plan) — care tinde spre ridicarea nivelului ştiinţific ai cărţii româneşti — găsim şi în tehnica de carte, tehnica menţionată în cele cîteva rînduri din prefaţă ce se constituie drept scurtă „notă asupra ediţiei": pentru fiecare capitol în parte s-a trecut sumarul cu titlurile şi trimiterile la pagină: „pentrucă mai m toate limbile vedem că au acest izvod [obicei! de scriu cu stihuri." în acelaşi sens, al sporirii responsabilităţii fată de cuvîntul scris trebuie înţelese şi corecţiunile (un fel de erată) inserate la sfîrşitul tomului sub titlu „greşaiele", „săva că am silit den cît am putut să nu greşim" — spune prefaţatorul, parafrazînd parcă vechiul proverb latin errare humanum est — „adevăr şi noi oameni sîntem si am putut şi greşi", deci „Socoteaşte cetitoriule (spune înainte de corri-genda) în ceasta carte pentru că n-au scris îngeri din ceriu, ce au scris mînă păcătoasă den ţărînă făcută". Ca stil, a doua prefaţă se deosebeşte de prima. Argumentele grupate pe puncte, după metoda scolastică, sînt redate prin fraze scurte clare; o expunere metodică, cu care ne vom întîlni si în celelalte texte originale similare de pe parcursul Noului Testament (v. mai jos: Preadsloviia 1} la corintheani si Preadosloviia cătră colosaem). Cunoscuta comparaţie din epistola lui Iacob („ca trupul fără de suflet mort iaste, aşa şi credinţa fără lucru moartă iaste" v. p 71) apare extrapolată în această „profesiune de credinţă", cu schimba- 93 rea unuia dintre termeni („scriptura fără înţeles fără suflet") în virtutea curentei simbioze dintre formele preluate din textele religioase si limba vie a poporului — haina unor nevoi spirituale „mai lumeşti"; aici, credinţa că învăţătura euprmsa-ntr-un text de neînţeles nu foloseşte nimănui. PILDA SAMĂNATURII. MATHEI. CAP. 13. \ 1 In zuoa aceaia iesi Isus den casă, şedea lîngă mare. Şi sâ adunară mulţime multă cătr-însul, atîta cîtu-i fu lui a intra in corabie să sază si toată dihaniia21 sta pre ţarmure. Şi grăi lor multe în pildă, zicînd: iaca ieşi sămănătoriul sa sa- ^Şi sămănînd el, unele căzură lîngă cale şi veniră pasările şi le minCDară altele căzură pre pietriş, unde nu avea pămînt mult şi numaicît22 răsăriră pentru ce nu avea pămînt adine. ^ Deci răsărind soarele să veştejiră şi pentru ce nu avură rădăcină să uscară, ....., ÎTWkrt. - Altele iară căzură între spini şi crescură spinii şi ie înecară. Dară altele căzură în pămînt bun şi deaderă rod; una o sută, alta sasezeci iară alta treizeci. Cela ce are urechi de auzirea să auza. , . - Atunci apropiindu-să cătră el ucenicii lui zisara Im: ca ce gra- ^^Sel^ăspunse, zise lor: că voao dată iaste să ştiţi taina impă-rătiiril ceriului, iară acelora nu li-e dată. w (Că cela ce are da-se-va Iui şi mai mult va avea, iară carele n-are, si ce are încă să va lua de la el). Derept aceasta în pildă grăiesc lor, ca văzînd nu vor vedea şi auzind nu vor auzi, nece vor înţeleage. Si să să împle într-însi prorociia Isaiei carea zice: cu auzitul veti auzi si nu veţi înţeleage, şi căutînd veţi căuta şi nu veţi vedea. ' Că s-au îngroşat inima acestor oameni şi cu urechile aud cu greu; si ochii lor închisără, să nu cîndva vază cu ochii şi cu urechile să auză şi cu inima să înţeleagă şi să se mtoarca, sa-i vindec Tară ochii voştri fericiţi-s că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr grăiesc voao că mulţi proroci şi derepţi pohtiră sa vază ce vedeţi şi nu văzură şi să auză ce auziţi şi nu auziră. Dară voi auziţi pilda sămănătoriului. r Că tot cine aude cuvîntul împărăţiei şi nu înţeleage, vine hitlea-nul şi apucă ce e sămănat întru inima lui; aceasta-i sămănătura lîngă cale. Iară sămînţa cea din pietriş, aceasta iaste carele aude cuvîntul şi numaicît cu dragoste priimeaşte pre el. Şi nu are rădăcină întru sine, ce timpuriu fiind iară scornin-du-să fugă şi răzmiriţă pentru cuvînt numaidecît să sminteaşte. Iară sămînţa ce-i sămănată în spini, acesta iaste carele aude cuvîntul, ce grija veacului acestuia şi înşălăciunea bogăţii[i] sugrumă cuvîntul şi fără de rod iaste. Dară sămînţa ce căzu în pămînt bun acesta iaste carele aude cuvîntul şi înţeleage, carele aduce rod şi face: unul o sută, altul şasezeci, altul treizeci. BAR, CRV 54, p. 16v—m. [PILDA DESPRE LUCRATORII TOCMIŢI LA VIE. MATHEI. CAP. 20.] Că aseamenea iaste împărăţiia ceriurelor omului căsătoriu23 carele ieşi dins[de]dimineaţă să tocmească lucrători în viia sa. Deci tocmindu-să cu lucrătorii cîte un denar24 pre zi, trimise pre ei în Adia sa. Şi ieşind la al treile ceas văzu pre alţii stînd în tîrg fără lucru. Şi acelora zise: „meargeţi şi voi în vie şi ce ară fi derept voiu da voao." Dară ei mearsără. Iară ieşi în al şasele, şi al noaole ceas fcace aşijderea. Deci ieşind în al unsprăzeacele ceas află pre alţii stînd fără lucru şi zise lor: „ce staţi acicea toată zuoa fără lucru?" Zisără lui: „că nime pre noi n-au tocmit". Zise lor: „meargeţi şi voi în vie şi ce va fi derept veţi lua". Iară fiind sara zise domnul viei viiaşului25 său: „chiamă pre lucrători şi le plăteaşte lor plata, începînd de la cei de apoi pînă la cei dintîi". Şi deaca veniră carii venisă în al unsprăzeacele ceas şi luară unul cîte un denariu. Iară viind şi cei de întîi le părea că vor lua mai mult şi luară şi aceia cîte un denariu. Iară deaca-i luară răpştiră26 spre domnul casei zicînd: „acestea de apoi un ceas lucrară şi i-ai făcut aseamenea cu noi, carii am purtat greutatea zilei şi zăduhul". 94 95 Iară el răspunzînd, zise unuia de ei: „soaţe nu fac ţie nedirep-tate. Au nu te-ai tocmit într-un dinar cu mine? Ia-ţi al tău şi pasă27 că voiu să dau cestui de apoi ca şi ţie. Au nu să cade mie să fac ce voiu vrea den al mieu? Au pentr-aceaia iaste ochiul tău rău că eu bun sînt? Aşea vor fi cei de apoi întîi şi cei dentîi mai apoi, că mulţi sînt chemaţi, ce puţini aleşi. BAR, CRV 54, p. 25^—26r. 0 particularitate esenţială a creaţiei biblice este caracterul ei didactic şi alegoric, „Pilda instructivă reprezintă latura cea mai evoluată a artei literare vechi ebraice, exprimată cel mai frecvent în parabole şi fabule" (M. S. Belenki, Op. cit., p. 171). Parabola este utilizată frecvent ca mod de iniţiere a vulgului în adevăruri ezoterice, atît în religia budistă, cît şi, mai apoi, în cea ebraică şi mai ales în cea creştină. Ea cere inventatorului o imaginaţie bogată şi strălucitoare şi în acelaşi timp ascultătorului o mobilitate spirituală — aptă să sesizeze relaţia ideilor. Poporul iubeşte acest limbaj care — ca în fragmentele de mai sus — se remarcă prin simplitate. Dintre vechile texte religioase Noul Testament are cele mai multe parabole — unele devenite notorii prin raportarea la ele a unor evenimente, stări sufleteşti din viaţa de fiecare zi a oamenilor. De aici justificata încorporare a parabolei în literatura beletristică. O imagine din pilda sămănăturii într-o poezie contemporană: „Veninul fiecărei Zile ne adapă, iar seminţele speranţei Au căzut pe piatră" (Al. Căprariu, Astfel ne-a fost dat). PREADSLOVIÎA 1, LA CORINTHEANI Despre cartea la corintheani de prima trebuiaşte să ştim 5 lucruri: 1 Cine au scris aceasta carte? Scriitoriul aceştii cărţi iaste Pavel apostol [.. .1 [2J Cărora fu scrisă? Scrisu-o-au corintheanilor. Corinteanii s-au chemat ahaeii28. Ahaiia29 iaste ţănutul mai de în sus şi mai frumos a lui Peloponis30 carele să chiamă acum Morea, lîngă izmul grecesc, aproape de Atica31. In izmu au fost făcut Corinthul între doao mări, între Egheon32 şi Ioniom33. Pentr-aceaia s-au chemat a doao mări, era loc de neguţători mare şi cu frîmseaţe şi cu bogăţie multă şi vare-cum era înfrîmţeşat în bogătate şi în frîmseaţe. Aşa era vestit şi 96 ' în slăbiciune şi în multe fealiure de păcate. Era făcută în Ioc tare34 între doao mări, pentr-aceaia să zice că nu poate mearge fietecine în Corint. Fost-au şi răsipită de Mummio35, împăratul Romei, pînă în pămînt, pentru că n-au priimit solii rimleanilor cu cinste. După aceaia iarăşi o au prenoit36 Avgust37 împărat şi s-au întemeiat ca şi mainte [.. .1 [31 Pentru ce i s-au tîmplat a scrie această carte? Pentru doao lucruri. întîiu [...] [4] în această carte scrie apostolul de multe. în ceaste patru capete dentîiu ceartă pre corintheani pentru osebitura ce era întru ei, de să chiema unii petreani, alţi pavleani, alţii apoloneani, i prociia. Şi-i îndeamnă la uniciune. Şi iară mărturiseaşte de blîn-deaţele învăţăturii lui şi certînd pre apostoli înşălători pentru cuvintele lor ceale deşarte ce grăiia cu măiestrie. în 5, 6. Trei fealuri de păcate cearta [...]. în 7. Dă răspuns despre cartea lor în carea scriscase despre căsători [...]. în 8, 9, 10. Ceartă pre ceia carii supt sloboziia creştinească sînt partnici38 în jărtvele idoleşti [...]. în 11. Ceartă doao fealiuri de păcate: unul era despre frîm-seaţea săborului, în carele greşiia muierile şi bărbaţii, muierile ru-gîndu-să cu capetele goale şi prorocind în săbor, iară bărbaţii împotrivă cu capetele acoperite să ruga şi prorociia, care lucru nu sa~cuveniia şi era în aleanul năravului39. Altul în cina Domnului, că fiind unii bogaţi făcea den cina Domnului ospăţ pînă la beţie, iară pre cei surumani40 îi obidiia şi-i osebiia şi-i lăsa f lămînzi [.. 15] In ce vreame şi unde e scrisă această carte? [.. .J. Cărţile greceşti zic că-i scrisă în Filipus41, însă să mai creade că-i scrisă în Efes42 şi într-aceasta ţîn cu noi Hrisostom şi Athanasie43 şi Dioni-sie44. De pre aceastea am scris mai mult la predosloviia rimleanilor. BAR, CRV 54, p. 222^—223^. într-un stil didactic traducătorii dau interesante lămuriri de cultură generală, popularizează noţiuni de geografie şi istorie antică. Aceste informaţii arată cultura lor umanistă şi tendinţa de evadare, de cîte ori li se prezintă ocazia, spre domenii de un interes general şi profan (G. F. Ţepelea). Cea mai caracteristică pentru formaţia umanistă a tradueătcK-rilor este: 7 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 97 PREADOSLOVIIA CATRA COLASAEM La înţelesul aceştii cărţi trebuiaşte să ştim ceaste 4 lucrure: 1. Cine au fost colaseanii cărora le-au scris Pavel. Şi de oraşul lor. 2. De îndemnătura scrisorii pentru ce s-au îndemnat a scrie această carte. 3. De şumma cărţiei. 4. De părţile aceştii cărţi. Cine au fost aceşti colaseani şi unde au fost oraşul lor, nu înţeleg toţi cărtularii într-un chip; unii zic că au fost rodoseani, pentru că în acel ostrov45 ai Rodosului46 au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu şi minunat soarelui, carele să chiamă colos47 şi aceia-i unul de ceale 7 minuni din lume. De pre acel colos s-au chemat oamenii acelui ostrov colaseani, cum zic mulţi [...]. BAR, CRV, 54, 267^—268^. TEXTE (fragmente în Crestomaţii şi Istorii literare). STUDII: I. Bălan, Limba cărţilor bisericeşti, Blaj, 1914, p. 138—148; G. T. Pop C— G- F. Ţepelea], Contribuţii la studierea limbii şi literaturii vechi. Sinonimele în Noul Testament de la Bălgrad (1648), în BOR 80 (1962), nr. 7—8, p. 742—757; G. F. Ţepelea, Cîteva precizări în legătură cu izvoarele şi glosele Noului Testament de la Bălgrad (1648), în LR, XII (1963), nr. 3, p. 274—282; id., Predosloviile Noului Testament de la Bălgrad (1648) în LR, XIII (1964), nr. 2, p. 149—156; id., Alte precizări în legătură cu predosloviile Noului Testament de la Bălgrad (1648), în BOR 83 (1965), nr. 1—2, p. 113—124; M. S. Belenki, Despre mitologia şi filozofia Bibliei, Bucureşti, 1982. 1 izvodit = tradus; 2 izvod = original, arhetip; 3 Gheorghe Râkoczi I, principe al Transilvaniei (1630—1648); 4 Belgrad = Alba lulia (aşezare dacică, oraşul roman Apulum, centru slavo-român în evul mediu timpuriu şi capitală a principilor Transilvaniei — sec. XVI—XVII); 5 demnătura — "îndemnare, îndemn; 6 chelciug, chelşug = cheltuială; 7 Ezechil, unul din cei patru mari profeţi evrei; 8 Simion Ştefan (7—1656), mitropolit al Transilvaniei; 9 Episcopia Vadului, din Cîmpia Transilvaniei, a fost înfiinţată de Ştefan cel Mare; 10 Silvestru Taha, tipograf al lui Matei Basarab, a 'trecut Carpaţii cu slove dăruite de domnitorul său pentru Transilvania, după ce tipărise în 1641 sinaxarul de la sfîrşitul Psaltirii slavone de la Govora (1638) şi — sub controlul lui Udrişte Năsturel — tradusese din slavona rusă Evanghelia învăţătoare, tipărită, în 1642, tot la Govora; 11 posledui = a confrunta, a co-laţiona; 12 Eronim (Ieronim sau Hieronymus) (cea. 336—420 e.n.), unul dintre cei mai mari învăţaţi ai bisericii latine. Aici este vorba despre versiunea latină tradusă de Ieronim din greceşte — cunoscută sub numele de Vulgata şi devenită prin hotărîrea Conciliului de la Trento (1545—1563) versiunea oficială a bisericii catolice; 13 izvor = sursă, origine; 14 şumâ — sumar, cuprins, tablă de materii; aici: rezumat; 15 cap (pl.: capete) = capitol; 16 stihuri = versete; 17 izvod = (aici) datină, tradiţie; 18 să = dacă; 19 de = încît; 20 săva = chiar dacă, cu toate că; 21 dihanie = suflet, fiinţă vie; 22 numaicît = numaidecît; 23 căsătoriu = stăpîn al casei; 24 denar = monedă a cărei valoare a variat după timp şi loc şi care a circulat în trecut în diferite 98 ţări; 25 viiaş = îngrijitor de vie; 26 răpştiră = cîrtiră; 27 pasă = pleacă; 28 aheeni, uniune de triburi care au pătruns în Grecia la începutul mileniului II î.e.n. si s-au stabilit în Pelopones, întemeind puternice centre de civilizaţie; 23 Ahaia, mic ţinut în nordul Peloponesului, locuit de populaţiile amintite; 30 Pelopones (Moreea), peninsulă în sudul Greciei, între Marea Egee şi Marea Ionică; reprezintă terminaţia sudică a Peninsulei Balcanice, de care se leagă prin istmul Corint (explicaţiile autorilor acestor fragmente sînt aşadar absolut exacte); 31 Atica, provincie antică din sud-estul Greciei mijlocii, cu centrul la Atena; 32 Egheon, Marea Egee; 33 loniom, Marea Ionică; 34 îoc tare = loc întărit, fortificat (aici: bine păzit prin formele de relief ce-1 înconjoară); 35 Mummio (Lucius Mummius), consul roman (146 î.e.n.) supranumit Achaius; a ars Corintul, reducînd Grecia la starea de provincie romană; 36 au prenoit = au înnoit; 37 Avgust împărat (Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus) (63 î.e.n.—14 e.n.), primul împărat roman, nepot al lui Iuliu Cezar; 38 partnici = părtaşi (prima atestare în Dicţionarul limbii române, la Dosoftei); 39 în aleanul năravului = nu era conformă cu obiceiul, cu tradiţia; 40 surumani = sărmani; 41 Filipus, vechi oraş macedonean unde Sf. Pavel si-a început activitatea de predicator; 42 Efes, vechi şi important oras, în Asia Mică, puternic centru comercial şi cultural, întemeiat de io-nieni; 43 Athanasie (Athenaios) (sec. al III-lea e.n.), scriitor şi retor grec a cărui operă constituie o bogată sursă de informaţii asupra vieţii şi culturii greceşti din acel timp; 44 Dionisie, propagator al credinţei; 45 ostrov = insulă (în mare); 46 Rodos, insulă grecească în Marea Egee care în epoca elenistică a cunoscut o remarcabilă înflorire culturală; 47 este vorba de Colosul din Rodos, statuie uriaşă din bronz (cea. 32 metri) reprezentînd pe Helios, zeul soarelui; statuia a fost ridicată de locuitorii oraşului, între anii 292 şi 280 î.e.n., pentru a comemora victoria asupra lui Demetrios Poliorketes. III. LITERATURA 0MILET1CA ŞI POLEMICA TÎLCUL EVANGHELIILOR [1 febr. — 5 august 1567] Transilvania Este cea mai veche colecţie de omilii în limba română; cuprinde cuvîntări pentru tot anul, explicînd textul evangheliilor (care este aproape acelaşi ca în Tetraevanghel, în unele locuri îmbunătăţit), împreună cu Molitvenicul, publicat ca „supliment" la Tîleul evangheliilor, cartea, cunoscută şi sub numele de Cazania J coresiană s-a tradus pentru români, se pare, de către români, din îndemnul şi cu cheltuiala calvinilor. Coresi a imprimat-o după un text procurat şi pus la dispoziţie — probabil — de episcopul şi superinten-dentul Gheorghe de Sîngeorz. La baza textului românesc al întregului volum, unii cercetători au presupus izvoare maghiare (Al. Piru); studii recente au adus corecţiuni în această privinţă, arătînd că este vorba de un original slavon (P. Olteanu), iar pentru cîn-tece, de texte maghiare (A. Popa, L. Onu); versiunea românească, pentru psalmi, a folosit probabil o traducere mai veche manuscrisă, clintr-o arie dialectală neprecizată, marcată de elemente nord-tran-silvănene şi bănăţene. Analiza circulaţiei filigranelor a fixat, în urmă cu un deceniu şi jumătate, apariţia Cazaniei cu cîţiva ani mai tîrziu decît 1564 (cum propusese mai întîi Sbiera), aproximativ în 1567 (Pavel Binder, Arnold Huttmann, Al. Mareş). Asupra locului imprimării s-a opinat pentru Alba Iulia, Teiuş, Aiud, Cluj şi Braşov. Scrisă într-o frumoasă limbă românească, fapt ce a determinat pe mulţi specialişti să o considere, mai degrabă, o compilare decît o tălmăcire, colecţia de predici nu a beneficiat, în difuzarea ei, de pe urma acestei calităţi, datorită ideilor Reformei; fără a se fi răspîndit în celelalte provincii româneşti, chiar preoţimea transilvană a primit-o cu destule rezerve. Ca fond lucrarea are meritul răspîndirii unor idei laice; conţine cele mai multe elemente de critică socială; o luptă împotriva stăpînilor feudali, focalizată spre capii bisericii (papa de la Roma, patriarhul de la Constantinopole, popii şi călugării), făţarnici, leneşi, care-au scăzut prestigiul mănăstirilor — lăcaşe de cultură — devenind lacomi de averi, exploatatori ai poporului: „sînt buni numai de-a cerere milă în ţară de la mişelame"; la fel sînt criticaţi clericii erijaţi în stăpîni atotputernici pe pămînt, care au inventat cultul morţilor pentru a-şi crea venituri: „Minciună e şi aceaia cărei zice că pot folosi după moarte sufletelor, că nu se schimbă locul după ceasta viaţă, ce iaste scornit pentru lăcomiia cărtularilor" (p. 116) (idee de-a dreptul progresistă, incriminatorie pentru nebu-lara credinţă în existenta „umbrelor", cu nevoi lumeşti, „de dincolo", credinţă care — „a-ntunecat vederea" „mişelamei", în multe locuri si pentru mult timp, pînă la irefutabilul: „căci morţi sînt cei muriţi" din Eminescu, împărat şi proletar — difuzat, cu precădere, de literaturile moderne. Se condamnă, de asemenea, imoralitatea, superstiţiile, practicile obscure: „Noi nebunii deaca ne noi bolnăvim meargem la nescare muieri, carele pre noi descînt. Deaca una nu poate folosi, noi ispitim la zeace sau la doaozeci că nu gîn-dim cu eale nemica nu putem folosi cu fărmăcătura, sau cu altă drăcie" (p. 236). Stilul, în atari pasaje, este polemic, vehement uzînd de ironie, persiflare. într-o altă manieră stilistică se laudă şi se cultivă tăria, răbdarea, blîndeţea, munca, cinstea, imprimînd respectul şi admiraţia fată de demnitatea omului înnobilat cu asemenea calităţi; sfaturile se'dau ca-n biblicul decalog sau ca-n laicele, reguli de bună purtare": „nu fărmăca, nu descînta, nu vrăji, nici mearge la aceia cărei fac aşa" (P- 325); „nu te îmbăta nicidinioară [.. .] că prea multe reale den beţie" (ib.). O idee care se detaşează net, repetîndu-se, mai mult sau mai puţin identic, este aceea' circumscrisă în crezul calvinilor, dar căreia Coresi îi subsumează pe toate celelalte, a folosirii limbii poporului în biserică şi în cultură; în afară de Dojana cetitorilor (epilogul Tîlcnlui evangheliilor) sau de Polojenie (prefaţa Molitvenicn-lui) o întîlnim şi pe parcursul explicării evangheliei lui Luca: „întrebare: Derept' [ce] lucrure merg oamenii la besearecă? Răspuns: Derept patru lucrure merg oamenii la besearecă. Cum acolo popa să spuie cuvîntul lu Dumnezeu, sfînta evanghelie, în limba pre carea grăiesc oamenii, să putem înţelege noi mişelamea. Ce folosu e lor deaca popa grăiaste în limbă striină, rumânilor sîrbeaşte de nu înţeleg sau pre altă limbă ce nu vor înţeleage ascultătorii" (p. 263). Dacă ideile şi stilul acestor tălmăciri nu aparţin lui Coresi, dacă chiar şi „profesiunile sale de credinţă" s-au formulat, uneori total, alteori în parte, „sub imperiul" unor „modele", aţribuin-du-i-se, cu certitudine, numai înlocuirea termenilor privitori la da- 100 101 tele legate de imprimare, atunci opţiunea, efortul depus pentru întocmirea tipăriturilor pe care ni le-a lăsat, pot fi considerate daltă definitorie în modelarea blocului de marmoră (cum numea G. Că-linescu literatura veche românească), în care stăteau „încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu". DOJANA CETITORILOR Den mila Iu Dumnezeu, eu, diiacon Corese, deaca-am văzut că mai toate limbile au cuvîntul lu Domnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem şi Hristos zice Mathei 109: „Cine ceteaşte să înţeleagă". (Pavel apostol încă scrie la Corintom 155: că „întru besearecă mai vîrtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să gră[ie]sc ca şi alţii sa învăţ, decît untunearec de cuvinte neînţelease într-alte limbi"), derept aceaia am scris, cum am putut, Treteevanghelul şi Praxiiul rumâneaşte. După aceaia deaca am văzut jelanie a mulţi preuţi de Tîlcul evangheliilor, cum să poată şi ei propovedui şi a spune oamenilor învăţătură după cetitul evangheliei, aşa am aflat aceaste tîîcure ale evangheliilor pre dumineci prespre an, scoase den scriptura prorocilor şi apostolilor şi celor sfinţi părinţi. Şi deac-ara cetit, bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tîlcuiesc, ade-verează şi întăresc cu scriptura sfînta şi mie tare plăcură şi am scris cu tipariul voao fraţilor rumânilor să fie pre învăţătură şi vă rog ca fraţii miei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă cum că e mărgăritariul şi comoară ascunsă (Mathei 55). Veţi afla într-înse desvătat, în 20 de cărţi atîta învăţătură cheară1 nu vreţi afla ca în ceasta carte. Şi cine va ceti pînă la sfîrşit că va afla cu adevăr că e aşa, că această carte arată-ne noao păcatele noastre şi ne învaţă cumu ne turnăm şi ne pocăim, şi unde putem afla iertăciunea păcatelor noastre şi pren ce putem mearge la împărăţiia ceriului, şi alalte mai toate ce trebuiaşte a şti creştinilor. Ce fraţii miei, unde ceartă această carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ce pre răi. Bunii să nu ia pre sine. Şi carii vor fi cu vină certaţi ei se pocăiască şi să lase răutatea şi să îmbie cu dereptate. Amin. Chelciug şi banii pre acest-lucru înduratu-se-au a da jupînul Foro Miclăuş2. BAR, CRV 13, p. 453—454. Coresi a consimţit deliberat la tipărirea „tîlcurelor", după ce-a „cetit", a „ispitit şi socotit", studiind deci atent, examinînd, cu de-amănuntul, conţinutul lucrării pe care a găsit-o conformă cu 102 „scriptura sfînta"; mai mult, declară că „tare îi plăcură" şi de aceea a scris-o „cu tipariul" „fraţilor rumânilor să fie pre învăţătură"; cunoscîndu-i tonul fulminant — „unde ceartă această carte" — îşi avertizează cititorii că „nu ceartă pre cei buni, ce pre răi". „Bunii" să nu se simtă vizaţi, iar ceilalţi — să se îndrepte. Formula „voivodală" din titulatura vechilor hrisoave emanate din cancelariile noastre domneşti: „Den mila lu Dumnezeu, eu, diiacon Corese" îl legitimează pe Coresi ca împămîntenit; el avea conştiinţa marii misiuni pe care o îndeplinea, iar ecoul acestei conştiinţe este postura pe care şi-o ia în părţile laice care deschid sau închid cărţile sale. îndemnul de a folosi limba naţională în biserică (întemeiat, ca de fiecare dată, pe citarea textelor biblice) se va repeta în prefaţa Molitvenicului cu mai multă energie: MOLITEVNIC RUMANESC [.. .1 Poîojenie3 Rumâneşte am scris acest molitevnic cum să înţeleagă şi popa ce zice însuşu şi oameni ce ascultă, că alte limbi înţeleg. Şi Dumnezeu aşa au fost lăsat, şi prorocilor şi apostolilor, să grăiască în limba cum înţeleg şi grăiesc oam[e]nii. Hristos încă aşa ne învaţă, Mathei 55: „înţeles-aţi aceastea toate", şi Mathei 60: „Auziţi şi în-ţeleageţi"; Mathei 109: „Cine ceteaşte să înţeleagă", şi Pavel apostol la Corinth 155, cum „mai bine în besearecă cinci cuvinte a grăi, cu înţeles, să înveţe şi alalţi, decît untunearec de cuvinte în limba striină". Şi cu adevăr zice, cum în vînt grăiaste popa cînd nu înţeleage, au el, au oamenii. încă şi păcat cum zice Dumnezeu. La ishod 20 de capete: „Numele Domnului Dumnezeului tău să nu iai în deşert şi bine-nu-socotit în gura ta că nebintetuit4 nu veri fi". Fraţii miei popi, cu bun înţeles şi mare frică şi cinste pomeniţi numele Domnului. Nu boscorodiţi că va bate voi Domnul. BAR, CRV, 13, p. 455—456, 477*. Adverbul „rumâneşte" — cu care-şi începe Coresi cuvîntul introductiv — iese în relief nu numai prin antepunerea sa faţă de verb, ci şi pentru că împreună preced obiectul acţiunii. Ca într-o ars bene dicendi retorică — conţinutul frazei se concentrează în debutul ei; susţinerea, „sub pavăza" trimiterilor la Scriptură, a pro-povăduirii în limba poporului, este sprijinită aici de şi mai multe versete: „Dacă prin limbi nu veţi da cuvînt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în 103 TEXTE ŞI STUDII: I. G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii din stînga Dunării în răstimpul de la 1504—1714, Cernăuţi, 1897, p. 57— 59; N. Hodoş, Un fragment din Molitvenicul diaconului Coresi (1564), în Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 235—276; E. Dăianu, Un molitvenic calvinesc pentru români, în „Răvaşul", 6 (Cluj, 1908), p. 168—181; VI. Drimba, O copie din sec. al XVII-lea a Tîlcului evangheliilor şi Molitvenicului diaconului Coresi, în SCILF IV, 1955, p. 535— 571; id., Un fragment inedit din Cazania I a lui Coresi, în SCL XI, 1960, nr. 4, p. 871—880; Pândele Olteanu, Les originaux slavo-russes des plus anciennes collections d'homelies roumaines, în Rsl IX, 1963, p. 163—193; id., Presupusul original unguresc al Cazaniei I din 1564 a diaconului Coresi, corectarea unei erori, în Omagiu Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 645—651; Ferenc Hervay, L'imprimerie cy-rillique de Transylvanie au XVI-e siecle, în „Magyar Konyvszemle", LXXXI, 1965, nr. 3, p. 206; P. Olteanu, Postilla de Neagovo în lumina Cazaniei I a diaconului Coresi (cea 1564), în Rsl XIII, 1966, p. 105—131; Atanasie Popa, Originalul cîntecelor din Molitvenicul tipărit de Coresi în 1564, în LR XV, 1966, nr. 3, p. 255—265; Pavel Binder şi Arnold Huttmann, Cu privire la datarea şi geneza Cazaniei I tipărită de diaconul Coresi, în LR XVI, 1967, nr. 2, p. 109—117; Alexandru Mareş, Cînd si unde s-au tipărit Tîlcul evangheliilor şi Molitvenicul românesc, în LR XVI, 1967, nr. 2, p. 119—130; Ion Gheţie, Unde s-a tradus întîia cazanie coresiană, în LR XIX, 1970, nr. 2, p. 121—127; Gernot Nussbâcher, Coresi — Druck aus Klausenburg?, în „Karpatenrund-schau", IV (XV), 1971, nr. 22 (998), p. 9; Pavel Binder, Un fragment necunoscut al Molitvenicului coresian, în LR XXII, 1973, nr. 4, p. 301— 304; Liviu Onu, Precizări în legătură cu cîteva fragmente găsite recent din Molitvenicul lui Coresi, în LR, XXII, 1973, nr. 5, p. 453—466. 1 cTieară = clară; 2 Forro Miklos de Hâporton, nobil secui, trecut la calvinism, finanţează tipărirea Cazaniei; 3 polojenie = argument editorial; 4 nehintetuît = nepedepsit; * broşat greşit, şi apoi paginat. EVANGHELIE CU ÎNVĂŢĂTURA 14 dechemvrie 1580—28 iunie 1581 Transilvania Cazania a Il-a coresiană, cum mai numesc specialiştii această evanghelie, este o impunătoare carte veche românească, cuprinzînd cuvîntări pentru toate duminecile şi sărbătorile anului. Editată din iniţiativa şi pe cheltuiala judelui Braşovului, Lu-kâcs Hirscher, a fost tradusă de Coresi şi ucenicii săi, preoţii Iane şi Mihai din Şchei, şi imprimată de diacon în atelierul umanistului Johannes Honterus. Investigaţii mai noi au dus la concluzia că „luminata carte" (de care se vorbeşte în predoslovie) care avea să stea la baza versiunii româneşti, procurată de „jupînul Hrăjil Lucaci" de la Tîrgovişte, era un intermediar slavon, tipărit la Zabludov, în 1569, după o variantă grecească a colecţiei bizantine de omilii a patriarhului Constantinopolului, Ioan XIV Caleca (1334—1347) (P. Olteanu). După unii cercetători, Coresi ar fi revizuit numai textul, ale cărui particularităţi fonetice şi lexicale (care nu se pot explica prin graiul din zona Tîrgovişte — Braşov, de unde era Coresi şi ajutoarele sale — preoţii Iane şi Mihai) îndrituiesc posibilitatea folosirii unor traduceri manuscrise bănăţene şi nord-ardelene ale unora dintre omilii, dacă nu cumva popa Iane ar fi fost originar din Banat (I. Gheţie). Cunoscînd soarta primei cazanii, care n-a fost bine primită de români, fiind suspectată de a propaga unele idei contrare ortodoxismului, editorii acesteia au ţinut, în predoslovie (reprodusă, cu mici modificări, după textul slav — v. P. Olteanu), să prezinte cartea cu toate garanţiile de autenticitate ortodoxă: avea girul a doi mitropoliţi, a „mult cliros de preuţi" şi „sfeatnici". Textul, destinat să înlocuiască limba slavonă în biserică, nu numai în Transilvania ci şi în celelalte provincii locuite de români, va cunoaşte o mult mai mare răspîndire decît Tîlcul evangheliilor; Lukâcs Hirscher, iniţiatorul tipăririi, scrie judelui Bistriţei — Gaşpar Budacker — recomandîndu-i Cazania ■— despre care afirma că se vinde foarte bine în Moldova şi Ţara Românească (v. Doc. Hurm. XI, p. 656); s-au descoperit dealtfel exemplare în locuri îndepărtate de reşedinţa imprimării: la mănăstirea Bistriţa din Oltenia şi în Moldova. încadrîndu-se în lupta atît contra Reformei, cît şi contra turcilor, prin întărirea ortodoxiei, nu vom întîlni, aici, atacuri la adresa clerului ortodox. Stilul, în respectul faţă de izvorul după care s-a făcut tălmăcirea (care la rîndul său păstrează stilul principalului izvor bizantin), va fi cînd polemic, vehement, cu fraze de o respiraţie mai mare, cînd sentenţios, sacadat, cu propoziţii scurte, exclamative sau interogative, cu comparaţii sau asocieri din natură, cu sinonime de 104 105 complinire a înţelesului unor termeni (procedeu frecvent şi în textele originale), fapt care-i conferă o notă lipsită de artificialitatea ce caracterizează, de regulă, transpunerile dintr-o altă limbă. Cartea ce se cheamă Evanghelie cu învăţătură den tuspatru evanghelisti aleasă şi den multe dum[n]ezeieşti scripturi şi dată be-searicei lui Dumnezeu în toate dumineci a se ceti; aşijdere şi la dumnezeieştile praznice şi la ale altor sfinţi. Spre învăţătură creştinilor oameni cătră dereptarea sufletului şi trupului şi cu ajutoriul lu Dumnezeu tipărită această sfînta carte, Evanghelie cu învăţătură, în anii şi în zilele măriei lu Batar Criştov1, cu mila lu Dumnezeu Voevod în toată Ţara Ungurească şi în Ardeal şi în toţi săcuii şi în zilele marelui de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie2 ce-au fost spre tot despusul3 măriei lui cu mila lu Dumnezeu cîrmitoriu legiei creştinească. Atunce era despuitoriu în toată Ţara Rumânească bunul creştin şi dulce Mihnea Voivod4 şi spre despusul domniei Iui, cîrmitoriu legiei creştine, marele Serafim5 arhiepiscupul. E cu ajutoriul Iu Dumnezeu şi cu voia acestor tuturor şi a sfatului mieu şi al altor, eu jupînul Hrăjil Lucaci6 judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Bîrsei, jăluii şi ded de le tipării în lauda Tatălui şi Fiiului şi Duhului sfînt în cetatea ţinutului domniei meale în Braşov. Şi se-au început această carte a se tipări după întruparea Fiiului şi cuvîntul lu Dumnezeu, Ia o mie 580 a ot bi-tia7 7088, în luna Iu dechemvrie 14 dni8 şi se-au săvîrşit lucrul Ia o mie 581 a ot bitiia 7089, în luna lu iunie 28 dni. BAR, CRV 29, p. 3. Acest titlu, larg, face cunoscut cititorilor; cuprinsul şi destinaţia cărţii, sub ce auspicii s-a tipărit şi perioada de imprimare. PREADISLOVIE [...] Derept aceaia eu, jupînul Hrăjil Lucaci, judeţul den cetatea Braşovului şi a tot ţinutul Bîrsei, foarte cu inimă fierbinte şi cu jale aprinsă, demult jeluiia la această luminată carte. Derept aceaia în multe părţi am întrebat ş-am căutat pană o am aflat în Ţara Rumânească, la arhimitropolitul Serafim, în cetate în Tîrgovişte. Iară după ce o am oblicit9, iară eu foarte m-am bucurat şi cu multă rugăciune cerşutu-am de la sfinţiia lui şi mi-o au tremis. Iară eu deaca o văzuiu, ce învăţătură dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului iaste întru ea, iară inima mea se îndulci. Şi foarte mă sfătuii cu luminatul mitropolitul, marele Ghenadie, den .106 tot ţinutul Ardealului şi al Orăziei, şi cu mult cliros de preuţi ce le trebuiia această carte, încă şi cu toţi sfeatnicii miei. Şi cu voia tuturor acestora, şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim, noi o deadem lu Coresi,* diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase den cartea sîrbească pre limba rumânească, împreună şi cu preuţii de la besearecă Şcheailor, de lîngă cetatea Braşovului, anume popă Iane şi popa Mihai. Derep ce că vrum să se înmulţească, în multe părţi şi chipuri, cuvîntul lu Dumnezeu şi să se adaugă spre învăţătura legiei creştinească. Deci deaca văzui că e lucru dumnezeiesc iară eu nu mai cruţai» den aveare ce-mi era dăruită de Dumnezeu, a da Ia acest lucru, ce ded lui şi ucenicilor Iui de să tipărească această carte, Evanghelie cu învăţătură, întîi spre cinstea şi lauda sfintei Troiţă, un Dumnezeu, şi spre învăţătura legici oamenilor creştini. C-am fost cugetat şi aceasta ca să fie mai lesne şi mai iuşor a ceti şi a înţeleage pentru oamenii ceia proştii10. Ş-am avut foarte grije mare de aceasta, ca să se tipărească cum am sfătuit, ca nemunui să fie acoperită, ce să fie mai lesne spre înţeles şi cătră cetit cu folos şi cu îndemnătură. Mai vîrtos celora ce vor ceti cu grijă şi cu socotinţă11, ce vor vrea să caute, ei vor afla. Derept aceaia voi, iubiţilor creştinii lu Dumnezeu, cu dragoste şi cu inimă bună să priimiţi această carte. Derept aceaia şi noi, greşiţii şi nedestoinicii şi ticăloşii12, carii ne-am trudit acicea, noi ne rugăm şi ne milcuim13 fiecărora cărei veţi ceti acicea, sau veţi propovedui altora, sau veţi scrie dentru ea ceva, si unde să veţi afla ceva neisprăvit bine, sau greşit, iară voi să dereptaţi, să nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit, iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit. C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată, cum doară şi pre voi puteţi socoti, derep ce că şi voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărîn'ă, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de toate. Derept aceaia mulţemiţi şi blagosloviţi, nu procleţireţi14 ca şi voi blagoslovenie să aveţi de la Domnul Dumnezeu şi să vă spodobiţi15 de-a dereapta judecătoriului derept a sta cînd va zice: „Veniţi, blagosloviţii de părintele mieu, de moşteniţi ce iaste gătită voao împărăţie". Şi iară: „Dulce rob şi credincios, pasă în bucuriia Domnului tău!" Şi aeeii dulceţi şi noi, pentru rugăciunea voastră, să ne spodobim cu voi, slăvind Tatăl şi Fiiul şi Duhul sfînt, în veciia veacului, amin! BAR, CRV 29, p. 8—10. După cum se vede, la fel ca şi în Cazania I, şi aici se promovează aceeaşi idee ca orice carte să fie scrisă în limba poporului şi pe înţelesul lui: „să fie mai lesne şi mai iuşor a ceti şi a în- 107 ţeleage pentru oamenii ceia proştii" [.. .] „nemunui să fie acoperită, ce să fie mai lesne spre înţeles". Dorinţa de a face un lucru „cu folos şi cu îndemnătură", deci util şi stimulator se vădeşte nu numai din respectarea canonici-tăţii textului ci şi din expresie, prin grija pentru explicarea unor termeni, fie prin perifraze, fie prin compliniri aduse de sinonime juxtapuse ori legate prin copule. Prefeţele le-am putea considera ca pe genurile literare fixe; ele au fost dintotdeauna şi au rămas — după cum le definesc dicţionarele — „cuvînt către cititori aşezat la începutul unei cărţi, care conţine lămuriri, explicaţii etc. legate de opera respectivă". Dacă structura lor e aproximativ identică, „originalitatea" ne-o dau detaliile, mai mici sau mai mari, legate strict de lucrarea pe care o avem în acel moment sub ochi şi la a cărei elaborare trebuie înţeles şi „asentimentul" semnatarului. Dacă această prefaţă reproduce pe cea a textului slavon — ea semănînd însă foarte mult cu altele neidentificate în tipare străine ■— este pentru că expresia ei „coincidea" cu atitudinea diaconului Coresi, cu intenţiile, cu scopurile sale; dacă ideea nu i-ar fi angajat conştiinţa, ce justificare ar putea avea prezenţa permanentă a „refrenului": „am scris cum am putut" pentru că „mai vîrtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc ca şi alţii să învăţ, decît untunearec de cuvinte neînţelease într-alte limbi"? NEDEALEA 3. EVANGHELIE OT MATHEA. GLAVA i816 Zise Domnul: Lumina trupului iaste ochiul. Să amu ochiul tău prost fi-va, tot trupul tău luminat va fi. E să ochiul tău hitlean fi-va, tot trupul tău întunecat va fi. E să amu lumina ce e întru tine întunecată iaste, aciia întunearecul cu cîtu e! Nimea nu poate a doi domni lucra: că să unul va iubi, iară alaltul va urî, şi unul va ţinea, iară altul a nu-1 socoti va înceape. Nu puteţi lu Dumnezeu lucra şi lu Mamon17. Derept aceaia grăiesc voao: Nu vă grijireţi sufletele voastre ce vor mînca sau ce vor bea; necetrupurele voastre în ce vă veţi îmbrăca. Au nu sufletul mai bunu e de hrană, şi trupul de veşmintele? Căutaţi spre pasările ceriului, că nu seamănă, nece seaceră, nece adună în jitniţe, şi tatăl vostru den ceri hră-neaşte eale! Au nu seţi voi mai buni de eale? Cine de voi grijin-du-se poate-ş adauge crescutul lui un cot? Şi de veşminte ce vă grijiţi? Socotiţi crinul satelor cum creaşte neustenindu-se, nece toarce! Grăiesc voao, că nece Solomon, întru toată slava lui, în-veşti-se ca unul de-acealea. E să fînul seliştilor — astăzi fiind, e 108 demîneaţa în cuptori aruncă-se — Dumnez[e]u aşa-1 înveaşte, cu cît mai vîrtos voao, [cei cu] puţină credinţă? Nu vă cîştigareţi amu grăind: ce vrem mînca? sau: ce vrem bea? sau: în ce ne vem îmbrăca? Toate amu acealea limbile cer. Ştie tatăl vostru den ceriu că tre-buiaşte-vă de acealea. Ceareţi mainte împărăţiia Domnului şi de-reptatea Iui şi acealea toate adauge-se-vor voao. Koneţ nedealea.18 ÎNVĂŢĂTURA DEN CEASTA SFÎNTA EVANGHELIE SLOVO19 23 Mai vîrtos de iubirea argintului nemică nu iaste alta mai rea. Şi de iubirea avuţiei nemic mai iute nu iaste. Că multe case pierdu şi cetăţi den temeiu le sparse şi multe războaie mari rădică. Şi fraţi unul pre alalt mînie, şi tatăl spre fecior rădică, şi blînziia firei omenească sălbătăceaşte-o, şi mii şi de alte reale face. Iubirea argintului, marele Pavel zice-i, că e rădăcina a tuturor realelor, şi a doa slujire de idoli meneaşte-o, că face oamenii spre avuţie să nădăjduiască [..Ce însă, fraţilor, să ne nevoim dc acea neputinţă, ca o rădăcină a tuturor realelor, den rădăcină să o tăiem den sufletele noastre [...] (tîlc) Va Domnul să slobozească pre noi den păcatele iubirei de argint [...]. După aceaia şi altă pildă aduce, grăind că „lumina trupului iaste ochiul", că cum iaste ochiul în trup, aşa iaste şi mintea întru suflet. Că de iaste ochiul sănătos, luminează trupul, iară de e beteag, întunecă-1 [...]. (tîlc) A doi domni proti-vire, zice-le-se, că nimea nu poate sluji. Ce pre unul să îndrăgească şi acestuia voia să o săvîrşască, că altul, să ştie că are a-1 părăsi, şi unul a-I iubi. De nu va urî pre alalt, nu va nici putea lu Dumnezeu a sluji şi avuţiei. Derep ce că iubirea aurului nu numai de Dumnezeu desparte pre noi, ce şi lu Mamon învaţă pre noi. Că Mamon iaste toată nedereptatea, că den nedereptate amu mai vîrtos adună-se avuţiia [.. .1 că nedereptatea amu pohteaşte să răpească marha20 striinului [.. .1 iară Dumnezeu şi cealea ce sînt ale noastre şi al nostru, zice să le dăm celora ce Ie trebuiaşte. Şi învaţă pre noi să ne facem întregi de minte şi să părăsim saţiul pîntecelui [. ..]. (tîlc) Pasările pomeneaşte Domnul ca să ne arate, că şi decît acealea fără de minte sîntem. Şi ruşinează pre noi. Deaciia iară ce au şi pasările pre fire-ş, de nu se grijesc, iară aceasta noi cu vrearea noastră strîngem [...] că nu mîncarea multă creaşte trupul, ce şi neputincios mai vîrtos face-1 [.. .]. (tîlc) Nu numai cu pasările ruşinează pre noi Domnul, ce şi cu florile ce veştejăsc [...] iară noi cît să ne văm griji de mult, fraţilor, încă nu ne văm putea înfrîmseţa ca florile [...]. Derept aceaia tot omulu e ca iarba şi toată slava omenească ca floarea. Şi seacă iarba şi floarea-i cade. BAR CRV 29, p. 245—253. 109 Dacă temele sînt cele comune în începuturile culturilor, expresia, chiar cea a tălmăcirilor, le poate îndepărta sau — dimpotrivă — apropia de cititor sau ascultător, stagnîndu-le sau asigurîn-du-le difuzarea. In fragmentul reprodus, comunicarea este aproape orală, cu propoziţii simple, nealambicate; întrebările şi exclamaţiile nuanţează parabolele, dînd impresia că alegoria se constituie ad hoc, dar, în acelaşi timp, sub cenzura permanentă a retoricii, cu argumentaţie bogată şi riguroasă; poate de aceea se pierde uneori din vedere ideea de dependenţă subsidiară a acestui text de original; impresia se amplifică în ^învăţăturile evangheliilor" cînd tonul didactic se confundă cu sfătoşenia vechilor povestitori de basme, cînd vocativele „rup" şirul unui excurs ce poate deveni monoton, cînd întîmplări ce par luate din viaţa de toate zilele, relaţiile dintre oameni, aspiraţiile lor, sînt relatate în comparaţii cu elementele naturii înconjurătoare. TEXTE: Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură (1581), voi. I, Textul, Bucureşti, 1914; STUDII: Vasile Grecu, Izvorul principal bizantin pentru Cartea cu învăţătură a diaconului Coresi. Omiliile patriarhului Ioan XIV Caleca. Text grecesc, traducere şi introducere, Bucureşti, 1939; G. I. Koliada, Ivan Feodorov si tiparul în unele ţări din răsăritul Europei, în „Probleme de istorie. Traduceri din revistele sovietice de istorie", III, 1958, p. 42—44; Măria Rădulescu, Originalul slav al Evangheliei cu învăţătură a diaconului Coresi. Versiuni şi redacţii ale colecţiei de omilii a patriarhului Ioan Caleca, Bucureşti,* 1959; Arnold Huttmann şi Pavel Binder, Geneza Cazaniei a Il-a (1581) si legăturile diaconului Coresi cu tipografia latină din Braşov, în SLLF, Bucureşti, 1969, p. 243—258; Ion Gheţie, Contribuţie la localizarea Cazaniei a Il-a (1581) a lui Coresi, SCL, XXIII, nr. 2, 1972, p. 147—157; Pândele Olteanu, Cazania a doua (1581) a diaconului Coresi, în Sintaxa paleoslavei, Bucureşti, 1974, p. 327—349. ^Kristof Bathory (frate al lui Ştefan Bathory şi tatăl lui Sigismund Ba-thory), principe al Transilvaniei între 1576—1582; 2 Ghenadie I, mitropolit român în Transilvania (cea 1579—1585); 3 despusul = stăpînirea, puterea; 4 Mihnea II (Turcitul), domn al Ţării Româneşti (1577—1583); 5 Serafim, mitropolit al Ungrovlahiei (1577—1584); a hirotonit şi pe Ghenadie ca mitropolit al Ardealului (1578); 6 Lukăcs Hirscher, primarul Braşovului; 7 ot bitia (sl.) = de la geneză; 8 dni (sl.) = zile; 9 am oblicit — am aflat; 10 proşti = simpli; Ji cele două substantive (grijă, socotinţă) legate prin copula „şi" exprimă aici aproximativ acelaşi lucru; 12 seria celor trei sinonime nu numai că conturează ideea, dar imprimă şi o oarecare metrică expunerii; 13 ne mîlcuim = ne rugăm (acoperă) aproximativ acelaşi sens ca şi cuvîntul care-1 precede; v. si mai jos: neisprăvit bine sau greşit, ori: ne-am nevoit ş-am trudit; u nu procleţireţi = nu blestemaţi; 15 să vă spodobiţi = să vă învredniciţi; 16 (text sl.) „Dumineca a treia. Evanghelie de la Matei, zaceala 18"; 17 Mamon = diavol; 15 (text sl.) „sfîrşitul duminecii"; 19 (sl.) = cuvîntul; 20 marha = agoniseala. FLOAREA DARURILOR [1592—1604] [Moldova] Una dintre primele cărţi populare laice care au pătruns în literatura noastră este Floarea Darurilor. Deoarece cel mai vechi manuscris românesc datează de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, şi el nu reprezintă prima formă a traducerii româneşti, această scriere poate fi încadrată între primele texte literare din cultura românească veche, iiind totodată şi una dintre primele atestări certe ale contactelor literaturii române cu umanismul italian. Originalul italian al cărţii româneşti datează din secolul al XlV-lea şi în el sînt manifeste unele dintre tendinţele umanismului european: preţuirea culturii antice, elogiul raţiunii, eliberarea fiinţei umane de bigotism, toate conducînd la cea mai însemnată cucerire a umanismului în plan filosofic: antropocentrismul. In plan cultural, contribuţia filologiei umaniste este decisivă pentru configurarea patrimoniului antic al literaturii universale, ceea ce înţelegem astăzi prin acest concept fiind în fapt, cel puţin pentru spaţiul culturii greco-latine, rezultatul activităţii învăţaţilor umanişti din secolele al XIV-lea şi al XV-lea şi al filologiei de tradiţie umanistă din secolele următoare. Direcţia laică a mişcării umaniste nu a constat însă în negarea absolută a scrierilor religioase, care la rîndul lor păstrau multe dintre tradiţiile literaturii antice precreştine, ci în valorificarea tendinţelor raţionale şi a învăţăturilor morale existente chiar în scrierile sacre. In acest sens antologia de proverbe şi exemple Floarea Darurilor (Fiore di virtu în originalul italian) este o scriere reprezentativă pentru concepţia umanistă. Prin circulaţia ei europeană în numeroase ediţii şi manuscrise italiene, ca şi prin traducerile latineşti, greceşti, slavone ş.a., care au circulat nu numai în mediul monahal, ci mai ales în cel laic, cartea aceasta a avut un rol însemnat în democratizarea culturii. In literatura română veche ea a circulat atît în manuscrise, cît şi în ediţii, prima ediţie a cărţii, tipărită de Antim Ivireanul la Snagov în 1700, încadrîndu-se în seria cărţilor de comportament şi de educare morală, dar punînd în slujba acestui scop, ca şi predicile acestuia, virtuţi stilistice remarcabile. Manuscrisele anterioare tipăriturii lui Antim, deşi au avut şi ele un rol similar, fiind chiar folosite, cele bilingve slavo-române, în procesul didactic (Şt. Ciobanu), sînt într-o limbă mai greoaie, cu multe formulări peri- 110 111 frastice pentru o serie de concepte, dar manifestă totuşi, cum se va vedea şi din fragmentul reprodus mai jos, tendinţa către realizarea unor formulări parimistice pregnante. Ele oferă totodată măsura posibilităţilor lexicului românesc din secolul al XVI-lea în a echivala noţiuni etice şi filosofice, ca şi pe cea a limbii literare româneşti în echivalarea faptelor de stil ale originalului italian. [DARUL PREVEDEARII1 Prevedearea iaste cînd va omul să facă vrun lui ru si va întîiu să prevază cum i vă fi lucrul pînă apoi şi, de va/să grăiască, să vază unde-i razimă cuvîntul şi de bine e au de rău e şi atunce să înceapă să facă şi să grăiască. Cum şi Tulie1 dzis[ă] că sînt trei lucrure: întîiu iaste să ţie omul minte, a doa iaste minte omului cum să aleagă lucrurele ce va să facă, ce faci să fie de bine şi binele să aleagă den rău, şi a treia iaste prevedearea ca să cunoşti dentîiu lucru ce veri să faci. Aceaste trei darure vin într-alte doao: svatul şi nevoinţa, Aristotel2 dzis[ă]: Poate să se închipuiască darul prevedearei furniciei ce iaste lucrător stăjit3 vara, ca să afle să gătească cu ce trăiaşte iarna. Şi ţine mente cea iarnă ce-au trecut, dereptu aceaia adună vara ca să-i fie la iarna ce va veni, că vara află de ce-i tre-buiaşte şi-i preveade de cunoaşte vreamea ce va veni. Şi sparge în mijloc de pămîntu şi-ş face răpaos ca să nu-I strice cea vreame cu nevoie ce vine. Derept aceaia în bun locu-şi pun lăcuita ca să nu le ajungă ploaia. Şi aşa fac căce au dar de prevăd şi cunoscu vreamea înainte. Solomon4 dzis[ă]: Mai bună e învăţătura decît avuţia lumiei toată. Iisus Sirah5 dzis[ă]: Vinul şi pîinea veseleaşte inema omului, iară darul lu Dumnădzău iaste învăţătura omului. Şi iarăş: Robul înţeleptu cu credinţă lucrează domnu-său. Şi iarăş: Intru tinerea-ţele tale învaţă meşterşug că-ţ va trebui la bătrîneaţe. Şi iarăş: Toată învăţătura vine de la Dumnădzău. David dzis[ă]: începutul mîndriei6 — frica Iu Dumnădzău. Senac7 dzis[ăl: Eu s-aş fi cu um picior în groapă, iară-mi tri-buiaşte învăţătură. Arsie8 dzisţă]: Şi lumea aceasta şi alaltă piarde cine nu ştie învăţătură, iară cine iaste înţeleptu, el înţeleage şi nu poate să piiar-dză, nice sărăceaşte. Senac dzis[ă]: învăţătura doarme la inemă, e9 nu întru cărţi zace. Aristotel dzis[ă]: înţeleage de poartă omul cela mîndrulu10 armele dereptu toată protivitura şi nebunu e omul cela ce gice11 că narocul dă omului veri12 bine, veri rău, ce minte lui i dă. Alexandră13 dzis[ă]: Noaptea se-au făcut ca să socotească omul ce va face prespre dzi. Aristotel dzis[ă]: Lucrurele ce-u petrecut dau minte omului, cc mai bine e întîiu să-ţi fie ca ruşine, decît apoi să te căleşti. Solomon dzisfă]: De toate lucrurele te svătuiaşte şi apoi nu te căi. încă sînt trei lucrure protivnice svatului: nevoinţa şi mîniia şi scumpeate. Şi iarăş svatul de pripă, apoi are căinţă. încă: iaste zăbava grea, iară face omul înţelept14. Sedechia15 dzisfă]: Cînd veri să te svătuieşti, caută cui-ţi veri da svatul, ca să ţie mai bine de tine şi să-ţi ascunză taina şi să-ţi întărească svatul. Alexandră dzis[ă]: Toate lucrurele se întăresc den svat şi iarăş întru lucrure svătuitc se cade să aibă omul frică şi în svat să se zăbăvească, să nu se pripească. Teopract16 dzis[ă]: Nece un lucru nu poate ţinea înaintea stă-jitului17. Sostis18 dzis[ăl: Şi apa ce cură, încă are venin. Derept darul prevederei, cum am dzis, cine va sa-ş aducă aminte de cealea de apoi, în ţara Rimu[lu]i încalecă împăratul odată şi se duse la vînat. Şi trecînd el prentru pădure află un filosof. Şi învăţa el. Şi strigă împăratul şi el nu răspunse. Şi împăratul deca vădzu aşa, el mearse la el şi întrebă de cel lucru ce face. Şi aciiş grăi filosoful: Eu învăţu învăţătură. Şi împăratul grăi: învaţă şi pre mine ceva. Şi filosoful luo condeiu şi scrise aşa: Ce-ţi vine se faci, pă-zeaşte-te şi-ţi adu aminte ceaia de apoi ce ţi se va veni. Şi împăratul luo hîrtiia aceaia şi se întoarse în Rim. Şi dzisfă] de lipi hîrtiia aceaia desupra porţiei casei înpărăteştfl]. Şi stătu acolo neşcîtă vreame. E unii dentru boiari ai cetăţiei făcură svat se taie pre împăratul. Şi făgăduiră unii barbiru19 alu împăratului mulţi florinţi ca să taie capul împăratului cîndu-1 va rade. Şi-i făgăduiră să-1 scoată şi den moarte. Şi într-o zi merse barbirul ca să rază pre împăratul. Şi mergînd el văzu cartea aceaia lipită desupra uşiei, unde scriia: '„Ce veri să faci, adu-ţi aminte aceaia de apoi ce-ţi va veni". Şi aciiş barbirul de tot se întunecă şi socoti că împăratul ştie ce vor ei să facă şi derept aceaia o au pus cartea desupra uşiei, că 112 3 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 113 ştie ce vor împăratului să facă boiarii. Şi atunceş mearse la împăratul şi cerşu iertăciune de eătră-nsul şi-i spuse de toate. Şi împăratul nu ştiia nemică de aceastea şi s[ă] miră. Şi trimise de aduseră pre boiarii aceia ce-au fost la svatul morţiei lui şi dzise de le tăiară capetele. Şi iertă moartea barbirului. Şi atunce trimise păn-tru filosoful cela ce-i dedease cartea aceaia şi nu-1 lăsă să se mai ducă de lîngă elu şi-i făcu cinste mare. BAR, ms. rom. 4620, f. 520—528. Capitolul reprodus mai sus după cel mai vechi manuscris românesc cunoscut pînă acum al acestei scrieri este ilustrativ pentru principiile după care s-a făcut antologarea sentenţiilor cuprinse în Floarea Darurilor. Alături de citatele biblice (Solomon, Isus Sirah), apare un număr destul de mare, predominant, de citate din filosofii şi oamenii politici antici (Aristotel, Seneca, Cicero, Alexandru Macedon ş.a.). Citate precum cele din Seneca: „Eu s-aş fi cu un picior în groapă, iară-mi tribuiaşte învăţătură" sau cel din Arsie: „Şi lumea aceasta şi alaltă piarde cine nu ştie învăţătură..se constituie într-un elogiu ardent, tipic umanist, al înţelepciunii. Felul cum apar traduse în româneşte conceptele de prudentia, con-silium, sapientia prin prevedeare, învăţătură, înţelepciune (în Codex Neagoeanus găsim chiar traducerea hiclenie) este semnificativ pentru echivalarea acestor concepte care de fapt încercau substituirea, încă din originalul italian, a ideii liberului arbitru divin prin elogiul efortului de cunoaştere umană. începutul capitolului conţine definiţia darului (virtuţii) prevederii, după care urmează o pildă, o asemănare, luată de obicei din Fiziolog (sau din corespondentele acestuia pe teren occidental, Bes-tiariile moralizate), scriere cu care Floarea Darurilor este structural congeneră, apoi o serie de maxime selectate, cum am văzut, atît din scrierile religioase, cît şi din filosofii antici, finalul capitolului fiind menit să ilustreze conceptul etic printr-o scurtă povestire, un exemplu, extras cel mai adesea din colecţia foarte populară în Evul Mediu în întreaga Europă Gesta Romanorum. Structura armonioasă pe care o găsim în cadrul fiecărui capitol caracterizează şi cartea în ansamblul ei. Capitolele sînt dispuse opozitiv, fiecărei virtuţi corespunzîndu-i un viciu (capitolului de faţă îi corespunde capitolul XIV Păcatul nebuniei), ultimul capitol, cel de al XXXV-lea în versiunea care, prin intermediar grecesc, a stat la baza majorităţii textelor româneşti, fiind consacrat Darului măsurii (moderazione în originalul italian). întrucît cartea a slujit şi unor scopuri didactice (v. şi N. Car-tojan, Fiore di virtu în literatura romanească, 1928, p. 73—74), multe dintre formulările parimistice au o structură ritmică, adecvată raţiunilor mnemotehnice. Unele structuri ritmice au chiar caracter de' versuri (v. infra, capitolul Literatură versificată). Asemănările sau comparaţiile care ilustrează conceptele etice au numeroase legături cu pildele despre animale din folclor, dar, întrucît corespondentele cu folclorul pot fi generate nu numai de circulaţia Florii Darurilor, ci si de cea a fabulelor, a Fiziologului sau chiar de interferenţele pe cale orală ale unor credinţe populare, este foarte dificil a'stabili exact căile circulaţiei acestor locuri comune literare. In privinţa comparaţiei animaliere din capitolul de faţă ne mărginim a arăta că sursa cultă antică este indicată exact chiar în text. Cît priveşte povestirea care ilustrează capitolul, aceasta provine din Gesta Romanorum si conţine şi ea un motiv cu mare circulaţie, un topos, o ilustrare a ambiguităţii formulării parimistice care, prin generalitatea ei poate intra în diverse sisteme de referinţă, de unde si desele transgresiuni între genul parimistic şi cel enigmistic (v. si textul Proorocirea Sibilei, infra pp. 217—221). Se observă că fluenta textului este mult mai mare în cadrul acestei povestiri finale decît în partea parimistică a capitolului, ceea ce, pe lîngă dificultăţile de echivalare a unor concepte, de care aminteam în introducere, arată şi că formulările parimistice au structuri specifice etnic, destul de stabile datorită tradiţiei folclorice. TEXTE- 35 de manuscrise, româneşti şi bilingve, descrise în Bibi, ana-lit a lit. rom. vechi, voi. I, partea a Il-a, p. 265—299; un ms. copiat m Transilvania în sec. al XVIII-lea după tipăritura din 1700, păstrat la Bibi Mitr. Sibiu si, în microfilm, la Bibi. Fii. Acad. Cluj-Napoca; ms. copiat de Constantin Bălăcean, tipograf al Ungrovlahiei, în 1715, (reprezintă o versiune anterioară tipăriturii lui Antim), v. Bibi. analtt. a lit rom. vechi, voi. I, partea a Il-a, p. 305; EDIŢII, STUDII: idem, p 299—306. Pentru filiaţia şi localizarea mselor, v. Al. Roman Moraru în Cele mai vechi texte româneşti, 1982; pentru datare, v. Al. Mareş în LR, 3, 1983. 1 Tulie, Marcus Tullius Cicero, om politic şi orator latin (106—45 î.e.n.); 2 Aristotel (384—322 î.e.n.), De animalibus historiae, liber I; 3 stajtt = grăbit (aici: vrednic); 4 Solomon în Vechiul Testament, Pildele lui Solomon, 3, 14- 3 15-8 11- 16, 16. Tot din acest capitol sînt şi cuvintele atribuite lui David- l' 7*— v. infra, nota 6; 5 Isus Sirahi 3, 12 (?); 6 mîndrie = înţelepciune; maxima îi aparţine lui Solomon, Pildele, 1, 7. în Psaltire, ps. 19, vers 9—10 si ps. 119, vers. 127 se referă numai la frica de Dumnezeu; 7* Seneca (4 îe.n. — 65 e.n.) filosof roman; 8 Arsie — în orig. italian, Assaron, în ediţii Persio; 9 e = si; 10 mîndrulu = înţeleptul; 11 gice = zice; veri = ori- 13 Alexandru Macedon; 14 Pildele lui Solomon 1, 32—33; în orig. italian, 114 115 ultimele două îi sînt atribuite lui Soerate; 15 Sedechie — în orig. italian So~ declu; i« Teopract —1 în orig. italian Teobrasco; « stojif = grabă repeziciune; is in 0rlg ^aiian Santo Xwto; în textul slavon Swfos; » barbiru = bărbier. VARLAAM ? — 1657 Răzeş de origine, Varlaam a fost un reprezentant strălucit al bisericii ortodoxe din sec. XVII, deţinînd demnităţi însemnate de la egumen pînă la mitropolit. De personalitatea sa sînt legate cîteva momente de semnificaţie majoră pentru cultura românească • înfiinţarea unui colegiu, pe lîngă Trei Ierarhi, după modelul ceiui de la Kiev; introducerea tiparului în Moldova; introducerea limbii române in biserică şi răspîndirea cărţii româneşti; susţinerea curentului de luptă declanşat în Moldova împotriva presiunilor, exercitate în Transilvania, pentru atragerea românilor înspre alte confesiuni; elaborarea şi difuzarea, în rîndurile poporului, a unor cărţi structurate pe conceptele dominante la acea dată. Cărţile lui Varlaam au urmat tradiţia bizantină, dar au remodelat trecutul în funcţie de fondul de idei şi de necesităţile social-politice ale colectivităţii vremii Ele s-au bucurat de o largă audienţă la public si, în acelaşi timp, au contribuit la dirijarea gustului, la reorganizarea vieţii cotidiene si la consolidarea schemei mentale ce domina epoca. SCARA 1602—1613 Moldova Scara raiului sau Leastviţa este o operă mistică provenită din partea asiatică a imperiului bizantin, scrisă înainte de anul 600 de Ioan Climax, stareţul mănăstirii Sinai. Ea aparţine lucrărilor cu caracter isihast, mai precis celor ce tratează disputa dintre suflet şi trup şi promovează un adevărat program de elevare spirituală a omului. t Opera lui Ioan Climax s-a bucurat, în timp, de o largă popularitate: s-a copiat în limba greacă, s-a tradus în siriacă, în latină, in spaniolă, în slavonă. Difuzarea manuscriselor slavone ale Least-viţei, pe teritoriul ţării noastre, încă din sec. XV se explică prin receptivitatea culturii româneşti faţă de modelul bizantin. Varlaam alege, în vederea traducerii, acele lucrări ce corespund atît viziunii dominante în epocă, despre om şi univers, cît si propriei sale viziuni morale. Scara lui Ioan Climax, tradusă de Varlaam se înscrie în cadrul cultural românesc al Evului Mediu dominat de puterea monahismului şi a bisericii. Deşi a păstrat concepte specifice doctrinei teologice, lucrarea lui Varlaam se distinge printr-un suflu umanist: este o lucrare de atitudine orientată în direcţia sprijinirii luptei pentru păstrarea integrităţii noastre spirituale şi teritoriale în faţa pericolului islamic. Aşadar, în viziunea lui Varlaam, conţinutul Scării lui Ioan Climax devine o modalitate de luptă. In felul acesta, lucrarea poartă pecetea propriei gîndiri a autorului. Ea este scrisă într-o limbă vie, populară, din nordul Moldovei. Cea dintîi traducere a scrierii Leastviţa, în limba română, realizată de Varlaam se păstrează în ms. rom. nr. 6024 din BAR, descoperit de arhiereul Neofit la mănăstirea Neamţ, în anul 1843. Mult timp, textul a fost considerat, începînd cu Aron Densusianu, drept autograful lui Varlaam. Cercetări recente au condus la concluzia că el este doar o copie realizată direct după originalul care s-a pierdut (Florentina Zgraon). Textul apare pe două coloane paralele ce reprezintă redacţiile în limba română şi în limba slavonă ale Least-viţei. Prin metoda filologiei comparate în studierea izvoarelor operelor lui Varlaam s-a demonstrat că textul slavon reproduce un manuscris mai vechi, realizat după originalul grecesc al lui Ioan Climax, iar cel românesc continuă originalul neogrec al lui Maxi-mos Margunios, cunoscut la noi prin filieră slavă (Pândele Olteanu). Scara tradusă de Varlaam pe cînd era egumen la mănăstirea Secu, deşi nu s-a tipărit, a avut o largă circulaţie în copii manuscrise. [PREDOSLOVIE] Ca de mult preţ şi sufletului de folos aciastia carte ce o au agonisit cu trudă fericitul acela şi svîntul egumenul de svînta mă-năstiria Sinaei. Părinţi şi fraţi întru Hristos, numai pentru numele aceştiia cărţi ce să chiamă Leastviţa, adecă Scară poate priceape fiecine împărţirea sufletului omenesc de lucrurile pămînteşti şi suirea minţei întru ceale cereşti. Căci că aciastia carte area întru sine o îndireptare oarecare ca să fugă tot omul de pohte şi să cerce lucrure bune; aduce la mijloc poveşti de folos a oameni svinţi şi pilde şi învăţături di în taina Sventelor Scripturi. Şi cum dzice pre scurtu: arată ca o icoană cu suflet toată viiaţa creştinească şi mai vîrtos dă chip călugărilor celora ce petrec oare în lavră, oare în săhăstrie şi nevoiaşte spre viiaţa cea dumnedzăiască. Deaci cine va lua întru nevoinţa sa învăţăturile aceştii cărţi minunate ca să Ie facă, acela poate lucra pre îngăduinţa Iui Dumnedzău întru mărirea svinţiei sale si întru rîvna smereniei si altor creştini. Că si eu smeritul si 116 117 nedestoinicul pentru liubovul ce-am avut cătră această svînta carte însă mai vîrtos pentru datoriia talantului ce am carele mi s-au dăruit dintru mila lui Dumnedzău m-am nevoit după puţină putearia mea ca să mă plec osîrdiei meale ce-am avut spre acest lucru. Dreptu aceaia nice pentr[u] aceasta să nu-mi prepuie neştine căci că mai denaintea vreame au avut oamenii osîrdie mare spre învăţătură şi au fost dascăli şi ştiutori şi înţelegători scripturilor şi învăţăturilor Iui Dumnedzău şi cu acesta lucru ca cu o lumină au luminat lumea şi au îndireptat spre lucrure bune domnii şi împăraţii. Iară în vreamia de-acmu s-au stînsu şi s-au întunecat osîrdiia aceaia de nice ştim pre noi învăţa nice pre alţii. Derept aceia am \7rut să scriu această carte largu şi pre lungu ca să poată înţeleage cine va citi însă şi aşia nu cu Ieane ce cu nevoinţa şi în vreame multă să citească cine va vrea să înţeleagă. Căci că scrie cu meşteşug şi cu taină de tocmala sufletului şi a trupului şi învaţă că lucrurele sufletului simtu darure şi cununi. Iară a trupului simtu munci şi osinde şi de aceia îndireptează pre toţi spre ustovul călugăesc ca să poată scăpa dintr-adîncul valurilor şi grijilor lumiei şi să suie întru liniştea ceriului, acolo cu îngerii să dănţuiască. Dereptu aceaia mă rog să priimiţi acest dar ce v-au dăruit Dumnedzău cu mene nedestoinicul şi să vă rugaţi pentru mene în ruga voastră şi să vă sp[ă]siţi. BAR, ms. rom. 6024, f. 2*—3r. In prefaţă, Varlaam pune în lumină sensurile şi semnificaţiile încifrate ale cărţii Scara raiului ca emblemă a spiritualităţii creştine. Ea reprezintă un îndreptar ascetic ce înfăţişează, simbolic, urcuşul „sufletului" şi al „minţii" către desăvîrşire, către asimilarea cu divinitatea. Varlaam se concentrează asupra „conceptelor •— cheie" şi a imaginilor dominante care ilustrează ideea de om, de univers, în acest fel, urmînd modelul cultural bizantin, el transmite în epocă un ideal de viaţă: aspiraţia către divinitate, dar nu în scopul atingerii nirvanei ca în misticismul oriental ci, în acela al mobilizării la luptă, în numele credinţei strămoşeşti pentru apărarea valorilor culturii autohtone. Viziunea sa corespunde mentalităţii colective; imaginile sfinţilor purtători de cunună ca simbol al de-săvîrşirii spirituale („lucrurele sufletului simtu darure şi cununi" precum şi cele ale păcătoşilor supuşi caznelor („iară a trupului simtu munci şi osinde") sînt larg răspîndite în literatura apocaliptică sud-est europeană (vezi, Apocalipsul Apostolului Pavel, Călătoria Maicii Domnului la iad etc). Varlaam se mai referă la teoria emanatistă, difuzată de acelaşi model de umanitate, prin care Dumnezeu ca lumină reprezintă o energie formativă şi informativă şi revelează adevărul: „ ... şi cu acesta lucru ca cu o lumină au luminat lumea si au îndireptat spre lucrure bune domnii şi împăraţii". Aşadar, în viziunea lui Varlaam, deificarea individului este şi necesară pentru perfecţionarea sa morală şi, posibilă, în acelaşi timp, prin urcarea treptelor unei scări, similară scării ce atingea cerurile, din visul lui lacob. După cum se ştie, această concepţie despre autodesăvîrşire este foarte veche în conştiinţa omenirii şi se leagă de simbolismul „centrului sacru"; fiecare civilizaţie avea un număr nesfîrşit de centre sacre, considerate centre ale lumii unde se intersectau Cerul, Pămîntul şi Infernul, Cetăţile, templele, palatele considerate centre ale lumii nu sînt altceva decît imagini arhaice ale cîte unui arbore al lumii, ale cîte unui munte cosmic sau ale unui stîlp central (Mircea Eliade, Images et Symboles, Collection „Les Essais", IX, Paris, 1970, p. 110—140). „Suirea minţei întru ceale cereşti" despre care vorbeşte Varlaam în prefaţă, prezintă similitudini interesante cu călătoria prin sferele planetare din mithraism, cu zikkuratul sau piramidele din Ur şi Babilon pe ale căror trepte de piatră urcau preoţii, în procesiune, pentru a stabili legătura între zei şi muritori. Taborul, Golgota, Sinaiul, Ceahlăul etc. sînt munţi sacri care oferă posibilitatea comunicării cu divinitatea. Varlaam a beneficiat deci de datele transmise de mentalitatea tradiţională şi a contribuit la conturarea unui model de umanitate cu largă audienţă la public, pe teritoriile româneşti. Tema scării paradisului este zugrăvită pe pereţii exteriori ai mănăstirilor Suceviţa şi Rîşca; este cunoscută şi în arta populară sub denumirea de „scara pisicii", mai ales în sculptura stîlpilor de la case sau pe ouăle încondeiate (I. D. Ştefănescu, Arta veche a Maramureşului, Bucureşti, 1968, p. 65.) Pornind, aşa cum am văzut, de la ideea străveche după care întreaga existenţă concretă se datorează emanaţiei divine, deci de la înţelegerea „lumii ca dar", specifică epocii medievale româneşti, Varlaam introduce, în finalul prefeţei, şi conceptul cărţii ca „dar"; rolul scriitorului, este aşadar de simplu intermediar între divinitate şi umanitate: „ .. .mă rog să priimiţi acest dar ce v-au dăruit Dumnedzău cu mene nedestoinicul..." TEXTE: Varlaam, Cela ce-i întru svenţi părintele nostru Ioan, egumenul si mai marele călugărilor din măgura Sinaei, scară raiului de învăţătură creştinească, cu care învaţă pre fieşicare creştin cumu sa cade să vieţuiască pentru ca să să suie întru desăvîrşitul călugăriei şi vieţei creştineşti, BAR, ms, rom. 6024, 289 f. STUDII': Gh. Ghibănescu, „Leastviţa" lui Ioan Scărariul, traducere de Varlaam mitropolitul Moldaviei către 1618, Iaşi, 1915; N. Corneanu, Contribuţia scolasticilor la înţelegerea „Scării" Sfîntului Ioan Climax, Mitr. Mold., 1957, nr. 8—9, p. 602—606; T. Bodogae, Mitropolitul Varlaam ca teolog, Mitr. Mold., 1957, nr. 10—12, p. 775—790; N. Şerbănescu, La 300 de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al Moldovei, BOR, 1957, nr. 10, p. 1025; G. Strempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, Bucureşti, 1959, I, p. 200; Paul Mihail, „Leastviţa" (Scara raiului) — traducerea lui Varlaam de la Secu, într-o nouă redacţie, BOR, 1964, nr. 11—12, p. 1069—1084; Pândele Olteanu, Metoda filologiei comparate în studierea izvoarelor şi identificarea versiunii neogreceşti a operei Scara tradusă de Mitropolitul Varlaam, Mitr. Olt., 1970, nr. 5—6, p. 551; Izvoare, originale şi modele bizantino-slave în operele mitropolitului Varlaam, BOR, 1970, nr. 1—2, p. 117—151; Florentina Zgraon, Consideraţii filologice asupra primei traduceri manuscrise a Scării lui Ion Sinaitul, LR, 1976, an XXV, 1976, nr. 3, p. 275—289. CARTE ROMANEASCA DE ÎNVĂŢĂTURA Moldova Lucrarea reprezintă prima tipăritură ce se realizează la Iaşi şi este o sinteză a limbii române literare bazată pe varianta literară moldovenească (vezi particularităţile fonetice ca: hirea, Uiţi, giudeţ, gios, dzi, astădzi etc). Ea se încadrează în curentul de luptă al cle-ricilor-cărturari pornit în secolul al XVII-lea împotriva tendinţelor, manifestate în epocă, de atragere a românilor spre Reformă sau'spre catolicism. Slujind deci, interesele majore de atunci ale societăţii noastre şi urmărind ca învăţătura ei să se difuzeze cit mai larg în rîndurile întregii „seminţii româneşti" această operă, „umanistei vicăa a lui Varlaam trasează liniile unui adevărat program naţional şi colectiv. Pentru realizarea Cărţii româneşti de învăţătură, Varlaam se foloseşte de surse bizantine, aparţinînd unor scriitori neogreci, umanişti-renascentişti (Calist, Damaschin Studitul, probabil Maximos Margunios, Simeon Metafrastul), de cultura slavonă, de cea rusă şi ucraineană, de tipăriturile româneşti ale lui Coresi şi de alte traduceri. Lucrarea, structurată pe trei compartimente — omiletică, liturgică, hagiografică — conţine numeroase elemente folclorice (obiceiuri, credinţa ritualuri de înmormîntare") şi legendare (miraculoase, fantastice) provenite din temele predilecte ale spiritualităţii universale, cum ar fi: „facerea lumii", „păcatul strămoşesc", „coborî-rea unei divinităţi în infern", „căderea îngerilor", „şarpele ca ademenitor", „viziunea raiului", „sfîrşitul lumii", „judecata de apoi", „teomahia", „deşertăciunea deşertăciunilor", „amărîtă turturea", „lauda crucii", „tema luminii" etc. Pildele morale şi religioase cuprinse în carte sînt orînduite după sărbătorile anului. Fiorul de cald patriotism ce străbate lucrarea transpare, aşa cum s-a dovedit recent, încă de la Stihurile la stema domniei Moldovei (de fapt, primele versuri româneşti tipărite) ce deschid cartea, unde vibrează sentimentul de mîndrie al lui Varlaam pentru protecţia acordată ţării de către „sămnul" „capului de buîr". în Carte românească de învăţătură sînt cuprinse şi trei poeme omagiale (două pe teme religioase şi unul dedicat domnitorului Vasile Lupu) ce se încadrează în primele încercări de versificare cultă în limba română. Prin conţinutul ei, prin profunzimea sentimentelor pe care le exprimă prin frumuseţea graiului, Carte românească de învăţătură (cunoscută în literatura de specialitate şi sub titulatura de Cazanie), reprezintă prima proză artistică românească tipărită în Moldova. Sub raport stilistic, Varlaam a suferit înrîuriri baroce (D. H. Ma-ziiu). în realizarea operei, se foloseşte de o serie de mijloace artistice precum: comparaţia, metafora, tautologia, anafora, ritmul interior, repetiţia. Lucrarea se mai distinge printr-o aleasă ţinută grafică, în gravurile cu temă iconografice executate de meşterul ucrainean Ilia (ce învăţase arta miniaturistică de tip baroc la Kiev şi Lvov) se împletesc armonios motive bizantine şi apusene. Cazania a cunoscut o largă răspîndire, chiar şi în copii manuscrise, pe toate teritoriile româneşti (Ţara Românească, Oltenia, Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania); ea a constituit baza celor peste 15 cărţi de predici apărute ulterior (Evanghelia învăţătoare, 1644, Chiriacodromionul, 1699; 1732; 1765 etc). Prin Carte românească de învăţătură Varlaam a contribuit la apărarea credinţei strămoşeşti, la întărirea legăturilor dintre românii de pretutindeni, la formarea limbii literare, la îmbogăţirea culturii noastre în limba română, la unificarea limbii, la dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti. [PLÎNGEREA MAICII] [...] Cînd fu veneri de cătră sară, după ce-şi dede Domnul Hris-tos sufletul în mînule părintelui său, cînd fugiră toţi ucinicii Iui şi de frica jidovilor să ascunsără şi toţi cunoştinţii lui statură departe di însul, numai singur rămasă pre cruce răstignit între doi tîlhari. Atunce veni Iosif ce era din Arimadei, om bogat şi de-nainte din svatul jidovilor, credincios întru Domnul Hristos. Acesta deaca vădzu despuitoriul1 şi învăţătoriul său pre cruce răstignit şi de toţi părăsit, atunce să obidui2 şi să dusă la Pilat de grăi: Dă-mi 120 121 Filate, mortul acela ocărîtul şi urîtul, ce iaste ca un vinovat răstignit şi ca un strein părăsit. Dă-mi săracul acesta şi răstignitul, ce-au avut ucinici şi l-au părăsit de-au fugit. Nemică lucru mare nu ceiu, ce puţină rugămente mă rog. Dă-mi trupul lui Isus cel bătut şi fără de milă ucis, şi şchiuopit3, şi cu cunună de spini încununat, cu oţăt şi cu hiare adăpat şi cu cuie pre cruce pătruns. Soseşte-i, doamne Pilate, muncile. Soseşte-i moartia ce-au luat. Iată să potoli zavistiia jidovilor şi să ostoi mîniia fariseilor şi să împlu voia cărtularilor. Dă-mi acest trup fără de păcate a Iui Isus, ce-au îmbiat pre mare ca pre uscat, şi vin dintr-apă au făcut şi cu puţină pîine pre mulţi au săturat. Dă-mi trupul acesta ce-au făcut orbii cu ochi, ologii cu picioare, dracii din oameni au gonit şi morţii au învins. Ascultă puţină rugămente şi-mi dă golul acesta, că pentru noi să goli; dă-mi mortul acesta că pentru noi muri; dă-mi necunoscutul acesta că eu îl cunosc cine iaste". [...] Acolo era atunci şi preacurata Fecioara Măria, maica Domnului, de multă jeale şi de mare obidă cupriînsă pentru toate muncile fiiului său, ce le vădzusă toate însăşi cu ochii săi. Că numai svenţiia sa ce fu la toate muncile lui Hristos, ca o maică ce o doare inima de fiiul său. Pentr-aceia mult amar şi dureare avu cînd po-gorîră pre Hristos de pre cruce. Vădzînd ranele lui şi moartea rre şi groadznică, să împlu de durere inima şi trupul ei şi cu jeale începu a plînge ş-a grăi: O, iubit fiiul mieu, unde laşi maica ta? într-a cui casă mă tre-miţi? Laşi-mă de-acmu, fiiul mieu şi de astădzi mă despart de tine. Dară pre cine voiu avea agiutoriu? Pre cine voiu avea mîngîiare? Că pre tine, fiiul mieu, am avut nediajde, pre tine tată şi îmă şi Dumnedzău, de agiutoriu şi de folosire. Dară de-acmu pre cine voiu avea în locul tău, fiiul mieu? Amar mie, singurata de mene! N-am tras nediajde, fiiul mieu, cînd te-am născut, de una ca aceasta. N-am aşteptat să trag atîta scîrbă şi dosadă, fiiul mieu, nice atîta amar şi duriare. Cînd te-am născut, fiiul mieu, n-am sîmţit dureare, iară acmu cumplită dureare simţ într-ănima mea. în loc de bucurie, fiiul mieu, iau scîrbă; în loc de veselie, amar; în loc de desvătare, nevoe; în loc de iuşiurare, greutate; în loc de dzi bună, fiiul mieu, vădz dzi rea şi cumplită; în loc de cît bine am nedejduit să aiub, fiiul mieu, pentru naşterea ta, acmu atîta rău şi duriare am. Unde iaste Gavriil arhanghel ce mi-au dzis să mă veselesc? Să-1 vădz încai acmu să grăiesc cătr-îns puţine cuvente. Că el mi-au dzis că mă voiu veseli, iară eu acmu, fiiul mieu, mă amarase şi mă dosădăsc. Dzisu-mi-au că împărăţiia ta nu va avea svîrşit, iară eu te vădz, fiiul mieu, nu ca un-părat, ce ca un vinovat. Dzis-au că împărăţiia ta nu va avea svîrşit, iară eu, fiiul mieu, te vădz mort şi cuvîntul lui nice aicia pre pămînt nu s-au împlut. O, iubitul mieu fiiu, dulce lumină ochilor miei, nedejdia şi veselila mia, deşchide-ţi ochii şi vedzi maica ta ce plînge; deşchide-ţi svîntul rost4 şi mîn-gîie maica ta. Ascultă, fiiul mieu, suspinile mele; caotă de vedzi la-crămile meale. Unde ţi-s ucenicii? Toţi te lăsară acmu. Unde ţi-s priiatinii? Toţi te părăsiră. Unde-i Petr-ucenicul tău, ce dzicia că-şi va pune capul pentru liubovul5 tău, iară acmu nice el nu să află să plîngă cu mene? Toţi m-au lăsat, toţi m-au părăsit. Numai Ioan, cel mai tînăr de toţi, acela te iubeaşte şi acela-ţi iaste astădzi ucenic. O, iubitul mieu fiiu, sabiia cia di îmbe părţile ascuţită, de care-mi spunia Simeon stareţ, astădzi pătrunsă inima mia şi trecu prin trupul mieu, că te vădz mort, fiiul mieu cela ce înviai morţii, şi mînule tale cealia ce tămăduia bolnavii Ie vădz pătrunse cu cuie şi rănite, şi rostul tău cel cu învăţătură scumpă şi didee aemu-i închis şi tăcut, şi frămsiaţia fiaţei tale ponegrită6 şi schimosită7. O, ceriu şi pămînte, plîngeţi cu mene pentru moartea cea cu obidă a fiiului mieu! Plîngeţi cu mene, maici, că fiiul mieu şi lumina ochilor voştri să stinsă acmu! Glăsiţi cu mene, fecioare că mirele sufletelor voastre gropiei să dă! Plîngeţi, vonici, că frăm-siaţe voastră să schimosi, şi voi bătrîni, cu amar tînguiţi, că tăriia voastră slăbi! O, pămînte şi tu soare, întrestaţi-vă şi vă spămîntaţi de minunată minune, că tvoreţul8 vostru dzace mort şi ziditoriuî vostru în groapă să îngroapă! O, ceriu, deşchide-ţi porţile tale, şi voi îngeri, plecaţi-vă ochii voştri şi căotaţi de vedeţi pe tvoreţul şi împăratul vostru pre pămînt în mijloc de rod9 păcătos, lăsat şi părăsit în ocară mare şi fără de milă ucis şi omorît! O, vicleşugul jidovilor şi vrăjmăşiia şi fără de omenia lor! O, rod rău şi îndărăp-nic, că nice ca pietrile nu simteţi! Că acealia deaca cunoscură pre tvoreţul lor că-i răstignit, iale să despicară şi să răsipiră, iară voi nu priciapeţi nice atîte. Catapeteazma besearecei să rupsă pre mijloc, iară voi nu vă umilit. Gropile să deschiseră, şi inima voastră nu să obidui. Soarele şi luna întunecară, şi voi nu înţeleaset că iaste Dumnedzeu. Ce voi după lucrul vostru veţi lua şi vă veţi duce în locul cel de munci, unde-i gătat vouă împreună cu Iuda, carele vîn-du fiiul mieu şi Dumnedzău] său, şi acolo în veaci vă veţi munci pentru faptele voastre ce-aţi făcut asupra Dumnedzăului vostru. Iară fiiul miei iaste împărat şi biruitoriu, şi va zdrobi capetele diavolilor în iad. Pentr-aceia, fiiul mieu, cătră tine ca cătră un mort grăiesc: Du-te în iad, de izbăviaşte sufletele strămoşilor noştri şi învii a trei dzi, cum ai dzis cu svîntul tău rost, ca să te vădz iarăşi şi să mă mingii şi eu şi ucenicii tăi. învii, Doamne, că tu eşti împărat 122 123 în veaci. Biruiaşte moartea, calcă puterea diavolului, zdrobeşte capul Satanei şi iară să te arăţi cătră maica ta. Că măcar şi pentru spăsenia oamenilor te-ai răstignit, fiiul mieu, şi-ai murit, iară pre mene m-ai lăsat în scrîbă şi în amar mare; şi măcar numai trei dzile ce veri peşti10 în iad, fiiul mieu, iară mie-mi pare vreame de ai mulţi. Pentr-aceia, iubitul mieu fiiu învii a treia dzi, cum ai dzis de multe ori. Deci Preacista aşia tîngui şi plînsă după fiiul său, şi trupul Iui Hristos fu îngropat de Iosif şi de Nicodim. [...] Cu unele ca aceştia fu îngropat trupul lui Hristos, iară [ijadul gios, de frică şi de spaimă sta şi se întresta de periria sa că să apropiia să piardză sufletele ce Ie avia ţinute şi înghiţite în 5500 de ai. Şi ce fură cuventele lui? Bine iaste, după cum scrie svîntul Epifanie11, să pomenim şi noi den cuventele lui: Oh! oh, mare nevoie! Vai, vai, mare greutate! Amar, amar de Isus Naza-reul, feciorul Măriei [.. .1 înghiţitu-l-am pri îns ca pre un mort, şi mă cutremur di îns ca de un fără-de-moarte. înghiţitu-l-am ca pre un om, şi mă tem di îns ca de un Dumnedzeu. Apucat-I-am ca pre un slab şi mă întrestedz ca de un puternic. Luatu-I-am ca pre un vinovat, şi mă spariu di îns ca de un giudeţ. înghiţitu-l-am pri-îns, ca pre un rob, şi mi-i frică di însul ca de-un împărat. Pentr-aceia, slugile miale, dimoni, încuiaţi porţile iadului, închideţi-le şi Ie încuiaţi cu rateze12 şi cu lacăţi, că iată vine, iată sosi periria noastră. Ce, cum pricep eu, acesta nu iaste altcineva ce iaste Dumnedzău, şi va strica şi porţile şi va zdrobi rătiazele şi va călca pu-teria noastră. Ce pînă cînd ne vom feri? Pînă cînd ne vom străjui? Pînă cînd ne vom păzi? Iată veni vremia svrîşitului nostru. Iată sosi pierdzare noastră. Ce veniţi să ne ascundem într-adîncul fi]a-dului. Veniţi să ne pogorîm în locurile acele ascunse şi neştiute. Iară vorovind aceastia cuvente în iad, diavolii, adecă sosi şi Domnul Isus Hristos la [i]ad, cu slavă multă, cu cîntări de îngeri, cu laudă de arhangheli. înaintea lui cădzură porţile [ijadului cele de viaci, şi rătezeîe să zdrobiră, şi încuietorile să răsipiră [...] BAR, CRV 45, f. 113^— 12R Această omilie este una dintre cele mai izbutite creaţii ale genului oratoric bizantin şi cunoaşte o largă răspîndire, în lumea slavă şi în literatura noastră veche, prin scrierile lui Epifanie din Cipru (sec. IV) şi Damaschin Studitul (sec. XVI). Ea nu este o simplă transpunere, în limba română, după alte texte, ci o operă individuală rezultată din îmbinarea armonioasă, originală a izvoarelor bizantine cu elemente ale limbajului figurativ şi elemente ale oralităţii, proprii culturii noastre populare. Omilia poartă pecetea viziunii doctrinale şi morale a autorului şi, în acelaşi timp, constituie expresia întregii mentalităţi colective, specifice epocii medievale româneşti. Ea este structurată pe teme de circulaţie universală care dobîndesc, sub condeiul lui Varlaam, amprenta specificului nostru naţional. Tema sacrificiului („săracul acesta răstignit'4, „bătut şi fără de milă ucis", „cu cunună de spini încununat" ...) cunoscută în epocă nu numai prin religia creştină ci şi, din universul credinţelor populare se împleteşte, cu cea larg răspîndită a minunilor săvîrşite de erou („au îmbiat pre mare ca pre uscat", „şi vin dintr-apă au făcut", „orbii cu ochi", „ologii cu picioare" etc). Pentru a evidenţia tragismul actului înfăptuit de erou, Varlaam se foloseşte de anaforă: („dă-mi Pilate mortul" . . .; „dă-mi săracul" . .. ; „dă-mi trupul lui".. .). Aşadar, printr-un mijloc artistic propriu literaturii (P. Olteanu, Sintaxa) Varlaam reuşeşte să realizeze un adevărat refren muzical ce se compune din elemente de măsură şi tact, specifice cîntecelor populare bizantine. în această omilie, Varlaam dezvoltă, mai mult decît predecesorii săi (Epifanie din Cipru, Grigore Ţamblac, Damaschin Studitul, Chirii din Turov) tema, de origine bizantină, plîngerea Maicii. Ea este foarte frecventă în pictură, în broderie şi în decoraţia epitafurilor din perioada medievală a culturii româneşti. Pictura murală din Transilvania dovedeşte că această temă este prezentă pe teritoriile noastre încă din secolele XIV—XV şi în varianta occidentală Pietâ. Bocetul mamei din omilia lui Varlaam, străbătut de un lirism impresionant, nu aparţine planului divin ci, celui uman; el împlineşte necesitatea dialogului între cel rămas şi cel care pleacă. După unele opinii, la baza „plîngerii Maicii" se află corespondentul occidental Stabat mater dolorosa (Gâldi Lâszlo). După altele, omilia lui Varlaam are ca punct de plecare textele originale din care provin unele intermediare slavone pe de o parte şi,"^creaţia noastră populară^ pe de alta (P. Olteanu, op. cit.). Analizînd bocetid maicii din omilia lui Varlaam, în lumina riturilor şi a simbolurilor ţărăneşti (O. Bîrlea, Metoda de cercetare a folcloruiui,~"Bucuveşti, 1969, p. 3i), se va vedea că el respectă regulile şi stereotipia bocetului popular românesc. Acesta este alcătuit din întrebări ce nu primesc răspuns, din evocări biografice ale celui mort (în acest caz, începînd cu naşterea Domnului) şi din reamintirea împrejurărilor în care a murit (aici, răstignit, datorită trădării lui Iuda), din durerea pricinuită celor rămaşi („o, iubit fiiul mieu, unde laşi maica ta?..."). în omilia realizată de Varlaam se împletesc elemente precreştine, speci- 124 125 fice spaţiului carpato-danubian, cu elemente creştine, proprii culturii de tip bizantin. Bocetul Măriei prezintă similitudini cu temele maica bătrînă şi plînsul oilor din balada Mioriţa. Aceasta din urmă a fost interpretată ca o substituţie a străvechilor lamentaţii funerare (Mircea Eliade, De la Zalmoxis) în timp ce, episodul mamei care-şi caută fiul este tipic creştin; el aminteşte de acele producţii folclorice referitoare la peregrinările Fecioarei în căutarea lui Hristos. Dorinţa de a prelungi clipele despărţirii dă naştere, în bocetul nostru popular, invocaţiei către zori sau către soare. Măria, din \ omilia lui Varlaam, invocă, din aceleaşi raţiuni, cerul şi pămîntul, pămîntul şi soarele. Mama îndurerată se adresează nu numai fiului ei, ci şi elementelor naturii prin vocative ce conferă textului valori afective („o, iubit fiiul mieu", „o, ceriu şi pămînte", „o pămînte şi tu, soare..."). Prin proiectarea misterului hristologic asupra întregii naturi, durerea Măriei dobîndeşte dimensiunile unui „creştinism cosmic", tipic, cum s-a afirmat, creştinismului ţărănesc al românilor şi Europei Orientale (M. Eliade, op. cit.). Anafora urmată de antiteze semantice („[...] în loc de bucurie [...] scîrbă", „în loc de veselie, amar [. ..]") şi, în special, tautologia („minunată minune", „în groapă să îngroapă" etc), inexistentă, aşa cum s-a dovedit în textele ce au servit drept model, conferă paginilor lui Varlaam ritmicitate şi originalitate. (P. Olteanu, op. cit.). In poezia românească a ceremonialului de înmormîntare moartea nu reprezintă un sfîrşit ci, o trecere din lumea terestră în „lumea de dincolo". De aceea, şi în omilia lui Varlaam, moartea este concepută ca o lungă călătorie, o trecere. îndemnul Maicii adresat fiului ei „[...] du-te în iad [...] şi învii a trei dzi [...]", izvorăşte din acel scenariu mitico-ritual foarte frecvent în lumea mediteraneană şi asiatică în care ocultaţia şi epifania unei fiinţe divine, deţin un loc central. Să nu uităm că în cultul lui Zalmoxis obţinerea imortalităţii era posibilă cu ajutorul unei iniţieri compuse din „moarte rituală" şi „renaştere" (Mircea Eliade, op. cit.). Faptul este confirmat şi de Dimitrie Cantemir: „Dachii sînt mai viteji de-cît toţi varvarii [...] căci ei nu cred, precum moartea să fie sfîrşitul vieţii, ci socotesc ca cum ar fi o trecere la alte lăcaşuri noaă" (D. Cantemir, Hronicul). Trecerea se realizează prin adjuvanţi ca în basme, în cazul acesta prin personaje specifice mitologiei creştine („sosi şi Domnul Isus Hristos la iad cu slavă multă, cu cîntări de îngeri, cu laudă de arhangheli"). Pogorîrea în iad este o temă frecventă în iconografia ortodoxă. Actul mîntuirii oamenilor prin sacrificiul lui Isus Hristos este înfăţişat simbolic, de cele mai multe ori, 126 prin călcarea de către Isus a porţilor iadului şi eliberarea lui Adam şi a Evei. Episodul realizat de Varlaam cu privire la pogorîrea lui îsus în iad corespunde viziunii populare: „cădzură porţile [i]adului, cele de vi aci şi rătezele să zdrobiră şi încuietorile să răsipiră." Prin folosirea inversiunilor sintactice („înghiţitu-l-am", „apucatu-l-am", „luatu-l-am" etc). Varlaam conferă textului ordine interioară şi expresivitate. LEGENDA LUI TEODOR TIRON13 Intru dzilele lui Maxirnian14 şi Iui Maximin15 împărat, ce era elini şi păgîni amîndoi aceştia împăraţi, atunci multă frică şi nevoie era întru creştini. Căci că trimiseră în toată lumea cărţi cu mînie şi cu cărţile tremiseră şi domni răi pretutindirc: care creştini să va lepăda de Hristos mare cinste să dobîndiască de la împăraţi, iară cine va petreace în credinţa sa şi nu va vria să să închine bodzilor16, răutăţi şi munci multe să pată. Deci unii din creştini să ducia şi înaintia tuturor mărturisea de Hristos cum iaste Dum-nedzău adevărat şi cu multe munci muriia. Alţii iarăşi să temia şi de frică mergia şi să lepăda de Hristos şi să închina bodzilor. Iară cîţi nice cutedza să mărturisască, nice vrea să să închine bodzilor fugiia preîn munţi şi preîn pustii, de să ascundia. Alţii iarăşi la arătare ţinea păgîneşte, iară într-ascuns era creştini. Unul dintr-aceia era şi marele măcenic Teodor, carele să prădz-nuiaşte astădzi. Creştin era şi el într-ascuns şi gîndiia să ispitiască în vrun chip, să vadză care hi-va voia Iui Dumnedzău să mărturisască. Şi cînd fu vreame de oaste, să purceadză cu domnul lor, căci că era şi el ales pentru mente şi pentru bărbăţiia lui în ceata ce să chema tironi, adecă cum dzicem noi hotnogi17, deci să sculă şi pur-ceasă cu domnul lor şi să dusără Ia Anadoli într-un Ioc ce să chiamă Evhaita. Aproape de acel Ioc era o pădure mare. Şi într-acia pădure era ascuns un şearpe mare şi de multă vreame lăcuia acolo, PÎnă se făcuse balaur straşnic. Şi nimeni nu cutedza să triacă pre cialia căi, că şi copacii aceiia păduri era roşi şi beliţi, pre unde să trăgea acel şearpe, cît şi mulţi oameni de frica lui-ş lăsase ţarinele şi viile ce era aproape de acela loc. Şi mult rău păţiia tot locul acela de acela şearpe. Atunci svîntul Teodor, vrînd să ispitească şi să vadză oare iaste voia lui Diimndzău să mărturisească de Hristos, să dusă într-aceia pădure şi îmbla de căota să afle pre şearpele acela. Iară îmblînd călare prin pădure, să trudi căci că mult Ioc îmblase de-1 cercase. Deci să deade în lături puţinei de la pădure şi descăleca să să odih- 127 nească, si acolia odihnind, adormi. Iară o muiare giupimeasa,* ce o chema Evseviia, să tîmplă într-aceia vreame de trecea pre cel joc si deaca vădzu svîntul că doarme, să dusă de-1 deştepta şi cu lacrami dzise- „O, vonice, scoală si fugi de-aiceea de ţi-i voia să hii viu, ca aicia lăcuiaste un searpe mare şi groadznic, şi nime nu cuteadza sa îmbie pre icia. Dară tu cum şedzi într-acesta loc? Atunci grai svîntul si dzise: „Cine esti tu?" Iară ia răspunsă: „Eu simt creştina şi am avut aicia ocină18 de pre părinţii miei; iară de frica acestuia searpe eu voi să o părăsesc, căci că mulţi oameni am vadzut cu ochii miei unde i-au omorît acesta searpe." Şi dzise cătr-msa svîntul: „Giupîineasă, nu te teame, nice plînge, că Domnul mieu Isus Hristos va călca puteria acestuia şearpe şi vă va idzbavi de supararia lui. Şi pentru bine ce mi-ai făcut de m-ai deşteptat, Dumnedzău să-ţi dia iarăşi moşiia ta ce-ai avut. Asia gră'ii svîntul si îndată-ş făcu cruce, şi încalecă pre cal şi iară purciase în pădurei Şi cît întră în pădure asia şi audzi sunetul searpelui. Si strînsă calul către sunet şi vădzu unde iase şearpele cu totul groadznic, si pară şi foc eşiia din gura şi din ochii lui. lara svîntul, deaca-1 vădzu, îs feace cruce şi îndată stnnsa calul asupra lui şi rădică suliţa si-1 lovi tocma în cap şi-1 pătrunsa de trecu suliţa pentr-îns. Iară' searpele de duriare să idzbi foarte tare şi sa colaci de făcu chipuri groadznice şi asia muri acolo. Atunci svîntul iesi vesel din păduria aceia şi cunoscu că iaste voia lui Dumnedzău să' mărturisască de Hristos. Că cum au biruit acel şearpe straşnic, asia gîndiia că va birui şi pre diavolul ce iaste şearpe ne vadzut. _ ' Şi asia idzbăvi acela loc de şearpele acela, iară svîntul sa dusa iară în locul unde era adunată oastia. BAR, CRV 45, f. 442*—45lr Fragmentul prezentat mai sus este centrat pe teomahie şi pe simbolica şarpelui. Prin date istorice exacte cu privire la împăraţii romani care persecutaseră creştinismul se vădeşte intenţia autorului de a înfăţişa un fapt veridic; dar traseul eroului, cîteva situaţii tipice (lupta)' si unele soluţii previzibile (uciderea şarpelui), introduc textul în universul ficţiunii, specific basmului popular. Tiron eroul povestirii, fiind în taină creştin se dovedeşte a fi un iniţiat. Cadrul în care se dezvoltă acţiunile eroului este fabulos: o pădure mare, pustie, cu copaci „roşi şi beliţi» în care se cuibărise un şarpe mare si groadznic" ce devenise, între timp, „balaur straşnic .Actul uciderii balaurului este o probă a vitejiei eroului. In acţiune intervine si un adjuvant — jupîneasa Evseviia — care împlineşte funcţiile zînelor ocrotitoare sau cele a Sfintei Duminici, a Sfintei Miercuri din basme. Chemarea îndurerată a Evseviiei debutează* prin vocativ („o, vonice...") care, în scrierile lui Varlaam reprezintă un mijloc stilistic de exprimare, cu valoare afectivă, pentru descrierea unor situaţii dramatice. Gestul lui Teodor — de a-şi face semnul crucii — îndeplineşte o funcţie cu caracter ritual. Voinicul dobîndeste puteri miraculoase şi izbuteşte să ucidă balaurul („Iară svîntul deaca-1 vădzu îş feace cruce şi îndată [. ..] rădică suliţa şi-1 lovi tocma în cap şi-1 pătrunsă de trecu suliţa pentr-îns"). Balaurul are atribute fantastice, ca în basme: „cu totul groadznic şi pară de foc ieşiia din gura şi din ochii lui". Legenda lui Teodor este reprezentată şi iconografic. De obicei, episodul uciderii balaurului este atribuit Sfmtului Gheorghe. Chiar în această Cazanie apare drept frontispiciu o icoană ce reprezintă lupta Sfîntului Gheorghe cu balaurul. Textul Cărţii româneşti de învăţătură dobîndeste culoare în prelucrarea lui Varlaam prin folosirea unor termeni specifici realităţii social-istorice româneşti din sec. XVII ca: „ocină", „moşie" sau'prin utilizarea unor expresii populare precum: „strînsă calul cătră sunet". TEXTE; Varlaam, Carte românească de învăţătură, dumenecele preste an si la pradznice împărăteşti şi la svînţi mari, Iaşi, Mănăstirea Trei Ierarhi, 1643; Varlaam, Cazania 1643, (ediţie îngrijită de J. Byck), Bucureşti, 1943; ed. 2, Bucureşti, 1966; STUDII: Ştefan Dinulescu, Notiţe despre viaţa şi activitatea mitropolitului Moldovei Varlaam (1632—1653), Cernăuţi 1866; Gr. Scorpan, Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea noastră literatură omiletică din secolul XVI si XVII, Cercet. ist., Iaşi, XIII—XIV, 1940, nr. 1—2, p. 89—120; Atanasie Popa, Cazania de la Iaşi, 1643. Prezentare grafica, Timişoara, 1944; Leca Morariu, Cazania lui Varlaam, Rîmnicu Vîlcea, 1945- Gh. Papuc, Principii ermineutice în cazaniile româneşti, BOR, LXXIII, 1955, nr. 3—4, p. 311—324; Gabriel Strempel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc, SCB, I, 1955, p. 15—42; Nicolae Şer-bănescu La trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al Moldovei, BOR, LXXV, 1957, p. 1012—1035; Victor Vlăduceanu, Mitropolitul Varlaam al Moldovei, Mitr. Ban., VII, 1957, nr. 10—12, p. 127— 144; I. Lupaş, Contribuţia „Cărţii româneşti de învăţătură" de la 1643 la procesul de evoluţie istorică a limbii noastre literare, Mitr. Mold., XXXIV, 1958, nr. 11—12; p. 931—933; Liviu Onu, Observaţii cu privire la contribuţia lui Varlaam la dezvoltarea limbii române literare, De la Varlaam la Sadoveanu, Bucureşti, 1958, p. 35—60; Gâldi Lâszlo, începuturile prozei ritmice româneşti, LR, X, 1961, nr. 5, p. 462—473; Paul Mihail, Ştiri noi privind circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam, BOR, LXXXII, 1964, nr. 3—4, p. 372—389; I. D. Lăudat, Circulaţia Cazaniei lui Varlaam, Mitr. Mold., XLI, 1965, nr. 7—8, p. 428— 429; Pândele Olteanu, Izvoare şi versiuni bizantino-slave ale omiliei lui Varlaam despre „Inmormîntarea lui Isus Hristos, Studii de slavistică, II, Bucureşti, 1970, p. 57—91; I. C. Chiţimia, Din vechea răspîndire a cărţii româneşti în Ţara Oltului, Mitr. Olt., XXII, 1970, nr. 128 9 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 129 5—6 o 533—542; Octavian Schiau, Circulaţia Cazaniei lui Varlaam în Transilvania, Mitr. Olt., XXII, 1970, nr 5-6, P^^2^7f^%^1' teanu, Sintaxa si stilul paleoslavei şi slavonei, Bucureşti 1974 p. 151— 152" 207—208- 231 si 336—340; Dan Horia Mazilu, Barocul in literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976, p. 136—137. 1 despuietor = stăpîn, atotputernic; 2 obidui = a obidi, a se tîngui, a se văicări; 3 schiuopit = scuipat; * rost = gură; 5 Uubov = iubire; ponegrit = înegrit, întunecat; 7 schimosit = pocit stilat; » tvoreţ - creator • rod = neam gintă; 10 peşti = zăbovi; 11 Epifan (Epiphamus) din Cipiu. (315—403) episcop de Constantia şi scriitor, sanctificat; 12 rateze == zăvoare, « Sf Teodor, se sărbătoreşte în prima zi a postului mare; 14 Maximian, împărat roman cu care, în anul 286 împăratul Diocliţian şi-a îmPp^J Pierea; S Maximin (tracul), împărat roman (235-238); lb bodz = idol; * Varlaam adaptează terminologia bizantină cu unele neconcordanţe; da ambilor termeni (riron şi hotnog) acelaşi sens, deşi: tiron = soldat tînar la romanil; hotnog = comandantul unei oştiri; * ocină = bucată de pămînt moştenită; proprietate, moşie. RĂSPUNS ÎMPOTRIVA CATIHISMUSULUI CALVINESC 1645 [Moldova sau Ţara Românească] Se tipăreşte, după unele opinii la Iaşi iar, după altele, ia mănăstirea Dealu (Tîrgovişte). Este o scriere polemică îndreptata împotriva Catihismuîui calvinii tipărit în 1642 în satul Pnsac din Transilvania, în traducerea românească a clericului Gheorghe de Secul după o ediţie de la Heidelberg din 1563, la iniţiativa super-intendentului Şt. Geley care sprijinea planurile de calvimzare a românilor ale principelui Râkoczi I. Varlaam îşi axează replica pe combaterea tuturor dogmelor calvine cărora le opune principiile fundamentale ale bisericii ortodoxe referitoare la: păcatul originar, dreptul omului de a se mîntui prin botez, prin fapte bune, prin virtuţi alese, cultul sfinţilor, al icoanelor, semnul crucii. Pentru a-si realiza dezideratul, Varlaam se foleseşte atît de tradiţia noastră bisericească, cît şi de modele ce aparţin curentului umanist-renascentist de luptă, grecesc ori slavon împotriva presiunilor reformator-calvine, a celor unioniste-catohce, precum şi împotriva jugului otoman. ^ . Cercetările din ultima vreme descoperă, in lucrarea lui Varlaam numeroase particularităţi baroce, sub raport stilistic. Insa, prin scopul ei, prin informaţia bogată, prin ideile ei majore, ea se încadrează în curentul umanist al unei mari epoci de cultură. Este-o lucrare de atitudine deschisă, specifică spiritului românesc, în care se manifestă un mod elevat de a lupta pentru patrie: apărarea, credinţei strămoşeşti. Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc se păstrează în două exemplare: unul la Biblioteca Sze-csenyi din Budapesta iar, celălalt în BAR sub cota CRV 48 A, compactat împreună cu învăţătura creştinească^ apărută la Rîmnic în 1746. O copie a acestei scrieri se păstrează în Codicele pribeagului Gh. Ştefan, voievodul Moldovei, ms. rom. 306 aflat actualmente la Cluj-Napoca, Biblioteca filialei Acad. R.S.R. A fost copiată de Antonie, arhimandritul mănăstirii Moldoviţa, apoi de Grăjdean din Bîrlad. O fotocopie a acestui manuscris se găseşte la BAR. PREDOSLOVIE Varlaam, cu mila lui Dumnedzeu, Mitropolitul Su-ciavei şi Arhiepiscopul Ţării Moldovei către creştinii din Ardeal: Credincioşi pravoslavnici şi adevăraţi fii svintei ai noastre be-seareci apostoieşti, iubiţi creştini şi cu noi de un ni am români, pre-tutinderea tuturor ce să află în părţile Ardialului ce sînteţi cu noi într-o credinţă, cu dreptatea Dumnedzăului ş-a mîntuitorului nostru, lui Isus Hristos, dar vouao şi pace să să înmulţască întru cunoştinţa domnului nostru lui Isus Hristos, eară de la smerenia noastră ca neşte fii iubiţi întru Hristos, blagoslovenie, rugă şi iertăciune şi de vecie de la Dumnedzeu iertare de toate păcatele. Socotind eu diregătoria cia păstoriască carea mi s-au dat de la Dumnedzeu şi aducîndu-mi aminte de cuvintele vasului celui ales, fericitului Pavel, carele cu episcopii efeseilor porunceşte noao tuturor de dzice: „socotiţi-vă pre sine şi toată turma întru carea pre voi duhul svînt v-au pus episcopi, ca să paşteţi besearecă lui Dumnedzeu carea o au răscumpărat cu sîngele său". Aducîndu-mi aminte, dzic, de datoria cia nenumărată ce am să lupt şi să propovăduiesc, să întăresc svînta Evanghelie şi poruncile şi tainele besearecei noastre carele sînt date de scriptura cea de duhul svînt suflată, de la propovedanicii lui Dumnedzeu, fericiţii apostoli, şi de la acei luminaţi de duhul svînt, cinstiţi şi svinţi părinţi, şi în toată lumea învăţători ce au tocmit cu duhul svînt şi au dat la şeapte săboară credincioasă şi sufletească obicină a besearicii noastre cei apostoieşti. Aducîndu-mi aminte de datoriia mea cia mare, nevoiesc, uste-nesc, Dumnedzeu vede numai cu toată puteria mea şi cu toată us- 130 131 rîdia lucredz după neputinţa mea cea omenească ca să cresc şi să adog talantul ce mi-i dat cînd şi vr-un păcătos şi de turma lui Dumnedzeu depărtat voi putea să-1 întorc să să spodobască a fi destoinic si spăsit petrecînd întru poruncile ceale pravoslavnice a beserecei noastre carile din bătrîni sînt date dintr-ntîiu şi din început acelea să le întăresc. Să nu cumva să se tîmple să fie neştine svătuit si amăgit de vicleşugul şearpelui, adecă a ereticilor să cadză si să se'depărtedze de acea alinată şi cu pace şi fericită curte, be-seareca noastră cea pravoslavnică, cînd ei pentru acest lucru de folos să vor acoperi mulţimea păcatelor mele [...]. Pentr-aceia iubiţii miei fii, fîmplîndu-mi-se est timp a fi în părţile Ţării Româneşti cu trebe domneşti şi a norodului în Tîrgo-vişte, cii cel mai de frunte şi mai de-a firea vorbind, mai vîrtos cu oarecare boiarin cinstit şi slovesnic şi a toată destoinicia şi înţe-leagerea harnic, dreptpravoslavnic creştin al doilea logotet şi frate doamnei si bunului credincios şi luminatului domn loan Matheiu voevod1 cil mila lui Dumnedzeu, domnul Ţării Româneşti, dumnealui Udriste Năsturel*, carele ca un iubitoriu de învăţătură şi socotitorul credinţei ceii drepte, în mijlocul altor cărţi noao, ce^ mi-aii arătat, adusu-mi-au şi o cărţulie mică în limba noastră româneasca tipărită, si deacă o am citit am vădzut semnul ei scris Catihismus creştinesc, carea o am aflat plină de moarte sufletească de care lucru, iubiţii miei fii, mărturisesc înaintea iui Dumnedzeu cu firea mea, că mare grijă şi multă scîrbă au cuprins sufletul şi inima mea, pentru care lucru îndată am chemat şi am strîns sobor dintr-amîn-doao părţile, si din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei, nu atî-ta, că doară să poată ei clăti inima voastră, ce-i întărită şi rădăci-nată pre temelia cea bună şi tare a besearecei noastre pravoslavnice, cît cuget şi socotesc, cînd ai cu aceste minciuni şi amăgituri, cu care cearcă şi ispitesc în tot chipul, să poată afla pre neştine prostan şi neştiutoriu, să-1 sparic cu mărturia svintei scripturi, care fără de cale le-au pus şi rău tălcuiesc spre a lor perire. Pentru aceia am socotit, că am o datorie mare, să fac răspuns şi să arăt strîm-bătătura şi tîlcul cel rău al lor, ce tîlcuiesc rău şi strîmbeadză scriptura svîntă. Şi aciasta nu că doară prepuiu ceva întru făpturile cele pravoslavnice ale creştinătăţii voastre; că ştiu foarte bine şi sînt adeverit, cum credinţa voastră ce aţi apucat de întîi şi din început, nici unul de voi cărţile cele ereticeşti şi învăţătura lor în număr nu le socotiţi ci numai pentru să arăt întunearecul şi neînţelegerea îor, ce au întru scriptura svîntă carea o tîlcuiesc pre voie şi pre volni-cia lor. BAR, CRV, 48, f; 3r—V. în 1644, aflîndu-se la Tîrgovişte, cu misiunea de a negocia împăcarea între Vasile Lupu şi Matei Basarab, Varlaam află de la eruditul Udriste Năsturel despre manevrele calvinilor din Ardeal de atragere a românilor la Reformă şi de apariţia Catehismului calvi-nic din 1642. Ca urmare, Varlaam a convocat soborul feţelor bisericeşti din ambele ţări, în scopul alcătuirii unui răspuns argumentat care să devină o armă de luptă a creştinilor ortodocşi, în faţa încercărilor prozelitismului calvin. Dezbaterile care au avut loc, cît şi hotă-rîrile care s-au luat în acea memorabilă adunare a prelaţilor din ambele ţări româneşti, au avut un răsunet deosebit în epocă. Răspunsul sinodului, fundamentat pe credinţa strămoşească şi mentalitatea românească, a fost socotit drept un act măreţ şi unic în toată istoria noastră. Misia de a difuza prin scris, în slovă românească, răspunsul soborului celor două ţări, i-a revenit mitropolitului Varlaam. După cum se vede, în predoslovia cărţii, autorul îşi expune profesiunea de credinţă: ca prelat, se consideră învestit cu dreptul şi îndatorirea de a se situa pe poziţii de luptă pentru apărarea ortodoxismului împotriva atacurilor declanşate de curentele eretice. Pentru a-şi împlini ţelul, Varlaam se adresează, ca un adevărat umanist, convins de unitatea noastră de neam şi de limbă, românilor de pretutindeni. Apelul său la toţi credincioşii bisericii ortodoxe de a apăra credinţa strămoşească, devine un imperativ al vremii şi contribuie la dezvoltarea conştiinţei naţionale. Autorul optează pentru interpretarea textelor teologice în spiritul tradiţiei. După părerea sa, elementele ce pot asigura menţinerea integrităţii noastre spirituale sînt: izvoarele bizantine ale sfinţilor părinţi, învăţăturile apostolilor şi credinţele strămoşeşti. Tălmăcirile ce nu se întemeiază pe aceste rădăcini sînt „pline de otravă", „de moarte sufletească" şi în disonanţă cu „firea", cu mentalitatea românească. Pentru o explicare mai clară a intenţiilor ereticilor care cu „minciuni şi amăgituri [. ..] cearcă şi ispitesc în tot chipul", Varlaam se foloseşte de motivul şarpelui ademenitor precum în metafora: „Să nu cumva să se tîmple să fie neştine svătuit şi amăgit de vicleşugul şearpelui..." Faptul că ortodoxismul se sprijină, în formularea dogmelor, pe principiul sinodalităţii, spre deosebire de protestantism, care tăgăduieşte infailibilitatea sinoadelor ecumenice, este considerat de Varlaam un argument în favoarea menţinerii nestrămutate a credinţei ortodoxe. Aşadar, în viziunea umanistă a lui Varlaam, „iubiţii creştini şi cu noi de un niam români" au datoria morală de a lupta pentru păstrarea valorilor autohtone, aceasta fiind una din căile fundamentale de apărare a românilor în faţa celor ce „rău tălcuiesc, spre a lor perire". 132 133 RĂSPUNSUL SABORULUI A DOAO ŢARI: Şi ne mirăm că nice are început, nice svărşit, ce îmbla împie-decîndu-se şi acăţîndu-se de toate scripturile şi nice unul la cap nu o scot, cum are hi neşte beaţi sau somnuroşi, cînd vor să stea în picioare, atunce cad, şi de ce să ating, tot să vatămă. Aşa ş-aceş-tia. Unde află în svînta scriptură un cuvînt pre voia lor, alt cu-vînt mai de sus sau mai de jos, pentru ca să se arate un adevăr nu-1 pomeneşte, ce îndată lasă şi fuge Ia altul şi de la cela nu-i sporeşte. BAR, CRV, 48, f. 29^—30r. Varlaam explică metoda de lucru a calvinilor care aleg din mulţimea cărţilor sfinte numai acele texte ce se pot remodela după principiile lor, fără să ţină cont de un anume context şi de o anume evoluţie a ideilor. Varlaam respinge modul individualist al calvinilor de interpretare a fenomenului religios. Metafore personificatoare ca: beaţi sau somnuroşi" conferă textului culoare şi valori expresive. si RĂSPUNSUL SABORULUI A DOAO ŢĂRI: Pentr-aceia scripturilor dumnedzăieşti a Svinţilor Apostoli şi a Svinţilor oteţi, talcul şi propovedania tot creştinul cu mintea curată să creadză şi cu gura să propeveduiască şi cu glas mare să mărturisească şi pînă la datul sufletului tare şi neclintit să ţie această credinţă. întîiu. Cugetul a trei feaţe şi într-o fire şi într-o dum-nedzeire unul Dumnedzeu iaste, ca să-î cunoască şi să-1 creadză toţi. întru el să nsdejduiască şi să iubască, dup-aceia să iubască de-aproa-pele său. Să aibe credinţă vie şi lucrătoare, fapte bune pentru ca să hie moşneni împărăţiei ceriului. A doa, săvai vii, săvai deaca murim a lui Dumnedzeu sîntem, în mîna şi în puteari lui, pentru care lucru sîntem datori a mulţămi şi voia lui a face. A treia. Cum noi am fost feciori mîniei pînă la botedz, iară deaca ne-am botedzat sîntem fiii lui Dumnedzeu şi uricaşi lui Hristos semenţia svînta, împărătească, preuţască, oameni aleşi, lucrurilor lui Hristos şi svinţilor apostoli pentru plinirea poruncilor lui Dumnedzeu. A patra. Pocăinţa pentru greşeale noastre şi spovedanie, cum ne învaţă Svînta Scriptură să facem şi agiutor ca lui Dumnedzeu să cearem ca să putem face datul pentru păcatele noastre, după învăţătura părinţilor şi duhovnicilor noştri. A cincea. Să ştie tot creştinul cum Domnul nostru Iisus Hristos iaste sol între noi şi între Dumnedzeu pă- rintele, pentru cinstit sîngele lui cu care ne-am descumpărat din blestemul leagei vechi ş-a strămoşilor lui Adam ş-a Evei, la carele cu credinţa şi cu nedejdia şi cu liubovul cătră el şi cătră de-aproa-pele său cu plinirea voei lui Dumnedzeu şi cu amărăciunea trupului să cade a să apropia hie cine cătră împăcătoriul său Hristos carele au chinuit p[entru] noi şi noao au lăsat chip ca să urmăm urmele lui cum dzice svîntul Patru. A şeasia. Aşijderea să ştii că în izvodul credinţei noastre a noa parte mărturisim şi credem întru una svînta şi săbornică şi apostolească besearecă, adecă întru cela ce iaste ei cap, Domnul nostru Iius Hristos, la care cap să află împreunate mădulare curate şi svinte şi vii şi sănătoase, adecă credincioşii şi toţi svinţii cari să chiamă şi iaste trupul lui besearecă, pre care lucru cu noi într-agiutoriu ruga a prea curatei a lui Maică şi a tuturor svinţilor cătră dînsul şi pentru spăsenia lumiei, giunghem mieluşelul, Domnul nostru Isiis Hristos, ca să solească pentru besearecă către Dumnedzeu părintele, pentru că să chiamă sol lui Dumnedzeu şi oamenilor. A şaptea. Mărturisim şi credem cum Dumnedzeu pentru slujba cuiva sau pentru vr-un lucru bun să hie făcut firea omenească sau altcineva, numai pentru mare şi nemăsurata mila sa ne-au izbăvit, de păcatele ce-au fost nainte asupra moşilor, şi de blestemul leagei vechi, şi de muncile iadului s-au gătat mai denain-te, fapte bune ca să îmblăm adică să vieţuim într-însa, fără de carele numai cu credinţa nime nu să va spăşi. A opta. Ne închinăm svintei cruci pre carea s-au vărsat cinstitul sîngele său, Domnul nostru Iisus Hristos că de-au fost atîtea de vestit aşternutul lui Eli-sei prooroc, cît şi mortul au înviat, dară cu cît mai vîrtos aşternutul lui Hristos pre carele au murit, adecă svînta cruce. A noua. Cinstim pre svînta şi pre curata Fecioară [neterminat] BAR, CRV, 48, f. 31v—32^. In expunerea crezului ortodox Varlaam combate, în primul rînd, cel mai de seamă principiu al protestantismului — sola jide — (după care mîntuirea omului căzut în păcat este posibilă numai prin credinţă, nu si prin împlinirea faptelor bune). Mitropolitul opune acestui principiu calvin dragostea, rugăciunea, nădejdea şi credinţa în autodesăvîrsire. Autorul dezvăluie idealul bisericii ortodoxe care constă în formularea şi înţelegerea adevărului relevat prin participarea, pe de o parte, a tradiţiei teologice, iar, pe de alte, a raţiunii omeneşti iluminată de credinţă. Subliniind importanţa botezului în transfigurarea omului, relevînd însemnătatea săvîrşirii faptelor bune în desăvîrsirea sa spirituală, elogiind crucea, simbolul jertfei pentru umanitate, arătînd că dragostea şi aspiraţia către gno-ză constituie temelia creştinismului, Varlaam se dovedeşte a fi un 134 135 adevărat „mărturisitor" al credinţei ortodoxe, al cărui crez devine un adevărat program şi o veritabilă chemare la lupta pentru apărarea credinţei strămoşeşti. TEXTE: Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc, făcută de părintele Varlaam, Tîrgovişte, 1645; STUDII: Ep. Melchisedec, Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul, în veacul al XVII-lea, şi cele două si-noade din Moldova, contra calvinilor, An. Acad. Rom. mem. secţ. ist., tom XII 1889—1890, p. 1—116; N. Drăganu, Codicele pribeagului Gh. Ştefan Voevodul Moldovei, An. Inst. Ist. Cluj., 1924—1925, p. 181—254; Vasile Mangra, Cartea carea să cheamă Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, „Biserica şi şcoala", XVII, 1903, nr. 21—22, p. 165— 166* Petre V. Hanes, Răspunsul mitropolitului Varlaam, „Preocupări literare", V, 1940, p.' 173—174; N. I. Chiţescu, Trei sute de ani de la Răspunsul lui Varlaam la Catehismul calvinesc 1645—1945, BOR, LXIII, 1945 nr 11—12' p. 618—638; Alexandru Mareş, Data tipăririi „Catehismului calvin": 1640 sau 1642?, LR, XXIII, 1974, nr. 6, p. 541—542; Mi-rela Teodorescu, Unde a fost tipărită lucrarea lui Varlaam: Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc?, LR, XXVIII, 1978, p. 163—172. i Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti (1632—1654); 2 Udrişte Năsturel (sec. XVII), boier cărturar din Ţara Românească, mare logofăt m timpul domniei lui Matei Basarab. CELE ŞAPTE TAINE 1645 Moldova Este o traducere din slavonă realizată de Eustratie logofătul. Se tipăreşte la Iaşi. Mitropolitului Varlaam îi aparţin stihurile la stemă de la începutul cărţii şi Predoslovia. Cartea se adresează clerului, în ea sînt explicate tainele bisericii ortodoxe, normele de ritual si canoanele fixate de sinoade pentru cei ce se abat de la norme;'în note sînt descrise unele superstiţii larg răspîndite în folclor. Lucrarea a pătruns şi în Transilvania, unde s-a difuzat prin copii manuscrise precum cea din 1708 aparţinînd copistului Vasile Sturdze Moldovanul, sau cele din 1720 şi din 1820. PREDOSLOVIE cu mila lui Dumnedzeu Ioan Vasilie Voevoda* domnul Ţărăi Moldovei De iaste lumina carea iase şi purceade de la soare, delumi-neadză si arată lucrurile pre lume, mai vîrtos preţul mărgăritariu-lui şi a pietrilor celor scumpe, prea luminate şi cinstite milostive Doamne, cu mult mai vrîtos lumina şi soarele cel dirept domnul nostru Isus Hristos au luminat besearecă sa, înaintea ochilor a tot rodul omenesc, cum ca să poată vedia şi să cunoască fiecine preţul odoarălor ei, nu de mărgăritariu şi de pietri scumpe, ce-s lucrure moarte, ce de lucrure vii ce-s mai scumpe decît mărgăritariul şi pietrile cele scumpe, carile nu numai ochii trupeşti ce şi ochii sufleteşti veselesc cu veselie vecinică şi netrecută şi deştiaptă pre om întru viaţă fără de moarte. Pre şeapte stîlpi iaste întărită casa înţelepciunii, că şeapte ceate sîmt a besearicii, cum le numără Pavel Apostol: întîi apostolii, ai doi proorocii, a treia învăţătorii, a patra, făcătorii de ciudese2, a cincea, vendecătorii de boale, a şesia îndi-reptătoriii, a şeaptia tălmacii limbilor. Dup-aceea de şeapte ori într-o dzi să laudă Dumnedzău, cum spune David prooroc, cu şeapte bucine, în şeapte dzile cădzură zidiurile Erihonului3, şeapte cuconi născu Ana cea stearpă, maica lui Samoil prooroc. Aşia, într-acela chip şeapte ceate făcu besearecă, şeapte roade rodeşte duhul svînt, cum dzice Pavel Apostol: liubovul, bucuriia, pacia, îndelung răbda-ria, credinţa, blîndeţele, oprirea voei. Şeapte daruri sîmt a duhului svînt, cum spune Isaiia prooroc; dar de înţelepciune, de înţeleagere, de ştiinţă, de credinţă, de tărie, de svat, de frica lui Dumnedzău. Şi sveaştnicul besearicii legii vechi şeapte fufeadze4 şi şeapte făclii avea de ardea. într-acela chip şi besearecă lui Hristos şeapte taine are, cu carile ca cu nişte lumini lumineadză şi arată toate lucrurile şi toate trebele besearicei noastre, fără de carele tot omul iaste întunecat şi nu ştie pre ce cale îmbla. Că aceaste şeapte taine sîmt şeapte darure şi şeapte făclii, de ard şi lumineadză în besearecă lui Hristos pre tot creştinul cătră cunoştinţa credinţei ceii drepte, carile nu sîmt de Ia altcineva, ce-s de la domnul nostru Isus Hristos arătate şi de la svinţii apostoli date în svînta besearecă. Cu adevărat lucru iaste că răsare soarele zaria şi lumina lui, nainte loveşte în munţii cei mari: în turnurile şi copacii cei înalţi lumineadză, de-aci şesurile şi văile. Aşia, într-acela chip Domniia Mării Tale, cu aceaste şeapte taine carile le-ai scos şi le-ai dat în tipariul Mării Tale, întîi agiunge întru ciata cia înaltă sufletească, întru arhierei şi în preoţi, de lumineadză şi în diregătoria cea lumasca, în domni şi în boiari; d-aci şi întru cei mai mici ajunge lumina şi căldura, de lumineadză şi încăldzeşte pre toţi cătră voia lui cea svînta, pentru carile cinstia şi nărocul cel de sus şi de netrecut agiung împreună cu gloatele tuturor svinţilor întru slava ceriului, împărăţiia cea vestită şi bogată, ce nicedănăoară nu-i schimbată, acolo unde împărătesc toţi împreună, cu domnul nostru Isus Hristos, a căruia-i slava, cinstia şi măriria întru veaci, Amin. BAR, CRV, 48 A, f. 2*—4'. 136 137 Intenţia autorului, exprimată în această predoslovie este de a prezenta concepţia creştină despre superioritatea frumuseţii morale perene dată de divinitate („vecinică şi netrecută") faţă de cea perisabilă văzută ca deşertăciune (a „mărgăritariului şi a pietrilor celor scumpe"). Pentru a-şi susţine ideea, Varlaam se foloseşte de mistica numerelor. Sistemul căutării valorilor tainice ale cifrelor a fost practicat încă de egipteni, iar în lumea greacă de Pitagora şi pita-goricieni şi a fost dezvoltată, în mod deosebit de gnostici. Cifrele reprezentau, în concepţia acestora, începutul şi esenţa lucrurilor. Creştinismul e preluat concepţia despre lume şi a raportat-o la divinitate, în viziunea creştină lumea este frumoasă, are măsură şi număr datorită lui Dumnedzeu. Cifra şapte este sfîntă. Ea simbolizează unirea cifrei „trei" care reprezintă perfecţiunea divină cu cifra „patru" care reprezintă ordinea lumii. Deci cifra şapte este simbolul comuniunii dintre divinitate şi creaţia sa. în predoslovia tipăriturii Şapte taine Varlaam explică tainele bisericii ortodoxe în lumina simbolicii cifrei şapte. în viziunea acestuia, în deplină concordantă cu cea a spiritului medieval, perfecţiunea divină este sinonimă cu conceptul de lumină. De aceea lumina deţine, în paginile scrierilor lui Varlaam, un loc central. Lexicul predominant al predosloviei la Şapte taine cît şi cel al omiliei Plîngerea Maicii din Cartea românească de învăţătură exprimă trăirea unei adevărate incandescenţe spirituale. Laitmotivul lumină are, în lucrările lui Varlaam funcţii simbolice. Comparaţiile „Dumnedzău cela ce-i îmbrăcat cu lumină ca cu un veştmînt", metaforele „ca cu nişte lumini lumineadză", „focul dumnedzeirii", „păcatul ars", „şeapte făclii avea de ardea", „răsare soarele zaria şi lumina lui", epitetele ca: „soarele cel dirept", simbolizează ideea de puritate de măreţie a divinităţii şi evidenţiază sentimentele autorului faţă de divinitatea văzută ca pildă, în consonanţă cu sensibilitatea românească specifică întregului ev mediu românesc. Predoslovia lui Varlaam poartă, de asemeni, pecetea_fîlosofifiLem£matistej^lui Pseudo-Djonisie_care se inspirase dîrTPlotin: „lumina carea iase şi purceade de la soare "aTIumineadzâlâ arată'lucrurile pre lume ,..". „ ... lumina lui nainte loveşte în munţii cei mari: în turnurile şi copacii cei înalţi lumineadză, de aci şesurile şi văile [. ..]"; „[...] aceaste şeapte taine [. ..] agiunge întru ciata cia înaltă sufletească, întru arhierei şi în preoţi [. ..] în domni şi în boiari; de aci şi întru cei mai mici". După cum s-a mai observat şi în alte rânduri în concepţia lui Varlaam există şi o egalitate a claselor (Al. Piru, Istoria). Cu toate că această idee despre egalitatea claselor este văzută doar în sfera doctrinei creştine, ea constituie totuşi un progres pentru gîndirea românească din seco- lul XVlI-lea. Emanaţia „frumosului", a „luminii" asigură, în viziunea lui\Varlaam, ca la toţi precursorii săi din evul mediu, ordinea lumii. „Frumosul" participă deci la crearea „frumuseţii". El iluminează toxul şi constituie principiul armoniei universale care se fundamentează pe cifra şapte. „Casa înţelepciunii" este constituită din şapte trepte: „apostolii", „proorocii", „învăţătorii", „făcătorii de ciu-dese", „vindecătorii", „îndireptătorii", „tălmacii limbilor". Calităţile morale sînt tot şapte. Tainele bisericii creştine sînt şapte. Dealtfel şi înţelepţii Greciei antice preocupaţi de politică, de reforma legilor, de explicarea lumii, erau tot în număr de şapte. Contopirea frumuseţii divine cu armonia lumii înlesneşte cunoaşterea, comuniunea dintre divinitate şi creaţie: „... agiung împreună cu gloatele tuturor svinţilor întru slava ceriului, împărăţia cea vestită şi bogată [. . .], acolo unde împărătesc toţi împreună cu Domnul nostru Isus Hristos." Prin predoslovia la tipăritura Şeapte taine a besearicii, bazată pe tradiţia bizantină, Varlaam oferă colectivităţii din vremea sa o sumă de argumente, în sfera doctrinară, ce vin în sprijinul luptei conştiente a românilor pentru apărarea integrităţii lor spirituale, ameninţate de tendinţele expansioniste ale vecinilor calvini şi catolici. TEXTE: Varlaam, Predoslovie la Şeapte taine a besearicii, Cu mila lui Dumnedzeu, loan Vasilie Voevoda, domnul ţârăi Moldovei, Iaşi, 1645; STUDII: Nicolae Şerbănescu, La trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al Moldovei, BOR, LXXXV, 1957, nr. 10, p. 1012— 1035; Teodor Bodogae, Mitropolitul Varlaam ca teolog, Mitr. Mold., XXXIII, 1957, nr. 10—12, p. 775—790. 1 Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634—1653); 2 ciudesă = minune; 3 Ie-rihon, oraşul de pe malul vestic al Iordanului, considerat de către unii drept cel mai vechi oraş din lume; distrus încă înainte de pătrunderea israeliţi-lor în Canaan; 4 fufeazâ = braţul sfeşnicului. [CUVÎNTUL DIACULUI TOADEU1] [1639] [Moldova] Textul cuvîntării diacului Toader la moartea Sofroniei Ciogolea reprezintă unul dintre primele discursuri autonome din literatura română. 138 139 Diacul Toader, originar din Bistriţa (Transilvania), clin satul Feldru de pe Someş, a fost dascăl lui Pătraşco şi Miron Ciogolea, fiii boierului moldovean Pătraşco Ciogolea din Calafendeşt} (Suceava). Revenit în Transilvania, lucrează un timp în serviciuj sfatului orăşenesc de ia Bistriţa, pentru ca apoi, prin 1635—1637, să fie chemat din nou de către Pătraşco Ciogolea ca dascăl al) nepoţilor acestuia. La moartea soţiei lui Pătraşco Ciogolea, SofronişL rosteşte, la 17 martie 1639, o cuvîntare cu caracter moralizator şi Consolator. Textul acesteia s-a păstrat în BAR, ms. rom. 167, precum, şi într-o variantă din 1668, în BAR, ms. rom. 279. Cele două variante au fost publicate de V. Pârvan care socoteşte textul „printre cele mai vechi monumente de limbă literară românească". Deosebirile dintre cele două variante sînt minore, ţinînd mai ales de domeniul lexicului; opinia lui Pârvan că autorul variantei din 1668 ar fi dorit o identitate literară proprie nu credem că se poate susţine. Genul în care se încadrează discursul este cel al consolaţiei. ' în literatura antică greacă şi latină consolaţiile erau cultivate cu precădere de filosofi (de ex.' Seneca, Consolatio ad Polybium) care încercau prin argumente din domeniul dialecticii şi din cel al eticii să „consoleze", să susţină rudele îndurerate la moartea unui membru al familiei. Genul'îşi va continua cariera şi după triumful creştinismului, dar argumentele folosite vor fi acum mai ales de natură religioasă. Totuşi persistă în operele unor scriitori creştini şi unele motive care aparţinuseră antichităţii păgîne, de pildă motivul egalităţii în faţa morţii, indiferent de rangul social. Toate faptele cîte-s pre pămînt şi în ceasta lume, şi ceriul şi pămîntul, şi sorele şi luna şi stealele pre ceriu, şi copacii cei sterpi şi cei roditori pre pămîntu, numai cu cuvîntul au dzis Dumnădzău să fie şi toate din nemică s-au făcut. Aşijderea şi fierile şi dobitocele numai cu cuvîntul au dzis şi au ieşit din pămîntu toate odată cu trupul şi cu sufletul. Pentr-aceaia cîndu mor iarăşi cu o dată mor şi cu trupul şi cu sufletul. Iară cîndu au făcut Dumnădzău omul,' întîiu au luat lut din pămîntu de l-au zidit singur,cu minele sale, dup-aceaia au suflat într-îns suflet de viaţă. Pentr-aceaia, cîndu more omul, trupul, cumu-şi iaste din pămîntu, mearge iară în pămîntu, iară sufletul, cumu-şi-i lucru din ceriu şi de la Dumnădzău suflat, mearge iarăşi la Dumnădzău. Şi nu că doră au făcut Dumnădzău omul să moră; nu l-au făcut să moară, ce dintîiu au făcut pre om fără de morte, fără bole, curat, fără păcate, bun, direptu, cu de toate darurile dăruit. Şi l-au pus în raiu, într-acel Ioc frumos si dulce, si toate au plecat suptu mîna şi supt putearea lui, cit 140 David proroc si împărat să miră de atîta cinste ce-1 cinsti Dumnădzău si dzisă: „Doamne, ce iaste omul că-1 pomenişi pri-nsul. Cm slavă, 1 si cu cinste-1 cununaşi pri-nsul şi toate plecaşi supţu picio-rele lui: dobitocele pămîntului şi peştii apelor, încă şi hierile munţilor şi\a cînpiilor şi paserele văzduhului, toate aceastea, plecate şi ascuîtătore, le dedeşi omului, iubitoriu de omeni, Domne!" Puţinei că iaste mai mic omul decît îngerii, toate dea de Dumnădzău Ve voia omului, preste toate-I pusă mai mare şi împărat. Iară deaca greşi omul şi călca dzisa lui Dumnădzău, de-aciia cădzu în toatelboalele şi în toate neputinţele şi fu osîndit de la Dumnădzău să moara şi într-însul noi toţi murim. Că mortea altă nemică nu mai iaste, fără' numai plata păcatului şi sămnul osîndei Iui Dumnădzău carea iaste pre tot rodul omenescu. Moartea iaste o cale pre carea să petreace toată firea omenească, de domni nu să teame, de boîari nu să stideaste2, de bătrîni nu să ruşineadză, pre frîmseaţe nu caută, tinereaţele nu Ie cruţă, de unul-născut nu i-i milă, ce pre toţi vine într-u[nl chip. Şi moartea nu iaste rea, cum dzise Iov, că mortea iaste odihnă omului, că treace din trudă în odihnă, din scîrbă în bucurie, din valuri în linişte, din tunearec în lumină. De iaste omul direptu, el să duce să-ş ia plata sa din mîna Iui Dumnădzău, iară de iaste păcătos, el părăseaşte de-a facerea păcate. Mortea iaste o mutare din ceasta lume cătră a doa lume. Mortea iaste o portă fără de carea nu poate întră nime, nice pote treace din ceasta lume trecătore cătră viaţa cea netrecută. Pentr-aceaia mortul îi petrea-cem cu cîntări dumnădzăieşti de arătăm că mulţemim Iui Dumnădzău; cu veşmente albe îmbrăcăm mortul de închipuim înnoirea veş-mîntului celui fără de morte; cu Iumini-1 petreacem de arătăm că din tunearecul aceştii lumi să duce în lumina lui Dumnădzău; cu faţa cătră răsărit îi îngropăm de sămnăm învierea, că cum apune sorele şi iară răsare, aşea şi mortul apune în pămîntul şi iară să vor scula. Pentr-aceaia noi să creadem că va fi învierea, să nu plîn-gem mortul prespre măsură, ca aceia ce n-au nădeajde să învie; acelora să cade să plîngă. Paginii, necredincioşii să piîngă morţii săi, iară noi să creadem că va veni un ceas cîndu vor audzi morţii glasul fiiului [lui} Dumnădzău şi ceia ce vor audzi vor învie, cum dzice şi Isaia proroc: „învie-vor morţii şi să vor scula ceia ce-s în gropi". Dece pentru că să vor scula morţii, să nu facem lucrure schimosite pentru morţi, să nu ne rumpem hainele, ce mai vîrtos inimile, că şi pre noi aceasta morte ne aştaptă. Să nu ne dîraem3 obrazele si să ne rumpem părul, să nu cumva facem necredinţă în-vierei. Să nu grăim cuvente de răpştă4 spre Dumnădzău, să nu 141 cumva stricăm şi noo şi mortului, ce să mulţemim lui Dumnădzău celuia ce au murit pentru spăsenia nostră. De veri să agiuţi/mortului, dă milostenie, că bună sofie iaste milosteniia într-aceaiă cale; dă lumină, fă leturghii pentru dînsul. / Să meargem să petreacem mortul mainte pînă nu ne / petrec pre noi alţii şi să vedem lucru mare şi minunat, să vedem ceia ce-s în gropi. Putea-vei să spui carelc-i împărat şi carele-i rob, carele-i frumos şi carele-i grozav5, carele-i tînăr şi carele-i bătrîn, /carele-i de rudă bună şi mare şi carele-i de rudă prostă? Au nu-s toţi lut? Au nu-s toţi ţărînă? Vedeţi, creştini blagosloviţi, lucru cu obidă şi plin de spaimă, vedeţi şi vă întrestaţi şi de păcate să vă părăsiţi! Vedeţi şi unul altuia nu zavistuireţi, nice vă învrăjbiţi! Vedeţi şi poftele iumii să urîţi! Vedeţi trupul mortului dzăcîndu, iară sufletul să grijeaşte pre calea aceaia ce n-au călătorit nicedînăoră, că veade altă lume, altă împărăţie, alte slugi, altu giudeţ, altă tocmală, alte lucruri carele niciodînăoră nu le-au vadzut. Pentr-aceaia numai de sine să grijeaşte, cum va da răspunsu de faptele sale. Deci şi noi carii ştim că fără de greş ni-i a mearge pre aceaia cale, să agiutorim mortul cu ruga cătră Dumnădzău şi să gicem: Domne, cela ce biruieşti cu morţii şi cu viii, răpăosadză robul tău carele acmu ai vrut de l-ai mutat dintru noi, odihneaşte-I în locori fru-mose, în locuri luminate, în locuri cu pace şi fără de grije, întru ceata direpţilor tăi, în hrana svinţilor tăi, întru veselia aleşilor tăi, în curţile ceale veacinice, întru lăcaşurile ceale nerăsipite, întru îm-părţiia ta cea dumnădzăiască, unde nu-i grije, nice scîrbă, nice suspin, nice lacrămi, nice bole, nice morte, fără numai bucurie şi veselie neîncetată. Pentru aceaia şi dumile-voastre, cîţi ceareţi şi voi iertăciune de la Dumnădzău, să iertaţi şi voi pre acest răpăosat de toate, că au greşit ca un om în ceasta lume ce au petrecut cu dumile-vostre de-preîxnă şi să giceţi toţi: „Dumnădzău-1 iarte!". Aşijdirea de va fi greşit vrunuia de voi, ore cu cuvîntul, ore [cu] lucrul, ore întru ceva nu va fi putut îngădui cuiva de voi, iarăşi să-1 iertaţi de la totă inima şi gi[ce]ţi toţi: „Dumnădzău-1 iarte!". Şi cîţi nu s-au îtîmpîat aicea la pogrebul6 dumisale acestui răpăosat, iarăş acestu cuvîntu să le spuneţi şi aceia toţi să-1 iarte şi să dzică: „Dumnădzău-1 iarte!". BAR, ms. rom. 167, î. lr— 5V. Sursele de inspiraţie folosite de diacul Toader în cuvîntarea sa sînt scrierile sacre creştine. Autorul îşi începe cuvîntarea cu evocarea forţei creatoare a logosului divin şi cu elogiul armoniei fi- \ reşti\ Ordinea şi armonia naturală sînt considerate expresii sensibile kle logicii' acestei forţe creatoare. Natura duală a omului nu contrazice logica actului creator. In ciuda faptului că tendinţa^ întregului discurs este de a arăta compatibilitatea morţii omeneşti cu logica ^reaţiei divine, pentru a-i determina pe ascultători să nu grăiască „cîivente de răpştă spre Dumnădzău", autorul nu poate să nu rLcurgă la explicaţia apariţiei morţii prin „păcatul originar", astfel hkcît moartea este considerată totuşi „sămnul osîndei lui Dum-nădzăuWrea iaste pre tot rodul omenescu". între acest punct al discursului si cel în care moartea este considerată „odihna omului", trecerea] din „scîrbă în bucurie, din, valuri în linişte, din tunearec în lumihă" se desfăşoară linia persuasivă a discursului. Argumentele nu sînt, fireşte,' originale, ideea egalităţii în faţa morţii fiind în fond un topos 'precreştin, dar felul cum se înlănţuie ele, în concordanţă deplină cu caracterul consolator al discursului denotă, jpe lîngă buna cunoaştere a surselor, cunoaşterea procedeelor oratorice şi, mai ales a artei compoziţionale. Argumentele cu care operează autorul nu sînt luate numai din arsenalul logicii creştine, ci, unele, sînt de sorgine populară. în mod ciudat diaconul nu face nici o referire la Isus Hristos, deşi dovada reînvierii se face la creştini in-vocîndu-se precedentul lui Isus care, de obicei, apare, relaţionat şi cu toposul „păcatului originar", drept „călcător al morţii". Argumente precum apusul şi răsăritul etern al soarelui, deşi apar şi la scriitorii creştini, au în'scrierile acestora o funcţie alegorică, soarele fiind şi simbol eristic. La diaconul Toader nu întîlnim tîlcuirea alegorică' a acestei imagini, aşa cum apare tîlcuit ritualul înmormîn-tării, semn că imaginea avea o valoare în sine destul de puternică în faţa unui auditoriu mai familiarizat cu observarea fenomenelor naturale decît cu textele canonice. Astfel de imagini au rolul de a convinge auditoriul asupra realităţii reînvierii. Caracteristica lor este simplitatea şi caracterul popular. Limba discursului atestă a mînuire sigură a construcţiei frazei şi a vocabularului. Primul editor al textului, V. Pârvan a arătat că unele părţi ale discursului, mai ales începutul şi sfîrşitul sînt preluate direct din Cazanie, dar că definiţia morţii şi tîlcuirea ritualului de înmormîn-tare nu îsi găsesc analogii în Cazanie. Caracterul moralizator al discursului, evident în partea sa finală, apropie textul acestui discurs de literatura omiletică, acest fapt fiind o consecinţă firească a evocării imaginii morţii egalizatoare, foarte frecventă în didahii.. Modelul compoziţional al discursului este însă diferit de cel întîl-nit în didahii, as'igurînd specificitatea acestuia în cadrul literaturii 142 143 «miletice. Acest discurs inaugurează o direcţie care va avea străluciţi continuatori în secolele următoare prin Didahiile lui Antijn Ivi-reanu sau prin Propovedaniile lui Petru Maior. TEXTE: (Cuvînt la înmormântarea Sofroniei Ciogolea) în Vi Pârvan, Un vechi monument de limbă literară românească, „Conv. flit", an. XXXVIII, 1904, p. 919—946 şi 979—1000. STUDII: V. Pârvân, idem; M. Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971, p. 58. ruşinează 1 în original titlul în limba slavonă; 2 stideaşte = răem — zgîriem; 4 răpştă = ocară; 5 grozav = urît; 6 pogrebul mîntarea. 3 dî-j= înmor- IV. LITERATURĂ AULICA 1. Literatură parenetică ÎNVĂŢATURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SAU TEODOSIE Ţara Românească Dintre operele literaturii noastre medievale, asupra învăţăturilor lui Neagoe Basarab (1512—1521) s-a scris probabil cel mai mult, discutîndu-se o vreme mai curînd problema paternităţii decît a conţinutului. Dar „chestiunea homerică a literaturii române" se limpezeşte dacă (pornind de la o bună cunoaştere filologică a textelor) se raportează opera la condiţiile istorice materiale şi la felul de a gîndi al oamenilor din mediul care a produs-o. Pentru a-1 defini pe Neagoe Basarab, s-au făcut erudite trimiteri la Xenophon, Vasile Macedoneanul, Vladimir Monomahul, Machiavelli, „Marc Aureliu". S-au făcut trimiteri la Renaştere, Umanism şi Baroc. S-a spus că hivăţăturile ar fi o simplă compilaţie fără valoare, sau că — dimpotrivă — modalitatea de selecţie şi îmbinare conferă textelor consacrate un suflu nou. în plus, părţile neîndoielnic „originale" nu rămîn cu nimic mai prejos de cele preluate de la înaintaşi, adevărate puncte de referinţă ale literaturii de tip bizantin. Selecţia fragmentelor pe care le prezentăm în continuare am făcut-o din convingerea că Neagoe Basarab a alcătuit varianta slavonă şi că specificul ei se datorează nu unor intervenţii ulterioare ci unei anumite modalităţi de gîndire. Voievodul român considera că „a cunoaşte — a înţelege — a acţiona" sînt trei momente ale unui proces de modelare desfăşurat după norme riguroase, stricte, învăţînd să se stăpînească în primul rînd pe sine însuşi, omul avea concomitent îndatorirea de a interacţiona cu semenii şi cu mediul natural şi social, astfel încît să le valorifice energiile pozitive, nu să le distrugă. Voievodul nu pune în discuţie — evident — dreptatea orînduirii sociale în care trăieşte, însă, cu un specific dar al măsurii, încearcă să-i atenueze deficienţele. între soluţiile extreme: meditaţie şi acţiune, întristare şi veselie, risipă şi zgîrcenie, asprime şi îndurare, vitejie şi meşteşug diplomatic, el propune o cale a bunului simţ, aleasă cu luciditate şi discernămînt. Traducerea învăţăturilor în limba română s-a făcut în prima Parte a domniei lui Matei Basarab (1632—1654) care se considera io — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 145 urmaş al lui Neagoe Basarab şi acţiona preluîndu-i modelul. Pentru că manuscrisul iniţial s-a pierdut, am reprodus textul Hupă o copie tîrzie, desemnată însă de specialişti ca cea mai apropiată de izvor. PLÎNGERE LA MORMÎNTUL LUI PETRU Pentru aceea, cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăiescu şi cătră tine, fiiul mieu Petru, că tu erai stîlparea mea cea înflorită, de carea pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei de)înflorirea ta; iar acum stîlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au/veştijit şi s-au scuturat, şi ochii miei au rămas arşi şi pîrliţi de jalea înfloririi tale. O, iubitul mieu fiiu Petru, eu gîndeam şi cugetam să fii domn şi să veseleşti bătrîneţele mele oarecînd cu tinereţele tale şi să fii biruitoriu pămîntului. Iar acum, fiiul mieu, te văzu zăcînd supt pămînt, ca un trup al fieştecăruia sărac. într-o vreme îm-erai drag, iară acum eu te-am urît; într-o vreme îm-era milă de tine, , iar acum mie nu-m-iaste milă şi n-ai nici o dragoste de la; noi. , într-o vreme erai bogat, iar acum tu eşti sărac. într-o vreme, fătul mieu, te vedeam pre pămîntu, iar acum eu te văzu suptu pămîntu. Şi în puţinea vreme te arătaşi ca o floare frumoasă înaintea ochilor j miei, iară apoi numaidecît, iar te supuseşi supt pămîntu. Că eu| pohteam să vezi tu pre mine supt pămîntu, iară acum, dragul mieu fiiu, eu văzuiu întîi pre tine îngropat. O, fătul mieu, căci nu acoperi mai bine pre mine pămîntul decît pre tine, ce mă lasă Ia bătrîneţele mele. Şi cînd fu vremea bătrîneţelor mele să s-odihnească pentru tine, tu atunce n-ai nici o grijă de mine şi m-ai lăsat să fie totdeauna inima mea arsă şi aprinsă de jalea ta şi ochii miei să fie la bătrîneţele mele tot plini de lacrăme zioa şi noaptea. Că eu aş fi dat traiul şi zilele mele, ca să fii tu viu. Şi eu îţi găteam haine domneşti, ca să te îmbraci cu dînsele şi să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea şi să usuci aceste lacrăme multe din ochii miei. Iar acum trupul tău să dăzbrăcă de hainele care i-am gătit eu şi săi îmbrăcă în pămîntu, dintru care au fost luat, după cum zice Dum-J nezeu, „că din pămîntu eşti şi iar în pămîntu te vei întoarce". Bibi. Fii. Acad. Cluj, ms. 109, f. 125—126. Pentru a da glas întristării profunde de care se simte copleşit,! Neagoe Basarab foloseşte expresii venite deopotrivă din literatura! omiletică şi din bocetele orale. Un sentiment real şi puternic intrai astfel de la început în tiparul imaginilor consacrate, care, îmbinatei cu înseşi cuvintele lui Neagoe, dau una din acele pagini mereu ac-| tuale din Învăţături. Remarcăm efectul stilistic al antitezelor, înşiruite ^ascendent şi transformate într-un adevărat factor de cristalizare a\comunicării. PRIMIREA SOLILOR Pentr-aceea trebuie să te sfătuieşti cu boiarii în tot ceasul, măcar de sînteţi şi domni şi puternici. Că domnul să socoteşte ca un deal mare şi nalt, cînd are nişte păzitori foarte buni de-1 păzescu şi-1 curăţescu de toate uscăciunile şi secăturile şi de alte lucruri care nu sînt de treabă. Deci, pîn îl curăţescu păzitorii şi-1 păzescu di toate răutăţile şi primejdiile, el creşte frumos şi face multe fe-liuri de flori şi să înălţează minunat şi frumos şi să laudă numele lui preste tot pămîntul, iar numele păzitorilor lui nimeni nu le mai pomeneşte. Iar deaca-1 părăsescu păzitorii şi nu-1 mai păzescu, el se pustiiaşte şi nici locul nu i să cunoaşte şi numele lui piiare şi frece ca o umbră. Aşa şi domnul: pînă îl păzescu sfetnicii şi boiarii lui cei bătrîni cu sfat bun şi-1 curăţescu de toate sfaturile cele rele şi de năravurile cele rele, lauda lui şi înţelepciunea i să întinde spre faţa a tot pămîntul, şi numele lui cel bun să proslăveşte pre toate ţările, şi zic toţi: „Tu eşti mai vrednic şi mai înţeleptu decît toţi". Iar nu zic că fac boiarii voştri acele sfaturi, ci laudă tot pre domn şi numele lui proslăvescu. Iar boiarii, măcar deşi fac ei sfaturile cele bune, nimeni nu-i ştie, nici îi laudă. Pentru aceea iaste bine să priimiţi sfaturile cu bucurie J. ..]. Insă iar vă întrebaţi: „Iată că sfatul l-am făcut şi l-am întocmit; dar acum cum să cade să cinstim solul? Ospăta-l-vom întîi, au dărui-l-vom, au da-i-vom răspunsul, au cum vom face?" Iar ei, deaca vor zice: „Ba, doamne, mai nainte să cade să-1 ospetezi bine şi frumos, după aceea îi vei da răspunsul şi-1 vei dărui", deacii voi, iubiţii miei, vă tocmiţi paharnici, scoateţi păhară de argint frumoase şi siliţi să aşăzaţi toate frumos, ca să se mire şi solul de acea podoabă şi rînduială bună, care să nu o fie văzut el la stăpînă-său niciodată, ci să laude pretutindinea ce au văzut şi să povestească. Pentru că şi aceasta iaste o cinste a domnului aleasă şi lăudată. Aşijderea şi masă să găteşti frumoasă şi să faci multe feliuri de bucate şi să aducă tot pe rînd, unile dupre altele. Şi băuturi să scoţi de unde vei avea mai bune şi mai dulci [...]. Şi deaca vei găti acestea ce sînt de treabă toate şi le vei tocmi îţi învaţă boiarii cum să vor cinsti. Şi să nu treacă de ici colea, sau de colea ici, ci să stea toţi întocma. Apoi cheamă cîţiva voinici, oameni frumoşi şi de folos, şi-i trimite să cheme solul. Şi deaca va 146 147 veni, tu îl pune la masă cu boiarii tăi şi-1 cinsteşte bine, cuni iaste legea şi obiceaiul. Şi să nu-1 sileşti cu vinul, ca să-ţi vază şi el înţelepciunea. După aceea, iar să-1 petreci cu cinste pîn la gazdă! Deacii găteşte cîţiva din slugile tale şi-i trimite dar cu mare cinste. Şi iar să-1 chemi şi-i dă răspunsul de toate pre rînd. Şi de-ţi va] fi zis el ţie cu mînie, tu-i zi lui cu blîndeţe; sau de-ţi va fi grăit/cu scan-dălă, iar tu să-i răspunzi cu cuvinte de pace. Şi-i spune tot pre amăruntul şi-i zi: „Pentru cutare lucru iată, cerăspunsii dăm, si pentru cutare, iată ce". Şi te nevoiaşte să fie toate răspunsurile tale mai bune şi să fie stăpînului solului ca nişte săgeţi, deaca le va auzi. Iar de-ţi vor zice boiarii tăi toţi că „nu trebuie să-1 ospetezi pre acel sol, doamne, ci-1 dăruiaşte numai şi-i da măria ta răspunsul şi să meargă sănătos!", tu, fătul mieu, să te nevoieşti să-i găteşti dar şi să-i trimiţi iar pre slugile tale. Şi să-I chemi la tine si să-i dai răspunsul tot cu blîndeţe, precum "iaste obiceaiul şi cum te-am învăţat şi ţe-am arătat şi mai sus. Bibi. Fii. Acad. Cluj, ms. 109, f. 157^—158, 160—161. Vorbind despre modalitatea de primire a solului unui stăpîni-tor european (deosebită profund de primirea unui sol al turcilor sau tătarilor), Neagoe Basarab demonstrează cît de necesare sînt însuşirile a căror neîntreruptă educare constituie una din temele de bază ale cărţii: stăpînirea de sine, continua concentrare a atenţiei la cele ce se petrec „înlăuntru" şi la cele ce se petrec „înafar'ă", cumpătarea, starea de receptivitate la opiniile celor din jur (preluate însă cu discernămînt). Domnia asemănată cu o grădină sau cu un deal (munte) „minunat şi frumos" ne aminteşte de formulări asemănătoare din Alexajidria (ed. 1963, p. 40 şi p. 41), sau din Letopiseţul lui Miron I Costin (ed. P. P. Panaitescu, p. 135). La fel de elocvente sînt şi cuvintele: „el să pustiiaşte şi nici locul nu i să cunoaşte şi numele lui piiare şi trece ca o umbră". Miron Costin, Constantin'Cantacu-zino, Dimitrie Cantemir şi alţii încă au dat acestor vechi imagini o nouă încărcătură emoţională. Prezenţa unor astfel de topoi ne interesează mai puţin pentru dezvăluirea unor surse literare (ar I putea aparţine circulaţiei curente) şi mai mult pentru dezvăluirea I unei mentalităţi comune. ^ Receptiv la subtilităţi filosofice, Neagoe Basarab nu acordă mai puţină atenţie amănuntelor concrete. Dorinţa de măsură, rînduială, perfecţiune — izvorîtă din aceeaşi cultură care a făcut posibilă ri- dicarea capodoperei de la Curtea de Argeş - determina şi comportarea fată de detalii: „să aşăzaţi toate frumos, ca sa se mire şi LTul Ve acea podoabă şi rînduială bună" (să ne amintim ca pe atunci cuvîntul „frumos" avea un sens cu mult mai bogat aecit cel din sfera esteticului); „să nu treacă de ici colea sau de colea ici, ci să stea toţi întocma". DESPRE PACE ŞI DESPRE RĂZBOI Iar de vor fi paginii aceia cu oşti mai multe şi cu putere mai mare decît voi, iar voi întîi să vă plecaţi lor cu cuvinte bune şi blînde. Deci de vă veţi putea împăca cu acele cuvinte bune, sa stiti că iaste aceea din ajutoriul lui Dumnezeu; iar dinu vor vrea să s-împace cu voi cu acele cuvinte bune, pentru necredinţa lor, voi să le daţi si bani cît veţi putea. Iar să nu iubiţi razmmţile şi raz-boaile, nici'să vă ducă mintea să vă bateţi cu dmşii.JVIacar de v-ar îndemna cineva şi din priiatenii voştri spre vrajba, yoi sa nu-i ascultaţi, văzînd că aceia au putere mai multa decit yoi. Ca şi s\e-tîi Varlaam zice: „Ce pricepi că nu vei putea face, sa nu sa apuce nuna ta să facă, că vei greşi. Şi^cuvîntul cel mincinos sa nu-1 crezi, si deaca faci bine, nu-ţi pară rău". Deci de vor veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sînt cu putere mai mare decît voi, iar priiatnicii voştri va vor îndemna să mergeţi asupra lor făr de vreme, sau va vor sperea ca să iesiti afară den ţara voastră, să pribegiţi, pre acei pruatem şi îndemnători ai voştri să nu-i credeţi, că nu vă voiescu binele Ca şi eu însumi am fost pribeag, pentr-aceea vă spui ca iaste trai şi hrana cu nevoie pribegiia, si eşti de toţi oamenii dosadit, inca şi de copm cei mici, si de carii sîntu mai răi. Pentr-aceea să nu faci aşa, ca mai bună'iaste moartea cu cinste, decît viaţa cu amar şi cu ocara. Nu fireţi ca pasărea ceea ce să cheamă cucu, care-ş da oaola da le clocescu alte pasări si-i scot pui, ci fiţi ca şoimul şi va păziţi cuibul vostru. Că şoimul, feţii miei, are altă pildă şi are inima viteaza şi bărbată întru sine si multe pasări oblăduiaşte şi biruiaşte şi nici de una nu-i iaste frică, nici să teme şi vînează m toata vremea. ^i vînînd el asa, odată prinse o pasăre să-i fie lui de mmcare şi umbla de zbura cu dînsa prin văzduh. Şi zburînd să luo dupa dmsul alta pasăre mare si puternică făr de seamă, carea să chiama vultur. Şi începu a-1 goni să-i ia vînatul. Iar şoimul deaca îl văzu, zise in mima lui: „Mie nu-m iaste frică de acest vultur, că eu multe pasări biruies-cu; si pre el îl văz mare si puternic şi zlobiv, iar inima lui o ştiu ca iaste fricoasă. Ci nu-m-iaste frică de dînsul, nici il bag in seama; 148 149 / că de-aşi vrea cu, numai ce mi-aşi Iovi în arepi o dată şi m-aşi înălţa tocma pîn Ia cer, deacii m-aşi lăsa asupră-i şi I-aşi dăspica cu uii-ghile, că-1 ştiu cine iaste. Ci numai mă întristez de mărirea liii cea multă. Pentr-aceea nu mă voi bate cu dînsul, ci mai bine să îm-parţu vînatul mieu şi să-i dau şi Iui şi voi fi în pace. Iar eu, deaca nu mă voiu sătura cu ce-m va mai rămînea, nu voi muri,ici voi trăi pîn iar voi mai vîna ceva şi voi mînca de mă voi sătura". Şi-i dede dentr-acel vînat ce prinsese cîtva şi să împăca cu dînsul. Aşa şi voi, fraţilor, sînteţi ca şi şoimul şi multe biruiţi, şi iaste vînatul în mîinile voastre, adec-avuţiia. Deci, de veţi vedea pre niscare limbi păgîne să se pornească asupra voastră cu oşti grele şi cu putere mare, voi nu vă potriviţi lor şi să vă bateţi cu dînşii într-acel ceas, ci socotiţi ce le veţi slobozi din unghile voastre vînat, adec-avuţie, să le daţi să mănînce, ca să să părăsească de voi, cum şi vulturul lăsă pre şoimu. Iar deaca veţi vedea că nu vor să s-întoarcă, voi nu vă temeţi de dînşii, nici de ostile lor cele multe [...]. Deacii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi ostile tot pre cete, cum le va fi rîndul. Iar mai vîrtos să te rogi lui Dumnezeu ca să-ţi fie tocmirea şi orînduiala ta de la dînsul. Pentr-aceea să-ţi rădici gîn-dul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu într-ajutor. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, făr nici o frică; iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşezi, nici să te îndoieşti. Că omul viteaz şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi; ci cum răsipeştc un leu o cireada de cerbi, şi cum omoară un lup o turmă de oi cît de mare şi cum răshiră un glonţu de tun multe cete de ostaşi, nu căci iaste el mic, ci căci că vine cu mare rane şi cumplire, pentr-aceea răshiră şi răsipeşte multe cete de oameni, aşa şi omul viteaz şi bărbat şi hrăbor nu să înfricoşează de oameni mulţi. Că omului viteaz, toţi oamenii îi sînt într-ajutor, iar omului fricos, toţi oamenii îi sîntu duşmani, şi încă şi de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit. Şi de aceasta, fătul mieu, încă te învăţ să nu umbli cu oamenii cei fricoşi, ca să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşiia ta, că din moarte nimeni nu te va putea izbăvi, făr numai unul Dumnezeu. Bibi. Fii. Acad. Cluj, ms. 109, i 169^—171, 171v_172v. Neagoe Basarab formulează — în limbajul epocii — definiţia războaielor de apărare în opoziţie cu cele de cotropire. Fără teama de a fi acuzat de laşitate, domnitorul îşi arată preferinţa pentru viaţa paşnică, obţinută chiar şi cu preţui unor sacrificii materiale. în acelaşi timp, în termeni ce amintesc suflul eroic al Cronicii lui Ştefan cel Mare sau al inscripţiei de la Războieni, îndeamnă la vitejie si jertfă de sine, atunci cînd lupta nu mai poate fi evitată. în rîndurile citate se îmbină firesc amănuntele concrete date de voievod cu raportarea continuă la divinitate, într-un fel caracteristic întregii civilizaţii europene medievale, şi chiar antichităţii. A elimina invocaţiile şi trimiterile la ideologia vremii, ar echivala cu a scoate din Iliada sau Odiseea pasajele referitoare la zei. Neagoe Basarab, urmînd un obicei consacrat, asociază noţiunilor abstracte imagini pilduitoare (îndeosebi din simbolica animalelor) care să impresioneze pe cititor sau ascultător şi să-i ră-mînă înscrise în memorie. Nu se cerea ca aceste imagini să fie originale, ci — dimpotrivă — să fie culese din cărţi deosebit de îndrăgite; în cazul de faţă: Varlaam şi Ioasaf — sfaturile din pilda privighetorii —; Alexandria — „că mai bună este moartea cu cinste", „cum omoară un lup o turmă de oi" —; probabil Fiziolog — pasajul despre cuc sau acea „altă pildă" cu şoimul şi hereţul (pentru aceasta din urmă a fost adusă în discuţie şi Fiore di virtu). SFATUL DIN URMA Că văzu ochii voştri plini de lacrămi şi inimile voastre acum sînt săgetate cu multă jale şi obidă pentru mine. Şi văzu, iubiţii miei, că de-ar fi vreo putere, voi mi-aţi folosi într-această vreme de nevoie si toată viaţa voastră aţi da pentru binele mieu, ci nu puteţi nimic să-mi folosiţi, nici voi mie, nici eu voao. Că iaste vremea ceea să mă desparţu eu de voi şi voi de mine şi aţi rămas dintr-această zi. Şi de acum veţi începe a sluji altui domn, necunoscut şi strein, care nu vă cunoaşte pre voi, nici voi pre dînsul. Deci, boiarii miei si slugile mele cele dragi şi iubite, eu voi să vă învăţ şi de aceasta. Domnului sau stăpînului neştiut şi necunoscut, nevoie îi iaste a-i sluji sluga pîn îi va afla obiceaiul lui. Că sluga ceea ce îndrăzneşte cătră stăpînul neştiut si necunoscut, acela iaste ca omul cela ce să razimă pre frunza care pluteşte pre faţa apei. Deci cînd va să s-apuce de dînsa si să-i folosească, atunci să îneacă şi piiare. Aşişderea şi voi, pîn veti afla firea şi obiceaiul domnului aceluia, multă minte vă trebuiaste'să aveţi. Că mintea iaste cap şi învăţătură dulce tuturor bunătăţilor şi sfîrşitul ei foarte iaste proslăvit. Mintea iaste avuţie şi comoară netrecătoare, care nu să cheltuiaşte niciodată. Mintea cea curată să urcă mai pe deasupra cerurilor şi soleşte dreptăţile sufletului si ale trupului înaintea atotţiitoriului împărat. Min- 150 151 tea iaste vnaţa priiatenilor şi împăcare fraţilor. Mintea trează iaste prnaten mai bun şi mai cinstit împăraţilor si domnilor decît toată avuţna şi bogăţiia lor cea multă. Un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpineşte, iar un bărbat nebun şi făr de minte mulţime de oameni pnarde. Mintea cea bună iaste cercare înaintea domnilor celor necunoscuţi şi trup nevătămat şi faţă neruşinată si neînfrun-ved« Z1CB pr°rocul: »Cinstiti înţelepciunea, ca să împărăţiţi în Bibi. Fii. Acad. Cluj, ms. 109, f. 239^—240^. Cel din urmă capitol din partea a doua a învăţăturilor este construit ca o amplificare şi o adaptare la o realitate personală, a Pildei celor trei prieteni din Varlaam şi Ioasaf, reprodusă integral către sfîrşitul părţii întîi şi întregită acolo prin pagini de o frumuseţe antologica din Ioan Hrisostom şi Efrem Şirul. Desi pornit „pre calea cea de mtristăciune" şi gata să intre „prin usiie strîmtării", voievodul mai are un ultim gînd de grijă pentru soarta „prietenilor" sa? r s.emmficativ — acest din urmă sfat este un elogiu adus mmţn luminate, ecou al modelului bizantin, asa cum întîlnim şi în alte pagini ale lui Neagoe (Cuvînt de învăţătură către două sluqi credincioase ale sale şi dragi), precum şi în multe alte locuri din literatura română. m Modalităţile de expresie, de la construcţiile sintactice simetrice p^f. k repetiţiile ascendente sau la acea dramatică imagine a fragilităţii „frunzei.. . care pluteşte pre faţa apei", dezvăluie rafinamentul stilistic al autorului, care stăpînea perfect cultura vremii sale. TEXTE: învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Tării Româneşti, Neagoe Basarab-voevod către fiul său Teodosie voev'od, ed Ioan Eclesiarhul, Bucureşti, 1843; Slova nakazatelinîîa voevodî valasskogo \l^na^eagmak sînu Feodosiju, ed. şi pref. P. A. Lavrov, Petersburg, 1904, Invaţaturtle lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ed. şi fntJi £rg-' I316?11 d? M?nte' 1910; ^Wturile lui Neagoe Basarab domnul Jarn Romaneşti, ed. şi pref. Vasile Grecu (textul grecesc) Bucureşti 1942; Cronicile slavo-române din sec. XV-XVL pubHcate re'st^0ain95B9°g7^- comPle^ă de P. P. Panaitescu? Bucu reşti, 1959 învăţaturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, tr»di,ăS Ş1 ?e- F1l0rka M°isiI Şi Dan Zamfirescu, cu o nouă v S /?nŞ,nalUlUl siavon de Gheorghe Mihăilă. Studiu introduc- STUDII° Tr»neîS25 Za"lfirf,cu Şi Gheorghe Mihăilă, Bucureşti, 1071. Jazu cJj^rn ^Shan' Lu?teJe Junilor cu turcii pînă la Mihai Vi-teazu. Cultura veche romana, Bucureşti, 1898; P. Sîrcu, K voprosu o ffl^zv^1^^ l0inna Neagoe * "co- doşim, , Izvest ja otdelemja ruskogo iazîka i slovesnosti imperatorskoi Akademn nauk" (IORIAS), V, 1900, nr. 4, p. 1284—1307; A I Iati- mirski, Valaşskii Mark Avrelii i ego Poucenija, IORIAS, 1905, X, fasc. 4, p. 339—374; Demostene Russo, Studii bizantino-române, Bucureşti, 1907; Stoian Romanski, Mahnreden des Walachischen Woywoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios, Leipzig, 1908; Demostene Russo, Studii şi critice, Bucureşti, 1910; Demostene Russo, Critica textelor şi tehnica ediţiilor, Bucureşti, 1912; pentru opinia contrară vezi volumele de istorie a literaturii publicate de N. lorga; Demostene Russo, Studii istorice greco-române, voi. I, Bucureşti, 1939, recenzat de N. lorga în „Rev. ist.", XXVI, 1940, p. 13—14; Vasile Grecu, Manuscrisul din 1654 pretins pierdut al învăţăturilor lui Neagoe Basarab, „Conv. lit", LXXII, 1939, nr. 10—12, p. 1851—1865; C. Noica, Pentru o altă istorie a gîndirii româneşti. In marginea învăţăturilor lui Neagoe Basarab, „Saeculum", Sibiu, I, 1943; Vasile Grecu, Şi totuşi învăţăturile lui Neagoe voievod, „Conv. lit.", LXXVII, 1944, nr. 4, p. 477— 481 şi nr. 7, p. 740—767; P. P. Panaitescu, Autenticitatea învăţăturilor lui Neagoe Basarab, „Conv. lit.", LXXVII, 1944, nr. 7, p. 733—739; idem, Învăţăturile lui Neagoe Basarab. Problema autenticităţii, Bucureşti, 1946 (extras din „Balcania", Vlf 1942); P. Ş. Năsturel, Învăţăturile lui Neagoe Basarab în lumina pisaniilor mînăstirii de la Argeş, „Mitr. Olt.", XII, 1960, nr. 1—2, p. 12—23; Pompiliu Teodor, Două manuscrise copiate pentru biblioteca lui Ştefan Cantacuzino, „An. Inst. Ist. Cluj", V, 1962, p. 229—232; Dan Zamfirescu, învăţăturile lui Neagoe. Problema autenticităţii, Rsl, VIII, 1963, p. 341—401; I. C. Chiţimia, Consideraţii despre învăţăturile lui Neagoe Basarab, Rsl, VIII, 1963, p. 309—339; P. P. Panaitescu, învăţăturile atribuite lui Neagoe Basarab. O reconsiderare, Rsl, VIII, 1963, p. 403—424; Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966; Al. Duţu, „Le miroir des Princes" dans la culture roumaine, RESEE, VI, 1968, p. 437—479; N. Stoicescu, La politique de Neagoe Basarab et ses Preceptes pour son fils Theodosie, RRH, IX, 1970, nr. 1, p. 19—42; Leandros Vranoussis, Les „Conseils" attribues au prince Neagoe (1512—1521) et le manuscrit autographe de leur auteur grec, în Actes du J/e Congres internaţional des etudes du sud-est europeen, (Athenes 7—13 Mai 1970), voi. IV, Linguistique et Utterature, Atena, 1978; Neagoe Basarab (1512—1521), Bucureşti, 1972; Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab şi învăţaturile către fiul său Teodosie. Probleme controversate, Bucureşti, 1973; P. Ş. Năsturel, Remarques sur les versions grecque, slave et roumaine des Enseignements du prince de Valachie Neagoe Basarab ă son fils Theodose, „Byzantinisch-neugriechische Jahr-bucher", XXI, 1975, p. 249—271; Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976; Cătălina Velculescu, „Alexandria" aus der Sicht von Neagoe Basarab und Antonio de Guevara, „Synthesis", VIII, 1981, p. 105—112; Gheorghe Mihăilă, Gîndire politică şi expresie literară în învăţăturile lui Neagoe Basarab, RITL, XXX, 1981, nr. 3, p. 163—170. 2. Literatură juridică De origine bizantină, cele mai vechi legiuiri scrise erau folosite de români în versiuni slavone după Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares (1335), ca Pravila grămăticului Dragomir (Ţara Românească, 1451), sau Sintagma copiată de Gavril Uric (1472). Pravilele în limba română au cunoscut trei tipuri: 1) Culegeri rezumative de pedepse pentru diferite abateri, norme pentru reglementarea raporturilor familiale şi sociale şi măsuri de îndreptare a vieţii morale {Pravila sfinţilor oteţi imprimată de Coresi, la Braşov, 1560-—1562, Pravila ritorului Lucaci, 1581, Pravila Popii Toa-der din Rîpa de jos, 1610, Pravila din Codex Neagoianus, 1620 şi Pravila de ispravă oamenilor, de la începutul secolului al XVII-lea); 2) dispoziţii de drept canonic comentate şi amplificate cu noţiuni doctrinare, învăţături şi sfaturi morale (Pravila de la Govora, 1640); 3) corpuri ample de canoane şi norme cu caracter penal şi civil (Cartea românească de învăţătură, 1646 şi îndreptarea legii, 1652). PRAVILA [RITORULUI LUCACI] 8 iulie 1581 Moldova Este cel mai vechi manuscris juridic românesc şi cel mai vechi text literar moldovenesc, cunoscut şi sub numele de Nomocanonul sau Pravila de la Putna; a fost alcătuit de „ritorul şi sholasticul Lucaci", dascăl de retorică şi logică la mănăstirea Putna. Originalul versiunii româneşti (păstrată la BAR, ms. sl. 692) este -necunoscut, dar Lucaci a îmbunătăţit această versiune pentru scopuri didactice. Probabil că ritorul s-a folosit de o pravilă slavonă şi de o traducere românească (nemoldovenească) din care a şi lăsat un fragment sub această formă. Textul pravilei (354 file) este în cea mai mare parte slavon, 134 pagini text slavon cu tra- ducere românească interliniară şi 10 pagini ■— Pravila sfinţilor oteţi — text exclusiv românesc. Cuprinsul Pravilei este variat: o învăţătură despre Trinitate, text doctrinar după Sf. Ioan Damaschin, Pravila svinţilor oteţi după învăţătura a marelui Vasilie, sfătuiri pentru spovedanie (text pastoral), învăţătură despre căsătorie, pentru evitarea amestecării de sînge, învăţătură despre postul lăuntric, text ascetic, cu citate din Pateric (Cartea părinteasca, sau Apophtegmata patrum), Spiţe de seminţie şi de nunta cu leage etc. [POPA ESTE UN VRACI MAlESTRUJ Iară popa să caute şi să socotească cîndu va veni omul să se ispovedească; şi de va fi omul mult păcătos, iară popa se nu-I în-greoiadze foarte cu pocaanie* dentîiu, ce se dea cîte puţinei dereptu să nu se spămenteadze, ce să-i dea cît va pute birui în pocaanie şi se-1 îmblîndzească şi să-i aducă amente de corabie: cîndu împle corabiia de treace de măsură, ea se afundă; iară de-i deşartă ca gioacă; şi de e în vreame împlută bineşor pără unde-i iaste ei măsura; ce se-i vie lui înţelepciune şi adevară2 credinţă. Cu învăţătura cade-se popeei să fie ca u[ri[ vraci măiestru [...]. Iară cîndu va fi omul puţinu greaşitu şi va fi înţeleptu, să-i dai bură învăţătură, iară de va fi omul prefă] păcătos şi va fi cu puţină mente, să-i dai pocaanie cîte puţinei dereptu să nu piară. BAR, ms. sl. 692, p. 210r—21 se nă?tea nu numai ca o consecinţă a credinţei auri? divină, ci şi ca o necesitae de a asigura stabilitatea ucieeior sociale. Ea a fost afirmată de numeroase ori — sub forme diferite — în cronicile române; o haină evident apropiată de ceai din Alexandria, îmbracă în Cronica lui Mihai Viteazul şi în poemul! închinat aceluiaşi domnitor, de Stavrinos. Mai importantă chiar dej cît în literatură,' este prezenţa acestei atitudini în viaţa reală a luj| Mihai (care, asemeni lui Alexandru, i-a pedepsit pe ucigaşi, apoji şi-a îngropat cu deosebite semne de cinste adversarul, pe cardinalul! Andrei Bathory). a Prin victoria asupra lui Darius, numit cînd împărat al perşilor,l cînd împărat al turcilor, Alexandru cel Mare devenea în ochii citi-l torilor români prototipul domnitorului luptînd pentru libertate. Ne-I îndurător în bătălii, el se pleacă înţelegător spre suferinţa duşma-J nului care, odată învins, devine un simplu om ce se chinuieşte, pildal grăitoare a nestatorniciei gloriei. 1 Cît despre Ruxandra, oferită de tatăl ei ca soţie învingătorului! pentru a salva ceva din măreţia familiei şi a imperiului, ne amm-1 teste de soarta multor domniţe române, îndeosebi a unei alte Ru-I xandre, fata lui Petru Rareş, soţie a lui Alexandru Lăpuşneanu.1 Cuvîntul de jale al lui Darius pus în faţă cu propria sa praj buşire, cu prăbuşirea regatului şi cu soarta tristă — deşi în apaj ren'ţă strălucită — a fiicei lui, aduce acel aer de sensibilitate faţăj de sentimentele omeneşti, specific Alexandriei „sîrbeşti", care val fi sunat impresionant în ţările române silite mereu să facă faţă răz-| boaielor si năvălirilor. Această parte din copia lui Ion Românul s-a| pierdut, deci am reprodus textul unei copii ulterioare care derivai din aceeaşi traducere. OAMENII CU UN PICIOR ŞI CU O MINA Şi de acole purcese şi merse 10 zile nainte şi ajunseră la o ţară! cu neste omeni cu un picior şi cu o mînă şi cu un ochiu şi cu code! de oie; şi sărie diîn piiatră în piiatră [...] Şi prinseră ostile de ace mulţi si-i duseră 1-Alexandru. Şi grăiră omeneşte: — împărate, ce veri cu noi? Iacătă că sîmtem neşte omeni ne* puternici si slabi şi ne bat tote gadinele şi pintru ace am fugit noi din lume la postie, şi ne hodinim aicia, şi ne hrănim cu nevoie; ce te milostiveste, împărate, şi ne slobozeşte. Alexandru, daca auzi aşa, el să milostivi pre ei şi-i slobozi. Şi să duseră şi să suiră pre un munte nalt. Iar Alexandru, păntnfl morte lui, zise că tot omul fuge de morte. îar acee omeni cu un picior, ei să strînseră mulţi şi statură pre munte şi strigară tare: 1 — O, Alexandre împărat, cît fuseşi de mîndru şi noi tc înşelam* i Alexandru stătu şi zise: — întrebaţi-i cumu mă înşelară. Şi întrebară: — Cum înşelat pre împăratul? Ei grăiră: — Carne nostră este mai dulce de totea cămile pre lume; şi piele nostră nice un fier nu o pote tăia, nici puşca nu o trece; si maţele nostre pline sîmt de mărgăritariu şi de pietri scumpe; ş-ini-rna nostră este cît oul de gînscă, piiatră nestemată. Iară Alexandru rîse şi zise: — Adevăr, toată pasăre păntru limba ei piere. Şi zise Alexandru oştilor să ocoliască muntele călăraşi; iar pedestraşii să se suie pre munte cu 10000 de lei şi cu pardosi şi cu sampsoni şi cu ogari şi cu cotei. Şi să suiră şi prinseră 100000 de acee; şi puse tabără şi-i beliră. Şi găsiră maţele lor pline de mărgăritariu şi de pietri verzi; ş-inima lor, cît oul de gînscă, piiatră năstemată. Şi le pune în suliţă şi lumina nopte priîn oşti ca zioa. Şi carne o dede tătarilor de o mîncară; şi ziseră că mai dulce de toate cărnurile pre lume; şi pieile lor, deca să usca, nice sabie nu o tăia, nice puşca nu o trece; şi-şi făcură velinţe, şi-şi învăliră pavatele şi suliţe cu pieile acele. BAR, ms. rom. 3821, f. 22^—24v. Episodul despre „oamenii cu un picior şi cu o mînă" face parte din adăugirile tîrzii, de după secolul VIII, la romanul grecesc, şi exprimă într-un chip elocvent gustul pentru fantastic ce a determinat asamblarea în partea a doua a cărţii a unor relatări (cu circulaţie anterioară independentă) despre locuri şi fiinţe ireale. Aceste relatări sînt construite de obicei pe aceeaşi schemă: unui element cu posibilă existenţă istorică (aici: deprinderile canibalice ale unora din contemporanii lui Alexandru), li se adaugă foarte vechi motive epice, cu valoare simbolică (aici: monstrul om-animal; pietrele preţioase din măruntaiele unor vietăţi; epiderma impenetrabilă). Sensurile primare ale acestor motive se estompează cu trecerea timpului: pe de o parte, fiecare popor le apropie de propria sa epică (populară sau cultă); pe de altă parte, accentul trece treptat de la simbolic la pitoresc. Exprimarea simplă, în fraze scurte, fără subtilităţi stilistice, cu o tehnică a dialogului ce aminteşte epica populară, se diferenţiază de modalitatea de expresie a celuilalt roman popular, la fel de îndrăgit ca şi Alexandria, Varlaam şi Ioasaf. Mai mult decît * aptul că traducerea s-a făcut în medii culturale deosebite, inter-Vl*ie adecvarea stilului la conţinut, hotărîtoare din moment ce nu fac simplificări în copiile din mediile populare ale romanului varlaam şi Ioasaf. 170 171 TEXTE: Istoriia a Alexandrului celui Mare din Machedonia şi a lum Darie din Persida împăraţilor, Sibiu (tipografia Petru Bart), 1794 (cui numeroase reeditări ulterioare); Alexandria-Esopia. Text revăzut de| Mihai Sadoveanu, pref. I. C. Chiţimia, ed. Il-a, Bucureşti, 1966. STUDII: N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Bucureştii 1910; idem, Alexandria în literatura românească. Noi contribuţii (StuA diu şi text), Bucureşti, 1922; M. N. Botvinic, I. S. Lurie şi O. V. Tvo-' rogov, Alecsandria, Moscova—Leningrad, 1965; I. C. Chiţimia, Romane* populare româneşti pătrunse prin filieră slavă: Alexandria, Rsl, XIII.j 1966, nr, 13, p. 93—103; R. Marincovici, Srpska Alecsandrida, Belgrad,! 1969; G. Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970;] Ines Kohler, Der neubulgarische Alexanderrman, Amsterdam, 1973; AlJ Cizek, Metamorfozele unui erou şi ale unei cărţi populare: Viaţa lum Alexandru Macedon, „St. lit. univ.", XVIII, 1974, p. 100—108; Mihail Moraru, Structuri narative în literatura română veche, RITL, XXVl 1976, nr. 1, p. 5—19; Willem Noomen, Aspects of the Narrative SpeeM of the „Alexandria" (1620), „International Journal of Romanian Studies"! 1, 1976, p. 63—80; Helmut van Thieh' David J. A. Ross, Ines Kohlerl Rudolf Schenda, Alexander der Gr o fie, în Enzyklopădie des MărchensM Berlin, New-York, 1975—1977, voi. I, col. 272—291; Alexandru DuţuJ Modele, imagini, privelişti, Cluj-Napoca, 1979. 1 mnoga leata = mulţi ani; 2 uciset = uciserăţi. VARLAAM SI IOASAF [1649] Ţara Româneasca Afirmaţia aproape general acceptată că romanul Varlaam şi îoam saf ar deriva dintr-o culegere de legende despre viaţa lui Budha a -fost recent reluată în discuţie şi pusă sub semnul întrebării. Se par« ică locul de naştere al romanului se situează mai curînd în Asia Mică. Prezenţa unor motive din cultura indiană denotă asemănării nu dependenţe, pentru că astfel de motive fie au călătorit din Indii spre Europa prin Asia Mică, fie s-au format independent la dife-1 rite grupări omeneşti, înainte de a se stabili un contact direct saJ indirect între ele. Însuşi punctul de plecare al romanului (fiul unic, născut dupfl o îndelungată aşteptare, stînd sub semnul unei preziceri ce-i neliJ nişteşte pe părinţi) coincide cu începutul multor basme. Urmeaz» izolarea într-un loc greu accesibil (turn, cetate, ţinut pustiu), izo-1 lare depăşită prin călcarea interdicţiei şi contactul direct cu „pri-1 mejdia". La acestea se adaugă o mulţime de teme sau motive întîl-J nite în epica populară: călătoria în „lumea cealaltă"; raclele al căror conţinut le contrazice înfăţişarea; cetatea (sau insula) perfecl ţi unii; faţa unchiaşului cea înţeleaptă; disputa — sau ghicitoarea —-al cărei preţ este viaţa ori moartea; proba purităţii (prin piatra nestemată, prin puntea îngustă etc); craiul călătorind incognito, mai ales noaptea (vezi ciclul despre Harun al Raşid); drumul în Y, la a cărui bifurcaţie eroul trebuie să ia o hotărîre decisivă pentru soarta sa; etc; etc Discuţiile filosofice, rezumînd de fapt un întreg sistem, erau uşor receptate la orice nivel cultural, pentru că se integrau unui adevărat compendiu de literatură populară. Noţiunile abstracte se asociau cu o imagine concretă care ajuta nu doar memorarea, ci şi acţiunea lor continuă în mintea celui care le citise sau auzise. Motivele de naraţiune populară sau cultă incluse romanului capătă o valoare nouă (prin întinderea, accentul, semnificaţia ce li se acordă) şi se leagă într-o operă unitară, în care prezenţa lor apare ca o necesitate, nu ca o îngrămădire întîmplătoare. S-au păstrat manuscrise slavone din ţara noastră, cele mai vechi datînd din sec XV. Grăitoare pentru răspîndirea romanului este reflectarea lui în artele plastice (pictură murală, pictură pe lemn, ilustraţii de manuscrise), în cultura scrisă (să ne amintim doar de învăţăturile lui Neagoe Basarab) ca şi în toponimie, onomastică sau în cultura orală. Prima traducere în româneşte i-o datorăm învăţatului Udrişte Năsturel (la mijlocul sec. XVII), traducere răspîndită apoi în numeroase copii. în sec. XVIII a circulat o altă variantă (provenită, se crede, dintr-un izvor bielorus). Tot dintr-un izvor est-slav vine şi textul din Vieţile sfinţilor tipărite la Neamţ în 1811. Versiunile datorate lui Vlad Boţulescu şi Samuil Mieu au rămas izolate. Reproducem în continuare fragmente din cea mai fidelă copie a iui Fota Grămăticul după traducerea Iui Udrişte Năsturel, traducere care a circulat cu funcţia de carte populară. PILDA CU FATA MOŞULUI CEA ÎNŢELEAPTĂ — De ver face aceasta, potrivi-te-ver unui voinic tînăr, foarte chipzuit, de carele auzit-am cum să fie fost de în oamen bogat Şi slăviţi, căruia tată-său fostu-i-au logodit o fată, a unu-om foarte mare şî de rudă, şî de avuţie; şî fata foarte frumoasă. Dici, făcînd cuvînt de nuntă cătră coconul lui, ca un tată ce avea grijă de feciorul lui, fusease-i spus de logodna aceea. Iară el, auzind, aşa împinse şî lepădă acel lucru (adecă însurarea) ca cum ară fi un lucru de lepădat şî fără de cale, şî fugi de lăsă pre tată-său. Dici, mer-£md el pre o cale, găzdui în casa unui unchiaş sărac, vrînd să se 172 173 răpaose de zăduhul zilei. Iară fata unchiaşului, carea-i era numai aceea una născută, ea şedca-naintea uşii, de lucra cu mîinile, iară cu gura neîncetat binecuvînta şi lăuda. [. ..] Iară acea cîntare au-zindu-o, tînerul zise: — O, muiare, ce poate fi aceasta a ta nevoinţă? Păntru ce, fiind tu aşa de mică şî de săracă, mulţumeşti ca de neşte darure prea mari, cîntînd dătătoriului? Iară ea răspundea cătră dinsul: — Dară nu ştii că de multe ori o mitiutea ierbăşoară, de mari boale izbăveaşte pre om? Aşa şî de ceale mici a mulţemi lu Dumnezeu, face-se tocmeală a mari bunătăţ. Şî eu dară, fiind fată acestui sărac unchiaş, muîţemesc de aceste mici; şî binecuvintez pre stă-pînul, ştiund că cela ce au a dat acestea, poate da şî mai mari [.. .1 Insă acestea sînt de ceale denafară, nu de-ale noastre [...] Iară întru ceale ce sînt mai de treabă şî mai bune ale lu Dumnezeu darure, foarte de multe şî mar-înduicitu-m-am, cari nu-ş au nici într-un chip număr [...] Dară deaca nu voiu aduce şî această puţinea cîntare dăruitoriu-lui, ce răspuns aş avea? Iară tînărul, mult mirîndu-se de înţelepciunea ei, chemă pre i tată-său şî-i zise: — Dă-m (zice) pre fie-ta, că foarte îndrăgiiu mintea ei şî creş- I tinătatea ei. Iară unchiaşul zise: — Nu ţi se cade a o lua, că iaste fată de sărac, iară tu eşti I fecior de părinţi bogaţi. Iară tînărul numaidecît zise: — Ba eu adevărat (zice) o voiu lua, numai de nu te veri sfii tu de mine. Că mie-mi era logodită o fată a oamen de bună rudăl şi bogaţi, iar eu pre aceea nu o am vrut şî am plecat fuga. IarăI pre fata ta, eu o îndrăgiiu păntru buna a ei credinţă ce are cătră I Djumnezeu, şî păntru chipzuita minte şî pohtiiu a mă împreuna cui dînsa. Iară unchiaşul zise cătră el: — Nu-m-iaste cu puteare a ţi-o da să o duci în casa tătîine-tău şî de Iîngă sînul mieu să o dezlipeşti, că mi-e una născută (cuml ară zice: „numai pre dînsa am"). Ce tînărul zise: Crez eu cu voi voiu să fiu şi traiul vostru voiu să iau. Şî aşa se dezbrăcă de haine luminate ce avea şî cerşu Ia unchiaş de se îmbrăcă ca dînşii, sărăceaşte. Iară unchiaşul ispitindu-1 1 mult şî în multe chipuri cercînd gîndul lui, deaca-1 cunoscu că iaste I vîrtos sî stătător în cugetul Iui, şî deaca pricepu că nu-i ceare el fata căce că doară fu cuprins de pohta nebuniei, ce păntru dragostea creştinătăţii vru a trăi în sărăcie iubind pre dînsa (adecă pre fata Iui) mai mult decît cinstea lui şî decît rudeniia lui cea mare, luă-1 de mînă unchiaşul şî-1 băgă în ascunzătoarea lui şî-i arătă multă avuţie ce zăcea acolea, şî galben — mulţime fără număr — atîţea cîţ niciodată nu era mai văzut tinerul. Şî zise cătră dînsul: — Fătul mieu, acestea toate ţie le dau, de vreame ce voiş a fi moştnean avuţiei meale. Dici, luînd tînărul acela acea moştnenie, întrecu şî covîrşi pre toţ slăviţii şi pre toţ bogaţii pămîntului cu slava lui. BAR, ms, rom. 598, 1 141—144^. In povestirea despre „femeia înţeleaptă" a fost inserat motivul „căsătoriei refuzate" (întîlnit şi într-o altă carte populară: Viaţa sfîntului Alexe) şi cel al „probei peţitului" (prin aparentă sărăcie). Cu ajutorul acestei pilde se dă o formă concretă, uşor de înţeles şi de reţinut, ideii că înţelepciunea şi bogăţia sufletească aparţin îndeosebi celor cu viaţă 'materială săracă şi aspră, priviţi pe nedrept cu dispreţ de cei ce deţin puterea şi avuţia într-o societate. Dintre însuşiri, mai presus de toate este preţuită „chipzuita minte", pe care'omul „vîrtos şî stătător în cugetul lui" şi-o păstrează mereu atentă la „cele dinlăuntru" şi „cele dinafară". întîlnim şi aici două enunţuri fundamentale din Învăţăturile lui Neagoe Basarab: elogiul adus raţiunii (în terminologia epocii) şi îndemnul de a descoperi adevărul sub aparenţele înşelătoare. Udriste Năsturel, traducătorul, aparţinea marii boierimi şi este unul dintre umaniştii erudiţi ai secolului XVII. Dar formaţia lui intelectuală a izvorît deopotrivă din literatura scrisă ca şi din cultura locală orală, a cărei pecete se recunoaşte — între altele — în rezonanta populară dată echivalenţelor româneşti pentru cuvintele slavone: „tată-său fostu-i-au logodit o fată", „mititutea ierbăşoară", „puţinea cîntare", „păntru buna a ei credinţă". FORMAREA PROASTELOR DEPRINDERI Derept aceea nici într-un chip nu lăsa să te oblăduiască obi-ciaiul cel rău. Ce încă fiind tu tînăr, rumpe-ţ de în inemă rădăcina pea rea, ca să nu crească şî să-ş-întinză rădăcinile într-adînc, că apoi în multă vreame şî cu multă trudă-ţ-va fi a te osteni să o dăzrădă-cinezi. 174 175 Păntru aceea, pururea păcate mai mari întră în noi si fac silă ^fetelor noastre căce socotindu-Ie noi că sînt mki (iată a cum s.nt: cugetele reale, cuvintele ce nu se cad, vorbele deşarte «£l de folos) cu acelea nu se poate agonisi îndereptarea ' Că cum iaste şi în trupur carii nu grijesc de neste bube miri Tarte J,dUne ^ de mUlte ° întop"^de "fa'd™ "î Aşa iaste şî de suflete: cari suflete, patimele ceale mici ce se ace pohtele, nu le bagă în seamă, la mar păcate le aduc Sî deaca vor intra păcatele ceale mai mari la dînsele (adecă la sufle e) su? fletu de-acna elu-ş-ia nărav şi obiceaiu, sî deprinzîndu-se întvZ sele (adeca in păcate) cade întru negrije, de nu mai grijaste Cum au lltTcTX aCa.."™tul,deaca întră î„ adîncul r!o"S „u gri" î„,a Iară deJ\ VaJl -rîdica vreodată, tîrziu, să-s vie întru simţire râ uriUcZl^n,df S-d°are 56 sl»bo^aşte de într-ace™ rele nă-' ra\ uri, cărora de a lui voie se-au închinat robi. Derept aceea cu toată putearea te delungă de tot gîndul sî de ot cugetul cel rău şî de tot năravul cel blăstămat; sî mai vîrtos luerte bUnătăţi'' Şî înt™ °blceaiuI l0r fii * Poarla cu 1 BAR, ms. r. 588, f. 171—172. r,^^ dS termlnologi* neobişnuită pentru un cititor contem-1 poran, înţelegem uşor că aceste rînduri descriu procesul de formlrel a proastelor deprinderi şi dau sfaturi de înlăturare a lor Jormarel mai tUiu^Z ff* S h akătUlt mmanul - chiar secol J mai tîrziu, cmd s-a tradus m româneşte — scopul cărţii era nu del Iertarea" şi „zăbava-, adică petreceri plăcută a timpului c forJ lei anume, cititorul nu parcurgea în mare grabă, de la un canat lai altul paginile ce-i stăteau în faţă, ci se oprea a upra fie^ărX în-l prac5câSa ° înţeleagă Şî - Pe dt P0Slbii - Să 0 dosească învia» Doar amintindu-ne aceste amănunte de tehnică a lecturii Înte-J legem însemnătatea pasajului de mai sus, în care exprimarea ne-1 emţatoare şi colorată slujea unui scop etic, desi noi, ce] de asta^l sîntem mclmaţi să-i receptăm mai ales potenţialul estetic 1 176 DISPUTA CU MIZA MARE Dici, deaca şezu împăratul în scaun-nalt şî prea înnălţat, porunci şî fiiu-său să şază cu sine. Iară el, cu smerenie, şî cu cinste ce făcea tătîine-său, nu vru să facă acel lucru, ce şezu pre pămînt, aproape de dînsul [...] Stînd de-aciia aceştia toţ înainte, zise împăratul ritorilor (sau urătorilor) lui şî filosofilor — sau mai bine le-am zice prelăstitori-lor de oamen şî nechipzuiţilor întrî-inimă: — Iacătă că vă zace înainte nevoinţa; şî nevoinţa nu mică, ce mare. Acum, de în doao, una vă caută să faceţi: sau ale noastre în-tărindu-le^ şî învîrtoşindu-Ie, pre amăgetorul Varlaam de împreună cu carii sînt cu dînsul să-1 biruit, şî de Ia noi şî de la toţi boiiarii noştri mare slavă să nemeriţ şi cu cunună de biruinţă să vă cununaţi, sau, de vă vor birui, cu toată ruşinea cea rea, rău să fiţi omo-rîţ. Că pomana voastră de tot se va ştearge de pre pămînt, că trupurile voastre da-le-voiu mîncare gadinelor, iară pre feciorii voştri face-i-vor robi nescumpăraţi. Fiind acestea grăite de împăratul în-tr-acesta chip, fiiu-său zise: — Judecată direaptă ai judecat, o, împărate! întărească Domnul voie ca aceasta a ta! Că şî eu ca acestea zic dascălului mieu. Şî se întoarse cătră Nahor cela ce se făcea că e Varlaam, şî-i zise: — Ştii, Varlaame, întru ce slavă şî dezmierdăciune m-ai aflat. Şî cu multe cuvinte m-ai plecat a mă dezlipi de legea şî de dumnezeii părinţilor şî a sluji a Dumnezeu necunoscut. Şî cu făgăduinţele a unor nespuse bunătăţi de veac, tras-ai mintea mea a mearge pre urma poruncilor tale şî a mîniia pre tatăl şî domnul mieu. Acum dară aşa să te gîndeşti cum că stai în cumpănă. Dici de ver birui cei de demult ce-au fost, şî te ver chema propoveduitor adevărului. Şi eu întru învăţătura ta voiu trăi şî voiu sluji Iu Hristos, cum mi~ai predecăluit, pînă la ieşitul sufletului mieu. Iară de ver fi biruit, săvai cu vreo înşelăciune, săvai cu adevărul, şî-m-ver fi astăz întocmitoriu de ruşine, eu însumi-m-voiu tine toţi a nu mai înşela pre feciorii împărăteşti. Iară Nahor, auzind cuvinte ca acelea, era scîrbit foarte şî trist, văzîndu-se că au căzut în groapa ce au făcut sî fu vînat ciî cursa '2 Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 177 ce ascunsease. Şî înţelegînd că-i întră arma sa într-înemă, gîndi întru sine şî cunoscu a fi mai bine să se lipească de feciorul împăratului şî să întărească lucrurile Iui şî aşa să scape de nevoia ce-i era gîndită. BAR, ms. r. 588, 1 212—213^. Proba înţelepciunii prin întrecerea în iuţeala şi corectitudinea cu care se răspunde la întrebări-cheie, des întîlnită în epica populară, alcătuieşte schema multor cărţi venite din Asia Mică sau Egipt. Din cele cunoscute la noi să ne amintim Sindipa sau Archirie şi Anadan, ca şi unele pasaje din Viaţa lui Esop, sau — pentru o epocă mai tîrzie — Bertoldo. Preţul cîştigării (sau pierderii) acestei probe este nu o dată viaţa (sau moartea) celor implicaţi; de aici tonul dramatic, în ciuda „stagnării" acţiunii. Disputele pe teme de religie au avut de altfel şi o existenţă reală, cu urmări tragice pentru cei consideraţi învinşi. Subliniem că, în timp ce varianta românească a Alexandriei se caracterizează prin formulări simple, în traducerea romanului Varlaam şi Ioasaf, făcută de Udriste Năsturel, s-au păstrat fraze bogate şi savante — presărate însă pe alocuri cu expresii populare. CUVINT ÎMPOTRIVA IDOLILOR Dară nu vă e ruşine, blăstămaţiîor, ceia ce sînteţi mîncare fo- i cului neadurmit, chip neamului haldeesc, nu vă e ruşine a vă închina moartelor şi scobitelor Iucrur a mîini omeneşti? Că scobind voi piiatra, sau cioplind lemnul, chematu-i-aţ dumnezei. De-aciia, luînd de în cireada boilor viţel sau altceva de în dobitoace, pus-aţ parte acelui lucru mort, nebunilor. Mai de cinste iaste acea vită] junghiată, decît idolul tău [.. Ce chemi Dumnezeu pre carele mai dăunăz vedeai-I cu fiiarăl bătut, şî foc turnînd preste dinsul şî cu ciocanul lovit; pre carelel cu argint şî cu aur învescîndu-1, de ia pămînt rîdicatu-l-ai si în locl nalt pusu-l-ai. După aceea, căzînd tu naintea lui la pămînt, zaci, i o, piiatra, mai blăstemat decît piiatra, închinîndu-te aceluia, iară nu lu Dumnezeu, ce lucrurilor mîinilor tale, făptuirilor moarte şîl fără suflet. Şî încă nici mort nu e cu direptul a se chema idoluîj crez cum ară fi mort carele niciodată viu n-au fost. Ce se-ară cădeai să i se afle oarecum un nume deşert şi vreadnec de atîta nebunie,! Că cel de piiatra, el se zdrobeaşte; iară cel de lut, el se sfărîmă;! iară cel de lemn, el putrezeaşte; iară cel de aramă, mănîncă-1 ru-l gina; cel de aur şî de argint, topeaşte-se şî se varsă şî se sleiaşte.l Sî sînt şî vînduţ dumnezeii tăi; unii în preţ mai de jos, alţii cu preţ mai mult. Că nu dumnezeirea le dă să fie de mult preţ, ce materiia de în carea sînt făcut [...]. Ruşinează-te, nebune, lăudînd unele ca acestea! BAR, ms. r. 588, f. 248r-v. Cu exprimarea tăioasă, care nu ocoleşte cuvîntul dur, se întâlneau adesea românii în traducerile din literatura bizantină (sau din izvoarele ei), dar şi în alcătuirile unor oratori ai locului, avînd vorba neiertătoare (cum ne apare Ştefan al Ungrovlahiei — contemporan cu Udriste Năsturel — sau urmaşul lui de mai tîrziu, Antim Ivireanul). Această modalitate de a scrie corespundea unei trăsături temperamentale a înaintaşilor noştri, de vreme ce o regăsim la autori care altfel se duşmănesc de moarte, precum Stoica Lu-descu şi Radu Popescu sau '— în alt context — la Neculce şi la nu putini alţii. A Prezent încă la scriitori din secolele I—II e.n., acest tuvmt împotriva idolilor (al cărui prototip se găseşte în Psalmul 113; vezi voi. II. Crestomaţie: Psaltire 1651) a circulat în variante de diferite dimensiuni,'fiecare prelucrător împrumuţîndu~i ceva din în-demînarea (sau neîndemînarea) sa în arta oratoriei. TEXTE- Manuscris român din secolul XVII. Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf (traducerea lui Udriste Năsturel), ed. P. V. Năsturel, Bucureşti, 1904. t..,,*' STUDII- I D Stefănescu, Le roman de Barlaam et Joasapn Mustre en peînture, „Byzantion", VII, 1932, fasc. 2, p. 345—369; Dan Simo-nescu, încercări istorico-literare, Cîmpulung Muscel, 1926; Emil Tur-deanu, „Varlaam şî Ioasaf". Istoricul şi filiaţiunea redacţiunilor romaneşti, „Cercet. lit", I, 1934, p. 1—46; idem, Varlaam şi Ioasaf, BOR, LII, 1934, nr. 7—8, p. 477—481; Zywot Barlaama i Iozafata, ed. critică Sebastian Piskorki, studiu introductiv de Jan Janow, Lwow, 1935; Emil Lăzărescu, O icoană puţin cunoscută din secolul al XVI-lea, SCIA „seria artă plastică", XIV, 1967, nr. 2, p. 187—199; Dan Hona Mazilu, Udriste Năsturel, Bucureşti, 1974; Radu Creţeanu, L'mfluence des livres populaires sur Ies beaux-arts en Valachie, „Synthesis", III, 1976 p 101—120; Irmgard Lackner, Barlaam und Josaphat, în Enzy-klopădie des Mărchens, Berlin, New-York, 1975—1977; Pavel Chihaia, Sfîrsit si început de ev, Bucureşti, 1977, p. 37—69; Felix Karlinger, Irmgard Lackner, Romanische Volksbiicher, Darmstadt, 1978 (Barlaam und Josaphat, p. 23—97); Cătălina Velculescu, Parable of the Unicorn and the Man who yearns for apples, „Synthesis", 1979, VI, p. 139—144 (vezi şi RESEE, 1980, nr. 4; 1981, nr. 3); Amita Bhose, From Bodhi-sattva to Ioasaph. A historic and comparative study, RITL, XXX, 1981, nr. 2, p 223—232; Cătălina Velculescu, Les copistes de Transylvanie et Ies parables de Barlaam, RESEE, XIX, 1981, nr. 4; Dan Horia Mazilu, Varlaam şi Ioasaf, Istoria unei cărţi, Bucureşti, 1981. f 178 179 2. Literatură istoriografică CRONOGRAFUL LUI MOXA 1620 Ţara Româneasca Cronograful lui Mihail Moxa (semnează si Moxalie) este primJ scriere istoriografică în limba română. Pe deasupra este singura din literatura romanească veche care s-a păstrat în întregime în autol graful autorului. < Manuscrisul, încheiat în 1620, la mănăstirea Bistriţa dm_ Oltenia, a intrat în 1845 în mîinile cercetătorului rus V Gngorovici. Dus de acesta în Rusia, a fost depus la Muzeul „Rumianţev" din Moscova (azi în Biblioteca „Lenin" de aci, Fondul V I. Gngorovici, nr. 64). Manuscrisului îi lipseşte fila de titlu, înl cit nu se ştie care îi era exact titlul. Cuprinsul s-a păstrat însă integral. Feste un veac s-au descoperit două copii din secolul al XVIII (şi ele fara început), una în 1943, la Cotofeni-Dolj, de către C Nil colaescu-Plopşor (actualmente la Muzeul Olteniei din Craioval nr. 52) alta, datată precis 1728, fiind semnalată de Klaus-HenninJ Schroeder in Biblioteca Centrală Universitară din Iasi, nr III 2fl (vezi „Limba română", 5/1971, p. 527). Valoarea literară particulară a textului nu a fost remarcată în mod special. Cu oricîtă varietate, stilul istoriografie românesc, cJ rădăcini chiar în începuturile slavone, s-a impus printr-o anumităl sobrietate şi echilibru de exprimare literară. în tot acest context! Moxa face notă aparte, printr-un limbaj degajat, total liber, anecj dotic şi burlesc, în exprimare populară nudă, uneori aparent vull gară.^ Este un limbaj viu, cu forme regionale si vocabular din cei neuzitat încă în scris, pentru a plasticiza ideea'în spiritul si vorbi localnicilor. Meritul lui este, după cum vom vedea, folosirea unol culori verbale noi. Autor şi al traducerii Pravilei de la GovorM (1640), probabil că a deprins unele libertăţi de exprimare din litel ratura juridică, unde, fără nici un ocol, se spune noţiunilor pe numel în general, Cronograful lui Moxa este un amestec de legendă! pamflet, comedie bufă şi dramă, într-un stil personal. Fragmentele! reproduse mai jos învederează acest lucru. Desi a avut ca izvorî pentru scrierea sa, Cronograful lui Constantin' Manasses, în ver-1 smne slavonă, Moxa 1-a concentrat şi prelucrat într-o nouă struc-l tura, in partea finală întrebuinţînd alte izvoare, identificate de Ioanl Bogdan. Alte date, inexistente la Manasses, fac dovada culturii lui mai mari decît s-a crezut de către unii cercetători. A cunoscut şi alte cronografe şi scrieri. în fine, trebuie precizat că, în smerenia lui de călugăr, n-a lăsat date despre viaţa sa, iar în cronograf n-a fost interesat de istoria lumii, ci de istoria bisericii, intrată în încercări grele pe vremea împăraţilor bizantini iconoclaşti, pe care îi satirizează crud. Oricum au rămas de pe urma lui pagini de literatură memorabilă. I DE ÎNCEPUTUL RIMLEANILOR Să înceapem a scrie de acum tăriia şi putearea rumânilor1, de unde s-au început şi au ţinut pămîntul tot şi ţări. Deci după prada Troadei, Enia, ginerele lu Priam Crai, s-au scăpat2 sau-1 deslobo-zise3 oştianii4. El se mută cu toată ruda5 lui, cu cîţi scăpase, în Ţara Veneţiei. Deci Enea cu cîţi notase6 cu nunsul7 feaceră vraje8 şi luară plăzuit9, că le zise script10: să noate de acolea spre apus pînă vor sosi la un cîmp şi de se va umplea masa lor de hrană, acolo să descalece ţară, iară unde va muri o vită fugind de ostenită, acolea să facă cetate. Şi luară acest plaz11 [...]. Deci vrură să facă sfară12, cu scroafă groasă, iară ea se zmîci de în mîna Eniei. El o goni tocma 4 mile pînă osteni. Şi scroafa obosi de căzu. Şi născură13 odată 30 de purcei. Enia înţelease că se vor mulţi14 pre acolo. Şi auzi glas de-i zise să zidească acolea cetate. Deaca începu a zidi, tîmplă-se de văzu foc de-ntru acel loc. Şi vene un lup den pădure şi purta gătejii15 de băga în foc, iară un vultur bătea cu arepile şi aducea vînt16 de-1 aţîţa. Iară o vulpe hitleană nemeri de-şi uda coada în apă şi scutura pre foc de vrea să-1 stingă; ei-1 aprindea, iară ea stingea; însă apoi biruiră ei, iară ea fugi. Deci pricepu Enia că, cu multe svade17 şi îndelungată vreame, ei se vor înălţa pre alte limbi18. Şi zidi Cetatea Albă şi Lungă19, ş-altă cetate, anume Leon20. Şi au avut sfadă multă cu domnul latinesc, cu Latin, Favno şi Turnos Savaitul, şi cu alţi domni de împrejur. Şi totu-i21 bătea Eniia. Apoi se împăcară şi împărţiră loc de ţară. Deaca muri Enia, el, stătu domn fiiu-său Ascanie, născut de în Creusa, fata lui Priam Crai. Dup-însul stătu fiiu-său Tever22, şi era mîndru şi muri necat. Deacii rămaseră doi feciori, Nemitor şi Amu-lie. Nemitor luă domniia, Amulie avuţiia. Şi se sculă Nemitor de ucise feciorii lui Amulie toţi23, iară pre o fată el o puse popă24. Şi puse leage: featele ce vor fi popi să nu se mărite. Iară ea se ames- 180 181 tccase cu oarecine25. Deaca auzi Nemitor că e grea, puse de o păziia pînă cînd născură doi gemeni. Deci pre densa o băgară în temniţă, iară pre coconii-i lepădară cu un cin26 în apa Tiveriei, să piară. Iară I Dumnezeu-i cruţă, că-i găsi un porcariu, anume Festul, si feace bine că-i duse acasă-şi. Iară muiarea lui, Lupa, născuse un cocon mort [...]. Deaciia-i puse sugaşi, în loc de feciori. Deaciia le zise nume: Rom şi Romii. Deaca crescură, lor le era viaţa cu porcarii,] de păştea turme şi fura. Cu neştiutul, stricară turma lu Amulie, ce ie era moş, tată mîni-sa27. Deaci-i prinseră şi-i duseră la Amulie. I Elu-i văzu voinici şi frumoşi şi află că-i sînt nepoţi. Si adunară gloate de scoaseră pre Nemitor den domnie şi deaderă 'lu Amuliel domniia. Iară Amulie deade avuţie multă nepoţilor, de rădicară ostil şi dobîndiră domnii şi ţări. După aceaia zidi Romii cetate prea28 mare si frumoasă, (de lai Adam pînă s-au făcut Rimul: 4708 de ai**). Si cu'glas de bucin ură-l şa asculte toată lumea de cetatea ce i se puse numele Rim. Deci cîţil ies de acolea, ei se cheamă rumâni. Hasdeu, Cronica, 354—355. Deşi Moxa nu insistă asupra originii latine a neamului românesc, el sugerează clar această idee prin unificarea numelor de ro-l mani (rimleni) şi rumâni, atît la începutul cît si la sfîrşitul capitolului, ceea ce este semnificativ şi, fireşte, nu putea să existe si nul exista în Cronograful lui Manasses. în acelaşi timp, timbrul'pri-| melor lui cuvinte, de-a dreptul inspirate: „Să înceapem a scrie del acum tăriia şi putearea „rumânilor", de unde s-au început şi aul ţinut pămîntul tot", pare că sînt ieşite de sub pana lui Miron Costinl in De neamul Moldovenilor: „începutul ţărilor acestora si a neamu-1 lui moldovenesc şi muntenesc, şi cîţi sînt în ţările ungureşti cui acest nume români pînă astăzi, de unde sînt şi din ce seminţie etc."l Observăm că Moxa introduce date inexistente în Manasses, deci i din alte surse, precum conflictul lui Enea cu „Latin, Favno şi Tur-1 nos Savaitul", fiind vorba de Latinus, regele Latiumului (erou mi-f tologic eponim), fiul lui Faunus (Favno din text). De fapt, Latinus 1-a primit bine pe Enea, i-a oferit mîna fiicei sale Lavinia, si regatul. Cu pretenţii la mîna Laviniei, Turnus, regele rutulilor a pierit în luptă cu Enea. Informaţia lui Moxa, din alte surse, se vede si din citarea numelor proprii. El zice Cetatea Albă şi Lungă (pentru Alba-Longa), iar Manasses are numai Grad Alva} el vorbeşte de Festul „porca-J nu" (Faustulus), iar Manasses de Festil. Pentru legenda întemeierii Romei, autorul nu reţine din Manasses partea întîia cu alăptarea copiilor Rhea Silviei, Romulus şi Bemus, de către o lupoaică (probabil ca neverosimilă, deşi nu o dată asemenea fiare s-au dovedit ocrotitoare faţă de copiii rătăciţi), ci partea a doua a mitului, cu hrănirea lor de către soţia păstorului Faustulus (în text Festul), motivul copiilor, aruncaţi în apă într-o albie, fiind de circulaţie folclorică. Limba este plină de elemente vii populare şi tradiţionale, de la lexic la structuri sintactice: plaz, sfară, găteji, ai (ani), script; tată mîni-sa"; „tîmplă-se de văzu foc"; „şi veni un lup den pădure"; „ei-1 aprindea, iară ea stingea (focul), însă apoi biruiră ei, iară ea fugi" etc. Cu toată influenţa textului de tradus, Moxa se.desprinde de el şi-1 toarnă frecvent în forme autentic româneşti, uneori de grai regional. i Identificarea intenţionată a românilor cu romanii („rimleani"), ca o vie conştiinţă a descendenţei; 2 s-au scăpat = s-au salvat; 3 deslobozise (in text Hasdeu: de slobozise! = eliberase; 4 ostaşii greci; 5 ruda = neam; 6 notase = înotase, navigase; 7 cu nunsul = cu dînsul; feacera vraje = consultară oracolul, zeii; 9 plăzuit (la Plopşor: plăzuită) = răspunsul (oracolului), proorocire; 10 script {la Plopşor: scriptă) = în scris; plaz = plăzuit (v n 9); 12 sfară = jertfă; 13 născură = născu (folosirea frecventa a pl în loc de sg.); 14 mulţi = înmulţi (multe formaţii fără prefix); gateji = surcele- i6 aducea vînt = făcea vînt; 17 svade = certuri, lupte; 18 pre alte limbi = peste alte neamuri; 19 Cetatea Albă şi Lungă (în Manasses: Grad Al va) = Alba-Longa (ridicată în fond de fiul său Ascanius); 20 Leon (Manasses: Leum) = Lavinium (aceasta ridicată, se zice, de Enea); totu-i bătea — tot îi bătea; 22 Teuer = Tiberinus, domnitor mitic al Albei (socotit, de fapt fiul lui Capetus), înecat în rîul Albula, numit după aceea Tiberis (TibruV 23 Acţiunea este în realitate inversă: Amulius persecută pe urmaşii lui Numitor, Rhea Silvia etc. (greşit şi în Manasses); 24 Rhea Silvia făcută vestală (în Manasses ier ei, de unde 'popă'; 25 cu zeul Marte; 26 cm = luntre, albie; 27 „mos, tată mîni-sa" le era Numitor, confuzia deci continuă, dar aci Manasses vorbeşte de Numitor, nu de Amulius); 28 prea = foarte; ai — ani (anul 4708 greşit; exact: 4755, adică 753 î.e.n.). ÎMPĂRĂŢIIA LU COSTANTIN, FIIUL LU LEU, ŞI MAICA-SA IRINA1 Leu2 trecu curînd den lume. Irina soaţa lui, şi fiiu-său Costan-tin, născut dentr-însa, lăsă-i împărăţiia. însă el era atunce tinerel, deci purta Irina cîrma. Acesta adună săbor a toată lumea, în Nicheia, 318 părinţi sfinţi. Heci mărăcinii ceia ce dărîia3 sfintele icoane den rădăcină-i zmul-seră şi noiră pămîntul ţelenit [...]. 182 183 miunfi-sa împărăteasa de la din™ de luTf / ' -g0ni pre Deacii se întoarse în lucrure nenotreth,"- 6 de ™P«*«t»e- şi se amestecă cu alta V înT aT .-Ş1"Ş' călugari muiarea pre mumă-sa să "ndărăpteaze ^n^i??*t?Pta-J ŞÎ !ară?i chema Aiul cu maică-sa întTi&JX^ ""'e^ De» P^ce. tul MÎ^ZSi' sf? h-T -BUme,e8- * «* îmPă- Deacii se Iovirâ grecH' u îieanT si ? ^1^1 greci şi boiari. meani. Şi cu aravleanii' Î^Tau fă U"t InîSV ^"-^ MUlţi ar" ?i Pentru muiare au intrat binele în lume, ««n ai zice: .pentru Eva răul şi pentru Precista Mariia binele»! Auzi împăratul şi se miră, de zise: rul Z 5U înteIeaPtă muiare de mene nu voi lua; si deade măcel de aur, ce era semn de nuntă, unii feate, anume Theodora. Casna zise cătră Theodora: rătea"să.D°blndi?i împărăţiia ll™ască; şi eu voi nevoi să fiu împă- dor^?di SC ^CU cSiugăriţă şi s~au închis într-° chilie [...]. Theo-a°ra se cununa cu Theofil. De aimintrea era om bun şi ni iubiia 184 185 strîmbătăţile [...], iară icoanelor nu se închina3. Şi pre ceia ce sel închina, elu-i văluiia4 [...]. .... 1 Asa-i era lui Theofil viaţa încremenită de a se închinare icoam-I lor iară dereptate avea. Că veni o muiare văduo de jelui pentru uni boiarin că s-au făcut casă şi i-au astupat ferestrile căscioarei del sade în întunearec. împăratul cercetă de află bine. Deci zise de ra| sipiră5 casa lui Peirov6 boiarinul pînă la temelie. Şi pre-nsul scoa-1 seră în mijloc de tîrg de fu bătut foarte. ] Altă încă să spunem cum nu avea lăcomie pre avuţie. Ca pre-| viia pre mare dentr-un foişor. El văzu o corabie viind prea incarj cată. Veniia cu mare nevoie. Şi ştiu că iaste negoţul imparateaseil Si o chemă atunceşi de o certă şi-i zise: I — O împărăteasă! In ce viaţă eşti cu cinste! Şi cununată am împărat! Au nu-ţi soseaşte8? Ci ai luat hrana săracilor de negoţe| toresti şi precupeşti! Şi zise de aprinseră corabiia şi arse cu totul negoţul. De va vrea neştine să se adeverească eftenşugul9 lui, să auzăl Căzu odată o iarnă prea geroasă de îngheţă marea pînă^ într| adînc si curînd veni căldură de se dejgheţă. Deacii se rupsera sloi| si se ezi marea lîngă cetate. Şi se nălţară sloi pre sloi pina covirşna turnurile. Si era trăsnete şi urlete de-ţi părea că piare lumea. Und se sloboziră în jos [sloîi], ei sparseră o bucată mare den zidul ceta-ţiei. Iară Theofil atunce abătu10 de nu căuta sa ramne ceva avuţie-şi,J ce păzi de noi11 acea spărtură de cetate [...]. Şi au domnit Theofil 12 ani. Hasdeu, Cronica, 385—386. Acest capitol evidenţiază si mai bine deosebirea lui Moxa faţi de Manasses, căci legenda cu care începe (cunoscută sub numele d| Legenda Casiei) nu se află în cronograful acestuia din urma. ■ N Cartojan a spus lucrul acesta prima dată {Fiore di virtu, 11)1 si tot el a afirmat, pe bună dreptate, că opera lui Moxa nu este ■ traducere, ci o prelucrare a lui Manasses (Legendele Troadei, 38| în orice caz, cronograful lui este o scriere mai personala. ■ Nefiind în Manasses, legenda se găseşte în unele redacţii şi versiuni ale cărţii populare Fiore di virtu (Floarea darurilor), pre| cum si în unele cronografe bizantine. S-a arătat (Psichari) ca^ motivul mărului de aur, oferit la alegerea miresei, ţine de mituri ai| tice fapt neîndoielnic (mărul de aur acordat de Paris AfroditeJ spre mînia zeiţelor Hera şi Atena, care se răzbună asupra Tron). ■ Sîntem deci în plină literatură cu această legenda, dar şi ci| celelalte relatări din domnia lui Teofil, în structură narativa de poveste populară românească (veche), ca fonetisme (răsipi, neştine, atunceşi), dialog sau asocieri de vocabule, uneori de inventivitate proprie: „aşa-i era viaţa încremenită" (îndărătnică); „şi era trăsnete si urlete de-ţi părea că piare lumea" etc. în general scrisul este evoluat spre limpezime faţă de o serie de capitole anterioare. 1 Theophilos, 829—842; 2 Michael II, 820—829; 3 Revenirea lui Teofil la iconoclasm, îndepărtat de tatăl său Mihail II; 4 văluiia ~ învăluia, izola; & a răsipi = a distruge; e Petrov, în realitate Petrona (Manasses, 165: Petro-nas); 7 cununată — încoronată; 8 nu-ţi soseaşte = nu-ţi ajunge; 9 eftenşug = omenie, echitate; 10 abătu = se abătu, alergă; 11 de noi = de înnoi. ÎMPĂRĂŢIIA LUI NICHIFOR FOCA1 Nichifor era voinic şi cu îndrăznire bună, tare în mîni2 şi milostiv. Şi se lipi de Theofana împărăteasa3. Pre coconii lui Roman, pentru liubovul4 Iui, elu-i ţinea cu cinste. Avea Nichifor pre lîngă bărbăţiia trupască şi cea sufletească, că avea împreunată dragoste cu sveti Athanasie den Sveta Gora Athonului5 [...]. Şi multe oşti şi războaie cu multe limbi au bătut [...]. Aşa era Foca de toate bun, ce numai ce-1 smintiia că ţinea6 muiare pre Theofana şi-i era cumătră7 [...]. Foca aruncă urgie pre Ţimishi8 pentru că-I vădise oarecine cu nişte cuvinte reale, deci îl goni de la dins. Iară împărăteasa foarte tînjiia dup-îns, de nu-i vrea vedea faţa săva o zi. Deacii rugă cu hitlenşug pre Foca de-1 chemă iară. Şi era prea voinic şi frumos Ţimishi; deci vrea să moară Teofana de nu-1 vedea. Şi Foca foarte se păziia de Dumnezeu [...]. Şi aşternutu lui era de olovirne9, el se culca jos pre rogojină; şi psaltirea nu-i trecea în zi; la muiare-şi mergea rar. Ce nu-i plăcea aşa [Teofaneil, deci se însoţi cu Ţimishi şi sfătuiră10 rău pre împăratul, ca Dalida pre Sampson şi Tindarida bărbatuluişi. Deacii-1 păziră de-1 găsiră durmind jos pre un ţol şi-I jungheară acolea. Şi domni Nichifor Foca 6 ani. Hasdeu, Cronica, 393—394. Capitolul conţine romanul popular din evul mediu, al lui Nichifor Focas păstrat în copii slavone, cu răspîndire în sud-estul Europei: Macedonia, Serbia, Bulgaria, România, Rusia. El se înscrie în tema femeilor infame care şi-au ucis bărbaţii sau amanţii, deveniţi indezirabili (vezi între altele Istoria secretă a lui Procopius dln Caesarea). 186 187 Drama lui Focas „de dragoste, intrigi, purpură şi sînge" (E. Turdeanu, Le dit de Nicephore) a trezit interes literar şi ştiinţifici Pe lîngă scrierile vechi, s-a creat pe acest subiect teatru dramatici modern, mai ales grecesc, între altele, la noi, piesa lui Mircea Ră-I dulescu, Bizanţ (1924). Prin comparaţie cu Manasses, Moxa îi face domniei tragice a lui Focas o prezentare concentrată, însă plină de expresivitate prinl punctarea limbajului cu note particulare: „împreunată dragoste";! „numai ce-1 smintiia (strica) că ţinea muiare pre Theofana"; „îm-j părăteasa foarte tînjea" (după Tzimiskes). Totul sună ca un fragment de roman criminalier. 1 Nikephoros II Phokas, 963—969; 2 tare în mini = cu mînă tare; 3 Teo-| fana, soţia împăratului Roman II (959—963), decedat; 4 liubovul (sl.) = dra-| gostea, devotamentul (faţă de Roman); 5 Sveta Gora Athonului = Sfmtull Munte Athos; e ţinea — avea (autorului i-a stat în minte locuţiunea popu-| Iară „a se tine cu cineva"); 1 cumătră = (aici) nesinceră, cutră; 8 Ţimishi =m Joannes Tzimiskes (împărat, 969—976, după uciderea lui Foca); 9 olovirne =1 materie scumpă de olofir, purpură (dar el se culca pe rogojină, ca un schim-J nic); 10 sfătuiră rău = puse gînd rău. imparAţiia lui manoil paleolog Stătu în loc fiiu-său Manoil împărat1. Atunce se sculă multă! mulţime de turci şi începură a prăda şi a lua ţări şi cetăţi. Luară! şi Amorea2 şi Draciul3 pînă la Dalmatiia şi toată ţara arbănaşilor4.! Şi începură a scădea putearea creştinească, că nu avea nime putearel să le stea înainte. Deacii se duseră şi la sîrbi şi feaceră acolo războit mare5. Şi mult sînge s-au vărsat, şi mulţi fără număr au perii atunce. Un voinic, anume Milos Kobilici6, viteaz şi bărbat bun, deci meşterşugui de se apropie şi spintecă cu un hangeariu pre Muraţ-I beg7, şi aşa peri. Pre acea vreame ucise şi Şuşman8, domnul şcheai-l lor, pre Dan voievod9, domnul rumânesc [...]. De-acii se rădică Baiazit cu turcii spre rumâni. Deci se lovirăl cu Mircea voievod şi fu război mare, cîtu se întuneca de nu se vel dea văzduhul de mulţimea săgeatelor, şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul. Iară paşii şi voievozii periră toţi10. Atunce peri Constani tin Dragovici şi Marco Kralevici. Aşa de se vărsa sînge mult, cîl era văile crunte11. Deci se spăre Baiazit şi fugi de trecu DunăreaJ Si puse socotitori pre la toate vadurile, şi prinse pre Şuşman, doml nul şcheailor, de-1 tăie, ani 6903 [1395]. Atunce luară turcii ţara şcheailor cu totul, 6905 [1397]. Jicmon, craiul unguresc12, adună toată tăriia despre Apusl domnii, voievozii, boiarii, neamţii şi frîncii, şi pre uscat şi pre Dul năre, cît nu se vedea apa de mulţimea corăbiilor; Mircea voievod cu rumânii, şi de la Manoil Paleolog veniră corăbii multe, pline de voinici den Ţarigrad, şi den Veneţiia 30 de corăbii. Deci mergea craiu pre uscat în jos, pre Dunăre, cu hvală mare şi cu oşti tocmite, înrplătoşaţi, poleiţi, şi scripiia de-ţ părea că răsare soarele. Şi cînd sosi la cetatea de Necopoe, el vrea să ia Necopoia. Iară Baiazit strînse turcii cu totul despre răsărit. Şi păziră curînd de se loviră lăţişu cu cei despre apus, şi fu sfadă mare, în multă vreame, ce în-venseră turcii pre unguri, iară craiu scăpă într-o corabie. Iară Baiazit i-au gonit pînă la Dunăre şi mulţi se necară în Dunăre. Deci craiu cu cîtă hvală venise, cu mai mare ruşine se întoarse, că-şi pierdu voinicii cu totul şi lăsă oase de oameni, cît nu-şi putea ara oamenii pre acei cîmpi [...]. Hasdeu, Cronica, 402—403. De această dată, Moxa scoate ştirile din alte izvoare decît Manasses. Se foloseşte în special de Cronica bulgară, descoperită şi publicată de I. Bogdan. Deşi pusese capăt cronografului (sau cum se exprimă el frumos „odihnă condeiului") mai de vreme (1078), autorul reveni şi-1 completă cu noi evenimente sud-est europene, pînă spre sfîrşitul secolului al XV-lea (1489). între relatări cuprinde şi domnia lui Manuil Paleolog în Bizanţul răvăşit de expediţiile musulmane, înscriind şi pe cea a lui Baiazid de la Rovine (1394), prezentată în culori excelente („Şi fu război mare, cîtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeatelor" etc); tabloul a fost reluat magistral de Eminescu în Scrisoarea III, după cum au subliniat la timp I. G. Sbiera (Mişcări culturale), N. Cartojan (Ist lit., ed. II, 244) şi E. Turdeanu (Litt. bidgare ). Dealtfel, întregul fragment are calităţi literare prin limba fluentă şi armonios structurată sintactic (nu se mai întîlnesc poticnelile din alte capitole de pînă aci), prin figurile de stil de plasticitate avansată: „văi crunte" (pline de sînge); „deci craiul [Sigis-mund de Luxemburg] cu cîtă hvală venise, cu mai mare ruşine se mtoarse", pentru că îşi „pierdu voinicii cu totul" pe cîmpiiie Dunării, la Nicopole, unde le rămăseseră „oasele de nu-şi puteau ara oamenii acei cîmpi". Lexicul şi el este descărcat de elemente neviabile, afară de unele arhaisme (crunt, hvală), care mai mult dau culoare. Deşi Cronograful se înscrie între primele scrieri încercate de iVloxa (1620), din îndemnul episcopului Teofil al Rîmnicului, autorul 1 ui nu se împotmoleşte în transpunerea izvoarelor, ci de la început preface textul avut în faţă şi-1 toarnă într-o limbă autentic °mânească, folosind mereu şi progresiv tot felul de expresii vii 188 189 populare.Moxa nu este un chinuitor al limbii române, de studiat! filologic, ci un literat care are darul cuvîntului potrivit pentru a istorisi, pentru a blasfema sau lăuda. în prima jumătate a sec. XVII, Moxa este, prin teme şi motive, I prin asocierea episoadelor şi prin prospeţimea şi naturaleţea lim-B bajului, un scriitor cu merite de luat în consideraţie. TEXTE: V. Grigorovic, O Serbii v ee otnosenijach k sosednim dersa-H vara, Kazan, 1859, pribavlenie I, p. 1—45 (partea finală); B. P. Hasdeu, ■ Cronica lui Mihail Moxa, în Cuvente den bătrîni, t. I, Bucureşti, 1878,1 p. 337—443 (text integral: p. 345—406, restul introducere şi comentarii);I M. Gaster, Chrestomaţia română, t. I, Leipzig—Bucureşti, 1891, p. 56— I 62 (cîteva capitole după Hasdeu); B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîniM texte alese, introd, şi note de J. Byck, Bucureşti, 1937, p. 25—45 (frag-M ment); Hronograful lui Moxa, introd., text şi note de N. Simache şi Tr.B Cristescu, Buzău, 1942; C. S. Nicolaescu-Plopşor, Hronograful lui Moxa,M în „Oltenia", IV, 1943, p. 1—28 (copia publicată de Plopşor conţineH numai o primă parte din cronograful lui Moxa, pînă la Iulian Aposta- I tul); Cronica lui Constantin Manasses (traducere mediobulgară), text si glosar de loan Bogdan, prefaţă de I. Bianu, Bucureşti, 1922; Hasdeu,M Cuvente, ed. G. Mihăilă, t. I, p. 304—400. STUDII: I. Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischenm Geschichtschreibung, în „Archiv fur slavischen Philologie", XIII, 1891,M p. 481—543 (studiu şi texte); Margareta Ştefănescu, Cronica lui Manas-M ses şi literatura româno-slavă şi română veche, Iaşi, 1927 (extr. dinH „Arhiva"); N. Cartojan, Legendele Troadei în literatura veche româ-B nească, în Anal. Acad. Rom., mem. secţ. lit, seria III, mem. 3, 1925,H p. 36—38 (raporturile cu Manasses); idem, Fiore di virtîi în UteraturaW românească, ibidem, t. IV, m. 2, 1928, p. 9—11; K. Krumbacher, Kasia, W în „Sitzungsberichte der Akademie der Wissenschaften zu Munchen",B secţia filosofică-filologică şi istorică, t. I, 1897, p. 305; J. Psichari, Cos-H sia et la pomme d'or, în „Annuaire de l'Ecole Pratique des HautesB Etudes", 1910—1911, Secţia de ştiinţe istorice şi filologice, Paris, 1910,1 p. 5—53; Charles Diehl, Preafericita Teodora, în Figuri bizantine, trad.H de Ileana Zara, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Zamfirescu, Bucu-H reşti, colecţia BPT, 1969, p. 285—304; Emil Turdeanu, La UtteratureW bulgare du' XIV'e siecle et sa diffusion dans Ies Pays Roumains, Paris, I 1947, p. 162—163; Lucian Predescu, Mihail Moxa şi opera sa, în BOR,B 1960, nr. 9—10, p. 907 şi urm.; Emile Turdeanu, Le dit de VempereurW Nicephore II Phocas et de son epouse Theophano, Salonic, 1976; G^H Mihăilă, Cronica lui Mihail Moxa (1620) şî izvoarele ei bizantino-slave,W în Raporturi literare româno-slave, Bucureşti, 1976, p. 22—44; Idem,H Sursele sîrbeşti ale „Cronicii universale" a lui Mihail Moxa (1620), înH Actele simpozionului româno-iugoslav, Bucureşti, 1979, p. 347—356; I. C.H Chiţimia, Stil istoriografie: Moxa, în RITL, 2/1982, p. 171—175. 1 Manuel ÎI Palaiologos, 1391—1425, fiul lui Joannes V PalaiologosH 1341—1391; 2 Amorea = Moreea; 3 Draciul = Durazzo (azi Durres, în Aîba-M nia); 4 arbănaşi = albanezi; 5 lupta de la Kossovopolije (1389); 6 Milos Ko-M bilici = Milos Obilici; 7 Murad I (1359—1389), era sultan nu simplu beg;B 8 Şuşman = Şişman; 9 uciderea lui Dan I Basarab în 1386; 10 lupta de lai Rovine (1394); 11 crunte — pline de sînge; 12 Jicmon = Sigismund de Luxem- I burg (1387—1437). 3. Literatură legendară [CUVÎNT PENTRU ADAM ŞI EV A] [Sec. XVII (mijloc)] [Transilvania] Legenda despre Adam şi Eva} considerată text bogomilic (I. Ivanov, N. Cartojan ş.a.) datorită mai ales episodului privitor la zapisul încheiat între Adam şi diavol, este, în forma editată aici după cel mai vechi manuscris românesc al legendei, legată de ideea generală a Paliei istorice şi anume de prefigurarea evenimentelor din Noul Testament prin cele ale Vechiului Testament. Această idee apare deosebit de pregnant chiar în centrul episodului despre zapisul lui Adam şi arată, prin felul cum este înglobat acest episod în textul legendei, că atît episodul cît şi întreaga legendă au fost prelucrate în spiritul Paliei istorice. Textul legendei conţine, cum se ştie, material al sectei sabeice (purificarea în apa Tigrului şi a Iordanului), al sectei mandeilor (înfruntarea Evei de către Gorgonie) şi, în episodul zapisului, ca o reminiscenţă, material al unei secte maniheiste; importantă este însă ideea generală a textului şi aceasta nu ţine de concepţia dualistă. Faptul că textul Paliei istorice editat de Vassiliev nu conţine legenda despre Adam şi Eva şi că textele greceşti găsite pînă acum nu conţin episodul zapisului lui Adam nu poate fi un argument peremptoriu pentru a considera legenda ca fiind bogomilică. Aceasta din mai multe motive: în primul rînd textul grecesc publicat de Vassiliev nu este nici complet şi nici cel mai vechi, în al doilea rînd, chiar titlul reprodus de Ivanov după unul dintre cele mai vechi texte manuscrise slavone ale legendei specifică faptul că aceasta provine din Palie, denumire sub care era înţeleasă Palia istorică (Slovo ot Paleje o Adamja i o Evdzja ot zacela do suvrusenija; cf. şi titlul românesc, infra), în al treilea rînd, în cele mai multe manuscrise slavone şi româneşti textul legendei apare alături de alte texte din cuprinsul Paliei istorice. în afara ideii generale comune, textele Paliei istorice au între ele şi numeroase legături de tramă narativă: pomul cunoaşterii din legenda lui Adam şi a Evei şi din episodul Călătoriei lui Sith la rai reapare în ciclul solomonian, prezentat sub formă de întrebări şi răspunsuri (Templul lui Solomon, întîlnirea lui Solomon cu i^egina din Saba — Savila) şi în Legenda lemnului crucii (v. infra); episo- 190 191 dul Pocăinţei lui Lot din ciclul de legende despre patriarhul Avraarrl din Palia istorică reapare în Legenda lemnului crucii; moartea Iul Adam din finalul legendei despre Adam şi Eva se leagă şi ea atîl de ciclul solomonian, cît şi de Legenda lemnului crucii. De altfel cel mai important argument pentru apartenenţa acestor legendei care nu figurează în textul grecesc editat de Vassiliev al .PaZiel istorice, la această scriere se află chiar în textul Paliei istorice, după episodul Pocăinţei lui Lot: Avraam auzind că, în urma penitenţeil lui Lot, lemnele udate de el cu apă din Iordan au înfrunzit, se duce! să le vadă şi „deaca vădzu leamnele că sînt precum îi spusese Iul Lot, să închină lui Dumnedzău şi dzise: Adevărat acesta lemn vl fi de dezlegarea păcatelor" (pentru că în Legenda lemnului crucii se povesteşte că pe acest lemn a fost răstignit Mîntuitorul). ,,Şi| agiunseră aceaste leamne pînă la împăratul Solomon, ce de aceşti lemn vom aduce-vă aminte într-altă scrisoare" (s.n.) (ms. romi BAR 469, f. 57v—58r). întreg pasajul, absolut identic, figurează şl în textul grecesc al Paliei istorice editat de A. Vassiliev, AnecddtM graeco-byzantina, 1893, p. 219, Deoarece majoritatea elementelor din legendele privitoare la alte personaje din Palia istorică îşi aii sursa în prima legendă, cea despre Adam şi Eva, se înţelege că prej zenţa ei în cuprinsul scrierii era cerută şi de logica naraţiunii. Atît manuscrisele româneşti derivate din Palia istorică, cît şi cele slavone conţin absolut toate, în episodul zapisului lui Adaml menţiunea faptului că Adam semnează pactul tocmai pentru că] „ştiia Adam că va să pogoară Dumnedzău pre pămînt şi să va naşte din svînta şi prea curata fecioară Măriia", ceea ce leagă figura iul Adam de aşa numita „galerie a prorocilor" din Vechiul TestamentJ care, alături de Sibile, prevestesc naşterea Mîntuitorului. Motivul pactului cu diavolul are o tratare specifică, ceea ce îl diferenţiază şi de tratările moderne şi de felul cum apare pactul în Pilda părinţ telui Eladie din Paterice; e vorba, cum se vede din text, mai de-1 grabă de un „fals jurămînt", topos prezent mai ales în literaturile! orientale, dar şi la Cervantes (între pildele de înţelepciune a lui! Sancho Pânza ca guvernator, probabil tot dintr-o sursă orientală)f Pe de altă parte, prezenţa motivului iconografic al sfărâmării za-1 pisului lui Adam la botezul lui Hs. nu numai în pictura bisericească! ci şi în ilustraţia cărţii religioase tipărite, arată că nu era vorbei de un motiv care să fi fost considerat de provenienţă eretică, cîj doar de un element parabiblic care nu contravenea canoanelor, de un auxiliar pentru a demonstra legătura dintre cele două părţi al] Bibliei. Cealaltă versiune românească a legendei, din care reproducem | unele pasaje în comentariul la text, are o altă sursă decît versiunes din Palia istorică, făcînd parte, din aşa-numitul Apocalips al lui Metodie Patareanul, după cum se poate vedea din compararea versiunii româneşti din ms. BAR 5047 cu cea de a doua versiune publicată de Iv. Franko după un manuscris slavo-ucrainean din 1743. Atît manuscrisul românesc cît şi cel ucrainean nu conţin episodul, zapisului lui Adam. Textul românesc, deşi reprezintă numai un fragment, cu caracter relativ autonom, din Apocalipsul lui Meto-die .. ., conţine mai multe adausuri datorate unui copist înzestrat cu darul povestirii; adausurile nu aduc elemente noi în conţinutul legendei, ci ţin numai de tehnica naraţiunii. Fragmentul, aşa cum apare el decupat din Apocalips.. . constituie de fapt o legendă a şarpelui sau, mai exact, a duşmăniei dintre om şi şarpe (întîlnită mai rar între credinţele folclorice româneşti legate de şarpe, după cum relevă răspunsurile la chestionarul folcloric al lui Hasdeu). Din această a doua versiune a legendei despre Adam şi Eva pare să derive şi Versul lui Adam la izgonirea din rai, deoarece, cel puţin aşa cum o arată versiunea ucraineană, episodul plîngerii lui Adam în faţa raiului este mai dezvoltat în versiunea desprinsă din Apocalips .. . decît în cea din Palia istorică. Dintre nenumăratele versiuni ale acestui Vers ... există probabil şi unele create pe teren românesc, în metru popular, pornindu-se de la textul în proză al legendei (sau care au căpătat, datorită mai ales circulaţiei alături de colinde şi de alte producţiuni versificate ale folclorului ritual, un ritm asemănător celui popular), dar există, în manuscrise, şi altele care au fost traduse după variante versificate din alte limbi (sîrbă, ucraineană), (v. Turdeanu, Apocryphes, p. 125.) Datorită problemelor pe care le ridică atît istoricul, cît şi circulaţia acestui text, am socotit că publicarea lui în întregime va oferi un material interesant nu numai din punct de vedere filologic, ci şi istorico-literar. INCEAPEM DE LA ADAM PlNA IN SVlRŞIT TOATE CUM S-AU FĂCUT. BITIIA Adam era în rai m[ai na]inte de greşală şi era lui toate pre voie, adecă toate pre voia Iui îlmbla; det.], iară'deaca îl... [det.] se din rai, şedea în Edem înaintea portei raiului şi văzu în vis cum va naşte Cain şi Avei şi în care an va ucide Cain pre Avei, fratele său. Şi-1 conteni îngerul să nu spuie Evvei. Şi acolo petrecu 9 sute de ani şi şaptezeci şi căzu întru boală de inima. Şi nu ştiia ce iaste boala. Şi să adunară marii şi micii toţi şi să mira şi grăia cătră 192 13 — Crestomaţie de literatură română veche — voi I 193 Evva: O, maica noastră, Evvo, tu ale lui toate le ştii, spune noao de ce boleaşte părintele nostru. Şi era pregiur Adam 6000 de bărbaţi. Evva zise: Spune-voi voaol fiii miei. Cînd făcu Dumnezău raiul şi toată lumea şi făcu pre p[ărint]el P- 66~78; ©'analiză stilistică aplicată unei versiuni dramatizate occidentale a legendei al publicat Willem Noomen în „România", LXXXIX(1968), p. 154 sq , stu- I diu apărut şi m traducere românească în culegerea Poetică si sUlistică I 5j£f^S? ^ ' ,NaSJa Ş1 S' Alexandrescu, Bucureşti, Univers, 1972, p I 499-518, studiu fundamental: E. Turdeanu, La Vie d'Adam et d'Eve en\ slave et en roumam, în voi. Apocriphes..., p. 75-144- analize texto-1 logice in „Starobulgarska literatura", 11(1982), p. 35—55 şi 56—66 A I Miltenova şi D. Dimitrova. | [CUVÎNT PENTRU LEMNUL CRUCII] [Sec. al XVII-lea (mijloc)] [Transilvania]! Textul acestei legende reprezintă o urmare firească a legendei despre Adam şi Eva. Legătura între elementele narative este făcuta prin intermediul ultimei fraze din legenda despre Adam si Eva în care se menţionează că „din cununa ce era în capul lui Adam [...] crescu un lemn"; acesta este, după cum se arată în legenda de mail jos, lemnul din care ca fi făcută crucea răstignirii lui Isus. Tendinţa! de a prezenta personajele şi întîmplările din Vechiul Testament] drept prefigurări ale celor din Noul Testament caracterizează, după cum s-a arătat mai pe larg în comentariul la- legenda despre Adam şi Eva, Palia istorică. Textul legendei lemnului crucii apare în cu-| prinsul aşa-numitului Razumnik (sau Lucidariu), culegere de în A trebări şi răspunsuri cu un număr incalculabil de versiuni, lucrul firesc dacă ne gîndim la faptul că nici nu este vorba în cazul aces-| tor întrebări şi răspunsuri de un anumit text, ci de o modalitate I de prezentare a unor episoade narative şi a unor explicaţii de na- I tura legendara ale unor întîmplări, denumiri, fenomene, etc. Corn- I bmate adesea cu gnomele numerice, aceste Joca monachorum cum I mai sînt numite textele de acest tip, au în mod frecvent o menire didactică ori de popularizare. t între numeroasele versiuni ale acestor texte exista o grupa cu caracter relativ unitar în care cel mai vechi text se află într-un manuscris grecesc din sec. al Xll-lea, contemporan cu cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut pînă acum al Paliei istorice. In acest text studiat de V. Moculskij în legătură cu Palia istorică (sau Biblia ■populară, cum o numeşte el), întrebările şi răspunsurile sînt aşezate sub numele lui Vasile cel Mare şi al lui Grigorie Teologul. Prima întrebare din acest text, privitoare la ziua creării lui Adam, are următorul răspuns: „Luna decembrie, 25, în ziua a 6-a", ceea ce este un indiciu destul de elocvent asupra tendinţei textului, aceeaşi cu cea a Paliei istorice. Deoarece în unele titluri ale acestui text apare si numele celui de al treilea dintre părinţii bisericii care alcătuiesc cunoscuta triadă (Trisfetitele cum apar în denumirile româneşti de sursă slavonă), Ioan Teologul, textul a fost cunoscut, mai ales m literaturile est-slave, unde a şi avut o circulaţie foarte mare, sub denumirea de Besjada treh svjatitelej. Forma primară a acestui grup de texte este însă, asa cum o dovedesc versiunile greceşti şi cele sud-slave, legată direct de textul Paliei istorice. Apar referiri la legenda lui Adam, la cea a lui Melhisedec, la ciclul de povestiri despre patriarhul Avraam (unde, în întrebări şi răspunsuri din Palie, apare şi episodul originii incestuoase a ismailtenilor) ş.a. Dintre aceste referiri mai ample sau mai scurte, cele privitoare la lemnul crucii au caracterul unui text unitar, deşi în cadrul naraţiunii intervin de mai multe ori întrebările şi răspunsurile. Faptul că această legendă este la origine o scriere cu caracter unitar din cuprinsul Paliei istorice este dovedit prin aceea că ea este menţionată în cursul expunerii din textul grecesc al Paliei istorice (v. supra, p. 192). Din cuprinsul textului în forma actuală se vede că întrebările sînt cele care au fost introduse în cadrul legendei. în versiunile slavone copiate la noi (cele în care se află şi legenda despre Adam şi Eva şi încă două manuscrise din sec. XVI— XVII descrise de Ioan Bogdan) şi în versiunea românească de acelaşi tip din ms. BAR 469 al Paliei istorice textul este atribuit unui singur autor, lui Grigorie Bogoslovul (Teologul). întrucît în versiunea românească din ms. BAR 469 lipseşte, datorită probabil unei alte lacune de circa o filă din versiunea primară, o parte a episodului privitor la găsirea capului lui Adam, parte existentă însă în manuscrisele slavone copiate la noi, cît şi în alte manuscrise româneşti care reproduc aceeaşi versiune, am întregit lacuna respectivă după un alt manuscris românesc, indicînd în notă limitele pasajului respectiv şi sursa după care a fost reprodus acesta. 202 203 CUVÎNT ALES AL LUI GRIGORIE BOGOSLOV DE CINSTITA CRUCE A LUI HS. ŞI DE CEALE DOAO CRUCI A CELOR DOI TlLHARI Cînd îngropară pre Adam cu cununa ceaia ce o împletise însuşi şi ol pusease în capul său, ce era făcută din tîlpările1 cealea ce dedease îngerul lui Sith, feciorul lui Adam, cealea ce le luase îngerul dini rai din pomul cela căruia greşise Adam şi pentru greşala lui fu gonit din rai, deci deaca-1 îngropară pre Adam, din cununa ce era în capul lui crescu un copaci mare şi înaltu şi minunat întru creastere, ca crescuse în trei şi într-una să împreuna şi iară într-una creştea şi iară mtr-una să împreuna, tot aşea pînă a şapte rîndurî. Si fuj mai înalt de toate Ieamnele în lume. DE ALT LEMN CE PRE DlNS S-AU RĂSTIGNIT TÎLHARIUL CEL CE CREZU Dintru acelaş lemn scoase apa Tigrului din rai si sta într-un prund. Şi cmd vru să pomenească Sith pre tată-său, pre Adam, arătă Iui îngerul lemnul. Şi făcu foc lîngă apa Eloisului. Si făcu pomană părintelui sau, lui Adam. Şi acolo iaste focul nestins, fi-va si pînă în veac şi tot intr-un chip va arde. Şi va arde nepreastanno? în veacij şi focul acela ii străjuescu nişte fieri cumplite si iuţi. Deci cînd I greşi Lot cu featele sale, el veni la Avraam să s[ă]'ispoveduiască Sil &eaca spuse lui Avraam, să spăre foarte şi slobozi pre Lot ca să piiael şi-i zise lui: Du-te şi adu din cel foc carele iaste lîngă apa Loisului. Mearse Lot şi află adurmite pre aceale fiară ce păzia focul si apucă trei tăciuni şi-i duse Ia Avraam. Şi deaca-i văzu Avraam, cunoscu-il şi sa mira. Şi-i zise lui să-i înhigă într-o movilă si să-i ude cu apă.l bi-i zise: Cînd vor creaşte aceşti tăciuni, atuncea veri fi iertat del păcatele acealea. Şi atîta era apa departe, cît numai de trei ori putea duce într-o J zi de-i uda. Şi aşea crescură tăciunii si crescu lemnu minunat sil irumosu foarte. DE AL TREILE [LEMN], CE PRE DÎNS SĂ RĂSTIGNISE TlLHARIUL CEL NECREDINCIOS Dintru acelaş lemn din rai scoase apa potopului. Si deacă scăzu po-j topul, lemnul rămase la prundul apei ce o chiema Merra, ce să spunel Amara. Deci cînd scoase Moysi proroc iis[rai]lteanii din Egypet, ci nu avea apă să bea, că era apa amară. Moysi îmbla scîrbit si căuta I apă. Şi să rugă lui Dumnezău şi îndatăş veni îngerul şî-i arătă aceî lemn ce zăcea în prundul apei aceia şi înflorise foarte frumos. Şi îuo Moysi din lemnul acela în cruciş şi puse într-apă şi să îndulci apa de acel lemn. Şi crescu lemnul mare şi minunat şi frumos foarte. Văpros: Cum să începură aceale leamne sau cum crescură aşea? Otveat: Cînd răsădi Dumnezău raiul, atuncea nu era acolo nici înger, nici alt nimea, numai Dumnezău şi Satanail. Şî ce zicea Dumnezău să sădească, iară Satanail fura de toate seminţele dela Dumnezău şi arunca prin mijlocul raiului. Dumnezău zise: Acolo va fi trupul mieu şi eu însum voi fi acolo spre gonirea ta. Şi ieşiră afară din rai. Şi zise Satanail cătră Dumnezău: Doamne, blagosîoveaşte cîte am sădit. Dumnezău zise: Acolo sînt eu în mijlocul raiului. Şi cînd ieşi Satanail să vază pomii săi, pomii lui îl scoaseră pre dîns din rai. Şi îndată înnegri Satanail şi fu drac. Pomul crescu în trei stîlpi: un stîlp Adam, al doilea stîlp Evva, al treile stîlp în mijloc însuş Dumnezău. Deci cînd greşi Adam şi Evva, atuncea dintr-aceale trei părţi din pomul acela ce era în rai, partea lui Adam căzu în apa Tigrului şi o scoase apa afară din rai. Iar partea Evvei căzu în rai. Deci cînd fu apa potopului, atuncea ieşi. Şi deaca săcă apa, lemnul rămase lîngă apa ce să chiema Merra, ce să spune amărăciune. Văpros: Cum să împreunară iară Ieamnele în Ierusalim? Otveat: Cînd vru Solomon să facă casa lui Dumnezău Svîntul Sionr slobozi Dumnezău lui Solomon un inel din ceri şi cu dîns sorociia dracii şi toţi asculta de dinsul. Şi zidi besearecă Iui Dumnezău Svîntul Sion. Şi, căutînd lemn să acoapere besearecă, spuseră lui Solomon lemnul cela ce pusease Moysi în Merra, adecă în apa cea amară. Deci rnearseră de tăiară lemnul şi-1 luară cu 80 de bivoli şi să no-roiră în Iordan; fu o bură3 mare, atîta cît să înecă lemnul în Iordan atîta de afund cît nu-1 aflară. Iară un lemn ce Iera] însămnat, că era nărod mult, de toţi trei mii de oameni, de credea şi să închina acelui lemn, acest lemn foarte făcea ciudcsă4 mari şi slăvite, cît le părea acelor oameni că pre acel lemnu să va răstigni Hs. Cînd vru Solomon să taie lemnul, acei oameni ce credea în lemnul acela nu lăsa pre Solomon să-1 taie, ce-i grăia lui: O, Solomoane, nu te vom lăsa să tai lemnul acesta a vieţei. Unde au văzut cineva trei tăciuni să crească şi să facă ciudă5 mare, că mulţi au aflat sp[ă]senie dintru dînsul, pentru ce că Hs. pre dînsul să va răstigni. Iară Solomon pre mulţi dintr-înşi răni şi tăie lemnul şi-1 aduseră în Ierusalim. Iară oamenii ce credea într-acel lemn să adunasă pregiur lemn. Şi-I duseră în Ierusalim şi plîngea şi căuta spre lemn. Şi duse Solomon lemnul în Ierusalim în bes[ea]recă şi-1 măsură şi nu agiunse unde 204 205 vrea să-1 puie. Solomon să întrista. Iară Savila auzi de acest lemnl şi veni şă-I vază. Şi şezînd pre lemn o arse lemnul ca focul. AtunJ cea Savila zise: O, proclete lemn! Iară oamenii toţi într-un glas stri-l gară: O, de trei ori fericit lemnu ce pre dînsul să va răstigni împă-l râtul Hs.î Aşa Solomon rădică lemnul şi-1 măsură în besearecă. Iară un om ce-1 chiema Esei, el cioplea la Iordan nişte leamnc si-i scăpă săcurea în Iordan şi să afundă şi căzu pre lemnul acela ce să înecase în Iordan. Şi veni şi spuse lui Solomon. Şi mearseră de-1 scoaseră. Şi-1 cunoscură şi-1 aduseră în Ierusalim. Si-1 măsurară la besfea]recă şi nu să prinse. Şi-I răstornară cătră cela lemn. Si zisJ Solomon: Mare ciudă! Aceaste leamne minunate sînt înalte şi frumoasă şi nu să prinseră. Şi unde am afla lemn mai înalt decît aceastea? Şi întrebă de diavolii carele-i biruia cu psceatea lui Dumnezău. Diavolii ziseră: Ştim noi un lemn departe într-un loc în Edem, mare şi minunat şi frumos. Şi ne iaste noao frică a grăi de lemnul acela. Solomon zise: Legu-vă pre voi cu peceatca Domnului Dumnezău din ceri ce mi-au dat mic, duceţi-vă de aduceţi lemnul acela aicea. Diavolii să duseră şi apucară lemnul de vîrh şi-1 zmuciră din rădăcină şi luară şi capul lui Adam în rădăcinele lemnului şi-1 aduseră în Ierusalim. Şi rătezară lemnul din rădăcini, şi-1 măsurară la pămînt şi-1 rădicară sus pre besearecă şi nu agiunse. Iară marel[el Solomon zise: Oh, mare minune si mare ciudă, trei leamne aflai, ca aceastea nu s-au aflat nicăirea. Şi mare ciudese au făcut. Pre pămînt le-am măsurat şi toate ca dintr-un lemn sînt. Şi le măsurăm şi sus pre besearecă şi nu agiunseră. Şi puse oameni de străjuia aceale leamne. Văpros: Cum fură aceale leamne şi de unde le luo îneerul si le deade lui Sift? Otveat: Ceale ce furase Satanaii de la Domnul. Şi-i zise lui Dumnezău: Tu furi de la mine, de acolo va fi ţie goană. Si asa îl întări pre dîns şi crescu pomul acela în trei: partea lui Adam si partea Evvei, iară în mijloc însuş Domnul Dumnezău. A lui Adam parte scoase apa Tigrului din rai6. Iar partea Iui Dumnezău deade îngerul lui Sift. Sift aduse lui Adam. Adam împleti cunună si puse în cap şi muri. Şi din cununa aceaia crescu lemnul acela. Iară partea Evvei cu apa potopului ieşi din raiu. Deaca cunoscu Solomon că iaste acela capul Iui Adam, îl aduse în) mijlocul Ierusalimului şi trimise de adună toţi oamenii si Ie zisJ lor: Cum voi face eu, aşa să faceţi şi voi toţi. Şi luo Solomon o piatră şi să închină cătră cap si zise: închinu-m» ţie ca cei făpturi dintîi a mînilor lui Dumnezău. Şi svîrli cu piatra în cap şi zise: Ucidem pre tine ca pre un călcă- tori\şi neascultători de Dumnezău. Şi tot nărodul aruncară cu pietri si făcură lithostroton, ce să chiamă jidoveşte ucidere. Că aceaia fu zborul7 a tot Ierusalimul. Deci cînd vin dură pre Hs. îl duseră înaintea lui Pilat şi cu doi tîlhari. Pilat învăţă şi făcură dintr-aceale trei leamne trei cruci şi răstigniră pre Hs. din leamnele ce crescură din capul lui Adam. Iară tîlhariul ce crezu răstignitu-l-au pre lemnul ce era sămnat şi crescut din tăciunii ce să pocăise Lot; şi-1 răstigniră de-a dreapta lui Hs. Iară cel tîlhari necredincios, îl răstigniră de-a stînga lui Hs., pre lemnul ce crescuse întru apa cea amară, ce-1 pusease Moysi de îndulcise apa cînd scoase pre iis[rai]lteani din Egypet de la Faraon împărat. ispravire de cei doi tîuîari Cînd cerca Irod pre Domnul Nostru Is. Hs. să-1 ucigă, iară losif şi cu Iacov, fratele Domnului, luară pre Pr[ea]cista şi cu Hs. şi f ugiia în Eghipet. Şi, trecîndu printr-un munte, într-acel munte era doi tîlhari cu muieri şi cu coconi. Muiarea unui tîlhari avea numai o ţîţă. Şi avea amîndoao muerile tîlharilor coconi mititei. Iară muiarea unuia tîlhari bolea de inimă rău foarte într-o săptămîn[ă], iară ceaia muiare a celuia tîlhari era cu [o] ţîţă, deci numai ce hrăniia pruncul său. Iară muiarea ceaialaltă nu putea să-ş hrănească pruncul, ce muria de foame. Atuncea prinseră tîlharii pre Preacista cu Hs. şi cu losif şi cu Ia-cov, Şi zis[e] tîlhariul cel ce-i era muiarea bolnavă: Să nu facem rău acestor oameni, nici aceştii muieri, ci să-m apleace coconul mieu, că sînt 6 zile de cînd n-au supt nemică. Aşa îi luară şi-i duseră la colibile lor. Şi aplecă Preacista coconul tîlhariului în şase zile şi-I scaldă. Şi să vindecă şi muiarea tîlhariului. Şi Ie fu bine. Şi ziseră tîlharii: Crez mare ciudesă, că n-are fi venit această muiare cu pruncul său să-m învie pruncul, are fi murit de foame. Şi petrecură tîlharii pre losif şi pre Mariii cu pruncul şi-i dăruiră foarte bine cu daruri scumpe. Iară pruncii tîlharilor crescură şi fură tîlhari ca şi părinţii lor. Şi-i prinseră şi-i duseră Ia Pilat. Şi zise Pilat să-i răstignească de amîndoao părţile lui Hs,, pre cel ce-1 aplecă Preacista de-a dereapta, iară pre celalalt de-a stînga. Iară [? det.] cel de-a dereapta striga: Adu-ţi aminte de mine, Doamne, cînd veri veni întru împărăţiia ta! Iară celalalt grăi rău şi peri. Slavă Părintelui şi Fiiului şi Duhului Svînt, acum şi pururea şi întru veacii netrecuţ si nesvîrsiţ. Amin. BAR, ms. rom. 469, f. 407—427. 206 207 în pofida dimensiunilor sale reduse, textul reuneşte o sumă dJ episoade şi de motive literare de largă circulaţie: cununa lui Adarrl din legenda anterioară, focul făcut de Sith pentru pomenirea Iul Adam („focul nestins" care „fi-va şi pînă în veac şi tot într-un chijl va arde" şi pe care „îl străjuiescu nişte fieri cumplite şi iuţi")B păcatul lui Lot cu fetele sale şi pocăinţa acestuia făcută conformi prescripţiilor lui Avraam, potopul biblic, traversarea mării „amare",] fragmente din geneză, construirea templului lui Solomon, întîlnil rea lui Solomon cu Savila (regina din Saba în Biblie), puterile Iul Solomon asupra demonilor, găsirea capului lui Adam, lapidarea cal pului lui Adam, judecata lui Pilat, fuga în Egipt şi întîlnirea ci cei doi tîlhari. întreţeserea elementelor biblice cu cele apocrife estl evidentă, mai ales în aşa-numitul episod al „capului lui Adam"! Dacă partea privind lapidarea capului lui Adam este o tipică lem gendă etimologică, provenită probabil din încercarea de explicări a cuvîntului Golgotha -căpăţînă, cea de dinainte, privind aducerel capului lui Adam în Ierusalim, constituie o legendă cu caracter fam bulos pe care o găsim menţionată, într-o formă asemănătoare, îrl paragraful de „cărţi mincinoase" din indexul tradus de Staico grăi măticul de la Tîrgovişte: „Căpăţînă lui Adam ce doisprăzeace slul jitori într-însa şi şaptezeci de împăraţi supt dînsa au şezut". Aşi cum apare în manuscrisele slavone copiate la noi şi în unele mal nuscrise româneşti, episodul acesta, fără a fi întru totul identic cJ cel menţionat în index (indexul fiind o traducere nu se referă del cît în mod întîmplător la textele sau versiunile care circulau iM literatura română) se remarcă prin proiecţia fabuloasă. Legat şi de credinţele folclorice în „uriaşii" sau „jidovii" care au trăit „în vrei mea începuturilor, episodul reprezintă un topos al figurării univerl sului mitic, pe care îl întîlnim şi în legendele din cronografe, ca şi în basmele şi legendele populare. Intrarea în caverna-osuar este dl asemenea un topos care în basmul fantastic marchează o etapă a călătoriei iniţiatice în lumea de dincolo, pe tărîmul morţii. Notabilă este în realizarea literară a acestui topos întrepătrund derea planului real cu cel fabulos. TEXTE: Inedit. în afara ms-elor româneşti semnalate de N. Cartojanl Cărţile populare ..., I, ed. a Il-a, p. 171, o versiune fragmentară, ase-| mănătoare celei din BAR, ms. rom. 3813 menţionat de N, Cartojan, sM află în BAR, ms. rom. 3275, f. 4r—5r. STUDII: M. Gaster, Literatura populară română, 1883, p. 284—290; N.I Cartojan, Cărţile populare^ . ., I, ed. a Il-a, p. 155—172; E. Turdcanuf Apocriphes, p. 110—114; A, Miltenova, Ioc. cit. supra, p. 202. tîlpări = ramuri, stîlpi; 2 nepreastanno = neîntrerupt; 3 bură = furtună; *• 5 ciudă, ciudesă = minune, -i; 6 Aici în ms. rom. 469 lacună; reproducem pasajul lipsă după BAR, ms. rom. 3275, f. 4": PENTRU CAPUL LUI ADAM Iar capul lui Adam sta în rădăcina aceia ce o adusese cu copaciul. Şi nimeni nu o ştia. Iar Solomon au ieşit la vînătoare şi l-au lovit o ploaie năprasnica. Iar o slugă care purta haina cea de Pe deasupra a împăratului nu s-au întîmplat lîngă împărat într-acea vreme a ploi[i]. Şi au văzut o peşteră şi au intrat într-însa. Şi era la el un şoimu şi un leu. Şi au văzut cînd sădea în peşteră ca era de os acea peşteră, iar nu de piatră. Iar deaca au încetat ploaia, au ieşit şi aflînd pre împărat i-au zis [acesta]: — Omule, cum tu cu haina mea n-ai fost lîngă mine, ci m-au ploat ploaia? Şi i-au [mai] zis: Cum eşti neplooat, spune-m! Iar sluga au zis: — Doamne împărate, am văzut o peşteră şi am întrat în ea. Iar calul mieu au stătut afară, numai eu cu şoimul şi cu un leu am întrat în ea. Şi am văzut că era de os peştera. Iar împăratul a doa zi ieşind au pus de au curăţit-o de rădăcini şi de ţarină. Şi au cunoscut că este căpăţînă lui Adam şi au priceput că au fost adusă cu lemnul acela ce-1 adusese dimonii de l[a] Edem şi cum că arhanghel au fost dat îui Sith acel lemnu din raiu cînd au murit Adam. 7 zborul — soborul, adunarea. LEGENDA DUMINICII cea. 1630(?) Transilvania Cele trei texte din Manuscrisul de la Ieud, şi anume Legenda Duminicii şi două omilii (una pentru joia Paştilor şi alta pentru duminica Paştilor), prezintă o importanţă deosebită, atît din punct de vedere lingvistic cît şi literar. Literar, valoarea cea mai mare o are Legenda Duminicii, prin originea şi răspîndirea acestei scrieri apocrife, din vremuri vechi, în diferite literaturi medievale. Acest apocrif la Noul Testament a luat naştere în primele veacuri după oficializarea creştinismului şi instituirea Duminicii ca zi de sărbătoare de către împăratul Constantin cel Mare, în locul Sîmbetei de tradiţie mozaică. Sîmbăta nu era însă părăsită ca zi de sărbătoare, iar Duminica, cu tot decretul, nu era respectată. Atunci 208 14 — Crestomaţie de literatură română veche — voi, I 209 s-a imaginat căderea din cer, la Ierusalim, a unei epistole a lui {s J Cnstos, care s-ar fi adresat, pe această cale, în termeni duri si plinU de ameninţarea cu aspre pedepse, credincioşilor care nu respectai regula. Scrierea redactată întîi în limba greacă (alţii susţin priorii tatea versiunii latine) s-a răspîndit, în copii si traduceri', în Asia în Europa pînă în Anglia, în Africa latină. Din cauza conţinutului plin de imprecaţii, a expresiilor şi ameninţărilor înfricoşătoare care nu se potriveau cu învăţăturile blînde ale Noului Testament, oficialitatea religioasă a luat poziţie împotriva scrierii, declarînd-o apocrifa. Cu toate acestea Legenda Duminicii n-a încetat să se răsl pmdească tot mai mult, iar, între literaturile orientale si occidentale, literatura română posedă o mulţime de texte din secolele vechi şi de mai tîrziu, semnalate în cea mai mare măsură de N. Cartojal (Cărţile populare, I, 105—106; ed. IP, I, 135—137). Intre toate aceste texte româneşti şi în comparaţie cu ele, coJ pia din Manuscrisul de la Ieud este dintre cele mai valoroase prii structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi. Deşi textul este'o copie datată ca realizată, pe bază de filigranologie, aproximativ în deceniul trei sau patru al secolului al XVIIIea, se vede limpede că traducerea în sine s-a efectuat cu mult timp înainte, cînd limba română îsi înl cerca statornicirea în scris, iar grafia sunetelor, categoriile morfol logice sau topica exprimării (grevată şi de originalul tradus) sînl căutare şi exerciţiu. Dintre toate cele trei texte ale ManuscrisuM lui de la Ieud, Legenda Duminicii este singurul care intercalează alternativ, în textul slavon, versiunea românească, în frînturi de exprimare. Cele două texte, slavon şi român, sînt separate, cu rel gulantate, prin punct. în acest sens, datele clar marcate la începui tul textului: vă leat 6900 [1391 sau 1392] si vă leat 6000 [491 saJ 492] se leagă, în chip indubitabil, prima de textul românesc care îi urmează, a doua de textul slavon care îi urmează acesteia. Dealtl fel, prima dată, 6900, n-ar putea fi legată de versetul slavon, carJ o precedă şi care vorbeşte de căderea epistolei la Ierusalim, fiindcă acest fapt este în general dat ca avînd loc într-un an din primele! veacuri ale e.n. şi nu pe la 1391 sau 1392 (n-are nici un text vrecl data atît de tîrzie). Dimpotrivă, a doua dată, 6000, adică 491 saul 492, se referă la acest eveniment al apariţiei legendei, înscris îrM textul slavon care îi urmează: „prăvoe slovo sătvori ciudo i spo-l veadati o velikom ciudă" (întîiul cuvînt [adică epistola] fu-de mi-1 nune şi vorbi despre mari minunăţii). într-adevăr datele notate nul pot fi distribuite altfel în textul slavo-român, iar 491 sau 492 se| potriveşte cu primele apariţii ale scrierii. în acest caz, data 13911 sau 1392 (după calculul bizantin) şi interpretarea ei rămîn deschise,! 210 fiindcă scrisul în limba română, eventual la sfîrşitul sec. XIV, nu pare o imposibilitate, iar textul în sine, cu oricîte revizuiri ale copiştilor intermediari, a mai păstrat mecanic urmele unui scris de epocă destul de veche. în nici un caz, limba română de aci, cu forme de rară autenticitate, nu este a unui ucrainean care ştia româneşte, cum s-a afirmat (oricare slav nu descifra şi nu copia mecanic şi greşit unele cuvinte slave, precum pokoa în loc de pokoi etc). în consecinţă, textul primar pare să aibă o vechime mai mare decît i s-a acordat. El se bazează însă pe graiul autentic al celor mulţi şi de aceea apare ca un scris evoluat şi inteligibil, deşi uneori în formaţiuni greoaie. Poslanie G[ospod]a B[og]a nasego I[su]s[a] Ch[rist]a sii nibse spadsee v Ierusalim. [Epistola Domnului Dumnezeului nostru Isus Cristos de întru ceriu cădzu întru Ierusalim]. Povest' byvsaa divna vă svetem grade Ierusalime. Vă leat 6900 [1391 sau 1392] poveaste fu de demult întru sfînta cătate Ierusalimului întru atîţia ai. Vă leat 6000 [491 sau 492] prăvoe slovo sătvori ciudo i spove-dati o velikom ciude. întîiu cuvînt feace şi spuse di mare minune. Eze byst vă svetem cărkvi vă grade Ierusalime. Ce fu întră sfînta besearecă întră cetate Ierusalimulu. Ascultaţi oameni iubitori Ia oameni, adîncul şi blîndeaţele ce feace Dumnedzău derep lucru[re]Ie noastre cele hitleani. Cădzu o piatră mică şi rece de întru ceriul întru Ierusalim şi de greutatea ei nime nu putea spuni. Intru dzilele, patriarhul Ierusalimului feace săbor şi feacu rugă în tri dzile şi în trei nopţi şi sfînta bdeanie1. Şi glas fu a patriarhului. Şi piatra o deschise şi află într-însa scripturi: „Vedeţi, hii omeneşti, că întîiu şi a doa oară tremişu la voi scripturi şi voi nu credzut, adecă şi a treie tremeatere de la tatul nostru nevăzut arată voao şi nu credzut de ce învaţaiu pre voi, voi nu credzut, nice vă luat amente de ce spuşi voao. Şi aşa nu credzut, nice ascultat evanghelia mea cum greieşte. Ccriid şi pămîntul va treace, iară cuvîntul miu nu va treace! Lăsa-voiu pre voi omet şi geru greu şi foameţi şi pară şi lăcuste şi gă-selniţi şi omor oamenilor şi dobitoacelor şi de toate gadinele şi broaşte şi cărăbuşi. Şi vor cădea de ceste seamne multe, derept sfînta dumenecă, învierea lui Hristos, şi derep chinurile domnie-saile, derept venerea. 211 1.! Şi aşea doară vă veţi pocăi. Şi v-arn dat voo grîu şi vin şi unt şi vă săturaiu şi iară mai mult rău înciput a face. Şi gîndescu a piarde toţi oamenii de pre pomint, derept sfînta dumenecă şi derept sfînta venerea. Şi iară mă milostivăscu derep sfinţi mii apostoli şi derep îngeri şi derep rugă prea sfintei maice. Aceaia mă roagă de-| rep voi. Şi-mi întors mînie despre voi. Văduole şi săracii cură cătră voi plîngîndu, iară voi pri-nşi neB miluiţi! Pomeatele a me dat-a voao rod, iară voi săracilor nu daţi! Ce prentru răutaţele voastre ele voiu saca. înţelegeţi, oameni nebuni, inimi oarbe, că limbile păgîne ce nu ştiu leagea încă dăpă leagea lor îmbla! Eu dediu leagea mea şi botedzul meu, iară voi nu ferit. Nu ştiţi, oameni nebuni, că venerea zidiiu om şi feciu om, pvm Adam, în chipul miu? Nu ştiţi, răilor şi făcători răi, că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născă-I toare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumenecă luaiu butedzuB întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumenecă înviş2 den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cu[m] voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturilor mele, că sfînta dumenecă voiu giudeca şi vii şi morţi? Nu ştiţi că venerea răstignire-mă cu oţet şi cu heare adepară-măl şi-mi găvozdiră3 mînule şi-mi prigvozdiră picioarele şi cunună de spini în capu-mi puseră, cu suliţe în coaste mă împunseră-mă, derep voi şi derep păcatele voastre? Deci cene nu va cinsti sfînta veneri şi o va lucra el în dzi, să lăcuiască întru focul netrecut, unde-s viermii neadurmiţi şi scrîşca-l rea de dinţi! Iară cine va cinsti sfînta veneri şi o va posti curatJ acela om va ave viaţa netrecută şi lumina va mearge aprinsă na[i]nte şi Ia giudeţ nu va veni! Ce mă voiu giura cu braţele mele ceale înalte şi cu curate oloB vire4 ce-mi umbreadză sfînt creaştetul miu; şi iară mă voiu giura cu scaunul miu cela înfricatul. Iară de nu veţi feri sfînta dume-fl necă şi sfînta veneri şi nu veţi cinsti praznicele mele am a trimeate| pre voi heri cu doo capete şi şerpi cu do[o3 arepi, de vor mînca inimile muierilor voastre derept sfînta dumenecă şi derept sfînta venerea şi derept sfintele praznicele mele. Blăstămat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucrulre]le sail™ de sîmbătă den a noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritu soa-l relui. De nemică se nu se atingă! [...]. Şi voiu avea a face în luna lu făurar 11 dzile întunerecu marel de se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi vofiu] avea a ploal în luna Iu prier în şeptesprăzeace dzile, în Ioc de ploie, sînge şi foci şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre. Şi voiu ave a lăsa pre voi bere venenuase şi vor ave capete de leu şi arepi de vultur; în locul peanilor păr muierescu. Şi vor fi găteaţi ca u[nj voinic spre războiu şi vor mînca trupurele voastre. Şi aşea veţi înceape a săpa gropile morţilor şi veţi grăi: «Luaţi şi pre noi, fraţii noştri, ceia ce se[ţi} morţi de în veaci, că nu putem răbda de herile aceastea că-su iuţi foarte» [.. .1. Şi cine nu o va priimi aceasta trimitire şi scriptură cu osîrdie si va zici că-i menciună şi nu-i adevăr, multă scîrbă va avea omul acela! O, amar aceluia ce va ocareaşte pre popa sau pre calugherul. O, amar celuia ce greaiaşte în besearecă! Nu ocareaşte pre popa ce pre besercca lui Dumnedzeu. O, [a]mar celui om ce greieşte nedă-rept! O, amar celuia om ce sfădeaşte vicin cu vecin sau frate cu frate sau hie pre cini! O, vai de omul cela ce-şi dă argintul seu în camătă, ce dă al său iară să ia şi acela să va chema criştin! O, [ajmar celuia giudeţ ce giudecă săracii nederep! O, amar menciu-nosului! O, amar celuia ce curveaşti în mănăstire! O, amar celuia ce-şi dă peanigii5 săi întru aslam6 şi cu tăriia sa mearge la sfînta besearecă! Acela urmadză blăstămul! Blăstemat acela popă ce nu va priimi aceasta tremeatere cu osîrdie! Blăstemat acela preut ce nu va vre să o procitească înaintea săborului sau va cuperi vri[unl cuvînt de ruşinea sa [...]. O, amar aceluîi] fecior ce-şi amăreaşte părintele său! O, amar popei ce nu-şi învaţă fiii cei de ispoveadă! Fericit cela ce învaţă oamenii! Nu ştiţi, fiii mii, că eu vă lucredzu, iară voii] vă lăudaţi? Nu ştiţi, oameni nebuni, de nu voiu da eu ploaie, dară ce veţi avea a secera? C[ă] eu marea şi apele voiu seca! Nu ştiţi, răilor şi făcători răi, că eu sînt în toate dzile? Cumu vă gîndiţi a vă închina şi a fugi de la mene? Sau cine vă va pre voi mîntui de la mene? O, amar celuia om ce are avuţie şi nu face pamete svenţilor! O, [a]mar ceei proscorniţi7 ce-şi frămîntă prescurile cu mînie! O, amar aceluia popă ce cîntă liturghie cu mînie şi poartă sfînta priceaştenie8 şi se priceştuiaşte! O, cum nu se pălesc usnele9 luli] şi nu arde limba iui, că nu cîntă însuşi popa leturghie, ce şi îngerii cu nusul [...]. O, amar celuie om ce-şi ceartă10 datoria în sfînta dumenecă şi nu lasă în răpaos mişelul! O, amar celuie om ce nu va creade acestei trimeatere şi scripturi şi va dzice că nu iaste de la Dumnedzeu [.. .J". Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Manuscrisul de la Ieud, p. 153—158; textul comparat (şi revăzut) cu facsimilele ms. rom. BAR, nr. 5032, reproduse ibidem, p. 211—238. Am transcris începutul Epistolei lui Isus sau Legendei Duminicii, cu alternarea de text slavon şi românesc, pentru a sesiza mai bine formularea titlului (în ambele versiuni), explicaţiile introduc- 212 213 tive ale scrierii şi cum se plasează logic datele (de care am vorbi) mai sus) în contextul acestor explicaţii ale epistolei. Textul are într-adevăr forme, în dispoziţia lor primară ir limbă, încă necontrase în unităţi lexicale, precum „de întru cerii cădzu", sau alternanţe fonetice nelimpezite, prinse în grafii diverse mai ales vocale, în anumite poziţii, cu timbru variat: cătate şi ce-1 tate; pomint, pămint, pămînt, pîmînt; pogîn şi păgîn; botedz şi buM tedz, a săca şi, a seca etc; tot de percepţia primară a cuvintelor şl sunetelor lor ţin forme ca: derep în loc de derept (cu sensul del „pentru") şi nederep sau contracţii tipic şi vechi populare, precum! steţi sub forma se[ţi], adică sînteţi, de asemenea a cuperi (a acoJ peri, a ascunde) sau un pl. foameţi de la joamete şi altele. GrăiJ toare pentru vechimea textului sînt şi unele forme vechi: spuş (spuJ sei), înviş (înviai), întors (întorsei), văduo (văduvă), mişel (sărman) J a certa (a căuta), a cura (a alerga), de origine latină. Asemenea fenomene şi forme lingvistice marchează o anumitH anterioritate a textului primordial tradus, ceea ce nu este de prisoa în consideraţiile generale, dar în totalitatea lui textul dispune de uni limbaj viu şi viguros şi acesta este faptul de reţinut. Lexicul arel seva trăiniciei îndelungate, lăsînd de o parte elementele livreşti şm cu iz de artificialitate. Ţintind la o cîştigare sau înfricoşare a mulţi-f milor creştine, cuvintele curg în torent de blesteme sau de tablour terifiante, a căror calitate literară este incontestabilă. Năpustirea peste oameni şi dobitoace „de omăt şi geru greu, de foameţi şi pară! [foc], de lăcuste şi găselniţi şi de toate gadinile" nu este un lucrul fără inventivitate de expresie şi fără cutremurare pentru cei mulţii şi simpli din trecut. De asemenea, blestemul pentru cel ce nu vsl păzi sfînta vineri şi nu o va cinsti cu post (este deci şi vinerea in-l vocată lîngă duminică) „să lăcuiască întru focul netrecut, unde-sl viermii neadurmiţi şi scrisoarea de dinţi", aminteşte de blestemul! din Neculce, zis de o băfrînă în faţa şi împotriva lui Duca Vodă (nu-ll cunoştea) „să-1 mănînce viermii iadului cei neadormiţi", pentru căi el mîncase vacile poporului. Alte tablouri sînt de apocalips, cmc! se spune: „Şi voiu avea a face în luna lui făurar 11 dzile întune-l recu mare, de se vor giunghea soţ cu soţ întru întuneric. Şi voiil avea a ploa, în luna lu prier în şeptesprăzeace dzile, în loc dM ploaie, sînge, şi foc, şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre. Şfl voiu ave a lasa pre voi here venenoase şi vor ave capete de leu şi are pi de vultur; în locul peanilor păr muierescu". Aci varianta dirl Codex Sturdzanus foloseşte, ca într-o scriere idilică, „cosiţă de mu-1 iere despletită", ceea ce ridică o dată mai mult naturaleţea şi pro-| prietatea exprimării din varianta de faţă. La fel, invocarea „amarului" pentru cei păcătoşi are dinamismul unei retorici uşor cîntate: „O, amar celuia om ce sfadeaşte vi-cin cu vecin sau frate cu frate sau hie pre cini! O, vai de omul cela ce-şi dă argintul seu cu camătă [...]! O, amar celuia giudeţ ce giudecă săracii nederep! O, amar menciunosului! O, amar celuia ce curveaşti în mănăstire! O, amar celuia ce-şi dă peanigii săi întru aslam şi cu tăriia sa (cu îndrăzneală) mearge la besearecă! [...]. O, amar celuie om ce-ş ceartă (caută) datoria în sfînta dumenecă şi nu lasă în răpaos (pace) mişelul!". Textul are, fără îndoială, şi caracter de învăţătură morală binevenită. Fireşte, pe lîngă asemenea stil limpede şi curgător, Legenda Duminicii cunoaşte şi structuri primitive, care provin dintr-un lucru primordial,' în unele locuri dificil: „Şi iară mă milostivescu derep sfinţi mii apostoli şi derep îngeri şi derep rugă preasfintei maice. Aceaia mă roagă derep voi şi-mi întors mînie despre voi. Văduole şi săracii cură cătră voi plîngîndu, iară voi pri-nşi nemiluiţi! Pomeatele [pometurile] a me[le] dat-a voao rod, iară voi săracilor nu daţi! Ce pentru răutaţele voastre ele voiu săca" (în loc de: voi săca pre ele). Dacă prin asemenea elemente (şi prin altele) textul se dovedeşte de provenienţă veche şi dacă el dispune totuşi de imagini plastice, virtuţile literare ale' scrisului românesc sînt evidente de la începuturile lui. Prin sorgintea şi conţinutul ei, Legenda Duminicii nu putea să fie, în chip logic, decît una dintre primele scrieri cu circulaţie în masele popoarelor devenite creştine, inclusiv, bineînţeles, din vremuri îndepărtate, la români. TEXTE: I. Bianu, Manuscript de la leud, Bucureşti, 1925, p. 1—28 (ediţie facsimilată); Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Manuscrisul de la leud, Bucureşti, 1977 (textul românesc transcris şi textul integral ro-mâno-siav facsimilat, studiu introductiv şi indice de cuvinte); o variantă, datată 1600, din Codex Sturdzanus a fost publicată de B. P. Hasdeu în Cuvente den bătrîni, voi. II, Bucureşti, 1879, p. 43—55; variantele şi versiunile străine, cele mai importante, menţionate de N. Cartojan, Cărţile populare, I, p. 106—107 (ed. IIa: I, 137). STUDII- Andrei Bîrseanu, Catehismul luteran românesc, în „Anal. Acad. Române", seria III, Mem. secţ. Ut., I, 1923—1924, p. 33—40; Margareta Ştefănescu, Un produs al Şcoalei lui Ion Exarhul la noi: Manuscriptul al III*** din Sbornicul de la leud, în „Arhiva", XXXV, 1923, p 45_55; Măria Zdrenghea, Slavona „Legendei Duminicii" din Codicele de la leud, în „Cercetări de lingvistică" (Cluj), III, 1958, p. 109—117; idem, „Legenda Duminicii" din Codicele de la leud (Cîteva consideraţii cu privire la traducere), ibidem, VII, 1962, p. 93—96; idem, Problemes souleves par Ies premieres traductions roumaines du slavon au XVIe, 214 215 în RsL, XVI, 1968, p. 305—309; P. Olteanu, Contribuţii la studiul elementelor slave din cele mai vechi traduceri româneşti, în LL, VI, 1962, p. 67—97; Al. Mareş, Datarea Manuscrisului de la Ieud, în LR, XXIV,1 1975, p, 306—311; Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975, p. 310, 316—318; D. Şerbu, Manuscrisul românesc din „Co~ \ dîcele de la Ieud", în „Tribuna", nr. 8 din 24, II. 1977 şi nr. 9 din 3. III. 1977; pentru studii străine asupra Legendei Duminicii în*gene-1 ral, vezi N. Cartojan, Cărţile populare, I, 107 (ed. II*: I, 137—138). f 4. Literatură oraculară PROOROCIREA SIBILEI 1 bdeanie = denie, slujbă religioasă de seara, la ortodocşi, în săptămînJ patimilor; 2 înviş — înviai; 3 găvozdiră = pironiră; 4 olovire = ştofă scumpi de olofir; 5 peanigi = bani; G aslam — camătă; 7 proscomiţa = prescurariţăl femeia care face prescuri (termenul luat din slavă: proskornica); 8 priceaşie\ nie = pricestanie, împărtăşanie; 9 usne (sl.) = buze; 10 a certa — a cere. [Sec. XVII (mijloc)] [Transilvania] în Legenda lemnului crucii apare şi un scurt episod privitor la întîlnirea lui Solomon cu Savila (regina din Saba în textul biblic). Episodul este, în spiritul Paliei istorice, legat de oracolele privitoare la naşterea Mîntuitorului. în cuprinsul aceloraşi manuscrise *?are conţin şi Legenda lemnului crucii şi diverse părţi din Palia istorică se află şi un text mai dezvoltat, Cuvînt de prea înţeleaptă Savila, cunoscut' şi sub denumirile de Legenda Sibilei, Proorocirea Sibilei ş.a. Acest text se pare că nu face parte direct din cuprinsul Paliei istorice bizantine (nu s-au găsit pînă acum versiuni greceşti ale acestui text), dar este, prin direcţia sa, similar celorlalte texte care intră în componenţa Paliei istorice. Textul este interesant nu numai prin valoarea sa literară, ci şi prin faptul că reprezintă, într-o atestare mai veche, realizarea literară a unui motiv prezent mai tîrziu între scrierile lui Dosoftei sau ale lui Milescu. Ca motiv literar şi iconografic sibilele, textele sibiline reprezintă una dintre importantele reminiscenţe antice în cultura medievală. O deosebită răspîndire a avut-o motivul în literatura emblematică, datorită legăturii dintre caracterul oracular al „zicerilor" sibiline şi cel al multor devize medievale. în cultura românească veche motivul pătrunde prin mai multe filiere şi este destul de răspîndit în cursul sec. XVII şi XVIII (v. comentariul la text). Dată fiind polisemia şi ambiguitatea textelor oraculare, interpretarea lor le apropie, ca modalitate a receptării, de genul enig-mistic, fapt care explică şi coagularea unui important număr de enigme cu caracter literar în jurul episodului Solomon — regina din Saba şi, în general, în aşa-zisul „ciclu solomonian", cu numeroase ramificaţii în literaturile europene din evul mediu şi pînă acum. CUVÎNT DE PREA ÎNŢELEAPTĂ SAVILA David prorocul Iui Dumnezău avea pohtă mare cît ieşiia virtutea iui, adecă plodul lui; şi punea un vas şi pica în vas. Iară într-o zi un ina?1 al lui ştearse plodul cu nişte buruiane şi-1 aruncă afară. 216 217 Şi ieşi o gînscă şi mîncă buruianele. Şi cum Ie mîncă, îndată oo uri ou, şi crepă oul şi din ou ieşi o pruncă parte minerească. Şi pre as-l cuns spuseră lui David împărat de aceasta. David bine înţeleasa precum să făcu aceaia şi zise de ascunseră fata aceaia întru pămînJ tul Ugorscului. Şi crescu şi învăţă carte şi fu înţeleaptă mai vîrtol decît toţi oamenii ce petrecea în toată lumea. Şi cu înţelepciunea ci dobîndi ţara Ugorscului toată şi împăraţi în Rim. Şi socotiia zii sele prorocilor, cum zise Dumnezău lui David: Din sămînţa ta voi pune spre scaunul tău. Şi al altor proroci {şi al altor proroci) zis e Ie socotiia. Numele ei era Mariia, şi pentru înţelepciunea ei îi ziseră Sivilal Şi trăgea nădeajde că dintru dînsa să va naşte Hs, şi feri fecioriiJ sa în 50 de ani pînă cînd văzură o sută de boiari mari toţi un visl Atuncea înţelease Savila că nu iaste aceaia ce nădăjduiaşte. Şi să adunară toţi boiarii şi ziseră: Blamaţi la împărăteasa să spu-| nem visul ce am văzut. Şi veniră cătră însă şi ziseră: Şi ierţi, îm-l părăţiia ta, iată cum am văzut noi o sută de boiari ai tăi un visl Sivila zise: Spu[ne]-ţ visul şi eu îl voi dezlega. Domnii ziseră: Văzut-am noao sori răsărind. Iară Sivila zise: Spuneţi-m cum era acei sori. 1 Ei ziseră: Soarele dintîi curat şi lin răsăriia şi noi foarte cu drag îl aşteptam şi-1 socofiiam. 2 AI doile soare de trei ori întunecă şi-ş ascunse lumina. 3 Al treile soare, cu zări neagre pre giur dînsul. 4 Al patrule soare, ca o pară de fum neagră. 5 Al cincile soare, ars şi fierbinte era noao a-I socoti. 6 Al şasele soare, lumină avea ca zăpada. 7 AI şaptele soare, cu zare roşie şi în mjiloc mîn-avea. 8 AI optule soare, zările Iui era line şi curate. 9 Al noaole soare, de toţi era mai groaznic, spăimaf era şi fier-J binfe. Sivila zise: Noao sori sînt noao rodure. 1 Cel soare dintîi iaste rodul bălgarilor, buni şi iubitori la oaspeţii şi credincioşi; şi cea dereaptă credinţă creştinească Iui Dumnezău au închinat. 2 Al doile soare sînt grecii, că ei de trei ori credinţa sa au lepădaţi şi cu toate limbile să ameastecă, iubitori de argint şi Iuotori de adămană, împărăţiia lui Dumnezeu deaderă. 3 Al treile soare sînt frîncii ce ei vor călca toate limbile; ieşi-val dintru dînşi om de 2 roduri şi numele lui va fi Constantin şi acela va călca toate limbile şi va face războaie mari pre pămînt. 218 Şi să vor arăta lui seamne pre ceri. Şi va rădica grecii şi va zidi întru dînşii cetate şi să va chiema Ierusalimul Nou, ograda grecilor şi răpaosul svinţilor; şi mîni-sa i să vor arăta crucile lui Hs., ce eale vor face seamne multe pre pămînt. 4 Al patrule soare, aceştia sînt arcadei, ce vor birui frîncii şi vor călca Rimul, şi iară va fi Rimul; şi acela om într-apă va muri. 5 Al cincile soare, aceştia sînt sărăcineştii ce vor pustii Ierusalimul şi vor călca Siriia. 6 Al şeasele soare, aceştiia sînt siriianii ce ţinură Ierusalimul şi pierdură scaunul său şi pămîntul lor va fi pustii trei sute de ani. 7 Al şaptele soare, aceştia sînt jidovii. Ieşi-va o muiare dintru dînşii şi va naşte fii din ceri şi vor zice numele lui — Isus. Şi fata ce-1 va naşte va fi tot fecioară curată. Scaunul lui iaste ceriul, iară pămîntul iaste aşternut picioarelor Iui. Numele fecioarei va fi Mariia. Aduna-să-vor toţi domnii şi toţi giudecă-torii şi-1 vor da spre răstignire. îngropa-I-vor pre dînsul şi a treia zi va învie şi să va sui în ceri. Şi va trimite 12 bărbaţi şi aceia leagea noastră vor răsîpi şi a lor leage vor întări şi aceaia leage va împăraţi de la răsăritul soarelui pînă la apus. Atuncea ziseră popii jidoveşti şi toţi boiarinii: Taci, împărăţiia ta, că încă una te vom întreba, poate aceaia a fi ca să pogoară Dumnezău din ceri şi să s[ă] nască din fecioară şi să spargă leagea noastră? Atuncea Savila zis[ă]: Oh, nebun rodul mieu cel mare şi minunat,, nu vă mirareţ de aceasta, ci socotit cu înţelepciunea voastră {ci socotit) pre ce stă ceriul aninat şi pămîntul întărit şi neclătit, iară leagea voastră nu spre bine stă. Că şi eu, pînă acum m-am nădăjduit că dintru mine să va naşte Hs. şi mi-am ferit fecioriia mea în 50 de ani. Iară aemu cunosc că nu-s eu aceaia. 8 Al optule soare, aceştia sînt iverii, derepţi şi iubitori la oaspeţi,, besearecă păzăscu, de Dumnezău să tem şi cuvintele svinţiei sale cearcă. Şi petrec fără de răutate. Unora ca acestora le zice Dumnezău: Ferice de ceia ce să pleacă, aceia vor dobîndi spăseniia. 9 Al noaole soare, aceia sînt tătarii ce varsă sînge pre pămînt şi nimea înaintea lor nu vor sta. Mînca-vor toate ţările şi pînă la o vreame atîta puteare vor avea cît înaintea lor din limbi nimea nu să va putea protivi. Iară cînd va fi mai pre urmă, cu numele lui arhanghel Gavriil, iar de oameni vor peri. Slavă Părintelui şi Fiiului şi Duhului Svînt, acum şi pururea şi întru veacii de veaci. 219 Textul reprodus mai sus după ms. rom. al Paliei istorice s mai păstrează şi în alte două vechi codice miscelanee: Codicele dl la Cohalm (într-o versiune identică sub raportul conţinutului) k codicele copiat de Costea dascălul din Şcheii Braşovului (versiuni diferită pătrunsă la noi prin filieră sîrbă, după cum presupune Da| Simonescu). Acest text se află de asemenea şi în ms. slavon copia la noi al Paliei istorice. Ceea ce leagă textul Cuvîntului despre prea înţeleaptă Sivii cu cel al Paliei istorice este mai ales tîlcuirea făcută celui de a şaptelea soare, fîlcuire în care Sivila vesteşte naşterea, răstignire^ şi învierea lui Isus şi răspîndirea credinţei creştineşti prin cei Îl apostoli. Cum se ştie, textele sibiline care circulă în literatura mei dievală apar fie în cadrul unor scrieri cu caracter apocaliptic, fii în scrieri care, prin încercarea de arăta concordanţele dintre Vechii^ şi Noul Testament, au şi un implicit sens polemic. în versiunea dl faţă a Proorocirii Sibilei predomină cea de a doua tendinţă; întîi nim un pasaj a cărui prezenţă în textul Proorocirii.. . este ilustra tivă în acest sens: „Atuncea ziseră popii jidoveşti şi toţi boiariniil — Taci, împărăţiia ta, că încă una te vom întreba, poate aceaia I fi ca să pogoară Dumnezău din ceri şi să nască din fecioară şi sŞ spargă leagea noastră? Atuncea Savila zis[ă]: — Oh, nebun rodul mieu cel mare şi ml nunat, nu vă mirareţ de aceasta, ci socotit cu înţelepciunea voastr] pre ce stă ceriul aninat şi pămîntul întărit şi neclătit, iar leage| voastră nu spre bine stă.". Alte pasaje, precum cel referitor la greci, din tîlcuirea celui dl al doilea soare („.. . ei de trei ori credinţa sa au lepădat, şi cu toatl limbile să ameastecă, iubitori de argint şi luotori de adămană") sal ultimul pasaj, referitor la tătarii „ce varsă sînge pre pămînt şi nimel înaintea lor nu vor sta", căci „mînca-vor toate ţările", dar mal apoi „iar de oameni vor peri", apropie textul Proorocirii... descrierile oraculare cu direcţie politică. în categoria acestor scrieil intră mai puţin gromovnicele, trepetnicele sau coliadnicele care sini relativ contemporane cu pătrunderea acestei forme a textelor sibil line în literatura românească, cît scrierile care pătrund mai tîrzivl la sfîrşitul sec. XVII şi în cursul celui următor; calendarele de til pul Foletului Novei şi mai ales Agathanghelul. Din punct de vedere formal textul Proorocirii... se apropii mai mult de Cele 12 vise ale lui Mamer, fiind amîndouă organizatei după o introducere narativă scurtă, în versete cu caracter oraculaJ şi enigmistic. Diverse tratări ale motivului sibilelor vor mai apari şi în cronografe, în Parimiile ... lui Dosoftei, în traducerea românească a scrierii lui Ioanichie Galeatovschi Cer nou, iar Milescu, pe cînd se afla în Rusia, a dedicat şi el o lucrare cu caracter didac-tico-politic profeţiilor sibiline. . TEXTE: Versiunea din BAR, ms. rom. 469 a fost reprodusă, cu mai multe lecţiuni eronate, de către E. Miletic în „Sbornik za narodno umotvorenija nauka i knizina", Sofia, an. IX, 1893, p. 161—210, în paralel cu versiunea slavonă din actualul ms. slav. 740 de la Arh. St.-Bucureşti. M. Gaster republică textul românesc în „Journal of the Royal Asiatic Society", 1900, p. 609—623, dar nu pe baza ms-ului, ci folosind ediţia lui Miletic şi îndreptînd unele erori evidente. Versiunea din Codicele de la Cohalm a fost editată de E. Simionescu în Codicele de la Cohalm, Iaşi, 1921, p. 47—49, iar cea din BAR, ms. rom. 1436 copiat de Costea dascălul a fost editată de D. Simonescu (v. infra, Studii). STUDII: M. Gaster, The Sibyl and the Dream of One Hundred Suns, loc. cit. supra; D. Simonescu, Sibîlele în literatura românească, Buc, 1929; N. Cartojan, Cărţile populare..., I, ed. a Il-a, p. 149—155. 1 inaş — argat. [VISELE LUI MAMER1 [1636] [Transilvania] în sec. XIII a pătruns în limba slavonă un text provenit din literatura Indiei. Utilizînd elementele unei tradiţii ancestrale, povestirea a cunoscut o răspîndire considerabilă pînă către sfîrşitul secolului trecut. Din slavonă a fost tradusă în româneşte şi a cunoscut şi la noi o circulaţie notabilă. Uşor de asimilat prin similitudinile sale cu legendele biblice, povestirea este transformată într-o viziune apocaliptică a timpului dinaintea judecăţii de apoi. Deşi a fost considerat un fragment din celebra culegere de apologuri orientale Qalila şi Dimna (prelucrare din sec. VIII după Panciatantra, tradusă din versiunea arabă în greacă şi apoi în slavonă), textul Visele lui Mamer diferă în substanţa sa narativă de lucrarea amintită cu care a fost comparat. Motivul viselor lui Mamer nu păstrează nimic din exotismul oriental. El a circulat independent, în cîteva manuscrise, ca parte a tradiţiei culturale româneşti din sec. XVII. 220 221 CAZANIE LUI SEHANCI ÎMPĂRAT CUM AU VĂZUT ÎNTR-O NOAPTlJ DOUĂSPREZECE VISURI Era o cetate de o chema Varchonul şi într-însa era un împăral de-1 chema Sehanci şi într-o noapte văzu douăsprezece visuri şl foarte se înfricoşa de dînsele şi se temea şi nu se putea pricepe ni-f meni ce va fi, nici să afle nimeni să-i ghicească visurile. Ce s-ail aflat de un om cărturar, ce-1 chema Mamer, şi-1 chemă împăratul şi-i spuseră visurile care le-au văzut. Şi zise Mamer: — împărate; Mari sînt visurile tale şi nu sînt spre răul tău, ce aceste se vor izbîndi la vreme de apoi. Ce-mi spune visul dinţii cum l-ai văzut? împăratul Sehanci zise: — Văzui un stîlp de aur din pămînt pînă la cer rezemat. Şi grăi Mamer: — Aceia va fi la vremea de apoi, rău peste tot, de la răsăriţi pînă la apus, peste tot pămîntul, şi va fi rău în toate cetăţile. Sil într-aceia vreme nu va fi nimeni cu dreptate între oameni, nici voM grăi cuvinte dumnezăeşti, ce vor fi unul pre altul, ca dracii, şi sJ vor scula giudeţ şi bătrîni pre bătrîni şi nu va fi nici un bine. Şl oamenii bine nu vor grăi şi vor să ia unul de la altul tot ce va aveai Şi cărturarii vor învăţa puţin pre lege şi ei legea nu vor ţine. Şi| unul către altul nu va grăi bine şi vor face tot rău. Şi vor fi foa-l meţi adesea, şi va intra toamna în iarnă, iară1 ierna va fi pînă înl ză vară şi vara să conoşte nomai pre fronză şe vor sămăna omenia de toate semenţele şi molfe vor sămăna şi poţene le vor săcera ş'M omenii înseş să vor săblăzni2 după învăţătora dracoloi şi omenii le va părea că facu bine ei vor face tot rău şi înşişi să vor măestra şi no vor precepe că fac rău. într-acia vrame ficiorii pre pări[n]ţi no vor cinsti şe toaţi omenii de aproape să vor loo şi no se vor căuta sil [...] vele vor fi feciori şi no-i vor loa-ş vor lăsa şi fecioriii no vor pomeni părinţi. într-ace vreme şi judeci şi boiarii no le va ajonge nimic ci să vor face precopeţi şi căile cile departe ele vor fi apropej şi lege veche vor lăsa şi alta vor loa şi într-aceia vreame sorele no-ş va da lomina în locol cel bătrîn nice stele no vor lumina ci vor îuto-| nica şi zelelia să vor micşora şi molte znamenie3 vor fi cu năduh să vor ivi şi tresnete şi cotremore vor fi şi m[u]lte ceatăţi vor cădel însă de potere loi Dumnezeu şi lona şi stelele să vor asconde şil domnii vor fi pre comeţî şi popii no să vor conoşte deîn omeni proşti, şe vor fi minciuni m[u]lte ier deriptate no va fi şi dop ce le toatfel \ va peri — 2 vis. — Al doilea vis, ier zis Mamer cătră cel împărat, corn văzuşi? — Al doile vis şi zis împăratul văzuiu o mînestergoră4 unde spinzor den cer pîn în pămîntu. Şi zis Mamer împăratoloi: - F\nd" Va ve,li vreame ce de apoii va fi rău prespre totu pământul; leage cia departe vor lăsa si altă vor rădica si toti creştinii de slojba Iu Domnezeu no vor căuta si no vor ascolta si vor face scopete* şi omenii de nemul de aprope' ei să vor lepăda si de alţi sa vor apoca şi misii vor uita. ~- Al 3 vis, iar zis Mamer împăratoloi, al treile vis cum văzuse : Şi zis împăratul: — Văzuiu trei călădări ferbîndu aşa sta înderepto de rtflndul şi mtr-o una unto, într-alta apă şi într-alta seu; si firbe untul si să-ne m seu, ier seul sărie în unt; ier în apă no cădea nimic. ' Şi grăi Mamer: — Cîndo va veni vreamea de apoi iar oamenii vor fac[e] sate pre unde sate n-au fostu, ier satele cel[el brătîneele vor părăsi si să vor tace dromore şi căi pre unde dromore n-au fost şi dromorile si căile cialc batnmle le vor postii şi besearicile vor posti într-aceia vreame va ii u[nl om bogat într-o margine de sat, alto om bogat într-alt capo de sat, şi m mijloc de sat va fi în om sărac si va chima cel bogat prea ci bogat iar pri cel sărac no-1 va chima', măcar să i-ar ii trate şi vor fi toţi omenii făţarniţi şi vor fi scompi şi nici unol de nem no-ş va căuta; şi bărbato va nevăli să e moiere corvare si moiere de părin[ţ]i no va întreba ci va loa roda-s de aprope. Si omolo va ea iubi nemo moierii, iar al Ioi-1 va ur[î] măcar să i-âr ti trate. Şi moierile bătrîne vor looa joni tiniri si vor iubi alţii si-s vor lajsaj feciorii. Şi într-acee vreme no să va'afla nici o moiere corat[aI şi nici un bărbat corat şi nici o fată coratfă]. —■ AI 4 vis, [det] e zis Mamer împăratoloi, com ai văzuţi*? Şi zise împăratul: , . ~ văzuiu o iapă bătrînfă] unde rode fîn iar mînzul rînchiza demtr-ins[a]. Şi zis[ej Mamer: ~~ Cîndu va veni vreme de apoi iar moma-si va votri^ fata să o mărite şi vor votri sor pre sor şi să vor închide fetele co jonii în cas şi roşme de nime no vor ave. Şi într-acee vreame de întru 1000 de moieri no sa va afla nici una corată. Şi toate moierile vor fi făr roşme şi nici a şapte fată no să va afla corată. Al 5 vis. Iar zis Mamer cătră împăratol: — Al 5 vis com l-ai văzut? Şi zis împăratul: — Văzui o căţe zăcîndo în gonoi şi căţei letra de într-însă. 222 223 unol denainte, Si zis Mamer. 1- Cîndu va veni vreme de apoi atonce părintele-şi va cirtd feciurul şi-1 va bine. Iar feciorol no-1 va ascolta ci va zice tătîni-săul şi mîni-sa: tăceţi voi că no ştiţi nimic ci grăiţi ca v-au tricot niintel co brătîneţile şi no vă pricepiţi ci grăiţi. Iar părinţilor li va fi ro-J şine, dici vor tăcede-i vor lăsa. Al 6-le vis. Iar zise Mamer cătră împăratul: — Al 6-le vis cum l-ai văzut? Şi zise împăratul: — Văzuiu m[u]lţi preaoţi şi iara în timpănă în gromazi. Şi zise Mamer: — Cîndo va veni vreme de apoi iar preoţii vor învănţa omenii! prea legi, ier ei lege no vo[r] ţine ci-i vor prilăsti7 dracol, aşe vorl adona avoţie moltă iar sofletul lă vor băga în foc. Al 7-le vis. Iar zice Mamer cătră împăratol. — AI 7 vis cum văzuş? Şi zise împăratul: — Văzuiu u[nl cal fromos şi ave doo capete; altul deînapoi; co unol paşte, iar alto el grăie. Şi zise Mamer: — Cîndo va veni vreme de apoi atonce boiarii ci sîntu jodică-tori vor jodeca strîmbu dirptu mita de no-ş vor căuta de sofiet ni-j mică ci va căuta mitei şi sofletul va mergi în foc de veac. Şi într-o acee vreame şi vlădicii vor popi popii nefiind de[slto[iJn[ilci de fire de popoe ei vor căuta şi i să vor popi. Şi popii vor fi molţi şi domniij încă vor jodica strîmbu. Că de Domnezeu no le va fi frică şi de omeni boni no le e roşene şi el no se va adoc[el aminte că va fi întro-ntonerecol cela moncitu derept mita, iar pre nevo[i]tol strîm- 1 ba-I-vor. — Al 8 vis corn văzoş? Şi zis domnol: — Văzoiu preste toto lome rasipit mărgăritar şi pietre nestemate şi căzu foc de le arse tot. Şi zis Mamer: — Cîndo va fi vreme de apoii toţi omeni vor fi pricopeţi şi cei bogaţi vor menţi pre cei mişefil şe vor jora strîmbu pentro bo- I găţie şi sofletelc şi Ie vor perde şi atonei vor fi poţini vesele şi mai molto plînsu. Al 9-le vis. Ier zis Mamer cătră domnul: — Alu 9-Ie vis corn văzuş? Şi zise împăratul: — Văzuiu locrătorî moîţl unde focra dereptu pre lege si det& îocrara ei merseră să-şi cci[e] preţul, iar ei nemică no Ie ded'eră. Şi zis Mamer: — Cîndu va veni vreme de apoi un om va duce avuţie la alta vecino să i-o ţie, ear acela o va loa avoţie celoe şi va părea bine şi cîndu va veni pre poţină vreame el va merge să-si ia avoţie iar ve-cinoloi va prinde a tăgădui că no i-au dat nimica 'si va jora strîmbu şi să va lăpăda în focol nestinsu însă în monca vecoloi. Al 10-Ie vis. Iar zis Mamer cătră împăratul. — Al 10-le vis cu[m] l-ai văzut? Şi zis: — Văzut-am zece moieri unele merge ca un păreate si ave nişte obraze grozave. Şi zis Mamer: — Cîndu va veni vreame de apoi eale să vor rădica strige8 molte şi fermecători m[ollte şi mincini molte şi moieri si bărbaţii. — AI 11 vis cum l-ai văzut? Şi zis domnol: — Văzuiu nişte fete molte şi porta nişte flori împiarţite în capetele lor şi avea m[u]Ită mirosenie. Şi zis Mamer: - — Cîndo va veni vreame de apoi nici un om no va spone de-repto şi toţi omenii vor loo mită şi vor fi clefetnici si vor fi fori şi niiubiţi şe coi va mori nemol no-1 va mai jeli pre nime si într-aceae vreame va ucide frate pre frate şi va fogi feciorol de ia părinţi şi şe va bate joc denşii şi coventele derepte no vor ascolta şi va grăi bogatul covente strebe acele vor fi derfelpte macara niboii să fi, ei vor zice că e înţelepte şi bogatul să ar mînca şerpe ei vor zice că manăcă de lacome şi de bogăţie, iar să ară vede pre cel mişăl mîn-cîndu ei vor zice că moare de fome ce le este. Al 12 vis ier zis Mamer cătră domnul: — AI 12 com l-ai văzot? Şi zis: Văzuiu omeni molţi co nişte ochi întonicaţi si era vederile ascoţite şi caută jos. Şi zis Mamer: Acee omeni slojesc dracoloi şi cei bogaţi e vor pedepsi prea cei mişei şi molto rău le vor face în tote părţile si ei vor plînge co amar şi vor blestema unlo pre alaltu şi vor {...]. BAR., Filiala Cluj-Napoca, ms. rom 4390 p. 30r—35^. 224 15 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I 225 Substanţa epica â ceîor douăsprezece vise este construită pe principiul întrebare şi răspuns, avînd ca sursă visele împăratului! care, neştiind a le tîlcui, îl roagă pe filozoful Mamer să i le tălmă-l ceaşcă. Cărturarul Mamer va satisface curiozitatea împăratului, mărturisindu-i că visele sînt profetice şi prevestesc mult rău oamenilor şi pacoste oraşelor. Avînd ca model simbolul visurilor, şi interpretarea lor, textul celor douăsprezece vise narează despre o cetate numită „Varchon" în care trăia un împărat pe nume Sehanci (Sahaişi). Termenul de împlinire a viselor nu este verificabil, ci prelungit pînă în „ziua de apoi", căci filozoful Mamer, însoţeşte vorbirea sa de cuvintele „cînd va veni vremea de apoi", e limpede că visele apar ca nişte pretexte ale scenelor apocaliptice ale lumii. Visele împăratului Sehanci (Sahaişi) sînt în număr de 12. în vechime cifrelor li se atribuiau funcţii simbolice şi magice ce aveau puterea să exprime multitudine, imensitate, infinitate. Reprezentarea puterii prin intermediul unei cifre constituie un pas înainte către cristalizarea noţiunii de forţă; forţă concepută prin cifre, sub raportul miilor sau a zecilor de mii. Pentru cifra 12, unii cercetători au încercat să explice simbolul fatidic şi biblic al cifrei, legînd-o de cele 12 munci ale lui Hercules sau de cei 12 apostoli din Biblie; de asemenea, ea apare în Cartea raiului cu cele 12 uşi, 12 îngeri, 12 fructe. In aceeaşi ordine de idei, putem urmări utilizarea cifrei 12 în speciile literaturii populare, în basme, de exemplu: 12 mări şi ţări, balaurul sau zmeul cu 12 capete, 12 fiice ale împăratului, 12 picioare sau aripi ale calului, 12 vise ale împăratului etc. Multiplicitatea picioarelor sau a aripilor nu este nimic altceva decît rapiditatea deplasării exprimată metaforic, iar pluricefalitatea balaurului sau a zmeului, sau cu alte cuvinte, multiplicitatea gurilor poate fi înţeleasă ca imagine hipertrofiată a înghiţirii. Conexiunea cu reprezentările celor douăsprezece vise explică un alt aspect al cifrei şi anume — cifra prevestitoare a apocalipsului. Simbolica cifrelor caracterizează un aspect al stilului cunoscut drept aritmologic. Pentru măsurarea timpului s-a folosit cifra 12 cu cele 12 luni ale anului, apoi s-a trecut la ciclul animalier din care se desprind cei 12 ani, purtînd, în mitologia turcă, următoarea denumire: Şoarecele, Boul, Tigrul, Iepurele, Balaurul, Şarpele, Calul, Oaia, Maimuţa, Găina, Cîinele şi Porcul. • În. primul vis este semnalat stîlpul care ajunge de la pămînt pînă la cer. Probabil aceeaşi idee a înaripării către înălţimi a stat la baza Coloanei Infinitului a lui Constantin Brâncuşi angajînd şi o notă a optimismului caracteristic poporului român. Motivul apare ca un simbol al înălţimii şi la popoarele turcice. Altaii, de exemplu, cred în existenta unui brad înalt care ajunge pînă la cer, iar în vîrful lui îşi are lăcaşul Divinitatea Bai Ulghen. Copacul are noua ramuri, la stînga lui se găseşte luna, iar la dreapta — soarele. Evident că aici apare în plus motivul celor doi aştri: luna şi soarele, în interpretarea primului vis, filozoful Mamer, alături de alte semne ale calamităţilor naturii, ca trăsnete şi cutremure, introduce şi aceşti doi aştri ca prevestitori ai sfîrşitului lumii. Sînt numeroase mărturii care atestă existenţa unui cult puternic al soarelui şi al lunii atît la daci cît şi la diferite popoare turcice. Popoarele' turcice depuneau adesea jurămîntul pe soare; la daci, pe vremea foametei, soarele era invocat spre a-şi arunca razele binefăcătoare peste ogoare; în credinţa vechilor turci, soarele era mama, iar luna — tatăl muritorilor, deşi în literatura universală fenomenul apare invers, luna fiind de genul feminin, iar soarele de genul masculin. a în visul al şaptelea întîlnim motivul calului bicefal mtr-o formă mai puţin obişnuită. Calul bicefal, calul cu mai multe inimi sau mai multe picioare, apare ca o reprezentare a rezistenţei fizice şi a iuţelii în alergare, imagine ce evocă desenele de animale în mişcare, rămase din preistorie, pe pereţii unor peşteri. ^ Mitologia turcă nu cunoaşte motivul calului cu doua capete: această imagine a animalului bicefal apare transferată la păsări: în vechile pietre funerare ale triburilor turcice, datînd din secolul al Vl-lea, s-au descoperit însă desene ce reprezentau simbolic vulturul bicefal. în literatura universală, vulturul apare adesea ca prevestitor de victorii. Credinţa că această pasăre simbolizează victorii, cuceriri este foarte veche. La greci, pe vremea lui Alexandru Macedon, la romani, pe vremea lui Augustus împărat, precum şi la alte popoare, a existat o astfel de credinţă în prevestirea şi puterea vulturului. Trezind temere la toate popoarele şi în toate timpurile, vulturului i-au fost înălţate temple, venerat fiind ca o pasăre stăpînă a cerului. j- l Tălmăcirea visului în care apare calul bicefal este direct corelat cu faptele din vis: aci apare o interpretare mai reală, simplă ce este legată de judecata, de credinţa şi de faptele bune ale oamenilor. Ca exprimare literară, textul are o anumită aromă de grai dialectal, transilvănean, pe care scriptorul îl notează aproximativ, încît grafia lui nu trebuie luată aidoma, ci interpretată; mai ales vo- 226 cala u (în special accentuat) are o emisie deschisă, de aceea este notat cu regularitate prin o, fără a fi vorba chiar de identitate: dro-mori (drumuri), moma (muma), corcită (curată), moieri (muieri), no (nu), a scompi (a scumpi), loi (lui), cîndo (cîndu) etc. Aşadar, pe lîngă calitatea evidentă a naraţiunii şi dialogului în formulări tipic populare, pronunţarea dialectală dă textului o savoare specială. TEXTE: BAR, ms. rom. 6036; BAR, ms. rom. 6040; BCU Cluj-Napoca, ms. rom. 4390. Textele nu au fost publicate pînă acum. STUDII: A. N. Veselovski, Slovo o dvedcati snah Sachaişi, „Sbornik ot-delenija russkogo jazyka i slovesnosti Akad. Nauk.", t XX, 1879, p. 1—69; T. Cipariu, Principia de limbă şi scriptură, Blaj, 1866, p. 114; M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 58—60; L. Stoianovici, Katalog rukopisa i starich ştamnanich kniga, Belgrad, 1901, p. 192; B. Tonev, Opis na slavijanskich rukopisî i staropeciati knigi v plovdivskata biblioteka, Sofia, 1920, p. 83; N. Drăganu, Pagini de literatură veche, „Dacoromania", III, 1923, p. 238; N. Drăganu, Manuscrisul liceului grăniceresc „G. Coşbuc" din Nâsăud şi săsismele celor mai vechi manuscrise româneşti, „Dacoromania", III, 1923, p. 472; F. S. Oldenburg, Sny Keida, caria Kandojakogo sny caria Sahaişi, „Istorikp-literaturnyi sbornik posviasciaetsja V. I. Sreznevskomu", Leningrad, 1924, p. 47—54; Al. Mareş, Cel mai vechi „Gromovnic" românesc, LR, XXIII, I, 1974, p. 29; M. Anghelescu, Literatura română si Orientul, Bucureşti, 1975, p. 48. 1 începutul primului vis lipseşte din textul păstrat de la 1636, fiind transcris pînă aici după un text din anul 1761 (BAR., ms. rom. 6036, p. 38v_ 46r); 2 săblăzni == supărare, necaz; 3 znamenie — semn; * mîneştergorâ = ştergar; 5 scopete — scumpete; 6 a votri = a prostitua; 7 vor prilăsti — vor amăgi, vor păcăli; 8 strige = fiinţe imaginare cu chip de femeie, GROMOVNIC 1639 Transilvania Gromovnicele fac parte din literatura astrologică şi de prevestire. Genul este foarte vechi, originile sale situîndu-se în Mesopota-mia asirienilor şi apoi cunoscînd o deosebită circulaţie în Egiptul ptolemaic şi roman, de unde s-a răspîndit în tot Imperiul roman. Scrierile oraculare au avut o mare răspîndire în Bizanţ şi în lumea slavă, iar în epoca dominaţiei turceşti în Peninsula Balcanică se observă recrudescenţa genului în literaturile ; din această zonă. La 228 noi, texte cu caracter oracular precum rojdanice sau zodiace, tre» petnice s.a. întîlnim în manuscrise şi tipărituri româneşti începmd cu sec. XVII. Cea mai veche scriere de divinaţie s-a păstrat m copia din 1620 a popei Ion Românul din Codex Neagoeanus. Gromovnicul utilizează ca modalitate divinatorie keraunoskopia adică prevestirea viitorului prin observarea zodiei în care cade tunetul Gromovnicele pretindeau că oferă şi buletine meteorologice care interesau munca cîmpului. Stilul gromovnicelor, asemenea celui al tuturor scrierilor cu caracter oracular este complicat şi ambiguu, frazele putînd fi aplicate unor contexte diferite sau chiar opuse. GROMOVNIC ANUL 1639 AL LUI IRACLIE ÎMPĂRAT PE 12 ZODII, De va tuna în numărul leului, între oameni mari va fi moarte si grînelor stricăciune, iară întru alte hrane va fi rodu. Si in latu-rarea despre apus va fi durere întru oameni, însă mai virtosu zgaibe, si pecingine si rîie si spre oameni mai foarte rău; şi va fi iarna mare ii plouasă si'celor înţelepţi pagubă. Iară să va tuna sau va fulgera întru amiazăzi, ploaie va fi multă şi va fi foamete, nurile şi vane de ape împle-se-voru şi mare se va tulbura şi de boare vc-ru fi răutăţi celoru ce îmbla pre ea. La Roma va fi mult bine şi rodulu pămîntului într-ace lăture unde va tuna mai mult. Iara se va ii cutremura, atunci mulţi împăraţi se vor turbura şi boiarii vor pieri în război si cei săraci se vor îmbogăţi şi se vor înălţa şi se va arata un împărat despre răsăritu şi va fi grije în laturea despre apus şi rod va fi pe tot pămîntul şi întru acel locu unde se va cutremura pămîntul, iarna va fi grea; şi se va scula oarecine unu om foarte puternic. Iară se va tuna noaptea sau va fi fulgeru, atunce va ti pîine multă şi rodu multu şi vînturi tari, izvoarele şi nurile voru saca. Ambiguitatea formulelor oraculare, aşa cum se vede şi din scurtul fragment reprodus mai sus, se realizează şi prin folosirea exprimării metaforice. întrepătrunderea amănuntelor aparent foarte exacte cu formule ale indeterminării spaţiale şi temporale sau cu determinări de maximă generalitate apropie textele literaturii oraculare de textele poetice. De asemenea folosirea categoriilor sociale si etice (cei săraci, cei înţelepţi etc.) în locul numelor sau al altor determinări, precum si folosirea frecventă a pronumelor şi articolelor nehotărîte (oarecine, un împărat, un om foarte puternic etc.) 229 VI. LITERATURA VERSIFICATĂ [CARTE DE CÎNTECE] [1570—1573] [Transilvania] Este cel mai vechi text românesc tipărit cu litere latine — cunoscut pînă astăzi — şi care este socotit de istoriografia noastră literară drept cea mai veche încercare din domeniul versificaţiei culte. Fragmentul de 8 pagini, conţinînd 10 cîntece religioase de orientare calvină, mai este denumit, în literatura de specialitate, „fragmentul Todorescu" (după numele posesorului, Iuliu Todorescu, bibliofil român stabilit la Budapesta, unde se află şi azi originalul lucrării) sau Psaltire în versuri. Textul este tradus din ungureşte după o ediţie a cărţii de cîntece a lui David Ferenc, după un graduale tipărit la Oradea în 1566 şi în cea mai mare parte, după Cartea de cîntece a lui Szegedi Ger- gely. Locul tipăriturii se crede a fi fost Clujul (după unii cercetători Oradea), dar lucrarea a circulat mult în regiunea Caransebeşului şi a Lugojului, fiind copiată, cu 60—70 ani mai târziu, de preoţii reformaţi care păstoreau printre românii de aici. Limba textului are un vădit colorit bănăţenesc ca şi Palia de la Orăştie (Iosif Popovici), ambele lucrări datorîndu-se românilor calvini din Banat şi Hunedoara (Ion Gheţie); ortografia este maghiară săsească. Plasată la originile poeziei culte în limba română, Cartea de cîntece nu constituie în tentativa de inovaţie metrică „o fază de evoluţie, ci numai o încercare de adoptare a unor anumite tipare de origine apuseană" (L. Gâldi). Deoarece lucrarea era destinată să fie cîntată, această exigenţă de ordin muzical a impus traducătorilor, în primul rînd, un anumit ritm şi nu imitarea rimelor şi asonantelor pe care le oferea originalul maghiar. Din acest punct de vedere s-au remarcat pe parcursul cărţii 5 tipuri de texte (L. Gâldi); rima, chiar dacă apare întâmplător (D. Strungaru), se evidenţiază prin similitudinea ei cu sonorităţile versului popular. A KI AKAR IDUOZULNI1 f...] Tatăl Domnul, zău noi credem Că-i nouă roditoru Şi-încă-n toate agiutoru Meserernicu2 grijitor. lesus Cristus ispăşitor Şi de pag[u]bă slobozitor Şi meserernicu feritor La tatăl sfîntu grăitor Duhul sfîntu-i învăţător Pre izbavă îndereptător Triştilor veselitor în suflete hrăboritor3. BAR, CRV 13 A, p. 1—2. După cum se vede, mai multe versuri sînt unite aici de aceeaşi rimă gramaticală — prin coincidenţa deisinenţelor flexionare. EMBER, EMLEKOZZEL A SSOMO* & C.s Ome6, pomeneşte-te7 despre cea moarte tristă, pomeneşte-te despre ceasul a morţiei8 tale; pomeneşte-te om criştinu9 că vei acmuşu muri. Omu se schimbă ca şi floarefa] cîmpului: demineaţa înfloreşte, iară sara ea sacă. Pomeneşte-te om criştinu că vei acmuşu muri. Despuiat ai venit den trupulu mîni-ta;' den pămînt esti, iară în pămînt acmuşu te vei schimba. Pomeneşte-te, om etc. Nime aceia nu şti[e] iunde-i va fi10 să moară, nice ceasul, nice timpul, nime nu poate şti. Pom[eneşte-te]... însă vă preveghiaţi cum au Christus nouă zis11 că noi nu ştim să12 demineaţa au sara va veni. Pomeneşte-te... Christus este viaţa, elu-i şi sculătura13; cine aşteaptă den credenţă el nu să va ruşina. Porrie[neşte-te]... Despre aceste, ome, zău că te pomeneşte; aşteaptă vesel pre moarte[a] ta, fiul lu Domnezeu. Pomeneşte, om creştinii, că vei acmuşu muri. BAR, CVR 13 A, p. 1—2. Rugăciunea dezvoltă ideea psalmistului privind sfîrsitul omului, pregătirea pentru acest inevitabil sfîrşit, despre care nimeni, niciodată nu poate şti cînd va veni (Rugăciunea lui Moise, ps. 89/5—6-ps. lui David 102/14—16). „Pregătirea" a fost dirijată însă în cre- dinţele popoarelor pe două coordonate diferite — opuse chiar: pe de o parte îndemnul la desfătare, risipă, desfrîu, pe de altă parte îndemnul către echilibru, măsură, demnitate; prima atitudine porneşte de--la „cei ce cugetă nedrept", numiţi astfel în Cartea înţelepciunii lui- Solomon (Cap. 2/1); cea de-a doua, din „cenzura" raţiunii, atît de" cunoscută în morala antică, est modus in rebus, care preconiza măsura ca pe unul din principiile ei fundamentale. Diverse pături sociale „s-au înspăimînfat" prea tare de zădărnicia vieţii acesteia, în-chinîndu-se idolului cârpe diem şi au recomandat celor mulţi recompensa vieţii veşnice pentru privaţiunile cotidiene; numeroasele creaţii folclorice au decantat, cu optimismul caracteristic, normele de bine ale existenţei. Compararea vieţii omului cu floarea cîmpului fixează poetic perpetuarea ciclică din univers: în începuturi înfloresc dimineţi, sfîrşiturile le seacă seara. Refrenul rugăciunii subliniază nu numai imuabilul finis (pomeneşte-te despre cea moarte, pomeneşte-te despre ceasul a mortiei.. .) ci, în reformulări, devansează parcă momentul final („că vei acmuş muri"), prefigurînd definitiva stare de apoi (în pămînt aemus te vei schimba). Memento mori, devenit in sec. XVII salutul călugărilor catolici trapişti, şi-a exercitat timoran-fa-i presiune în ignoranţă; remediu nu era însă necunoscut: „Toate în lume zadarnice la om, aşa a zis Solomon, afară de înţelepciune. De ea să te ţii(( (subl. n.). Zanne, Proverbe, VIII, p. 218. TEXTE: Copii: Mihail HaUci-tatăl (Caransebeş cea 1640); Gergely Sân-dor de Agyagfalvi (Haţeg, 1642); o versiune anonima de pe la 1660; loan Virid (1697); Sztripszky Hlador şi Alexics Gyorgy, SzegediGergely ene-. keskonyve XVI szâzadbeli român forditâsban. Protestans hatasok a ha-zai românsâgra, Budapest, 1911; STUDII SI REFERIRI: Iosif Popovici, Cel mai vechi monument de limbă românească tipărită cu litere latine, în „Tribuna" (Arad), nr. 77, 1911 d 7- [St Metes], Monumentul de limbă Todorescu, o descoperire VntereLntk, in „Tribuna" (Arad), XV, 1911. nr. 81, p.fhe Da-iami. O noua carte calvinească romaneasca> Fragmentul; Toi^esw, m TTnirM" ffilai^ XXI 1911, nr. 30, p. 287—289; I. M[atei] [Recenzie la] Gyor'g?, în „Luceafărul; (Sibiu) 1911 nr 24, p 557-558; Nicolae Drăganu, [Recenzie la] Sztripszky Hiador şi Meics Gyorgy, în „Transilvania" nr.. 43 (1912), p. 273-277; L Gâldi, Esguisse d'une histoire de la versification roumame, Budapesta, 1954, p. 46; id., Introducere în istoria versului românesc Bucureşti 1971, p. 69-73; Diomid Strungaru, Versificaţia romaneasca pînă la Dosoftei m Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filo-fogie romanică, II, Bucureşti, 1971, p. 463 (nota 1) si p. 469, Ion^ Ghete, începuturile scrisului în limba română, Bucureşti, 1974 p. 25 Alexandi „ Roman Moraru, Primele versuri laice romaneşti, in LH, xxvn, utu, 232 233 nr. 2, p. 155—161; Ion Gheţie, Fragmentul Todorescu, text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic şi indice, în Texte româneşti din secoA Iul al XVI-lea, Bucureşti, 1982. 1 începutul fiecărei rugăciuni este scris mai întîi în original; (text magh.)' „Cui voia a ispăşi viaţa"; 2 meserernic = milostiv; 3 hrăboritor — încuraja- I tor; 4 (text magh.) „Omule, aminteşte-ţi de trista"...; 5 & c. = et caetera; 6 vocativ obişnuit în sec. XVI; 7 pomeneşte-te — aminteşte-ţi; 8 genitivul atributului cu articol proclitic; 9 scris: christinu, grafia cuvîntului aminteşte de etimonul latin, ca şi mai jos omul, scris: homulu; după cum se vede, cele dintîi preocupări etimologice ale românilor nu sînt străine de scrierea limbii române cu alfabet latin (I, Gheţie, Alexandra Roman Moraru); 10 scris: şti; 11 S-a afirmat că topica la majoritatea formelor compuse verbale, din textul propus, este ca în graiurile săseşti; 12 să = dacă; 13 sculâtură ~ înviere. LAMENTAŢIE LA MOARTEA LUI ALEXANDRU [1592—1604] [Moldova] în cuprinsul unor capitole ale Florii Darurilor din versiunea păstrată în BAR, ms. rom. 4620 apar cîteva formulări parimistice versificate. Dată fiind vechimea acestui manuscris în care se găseşte cea dintîi versiune românească păstrată a Florii Darurilor (v. comentariul la cap. respectiv, supra), aceste versuri pot fi considerate primele versuri laice cunoscute în literatura română cultă. Apariţia lor în cuprinsul traducerii româneşti a Florii Darurilor poate fi explicată atît prin funcţia lor mnemotehnică (dat fiind faptul că textul bilingv al cărţii populare a fost probabil folosit în procesul didactic), cît şi prin posibila influenţă a intermediarului deocamdată neidentificat care a stat la baza versiunii româneşti a cunoscutei cărţi populare. In ms. rom. citat există însă nu numai pa-rimii versificate, ci şi versuri precum cele reproduse mai jos, cu un pronunţat caracter liric. Venic dzis[ăl; O, întunecare1 dc minte, O, giudecatei năpăstuitoare, O, a bună rudă pierdzătoare, O, frumseaţei gonitoare, O, bucuriei jeluitoare, O, îndrăznire[i] fugătoare, Ce va face lume, de acmu înainte, Deca muri Alexandru, marele2 împărat? Şi noi cumu-1 vrem uita şi să nu-1 plîngem? BAR, ms. rom. 4620, f. 484v. Versurile se găsesc în cadrul capitolului al IV-lea, Pentru păcatul întristării. Deşi realizate, ca şi celelalte versuri care apar în cuprinsul acestei versiuni a Florii Darurilor, prin paralelisme sintactice şi rime gramaticale, versurile reproduse mai sus se caracterizează prin frecventa folosire a'interjecţiei, care are rolul de marcă a expresiei lirice. Lamentaţia filosofilor la moartea lui Alexandru, motiv des^în-tîlnit în literatura şi în iconografia medievală datorită faptului că reprezintă cea mai elocventă ilustrare a atotputerniciei morţii în faţa „faimei lumeşti", este tratată aici, în spiritul direcţiei umaniste a 'Florii Darurilor, ca un elogiu al acţiunilor marelui erou antic. Comparativ cu un alt text reprodus în această Crestomaţie .. „ Cuvîntul diacului Toader, fragmentul din Floarea Darurilor se dovedeşte a fi departe de ideea consolării în faţa morţii printr-o ipotetică reînviere. Adresarea către moarte este aici o imprecaţie; indirect ea se constituie într-o expresie a unui alt spirit decît cel medieval. TEXT ŞI STUDIU: Alexandra Roman-Moraru, Primele versuri laice româneşti, în LR, 1978, nr. 2, p. 155—-161. 1 scris: întunecate; 2 scris: marale. EPITAFURI VERSIFICATE Literatura epigrafică reprezintă în vechea cultură românească o categorie destul de eterogenă, atît prin sursele sale, cît şi prin formele în care apare. O privire globală asupra acestei categorii este îngreunată de faptul că publicarea inscripţiilor s-a făcut sporadic, în general în periodice specializate în studiul istoriei şi în colecţii de documente istorice. Clasificările, cîte s-au făcut pînă acum la noi, au în vedere criterii extraliterare, cum ar fi materialul pe care apar inscripţiile (lapidare, murale etc.) sau obiectele pe care se găsesc acestea (fîntîni, cruci, palate, biserici, arme etc). Ca tematică, literatura epigrafică nu este foarte variată. Cea mai mare parte a acestei literaturi se caracterizează prin dominanta tematică a confruntării cu moartea şi, derivat din aceasta, prin elogierea actului cultural şi politic ca act memorabil. Această tematică se realizează printr-o serie de forme literare caracteristice diferitelor subspecii: motivele literare memento mori, ubi sunt, fortuna labilis s.a. în epitafuri, elogiul patronilor şi al ctitorilor în inscripţiile de 234 235 m ctitorie, citatele biblice, aluziile politice, aforismele, zicerile memorabile de provenienţă antică în devizele cu caracter exhortativ sau exorcistic de pe arme, steaguri ş.a. Stilistic, literatura epigrafică se remarcă prin concizie. Deseori inscripţiile apar sub formă versificată. Dintre subspeciile literaturii epigrafice epitafurile si inscripţiile pe fîntîni au circulat şi în manuscrise şi tipărituri. La fel ca şi în epitafurile în proză, care pot fi naraţiuni relativ ample, cu caracter de cronică a unui eveniment sau de povestire biografică, între epitafurile versificate se pot întîlni unele realizări remarcabile din punct de vedere artistic, dar încă insuficient valorificate de istoria literaturii. Dacă epitafurile în limba latină si în limba greacă, compuse de Nicolaus Olahus la moartea lui Erasm din Rotterdam sau la moartea lui Matei (fratele lui N. Olahus) sînt mai cunoscute şi au fost deseori comentate şi apreciate pentru valoarea lor literară, altele, precum cel de la mănăstirea Silvasului (Haţeg), compus de un anonim, în elegante versuri latineşti, la moartea Zamfirei, fiica voevodului Ţării, Româneşti Moise (1529 — aug. 1530), este menţionat numai în reviste cu caracter arhivistic şi reprodus în lecţiuni diferite, fără a fi însă menţionat sau comentat în istoria literaturii române vechi. Datînd din jurul anului 1580, cînd, după cum menţionează inscripţia slavonă de la aceeaşi mănăstire si cronica rimată din sec. XVIII Plîngerea mănăstirii Silvasului, a'răposat fiica voevodului muntean, epitaful cultivă, în tradiţie umanistă, aluzia etimologică: Saphyra Moisini Ducis inclyta filia tandem Hoc posuit moriens flebile corpus humo Keserio imprimis uxor dulcissima clausit Lumina, fit consors deinde Nisowski tua. Si genus excutias nihil hac magne nobile Sub transalpina terra valacha polo videt Huic avus et genitor princeps; si caetera spectes Hujus majesta(e) virum Dacia utrumque genuit. Tu quicunque vides Saphirae haec monumenta venuste Saphira dic Saphir nomine digna fuit. (Safira, vestită fiică a voevodului Moise, în această humă si-au lăsat, murind, trupul jelit. întîi lui Keseriu prea dulce soţie, după ce i-a închis acestuia pleoapele, ţi-a fost soţie ţie, Nisowski. De-i cercetezi neamul, un altul, mai nobil ca al ei, sub cerul ţării româneşti de peste munţi nu se cunoaşte. Strămoş şi părinte din neam prin- ciar a avut, iar de te uiţi la celelalte ale ei, Dacia îndurerată i i-a născut şi pe cei doi soţi. Tu, care vezi acest mormînt al frumoasei Safira, spune că demnă fu Safira de numele safirului.) Dintr-o epocă mai tîrzie, de la jumătatea sec. XVII, datează două epitafuri, în limba latină şi în slavonă, compuse de Udrişte Năsturel, la moartea primului său fiu, postelnicul Matei Năsturel (1635—1652). întrucît aceste epitafuri au fost numai semnalate, de către Radu Constantinescu, ca aflîndu-se într-un manuscris de la Biblioteca Sinodală din Moscova sub cota 140(456), nu putem deocamdată să stabilim care este raportul lor cu epitaful în versuri româneşti din 1652 de pe mormîntul lui Mateiaş, fiul adoptiv al lui Matei Basarab. Acest epitaf, care a fost atribuit tot lui Udrişte Năsturel, se remarcă prin fluenţa versurilor; el constituie, în epoca în care versificaţia românească se afla încă într-o fază de început (în afară de traducerile psalmilor din Cartea de cîntece a lui Pavel Tordaşi şi de versurile din ms. BAR 4620 al Florii Darurilor din care se publică fragmente în această Crestomaţie..celelalte versuri cunoscute pînă acum se încadrează în categoria stihurilor omagiale din tipărituri), o realizare literară valoroasă. EPITAFUL LUI MATEIAS BASARAB 1652 Tara Românească Aicea zac eu, Mathei, în cest pămînt reace Pentru ce cu voi, cei vii, nu poci petreace. Cela ce-am fost oarecînd de toţi prea lăudat Acum zac fără suflet cu lut împresurat. Numai vă rog, greşitu, tot să mă iertaţi, Cest mormînt întunecat, pururea să-1 cercetaţi. Epitaful se află în tinda bisericii Curtea Domnească din Tîrgovişte. Scris în versuri de 12—14 silabe, cu cezură stabilă după silaba a şaptea şi cu rime masculine, epitaful conţine trei distihuri. Raportul dintre silabele accentuate şi cele neaccentuate este de 3 :4, caracteristic tonalităţii elegiace. Dominanta ritmică este trohaică. Atît cezurile cît şi versurile respectă strict concordanţa planului sintactic cu cel poetic (stihomitia). Structuri epitetice sînt numai două: 236 237 f pămînt rece (v. 1) şi mormînt întunecat (v. 6), amîndouă din aceeaşi sferă noţională şi caracteristice epitafului; le găsim, cu neînsemnate variatiurii, în majoritatea creaţiilor poetice legate într-un fel sau altul de imaginea morţii. Cu titlu exemplificator cităm structuri epi-tetice similare în epitafurile lui Olahus la mormîntul lui Erasm („îngrijorat călător, dacă vrei ca să ştii a cui oase / Lespedea rece de-aici le-adăposteşte . . .") sau la mormîntul episcopului Brodaricus („Zace în urna cea rece de-aici închis Brodaricus...") şi amintim frecventa asocierii, în poetica eminesciană, între imaginea mormîntului şi epitetele care figurează întunericul, umezeala, frigul („umezi morminte", „lutul rece", etc). Adresarea directă către trecător („călător") derivă din vechiul topos siste viator; acest topos are, la fel ca şi momentul de reculegere, semnificaţia figurării imobilităţii, adică o mimare a morţii tipică actului ritual. In al doilea distih opoziţia dintre imaginea măririi lumeşti şi cea a nimicniciei trupului mort conţine o implicită moralizare. Ultimul distih, deşi conţine obişnuita formulă a absolvirii de păcate, se abate într-o' măsură de la canoanele speciei, căci, spre deosebire de majoritatea epitafurilor care, după descrierea trupului, a mormîntului şi a fostei vieţi lumeşti, insistă asupra trecerii sufletului în lăcaşurile celor drepţi, aici întîlnim rugămintea de a mai fi în preajma celor vii, ceea ce poate fi sau un ecou al elogiului vieţii din lecturile umaniste şi renascentiste ale autorului epitafului saîi reflectarea vechiului cult popular al morţilor („moşilor"), prin „cercetare" înţelegindu-se, în acest caz, din nou un act ritual. Prezenţa locurilor comune amintite, explicabilă într-o specie literară legată direct de o multitudine de acţiuni rituale şi de credinţe populare reflectate în creaţii literare antice şi medievale, nu impietează asupra valorii literare a acestei compoziţii care trebuie apreciată tocmai în limitele şi din perspectiva speciei pe care o ilustrează. TEXTE: N. lorga, Inscripţii din bis. rom., I, 1905, p. 105—106; 1P.] G[âr-boviceanu], Un hrisov important, în BOR, an. XXXIX, 1916, nr. 11, p. H44—1146; st. Nicolescu, Mateiaş Voevod ..., „Arh. Olt", an XX(1941); P. Chihaia, Date noi..SCIA, 11(1964), nr. 1, p. 111—112. STUDII: Al. Bărcăcilă, însemnări din Ţara Haţegului. Antichităţi romane si româneşti, în „Arh. Olt.", an. II, 1923, nr. 8, p. 270—283; Ilie Chiricuţă, Boieri Brîncoveni, în „Arh. Olt.", an. XIII, 1935, p. 46—59; Virgil Drăghiceanu, Mormintele Domneşti, în „Bul. Corn. Mon. Ist.", 1915, p. 170—175; Al. Alexianu, Din vechea literatură românească epigraf ică, în „Gl. Bis.", an. XXVII, 1 1968, nr. 7—8, p. 856—878; Radu Constantinescu, Manuscrisele slavo-române în Biblioteca Sinodală din Moscova, în „Studii. Rev. de ist", t. 24, 1971, nr. 5, p. 1029—1033. BIBLIOGRAFIE GENERALA I. Crestomaţii Tim. Cipariu, Crestomaţia sau analecte literare din cărţile mai vechi şi nouă româneşti, Blaj, 1858 Aron Pumnul, Lepturariu românesc, Viena, 1862—1865—1869 Alexandru Lambrior, Carte de citire, Iaşi, 1882 Mozes Gaster, Chrestomaţie română, Leipzig — Bucureşti, 1891 Jacques Byck, Texte româneşti vechi, Bucureşti, 1930 Alexandrina Mititelu, Letteratura romena antica. Cenni storici. Breve antologia, Padova, 1961 Iorgu Iordan (şi colectiv), Crestomaţie romanică, tom. I, Bucureşti, 1962, p. 143—194; II, Bucureşti, 1965, p. 5—153 Boris Cazacu, Pagini de limbă şi literatură română veche, Bucureşti, 1964 Mărio Ruffini, Antologia romena dei secoli XVI e XVII, Torino, 1964 G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatură română veche, (1402—1647) Bucureşti, 1969 Al. Niculescu şi FI. Dimitrescu, Testi romeni antichi (secoli XVI—XVIII), Padova, 1970 Ştefan Munteanu, Doina David, Ileana Oancea, V. D. Ţâra, Crestomaţie românească. Texte de limbă literară, alese şi adnotate de ~, Bucureşti, 1978 II. Izvoare de informare I. Bianu, Nerva Hodos, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, Bucureşti, voi. 1—IV,' 1903—1944 I. Bianu, Remus Caracas, Florica Moisil, Gh. Nieolaiasa, L. Stoianovici, Gabriel Strempel, Catalogul manuscriselor româneşti, voi. I—IV, Bucureşti, 1907—1967 Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1977 I. C. Chiţimia, Dan Simonescu, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, 1963 Gh. Chivu si Mariana Costinescu, Bibliografia filologică românească, secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974 Dicţionar cronologic. Literatura română, coordonatori I. C. Chiţimia, Al. Dima, Bucureşti, 1979. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 (Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi), Bucureşti, 1979 A. Giry, Manuel de diplomatique, Paris, 1894, ed. II, 1925 238 239 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cuvente den betrani, voi. I—III, supliment la voi I Bucureşi, 1977—1881, ed. II, voi. I, G. Mihăilă, Bucureşti, 1983 Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a cărţilor populare laice, îngrijire ştiinţifică şi Introducere de I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1976—1978 „ „ Daniela Poenaru, Contribuţii la Bibliografia romaneasca veche, Tirgovişte, 1973 Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, Bucureşti, voi. II, 1978 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, BAR 1—1600, Bucureşti, 1978 A. Veress, Bibliografie românească, Bucureşti, 1931 A. Zanne, Proverbele românilor, Bucureşti, 1900 III. Sinteze Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul (sec. XVII—XIX), Bucureşti, 1975 Berichte im Auftrag der Internationalen Arbeitsgemeinschaft /tir For- schung zum Romanischen Volksbuch, 5 voi., Seekirchen, 1974—1980 ,. Damian P. Bogdan, Diplomatica slavo-română din sec. XIV şi XV, Bucureşti, 1938 Damian P. Bogdan, Paleografia româno-slavă, Bucureşti, 1978 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. I. Epoca influenţei sud-slave.. II. Epoca influenţei greceşti. Cuvînt înainte de Dan Zamfirescu. Postfaţă de Mihai Moraru. Ediţie îngrijită de Alexandru Chiria-cescu, Bucureşti, 1974, 2 volume N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografii finale de Dan Simionescu. Prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1980 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941. Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1947 i. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972 Ov. Densusianu, Opere, I, Bucureşti, 1929—1930 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973 Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune, Bucureşti, 1972 Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română, Bucureşti,. 1972 Alexandru Dutu, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti, 1978 Mircea Eliade, Images et symboles, Paris, 1970 Mircea Eliade, De Ia Zalmoxis Za Genghis-Han, Bucureşti, 1980 L. Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, 1971 Mozes Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883 Nicolae Iorga, Faze sufleteşti şi cărţi reprezentative la români cu specială privire la legăturile „Alexandriei" cu Mihai Viteazul, „Analele Acad. Rom.", secţ. ist., s. II, tom. 37, 1914—1915, p. 545—605. ' , Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. a Il-a voi. I—III, Bucureşti, 1925—1933 Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, Bucureşti, 1974 Istoria literaturii române (Tratat), voi. I, Bucureşti, 1964 G.uvaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969 G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii si literaturii române vechi, Bucu-Veşti, 1972 G. Mihăilă, Cultură si literatură română veche în context european, Bucureşti, 1979 Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976 Pândele Olteanu, Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei, Bucureşti, 1974 P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965 P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969 Ov. Papadima, Literatura populară română, Bucureşti, 1968 Edgar Papu, Barocul ca tip de existenţă, Bucureşti, 1977 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926 Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977 Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, epoca veche, Sibiu, 1930 Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, voi. I. De la origini pînă la începutul secolului al XV-lea, Bucureşti, 1971 Demostene Russo, Studii istorice greco-romane, Bucureşti, 1939 I. G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii din stînga Dunării în răstimpul de la 1504—1714, Cernăuţi, 1897 Dan Simonescu, Romanul popular în literatura română medievală, Bucureşti, 1965 Emil Turdeanu, La litterature bulgare du XlVe siecle et sa diffusion dans Ies pays roumains, Paris, 1947 Emil Turdeanu, Apocriphes slaves et roumains de l'Ancien Testament, Lei- den, 1981 Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti» 1981 240 16 — Crestomaţie de literatură română veche — voi. I GLOSAR Aciiş: îndată, pe loc 113 acmu, acmuşi: acum, acuşi 85, 232 adămană: mită, camătă 218 adevărătură: mărturie 86 aducere: jertfă 74 ahaei (ahaeni): uniune de triburi din Peîopones 96 ai: ani 182 aimintrea: altminterea 32, 185 ainte: înainte 53 apleca (a): a alăpta 208 aravîean: arab 184 arbănaş: albanez 188 arcadei: arcadieni 219 arhimitropolit: mitropolit primat 109 arinâ: nisip 195 arsă: jertfă 75 arumîtor: înşelător 184 aslam: camătă 213 au: sau, ori, oare 57 aua: strugure 57 au doară: nu cumva, oare Barbir; bărbier 113, 114 băsău: răzbunare; ură; batjocură, ofensă 80 bdeanie: denie 211 beare: băutură 81 birău: primar 35 blagocestiv: cinstit blamaţi: mergeţi, haideţi 218 boare, bură: furtună 205, 229 bodz: idol 127 boiarin: boier, sfetnic 186 bucin: bucium 54, 182 Cap (pl. capete): capitol 92 carîtă: trăsură elegantă 168 carte: scrisoare 35; ştiinţă, învăţătură 113, 114, 158 catargă: corabie, galeră 43 catismâ: fiecare din cele douăzeci de secţiuni ale unei psaltiri 85 cădi (a): a tămîia 75 căsătoriu: stăpîn al casei, bărbat căsătorit 95, 97 căuta (a): a alege, a prefera, a se interesa de .... a se îngriji de 39 cerşi (a): a cere 40, 114, 174 certa (a): a cere 213 ceteră: instrument muzical cu coarde (probabil harfă) 54 chelciug, chelşug: cheltuială 91, 102 chiar: clar 102 chisoare: închisoare 45 cicea: aici 70 cin: albie, luntre 182 ciudă: minune 205, 206 ciudesă: minune, minunăţie 137, 139, 206, 208 ciudi (a se): a se minuna 165 cîştiga (a): a îngriji 109 clei (a): a lipi, a încheia cu clei, a încleia 87 cocon, cucon: fiu (de boier) 43, 173, 207 conteni (a): a lega, a jurui, a interzice sub blestem 193, 198 costandă: veche monedă de argint, a cărei valoare varia după epoci 39 cot (la pl.): unitate de măsură 87 cotei: rasă de cîini mici 171 covîrşi (a): a umbri, a întuneca, a , acoperi 175, 186 credinţă: încredinţare 45 cruce-obraz: obiect în formă de cruce 74 crunt: însîngerat 188 cumătră: femeie nesinceră 187 cum: că 33 cumpli (a): a pieri, a prăpădi 79 242 umplire: cruzime 150 cununat- încoronat 186 cura (aj:\a alerga, a fugi 156, 212 Danăoara: odată, odinioară 137 dăscălie: învăţătură, ştiinţă 85 de: ca 63; dintre 71; încît 33; de la , 33; decît 92; dacă 37 delunga (a se): a se îndepărta 176 demnătară: îndemnare, îndemn 91 denar: monedă 95 descăleca (a): a întemeia o ţară 35, 1B1 deslobozi (a): a elibera 181 despuietor: stăpîn atotputernic 74, 106 despus: stăpînire, putere 106 deşert: uşuratic diac scriitor (de cancelarie) 86 diaconstvă: rugăciune scurtă pe care o spune diaconul 74 diregâţorie: demnitate, funcţie 131 dihanie, dihanie: fiinţă, vietate 94 dîrîi (a): a zgîria, a rade 141, 183 dobitoc: animal domestic 35 dodei (a): a aduce supărare, a nelinişti 77 dodeitor: supărător 52 dosată: ceartă 122 dosădi (a): a certa, a nedreptăţi 149 dreptariu: riglă, echer sau orice alt instrument folosit (în construcţii, în dulgherie etc.) pentru verificarea suprafeţelor plane ori pentru trasarea drumurilor 164 E: iar, şi 35, 71, 112, 113 eftenşug: omenie, echitate, îndurare, milă 74, 186 egumen: superiorul unei mănăstiri de călugări, stareţ 35 eresă: erezie 184 Face ia) otpust: a se opri 74 /acere: făptură, creaţie 194 iară: decît, (în) afară de..., excep-tînd pe... 39 făţărie: făţărnicie, ipocrizie 70 făurar: februarie 212 fiecînd: ori cînd, totdeauna 47 fier (pl. /tiară): instrument din metal 178 fire: făptură, fiinţă, creaturăl 134 fîrşi (a): a desăvîrşi a împlini 71 fufeadză: braţul sfeşnicului 137, 139 Gadind: jivină 170, 177, 194 găselniţă: fluture mic ai cărui viermi distrug fagurii 211 găvozdi (a): a pironi 212 giudeţ: judecător, judecată 124 giunc, -ci: june, vită tînără glăsi (a): a cînta 123 graiuri: tratative, discursuri griji (a se): a se stăpîni 176 grijă: autocontrol, luciditate 176 grozav: urît 142 Haldeesc: din Chaldeea, din Babi-lon; vrăjitor, astrolog, ghicitor 178 haraciu: tribut, dare 184 heară (pl. heri, here): animal sălbatic 141, 212 Mare: fiere, venin 122, 212 hiclensug: păcat, perfidie 74, 187 hitlean: viclean 95, 108, 181 hlap: netrebnic 184 hoge: preot musulman 43 hotnog(iu): comandant al unei oştiri de peste 100 de oameni 86, 127 hrăbor: curajos, viteaz 150 hrăboritor: încurajator 232 hvală: fală, laudă 189 I (sl.): şi 37; i proci: şi celelalte 91 ienicer: soldat din corpul de elită al infanteriei turceşti 43 ijdărâi (a): a inventa Inaş: argat 217 io: unde 33, 77 isop: săpunel (plantă) 74 ispăsenie: mîntuire 85 ispăşitor: mîntuitor 232 ispovedi (a se): a se spovedi 77 ispovedire: spovedire 77 iver: georgian 219 izbîndi (a-şi): a se răzbuna izvod: original, arhetip 90, obicei, datină 92 izvodi (a): a traduce 90 izvor: sursă, origine 92 tmă: mamă 122 împărţi (a se): a se despărţi 184 împle (a): a completa 92 243 / împreuna (a se): a se întîlni 43, a se căsători 174 încări (a se): a se încălzi 71 încătenel: încet şi cu grijă 168 închina (a se): a se preda inemă: inimă 51 îngrupat: îngropat 176 întoarce (a): a traduce 85 întors: greşit, rătăcit 159 întrămătură: întremare, consolidare 85 învesti (a): a îmbrăca 178 înţelege (a): a afla 45 învîrtoşa (a): a împuternici 74 învolbi (a): a face val, a înfăşură, a învăli 82 Jărtăvnic: masă din altar pe care se pregătesc sfintele daruri 74 jelanie: dorinţă fierbinte 67 jelui (a): a dori 77, 106 Liadan: răşină a unui conifer 195 lavră: aşezămînt monahal 117 limbă: neam 150, 212 lipi (a se): a se alia cu ... 178 Uthostron: ucidere 207 liubov: iubire 118, 123, 187 livan: substanţă mirositoare (de rit) 195 logofăt: membru al sfatului domnesc 43 lotru: U M!HA!L SADOVOV <■ J ţ SUQUWESTI SUMAR Cuvînt înainte (Zoe Dumitrescu Buşulenga)........ 5 Crestomaţii şi antologii, tipuri şi varietate (I. C Chiţimia) .... 12 Abrevieri.................. 23 Notă................... 26 I. DIPLOMATAR1VM: ACTE ŞI SCRISORI (Stela Toma) .... 29 Scrisoarea lui Neacşu............. 32 Suplica egumenului Moldoviţei........... 34 Pan Pogan din Maramureş către fraţii de peste munţi .... 37 Testamentul lui Negre............. 38 Scrisoarea lui Coerişel............■ 40 Plîngerea boierilor munteni....... ■ 42 Scrisoarea preotului Văsiian Beuz.......... 45 Pătraşco Ciogolea cere dascăl....... 46 II. LITERATURĂ CANONICA (Stela Toma)........ 49 Psaltirea Scheiană..........*..... 51 Psaltirea Voroneţeană............. 52 Psaltirea Hurmuzachi............. 54 Evangheliarul slavo-român de la Sibiu......... 56 Coresi.................. 59 întrebare creştinească............. 62 Tetraevanghel............... 66 Lucrul sfinţilor apostoli............ G9 Liturghier................ 73 Psaltirea românească....... ..... 76 Psaltirea slavo-română............. 78 Palia de la Orăştie............. 84 Noul Testament.............. 90 III. LITERATURA OMILETICĂ ŞI POLEMICA Coresi, Tîlcul evangheliilor (Stela Toma)........ 100 Evanghelie cu învăţătură (Stela Toma)...... 104 Floarea darurilor (M. Moraru)...........111 Varlaam, Scara (Liliana Botez)........... H6 Carte românească de învăţătură (Liliana Botez) ... 120 Răspuns împotriva catehismului calvinesc (Liliana Botez) . 130 Cele şapte taine (Liliana Botez)........ 136 Cuvîntul diacului Toader (Gh. Ceauşescu)....... 139 IV. LITERATURĂ AULICĂ 1. Literatură parenetică (Cătălina Velculescu) învăţăturile lui Neagoe Basarab..........145 2. Literatură juridică (V. Cândea) Pravila ritorului Lucaci............f£* Pravila de la Govora............. Carte românească de învăţătură......... Îndreptarea legii..............lbJ V. LITERATURA LAICĂ ŞI APOCRIFĂ 1. Romane populare (Cătălina Velculescu) Alexandria . ..............JjJ Varlaam şi Ioasaf.....• ■ _ • t.....1U 2. Literatura istoriografică (I. C Chiţimia) Cronograful lui Moxa............180 3. Literatură legendară Cuvînt pentru Adam şi Eva (M. Moraru)....... 191 Cuvînt pentru lemnul crucii (M. Moraru)...... ^ Legenda duminicii (I. C. Chiţimia)......... 209 4. Literatură oraculară . Proorocirea Sibilei (M. Moraru).......... 217 Visele lui Mamer (Nedret Mamut)......... j*1 Gromovnic (Gh. Ceauşescu)........... u* VI. LITERATURA VERSIFICATĂ Carte de cîntece (Stela Toma) • ■ • • • ■ • ' \ ' * H\ Lamentaţie Ia moartea lui Alexandru Machedon (M. Moraru) . . 234 Epitafuri' versificate ............. Epitaful lui Mateiaş Basarab (M. Moraru)........ Bibliografia generală (Liliana Botez)...........239 Glosar (Stela Toma)...............ţ*î Indice tematic (Mihai Moraru)............ţ*4 Indice de nume (Gh. Ceauşescu)............ 260