!. COTE A N U Morfologia numelui în protoromână (română comună) cp ’M fVf'S, editura academiei republicii socialiste românia BUCUREŞTI, 1969 SUMAR Abrevieri bibliografice....................................... 7 1. INTRODUCERE...................................................... 9 2. SUBSTANTIVUL.................................................... 28 2.1. Clasele de substantive........................... . . 28 2.1.1. Opoziţia de număr................................. 29 2.1.2. Opoziţia de gen................................... 30 2.1.3. Opoziţia de caz................................... 31 2.2. Determinarea paradigmei numelui......................... 32 2.2.1. Masculinele....................................... 33 2.2.2. Neutrele.................................... . 35 2.2.3. Femininele........................................ 39 2.3. Declinarea.............................................. 44 2.3.1. Constituirea unui nominativ nou......... 49 2.3.2. Constituirea unui genitiv-dativ nou .... 53 2.3.2.1. Rolul determinării în organizarea ge- nitiv-dativului............................ 60 2.3.2.2t Structura determinativelor şi importanţa ei pentru declinare......................... 66 2.3.3. Acuzativul complement direct al numelor de persoană................................... 69 2.3.3.1. Construcţii ambigue cu pre în aromână 73 2.3.3.2. Tipurile şi variantele SVO în dacoromână şi în aromână.................................. 76 2.3.3.3. Obiectul direct în acuzativ exprimat prin pronume................................ 84 2.3.3.4. Simetria dintre sintaxa obiectului direct şi a celui indirect.......................... 88 2.3.4. Vocativul......................................... 92 2.3.4.1. Vocativul masculin........................ 92 2.3.4.2. Vocativul feminin ........................ 94 2.4. Articolul în declinarea numelui ........................ 95 2.4.1. Articolul hotărît în declinarea numelui .... 95 2.4.2. Regimul seriei al, a, ai, ale.................... 108 2.4.3. Regimul lingvistic al lui cel, cea, cei, cele ... 111 2.4.4. Articolele proclitice propriu-zise............... 114 2.4.4.1. Iu, fui din dacoromână.............. 116 2.4.4.2. al, aii, li din dacoromână.......... 118 2.4.4.3. ei, îi, i, ii din dacoromână...... 119 2.4.4.4. a ei, a i din dacoromână ...... 121 2.4.4.5. al(u), (ale) aii din aromână........ 122 2.4.5. Originea articolelor proclitice prcpriu-zise . 123 2.4.6. Originea articolelor enclitice............... 128 2.4.7. Cronologia articolului în limba română . . 134 3. ADJECTIVUL 3.1. Clasele de adjective după numărul de forme flexionare 144 3.1.1. Adjective cu patru forme.................... 144 3.1.2. Adjective cu trei forme................ . 146 3.1.3. Adjective cu două forme..........V ... . 146 3.1.4. Adjective cu o singură formă ....... 147 3.2. Comparaţia............................... 148 3.3. Topica........................................ 151 4. NUMERALUL.......................................... 153 4.1. Numeralul cardinal........................... 153 4.2. Numeralul ordinal.......................... 157 4.3. Celelalte tipuri de numeral ................. 159 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE ALR — Atlasul lingvistic român. Partea î de Sever Pop, voi. I, Cluj, 1938; voi. II, Sibiu —Leipzig, 1942. ALR II — Atlasul lingvistic român. Partea a Il-a de Emil Petro viei, voi. I, Sibiu — Leipzig, 1940. E. Bourciez, EUments ~ Ed. Bourciez, Elements de linguistique romane, ed. IV Paris, 1946. BL — ,,Bulletin linguistique’% publiS par A. Rosetti, Bucureşti— Paris, 1933 ş.u. BPh = „Buletinul Institutului de filologie română Alexandru Philippide”, director Iorgu Iordan, Iaşi, 1934 ş.u. CD DE — I.-A. Candrea şi Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1907 — 1914. Th. Capidan, A. = Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932. Th. Capidan, M. — Th. Capidan, Meglenoromânii, I—III, Bucureşti, 1925, 1928 [1936]. T. Cipariu, Principia — T. Cipariu, Principia de limba şi de scriptura, ed. II, Blaj, 1867. CIL = Corpus inscriptionum latinarum, Berlin, 1862 ş.u. I. Coteanu, Elemente de dialectologie — I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961. CR = Crestomaţie romanică, întocmită sub conducerea acad. Iorgu Iordan, voi. I, Bucureşti, 1962. DA = Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română, Bucureşti, 1904 ş.u. DR = „Dacoromania” buletinul „Muzeului Limbii Române” condus de Sextil Puşcariu, Cluj, 1921 ş.u. Cuvente den bătrini = B. P. Hasdeu, Cuvente den bâtrini, I—II, Bucureşti, 1878 — 1879. O. Densusianu, HLR = Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris, I, 1901; II [1914 — 1938]. N. Drăganu, M. sau Morfemele complementului = N. Drăganu, Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lor, Bucureşti, 1943. D. Găzdaru, Dese. = D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latinesc iile in limba română, Iaşi, 1929. * Au fost abreviate numai titlurile lucrărilor mai des citate. 8 Abrevieri bibliografice Milanges-Oslo — Melanges linguistiqu.es publies ă Uoccasion du VHP Congres International des linguistes ă Oslo, du 5 ă 9 aout 1957, Bucarest, 1957. W. Meyer-Liibke, Rumănisch und romanisch — W. Meyer-Liibke, Rumănisch und rdmanisch, Bucureşti, 1930. Mihăescu, Lat. dan. = H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti, 1960. Miklosich, Vocalismus, III = Dr. Fr. Miklosich, Beitrăge zur Laut-lehre der rumănischen Dialekte, Vocalismus, I, II, III, Wien, 1881 — 1883, in ,,Sitzungsberichte der philologischen-historischen Klasse der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften” (XGYIII-GII). Papahagi, DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963. PO = Palia de la Orăştie, 1582 (ed. M. Roques, Palia d’Orăştie, 1581-1582) I, Paris, 1925. Philippide, OR = Alexandru Philippide, Originea românilor, I, II, Iaşi, 1923, 1927. Puşcariu, Etudes = P. Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine, Cluj, 1937. PEW = Dr. Sextil Puşcariu, Etymologisch.es Wărterbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905. REW = W. Meyer-Lubke, Romanisches etymologisches Worterbuch, ed III, Heidelberg, 1935. RRL = ,,Revue roumaine de linguistique’% Bucureşti, 1956 ş.u. Al. Rosetti, ILR = Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini pînă in secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968. A. Rosetti, LB = Lettres roumaines de la fin du XVIe et du debut du XVIP siecle, tirees des archives de Bistritza (Transsyl-vanie), publiees par A. Rosetti, Bucureşti, 1926. Kr. Sandfeld, Ling. balk. — Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problemes et resultats, Paris, 1930. WJb — ,,Jahresbericht des Instituts fur rumânische Sprache”, herausgegeben von G. Weigand, Lipzig, 1894 ş.u. Weigand, Die Aromunen — Gustav Yv7eigand, Die Aromunen, I, II, Leipzig, 1893, 1894. ZRPh = ,,Zeitschrift fur romanische Phiîologie”, Halle, 1877 ş.u. 1. INTRODUCERE 1.00. De cele mai multe ori cînd este comparată cu celelalte limbi romanice, româna apare, cel puţin în domeniul declinării numelui, ca un idiom conservator, fiindcă păstrează formele latineşti de genitiv-dativ feminin şi de vocativ singular masculin, fără să mai vorbim de acuzativ şi, mai rar, de nominativ. Deşi nimic nu ne opreşte să credem că formele (unei) case, vulpi, frunţi etc. continuă lat. casae, vulpi(s), fronti(s) etc., s-a susţinut totuşi că ele au fost în realitate reconstruite de limba română, după ce ea pierduse în întregime flexiunea latinească a numelui. S-au stabilit astfel două puncte de vedere, net opuse, privitoare la flexiunea românească a numelui. Chestiunea, dezbătută mai ales la sfîrşitul secolului trecut, părea rezolvată1. în ultimul timp însă, cîţiva specialişti au revenit, susţinînd din nou că limba română şi-a reconstruit flexiunea nominală prin mijloace interne, în primul rînd prin articol1 2. Sîntem deci nevoiţi să redeschidem discuţia, fiind de la sine înţeles că adoptarea uneia dintre cele două ipoteze are mari şi importante consecinţe pentru tema noastră. 1 O. Densusianu, HLR, II, 165, reia discuţia deschisă de Fr. Miklosich şi continuată de A. Philippide şi consideră că genitiv-dativul feminin continuă în mod evident formele similare din latină. La aceeaşi concluzie se opreşte şi AL Rosetti în ILR, 139. 2 Vezi, mai recent, I. Şiadbei, Persistenţa cazurilor in Romania orientală şi Melanges Roques, IV, Paris, 1952, 231 ş.u. ; Knud Togeby, ,,Revue Romane”,, 2, 1968, 47 ş.u., unde se publică cu modificări comunicarea Declinaison romane et declinaison roumaine, ţinută în 1953 la Cercul lingvistic de la Praga. Sorin Stati, în Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor, Bucureşti, 1961, şi Din problemele declinării româneşti, SCL, X, 1959, d. C3 —75, consideră că încă din latina dunăreană se ajunsese la un caz general unic. Pentru alte aspecte ale problemei vezi expunerea de faţă, la 2.3.0. 10 Introducere Dacă acceptăm părerea că flexiunea nominală a fost refăcută. trebuie să admitem că, la un moment dat, înainte de secolul al XYI-lea sau al XV-lea, exprimarea cazurilor gramaticale se realiza numai cu ajutorul prepoziţiilor, al articolului şi al unor determinative pronominale. într-o fază mai veche limba română ar fi avut aşadar numai forme de singular şi plural la substantive şi adjective, iar cazurile s-ar fi redat exclusiv prin mijloace analitice. Dacă acceptăm părerea conservării flexiunii — e vorba, evident, de o conservare parţială — punem în lumină o continuitate de evoluţie, care, pînă la proba contrară, are de partea ei logica dezvoltării interne, căci, fără a intra aici în amănunte, faptul că limba română a reuşit să regăsească exact formele de genitiv-dativ feminin şi pe cele de acuzativ pierdute odată, după cum susţin unii, ar fi, credem, singurul exemplu de întoarcere a unei flexiuni la izvoarele ei. Expunerea sumară a părerilor principale privind flexiunea numelui în limba română ilustrează de la început dificultăţile de abordare a acestei probleme. La ele se adaugă altele, dintre care, două fundamentale : definirea protoromânei şi stabilirea epocii ei de existenţă. 1.01. Prin protoromână înţelegem un număr de fenomene lingvistice caracteristice perioadei în care se presupune că aromâna, dacoromâna, meglenoromâna şi istroromâna formau un tot lingvistic, mai mult ori mai puţin unitar. Această perioadă a fost înţeleasă şi numită în diverse feluri, dar deosebiri de vederi cu adevărat mari au apărut numai între A. Philippide, de o parte, şi toţi ceilalţi care s-au ocupat de această fază a limbii române, de altă parte. S. Puşcariu, în. Zur Behonstruktion des UTrumănischen, ZRPh, 1910, a propus, după Fr. Miklosich (Beitrăge zur LautleJire des rumunischen DialeMe, I—III, Wien, 1881—1883) şi după O. Weigand („Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache”, III, 40; Linguistischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes, prefaţă, col. 8), termenul de strâromână, care redă pe germ. Urrumânisch. în versiunea franceză a studiului Introducere 11 citat, S. Puşcariu întrebuinţează pentru aceeaşi noţiune rou-main primitif (Eiuăes, 64 ş.u.). A. Philippide (OE, II, 233 ş.u.) 8-a oprit la numele de română primitivă-, la fel, G. Ivănescu, mai tîrziu, în BPh, VII—VIII, 165 ş.u. Denumirea de română comună apare prima dată la I. Şiadbei, în studiul Le latin dans VEmpire d’’Orient, Iaşi, 1932; cf. şi Problemele vocabularului român comun, Iaşi, 1934. Ea a fost consacrată în 1941 de Al. Eosetti, care şi-a intitulat voi. IV din Istoria limbii române : „româna comună”. D. Macrea a propus în LE, V, 1956, nr. 4, numele de română comună primitivă. Autorul subliniază astfel faptul că termenul de română comună este ambiguu, căci el se întrebuinţează şi pentru denumirea trăsăturilor comune ale dacoromânei în diverse faze de evoluţie ale acesteia. în LE, XIII, 1964, 346 ş.u., am propus pentru perioada de comunitate numele de traco-romanică, după modelul galo-romanicâ şi ibero-romdnică. în cercetarea de faţă, am adoptat termenul de protoromână, pentru că ni s-a părut că redă mai bine ideea fundamentală a studiului, aceea că ne ocupăm de o reconstrucţie. Din punctul de vedere al istoriei, protoromână poate fi însă denumită şi traco-romanică. în timp ce Fr. Miklosicb, G. Weigand, Sextil Puşcariu, I. Şiadbei, Al. Eosetti, D. Macrea şi alţii plasează perioada de comunitate după ce limba latină ca atare încetase de a se mai vorbi, pentru A. Philippide 3 limba română a existat un timp, ca dialect, alături de limba latină, de care — ca orice dialect — a continuat să fie influenţată. 1.02. Lingviştii care aşază perioada de comunitate după ce latina nu se mai vorbea ca latină se deosebesc însă profund între ei eînd stabilesc momentul începutului şi sfîrşitului acestei perioade. Chestiunea se complică şi prin faptul că îşi dau pă- » A. Philippide, OR, II, 233 ş.u. 12 Introducere rerea şi cei care, fără a se preocupa în special de perioada de comunitate, se opresc totuşi la o dată cînd, după convingerea lor, limba latină a devenit română. în felul acesta procedează O. Densusianu. Şi A. Philippide a trebuit să se decidă asupra momentului de încetare a influenţei limbii latine asupra românei, adică asupra momentului din care fostul dialect latinesc, numit de el română primitivă, se dezvoltă independent. Singurul care face excepţie este Sextil Puşcariu. Din motive de care ne vom ocupa mai departe, el preferă să nu se pronunţe asupra începutului limbii române. Nici data de încheiere a perioadei amintite nu este aceeaşi pentru toţi autorii, deşi ea depinde de despărţirea aromânei, dacoromânei, meglenoromânei şi istroromânei din trunchiul comun, idee acceptată, cu mici diferenţe, de toată lumea. Dar, pe cînd A. Philippide consideră că aromâna şi meglenoromâna au constituit un grup lingvistic, iar dacoromâna şi istroromâna, altul, ceilalţi ori nu insistă asupra posibilităţii ca mai întîi cele patru idiomuri să se fi separat două cîte două, ori pun, ca O. Densusianu, meglenoromâna împreună cu dacoromâna, ori vorbesc de un grup lingvistic apusean, format din dacoromâna de vest şi istroromâna, ca S. Puşcariu, ori cred ca Th. Capi-dan că cele patru idiomuri au apărut independent. După unii, comunitatea de limbă se sfîrşeşte o dată cu dislocările de populaţie provocate în jurul secolelor Y şi YII de aşezarea masivă a slavilor în regiunile de romanitate dunăreană. După alţii, nu venirea slavilor sau influenţa lor asupra limbii române determină sfîrşitul epocii de comunitate, ci alte împrejurări. 1.03. La fel de diferite sînt şi părerile despre înfăţişarea limbii în această perioadă. în principiu, se presupune că ea trebuie să fi fost unitară. Postularea unităţii intră în mod necesar în ideea că latina nu a avut dialecte sau graiuri, idee acceptată, cu excepţia lui A. Philippide, de toţi cei pentru care limba română a continuat fără întreruperi latina dunăreană, deşi nu s-a justificat suficient de explicit ce fenomene lingvistice au făcut să se considere că, de la un anumit moment, limba latină a devenit limba română. Nu luăm în discuţie acum o modificare lingvistică sau alta — fonetică, morfologică sau de alt Introducera 13 gen — fiindcă problema constă nu în numărul transformărilor, ci în calitatea lor, adică în precizarea elementelor care ne obligă să spunem că limba x a devenit limba y. Există aici o mare dificultate, pe care S. Puşcariu a intuit-o perfect cînd a renunţat să se decidă asupra datei de începere a epocii de comunitate. Propunerea lui Al. Rosetti, potrivit căreia româna apare după secolul al IY-lea, adică după ce „latina vulgară şi-a pierdut unitatea, fărîmiţîndu-se în limbile ce erau să devină limbile romanice de astăzi” 4 5, se întemeiază pe un criteriu cu care nu se poate să nu cădem de acord, indiferent dacă „după secolul al IY-lea” înseamnă în secolul al Y-lea, al Yl-lea sau mai tîrziu, căci divizarea unui idiom în unităţi lingvistice noi este un fapt concret şi decisiv. Rămîne să se vadă însă cînd devin ele independente. Unitatea de limbă din perioada de comunitate este concepută aşadar ca ceva de la sine înţeles. De aceea, după Al. Ro-setti, „limba comună formată atunci şi-a menţinut omogenitatea într-aşa măsură, încît divergenţele din sînul dacoromânei sînt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân nu sînt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul, unitatea originară a grupurilor fiind şi astăzi aparentă” *. Dacă termenii „unitate” şi „omogenitate” ar fi riguros definiţi, lucrurile s-ar clarifica uşor. Dar ei se înţeleg în diverse feluri. Yorbind de romanica balcanică, în care vedea o fază omogenă de evoluţie a limbii române, O. Densusianu scria că în acest moment „limba română apare [... ] ea un mic fragment din această lume imensă care era Romania primitivă, încă nefărîmiţată în grupe lingvistice prea deosebite unele de altele” 6 (subl. noastră). Se admit deci unele deosebiri, cu condiţia de a nu fi prea mari. G. Weigand este şi mai puţin 4 Al. Rosetti, ILR, 352. 5 Al. Rosetti, ILR, 352. 6 O. Densusianu, HLR, I, 236. Referindu-se recent la unitatea latinei "vulgare, Paul Porteau (Deux etudes d’histoire de la langue, Paris, 1962, 7) insistă recent asupra diferenţelor stilistice incontestabile dintre diversele moduri de utilizare a limbii latine: ,,între corectitudinea şi trivialitatea grosolană [...] şi limba aleasă a persoanelor din lumea bună contrastul era desigur izbitor (şi asta ineă din epoca republicană)”. 14 Introducere precis căci, după ce afirmă că „toate dialectele [limbii române] au format odată o unitate’5, introduce restricţia: „în care, fireşte, au putut exista deosebiri dialectale” 7. Th. Capidan ezită între o unitate acceptată teoretic şi patru deosebiri dialectale concrete între nordul carpato-dunărean şi sudul balcanic, două importante (rotacismul lui -n-, tratamentul lui c, g + e, i) şi două secundare (palatalizarea labialelor şi ritmul mai rapid de pronunţare al aromânilor)8 9. El este însă sub influenţa lui S. Puşcariu, care afirmă că: „Limba straromânilor nu trebuie însă să ne-o închipuim unitară. Avem chiar probe că existau deosebiri regionale de grai în epoca străro-mâna>'19. Din punctul său de vedere, la care ajunsese încă în 1910, S. Puşcariu era perfect îndreptăţit să admită existenţa deosebirilor dialectale în ceea ce el a numit străromână, şi credem că formularea de mai sus conţine justificarea în ea însăşi, căci Puşcariu se referă de fapt la limba străromâni-1 o r, deci la idiomul acelei comunităţi etnice din care a ieşit poporul român. Urmînd aceeaşi idee, Th. Capidan merge şi mai departe, afirmînd pe baza constatărilor de limbă că „pe la sfîrşitul secolului al Vll-lea şi începutul secolului al VlII-lea” însăşi individualitatea poporului român era desăvîrşită10 11. Dar dacă unitatea de limbă este substituită cu cea etnografică, se înţelege de la sine că limba oricărei comunităţi prezintă varietăţi dialectale. Indiferent de existenţa sau inexistenţa reală a acestei comunităţi, substituirea este o schimbare a conţinutului termenilor. Unitatea sau omogenitatea limbii ia alt aspect cînd se introduce în discuţie ideea de variantă. Spunînd că, pînă la venirea slavilor, „graiul care rezultase din latina transplantată pe cele două maluri ale Dunării nu poate fi considerat decît ca o variantă dialectală, ca să zicem aşa, a ita-lienei” (subl. noastră) u, O. Densusianu atingea însăşi esenţa 7 G. Weigand, Linguistischer Atlas, col. 8. 8 Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936, 55. 9 Sextil Puşcariu, Limba română, I, Bucureşti, 1940, 249. 10 Th. Capidan, op. cit., 52 ş.u. 11 O. Densusianu, op. cit., 241. Introducere 15 raporturilor dintre limbă şi dialect, fără să o teoretizeze însă. Ideea nu era totuşi accidentala, căci capitolul intitulat Dezvoltarea romanicei balcanice pînâ la pătrunderea slavilor din acelaşi volum nu face decît să sublinieze apropierile şi deosebirile care rezultau din împrejurarea că viitoarea limbă română era pe atunci influenţată de latina din Italia12. Pusă în felul acesta, problema capătă un conţinut mai clar, căci unitatea (omogenitatea) şi diversitatea devin simultane, ceea ce ne permite să afirmăm că limba română dinaintea despărţirii ei în aromână, dacoromână, meglenoromână şi istroromână era o unitate într-o diversitate de forme locale. Cît timp aceste forme depindeau încă de o invariantă, era exclus ca ele să devină idiomuri independente. De îndată ce, din cauze economice, istorice sau de altă natură, variantele locale pierdeau această posibilitate, tendinţa de diversificare, existentă în orice grai, se intensifica şi, mai devreme sau mai tîrziu, unitatea se desfiinţa. Constatarea de mai sus este valabilă pentru orice limbă, în orice moment al existenţei ei. Ea cere însă să se determine elementele lingvistice care constituie invarianta. Primul pas pe care trebuie să-l facem în această direcţie este de a decide dacă aromâna, dacoromâna, meglenoromâna şi istroromâna au structura unor idiomuri neolatine. Demonstraţia fiind de mult făcută, considerăm răspunsul pozitiv drept premisa oricărei continuări a cercetării. Al doilea pas este stabilirea identităţilor din structura acestor idiomuri, luînd în consideraţie atît aspectul actual cît şi aspectele lor mai vechi, precum şi posibilitatea ca unele fapte concrete să fie întîmplătoare, născute din tendinţe originare comune. Cum însă, în analiza pe care o întreprindem aici, ne interesează în primul rînd şi uneori chiar exclusiv relaţiile dintre elementele concrete, şi nu aceste elemente în sine, inovaţiile datorate impulsului originar sînt implicate în dezvoltarea acestei structuri. 12 O. Densusianu, op. cit204 ş.u. 16 Introducere 1.04. Principiile care se vor utiliza în cercetarea de laţă sînt continuitatea şi discontinuitatea. Continuitatea priveşte caracterul stabil al structurilor. Avînd în vedere că reconstituirea protoromânei se face pe baza comparării a cel puţin două stadii de limbă, unul fiind latina, iar celălalt dacoromâna şi aromâna veche, spre a le lega între ele, este necesar să considerăm că identităţile de structură nu sînt consecinţele unui accident. O structură care apare în două faze succesive reprezintă deci dovada concludentă a continuităţii. Pentru ilustrarea acestui principiu, un exemplu potrivit ni se pare categoria neutrului. Neutrul este o paradigmă caracterizată prin aceea că se distinge şi de masculin şi de feminin prin ansamblul opoziţiilor lui morfologice, a căror modalitate eoncretă de realizare poate să ducă fie la forme complet deosebite de masculin şi de feminin, fie la omonimii cu unul din celelalte două genuri şi chiar cu amîndouă, dar nu simultan şi nici în chip general. Majoritatea limbilor care au această categorie nu dispun numai de forme distincte pentru ea. Astfel, în germană, Wald, Wand şi Land au, toate, la singular desinenţa 0, pe de altă parte, plurale Tochter, Wălder şi Lănder nu spun prin ele înseşi ce gen are fiecare. Calitatea de neutru a unui substantiv sau a unui nume în genere nu rezultă numai din singularul sau pluralul lui, ci din totalitatea relaţiilor lui morfologice. Din acest punct de vedere, între neutrul din limba latină şi neutrul românesc nu se ivesc deosebiri care să ne oblige să recurgem la explicarea acestuia din urmă printr-o influenţă străină. în latină, un substantiv neutru se opunea masculinului şi femininului de cele mai multe ori printr-o desinenţă specifică, totuşi pater nu se deosebeşte de papaver şi nici genus sau corpus de dominus sau deus, dacă luăm în consideraţie numai forma de singular. Omonimiile dintre genuri se produc altfel în română decît în latină, dar schema fundamentală, potrivit căreia neutrul este caracterizat de opoziţia lui cu masculinul şi femininul, se menţine. Continuitatea unei structuri se întrerupe dacă se schimbă natura opoziţiilor. Astfel, limba română, deşi a păs- Introducere 17 trat formele de genitiv şi de dativ ale unor feminine latineşti, genitiv-dativul în calitatea lui de caz gramatical unic, apărut în latina tîrzie şi menţinut parţial ca atare pînă după separarea aromânei de dacoromână, nu mai contractează absolut aceleaşi relaţii eu elementele contextuale în care apare, nemaipre-zentînd aceleaşi opoziţii ca genitivul şi nici ca dativul latinesc. Chiar dacă tendinţa lor de unificare este atestată în latina tîrzie, inclusiv în cea din Occident, procesul s-a desăvîrşit numai în limba română şi apare cu certitudine ea protoromân. După cum se vede din aromâna actuală, distincţia dintre cele două cazuri nu se mai face de la un anumit moment decît prin mijloace semantice. Transpunerea diferenţelor dintre genitiv şi dativ din planul morfologie propriu-zis în planul semantic reprezintă, după părerea noastră, consecinţa unei restructurări de opoziţii, deci o discontinuitate. Principiul inovaţiilor paralele, adus în discuţie de adversarii concluziilor la care ajunsese S. Puşcariu, în primul rînd de Ilie Bărbulescu13, apoi de A. Philippide 14, constă, după formularea lui Al. Eosetti, în acceptarea premisei că „o serie de inovaţii asemănătoare ale dacoromânei şi aromânei, în ciuda identităţii lor, sînt posterioare epocii de comunitate” 15. S. Puşcariu a răspuns arătînd că are importanţă calitatea inovaţiei. Astfel, din faptul că dacoromâna a inovat într-un caz, iar aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au păstrat o formă veche nu se poate deduce că idiomurile din urmă ,,ar fi înrudite şi că între ele ar fi existat vreodată o comunicaţie mai întinsă”. In schimb, r$s face din istroromână şi reas fase din Banat sînt semnele unui contact mai strîns între dialectul bănăţean şi istroromână, deşi sînt inovaţii16. Indiscutabil că idiomuri înrudite ca aromâna şi dacoromâna au putut să ajungă la forme identice sau foarte asemănătoare, dar, după cum am spus, formele ca atare nu intră în —---------- i AH 13 în recenzia la Zur Rekonstruktion des Urrumănischen din ,,Arhiva”, Iaşi, XXIX, 1922, 2, 292 ş.u., reprodusă în Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, Bucureşti, 1929, 511 ş.u. 14 OR, II, 233 ş.u. 15 ILR, 355 ş.u. 16 în Limba română, I, 247. 2 - c iod ÎS Introducere preocupările noastre decît ca modalităţi de manifestare a unor relaţii morfologice. 1.05. Ou toate acestea, rezultatele cercetării nu vor fi satisfăcătoare, pentru că graniţa cronologică dintre latina tîrzie şi limba română nu depinde numai de transformările lingvistice. Astfel, trecerea lui o latin neaccentuat la u şi alterarea unor consoane urmate de o vocală prepalatală datează din perioada latină, fiind atestată înainte de secolul al Y-lea 17. în latina tîrzie existau deci ţ, dz, n , V, s, c, g, el', gV, şcV ca sunete. Ele trebuie să fi fost la început, sub acest aspect sau sub altul asemănător, variante ale consoanelor din care se dezvoltaseră. Jtfeavînd mijloace de a decide data cînd au devenit foneme, nu ştim nici cînd încetează latina şi cînd începe româna. Orice fenomene de felul acestora s ar lua în consideraţie, numai cu ajutorul lor nu se determină momentul exact de trecere, căci evoluţia lingvistică este discretă, iar mărturiile istorice pentru protoromână .sînt mai mult decît precare. 1.06. Vorbitorii unui grai latin au avut însă totdeauna conştiinţa aparteneţei lor lingvistice la limba latină, chiar dacă unii o pronunţau într-un fel, iar alţii într-alt fel. De aceea, ni ,se pare necesar să admitem, cu A. Philippide, că înainte de secolul al Vll-lea, limba română „exista ca dialect al limbii latine, iar nu ca limbă romanică aparte şi se găsea sub influenţa latinei comune”18. Fără îndoială că un timp, între latină şi dialectele ei, a existat acelaşi tip de paralelism ca cel dintre aspectul general al unei limbi şi formele ei dialectale. Este deci posibil ca limba română să fi apărut întîi într-o variantă aromână şi într-una dacoromână, simple aspecte locale ale latinei dunărene. Această ipoteză este mult mai plauzibilă decît altele, căci „divergenţele dialectale dintre aromână şi dacoromână, ivite în timpul epocii •de comunitate (subl. noastră), probează că aromâna, cu începere 17 Al. Rosetti, ILR, 383; N. Mihăescu, Lat. dun., 93, 94, 96. 18 OR, II, 233. Introducere 19 de la un moment dat, a stat izolată de dacoromână, ceea ce a permis menţinerea şi dezvoltarea divergenţelor amintite” 1S. în orice caz, trecerea limbii latine la idiomurile romanice cunoscute nu mai poate fi reprezentată în mod convingător prin tablouri sinoptice ca cele care amintesc arborii genealogici, pentru că nu avem nici o dovadă că naşterea limbilor romanice s-a produs în acest fel. Existenţa unui koine latin şi a unor graiuri locale rezultă din tot ce a stabilit pînă acum dialectologia ca principiu general. Apariţia spontană a unor idiomuri romanice, cum susţine M. Krepinsky, după părerea căruia „sarda,, limbile din Komania occidentală şi româna s-au născut de la primul contact al romanilor cu indigenii” 18 * 20 (subl. noastră), este pur şi simplu imposibilă. Simpla reamintire a împrejurărilor romanizării Daciei este suficientă spre a respinge teza transpunerii spontane a sistemului lingvistic local în cel latin şi, cu atît mai mult, părăsirea bruscă a lui. învăţarea unei limbi cefe timp. Oricît de dornică ar fi fost o populaţie să treacă la limbă romanilor, ea ar fi avut nevoie de două-trei generaţii pentru ca deprinderea limbii de întreaga comunitate să şe desăvîrşească. în aceste condiţii, data de la care se poate vorbi de Mmba română depinde în realitate de încetarea influenţei exercitate de latină asupra propriilor ei graiuri şi, în directă legătură cu aceasta, de apariţia expresă în istorie pentru populaţiile care continuau în regiunile Dunării idiomul latin al unui nume distinct de cel dat romanilor înşişi. Precizarea prin criterii lingvistice a momentului de cînd latina nu-şi mai exercită influenţa asupra graiurilor sale şi nu mai are deci rol unificator nu este posibilă în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, pentru că esenţa limbii latine se continuă sub diverse forme în toate limbile romanice, şi oricît de multe şi de variate modifi- 18 Al. Rosetti, ILR, S52. într-adevăr, intre altele, structura morfologică a numelui din aromână diferă în multe puncte de cea a numelui din dacoromână, cum se poate constata şi din expunerea noastră. 20 In La naissance des langues romanes et Vexistence d’une piriode de leur evolution commune: latin vulgaire, piriode romane, „Rozpravy fceskoslovenske Akademie Ved”, r<>Sn. 68, 1958, Sesit 13, 43; cf. şi obiecţiile aduse de Al. Rosetti in ILR, 86. 20 Introducere cari s-ar fi petrecut în decursul timpurilor, structura latinească transpare cu toată limpezimea la o cercetare mai atentă. Istoria limbii se vede redusă astfel la mărturiile istoriei politice şi sociale, al doilea factor amintit mai sus, care devine decisiv. S-a considerat şi se consideră încă în mod curent că aromâna nu a mai avut legături cu dacoromâna începînd din secolul al X-lea. Două sînt motivele care au făcut să se stabilească acest moment ca punct final de dezvoltare unitară a aromânei şi dacoromânei. în primul rînd, un fapt de limbă : aromâna nu a suferit influenţa maghiară. în al doilea rînd, un fapt de istorie : cronicarul bizantin Cedren povesteşte că, în anul 976, la locul „Stejarii frumoşi” s-a petrecut o crimă în care au fost implicaţi nişte vlahi21. Luîndu-se această ştire drept prima atestare a aromânilor, s-a tras concluzia că de atunci există o populaţie aromânească. Se adaugă apoi menţionarea din ce în ce mai susţinută a aromânilor în cronicile bizantine. 1.07. Influenţa maghiară asupra dacoromânei nu s-a putut petrece înainte de secolul al Xll-lea sau chiar al XlII-lea 22. Propunerea lui O. Densusianu de a se lua secolul al X-lea drept început al acestei influenţe 23 nu se mai susţine astăzi. Prin urmare, separarea aromânei de dacoromână nu s-a petrecut nici ea mai devreme de secolul al Xll-lea, pentru că din momentul contactului dintre dacoromâni cu maghiarii şi pînă la eventuala pătrundere în aromână a unor elemente împrumutate din maghiară era nevoie de timp. Cele cîteva cuvinte maghiare împrumutate de dacoromâni în secolul al Xll-lea sau al XlII-lea nu s-ar fi putut răspîndi foarte repede, în plin ev mediu, 21 Informaţia o dă mai întîi V. Bogrea în ,,Buletin de r Institut pour l’etude de FEurope sud-orientale” (Vălenii de munte), VII, 50 ş.u. 22 După V. N. Drăganu, DR, VII, 199 : ,,Cel mai vechi contact româno-ungu-resc nu trebuie deci căutat în Ardeal, ci în părţile cucerite de unguri chiar la venirea lor. Acolo este normal să apară şi într-adevăr şi apar cele dintîi cuvinte româneşti intrate în ungureşte”, pe care autorul le datează din secolele XI, XII şi XIII. 23 în HLR, I, 370. Introducere 21 din munţii Apuseni pînă în regiunile din dreapta Dunării, unde locuiau populaţiile care vorbeau aromâna. 1.08. însemnarea lui Cedren nu este probantă, căci mult mai înainte, într-o notiţă din secolul al YlII-lea, găsită la mănăstirea Kastamunitu de la Sf. Munte, sînt menţionaţi nişte vlahi aşezaţi pe malurile rîului Rhinos 24. Şi mai importantă este însă relatarea din secolul al Vll-lea a cronicarului bizantin Symokattes, care povesteşte cum, în anul 578, în ajunul unei lupte cu avarii, bizantinii s-au retras din dispozitivul de atac pregătit cu mare grijă, din cauză că un ostaş dintre tracii aflaţi în arma bizantină a strigat către un camarad al lui ,,în limba părintească” să se întoarcă să-şi ridice încărcătura căzută de pe animalul de povară pe care îl conducea pe potecile munţilor Haemus. Auzind cuvîntul retorna/, ceilalţi au crezut că se comandă retragerea şi au început să fugă. Întîmplarea a impresionat pe strategii bizantini, şi, după un secol, ea reapare la Theophanes într-o versiune în care strigătul ostaşului prevenitor a devenit: torna, tor na, fratre!. Comentînd cele două anecdote, A. Philippide respinge interpretarea lui C. Jirecek, după care ar fi fost vorba nu de cuvinte spuse în limba ţării, ci de termenii obişnuiţi de comandă în armata bizantină. Philippide observă că ambii cronicari spun limpede că apelul a fost făcut „în limba ţării” sau „în limba părintească” şi că, în nici un caz, cuvîntul fratre nu era termen de comandă 25. La concluzia că cele trei cuvinte „erau într-adevăr în limba ţării, adică în limba română în devenire”, a ajuns recent şi Al. Rosetti 26. Fiind vorba de armata bizantină în acţiune în sudul Dunării, s-ar putea considera cu aceleaşi şanse de a corespunde adevărului ca şi celelalte atestări că, şi de data aceasta, avem în faţă pe aro- 24 Th. Capidan, Romanitatea balcanică, 57 — 58. 25 A. Philippide, OR, I, 504 ş.u. Pentru o interpretare asemănătoare, v. Th. Capidan, Romanitatea balcanică. 26 Despre torna, torna, fratre, în Omagiu Daicoviciu, Bucureşti, 1960, 467; ILR, 353, 612; cf. şi Petre St. Năsturel, Torna, torna, fratre, o problemă de istorie si de lingvistică, în „Studii si cercetări de istorie veche”, VII, 1956, 179 ş.u. 22 Introducere mâni şi că proba de limbă amintită era chiar aromâna. Iar dacă atestarea aromânilor este suficientă spre a-i diferenţia de dacoromâni, reiese că în secolul al Vl-lea existau două idiomuri mai mult ori mai puţin distincte vorbite de aromâni şi de dacoromâni, cum au presupus, la timpul lor, O. Densusianu, de o parte, şi A. Philippide, de alta. Acceptarea acestei idei duce în mod inevitabil la eliminarea sau, în cel mai bun caz, la reducerea simţitoare a perioadei de timp în care aromâna şi dacoromâna au constituit un singur grai sau dialect al limbii latine. Mai mult chiar, dacă se ţine seama de întinsul teritoriu romanizat de pe ambele maluri ale Dunării, pare mai simplu să se admită că procesul de diversificare a limbii latine începuse mult mai de timpuriu. în orice caz, după secolul al IY-lea, cauzele favorabile diversificării se înmulţesc. Constatăm aşadar că modificările fonetice petrecute în latină înainte de secolul al V-lea sînt urmate de atestarea istorică a unui grai romanic, care, deşi cunoscut numai prin trei cuvinte, într-o formă nesemnificativă, este totuşi din secolul al Yl-lea. împrejurarea care a făcut pe unii autori şă ezite a fost utilizarea curentă a terminologiei militare latineşti în armata bizantină. Dar specificarea cronicarului care spune că strigătul fusese rostit în „limba părintească” arată că, pe vremea cînd latina se mai întrebuinţa în armată ca un Icoine, alături de ea apăruseră graiuri locale, desigur foarte asemănătoare între ele. Nu le putem numi însă graiuri româneşti sau limbă română, pentru că nu dispunem şi de proba că apăruseră şi populaţii romanice noi, recunoscute ca atare. De aceea, graiurilor amintite le vom da numele de traco-romanice, iar dacă vlahii amintiţi prima dată în secolul al VlII-lea sînt aromâni, numai cu începere de atunci, unele graiuri traco-romanice pot fi declarate aromâneşti. 1.09. Aşadar, după părerea noastră: a) latina dunăreană s-a transformat prin secolele IY—VII în graiuri traco-romanice, mai mult ori mai puţin diverse, mai mult ori mai puţin numeroase; Introducere 23 b) acest proces a durat pînă aproximativ in jurul secolului al YlII-lea. După aceea, ieşind de sub autoritatea latinei oficiale, aceste graiuri au devenit aromână şi dacoromână. 1.10. Poziţia la care ne-am oprit se deosebeşte în multe privinţe de aceea adoptată de predecesorii noştri în legătură eu data de apariţie a limbii române. în timp ce pentru O. Densusianu şi A. Philippide naşterea limbii române este legată de pătrunderea slavilor în regiunile dunărene romanizate, pentru noi acest eveniment nu are aceeaşi importanţă. Slavii au produs multe perturbări în imperiul bizantin cbiar din secolul al V-lea sau al Vl-lea, de cînd datează primele lor contacte eu traco-romanii. Dar de aici nu se poate conchide că, în secolul al Yl-lea sau al Yll-lea, aromâna s-ar fi despărţit complet şi definitiv de dacoromână, cum susţine O. Densusianu. Eaţionamentul său ia un fapt istoric drept fapt lingvistic. Limba română a suferit fără îndoială o puternică influenţă slavă, dar ea nu este consecinţa imediată a pătrunderii slavilor printre populaţiile romanizate. Chiar dacă din primele momente de contact cu slavii vor fi pătruns cîteva cuvinte din limba lor în dialectele traco-romanilor, cum este foarte posibil, aceste cuvinte nu indică începutul unei diferenţieri lingvistice atît de importante ca aceea dintre aromână şi dacoromână. în secolul al Yl-lea, aşezările slavilor în Peninsula Balcanică nu au caracter permanent şi nu iau forma organizată a unor state. Slavii sînt încă migratori şi nu au capacitatea de a disloca masiv populaţia indigenă. A. Philippide crede că, în a doua jumătate a secolului al Yl-lea, „s-au despărţit [...] dacoromânii împreună cu istroromânii de o parte, de macedoromâni de altă parte”, pentru că „la sfârşitul secolului al Vl-lea a încetat ultima rezistenţă a statului roman (domnia lui Mauricius, 582—602) contra puhoiului slav (sloven şi sîrbo-croat), care, la începutul secolului al Yll-lea, după ce şi mai înainte se revărsase în mase mari în Peninsula Balcanică, a cotropit cu desăvîrşire tot teritoriul romanizat, în special pe cel românesc, din pe-peninsulă” 27. 27 OR, II, 405. 24 Introducere Dar aceşti slavi, intraţi în lnmea romanică din sudul Dunării, au avut nevoie de timp, nu atît spre a cuceri teritoriul romanizat, ci spre a-i deznaţionaliza, impunîndu-şi limba lor. Oricît de repede s-ar fi petrecut lucrurile, în secolul al Vll-lea ele nu erau decît la început. în jurul secolului al VUI-lea, pentru care pledează atestările istorice, în regiunile sudice ale Dunării, există aşadar populaţii care vorbesc un idiom neolatin fiind alcătuite probabil din aromâni. Cum dacoromânii nu provin din aromâni, atestarea unora implică şi pe a celorlalţi. Din acest motiv credem că secolul al VUI-lea poate fi luat ca dată de apariţie a limbii române, deşi nu excludem posibilitatea ca şi ceva mai înainte, în secolul al Vll-lea, grupe de aromâni şi de dacoromâni să fi avut o individualitate lingvistică destul de bine pronunţată 28. 1.11. Se spune uneori că aromânii şi dacoromânii au cunoscut în vremea de care ne ocupăm o civilizaţie comună şi că ea ar constitui baza unităţii lor lingvistice. Argumentul a fost însă extins şi la alte populaţii din Balcani cînd s-a emis ideea unei unităţi lingvistice balcanice, ceea ce i-a diminuat importanţa, căci, dacă toate popoarele din Balcani inclusiv aromânii, eventual şi dacoromânii, se integrează în acelaşi tip de civilizaţie, faptul nu mai este concludent. Nu discutăm acum şi aici cît este de exactă această părere. Fondul chestiunii nu ne interesează, fiindcă sînt şi astăzi popoare care formează un tot naţional şi au aceeaşi civilizaţie , dar nu aceeaşi limbă. Unitatea de civilizaţie nu implică totdeauna unitate de limbă. 1.12. Graiurile traeo-romanice prezentau desigur deosebiri, dar înfăţişarea lor concretă este greu de reconstruit. Avem numai posibilitatea de a determina în oarecare măsură distanţarea lor de latina standard, presupunînd că, în secolul al VUI-lea, diversele modificări fonetice înregistrate cu mult 28 Am lăsat la o parte afirmaţia lui G. Weigand (Linguistischer Atlas, col. 8) după care româna începe în secolul al Vll-lea, pentrucă autorul nu-şi argumentează alegerea acestei date. De asemenea, nu ne-am oprit nici la părerea lui I. Şiadbei, potrivit căreia reflexul velarelor c şi g în limbile slave ar fi dovada apariţiei limbii române în secolul al Vl-lea, pentru că alterarea celor două consoane apare încă din latină. Introducere 25 înainte căpătaseră valoarea nnor foneme, care aveau capacitatea de a diferenţia cuvintele şi formele gramaticale. Opoziţia dintre barbatu şi barbaţi, de exemplu, nn mai putea fi aceeaşi ca în latina tîrzie. După apariţia şi, mai ales, după extinderea lui /, ea devenise, la început sporadic, apoi permanent, opoziţie între -t(u) şi -ţ(i). La această concluzie duce analiza modului de exprimare a pluralului în oricare dintre cele patru idiomuri născute din latina dunăreană tîrzie. Procedînd la fel şi în alte situaţii, descoperim un număr de particularităţi care deosebesc latina de aromână şi de dacoromână, fiind în acestea două din urmă dezvoltări sistematice ale unor fenomene pornite încă din latineşte. Este vorba deci de o reorganizare a materialului de limbă, de o restructurare ivită din necesităţi adesea momentane, al căror impuls originar se află în însăşi latina dunăreană tîrzie. Pe măsură ce rearanjarea materialului se precizează, iar numărul variaţiilor libere scade, se conturează imaginea unei structuri noi, în multe privinţe mai asemănătoare cu structura aromânei şi a dacoromânei de astăzi decît cu cea a latinei. Pe această bază am presupus că graiurile traco-romanice, care constituiau un ansamblu dialectal al limbii latine, se caracterizau ele înseşi printr-un diasistem, adică printr-o serie de particularităţi comune, realizate însă diferit pe plan local. Acestui diasistem îi spunem protoromână. El este, ca totalitate de trăsături lingvistice, o realitate care decurge din natura relaţiilor mai sus amintite. Această realitate nu constituie însă un idiom standard sau un Jcoine, ci o abstracţie, care se opune aspectului ei concret din fiecare grai traco-romanic în parte. în alţi termeni, diasistemul, atît cel imaginat aici, cît şi oricare altul, trebuie să apară sub o formă particulară în oricare dintre variaţiile lui, dar el nu se întîlneşte niciodată pe teren sub înfăţişarea ideală care rezultă din construirea lui ştiinţifică. în vederea stabilirii acestui diasistem, am luat în consideraţie un număr de transformări fonetice şi fonologice, şi anume : 1 1. Silaba deschisă. Faţă de dacoromâna actuală şi uneori chiar de aromână, graiurile protoromâne aveau mai multe 26 Introducere silabe deschise, căci -u etimologic se realiza ca -u vocală, iar -i, semn al pluralului, ea -i vocală, afară de cîteva cuvinte şi forme ca bou, pl. boi ; ou, oi, meu etc., asupra pronunţării cărora pot fi îndoieli. Bostirea lor intr-o singură silabă fiind însă mult mai probabilă decîtîndouă silabe, am considerat pe -u şi pe -i din cuvintele citate drept semieonsoane. Observaţia este valabilă şi pentru latină în forma ei cultă, căci ea avea multe terminaţii consonantice la substantiv. 2. Vocalele şi diftongii. în seria anterioară şi în cea pos-terioară, protoromâna avea acelaşi număr de vocale ca şi dacoromâna şi aromâna modernă, cu aceleaşi caracteristici generale şi cu o distribuţie similară celei actuale, căci opoziţia de cantitate dispăruse, iar sistemul vocalic se modificase în consecinţă, în seria centrală nu există decît o vocală, o, care corespunde lui â şi î din dacoromâna actuală. Timbrul acestei vocale era incert; a se realiza într-un mod asemănător cu â, î, eventual cu â, prin care desemnăm vocala centrală din dialectul moldovenesc al dacoromânei actuale. în poziţie iniţială, a nu apărea niciodată nici înaintea unei consoane nazale. îfu am notat redarea lui în această poziţie prin arhifonemul N, stabilit de Andrei Avram pentru dacoromâna actuală 29 30, dar am considerat că se realiza ca un n si-labic, cum propune M. Caragiu-Marioţeanu pentru aromână80. Cele două soluţii nu se contrazic. Ambele pornesc de la constatarea că vocala centrală ă nu se întîlneşte la iniţială decît rareori în dacoromână, unde s-a fixat în această poziţie la o dată relativ recentă. Arătînd că distribuţia vocalelor era foarte asemănătoare celei de astăzi, ne-am referit la aspectul general al chestiunii. Cazurile particulare vor fi cercetate cînd va fi necesar la locul lor, dat fiind că în această introducere, fonetica şi fonologia protoromânei nu reprezintă un scop în sine. 29 Andrei Avram, Interpretarea fonologică a lui [î] iniţial in limba română, în Fonetică şi dialectologiei IV, 8 — 23. 30 Sistemul fonologie al aromânei, în SCL, XIV, 1963, 315; v. Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, 206. Introducere 27 Diftongii ea şi oa apar, afară de poziţiile în care îi întîlnim astăzi în dacoromână şi aromână, în poziţiile din dacoromâna veche, cf. protor. feata, vearde, veara, ţeara, şease; roata, moale, coate, oaspe, ploaie etc. Pentru yea am adoptat formula Al. Rosetti S1, deci fyeare, ■myeare, pyeatra etc., dar cu notarea simplificată: iea. Protoromâna a avut desigur şi alţi diftongi şi triftongi 31 32 33 34 dar ei nu interesează direct descrierea morfologică a numelui. Alternanţele eaje, oajo sînt asigurate din punct de vedere morfologic la femininele cu pluralul în -i prin identitatea de tratament în aromână şi dacoromână. Cu ea merge şi diftongul iea. 3. Consoanele şi grupurile consonantice.. Am considerat că c, g, urmaţi de i, e sau de ie(< e), deveniseră c şi g. Arom. ţ, dz, proveniţi din 6 şi gr în situaţiile de mai sus, sînt ulteriori 3S. în protoromână avem, afară de c, dr. frunze, palea > > dr. paie etc., unde -e ar putea fi adaptarea lui -a latin la iotul precedent, fie direct, fie prin faza 9. Numărul acestor plurale .nu era însă atît de mare îneît să determine restructurarea ansamblului neutrelor prin simplă analogie. Cum, pe de Clasele de substantive 31 altă parte, avem semne de existenţă a unor plurale *eapit» sau *numera „nume’*, este de presupus că la schimbarea lui -a de la neutre în -e rolul precumpănitor l-au avut asimilările unor plurale neutre la pluralele asemănătoare feminine 2. Dacă, pentru nevoile demonstraţiei, s-ar admite că fenomenele fonetice nu ar fi suferit presiunea morfologiei, toate neutrele şi-ar fi confundat pluralul cu singularul de la feminine — cf. casa, *oasa, *deageta, poarta, *coata (sg. cot) ş.a.m.d. Uneori lucrul acesta s-a şi întîmplat, ca în oua faţă de aua, dar, în genere, necesitatea de diferenţiere a celor două numere fiind cu mult mai puternică decît evoluţia fonetică,, s-a stabilit în interiorul neutrelor o corelaţie morfologică în raport cu posibilităţile interne ale limbi, şi cum singura modalitate de rezolvare a pluralului lor era transformarea lui -a în -e, s-a recurs la ea. 2.1.3. OPOZIŢIA DE CAZ Opoziţiile dintre cazurile gramaticale s-au neutralizat mar des decît cele dintre singular şi plural şi decît cele dintre genuri. Masculinele se fixează la două forme, cu excepţia lui tata, cf. dr. tată, gen.-dat. tatîni(-său); femininele disting genitiv-da-tivul singular de nominativ-acuzativul de la acelaşi număr şi îl opun nominativ-acuzativului plural. Sincretismul dintre nominativ şi acuzativ, uneori şi vocativ, pe de o parte, cel dintre genitiv şi dativ, pe de alta, probează că sistemul ajunsese la un moment dat la oarecare instabilitate. Neutralizarea cazuală este ilustrată de adoptarea ca formă-tip a unor foste nominative ca omu, a unor foste acuzative ca părinte, frunte etc., şi, în mod excepţional, a unor foste genitive ca marţi, miercuri etc. Constatările anterioare probează existenţa unei ierarhii a neutralizărilor şi, bineînţeles, a opoziţiilor corespunzătoare. 2 Nu intră în preocupările noastre aici plurale dr. ca frundză, oasâ, braţă etc.? fiind ulterioare protoromânei. 32 Substantivul Pe această bază avem dreptul să susţinem că, încă din proto-română, s-au stabilit tendinţe de simplificare a numelui, înce-pînd cu diminuarea numărului de opoziţii cazuale, continuînd cu cele de gen şi sfîrşind cu cele de singular-plural. Din acest punct de vedere, protoromâna se prezintă ca un idiom cu opoziţii active de gen şi de număr şi cu numeroase neutralizări de caz gramatical. 2.2. DETERMINAREA PARADIGMEI NUMELUI 2.2.0. Apartenenţa unui substantiv la o clasă sau la alta depinde de numărul opoziţiilor realizate de el. Totalitatea acestor opoziţii formează o paradigmă în interiorul căreia se pot întîlni variante de diverse tipuri. Eeducerea variantelor se rezolvă în principiu prin metoda de reconstruire descrisă la 1.12. Astfel, desinenţa 9 reprezintă fie un â, fie un ă sau î. Dar, nefiind foneme, nici a, ă, nici î nu interesează descrierea morfologică de faţă. Situaţia fonetică a lui 9 este aproximativ aceeaşi cu a sunetului din pronunţările dacoromâneşti actuale pînâ şi pană, întîlnite uneori la acelaşi vorbitor, sau cu ceea ce oferă istroromâna în variaţiile bîrsâ, bărsă „pungă”. Exemplele anterioare sînt însă numai simple specimene de pronunţare. Desinenţa -u, pe care o interpretăm ca pe un -u vocală* nu numai în agru, codru, ci şi în sacu, soţu, ursu, lupu etc., s-a confundat ca morfem cu --u semiconsoană (w)la cîteva cuvinte ca bou, curcubeu, ăzeu, ou, rou „rîu”, şcl'au. Structura lor si-labică nu avem cum s-o reconstruim, căci disocierile bo-u-lu, o-u-lu etc. nu spun nimic. în orice situaţie s-ar fi aflat -u, ca vocală sau consoană, rezultatul ar fi fost acelaşi. Posibilitatea ca el să se fi realizat şi ca -u semiconsoană trebuie admisă, măcar teoretic, din cauza unor pronume ca meu, tou, sou etc., deşi nici pentru ele nu există o modalitate sigură de determinare a silabaţiei. Deosebirea dintre ele şi substantivele cu tema în vocală este însă evidentă, căci meu se opune lui mea, sau ea, iar în mea şi ea diftongul pare a proveni chiar Determinarea paradigmei numelui 33 din protoromână. Şi mai convingătoare sînt formele verbale dau, Iau, Vau (prezentul lui „a lua”), scriu etc. Desinenţa de plural -i are acelaşi statut ca -u. Şi la ea se pune problema calităţii fonologice, căci, dacă admitem că, în pronumele nos, vos, în numeralele dos, tres, -s a fost schimbat cu un -i, semn al pluralului, aceste patru cuvinte deveniseră monosilabice. Afirmaţia noastră se bizuie pe o analogie logică, nu pe elemente concrete, dar analogia ni se pare în cazul de faţă plauzibilă, mai ales că formele verbale dai, stai o sprijină. Faptul că în italiană pronumele noi şi voi sînt monosilabice nu este perfect convingător, deşi întăreşte valoarea analogiei despre care am vorbit, după cum o întăreşte şi monosilabismul acestor pronume în alte limbi romanice. Argumentul fiind însă indirect, nu este decisiv. 2.2.1. MASCULINELE Clasa substantivelor masculine se subîmparte în şase categorii : 1. Masculine cu sg. -^/pl. -i: anu, ausu, borbatu, calu, cerbu, cuscru, codru, cucu, domnu, ăracu, fagu, fetu, lupu, nepotu, ocl'u, paltinu, păru, pecurariu, peducVu, peru „păr”, por cu, preutu, rinicVu, rummu, saeu, spinu, umeru, wsw, etc. l.a. Masculine eu sg. -w/pl. -i: bow, dzew, şcVaw. 1. b. Masculine cu singularul în-^/pl. în-i dar cu radical dublu : om# — oameni. 2. Masculine cu sg. -e/pl. arbure, berbeaee, C9we, Zmwe, /rate, Vepure, munte, poreate, 2?e$te, pieaptene, purice, soare, şearpe, şoarece, viearme, vulture etc. 2.a. Masculine cu singularul în -e/pl. în -i, dar cu două radicale : oasjpe — oaspeţi. Categoriile 1 şi 2 formează subclasele generale ale masculinelor. Dosebit de ele, protoromână păstrează şi un masculin caracterizat prin : 3 - c, 109 34 Substantivul 3. Sg. - sg. vultur5. în protoromână, arbore şi fluture se încadrau deci normal în categoria 2, sub forma arbure, fluture, iar vulture intra fie la 2, fie la 1. Treceri de la o subclasă de masculine la alta s-au mai petrecut ulterior6. Ar. yermu, de exemplu, a fost inclus în clasa 1, deşi provine din vermis. 2.2.2. NEUTRELE Clasa neutrelor a dat naştere la multe discuţii. După unele păreri, în loc de neutre, substantivelor care se grupează aici ar trebui să li se spună ambigene, pentru că formele 5 J. Byck et A. Graur, BL, I, 1933, 44. 6 Pentru alte exemple, v. O. Densusianu, HLR, II, 141 ş.u.; Al. Rosetti, ILR, 528 ş.u. 36 Substantivul lor de singular se confundă cu masculinele, iar cele de plural, cu femininele. Dar chiar faptul că un termen deosebit pentru denumirea substantivelor amintite a fost considerat necesar reprezintă dovada că, şi pentru cei care cer să le numim ambi-gene, ele nu se includ nici printre masculine, nici printre feminine, ci într-o clasă de gen distinctă 7. Continuitatea istorică a clasei neutrelor se justifică prin : a. Plurale de tipul căpiţe, coarne, ăeagete, meare, oase, *oaue (= oauâ), scamne (= scaune), seamne, spice, etc. b. Plurale care conţin desinenţa -ora: frigure, tempure pieptare etc. e. Plurale de tipul capisteria > cspisteare, palea >pal'e etc. d. Plurale care conţin sufixul lat. -mentum, (pl. -menta) ca dr. jurăminte, legâminte, oseminte, rugăminte, veşminte etc. Cf. megl. jurămînt PEW 928, CDDE 929, Capidan, M., III s. v.; Ugămintu PEW 959, CDDE 970 (dubios, T. Papahagi, DDA, s.v., îl citează după CDDE); megl. rugămînt PEW 1480, ar. visminte PEW 1878 (dubios, T. Papahagi nu-1 înregistrează în DDA, cf. însă vistămintu DDA). Aceste patru categorii de neutre au menţinut clasa, fiindcă nici unul dintre ele nu a avut vreodată un singular în formă de feminin, după cîte ne putem da seama astăzi din compararea diverselor graiuri şi dialecte româneşti. 7 Existenţa neutrului a fost demonstrată de Al. Graur în studiul său Les substantifs neutres en roumain, „Romania”, LIV, 1929, 249 ş.u. ; cf. şi BL, V, 5 ş.u. ; VI, 260 ş.u. ; LR, XVII, 1968, 175 ; Studii de lingvistică generală, Bucureşti, 1960, 352, şi, recent, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, 65. Baza argumentării a fost de la început opoziţia dintre neutru, care cuprinde numai inanimate şi celelalte două genuri, care nu sînt omogene din acest punct de vedere. Ideea reapare la Roman Jakobson, On the Rumanian Neuter, CL, III, 1958, 237 — 238. La opoziţia animat / inanimat, Al. Rosetti adaugă opoziţia motivat / nemotivat, privită în evoluţia ei în limba română; v. SCL, I, 1950, 233 s.u.; SCL, VIII, 1957, 407 ş.u. *; „Studia linguistica”, Lund, 1959, 133 - ş.u.; SCL, XIV, 1963, 433 ş.u.; ILR, 617 ş.u. Opoziţia dintre neutru şi celelalte două genuri se poate stabili şi prin mijloace formalizante, pentru care v. Emanuel Vasiliu în SCL, XI, 1960, 463 — 464. împotriva neutrului se pronunţă Ch. Bazell, Has Rumanian a third gender? în „Cahiers Sextil Puşcariu”, I, 1952, 77 ş.u.; I. Pătruţ, Sur le genre >,neutre”. en roumain, în Melanges — Os/o„Bucarest, 1959, 291 ş.u.; ,,Romano-slavica’% VII, 1963, 95 ş.u., şi VI. Hofejsl, în SCL, VIII, 1957, 415 ş.u.; „Philologica Pragensia”, 7, 1964, 401 ş.u.; I. Coteanu, LR, XV, 1966, 309 ş.u. Determinarea paradigmei numelui S7 Categoria b este cea mai importantă fiindcă permite degajarea unei desinenţe specifice neutrelor, -uri, care, în pro-toromână, a avut înfăţişarea -ur&. Extinderea acestei desinenţe şi la unele feminine, cf. dr. ierburi, certuri, lipsuri, săruri etc., este desigur foarte veche, dar nu se poate şti nici dacă ea s-a petrecut anume la cuvintele pe care le-am citat aici, şi nici cît era de frecventă. Utilizarea lui -urs a cunoscut în dacoromâna din secolul al XVI-lea o frecvenţă relativ mare, dar în ce măsură situaţia aceasta trebuie interpretată ca o continuare a unei stări mai vechi este foarte greu de spus. Categoriile de neutre luate ca martori principali ai continuităţii acestei clase de gen ne obligă să renunţăm la ipoteza unei reconstruiri formale a neutrului românesc 8. El nu s-ar fi putut forma din nou dacă s-ar fi pierdut modelul opoziţiilor caracteristice. Fără îndoială însă că modificarea conţinutului acestui gen este efectul unei redistribuiri a substantivelor pe genuri gramaticale, fenomen din care nu se exclud din principiu eventualele influenţe. 8 Problema continuităţii neutrului a fost pusă de Al. Graur în ,,România5’, LIV, 1929, 249 ş.u., unde se face observaţia că neutrul românesc nu continuă pe cel latin nici din punct de vedere formal, nici din punctul de vedere al conţinutului. După părerea autorului, în timp ce în celelalte limbi romanice substantivele neutre latineşti au fost distribuite la masculine şi feminine, ,,româna a urmat altă cale; probabil sub influenţa mediului înconjurător slav, a menţinut formal neutrul şi a încercat să pună de acord această formă cu conţinutul neînsufleţit, trecînd la neutru numeroase substantive care denumeau obiecte neînsufleţite5' (Tendinţele actuale ale limbii române, 65). Al. Rosetti considera că ,,după dispariţia neutrului în latina dunăreană, asistăm, la un moment dat, la renaşterea lui, probabil în epoca de comunitate a românei, întrucît aromâna procedează la fel ca dacoromâna5' [...] (ILR, 630), dar ,,trebuie respinsă ipoteza unei influenţe a limbilor slave meridionale, căci faptele nu coincid55. Id. ib., 632. După Oct. Nandriş (Le genre, ses realisations et ic genre persoanei en roumain, ,,Revue de linguistique romane55, XXV, 1961, 47 — 74) neutrul s-a păstrat sub influenţa substratului; vezi şi K. Togeby, Le neutre en roumain et en albanais, în „Cahiers Sextil Puş-cariu55, II, 1952, 121 ş.u. G. Ivănescu (în SCL, VIII, 1957, 299 ş.u.) susţine că neutrul s-a păstrat din latină. 38 Substantivul Neutrele se grupează în şase categorii : 1. Sg. -ujpl. -e: brdnu9, cornu10, cotu, deagetu, fieru, firu, gdrnu, meru, ow, picioru, puronu, scamnu, semnu, timpu, îilcioru, etc. l.a. Sg. -^/pl. -0: eu două radicale (pl. capet-e). 1. b. Sg. / pl. -2: oait?. 2. Sg. / pl. armu, cuVbu, doru, /oc'M, fumu, (jroc'M, iaow, wodw, pieptu, prmdzu, puţu, rw ,,rîu”, somnu, truncl'u, verinu „venin”, wm, viptu. 3. Sg. -0 / pl. -e: pdntece. 3 a. Sg. -0 / pl. -0: nume, cu două radicale (pl. numer-e). Ca şi la masculine, avem şi aici substantive terminate în -stf, de exemplu 0^, cu pl. *oaue, cf. ar. oamu. Patru din categoriile de mai sus sînt reprezentate numai prin cîte un substantiv : capw, pdntece, nume. Primul şi ultimul sînt rămăşiţe ale imparisilabieelor caput-capita, nomen - nomina. Pluralul numere (< nomina) se explică, după CDDE 1258, dintr-un numene (după T. Cipariu, Principia, 130), cf. dr. număra „numi”. Ar. numă, trecut la feminine, ar putea fi o probă că pl. nume este şi el foarte vechi, căci ar. numă este un singular refăcut, dar a fost supus In permanenţă influenţelor din partea altor cuvinte, dînd istr. lume, dr. reg. lume. Categoria 3 interesează aici numai în măsura în care dovedeşte că identificarea formei de singular cu cea de plural se produce uneori şi la neutre, deşi aromâna îşi face un singular nou feminin : pîntică, iar dacoromâna un masculin nou : pîntec, alături de pîntece, căutînd o soluţie conformă cu regula generală. Modelul a fost însă rezistent, căci, cel puţin în dacoromână, el a atras şi neutre ca nume, servind mai tîrziu pentru încadrarea unor împrumuturi. Desinenţele -e şi -ure şi-au împărţit de la început masa substantivelor neutre într-un mod greu de reconstituit. Din secolul al XVI-lea pînă în zilele noastre o grupă de substantive neutre au avut pe -e şi -uri în variaţie liberă, dar -ure apare în 9 Variaţia brtie — brîuri este ulterioară protoromânei. 10 Pluralul cornuri este relativ recent. Determinarea paradigmei numelui 39 regres u. Această desinenţă trebuie aşadar să fi fost mult mai răspîndită în protoromână. Dat fiind însă că variaţia din dacoromână se regăseşte şi în aromână, unde de asemenea un grup de neutre au plural şi în -e şi în -uri 11 12 , situaţia primitivă nu se poate reface în amănunte. Meglenoromâna, cu numărul ei foarte mare de plurale în -ur, nu clarifică lucrurile , căci megl. -ur s-a putut extinde ulterior protoromânei. 2.2.3. FEMININELE Clasa femininelor are cel mai mare număr de subdiviziuni: 1. Substantive cu sg. -a/ pl. în -e: apa, arina, capra, faţa, feata, iapa, measa, musca, pieatra, turta. l.a. Substantive cu sing. în -a, precedat de u în hiat / pl. în -e : aua, piua, roaua, vaduua. 1. b. Substantive cu sg. în -a / pl. în -e : caţeaua, cureaua, marfieaua, maseaua, nueaua, steaua, viţeaua, toate cu radical dublu (pl. caţeole, cureale etc.). 1. c. Un substantiv cu sg. în -i {ăzi) şi plural neregulat (dzile), născut prin atracţie exercitată de grupa l.b. 2. Substantive cu sg. în -e / pl. în -i : îmte, cZ'eie, cruce, curte, floare, frunte, gingie, lume, luntre, minte, moarte, mul'-eare, noapte, oaste, pasare, păşune, pareacVe, pene, ploaie, punte, secure, spinare, ureacVe, vartute, vine („vie”), viaspe. 2.a. Substantive cu sg. în -i / pl. în -i : luni, marţi, miercuri, joi, vineri. 2. b. Două substantive cu sg. în / pl. în -i: noru, soru, cu radical dublu (pl. nurori, surori). 3. Un substantiv cu sg. în / pl. -w: *manu. 4. Un substantiv cu sg. în -a / pl. -e: muma, cu radical dublu (pl. mumane). 11 Vezi discuţia la I. Coteanu, Despre pluralul substantivelor neutre în româneşte, în ,,Limbă şi literatură’’, I, 1965 (extras, p. 6); V. Al. Graur, Tendinţele actuale, 127. 12 Cf. grînuri şi grîne (Th. Capidan, A., 381), lucre şi lucruri (id., ib 382, 383). 40 Substantivul Afară de acestea? se poate admite încă o categorie formată din substantive din fosta declinare I latinească, şi anume : buc9, frago, furco, moard, sear9, teac9, urăzic9, vac9, varo, caracterizate prin terminaţia -ca, - jălbi. în aromână, însă, lucrurile nu se pot explica astfel. Determinarea paradigmei numelui 43 ş.u.; cf. şi Al. Rosetti, ILR, 408); în al doilea rînd, pluralul lui ţară era altădată rar întrebuinţat, în comparaţie cu pluralul unor cuvinte ca parte, pradă şi chiar cetate. (în Basmele aromâne, culese de P. Papahagi, ţară nu apare decît la singular, căci, ca şi în dacoromâna veche, el înseamnă „pămînt, ţărînă”.) Apariţia lui ă sub accent se datorează probabil unor substantive care aveau o structură aparte, caracterizată prin tendinţa de deplasare a accentului din temă pe terminaţie. Din latineşte însă nu avem astfel de substantive. Ele au pătruns din slavă. Ne referim la hanja, ăanije, dazdija, sablija, sanij, vrăbij etc., care prezentau, după cum arată astăzi unele limbi slave, o lungire a vocalei finale şi, în consecinţă o deplasare de accent16. în mod normal, substantivele amintite au fost incluse printre femininele din categoria a doua (gingie, p9reacVe etc.), al căror plural era în -i; banja devine deci *banie > bane, sablija > sabie, sanij > sanie etc., păstrînd deci pe -i în temă. Pluralul lor ar fi trebuit să fie *sabi-i, în trei silabe. Nici unul dintre substantivele categoriei respective nu avea însă această situaţie ; a nu există în radical, iar numărul silabelor nu creştea la plural, cf. gin — gi — e ) gin — gi — i, pd — rea — cVe / / p9 — re — cl'i. Este foarte probabil ca această structură să fi dus la slăbirea întîi în cuvintele slave a accentului principal de pe a, pentru că finala dezvolta ea însăşi un accent secundar. Drept urmare, â din radical s-a apropiat de rostirea lui a neaccentuat şi s-a creat astfel o situaţie favorabilă trecerii lui în ă. De aceea, la substantive ca cele citate, alternanţa de radical a j ă este bine atestată, cf. ar. bane / bân(i), dzare / dzări, dr. baie / băîf sabie / săbii, sanie / sănii, vrabie / vrăbii etc., pe cînd alte sub-stantive, tot slave, sînt tratate ca cele latineşti, cf. ocărî(le) faţă de ocare în dacoromâna veche (Al. Rosetti, ILR, 330).. Dajdie, care are şi pl. dajdii alături de ăăjdii, a fost probabil influenţat de danii, care a menţinut pe a sub influenţa verbului a da. 16 Christian S. Stâng, Slavonie Accentuation, Oslo, ed. II (fără dată), 37. 44 Substantivul Fiind vorba de adaptarea unor împrumuturi, apariţia simultană a aceloraşi plurale eînd cu a, cînd cu â în temă nu este surprinzătoare. în orice caz, alternanţa vocalei a din tema unor substantive moştenite nu se plasează în mod cert în protoromână17, deşi cuvinte slave ca cele mai sus discutate au putut să pătrundă în aromână şi în dacoromână încă din secolul al IX-lea. Adaptarea lor în felul arătat aici nu s-a petrecut însă imediat, iar extinderea alternanţei şi la cuvinte din fondul latinesc a progresat foarte încet, cum se vede din situaţia lor în dacoromâna veche. 2.3. DECLINAREA 2.3.0. Potrivit cu principiul stabilit la 2.1 declinarea reprezintă totalitatea opoziţiilor cazuale marcate, în funcţie de gruparea unui substantiv într-una din clasele sau subclasele la care ne-am oprit analizînd raportul dintre singular şi plural. i Datorită însă faptului că masculinele au numai o formă cazuală' la fiecare din cele două numere, iar femininele au un plural cu aceeaşi înfăţişare ca genitiv-dativul singular, unii autori cred că formele cazuale din română au fost integral refăcute. Dacă nu ne înşelăm, Fr. Miklosich a pus cel dintîi problema în aceşti termeni. După părerea lui, adoptată şi de A. Philippide, un genitiv-dativ case nu, continuă lat. casae, ci rezultă din casă, urmat de articolul -ei,, al cărui e a asimilat pe -ă neaccentuat precedent, deci v. dr, casă > ei — case ei > > casei. Fenomenul, spune Fr. Miklosich, s-a petrecut cu începere din secolul al XYI-lea în dacoromână — şi pe alocarea în aromână (Vokalismus, III; 15, ap. A. Philippide, Principii 17 Al, Graur, Tendinţele actuale, 77, admite apariţia alternanţei aţă Intre secolul al X-lea şi al XVI-lea, ,,căci forme de plural cetăţi, văi apar din primele texte”* Declinarea 45 de istoria limbii române, 59). Deşi H. Tiktin (ZRPh, XII, 231) a observat, împotriva părerii lui Fr. Miklosich, eă în (unei) case, (acestei) mese, pădurii cei dese nu apare nici un factor de asimilare, şi totuşi substantivele au desinenţe de geni-tiv-dativ, iar în hopăe 18 nu se produce asimilarea, cu toate că â şe află în aceleaşi condiţii ca şi â din casă-ei, A. Philippide a îmbrăţişat teoria cazului unic, încercînd să-i dovedească existenţa prin presupunerea că ar fi existat un *-ei case, unde case se explică din caseei, care, la rîndul său, fusese înainte casâ*-ei. Demonstraţia a fost reluată în 1953 de Knud Ţogeby pe aceleaşi baze, dar cu o dezvoltare în plus, prin care el a crezut că se rezolvă şi genitiv-dativul femininelor din fosta declinare a IlI-a a limbii latine, ca vulpe. Genitiv-dativul vulpi este, după Knud Togeby, consecinţa unei false analize. Din vulpe am avut vulpe-ei. Primul e s-a închis în -i în dialectele care cunosc acest fenomen şi a ieşit vulpi-ei, apoi vulpii. în calitate de articol -(e)i a fost detaşat şi a rămas (unei) vulpi, care nu reprezintă deci decît pe fostul (unei) *vulpe. Autorul nu a luat însă în consideraţie datele problemei, expuse la timpul lor de E. Bacmeister, B. P. Hasdeu şi de O. Densusianu (HLR, II, 166). Acesta din urmă a comparat genitiv-dativul ar. casil'ei şi casăVei şi a dovedit că ultima formă este nouă, ar. â netrecînd în această poziţie la -i. Sînt însă motive şi mai temeinice în favoarea conservării formelor de genitiv-dativ, şi anume : 1. Genitiv-dativul singular al femininelor dacoromâneşti din categoria l.b de la 2.2.3 : dr. (unei) stele (ar. steauVei), Din steauă sau din stea nu se ajungeda (unei) stele prin influenţa asimilatoare a articolului -(V)ei. într-o anumită epocă, dacoromâna a avut, pare-se, radical dublu la cuvintele de acest tip : curea-(uâ) / curei-(ei), stea (uâ) / stel-(ei) etc., dispunînd de o alternanţă care a dispărut mai tîrziu din aromână. 2 ? Genitiv-dativul singular al iemininelor terminate în t din categoria 2 (2.2.3) au în dacoromână ţ: (unei) frunţi, minţi, morţi, nopţi, punţi etc. Fenomenul se datorează lui -i latin 18 18 Dar nu din motive fonetice, cum credea H. Tiktin, ci din motive mor fologice ; -a nu se asimilează iâ desinenţă verbală -e: 46 Substantivul de la genitiv sau dativ, şi nu unui -i secundar, rezultat din închiderea lui -e, care nu alterează dentala precedentă, cf. ar. muartil'i, uastili, puntil'ei; dr. minţi, dinţi etc. 3. Categoriile 2.a şi 4 (2.2.3) au genitiv-dativ arhaic : dr. nurori-sa, surori-sa, mumîne-sa, cf. ar. a surări (Weigand, Ar. II, 240 ap. Capidan, A., 393), alături de (a) norăl’-ei, a sorăl'ei, care sînt însă refăcute, cf. dr. noră, soră. 4. în istroromână, opoziţia g / e serveşte încă la diferenţierea nominativ-acuzativului de genitiv-dativ; iar rarele ge-nitiv-dative cu articol enclitic, de exemplu: mul’areVei, au tema la acest caz în -e, care nu provine din asimilarea unui a neaccentuat, pentru că acesta s-a transformat în g. Dacoromâna prezintă deci un conservatorism mai puternic decît aromâna, căci în aromână desinenţa de genitiv-dativ e din case, feate este astăzi în variaţie liberă cu ă. Matilda Caragiu-Marioţeanu (Fono-morfologie aromână, Bucureşti, 1968, 87) constată: ,,Formele de genitiv-dativ fiind însă în raport de variaţie liberă (-E / -A), se exclud din sistem (pentru că nici un substantiv nu face genitiv-dativul numai în -E. Aceasta înseamnă că tipul flexionar 1, existent în dacoromână {casă -(unei) case], este nonocurent, în ultimă instanţă, în aromână”. La aceeaşi concluzie, formulată în alţi termeni în urma unei cercetări efectuate cu o metodă diferită, se oprise şi Tache Papahagi („Grai şi suflet”, I, 218—224). Th. Capidan (A., 393) s-a raliat la această părere, deşi cu unele rezerve : „Din cercetările mele în textele dialectale, am putut constata — spune el — că numărul formelor de la genitiv-dativ în -e, construite cu articolul înainte (aii feate) sau în urmă (afea-til'ei), este relativ mai mare decît acela în â (aii mumă, a mumăl'ei). De aici ar urma că cele în -e ar reprezenta genitiv-dativul organic, dezvoltat din genitiv-dativul latin în -ae. Cu toate acestea, şi eu sînt de părerea acelora care îşi explică toate aceste forme pe bază de analogie, admiţînd ca punct de plecare terminaţiunea -a de la nominativ singular”. Din variaţia morfologică liberă a lui -e cu -ă rezultă sau că -e provine printr-o adaptare fonetică din -ă sau că s-a produs Declinarea 47 o „mutaţie” morfologică, şi genitiv-dativul a început să se formeze la un moment dat de la nominativ singular, deşi se menţineau paralel şi formele moştenite. în favoarea acestei din urmă rezolvări a problemei pledează genitiv-dative ca ar. naăză—nofţî, faptul că, în aromână, articolul enclitic -Vei nu justifică transformarea unui -â în -e şi, în sfîrşit, variaţia de la numele proprii feminine din aromână : aii Evă, faţă de ale Ieve, aii Lencâ, faţă de aii G'ene (Capidan, A., 398), cu -e care nu provine din asimilări. Trebuie totuşi să se admită că din epoca cea mai veche a limbii române se schiţează tendinţa de simplificare a flexiunii numelui. După părerea noastră, regimul articulării numelor proprii o arată cel mai bine, căci numele proprii pendulau între menţinerea lor neschimbată în vederea identificării cît mai uşoare a purtătorilor lor şi analogiile la care erau supuse prin presiunea flexiunii numelor comune. De aceea, se manifestă la genitiv-dativ cînd efectele tendinţei de simplificare, cînd cele ale analogiei. Pentru explicarea formelor de genitiv-dativ este însă mai indicat să pornim de la femininele declinării a IlI-a latineşti, cu precădere de la imparasilabice, findcă ele oferă adesea condiţii morfologice mai puţin discutabile. Declinarea este şi o chestiune de relaţii în enunţ. Limbile în care, ca în latină, substantivul exprimă cazul fără ajutorul unui determinativ au o flexiune indiscutabilă. De îndată ce forma nominală nu mai redă prin ea însăşi relaţia cu ceilalţi termeni ai enunţului, rolul flexiunii se diminuează. Trecerea funcţiilor cazurilor asupra unor particule determinative (prepoziţii, articol, pronume) constituie fără îndoială o etapă spre dispariţia flexiunii. Este vorba de o evoluţie care începe încă din latină, iar în limbi din alte familii, de exemplu în limbile germanice si în unele limbi slave, se manifestă după secolele XI-XIII. ’ Cauza principală este sincretismul cazurilor. în latină, el a fost urmărit în detalii stabilindu-se adesea şi momentele de la care se iveşte un sincretism sau altul. Cu fiecare asemenea moment creşte importanţa particulelor care rezolvă sincretismul. 48 Substantivul De aceea, cînd se analizează exprimarea cazurilor în limba română, se constată că faza în care ea se află astăzi şi se afla în mod cert şi în secolul al XVI-lea se caracteriza prin scăderea capacităţii substantivului de a reda conţinutul cazului gramatical fără sprijinul articolului botărît sau al unui determinativ cu flexiune păstrată. Forme ca bou, pomu etc. nu mai satisfac prima condiţie a flexiunii, căci au nevoie în enunţ de cel puţin încă un termen nominal, dar pentru limba modernă nu articolul, fiindcă nici el nu mai este totdeauna suficient. Tot sincretismul face ca şi (unui) bou, pom, (unei) fete, case etc. să nu mai intre în enunţ nesprijinite de determinări nominale sau pronominale. Xemaiindicînd prin formă în ce relaţii se află cu restul enunţului, substantivul românesc nu mai are declinare propriu -zisă, ci numai resturi de flexiune. Declinarea a trecut ca şi în toate celelalte limbi romanice la articol şi la determinative din aceeaşi grupă cu articolul. Observaţiile noastre se referă în primul rînd la limba română actuală, înţelegînd prin aceasta dacoromâna literară. Ele nu mai au aceeaşi valoare cînd intervin în discuţie aromâna şi unele dialecte ale dacoromânei, eventual unele fenomene de dacoromână veche, căci aromâna nu mai are flexiune nominală cu trei termeni, iar dacoromâna populară evită cazurile sintetice, cu deosebire dativul (I. Coteanu, LE, XII, 1963, 1, 60). Şi aromâna evită în general dativul, dar dacă enunţul îl cere, se întrebuinţează mult mai frecvent decît în dacoromână pronumele personale de anticipare sau de reluare a acestui caz. în această privinţă, meglenoromâna merge şi mai departe (I. Coteanu, Elemente de dialectologie, 152). în legătură cu redarea genitivului şi a dativului se pune din nou problema originii formelor de genitiv-dativ la feminine, dar de data aceasta pentru sincretismul dintre genitiv-dativ singular (unei) case, (unei) frunţi şi nominativ-acuzativ plural (două case, două frunţi). într-o limbă ca româna, în care relaţia dintre singular şi plural este bine marcată, iar neutralizările de număr foarte puţin numeroase, în special în faza mai veche, sincretismul acesta nu se explică printr-o analogie datorită influenţei pluralului. El nu poate fi decît consecinţa evoluţiei Declinarea 49 fonetice, cel puţin la substantivele provenite din declinarea a IlI-a latinească : fronti(s) > frunţi, iar fronte(s) > frunţi, cu i extins de 1a declinarea a Il-a mascnlină şi sprijinit de alte forme de plural chiar de la substantivele declinării a IlI-a, cf. fronti(um), fronti(bus). Dar şi acest sincretism trebuia eliminat din enunţ, din cauza omonimiilor sintactice la care dădea naştere. De aceea s-a recurs la diverse particule determinative care refac opoziţia singular/plural, menţinînd distincţia dintre cele două numere ca trăsătură esenţială a sistemului. Aşa s-a întîmplat în aromână, unde neutralizările dintre singular şi plural au fost şi mai puţine, căci ea a transformat pe berbece în birbec, pe pîniece în pîntic, pîntică, pe purece în puric, pe nume în numâ etc. tocmai spre a întări opoziţia sin-gular/plural. Insistînd asupra ei, aromâna a trecut pe planul al doilea opoziţia genitiv-dativ singular/nominativ-acuzativ singular feminin, ceea ce a făcut ca genitiv/dativele feminine să fie reconstruite pornindu-se de la o formă unică de singular sau de plural. în epoca anterioară despărţirii lor, aromâna şi dacoromâna au avut aşadar forme de genitiv-dativ feminin moştenite, iar mai apoi aromâna le-a eliminat treptat din cauză că nu a extins neutralizările dintre singular şi plural. Dacoromâna urmează după secolul al XlII-lea sau al XIY-lea o curbă foarte clară în direcţia reconstruirii declinării în plan sintagmatic prin punerea la contribuţie a seriei a, al, ai, ale spre a diferenţia genitivul de dativ şi a prepoziţiei pre spre a diferenţia nominativul de acuzativ. Ea arată însă prin vocativul de tipul oame şi omule că desinenţele nu-şi pierduseră complet funcţia căci ~e s-a adăugat şi la un nominativ, desigur expresiv la origine, care îndeplinea rolul de vocativ în situaţii ca omul lui Dumnezeu!, cf. dragul meu faţă de vocativul foarte rar : dragule! 2.3.1. CONSTITUIREA UNUI NOMINATIV NOU Forma latinească a nominativului nu a fost continuată în mod cert de protoromână decît prin următoarele şase sub- 4 - c. ic* 50 Substantivul stantive : dracu < draeo, gude carne, tivit ataş — civitatatem> cetate, dens — dentem> *dente, parens — parentem> Aparente etc. Substituirea de formă se explică în funcţie de întreaga paradigmă. Pentru exemplificare, reconstruim cîteva substan- tive din această declinare: Singular Plural lat. protorom. lat. protorom. n. caro caru carnes carne g- carnis carni carnum carnu d. carni carni ca/rnibus carniu a. carnem CARNE carnes carne abl. carni carni carnibns carniu n. civitas ceia civitates cetăţi g- civitatis cetăţi civitatum cetatu d. civitati ceiati civitaiibus cetaţiu a. civitaie CETATE civitates cetate abl. civitati cetăţi dvitaiibus cetaţiu n. dens de dentes denţi g- deniis denţi dentum denţiu d. denii denii dentibus denţiu a. dentem DENTE dentes denţi abl. denii denţi dentibus denţiu Declinarea 51 n. parens pare parentes parente g- parentis parenti parentum parentu d. parenti parenţi parentihus parenţiu a. parentem PARENTE parentes parenţi abl. parenti părinţi parentihus parenţiu n. securis secure secures securi g. securis secure securium securiu â. securi secure securibus securiu a. securem SECURE secures secure abl. securi securi securibus securiu Din tabloul de mai sus reiese slăbiciunea incontestabilă a nominativului. într-adevăr, din substantivele declinării a treia latineşti cu tema în velară, de exemlu : crux, lex etc., nu ar mai fi rămas în româneşte decît *cru(c) sau *le(g), din cele cu tema în nazală, ca : parens, dens, frons, lens, mens, monSj glans etc., am fi avut „părinte”, „dinte”, *fru „frunte”, *le „linte”, *me „minte”, „munte”, *gl'a „ghindă” etc. Din cele cu tema în sonanta -i ar fi rezultat nominative ca *secure (din securis), *vulpe (din vulpis), *cane (din caniş) etc. Reducerea nominativului la o singură silabă nu ar fi fost o piedică în sine pentru menţinerea lui ca atare, dacă el nu ar fi fost atît de diferit de ceilalţi membri ai paradigmei. Relaţia dintre nominativ şi restul paradigmei este deci prima cauză a slăbiciunii formei cazuale în discuţie. Pe lîngă nenumărate omonimii la care s-ar fi ajuns, ar fi devenit foarte dificilă şi degajarea temei de desinenţe. Astfel, *fru, de exemplu, ar fi fost într-o poziţie cu totul aparte faţă de celelalte forme ca *frunţi, *frunţiu. Dezvoltare strict fonetică a nominativului la cele mai multe dintre substantivele declinării a treia latineşti ar fi adus după sine complicarea paradigmelor prin constituirea a numeroase radicale duble. Pe de altă parte, forme de plural ca * cetaţiu, * carniu r * securiu etc. ar fi contravenit principiului morfologic al distincţiei singular/plural, căci afară de *m,dnu, pluralul nu era niciodată în -u. Relaţia dintre cele două numere s-ar fi redus deci la opoziţia dintre un nominativ *pare „ părinte” , un acuzativ Aparente şi un plural Aparenţi. Nominativul singular 52 Substantivul era dificil chiar şi la substantivele cu tema în sonanta -i-, deşi aici el era mai aproape de ceilalţi membri ai paradigmei. Apariţia formei de acuzativ ca formă-tip este, după părerea noastră, o urmare a imposibilităţii menţinerii unui nominativ mult prea depărtat formal de restul paradigmei şi totodată un efect al relaţiei dominante dintre singular şi plural, relaţie care trebuia satisfăcută. Eeconstruirea nominativului nu este aşadar o simplă substituire a unei forme eăzuale prin alta, şi nicidecum o substituire mecanică de valori. Ea se introduce, ca să facem o comparaţie, cu toate riscurile pe care o implică, într-un mod asemănător cu adoptarea ulterioară a unui vocativ ca nominativ, cf. dr. Petre pentru Petru, ar. Mitre pentru Mitru. Prin intermediul unui nominativ exclamativ care nu este caz al adresării, dar se identifică uneori cu vocativul, s-a putut echivala Petru cu Petre, mai cu seamă că această transformare era ajutată de nume ca Vasile, Gheorghe etc., la care nominativul şi vocativul nu se disting formal. Tot astfel, eînd s-a extins întrebuinţarea prepoziţiilor, şi ad, ab\ de, cum etc, au fost urmate de o formă care cumula sensurile ablativului şi ale acuzativului, ca ab homine şi ad homine de exemplu, construcţia cu prepoziţie se opune celei fără prepoziţie. Dacă, aşa cum remarcă B. Lofstedt, în textele din latina medievală, substantivele cu funcţie de dativ singular adoptă formula cu prepoziţie cu mult înaintea prenumelor, şi ierra ad hominem coexistă la început cu terra i Hui 19, este relativ simplu de văzut cum se creează opoziţia substantiv cu prepoziţie/substantiv fără prepoziţie, căci ad homine(m) ca dativ se opune lui Ului, şi el dativ, dar fără prepoziţie, or pronumele este substitutul marcat al numelui. Marca numelui devine în aceste condiţii prepoziţia. Dar prepoziţia este autonomă, pe cînd desinenţa nu; prepoziţia are valori semantice, iar desinenţa nu are, Cazul gramatical îşi modifică în consecinţă însăşi structura internă, care devine difuză, iar * 217 19 B. Lofstedt, Studieri iiber die longobardischen Gesetze, Uppsala, 1961, 217 — 225, ap. Robert de Dardel, Cohsidiraiions sur la deciinaison romane ă trois tas, ,*Cahiers- Ferdinand ••'de Saussure^^ 21^4967^23.; , Decimarea 53 în nume se recunoaşte înainte de orice dominanta semantică, pasibilă de diverse funcţii gramaticale. Acesta este efectul cel mai important al extinderii utilizării prepoziţiilor. Nu trebuie să se uite că, în dacoromână, şi cu atît mai mult în protoromână, identificarea formală a celor două cazuri a dus la omonimii care se rezolvau prin pronumele personale neaccentuate de reluare, ceea ce dovedeşte că, la început, ştergerea deosebirii dintre forma de acuzativ şi cea de nominativ nu incomoda prea mult pe vorbitori. Ei puteau relua obiectul direct prin pronume, cum face, de exemplu, Yictorinus eînd scrie : omnem terram quam tu aspicis tibi ăabo i 11 a m, şi cum se constată într-o inscripţie dalmată din anul 382 : Peregrinum filium in lege sanda Christiana collocabi e u m 20. Reluarea prin pronume, curentă şi în aromână, arată că forma de acuzativ a substantivului nu mai era din punctul de vedere al conţinutului un acuzativ, ci o fermă nemarcată care cumula mai multe valori, de fapt, la masculine, toate valorile cazuale, astfel îneît un cuvînt ca masculinul saeu este numai reprezentantul singularului, iar femininul frunte, numai reprezentantul nominativ-acuzativului singular. Primul se află în opoziţie numai cu pluralul, al doilea cu pluralul, şi geni-tiv-dativul singular. 2.3.2. CONSTITUIREA UNUI GENITiV-DATIV NOU 2.3.2.0 Dacă apariţia unui nominativ nou priveşte în principiu toate substantivele, deşi demonstraţia nu este elocventă decît pentru cele din fosta declinare a HX-a latinească, identificarea formală dintre genitiv şi dativ atinge numai femininele, indiferent de declinare, căci numai ele realizează, la singular, opoziţia nominativ^acuzativ de o parte, genitiv-dativ, de altă parte. Din punctul de vedere al limbii latine înseşi, confundarea genitivului cu dativul sau invers nu este o raritate. Nu numai în regiunea dunăreană, ci şi în Occident, în special în Galia, se constată utilizarea unuia dintre cele două cazuri în locul 20 Exemplele la N. Mihăescu, Lat. dun163, unde se face şi comparaţia cu Isusu lu cunoscii din dacoromâna veche. 54 Substantivul celuilalt. Cauzele care au făcut ca limba română să se angajeze pe calea identificării formelor de genitiv şi de dativ la feminine sînt multe şi variate. După cum vom vedea, din ele nu rezultă însă cu necesitate că originea fenomenului se află în substrat. Ideea că genitiv-dativul românesc nu se explică prin latină are la bază o comparaţie în mare măsură superficială între limba română şi celelalte limbi romanice, pe de o parte, şi română şi unele limbi din Balcani, pe de altă parte. într-adevăr, dacă se ia în consideraţie faptul brut că româna are o singură formă pentru genitiv-dativul feminin ca şi albaneza, neogreacă şi bulgara, limba română ar trebui grupată cu acestea din urmă. Dar, la o mai atentă cercetare, se observă că bulgara este în această privinţă influenţată de română, pentru că genitiv-dativul bulgăresc se construieşte cu na, care nu reprezintă altceva decît corespondentul prepoziţiei aă din latină. între genitiv-dativul bulgăresc şi cel din aromână asemănarea merge pînă la identificarea sintactică. Dat fiind că bulgara se îndepărtează structural de toate celelalte limbi slave din punctul de vedere al utilizării prepoziţiei na pentru exprimarea genitiv-dativului, în timp ce româna, eu deosebire aromâna, redă starea de lucruri din latină şi seamănă foarte bine cu celelalte limbi romanice, nu se poate trage decît concluzia că bulgara a calchiat sistemul protoromânesc de genitiv-dativ21. Evident că referirea la un substrat trac în limba bulgară nu este de nici un folos aici, căci nu se poate susţine că din el ar fi apărut na la genitiv-dativ. Neogreacă prezintă numai parţial acelaşi sistem de formare a genitiv-dativului ca româna, bulgara şi albaneza, în sensul că şi ea ajunge să confunde cele două cazuri. Dar, pe cînd bulgara şi româna, la care se adaugă albaneza, au pus la baza cazului unic aici în discuţie un dativ, neogreacă a pus un genitiv 22. Aceasta înseamnă că în timp ce pentru primele trei idiomuri ideea de direcţie, de orientare a acţiunii, de favorizare sau defavorizare a termenului în dativ a incorporat idee 21 E. Lerch (ap. E. Lofstedt, Syntactica, I, 402) nu crede în posibilitatea unei influenţe albaneze sau bulgăreşti asupra dativului românesc, căci ,,mai degrabă ar putea fi vorba de o influenţă inversă”. 22 V. A. Graur, Coup d’oeil sur la linguistique balcanique, BL, IV, 1936, 40. Declinarea 55 de posesiune, apartenenţă şi origine din genitiv, în neogreacă lucrurile s-au petrecut exact invers. Aşadar, numai româna şi albaneza prezintă aceeaşi structură, construind amîndouă un caz unic sub dominarea dativului. Nici acest fapt nu este încă în mod incontestabil o consecinţă a influenţei substratului, pentru că albaneza îl poate avea şi ea din latină. în latina tîrzie din toată Eomania, dativul exprimă adesea posesiunea sau apartenenţa. Fenomenul a fost remarcat de multă vreme, făeîndu-se şi referirile de rigoare la limba română23. însuşi Kr. Sandfeld care vedea în unificarea genitivului şi dativului românesc o trăsătură balcanică a limbii române, datorată substratului, nu exclude posibilitatea ca ea să fie consecinţa întîlnirii a două curente omogene, unul fiind cel latin24. începînd cu cel mai cunoscut dativ cu valoare de genitiv pro deo amur din Jurămîutul de la Strasbourg, numărul exemplelor descoperite în textele latineşti a crescut simţitor în ultima vreme. Iată numai cîteva din cele descoperite de E. Lofstedt25: magister convivio (Apuleius), Marti clientis (id.), sic et mari fiăes infamis (Tertulianus), acetati noştri nondum anni CCL (id.), haec muneri origo (iid.), defecerat iile quicunque est origini fons (id.) : din cele descoperite de E. Boureiez26 27: in filium duci (Leges Alamanorum), in curte duci (ib.) ; la care se adaugă: JJrsiniano subdiacono sub hoc tumulo ossa quiescuni (CIL, 13, 2483, Galia), in Christo amore (secolul VIII, Galia), caput ei grave fit (Mtilomedicina21) Bolano filio Dobrovito (Dalmaţia, 23 W. Meyer-Ltibke, Grammaire des langues romanes, Paris, 1900, III, § 35 — 46; id., Rumănisch und romanisch, 5. 24 Kr. Sandfeld, Linguistique balcanique. Problemes et resultats, Paris, 1930, 187 ; \Y. Meyer-Liibke, Rumănisch und romanisch, 5 ; cf. şi Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936, 33. 25 E. Lofstedt, Syntadica, I, ed. II, Lund, 1940; 213, ap. Robert de Dardel, Considerations sur la declinaison romane ă trois ccis, ,,Cahiers Ferdinand de Saussure”, 21 (1964), 16. 26 E. Boureiez, Elements, ed. IV, Paris, 1956, § 228, 228 b. ap. Robert de Dardel, op. cit. 27 Ap. Robert de Dardel, op. cit. 56 Substantivul document; Skok), ante preşenciam Johanni comiţi (Dalmaţia, document; Skok 28). Genitivul apare în locul dativului în ipsus urbis ferre sub-sidium gestiens (lordanis, Getica, 18, 102), loci nomen deăit Saxum Marpesiae (iă.,ib., 7,50), iile [., . ] non solum impuni-tatem Suauorum indulsit [... ] (id. ib,, 44, 234)29. 2.3.2.O.1. Apariţia unui genitiv-dativ unic în protoromână a fost determinată de : a) evoluţia prepoziţiei ad, b) de dativul . adnominal şi de articol. Dintre prepoziţiile latineşti, două s-au selectat spre a rezolva omonimiile dintre vechile forme cazuale : ad şi de. Cea dintîi, ad, exprimă apropierea în spaţiu sau în timp şi ideea de direcţie în general. Afară de verbele de mişcare, ea se construieşte cu verbe declarandi sau înlocuitoare ale acestora, mai ales cînd obiectul gramatical este un pronume. Indicarea direcţiei fiind o trăsătură fundamentală a dativului, ad îndeplinea în principiu condiţiile de redare a conţinutului acestui caz. A doua prepoziţie, de, exprima în esenţă ideea de partitiv. Ea avea deci posibilitatea să redea ideea de genitiv. Dar nici ad, nici de nu s-au rezumat la aceste valori, iar evoluţia lor nu a fost perfect rectilinie. Pe cînd ad cumulează adesea şi sensuri de genitiv şi de acuzativ, alături de cele de dativ, de nu exprimă niciodată dativul, deşi se construieşte din ce în ce mai des cu un acuzativ în loc de ablativ. Valoarea de genitiv inclusă în unele construcţii cu ad se poate explica printr-un fel de revers al ideii de direcţie. Astfel dintr-un dat (aliquid) ad Uium hominem se ajunge la noţiunea de posesiune, căci obiectul dat cuiva devine obiectul lui. De aceea, în franceza veche şi astăzi în cea populară, ad (> ă) exprimă adesea relaţia de genitiv la fel ca în română, cf. franceza populară la voiture au notaire, la femme ă Ugene, la fille au pere Mathurin etc. faţă de franceza veche : le roncin ă cel eseuier, la chanbre â la pulcelle, par la volonte au vaslet, par des- 28 P. Skok, Zum Balkanlatein, ZRPh 54, 1934, 453-454, ap. Robert de Dardel, op. cit. 29 Ap. Maria Iliescu şi Liliana Macarie, Schiţă de evoluţie a declinării în latina ttrzie, SCL, XVI, 1965, 482. Declinarea 57 sus la croupe au desirier (1) etc. Caracterul popular al acestor expresii faţă de tipul savant la fille le roi (pentru JafiUe au roi) trimite la latina vorbită, presupusă de formule ca membra ad duus fratres (2), legem ad f i li os Ishrael (3), terra ad Mo homine, ancilla ad Mo homine (4) etc. Genitivele cu ad fac impresia că sînt dative din care s-a pierdut ideea verbală : legem ad filios Ishrael ar putea fi reducerea unei legem ad filios Ishrael [datam], la voiture au notaire echivalează cu la voiture [appartenant] au notaire; la fille au roi cu la fille [est] au roi etc. Distribuţia lui ad şi a lui de nu a fost aceaşi în toate limbile romanice, dar în linii mari, exceptînd pe a care introduce acuzativul obiect direct al persoanei în spaniolă, portugheză şi retoromană, ad s-a specilizat pentru dativ. Poate cel mai important fapt în această privinţă este amestecul care se observă începînd aproximativ din secolul al Vll-lea între construcţiile cu ad urmat de forma de acuzativ şi cele cu ad urmat de forma de dativ a substantivului sau a pronumelui. Pe lingă exemplele din Bourciez, terra ad Mo homine şi ancilla ad Mo homine (Elements, 101), ad mulierem (—mulieri) din Lex salica (Elements, 256) se mai pot cita şi altele. în Edictus jRothari, ne întîmpină ad marito alii dare (CE, I, 106), explicat de editorul român ca o contaminare între marito şi ad maritum, ceea ce este foarte posibil, dar şi foarte semnificativ. în Viaţa sfintei Eufrosina (text din secolul al VXII-lea sau al IX-lea), tot datorită contaminării, apoziţia este formal în dativ, în timp ce determinatul apare în acuzativ cu ad : ăixitque [...’] ad monachum, sapientissimo servo Dei (CE, I, 108). în Capitulare de villis, avem ceva asemănător în quas ad opus nostrum serviendi (pentru ad serviendum) institutas hahemus (CB, I, 120). Construcţiile în care ad urmat de forma de dativ exprimă genitivul sînt frecvente şi populare. Prepoziţia de nu este atestată cu forma de genitiv chiar atunci cînd apare în grupuri în care unul din termeni are valoare de genitiv. Deşi H. Mihăescu afirmă că de ,,nu se întîlneşte numai alături de forma de ablativ, ci şi alături de cea de acuzativ sau genitiv” {Lat. dun. p. 155), în exemplele sale nu figurează nici un de urmat de 58 Substantivul forma genitivului. Nici E. Bourciez (Mements, p. 101) nu găseşte pe de precedînd forma genitivului. Chiar dacă de ar apărea vreodată în această situaţie, lucrurile nu s-ar schimba prea mult şi ad ar rămîne indicele prin excelenţă atît al dativului cît şi, cum am văzut, al genitivului (v. şi Bourciez, Mements, p. 101). Genitivul cu de fiind aşadar mult mai puţin popular decît cel cu ad, limbile romanice apusene şi-au format probabil genitivul lor actual prin mijloace şi în împrejurări proprii 30, după secolele al Yll-lea—al IX-lea, la fel cum dacoromâna şi meglenoromâna au ajuns şi ele la distingerea genitivului de dativ, tîrziu după faza protoromână. De aceea considerăm că protoromână redă cu fidelitate, ca şi aromâna actuală, de altminteri, aspectul genitiv-dativului din jurul secolului al Vll-lea, secol la care ne-am oprit fiindcă atunci se observă extinderea lui ad şi la formele marcate de dativ, iar pe de altă parte illorum capătă conţinut de dativ, devenind pluralul unic al lui Ului şi illaei. între construcţiile de tipul ad marito şi necesitatea ca, în limba română, atît în cea veche cît şi în cea contemporană dativul să fie marcat, ni se pare că trebuie stabilită o continuitate, evident nu de forme, ci de sistem. Situaţia lui ad a fost pusă în legătură directă cu aşa numitele articole genitivale (a, al, ale} ai) din dacoromâna literară. Aceasta din urmă redă însă un stadiu de evoluţie ulterior secolului al XH-lea sau al XlII-lea, dată după care şi-a reconstruit prin mijloace proprii un genitiv deosebit în plan sintagmatic de dativ. Pentru protoromână sînt semnificative numai aromâna şi istroromâna. Meglenoromâna, deşi diferenţiază şi ea genitivul de dativ, ultimul fiind caracterizat prin prepoziţia la> nu prezintă importanţă, pentru că la cu ajutorul căruia se exprimă dativul este desigur nou. în aromână, care redă aspectul arhaic al genitiv-dativului românesc, deosebirea dintre genitiv şi dativ nu se face prin morfo-sintaxă, ci numai prin semantică, fiindcă orice genitiv şi orice= dativ trebuie în principiu precedat de a> Băiat cheamă-1 învăţătorul Nu l-am întîlnit. 10. Băiatul îl cheamă învăţătorul (O OY S}< Băiatul cheamă-1 învăţătorul Se realizează în aromână, cf. ar. feata u lo seata (BA 35/18), dr. pe fată o apucă setea (fata o apucă setea); ar. căpi-tanlu nu lo acăţa locul (BA 61/9), dr. pe căpitan nu-l mai răbda locul; ar. tatăl lu ngrupă loclu (de nipricupsita feată) (BA 201/21) dr. pe tată îl înghiţi pămîntul (din cauza obraznicei de fete) ; ar. featile le avea arăliită nîs (BA 341/23), dr. fetele le răpise el; ar. pârmâteftul îl păli peana (BA 389/24), dr. pe negustor îl păli frica; fiăorlu acăţă să-l doară ăorlu, mina, ocl'i (BA 454/2, cf. N. Drăganu, M., 88), dr. pe fecior începură să-l doară piciorul, mina, ochii. 11. Băiat învăţătorul îl cheamă (OSOV) Băiat învăţătorul cheamă-1 Nu l-am întîlnit. 12. Băiatul învăţătorul îl cheamă (OSOV). Băiatul învăţătorul cheamă-1 Se realizează în dacoromână în condiţii asemănătoare cu tipul 19, de care se deosebeşte prin două trăsături suplimentare : prin articularea obiectului direct, individualizat în acest fel, şi prin intonaţia care presupune o interogaţie referitoare la obiectul direct. De fapt, enunţul se desparte în: Băiatul f învăţătorul îl cheamă, iar pauza implicată în interogaţie ne duce la concluzia că enunţul de faţă nu este posibil decît prin păstrarea tonului interogativ la obiectul direct. 2.3.3.2.3. Tipul al 111-lea este alcătuit din enunţuri fără pronume, dar eu prepoziţia pre. El are următoarele variante : 1. î n v ă ţ ă t o r u 1 cheamă pe băiat (SVO) Construcţia este curentă în dacoromâna literară. Ea se. înţîlneşte uneori, foarte rar, şi în aromână, cf. pălăcărsi pi picurar (BA 16/15), dr. rugă pe cioban. « - c. 108 82 Substantivul 2. învăţătorul cheamă pe băiatul... (SVO) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu 1-am găsit în aromână. 3. Cheamă învăţătorul pe băiat (V S O) Obişnuit în dacoromâna literară. Rar în aromână, cf. cl'amă di nă mardzine pri Furlani (BA 347/18), dr. cheamă de o parte pe Furlani. 4. Cheamă învăţătorul pe băiatul... (V S O) Obişnuit în dacoromâna literară. 5. Cheamă pe băiat învăţătorul (V O S) Obişnuit în dacoromâna literară. 6. Cheamă pe băiatul... învăţătorul (YOS) Obişnuit în dacoromâna literară. 7. învăţătorul pe băiat cheamă (SOY) Posibil în dacoromână, dar nu l-am întîlnit. 8. învăţătorul pe băiatul... cheamă (V O S) Nu l-am întîlnit. 9. Pe băiat c' heamă învăţătorul (OVS) Nu l-am întîlnit. 10. Pe băiatul. .. cheamă învăţătorul (OVS) Nu l-am întîlnit. 11. Pe băiat î nvăţătorul cheamă (O S V) Nu l-am întîlnit. 12. Pe băiatul ... învăţătorul chea m ă (O S V) Nu l-am întîlnit. 2.3.3.2.4. Tipul al IV-lea, considerat de noi complet, conţine atît pronumele semnalizator al obiectului direct cît şi Declinarea sa prepoziţia pre (pe), Este, fără, îndoială, cel mai răspîndit în dacoromână şi pare şi cel mai non. El are următoarele variante : 1. învăţătorul îl cheamă pe băiat (s o y O) Construcţie obişnuită în dacoromână, întîlnită şi în aro-. mână, de exemplu : ar. Iu nviţă pi ficor (BA 385/13), dr. îl învăţă pe fecior; ar. şi-l l'irtă pi ficor (BA 391/32), dr. şi-l iertă pe fecior. 2. î n v ă ţ ă t o r u 1 îl cheamă pe băiatul... (SOVO) Construcţia este obişnuită în dacoromână. Ea apare rar şi în aromână, cf. ştiuţi’i [... ] îl vidzură pri Uirutlu aestu (BA 4.5/23), dr. învăţaţii [...] îl văzură pe prostul ăsta; amirălu lo-acl’imă pe Curuli (BA 465/13), cf. îf. Drăganu, M., 89), dr. împăratul îl cheamă pe Curuli; ar. amirălu vrea cama multu pi aţei’ dol'i (BA 333/10), dr. împăratul iubea mai mult pe cei doi. 3. îl cheamă învăţătorul pe băiat (OVS O) Se întâlneşte curent în dacoromână; e rar în aromână,, unde apare cînd subiectul este subînţeles sau eliptic, cf. ar.. îl lo pri gone di guşe (BA 365/11), dr. îl luă pe tînăr de gît. 4. î 1 cheamă învăţătorul pe băiatul... (O V S O) Curentă în dacoromână, această construcţie apare şi în aromână, mai ales eliptică de subiect sau cu subînţelegerea acestuia, cf. ar. nu-l vidzură pri Goglu (BA 25/20), dr. nu-l văzură pe Goglu; ar. cît şi-l vidzu pri frati-su (BA 47/23), dr. cum îl văzu pe frate-său; ar. ş-u feaţără mîşcături, mîşcături pri mărata di feată (BA 62/12), dr. ş-o făcură bucăţi-bucăţei pe biata fată; ar. lu-ncl'ise şi p-aistu (BA 77/36), dr. îl închise şi pe ăsta; ar. lo-avea cl'imată ş-pri nîs (BA 202/20), dr. îl chemase şi pe el; câ-l lo (pri guşe) pri măratlu picurar, dr. că-l luă (de gît) pe bietul cioban; ar. s-lo-arucă pri Curuli nauntru (BA 407/11), dr. să-l arunce pe Curuli înăuntru; ar. s-ul caftă pi soţu-su (BA 421/1), dr. să-l caute pe tovarăşul lui; ar. se-l cunoaşte pe frate-su (BA 426/8), dr. ăacă-l cunoaşte pe frate-său. 84 Substantivul 5. îl cheamă' pe băiat învăţătorul (O V O S) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 6. îl cheamă pe băiatul... învăţătorul (OVOS) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 7. învăţătorul pe băiat îl cheamă (S O O V) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 8. î n v ă ţ ă t o r u 1 pe băiatul... îl cheamă (S O O V) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 9. P e băiat îl cheamă învăţătorul (O O V S) Obişnuit în dacoromână literară. Nu l-am găsit în aromână. 10. Pe băiatul... îl cheamă învăţătorul (OOVS) Obişnuit în dacoromâna literară. Foarte rar în aromână, cf. pi căţaoa di mumă o aumsiră cu cătrane (BA 242/14), care permite însă şi altă interpretare, căci pi căţaoa, complementul lui aung, poate fi un circumstanţial. 11. Pe băiat învăţătorul îl cheamă (O SOV) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână* 2.3.3.3. OBIECTUL. DIRECT ÎN ACUZATIV EXPRIMAT PRIN PRONUME în aromâna actuală, pronumele în funcţie de obiect are un regim foarte asemănător cu acela al pronumelui din dacoromâna veche. în principiu, el se construieşte fără prepoziţia pre, de exemplu: nu mi vrei ş-mini ? (BA 26/18, ib. 28/16); alasă-me mine (BA 56/35); Vi inclise tuţi tu ună udae (BA 69/8), cf. v. dr.: voi mine aţi iubit (Coresi, TetraevangJiel, Ioan, zaceala 55, ap. N. Drăganu, M., 39); lumea tine nu cunoscu (id. ib., zaceala 57). Declinarea 85 Utilizarea lui pre este rară, cf. ar. $-ti Vau pi line (BA 73/22); lo-avea cVimatâ s-prinîs (BA 202/20) ete., cf. v. dr. alţii mîn-tueşte^pre eluşi eluşi nu putu mîntui (Coresi ife., ap. N. Drăganu, M., 40) etc. Exemplele din vechea dacoromână sînt numeroase, cf. N. Drăganu, care dă în Morfemele complementului sute de exemple. Beluarea lor sau eventuala lor înmulţire nu ni s-a părut de mare folos pentru discuţia de faţă. în fond, ceea ce este demn de remarcat în legătură cu pronumele în funcţie de obiect direct nu este atît absenţa prepoziţiei pre în aromână şi în dacoromâna veche, ci extinderea ei în dacoromâna modernă, căci, din punct de vedere strict morfologic, formele de acuzativ de la persoana I şi a Il-a erau suficient de bine marcate spre a nu mai avea nevoie de o indicaţie suplimentară a rolului lor în frază. Este foarte probabil că, în sistemul pronumelui, extinderea prepoziţiei în dacoromână trebuie pusă în relaţie cu omonimiile posibile la persoana a IlI-a singular şi la formele pline ale pronumelui personal la plural. Problema iese însă din cadrele cercetării noastre. Bezultatele analizei anterioare privind sistemul de construire a obiectului direct se pot rezuma în următoarele puncte : 1. în genere, aromâna construieşte obiectul direct nume de persoană fără prepoziţia pre (pe). Aceasta apare numai accidental în condiţii care nu permit stabilirea unei reguli, dar nu se verifică, pe de altă parte, originea obligatorie daco-românească a utilizării lui pe. Preferinţa incontestabilă a aromânei pentru construcţiile f^ră pre este mai evidentă la obiectul direct exprimat prin pronumele personal. Numărul de cazuri care conţin un pronume personal precedat de prepoziţia pre este foarte mic, în special la persoana I şi a Il-a, spre deosebire de dacoromână, care nu se poate dispensa de această prepoziţie în faţa obiectului direct exprimat prin pronume. Fără îndoială că transformarea acuzativelor mine şi tine în nominative în aromână are legătură cu ceea ce ne preocupă aici, pentru că se dovedeşte astfel că cel puţin o parte a aromânei s-a aflat la un moment dat în situaţia de a confunda subiectul exprimat prin pronume cu obiectul direct redat în acelaşi mod. S€ Substantivul Dar cum pronumele subiect nu se exprimă, pentru că este cuprins în desinenţa verbului, numărul de confuzii între subiect şi obiect nu era foarte mare. Această observaţie nu priveşte persoana a IlI-a, unde posibilităţile de confuzie sînt mai mari, ceea ce ar explica de ce prepoziţia pre se întîlneşte în aromână mai des la persoana a IlI-a decît la celelalte două. 2. Din varietatea de enunţuri în care poate să apară obiectul direct nume de persoană, aromâna preferă tipurile I 2 şi II 2, 4, 6, 12, adică structurile învăţătorul cheamă băiatul şi învăţătorul îl cheamă băiatul, în variantele indicate prin cifrele arabe. Tipul II merită o atenţie deosebită, fiindcă el pare a reprezenta soluţia principală a distingerii obiectului direct de subiect în aromână. întemeiem această afirmaţie pe faptul că, de multe ori, obiecte directe care exprimă nume de lucruri sînt dublate în aromână de pronumele în acuzativ. Iată cîteva exemple, culese oarecum la întîmplare din BA : ar. cari u feaţe muşu-teaţa estăl (BA 336/9); Vi zgărli ocl'il' hierarlu (BA 337/29); nu ştiu iu l'are groşl'i (BA 146/22); limnarlu u lo oala (BA 162/ 23); lu zmulsi sliinul (BA 53/18); s-nu-l vîndă pescui (BA 164/ 22); lamna nu li sîrgl'aşti apili (BA 49/30—31) etc. Astfel de construcţii apar şi în dacoromână. Ele au caracter popular făcînd impresia că s-au născut nu prin anticiparea, ci, dimpotrivă, prin specificarea funcţiei pe care o deţine numele-obiect direct. Un enunţ ca să nu-l vîndă peştele a rezultat dintr-o revenire a vorbitorului, care precizează prin numele obiectului la ce se referă pronumele exprimat anterior, deci să nu-l vîndă # peştele (despre care a fost vorba). Procedeul, întîlnit şi la obiectul direct însufleţit, are importanţă deosebită, pentru că sugerează modul în care s-a ajuns la dublarea obiectului direct prin pronumele personal în acuzativ. în această privinţă, atît dacoromâna cît şi aromâna, în măsura în care ambele utilizează dublarea amintită, se caracterizează ca idiomuri dominate de structuri gramaticale cu caracter oral, de conversaţie, şi nu dispun, în principiu, de formule livreşti, retorice. Şi în celelalte limbi romanice, în care se utilizează procedeul dublării obiectului direct prin pronume, Declinarea 87 este vorba tot de o modalitate populară de rezolvare a omonimiei subiect — obiect direct, fapt mai uşor vizibil în aceste limbi din cauza diferenţei mai mari dintre limbajul popular şi cel savant. * Se impune aşadar concluzia că redarea obiectului direct în modul arătat reprezintă, pentru limba română, soluţia primitivă a necesităţii de a face distincţie între obiect şi subiect. Obiectul direct constituit cu pre provine din altă serie de relaţii gramaticale. El nu s-a constituit pe calea respectării caracterului tranzitiv al verbului, ci derivă din structuri circumstanţiale, în care verbul putea foarte bine să fie tranzitiv sau intranzitiv. Punctul de contact între cele două serii de construcţii trebuie să fi fost însă enunţurile cu verbe care puteau să fie atît tranzitive cît şi intranzitive. Spre a ilustra modul în care presupunem că s-a produs fenomenul, reluăm unul dintre exemplele discutate. Dintre a încăleca pe cal şi a încăleca murgul s-a impus probabil ba încălecat murgul sau, pur şi simplu, ba încălecat, construcţie ambiguă, cu caracter oral, conţinînd, eventual, specificarea pe murgul. Dacă într-ade-văr complementul construit cu pre reprezintă o specificare a pronumelui personal, atunci, într-un caz ca acesta, se surprinde pe viu trecerea de la valoare intranzitivă la cea tranzitivă. Nu avem deci motive, cel puţin în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, să credem că cele două tipuri, cel cu pronume şi cel cu pronume şi cu pre, ar fi foarte distanţate în timp. Dacă presupunerile de pînă aici sînt valabile, construcţiile dr. de tipul III: învăţătorul îl cheamă pe băiatul... se explică, din punctul de vedere al structurii lor, prin jocul unor determinări care au dus la contaminarea între învăţătorul îl cheamă băiatul (tipul II) şi învăţătorul cheamă pe băiatul (tipul III). Construirea obiectului direct cu pre a fost stimulată, chiar în aromână, de nenumăratele echivalenţe care se stabilesc fără greutate între circumstanţialul cu pre şi cel cu asupra, adică, în mod concret, între un enunţ ca dr. a cădea o nenorocire pe capul cuiva şi a cădea o nenorocire asupra capului cuiva (pe cineva). Nu ne referim aici la cele două prepoziţii pre şi asupra, ca atare, ci, cel puţin pentru aromână, numai la conţi- 88 Substantivul autul lor. Or, acest conţinut este redat în aromână, de obicei,, pnn pre. Astfel, cu verbele şi locuţiunile care exprimă ideea de mişcare, dar şi pe aceea de a favoriza, a defavoriza, a admira, a se înciuda etc., pre înseamnă şi astăzi în aromână „în direcţia—, asupra” etc., fie că se arată dacă lucrul sau fiinţa exprimate prin substantive sînt atinse de acţiunea verbului, fie că nu, fie, în sfîrşit, că nu se poate face în nici un fel această specificare. Astfel, în ar. s-aurniră pri nîsă (BA 86/28), nu se arată dacă fiinţa reprezentată prin femininul nîsă suferă acţiunea verbului, la fel ca şi în ar. si scoată ahtea pri araplu şi pi mă-sa (BA 379/35) şi în alte enunţuri similare. în schimb,, în ar. avea inate pi moaşe (BA 22/16), ş-Tciru mintea pri muşu-teaţa lui (BA 132/19), ca şi în pi ţi are cama multă miralce amirălu ?, lucrul exprimat de substantivul sau pronumele precedat de pre este considerat atins de acţiunea verbului. Din punct de vedere teoretic, aromâna constituie pentru exprimarea obiectului direct, datorită caracterului ei profund popular, o excelentă posibilitate de explicare a modului de exprimare a obiectului direct în protoromână. La reconstruirea de ansamblu a situaţiei acestui obiect nu putem însă ajunge fără a analiza şi relaţiile dintre structura enunţurilor în care apare obiectul direct şi a enunţurilor cu obiect indirect. 2.33.4. SIMETRIA DINTRE SINTAXA OBIECTULUI DIRECT Şl A CELUI INDIRECT Obiectul indirect se construieşte în linii generale la fel în aromână şi în dacoromână, în enunţul cu trei termeni (SVOi). Spre deosebire de obiectul direct, el nu prezintă obligativitatea utilizării unei anumite prepoziţii, cf. te gîndeşti la el, vorbeşti de lup etc. Din această cauză, în prima parte a analizei noastre, nu vom lua în consideraţie obiectul prepoziţional, nici pe cel direct, nici pe cel indirect. Am procedat în felul acesta spre a nu compara lucruri greu sau de loc comparabile Declinarea 89 în consecinţă, am obţinut eîte 12 variante ale enunţului SVO şi SVOi: Obiect indirect 1. învăţătorul spune băiatului. 2. Spune învăţătorul băiatului. 3. Spune băiatului învăţătorul. 4. învăţătorul băiatului spune. 5. Băiatului învăţătorul spune. 6. Băiatului spune învăţătorul. 7. învăţătorul îi spune băiatului. <8. li spune învăţătorul băiatului. 9. li spune băiatului învăţătorul. 10. învăţătorul băiatului îi spune. 11. Băiatului învăţătorul îi spune. 12. Băiatului îi spune învăţătorul. Obiect direct învăţătorul cheamă băiatul. Cheamă învăţătorul băiatul. Cheamă băiatul învăţătorul. învăţătorul băiatul cheamă. Băiatul învăţătorul cheamă. Băiatul cheamă învăţătorul. învăţătorul îl cheamă băiatul. îl cheamă învăţătorul băiatul . îl cheamă băiatul învăţătorul. învăţătorul băiatul îl cheamă. Băiatul învăţătorul îl cheamă. Băiatul îl cheamă învăţătorul. Observaţiile noastre privesc pe de o parte realizarea enunţurilor construite pentru demonstraţie, pe de altă parte, sincretismele şi consecinţele lor din ambele serii de fapte. Enunţurile cu obiect indirect de la 4, 5 şi 6 nu se întâlnesc In mod obişnuit în dacoromâna contemporană deşi sînt posibile. Cele de la 2, 4, 8, 10 sînt echivoce din cauza contextului învăţătorul băiatului care se poate confunda cu sintagma de genitiv. Eămîn deci ca realizate şi neechivoce enunţurile 1, 3, 7, 9, 11 şi 12. Succesiunea băiatului învăţătorul din enunţurile 3, 9, 11 nu se află în aceeaşi situaţie cu secvenţa mai sus citată, pentru că, de obicei, genitivul urmează, nu precedă determinatul său. Regula aceasta este atît de puternică încît, din principiu, cînd o asemenea succesiune este luată în consideraţie, ea se opune net tipului învăţătorul băiatului. Enunţurile cu obiect direct se realizează toate, dar numai enunţul 1, şi acela cu bunăvoinţă, poate fi considerat neechi- 90 Substantivul voc. Chiar cînd subiectul diferă de obiectul direct în număr, în gen sau în amîndouă, nu se produce o scădere importantă a situaţiilor omonimice, deşi numărul lor scade. Nici persoana şi nici diateza verbului nu fac să se diminueze numărul de omonimii, ceea ce explică în mare măsură poziţia curioasă a obiectului direct, care se realizează în toate variantele, dar în toate cu echivoc sintactico-semantic. La micşorarea numărului de omonimii contribuie substanţial elementele suprasegmentale ale enunţului: pauza, accentul şi intonaţia. Astfel, la obiectele directe construite după modelul 11 şi 12, obiectul direct se află într-o intonaţie ascendentă : băiatul învăţătorul îl cheamă sau : băiatul îl cheamă. învăţătorul După cum se poate vedea, obiectul direct exprimat prin pronume trage după el şi verbul. La tipurile 7 şi 8, obiectul direct se află în intonaţie descendentă : învăţătorul îl cheamă băiatul. Nici intonaţia nu rezolvă însă totdeauna omonimiile. Ceea ce rezultă în mod indiscutabil din organizarea enunţului în funcţie de intonaţie este tendinţa de a plasa obiectul direct pe altă treaptă de intonaţie decît subiectul. Pe de altă parte însă, din punct de vedere strict sintactic, se poate vorbi de o intoleranţă topică, căci obiectul direct aşezat lîngă verb este echivoc. Prin urmare formulele SYO şi OVS cu variantele lor sînt în poziţie slabă faţă de celelalte. Obiectul indirect prezintă şi el o asemenea intoleranţă, dar, evident, condiţia evitării echivocului în cazul lui nu poate fi decît inversul celei de la obiectul direct. De aceea, topica obiectului direct se caracterizează prin tendinţa aşezării acestuia Declinarea 9 1 lingă verb. Deci formulele SOiV şi OiSV reprezintă punctul slab în topica obiectului indirect. Opoziţiile între cele două tipuri de obiect gramatical sînt, prin urmare : SOV/SVOi OVS/OiVS în concluzie : 1. Exprimarea obiectului direct constituie o parte slabă a structurilor sintactice cu trei termeni pentru că nu este corn-plet gramaticalizată, după cum se vede din rolul deţinut de elementele suprasegmentale folosite la redarea acestui obiect. 2. Numărul omonimiilor este mai mic la obiectul indirect decît la cel direct. Din 9 enunţuri realizabile de tipul SVOi, numai 4 sînt echivoce, în timp ce din 12 enunţuri realizabile de tipul SVO, 11 sînt echivoce. 3. Pe baza unui raţionament, din care lipsesc din păcate toate elementele concrete de ilustrare a faptelor în evoluţia lor, trebuie să conchidem că obiectul direct a avut nevoie de precizări suplimetare mai mult decît obiectul indirect. Obiectul indirect se putea uşor lipsi, cel puţin în prima fază a dezvoltării lui, de prezenţa pronumelui personal, pentru simplul motiv că el era clar marcat de articolul enclitic sau proclitic în dativ şi de aşezarea lîngă verb. Dublarea obiectului indirect prin pronumele personal, începută probabil în enunţuri de tipul celor de sub 2, 4, 8 şi 10, reprezintă un reflex al soluţiilor căutate pentru obiectul direct şi adoptate prin analogie. 4. Seria obiectului direct construit cu prepoziţia pre, avîndu-şi originea în construcţii circumstanţiale, s-a combinat, cum am arătat, cu seria obiectului direct dublat prin pronumele personal. Contaminarea lor este ulterioară fenomenelor înregistrate sub 3, dar nu şi protoromânei, ci începe în această fază şi continuă pînă astăzi, fără să se fi rezolvat definitiv din punct de vedere gramatical. însuşi faptul că dacoromâna actuală menţine, sub o formă sau alta, modalităţi foarte vechi de redare a obiectului direct ni se pare că demonstrează dificultatea găsirii unor soluţii gramaticale. Pe de altă parte, aromâna, care arată deosebiri importanţe faţă de dacoromână, prin numărul mai mic şi mai puţin clar conturat de enunţuri 92 Substantivul în care obiectul direct este redat cu ajutorul prepoziţiei pre, duce la concluzia că procesul discutat aici nu a putut să apară altfel decît prin combinarea unor structuri provenind din serii gramaticale diferite. 2.3.4. VOCATIVUL 2.3.4.O. Vocativul deţine un loc aparte printre cazurile gramaticale, pentru că are cele mai slabe legături cu restul frazei. Fiind nu numai izolat, ci şi suplinit în practică de imperativ şi de interjecţii, el intră în dialogurile obişnuite ca o insistenţă facultativă, iar în enunţurile retorice ca o insistenţă expresivă, căutată. Din aceste motive, încă din latină s-au redus simţitor numărul şi categoriile de cuvinte care mai puteau să aibă o formă anume pentru vocativ. Printre ele rămăseseră numai substantivele de decimarea a Il-a, dar fără tipulpuer, care ieşise din serie, confundînd vocativul cu nominativul. 2.3.4.1. VOCATIVUL MASCULIN în aproape toate limbile romanice nu s-a păstrat nici o urmă de acest caz. Numai limba română are o formă de vocativ masculin pentru substantivele din fosta declinare a Il-a: bărbate, creştine, cuscre, cumnate, doamne, rumâne, vere etc. ar. bărbate, criştine, doamne, nune, prefte, picurare etc. Ea a fost extinsă ulterior şi la unele substantive care provin de la declinarea a IlI-a: drace, împărate. Vocativul s-a menţinut la masculine în română şi datorită faptului că substantive ca frate, oaspe, părinte etc. au avut la acest caz aceeaşi formă ca nominativul, iar unele, de exemplu frate şi oaspe, erau desigur foarte frecvente la vocativ. Mai tîrziu, în dacoromână la ele s-au adăugat nume proprii terminate în -e: Gheorghe, Vasile, Ilie etc. Declinarea 93 Se consideră totuşi că vocativul masculin a fost întărit, dacă nu împrumutat din slavă46. Către o asemenea explicaţie ar duce în primul rînd vocativul feminin cu desinenţa -o; soro, fetiţo, Leano etc., care ar arăta, prin simetrie, că şi vocativul masculin provine din formeie masculine corespunzătoare din slavă, unde era general. Dar, între vocativul feminin din limba română (dacoromână) cu desinenţa -o şi cel masculin cu desinenţa -e, există o deosebire foarte importantă. Primul se întîlneşte mai des într-o arie sudică a dacoromânei şi numai sporadic în cîteva puncte geografice din nord, celălalt fiind general. Este deci foarte puţin probabil, cum a arătat I. Pătruţ47, ca cele două forme să aibă aceeaşi provenienţă. îfotăm că aromâna, care are şi ea cîteva vocative feminine în -o, cf. ar. mamo, dado (Capidan, A., 394), nu utilizează această formă la numele proprii, iar la cele comune apare foarte rar (la drept vorbind, afară de exemplele de mai sus nu se mai citează decît soro). De altminteri, teza întăririi vocativului masculin prin nume slave care aveau şi ele vocativ în -e presupune păstrarea formei latineşti, cu o eventuală scădere a frecvenţei ei, scădere constatată, cum am văzut, încă din limba latină. Referirea la celelalte limbi romanice nu este concludentă, pentru că, în genere, flexiunea românească s-a păstrat mai bine, iar limba română a menţinut în mod incontestabil aspectul oral-popular al limbii latine. Se putea deci ca, în Occident, vocativul masculin să dispară fără urme, iar în limba română să nu se întîmple acelaşi lucru. La aceasta se adaugă faptul că, după tiparul moştenit, limba română a reconstruit vocativul numelor proprii feminine. Ana, de exemplu, are vocativul Ană în regiunile care nu cunosc vocativul în -o, iar în celelalte, pe lîngă Ano, există şi Ană. Yoeala a din temă a fost identificată cu articolul, astfel încît opoziţia de tipul mamă / mama, în care primul termen reprezintă nominativ-vocativul, a servit ca model opoziţiei Ana / Ană. Să se compare în această pri- 46 La părerea că vocativul în -e a fost întărit de vocativul slav s-a oprit Al. Rosetti în ILR, 303. La împrumut s-a oprit Kr. Sandfeld, Ling. balk.y Al ş.u. 47 I. Pătruţ, „Romano-slavica”, 92 ş.u. 94 Substantivul vinţă o construcţie ca fratele Constantin cu sora Ana (niciodată : . sora Ană). Cu toate acestea nu se poate spune că vocativul masculin nu a suferit transformări în sensul reorganizării categoriilor de nume care primesc desinenţa -e, căci în uzul dacoromânesc actual s-au stabilit trei tipuri: 1. Masculine ca bărbate, creştine, cumnate, drace, împărate, vere etc., care exclud în principiu vocativul articulat48. 2. Masculine ca v. dr. oame, corbe, doamne etc., care au dezvoltat şi un vocativ articulat (omule, lupule, corbule, domnule etc.) 49. 3. Masculine provenite din adjective care nu au decît formă de vocativ articulat: prostule, deşteptule, frumosule etc. Din această situaţie rezultă că primul tip continuă fără întrerupere modelul latinesc, pe eînd celelalte sînt ulterioare. Altă interpretare, de exemplu considerarea lui -e ca posterior lui -ule, nu vedem cum s-ar putea da. Pentru păstrarea vocativului masculin în -e ar fi fost suficient ca, în protoromână, să existe numai la cîteva substantive opoziţia barbatu / barbate, cumnatu / cumnate, după cum pentru păstrarea genitiv-dativului era suficient să avem numai la un număr de substantive feminine opoziţia casa / case, frunte / frunţi. în concluzie, vocativul în -e a existat în protoromână, înainte de secolul al IX-lea, cînd s-a intensificat influenţa slavă. 2.3.4.2. VOCATIVUL FEMININ La substantivele feminine, în latină nu putem avea decît un vocativ în -ă, desinenţă omonimă cu aceea a nominativului declinării I. Vocativul în -o este împrumutat din slavă. Problema pe care o pune ultima formă este numai dacă ea există, cum a susţinut S. Puşcariu50, din faza de comunitate a idiomurilor ieşite 48 Nu am luat în consideraţie valorile stilistice ale formelor în ule. 49 Vezi nota 48. 50 în Etudes, 64 ş.u. Articolul în declinarea numelui 95 din latina dunăreană tîrzie sau s-a introdus în mod independent în aromână şi dacoromână, căci în meglenoromână şi istroromână prezenţa lui este cu totul normală ţinînd seama de influenţa slavă care s-a exercitat asupra lor. Poziţia vocativului cu desinenţa -o în aromână, unde nu apare decît la cîteva cuvinte, arată că aici avem de-a face cu o influenţă slavă nouă şi accidentală, mult mai slabă decît aceea din sudul teritoriului lingvistic dacoromân, unde ea nu poate fi decît de origine recentă bulgărească. Mărturia aromânei fiind şi de data aceasta decisivă, nu vom considera vocativul feminin în -o printre trăsăturile proto-românei. Vocativul plural în -lor, a cărui origine recentă a fost de multă vreme dovedită, nu intră fireşte în discuţia de faţă. 2.4. ARTICOLUL ÎN DECLINAREA NUMELUI 2.4.1. ARTICOLUL HOTĂRÎT ÎN DECLINAREA NUMELUI 2.4.1.0. Apariţia şi apoi dezvoltarea articolului hotărît au constituit evenimente decisive pentru flexiunea numelui în toate limbile romanice, căci substantivul n-a mai putut să se dispenseze de la o anumită epocă înainte de serviciile articolului, un auxiliar, devenit în cele din urmă morfem obligatoriu al cazului gramatical. Fie că transformarea semantică a lat. iile din pronume în articol a fost determinată de simplificarea flexiunii numelui, fie că cele două fenomene au evoluat paralel, între ele s-a stabilit la un moment dat o legătură a cărei consecinţă a însemnat integrarea definitivă a articolului în sistemul de exprimare a cazurilor. Analiza originii şi evoluţiei articolului este deci o necesitate pentru a înţelege modul în care numele, şi în primul rînd substantivul, şi-au pierdut independenţa faţă de enunţ. Substantivul Din acest punct de vedere articolul hotărît din limba română nu se deosebeşte de articolul din celelalte limbi romanice. Poziţia lui faţă de substantiv a dat însă naştere la discuţii, căci encliza a fost interpretată ca o consecinţă a influenţei substratului. ★ 2.4.1.1. Encliza articolului românesc a atras atenţia încă de la începutul secolului al XlX-lea, cînd Bartolomeu Kopitar51 a emis, cel dintîi, ideea că postpunerea articolului românesc ar trebui explicată prin traco-iliră. După el au urmat Fr. Miklo-sich, H. Sebuchardt, B. P. Hasdeu52 53 *, G. Weigand 5S, V. Bo-grea 51, Kr. SandfeldSî, Badu I. Paul56 şi, mai recent, Asgar Bosenstand-Hansen 57, care s-au raliat la acest punct de vedere. Teoria substratului a avut însă de la început adversari. Astfel S. Mangiuea 58, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, A. Phi-lippide59, D. Găzdaru60, Al. Graur61, E. Gamillscheg62, S. Puş- 51 In Wiener Allgemeine Literaturzeiiung, 1829, voi. 46, 85 ş.u. 52 B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrtni, II, 674 ş.u., unde se dă şi bibliografia pînă la acea dată. 53 G. Weigand, Grammatik der mmănischen Sprache, ed. II, 1918, § 91. 34 V. Bogrea, în chestia postpunerii articotuluif „Dacoromania”, II, 662. 55 Kr. Sandfeld, în Grobers Grundriss, II; 527. 38 Radu I. Paul, Flexiunea internă in limba română, Bucureşti, 1932, 45. 57 Asgar Rosenstand-Hansen, Artikel sistemei i Rumaensk (avec un resume en fran?ais), Copenhaga, 1952, 166 — 167. 58 S. Mangiuea nu aduce argumente importante. Afirmaţia lui că articolul postpus este rezultatul evoluţiei latine însă sintetice din centrul Italiei, adusă în Dacia in secolele II—III, pe cînd articolul proclitic rezultă dintr-un proces romanic mult mai înaintat de dezvoltare a caracterului analitic, nu rezistă la un examen critic. Fiind însă primul care respinge ipoteza lui Kopitar şi poate unul dintre primii care s-au oprit la secolul VII sau VIII ca dată de apariţie a articolului, părerea lui merita măcar această menţiune. Pentru teoria lui S. Man-giuca, v. E. Bacmeister, WJb., IV, 1897; 8 ş.u. 39 A. Philippide, Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, 59 — 60, 304 ş.u.; id., OR, II, 596-599. 80 D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului iile în limba română, Iaşi, 1929. 81 A. Graur, A propos de Varticle postpose en roumain, ..Romania”, LV, 1929, 475 ş.u., v., recent, De nouveau sur Varticle postpose en roumain, RRL, XII, 1967, 3 ş.u. 82 E. Gamillscheg, Zum romanischen Artikel und Possesiv-pronomen, în „Sitzungsberichte der preuss. Ak. der Wissensch/', Phit.-Hist. Klasse, XXVII, 1936, 327 ş.u. Articolul în declinarea numelui 97 cariu63, ÎT. Drăganu64 şi Al. Eosetti 65 mai târziu au susţinut că postpunerea articolului se poate explica prin criterii interne de evoluţie a limbii române. Ipoteza tracă a fost pusă sub semnul îndoielii prin întrebarea : ,,de unde ştim noi că în limba tracă nu se va fi pus articolul înainte (dacă [tracii] vor fi avut articol)?”66. A. Philip-pide a contestat însăşi valoarea asemănărilor dintre articolul postpus românesc şi cel albanez, pentru că „dacă există asă-mănare între limba română şi albaneză din punctul de vedere al punerii articolului la substantiv, asămănare pe care de altfel o împărtăşesc şi alte limbi, o mare deosebire are loc din punctul de vedere al articulării adjectivului” 67 68. în primul său studiu asupra postpunerii articolului, Al. Graur face o observaţie similară : „adjectivul albanez nu poate fi întrebuinţat niciodată fără articol, spre deosebire de adjectivul din română”, dar, deşi nu acceptă originea tracă a fenomenului, autorul atrage atenţia asupra faptului că, probabil, istoria articolului albanez este „în toate punctele asemănătoare cu istoria articolului românesc” 6S. Al. Eosetti consideră de asemenea că „în privinţa postpunerii articolului... româna şi albaneza apar grupate laolaltă, pe cînd bulgara rămîne izolată” 69, astfel încît numai aşezarea adjectivului după substantiv ar putea fi considerată drept o acţiune a substratului. Al. Graur se arată însă mai rezervat în studiul la care ne-am referit mai sus, căci „ne-am putea întreba — scrie el — dacă faptul de a aşeza adjectivul după substantiv nu furnizează o urmă a unui substrat comun, 63 S. Puşcariu, Zur Nachstellung des rumănischen Artikels, ZRPh, LVII, 1937, 240 ş.u., v. Limba română, Bucureşti, 1940, 168. 64 N. Drăganu, DR, IX, 287 ş.u. 65 Al. Rosetti, ILR, 169. 66 I. Nădejde, Gramatica limbii române, Iaşi, 1884, 105, ap. E. Bacmeister, WJb, IV, 1897, 8. întrebarea poate să pară naivă, mai ales după ce au fost atrase în discuţia referitoare la originea tracă a postpunerii limbi ca frigiana şi armeana (vezi V. Bogrea, DR, II, 662), dar proba evidentă şi clară nu a fost făcută niciodată. 67 OR, II, 596 ş.u. 68 A. Graur, Melanges linguistiques, Paris—Bucureşti, 1936, 54 ş.u. 69 ILR, 252. 7 - c. 109 98 Substantivul dar limbile care cunosc această ordine a cuvintelor sînt tot atît de numeroase ca şi cele care preferă ordinea inversă” 70. Postpunerea adjectivului în sine nu atrage şi postpunerea articolului, căci celta, de exemplu, are articol proclitic, deşi ordinea cuvintelor este substantiv — adjectiv 71. Postpunerea articolului în limbi care nu au avut contact cu traca şi nu fac parte din aceeaşi familie cu ea este un argument foarte puternic împotriva originii trace a fenomenului. Printre limbile cu articol postpus, B. P. Hasdeu însuşi număra, pe lîngă cele din Peninsula Balcanică, armeana, oseta, dialectul kurmangi al linii) ii cur (le şi limbile germanice din Peninsula Scandinavică 72. Articolul postpus în limbile germanice scandinave i s-a părut însă aşa de puţin obişnuit încît el a citat cu surprindere explicaţia dată de Grimm : „articolul postpozitiv substantival este ceva atît de negermanic... încît marele Grimm, neştiind cum să-l înlăture, a imaginat a-1 trage din articolul prepozitiv adjectival...” 73. Soluţia — crede Hasdeu — este inadmisibilă. E mai bine, afirma el, să se caute encliza articolului din limbile germanice de nord într-un amestec antic între un trib germanic şi oarecare elemente balcanice, dar, spune el, aceasta „în lipsă de demonstraţiune rămîne deocamdată o pură ipoteză” 74. H. Iorga era însă convins că scandinavii au luat pur şi simplu postpunerea de la traci prin intermediul goţilor 75. Dar, cum observă V. Bogrea, mai tîrziu, el însuşi susţinător al acestei teorii, „dificultatea” ca postpunerea articolului să se fi transmis scandinavilor prin intermediul goţilor este enormă, fiindcă „în limba transmiţătorilor înşişi fenomenul este inexistent” 76. Observînd că articolul enclitic se întîlneşte şi în limbile caucaziene şi în fino-ugrică, C. Tagliavini, deşi crede că ipoteza 70 A. Graur, Melanges, 55. 71 A. Graur, Melanges, p. 55. 72 Cuvente den bâtrîni, II, 611 ş.u. 73 Cuvente den bâtrîni, II, 668. 74 Cuvente den bâtrîni, II, 668. 75 în „Bulletin de FInstitut pour FStude de FEurope sud-orientale” (Vălenii de Munte), II, 115. ™ DR, II, 662. Articolul în declinarea numelui 99 tracă „non si puo excludere”, propune ca soluţia să fie căutată cu ajutorul lingvisticii generale comparate 77. Din ce în ce mai greu de demonstrat, ipoteza originii trace a enclizei devine un simplu punct de vedere, mai mult o convingere decît o argumentare. Astfel, Eadu I. Paul afirmă că „nu putem admite că encliza articolului nu poate fi de origine tracă” 78. Th. Capidan, Y. Bogrea, Asgar Bosenstand-Hansen etc. se opresc la substrat, dar ei nu aduc noutăţi faţă de ce s-a spus la sfîrşitul secolului trecut. La cele două fapte mai sus arătate împotriva acestei ipoteze : absenţa oricăror urme de articol în rarele informaţii pe care le avem despre tracă şi incertitudinea privind locul adjectivului determinativ în această limbă, se mai pot adăuga şi altele. Istoria limbii române arată că articolul românesc a evoluat în mod asemănător cu cel romanic, trecerea de la valoarea de pronume propriu-zis a lui iile la aceea de articol prezentînd aproximativ aceleaşi faze ca în toată Bomania. Or, dacă ar fi fost un calc din tracă, iile ar fi trebuit să devină articol în mod spontan încă din latina vorbită de traco-daci, şi să fi fost astăzi mult mai frecvent decît în celelalte limbi romanice. Eadu I. Paul credea, de altminteri, că articolul este mult mai evoluat în română decît în celelalte limbi romanice, pentru că prezintă în secolul al XVI-lea numeroase „biperextensiuni”, dar argumentele autorului nu sînt convingătoare 79. în realitate, nu numai că nu se poate vorbi de o hiper-extensiune a articolului, ci trebuie, dimpotrivă, să constatăm că avem şi astăzi „articole” care nu corespund întru totul definiţiei acestei părţi de vorbire. Neconvingătoare ni s-a părut încercarea lui Eugen Seidel {Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti, 1958, 21—22) de a considera că articolul din limba română a fost influenţat de articolul din bulgară, după ee româna — la rîndul ei — a determinat apariţia articolului în bulgară. Pentru B. G. Piotrovskii (Formirovaniie arUklia v romanslcah iazîkah, Mos- ” DR, III, 515 ş.u. 78 Flexiunea nominală internă în limba română, Bucureşti, 1932, 45. 79 Radu I. Paul, op. cit. 100 Substantivul Cova — Leningrad, 1960), ca şi pentru Iv. Gălăbov (Problemât za elena v bălgarski i rumânsJci ezik, Sofia, 1962), articolul românesc s-ar explica prin slavă, în speţă prin bulgară, care a influenţat româna. Acest punct de vedere a fost respins de Al. Graur, De nouveau sur Varticle postpose en roumain, EEL, XII, 1967, 13 ş.u. ★ 2.4.1.2. Deşi data de apariţie a articolului nu s-a putut stabili în aşa fel îneît să fie unanim acceptată, majoritatea cercetătorilor înclină spre o epocă relativ tîrzie 80. Cauza principală a acestei incertitudini constă în faptul că s-a urmărit rezolvarea problemei în primul rînd pe cale semantică, adică prin determinarea momentului de trecere a lui iile de la un demonstrativ propriu-zis la un demonstrativ slăbit, cu rol de simplu determinativ al numelui. Dar petreeîndu-se cu încetul, trecerea amintită prezintă trepte, îneît numai după acest criteriu, demonstrativul poate fi considerat articol de îndată ce se observă că în diverse construcţii apare o cît de mică diminuare a forţei lui demonstrative. De la această premisă a pornit G. Wolterstoff susţinînd că „articolul a fost creat mai întîi de limba latină însăşi, ce-i drept de limba vorbită a poporului” („Glotta” X, 1920, 90). Intr-adevăr, dacă luăm valoarea anaforică şi cea emfatică a lui iile drept dovezi ale slăbirii capacităţii lui demonstrative, putem considera că situaţia lui în limbă s-a schimbat. în acest fapt, atestat la unii scriitori latini, G. Wolterstoff vedea reflexul întrebuinţării populare a unui iile articol. Autorul remarca însă că separarea articolului de * 27 80 în special după apariţia studiului lui G. L. Trager, The use of the Latin demonstratives (especially iile and ipse) up to 600 A.D. as the source of the Românce Article, New-York, 1932, 186; H. F. Miiller (în A chronology of vulgar Latin, Halle, 1929) şi E. Lerch (în Gibt es im Vulgarlateinischen oder im Rumănischen eine „Gelenkspartikel?”, ZRPh, LX, 1940, 113 ş.u.) propun secolul al VlII-lea. Einar Lofstedt (Syntactica, I2, Lund, 1942, 37) propune secolul al Vl-lea. După W. v. Wartburg (Evolution et structure de la langue frangaise, ed. IV, Paris, 1946, 27) în secolul al V-lea ,,on ne dit plus amico, on dit ad illum amico”. V. şi H. Mi-hăescu, Lat. dun., 162, unde se propune o dată posterioară anului 600. în realitate, în limbile romanice occidentale, articolul hotărît apare, cel puţin în scris, mult mai tîrziu. Astfel, în franceză, el nu se întîlneşte în mod curent decît în secolele X —XI, ca şi în italiană, de altminteri. Articolul în declinarea numelui 101 demonstrativ a avut loc mult mai tîrziu. în franceză* spune el* ea nu s-a produs decît în secolul al XlII-lea {op. cit., 91). Obiecţia cea mai importantă adusă acestei teorii aparţine lui Einar Lofstedt81, care este convins* ca şi A. Meillet şi J. Ven-dryes înaintea lui* că articolul este un fapt romanic, nu latin. Dar, spre deosebire de A. Meillet82, Lofstedt consideră că naşterea articolului nu se explică numai prin necesitatea de a vorbi expresiv. Nevoia de expresivitate se manifestă adesea dacă împrejurările o cer şi reprezintă* după Lofstedt, o realitate indiscutabilă, dar* ,,desigur, nu este o întîmplare că primele apariţii ale articolului se întîlnesc după ce latina începuse să-şi piardă vechiul sistem de flexiune55 a numelui83 84. Legătura dintre simplificarea flexiunii nominale şi naşterea articolului a fost făcută şi înainte de apariţia lucrării lui E. Lofstedt de C. Eacoviţă, în studiul lui asupra articolului în rusă. După C. Eacoviţă, articolul nu s-a dezvoltat în această limbă* fiindcă declinarea rusească a fost şi a rămas sintetică. „Or* spune el, articolul a apărut numai în limbile care au părăsit această stare de lucruri şi au adoptat structura analitică. Se pare, de altfel, că apariţia articolului este strîns legată de simplificarea declinării55 M. Fără îndoială că simplificarea flexiunii şi apariţia articolului sînt interdependente. O dovedesc limbile romanice* limbile germanice, în special cele din Peninsula Scandinavică* armeana modernă etc., dar modul în care se condiţionează cele două fapte nu este încă bine lămurit. După toate probabilităţile, în limbile romanice, simplificarea flexiunii numelui a precedat transformarea lui iile în articol, căci acesta din urmă se întrebuinţează şi atunci cînd mai există forme cazua-le distincte, ca în română şi în vechea franceză, de exemplu. Se pare deci că în limbile romanice simplificarea flexiunii şi apariţia articolului sînt două procese paralele, avînd cauze particulare diferite 85. Simplificarea flexiunii rezultă din extin- 81 Einar Lofstedt, Syntactica (Studieri zur historischen Syntax des Lateins), cap. IX. 82 A. Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, Paris, 19, 139. 83 Einar Lofstedt, op. cit.. 375. 84 C. Racoviţă, L’article en russe, BL, VI, 1938, 130. 85 I. Coteanu, Contribuţii la teoria articolului, SCL, IX, 1958, 21 ş.u. 102 Substantivul derea întrebuinţării prepoziţiilor şi neglijarea părţii finale a numelui, iar apariţia articolului, dintr-o insistenţă expresivă. Ambele se subordonează însă nevoii de precizare analitică a raporturilor dintre cuvinte. Studiind schimbările provocate de extinderea prepoziţiilor în latina tîrzie, F. Brunot conchide că tendinţa generală a limbii latine era „detaşarea expresiei de raportul dintre termeni, spre a încredinţa acest raport unor cuvinte speciale, care devin din ce în ce mai abstracte şi sînt destinate a nu mai fi foarte curînd decît instrumente gramaticale” 86, adică, adăugăm noi, în alţi termeni, morfeme. Funcţia de morfem a articolului încheie de fapt procesul, căci, după cum spune J. Yendryes, „în limbile care au articol, acesta nu este [...] decît un morfem. în general, articolul nu este decît un demonstrativ cu înţeles atenuat care serveşte de clasificator; el marchează genul, numărul; cel mai adesea exprimă determinarea, avînd toate caracteristicile unui instrument gramatical” 87. Teoriile care iau în consideraţie aspectul semantic al genezei articolului sînt nevoite să plaseze apariţia acestuia mult mai devreme decît teoriile care iau în consideraţie aspectele morf o-sintactice ale evoluţiei lui iile. în cercetările făcute asupra articolului românesc s-au urmărit de asemenea aspectele semantice, dar, dată fiind poziţia articolului hotărît în limba română, Al. Graur a introdus în analiză structurile grupului nominal, seoţînd în evidenţă rolul de determinativ al articolului şi relaţia lui în această calitate cu ceilalţi termeni ai grupului88. în timp ce Al. Graur şi-a întemeiat argumentarea pe structura grupului format din substantiv şi adjectiv, E. Gamill-scheg, care a reluat problema în 1936, deşi operează tot cu grupuri nominale, acordă o mare importanţă factorului semantic, urmînd în multe privinţe pe G. Wolterstoff 89. 86 F. Brunot, Histoire de la langue frangaise, t. I, ed. 3, Paris, 1924, 93. 87 J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, 137. 88 A. Graur,  proposde Varticle postpose en roumain, „Romania”, LV, 1929 ; vezi Melanges, 54 ş.u. 89 E.^Gamillscheg, op. cit. Articolul în declinarea numelui 103 E. Gamillscheg crede că, în jurul anului 600, iile cumula două funcţii diferite, afară de aceea de demonstrativ, fiind în unele situaţii articol propriu-zis şi în altele o particulă de legătură (Gelenkspartikel) între termenii grupurilor nominale, ca în porcus iile silvatieus. Encliza şi procliza s-ar explica, după părerea lui, prin dezvoltarea ulterioară a acestor două funcţii, în Eomania occidentală, articolul propriu-zis iile (porcus) s-a confundat cu particula de legătură (iile porcus) iile (silvatieus) şi ambele au devenit proclitice. în Eomania orientală, articolul propriu-zis a continuat şi continuă să se deosebească de particula de legătură. Drept urmare, articolul a devenit enclitic, iar particula de legătură a rămas proclitică. S. Puşcariu nu a emis o teorie a articolului românesc, ci a adoptat punctul de vedere exprimat de E. Gamillscheg, fără să se pronunţe asupra particulei de legătură. A considerat însă şi el, ca şi E. Gamillscheg, că articolul trebuie definit ca un semnal al numelui şi că, în principiu, articolul enclitic a trebuit să coexiste cu cel proclitic. Ideea coexistenţei proclizei şi enclizei este însă mai veche în lingvistica românească. în Gramatica lui, I. Nădejde scria în legătură cu aceasta : ,,cîte sute de ani au fost amîndouă formulele tot una de bune şi cit timp a domnit poate forma cu articol înainte nu ştim, dar de bună seamă că fenomenul a ţinut sute de ani” 9°. De aceeaşi părere a fost şi G. Weigand90 91. Dacă am ţine seama de faptul că iile ca demonstrativ se plasa în latineşte atît înainte cit şi după numele pe care-1 determina 92 ar trebui să admitem că limba română a continuat 90 I. Nădejde, Gramatica limbii române, Iaşi, 1884, 105, ap. E. Bacmeister, WJb, 8. 91 Ap. E. Bacmeister, op. cit. 92 Cf. Aristides a Themistocle collabefactus testula illa exsilio decern annorum multatus est (Nepos, 3, 1, 2); Antipater iile Sidonius solitus est versus hexa-metros fundere [...] (Cicero, Or., 3, 194); iile ego liber, iile ferox tăcui (Ov., Metam., 1, 757); iile ego qui fuerim (id., Trist., 4, 10, 1); iile ego Romanus vates (id., ib., 5, 75, 55). Exemplele la Haphael Kiihner, Ausfiihrliche Grammatik der lateinischen Sprache, II, ed. II, Hannover, 1912, p. 622. Iile, cu rol emfatic, este în aceeaşi situaţie, cf. filios dignissimos illo patre (Cicero, Fam., XIII, 79); comes mens fuit illo miserrimo tempore (id., ib., 71) — faţă de Cicero iile (id., ib., 26, 2); Catto iile noster (id., Att., II, 5, 1); fulmina illa (id., Or., 234). Exemplele de la J. Marouzeau, Uordre des mots dans la 104 Substantivul pur şi simplu această situaţie şi că, în realitate, ceea ce trebuie explicat nu este encliza din română, ci generalizarea proclizei în limbile romanice apusene* Deşi statisticile întreprinse asupra unor texte latineşti tîrzii arată că iile proclitic era aproximativ de două ori mai frecvent decîf iile enclitic93, totuşi de aici nu se poate trage o concluzie definitivă, căci acest raport nu priveşte limba vorbită. în scriere se menţineau deprinderi pe care vorbitorii traco-romanicei sau ai oricărui alt dialect probabil că nu le aveau. Ceea ce împiedică adoptarea unei explicaţii atît de simple nu este deci frecvenţa lui iile enclitic sau proclitic, ci raportarea lui cu necesitate la numele pe care îl însoţea, transformarea lui într-un indice morfologic. Or, ca să ajungă aici, el a trecut mai întîi printr-o fază de determinativ constant care se ataşa obligatoriu la un nume cunoscut sau considerat cunoscut de vorbitor. Aceasta ni se pare că este ideea fundamentală a teoriei emise de Al. Graur, după care iile este determinativul adjectivului din grupuri nominale formate dintr-un substantiv şi un adjectiv. Adjectivul românesc fiind aşezat în regulă generală după substantiv, sintagma-tip prin care se explică evoluţia articolului în limba română este homo iile bonus. Ea se caracterizează prin faptul că iile aparţine iniţial lui bonus şi numai prin redistribuirea elementelor grupului se deplasează de la bonus la homo, devenind din procliticul adjectivului encliticul substantivului 94. în felul acesta, în analogie cu situaţia din limbile germanice din Scandinavia, cum arată autorul însuşi, se dă o phrase latine (Ies groupes nominaux), Paris, 1922, 156; cf. şi cum ergo explicasset messem totius loci i i 1 i u s quem susceperant (Pelagius, Vitae Patrum, V, 17, 20, în Cretomaţie romanică, I, 98); cf. şi: et dixit ei iile frater, et discessit fraier iile contristatus et plorans etc. (id., ib). 93 Dar, la Apuleius, el este mai des postpus : ,,dass iile bei Apuleius meist nach seinem Namen folgt: die Nachsetzung ist einerseits gerade ein Zeichen der Sehwăchung der demonstrativen Kraft, und anderseits gehort die Voranstellung gar nicht zum Wesen des bestimmten ArtikeP' (G. Wolterstoff, Artikelbedeutung von iile bei Apuleius, ,,Glotta", VIII, 1917, 296; v. şi Maria Iliescu, Liliana Macarie, ari. cit., în SCL, XVI, 1965, 498). 84 A. Graur, Melanges, I, 55. Articoiui în declinarea numelui 105 explicaţie a dezvoltării articolului în limba română care coincide cu teoria lui J. Grimm95. Eămîne însă o dificultate importantă în faptul că grupul homo iile bonus, care explică situaţia din română, nu este utilizabil pentru celelalte limbi romanice, unde sintagma ar fi trebuit să aibă aspectul iile bonus homo, adjectivul fiind proclitic, iar iile determinativul adjectivului. Dar din iile bonus homo, iile nu mai poate ajunge înaintea substantivului, ceea ce explică încercarea lui E. Gamillscbeg de a scoate articolul din limbile romanice occidentale din sintagma iile porcus iile silvaticus(op. cit., 339 ş.u.). Dacă, pe de altă parte, grupul homo iile bonus este valabil şi pentru Eomania occidentală, aamiţînd că adjectivul a fost şi aici, măcar uneori, postpus, nu se vede cum iile din antepus la adjectiv se deplasează ca antepus la substantiv. Rezolvarea ar putea fi aceea propusă pentru spaniolă de E. Menendez-Pidal, după care „articolul este în general enclitic; astăzi, în scris, el se sudează cu prepoziţia precedentă în del şi al, însă înainte se scria unit cu toate prepoziţiile terminate în vocală : fazal (alba), contrai (monte), sol (manto), ca astăzi în vorbirea curentă contrai şi parol şi, vulgar, pal, pol „por el”, în cazul întîlnirii cu o consoană, fuziunea se produce în leo-neză : pollas (cases), enno (palacio), conna (otra)” (Manual de gramatica historica espanola, Madrid, ed. V, 1934, 225). Ar fi de reţinut, de asemenea, şi propunerea lui G. Wolterstoff de a porni pentru explicarea articolului de la iile adjectiv, căci, în această calitate, „iile exercită spontan forţa inerentă unui articol de a substantiva şi stă în opoziţie cu iile substantival” („Glotta”, X, 96). Bineînţeles că acceptarea acestei idei duce la sintagme ca homo iile şi iile homo, în care iile aparţine de la început numelui determinat. (Y. şi Pavel Benes, Homo iile, iile homo, în Casopis pro moderni filologii, XL, 1, 1958, 41—48.). Două categorii de exemple sprijină explicaţia dată de Al. Graur. Prima este aceea a grupului nominal format dintr-un substantiv şi două adjective diferite, de tipul vinul alb şi cel 95 Vezi p. 98 a expunerii noastre. 106 Substantivul negru. Al doilea adjectiv fiind precedat de aşa-numitul articol adjectival, rezultă că şi elementele anterioare au aceeaşi structură, deci: vin ul alb. Prin urmare, din vacă a neagră s-a născut vaca neagră. A doua categorie de exemple este constituită de cazuri de tipul: N., Ministrul României la Paris, sau X., preşedintele asociaţiei X, în loc de X., ministru al României la Paris, sau N., preşedinte al asociaţiei X96. Deplasarea lui al, a, ai, ale de la determinativ la determinat în situaţiile de mai sus reproduce în stadiul actual al limbii ceea ce s-a întîmplat la origine. în discuţie nu intră, cum subliniază autorul, modificările fonetice, ci numai ideea că determinarea ca atare se deplasează de la procliză la encliză. Chiar dacă situaţii ca cele menţionate nu se pot totdeauna explica din punct de vedere fonetic, lucru remarcat de altminteri de S. Puşcariu, care şi reproşa teoriei această parte a ei97, există şi cazuri relativ simple, ca tată al lui X., care devine tatăl lui X.98. Structura diverselor sintagme propuse pentru clarificarea evoluţiei articolului a făcut pe ST. Drăganu să exprime un punct de vedere propriu. După ÎT. Drăganu, problema s-ar rezolva dacă s-ar ţine seama că sintagme ca acest cal al vecinului au o intonaţie care probează, după părerea lui, că sintagma nu este încheiată. Dacă ar fi încheiată, ea ar trebui să sune : acest calj este/ al vecinului/ cal /. Economia de limbaj a făcut — după părerea autorului — ca repetarea cuvântului determinat în ultima parte a sintagmei să nu mai fie necesară, dar urmele eliminării ei se pot recunoaşte în intonaţia incompletă despre care a fost vorba. Concluzia lui îf. Drăganu este foarte precaută : „Astfel stînd lucrurile, cu drept cuvînt se poate pune chestiunea dacă encliza articolului definit românesc nu este în unele cazuri de origine proclitică şi dacă atît articolul românesc enclitic cît şi cel proclitic n-au aceeaşi origine : din articolul sintagmei atributive sau din ceea ce d-1 Gamillscheg numeşte Gelenks-partikel. Chestiunea a fost pusă de d-1 Găzdaru, op. cit., 111, 96 Vezi BL, V, 1937, 211. 97 ZRPh, LVII, 1937. 98 Al. Graur, op. cit. Articolul în declinarea numelui 107 v eît şi de d-1 Graur, dar fără a avea în vedere toate motivele arătate mai sus” De fapt, D. Găzdaru spune numai că articolul a fost proclitic, fără a se ocupa de cauzele trecerii lui iile la sfîrşitul elementului determinat: ,,Cînd determinativul latinesc *illu se găsea grupat proclitic pe lingă un substantiv, de exemplu *illu ăom(i)nu, îşi pierdea accentul emfatic pe iniţială şi întreaga silabă rămînea expusă căderii, astfel că în limba noastră a rezultat *lu dom(i)nu. Şi în alte limbi romanice s-a petrecut la fel, numai că, în vreme ce în acele limbi procliza a dăinuit mai departe, în limba românească lu, din motive care rămîn să fie cercetate (subl. noastră), şi-a schimbat ulterior poziţia şi a devenit enclitic, ăom(i)nu lu, apoi domnulu” (Dese. lui iile, p. 25). Autorul se bizuie pe principiul că poziţia normală a articolului este procliza, formulat de Eaoul de la Grasserie, la care se şi referă în mod expres (op. cit., 111). ★ 2.4.1.3. în expunerea de pînă aici am reprodus în esenţă tezele şi argumentele cele mai importante privind poziţia articolului românesc. Este relativ uşor de văzut că teoriile semantice, care împing apariţia articolului în trecut pînă în faza latinei literare clasice, au defectul de a nu distinge suficient de clar în ce moment s-a produs golirea de conţinut demonstrativ a lui iile. Caracterul emfatic al lui iile din iile Jupiter, iile rex PMlippus ş.a., formule atestate la Plaut (vezi G. Wolterstoff, op. cit.), în care Gamillscheg considera pe iile articol propriu-zis, nu probează că procesul de slăbire a conţinutului demonstrativ al lui iile se încheiase. Caracterul anaforic al lui iile în alte construcţii este şi mai puţin convingător, iar particula de legătură propusă de E. Gamillscheg nu reprezintă, cum a arătat în mod foarte convingător E. Lerch, decît un demonstrativ propriu-zis 10°. * 1 99 DR, IX, 19, 285. îoo zRPh, LX, 1940, 113 ş.u.; v. şi E. Seidel în BL, VIII, 1940, 170 ş.u. id., IX, 1941, 118 ; Louis Furman Sas în „Revista de filologiajhispanica”, IV, 1942, 1, 100-103. 108 Substantivul Evoluţia lui iile se rezolvă mult mai convingător pe cale morfo-aintactică. în prealabil însă este necesar să ne fixăm asupra numărului şi calităţii articolelor din limba română. 2.4.2. REGIMUL SERIEI al, a, al, ale După cum am arătat cu alt prilej, aşa-numitele articole genitivale nu au în realitate calitatea de articole propriu-zise 101. împotriva considerării lor ca atare pledează următoarele fapte : 1. Sintaxa seriei dr. al, a, ai, ale. într-o sintagmă ca un băiat al morarului, al nu se acordă cu substantivul morar. Absenţa acordului în gen se vede din un băiat al morăriţei; absenţa acordului în număr, din un băiat al morarilor. Acordul lui al cu termenul precedent este însă asigurat, cf. nişte băieţi ai morarului, nişte fete ale morarului, respectiv ai morăriţei, ale morăriţei etc. Acordul în caz se observă trecînd întreaga sintagmă la cazul oblic. Astfel, faţă de un băiat al morarului, avem unui băiat al morarului. Indiferent cum considerăm pe al, el rămîne neschimbat, cf. şi unui băiat al morăriţei sau unui băiat al morarilor. Şi alte structuri similare duc la aceeaşi concluzie, de exemplu : băiatul acesta al morarului devine la cazul oblic : băiatului acestuia al morarului. Aşadar, al, a, ai, ale sînt legate din punct de vedere morfo-sintactie de primul substantiv al sintagmei şi, dacă s-ar lua în I. 101 îndoieli asupra calităţii de articole propriu-zise a elementelor seriei al. a, ai, ale s-au exprimat adesea şi de multă vreme, cf. T. Cipariu, Gramatica limbii române, I, § 69, 70; G. Weigand, Grammatik der rumănischen Sprache, Leipzig, ed. II, 1918, § 91 ; A. Procopovici, Iile ca articol antepus, ,,Rev. fii/’, I, 1927, 240 ş.u., care îl numeşte ,,pronume ajutător” ; S. Puşcariu, Zur Nach-stellung des rumănischen Artikels, ZRPh, LVII, 1937, 252; N. Drăganu, DR, IX, 1938, 304 ş.u. E. Seidel, Zu den Funktionen des Artikels, BL, VIII, 1940, 15 ; I. Coteanu, Despre poziţia articolului în limba română, SCL, VII, 1956, 1 — 2, 67; Valeria Guţu Romalo, Unele valori ale articolului in limba română, ,,Omagiu lui Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1958, 369 ; Maria Manoliu Manea, Sistematica substi-Autelor din româna contemporană standard, Bucureşti, 1968, 70 ş.u. Articolul în declinarea numelui 109 consideraţie numai acest fapt, ar trebui să se spună că ele reprezintă encliticele substantivului anterior. Această comportare nu caracterizează însă pe al, a, ai, ale ca articole în dacoromână, unde ele au destinaţia principală de a marca numărul, genul şi cazul substantivului determinat. 2. într-o singură situaţie dr. al, a, ai, ale se apropie de valoarea articolului propriu-zis : cînd se combină în sintagmă cu posesivele meu, mea, tău, ta ete. Acordul devine atunci obligatoriu : un cal al meu, doi cai ai mei; o carte a mea, două cărţi ale mele etc., exceptînd însă cazul gramatical: unui cal al meu, acestor cai ai mei, unei cărţi a mea, acestor cărţi ale mele. Calitatea lui al, a, ai, ale este ambiguă în exemplele de mai sus, pentru că între seria amintită şi posesive nu se poate introduce nici un cuvînt care să provoace dislocarea termenilor, pe cînd între al meu, a mea, al tău, a ta etc. şi determinatul lor se înserează fără nici o dificultate cîţi termeni dorim, de exemplu : acest cal negru şi frumos al meu. Printre aceşti termeni figurează şi copula : acest cal negru şi frumos, de rasă pură, cu coada stufoasă, părul lucios... este al meu. Determinarea priveşte întreaga sintagmă, căci posesivul, afară de construcţii fixe ca frate-tău, fie-ta, fi(u)-său etc., nu intră în relaţie decît cu un substantiv articulat sau determinat într-un mod oarecare. 3. Semantica seriei dr. al, a, ai, ale prezintă ca trăsătură caracteristică fundamentală faptul că oricare dintre membrii ei nu apare decît în prezenţa unui substantiv determinat în prealabil, de exemplu : o carte a elevului, această carte a elevului, cartea aceasta a elevului etc. Substituirea din (o) carte a elevului şi cartea elevului nu este concludentă, căci intoleranţă există nu numai între articol nebotărît (o carte) şi articol hotărît (carte-a), ci şi între articol şi demonstrativ proclitic; * acest caietul elevului nefiind corect în româneşte. Este adevărat că unii autori102 au susţinut că limba română cumulează articolele spre a determina un substantiv, dar afirmaţia se întemeia pe acceptarea necondiţionată a calităţii de 102 Radu I. Paul, op. cit. 110 Substantivul articole atît a lui al, a, ai, ale cît şi a lui cel, cea, de care ne vom ocupa mai departe. Este însă ciudat ca o limbă ca româna, care utilizează articolul diferenţiat şi nuanţat, să suporte totuşi ca un substantiv determinat printr-un element cu sens neho-tărît să fie simultan determinat şi prin articolul hotărît enclitic, ca în un băiat ai, orice băiat al..., o fată a..., fiecare fată a. . . etc. Prin urmare, nici din punct de vedere semantic, seria al, a, ai, ale nu reprezintă o succesiune de articole. 4. Aromâna nu cunoaşte pe al, a, ai, ale, care lipseşte de altminteri şi din unele dialecte dacoromâneşti. încercarea lui D. Găzdaru de a demonstra că a invariabil din dialectele şi graiurile din jumătatea de nord şi din vestul teritoriului lingvistic dacoromânesc provine din al, a, ai, ale se izbeşte de imposibilitatea de reducere a seriei de mai sus la a prin mijloace fonetice obişnuite. Confuziile sintactice şi de fonetică sintactică la care s-a oprit autorul sînt posibile, dar nu duc cu necesitate la a invariabil. Autorul crede că în dacoromâna veche al, a, ai, ale s-a acordat un timp în număr cu numeralul, cf. ai doii, ai treii, apoi s-a produs o simplificare şi ai a trecut la a invariabil, că izolarea greşită a lui al din al lu Ion, al lu tata ar fi avut ca rezultat a lu Ion, a lu tata şi că al s-ar fi unit cu numele precedent, probabil în forma articolului hotărît (Dese. lui iile,). Dar din situaţii cu totul speciale, ca cele din ai doii, ai treii, nu se vede cum şi mai ales de ce s-ar fi „simplificat” acordul cînd el pare consecinţa unei necesităţi contrare. Izolarea presupusă în al lu Ion, al lu tata este tot atît de puţin convingătoare, pentru că erau mii de cazuri mult mai frecvente (al meu, al tău, al ei, al omului, al fetei etc.) care se opuneau acestei false analize. Aglutinarea lui al cu numele precedent lasă neexplicată transformarea lui a în u. Totul, în sfîrşit, are la bază ideea că deosebirea de gen nu mai juca un rol important, de vreme ce al şi a se puteau confunda, dar atunci a nu mai era nici el feminin, deci nu mai era iile, ci ad. 5. Seria al, a, ai, ale nu trebuie identificată nici în ansamblu, nici parţial cu al şi aii din aromână, folosit înaintea numelor Articolul în declinarea numelui 111 proprii şi a unor nume comune la genitiv-dativ. Ar. al, aii se acordă în gen şi în caz cu substantivul determinat (problema numărului nu se pune), cf. aii Eve, aii mume etc. Chiar dacă, datorită tendinţei de unificare a flexiunii numelui, găsim şi aii Evă, aii mumă, faptul nu schimbă nimic, căci formulele din urmă sînt posterioare celor care respectă acordul în gen şi caz. Seria al, a, ai, ale nu ar mai trebui aşadar inclusă fără rezerve printre articole, căci ea este în realitate o serie specială de pronume anaforice, care dovedeşte că limba română, în speţă dacoromâna, incomodată în cursul evoluţiei ei de sincretismul genitivului cu dativul şi avînd nevoie de specificarea lor, a recurs la o particulă pronominală spre a distinge din punct de vedere gramatical genitivul de dativ. 2.4.3. REGIMUL LINGVISTIC AL LUI cel, cea, cei cele Aşa-numitul articol adjectival se foloseşte în dacoromână în următoarele tipuri de sintagmă: 1. substantiv — cel — adjectiv : fata cea mică mielul cel blînă 2. Substantiv — cel — prepoziţie — substantiv : casa cea de piatră codrii cei de brad 3. Substantiv — cel — prepoziţie — adverb : pomul cel din sus ziua cea de mîine 4. Substantiv — cel — prepoziţie — numeral: elevul cel de al treilea nevasta cea de a doua 5. Superlativul relativ : (cerul) cel mai albastru 6. Ca element care substantivizează : cel de pe comoară, cel cu coarne, cel viclean 112 Substantivul Caracteristica generală a primelor cinci tipuri constă în prezenţa obligatorie a articolului la substantivul din sintagmă cînd acesta se află pe primul loc. în altă poziţie, substantivul nu mai primeşte articol, cf. inversiuni ca : cel de al treilea elev, cea de a doua nevastă, cel mai albastru cer etc. în general, în inversiuni, cel, cea etc. funcţionează ca determinative suficiente pentru întreaga sintagmă, cf. ziua cea de pe urmă, dar: cea de pe urmă zi. Cele cinci tipuri se pot reduce la trei mai simple : 1. Substantiv — cel — adjectiv 2. Substantiv — cel — locuţiune 3. Element de substantivare. Afară de superlativul relativ, cel, cea se substituie în orice altă construcţie printr-un demonstrativ obişnuit, cf. fata aceasta mică, mielul acesta blînd, casa aceasta de piatră etc., sau cu zero : fata mică, mielul blînd, casa de piatră etc. Substituţia nu este însă posibilă cu un nehotărît dacă nu intervin transformări radicale ale sintagmei, de exemplu : o casă oarecare de piatră, fiecare casă de piatră, orice casă de piatră etc. Cel, cea etc. se comportă aşadar ca determinative negramaticalizate pe deplin. Din punct de vedere morfo-sintactic, cel, cea par articole propriu-zise numai la superlativul relativ. Superlativul relativ are însă un grad de gramaticalizare evident mai scăzut decît pozitivul şi comparativul, pentru că el se echivalează cu forme în care cel poate lipsi: cel mai voinic — mai voinic decît toţi (decît oricare), cel mai mare = mai mare peste toţi etc. Izolarea realizată de cel, izolare care reprezintă una dintre funcţiile articolului, are încă suport semantic transparent în relaţia singular — plural, căci nu există superlativ relativ dacă raportarea nu se poate face la un pluraL Cel apare deci ca un element de specificare deictică. în această calitate, îl găsim, la grade semantice diferite, în toate situaţiile de la 1 la 6, cf. fata cea mică, faţă de fata aceea mică şi fata mică ; codrii cei de brad, faţă de codrii aceia de brad şi codrii de brad ţ ziua cea de mîine, faţă de ziua aceea de mîine, ziua de mîine; elevul cel de al treilea, faţă de elevul al treilea. în aromână, (a)ţelu, (a)ţea, folosite uneori la superlativul relativ, sînt în Articolul în declinarea numelui 113 distribuţia complementară cu numeralul şi cu adjectivul substantivat articulat, cf. doaule moaşe „cele două babe”, dar aţeale dao surări (BA, 164, 168). El face legătură între un substantiv şi un adjectiv, dar numai dacă acesta din urmă are articol enclitic : ealu aţei azburătorlu (BA, 3S5/26). Construcţiile de tipul calul (a)ţel(u) azburătorlu seamănă cu grupurile care prezentau în dacoromâna veche aşa-numita hiperextensiune a articolului, ca omul cela hunul, viermii ceia neadormiţii (Badu I. Paul, Flexiunea nom., 47). Potrivit însă cu tot ce am constatat pînă acum referitor la cel, cea, aceste grupuri nu sînt decît consecinţa unor contaminări între calul (a)cela, omul (a)cela, viermii (a)ceia şi adjectivele articulate enclitic zburătorul, bunul, neadormiţii etc. în orice caz, encliza articolului hotărît destinat substantivării este anterioară utilizării lui cel, cea în acelaşi scop. De aceea aromâna are situaţia descrisă mai sus, iar dacoromâna a cunoscut aşa-numitele hiperextensiuni ale articolului. Vom conchide, prin urmare, că cel, cea au în ultimă instanţă rol fundamental de demonstrative. Spunînd rol fundamental, am vrut să subliniem că valoarea de articol nu este imposibilă. în general, despre articol se spune că nu este decît un demonstrativ care determină un obiect mai vag decît celelalte demonstrative. După cum observă B. Menendez-Pidal ,,el serveşte numai spre a indica un individ deosebit dintre toţi cei cuprinşi în speţa determinată de substantiv”, „de aceea, în vechea spaniolă, se utilizau cu acest sens vag toate demonstrativele, de exemplu : mio Cid aguijo con estos cavalier os quel sirven (se referă la cavalerii lui în general); vayamos en a q u e 1 dia de cras (= el dia de manana); es dia es salido e la noche entrada es” {Manual de gramatica hostorica espanola, ed. Y, Madrid, 1934, 224). Calitatea de articol a demonstrativului în construcţii de felul acestora este însă mai mult decît discutabilă, căci condiţia principală a articolului este tocmai dispariţia valorii lui de demonstrativ. Am arătat în altă parte (v. 2.4.1.2.) că greutatea principală a stabilirii datei de apariţie a acestei părţi de vorbire consta, pentru cei care adoptă poziţia semantică, în fixarea momentului de pierdere a valorii de demonstrativ 8 - c. 109 114 Substantivul a lui iile. Substituirea unui demonstrativ cu articolul nu este o dovadă din care să rezulte în mod decisiv că demonstrativul şi-a pierdut însuşirea deictică. Dacă, de exemplu, se poate echivala acest om cu omul, nu înseamnă că acest (om) este articol. Importanţa precizării statutului pe eare-1 au cel, cea este dublă. Pe de o parte, se vădeşte că, datorită generalizării enclizei, limba română a putut să facă din articol mai uşor şi, eventual, mai repede decît celelalte limbi romanice un morfem cazual. Pe de altă parte, utilizarea frecventă a lui cel, cea în special la superlativ permite determinarea unei succesiuni cronologice a fenomenelor articulării, fapt foarte util pentru clarificarea unor chestiuni de istorie a limbii române. Expunerea anterioară se întemeiază pe ideea că articolul se încadrează într-un sistem general de determinare. Din acest punct de vedere, între articolul hotărît şi cel nehotărît nu există diferenţe, căci ambele sînt membrii unei clase de determinative din care fac parte şi pronumele nehotărîte şi chiar unele demonstrative, cum rezultă din analiza lui al, a, ai, ale şi mai ales a lui cel, cea, cei, cele. Articolul se deosebeşte de celelalte determinative printr-o singură caracteristică, aceea de a nu mai fi utilizat decît lîngă elementul pe eare-1 determină. El nu poate, de exemplu, să apară ca pronume, cum se întîmplă cu unul, altul, oricare, orice, fiecare etc., şi nici nu poate fi despărţit printr-un cuvînt oarecare de elementul determinat. El se opune aşadar restului determinativelor prin caracterul său neautonom. De aici decurge opoziţia fundamentală dintre substantivul determinat într-un mod oarecare şi substantivul determinat prin articolul hotărît. 2.4.4. ARTICOLELE PROCLITICE PROPRJU-ZISE Potrivit cu analiza de mai sus, ca articole proclitice pro-priu-zise rămîn numai cele utilizate pentru indicarea genitiv-dativului numelor proprii. Din ceea ce ne furnizează Articolul în declinarea numelui 115 dacoromâna veche, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna nu se poate proba existenţa nnui articol proclitic la nominativ-acuzativul substantivelor comune. Pe de altă parte însă, ca ipoteză, antepunerea articolului şi în această categorie de nume este o necesitate. Exemplul istr. Iu ţâţe, considerat de D. Găz-daru (Dese. 113) drept nominativ cu articol proclitic nu corespunde realităţii (cf. S. Puşcariu, DE, VII, 460). Contextul la care se referă autorul este: io ştiwu Ice ie n-amnât ie ântre omir si lu ţâţe lui s-a spoteit Tce nu-V fiVu ântre omir ămnâ (D. Popo-vici, Dialectele române din Istria, partea a Il-a, Halle a.d.Saale, 1909, 32), în traducerea noastră: „eu ştiu că el nu mergea (el) printre oameni, şi tatălui lui îi părea rău că nu-i umblă fiul printre oameni”. Lu ţâţe este dativul cerut de predicatul s-a spoteit „îi părea rău, regreta”. în dacoromâna actuală, sînt articole proclitice de geni-tiv-dativ : 1. lu şi lui (pentru masculine şi, mai rar, pentru feminine 103 104 2. ai, aii, li (pentru masculine şi feminine). în dacoromâna veche, pe lîngă cele de la 1 şi 2 de mai sus, existau şi procliticele feminine : 3. ei, iij i, îi 4. a ei, ai 104. în aromână, articolele proclitice corespunzătoare sînt: 1. v. ar. alu > ar. aî, pentru masculine, 2. v. ar. ale > ar. aZi, pentru feminine. Articolele proclitice înaintea numelor proprii prezintă cîteva particularităţi morfologice care arată că utilizarea lor în această situaţie este mai veche decît la numele comune, la care s-au extins ulterior. Acest fapt rezultă din : a) Utilizarea ar. al şi aii la substantivele comune cu valoare foarte asemănătoare de aceea a numelor proprii: ar. al papu, al amiră, aii mume, aii neveaste, aii lamnhe etc„ şi numai în mod 103 Ele s-au extins regional, într-o epocă relativ recentă, şi la unele substantive comune, v.p. 116. 104 în dacoromâna veche nu este atestat aii, nici sub această formă, nici ca li. 116 Substantivul excepţional înaintea unor substantive comune obişnuite, de ex. : aii lume (BA 425/15), al ealu (T. Papaha-gi, DDÂ, 49). b) Utilizarea în dacoromână a Ini lu şi lui în aproximativ aceleaşi situaţii ca articolele proclitice aromâneşti citate mai sus, deci, de exemplu: lu(i) tata, lu(i) mama, îu(i) vâru-tâu ş.a.m.d. în plus, în dacoromână, lu(i) apare şi înaintea unor nume proprii feminine, recent împrumutate, care nu s-au adaptat sistemului morfologic, apoi, după acestea, şi la nume proprii din vechiul fond. în regiunile inovatoare din punct de vedere morfologic, apar: lu(i) Maria, lui(i) Ana, lu(i) ParaseMva etc. încă o deosebire importantă faţă de aromână : în dacoromână, numele comun precedat de lu(i) sînt în marea majoritate a cazurilor articulate şi enclitic, ceea ce nu se întîmplă niciodată în aromână. c) în dacoromâna veche, articolele proclitice feminine nu se întîlnesc, afară de numele proprii, decît în eîteva exemple, toate conţinînd un posesiv, care este de cele mai multe ori el însuşi proclitic 105. 2.4.4.1. Iu, lui DIN DACOROMÂNĂ Ca proclitice, dr. lu şi lui au eîteva caracteristici la care considerăm necesar să ne oprim fiindcă din cercetarea lor se pot trage unele concluzii pentru întreg sistemul de articulare. Observăm mai întîi că aromâna, deşi are articolul enclitic -Ud, nu dispune şi nici nu sînt semne că ar fi dispus vreodată de procliticul corespunzător. Pe de altă parte, în dacoromână, lui şi lu prezintă deosebiri stihstico-funcţionale importante : lu este popular, pe cînd lui este livresc. în Muntenia, lui este ca şi necunoscut în vorbirea populară propriu-zisă, iar în dialectul bănăţean lu se utilizează aproape exclusiv ca indice proclitic la genitiv-dativ, cf. vîr(v)u lu-casă, ficaţii lu om. Dativul poate primi prepoziţia la înainte; genitivul nu se construieşte cu această prepoziţie decît foarte rar. 105 Procliticele a/, aii, li clin dacoromână au o poziţie morfologică deosebită , Tatulu, Stanciulu, Radulu, Bratulu, Miculu (Eosetti, ILE, 451, 452). în aromâna din secolul al XVIII-lea, de asemenea, a dărutlu, a domnulu, a dorrulu, a dascalu, a gudeslu etc. (v. M. Caragiu-Marioţeanu, Liiurghier aromânesc, Bucureşti, 1962,102) par a se afla în situaţia numelor proprii dacoromâneşti citate. Absenţa procliticului lui din aromână, meglenoromână şi istroromână ca şi variaţia constatată mai sus în dacoromâna veche sînt, după părerea noastră, argumente suficiente spre a considera pe lui din dacoromână o inovaţie a acestui idiom, care l-a format după despărţirea lui de istroromână, deci aproximativ după secolul al XVI-lea. Printr-o inovaţie dacoromânească înţelegem nu o construcţie etimologică din lu, urmat de un -i, semn de genitiv-dativ, 106 Cu 4 excepţii semnalate de Al. Procopovici, ,,Rev. fii.”, II, 1928, 338. 107 Ed. S. Puşeariu, Al. Procopovici, Bucureşti, 1914. 118 Substantivul cum a propus B. P. Hasdeu108, ci rezultatul unei analogii provocate de pronumele demonstrative acelui, acestui şi poate chiar de pronumele personal lui, ca să nu mai vorbim de efectul unor false analize din sintagme ca fratelui Gheorghe, vărului Dumitru, preotului Niculae ete., faţă de lu Gheorghe, Zw Dumitru, lu Niculae ş.a.m.d. Şi alte determinative proclitice au putut sprijini transformarea aceasta, cf. cărui şi unui, oricui etc. După cum întregul sistem al demonstrativelor a luat înfăţişarea cunoscută astăzi din cauza influenţei exercitate asupra lor de dativul cui, tot astfel s-a putut ca, mai tîrziu, să se producă şi analogiile care au făcut din lu, lui. Soluţia propusă aici are avantaje teoretice şi practice. Se explică astfel de ce în celelalte idiomuri din sud nu avem pe lui, se justifică variaţia din textele dacoromâneşti din secolul al XVI-lea, se lămureşte absenţa sau foarte slaba frecvenţă din graiurile populare a formei lui. în concluzie, lui nu a existat în protoromână. 14.4.2. al, aii, li DIN DACOROMÂNĂ Regional, în graiuri dacoromâneşti cu aspect arhaic? şi intr-o serie de acte vechi din dacoromână s-au semnalat nume proprii de persoană şi de locuri cu articole proclitice care amintesc pe al, aii din aromână. Este vorba de cazuri ca Savina a li Bodâ, Ioan a li Pătru, Gheorghe a li Lip, descoperite de T. Papahagi în Albac109 110, şi ca Negoe al Filip (a. 1636), Bănosul al Kaluger ( = călugăr), Oine al Kaluger, Koman al Simoief Stane (= Stană) al Kostan, descoperite de X. Drăganu 110 în Cuvente den bătrîni, I, 232, şi în documente publicate în Archiv des Ver. fur sieb. Landeskunde, XXXII, 1905, 598. Autorul citat a adăugat peste 100 de exemple de acelaşi tip din matri-cula de botez a comunei Zagra (Xăsăud), dintre care : Vasile al Buşcoiu Pintilie, Leontin al Drăgan Maxin, Anişoara al 108 în Cuvente den bătrîni, II, p. 641. 109 Cercetări în Munţii Apuseni, „Grai şi suflet”, II, 52. 110 N. Drăganu, Formele de dativ si genitiv cu aii si al prepus în dacoromână9 „Rev. fii.”, II, 312-314. Articolui în declinarea numelui 119 Ieremiei Clepşa, Maria al Hilip Hurdii, Iuon al Morar Maeavei, Irina^ al Dănilă Dam, etc., înregistrate între anii 1784 şi 1812. In sfîrşit, nume ca Dumitru al Iancu, Yîrvu al Geli, Maria al Iuon, Paraschiva al Petri, Dumitru al Anii, Dumitru a lu Ana, Ion al Petru, Ştefan aii Ion, Doru li Budilă, Măria li Mitrofan, Dumitru a li Ane, la care s-a oprit şi 8. Puşcariu1U, completează tabloul acestei categorii de articole. Pentru originea lor, v. 2.4.5.3. 2.4.43. ei, ii, i, ii DIN DACOROMÂNĂ Seria de mai sus este o unitate morfologică, căci ii provine din ei prin închiderea lui e; i este o simplă grafie a lui ii, iar îi este echivalentul lui i, sprijinit de î, ca şi pronumele personale omonime. Cîteva antroponime din secolul al XVI-lea şi de mai tîrziu au avut unul din procliticele ei, ii, i, îi ca semn al genitiv-dativului. Xe referim la genitv-dativele ii Sara, ii Tamar (PO, Gen. 18, 10 ; ib. 38, 13), fetei ii Mărie (Maramureş, 1593, Mihâly, 638, ap. Eosetti, ILE, 537), feciorii ei Şoldăneasă (a. 1654, Tanoviceanu, Arh., VIII, 329—344), ginerile îi Bălă-cioae (a. 1666, id., ib.), Ungă casa îi Pâscăloae (a. 1667, id.,ib.), sorora îi Dabijoae (a. 1686, id., ib.), nepoata îi Floare (secolul XVIII, id., ib.), pe podul îi Hagioae (a. 1726, id., ib.)111 112. La acestea se adaugă toponime şi antroponime regionale ca Dîmbu i cioară, Bîpa i Potorii, Fîntîna îi Mărine, Valea îi Cuboaie, Iuonu îi Ane (C. Lacea, DE, III, 798), Pădurea i Caznă, Iuonu i Mărie, Vasilica i Păraschi (S. Puşcariu, ZEPh, LVII, 1937, 249). Este puţin probabil ca genitivele şi dativele cu articol proclitic mai sus citate să reprezinte continuarea stadiului primitiv. în sfîrşit, într-un act din 1923 (extras de deces nr. 4760 din registrul de morţi al primăriei sectorului I central), unde găsim „fiica lui Gheorghe Eohan şi a ei Elena” şi în alt act din 111 în ZRPh, LVII, 1937, 249. 112 Am citat aici numai cîteva din exemplele culese din diverse documente de Tanoviceanu in „Arhiva”, VIII, 329 ş.u. 120 Substantivul acelaşi loc, datind însă din 1826 (extrasul nr. 7028) : „fiul lui Ion [... ] şi al ei Anc-uţa [...]”, ni se pare semnificativă, căci, la datele amintite, în Bucureşti, este exclus să se fi menţinut articolul proclitic. în realitate, ultimele două exemple se datorează, ca şi cele din limba mai veche, necesităţii de a nu modifica numele propriu. în acelaşi mod credem că se explică toate genitiv-da'i^ele anterioare, îneepînd cu cele din secolul al XVI-lea. O dovadă în plus o avem în faptul că procliticul ei nu se întîlneşte la numele comune decît înaintea unui posesiv, cf. ispitire a ei voastre credinţă (Codicele Voroneţean, 139, 12), după vestea eresului a ei noastre credinţă (ib., 74, 79, 100), fetele împăratului în cinsti a ei tale (Psaltirea Hurmuzaki, ps. 5, 9), ale ei noastre credinţe (Texte măhăcene în Cuvente den bătrîni, II, 124, 141). Tot astfel la posesivele masculine, cf. mulţumim dumilor voastre ca ălor noştri iubiţi priatini (Al. Rosetti, LB, 27, 50, secolul XVII); rugile alor tăi şerbi (Dosoftei, Trebnic, Iaşi, 1879, p. 30, 37, ap. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, II, 633). Prezenţa unuia din termenii seriei aZ, a, ai, ale în faţa posesivelor este cu totul normală la nominativ şi acuzativ în condiţiile cunoscute de determinare prealabilă a substantivului la care se referă aceste posesive, cf. în exemple similare : mulţumim acelor prieteni ai noştri, rugile acestor şerbi ai tăi etc. Inversiunea şi absenţa elementului determinativ produc însă ezitări mai ales dacă sintagma este în genitiv-dativ : mulţumim a noştri prieteni nu se întîlneşte în limba română. Dacă trebuie să se păstreze atît inversiunea cît şi genitiv-dativul, soluţia nu este decît aparenta flexionare a aşa-numitului articol posesiv, cf., în limba populară de astăzi: am spus alor mei. Este alor un dativ al lui al sau reprezintă prepoziţia a, urmată de articolul enclitic Zor, care ar fi făcut o „săritură” înaintea posesivului, cum spunea B. PvHasdeu că s-au petrecut lucrurile în rugile alor tăi şerbi113 ?. în toate construcţiile cu inversiunea pronumelui posesiv, redarea genitiv-dativului nu are un regim gramaticalizat în limba română, cf. de exemplu coperta a tatei (? !) cărţi, aducem mulţumiri alor ( !) noştri 113 113 Cuvente den bătrîni, II, 633. Articolul în declinarea numelui 121 prieteni etc. Dificultatea porneşte de la sistem. Ea nu reprezintă o etapă de evoluţie, de aceea exemplele din secolele XVI — XVIII nu au valoare probantă mai mare decît cazurile imaginate ele noi ca posibile în limba română contemporană. Aromâna, care nu a fost constrînsă de norme literare riguroase, a rezolvat problema prin generalizarea flexiunii pronumelui posesiv, cf. amilui, amil'ei, atăl'ei, anostrui, anior (plural de la amilui şi amiVei) etc.114. Eezolvare similară a dat aromâna şi genitiv-dativului numeralelor, cf. a treilui (BA 460/38) şi, mai ales, a treilor, a yiyinţilor etc. (Capidan, A., 404), acolo unde dacoromâna a recurs la aşa-numitul articol adjectival: celui de al treilea, celor de al doilea etc. în concluzie, în inversiunile a ei voastră credinţă, ale ei noastre credinţe etc. din dacoromâna veche ni se pare mai potrivit să vedem ezitări de flexiune a prenumelor posesive decît procliză originară. 2.4.4.4. a ei, ai DIN DACOROMÂNA Primul caz în care apare un ai, scris a i, datează din secolul al XVII-lea: Gheorghe a i Mososioe (Cîmpulung — Suceava, Eosetti, LB, 12, 54). Exemple de acest fel se înmulţesc apoi şi le putem urmări pînă în secolul al XlX-lea : acel zapis a dumisale maicei noastre ai Moviloae (a. 1615, I. Tanoviceanu, loc. cit.), feciorul ai Şoldănease din Şofrăceşti (a. 1632, id., ib.), viile al Nicoriţoae (a. 1643, id., ib.), nepoţii lui Vasilie Negrul si ai Antimiei ai Negroae (a. 1648, id., ib.), ai surori-sa ai Nicoriţoae (a. 1654, id., ib.), toţi nepoţii ai bâniasă [...] nepotul ni băniasă [...] mătuşă-sa ai bânias (a. 1663, id., ib.), ginerile ni Mvinoae (a. 1706, id., ib.), acel moş ai Păscăloae (a. 1716, id., ib.), Varvara a lui Pavel Morariu şi ai Pălaghie (a. 1820, X. Drăganu, „Eev. fii”., II, 314). Toate genitivele cu ai, din care am selectat mai sus pe cele mai semnificative, provin din Moldova (I. Tanoviceanu) şi 114 Pentru alte forme, vezi Th. Capidan, A., 413 ş.u. 122 Substantivul de la Năsăud, gatul Zagra (N. Drăganu), adică din regiuni în care nu funcţionează seria de pronume de reluare al, a, ai, «Ze, iar genitiv-dativul este redat prin a. De aceea, ai se desparte în a şi i, adică în prepoziţie şi i, articol proclitic feminin, identic cu ei, ii, i etc. din seria analizată anterior. Cît priveşte pe a ei, atestarea construcţiei numai în relaţie cu posesivele face şi mai uşoară identificarea lui a cu o prepoziţie. 2.4.4.5. al(u), (ale), aii DIN DACOROMÂNĂ Numele proprii de persoană au în aromână articulare proclitică la genitiv-dativ masculin : al, fem. aii : al Nicola7 al Bar ac, al Andreiu, alu Izdrail, alu Iosif, aii Eva, aii Lencăy aii Ghenâ 115 etc. Finala femininelor este a sau ă, dar Capidan (A., 398) citează din Codex JDimonie (86/15) ale leve, alături de mai noi aii Ghene, deci cu antroponime feminine care se declină, cf. în acelaşi sens a StâmăriiVi (Capidan, A., 398). Dacă la aceasta adăugăm articularea curentă a masculinelor la* nominativ şi acuzativ : Goglu, Hristolu, Mitlu, Sîm-K'etrulu etc. (Capidan, A., 397), Anăreiulu (dar şi Andreiu — BA 1/18* 1/22), constatăm că sistemul de articulare a numelor proprii în aromână este simplu şi simetric : nominativ-acuzativul apare cu articol enclitic sau fără, genitiv-dativul numai cu articol proclitic. Acest sistem funcţionează dinainte de secolul al XVIII-lea, căci, la această dată, el se întîlneşte în Codex Dimonie. Aromâna şi-a organizat aşadar declinarea numelor proprii, cel puţin a celor masculine, înaintea dacoromânei, carer încă în secolul al XlX-lea, are şi encliză la genitiv-dativul masculinelor terminate în -u. Consecinţele acestei constatări sînt următoarele : 1. Numele proprii de persoană au format în permanenţă, atît în aromână cît şi în dacoromână un capitol dificil al flexiunii, avînd tendinţa de a se diferenţia de numele comune^ 115 Th. Capidan, A., 397. Articolul în declinarea numelui 123 ea urmare a schimbării modului latinesc de denominaţie a persoanelor, care nu a fost continuat de română, ci înlocuit, la început, prin porecle. Or, spre a se deosebi de numele comune, era important ca poreclei să i se creeze o situaţie morfologică aparte. în acest scop s-a utilizat articolul în poziţie proclitică. 2. Dacă ipoteza de mai sus se confirmă, şi avem impresia că extinderea ulterioară a articolului proclitic la unele substantive foarte asemănătoare pentru mentalitatea vorbitorilor cu numele proprii de persoană face acest lucru, atunci este evident că esenţialul consta în ceea ce am mai spus şi înainte : păstrarea cît mai puţin modificată a numelor proprii. 3. Potrivit cu cele arătate la 1 şi 2, avem dreptul să conchidem că încă din cele mai vechi timpuri utilizarea articolului a fost dominată de două tendinţe contrarii, de o parte de folosirea lui pentru specificarea prin encliză a cazului gramatical, de altă parte, de întrebuinţarea lui în acelaşi scop la numele proprii, dar prin procliză. 2.4.5. ORIGINEA ARTICOLELOR PROCLITICE PROPRIU-ZISE 2.4.5.1. Din cercetarea anterioară decurge următoarea simplificare a problemei: 1. Procliticul lui fiind o creaţie a dacoromânei, necesitatea postulării unui etimon latinesc dispare. Acest proclitic nu se mai raportează aşadar la Ului şi rămîne să fie lămurit numai lu, care provine din lat. illo, dativ al lui illus. 2. Din seria de feminine proclitice ei, ii, i, îi, (a) ei şi (a) i nu rămîne să se explice decît ei, care are aceeaşi origine ea encliticul omonim. De aceea, îl discutăm o singură dată la articolele enclitice. 3. Ar. alu > al, avînd asigurată continuitatea istorică, va fi tratat deosebit. 4. Ar. ale şi aii, avînd de asemenea asigurată continuitatea istorică, explicăm pe aii, menţionînd aici că -i reprezintă închiderea normală a lui -e. 124 Substantivul 2.4.5.I. Ar. al(u) a fost considerat urmaşul lui aă -f Mo. Această etimologie ar trebui preferată lui aă + illu(m) 116, pentru că, încă din secolul al VH-lea, aă putea să fie urmat de dativul lui iile, iar dativul a dominat constituirea cazului oblic protoromân. Dar absenţa procliticului lu din aromână face neconcludente ambele etimologii de mai sus, căci în ar. al(u) se poate să se ascundă un lu dr. aăîne. Prin urmare, aă a devenit a mai întîi în poziţii consonantice şi numai după aceea, şi în această formă, s-a combinat cu urmaşii lui iile, cînd aceştia nu mai aveau iniţială vocalică. 116 La ad illu(m) s-a oprit Tache Papahagi, Din morfologia limbei române„ Bucureşti, 1937, 9. Articolul în declinarea numelui 125 De aici decurge bineînţeles că şi ale (aii) nu este decît Mae, devenit ale şi apoi aii tot prin aglutinarea prepoziţiei, dezvoltată din lat. aă. Este adevărat că, pentru protoromână, etimologia de mai sus a ar. ali(ale) nu are importanţă, dat fiind că dr. aii, li nu au aceeaşi origine ca ar. aii. 2.4.53. Pentru explicarea originii şi, implicit, a vechimii dr. aZ, aii şi Zi, am considerat util să stabilim mai întîi sintagmele în care apar aceste trei forme de articol. Ele formează şapte tipuri: 1. Dumitru al Anii 2. Dumitru a lu Ana 3. Coman (— Koman) dl Simoie 4. Dumitru al laneu, 31aria al Hilip (Hurdii) 5. Dumitru aii Ane 6. Savina aii Boăă, loan aii Patru 7. Doru li Budilă, Măria li Mitrofan. Tipul 1 şi 2 nu pun probleme speciale, datorită faptului că determinativul este marcat, iar al se acordă la fel ca în limba literară. Tipul 3 se caracterizează, ca şi 4, prin absenţa de la determinativ a mărcii genitivului. Pentru 4, S. Puşcariu a propus o sintagmă latinească lohannes aă illo Petru117, din care ar fi rezultat loan al(u) Petru şi, evident, după modelul ei, celelalte cazuri citate. Trimiterea la o formă atît de veche presupune că atît ar. al(u), dr. aZ, a, ai, ale cît şi dr. al au acelaşi etimon. Dar în acest fel nu se explică nici tipul Coman dl Simoie, nici Dumitru al Anii. Simoie este la origine un feminin, dar, ca nume de familie, el devine în principiu invariabil, iar, pentru cel care construieşte genitivul, Simoie este numele capului familiei şi acordul gramatical se face după sensul masculin, astfel îneît în Coman al Simoie este mai potrivit să vedem un Coman al(u) Simoie, după cum Ion al Petru nu poate fi decît Ion a 117 ZRPh, LVII, 1937, 256 ş.u.; v, şi W. Meyer-Liibke, Rumănisch und româniseh, 7 ş.u. 126 Substantivul l(u) Petru. Această interpretare este sprijinită chiar de exemplele Ini ÎL Drăganu din registrul de botez de la Zagra. Alături de Nistor a lui Ilie Zinvel, Măria lui Sandul Cordul, autorul citează : Lupul al Neamţ Andrei, Agafta al Neamţ Andrei, Nastasie al Iuon Hurde, JEvdochie al Iuon Hurdii, Maria al Hilip Hurdii, Vartolomei al Dumitru Moroşan, Sofronie al Dumitru Moroşan, Miron al Ieremie Toader Chira, Sofronie al Iacob Lupul Popii, Dochie al Nastasie Bucşoi, Glieheria al Maria Găienar118. După cum se vede, preocuparea principală a celui sau a celor care au înregistrat numele copiilor botezaţi a fost păstrarea nemodificată a numelui ,,social”, dacă putem spune astfel, al tatălui sau, în cazuri mai rare, al mamei. Măria lui Sandul Corbul arată ca şi Lupul al Neamţ Andrei, Agafta al Neamţ Andrei, Sofronie al Iacob Lupul Popii şi Dochie al Nastasie Bucşoi etc. că, pentru registrator, numele tatălui sau al mamei era Sandul Corbul, Neamţ Andrei, Surde, Iuon Hurdii, Hilip Hurdii, Dumitru Moroşan, Ieremie Toader Chira, Zacoft Lupul Popii, Nastasie Bucşoi, Maria Căienar etc., căci el nu intervine niciodată spre a forma un genitiv de la numele personal al tatălui sau al mamei. Astfel, copilul Miron este al lui Ieremie Toader Chira, fiindcă sub acest nume este cunoscut tatăl, nu al Ieremiei..., deşi genitivul este curent în localitate, cum reiese din Ieremiei Clepşa, ZZZZi^ Hurdii, (Iacob) Lupul Popii. La fel, dar şi mai semnificativ, se procedează în cazul numelui mamei, cf. al Nastasie, «Z Maria etc. în fond, sistemul de înregistrare descoperit de ÎL Drăganu prezintă o singură curiozitate : pe înaintea unor feminine, dar o dată stabilită modalitatea de înregistrare prin păstrarea intactă a numelui tatălui cu ajutorul lui a l(u), ea s-a extins „administrativ” şi asupra unor nume feminine. în concluzie, acest genitiv-dativ nu continuă un tip primitiv de articulare proclitică Iohannes ad Mo Petru, ci este o dezvoltare tîrzie petrecută în dacoromână, regional. Dispariţia lui -u din a l(u) nu constituie o problemă, căci -u a dispărut şi din al, masculinul singular din seria al, a, ai, ale, ca şi din ar. al(u), deşi în aromână -u se menţine în celelalte cuvinte. 118 „Rev. fii.”, ii, 313-314. Articolul în declinarea numelui 127 Tipurile 5, 6 şi 7 conţin un articol care a fost la început pus în directă legătură cu ar. aii U9. N. Drăganu a arătat însă în mod convingător că dr. aii, li şi ar. aii nu au origine comună 12°. El consideră că (a)li a rezultat din reducerea diftongului -ui al articolului masculin lui, reducere „care se întîmplă şi cînd acesta este postpus, cum se poate vedea din următoarele exemple, unele culese tocmai de la moţi” 119 120 121 (se citează formele Bolduţuli, Oltuli, Haţăguli, hărţăganuli, cuculi, toate dintr-o poezie populară, publicată de St. Paşca în ,,Făt-Frumos”, III, 44, şi di-al draeuli din Eîmnicul-Sărat, „Grai şi suflet”, III, 329). Ca proclitic, li este înregistrat şi de ALE II h 183 în punctul 325 şi h 207 în punctele 102 şi 325. Ca enclitic, li este mult mai răspîndit, v. ALE I h 5, punctele 131, 158, 170, 283, 289, 735, 780; h 19, punctele 100, 103, 131, 158, 160, 170, 289, 730, 890, precum si hărţile 24, 56, 58, 59, iar în ALE II, hărţile : 15, 207, 296. ’ Cu toate acestea, explicarea lui (a)li prin contragere nu este perfect convingătoare din cauză că el apare şi înaintea femininelor, în regiuni în care lui nu pare să se fi extins la această categorie de substantive. Pentru N. Drăganu, care a observat fenomenul, este vorba de o eroare de acelaşi gen ca cea din a lui Mili, a lui Geni, a lui soră-mea, a lui Ana etc.122. Deşi, după părerea noastră, cele două categorii de fapte nu merg împreună, totuşi, o influenţă a formelor cu -li enclitic ni se pare posibilă. Dr. (a)li se explică deci, deşi deocamdată numai în parte, prin dacoromână. Al. Procopovici a propus considerarea formei a li ca feminin al masculinului ad Uium > a lu şi a crezut în dispariţia 119 Cum a sugerat T. Papahagi în „Grai şi suflet”, II, 52; autorul a revenit însă în Din morfologia limbei române, Bucureşti, 1936, 9. 120 ,,Rev. fii.”, II, 310; vezi şi Al. Procopovici, ,,Rev. fii.”, I, 233 ş.u., 310 ş.u., 318 ş.u. ; S. Puşcariu, op. cit., 240, a construit pentru loan li Petru un lat. * Johannes illi Petro. 121 Adică din regiunea în care T. Papahagi a descoperit numele cu (a) li prepus la substantive proprii. 122 Loc. cit., p. 310. 128 Substantivul distincţiilor de gen şi de număr dintre a lu şi a li 12 3, ceea ce este hazardat, pentru că ştergerea deosebirii de gen şi de număr, întîmplată în istroromână şi în unele părţi din Muntenia, nu este generală şi nici atît de veche ca să explice situaţiile la care se referă autorul123 124. 2.4.6. ORIGINEA ARTICOLELOR ENCLITICE 2.4.6.1. Etimologia articolelor enclitice, atît cele din dacoromână cît şi cele din aromână, pare în genere foarte clară. De la propunerile făcute de O. Densusianu în 1901, în Histoire de la langue roumaine, I, 144 ş.u., chestiunea se consideră ca şi rezolvată, cu excepţia derivării encliticului feminin -a direct din illa, propusă în 1936 de A. Graur şi A. Bosetti125. în realitate, au rămas fără soluţii convingătoare cel puţin patru aspecte ale articolului enclitic românesc, şi anume : 1. Trecerea lui -illu(s) la 4u 2. Forma -le din cinele, fratele, pâretele etc. 3. Genitiv-dativul ar. -Vei, dr. -ei 4. Vocativul in -ide. 2.4.6.2. Forma aşteptată din illu(s) era *elu, la fel ca pronumele personal elu, devenit ulterior el, în româna modernă. Dar substantivele terminate în -u, deci majoritatea masculinelor provenite din fosta declinare a Il-a latinească, nu puteau fi urmate de encliticul *-elu, pentru că pomu + *-elu ar fi devenit* pomuelu. Ca bisilabic, *-elu se accentua pe e, iar, în encliză, accentul se retrăgea pe -u, cum rezultă din accentul secundar din pomulu, pomul. Explicaţia pierderii lui e din *elu o dau, după părerea noastră, pluralul şi tendinţa de organizare simetrică a articulării. 123 în ,,Rev. fii/’, I, 251. 124 Al. Procopovici a revenit în parte, dar nu cu o explicaţie mult mai convingătoare în ,,Rev. fii.”, II, 342 ş.u. 125 în ,,Bulletin linguistique”, IV, 1936, 46. Articolul în declinarea numelui 129 Din pomi + *-eli se obţine prin asimilare regresivă^ obişnuită, eu închiderea normală a lui e : *pomili > pomiVi. în pomiVi, redicalul pom este urmat de desinenţa pluralului -i şi de articolul plural -Vi. După modelul pom-i-Vi, singularul devine : pom, urmat de -u, desinenţă de singular, şi de -lu, articol de singular reconstruit după -Vi, în opoziţia -Vij-lu. Prin urmare, opoziţiei tematice sg. pomu / pi. îi corespunde, la forma articulată, o opoziţie perfect simetrică : sg. pomului pl. pomiVi. Pentru felul în care a acţionat în româna modernă această tendinţă, v< Al. Graur, Studii de lingvistică generală (variantă nouă) ', Bucureşti, 1960, 35—36, care a pus-o primul în valoare. 2.4.63. Pentru -le din cinele, fratele, păretele etc., soluţia cea mai simplă ar fi derivarea lui directă din iile 126. Acesta ar fi dat * ele şi, în combinaţie cu finala substantivelor din fosta declinare a Xll-a latinească, -le: * cane-(e)le, frate-(e)le perete-(e)le. Obiecţia principală care se poate aduce acestei rezolvări atît de simple o constituie faptul că illu(s) ar fi fost la un moment dat înlocuitorul general al lui iile, cum rezultă din situaţia articolului în celelalte limbi romanice 127. Dar nu este obligatoriu ca illu(s) să fi eliminat dintr-odată pe iile128, iar ipsa lui din majoritatea limbilor romanice occidentale nu este şi dovada că acelaşi lucru s-a întîmplat în latina dunăreană, tîrzie. Dacă se admite că iile a existat alături de illu(s) în traco-romanică, nu se mai pune problema asimilării lui -u din illu(s) la -e al substantivului precedent (* cane-lu), asimilare greu de acceptat datorită faptului că este progresivă. După D. Găzdaru, asimilarea „a fost ajutată de norma stabilită prin 126 Cum au făcut Fr. Diez, Grammatik der romanischen Sprachen, Bonn, 1882; W. Meyer-Liibke, Grammatik der romanischen Sprachen, II, Leipzig, 1890 — 1902; S. Puşcariu, DA, I, 88; C. Găluşcă, Slăvise h-rumânisch Psalterbuchstuck, Halle a.d. Saale, 1913, 77. V. bibliografia la D. Găzdaru, Dese., 80. 127 E. Bourchiez, Elements, § 188a. 128 Spaniola păstrează pînă în secolul al Xl-lea pe iile şi Uium, cf. Didogo Cidiz majurino de iile rex ; [... ] dum vita visserit de jle abas; de iile solare medie-iate; dar, în aceeaşi regiune (Leon), şi: mayoriko de illo rex; de illo meo Kanato; quando illo rege venit etc., R. Men£ndez-Pidal, Origines del espanol, ed. IV, Madrid, 1956, 330 ş.u. - c. 109 130 Substantivul analogie, după care articolul se termină în aceeaşi vocală ca şi substantivul: omu-lu, oameni-l'i. Acestei norme i se dato-reşte păstrarea pînă tîrziu în vechea română a numeralelor ordinale patru-lu, optu-lu şi schimbarea de timpuriu în -le a articolului -lu de la celelalte numerale [.. .]”129. Norma concordanţei obligatorii dintre terminaţia vocalică a substantivului şi vocala articolului, formulată de D. Găzdaru, nu se confirmă, cum se vede din formele cînelui, fratelui, păre-telui şi din feminine ca Anieăi, Olgăi etc. Explicarea lui -le prin iile are calitatea simplităţii. Nu este exclus însă ca, la menţinerea lui iile, să fie contribuit, cel puţin un timp, tendinţa de simetrie despre care am vorbit mai sus. Un plural frat/iVi se analiza ca şi pomil'i, în fraţ-i-l'i. Cum lui fraţ-i îi corespunde, la singular, frat-e, cu e desinenţă de declinarea a IlI-a, lui -Vi i se opune singularul -le, cu -e analogic terminaţiei substantivului. Din acest punct de vedere, -le de la singular nu venea în contradicţie cu un iile, păstrat mai mult sau mai puţin consecvent. Articolul -le de la numeralele ordinale doi-le-a, trei-le-a etc. nu este un bun punct de reper pentru substantivele de tipul cinele, fiindcă, la numeralele ordinale, -le se justifică şi mai greu. într-adevăr, aromâna, care joacă un rol important peDtru descifrarea structurii numeralului ordinal, are particularitatea de a folosi articolul enclitic şi la numeralele cardinale, cf. dol’i, treil’i etc. Or, numeralele ordinale ar. doilu, treilu etc. fac impresia că sînt reconstruite după dol'i, treil'i etc. Este foarte adevărat că aromâna are şi ţinţile, ăzâţile, dar întregul sistem prezintă coordonate diferite de cel din dacoromână, de unde rezultă că cele două idiomuri şi-au constituit numeralele ordinale fiecare în felul său, pornind probabil de la o modalitate primitivă de exprimare din care nu trebuie exclusă, după părerea noastră, relaţia dintre singular şi plural, cu o eventuală dominare a pluralului (v. Numeralul, p. 153). 2.4.6.4. Etimonul illaei, unanim acceptat astăzi pentru genitiv-dativul ar. -Vei, dr. -ei, nu este satisfăcător din cauza XS9 D. Găzdaru, Dese81. Articolul în declinarea numelui 131 lui V din aromână şi a lui e din dr. -ei, căci, după cum pi. illaie a devenit ar., dr. -le, cf. casae Ulm > casele, tot a s tfel, illae ar fi trebuit să devină, atît în dacoromână cît şi în aromână, -(e)lei, cu un l dur, fiindcă lat. ae, ca e neaccentuat, nu a palatalizat pe ll precedent, iar considerarea lui ae ca accentuat nu are temei, chiar dacă W. Meyer-Liibke (Bumănisck mid romanisch, 5) a vorbit de o semiaccentuare a lui. Forma din aromână şi cea din dacoromână nu se explică deci decît printr-un genitiv sau dativ al lui iile cu -ll- urmat de un iot. Necesitatea ca ll să fie urmat de iot a fost remarcată încă de Al. Lambrior, care porneşte de la un illae > lae, apoi * lie, căci, spune el, e fiind tratat ea un e, s-a diftongat. Din * lie s-a ajuns la Viei prin adăugarea unui Mc i (Carte de citire, XXIII). Dar trecerea lui ae(e) la e nu este demonstrată. De aceea, mai indicat pare dativul Mi. El dă în aromână -(e)Vi, cu V care se păstrează, iar în dacoromână -(e)i cu ?' > i şi asimilat de i final. Genitiv-dativele de felul caseei, inimici, muieriei, nopţiei din dacoromâna veche constituie pentru secolul al XVI-lea, cînd sînt atestate, dar şi pentru vremurile anterioare pînă la trecerea lui V în i, o dovadă concludentă a distribuirii în silabe deosebite a desinenţei substantivului şi a articolului feminin -(e)i1S0. în aromână, illi ar fi trebuit să arate ca -(e)l’(i) şi, deci, am fi avut case + (e)l'i sau case(e)-V. Finalul ei al articolului aromânesc trebuie deci explicat. După toate probabilităţile, aromâna şi-a construit un nou genitiv-dativ articulat singular pe baza relaţiei dintre substantive şi pronumele demonstrative, pronumele posesive şi unele nehotărîte. Ne referim la genitiv-dativele (a) nuştrei (a) vustrei, (a) vuştrei, aiştei, aţii'ei (aţil'eea), unei. Importanţa lor constă în faptul că formele cu -ei sînt vechi. Pentru aiştei, cel puţin, nu se pune problema modelării după genitiv-dativul pronumelui personal, care este la fel cu articolul, ci trebuie să presupunem, ca punct de plecare, 190 190 în discuţia de faţă avem în vedere şi procliticul dr. ei, care are acelaşi etimon. 132 Substantivul lat. * istaei. Un dativ istae este atestat la Plaut, Truc.j 790 : istae dedi, Eeconstruirea Ini * istaei nn are deci nimic exagerat, mai ales că, pentru acestui, s-a propus mai de mult un * istui (O Densusianu, HLE, I, 253; CDDE 102). La istaei > ar. aiştei s-au adaptat posesivele, iar terminaţia analogică a acestora a influenţat articolul de la genitiv-dativele feminine, adăugîndu-se după forme ca * vulpii'(i), spre a le distinge de plurale cu care s-ar fi aflat în omonimii greu tolerabile, cf. casile, casili. După stabilirea unui nou articol enclitic -Vei, el a putut să atragă şi genitiv-dativul demonstrativului de depărtare, făeîndu-1 să devină aţiVei, în loc de aţilei. în concluzie, illaei în poziţie enclitică neaccentuată nu pare a fi avut nici un rol în constituirea genitiv-dativului singular al femininelor din protoromână. El a rămas numai în sfera pronumelor demonstrative ca dr. alei, acelei etc. Se consideră că -ei nu făcea încă în dacoromâna din secolul al XVI-lea corp comun cu substantivul, pentru că vocala lui iniţială nu a alterat pe ă în forme ea Ancăei, Mileăei, Răbe-căei: „numele urmat de articol era încă analizat şi simţit ca un compus [...]. Dacă fenomenul ar fi fost vechi, ar fi trebuit să găsim atestate numai forme cu fonetismul evoluat: Ankii etc. Aşadar, procedeul enclizei nu era încă generalizat în secolul al XVI-lea” (Al. Eosetti, ILE, 538). Apar însă în secolul al XV-lea (Marini) Lolki, AnuşM, în documente slave (idib.y 461), cf. şi Jurjii (id., ib., 463), şi o variaţie asemănătoare avem în dacoromâna actuală, cf. Anicăi, Floricăi, Maricăi, Ravecăi, faţă de formele munteneşti Anichii, Florichii, Marichii, Ra-vechii ca şi mămicăi, faţă de mămichii. Este vorba în fond de poziţia numelor proprii în sistem, adică de menţinerea lor într-o situaţie mai independentă, cum spune Knud Togeby faţă de articolm, de păstrarea lor cît mai puţin modificată, cum am spune noi. Din această cauză, credem că numele proprii nu probează negeneralizarea enclizei în secolul al XVI-lea. 2.4.6.5. Vocativul articulat, aşa-numitul vocativ în -le sau în -ule, a fost studiat amănunţit de Th. Capidan, care a ajuns 131 131 Declinaison romane et declinaison roumaine, „Revue Romane"’ , 2, 1968, 148. Articolul în declinarea numelui 133 la concluzia că el s-a născut prin adăugarea desinenţei curente de vocativ, -e, la forma articulată a substantivului mase. La început, acest vocativ caracteriza numai antroponimele derivate din apelative. După amuţirea lui -l, petrecută în dacoromână şi meglenoromână, -ide a devenit o caracteristică a unor vocative masculinelsa. După autorul citat, -le este aşadar ulterior epocii de comunitate dintre aromână şi dacoromână. Cum vocativul în chestiune a luat o dezvoltare deosebită în dacoromână, devenind în acest idiom după secolul al XVII-lea un vocativ cu valori stilistice aparte132 133 134 135, se pare că, în protoromână, el a fost sau foarte rar sau chiar inexistent. Afară de dacoromână şi de meglenoromână, nu dispunem decît de două atestări în istroromână : fecioriile134 şi gospodinvle135, care nu infirmă concluzia lui Th. Capidan, căci -l dispare şi în istroromână, dar lărgesc aria de utilizare a acestui tip morfologic şi împing data de apariţie a vocativului masculin articulat cu cel puţin două secole înainte de primele texte dacoromâneşti, unde se întîlneşte numai o formă de vocativ de acest tip, dzevle136. Bara frecvenţă a vocativului în -vie în textele dacoromâneşti din secolul al XVI-lea se datorează în mare măsură naturii acestor texte. Este probabil că în limba vorbită el apărea mai des. Dar nici aceste fapte, nici vocativul ar. dimniâzale nu justifică, după părerea noastră, ideea că, într-o foimă asemănătoare cu cea discutată aici, acest caz a existat în protoromână 137. 132 Th. Capidan, Originea vocativului în -le, DR, I, 185 ş.u. 133 Al. Graur, Despre vocativul românesc, Melanges, I, 98 ş.u.; Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului rcmânesc, SG, I, 10 ş.u.; I. Coteanu, Ce este -ule de la vocativ? ,,Omagiu lui Iorgu Iordan'", 213 ş.u. 134 Lecca Morariu, Cât av trei fraţ proveit, Jeiăni, 1928, 4. 135 August Kovacec, Notes sur des formes de cas en istroroumain, ,,Studia Romanica et Anglica Zagrabiensia", 1962, 13, 4, 84. 136 Forma este discutată de I.-A. Candrea (Psaltirea Scheianâ, Bucureşti, 1916, II, 384), care o şi denumeşte vocativ în -ule. 137 Th. Capidan (op. cit.) se exprimă cu vădite rezerve în acest sens. Al. Procopovici crede însă că ,,străromân este şi vocativul în -li [meglenit], dr. -le”, DR, IV, 41; cf. şi E. Gamillseheg, ap. Th. Capidan, op. cit. 134 Substantivul Pentru ar. dumnidzale trebuie să pornim de la un nominativ ca dumnidzălu (BA, 588), la care s-a adăugat desinenţa -e. După cum reiese din vocativele dr. Dumitre, Ioane, Pavele, Stane, Simioane, Tudore etc., de o parte, şi -Micule, Radule, Sandule, cu care merg şi porecle ca Grosu, Lungu, Lupte, Micu, Scurtu, Surdu, TJrsu etc., de altă parte, desinenţa -0 se ataşează cînd la forma articulată, cînd la cea nearticulată. Numele ar. dumnidzâ ca şi dr. dumnezeu se comportă cînd ca antroponimele, cf. dr. lai dumnezeu, cînd ca substantivele comune, cf. dr. dumnezeului, dumnezeii, dumnezeilor, ar. dumnidzălu. în situaţia din urmă, el putea să primească în aromână desinenţa -e, devenind dumnidzale, cu trecerea lui la -e, sub influenţa unor cuvinte terminate în -aZe în protoromână nu a existat aşadar un vocativ propriu-zis în -ide, dar -e se putea aşeza uneori după forma articulată de nominativ; ar. dumnidzale, istr. feciorule, gospodinule sînt deci efectele aceleiaşi tendinţe 138 139. Vocativele articulate din meglenoromână, atît de asemănătoare cu cele dacoromâneşti, (dom-nuli, duşmanuli, pinuli, uomuli, Capidan, M., I* 146) nu duc în mod necesar la reconstruirea unor forme în -ala în protoromână, căci ele s-au putut dezvolta independent, potrivit cu tendinţa amintită. : "■ 2.4.7. CRONOLOGIA ARTICOLULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ 2.4.7.1. Ţinînd seama de dificultăţile, deocamdată de nerezolvat, pe care le ridică evoluţia semantică a lui iile în latina tîrzie, modalitatea cea mai convenabilă de stabilire a unei cronologii, chiar aproximative, a articolului în limba română nu rămîne decît aceea de a proiecta în trecut structurile morfo-sintactice actuale ale dacoromânei şi aromânei, sprijinite unde 138 Vezi, de exemplu: ,,soare, sufrînţeale, agută-ăi năfeamă” (BA, 257/ 27—28), pe care Pericle Papahagi îl traduce: ,,soare, sprincene (= frumosule)", BA, 705. 139 I. Coteanu, Schiţă a declinării numelui tn româna comună, SCL, XV, 1964, 467. ■ • Articolul în declinarea numelui 135 este cazul de meglenoromână şi istroromână. Procedeul acesta a fost folosit de aproape toţi autorii care au încercat să determine datele de apariţie a articolului românesc. Nu este deci o deosebire esenţială între felul în care tratăm chestiunea în continuare şi felul în care ea a fost tratată pînă acum. Deosebiri importante apar însă în alte privinţe. Ele se datorează pe de o parte soluţiilor pe care le-am propus mai înainte pentru diverse forme ale articolului, pe de altă parte faptului că vom încerca să ne îndepărtăm cît mai puţin de documentarea istorică propriu-zisă. Primul lucru care trebuie precizat spre a ajunge la un rezultat acceptabil este data de separare a dacoromânei de aromână. Din motivele expune în introducerea noastră, considerăm că aromâna nu a mai avut legătură cu dacoromâna începînd cel mai de vreme din secolul ăl XH-lea sau al XlII-lea. Aproximativ în aceeaşi vreme s-a despărţit şi istroromâna din dacoromână, deşi, în cazul ei, nu este exclus nici o dată mai tîrzie. Situaţia meglenoromânei apare mai puţin clară din acest punct de vedere, dar cum ea nu joacă un rol important în discuţia noastră, ne putem dispensa măcar parţial de mărturia ei pentru cronologia articolului. 2A.7.2. Morfo-sintaxa articolului în aromână, dacoromână, istroromână şi meglenoromână se caracterizează prin următoarele 7 trăsături: a. în toate, ia nominativ şi la acuzativ, articolul este numai enclitic. b. în aromână şi în dacoromână, la genitiv-dativul numelor comune, articolul este de asemenea enclitic. Şi în istroromână, unde se credea că în situaţia aceasta există numai articolul proclitic, s-au semnalat recent enclize, mai întîi de Matilda Caragiu-Marioţeanu în recenzia lucrării lui Traian Cantemir, Texte istroromâne (Bucureşti, 1959), publicată în „Limba română”, IX, 1960, nr. 3, 195, apoi de August Kovacec (Notes sur des formes de cas en istroroumain, „Studia Bomanica et' Anglica Zagrebiensia”, 13—14,79), care dă următoarele exemple (cu transcrierea simplificată de noi): 136 Substantivul ăn casa uomului, ujului av zddahnit laptele, s&j) comanda neves telor, de vacilor fir, casa fratelui, cam soreVei; id., £&., 77* Vezi la Traian Cantemir, în T&rte istroromâne : a?? zis hospo-darul tatului (138), IToib [... ] muVareVei a lu tatu (122), cadie scocte carneVei (122), ai? sis cohilor şi cemaierilor (122). c. în aromână procliza este generală la genitiv-dativul numelor proprii (vezi 2.4.4.5, 2.4.5.2.) şi foarte rară la numele comune. d. în dacoromână, procliza este foarte frecventă la genitiv-dativul numelor proprii masculine, mai rară la cele feminine, accidentală şi tîrzie la numele comune. e. în meglenoromână se întîlnesc ambele situaţii (c, d), cf. lu Gona, dar GonaVă, ZlatăVa, dar aii Zlată 14°, ceea ce ne face să credem că asupra acestui idiom s-au exercitat, probabil în momente diferite, atît influenţa aromână cît şi cea dacoromână. f. în dacoromână s-a constituit, după despărţirea de aromână, seria de pronume anaforice al, af ai, ale, cu ajutorul cărora se exprimă genitivul cînd substantivul la care se raportează acest genitiv este determinat în prealabil şi cînd posesivul se află în aceeaşi situaţie. în cazul în care istr. lu a me ca140 141 şi zis-a muVâre-Vei a lu tâtUj ie a mev cumpăr142 se dovedesc a fi autentice, atunci istroromâna se grupează cu dacoromâna, căci cel puţin în a lu tatu, poate şi în a me că, avem semnele dezvoltării unor for-manţi identici de genitiv; interpretarea exemplelor putînd fi: luajl/ me câr iea/l/ mev cumpăr şi muVareVei a lu tatu. g. Utilizarea demonstrativului de depărtare înaintea adjectivelor în aromână şi dacoromână nu este foarte semnificativă pentru istoria articolului, în schimb, structura superlativului relativ dacoromânesc prezintă importanţă mult mai mare, dat fiind că în cel mai urmat de adjectiv, cel se apropie de funcţiile articolului. 140 Th. Capidan, Meglenoromânii, I, 150. 141 I. Popovici, Dialectele române din Istria, partea a Iî-a, Halle a.d. Saaîe, 1909; 12. 142 August Kovacec, op. cit., 79, 82. Articolul în declinarea numelui 137 2.4.7.3. Dintre aceste şapte trăsături, cea mai uşor de fixat cronologic esţe constituirea formanţilor genitivului (f). Xeexistînd ca atare în aromână, seria al, a, ai, ale nu putea să apară în dacoromână şi, eventual, în istroromână decît după separarea lor de aromână, adică cel mai devreme în secolele XII—XIII, cel mai tîrziu în secolul al XIY-lea. Această serie nu reiese, membru cu membru, din combinarea lui aă cu iile. Dacă pentru al, a, ai, etimologiile înşirate mai sus sînt plauzibile, fără a fi însă şi demonstrate, ale nu se deduce din aă — illae pentru că illae ca plural feminin nu are marca dativului (care era illorum), după cum n-o are nici ai. Din obligativitatea ca substantivul care urmează după un formant de genitiv să fie marcat, inclusiv prin articol encli-t i c, rezultă că sintagme ca o (această, acea ete.) casă a omului sînt posterioare sintagmelor de tipul casa omului, pentru că aromâna nu cunoaşte decît tipul de genitiv-dativ sincretic perlu a lupului, stealile a nopţilor, ficorlu a istui avut, muntile a Vei etc.143, distincţia dintre genitiv şi dativ făcîndu-se prin topică, prin pronume neaccentuate de reluare etc. Prepoziţia a exprimă şi singură genitivul în dacoromână şi atunci nu cere determinarea prin articol, cf. mamă a doi copii, adunare a tot satul etc., de unde rezultă că, între sintagmele din dacoromână prin care se exprimă genitivul şi cele din aromână sînt deosebiri de structură importante. După cum am arătat, foimanţii al, a, ai, ale, ai genitivului dacorcmânesc au regim de pronume care reiau primul termen în prealabil determinat al sintagmei de tipul pomul vecinului : un pom al vecinului, pomul frumos al vecinului. Conţinutul determinatului trece în aceste condiţii asupra lui ai, a, ai, ale, în aşa fel încît, în al (a, ai, ale) vecinului, al deţine locul substantivului determinat. Luînd în consideraţie acest fapt precum şi absenţa acordului dintre al (a, ai, ale) şi vecinului, dar obligativitatea ca ultimul termen al sintagmei să fie marcat printr-un element cu formă 143 Pentru alte exemple, vezi I. Coteanu, Schiţă a declinării în româna comună, SCL, XV, 1964, 451-452. Substantivul 138 de genitiv-dativ : ăl (a, ai, ale)-unui, acestui, acelui, oricărui vecin, sîntem nevoiţi să renunţăm la etimologiile care introduc pe a(d) în al, a, ai, ale şi să considerăm această serie ca adaptarea demonstrativelor al(âl), a, ai(ăi), ale(ăle) la necesităţile de redare a genitivului144. ? Numai în felul acesta se satisfac condiţiile sintagmelor de tipul un (acest) pom al vecinului, pomul frumos al vecinului. Formula al (a, ai, ale) vecinului are aceeaşi structură ca pomul vecinului (substantiv dativ — substantiv dativ)/ al fiind substitutul primului substantiv determinat, ale cărui mărci şi funcţii gramaticale le reprezintă. Formula aă + iile, care nu corespunde etimologie, nu constituie nici un punct de vedere morfo-sihtactic o soluţie din cauza implicaţiilor cazuale, a(d) nefiind urmat de un dativ cu articol enclitic. Eăspîndirea dialectală a formanţilor de i genitiv justifică în linii mari explicaţia anterioară, căci seria al, a, ai, ale este utilizată în condiţii egale cu cele din limba literară în regiunile în care există paralele al (ăl), a(ă), ai(âi), ale(âle) şi nu apare — sau cînd apare prezintă inconsecvenţe morfo-sintactice — în regiunile în care demonstrativul paralel este cel(a)p ceea(cea), cei(a), cele(a). . ' ! Forma invariabilă a a seriei al, a, ai, ale din dialectele nordice, din Moldova şi din Banat nu reprezintă un a < ad păstrat145; ci o. contaminare între al, a, ai, ftle, venitdin alte regiuni, şi prepoziţia a care preceda un gehitiv-datiy invariabil146, cf. v. dr. trestie a cărtulariu, veselie a^toate făpturile; 144 Pentru etimologia al < iile s-au pronunţat A.’1 de' Ciliac, „Romanische Studien”, IV, 1880, 432; vezi şi Dictionnaire d’etyirioiogie ddcoromatie. I, s.v.; G. Weigand, WJhb, II, 220; H. Tiktin, Gramatica română, Iaşi; 1891, 42; Al. Philippide, Originea românilor, II, 56; W. MeyerrLubke, Grammatik pier romanischen Sprachen, II, 595; id., Rumănisch and romanisch, Bucureşti, 1930, 8; S. Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der riimâhischen Sprache, Heidel-berg, 1905, s.v. ; id. în DA, s.v. Vezi istoricul acestei \etimologii la D. Găzdaru> Dese., 125. ; , - ;; , ■ 145 D. Găzdaru, Dese., 183 ş.u. ; Al. Rosetti, ILR, contestă valoarea argumentelor iui D. Găzdaru. 146 G. D. Poerck et L. Mourin, Reflexions sur Ies pripositions in et ad, „Vox Romanica”, XIII, 1954, 2, 266 ş.u. ' : ' Articolul în declinarea numelui 139 se giuăece a seracu şi plecatul, scriem [...] a tot cinstit svatul dumiitale147. 2.47.4. Demonstrativul cel din superlativul relativ dacoromânele este o inovaţie care ne pune probleme deosebite (v. Adjectivul, p. 143). 2.47.5. Procliza articolului la numele proprii arată că, la masculine, aromâna şi dacoromâna au procedat la fel, căci ar. al(u) şi dr. Iu provin din Mo, iar, din punct de vedere mor-fo-sintactic, relaţia dintre nume şi proclitic este aceeaşi : procliticul este unicul indice de genitiv-dativ, cf. ar. al Anăreiu, al Cola, dr. Iu Yasile\, lu Qheorghe, lu Ionescu. Prin urmare, genitiv-dativul numelor proprii masculine stă în opoziţie eu nominativul şi acuzativul după formula: procliză (genitiv-dativ) / encliză (nominativ-acuzativ), care este aplicată fără excepţie în aromână. în dacoromână, nu se încadrează aici genitiv-dativele numelor proprii masculine terminate în -u, cf. Bălcescului148. Cele două idiomuri se deosebesc însă la antroponimele feminine. Aromâna procedează la fel ea la masculine, iar dacoromâna tratează antroponimele feminine ca numele comune (cu excepţia celor discutate mai înainte, vezi 2.4.5.3., 2.4.6.3.), deci, ar. (ale) aii Evă, dr. Evei. Articularea antroponimelor nu se înţelege dacă nu se ia în consideraţie schimbarea sistemului de denumire a persoanelor, survenit după secolul Y—YI ca urmare a desfiinţării administraţiei romane şi apariţiei creştinismului. Prin botez, fiecare persoană primea un nume, de cele mai multe ori al sfântului care patrona ziuă naşterii, dacă ne luăm după tradiţia multă vreme respectată în biserica creştină. Acest nume avea de obicei formă grecească sau ebraică destul de puţin bine adap- 147 Al. Rosetti, ILR, 533; alte exemple la Paula Diaconesc?* în ,,Limba română’% XV, 1964, 224. us Genitiv-dativele de tipul Bălcescului nu sînt însă prea vechi. In secolul al XVI-lea nu apar, iar după această dată sînt rare, deşi forma de nominativ articulat este frecventă. 140 Substantivul tată la latină (a se vedea în această privinţă variaţiile numelor proprii din Vulgata). După secolul al X-lea, cînd se adoptă liturghia slavă, se utilizează şi nume slave. Pe lingă numele personal, apăreau fără îndoială porecle şi supranume. Cele mai vechi atestări de antroponime româneşti sînt porecle, cf. Paiul (?) (a. 1231, ab homine Buyul), Micul, Copil, Ursul, Albul, Ureacle, Bîrbeace, Surdul, Opăritul, Fecor etc. 149, toate din secolul al XlV-lea. Spre a se deosebi de numele comune, ele nu se articulează enclitic la genitiv-dativ, ci sînt izolate de contest la fel cu substantivele indeelinabile. în acest scop, se recurge la articolul proclitic lu. Dar este de la sine înţeles că lu proclitic trebuie să existe ca atare, căci el nu poate fi adus din poziţie enclitică. Tentaţia de a-1 considera curent la numele comune este foarte mare, dar nu avem dovezi istorice în acest sens. De aceea, mai precaută ni se pare ipoteza de a considera că procliza articolului la antroponimele masculine datează din epoca schimbării sistemului de denumire a persoanelor, fiind deci anterioară secolului al X-lea, cînd încep să pătrundă din ce în ce mai multe antroponime slave în acest sistem. Antroponimele feminine, deşi se dezvoltă paralel cu cele masculine, se deosebesc totuşi de acestea prin faptul că, din punct de vedere social, femeia poartă toată viaţa numai numele de botez, al doilea fiind întîi numele tatălui apoi cel al soţului. Raportarea la numele masculine este deci mult mai răspîndită, fără a se exclude bineînţeles şi denumirea prin referire la numele mamei şi nici necesitatea de exprimare a geni-tiv-dativului în alte situaţii. Dar din diverse cauze, femininele se conduc după alte reguli în dacoromână, unde nu se constată simetria din aromână apărută aici prin utilizarea procliticului ale (< illae). în concluzie, sistemul aromânesc de redare a genitiv-da-tivului la antoponimele feminine se deosebeşte prea mult de 149 Vezi B. P. Hasdeu, ,,Arhiva istorică a României”, III, 85 (unde se dis-.cută cartea de donaţiune de la 1348 a lui Ştefan Duşan); I. Bogdan, Un hrisovul al regelui sirbesc Ştefan Milutin, „Convorbiri literare”, XXIV, 488, reprodus în Ioan Bogdan, Scrieri alese, ed. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, 159 s.u.; Al.Rosetti, ILR, 448 ş.u. Articolul în declinarea numelui 141 cel daeoromânesc spre a putea spune că s-au dezvoltat împreună. E aproape sigur că ar. ale dinaintea antroponimelor feminine s-a format prin analogie cu alu de la masculine şi este deci posterior perioadei comune, deci după secolul al Xll-lea sau al XIII-lea. Modul de exprimare a genitiv-dativului înainte de această dată nu poate fi reconstruit uşor, cu toate că genitiv-dativul ar. Stâmării’i prezintă encliza. Numele de sărbători nu au însă valoarea probantă decisivă, căci ele constituie un sistem periferic faţă de antroponime şi toponime, cf. dr. Sînvăsii. De altminteri, cea mai concludentă dovadă a dezvoltării separate a sistemelor discutate o oferă înseşi etimonurile utilizate. Pe cînd aromâna a recurs la illae, dacoromâna a utilizat pe Ui > el'(i) > ei, ca şi la eneliză. 2.4.7.6. Elementul decisiv în procesul de trecere a lui iile de la situaţia de pronume la cea de articol a fost, după cum se vede din modul în care a fost utilizat iile în declinare, apariţia unei opoziţii constante între numele articulat şi numele nearticulat. Dat fiind că această opoziţie se manifestă în plan morfologic prin reorganizarea declinării şi deci, în limba română, prin crearea unui genitiv-dativ determinat deosebit atît de nominativ-acuzativul determinat cît şi de celelalte forme cazuale fără determinare, se poate considera că demonstrativul devine efectiv articol de îndată ce cazurile gramaticale sînt angrenate în noile condiţii ale determinării. Prin urmare, iile este în mod cert articol numai atunci cînd devine necesar pentru exprimarea noului sistem de flexiune a numelui. După cîte ne putem da seama din evoluţia unor forme de pronume demonstrativ utilizate în scopul arătat mai sus, momentul de trecere este secolul al Vll-lea, cînd illorum capătă valoare de dativ şi, mai ales, se generalizează în această formă, servind simultan la indicarea cazului oblic determinat al tuturor genurilor gramaticale. Absenţa de la feminin a lui illarum arată că, la plural, s-a petrecut o neutralizare semnificativă, ale cărei rezultate permit să se presupună că pluralul unic al lui iile se transformase într-un morfem al cazului genitiv-dativ determinat, deci într-un articol. 142 Substantivul Opoziţia articulat-nearticulat, producîndu-se în legătură cu refacerea declinării, nn a funcţionat desigur de la început în toate situaţiile în care se simţea nevoia unor precizări ca-zuale. Aşa credem că se explică deosebirea dintre articularea totdeauna enclitică a nominativ-aeuzativului şi cea proclitică a genitiv-dativului numelor proprii. Antroponimele masculine prezentau sau puteau de cele mai multe ori să prezinte ca şi astăzi opoziţia: nom. -ac. nearticulat / gen. -dat. articulat, care ar reproduce, cu întîrzierea obişnuită la numele proprii, momentul de coexistenţă în cadrul aceleiaşi modalităţi de exprimare a cazurilor a articulării şi neartieulării. Antroponimele feminine, păstrînd mai bine flexiunea, nu impuneau aceeaşi rezolvare. Interpretarea noastră nu constituie, bineînţeles decît o ipoteză, dar ea decurge dintr-o serie de constatări care ni s-a părut că o justifică. 3. ADJECTIVUL 3.0. 1. Organizarea adjectivelor în clase diferă din principiu de cea a substantivelor din cauză că primele au acelaşi radical pentru toate genurile. La substantiv, genul se manifestă ca o proprietate intrinsecă a radicalului şi desinenţei, în timp ce la adjectiv el este mobil, schimbîndu-se în funcţie de acordul gramatical. Apar deci de la început două posibilităţi de clasificare a adjectivului. Radicalul poate fi privit ca un element care prin însuşi conţinutul lui nu are gen, variaţiile datorîndu-se exclusiv desinenţelor. Adjectivul, luat ca un tot, este caracterizat astfel prin numărul de forme flexionare. Interpretat separat, după genuri, ca şi cînd ar reprezenta două sau trei cuvinte, el intră în aceleaşi grupe ca substantivele, cu care prezintă identitate de flexiune. După cum se va vedea în continuare, este necesar să se ţină seama de ambele posibilităţi. 3.0. 2. Adjectivele nu au desinenţe deosebite faţă de substantiv, exceptînd pe -ora (> -we), care nu apare la adjectiv. Astfel, în protoromână, bunu şi anu, acru şi socru, curaiu şi bgrbatu, greu şi dzeu intră în aceeaşi grupă; iar bum şi arine, acrş şi cuscre, curate şi featg, greau şi moşeam etc. au aceeaşi flexiune. 3.0. 3. în protoromână nu se pot descoperi adjective neutre prin forma sau conţinutul lor, pentru că nu mai există o desinenţă de neutru ca la substantive, iar în conţinutul adjectivului nu şe poate descoperi ceva similar cu nota „însufleţit” sau „neînsufleţit” din conţinutul substantivelor neutre. Cu toate acestea, adjectivul fiind dominat de acord, trebuie să se admită şi o clasă de gen neutru, căci în lemnu bunu / / pl. leamne bune, de exemplu bunu comportă aceleaşi opoziţii 144 Adjectivul ea lemnu. Această clasă nu prezintă însă utilitate morfologică. Neavînd deci de profitat de determinarea ei numai pe baza acordului, ea nu va fi luată în consideraţie în cele ce urmează. 3.1. CLASELE DE ADJECTIVE DUPĂ NUMĂRUL DE FORME FLEXIONARE 3.1.1. ADJECTIVE CU PATRU FORME Adjectivele cu patru forme, cîte una pentru masculin şi feminin singular şi cîte una pentru plural la fiecare din cele două genuri, provin din adjectivele latineşti cu trei terminaţii. Potrivit cu raportul dintre singular şi plural şi dintre nominativ-acuzativ genitiv-dativ, protoromâna are două categorii în această clasă: sing. pl. a. M. amaru amari F. amara amare b. M. greu grei F. greaua gredle După amaru merg: acru, albu, aspru, bunu, călău, ăesu, frumosu, galbenu, laptosu, macru, measeru, naltu, negru, perosu, raru, secu, udu etc., participiile-adjectiv ca aăevaratu, batutu, curatu, ăusu, luminatu, purtatu, spusu, trecutu, uratu etc., derivatele cu sufixul -onu / -oana : albonu, aspronu, greonu etc., al căror plural nu putea fi, la masculin, decît alboni, asproni, greoni etc., iar la feminin alboane, asproane, greoaie etc. Desinenţa -a s-a menţinut după o palatală spre a asigura opoziţia cu pluralul greoaie. Asimilarea lui -a, la -e nu pare să fi fost obligatorie, căci aromâna şi meglenoromâna au şi astăzi succesiunea palatală -ă (= a). Prin urmare, şi *veacl'a, *roşia Clasele de adjective după numărul de forme flexionare 145, au, avut, cel puţin în primă fază a protoromânei, formele aici indicate. Mai greu este de stabilit cum arăta desinenţa de feminin la adjectivele formate cu sufixul lat. -torius, ca dr. arător, pentru că r în această poziţie ar fi putut determina mai repede deeît n şi cl' schimbarea lui -3 în -e, după cum în seri, pl. lui seara, şi în veri, pl. lui vecin, s-a ajuns la -i in loc de -e, care era de aşteptat (dacă bineînţeles nu au intervenit influenţe de altă natură). Deosebirea dintre substantive ca cele citate şi adjectivele formate cu sufixul -toriu este însă dublă: pe de o parte, r din sean nu este palatal, pe de altă parte ca sufix adjectival -toriu prezintă variaţii de gen. Din punct de vedere morfologic, la adjective existau aşadar piedici mai mari în faţa asimilării lui -3 la -e deeît la substantive. Tipul dr. învăţător iu, învăţă-toarie are o importanţă incontestabilă pentru clarificarea desinenţei adjectivale de feminin singular, căci substantivele de acest fel sînt şi adjective. Deci dacă admitem că -3 apare fără dificultate după palatală în protoromână, sîntem obligaţi să admitem opoziţia sg. nvgţotoario / pl. nvoţotoarie. Potrivit cu aplicarea strictă a principiului că o palatală nu determină asimilarea lui -3 la -e în această perioadă, toate adjectivele care aveau radicalul sau tema în palatală puteau fi adjective cu patru forme, adică : vecl'u, / vecl'i / *veacl’9 / *vead'e; antoriu / antori / *antoari9 / *antoarie. Adjectivele cu radicalul sau tema în consoană velară, ca lungu, largu, micu; fem. lungo, largo, mico etc., aveau probabil un plural feminin în -e: *lunge, *large, *mice, reconstituit potrivit, cu principiul opoziţiei de gen. Ele se deosebeau aşadar de substantivele cu aceeaşi structură fonologică la care am admis variaţie liberă între -e şi -i la plural. Această presupunere se întemeiază pe faptul că un substantiv ca fure9, plural 9furce şi furci nu punea problema genului, din cauză că plural în -i exista şi la cruci, de exemplu, unde era justificat etimologic. Cîteva adjective, ca reace şi dulce, prezentau însă condiţii asemănătoare substantivului cruce, deci şi virtuala capacitate de a da naştere la plurale în -i: reaci, dulci, căci în cazul lor se anula la plural opoziţia masculin / feminin. După greu s-a adaptat *reu > nu, cf. ar. fem. reao, [reprezentând pe reauă, iar, la plural feminin: reale, rele. 18 18 - C. 108 146 Adjectivul în concluzie, deşi înclinăm spre gruparea tuturor adjectivelor care prezintă opoziţia masculin / feminin la singular In clasa adjectivelor cu patru forme de flexiune, nu excludem nici posibilitatea ca, în interiorul acestei clase, să se fi născut şi o categorie cu trei forme de flexiune. 3.1.2. ADJECTIVE CU TREI FORME Adjective ca nou, viu şi tgrdziu (dintre adjectivele primare) constituiau în mod cert o clasă de adjective cu trei forme de flexiune, potrivit cu formula de mai jos : sing. pl. sing. pi. sing. pi. M. nou noi viu vii tgrdziu tgrdzii E. noaug noauo viug viug tgrdziug tgrdziug Pierderea lui -u din tema femininelor nu este foarte veche, după cum se vede din noauâ, feminin singular şi plural din aromâna şi dacoromâna actuală. Spre deosebire de adjectivele terminate în velară care ar fi putut să aibă şi trei forme, viu, nou şi tgrdziu nu realizează în latină o neutralizare de gen. Prin urmare, ele nu prezentau nici condiţii favorabile încadrării lor în clasa adjectivelor cu două terminaţii. Desinenţa -g la pluralele noaug, viug şi tgrdziug reprezintă adaptarea normală a lui -e la -u precedent. 3.1.3. ADJECTIVE CU DOUĂ FORME Adjectivele care aveau în latineşte două terminaţii de singular au devenit în protoromână adjective cu două forme, una de singular, a doua de plural. Astfel: moale, dulce, reace, vearde; pl. mol'i, dulci, reaci, veardzi etc. La acestea, raportul dintre singular şi plural a fost mai puternic decît opoziţia de gen, din cauză că ultima Clasele de adjective după numărul de forme flexionare 147- se neutralizase parţial încă dintr-o veche fază de evoluţie a limbii latine; mottis era şi formă de masculin şi de feminin.. Opoziţia dintre singular şi plural la aceste adjective este bine marcată la masculin, cf. moale, cu aceeaşi înfăţişare ca soare, pl. mol'i, dulce, cu aceeaşi înfăţişare ca berbeace, pl. dulci etc. Respectarea desinenţei feminine -e ar fi dus la omonimii între numere, astfel îneît, după modelul substantivelor din fosta declinare a IlI-a latinească, adjectivele în discuţie au fost incorporate într-o categorie în care se respecta raportul singular/-plural. Schema generală a opoziţiilor acestor adjective era : Adjective cu o singură formă, deci cu raportul de gen şi cel de număr neutralizate total, nu au existat în protoromână; dr. ferice nu apare în aromână, iar în dacoromâna veche este atestat numai ca adverb. Derivatul fericat „fericit” din secolul1 al XVI-lea dovedeşte că limba avea nevoie de un adjectiv de la tema felix, dar ferice nu mai îndeplinea această condiţie. Cît priveşte pe foarte, şi el necunoscut aromânei, lucrurile s-au petrecut ca şi cu felix; adjectivul fortis s-a transformat curînd în adverb, cf. şi clarus > dr. chiar. O situaţie aparte are adjectivul mare. El prezintă în secolul al XVI-lea forma de plural mare : 38 de boi mare (Curente den bâtrîni, I, 208/1; a. 1588), dar şi mari : mari peşti (Palia, , 1581, 15/15). Ambele forme alternează în diverse texte pînă în secolul al XlX-lea, cf. stejarii cu cregile mare tare (Conachi,. Poezii, ed. II, p. 260). în aromână, el are chiar astăzi două plurale, mare şi M. F. smg. dulce dulce pl. dulci dulci 3.1.4. ADJECTIVE CU O SINGURĂ FORMĂ 148 Adjectivul S-ar putea ca evoluţia din cele două idiomuri să fie paralelă şi accidentală, căci şi tare a putut la un moment dat să apară în dacoromână cu pluralul nediferenţiat de singular (vezi mai sus exemplul din Conachi). ★ Unele adjective şi-au schimbat clasa fie în aromână, fie în dacoromână. Ar. limpida, -ă, limbidu, -â continuă pe limpidus, pe cînd dr. limpede a fost grupat cu dulce, moale, tare etc. Aceeaşi modificare s-a petrecut şi cu dr. turbare, faţă de ar. turbura, -ă, care presupune un Hurbulus (EEW 8998). S-ar putea însă ca, încă din latină, să fi existat două forme, căci calabr. trtivule, napol. truvele şi fr. trouble trimit la o formă cu -e. O menţiune specială trebuie făcută pentru adjectivele demonstrative, posesive, relativ-interogative şi nehotărîte, care nu au fost luate în discuţie. Flexiunea lor nu este la fel cu aceea a adjectivelor calificative, cf. casei acesteia şi casei albe, omului nostru şi omului bun, bunului om faţă de unui om ş.a.m.d., ci prezintă, alături de caracteristici nominale, şi caracteristici pronominale. 3.2. COMPARAŢIA 3.2.0. Trecerea de la sistemul caracterizat prin sufixe al limbii latine la cel perifrastic din limba română reprezintă dezvoltarea unei modalităţi subiacente sistemului latinesc originar, modalitate utilizată de vorbitori din ce în ce mai des în perioada latinei tîrzii, datorită îndeosebi faptului eă perifrază nuanţa gradele în care diverse obiecte erau considerate ca avînd o anumită însuşire. 3.2.1. Comparativul de superioritate a rezultat în protoromână din formula latinească populară magis -f pozitivul, cf. dr. mai bun, ar. ma(i) buna. Aromâna a întărit Comparaţia 149 acest comparativ prin ca < quam, cf. cama nicu „mai mic”, mma muşată „mai frumoasă” etc. 3.2.2. Comparativul de inferioritate, care are la bază perifrază mai + pozitivul unor adverbe cu sensul lui „puţin” se exprima probabil şi în protoromână în acelaşi fel. 3.2.3. Comparativul de egalitate cunoştea probabil o autonomie mai largă a termenilor lui constitutivi şi tocmai de aceea adverbele sau locuţiunile adverbiale concrete utilizate la acest grad de comparaţie sînt mai greu de stabilit. Ele nu puteau fi însă mult deosebite de cele din dacoromâna din secolul al XVI-lea şi nici de cele din dacoromâna şi aromâna de astăzi. 3.2.4. Superlativul absolut a avut desigur mai multe modalităţi de exprimare, căci aromâna s-a oprit la multu + + pozitivul adjectivului, pe cînd dacoromâna la foarte + pozitivul adjectivului, ca structuri curente. Deşi foarte nu este atestat în aromână, el nu putea totuşi să lipsească dinaintea adjectivului la superlativ absolut în protoromână, de vreme ce îl găsim în această funcţie şi în limbi romanice ca franceza veche. în protoromână au funcţionat însă şi perifraze cu alte adverbe de indicare a superlativului absolut. Astfel, vîrtos şi mult sînt atestate atît în aromână cît şi în dacoromâna veche. (Pentru dr. v., vezi Al. Rosetti, ILR, IY—YI, p. 275; pentru aromână, Th. Capidan, A., 401). 3.2.5. Superlativul relativ seamănă foarte bine cu comparativul de superioritate, de care nu se deosebeşte decît pentru că precizează gradul în care un obiect are o însuşire, izolîndu-1 de obiectele cu însuşire identică. Pe cînd comparativul de superioritate raportează însuşirea la care se referă adjectivul la singular, superlativul relativ îl raportează la plural. Un comparativ ca mai bun conţine comparaţia cu un obiect bun, deci indică însuşirea unui obiect pusă în legătură cu însuşirea altui obiect. Superlativul cel mai bun presupune referirea la ideea de plural: „dintre ei”. De aceea, procedeul cel mai simplu de exprimare a superlativului relativ într-un sistem perifrastic, procedeu răspîndit în limbi foarte diferite ca origine, 150 Adjectivul este izolarea cu ajutorul unui demonstrativ a însuşirii exprimate prin comparativul de superioritate, ca în ar. oţel cama fricoslu (BA 39), aţedli cama mării (id., ib., 53) etc.; dr. cel mai fricos r cei mai mari etc. Deosebirea dintre aromână şi dacoromână consistă în absenţa articolului enclitic de la superlativul relativ dacoromâ-nesc, unde articolul nu apare în mod obişnuit nici la comparativul de superioritate. în aromână însă el este frecvent. Se pune chiar întrebarea dacă articularea enclitică nu creează o distincţie mai profundă între structurile amintite din aromână şi dacoromână. într-adevăr, cînd ar. cama precedă un adjectiv articulat: cama muşatlu, cama mărlii (BA 34)y putem avea foarte bine de a face nu cu un comparativ, ci cu un superlativ, căci izolarea realizată de articol este adesea de tipul celei de superlativ relativ, cf. ar. avdu ş-treili fraţi. Cama mărie dzîse... (BA 62); era nâ oară trei sur ari [... ] cama marea dzîse [...] (BA 285). „Spectrul” gradelor de comparaţie din aromână nu coincide aşadar cu cel din dacoromână, în sensul că, acolo unde dacoromâna distinge net comparativul de superioritate de superlativul relativ, aromâna utilizează nediferenţiat două construcţii cu aproximativ aceeaşi valoare. Faptul nu are nimic surprinzător dacă luăm în consideraţie că unele exprimări populare ca dr. el este mai mare peste toţi, el este mai marele vostru, el este mai mare aici care conţin din punct de vedere formal un comparativ, dar cu valoare de superlativ relativ. Compararea unei însuşiri prin raportarea termenului care o exprimă la un plural nu constituie decît o specificare primitivă — adică elementară şi spontană—a relaţiei în discuţie. Procedeul dacoromânesc (cel mai mare) rezultă dintr-o selectare elaborată pe cale cultă, pe cînd procedeul aromânesc este mai apropiat de vorbirea populară curentă. Protoromâna semăna mai mult cu aromâna. Spunem acest lucru ca o concluzie logică a constatărilor anterioare, căci mijloace de determinare concretă a cauzelor care au dus la întrebuinţarea articolului în aromână în felul arătat n-am găsit. Numai necesitatea izolării termenului care redă comparativul de superioritate nu explică totul. Acelaşi fenomen a avutloe şi în dacoromână, dar articolul enclitic nu a fost necesar. Topica 151 3.3. TOPICA Poziţia adjectivului calificativ faţă de substantivul la care se referă nu ne este cunoscută direct, după cum nu ne sînt direct cunoscute nici multe alte aspecte ale protoromânei. în plus, posibilităţile de reconstruire a sintagmelor formate dintr-un substantiv şi adjectiv sînt în mod incontestabil mai mici decît cele care privesc formele gramaticale propriu-zise. Cu toate acestea, din compararea locului adjectivului deţinut în mod normal în aromână şi dacoromână în enunţ se schiţează unele reguli. Meglenoromâna şi istroromâna nu sînt de folos în cazul de faţă din cauza puternicei influenţe slave exercitate asupra lor după perioada de comunitate. Luînd ca punct de plecare frecvenţa şi caracteristica stilistică a adjectivului care însoţeşte un substantiv, se constată că atît în aromâna cît şi în dacoromâna populară de astăzi adjectivul la gradul pozitiv se aşază după substantiv. El nu prezintă îii acest loc vreo nuanţă de afectivitate suplimentară, cf. om bun, casă mare. măr roşu etc., ar. omu oarfăn, fumel'e greao, meru coptu etc. Aşezarea proclitică este însă însoţită în ambele idiomuri de nuanţe stilistice suplimentare, cf. dr. bun om !, mare casă !, roşu măr ! etc., ar. greao mindu-ire (BA 174-/28), mărata ş-lăita di noră (BA 301/28), cît veade albul soare (BA 372/5) etc., cu intonaţie aparte pe adjectiv. Regula de mai sus este valabilă în linii mari şi pentru comparativul de superioritate, cu deosebirea că inversiunile sînt şi mai rare decît la pozitiv. Astfel, în dacoromână, sînt posibile astăzi construcţii ca bunul om, orice bun om, acest bun om, fiecare bun om, în timp ce sînt greu acceptabile sau pur şi simplu imposibile chiar în limba cultă formule ca : mai bunul om, orice mai bun om, acest mai bun om, fiecare mai bun om. Nici în aromână nu apar asemenea inversiuni, şi construcţia ca două coarni cama mări (di a boului) (BA 44), de exemplu, nu se poate transforma în : două cama mări (coarni di a boului). Restricţia se datorează determinărilor suplimentare variabile (articolul, pronumele demonstrative sau nehotărîte), dar ea 152 Adjectivul există ca atare şi constituie un test pentru problema care ne interesează. Putem deci conchide, indiferent de alte aspecte ale problemei, că adjectivul la comparativ este şi, după toate aparenţele, a fost totdeauna mai rar supus inversiunii. Adjectivul la superlativul relativ pare a fi avut o topică mult mai liberă, căci construcţii ca ar. aţei cama fricoslu câne (BA 39), dr. ceî mai tare om, cea mai frumoasă fată smt: curente, alături de aţei câne cama fricoslu, omul cel mai tare, fata cea mai frumoasă etc. Cauza rezidă în faptul că superlativul relativ este mai expresiv prin sine însuşi decît comparativul, iar în structura lui intră obligatoriu un demonstrativ care exclude utilizarea oricărui alt determinativ înainte sau după sintagma de superlativ. Demonstrativul are rolul de a anticipa sau a relua substantivul, prezent astfel printr-un substitut care-i exprimă genul, numărul şi cazul, adică îi creează un cadru de determinări gramaticale suficiente pentru ca momentul exprimării lui în sintagmă să nu mai fie la fel de important ca la celelalte două grade de comparaţie. (Notăm, în treacăt, că limbile mai cunoscute care pun adjectivul înainte de substantiv au totodată şi comparaţie sintetică.) O întărire a presupunerii anterioare referitoare la topica superlativului relativ o dă superlativul absolut, eare, constru-indu-se fără demonstrativ, urmează topica pozitivului, cf. un vîsil'e multu avut (BA 59), ună anurizmă multu muşată (BA 58), dr. un împărat foarte bogat, o mireazmă foarte frumoasă etc. Ca şi la pozitiv, inversiunile sînt rare avînd un vădit caracter expresiv. Comparaţia dintre aromână şi dacoromână şi analiza factorilor de structură ai gradelor de comparaţie ne duc la concluzia că, foarte probabil, protoromâna se caracteriza prin aşezarea după substantiv a pozitivului şi superlativului absolut în construcţii expozitive fără nuanţe stilistice particulare şi că,, la comparativ, adjectivul era mai puţin liber decît la pozitiv şi la superlativul relativ. 4. NUMERALUL Numeralul din protoromână se reconstituie mai greu decît celelalte părţi de vorbire care formează numele, pentru că : a) nu avem cum să ştim dacă sistemul de numărare de la unsprezece în sus, calchiat după limbile slave, era în întregime în funcţie în perioada cuprinsă între secolul al Vll-lea şi al IX (X)-lea; b) nu se poate uşor stabili dacă deosebirile dintre aromână şi dacoromână provin din perioada de comunitate, în care caz ar fi constituit caracteristici ale unor eventuale arii lingvistice, sau sînt dezvoltări paralele ulterioare. Ţinînd seama de faptul că influenţa slavă asupra protoro-mânei începe în mod activ în secolul al YlII-lea sau al IX-lea şi are efecte mai puternice numai după această dată, presupunem că numai unele forme ale numeralului s-au modificat în cursul primei perioade a influenţei slave, iar altele s-au organizat ulterior, separat, în aromână şi dacoromână. 4.1. NUMERALUL CARDINAL 4.1.0. Seria numeralelor cardinale de la 1 la 10 avea în protoromână forme foarte asemănătoare cu cele din aromâna şi •dacoromâna actuală. Probleme de morfologie nu pun decît unu, doi, trei şi şease. Numeralul unu nu are în mod normal plural, fiind prin conţinutul lui însuşi indicatorul unităţii în şirul de enumerare. 154 Numeralul Observaţia critică a Ini Tache Papahagi din DDA s.v. împotriva afirmaţiei ini Th. Capidan (A., 404) că, în aromână? un(u) nu ar avea plural trebuie extinsă şi la dacoromână? cu condiţia însă ca ea să se limiteze în mod clar la numeral. De îndată ce un(u) funcţionează ca adjectiv sau pronume, el are plural, născut prin integrarea lui în aceste părţi de vorbire* De aceea, forma ar. (a) unor, dată de Pericle Papabagi în BA 725 nu este de reţinut ca numeral, ci ca una dintre celelalte două părţi de vorbire amintite. Se impune prin urmare tratarea diferită a numeralului unu, faţă de adjectivul unu şi faţă de unu pronume şi articol nehotărît. Dacă admitem că numeralul unu excludea din principiu pluralul, atunci rezultă că în această calitate el avea în proto-română numai formele un(u) în opoziţie cu ung, ca şi doi, în opoziţie cu doaug, adică exact ca în aromâna actuală. Formîndu-şi ulterior din ung articolul nehotărît o, dacoromâna şi istroromâna au exclus pe ung din funcţia de deschizător al enumărării, căci v. dr. uă, forma anterioară a lui o provenit din ung se confunda ca articol cu uă (c ung) numeral* Inconvenientul nu era eventual prea mare, căci, la masculin? confuzia nu s-a rezolvat nici pînă astăzi, dar faptul că dacoromâna a diferenţiat cele două funcţii prin formarea unui feminin distinct la articol faţă de cel de la numeral rămîne. Ca adjectiv, un(u) nu interesează decît din punct de vedere funcţional, căci el avea în realitate flexiune pronominală cf. dr. unui(a), unei(a), unor (a), ar. (a) unui, (a) uneif (a) uniVei, (a) unor . Formele ar. (a) unului, (a) unii'ei nu schimbă situaţia, fiindcă ele sînt analogice şi ulterioare proto-românei. Numeralele doi şi trei se explică, la masculin, prin înlocuirea lui -s din formele latineşti dos, tres cu -i, semn al pluralului (Al. Bosetti, ILR, 144). Femininul protor. doaug a fost dedus dintr-un lat. *doae, refăcut din duae, sub influenţa lui doi (CDDE 503). Dar nu masculinul ar trebui luat ca punct de plecare, ci femininul. Unui duae i-a corespuns la un moment dat un masculin dos, care era însă aberant, pentru că -s nu a avut niciodată rolul de a marca pluralul în limba română. Cum Numeralul 155 duae avea desinenţa de feminin normală, este mai probabil că dos s-a adaptat la sistem, devenind doi, analizat in mod necesar în do + i. Cînd doi a apărut ca atare, duae, pronunţat bisilabic *duo, şi-a modificat radicalul după masculin, fiind la rîndul lui analizat în do + 9. Refacerea radicalului în felul arătat este sprijinită şi de dr. amîndoi, amînăouă, ar. amin-doiVi, faţă de it. amenăui, v. fr. anăui, şi de noau9 yingiţi, yiginţi ,,douăzeci” şi aşază unităţile, în continuare, înaintea numeralului care înseamnă douăzeci: un(ă)sprâyi(n)giţi „douăzeci şi unu”, dosprăyi(n) giţi „douăzeci şi doi”, tresprăyi(n)giţi „douăzeci şi trei” etc. Procedeul acesta de numărare nu se mai datorează unei influenţe slave directe, căci în limbile slave unităţile se plasează după numele zecilor. Avem deci de a face cu o extindere a sistemului utilizat de la 11 la 19, o inovaţie aromânească realizată prin analogie. Forma yi(n)giţi, fiind la fel de neanalizabilă pentru vorbitori ca şi dzaţe, reprezenta un punct de sprijin al numărării la fel de important ca şi precedentul, ceea ce explică tratarea lui în acelaşi mod. Dacă aromânii nu au urmat şi în această parte a numărării sistemul slav, faptul dovedeşte că ei nu mai aveau contact cu slavii, nu-i mai auzeau numărînd şi, deci, puteau lărgi 156 Numeralul printr-un fel de „hipercorectitudine” modul de formare a numeralelor de la 11 la 19 şi asupra seriei de la 20 la 29. Aromâna se deosebeşte de dacoromână şi în modul de formare a numeralelor de la 30 la 99. în aromână, unităţile sînt juxtapuse zecilor, fără conjuncţie, cf. treidâţiţinţi „treizeci şi cinci”, şadzâţ(i)patru „şaizeci şi patru” etc. ca în lat. triginta quinque, sexaginta quattor etc. Este însă de remarcat faptul că numele zecilor pot fi interpretate ca efect al influenţei limbilor slave, pentru că, la fel ca în aceste limbi, compunerea este evidentă: trei + dzăţi, patru + dzăţi etc. Certitudine absolută nu avem însă nici aici din cauză că sistemul este acelaşi în latină, triginta fiind un compus ca şi treidzăţi, cu deosebirea că numele zecilor nu erau analizabile în compusul latinesc. Elementul de legătură dintre dzăţi şi numele unităţilor enclitice din numeralele aromâne nu reprezintă conjuncţia slavă i, care nu apare în aromână1. Din numeralele în care numele zecilor este urmat de optu se vede că i nu constituie decît semnul de plural al numeralului „zece”, cf. ar. treidzăţ(i)~ optu. 4.1.2. în concluzie, aromâna se caracterizează prin faptul că : a) a calchiat din slavă numai sistemul de numărare de la 1 la 11; b) şi-a constituit un sistem propriu de la 20 la 29 prin analogie cu seria 1—11; c) utilizează de la 31 la 99 un sistem mai apropiat de cel latinesc. De aici decurge pentru protoromână că numărarea de la 1 la 19 era aceeaşi pentru toate grupurile de vorbitori, că numeralul sută, fiind identic în aromână şi dacoromână, intra şi el după secolul al IX-lea în patrimoniul comun, ca împrumut slav 1 2. 1 Iar dacă apare rareori, are sensul de „sau” cf. fure câ-i bărbat.y i fure că-i mul'are (BA 78/5); i piscar dzîţea nîs, i ţiva fid., ib, 84/6) etc 2 Sută este slav. Dispariţia lui centum, asupra căreia s-au emis diverse ipoteze, nu prezintă în realitate un mare interes pentru protoromână. Ipoteza originii traco-dace a lui sută, reactualizată în ultima vreme, nu ni se pare convingătoare. A. Bosetti a arătat că împrumutul de numerale este relativ răspindit (ILR,304). Numeralul 157 O perioadă oarecare, protoromână a avut şi pe viginti, transformat la început în *vigenţi sau viginţi şi apoi, în aromână, în formele cunoscute. Aşadar, pînă la modificarea petrecută în aromână cu seria 21—29, protoromână trebuie să fi avut următoarele forme de numeral din seria aceasta : *vigenţi unu, *vigenţiăoi, *vigenţitrei ş.a.m.d. Abia după separarea aromânei de dacoromână s-a ajuns într-o parte la unsprâyigifn) -ţi, dosprăyingiţi, trespryigi(n)ţi etc., iar în cealaltă parte la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi, douăzeci şi trei etc. La fel credem că trebuie interpretat şi sistemul de numărare utilizat de la 30 la 99. Forma actuală din aromână a acestui sistem coincidea cu cea din protoromână, iar dacoromâna s-a îndepărtat de ea după secolul al X-lea. Numărarea de la o sută şi de la o mie în sus fiind aceeaşi în aromână şi în dacoromână, presupunem că se prezenta şi în protoromână în acelaşi fel, deci: un& suto unu (uno), uno suto doi (doauo), uno sut» trei etc.; una mii'o unu (una), uno mii'9, doi (doau9), uno mii'9 trei etc. 4.2. NUMERALUL ORDINAL Analiza numeralului ordinal scoate în evidenţă deosebiri la fel de importante între aromână şi dacoromână ca şi cele descrise la numeralul cardinal. în primul rînd, în aromână, numeralul ordinal apare mult mai rar decît în dacoromână. Din textele populare ale lui Pericle Papahagi ea şi din Dicţionarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi, am putut izola de-abia 13—14 forme sigure. Acestea sînt, exceptînd pe protul, prota, împrumutat din neogreacă: unlu, doilu, treilu, trea, paturlu, ţinţile, ţinţirlu, şasile, şaptile, optulu, noaulu, dzaţile, patrudzaţile. Dintre ele, unlu nu pare a avea feminin; celelalte însă îl pot forma fără dificultate, de ex. doaua, ţinţea, şasea, şaptea, opta, noaua, dzaţea; de la paturlu, femininul ’patura este atestat la T. Papahagi, DDA, s.v. 158 Numeralul Slaba frecvenţă a numeralului ordinal aromânesc are mai multe explicaţii. Prima, dar nu şi cea mai importantă, este utilizarea paralelă pentru exprimarea noţiunii cuprinse în numeralul ordinal a construcţiilor de tipul: tu (prep.) -f- numeral cardinal articulat, de exemplu: tu noaul'i meşi Vi se află un nic (BA 127/28) „la nouă luni se trezi cu un copil”; cari calcă tu ăosprădzaţl'i de ani (BA 292/33) „eînd ajunse la doisprezece ani” ; ca vîr gone cină, tu opt'le, l-toarnă soacrâ-sa parpicea (T. Papahagi, DDA, s. opiu) „ca un mire cînd, în (cele) opt zile (în a opta zi de) după nuntă, îl invită soacră-sa la ospăţ” (traducerea lui T.P.); pin tu trei (BA 39/34) „pînă la trei, pînă la a treia oară”. O construcţie populară cu aceeaşi valoare are şi dacoromâna în formula : în + numeral cardinal, de exemplu, era în nouă luni, în zece zile din martie. A doua explicaţie a rarei apariţii a numeralului ordinal în aromână este sincretismul dintre el şi numeralul cardinal articulat enclitic, echivalent al structurii dacoromâneşti cu cel, cea proclitice, cf. ar. treil'i fraţi (BA 40/24); treile wtribări (BA 79/1); patrudzăţl'i fraţi (BA 112/30); doaule moaşe (BA 164/33) etc. Să se compare în această privinţă cele două numerale din propoziţia următoare (primul este cardinal, al doilea ordinal): optuV [fieori] eara mintioşi şi noaulu, Mrut (BA 106/22) „opt feciori erau deştepţi şi al noulea, prost”. De asemenea: ş-feaţiră zbor, unlu s-aducă pînea, doilu mîcarea şi treilu vinlu (BA 82/32), unde unlu cumulează valorile ambelor tipuri de numeral în discuţie, ca şi în construcţiile de acelaşi fel din dacoromână, de altminteri. O comparaţie între numeralul cardinal articulat şi numenalul ordinal este, din acest punct de vedere, foarte semnificativă : numeralul cardinal numeralul ordinal sing. pl. sing. pl. Misr treilu treil’i treilu --- F tre(e)a treile tre(e)a --- Am considerat că numeralul ordinal nu are plural, pe de o parte pentru că nu există nici un exemplu aromânesc clar, pe ■de altă parte pentru că nu este atestat nici în dacoromână Numeralul 159 decit în mod cu totul accidental (v.2.4 2.-4). Spre a reda ideea de plural la numeralul ordinal, dacoromâna recurge la cei : cei de-al doilea, cele: cele de-al doilea etc., dînd acestui numeral regimul unui adverb sau locuţiuni. Formule ca celor ăe-ai doilea sînt numai în aparenţă deosebite de precedentele, căci numeralul propriu-zis (doilea) rămîne neschimbat. Sincretismul celor două tipuri de numeral din aromână nu poate fi continuarea unei stări existente în protoromână. Dacă în această perioadă, numeralul cardinal ar fi primit articol enclitic, atunci ar fi trebuit ca, măcar accidental, el să fi apărut şi în dacoromână. Este foarte puţin probabil că, după separarea acestor două idiomuri, dacoromâna ar fi pierdut total şi fără urme articularea enclitică la numeralul cardinal. De aceea, în cazul de faţă, dacoromâna trebuie considerată arhaică, şi situaţia numeralului cardinal din acest idiom luată drept o fază mai apropiată de protoromână. Articularea numeralului cardinal aromânesc este prin urmare o inovaţie poste-rioară perioadei de comunitate cu dacoromâna. Forma articolului la numeralul cardinal constituie, pe de altă parte, un indice al rezolvării separate a situaţiei numeralului în cele două idiomuri. într-adevăr, pe cînd aromâna utilizează pe -lu şi pe -le, dacoromâna s-a oprit numai la -le. Singurul element comun care ar putea fi luat în consideraţie pentru admiterea unor deprinderi comune de exprimare a ideii de ordine numerică a obiectelor în aromână şi în dacoromână este articolul -le, acelaşi la cîteva numerale în ambele idiomuri: ţinţile, şasile, şaptile. Numai el ne permite să emitem ipoteza — cu multe rezerve de altminteri — a unui început de organizare a numeralului ordinal încă din protoromână. 4.3. CELELALTE TIPURI DE NUMERAL 4.3.0. Numeralele colective se disting foarte clar în aromână faţă de dacoromână. în aromână, baza lor este particula amin-, element de compunere, neutilizat în dacoromână 160 Numeralul decît în amîndoi, amîndouă. în aromână el formează serie, ef. mnindoi'i, amintrei, aminţinţi, aminşase etc. Nu se întrebuinţează însă nici tot, ea în construcţiile dr. £m, nici elementul de compunere derivat din tot: (tustrei, tuspatru, tuscinci etc.). Numeralele colective s-au format deci separat, căci coincidenţa dintre ar. amindoVi şi dr. amîndoi este mai mult lexicală decît morfologică. 4.3.1. Numerele distributive ca şi cele a dv erb i-a l e, fiind de fapt grupuri sintagmatice, nu au structură morfologică proprie, cf. dr. cîte unul, eîte doi, ar. ună cîte unâ; dr. o dată, de două ori, de trei ori etc., ar. (u)nă oară, doară (BA 6/25), ăoauori (T. Papabagi, AntoL , 201; în DDA, s. oară). Cu toate acestea nu se poate neglija caracterul unitar al modului de formare, care indică un tipar comun. 4.3.2. Numeralele fracţionare nu apar în aromână, în dacoromână, unde nu sînt decît substantive, ele se organizează prin sufixare, cf. doime, treime, sutime etc. 4.3.3. Numeralele multiplicative, inexistente în aromână, sînt adverbe în dacoromână şi se formează după modelul participiilor : îndoit, înzecit, însutit etc. Pagina: 113 117 I. Coteanu, E B A T 1 ijndul * |n ioc de : 16 de sus a cunoscut 5 de J°s al XVI-lea Morfologia numelui în vroi aromână (român#, comand) se va citi : nu a cunoscut al XlV-lea Redactor : VERONICA GANĂ Tehnoredactor : CONSTANTIN STANCIU Dat la cules 04.04.69. Bun de tipar 16.06.69. Apărut 1969ţ Tiraj 2520 ex. broşate. Hîrtie scris I A de 63 g/m-. Coli editoriale 9,44. Coli de tipar 10. A. 6064/69. C.Z. pentru bibliotecile mari — 459.0—22. C.Z. pentru bibliotecile mici — 459. întreprinderea Poligrafică ,,Informaţia", Stt\ Brezoianu nr 23—25, Bucureşti. Republica Socialistă Romania. Comanda nr. 109 // /hMh(„b) I. COTE A N U Morfologia numelui în proforomână (română comună) CQ editura academiei republicii socialiste românia BUCUREŞTI, 1969 L SUMAR Abrevieri bibliografice...................................... 7 1. INTRODUCERE.................................................... 9 2. SUBSTANTIVUL.................................................... 28 2.1. Clasele de substantive........................... . . 28 2.1.1. Opoziţia de număr................................ 29 2.1.2. Opoziţia de gen.................................. 30 2.1.3. Opoziţia de caz.................................. 31 2.2. Determinarea paradigmei numelui......................... 32 2.2.1. Masculinele....................................... 33 2.2.2. Neutrele..................................... . 35 2.2.3. Femininele ....................................... 39 2.3. Declinarea.............................................. 44 2.3.1. Constituirea unui nominativ nou.......... 49 2.3.2. Constituirea unui genitiv-dativ nou .... 53 2.3.2.1. Rolul determinării în organizarea ge- nitiv-dativului............................ 60 2.3.2.2, Structura determinativelor şi importanţa ei pentru declinare......................... 66 2.3.3. Acuzativul complement direct al numelor de persoană................................... 69 2.3.3.1. Construcţii ambigue cu pre în aromână 73 2.3.3.2. Tipurile şi variantele SVO în dacoromână şi în aromână.................................. 76 2.3.3.3. Obiectul direct în acuzativ exprimat prin pronume............................... 84 2.3.3.4. Simetria dintre sintaxa obiectului direct şi a celui indirect.......................... 88 2.3.4. Vocativul......................................... 92 2.3.4.1. Vocativul masculin........................ 92 2.3.4.2. Vocativul feminin ........................ 94 2.4. Articolul în declinarea numelui ........................ 95 2.4.1. Articolul hotărît în declinarea numelui .... 95 2.4.2. Regimul seriei al, a, ai, ale.................... 108 2.4.3. Regimul lingvistic al lui cel, cea, cei, cele ... 111 2.4.4. Articolele proclitice propriu-zise............... 114 6 2.4.4.1. Iu, lui din dacoromână................. n£ 2.4.4.2. al, aii, li din dacoromână............. ng 2.4.4.3. ei, îi, i, ii din dacoromână.......... 119 2.4.4.4. o ei, a i din dacoromână.............. 121 1 ol(u), (ale) aii din aromână........... 122 al / ~n.gl.nea articof^or proclitice propriu-zise . 123 z.4.6. Originea articolelor enclitice........... 128 2.4.7. Cronologia articolului în limba română . . 134 3. ADJECTIVUL......................... 31' ?la!s!e.de adiectiv® după numărul de forme flexionare 3.1.1. Adjective cu patru forme 3.1.2. Adjective cu trei forme.............. 3.1.3. Adjective cu două forme. . .* ' ' '• ^ 3.1.4. Adjective cu o singură formă ............ , 3.2. Comparaţia.................... 3.3. Topica.......... 4. NUMERALUL............................. 4.1. Numeralul cardinal............................ 4.2. Numeralul ordinal..................... 4.3. Celelalte tipuri de numeral 143 144 144 146 146 147 148 151 153 153 157 159 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE ALR == Atlasul lingvistic român. Partea î de Sever Pop, voi. I, Cluj, 1938; voi. II, Sibiu— Leipzig, 1942. ALR II — Atlasul lingvistic român. Partea a Il-a de Emil Petrovici, voi. I, Sibiu — Leipzig, 1940. E. Bourciez, Elâments — Ed. Bourciez, Elements de linguistique romane, ed. IV Paris, 1946. BL — ,,Bulletin linguistique”, public par A. Rosetti, Bucureşti— Paris, 1933 ş.u. BPh = „Buletinul Institutului de filologie română Alexandru Philippide”, director Iorgu Iordan, Iaşi, 1934 ş.u. CDDE = I.-A. Candrea şi Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1907 — 1914, Th. Capidan, A. = Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932. Th. Capidan, M. = Th. Capidan, Meglenoromânii, I—III, Bucureşti, 1925, 1928 [1936]. T. Cipariu, Principia = T. Cipariu, Principia de limba şi de scriptura, ed. II, Blaj, 1867. CIL = Corpus inscriptionum latinarum, Berlin, 1862 ş.u. I. Coteanu, Elemente de dialectologie — I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961. CR — Crestomaţie romanică, întocmită sub conducerea acad. Iorgu Iordan, voi. I, Bucureşti, 1962. DA = Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română, Bucureşti, 1904 ş.u. DR = „Dacoromania” buletinul „Muzeului Limbii Române” condus de Sextil Puşcariu, Cluj, 1921 ş.u. Cuvente den bătrini — B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, I— II, Bucureşti, 1878 —1879. O. Densusianu, HLR = Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris, I, 1901; II [1914 — 1938]. N. Drăganu, M. sau Morfemele complementului — N. Drăganu, Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lor, Bucureşti, 1943. D. Găzdaru, Dese. = D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latinesc iile in limba română, Iaşi, 1929. * * Au fost abreviate numai titlurile lucrărilor mai des citate. 8 Abrevieri bibliografice Măanges-Oslo — Melanges linguistiques publies ă Voccasion du VIIIe Congres International des lingaistes ă Oslo, du 5 ă 9 aout 1957, Bucarest, 1957. W. Meyer-Lubke, Rumănisch und romanisch — W. Meyer-Lubke, Rumănisch und romanisch, Bucureşti, 1930. Mihăescu, Lat. dan. = H. Mihăescu, Limba latină in provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti, 1960. Miklosich, Vocalismus, III = Dr. Fr. Miklosich, Beitrăge zur Laut-lehre der rumănischen Dialekte, Vocalismus, I, II, III, Wien, 1881 — 1883, în ,,Sitzungsberichte der philologischen-historischen Klasse der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften’’ (XCVIII-GII). Papahagi, DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963. PO = Palia de la Orăştie, 1582 (ed. M. Roques, Palia d’Orăstie, 1581-1582) I, Paris, 1925. Philippide, OR = Alexandru Philippide, Originea românilor, I, II, Iaşi, 1923, 1927. Puşcariu, Etudes = P. Puscariu, Etudes de linguistique roumaine, Cluj, 1937. PEW == Dr. Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905. REW = W. Meyer-Liibke, Romanisches etymologisches Worterbuch, ed III, Heidelberg, 1935. RRL == ,,Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, 1956 ş.u. Al. Rosetti, ILR = Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini pînă in secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968. A. Rosetti, LB = Lettres roumaines de la fin du XVIG et du debut du XVIle siecle, tirees des archives de Bistritza (Transsyl-vanie), publiees par A. Rosetti, Bucureşti, 1926. Kr. Sandfeld, Ling. bal'k. — Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problemes et resultats, Paris, 1930. ~WJb = ,, Jahresbericht des Instituts fur rumânische Sprache”, herausgegeben von G. Weigand, Lipzig, 1894 ş.u. Weigand, Die Aromunen — Gustav Weigand, Die Aromunen, I, II, Leipzig, 1893, 1894. ZRPh - ,,Zeitschrift fur romanische Philologie”, Halle, 1877 ş.u. 1. INTRODUCERE 1.00. De cele mai multe ori cînd este comparată eu celelalte limbi romanice, româna apare, cel puţin în domeniul declinării numelui, ea un idiom conservator, fiindcă păstrează formele latineşti de genitiv-dativ feminin şi de vocativ singular masculin, fără să mai vorbim de acuzativ şi, mai rar, de nominativ. Deşi nimic nu ne opreşte să credem că formele (unei) case, vulpi, frunţi etc. continuă lat. casae, vulpi(s)y fronti(s) etc., s-a susţinut totuşi că ele au fost în realitate reconstruite de limba română, după ce ea pierduse în întregime flexiunea latinească a numelui. S-au stabilit astfel două puncte de vedere, net opuse, privitoare la flexiunea românească a numelui. Chestiunea, dezbătută mai ales la sfîrşitul secolului trecut, părea rezolvată1. în ultimul timp însă, eîţiva specialişti au revenit, susţinînd din nou că limba română şi-a reconstruit flexiunea nominală prin mijloace interne, în primul rînd prin articol1 2. Sîntem deci nevoiţi să redeschidem discuţia, fiind de la sine înţeles că adoptarea uneia dintre cele două ipoteze are mari şi importante consecinţe pentru tema noastră. 1 O. Densusianu, HLR, II, 165, reia discuţia deschisă de Fr. Miklosich şl continuată de A. Philippide şi consideră că genitiv-dativul feminin continuă în mod evident formele similare din latină. La aceeaşi concluzie se opreşte şi AL Rosetti în ILR, 139. 2 Vezi, mai recent, I. Şiadbei, Persistenţa cazurilor în Romania orientală şi Melanges Roques, IV, Paris, 1952, 231 ş.u. ; Knud Togeby, ,,Revue Romane”,. 2, 1968, 47 ş.u., unde se publică cu modificări comunicarea Declinaison romane et declinaison roumaine, ţinută în 1953 la Cercul lingvistic de la Praga. Sorin Stati, în Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia Minor, Bucureşti, 1961, şi Din problemele declinării româneşti, SCL, X, 1959, d. 63 — 75, consideră că încă din latina dunăreană se ajunsese la un caz general unic. Pentru alte aspecte ale problemei vezi expunerea de faţă, la 2.3.0. 10 Introducere Dacă acceptăm părerea că flexiunea nominală a fost refăcută, trebuie să admitem că, la un moment dat, înainte de secolul al XVI-lea sau al XV-lea, exprimarea cazurilor gramaticale se realiza numai cu ajutorul prepoziţiilor, al articolului şi al unor determinative pronominale. într-o fază mai veche limba română ar fi avut aşadar numai forme de singular şi plural la substantive şi adjective, iar cazurile s-ar fi redat exclusiv prin mijloace analitice. Dacă acceptăm părerea conservării flexiunii — e vorba, evident, de o conservare parţială — punem în lumină o continuitate de evoluţie, care, pînă la proba contrară, are de partea ei logica dezvoltării interne, căci, fără a intra aici în amănunte, faptul că limba română a reuşit să regăsească exact formele de genitiv-dativ feminin şi pe cele de acuzativ pierdute odată, după cum susţin unii, ar fi, credem, singurul exemplu de întoarcere a unei flexiuni la izvoarele ei. Expunerea sumară a părerilor principale privind flexiunea numelui în limba română ilustrează de la început dificultăţile de abordare a acestei probleme. La ele se adaugă altele, dintre care, două fundamentale : definirea protoromânei şi stabilirea epocii ei de existenţă. 1.01. Prin protoromână înţelegem un număr de fenomene lingvistice caracteristice perioadei în care se presupune că aromâna, dacoromâna, meglenoromâna şi istroromâna formau un tot lingvistic, mai mult ori mai puţin unitar. Această perioadă a fost înţeleasă şi numită în diverse feluri, dar deosebiri de vederi cu adevărat mari au apărut numai între A. Philippide, de o parte, şi toţi ceilalţi care s-au ocupat de această fază a limbii române, de altă parte. S. Puşcariu, în Zur RelconstmJction des TJrrumdnischen, ZEPh, 1910, a propus, după Fr. Miklosich (Beitrăge zur Lautlehre des rumunischen Bialekie, I—III, Wien, 1881—1883) şi după €r. Weigand („Jahresbericht des Instituts fur rumânische Sprache”, III, 40; Linguistischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes, prefaţă, col. 8), termenul de strâromână, care redă pe germ. Urrumâniseh. în versiunea franceză a studiului Introducere 11 citat, S. Puşcariu întrebuinţează pentru aceeaşi noţiune rou-main primitif (Mudes, 64 ş.u.). A. Philippide (OE, II, 233 ş.u.) s-a oprit la numele de română primitivă; la fel, G. Ivănescu, mai tîrziu, în BPh, VII—VIII, 165 ş.u. Denumirea de română comună apare prima dată la I. Şiadbei, în studiul Le latin dans VEmpire d? Orient, Iaşi, 1932; cf. şi Problemele vocabularului român comun, Iaşi, 1934. Ea a fost consacrată în 1941 de Al. Eosetti, care şi-a intitulat voi. IV din Istoria limbii române : „româna comună”. D. Macrea a propus în LE, V, 1956, nr. 4, numele de română comună primitivă. Autorul subliniază astfel faptul că termenul de română comună este ambiguu, căci el se întrebuinţează şi pentru denumirea trăsăturilor comune ale dacoromânei în diverse faze de evoluţie ale acesteia. în LE, XIII, 1964, 346 ş.u., am propus pentru perioada de comunitate numele de traco-romanică, după modelul galo-romanică şi ibero-romanică. în cercetarea de faţă, am adoptat termenul de protoromână, pentru că ni s-a părut că redă mai bine ideea fundamentală a studiului, aceea că ne ocupăm de o reconstrucţie. Din punctul de vedere al istoriei, protoromână poate fi însă denumită şi traco-romanică. în timp ce Fr. Miklosich, G. Weigand, Sextil Puşcariu, I. Şiadbei, Al. Eosetti, D. Macrea şi alţii plasează perioada de comunitate după ce limba latină ca atare încetase de a se mai vorbi, pentru A. Philippide 3 limba română a existat un timp, ca dialect, alături de limba latină, de care — ca orice dialect — a continuat să fie influenţată. 1.02. Lingviştii care aşază perioada de comunitate după ce latina nu se mai vorbea ca latină se deosebesc însă profund între ei cînd stabilesc momentul începutului şi sfîrşitului acestei perioade. Chestiunea se complică şi prin faptul că îşi dau pă- A. Philippide, OR, II, 233 ş.u. 12 Introducere rerea şi cei care, fără a se preocupa în special de perioada de comunitate, se opresc totuşi la o dată cînd, după convingerea lor, limba latină a devenit română. în felul acesta procedează O. Densusianu. Şi A. Philippide a trebuit să se decidă asupra momentului de încetare a influenţei limbii latine asupra românei, adică asupra momentului din care fostul dialect latinesc, numit de el română primitivă, se dezvoltă independent. Singurul care face excepţie este Sextil Puşcariu. Din motive de care ne vom ocupa mai departe, el preferă să nu se pronunţe asupra începutului limbii române. Mei data de încheiere a perioadei amintite nu este aceeaşi pentru toţi autorii, deşi ea depinde de despărţirea aromânei, dacoromânei, meglenoromânei şi istroromânei din trunchiul comun, idee acceptată, cu mici diferenţe, de toată lumea. Dar, pe cînd A. Philippide consideră că aromâna şi meglenoromâna au constituit un grup lingvistic, iar dacoromâna şi istroromâna, altul, ceilalţi ori nu insistă asupra posibilităţii ca mai întîi cele patru idiomuri să se fi separat două cîte două, ori pun, ca O. Densusianu, meglenoromâna împreună cu dacoromâna, ori vorbesc de un grup lingvistic apusean, format din dacoromâna de vest şi istroromâna, ca S. Puşcariu, ori cred ca Th. Capi-dan că cele patru idiomuri au apărut independent. După unii, comunitatea de limbă se sfîrşeşte o dată cu dislocările de populaţie provocate în jurul secolelor V şi YII de aşezarea masivă a slavilor în regiunile de romanitate dunăreană. După alţii, nu venirea slavilor sau influenţa lor asupra limbii române determină sfîrşitul epocii de comunitate, ci alte împrejurări. 1.03. La fel de diferite sînt şi părerile despre înfăţişarea limbii în această perioadă. în principiu, se presupune că ea trebuie să fi fost unitară. Postularea unităţii intră în mod necesar în ideea că latina nu a avut dialecte sau graiuri, idee acceptată, cu excepţia lui A. Philippide, de toţi cei pentru care limba română a continuat fără întreruperi latina dunăreană, deşi nu s-a justificat suficient de explicit ce fenomene lingvistice au făcut să se considere că, de la un anumit moment, limba latină a devenit limba română. Nu luăm în discuţie acum o modificare lingvistică sau alta —* fonetică, morfologică sau de alt Introducere 13 gen — fiindcă problema constă nu în numărul transformărilor, ci în calitatea lor, adică în precizarea elementelor care ne obligă să spunem că limba * a devenit limba y. Există aici o mare dificultate, pe care S. Puşcariu a intuit-o perfect cînd a renunţat să se decidă asupra datei de începere a epocii de comunitate. Propunerea lui Al. Bosetti, potrivit căreia româna apare după secolul al IY-lea, adică după ce „latina vulgară şi-a pierdut unitatea, fărîmiţîndu-se în limbile ce erau să devină limbile romanice de astăzi” 4, se întemeiază pe un criteriu cu care nu se poate să nu cădem de acord, indiferent dacă „după secolul al IY-lea” înseamnă în secolul al Y-lea, al Vl-lea sau mai tîrziu, căci divizarea unui idiom în unităţi lingvistice noi este un fapt concret şi decisiv. Bămîne să se vadă însă cînd devin ele independente. Unitatea de limbă din perioada de comunitate este concepută aşadar ca ceva de la sine înţeles. De aceea, după Al. Bo-setti, „limba comună formată atunci şi-a menţinut omogenitatea într-aşa măsură, încît divergenţele din sînul dacoromânei sînt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân nu sînt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul, unitatea originară a grupurilor fiind şi astăzi aparentă” 5. Dacă termenii „unitate” şi „omogenitate” ar fi riguros definiţi, lucrurile s-ar clarifica uşor. Dar ei se înţeleg în diverse feluri. Yorbind de romanica balcanică, în care vedea o fază omogenă de evoluţie a limbii române, O. Densusianu scria că în acest moment „limba română apare [... ] ca un mic fragment din această lume imensă care era Bomania primitivă, încă nefărîmiţată în grupe lingvistice prea deosebite unele de altele” 6 * * (subl. noastră). Se admit deci unele deosebiri, cu condiţia de a nu fi prea mari. G. Weigand este şi mai puţin 4 Al. Rosetti, ILR, 352. 5 Al. Rosetti, ILR, 352. 6 O. Densusianu, HLR, I, 236. Referindu-se recent la unitatea latinei ^vulgare, Paul Porteau (Deux etudes d’histoire de la langue, Paris, 1962, 7) insistă recent asupra diferenţelor stilistice incontestabile dintre diversele moduri de uti- lizare a limbii latine: ,,între corectitudinea şi trivialitatea grosolană [...] şi limba aleasă a persoanelor din lumea bună contrastul era desigur izbitor (şi asta Încă din epoca republicană)”. 14 Introducere precis căci, după ce afirmă că „toate dialectele [limbii române] au format odată o unitate55, introduce restricţia: „în care, fireşte, au putut exista deosebiri dialectale” 7. Th. Capidan ezită între o unitate acceptată teoretic şi patru deosebiri dialectale concrete între nordul earpato-dunărean şi sudul balcanic, două importante (rotacismul lui -n-, tratamentul lui c, g + e, i) şi două secundare (palatalizarea labialelor şi ritmul mai rapid de pronunţare al aromânilor)8. El este însă sub influenţa lui S. Puşeariu, care afirmă că: „Limba străro-mânilor nu trebuie însă să ne-o închipuim, unitară. Avem chiar probe că existau deosebiri regionale de grai în epoca străro-mănă'1'1 9. Din punctul său de vedere, la care ajunsese încă în 1910, S. Puşeariu era perfect îndreptăţit să admită existenţa deosebirilor dialectale în ceea ce el a numit străromână, şi credem că formularea de mai sus conţine justificarea în ea însăşi, căci Puşeariu se referă de fapt la limba străromâni-1 o r, deci la idiomul acelei comunităţi etnice din care a ieşit poporul român. Urmînd aceeaşi idee, Th. Capidan merge şi mai departe, afirmînd pe baza constatărilor de limbă că „pe la sfîrşitul secolului al Vll-lea şi începutul secolului al YHI-lea” însăşi individualitatea poporului român era desăvîrşită9 10 11. Dar dacă unitatea de limbă este substituită cu cea etnografică, se înţelege de la sine că limba oricărei comunităţi prezintă varietăţi dialectale. Indiferent de existenţa sau inexistenţa reală a acestei comunităţi, substituirea este o schimbare a conţinutului termenilor. Unitatea sau omogenitatea limbii ia alt aspect cînd se introduce în discuţie ideea de variantă. Spunînd că, pînă la venirea slavilor, „graiul care rezultase din latina transplantată pe cele două maluri ale Dunării nu poate fi considerat decît ca o variantă dialectală, ca să zicem aşa, a ita-lienei” (subl. noastră) u, O. Densusianu atingea însăşi esenţa. 9 G. Weigand, Linguistischer Atlas, col. 8. 8 Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936, 55. 9 Sextil Puşeariu, Limba română, I, Bucureşti, 1940, 249. 10 Th. Capidan, op. cit., 52 ş.u. 11 O. Densusianu, op. cit., 241. Introducere 15 raporturilor dintre limbă şi dialect, fără să o teoretizeze însă. Ideea nu era totuşi accidentala, căci capitolul intitulat Dezvoltarea romanicei balcanice pînă la pătrunderea slavilor din acelaşi volum nu face decît să sublinieze apropierile şi deosebirile care rezultau din împrejurarea că viitoarea limbă română era pe atunci influenţată de latina din Italia12. Pusă în felul acesta, problema capătă un conţinut mai clar, căci unitatea (omogenitatea) şi diversitatea devin simultane, ceea ce ne permite să afirmăm că limba română dinaintea despărţirii ei în aromână, dacoromână, meglenoromână şi istroromână era o unitate într-o diversitate de forme locale. Cît timp aceste forme depindeau încă de o invariantă, era exclus ca ele să devină idiomuri independente. De îndată ce, din cauze economice, istorice sau de altă natură, variantele locale pierdeau această posibilitate, tendinţa de diversificare, existentă în orice grai, se intensifica şi, mai devreme sau mai tîrziu, unitatea se desfiinţa. Constatarea de mai sus este valabilă pentru orice limbă, în orice moment al existenţei ei. Ba cere însă să se determine clementele lingvistice care constituie invarianta. Primul pas pe care trebuie să-l facem în această direcţie este de a decide dacă aromâna, dacoromâna, meglenoromâna şi istroromâna au structura unor idiomuri neolatine. Demonstraţia fiind de mult făcută, considerăm răspunsul pozitiv drept premisa oricărei continuări a cercetării. Al doilea pas este stabilirea identităţilor din structura acestor idiomuri, luînd în consideraţie atît aspectul actual cît şi aspectele lor mai vecbi, precum şi posibilitatea ca unele fapte concrete să fie întîmplătoare, născute din tendinţe originare comune. Cum însă, în analiza pe care o întreprindem aici, ne interesează în primul rînd şi uneori cbiar exclusiv relaţiile dintre elementele concrete, şi nu aceste elemente în sine, inovaţiile datorate impulsului originar sînt implicate în dezvoltarea acestei structuri. 12 O. Densusianu, op. cit204 ş.u. 16 Introducere 1.04. Principiile care se vor utiliza în cercetarea de iaţă sînt continuitatea şi discontinuitatea. Continuitatea priveşte caracterul stabil al structurilor. Avînd în vedere că reconstituirea protoromânei se face pe baza comparării a cel puţin două stadii de limbă, unul fiind latina, iar celălalt dacoromâna şi aromâna veche, spre a le lega între ele, este necesar să considerăm că identităţile de structură nu sînt consecinţele unui accident. O structură care apare în două faze succesive reprezintă deci dovada concludentă a continuităţii. Pentru ilustrarea acestui principiu, un exemplu potrivit ni se pare categoria neutrului. Neutrul este o paradigmă caracterizată prin aceea că se distinge şi de masculin şi de feminin prin ansamblul opoziţiilor lui morfologice, a căror modalitate concretă de realizare poate să ducă fie la forme complet deosebite de masculin şi de feminin, fie la omonimii cu unul din celelalte două genuri şi chiar cu amîndouă, dar nu simultan şi nici în chip general. Majoritatea limbilor care au această categorie nu dispun numai de forme distincte pentru ea. Astfel, în germană, Wald, Wand şi Land au, toate, la singular desinenţa 0, pe de altă parte, plurale Tochter, Wălder şi Lănder nu spun prin ele înseşi ce gen are fiecare. Calitatea de neutru a unui substantiv sau a unui nume în genere nu rezultă numai din singularul sau pluralul lui, ci din totalitatea relaţiilor lui morfologice. Din acest punct de vedere, între neutrul din limba latină şi neutrul românesc nu se ivesc deosebiri care să ne oblige să recurgem^ la explicarea acestuia din urmă printr-o influenţă străină. în latină, un substantiv neutru se opunea masculinului şi femininului de cele mai multe ori printr-o desinenţă specifică, totuşi pater nu se deosebeşte de papaver şi nici genus sau corpus de dominus sau dens, dacă luăm în consideraţie numai forma de singular. Omonimiile dintre genuri se produc altfel în română decît în latină, dar schema fundamentală, potrivit căreia neutrul este caracterizat de opoziţia lui cu masculinul şi femininul, se menţine. Continuitatea unei structuri se întrerupe dacă se schimbă natura opoziţiilor. Astfel, limba română, deşi a păs- Introducere 17 trat formele de genitiv şi de dativ ale unor feminine latineşti, genitiv-dativul în calitatea lui de caz gramatical unic, apărut în latina tîrzie şi menţinut parţial ea atare pînă după separarea aromânei de dacoromână, nu mai contractează absolut aceleaşi relaţii eu elementele contextuale în care apare, nemaipre-zentînd aceleaşi opoziţii ca genitivul şi nici ca dativul latinesc. Chiar dacă tendinţa lor de unificare este atestată în latina tîrzie, inclusiv în cea din Occident, procesul s-a desăvîrşit numai în limba română şi apare cu certitudine ca protoromân. După cum se vede din aromâna actuală, distincţia dintre cele două cazuri nu se mai face de la un anumit moment decît prin mijloace semantice. Transpunerea diferenţelor dintre genitiv şi dativ din planul morfologic propriu-zis în planul semantic reprezintă, după părerea noastră, consecinţa unei restructurări de opoziţii, deci o discontinuitate. Principiul inovaţiilor paralele, adus în discuţie de adversarii concluziilor la care ajunsese S. Puşcariu, în primul rînd de Ilie Bărbulescu13, apoi de A. Philippide 14, constă, după formularea lui Al. Rosetti, în acceptarea premisei că „o serie de inovaţii asemănătoare ale dacoromânei şi aromânei, în ciuda identităţii lor, sînt posterioare epocii de comunitate” 15. S. Puşcariu a răspuns arătînd că are importanţă calitatea inovaţiei. Astfel, din faptul că dacoromâna a inovat într-un caz, iar aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au păstrat o formă veche nu se poate deduce că idiomurile din urmă ,,ar fi înrudite şi că între ele ar fi existat vreodată o comunicaţie mai întinsă”. în schimb, r$s face din istroromână şi reas fase din Banat sînt semnele unui contact mai strîns între dialectul bănăţean şi istroromână, deşi sînt inovaţii16. Indiscutabil că idiomuri înrudite ca aromâna şi dacoromâna au putut să ajungă la forme identice sau foarte asemănătoare, dar, după cum am spus, formele ca atare nu intră în ----------- iii * 13 în recenzia la Zur Rekonstruktion des Urrumănischen din „Arhiva”, Iaşi, XXIX, 1922, 2, 292 ş.u., reprodusă în Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, Bucureşti, 1929, 511 s.u. 14 OR, II, 233 ş.u. 15 ILR, 355 ş.u. 16 în Limba română, I, 247. 2 - c 109 18 Introducere preocupările noastre decît ca modalităţi de manifestare a unor relaţii morfologice. 1.05. Cu toate acestea, rezultatele cercetării nu vor fi satisfăcătoare, pentru că graniţa cronologică dintre latina tîrzie şi limba română nu depinde numai de transformările lingvistice. Astfel, trecerea lui o latin neaccentuat la u şi alterarea unor eonsoane urmate de o vocală prepalatală datează din perioada latină, fiind atestată înainte de secolul al Y-lea 17. în latina tîrzie existau deci ţ, dz9 ri9 Z', s, c, #, cV, gV, şcV ca sunete. Ele trebuie să fi fost la început, sub acest aspect sau sub altul asemănător, variante ale consoanelor din care se dezvoltaseră. IsTeavîndmijloace de a decide data cînd au devenit foneme, nu ştim nici cînd încetează latina şi cînd începe româna. Orice fenomene de felul acestora s-ar lua în consideraţie, numai cu ajutorul lor nu se determină momentul exact de trecere, căci evoluţia lingvistică este discretă, iar mărturiile istorice pentru protoromână sînt mai mult decît precare. 1.06. Vorbitorii unui grai latin au avut însă totdeauna conştiinţa aparteneţei lor lingvistice la limba latină, chiar dacă unii o pronunţau într-un fel, iar alţii într-alt fel. De aceea, ni se pare necesar să admitem, cu A. Philippide, că înainte de secolul al Vll-lea, limba română „exista ca dialect al limbii latine, iar nu ca limbă romanică aparte şi se găsea sub influenţa latinei comune”18. Fără îndoială că un timp, între latină şi dialectele ei, a existat acelaşi tip de paralelism ca cel dintre aspectul general al unei limbi şi formele ei dialectale. Este deci posibil ca limba română să fi apărut întîi într-o variantă aromână şi într-una dacoromână, simple aspecte locale ale latinei dunărene. Această ipoteză este mult mai plauzibilă decît altele, căci „divergenţele dialectale dintre aromână şi dacoromână, ivite în timpul epocii de comunitate (subl. noastră), probează că aromâna, cu începere ----------- iU.i * 17 Al. Rosetti, ILR, 383; N. Mihăescu, Lat. dan., 93, 94, 96. 18 OR, II, 233. Introducere 19 de la un moment dat, a stat izolată de dacoromână, ceea ce a permis menţinerea şi dezvoltarea divergenţelor amintite” 1S. în orice caz, trecerea limbii latine la idiomurile romanice cunoscute nu mai poate fi reprezentată în mod convingător prin tablouri sinoptice ca cele care amintesc arborii genealogici, pentru că nu avem nici o dovadă că naşterea limbilor romanice s-a produs în acest fel. Existenţa unui koine latin şi a unor graiuri locale rezultă din tot ce a stabilit pînă acum dialectologia ca principiu general. Apariţia spontană a unor idiomuri romanice, cum susţine M. Kfepinsky, după părerea căruia „sarda,, limbile din Bomania occidentală şi româna s-au născut de la primul contact al romanilor cu indigenii” 18 * 20 (subl. noastră), este pur şi simplu imposibilă. Simpla reamintire a împrejurărilor romanizării Daciei este suficientă spre a respinge teza transpunerii spontane a sistemului lingvistic local în cel latin şi, eu atît mai mult, părăsirea bruscă a lui. învăţarea unei limbi cefe timp. Oricît de dornică ar fi fost o populaţie să treacă la limba romanilor, ea ar fi avut nevoie de două-trei generaţii pentru ca deprinderea limbii de întreaga comunitate să se desăvîrşeaseă. în aceste condiţii, data de la care se poate vorbi de limba română depinde în realitate de încetarea influenţei exercitate de latină asupra propriilor ei graiuri şi, în directă legătură cu aceasta, de apariţia expresă în istorie pentru populaţiile care continuau în regiunile Dunării idiomul latin al unui nume distinct de cel dat romanilor înşişi. Precizarea prin criterii lingvistice a momentului de cînd latina nu-şi mai exercită influenţa asupra graiurilor sale şi nu mai are deci rol unificator nu este posibilă în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, pentru că esenţa limbii latine se continuă sub diverse forme în toate limbile romanice, şi oricît de multe şi de variate modifi- 18 Al. Rosetti, ILR, S52. într-adevăr, între altele, structura morfologică a numelui din aromână diferă în multe puncte de cea a numelui din dacoromână, cum se poate constata şi din expunerea noastră. 20 In La naissance des langues romanes et Vexistence d’une piriode de leur evolution commune: latin vulgaire, pdriode romane, „Rozpravy Ceskoslovenske Akademie Ved”, r0$n. 68, 1958, Sesit 13, 43 ; cf. şi obiecţiile aduse de Al. Rosetti în ILR, 86. 20 Introducere cari s-ar fi petrecut în decursul timpurilor, structura latinească transpare cu toată limpezimea la o cercetare mai atentă. Istoria limbii se vede redusă astfel la mărturiile istoriei politice şi sociale, al doilea factor amintit mai sus, care devine decisiv. S-a considerat şi se consideră încă în mod curent că aromâna nu a mai avut legături cu dacoromâna începînd din secolul al X-lea. Două sînt motivele care au făcut să se stabilească acest moment ca punct final de dezvoltare unitară a aromânei şi dacoromânei. în primul rînd, un fapt de limbă : aromâna nu a suferit influenţa maghiară. în al doilea rînd, un fapt de istorie : cronicarul bizantin Cedren povesteşte că, în anul 976, la locul „Stejarii frumoşi” s-a petrecut o crimă în care au fost implicaţi nişte vlahi21. Luîndu-se această ştire drept prima atestare a aromânilor, s-a tras concluzia că de atunci există o populaţie aromânească. Se adaugă apoi menţionarea din ce în ce mai susţinută a aromânilor în cronicile bizantine. 1.07. Influenţa maghiară asupra dacoromânei nu s-a putut petrece înainte de secolul al Xll-lea sau chiar al XlII-lea 22. Propunerea lui O. Densusianu de a se lua secolul al X-lea drept început al acestei influenţe 23 nu se mai susţine astăzi. Prin urmare, separarea aromânei de dacoromână nu s-a petrecut nici ea mai devreme de secolul al Xll-lea, pentru că din momentul contactului dintre dacoromâni cu maghiarii şi pînă la eventuala pătrundere în aromână a unor elemente împrumutate din maghiară era nevoie de timp. Cele eîteva cuvinte maghiare împrumutate de dacoromâni în secolul al Xll-lea sau al XlII-lea nu s-ar fi putut răspîndi foarte repede, în plin ev mediu, 21 Informaţia o dă mai întîi V. Bogrea în ,,Buletin de r Institut pour l’etude de TEurope sud-orientale” (Vălenii de munte), VII, 50 ş.u. 22 După V. N. Drăganu, DR, VII, 199 : ,,Cel mai vechi contact româno-ungu-resc nu trebuie deci căutat în Ardeal, ci în părţile cucerite de unguri chiar la venirea lor. Acolo este normal să apară şi într-adevăr şi apar cele dintîi cuvinte româneşti intrate în ungureşte”, pe care autorul le datează din secolele XI, XII şi XIII. 23 în HLR, I, 370. Introducere 21 din munţii Apuseni pînă în regiunile din dreapta Dunării, unde locuiau populaţiile care vorbeau aromâna. 1.08. însemnarea lui Cedren nu este probantă, căci mult mai înainte, într-o notiţă din secolul al VXIX-lea, găsită la mănăstirea Kastamunitu de la Sf. Munte, sînt menţionaţi nişte vlahi aşezaţi pe malurile rîului Rhinos 24. Şi mai importantă este însă relatarea din secolul al Vll-lea a cronicarului bizantin Symokattes, care povesteşte cum, în anul 578, în ajunul unei lupte cu avarii, bizantinii s-au retras din dispozitivul de atac pregătit cu mare grijă, din cauză că un ostaş dintre tracii aflaţi în arma bizantină a strigat către un camarad al lui ,,în limba părintească” să se întoarcă să-şi ridice încărcătura căzută de pe animalul de povară pe care îl conducea pe potecile munţilor Haemus. Auzind cuvîntul retorna/, ceilalţi au crezut că se comandă retragerea şi au început să fugă. Întîmplarea a impresionat pe strategii bizantini, şi, după un secol, ea reapare la Theophanes într-o versiune în care strigătul ostaşului prevenitor a devenit: tor na, torna, fratre!. Comentînd cele două anecdote, A. Philippide respinge interpretarea lui C. Jirecek, după care ar fi fost vorba nu de cuvinte spuse în limba ţării, ci de termenii obişnuiţi de comandă în armata bizantină. Philippide observă că ambii cronicari spun limpede că apelul a fost făcut „în limba ţării” sau „în limba părintească” şi că, în nici un caz, cuvîntul fratre nu era termen de comandă 25. La concluzia că cele trei cuvinte „erau într-adevăr în limba ţării, adică în limba română In devenire”, a ajuns recent şi Al. Rosetti 26. Fiind vorba de armata bizantină în acţiune în sudul Dunării, s-ar putea considera cu aceleaşi şanse de a corespunde adevărului ca şi celelalte atestări că, şi de data aceasta, avem în faţă pe aro- 24 Th. Gapidan, Romanitatea balcanică, 57 — 58. 25 A. Philippide, OR, I, 504 ş.u. Pentru o interpretare asemănătoare, v. Th. Capidan, Romanitatea balcanică. 26 Despre torna, torna, fratre, în Omagiu Daicoviciu, Bucureşti, 1960, 467; ILR, 353, 612; cf. şi Petre St. Năsturel, Torna, torna, fratre, o problemă de istorie si de lingvistică, în ,,Studii si cercetări de istorie veche”, VII, 1956, 179 ş.u. 22 Introducere mâni şi că proba de limbă amintită era chiar aromâna. Iar dacă atestarea aromânilor este suficientă spre a-i diferenţia de dacoromâni, reiese că în secolul al Vl-lea existau două idiomuri mai mult ori mai puţin distincte vorbite de aromâni şi de dacoromâni, cum au presupus, la timpul lor, O. Densusianu, de o parte, şi A. Philippide, de alta. Acceptarea acestei idei duce în mod inevitabil la eliminarea sau, în cel mai bun caz, la reducerea simţitoare a perioadei de timp în care aromâna şi dacoromâna au constituit un singur grai sau dialect al limbii latine. Mai mult chiar, dacă se ţine seama de întinsul teritoriu romanizat de pe ambele maluri ale Dunării, pare mai simplu să se admită că procesul de diversificare a limbii latine începuse mult mai de timpuriu. în orice caz, după secolul al IV-lea, cauzele favorabile diversificării se înmulţesc. Constatăm aşadar că modificările fonetice petrecute în latină înainte de secolul al V-lea sînt urmate de atestarea istorică a unui grai romanic, care, deşi cunoscut numai prin trei cuvinte, într-o formă nesemnificativă, este totuşi din secolul al Vl-lea. împrejurarea care a făcut pe unii autori şă ezite a fost utilizarea curentă a terminologiei militare latineşti în armata bizantină. Dar specificarea cronicarului care spune că strigătul fusese rostit în „limba părintească” arată că, pe vremea cînd latina se mai întrebuinţa în armată ca un koine, alături de ea apăruseră graiuri locale, desigur foarte asemănătoare între ele. Nu le putem numi însă graiuri româneşti sau limbă română, pentru că nu dispunem şi de proba că apăruseră şi populaţii romanice noi, recunoscute ca atare. De aceea, graiurilor amintite le vom da numele de traco-romaniee, iar dacă vlahii amintiţi prima dată în secolul al VlII-lea sînt aromâni, numai cu începere de atunci, unele graiuri traco-ro-manice pot fi declarate aromâneşti. 1.09. Aşadar, după părerea noastră: a) latina dunăreană s-a transformat prin secolele IY—VII în graiuri traco-romanice, mai mult ori mai puţin diverse, mai mult ori mai puţin numeroase; Introducere 23 b) acest proces a durat pînă aproximativ în jurul secolului al YlII-lea. După aceea, ieşind de sub autoritatea latinei oficiale, aceste graiuri au devenit aromână şi dacoromână. 1.10. Poziţia la care ne-am oprit se deosebeşte în multe privinţe de aceea adoptată de predecesorii noştri în legătură cu data de apariţie a limbii române. în timp ce pentru O. Densusianu şi A. Philippide naşterea limbii române este legată de pătrunderea slavilor în regiunile dunărene romanizate, pentru noi acest eveniment nu are aceeaşi importanţă. Slavii au produs multe perturbări în imperiul bizantin chiar din secolul al Y-lea sau al Vl-lea, de cînd datează primele lor contacte cu traco-romanii. Dar de aici nu se poate conchide că, în secolul al Vl-lea sau al Vll-lea, aromâna s-ar fi despărţit complet şi definitiv de dacoromână, cum susţine O. Densusianu. Raţionamentul său ia un fapt istoric drept fapt lingvistic. Limba română a suferit fără îndoială o puternică influenţă slavă, dar ea nu este consecinţa imediată a pătrunderii slavilor printre populaţiile romanizate. Chiar dacă din primele momente de contact cu slavii vor fi pătruns cîteva cuvinte din limba lor în dialectele traco-romanilor, cum este foarte posibil, aceste cuvinte nu indică începutul unei diferenţieri lingvistice atît de importante ca aceea dintre aromână şi dacoromână. în secolul al Vl-lea, aşezările slavilor în Peninsula Balcanică nu au caracter permanent şi nu iau forma organizată a unor state. Slavii sînt încă migratori şi nu au capacitatea de a disloca masiv populaţia indigenă. A. Philippide crede că, în a doua jumătate a secolului al Vl-lea, „s-au despărţit [...] dacoromânii împreună cu istroromânii de o parte, de macedoromâni de altă parte”, pentru că „la sfîrşitul secolului al Vl-lea a încetat ultima rezistenţă a statului roman (domnia lui Mauricius, 582—602) contra puhoiului slav (sloven şi sîrbo-croat), care, la începutul secolului al Vll-lea, după ce şi mai înainte se revărsase în mase mari în Peninsula Balcanică, a cotropit cu desăvîrşire tot teritoriul romanizat, în special pe cel românesc, din pe-peninsulă” 27. 25 25 OR, II, 405. 24 Introducere Dar aceşti slavi, intraţi în lumea romanică din sudul Dunării, au avut nevoie de timp, nu atît spre a cuceri teritoriul romanizat, ci spre a-i deznaţionaliza, impunîndu-şi limba lor. Oricît de repede s-ar fi petrecut lucrurile, în secolul al Vll-lea ele nu erau decît la început. în jurul secolului al VlII-lea, pentru care pledează atestările istorice, în regiunile sudice ale Dunării, există aşadar populaţii care vorbesc un idiom neolatin fiind alcătuite probabil din aromâni. Cum dacoromânii nu provin din aromâni, atestarea unora implică şi pe a celorlalţi. Din acest motiv credem că secolul al YlII-lea poate fi luat ca dată de apariţie a limbii române, deşi nu excludem posibilitatea ca şi ceva mai înainte, în secolul al Vll-lea, grupe de aromâni şi de dacoromâni să fi avut o individualitate lingvistică destul de bine pronunţată 28. 1.11. Se spune uneori că aromânii şi dacoromânii au cunoscut în vremea de care ne ocupăm o civilizaţie comună şi că ea ar constitui baza unităţii lor lingvistice. Argumentul a fost însă extins şi la alte populaţii din Balcani eînd s-a emis ideea unei unităţi lingvistice balcanice, ceea ce i-a diminuat importanţa, căci, dacă toate popoarele din Balcani inclusiv aromânii, eventual şi dacoromânii, se integrează în acelaşi tip de civilizaţie, faptul nu mai este concludent. Nu discutăm acum şi aici cît este de exactă această părere. Fondul chestiunii nu ne interesează, fiindcă sînt şi astăzi popoare care formează un tot naţional şi au aceeaşi civilizaţie , dar nu aceeaşi limbă. Unitatea de civilizaţie nu implică totdeauna unitate de limbă. 1.12. Graiurile traco-romanice prezentau desigur deosebiri, dar înfăţişarea lor concretă este greu de reconstruit. Avem numai posibilitatea de a determina în oarecare măsură distanţarea lor de latina standard, presupunînd că, în secolul al VlII-lea, diversele modificări fonetice înregistrate cu mult 28 Am lăsat la o parte afirmaţia lui G. Weigand (Linguistischer Atlas, col. 8) după care româna începe în secolul al Vll-lea, pentrucă autorul nu-şi argumentează alegerea acestei date. De asemenea, nu ne-am oprit nici la părerea lui I. Şiadbei, potrivit căreia reflexul velarelor c şi g în limbile slave ar fi dovada apariţiei limbii române în secolul al Vl-lea, pentru că alterarea celor două consoane apare încă din latină. Introducere 25 înainte căpătaseră valoarea unor foneme, care aveau capacitatea de a diferenţia cuvintele şi formele gramaticale. Opoziţia dintre barbatu şi barbaţi, de exemplu, nu mai putea fi aceeaşi ca în latina tîrzie. După apariţia şi, mai ales, după extinderea lui ţ, ea devenise, la început sporadic, apoi permanent, opoziţie între -t(u) şi -ţ(i). La această concluzie duce analiza modului de exprimare a pluralului în oricare dintre cele patru idiomuri născute din latina dunăreană tîrzie. Procedînd la fel şi în alte situaţii, descoperim un număr de particularităţi care deosebesc latina de aromână şi de dacoromână, fiind în acestea două din urmă dezvoltări sistematice ale unor fenomene pornite încă din latineşte. Este vorba deci de o reorganizare a materialului de limbă, de o restructurare ivită din necesităţi adesea momentane, al căror impuls originar se află în însăşi latina dunăreană tîrzie. Pe măsură ce rearanjarea materialului se precizează, iar numărul variaţiilor libere scade, se conturează imaginea unei structuri noi, în multe privinţe mai asemănătoare cu structura aromânei şi a dacoromânei de astăzi decît cu cea a latinei. Pe această bază am presupus că graiurile traco-romanice, care constituiau un ansamblu dialectal al limbii latine, se caracterizau ele înseşi printr-un diasistem, adică printr-o serie de particularităţi comune, realizate însă diferit pe plan local. Acestui diasistem îi spunem protoromână. El este, ca totalitate de trăsături lingvistice, o realitate care decurge din natura relaţiilor mai sus amintite. Această realitate nu constituie însă un idiom standard sau un Tcoine, ci o abstracţie, care se opune aspectului ei concret din fiecare grai traco-romanic în parte. în alţi termeni, diasistemul, atît cel imaginat aici, cît şi oricare altul, trebuie să apară sub o formă particulară în oricare dintre variaţiile lui, dar el nu se întîlneşte niciodată pe teren sub înfăţişarea ideală care rezultă din construirea lui ştiinţifică. în vederea stabilirii acestui diasistem, am luat în consideraţie un număr de transformări fonetice şi fonologice, şi anume : 1 1. Silaba deschisă. Faţă de dacoromâna actuală şi uneori chiar de aromână, graiurile protoromâne aveau mai multe 26 Introducere silabe deschise, căci -u etimologic se realiza ca -u vocală, iar -i, semn al pluralului, ca -i vocală, afară de cîteva cuvinte şi forme ea bou, pl. boi; ou, oi, meu etc., asupra pronunţării cărora pot fi îndoieli. Eostirea lor într-o singură silabă fiind însă mult mai probabilă decîtîndouă silabe, am considerat pe -u şi pe -i din cuvintele citate drept semiconsoane. Observaţia este valabilă şi pentru latină în forma ei cultă, căci ea avea multe terminaţii consonantice la substantiv. 2. Vocalele şi diftongii. în seria anterioară şi în cea pos-terioară, protoromâna avea acelaşi număr de vocale ca şi dacoromâna şi aromâna modernă, cu aceleaşi caracteristici generale şi cu o distribuţie similară celei actuale, căci opoziţia de cantitate dispăruse, iar sistemul vocalic se modificase în consecinţă, în seria centrală nu există decît o vocală, o, care corespunde lui o şi î din dacoromâna actuală. Timbrul acestei vocale era incert; 9 se realiza într-un mod asemănător cu ă, î, eventual cu â, prin care desemnăm vocala centrală din dialectul moldovenesc al dacoromânei actuale. în poziţie iniţială, 9 nu apărea niciodată nici înaintea unei consoane nazale. Nu am notat redarea lui în această poziţie prin arhifonemul N, stabilit de Andrei Avram pentru dacoromâna actuală dar am considerat că se realiza ca un n si-labic, cum propune M. Caragiu-Marioţeanu pentru aromână80. Cele două soluţii nu se contrazic. Ambele pornesc de la constatarea că vocala centrală â nu se întîlneşte la iniţială decît rareori în dacoromână, unde s-a fixat în această poziţie la o dată relativ recentă. Arătînd că distribuţia vocalelor era foarte asemănătoare celei de astăzi, ne-am referit la aspectul general al chestiunii. Cazurile particulare vor fi cercetate eînd va fi necesar la locul lor, dat fiind că în această introducere, fonetica şi fonologia protoromânei nu reprezintă un scop în sine. 29 30 29 Andrei Avram, Interpretarea fonologicâ a lui [î] iniţial în limba română, în Fonetică şi dialectologie, IV, 8—23. 30 Sistemul fonologie al aromânei, în SCL, XIV, 1963, 315; v. Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, 206. Introducere 27 Diftongii ea şi oa apar, afară de poziţiile în care îi întîlnim astăzi în dacoromână şi aromână, în poziţiile din dacoromâna veche, cf. protor. feate, vearde, vearo, ţearo, şease; roate, moale, coate, oaspe, ploaie etc. Pentru yea am adoptat formula Al. Eosetti 31, deci fyeare, myeare, pyeatro etc., dar cu notarea simplificată : iea. Protoromâna a avut desigur şi alţi diftongi şi triftongi 32 dar ei nu interesează direct descrierea morfologică a numelui. Alternanţele eaje, oajo sînt asigurate din punct de vedere morfologic la femininele cu pluralul în -i prin identitatea de tratament în aromână şi dacoromână. Cu ea merge şi diftongul iea. 3. Consoanele şi grupurile consonantice.. Am considerat că c, g, urmaţi de i, e sau de ie(< e), deveniseră c şi g. Arom. ţ, dm, proveniţi din c şi g în situaţiile de mai sus, sînt ulteriori 33. în protoromână avem, afară de c, g, şi următoarele consoane palatalizate : l', n, ca şi grupurile el', gV, şcl'; ş era totdeauna palatal 34; s nu avea la început corespondent sonor, > era slab sau forte r ( = rr), n era , de asemenea, slab sau forte n (= nn) 35. Avînd în vedere că rotacismul lui -w- (slab) nu poate fi reconstituit, căci -n- devine întîi fricativ, nu am ţinut seama de această transformare în descrierea noastră. Ea nici nu are, de altminteri, efecte morfologice. 31 ILR, 360. 32 Descrierea lor a fost făcută recent de Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968, 97. 33 Marius Sala,  propos de Vapparition des affriquies romaines, RRL, XIII, 1968, 510. Emanuel Yasiliu (op. cit., 102 — 103) consideră că arom. t nu provine din africata c şi că /, dz şi c, g ,,reprezintă în româna comună două serii consonantice distincte”. 34 Marius Sala, Romania occidentală şi Romanţa orientală. în legătură cu tratamentul sonantelor, SCL, XV, 1964, 169 — 179. Emanuel Vasiliu, op. cit., 50. 35 Detalii asupra modificărilor fonetice petrecute în latina dunăreană înainte de separarea aromânei şi dacoromânei se găsesc la O. Densusianu, HLR, I, 282 ş.u., la A. Philippide, OR, II, 236, la AI. Rosetti, ILR, 359 ş.u. ; v. şi E. Petrovici, RLR, 1966, 314 — 315. Pentru n şi r, v. Marius Sala, op. cit.; Emanuel Vasiliu, op. cit., 43 — 86, 97 ş.u. 2. SUBSTANTIVUL 2.1. CLASELE DE SUBSTANTIVE 2.1.0. Clasele de substantive din protoromână constituie cristalizarea principalelor schimbări începute cu mult înainte în latina dunăreană. Trecerile de la o declinare la alta (în special de la a V-ala a I, de la a IV-a la a Il-a) au afectat întreaga latină tîrzie şi au dus la organizarea substantivelor în grupuri mai puţin numeroase şi — în anumite privinţe — mai simple. Fenomenul acesta este pus de obicei pe seama slăbirii consoanelor finale şi a extinderii utilizării prepoziţiilor, ambele decurgînd din evoluţia generală şi reprezentînd ca date materiale o realitate indiscutabilă. Reorganizarea flexiunii nominale este însă deosebit de complexă. Faptul se poate ilustra prin multe exemple ulterioare momentului cercetat aici. Astfel, în dacoromână* au funcţionat şi funcţionează pînă astăzi numeroase plurale duble: capi — capete, coaăe — cozi, cornuri — coarne, timpi — timpuri etc. Ele arată că reclasificarea substantivelor a continuat şi continuă încă. De aceea, ni se pare mai indicat din punctul de vedere urmărit aici ca discutarea transformărilor petrecute în sistemul nominal latinesc să nu înceapă cu problema slăbirii consoanelor finale şi a extinderii prepoziţiilor, ci să se determine întîi raporturile generale dintre singular şi plural, dintre un gen gramatical şi alt gen gramatical, dintre un caz şi alt caz, precum şi eventuala lor ierarhie. Formele concrete de singular sau de plural, de feminin, masculin sau neutru, de nominativ, genitiv etc. au o mobilitate mult mai mare decît relaţiile în care sînt cuprinse. Este foarte semnificativ, de exemplu, faptul că raportul singular — plural ia aproape tot- Clasele de substantive 29 deauna în limba română aspectul unei opoziţii între morfeme marcate, extrem de rar identificate unul cu altul, în timp ce opoziţiile de gen şi cele de caz se desfiinţează mult mai des prin omonimie. Analiza principalelor opoziţii din inţeriorul sistemului nominal permite deci schiţarea unor structuri, faţă de care situaţiile concrete constituie numai serii de variaţii. în cele ce urmează vom cerceta aceste structuri luînd în consideraţie numai desinenţele. Radicalul şi în special alternanţele lui nu vor forma decît în chip accidental obiectul preocupărilor noastre aici. 2.1.1. OPOZIŢIA DE NUMĂR Singularul se confundă foarte rar cu pluralul. Tipul dr. sg. ardei — pl. ardei, sg. ochi — pl. ochi nu se realizează în protoromână, nici la începutul, nici la sfîrşitul ei. Cea dintîi dovadă în această privinţă o dă aromâna, unde majoritatea substantivelor se termină în vocală. Aşa stăteau lucrurile şi în dacoromâna veche, iar graiurile dacoromâneşti cu caracter arhaizant păstrează şi astăzi distincţii de felul celor din aromână şi protoromână. Diferenţierea singularului de plural caracterizează aromâna, dacoromâna şi meglenoromâna. în istroromână, ea a slăbit simţitor, căci substantivele terminate în consoane labiale, în consoane palatale şi în s, ş, z, j şi r nu mai disting pluralul de singular. De aceea, istroromâna nu este utilă în discuţia de faţă. în celelalte trei însă, vitalitatea opoziţiei singular/plural se vădeşte pe de o parte prin desinenţe, iar pe altă parte prin construcţii numeroase de singulare noi, ca dr. pai, ar., megl. pal'u < lat. pălea sau dr. cîrnat, pl. cîrnaţi, vechi sg. cîrnaţ < lat. earnacium. oaspete < pl. oaspeţi etc.1. 1 Pentru influenţa pluralului asupra singularului, v. J. Byck et A. Graur, BL, I, 1933, 14 —57; Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, 80 ş.u. 30 Substantivul Cu toate acestea, cîteva substantive prezentau încă din protoxomână fenomenul neutralizării de număr. între ele se aflau cinci nume de zile ale săptămînii: luni, marţi, miercuri, joi şi vineri, toate feminine, numele unei luni, marţu, care era masculin, şi femininul *mmu. De fapt, dintre substantivele pasibile de a nu mai fi cunoscut deosebirea amintită numai unul, *rn9nu, răspunde exact neutralizării, pentru că numai la el se simţea nevoia de a se indica pluralul. Celelalte se puteau dispensa, după cum se dispensează de altminteri şi astăzi, căci enunţurile care cer folosirea zilelor săptămînii sau ale lunilor anului la plural sînt excepţional de rare. Protoromâna era deci dominată de legea diferenţierii necesarea singularului şi pluralului. 2.1.2. OPOZIŢIA DE GEN Genul prezintă neutralizări la singular: a. între masculine şi neutre: anu nu se mai dinstinge formal de acu, arbure de spate etc. b. între masculine şi feminine: perete nu se mai distinge de frunte, arbure de sare etc. c. între feminine şi neutre: lume este identic cu nume. La plural: d. între feminine şi neutre : turte are aceeaşi înfăţişare ca fire, umbre ca lemne etc. După cum se vede, omonimiile acţionează în special în direcţia modificării neutrelor (din patru, trei privesc acest gen). De aceea, desinenţa lat. -a şi, paralel cu ea, lat. -ora trec foarte devreme la -e, respectiv, la -ure. Modificarea lui -a în -e nu se justifică în planul fonetic propriu-zis, chiar dacă luăm în consideraţie plurale ca lat. frondia > dr. frunze, palea > > dr. paie etc., unde -e ar putea fi adaptarea lui -a latin la iotul precedent, fie direct, fie prin faza a. Sfumărul acestor plurale nu era însă atît de mare încît să determine restructurarea ansamblului neutrelor prin simplă analogie. Cum, pe de Clasele de substantive 31 altă parte, avem semne de existenţă a unor plurale *capit& sau *numer9 „nume”, este de presupus ea la schimbarea lui -a de la neutre în -e rolul precumpănitor l-au avut asimilările unor plurale neutre la pluralele asemănătoare feminine 2. Dacă, pentru nevoile demonstraţiei, s-ar admite că fenomenele fonetice nu ar fi suferit presiunea morfologiei, toate neutrele şi-ar fi confundat pluralul cu singularul de la feminine — cf. caso, *oas9, *ăeaget9, poart9, *coat9 (sg. cot) ş.a.m.d. Uneori lucrul acesta s-a şi întîmplat, ca în om faţă de au9, dar, în genere, necesitatea de diferenţiere a celor două numere fiind cu mult mai puternică decît evoluţia fonetică, s-a stabilit în interiorul neutrelor o corelaţie morfologică în raport cu posibilităţile interne ale limbi, şi cum singura modalitate de rezolvare a pluralului lor era transformarea lui -a în -e,. s-a recurs la ea. 2.1.3. OPOZIŢIA DE CAZ Opoziţiile dintre cazurile gramaticale s-au neutralizat mai des decît cele dintre singular şi plural şi decît cele dintre genuri. Masculinele se fixează la două forme, cu excepţia lui tato, ci. dr. tată, gen.-dat. tatîni(-său); femininele disting genitiv-da-tivul singular de nominativ-acuzativul de la acelaşi număr şi îl opun nominativ-acuzativului plural. Sincretismul dintre nominativ şi acuzativ, uneori şi vocativ, pe de o parte, cel dintre genitiv şi dativ, pe de alta, probează că sistemul ajunsese la un moment dat la oarecare instabilitate. Neutralizarea cazuală este ilustrată de adoptarea ca formă-tip a unor foste nominative ca omu, a unor foste acuzative ca porinte, frunte etc., şi, în mod excepţional, a unor foste genitive ca marţi, miercuri etc. Constatările anterioare probează existenţa unei ierarhii a neutralizărilor şi, bineînţeles, a opoziţiilor corespunzătoare. 2 Nu intră In preocupările noastre aici plurale dr. ca frandză, oasâ, braţâ etc., fiind ulterioare protoromânei. 32 Substantivul Pe această bază avem dreptul să susţinem că, încă din proto-română, s-au stabilit tendinţe de simplificare a numelui, înce-pînd cu diminuarea numărului de opoziţii cazuale, continuînd cu cele de gen şi sfîrşind cu cele de singular-plural. Din acest punct de vedere, protoromâna se prezintă ca un idiom cu opoziţii active de gen şi de număr şi cu numeroase neutralizări de caz gramatical. 2.2. DETERMINAREA PARADIGMEI NUMELUI 2.2.0. Apartenenţa unui substantiv la o clasă sau la alta depinde de numărul opoziţiilor realizate de el. Totalitatea acestor opoziţii formează o paradigmă în interiorul căreia se pot întîlni variante de diverse tipuri. Reducerea variantelor se rezolvă în principiu prin metoda de reconstruire descrisă la 1.12. Astfel, desinenţa a reprezintă fie un â, fie un ă sau î. Dar, nefiind foneme, nici â, ă, nici î nu interesează descrierea morfologică de faţă. Situaţia fonetică a lui a este aproximativ aceeaşi cu a sunetului din pronunţările dacoromâneşti actuale fînă şi până, întîlnite uneori la acelaşi vorbitor, sau cu ceea ce oferă istroromâna în variaţiile bîrsă, bărsă „pungă”. Exemplele anterioare sînt însă numai simple specimene de pronunţare. Desinenţa -u, pe care o interpretăm ca pe un -u vocală* nu numai în agru, codru, ci şi în sacu, soţu, ursu, lupu ete., s-a confundat ca morfem cu -u semiconsoană (w) la cîteva cuvinte ca bou, curcubeu, dzeu, ou, rou „rîu”, şcl'au. Structura lor si-labică nu avem cum s-o reconstruim, căci disocierile bo-u-lu, o-u-lu etc. nu spun nimic. în orice situaţie s-ar fi aflat -u, ca vocală sau consoană, rezultatul ar fi fost acelaşi. Posibilitatea ca el să se fi realizat şi ca -u semiconsoană trebuie admisă, măcar teoretic, din cauza unor pronume ca meu, tou, sm etc., deşi nici pentru ele nu există o modalitate sigură de determinare a silabaţiei. Deosebirea dintre ele şi substantivele cu tema în vocală este însă evidentă, căci meu se opune lui mea, sau ea, iar în mea şi ea diftongul pare a proveni chiar Determinarea paradigmei numelui 33 din protoromână. Şi mai convingătoare sînt formele verbale dau, Iau, Vau (prezentul lui „a lua”), scriu etc. Desinenţa de plural 4 are acelaşi statut ca -u. Şi la ea se pune problema calităţii fonologice, căci, dacă admitem că, în pronumele nos, vos, în numeralele dos, tres, -s a fost schimbat cu un -i, semn al pluralului, aceste patru cuvinte deveniseră monosilabice. Afirmaţia noastră se bizuie pe o analogie logică, nu pe elemente concrete, dar analogia ni se pare în cazul de faţă plauzibilă, mai ales că formele verbale dai, stai o sprijină. Faptul că în italiană pronumele noi şi voi sînt monosilabice nu este perfect convingător, deşi întăreşte valoarea analogiei despre care am vorbit, după cum o întăreşte şi monosilabismul acestor pronume în alte limbi romanice. Argumentul fiind însă indirect, nu este decisiv. 2.2.1. MASCULINELE Clasa substantivelor masculine se subîmparte în şase categorii : 1. Masculine cu sg. -^/pl. 4: anu, auşu, borbatu, calu, cerbu, cuscru, codru, cucu, domnu, dracu, fagu, fetu, lupu, nepotu, paltinu, y«, pecurariu, peăucl'u, peru „păr”, por cu, preutu, rinicVu, rumonu, spinu, umeru, wsw, fli/eZw etc. l.a. Masculine cu sg. -wjpl. bow, dzew, şcl'aw. 1. b. Masculine cu singularul în-^/pl. în-i dar cu radical dublu : om% — oameni. 2. Masculine cu sg. -a/pl. arbure, berbeace, cane, car- Zwne, #nne, l'epure, munte, poreate, peste, pieaptene, purice, soare, şearpe, şoarece, viearme, vydture etc. 2.a. Masculine cu singularul în -e/pl. în -i, dar cu două radicale : oaspe — oaspeţi. Categoriile 1 şi 2 formează subclasele geneiale ale masculinelor. Dosebit de ele, protoromână păstrează şi un masculin caracterizat prin : 3 - c, 109 34 Substantivul 3. Sg. -0/pl. -£, dar cu radical dublu : tatd — totoni. Deşi include un singur cuvînt, categoria l.b trebuie să fie menţionată pe de o parte fiindcă paradigma omu — oameni este singura cunoscută în aromână, dacoromână, meglenoromână şi istroromână, pe de altă parte fiindcă seamănă cu tipul 3 şi serveşte la o mai bună înţelegere a lui. Categoria 3 se sprijină şi pe femininul mumo — mumono, constituind modelul pluralului frâţîni din dacoromână. Cele trei cuvinte trebuie puse în legătură şi cu pluralele feminine nurori şi surori, căci împreună cu aceasta denumesc diverse grade de rudenie. Am preferat soluţia morfologică a două radicale pentru l.b, 2.a şi 3, nu numai spre a simplifica descrierea, ci şi pentru că desinenţe ca -eni şi -mi ar fi avut poziţie aberantă în sistem. Faptul este mai evident la un plural ca oaspeţi, unde desinenţa nu poate fi decît -i. O izolare corectă a lui -ţi în această calitate este imposibilă. Cuvîntul şi-a reconstruit de altminteri un singular nou în dr. oaspete, a cărui provenienţă din tema oaspeţ- este evidentă. Masculinul oaspe nu poate fi despărţit de neutrul dr. cop — capete (ar. capu—căpiţe, megl. cap — capiti), care se analizează, la plural, în capei -e, ca şi oaspeţ -i. Noile singulare oaspet şi capăt 3 sînt reflexul tendinţei de regularizare a cuvintelor amintite pe baza reducerii radicalului dublu la radical unic, linia de evoluţie fiind determinată de economisirea mijloacelor formative, în speţă a desinenţelor, căci -i din oaspeţi şi -e din capete întră în seriile cunoscute3 4. 3 Modificarea semantică din dr. capăt nu este semnificativă din punct de vedere morfologic, pentru că noul singular redă unul din sensurile pl. capete. într-o interpretare în care se ţine seama de conţinut, capăt— capete este însă indiscutabil alt cuvînt decît cap — capete. 4 Degajarea desinenţelor de plural «eni, -ni, -eţi şi -ete din oameni, -tdtdni, oaspeţi, capete, la care s-a oprit Valeria Guţu Romalo în Morfologie structurală a limbii române (Bucureşti, 1968, 90), are avantajul de a micşora variaţiile de radical, dar măreşte numărul indicilor de plural, fără a rezolva asemănările indiscutabile dintre -i şi -eni, -eţi la masculine, pe de o parte, dintre -e şi -ete la neutre, pe de altă parte, iar substantivele în discuţie rămîn caracterizate tot printr-o flexiune neregulată. Determinarea paradigmei numelui 35 Substantivele din categoria l.a au fost introduse într-o clasă morfologică aparte pe baza presupunerii că, după o perioadă oarecare, din vocală, -u devenise consoană, încă în protoromână. Unele variante actuale din grupa 2 par a contrazice regula terminaţiei vocalice generale a substantivelor din protoromână. în această situaţie sînt dr. arbur, arbor (alături de ar bure), ar. arbure, istr. ârbur(e) ; dr. flutur(e), ax. flutur (fliutur, flitură) şi dr. vultur (e), ar. vultur, megl. văltur. Formele terminate în consoană nu sînt însă originare. Ar. arbure, v. dr. arbure, istr. ărbure şi megl. arburi trimit la lat, arborem. Pentru flutur, a se vedea dr. fluture şi alb. fl'uturS, care presupun un etimon în -em, în eventualitatea puţin probabilă că fluture este un cuvînt moştenit. Varianta dr. vulture permite să interpretăm pe vultur ca formă nouă, şi deci să propunem ca etimon fie un acuzativ în -em, potrivit cu v. fr. voutre, sp. buitre, port. abutre (v. PEW 1923 şi BBW 9466), cf. şi dr. bultoare (Puşcariu ZEPh 27,143, hultoare PEW 1923), fie o tot atît de plauzibilă reconstruire vulturi (< lat. vulturius) > sg. vultur5. în protoromână, arbore şi fluture se încadrau deci normal în categoria 2, sub forma arbure, fluture, iar vulture intra fie la 2, fie la 1. Treceri de la o subclasă de masculine la alta s-au mai petrecut ulterior6. Ar. yermu, de exemplu, a fost inclus în clasa 1, deşi provine din vermis. 2.2.2. NEUTRELE Clasa neutrelor a dat naştere la multe discuţii. După unele păreri, în loc de neutre, substantivelor care se grupează aici ar trebui să li se spună ambigene, pentru că formele 5 J. Byck et A. Graur, BL, I, 1933, 44. 6 Pentru alte exemple, v. O. Densusianu, HLR, II, 141 ş.u.; Al. Rosetti, ILR, 528 ş.u. 36 Substantivul lor de singular se confundă cu masculinele, iar cele de plural, cu femininele. Dar chiar faptul că un termen deosebit pentru denumirea substantivelor amintite a fost considerat necesar reprezintă dovada că, şi pentru cei care cer să le numim ambi-gene, ele nu se includ nici printre masculine, nici printre feminine, ci într-o clasă de gen distinctă * 5 * 7. Continuitatea istorică a clasei neutrelor se justifică prin: a. Plurale de tipul căpiţe, coarne, deagete, meare, oase, *oaue (= oauă), scamne (— scaune), seamne, spiâe etc. b. Plurale care conţin desinenţa -ora: frigure, tempure pieptare etc. c. Plurale de tipul capisteria> cspisteare, palea >pal'e etc. d. Plurale care conţin sufixul lat. -mentum, (pl. -menta) ca dr. jurăminte, legăminte, oseminte, rugăminte, veşminte etc. Cf. megl. jurămînt PEW 928, CDDE 929, Capidan, M., III s. v.; Ugămintu PEW 959, CDDE 970 (dubios, T. Papahagi, DDA, s.v., îl citează după CDDE); megl. rugămînt PEW 1480, ar. visminie PEW 1878 (dubios, T. Papahagi nu-1 înregistrează în DDA, cf. însă vistămintu DDA). Aceste patru categorii de neutre au menţinut clasa, fiindcă nici unul dintre ele nu a avut vreodată un singular în forma de feminin, după cîte ne putem da seama astăzi din compararea diverselor graiuri şi dialecte româneşti. 7 Existenţa neutrului a fost demonstrată de Al. Graur în studiul său Les substantifs neutres en roumain, „Romania”, LIV, 1929, 249 ş.u.; cf. şi BL, V, 5 ş.u. ; VI, 260 ş.u.; LR, XVII, 1968, 175; Stadii de lingvistică generală, Bucureşti, 1960, 352, şi, recent, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, 65. Baza argumentării a fost de la început opoziţia dintre neutru, care cuprinde numai inanimate şi celelalte două genuri, care nu sînt omogene din acest punct de vedere. Ideea reapare la Roman Jakobson, On the Ramanian Neuter, CL, III, 1958, 237 — 238. La opoziţia animat / inanimat, Al. Rosetti adaugă opoziţia motivat / nemotivat, privită în evoluţia ei în limba română; v. SCL, I, 1950, 233 ş.u. ; SCL, VIII, 1957, 407 ş.u.; „Studia linguistica”, Lund, 1959, 133 — ş.u.; SCL, XIV, 1963, 433 ş.u.; ILR, 617 ş.u. Opoziţia dintre neutru şi celelalte două genuri se poate stabili şi prin mijloace formalizante, pentru care v. Emanuel Vasiliu în SCL, XI, 1960, 463 — 464. împotriva neutrului se pronunţă Ch. Bazei 1, Has Rumanian a third gender ? în „Cahiers Sextil Puşcariu”, I, 1952, 77 ş.u.; I. Pătruţ, Sur le genre ,,neutre”. en roumain, în Melanges — Oslo,,Bucarest, 1959, 291 ş.u.; „Romano-slavica’% VII, 1963, 95 ş.u., şi VI. Hofejsi, în SCL, VIII, 1957, 415 ş.u.; „Philologica Pragensia”, 7, 1964, 401 ş.u.; I. Coteanu, LR, XV, 1966, 309 ş.u. Determinarea paradigmei numelui 37 Categoria b este cea mai importantă fiindcă permite degajarea unei desinenţe specifice neutrelor, -uri, care, în pro-toromână, a avut înfăţişarea -urs. Extinderea acestei desinenţe şi la unele feminine, cf. dr. ierburi, certuri, lipsuri, săruri etc., este desigur foarte yecbe, dar nu se poate şti nici dacă ea s-a petrecut anume la cuvintele pe care le-am citat aici, şi nici cît era de frecventă. Utilizarea lui -urs a cunoscut în dacoromâna din secolul al XVI-lea o frecvenţă relativ mare, dar în ce măsură situaţia aceasta trebuie interpretată ca o continuare a unei stări mai vechi este foarte greu de spus. Categoriile de neutre luate ca martori principali ai continuităţii acestei clase de gen ne obligă să renunţăm la ipoteza unei reconstruiri formale a neutrului românesc 8. El nu s-ar fi putut forma din nou dacă s-ar fi pierdut modelul opoziţiilor caracteristice. Fără îndoială însă că modificarea conţinutului acestui gen este efectul unei redistribuiri a substantivelor pe genuri gramaticale, fenomen din care nu se exclud din principiu eventualele influenţe. 8 Problema continuităţii neutrului a fost pusă de Al. Graur în ,,Romania”y LIV, 1929, 249 ş.u., unde se face observaţia că neutrul românesc nu continuă pe cel latin nici din punct de vedere formal, nici din punctul de vedere al conţinutului. După părerea autorului, în timp ce în celelalte limbi romanice substantivele neutre latineşti au fost distribuite la masculine şi feminine, ,,româna a urmat altă cale; probabil sub influenţa mediului înconjurător slav, a menţinut formal neutrul şi a încercat să pună de acord această formă cu conţinutul neînsufleţit, trecînd la neutru numeroase substantive care denumeau obiecte neînsufleţite” (Tendinţele actuale ale limbii române, 65). Al. Rosetti considera că ,,după dispariţia neutrului în latina dunăreană, asistăm, la un moment dat, la renaşterea lui, probabil în epoca de comunitate a românei, întrucît aromâna procedează la fel ca dacoromâna” [...] (ILR, 630), dar ,,trebuie respinsă ipoteza unei influenţe a limbilor slave meridionale, căci faptele nu coincid”. Id. ib., 632. După Oct. Nandriş (Le genre, ses realisations et ic genre persoanei en roumain, ,,Revue de linguistique romane”, XXV, 1961, 47 — 74) neutrul s-a păstrat sub influenţa substratului; vezi şi K. Togeby, Le neutre en roumain et en albanais, în ,,Cahiers Sextil Puş-cariu”, II, 1952, 121 ş.u. G. Ivănescu (în SCL, VIII, 1957, 299 ş.u.) susţine că neutrul s-a păstrat din latină. 38 Substantivul Neutrele se grupează în şase categorii : 1. Sg. -ujpl. -e: bronu9, cornu10, cotu, ăeagetu, fieru, firu, gdrnu, meru, ow, picioru, puronu, scamnu, semnu1 ţestu, timpu, îilcioru, etc. l.a. Sg. -^/pl. -0: eu două radicale (pl. capet-e). 1. b. Sg. / pl. -2: oait?. 2. Sg. / pl. armu, cuVbu, doru, /oc'M, fumu, (jroc'M, tew, wotte, pieptu, prmdzu, puţu, rw ,,rîu”, somnu, truncl'u, verinu „venin”, wm, viptu. 3. Sg. -0 / pl. -e: pdntece. 3 a. Sg. -0 / pl. -0: nume, cu două radicale (pl. numer-e). Ca şi la masculine, avem şi aici substantive terminate în -«0, de exemplu 0^, cu pl. *oaue, cf. ar. oamu. Patru din categoriile de mai sus sînt reprezentate numai prin cîte un substantiv : capw, pdntece, nume. Primul şi ultimul sînt rămăşiţe ale imparisilabieelor caput-capita, nomen - nomina. Pluralul numere (< nomina) se explică, după CDDE 1258, dintr-un numene (după T. Cipariu, Principia, 130), cf. dr. număra „numi”. Ar. numâ, trecut la feminine, ar putea fi o probă că pl. nume este şi el foarte vechi, căci ar. numâ este un singular refăcut, dar a fost supus In permanenţă influenţelor din partea altor cuvinte, dînd istr. teme, dr. reg. teme. Categoria 3 interesează aici numai în măsura în care dovedeşte că identificarea formei de singular cu cea de plural se produce uneori şi la neutre, deşi aromâna îşi face un singular nou feminin : pînticâ, iar dacoromâna un masculin nou : pîntecj alături de pîntece, căutînd o soluţie conformă cu regula generală. Modelul a fost însă rezistent, căci, cel puţin în dacoromână, el a atras şi neutre ca nume, servind mai tîrziu pentru încadrarea unor împrumuturi. Desinenţele -e şi -ure şi-au împărţit de la început masa substantivelor neutre într-un mod greu de reconstituit. Din secolul al XVI-lea pînă în zilele noastre o grupă de substantive neutre au avut pe -e şi -uri în variaţie liberă, dar -ure apare în 9 Variaţia brîie — brîuri este ulterioară protoromânei. 10 Pluralul cornuri este relativ recent. Determinarea paradigmei numelui 39 regres n. Această desinenţă trebuie aşadar să fi fost mult mai răspîndită în protoromână. Dat fiind însă că variaţia uin dacoromână se regăseşte şi în aromână, unde de asemenea un grup de neutre au plural şi în -e şi în -uri11 12 , situaţia primitivă nu se poate reface în amănunte. Meglenoromâna, cu numărul ei foarte mare de plurale în -ur, nu clarifică lucrurile , căci megl. -w s-a putut extinde ulterior protoromânei. 2.2.3. FEMININELE Clasa femininelor are cel mai mare număr de subdiviziuni: 1. Substantive cu sg. -9/ pl. în -e: ap9, arind, capr9y faf?, featQj iap9, measd, muşc9, pieatro, turt9. l.a. Substantive cu sing. în -9, precedat de u în hiat / pl. în -e: au9, piu9, roau9, voduuQ. 1. b. Substantive cu sg. în -9 / pl. în -e : C9ţeau9, cureau9, mar{jeau9j m9seau9, nueau91 steau9, viţeau9, toate cu radical dublu (pl. C9ţeale, cureale etc.). 1. c. Un substantiv cu sg. în -i (dzi) şi plural neregulat (dzile), născut prin atracţie exercitată de grupa l.b. 2. Substantive cu sg. în -e / pl. în -i : bute, cVeie, cruce7 cwte, floare, frunte, gingie, lume, luntre, minte, moarte, mul -eare, noapte, oaste, pas9re, p9sune, psreacVe, ploaie, punte, secure, spinare, ureacVe, vortute, („vie”), viaspe. 2.a. Substantive cu sg. în -i / pl. în -i : hmi, marţi, miercuri9 joi, vineri. 2. b. Două substantive cu sg. în -a / pl. în -i: noru, soru, cu radical dublu (pl. nurori, surori). 3. Un substantiv cu sg. în -a / pl. -a: *m9nu. 4. Un substantiv cu sg. în -9 / pl. -0: mum9, cu radical dublu (pl. mumone). 11 Vezi discuţia la I. Coteanu, Despre pluralul substantivelor neutre în româneşte, in ,,Limbă şi literatură’’, I, 1965 (extras, p. 6); V. Al. Graur, Tendinţele actuale, 127. 12 Cf. grînuri şi #nne (Th. Capidan, A., 381), lucre şi lucruri (id., 382, 383). 40 Substantivul Afară de acestea, se poate admite încă o categorie formată din substantive din fosta declinare I latinească, şi anume : buc9, frag9, furcd, moaro, searo, teac9, urdzico, vac9, varo, caracterizate prin terminaţia -C9, -go, sau prin radical în -r. O. Densusianu consideră din principiu că în secolul al XVI-lea desinenţa -i, la femininele de declinarea I, „ a rezultat cînd din -e, mai ales atunci cînd se găsea după c, g: vaci (le) , fraiji(le) < *vace(le), *frage(le), cînd din -i de la declinarea a IlI-a (această flexiune putea să fie introdusă la declinarea I cu atît mai uşor cu cît existau substantive feminine care prezentau la sg. o formă dublă, în -ă şi în -e, uşă — uşe, grijă — grijeJ ”13. Reconstruirea unor * frage şi *vace este logică pentru o primă perioadă de trecere de la latină la română, dar nu se sprijină pe aromână şi nici pe meglenoromână, unde avem ar. afrandzi, megl. FrajiV (nuţne de loc. Capidan, M, III, s. v.), ar. văţi, megl. vai, cf. şi ar. urdzîţi. Celelalte trei apar cupl. ar. seri (serie), veri; mgl. morur, ser,verur. Megl. morur şi verur nu spun nimic în chestiunea pluralului în -e sau -i, căci nu avem dovada unei eventuale înlocuiri a lui -e prin -ure (-uri), iar alternanţa moară j morur(i), vearâ / verur(i) poate fi cerută atît de -i, cît şi de -ure (-uri). Remarcăm însă faptul că desinenţa -i, în loc de -e, s-ar fi plasat după o consoană palatalizată sau palatală : c, g sau după un -r. Apariţia lui -i după c, g se explică prin atracţia exercitată de africate, cf. pl. gingii, cruci, sau de alte consoane palatale : porecl'i, ungVi, urecl'i, vine (vezi mai jos), iar asupra celor terminate în -r s-a putut foarte bine exercita influenţa unor plurale ca luntri, mul'eri, securi etc. Dacă nu am introdus printre celelalte categorii din pro-toromână şi tipul furc9 /furci, searo / seri, faptul se datorează incertitudinii de a stabili în ce măsură caracterul palatal al consoanelor care precedau pe -e avea ca urmare obligatorie închiderea acestui -e. Pluralul pace(le) din secolul al XVI-lea, ca şi formele de conjugare ăziei, ăzice, care menţin o distincţie 13 în HLR, II, 167. Determinarea paradigmei numelui 41 morfologică, subliniază dificultatea rezolvării strict fonetice a închiderii Ini -e, deşi pace are c şi Ia singular. Cu toate acestea, nu este exclus ca desinenţa -e să fi fost în variaţie liberă eu -i li substantive ca cele de mai sus. în categoria l.a intrau substantive cu flexiune dificilă (au97 piuQ, roauQ, vdăuud, al căror plural normal în -e nu se realiza în realitate din cauză că -e, precedat de -w, ar fi devenit -9 şi ar fi rezultat omonimii de număr. Dacă pent.u primele trei, pluralul nu avea mare importanţă, la voduuQ el era necesar. Ezitări la formarea pluralului acestor substantive se menţin multă vreme. în cursul secolului al XVI-lea, ele reflectă conflictul dintre morfologie şi foneti ă (vezi Eosetti ILK>, 502, 530). Un plural în -i nu este însă imaginabil, căci s-ar fi creat grave confuzii de gen. Categoria 2 continuă declinarea a III-a feminină din latineşte, exceptînd pe gingie, pgreacl'e, ungVe, ureacVe, vine şi altele asemănătoare, introduse aici pentru că desinenţa lor era precedată de consoane sau de grupuri consonantice palatalizate sau palatale. Este foarte posibil ca într-o fază anterioară pluralul unora dintre aceste substantive să fi fost: *p9reael'eJ *iin-gl'ey *ureacl'e, *vine, * gingie (lat. gingiva a devenit întîi giu9), adică să se fi încadrat la 1. Pluralul în -i se datorează necesităţii de diferenţiere de singular, căci -a precedat de palatală devine fără greutate -e7 iar singularul nou în -e grupează substantivele amintite cu cele provenite din declinarea a III-a. Procesul a început deci de la plural. Aşa credem că rezultă şi din pluralele ar. scînteaVef scînteV(i), fumeVi ,,familii”. Categoria l.b constituie singura grupă de substantive în care radicalul dublu este o regulă morfologică. Detaşarea unei desinenţe -a, cu pi. -?c, pare mai avantajoasă pentru că duce la regularizarea radicalului, caracterizat prin faptul că el se termină totdeauna în -a accentuat. Genitiv-dativul acestor sub-stantive repune însă problema radicalului dublu. Desinenţa -9 a fost extinsă şi la dzi (cf. ar. dzuâ, dzîuăf megl. zuă, v. dr. dzîuă) încă din protoromână, dar, datorită probabil compuselor ca ast9dzi, cf. ar. astâdzîy dr. astăzi, 42 Substantivul forma dzi nu a dispărut, iar vechiul ăies s-a grupat ca ăzug alături de steaug, şi ca dzi într-o categorie proprie. Categoriile 2.a, 3 şi 4 sînt rămăşiţe dintr-un vechi sistem fără mare importanţă pentru structura generală a femininelor. Pluralul lui *mgnu nu este atestat direct. El apare în forma articulată v. dr. mgnule din secolele XVI—XVIII14 15; singularul *mgnu este reconstituit de noi. între categoriile de feminine intră, după S. Puşcariu (Etudes, 64 ş.u.), şi aceea caracterizată prin pl. în -i şi alternanţa de radical ajă : dr. jparte / părţi, adunare / adunări, cetate / cetăţi etc. Trecerea lui a...(i) la ă...(i) a fost pusă de autor pe seama unei influenţe fonetice exercitate de r din formele în care această consoană preceda pe a (cărare < cărări), dar, după cum observă O. Densusianu, nu se vede de ce a nu devine -ă şi în cuvinte ca pari, pescari, amari, mari, rari, tari, cari. O. Densusianu crede că e vorba de o analogie care „a pornit de la o formă ca ţară; pluralul vechi şi regulat al acesteia a fost într-adevăr ţări, unde e a trecu la ă sub influenţa lui ţ, după ce i final a venit în contact cu rr... ” 15; 4 în locul lui 4 a fost reintrodus mai tîrziu şi, după forma ţări, au mers şi scări, sări, prăzi etc. Principalul inconvenient al soluţiei lui Densusianu constă în primul rînd în faptul că nu se aplică la aromână, unde apar cărţi, căsi „case”, drăni, făţi „feţe”, lăcrini, măcări „mîncări”, mărdzini, mătriţi „mătrice”, £i£â£i şi văU (Capidan, A., 378 14 O. Densusianu (HLR, II, 95) citează mina, min(r)u, în CV, LXXXVIII, 2, PS, XC, 12, PV, XC, 12 etc., alături de minule, mînrale. Un singular mânu nu se atestă. 15 O. Densusianu, HLR, II, 158. H. Tiktin (ZRPh, X, 1886, 249, şi Ramănisches Elementarbuch) crede că analogia a pornit de la pradă — prăzi, sară — sări. Teoria a fost respinsă de O. Densusianu (loc. cit.) pentru că în secolul al XVI-lea pl. prade este des întîlnit, iar sară prezintă incovenientul că s era palatal in protoromână, deci atunci aveam numai seară. G. Ivănescu în BPh, VI, 1939, 97 ş.u., reluînd o idee a lui A. Philippide, propune o soluţie care satisface dacoromâna. După părerea autorului, fenomenui a început cu substantivele care aveau un şe, şi, je, ji sau un şâ, şi, jă, ji in temă ca : jealbă—jalbă, tinjeală — tinjală, şeatră — şatră etc. şi constă din trecerea lui e după ş, j duri în -ă : jalbă, pl. jelbi> jălbi. în aromână, însă, lucrurile nu se pot explica astfel. Determinarea paradigmei numelui 43 ş.u.; cf. şi Al. Rosetti, ILR, 408); în al doilea rînd, pluralul lui ţară era altădată rar întrebuinţat, în comparaţie cu pluralul unor cuvinte ca parte, pradă şi chiar cetate. (în Basmele aromâne, culese de P. Papahagi, ţară nu apare decît la singular, căci, ca şi în dacoromâna veche, el înseamnă „pămînt, ţărînă”.) Apariţia lui â sub accent se datorează probabil unor substantive care aveau o structură aparte, caracterizată prin tendinţa de deplasare a accentului din temă pe terminaţie. Din latineşte însă nu avem astfel de substantive. Ele au pătruns din slavă. Ne referim la hanja, danije, dazdija, sablija, sanij, vrabij etc., care prezentau, după cum arată astăzi unele limbi slave, o lungire a vocalei finale şi, în consecinţă o deplasare de accent16. în mod normal, substantivele amintite au fost incluse printre femininele din categoria a doua (gingie, pgreacVe etc.), al căror plural era în -i; banja devine deci *banie > bane, sablija > sabie, sanij > sanie etc., păstrînd deci pe -i în temă. Pluralul lor ar fi trebuit să fie *sabi-i, în trei silabe. Nici unul dintre substantivele categoriei respective nu avea însă această situaţie ; a nu există în radical, iar numărul silabelor nu creştea la plural, cf. gin — gi — e / gin — gi — i, pz — rea — cVe / / p9 — re — cl'i. Este foarte probabil ca această structură să fi dus la slăbirea întîi în cuvintele slave a accentului principal de pe a, pentru că finala dezvolta ea însăşi un accent secundar. Drept urmare, â din radical s-a apropiat de rostirea lui a neaccentuat şi s-a creat astfel o situaţie favorabilă trecerii lui în ă. De aceea, la substantive ca cele citate, alternanţa de radical a j ă este bine atestată, cf. ar. bane / băn(i), dzare / dzări, dr. baie / bâif sabie / săbii, sanie / sănii, vrabie / vrăbii etc., pe cînd alte sub-stantive, tot slave, sînt tratate ca cele latineşti, cf. ocărî(le) faţă de ocare în dacoromâna veche (Al. Rosetti, ILR, 330).. Dajdie, care are şi pl. dajdii alături de dâjdii, a fost probabil influenţat de danii, care a menţinut pe a sub influenţa verbului a da. 16 Christian S. Stâng, Slavonie Accentuaiion, Oslo, ed. II (fără dată), 37. 44 Substantivul Fiind vorba de adaptarea unor împrumuturi, apariţia simultană a aceloraşi plurale cînd cu a, cina cu ă în temă nu este surprinzătoare. în orice caz, alternanţa vocalei a din tema unor substantive moştenite nu se plasează în mod cert în protoromână 17, deşi cuvinte slave ca cele mai sus discutate au putut să pătrundă în aromână şi în dacoromână încă din secolul al IX-lea. Adaptarea lor în felul arătat aici nu s-a petrecut însă imediat, iar extinderea alternanţei şi la cuvinte din fondul latinesc a progresat foarte încet, cum se vede din situaţia lor în dacoromâna veche. 2.3. DECLINAREA 2.3.0. Potrivit cu principiul stabilit la 2.1 declinarea reprezintă totalitatea opoziţiilor cazuale marcate, în funcţie de gruparea unui substantiv într-una din clasele sau subclasele la care ne-am oprit analizînd raportul dintre singular şi plural. r Datorită însă faptului că masculinele au numai o formă eazuală la fiecare din cele două numere, iar femininele au un plural cu aceeaşi înfăţişare ca genitiv-dativul singular, unii autori cred că formele cazuale din română au fost integral refăcute. Dacă nu ne înşelăm, Fr. Miklosich a pus cel dintîi problema în aceşti termeni. După părerea lui, adoptată şi de A, Philippide, un genitiv-dativ case nu, continuă lat. caşae, ci rezultă din casă, urmat de articolul -eiy al cărui e a asimilat pe -ă neaccentuat precedent,, deci v. dr. casă > ei — case ei > > casei. Fenomenul, spune Fr. Miklosich, s-a petrecut cu începere din secolul al XYI-lea în dacoromână — şi pe alocurea în aromână (VoJcalismus, III; 15, ap. A. Philippide, Principii 17 Al. Graur, Tendinţele actuale, 77, admite apariţia alternanţei a(â între secolul al X-lea şi al XVI-lea, ,,căci forme de plural cetăţi, văi apar din primele texte”. > ■ • •• . ■ Declinarea 45 de istoria limbii romane, 59). Deşi H. Tiktin (ZRPh, XII, 231) a observat, împotriva părerii Ini Fr. Miklosich, că în (unei) case, (acestei) mese, pădurii cei dese nn apare nici nn factor de asimilare, şi totnşi substantivele au desinenţe de geni-tiv-dativ, iar în hopăe18 nu se produce asimilarea, cu toate că â şe află în aceleaşi condiţii ca şi ă din casă-ei, A. Philippide a îmbrăţişat teoria cazului unic, îneercînd să-i dovedească existenţa prin presupunerea că ar fi existat un *ei case, unde case şe explică din caseei, care, la rîndul sau, fusese înainte casă*-ei. Demonstraţia a fost reluată în 1953 de Knud Ţogeby pe aceleaşi baze, dar cu o dezvoltare în plus, prin care el a crezut că se rezolvă şi genitiv-dativul femininelor din fosta declinare a IlI-a a limbii latine, ca vulpe. Genitiv-dativul vulpi este, după Knud Togeby, consecinţa unei false analize. Din vulpe am avut vulpe-ei. Primul e s-a închis în -i în dialectele care cunosc acest fenomen şi a ieşit vulpi-ei, apoi vulpii. în calitate de articol ~(e)i a fost detaşat şi a rămas (unei) vulpi, care nu reprezintă deci decît pe fostul (unei) *vulpe. Autorul nu a luat însă în consideraţie datele problemei, expuse la timpul lor de E. Bacmeister, B. P. Hasdeu şi de O. Densusianu (HLR, II, 166). Acesta din urmă a comparat genitiv-dativul ar. casil'ei şi casăVei şi a dovedit că ultima formă este nouă, ar. ă netrecînd în această poziţie la -i. Sînt însă motive şi mai temeinice în favoarea conservării formelor de genitiv-dativ, şi anume : 1. Genitiv-dativul singular al femininelor dacoromâneşti din categoria l.b de la 2.2.3 : dr- (unei) stele (ar. steauVei), Din steauă sau din stea nu se ajungeda (unei) stele prin influenţa asimilatoare a articolului -(T)ei. într-o anumită epocă, dacoromâna a avut, pare-se, radical dublu la cuvintele de acest tip : curea-(uâ) / curei-(ei), stea-(uâ) / stei-(ei) etc., dispunînd de o alternanţă care a dispărut mai tirziu din aromână. 2, Genitiv-dativul singular al femininelor terminate în t din categoria 2 (2.2.3) au în dacoromână ţ: (unei) frunţii minţi, morţi, nopţi, punţi etc. Fenomenul se datorează lui 4 latin 18 18 Dar au din motive fonetice, cum credea H. Tiktin, ci din motive morfologice ; -â mi se asimilează desinenţa verbală -e: 46 Substantivul de la genitiv sau dativ, şi nu unui -i secundar, rezultat din închiderea lui -e, care nu alterează dentala precedentă, cf. ar. muartil'i, uastili, punţii'ei; dr. minţi, dinţi etc. 3. Categoriile 2.a şi 4 (2.2.3) au genitiv-dativ arhaic: dr. nurori-sa, surori-sa, mumîne-sa, cf. ar. a surări (Weigand, Ar. II, 240 ap. Capidan, A., 393), alături de (a) norâl’-ei, a sorăl’ei, care sînt însă refăcute, cf. dr. noră, soră. 4. în istroromână, opoziţia g / e serveşte încă la diferenţierea nominativ-acuzativului de genitiv-dativ; iar rarele ge-nitiv-dative cu articol enclitic, de exemplu: mul'arel'ei, au tema la acest caz în -e, care nu provine din asimilarea unui a neaccentuat, pentru că acesta s-a transformat în g. Dacoromâna prezintă deci un conservatorism mai puternic decît aromâna, căci în aromână desinenţa de genitiv-dativ e din case, feate este astăzi în variaţie liberă cu ă. Matilda Caragiu-Marioţeanu (Fono-morfologie aromână, Bucureşti, 1968, 87) constată: ,,Formele de genitiv-dativ fiind însă în raport de variaţie liberă (-E / -A), se exclud din sistem (pentru că nici un substantiv nu face genitiv-dativul numai în -E. Aceasta înseamnă că tipul flexionar 1, existent în dacoromână [casă -(unei) case], este nonocurent, în ultimă instanţă, în aromână”. La aceeaşi concluzie, formulată în alţi termeni în urma unei cercetări efectuate cu o metodă diferită, se oprise şi Tacbe Papabagi („Grai şi suflet”, I, 218—224). Tb. Capidan (A., 393) s-a raliat la această părere, deşi cu unele rezerve : „Din cercetările mele în textele dialectale, am putut constata — spune el — că numărul formelor de la genitiv-dativ în -e, construite cu articolul înainte (aii feate) sau în urmă (afea-til’ei), este relativ mai mare decît acela în ă (aii mumă, a mumăl'ei). De aici ar urma că cele în -e ar reprezenta genitiv-dativul organic, dezvoltat din genitiv-dativul latin în -ae. Cu toate acestea, şi eu sînt de părerea acelora care îşi explică toate aceste forme pe bază de analogie, admiţînd ca punct de plecare terminaţiunea -a de la nominativ singular”. Din variaţia morfologică liberă a lui -e cu -ă rezultă sau că -e provine printr-o adaptare fonetică din -ă sau că s-a produs Declinarea 47 o „imitaţie” morfologică, şi genitiv-dativul a început să se formeze la un moment dat de la nominativ singular, deşi se menţineau paralel şi formele moştenite. în favoarea acestei din urmă rezolvări a problemei pledează genitiv-dative ca ar. uadză—nopţi, faptul că, în aromână, articolul enclitic -Vei nu justifică transformarea unui -â în -e şi, în sfîrşit, variaţia de la numele proprii feminine din aromână : aii Evă, faţă de ale Ieve, aii Leucă, faţă de aii G'ene (Capidan, A., 398), cu -6 care nu provine din asimilări. Trebuie totuşi să se admită că din epoca cea mai veche a limbii române se schiţează tendinţa de simplificare a flexiunii numelui. După părerea noastră, regimul articulării numelor proprii o arată cel mai bine, căci numele proprii pendulau între menţinerea lor neschimbată în vederea identificării cît mai uşoare a purtătorilor lor şi analogiile la care erau supuse prin presiunea flexiunii numelor comune. De aceea, se manifestă la genitiv-dativ cînd efectele tendinţei de simplificare, cînd cele ale analogiei. Pentru explicarea formelor de genitiv-dativ este însă mai indicat să pornim de la femininele declinării a IlI-a latineşti, cu precădere de la imparasilabice, findcă ele oferă adesea condiţii morfologice mai puţin discutabile. Declinarea este şi o chestiune de relaţii în enunţ. Limbile în care, ca în latină, substantivul exprimă cazul fără ajutorul unui determinativ au o flexiune indiscutabilă. De îndată ce forma nominală nu mai redă prin ea însăşi relaţia cu ceilalţi termeni ai enunţului, rolul flexiunii se diminuează. Trecerea funcţiilor cazurilor asupra unor particule determinative (prepoziţii, articol, pronume) constituie fără îndoială o etapă spre dispariţia flexiunii. Este vorba de o evoluţie care începe încă din latină, iar în limbi din alte familii, de exemplu în limbile germanice si în unele limbi slave, se manifestă după secolele XI-XIII. ’ Cauza principală este sincretismul cazurilor. în latină, el a fost urmărit în detalii stabilindu-se adesea şi momentele de la care se iveşte un sincretism sau altul. Cu fiecare asemenea moment creşte importanţa particulelor care rezolvă sincretismul . 48 Substantivul De aceea, cînd se analizează exprimarea cazurilor în limba română, se constată că faza în care ea se află astăzi şi se afla în mod cert şi în secolul al XVI-lea se caracteriza prin scăderea capacităţii substantivului de a reda conţinutul cazului gramatical fără sprijinul articolului botărît sau al unui determinativ cu flexiune păstrată. Forme ca bou, pomu etc. nu mai satisfac prima condiţie a flexiunii, căci au nevoie în enunţ de cel puţin încă un termen nominal, dar pentru limba modernă nu articolul, fiindcă nici el nu mai este totdeauna suficient. Tot sincretismul face ca şi (unui) bou, pom, (unei) fete, case etc. să nu mai intre în enunţ nesprijinite de determinări nominale sau pronominale. Xemaiindicînd prin formă în ce relaţii se află cu restul enunţului, substantivul românesc nu mai are declinare propriu -zisă, ci numai resturi de flexiune. Declinarea a trecut ca şi în toate celelalte limbi romanice la articol şi la determinative din aceeaşi grupă cu articolul. Observaţiile noastre se referă în primul rînd la limba română actuală, înţelegînd prin aceasta dacoromâna literară. Ele nu mai au aceeaşi valoare cînd intervin în discuţie aromâna şi unele dialecte ale dacoromânei, eventual unele fenomene de dacoromână veche, căci aromâna nu mai are flexiune nominală cu trei termeni, iar dacoromâna populară evită cazurile sintetice, cu deosebire dativul (I. Coteanu, LE, XII, 1963, 1, 60). Şi aromâna evită în general dativul, dar dacă enunţul îl cere, se întrebuinţează mult mai frecvent decît în dacoromână pronumele personale de anticipare sau de reluare a acestui caz. în această privinţă, meglenoromâna merge şi mai departe (I. Coteanu, Elemente de dialectologie, 152). în legătură cu redarea genitivului şi a dativului se pune din nou problema originii formelor de genitiv-dativ la feminine, dar de data aceasta pentru sincretismul dintre genitiv-dativ singular (unei) case, (unei) frunţi şi nominativ-acuzativ plural (două case, două frunţi). într-o limbă ca româna, în care relaţia dintre singular şi plural este bine marcată, iar neutralizările de număr foarte puţin numeroase, în special în faza mai veche, sincretismul acesta nu se explică printr-o analogie datorită influenţei pluralului. El nu poate fi decît consecinţa evoluţiei Declinarea 49 fonetice, cel puţin la substantivele provenite din declinarea a IlI-a latinească : fronîi(s) > frunţi, iar fronte(s) > frunţi, cu i extins de 1a declinarea a Il-a masculină şi sprijinit de alte forme de plural chiar de la substantivele declinării a IlI-a, cf. fronti(um), fronti(bus). Dar şi acest sincretism trebuia eliminat din enunţ, din cauza omonimiilor sintactice la care dădea naştere. De aceea s-a recurs la diverse particule determinative care refac opoziţia singular/plural, menţinînd distincţia dintre cele două numere ca trăsătură esenţială a sistemului. Aşa s-a întîmplat în aromână, unde neutralizările dintre singular şi plural au fost şi mai puţine, căci ea a transformat pe berbece în birbec, pe pîniece în pîntic, pîntică, pe purece în puric, pe nume în numâ etc. tocmai spre a întări opoziţia sin-gular/plural. Insistînd asupra ei, aromâna a trecut pe planul al doilea opoziţia genitiv-dativ singular/nominativ-acuzativ singular feminin, ceea ce a făcut ca genitiv/dativele feminine să fie reconstruite pornindu-se de la o formă unică de singular sau de plural. în epoca anterioară despărţirii lor, aromâna şi dacoromâna au avut aşadar forme de genitiv-dativ feminin moştenite, iar mai apoi aromâna le-a eliminat treptat din cauză că nu a extins neutralizările dintre singular şi plural. Dacoromâna urmează după secolul al XlII-lea sau al XlV-lea o curbă foarte clară în direcţia reconstruirii declinării în plan sintagmatic prin punerea la contribuţie a seriei a, al, ai, ale spre a diferenţia genitivul de dativ şi a prepoziţiei pre spre a diferenţia nominativul de acuzativ. Ea arată însă prin vocativul de tipul oame şi omule că desinenţele nu-şi pierduseră complet funcţia căci -e s-a adăugat şi la un nominativ, desigur expresiv la origine, care îndeplinea rolul de vocativ în situaţii ca omul lui Dumnezeu!, cf. dragul meu faţă de vocativul foarte rar: dragule! 2.3.1. CONSTITUIREA UNUI NOMINATIV NOU Forma latinească a nominativului nu a fost continuată în mod cert de protoromână decît prin următoarele şase sub- 4 4 - c. 1(0 50 Substantivul stantive : dracu < ăraco, gude carne, civitatas — civitatatem> cetate, dens — dentem > *dente, parens — parentem> Aparente etc. Substituirea de formă se explică în funcţie de întreaga paradigmă. Pentru exemplificare, reconstruim cîteva substan- tive din această declinare : Singular Plural lat. protorom. lat. protorom. n. caro cam carnes carne g- carnis carni carnum carnu d. carni carni ca/rnibus carniu a. carnem CARNE carnes carne abl. carni carni carnibus carniu n. civitas ceia civitates cetăţi g- civitatis cetăţi civitatum cetatu d. civitati ceiati civitatibus cetaţiu a. civitaie CETATE civitates cetate abl. civitati cetăţi civitatibus cetaţiu n. dens de dentes denii g- ăentis denii denUim ăenţiu d. denti denti dentibus denţiu a. dentern DENTE dentes denţi abl. denti denti dentibus denţiu Declinarea 51 n. parens pare parentes parente g. parenîis parenţi parenîum parenîu d. parenti parenţi parentibus parenţm a. parentem PARENTE parentes parenţi abl. parenti părinţi parentibus parenţiu n. seeuris secure g. seeuris secure d. securi secure secures securium securibus secures securi securiu securiu secure securiu a. securem SECURE abl. securi securi securibus Din tabloul de mai sus reiese slăbiciunea incontestabilă a nominativului. într-adevăr, din substantivele declinării a treia latineşti cu tema în velară, de exemlu : crux, lex etc., nu ar mai fi rămas în româneşte decît *cru(c) sau *le(g), din cele cu tema în nazală, ca : parens, dens, frons, lens, mens, mons, glans etc., am fi avut *pare „părinte”, *de „dinte”, *fru „frunte”, *le „linte”, *me „minte”, *mu „munte”, *gl’a „ghindă” etc. Din cele cu tema în sonanta -i ar fi rezultat nominative ca *secure (din seeuris), *vulpe (din vulpis), *cane (din caniş) etc. Reducerea nominativului la o singură silabă nu ar fi fost o piedică în sine pentru menţinerea lui ca atare, dacă el nu ar fi fost atît de diferit de ceilalţi membri ai paradigmei. Relaţia dintre nominativ şi restul paradigmei este deci prima cauză a slăbiciunii formei cazuale în discuţie. Pe lîngă nenumărate omonimii la care s-ar fi ajuns, ar fi devenit foarte dificilă şi degajarea temei de desinenţe. Astfel, *fru, de exemplu, ar fi fost într-o poziţie cu totul aparte faţă de celelalte forme ca *frunţi, *frunţiu. Dezvoltare strict fonetică a nominativului la cele mai multe dintre substantivele declinării a treia latineşti ar fi adus după sine complicarea paradigmelor prin constituirea a numeroase radicale duble. Pe de altă parte, forme de plural ca *cetaţiu, *carniuf *securiu etc. ar fi contravenit principiului morfologic al distincţiei singular/plural, căci afară de *m,9nu, pluralul nu era niciodată în -u. Relaţia dintre cele două numere s-ar fi redus deci la opoziţia dintre un nominativ *pare „ părinte” , un acuzativ Aparente şi un plural Aparenţi. Nominativul singular 52 Substantivul era dificil chiar şi la substantivele cu tema în sonanta -£-, deşi aici el era mai aproape de ceilalţi membri ai paradigmei. Apariţia formei de acuzativ ca formă-tip este, după părerea noastră, o urmare a imposibilităţii menţinerii unui nominativ mult prea depărtat formal de restul paradigmei şi totodată un efect al relaţiei dominante dintre singular şi plural, relaţie care trebuia satisfăcută. Eeconstruirea nominativului nu este aşadar o simplă substituire a unei forme căzuale prin alta, şi nicidecum o substituire mecanică de valori. Ea se introduce, ca să facem o comparaţie, cu toate riscurile pe care o implică, într-un mod asemănător cu adoptarea ulterioară a unui vocativ ca nominativ, cf. dr. Petre pentru Petru, ar. Mitre pentru Mitru. Prin intermediul unui nominativ exclamativ care nu este caz al adresării, dar se identifică uneori cu vocativul, s-a putut echivala Petru cu Petre, mai cu seamă că această transformare era ajutată de nume ca Vasile, Gheorghe etc., la care nominativul şi vocativul nu se disting formal. Tot astfel, eînd s-a extins întrebuinţarea prepoziţiilor, şi ad, afr, de, cum etc. au fost urmate de o formă care cumula sensurile ablativului şi ale acuzativului, ca ah homine şi aă homine de exemplu, construcţia cu prepoziţie se opune celei fără prepoziţie. Dacă, aşa cum remarcă B. Lofstedt, în textele din latina medievală, substantivele cu funcţie de dativ singular adoptă formula cu prepoziţie cu mult înaintea pronu-melor, şi ierra aă hominem coexistă la început cu terra % Hui 19, este relativ simplu de văzut cum se creează opoziţia substantiv cu prepoziţie/substantiv fără prepoziţie, căci ad homine(m) ca dativ se opune lui Ului, şi el dativ, dar fără prepoziţie, or pronumele este substitutul marcat al numelui. Marca numelui devine în aceste condiţii prepoziţia. Dar prepoziţia este autonomă, pe cînd desinenţa nu; prepoziţia are valori semantice, iar desinenţa nu are. Cazul gramatical îşi modifică în consecinţă însăşi structura internă, care devine difuză, iar 19 B. Lofstedt, Studieri iiber die longobardischen Gesetze, Uppsala, 1961, 217—225, ap. Robert de Dardel, Cohsidiraiions sur ta deciinaison romane ă trois eas, ,,Cahiers Ferdinand de Saussure^V'21^4967^23^ Declinarea 53 în nume se recunoaşte înainte de orice dominanta semantică, pasibilă de diverse funcţii gramaticale. Acesta este efectul cel mai important al extinderii utilizării prepoziţiilor. Nu trebuie să se uite că, în dacoromână, şi cu atît mai mult în protoromână, identificarea formală a celor două cazuri a dus la omonimii care se rezolvau prin pronumele personale neaccentuate de reluare, ceea ce dovedeşte că, la început, ştergerea deosebirii dintre forma de acuzativ şi cea de nominativ nu incomoda prea mult pe vorbitori. Ei puteau relua obiectul direct prin pronume, cum face, de exemplu, Vietorinus cînd scrie : omnern terram quam tu aspicis tihi ăabo i 11 a m, şi cum se constată într-o inscripţie dalmată din anul 382 : Peregrinum filium in lege sanda Christiana collocabi e u m 20. Beluarea prin pronume, curentă şi în aromână, arată că forma de acuzativ a substantivului nu mai era din punctul de vedere al conţinutului un acuzativ, ci o fermă nemarcată care cumula mai multe valori, de fapt, la masculine, toate valorile cazuale, astfel îneît un cuvînt ca masculinul sacu este numai reprezentantul singularului, iar femininul frunte, numai reprezentantul nominativ-acuzativului singular. Primul se află In opoziţie numai cu pluralul, al doilea cu pluralul, şi geni-tiv-dativul singular. 2.3.2. CONSTITUIREA UNUI GENITIV-DATIV NOU' 2.3.2.0 Dacă apariţia unui nominativ nou priveşte în principiu toate substantivele, deşi demonstraţia nu este elocventă decît pentru cele din fosta declinare a IlI-a latinească, identificarea formală dintre genitiv şi dativ atinge numai femininele, indiferent de declinare, căci numai ele realizează, la singular, opoziţia nominativ^acuzativ de o parte, genitiv-dativ, de altă parte. Din punctul de vedere al limbii latine înseşi, confundarea genitivului cu dativul sau invers nu este o raritate. Nu numai în regiunea dunăreană, ci şi în Occident, în special în Galia, se constată utilizarea unuia dintre cele două cazuri în locul 20 Exemplele la N. Mihăescu, Lat. duri., 163, unde se face şi comparaţia cu Isusu lu cunosc ii din dacoromâna veche. 54 Substantivul celuilalt. Cauzele care au făcut ca limba română să se angajeze pe calea identificării formelor de genitiv şi de dativ la feminine sînt multe şi variate. După cum vom vedea, din ele nu rezultă însă cu necesitate că originea fenomenului se află în substrat. Ideea că genitiv-dativul românesc nu se explică prin latină are la bază o comparaţie în mare măsură superficială între limba română şi celelalte limbi romanice, pe de o parte, şi română şi unele limbi din Balcani, pe de altă parte. într-adevăr, dacă se ia în consideraţie faptul brut că româna are o singură formă pentru genitiv-dativul feminin ca şi albaneza, neogreacă şi bulgara, limba română ar trebui grupată cu acestea din urmă. Dar, la o mai atentă cercetare, se observă că bulgara este în această privinţă influenţată de română, pentru că genitiv-dativul bulgăresc se construieşte cu na, care nu reprezintă altceva decît corespondentul prepoziţiei ad din latină. între genitiv-dativul bulgăresc şi cel din aromână asemănarea merge pînă la identificarea sintactică. Dat fiind că bulgara se îndepărtează structural de toate celelalte limbi slave din punctul de vedere al utilizării prepoziţiei na pentru exprimarea genitiv-dativului, în timp ce româna, cu deosebire aromâna, redă starea de lucruri din latină şi seamănă foarte bine cu celelalte limbi romanice, nu se poate trage decît concluzia că bulgara a calchiat sistemul protoromânesc de genitiv-dativ21. Evident că referirea la un substrat trac în limba bulgară nu este de nici un folos aici, căci nu se poate susţine că din el ar fi apărut na la genitiv-dativ. Neogreacă prezintă numai parţial acelaşi sistem de formare a genitiv-dativului ca româna, bulgara şi albaneza, în sensul că şi ea ajunge să confunde cele două cazuri. Dar, pe cînd bulgara şi româna, la care se adaugă albaneza, au pus la baza cazului unic aici în discuţie un dativ, neogreacă a pus un genitiv 22. Aceasta înseamnă că în timp ce pentru primele trei idiomuri ideea de direcţie, de orientare a acţiunii, de favorizare sau defavorizare a termenului în dativ a incorporat idee 21 E. Lerch (ap. E. Lofstedt, Syniaclica, I, 402) nu crede în posibilitatea unei influenţe albaneze sau bulgăreşti asupra dativului românesc, căci ,,mai degrabă ar putea fi vorba de o influenţă inversă”. 22 V. A. Graur, Coup d’ceil sur la linguistique balcanique, BL, IY, 1936,40. Declinarea 55 de posesiune, apartenenţă şi origine din genitiv, în neogreacă lucrurile s-au petrecut exact invers. Aşadar, numai româna şi albaneza prezintă aceeaşi structură, construind amîndouă un caz unic sub dominarea dativului. Nici acest fapt nu este încă în mod incontestabil o consecinţă a influenţei substratului, pentru că albaneza îl poate avea şi ea din latină. în latina tîrzie din toată Eomania, dativul exprimă adesea posesiunea sau apartenenţa. Fenomenul a fost remarcat de multă vreme, făcîndu-se şi referirile de rigoare la limba română23. însuşi Kr. Sandfeld care vedea în unificarea genitivului şi dativului românesc o trăsătură balcanică a limbii române, datorată substratului, nu exclude posibilitatea ca ea să fie consecinţa întîlnirii a două curente omogene, unul fiind cel latin24. Începînd cu cel mai cunoscut dativ cu valoare de genitiv pro deo amur din Jurămîntul de la Strasbourg, numărul exemplelor descoperite în textele latineşti a crescut simţitor în ultima vreme. Iată numai cîteva din cele descoperite de E. Lofstedt25: magister convivio (Apuleius), Marti clientis (id.), sie et mari fiăes infamis (Tertulianus), acetati noştri nondum anni CGL (id.), baec muneri origo (rid.), defecerat iile quicunque est origini fons (id.) : din cele descoperite de E. Boureiez26 27: in filium duci (Leges Alamanorum), in curte duci (ib.) ; la care se adaugă: Ursiniano subdiacono sub boc tumulo ossa quiescuni (CIL, 13, 2483, Galia), in Cbristo amore (secolul VIII, Galia), caput ei grave fit (Mtdomedicina21) Bolano filio Dobrovito (Dalmaţia, 23 W. Meyer-Liibke, Grammciire des langaes romanes, Paris, 1900, III, § 35 — 46; id., Rumănisch und romanisch, 5. 24 Kr. Sandfeld, Linguistique balcanique. Probiemes et resultats, Paris, 1930, 187 ; \Y. Meyer-Liibke, Rumănisch und romanisch, 5 ; cf. şi Th. Capidan, Romanitatea balcanică, Bucureşti, 1936, 33. 25 E. Lofstedt, Syntadica, I, ed. II, Lund, 1940; 213, ap. Robert de Dardel, Considerations sur la declinaison romane ă trois cas, ,,Cahiers Ferdinand de Saussure”, 21 (1964), 16. 26 E. Boureiez, Elements, ed. IV, Paris, 1956, § 228, 228 b. ap. Robert de Dardel, op. cit. 27 Ap. Robert de Dardel, op. cit. 56 Substantivul document; Skok), ante presenciam Johanni comiţi (Dalmaţia, document; Skok 28). Genitivul apare în locul dativului în ipsus urbis ferre sub-sidium gestiens (lordanis, Getica, 18, 102), loci nomen dedit Saxum Marpesiae (iă.,ib., 7,50), iile [., . ] non solum impuni-tatem Suauorum indulsit [... ] (id. ib,, 44, 234)29. 2.3.2.O.1. Apariţia unui genitiv-dativ unic în protoromână a fost determinată de : a) evoluţia prepoziţiei adj b) de dativul . adnominal şi de articol. Dintre prepoziţiile latineşti, două s-au selectat spre a rezolva omonimiile dintre vechile forme cazuale : ad şi de. Cea dintîi, ad, exprimă apropierea în spaţiu sau în timp şi ideea de direcţie în general. Afară de verbele de mişcare, ea se construieşte cu verbe declarandi sau înlocuitoare ale acestora, mai ales cînd obiectul gramatical este un pronume. Indicarea direcţiei fiind o trăsătură fundamentală a dativului, ad îndeplinea în principiu condiţiile de redare a conţinutului acestui caz. A doua prepoziţie, de, exprima în esenţă ideea de partitiv. Ea avea deci posibilitatea să redea ideea de genitiv. Dar nici ad, nici de nu s-au rezumat la aceste valori, iar evoluţia lor nu a fost perfect rectilinie. Pe cînd ad cumulează adesea şi sensuri de genitiv şi de acuzativ, alături de cele de dativ, de nu exprimă niciodată dativul, deşi se construieşte din ce în ce mai des cu un acuzativ în loc de ablativ. Valoarea de genitiv inclusă în unele construcţii cu ad se poate explica printr-un fel de revers al ideii de direcţie. Astfel dintr-un dat (aliquid) ad Uium hominem se ajunge la noţiunea de posesiune, căci obiectul dat cuiva devine obiectul lui. De aceea, în franceza veche şi astăzi în cea populară, ad (> ă) exprimă adesea relaţia de genitiv la fel ca în română, cf. franceza populară la voiture au noiaire, la femrne ă Ugene, la fille au pere Mathurin etc. faţă de franceza veche : le roncin ă cel eseuier, la chanbre â la pulcelle, par la volonte au vâslei, par des- 28 P. Skok, Zum Balkanlatein, ZRPh 54, 1934, 453-454, ap. Robert de Dardel, op. cit. 29 Ap. Maria Iliescu şi Liliana Macarie, Schiţă de evoluţie a declinării în latina ttrzie, SCL, XVI, 1965, 482. Declinarea 57 sus la croupe au ăesirier (1) etc. Caracterul popular al acestor expresii faţă de tipul savant la fille le roi (pentru la fille au roi) trimite la latina vorbită, presupusă de formule ca membra ad ăuus fratres (2), legem adfilios Ishrael (3), terra ad illo Tiomine, ancilla ad illo homine (4) etc. Genitivele cu ad fac impresia că sînt dative din care s-a pierdut ideea verbală : legem ad filios Ishrael ar putea fi reducerea unei legem ad filios Ishrael [datam], la voiture au noiaire echivalează cu la voiture [appartenant] au notaire; la fille au roi cu la fille [est] au roi etc. Distribuţia lui ad şi a lui de nu a fost aceaşi în toate limbile romanice* dar în linii mari, exceptînd pe a care introduce acuzativul obiect direct al persoanei în spaniolă, portugheză şi retoromană, ad s-a specilizat pentru dativ. Poate cel mai important fapt în această privinţă este amestecul care se observă începînd aproximativ din secolul al Vll-lea între construcţiile cu ad urmat de forma de acuzativ şi cele cu ad urmat de forma de dativ a substantivului sau a pronumelui. Pe lingă exemplele din Bourciez, terra ad illo homine şi ancilla ad illo homine (Elements, 101), ad mulierem (~mulieri) din Lex salica (Elements, 256) se mai pot cita şi altele. în Edictus JRothari, ne întîmpină ad marito alii dare (CE, I, 106), explicat de editorul român ca o contaminare între marito şi ad maritum, ceea ce este foarte posibil, dar şi foarte semnificativ. în Viaţa sfintei Eufrosina (text din secolul al VXII-lea sau al IX-lea), tot datorită contaminării, apoziţia este formal în dativ, în timp ce determinatul apare în acuzativ cu ad : dixitque [...’] ad monachum, sapientissimo servo Dei (CE, I, 108). în Capitulare de villis, avem ceva asemănător în quas ad opus nosirum serviendi (pentru ad serviendum) institutas habemus (CE, I, 120). Construcţiile în care ad urmat de forma de dativ exprimă genitivul sînt frecvente şi populare. Prepoziţia de nu este atestată cu forma de genitiv chiar atunci cînd apare în grupuri în care unul din termeni are valoare de genitiv. Deşi H. Mihăescu afirmă că de ,,nu se întâlneşte numai alături de forma de ablativ, ci şi alături de cea de acuzativ sau genitiv” (Lat. dun. p. 155), în exemplele sale nu figurează nici un de urmat de 58 Substantivul forma genitivului. Nici E. Boureiez (Elements, p. 101) nu găseşte pe de precedînd forma genitivului. Chiar dacă de ar apărea vreodată în această situaţie, lucrurile nu s-ar schimba prea mult şi ad ar rămîne indicele prin excelenţă atît al dativului cît şi, cum am văzut, al genitivului (v. şi Boureiez, Elements, p. 101). Genitivul cu de fiind aşadar mult mai puţin popular decît cel cu ad, limbile romanice apusene şi-au format probabil genitivul lor actual prin mijloace şi în împrejurări proprii 30, după secolele al Vll-lea—al IX-lea, la fel cum dacoromâna şi meglenoromâna au ajuns şi ele la distingerea genitivului de dativ, tîrziu după faza protoromână. De aceea considerăm că protoromână redă cu fidelitate, ca şi aromâna actuală, de altminteri, aspectul genitiv-dativului din jurul secolului al Vll-lea, secol la care ne-am oprit fiindcă atunci se observă extinderea lui ad şi la formele marcate de dativ, iar pe de altă parte illorum capătă conţinut de dativ, devenind pluralul unic al lui Ului şi illaei. între construcţiile de tipul ad marito şi necesitatea ca, în limba română, atît în cea veche cît şi în cea contemporană dativul să fie marcat, ni se pare că trebuie stabilită o continuitate, evident nu de forme, ci de sistem. Situaţia lui ad a fost pusă în legătură directă cu aşa numitele articole genitivale (a, uZ, ale, ai) din dacoromâna literară. Aceasta din urmă redă însă un stadiu de evoluţie ulterior secolului al XH-lea sau al XlII-lea, dată după care şi-a reconstruit prin mijloace proprii un genitiv deosebit în plan sintagmatic de dativ. Pentru protoromână sînt semnificative numai aromâna şi istroromâna. Meglenoromâna, deşi diferenţiază şi ea genitivul de dativ, ultimul fiind caracterizat prin prepoziţia la, nu prezintă importanţă, pentru că la cu ajutorul căruia se exprimă dativul este desigur nou. în aromână, care redă aspectul arhaic al genitiv-dativului românesc, deosebirea dintre genitiv şi dativ nu se face prin morfo-sintaxă, ci numai prin semantică, fiindcă orice genitiv şi orice; dativ trebuie în principiu precedat de acad. Am considerat că acesta este cel mai vechi aspect al genitiv-dativului în. limba română din următoarele motive: 30 Vezi Maria Iliescu şi Liliana Macarie, Schiţă, 488—489. Declinarea 59 1. Nici unul dintre cele patru idiomuri care s-au dezvoltat din latina dunăreană nu a păstrat genitive distincte de dativ nici la substantive, nici la pronume. Numele zilelor luni, marţi, miercuri, joi şi vineri provin din genitive (martis dies, mere uri ăies etc.), dar transformate în forma-tip a paradigmei. Articolul -lor succesiunea In zi de zi, noapte de noapte ş.a.m.d. Declinarea 61 Cînd termenii grupului se inversează (a pomului rădăcină9 ăl fetei păr etc., în dacoromână apare unul din termenii seriei ăl, a, ai, ale înaintea grupului. Cum seria citată nu corespunde funcţiilor articolului propriu-zis (vezi 2.4.2), structura grupului inversat se rezolvă potrivit cu cele arătate în capitolul despre articol. Aici menţionăm numai faptul că inversiunea implică şi ea articularea enclitică obligatorie a substantivului în genitiv. 2. Determinare obligatorie prin articol enclitic a substantivului în dativ : spune omului, dâ fetei, dă calului fîn etc. 3. Determinare obligatorie prin articol enclitic a substantivului urmat nemijlocit de un posesiv : pomul tău, fata noastră, pomului tău, fetei noastre etc. 4. Determinare obligatorie prin articol enclitic a substantivului urmat de demonstrative sau de relative : pomul acesta, fata aceea; pomului acestuia, casei aceleia; pomul care, fetei care etc. 5. Determinare exclusă cînd substantivul este precedat de un nehotărît, de un relativ sau de un numeral cardinal, orice pom, (fie)care fată, nişte oameni; doi boi, cinci vaci, şapte oameni etc. 6. Determinare exclusă cînd substantivul este un atribut prepoziţional: apă de ploaie, şarpe cu clopoţei, pomi în floare etc., daca primul substantiv nu a fost în prealabil determinat sau amintit în situaţii care au dus la izolarea lui de termenul generic, cf. apa de ploaie, şarpele cu clopoţei etu. 7. Determinare prin articol, facultativă la nominativ şi acuzativ cînd substantivul este precedat sau urmat de un adjectiv calificativ : pom bătrîn, casă mare, fată frumoasă, cal alb, vacă neagră etc., faţă de : pomul bătrîn, casa mare, fata frumoasă, calul alb, vaca neagră etc. Pentru substantivul precedat de adjectiv calificativ, exemplele sînt rare în vorbirea populară care ne interesează aici, căci dacoromâna literară urmează un model străin cînd aşază orice adjectiv calificativ înaintea substantivului. în limba populară apar însă : bietul om, sărmana fată, săracul om, săraca fată etc. Calitatea de calificativ a adjectivului din aceste sintagme poate fi pusă sub semnul întrebării din cauza absenţei £2 Substantivul articolului. Numai în pomul bâtrîn, casa mare etc. avem certitudinea că adjectivul este calificativ. Articolul indică deci prin prezenţa lui că adjectivul este calificativ, iar adjectivul calificativ implică articolul. De aceea, adjectivele care au conţinut noţional ca bun, galben, mare, uşor etc. nu-şi vădesc valoarea calificativă decît dacă substantivul la care se referă este articulat. Criteriul de apreciere nu este însă perfect convingător din cauza determinativelor demonstrative care se comportă faţă de articol la fel ca adjectivele calificative propriu-zise (adică cele care au conţinut noţional), cf. acest om, dar omul acesta. în acest om, demonstrativul ar trebui caracterizat ca determinativ, iar în omul acesta el ar fi calificativ. Drept urmare, nici un adjectiv nu ar mai fi calificativ sau determinativ prin el însuşi, ci numai într-un context în care poate fi evocat articolul. Dificultatea rămîne şi atunci cînd adjectivul cu conţinut noţional este proclitic, pentru că şi aici avem sărmană fată! (la vocativ nearticulat), faţă de sărmana fată şi nu este uşor să se considere sărmană din primul exemplu ca determinativ, iar sărmana din al doilea, calificativ. 8. Determinare obligatorie a primului termen la genitiv şi la dativ în construcţii ca cele de la 7 : pomului bâtrîn, casei mari, fetei frumoase, calului alb, vacii negre etc., bietului om, sărmanei fete, săracului om, săracei fete etc. Aceste opt modalităţi permit să se clasifice şi să analizeze mai amănunţit funcţia şi efectele morfologice ale elementelor de determinare a substantivului. Primul aspect la care am considerat că trebuie să ne oprim este situaţia dativului. Oricum s-ar plasa, substantivul în dativ nu poate fi lipsit de un determinativ (articol, demonstrativ, nehotărît). Excepţie fac în această privinţă numai graiurile dacoromâneşti care construiesc dativul cu prepoziţia la şi meglenoromâna, în care dativul precedat de la s-a generalizat. în condiţiile acestea, exprimarea cazului oblic diferă de eeea ce întîlneşte în graiurile dacoromâneşti în care articolul enclitic se utilizează curent ca determinativ al dativului. în Banat, de exemplu, genitivul de tip literar se menţine la unele Declinarea 6a feminine : miedzu nopţi, stăpînu câsî, sfîrsitu vieţî 37 etc., în timp ce dativul este construit exclusiv cu lu proclitic sau cu prepoziţia la : (să-i fie) lu fată drag, dă lu a becagâ; a dat la nora carir iraze... -u cap la cal etc. O situaţie asemănătoare au şi graiurile din Crişeana, unde apare în plus prepoziţia câtă „către” pentru redarea dativului37 38 39. în meglenoromână, lu s-a specializat pentru genitiv—cL qmpiratul lu furnizli, ăn frunţi la lu qmpiratul il'ă 39, iar la pentru dativ : zişi la izmichiaru „zise slugii” etc. Uneori, ca şi în graiul din Crişeana, la redă însă şi genitivul: qmpiratul la f urnizli 40. Construcţiile citate pun în evidenţă un punct slab al exprimării dativului. într-un sistem în care articolul a devenit obligatoriu la acest caz, între conţinutul substantivului în dativ, care, avînd articol, indică un obiect individualizat^ şi dorinţa vorbitorului de a se referi la un obiect neindividualizat este o contradicţie indiscutabilă. Cum posibilitatea de a nu individualiza substantivul există la nominativ-acuzativ — cf. om bun, fată frumoasă etc. faţă de omul bun, fata frumoasă — se caută şi pentru exprimarea dativului nedeterminat un indice corespunzător, printre prepoziţiile care redau ideea de direcţie, iar dintre ele la este cea mai apropiată de vechiul indice de dativ ad. Dificultăţile de organizare a dativului nedeterminat nu apar în graiurile în care se face distincţie între genitiv şi dativ. Aceste graiuri arată prin felul de a-şi construi genitivul de ce el derivă dintr-un dativ, şi nu invers. Pe lîngă dovezile strict formale discutate în altă parte (2.3.), notăm aici că dacoromâna, care în forma literară şi-a gramaticalizat procedeul de exprimare a genitivului, nu poate reda acest caz decît cu condiţia de a-1 menţine lîngă elementul determinat, fie el un sub- 37 Exemplele din ALRT, II, 20; şi de la Emil Petrovici, AAF, III, 117,, 145, 121, 141 (cu transcriere simplificată). 38 Discuţia în Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961,, 94, 107. 39 Vezi Elemente de dialectologie, 151. 40 Exemplele sînt din textul publicat de Th. Capidan, Meglenoromâniir 64 Substantivul stantiv, fie un substitut al substantivului, adică unul din termenii seriei al, a, ai, ale, căci izolarea de determinat face automat din orice genitiv un dativ. Acesta ni se pare că este un argument concludent în favoarea provenienţei genitivului din dativ. în construcţiile dacoromâneşti vechi cu dativ posesiv (domn ţării, nepot surori-sa) condiţia de mai sus este tot atît de necesară, cu deosebire că, izolat, deşi el îşi menţine individualitatea, nu mai valorifică valoarea de posesiv decît în prezenţa anumitor verbe (a fi, a veni). Prin dativul posesiv se explică şi aşa-numita reluare prin pronume la acest caz (vezi p. 86). Din domn ţării se dezvoltă ţării îi este domn sau ţării domn îi este. Pronumele personal spe-eificînd dativul se plasează lîngă verb. Fostul demonstrativ al, a, ai, ale îndeplineşte acelaşi rol, după cum am văzut, dar numai lîngă substantiv, pronume demonstrativ, relativ, posesiv, nehotărît. Din primele patru tipuri de determinare şi din ultimul rezultă deci că determinarea obligatorie nu se poate explica decît dacă se consideră că genitivul românesc este un fost dativ. Determinarea de la 7 (şi 8) prezintă şi ea caracteristici importante. Ea include un sistem capabil de a clarifica sub alte aspecte poziţia cazului oblic. Astfel, opoziţia pom bătrîn / pomul bătrîn; vacă neagră / vaca neagră se neutralizează în cazul oblic în favoarea celui de-al doilea termen, adică : pom bătrîn pomul bătrîn vacă neagră, vaca neagră \ . / \ / pomului bătrîn vacii negre Eedarea cazului oblic fără nici un fel de determinare nu este posibilă decît dacă sintagmele pom bătrîn, vacă neagră sînt precedate de propoziţia a şi nu de de, care, fiind polisemantică, maschează valoare de genitiv. De aceea, umbră de pom bătrîn poate însemna „umbra de la un pom din cei bătrîni, nu din cei tineri”, deci speţa. întrebuinţarea prepoziţiei a în acelaşi scop este exclusă astăzi în dacoromână, meglenoromână şi istroromână, dar a existat în dacoromâna veche, în care frunziş a pom bătrîn era posibil. în aromână, a intră în sistemul Declinarea 65 de redare a cazului oblic, dar numai în construcţii în care substantivul are articol enclitic sau proclitic (la numele proprii). Excluderea lui a de ia indicarea formei nedeterminate a cazului oblic nu este foarte veche, căci avem şi astăzi un a înainte de numerale cardinale în genitiv-dativ: a doi pomi, înainte de adjective îndeelinabile la singular: a tot omul ete. Aceste construcţii, în special cele cu numeralul cardinal, demonstrează că de nu a devenit niciodată indicele cazului oblic In limba română. Corespondentul aromânesc al construcţiei a doi pomi ilustrează şi el acest fapt, căci în aromână avem a doi'or poni. Or, dacă de şi-ar fi asumat rolul de a exprima cazul oblic sau numai genitivul nedeterminat, aromâna ar fi ajuns la *de doi poni. Neutralizarea opoziţiei dintre pom bătrîn şi pomul bătrîn la cazul oblic nu poate fi recentă, căci o găsim şi în aromână, în favoarea vechimii ei vine nu numai construcţia cu numeralul cardinal din aromână, ci vin şi construcţiile daeoro-mâneşti vechi cu a urmat de un substantiv nedeterminat. Pe baza constatărilor anterioare, vom conchide că, în protoromână, relaţia dintre articulat şi nearticulat la tipul 7 era simetrică, avînd forma: pomu batranu (a) pomu batranu vaca neagra (a) vaca neagra pomulu batranu (a) pomului batranu vaca neagra (a) vacii negre iar la plural pomi batrani pomil'i batrani (a) pomi batrani (a) pomilor batrani vaci negre vacile negre (a) vaci negre (a) vacilor negre între cazul direct cu articol şi cel indirect fără articol nu s-au produs suprapuneri, căci nu găsim *a pomulu (bătrîn). Aromâna, cu alu Andreiu, dovedeşte acest lucru, căci ălu reprezintă de fapt pe lu < illo (vezi 2.4.4.4). în schimb, a de la cazul oblic s-a utilizat înaintea termenului articulat şi a devenit obligatoriu în aromână. 5 — c. 109 66 Substantivul Determinările proclitice prin demonstrative, nehotărîte şi relative sînt semnificative la feminine, unde substantivul îşi menţine forma de dativ (acestei, cărei, unei) jele, case, punţi etc. Probabil că şi masculinele s-au aflat în aceeaşi situaţie, căci determinativele acesta, care, un etc. produc totdeauna acordul în caz. O construcţia ca *acestei fată iese din variantele determinării în limba română. La masculine, acordul nu a mai fost însă vizibil din cauză că, în acestui pomu, dativul porno s-a identificat formal cu celelalte cazuri. Acordul era însă o realitate cum se vede din aşezarea enclitică a demonstrativelor şi a unor nebotărîte : pomului acestuia, omului căruia etc. Datorită lui, posesivele aromâneşti şi-au adaptat flexiunea la demonstrative, luînd la genitiv forma ca anui, at(ă)ui, a nostrui etc., eu toate că nu este exclusă nici influenţa pronumelui lui. îfu avem impresia însă că ea singură ar fi putut să ducă la modificarea tuturor posesivelor. Determinările enclitice prin demonstrative, nehotărîte şi relative nu se disting de alte determinări enclitice (prin posesive şi adjective calificative), căci, ca şi acestea, ele impun utilizarea articolului: pomului acestuia, fetei care etc. Dar, prin particula -a, demonstrativele arată că acest fel de determinare a fost mai puţin eficace decît cel proclitic, căci altminteri nu era nevoie de -a, care, fie că provine din hac, fie că provine din Mac (sau din amîndouă), marchează o revenire deictică, subliniind unitatea grupului alcătuit dintr-un substantiv urmat de un demonstrativ. Aceeaşi nevoie de insistenţă a făcut ca substantivul să fie articulat, deşi determinarea prin demonstrativ nu impunea, după cum se vede din procliza demonstrativului, încă o identificare demonstrativă a numelui prin articol. 2.3.2.2. STRUCTURA DETERMINATIVELOR Şl IMPORTANŢA El PENTRU DECLINARE Faţă de substantiv, determinativele sînt proclitice (acest, acel, alt, vreun, nici un, orice, oricare etc.), proclitice şi enclitice (acest-a, acel-a, care). La encliză, demonstrativele, relativul Declinarea 67 care şi unele nehotărîte primesc un -a, caracteristic funcţiei lor de pronume. Segmentarea determinativelor pe care le avem în vedere în elementele lor constitutive se prezintă astfel: masculin feminin sing. pl. sing. pi. acest-0 aceşt-i aceast-â acest-e acest-ui acest-or acest-ei acest-or acel-0 ace-i ace-a acel-e acel-ui acel-or acel-ei acel-or alt-0 alţ-i alt-â alt-e alt-ui alt-or alt-ei alt-or vreun-0 vreun-i-i vre-o vreun-e-le meun-ui vreun-or vreun-ei vreun-or car-e car-e car-e car-e câr-ui căr-or eăr-ei căr-or Principiul acestei segmentări a fost degajarea desinen ţelor? pornind de la situaţia actuală a dacoromânei. Opoziţia acesta l această din care rezultă un -A, desinenţă de feminin? ca şi în cas-â? ne obligă să considerăm că acest are desinenţa zero. Opoziţia acestui / acestor? pereche cu acestei / acestor ne obligă să degajăm o desinenţă -ui, la masculine? una -ei, la feminine şi una -or, la pluralul ambelor genuri. Dacă am fi luat pe -u- ca sufix de masculin? ar fi trebuit să facem acelaşi lucru cu -â de la feminin? ceea ce ar fi complicat analiza? pentru că genitiv-dativul singular ar fi devenit: acest-u-i \ acest-e-i, iar la plural? acelaşi caz : acest-0-or, ceea ce nu mai era justificat. Am admis la vreunii despărţirea vreun-i-i, cu al doilea -i articol, pentru că? în dacoromâna actuală? nu există *vreuni oameni. Aceeaşi observaţie este valabilă? evident? pentru femininul vreun-e-le. Substantivul Analiza anterioară nu convine limbii române dinainte de secolul al XVI-lea şi nici protoromânei. Pentru aceasta din urmă, structura determinativelor în cauză devine : masculin feminin sing. pl. sing. Pl- adest-u aSest-i aceast-a aceaet-e acest-ui aSest-oru aeeast-ei aSest-oru acel-u acel'4 ace-a aceal-e aSel-ui acel-oru aceal-ei acel-oru alt-u(-lu) alţ-i(-Vi) alt-a alt-e(-le) alt-ui alt-oru alt-ei alt-oru vreun-uf -lu ) vreun-i(-Vi ) we-un(-a ) we-un-e(-le ) weun-ui vreun-oru vreun-ei vreun-oru car-e car 4 41 car-e car-e Determinativele în discuţie au trei structuri diferite. De o parte sînt aeestu şi aeelu, de cealaltă altu şi vreunu, şi, în sfîrşit, care. Primele două au fost modelate încă din latină după relativ, căci altminteri nu se explică forma cazului oblic. El nu poate fi decît refăcut prin analogie cu dativul cui, după încadrarea lui iste şi iile printre adjectivele cu două terminaţii. Următoarele, altu şi vreunu (împreună cu acesta şi unu), sînt modificate de aeestu şi aeelu, faţă de care prezintă însă particularitatea de a primi articol. Eelativul care îşi adaptează flexiunea după cine, avînd însă şi virtuale posibilităţi de a se articula41 42 ca altu şi vreunu. în mod evident, flexiunea nehotărîtelor este mai aproape de aceea a substantivului, pentru că ele pot primi articol, dar, ca şi demonstrativele în poziţie proclitică, exclud articularea substantivului. 41 Justificat de ar. cari, cai. Genitiv-dativul relativului care este in dacoromână o formaţie analogică ulterioară protoromânei. 42 Cum s-a şi intlmplat In dacoromâna din secolul al XVI-lea şi mai tlrziu. Declinarea 69 Articularea nehctărîtelor a avut drept efect menţinerea unui mediu favorabil flexiunii numelui însuşi, căci pomului are o terminaţie asemănătoare cu altui(a), casei'ei cu altei(a) ş.a.m.d. Dacă ţinem seama şi de demonstrative, cu terminaţii şi mai apropiate de substantive, atît ca formă cît şi ca origine (acelui nefiind deeît eccum-illui), avem imaginea clară a multiplelor posibilităţi de flexiune din protoromână, capabile de a atrage declinarea substantivului. 2.3.3. ACUZATIVUL COMPLEMENT DIRECT AL NUMELOR DE PERSOANĂ Cu excepţia lui I.-A. Candrea43, a lui ST. Drăganu44 şi a lui S. Puşcariu 4S, cei care s-au ocupat de complementul direct în acuzativ al numelor de persoană şi de fiinţe (personificate) au susţinut că întrebuinţarea prepoziţiei pre (pe) înaintea acestui acuzativ reprezintă o inovaţie dacoromâneaseă, apărută cel mai devreme în cursul secolului al XAI-lea. Unul dintre argumentele cele mai puternice aduse în sprijinul acestei păreri a fost absenţa din aromână a construcţiei cu pre la acuzativul în discuţie. Convingerea că aromâna nu construieşte obiectul direct al numelor de persoană cu această prepoziţie a fost atît de fermă încît, cînd, din întîmplare, s-au găsit în aromână acuzative ale numelor de persoană precedate de pre s-a spus că ele sînt dacoromânisme introduse de intelectualii aromâni, culegători de basme sau autori de povestiri populare. Cu toate acestea, Th. Capidan, după ce afirmase în 1925, în Meglenoromânii (I, p. 202), că ,,o construcţie pe auş ar fi de neînchipuit” în aromână, unde nu putem avea deeît (s-duse) s-află auşlu sau (s-duse) s-lu află auşlu, pentru că „adevăratul 43 I. -A. Candrea, Psaltirea Scheicnâ, Bucureşti, 1916, I, CCII. 44 N. Drăganu, Mor femele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea lor, Bucureşti, 1943, 94 ş.u. 45 S. Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, 148, 242; cf. DR, VII, 1934, 458. 70 Substantivul dialect atît cel aromân cît şi cel meglenit nu întrebuinţează construcţia cu pe”, revine mai tîrziu asupra acestei idei. în Aromânii (p. 503), el consideră că „n-ar putea fi exclus cazul ca, în unele localităţi, această tendinţă de mai multă claritate dintre subiect şi obiect să pornească şi din popor, aşa cum s-a întîmplat în dialectul dacoromân. Aici vreau să accentuez — continuă autorul — că în graiul din nord ca şi în Albania, această construcţie lipseşte”. Pentru cercetarea noastră, chestiunea are o importanţă care nu mai trebuie subliniată. Dacă aromâna prezintă fie şî accidental prepoziţia pre la acuzativul obiect direct al numelor de persoană, atunci şansele ca această modalitate sintactică să fi apărut încă din perioada protoromână cresc considerabil. De altminteri, chiar înainte de a intra în analiza situaţiilor la care ne referim, cîteva lucruri se impun in prealabil atenţiei cercetătorului, şi anume : 1. începînd din secolul al XVI-lea, cînd se atestă primele exemple de acuzative cu prepoziţia pre, şi pînă astăzi dacoromâna are o mare libertate de utilizare a acestei prepoziţii. Afară de numele proprii de persoană şi de pronumele de diverse feluri, care nu mai apar la acuzativ în dacoromâna contemporană fără pre, substantivul şi adesea adjectivul substantivat pot construi acelaşi caz şi fără pe, cf. a văzut pe Ion faţă de a văzut băiatul; Z-a văzut pe el, faţă de a văzut fata etc. Nu facem nici o apreciere asupra circulaţiei sau corectitudinii literare a construcţiilor citate. Le amintim numai ca realităţi ale limbii actuale care se deosebesc de formulele mai vechi ca (el) strigă băiat sau (el) vede fată, neutilizate astăzi decît în condiţii cu totul speciale, despre care va fi vorba în alt loc. 2. Atît în dacoromână cît mai ales în aromână, există situaţii echivoce ca ar. io-ni năirii pri nîs (BA 7/28), „eu mă supărai pe el” sau „eu mă înrăii împotriva (asupra) lui”. (Pentru relaţia dintre lat. super. şi rom. pre, vezi Alexandru Niculescn, Individualitatea limbii române între limbile romanice, Bucureşti, 1965, p. 107 ş.u.) Calitatea de obiect direct a construcţiilor ar. pri nîs, dr. pe el este discutabilă, fiindcă în ambele avem a face mai degrabă cu un acuzativ al direcţiei, în care pre în- Becii narea 71 semnează „asupra”, „împotriva”, „faţă de” etc. La acest tip de construcţii, la care Ii. Drăganu s-a oprit în amănunte în cartea lui Morftmele complementului, ne vom întoarce şi noi. Deocamdată am ţinut numai să le semnalăm existenţa. 3. Din construcţii ca ar. striga pi un, didea pe-alantu, candd Vi stipsea dunaea (BA 72/10) „striga la unul, dădea peste altul ca şi cînd lumea ar fi fost de vină” şi Va pri un dă pri alantu (BA 81/35) „ia pe unul, dă pe celălalt” sau „cît valorează unul, atît şi celălalt” reiese că şi în aromână s-a recurs la prepoziţia pre pentru a se evita omonimii ca aceea din fraza citată, căci striga un, didea alantu ar fi avut exact înţelesul contrar celui din text, deşi nici interpretarea „striga asupra (= către) unul, dădea asupra altuia” nu este exclusă. Situaţiile de la 1—3 au nevoie de o analiză mai amănunţită. Este ceea ce ne şi propunem în continuare, dar nu înainte de a face cîteva precizări de metodă. Acuzativul numelor de persoană construit cu pre constituie o problemă de sintaxă. Dar soluţia adoptată de dacoromână, eventual de aromână, are ca scop realizarea unei distincţii semantice mai clare între subiect şi obiectul direct. Construcţiile care tind să facă acest lucru nu sînt însă complet gramaticalizate, cum se vede din utilizarea prepoziţiei pre în dacoromână, unde ea este uneori facultativă. De aceea, interpretarea acuzativului numelor de persoană construit cu pre nu este posibilă dacă nu recurgem şi la conţinut. El este implicat de altfel în însăşi definiţia acuzativului cu pre, căci opoziţia dintre acuzativul numelor de persoană şi cel al numelor de lucruri se bazează pe analiza şi clasificarea prealabilă a conţinutului lor general. Cînd, prin urmare, avem de comparat două construcţii echivalente, dintre care una reprezintă un acuzativ al numelui de persoană cu pre, iar cealaltă acelaşi acuzativ fără pre, de exemplu : am văzut pe un cm şi am văzut un cm, sîntem obligaţi să căutăm explicaţia acestei diferenţe în semantică sau în stilistică. La fel trebuie să se procedeze şi atunci cînd subiectul nu coincide cu obiectul direct în număr, în gen sau în persoană, pentru că verbul este la persoana I sau a doua, ai văzut un cm, ai văzut pe un cm etc. 72 Substantivul Restricţiile de ordin semantic se aplică şi atunci cînd se exprimă ideea de posesiune, de apartenenţă etc., şi pe devine superfluu, de exemplu: mama îşi strigă, băieţii; şcolarul îşi stimează profesorul; şi-a găsit prietenul etc. Desigur, articolul, prezent totdeauna la obiectul direct în asemenea situaţii, dovedeşte că este vorba de băieţii (ei, adică ai mamei), de profesorul (lui, adică al şcolarului) etc., căci atunci cînd acest lucru nu este implicat în enunţ, articolul dispare, cf. şi-a găsit naş (prieten, ucenic, nevastă, coleg etc. Ultimul aspect al chestiunii este topica. Despre însemnătatea ei pentru înţelegerea şi explicarea acuzativului cu pre s-a scris mult. în general, ea a fost socotită cauza principală a apariţiei lui pre la acuzativul numelor de persoană, cel puţin în dacoromână. Topica nu poate fi însă cauza fenomenului, căci dacă aşezarea numelui de persoană în acuzativ înaintea verbului ar fi implicat utilizarea prepoziţiei pre şi numai a acesteia, toate limbile romanice în faza cînd dispuneau de o topică mai liberă decît astăzi ar fi trebuit să recurgă la pre ca semn al obiectului direct, ceea ce nu s-a întîmplat. Nici aromâna nu a recurs la această soluţie in măsura în care a făcut-o dacoromâna, deşi ea nu se deosebeşte prea mult de dacoromână în privinţa aşezării cuvintelor în frază. Aşadar, topica nu poate fi în realitate decît o condiţie, nu o cauză a procesului de constituire a acuzativului cu pre. La fel de bine s-ar fi putut întîmplă ca, din necesitatea de a marca obiectul direct nume de persoană, să se dezvolte anticiparea lui printr-un pronume personal ca In ar. ăascalu V-adună ficorl'i (BA 2/20), s-lo aflu Dumnidsăuhi (a Soarilui) (BA 440/1) etc. Deşi topica nu explică alegerea prepoziţiei pre(pe), şi nu a alteia pentru exprimarea obiectului direct-nume de persoană, totuşi în calitate de condiţie trebuie s-o avem în vedere, in special în structurile cu cel puţin trei termeni sintactici liberi subiect — verb — obiect direct (SVO) pe care le vom pune aici în discuţie. Structura SVO conţine un subiect determinat prin articol enclitic : învăţătorul laudă şcolarul şi învăţătorul laudă pe şcolar; un (orice, fiecare, acest etc.) învăţător laudă şcolarul sau pe şcolar, niciodată învăţător laudă etc. Vom considera de Declinarea 73 aici înainte acest lucru ca de la sine înţeles, deşi subiect nedeterminat există în româneşte. în operaţiile pe care le efectuăm cu enunţurile de tipul SVO, subiectul este însă considerat totdeauna determinat. în structura SVO şi în variantele - ei SOV, VSO, VOS, OVS etc. intervin determinări ale obiectului direct. Dintre ele vom reţine numai pe aceea cu pronume personal, eliminînd ca fiind de utilitate minimă în problema care ne preocupă aici atributele adjectivale ale obiectului direct. Prin urmare, enunţul învăţător laudă (pe) şcolarul silitor, cuminte, vrednie etc. nu formează o preocupare pentru noi, determinativele adjectivale ale obiectului direct nefiind analizate din punct de vedere semantic. Eeţinem însă prezenţa lor şi o vom indica prin puncte de suspensie. Modul de lucru este următorul: Compunem mai întîi toate enunţurile SVO, indiferent de realizarea lor concretă. După ce întocmim lista combinărilor de SVO în care, potrivit cu cele spuse mai înainte, introducem pronumele personal şi prepoziţia pre (pe), alegem enunţurile posibile şi pe cele realizate, chiar dacă frecvenţa lor este foarte mică, şi încercăm să schiţăm, pe această bază, preferinţele aromânei şi dacoromânei. Luarea în consideraţie a enunţurilor irealizabile sau care se realizează foarte rar nu este o operaţie inutilă. Ea poate arăta prin negativă caracteristicile generale ale opoziţiilor care au guvernat sau guvernează redarea obiecţului direct în acuzativ, cu sau fără pre (pe). înainte de a trece la această operaţie, am avut însă nevoie de unele precizări despre construcţiile ambigue cu pre din aromână spre a vedea dacă şi corn le introducem în tabelul general al variantelor SVO. 2.3.3.1. CONSTRUCŢII AMBIGUE CU FRE ÎN AROMÂNĂ Aromâna Utilizează prepoziţia pre (pri, pe, pi) într-o serie de enunţuri în care regimul substantivului precedat de această prepoziţie nu este totdeauna foarte clar. 74 Substantivul • Astfel este acuzativul după verbele : bagu, armu, acâţu şi locuţiunile formate cu aceste verbe. Pe lingă enunţurile în care locuţiunea ar. bagu mîna este urmată de un circumstanţial introdus prin pre, apar şi enunţuri în care caracterul verbului nu mai este atît de limpede intranzitiv. Dacă în ar. băgă mîna pri cal şi pînâ s-td freţi ocViV lo-adusi (BA 115/16) şi în băgară mîna pri nîsâ (BA 315/19), pri introduce un circumstanţial, în ar. cînl'i da di-l băga nâinti pri măratlu de-arap (BA 2/8) lucrurile nu mai sînt tot atît de simple. Expresia ar. bagu nâinte echivalează în traducere literară dacoromânească cu alunga. Figura de stil este relativ uşor de interpretat. Ar. bagu năinti — dr. pun înainte, împing înainte (cu subînţelegerea pronumelui: pun înaintea mea, împing înaintea mea), deci „urmăresc, alung”. Dacă deci complementul pri măratlu de-arap depinde de băgă nâinte, atunci el este obiect direct. Dacă totuşi, potrivit cu afirmaţia generală că aromâna nu cunoaşte obiectul direct introdus prin pre, ţinem să dăm o interpretare conformă cu această idee, sîntem obligaţi să luăm fraza citată drept rezultatul unei inversiuni sau, mai exact, al introducerii unei incidente în enunţul de bază cînVi [...] da pri măratlu de-arap. în locul [...] s-a introdus di-l băgă nâinte. Numai aşa sintagma pri mâratlu de-arap apare ca un circumstanţial clar, cu înţelesul: „(cîinii se dădeau, se repezeau) la (asupra) bietul(ui) arap (aşa de tare încît îl alungară)”. Problema complementului introdus prin pre se complică însă în mod simţitor cînd în locuţiunile cu verbul ar. bagu apare un substantiv abstract ca ar. bagu vrere pri' , ,a iubi”, şi cînd complementul verbului este un termen abstract, care nu face parte din locuţiune, ca în z-bâgă pri un plîngu di... (BA 111/15) sau li bâgarâ pri gurat s-no-aspună (BA 376/34). în ambele exemple, pre are o valoare foarte apropiată de aceea a lat. super, însemnînd în primul: „către, spre, în direcţia, în favoarea, în avantajul ete.” şi „peste, prin, cu” etc., în al doilea. Gu toate acestea, complementul introdus prin pre nu este departe din punct de vedere semăn tieo-sinta etic de un obiect direct. Declinarea 75 Verbul ar. arucu are acelaşi regim ca ar. bagu. El este urmat de un circumstanţial In (adrâ nă cârti) ş-o arcă pri un arburi (BA 47/16); lucurlu [...] lo-arca pri sliinarea mea (BA 7/28); niţi nu ş-avea arcată ocl'il'i pi casa lor (BA 141/16) etc. La fel se interpretează şi complementele din ş-avea arcată vrearea pi un arap (BA 66/14); tut sivdălu a mei lo-arcai pri capra al văsil'e (BA 206/18); ş-avea arcată vrearea ma multu pri ficor (BA 75/33) etc., cu toate că fac impresia unor obiecte directe. Ca şi celelalte două, acâţu este urmat de un circumstanţial, ca în lu-acăţă [...] pri arap(u) (BA 51/32), deşi lu ar putea să ne facă să credem, nu fără motiv de altminteri, că sîntem în faţa unui obiect direct construit cu pre. Caracterul circumstanţial al complementului introdus cu pre devine în asemenea cazuri foarte discutabil. Astfel, în l'-acaţă spînlu yaţărl'i (BA 349/37) nu poate fi nici o îndoială asupra complementului yaţărl'i, după cum în ta s-me acaţă mini (BA 56/30), mini este obiect direct, în ciuda sensului „ca să se lege de mine”. Este foarte greu de crezut, în condiţiile de mai sus, că lo-acaţă pri măscărlu şi-l leagă (BA 350/31) şi o acăţă di yacă pri magistră (BA 52/34—35) ar conţine complementele circumstanţiale pri măscărlu şi pri magistră, atît de clar marcate ca obiecte directe prin pronumele personale de anticipare. Deosebit de semnificativ ne pare faptul că, uneori, în vorbirea aceleiaşi persoane alternează construcţia cu prepoziţie şi cea fără, ca în fraza următoare : cîndu vrea să z-ducă tu lumea din sus, nc&lica pri albul [...]; ş-ma vrea să z-ducă tu lumea lantâ, ncălica birbeculu laiu (BA 342/1—4). Chiar dacă verbul ar. ncalic nu are regim tranzitiv evident, şi deci ar ncălica pri albul echivalează cu un circumstanţial ca în dr. încăleca pe murgul, faptul că cele două construcţii se succedă la distanţă aşa de mică spune mult pentru utilizarea prepoziţiei în discuţie şi pune sub semnul întrebării permanenţa valorii de intranzitiv a verbului ncalic. Aceeaşi situaţie, cu deosebirea că de data. aceasta obiectul direct este marcat şi prin pronume, o întîlnim în cîteva construcţii eu verbul ar. pălăcărsescu „a ruga, a se ruga”. în pălăcărseaşte (pi) picurar (BA 15/26), pi dintre paranteze a fost adăugat de Pericle Papahagi, editorul textului, deşi tot el consideră că pri în pîrîcîlsea pri Dumnedzău (BA 24/22)» 76 Substantivul este un dacoromlnism. în schimb, asupra construcţiei acăţă s-lu părăcălsească pri Ursu Gemi (BA. 341/4), P. Papahagi nu face nici o remarcă. Notăm că verbul pălăcărsescu (variantă părăcălsi) se construieşte cu acuzativul pronumelui, cf. amirălu u pălăcărsi multu (BA 41/34); (fidorlu lă să arcă la cicoare) şi-V pălăcărsi (BA 57/4). O ultimă observaţie privitoare la construirea unui verb cu un complement introdus prin pre vom face în legătură cu ar. l'au „a lua”. în nu mi Vai ş-mini eu tini% (BA 340/5), u lo el (nveastâ) (BA 345/31) etc. avem obiecte directe fără prepoziţie, iar în lo pri nîs (BA 632), un circumstanţial: „luă asupra lui”. De aceea, dacă în îl lo pri gone di guşe (BA 365/11); că-l lo pri guşe pri măratlu picurar (BA 365/30) ar putea fi la rigoare reflexe ale circumstanţialelor cerute de verbul ar. l'au, în s-ţi l'au pi tini (BA 73/22) şi în pri Gutuii îl' lu lo ocl'ul tră ăiştiptat (BA 404/38) interpretarea aceasta nu se mai susţine. 2.3.3.2. TIPURILE Şl VARIANTELE SVO ÎN DACOROMÂNĂ Şl ÎN AROMÂNĂ 2.3.3.2.1 Tipul I este format din subiectul articulat, dintr-un verb şi din obiectul direct (articulat şi nearticulat). El prezintă următoarele variante : 1. învăţătorul cheamă băiat (SVO) Se realizează rar cu obiectul direct la singular. Nu dispunem de nici un exemplu în dacoromână şi aromână, dar într-un context ca învăţătorul a chemat băiat, nu fată, formula în discuţie pare posibilă. Cu obiectul direct la plural, construcţia nu pune probleme, cf. ar. tini cafţî ficiorif (BA 32/25), dr. (tu) cauţi feciori?; ar. (furi) ţi [... ] vătămău oamihi (BA 32/25). Varianta învăţătorul cheamă un băiat este obişnuită în dacoromână, ea fiind modalitatea de exprimare a unui obiect direct singular fără articol hotărît, dar determinat. 2. î n v ă ţ ă t o r u 1 cheamă băiatul (SVO) Se realizează foarte des atît în dacoromână cît şi în aromână, mai ales cînd după obiectul direct urmează un atribut, exprimat Declinarea 77 sau subînţeles cf. si-V da ficorul (BA 1/15), dr. să-i dea feciorul; ar. (a cui) mi aspună furlu (BA 55/12), dr. (cine) va declara hoţul; ar. (aestă...) cînău vidau căpitanlu (BA 61/20), dr. (aceasta... ) cînd văzu căpitanul (—pe căpitan)} ar. (nao dzîne...) arăliiră gonile, dr. (nouă zîne...) răpiră mirele; ar. (judicătorul atumţea cl'imă avutlu (BA 18/22), dr. judecătorul... atuncea chemă bogatul (—pe bogat); ar. şi-l' dea,di şi niclu fifior (BA 33/12), dr. şi-i dădu şi feciorul cel mic-, ar. z-veadă fata (BA 45/15), dr. să vadă fata; ar. cari s-mească yifţîl’i (BA 34/26), dr. cine să cinstească ţiganii (lăutari); ar. omul [... ] Va prămăteftul de mină (G. Weigand, Die Arumunen, II, 220), dr. omul [... ] ia negustorul de mină. Construcţia apare de asemenea foarte des în dacoromâna veche, cf. tot cine lasă muierea lui (Coresi, Tetraevanghelul, Luca, zaeeala 83, ap. ST. Drăganu, M., 41). 3. Cheamă învăţătorul băiat (V S O) Se realizează rar, mai ales prin subînţelegerea sau elipsa subiectului, cf. ar. (atumţea) va l’ai feată (di la mine) (BA 12/4), dr. (atunci) vei lua fată (de la mine), cf. în v. dr. aduseră [..,] orb şi mut (şi vindecă el) (Coresi, Tetraevanghel, Matei, zaeeala 46, ap. N. Drăganu, M., 39); văzu aciea om nembrăcat (Coresi, ib., Matei, zaeeala 89, ap. N. Drăganu, ib., 39). 4. Cheamă învăţătorul băiatul (YSO) Se realizează destul de frecvent, dar, ca şi varianta precedentă, numai prin subînţelegerea sau elipsa subiectului, cf. ar. (u pitricu) s-află h'il'i (BA 435/34), dr. (o trimise) să găsească fiii-, ar. pitricu (nă dzuă) Stămăria.. (BA 438/35), dr. trimise (într-o zi) pe Sfînta Maria... ; ar. aleapseră feata ma muşată (BA 438/25), dr. aleseră fata cea mai frumoasă; ar. scoase niveasta (nintea h'il'u-sui) (BA 440/31), dr. scoase nevasta (înaintea fiului lor) ; în v. dr. aduseră lui slăbitul de vene (Coresi, Tetraevanghel, Matei, zaeeala 29, ap. N. Drăganu, M., 39); luo Pilat Isus şi-l bătu (Coresi, ib., Ioan, zaeeala 59, ap. id., ib., 43). 5. Cheamă băiat învăţătorul (VOS) Nu l-am întîlnit. Este însă posibil în dacoromână în condiţii asemănătoare cu 3. 6. Cheamă băiatul învăţătorul (VOS) 78 Substantivul Nu l-am întîlnit. Nu prezintă însă dificultăţi, cel puţin în dacoromâna populară. 7. învăţătorul băiat cheamă (SOY) Se realizează în dacoromână cu condiţia ca obiectul să desemneze speţa, de exemplu: învăţătorul băiat a chemat, nu fată. Nu l-am întîlnit în aromână. 8. învăţătorul băiatul cheamă (SOY) Nu l-am întîlnit în aromână, nici în dacoromână. 9. Băiat cheamă învăţătorul (OVS) Se poate realiza în dacoromână în aceleaşi condiţii ea 7. Dacă obiectul direct este determinat printr-o atributivă, construcţia se întîlneşte în aromână şi în dacoromână, cf. ficor s-pitrec tu locu-M no-am (BA 445/15), dr. fecior să trimit în locul meu nu am. Inconvenientul acestui exemplu este verbul, în speţă avea, care nu e niciodată urmat de obiectul direct introdus prin pre. Sînt însă posibile în dacoromână construcţii ca fecior... nu găsesc, nu ştiu, nu văd etc., şi în forma pozitivă, nu numai în cea negativă. între obiectul direct astfel plasat şi restul enunţului se face pauză, iar obiectul direct însuşi are o intonaţie ascendentă, conturul intonaţional al enunţului fiind aproximativ: ______/ #________ 10. Băiatul cheamă învăţătorul (OVS) Nu dispunem decît de cîteva exemple din v. dr. robii lui amu bătură (Coresi, Tetraevanghel, Matei, zaceala 92, ap. N. Dră-ganu, M., 39); şi numai fiiul pierdură (Coresi, Tetraevanghel, Ioan, zaceala 56, ap. id., 41) dar, după cum se vede, verbul este la plural, iar obiectul direct la singular. 11. Băiat învăţătorul cheamă (OSV) Teoretic, această construcţie ar trebui să se realizeze în condiţiile variantei nr. 9, dar nu avem nici un exemplu la îndemînă. 12. Băiatul învăţătorul cheamă (OSY) Nu l-am întîlnit. Declinarea 79 2.3.3.2.2. Tipul II conţine pronumele personal care marchează obiectul direct în variantele -l şi îl. Cu toate că -l este arhaic şi nu apare în aromână, am considerat posibilă construirea obiectului direct cu această formă a pronumelui şi am inclus enunţurile cu -l ca variante posibile ale tipului cu îl. 1. învăţătorul îl cheamă băiat (SOY O) învăţătorul cheamă-1 băiat Nu l-am întîlnit. Avem impresia că nu se realizează. 2. învăţătorul îl cheamă băiatul (SOY O) învăţătorul cheamă-1 băiatul Se întîlneşte des în aromână şi în dacoromână, cf. ar. (nîsâ...) no-avea cu ţe s-l'i hărnească ficorl’i (BA 32/21), dr. (ea...) nu avea cu ce sâ-i hrănească pe feciori; ar. (el') u pitreţea feata (să nveaţă) (BA 35/1), dr. (ei) o trimiteau fata să înveţe; ar. (puil'u) ma ş-u vidzu feata (BA 37/20), dr. (pasărea...) cum o văzu pe fată, dar şi: (pasărea...) cum văzu fataj ar. nîs o acăţă curbeta (BA 37/32), dr. (el) (o) apucă ţiganca; ar. (moaşa cîndu deadi) di-V vidzu dol'i, dr. (baba cînd) îi văzu pe amîndoi; ar. furl'i nu u vidzură feata (BA 59/16), dr. hoţii nu (o) văzură fata (pe fată) ; ar. amirălu (tut pri luări greali) l-băga vizirlu (s-facă) (BA 208/6), dr. împăratul (tot la lucruri grele) punea vizirul (pe vizir) să facă", ar. auşlu ş-lu băşe ficorlu (BA 212/34), dr. moşneagul îşi sărută feciorul. Varianta de faţă nu se realizează identic în aromână şi dacoromână. Ultima preferă, cînd este pusă în situaţia de a exprima un obiect direct articulat, formula de tip 12. Dar cum între cele două posibilităţi nu există intoleranţă gramaticală, şi tipul (el) o apucă ţiganca se realizează şi în dacoromână, am tratat împreună cele două situaţii, avînd, evident, ca punct de plecare aromâna. în dacoromână, pentru construcţiile ca (el) o apucă ţiganca, se utilizează o intonaţie aparte, obiectul direct fiind precedat de o pauză şi plasat pe o treaptă de intonaţie diferită de rest, cam în felul următor: #_________ Treapta mai scoborîtă caracterizează obiectul direct. Pentru situaţiile acestea, treptei în cauză i-am dat denumirea de „explicativă”. 80 Substantivul A doua observaţie privitoare la diferenţa dintre eeie două idiomuri este utilizarea prepoziţiei pre în dacoromână mult mai des decît în aromână. Fără a formula încă o regulă, pentru că nu am trecut încă în revistă şi celelalte tipuri, ţinem totuşi să subliniem de pe acum distincţia menţionată. 3. îl cheamă învăţătorul băiat (OYSO) Cheamă-1 învăţătorul băiat Nu l-am întîlnit. 4. îl cheamă învăţătorul băiatul (OYSO) Cheamă-1 învăţătorul băiatul... E relativ frecvent, mai ales cînd subiectul se subînţelege sau este eliptic, cf. ar. şi-l deadificorlu (aţei marii) (BA 32/29), dr. şi-l dădu (pe) feciorul (cel mare); ar. di-V lo ficorli (di ningă mini) (BA 34/9), dr. de-i luă feciorii (de lingă mine); ar. ş-u ntribâ yifta (BA 37/7), dr. şi o întrebă pe ţigancă (şi întrebă ţiganca; şi o întrebă ţiganca); ar. u discusu feata (BA 36/18), dr. o descusu pe fată (descusu fata) ; ar. îl Hiptină fecorlu (BA 212/10), dr. îl pieptănă pe fecior (pieptănă feciorul; îl pieptănă feciorul) etc. Observaţiile de la tipul II 2 se potrivesc întru totul şi aici. 5. îl cheamă băiat învăţătorul (OYOS) Cheamă-1 băiat învăţătorul Nu l-am întîlnit. 6. îl cheamă băiatul învăţătorul (OYOS) Cheamă-1 băiatul învăţătorul Se realizează în aromână, mai ales cînd subiectul este subînţeles sau eliptic, cf. ar. o băgă moaşa (tu hapse) (O. Wei-gand, Arumunen, II, 230, ap. N. Drăganu, M., 88), dr. o băgă pe babă (în temniţă); ar. şi-l' mincară tuţi cîţi era acloţe (BA 166/1), dr. şi-i mincară pe toţi cîţi erau acolo. 7. învăţătorul băiat îl cheamă (SOOV) învăţătorul băiat cheamă-1 Nu l-am întîlnit. 8. învăţătorul băiatul îl cheamă (SOOV) învăţătorul băiatul cheamă-1 Declinarea ** Nu dispunem de exemple, deşi construcţia ni se pare posibilă în dacoromână. 9. Băiat îl cheamă învăţătorul (O O V S), Băiat cheamă-1 învăţătorul Nu l-am întîlnit. 10. Băiatul îl cheamă învăţătorul (OOV8). Băiatul cheamă-1 învăţătorul Se realizează în aromână, cf. ar. feata u lo seata (BA 35/18), dr. pe fată o apucă setea (fata o apucă setea); ar. căpi-tanlu nu lo acăţa locul (BA 61/9), dr. pe căpitan nu-l mai răbda locul; ar. tatăl lu ngrupâ loclu (de nipricupsita feată) (BA 201/21) dr. pe tată îl înghiţi pămîntul (din cauza obraznicei de fete); ar. featile le avea arălcită nîs (BA 341/23), dr. fetele le răpise el; ar. părmăteftul îl păli peana (BA 389/24), dr. pe negustor îl păli frica; fiSorlu acăţă să-l doară 6orlu, mîna, ocl'i (BA 454/2, cf. N. Drăganu, M., 88), dr. pe fecior începură să-l doară piciorul,, mîna, ochii. 11. Băiat învăţătorul îl cheamă (OSOV) Băiat învăţătorul cheamă-1 Nu l-am întîlnit. 12. Băiatul învăţătorul îl cheamă (O S OV) Băiatul învăţătorul cheamă-1 Se realizează în dacoromână în condiţii asemănătoare cu tipul I 9, de care se deosebeşte prin două trăsături suplimentare : prin articularea obiectului direct, individualizat în acest fel, şi prin intonaţia care presupune o interogaţie referitoare la obiectul direct. De fapt, enunţul se desparte în: Băiatul f învăţătorul îl cheamă, iar pauza implicată în interogaţie ne duce la concluzia că enunţul de faţă nu este posibil decît prin păstrarea tonului interogativ la obiectul direct. 2.33.2.3. Tipul al 111-lea este alcătuit din enunţuri fără pronume, dar cu prepoziţia pre. El are următoarele variante: 1. învăţătorul cheamă pe băiat (SVO) Construcţia este curentă în dacoromâna literară. Ea se întîlneşte uneori, foarte rar, şi în aromână, cf. pălăeărsi pi picurar (BA 16/15), dr. rugă pe cioban. « - c. io» 82 Substantivul 2. învăţătorul cheamă pe băiatul... (S Y O) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 3. Cheamă învăţătorul pe băiat (V S O) Obişnuit în dacoromâna literară. Bar în aromână, cf. d'amă di nă mardsine pri Furltmi (BA 347/18), dr. cheamă de o parte pe Furlani. 4. Cheamă învăţătorul pe băiatul... (V S O) Obişnuit în dacoromâna literară. 5. Cheamă pe băiat învăţătorul (V O S) Obişnuit în dacoromâna literară. 6. Cheamă pe băiatul... învăţătorul (V O 8) Obişnuit în dacoromâna literară. 7. învăţătorul pe băiat cheamă (SOV) Posibil în dacoromână, dar nu l-am întîlnit. 8. învăţătorul pe băiatul... cheamă (V O S) Nu l-am întîlnit. 9. Pe băiat cheamă învăţătorul (OVS) Nu l-am întîlnit. 10. Pe băiatul... cheamă învăţătorul (OYS) Nu l-am întîlnit. 11. Pe băiat învăţătorul cheamă (OSY) Nu l-am întîlnit. 12. Pe băiatul... învăţătorul cheamă (O SV) Nu l-am întîlnit. 23.3.2.4. Tipul al IV-lea, considerat de noi c o m p 1 e t, conţine atît pronumele semnalizator al obiectului direct cît şi Declinarea 8& prepoziţia pre (pe). Este, fără, îndoială, cel mai răspîndit în dacoromână şi pare şi cel mai nou. El are următoarele variante : 1. învăţătorul îl cheamă pe băiat (S O V O) Construcţie obişnuită în dacoromână, întîlnită şi în aromână, de exemplu: ar. Iu nviţă pi fi tor (BA 385/13), dr. îl învăţă pe fecior; ar. şi-l l'irtă pi ficor (BA 391/32), dr. şi-l iertă pe fecior. 2. î n v ă ţ ă t o r u 1 îl cheamă pe băiatul... (SOYO) Construcţia este obişnuită în dacoromână. Ea apare rar şi în aromână, cf. ştiuţi’i [...] îl vidzură pri Jeirutlu aestu (BA 4.5/23), dr. învăţaţii [...] îl văzură pe prostul ăsta; amirălu lo-acVimă pe Curuli (BA 465/13), cf. îf. Drăganu, M., 89), dr. împăratul îl cheamă pe Curuli; ar. amirălu vrea cama multu pi aţei' dol’i (BA 333/10), dr. împăratul iubea mai mult pe cei doi. 3. îl cheamă învăţătorul pe băiat (OVSO) Se întîlneşte curent în dacoromână; e rar în aromână, unde apare cînd subiectul este subînţeles sau eliptic, cf. ar.. îl lo pri gone di guşe (BA 365/11), dr. îl luă pe tînăr de gît. 4. î 1 cheamă învăţătorul pe băiatul... (OYSO) Curentă în dacoromână, această construcţie apare şi în aromână, mai ales eliptică de subiect sau cu subînţelegerea acestuia, cf. ar. nu-l vidzură pri Qoglu (BA 25/20), dr. nu-l văzură pe Goglu; ar. cît şi-l viăzu pri frati-su (BA 47/23), dr. cum îl văzu pe frate-său; ar. ş-u feaţârâ mîşcături, mîşcături pri mărata di feată (BA 62/12), dr. ş-o făcură bucăţi-bucăţei pe biata fată; ar. lu-ncl’ise şi p-aistu (BA 77/36), dr. îl închise şi pe ăsta; ar. lo-avea cl’imată ş-pri nîs (BA 202/20), dr. îl chemare şi pe el; că-l lo (pri guşe) pri măratlu picurar, dr. că-l luă (de gît) pe bietul cioban; ar. s-lo-arucă pri Curuli nauntru (BA 407/11), dr. să-l arunce pe Curuli înăuntru; ar. s-ul caftă pi soţu-su (BA 421/1), dr. să-l caute pe tovarăşul lui; ar. se-l cunoaşte pe frate-su (BA 426/8), dr. dacă-l cunoaşte pe frate-său. 84 Substantivul 5. îl cheamă pe băiat în vă ţ ă t o r u 1 (O V O S) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 6. îl cbeamă pe băiatul... învăţătorul (OVOS) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 7. învăţătorul pe băiat îl cheamă (SOOV) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 8. învăţătorul pe băiatul... îl cheamă (S O O V) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână. 9. Pe băiat îl cheamă învăţătorul (O O V S) Obişnuit în dacoromână literară. Nu l-am găsit în aromână. 10. Pe băiatul... îl cheamă învăţătorul (0 0 VS) Obişnuit în dacoromâna literară. Foarte rar în aromână, cf. pi căţaoa di mumă o aumsirâ cu cătrane (BA 242/14), care permite însă şi altă interpretare, căci pi căţaoa, complementul lui aung, poate fi un circumstanţial. 11. Pe băiat învăţătorul îl cheamă (O SOV) Obişnuit în dacoromâna literară. Nu l-am găsit în aromână* 2.3.33. OBIECTUL DIRECT ÎN ACUZATIV EXPRIMAT PRIN PRONUME în aromâna actuală, pronumele în funcţie de obiect are un regim foarte asemănător cu acela al pronumelui din dacoromâna veche. în principiu, el se construieşte fără prepoziţia pre, de exemplu: nu mi vrei ş-mini? (BA 26/18, ib. 28/16); alasă-me mine (BA 56/35); Vi inclise tuţi tu ună udae (BA 69/8), cf. v. dr.: voi mine aţi iubit (Coresi, Tetraevanghel, Ioan, zaeeala 55, ap. N. Drăganu, M., 39); lumea tine nu cunoscu (id. ib., zaeeala 57). Declinarea 85 Utilizarea lui pre este rară, cf. ar. s-ti Van pi tine (BA 73/22); to-avea cl'imată ş-prinîs (BA 202/20) ete., cf. v. dr. alţii mîn-tueşte,pre elwşi eluşi nu putu mîntui (Coresi ib., ap. N. Drăganu, M., 40) etc. Exemplele din vechea dacoromână sînt numeroase, cf. îf. Drăganu, care dă în Morfemele complementului sute de exemple. Beluarea lor sau eventuala lor înmulţire nu ni s-a părut de mare folos pentru discuţia de faţă. în fond, ceea ce este demn de remarcat în legătură cu pronumele în funcţie de obiect direct nu este atît absenţa prepoziţiei pre în aromână şi în dacoromâna veche, ci extinderea ei în dacoromâna modernă, căci, din punct de vedere strict morfologic, formele de acuzativ de la persoana I şi a Il-a erau suficient de bine marcate spre a nu mai avea nevoie de o indicaţie suplimentară a rolului lor în frază. Este foarte probabil că, în sistemul pronumelui, extinderea prepoziţiei în dacoromână trebuie pusă în relaţie cu omonimiile posibile la persoana a IlI-a singular şi la formele pline ale pronumelui personal la plural. Problema iese însă din cadrele cercetării noastre. Rezultatele analizei anterioare privind sistemul de construire a obiectului direct se pot rezuma în următoarele puncte : 1. în genere, aromâna construieşte obiectul direct nume de persoană fără prepoziţia pre (pe). Aceasta apare numai accidental în condiţii care nu permit stabilirea unei reguli, dar nu se verifică, pe de altă parte, originea obligatorie daeo-românească a utilizării lui pe. Preferinţa incontestabilă a aromânei pentru construcţiile foră pre este mai evidentă la obiectul direct exprimat prin pronumele personal. Numărul de cazuri care conţin un pronume personal precedat de prepoziţia pre este foarte mic, în special la persoana I şi a Il-a, spre deosebire de dacoromână, care nu se poate dispensa de această prepoziţie în faţa obiectului direct exprimat prin pronume. Fără îndoială că transformarea acuzativelor mine şi tine în nominative în aromână are legătură cu ceea ce ne preocupă aici, pentru că se dovedeşte astfel că cel puţin o parte a aromânei s-a aflat la un moment dat în situaţia de a confunda subiectul exprimat prin pronume cu obiectul direct redat în acelaşi mod. S6 Substantivul Dar cum pronumele subiect nu se exprimă, pentru că este cuprins în desinenţa verbului, numărul de confuzii între subiect şi obiect nu era foarte mare. Această observaţie nu priveşte persoana a IlI-a, unde posibilităţile de confuzie sînt mai mari, ceea ce ar explica de ce prepoziţia pre se întîlneşte în aromână mai des la persoana a IlI-a decît la celelalte două. 2. Din varietatea de enunţuri în care poate să apară obiectul direct nume de persoană, aromâna preferă tipurile I 2 şi II 2, 4, 6, 12, adică structurile învăţătorul cheamă băiatul şi învăţătorul îl cheamă băiatul, în variantele indicate prin cifrele arabe. Tipul II merită o atenţie deosebită, fiindcă el pare a reprezenta soluţia principală a distingerii obiectului direct de subiect în aromână. întemeiem această afirmaţie pe faptul că, de multe ori, obiecte directe care exprimă nume de lucruri sînt dublate în aromână de pronumele în acuzativ. Iată cîteva exemple, culese oarecum la întîmplare din BA : ar. cari u feaţe muşu-teaţa estă% (BA 336/9); Vi zgârii ocl'iV hierarlu (BA 337/29); nu ştiu iu Vare groşVi (BA 146/22); limnarlu u lo oala (BA 162/ 23); lu zmulsi sMnul (BA 53/18); s-nud vîndă pescui (BA 164/ 22); lamna nu li sîrgVaşti apili (BA 49/30—31) etc. Astfel de construcţii apar şi în dacoromână. Ele au caracter popular făcînd impresia că s-au născut nu prin anticiparea, ci, dimpotrivă, prin specificarea funcţiei pe care o deţine numele-obiect direct. Un enunţ ca să nu-l vîndă peştele a rezultat dintr-o revenire a vorbitorului, care precizează prin numele obiectului la ce se referă pronumele exprimat anterior, deci să nud vîndă # peştele (despre care a fost vorba). Procedeul, întîlnit şi la obiectul direct însufleţit, are importanţă deosebită, pentru că sugerează modul în care s-a ajuns la dublarea obiectului direct prin pronumele personal în acuzativ. în această privinţă, atît dacoromâna cît şi aromâna, în măsura în care ambele utilizează dublarea amintită, se caracterizează ca idiomuri dominate de structuri gramaticale cu caracter oral, de conversaţie, şi nu dispun, în principiu, de formule livreşti, retorice. Şi în celelalte limbi romanice, în care se utilizează procedeul dublării obiectului direct prin pronume, Declinarea 87 este vorba tot de o modalitate populară de rezolvare a omonimiei subiect — obiect direct, fapt mai uşor vizibil în aceste limbi din cauza diferenţei mai mari dintre limbajul popular şi cel savant. Se impune aşadar concluzia că redarea obiectului direct în modul arătat reprezintă, pentru limba română, soluţia primitivă a necesităţii de a face distincţie între obiect şi subiect. Obiectul direct constituit cu pre provine din altă serie de relaţii gramaticale. El nu s-a constituit pe calea respectării caracterului tranzitiv al verbului, ci derivă din structuri circumstanţiale, în care verbul putea foarte bine să fie tranzitiv sau intranzitiv. Punctul de contact între cele două serii de construcţii trebuie să fi fost însă enunţurile cu verbe care puteau să fie atît tranzitive cît şi intranzitive. Spre a ilustra modul în care presupunem că s-a produs fenomenul, reluăm unul dintre exemplele discutate. Dintre a încăleca pe cal şi a încăleca murgul s-a impus probabil l-a încălecat murgul sau, pur şi simplu, l-a încălecat, construcţie ambiguă, cu caracter oral, conţinînd, eventual, specificarea pe murgul. Dacă într-ade-văr complementul construit cu pre reprezintă o specificare a pronumelui personal, atunci, într-un caz ca acesta, se surprinde pe viu trecerea de la valoare intranzitivă la cea tranzitivă. Nu avem deci motive, cel puţin în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, să credem că cele două tipuri, cel cu pronume şi cel cu pronume şi cu pre, ar fi foarte distanţate în timp. Dacă presupunerile de pînă aici sînt valabile, construcţiile dr. de tipul III: învăţătorul îl cheamă pe băiatul... se explică, din punctul de vedere al structurii lor, prin jocul unor determinări care au dus la contaminarea între învăţătorul îl cheamă băiatul (tipul II) şi învăţătorul cheamă pe băiatul (tipul III). Construirea obiectului direct cu pre a fost stimulată, chiar în aromână, de nenumăratele echivalenţe care se stabilesc fără greutate între circumstanţialul cu pre şi cel cu asupra, adică, în mod concret, între un enunţ ca dr. a cădea o nenorocire pe capul cuiva şi a cădea o nenorocire asupra capului cuiva (pe cineva). Nu ne referim aici la cele două prepoziţii pre şi asupra, ca atare, ci, cel puţin pentru aromână, numai la conţi- 88 Substantivul nutul lor. Or, acest conţinut este redat în aromână, de obicei,, pnn pre. Astfel, cu verbele şi locuţiunile care exprimă ideea de mişcare, dar şi pe aceea de a favoriza, a defavoriza, a admira, a se înciuda etc., pre înseamnă şi astăzi în aromână „în direcţia—, asupra” etc., fie că se arată dacă lucrul sau fiinţa exprimate prm substantive sînt atinse de acţiunea verbului, fie că nu, fie, în sfîrşit, că nu se poate face în nici un fel această specificare. Astfel, în ar. s-aurniră pri nîsâ (BA 86/28), nu se arată dacă fiinţa reprezentată prin femininul nîsă suferă acţiunea verbului, la fel ca şi în ar. si scoată ahtea pri araplu şi pi mă-sa (BA 379/35) şi în alte enunţuri similare. în schimb,, în ar. avea inate pi moaşe (BA 22/16), ş-Tciru mintea pri muşu-teaţa lui (BA 132/19), ca şi în pi ţi are cama multă miraJce amirălu t, lucrul exprimat de substantivul sau pronumele precedat de pre este considerat atins de acţiunea verbului. Din punct de vedere teoretic, aromâna constituie pentru exprimarea obiectului direct, datorită caracterului ei profund popular, o excelentă posibilitate de explicare a modului de exprimare a obiectului direct în protoromână. La reconstruirea de ansamblu a situaţiei acestui obiect nu putem însă ajunge fără a analiza şi relaţiile dintre structura enunţurilor în care apare obiectul direct şi a enunţurilor cu obiect indirect. 2.3.3.4. SIMETRIA DINTRE SINTAXA OBIECTULUI DIRECT Şl A CELUI INDIRECT Obiectul indirect se construieşte în linii generale la fel în aromână şi în dacoromână, în enunţul cu trei termeni (SVOi). Spre deosebire de obiectul direct, el nu prezintă obligativitatea utilizării unei anumite prepoziţii, cf. te gînăeşti la el, vorbeşti de lup etc. Din această cauză, în prima parte a analizei noastre, nu vom lua în consideraţie obiectul prepoziţional, nici pe cel direct, nici pe cel indirect. Am procedat în felul acesta spre a nu compara lucruri greu sau de loc comparabile Declinarea 89 In consecinţă, am obtinut cîte 12 variante ale enunţului SYO şi SYOi: Obiect indirect 1. învăţătorul spune băiatului. 2. Spune învăţătorul băiatului. 3. Spune băiatului învăţătorul. 4. învăţătorul băiatului spune. 5. Băiatului învăţătorul spune. 6. Băiatului spune învăţătorul. 7. învăţătorul îi spune băiatului. S. îi spune învăţătorul băiatului. 9. îi spune băiatului învăţătorul. 10. învăţătorul băiatului îi spune. 11. Băiatului învăţătorul îi spune. 12. Băiatului îi spune învăţătorul. Obiect direct învăţătorul cheamă băiatul. Cheamă învăţătorul băiatul. Cheamă băiatul învăţătorul. învăţătorul băiatul cheamă. Băiatul învăţătorul cheamă. Băiatul cheamă învăţătorul. învăţătorul îl cheamă băiatul. îl cheamă învăţătorul baia- ^ tul. îl cheamă băiatul învăţătorul. învăţătorul băiatul îl cheamă. Băiatul învăţătorul îl cheamă. Băiatul îl cheamă învăţătorul. Observaţiile noastre privesc pe de o parte realizarea enunţurilor construite pentru demonstraţie, pe de altă parte, sincretismele şi consecinţele lor din ambele serii de fapte. Enunţurile cu obiect indirect de la 4, 5 şi 6 nu se întîlnesc in mod obişnuit în dacoromâna contemporană deşi sînt posibile. Oele de la 2, 4, 8, 10 sînt echivoce din cauza contextului învăţătorul băiatului care se poate confunda cu sintagma de genitiv. Eămîn deci ca realizate şi neechivoce enunţurile 1, 3, 7, 9, 11 şi 12. Succesiunea băiatului învăţătorul din enunţurile 3, 9, 11 nu se află în aceeaşi situaţie cu secvenţa mai sus citată, pentru că, de obicei, genitivul urmează, nu precedă determinatul său. Eegula aceasta este atît de puternică încît, din principiu, cînd o asemenea succesiune este luată în consideraţie, ea se opune net tipului învăţătorul băiatului. Enunţurile cu obiect direct se realizează toate, dar numai enunţul 1, şi acela cu bunăvoinţă, poate fi considerat neeehi- 90 Substantivul voc. Chiar cînd subiectul diferă de obiectul direct în număr, în gen sau în amîndouă, nu se produce o scădere importantă a situaţiilor omonimice, deşi numărul lor scade. Nici persoana şi nici diateza verbului nu fac să se diminueze numărul de omonimii, ceea ce explică în mare măsură poziţia curioasă a obiectului direct, care se realizează în toate variantele, dar în toate cu echivoc sintactico-semantic. La micşorarea numărului de omonimii contribuie substanţial elementele suprasegmentale ale enunţului: pauza, accentul şi intonaţia. Astfel, la obiectele directe construite după modelul 11 şi 12, obiectul direct se află într-o intonaţie ascendentă : băiatul învăţătorul îl cheamă sau : băiatul îl cheamă. învăţătorul După cum se poate vedea, obiectul direct exprimat prin pronume trage după el şi verbul. La tipurile 7 şi 8, obiectul direct se află în intonaţie descendentă : învăţătorul îl cheamă băiatul. Nici intonaţia nu rezolvă însă totdeauna omonimiile. Ceea ce rezultă în mod indiscutabil din organizarea enunţului în funcţie de intonaţie este tendinţa de a plasa obiectul direct pe altă treaptă de intonaţie decît subiectul. Pe de altă parte însă, din punct de vedere strict sintactic, se poate vorbi de o intoleranţă topică, căci obiectul direct aşezat lîngă verb este echivoc. Prin urmare formulele SVO şi OVS cu variantele lor sînt în poziţie slabă faţă de celelalte. Obiectul indirect prezintă şi el o asemenea intoleranţă, dar, evident, condiţia evitării echivocului în cazul lui nu poate fi decît inversul celei de la obiectul direct. De aceea, topica obiectului direct se caracterizează prin tendinţa aşezării acestuia Dec! i narea 9 1 lingă verb. Deci formulele SOiV şi OiSY reprezintă punctul slab în topica obiectului indirect. Opoziţiile între cele două tipuri de obiect gramatical sînt, prin urmare : SOV/SVOi OVS/OiVS în concluzie : 1. Exprimarea obiectului direct constituie o parte slabă a structurilor sintactice cu trei termeni pentru că nu este complet gramaticalizată, după cum se vede din rolul deţinut de elementele suprasegmentale folosite la redarea acestui obiect. 2. Numărul omonimiilor este mai mic la obiectul indirect decît la cel direct. Din 9 enunţuri realizabile de tipul SVOi, numai 4 sînt echivoce, în timp ce din 12 enunţuri realizabile de tipul SVO, 11 sînt echivoce. 3. Pe baza unui raţionament, din care lipsesc din păcate toate elementele concrete de ilustrare a faptelor în evoluţia lor, trebuie să conchidem că obiectul direct a avut nevoie de precizări suplimetare mai mult decît obiectul indirect. Obiectul indirect se putea uşor lipsi, cel puţin în prima fază a dezvoltării lui, de prezenţa pronumelui personal, pentru simplul motiv că el era clar marcat de articolul enclitic sau proclitic în dativ şi de aşezarea lingă verb. Dublarea obiectului indirect prin pronumele personal, începută probabil în enunţuri de tipul celor de sub 2, 4, 8 şi 10, reprezintă un reflex al soluţiilor căutate pentru obiectul direct şi adoptate prin analogie. 4. Seria obiectului direct construit cu prepoziţia pre, avîndu-şi originea în construcţii circumstanţiale, s-a combinat, cum am arătat, cu seria obiectului direct dublat prin pronumele personal. Contaminarea lor este ulterioară fenomenelor înregistrate sub 3, dar nu şi protoromânei, ci începe în această fază şi continuă pînă astăzi, fără să se fi rezolvat definitiv din punct de vedere gramatical. însuşi faptul că dacoromâna actuală menţine, sub o formă sau alta, modalităţi foarte vechi de redare a obiectului direct ni se pare că demonstrează dificultatea găsirii unor soluţii gramaticale. Pe de altă parte, aromâna, care arată deosebiri importanţe faţă de dacoromână, prin numărul mai mic şi mai puţin clar conturat de enunţuri 92 Substantivui în care obiectul direct este redat cu ajutorul prepoziţiei pre, duce la concluzia că procesul discutat aici nu a putut să apară altfel decît prin combinarea unor structuri provenind din serii gramaticale diferite. 2.3.4. VOCATIVUL 2.3.4.O. Vocativul deţine un loc aparte printre cazurile gramaticale, pentru că are cele mai slabe legături cu restul frazei. Fiind nu numai izolat, ci şi suplinit în practică de imperativ şi de interjecţii, el intră în dialogurile obişnuite ca o insistenţă facultativă, iar în enunţurile retorice ca o insistenţă expresivă, căutată. Din aceste motive, încă din latină s-au redus simţitor numărul şi categoriile de cuvinte care mai puteau să aibă o formă anume pentru vocativ. Printre ele rămăseseră numai substantivele de declinarea a Il-a, dar fără tipul pwcr, care ieşise din serie, confundînd vocativul cu nominativul. 2.3.4.1. VOCATIVUL MASCULIN în aproape toate limbile romanice nu s-a păstrat nici o urmă de acest caz. Numai limba română are o formă de vocativ masculin pentru substantivele din fosta declinare a Il-a: bărbate, creştine, cuscre, cumnate, doamne, rumâne, vere etc. ar. bărbate, criştine, doamne, nune, prefte, picurare etc. Ba a fost extinsă ulterior şi la unele substantive care provin de la declinarea a IlI-a: drace, împărate. Vocativul s-a menţinut la masculine în română şi datorită faptului că substantive ca frate, oaspe, părinte etc. au avut la acest caz aceeaşi formă ca nominativul, iar unele, de exemplu frate şi oaspe, erau desigur foarte frecvente la vocativ. Mai tîrziu, în dacoromână la ele s-au adăugat nume proprii terminate în -e: Gheorghe, Vasile, Ilie etc. Declinarea 93 Se consideră totuşi că vocativul masculin a fost întărit, dacă nu împrumutat din slavă46. Către o asemenea explicaţie ar duce în primul rînd vocativul feminin cu desinenţa -o: soro, fetiţo, Leano etc., care ar arăta, prin simetrie, că şi vocativul masculin provine din formeie masculine corespunzătoare din slavă, unde era general. Dar, între vocativul feminin din limba română (dacoromână) cu desinenţa -o şi cel masculin cu desinenţa -e, există o deosebire foarte importantă. Primul se întîlneşte mai des într-o arie sudică a dacoromânei şi numai sporadic în cîteva puncte geografice din nord, celălalt fiind general. Este deci foarte puţin probabil, cum a arătat I. Pătruţ 47, ca cele două forme să aibă aceeaşi provenienţă. Notăm că aromâna, care are şi ea cîteva vocative feminine în -o, cf. ar. mamo, daăo (Capidan, A., 394), nu utilizează această formă la numele proprii, iar la cele comune apare foarte rar (la drept vorbind, afară de exemplele de mai sus nu se mai citează decît soro). De altminteri, teza întăririi vocativului masculin prin nume slave care aveau şi ele vocativ în -e presupune păstrarea formei latineşti, cu o eventuală scădere a frecvenţei ei, scădere constatată, cum am văzut, încă din limba latină. Referirea la celelalte limbi romanice nu este concludentă, pentru că, în genere, flexiunea românească s-a păstrat mai bine, iar limba română a menţinut în mod incontestabil aspectul oral-popular al limbii latine. Se putea deci ca, în Occident, vocativul masculin să dispară fără urme, iar în limba română să nu se întîmple acelaşi lucru. La aceasta se adaugă faptul că, după tiparul moştenit, limba română a reconstruit vocativul numelor proprii feminine. Ana, de exemplu, are vocativul Ană în regiunile care nu cunosc vocativul în -o, iar în celelalte, pe lîngă Ano, există şi Ană. Vocala a din temă a fost identificată cu articolul, astfel încît opoziţia de tipul mamă / mama, în care primul termen reprezintă nominativ-vocativul, a servit ca model opoziţiei Ana} Ană. Să se compare în această pri- 46 La părerea că vocativul în -e a fost întărit de vocativul slav s-a oprit Al. Rosetti în ILR, 303. La împrumut s-a oprit Kr. Sandfeld, Ling. balk., 47 ş.u. 47 I. Pătruţ, „Romano-slavica”, 92 ş.u. 94 Substantivul vinţă o construcţie ca fratele Constantin cu sora Ana (niciodată : , sora Ană), Cu toate acestea nu se poate spune că vocativul masculin nu a suferit transformări în sensul reorganizării categoriilor de nume care primesc desinenţa -e, căci în uzul dacoromânesc actual s-au stabilit trei tipuri: 1. Masculine ca bărbate, creştine, cumnate, drace, împărate, vere etc., care exclud în principiu vocativul articulat48. 2. Masculine ca v. dr. oame, corbe, doamne etc., care au dezvoltat şi un vocativ articulat (omule, lupule, corbule, domnule etc.) 49. 3. Masculine provenite din adjective care nu au decît formă de vocativ articulat: prostule, deşteptule, frumosule etc. Din această situaţie rezultă că primul tip continuă fără întrerupere modelul latinesc, pe cînd celelalte sînt ulterioare. Altă interpretare, de exemplu considerarea lui -0 ca posterior lui -ule, nu vedem cum s-ar putea da. Pentru păstrarea vocativului masculin în -e ar fi fost suficient ca, în protoromână, să existe numai la cîteva substantive opoziţia barbatu / barbate, cumnatu / cumnate, după cum pentru păstrarea genitiv-dativului era suficient să avem numai la un număr de substantive feminine opoziţia casa / case, frunte / frunţi. în concluzie, vocativul în -6 a existat în protoromână, înainte de secolul al IX-lea, cînd s-a intensificat influenţa slavă. 2.3.4.2. VOCATIVUL FEMININ La substantivele feminine, în latină nu putem avea decît un vocativ în -a, desinenţă omonimă cu aceea a nominativului declinării I. Vocativul în -o este împrumutat din slavă. Problema pe care o pune ultima formă este numai dacă ea există, cum a susţinut S. Puşcariu 50, din faza de comunitate a idiomurilor ieşite 48 Nu am luat în consideraţie valorile stilistice ale formelor în ule. 49 Vezi nota 48. 50 în tâtudes, 64 ş.u. Articolul în declinarea numelui 95 din latina dunăreană tîrzie sau s-a introdus în mod independent în aromână şi dacoromână, căci în meglenoromână şi istroromână prezenţa lui este cu totul normală ţinînd seama de influenţa slavă care s-a exercitat asupra lor. Poziţia vocativului cu desinenţa -o în aromână, unde nu apare decît la cîteva cuvinte, arată că aici avem de-a face cu o influenţă slavă nouă şi accidentală, mult mai slabă decît aceea din sudul teritoriului lingvistic dacoromân, unde ea nu poate fi decît de origine recentă bulgărească. Mărturia aromânei fiind şi de data aceasta decisivă, nu vom considera vocativul feminin în -o printre trăsăturile proto-românei. Vocativul plural în -lor, a cărui origine recentă a fost de multă vreme dovedită, nu intră fireşte în discuţia de faţă. 2.4. ARTICOLUL ÎN DECLINAREA NUMELUI 2.4.1. ARTICOLUL HOTĂRÎT ÎN DECLINAREA NUMELUI 2.4.1.0. Apariţia şi apoi dezvoltarea articolului hotărît au constituit evenimente decisive pentru flexiunea numelui în toate limbile romanice, căci substantivul n-a mai putut să se dispenseze de la o anumită epocă înainte de serviciile articolului, un auxiliar, devenit în cele din urmă morfem obligatoriu al cazului gramatical. Fie că transformarea semantică a lat. iile din pronume în articol a fost determinată de simplificarea flexiunii numelui, fie că cele două fenomene au evoluat paralel, între ele s-a stabilit la un moment dat o legătură a cărei consecinţă a însemnat integrarea definitivă a articolului în sistemul de exprimare a cazurilor. Analiza originii şi evoluţiei articolului este deci o necesitate pentru a înţelege modul în care numele, şi în primul rînd substantivul, şi-au pierdut independenţa faţă de enunţ. Substantivul 96 Din acest punct de vedere articolul hotărît din limba română nu se deosebeşte de articolul din celelalte limbi romanice. Poziţia lui faţă de substantiv a dat însă naştere la discuţii, căci encliza a fost interpretată ca o consecinţă a influenţei substratului. ★ 2.4.1.1. Encliza articolului românesc a atras atenţia încă de la începutul secolului al XlX-lea, cînd Bartolomeu Kopitar51 a emis, cel dintîi, ideea că postpunerea articolului românesc ar trebui explicată prin traco-iliră. După el au urmat Fr. Miklo-sich, H. Scbuchardt, B. P. Hasdeu52, G. Weigand 53, V. Bo-grea54, Kr. Sandfeld 55, Radu I. Paul56 şi, mai recent, Asgar Rosenstand-Hansen 57, care s-au raliat la acest punct de vedere. Teoria substratului a avut însă de la început adversari. Astfel 8. Mangiuca 58, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, A. Phi-lippide59, D. Găzdaru60, Al. Graur61 *, E. Gamillscheg®2, S. Puş- 51 In Wiener Allgemeine Literatmzeilung, 1829, voi. 46, 85 ş.u. 52 B. P. Hasdeu, Cuvente den bălrîni, II, 674 ş.u., unde se dă şi bibliografia pînă la acea dată. 53 G. Weigand, Grammaiik der rumdnischen Sprache, ed. II, 1918, § 91. 34 Y. Bogrea, în chestia postpunerii articolului, „Dacoromania”, II, 662. 55 Kr. Sandfeld, în Grăbers Grundriss, II; 527. 58 Radu I. Paul, Flexiunea internă In limba română, Bucureşti, 1932, 45. 57 Asgar Rosenstand-Hansen, Artikel sistemei i Rumaensk (avec un resume en franţais), Copenhaga, 1952, 166 — 167. 58 S. Mangiuca nu aduce argumente importante. Afirmaţia lui că articolul postpus este rezultatul evoluţiei latine însă sintetice din centrul Italiei, adusă în Dacia in secolele II—III, pe cînd articolul proclitic rezultă dintr-un proces romanic mult mai înaintat de dezvoltare a caracterului analitic, nu rezistă la un examen critic. Fiind însă primul care respinge ipoteza lui Kopitar şi poate unul dintre primii care s-au oprit la secolul YII sau VIII ca dată de apariţie a articolului, părerea lui merita măcar această menţiune. Pentru teoria lui S. Mangiuca, v. E. Bacmeister, WJb., IV, 1897 ; 8 ş.u. 39 A. Philippide, Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, 59 — 60, 301 ş.u. ; id., OR, II, 596-599. 80 D. Găzdaru, Descendenţii demonstrativului iile în limba română, Iaşi, 1929. 81 A. Graur, A propos de Varticle postpose en roumain, ,,Romania”, LV, 1929, 475 ş.u., v., recent, De nouveau sur Varticle postpose en roumain, RRL, XII, 1967, 3 ş.u. 82 E. Gamillscheg, Zum romanischen Artikel und Possesiv-pronomen, în „Sitzungsberichte der preuss. Ak. der Wissensch/', Phil.-Hist. Klasse, XXVII, 1936, 327 ş.u. Articoiul în declinarea numelui 97 cariu63, ST. Drăganu64 şi Al. Eosetti 65 mai târziu au susţinut că postpunerea articolului se poate explica prin criterii interne de evoluţie a limbii române. Ipoteza tracă a fost pusă sub semnul îndoielii prin întrebarea : „de unde ştim noi că în limba tracă nu se va fi pus articolul înainte (dacă [tracii] vor fi avut articol)?”66. A. Philip-pide a contestat însăşi valoarea asemănărilor dintre articolul postpus românesc şi cel albanez, pentru că „dacă există asă-mănare între limba română şi albaneză din punctul de vedere al punerii articolului la substantiv, asămănare pe care de altfel o împărtăşesc şi alte limbi, o mare deosebire are loc din punctul de vedere al articulării adjectivului” 67. în primul său studiu asupra postpunerii articolului, Al. Graur face o observaţie similară : „adjectivul albanez nu poate fi întrebuinţat niciodată fără articol, spre deosebire de adjectivul din română”, dar, deşi nu acceptă originea tracă a fenomenului, autorul atrage atenţia asupra faptului că, probabil, istoria articolului albanez este „în toate punctele asemănătoare cu istoria articolului românesc” 68. Al. Eosetti consideră de asemenea că „în privinţa postpunerii articolului... româna şi albaneza apar grupate laolaltă, pe cînd bulgara rămîne izolată” 69, astfel încît numai aşezarea adjectivului după substantiv ar putea fi considerată drept o acţiune a substratului. Al. Graur se arată însă mai rezervat în studiul la care ne-am referit mai sus, căci „ne-am putea întreba — scrie el — dacă faptul de a aşeza adjectivul după substantiv nu furnizează o urmă a unui substrat comun, 63 S. Puşcariu, Zar Nachstellung des rumănischen Artikels, ZRPh, LVII, 1937, 240 ş.u., v. Limba română, Bucureşti, 1940, 168. 64 N. Drăganu, DR, IX, 287 ş.u. 65 Al. Rosetti, ILR, 169. 66 I. Nădejde, Gramatica limbii române, Iaşi, 1884, 105, ap. E. Bacmeister, WJb, IV, 1897, 8. întrebarea poate să pară naivă, mai ales după ce au fost atrase In discuţia referitoare la originea tracă a postpunerii limbi ca frigiana şi armeana (vezi V. Bogrea, DR, II, 662), dar proba evidentă şi clară nu a fost făcută niciodată. 67 OR, II, 596 ş.u. 68 A. Graur, Melanges linguistiques, Paris—Bucureşti, 1936, 54 ş.u. 88 ILR, 252. 7 — c. 109 98 Substantivul dar limbile care cunosc această ordine a cuvintelor sînt tot atît de numeroase ea şi cele care preferă ordinea inversă” 70. Postpunerea adjectivului în sine nu atrage şi postpunerea articolului, căci celta, de exemplu, are articol proclitic, deşi ordinea cuvintelor este substantiv — adjectiv 71. Postpunerea articolului în limbi care nu au avut contact cu traca şi nu fac parte din aceeaşi familie cu ea este un argument foarte puternic împotriva originii trace a fenomenului. Printre limbile cu articol postpus, B. P. Hasdeu însuşi număra, pe lingă cele din Peninsula Balcanică, armeana, oseta, dialectul kurmangi al limbii curde şi limbile germanice din Peninsula Scandinavică 72. Articolul postpus în limbile germanice scandinave i s-a părut însă aşa de puţin obişnuit încît el a citat cu surprindere explicaţia dată de Grimm : „articolul postpozitiv substantival este ceva atît de negermanic... încît marele Grimm, neştiind cum să-l înlăture, a imaginat a-1 trage din articolul prepozitiv adjectival...” 73. Soluţia — crede Hasdeu — este inadmisibilă. E mai bine, afirma el, să se caute encliza articolului din limbile germanice de nord într-un amestec antic între un trib germanic şi oarecare elemente balcanice, dar, spune el, aceasta „în lipsă de demonstraţiune rămîne deocamdată o pură ipoteză” 74. N. Iorga era însă convins că scandinavii au luat pur şi simplu postpunerea de la traci prin intermediul goţilor 7S. Dar, cum observă V. Bogrea, mai tîrziu, el însuşi susţinător al acestei teorii, „dificultatea” ca postpunerea articolului să se fi transmis scandinavilor prin intermediul goţilor este enormă, fiindcă „în limba transmiţătorilor înşişi fenomenul este inexistent” 76. Observînd că articolul enclitic se întîlneşte şi în limbile caucaziene şi în fino-ugrică, C. Tagliavini, deşi crede că ipoteza 70 A. Graur, Melanges, 55. 71 A. Graur, Melanges, p. 55. 72 Cuvente den bătrîni, II, 611 ş.u. 73 Cuvente den bătrîni, II, 668. 74 Cuvente den bătrîni, II, 668. 75 în „Bulletin de Tlnstitut pour T6tude de TEurope sud-orientale” (Vălenii de Munte), II, 115. 76 DR, II, 662. Articolul în declinarea numelui 99 tracă „non si puo excludere”, propune ca soluţia să fie căutată cu ajutorul lingvisticii generale comparate 77. Din ce în ce mai greu de demonstrat, ipoteza originii trace a enclizei devine un simplu punct de vedere, mai mult o convingere decît o argumentare. Astfel, Eadu I. Paul afirmă că „nu putem admite că encliza articolului nu poate fi de origine tracă” 78. Th. Capidan, Y. Bogrea, Asgar Bosenstand-Hansen etc. se opresc la substrat, dar ei nu aduc noutăţi faţă de ce s-a spus la sfîrşitul secolului trecut. La cele două fapte mai sus arătate împotriva acestei ipoteze : absenţa oricăror urme de articol în rarele informaţii pe care le avem despre tracă şi incertitudinea privind locul adjectivului determinativ în această limbă, se mai pot adăuga şi altele. Istoria limbii române arată că articolul românesc a evoluat în mod asemănător cu cel romanic, trecerea de la valoarea de pronume propriu-zis a lui iile la aceea de articol prezentînd aproximativ aceleaşi faze ca în toată Eomania. Or, dacă ar fi fost un calc din tracă, iile ar fi trebuit să devină articol în mod spontan încă din latina vorbită de traco-daci, şi să fi fost astăzi mult mai frecvent decît în celelalte limbi romanice. Eadu I. Paul credea, de altminteri, că articolul este mult mai evoluat în română decît în celelalte limbi romanice, pentru că prezintă în secolul al XVI-lea numeroase „hiperextensiuni”, dar argumentele autorului nu sînt convingătoare 79. în realitate, nu numai că nu se poate vorbi de o hiper-extensiune a articolului, ci trebuie, dimpotrivă, să constatăm că avem şi astăzi „articole” care nu corespund întru totul definiţiei acestei părţi de vorbire. Neconvingătoare ni s-a părut încercarea lui Eugen Seidel {Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti, 1958, 21—22) de a considera că articolul din limba română a fost influenţat de articolul din bulgară, după ee româna — la rîndul ei — a determinat apariţia articolului în bulgară. Pentru E. G. Piotrovskii (Formirovaniie artihlia v romanslcaJi iazîJcah, Mos- 77 DR, III, 515 ş.u. 78 Flexiunea nominală internă în limba română, Bucureşti, 1932, 45. 78 Radu I. Paul, op. cit. 100 Substantivul cova — Leningrad, 1960), ea şi pentru Iv. Gălăbov (Problemâî za elena v bâlgarsM i rumânsTci ezik, Sofia, 1962), articolul românesc s-ar explica prin slavă, în speţă prin bulgară, care a influenţat româna. Acest punct de vedere a fost respins de Al. Graur, De nouveau sur Varticle postpose en roumain, EEL, XII, 1967, 13 ş.u. ★ 2.4.1.2. Deşi data de apariţie a articolului nu s-a putut stabili în aşa fel încît să fie unanim acceptată, majoritatea cercetătorilor înclină spre o epocă relativ tîrzie 80. Cauza principală a acestei incertitudini constă în faptul că s-a urmărit rezolvarea problemei în primul rînd pe cale semantică, adică prin determinarea momentului de trecere a lui iile de la un demonstrativ propriu-zis la un demonstrativ slăbit, cu rol de simplu determinativ al numelui. Dar petrecîndu-se cu încetul, trecerea amintită prezintă trepte, încît numai după acest criteriu, demonstrativul poate fi considerat articol de îndată ce se observă că în diverse construcţii apare o cît de mică diminuare a forţei lui demonstrative. De la această premisă a pornit G. Wolterstoff susţinînd că „articolul a fost creat mai întîi de limba latină însăşi, ce-j drept de limba vorbită a poporului” („Glotta” X, 1920, 90). într-adevăr, dacă luăm valoarea anaforică şi cea emfatică a lui iile drept dovezi ale slăbirii capacităţii lui demonstrative, putem considera că situaţia lui în limbă s-a schimbat. în acest fapt, atestat la unii scriitori latini, G. Wolterstoff vedea reflexul întrebuinţării populare a unui iile articol. Autorul remarca însă că separarea articolului de 80 în special după apariţia studiului lui G. L. Trager, The use of the Latin demonstratives (especialhj iile and ipse) up to 600 A.D. as the source of the Românce Article, New-York, 1932, 186 ; H. F. Miiller (în A chronology of vulgar Latin, Halle, 1929) şi E. Lerch (în Gibt es im Vulgarlateinischen oder im Rumănischen eine ,,Gelenkspartikel?”, ZRPh, LX, 1940, 113 ş.u.) propun secolul al VlII-lea. Einar Lofstedt (Syntactica, I2, Lund, 1942, 37) propune secolul al Vl-lea. După W. v. Wartburg (Evolution et structure de la langue frangaise, ed. IV, Paris, 1946, 27) în secolul al Y-lea ,,on ne dit plus amico, on dit ad illum amicoV. şi H. Mi-hăescu, Lat. dun., 162, unde se propune o dată posterioară anului 600. în realitate, în limbile romanice occidentale, articolul hotărît apare, cel puţin în scris, mult mai tîrziu. Astfel, în franceză, el nu se întîlneşte în mod curent decît în secolele X—XI, ca şi în italiană, de altminteri. Articolul în declinarea numelui 101 demonstrativ a avut loc mult mai tîrziu. în franceză, spune el, ea nu s-a produs decît în secolul al XlII-lea (op. cit., 91). Obiecţia cea mai importantă adusă acestei teorii aparţine lui Einar Lofstedt81, care este convins, ca şi A. Meillet şi J. Ven-dryes înaintea lui, că articolul este un fapt romanic, nu latin. Dar, spre deosebire de A. Meillet82, Lofstedt consideră că naşterea articolului nu se explică numai prin necesitatea de a vorbi expresiv. Nevoia de expresivitate se manifestă adesea dacă împrejurările o cer şi reprezintă, după Lofstedt, o realitate indiscutabilă, dar, ,,desigur, nu este o întîmplare că primele apariţii ale articolului se întîlnesc după ce latina începuse să-şi piardă vechiul sistem de flexiune55 a numelui83 84. Legătura dintre simplificarea flexiunii nominale şi naşterea articolului a fost făcută şi înainte de apariţia lucrării lui E. Lofstedt de C. Racoviţă, în studiul lui asupra articolului în rusă. După C. Racoviţă, articolul nu s-a dezvoltat în această limbă, fiindcă declinarea rusească a fost şi a rămas sintetică. ,,Or, spune el, articolul a apărut numai în limbile care au părăsit această stare de lucruri şi au adoptat structura analitică. Se pare, de altfel, că apariţia articolului este strîns legată de simplificarea declinării55 M. Fără îndoială că simplificarea flexiunii şi apariţia articolului sînt interdependente. O dovedesc limbile romanice, limbile germanice, în special cele din Peninsula Scandinavică, armeana modernă etc., dar modul în care se condiţionează cele două fapte nu este încă bine lămurit. După toate probabilităţile, în limbile romanice, simplificarea flexiunii numelui a precedat transformarea lui iile în articol, căci acesta din urmă se întrebuinţează şi atunci cînd mai există forme eazuale distincte, ca în română şi în vechea franceză, de exemplu. Se pare deci că în limbile romanice simplificarea flexiunii şi apariţia articolului sînt două procese paralele, avînd cauze particulare diferite 85. Simplificarea flexiunii rezultă din extin- 81 Einar Lofstedt, Syntactica (Studieri zur historischert Syntax des Lateins), cap. IX. 82 A. Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, Paris, 19, 139. 83 Einar Lofstedt, op. cit.. 375. 84 C. Racoviţă, Uarticle en russe, BL, VI, 1938, 130. 85 I. Coteanu, Contribuţii la teoria articolului, SCL, IX, 1958, 21 ş.u. 102 Substantivul derea întrebuinţării prepoziţiilor şi neglijarea părţii finale a numelui, iar apariţia articolului, dintr-o insistenţă expresivă. Ambele se subordonează însă nevoii de precizare analitică a raporturilor dintre cuvinte. Studiind schimbările provocate de extinderea prepoziţiilor în latina tîrzie, F. Brunot conchide că tendinţa generală a limbii latine era „detaşarea expresiei de raportul dintre termeni, spre a încredinţa acest raport unor cuvinte speciale, care devin din ce în ce mai abstracte şi sînt destinate a nu mai fi foarte curînd decît instrumente gramaticale” 86, adică, adăugăm noi, în alţi termeni, morfeme. Funcţia de morfem a articolului încheie de fapt procesul, căci, după cum spune J. Yendryes, „în limbile care au articol, acesta nu este [...] decît un morfem. în general, articolul nu este decît un demonstrativ cu înţeles atenuat care serveşte de clasificator; el marchează genul, numărul; cel mai adesea exprimă determinarea, avînd toate caracteristicile unui instrument gramatical” 87. Teoriile care iau în consideraţie aspectul semantic al genezei articolului sînt nevoite să plaseze apariţia acestuia mult mai devreme decît teoriile care iau în consideraţie aspectele morf o-sintactice ale evoluţiei lui iile. în cercetările făcute asupra articolului românesc s-au urmărit de asemenea aspectele semantice, dar, dată fiind poziţia articolului hotărît în limba română, Al. Graur a introdus în analiză structurile grupului nominal, scoţînd în evidenţă rolul de determinativ al articolului şi relaţia lui în această calitate cu ceilalţi termeni ai grupului88. în timp ce Al. Graur şi-a întemeiat argumentarea pe structura grupului format din substantiv şi adjectiv, E. Gamill-scheg, care a reluat problema în 1936, deşi operează tot cu grupuri nominale, acordă o mare importanţă factorului semantic, urmînd în multe privinţe pe G. Wolterstoff 89. 86 F. Brunot, Histoire de la langue frangaise, t. I, ed. 3, Paris, 1924, 93. 87 J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, 137. 88 A. Graur,  proposde Varticle postpose en roumain, „Romania”, LV, 1929 ; vezi Melanges, 54 ş.u. 89 E.^Gamillscheg, op. cit. Articolul în declinarea numelui 103 E. Gamillscheg crede că, în jurul annlni 600, iile cumula două funcţii diferite, afară de aceea de demonstrativ, fiind în unele situaţii articol propriu-zis şi în altele o particulă de legătură (Gelenkspartikel) între termenii grupurilor nominale, ca în porcus iile silvaticus. Encliza şi procliza s-ar explica, după părerea lui, prin dezvoltarea ulterioară a acestor două funcţii, în Romania occidentală, articolul propriu-zis iile (porcus) s-a confundat cu particula de legătură (iile porcus) iile (silvaticus) şi ambele au devenit proclitice. în Romania orientală, articolul propriu-zis a continuat şi continuă să se deosebească de particula de legătură. Drept urmare, articolul a devenit enclitic, iar particula de legătură a rămas proclitică. S. Puşcariu nu a emis o teorie a articolului românesc, ci a adoptat punctul de vedere exprimat de E. Gamillscheg, fără să se pronunţe asupra particulei de legătură. A considerat însă şi el, ca şi E. Gamillscheg, că articolul trebuie definit ca un semnal al numelui şi că, în principiu, articolul enclitic a trebuit să coexiste cu cel proclitic. Ideea coexistenţei proclizei şi enclizei este însă mai veche în lingvistica românească. în Gramatica lui, I. Nădejde scria în legătură cu aceasta : ,,cîte sute de ani au fost amîndouă formulele tot una de bune şi cît timp a domnit poate forma cu articol înainte nu ştim, dar de bună seamă că fenomenul a ţinut sute de ani” 90. De aceeaşi părere a fost şi G. Weigand91. Dacă am ţine seama de faptul că iile ca demonstrativ se plasa în latineşte atît înainte cît şi după numele pe care-1 determina 92 ar trebui să admitem că limba română a continuat 90 I. Nădejde, Gramatica limbii române, Iaşi, 1884, 105, ap. E. Bacmeister, WJb, 8. 91 Ap. E. Bacmeister, op. cit. 92 Cf. Aristides a Themistocle coltabefactus testula illa exsilio decern annorum multatus est (Nepos, 3, 1, 2); Antipater iile Sidonius solitus est versus hexa-metros fundere [...] (Cicero, Or., 3, 194); iile ego liber, iile ferox tăcui (Ov., Metam., 1, 757); iile ego qui fuerim (id., Trist., 4, 10, 1); iile ego Romanus vates (id., ib., 5, 75, 55). Exemplele ia Raphael Kiihner, Ausfiihrliche Grammatik der lateinischen Sprache, II, ed. II, Hannover, 1912, p. 622. Iile, cu rol emfatic, este în aceeaşi situaţie, cf. filios dignissimos illo patre (Cicero, Fam., XIII, 79); comes mens fuit illo miserrimo tempore (id., ib., 71) — faţă de Cicero iile (id., ib., 26, 2); Catto iile noster (id., Att., II, 5, 1); fulmina illa (id., Or., 234). Exemplele de la J. Marouzeau, Vordre des mots dans la 104 Substantivul pur şi simplu această situaţie şi că, în realitate, ceea ce trebuie explicat nu este eneliza din română, ci generalizarea proclizei în limbile romanice apusene* Deşi statisticile întreprinse asupra unor texte latineşti tîrzii arată că iile proclitic era aproximativ de două ori mai frecvent decît iile enclitic93, totuşi de aici nu se poate trage o concluzie definitivă, căci acest raport nu priveşte limba vorbită. în scriere se menţineau deprinderi pe care vorbitorii traeo-romanicei sau ai oricărui alt dialect probabil că nu le aveau. Ceea ce împiedică adoptarea unei explicaţii atît de simple nu este deci frecvenţa lui iile enclitic sau proclitic, ci raportarea lui cu necesitate la numele pe care îl însoţea, transformarea lui într-un indice morfologic. Or, ca să ajungă aici, el a trecut mai întîi printr-o fază de determinativ constant care se ataşa obligatoriu la un nume cunoscut sau considerat cunoscut de vorbitor. Aceasta ni se pare că este ideea fundamentală a teoriei emise de Al. Graur, după care iile este determinativul adjectivului din grupuri nominale formate dintr-un substantiv şi un adjectiv. Adjectivul românesc fiind aşezat în regulă generală după substantiv, sintagma-tip prin care se explică evoluţia articolului în limba română este homo iile bonus. Ba se caracterizează prin faptul că iile aparţine iniţial lui bonus şi numai prin redistribuirea elementelor grupului se deplasează de la bonus la homo, devenind din procliticul adjectivului encliticul substantivului 94. în felul acesta, în analogie cu situaţia din limbile germanice din Scandinavia, cum arată autorul însuşi, se dă o phrase latine (Ies groupes nominaux), Paris, 1922, 156; cf. şi cum ergo explicasset messem totius loci i i 1 i u s quem susceperant (Pelagius, Vitae Patrum, V, 17, 20, în Cretomaţie romanică, I, 98); cf. şi: et dixit ei iile frater, et discessit fraier iile contristatus et plorans etc. (id., ib). 93 Dar, la Apuleius, el este mai des postpus : ,,dass iile bei Apuleius meist nach seinem Namen folgt: die Nachsetzung ist einerseits gerade ein Zeichen der Sehwăchung der demonstrativen Kraft, und anderseits gehort die Voranstellung gar nicht zum Wesen des bestimmten Artikel” (G. Wolterstoff, Artikelbedeutung von iile bei Apuleius, „Glotta”, VIII, 1917, 296; v. şi Maria Iliescu, Liliana Macarie, art. cit., In SCL, XVI, 1965, 498). 94 A. Graur, Melanges, I, 55. i Articolul în declinarea numelui 105 explicaţie a dezvoltării articolului în limba română care coincide cu teoria iui J. Grimm95. Eămîne însă o dificultate importantă în faptul că grupul homo iile bonus, care explică situaţia din română, nu este utilizabil pentru celelalte limbi romanice, unde sintagma ar fi trebuit să aibă aspectul iile bonus homo, adjectivul fiind proclitic, iar iile determinativul adjectivului. Dar din iile bonus homo, iile nu mai poate ajunge înaintea substantivului, ceea ce explică încercarea lui E. Gamillscheg de a scoate articolul din limbile romanice occidentale din sintagma iile porcus iile silvaticus(op. cit., 339 ş.u.). Dacă, pe de altă parte, grupul homo iile bonus este valabil şi pentru Eomania occidentală, admiţînd că adjectivul a fost şi aici, măcar uneori, postpus, nu se vede cum iile din antepus la adjectiv se deplasează ca antepus la substantiv. Rezolvarea ar putea fi aceea propusă pentru spaniolă de E. Menendez-Pidal, după care ,,articolul este în general enclitic; astăzi, în scris, el se sudează cu prepoziţia precedentă în del şi al, însă înainte se scria unit cu toate prepoziţiile terminate în vocală : fazal (alba), contrai (monte), sol (manto), ca astăzi în vorbirea curentă contrai şi parol şi, vulgar, pal, pol „por el”, în cazul întîlnirii cu o consoană, fuziunea se produce în leo-neză : pollas (cases), enno (palacio), conna (otra)” (Manual de gramatica historica espanola, Madrid, ed. Y, 1934, 225). Ar fi de reţinut, de asemenea, şi propunerea lui G. Wolterstoff de a porni pentru explicarea articolului de la iile adjectiv, căci, în această calitate, „iile exercită spontan forţa inerentă unui articol de a substantiva şi stă în opoziţie cu iile substantival” („Glotta”, X, 96). Bineînţeles că acceptarea acestei idei duce la sintagme ca homo iile şi iile homo, în care iile aparţine de la început numelui determinat. (Y. şi Pavel Benes, Homo iile, iile homo, în Casopis pro moderni filologii, XL, 1, 1958, 41 — 48.). Două categorii de exemple sprijină explicaţia dată de Al. Graur. Prima este aceea a grupului nominal format dintr-un substantiv şi două adjective diferite, de tipul vinul alb şi cel 95 Vezi p. 98 a expunerii noastre. 106 Substantivul negru. Al doilea adjectiv fiind precedat de aşa-numitul articol adjectival, rezultă că şi elementele anterioare au aceeaşi structură, deci: vin ul alb. Prin urmare, din vacă a neagră s-a născut vaca neagră. A doua categorie de exemple este constituită de cazuri de tipul: A., Ministrul României la Paris, sau A., preşedintele asociaţiei X, în loc de A., ministru al României la Paris, sau A., preşedinte al asociaţiei X96. Deplasarea lui ăl, a, ai, ale de la determinativ la determinat în situaţiile de mai sus reproduce în stadiul actual al limbii ceea ce s-a întîmplat la origine. în discuţie nu intră, cum subliniază autorul, modificările fonetice, ci numai ideea că determinarea ca atare se deplasează de la procliză la encliză. Chiar dacă situaţii ca cele menţionate nu se pot totdeauna explica din punct de vedere fonetic, lucru remarcat de altminteri de S. Puşcariu, care şi reproşa teoriei această parte a ei 97, există şi cazuri relativ simple, ca tată al lui A., care devine tatăl lui A.98. Structura diverselor sintagme propuse pentru clarificarea evoluţiei articolului a făcut pe A. Drăganu să exprime un punct de vedere propriu. După A. Drăganu, problema s-ar rezolva dacă s-ar ţine seama că sintagme ca acest cal al vecinului au o intonaţie care probează, după părerea lui, că sintagma nu este încheiată. Dacă ar fi încheiată, ea ar trebui să sune : acest cal/ estej al vecinului/ cal /. Economia de limbaj a făcut — după părerea autorului — ca repetarea euvîntului determinat în ultima parte a sintagmei să nu mai fie necesară, dar urmele eliminării ei se pot recunoaşte în intonaţia incompletă despre care a fost vorba. Concluzia lui A. Drăganu este foarte precaută : „Astfel stînd lucrurile, cu drept cuvînt se poate pune chestiunea dacă encliza articolului definit românesc nu este în unele cazuri de origine proclitică şi dacă atît articolul românesc enclitic cît şi cel proclitic n-au aceeaşi origine : din articolul sintagmei atributive sau din ceea ce d-1 Gamillscheg numeşte Gelenks-partikel. Chestiunea a fost pusă de d-1 Găzdaru, op. cit., 111, 96 Vezi BL, V, 1937, 211. 97 ZRPh, LVII, 1937. 98 Al. Graur, op. cit. \ Articolul în declinarea numelui 107 cît şi de d-1 Graur, dar fără a avea în vedere toate motivele arătate mai sus” De fapt, D. Găzdaru spune numai că articolul a fost proclitic, fără a se ocupa de cauzele trecerii lui iile la sfârşitul elementului determinat: „Cînd determinativul latinesc *illu se găsea grupat proclitic pe lingă im substantiv, de exemplu *iUu dom(i)nu, îşi pierdea accentul emfatic pe iniţială şi întreaga silabă rămînea expusă căderii, astfel că în limba noastră a rezultat *lu dom(i)nu. Şi în alte limbi romanice s-a petrecut la fel, numai că, în vreme ce în acele limbi procliza a dăinuit mai departe, în limba românească lu, din motive care-rămân să fie cercetate (subl. noastră), şi-a schimbat ulterior poziţia şi a devenit enclitic, dom(i)nu lu, apoi domnulu” (Dese. lui iile, p. 25). Autorul se bizuie pe principiul că poziţia normală a articolului este procliza, formulat de Eaoul de la Grasserie, la care se şi referă în mod expres (op. cit., 111). ★ 2.4.1.3. în expunerea de pînă aici am reprodus în esenţă tezele şi argumentele cele mai importante privind poziţia articolului românesc. Este relativ uşor de văzut că teoriile semantice, care împing apariţia articolului în trecut pînă în faza latinei literare clasice, au defectul de a nu distinge suficient de clar în ce moment s-a produs golirea de conţinut demonstrativ a lui iile. Caracterul emfatic al lui iile din iile Jupiter, iile rex PMlippus ş.a., formule atestate la Plaut (vezi G. Wolterstoff, op. cit.), în care Gamillscheg considera pe iile articol propriu-zis, nu probează că procesul de slăbire a conţinutului demonstrativ al lui iile se încheiase. Caracterul anaforic al lui iile în alte construcţii este şi mai puţin convingător, iar particula de legătură propusă de E. Gamillscheg nu reprezintă, cum a arătat în mod foarte convingător E. Lerch, decît un demonstrativ propriu-zis 10°. * 100 89 DR, IX, 19, 285. 100 ZRPh, LX, 1940, 113 ş.u.; v. şi E. Seidel în BL, VIII, 1940, 170 ş.u. id., IX, 1941, 118 ; Louis Furman Sas în ,,Revista de filologlafhispaniea”, IV, 1942r 1, 100-103. 108 Substantivul Evoluţia lui iile se rezolvă mult mai convingător pe cale morfo-sintactică. în prealabil însă este necesar să ne fixăm asupra numărului şi calităţii articolelor din limba română. 2.4.2. REGIMUL SERIEI a!, a, ai, ale După cum am arătat cu alt prilej, aşa-numitele articole genitivale nu au în realitate calitatea de articole propriu-zise101. împotriva considerării lor ca atare pledează următoarele fapte : 1. Sintaxa seriei dr. al, a, ai, ale. într-o sintagmă ca un băiat al morarului, al nu se acordă cu substantivul morar. Absenţa acordului în gen se vede din un băiat al morăriţei; absenţa acordului în număr, din un băiat al morarilor. Acordul lui al cu termenul precedent este însă asigurat, cf. nişte băieţi ai morarului, nişte fete ale morarului, respectiv ai morăriţei, ale morăriţei etc. Acordul în caz se observă trecînd întreaga sintagmă la cazul oblic. Astfel, faţă de un băiat al morarului, avem unui băiat al morarului. Indiferent cum considerăm pe al, el rămîne neschimbat, cf. şi unui băiat al morăriţei sau unui băiat al morarilor. Şi alte structuri similare duc la aceeaşi concluzie, de exemplu : băiatul acesta al morarului devine la cazul oblic : băiatului acestuia al morarului. Aşadar, al, a, ai, ale sînt legate din punct de vedere morfo-sintactic de primul substantiv al sintagmei şi, dacă s-ar lua în * I. 101 îndoieli asupra calităţii de articole propriu-zise a elementelor seriei al, ci, ai, ale s-au exprimat adesea şi de multă vreme, cf. T. Cipariu, Gramatica limbii române, I, § 69, 70; G. Weigand, Grammatik der rumănischen Sprache, Leipzig, ed. II, 1918, § 91 ; A. Procopovici, Iile ca articol antepus, ,,Rev. fii.”, I, 1927, 240 ş.u., care il numeşte ,,pronume ajutător”; S. Puşcariu, Zur Nac listei lung des rumănischen Artikels, ZRPh, LVII, 1937, 252; N. Drăganu, DR, IX, 1938, 304 ş.u. E. Seidel, Zu den Funktionen des Artikels, BL, VIII, 1940, 15 ; I. Coteanu, Despre poziţia articolului in limba română, SCL, VII, 1956, 1 — 2, 67; Valeria Guţu Romalo, Unele valori ale articolului în limba română, ,,Omagiu lui Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1958, 369 ; Maria Manoliu Manea, Sistematica substi-lutelor din româna contemporană standard, Bucureşti, 1968, 70 ş.u. Articolul în declinarea numelui 109 consideraţie numai acest fapt, ar trebui să se spună că ele reprezintă encliticele substantivului anterior. Această comportare nu caracterizează însă pe al, a, ai, ale ca articole în dacoromână, unde ele au destinaţia principală de a marca numărul, genul şi cazul substantivului determinat. 2. într-o singură situaţie dr. al, a, ai, ale se apropie de valoarea articolului propriu-zis : cînd se combină în sintagmă cu posesivele meu, mea, tău, ta etc. Acordul devine atunci obligatoriu : un cal al meu, doi cai ai mei; o carte a mea, două cărţi ale mele etc., exceptînd însă cazul gramatical: unui cal al meu, acestor cai ai mei, unei cărţi a mea, acestor cărţi ale mele. Calitatea lui al, a, ai, ale este ambiguă în exemplele de mai sus, pentru că între seria amintită şi posesive nu se poate introduce nici un cuvînt care să provoace dislocarea termenilor, pe cînd între al meu, a mea, al tău, a ta etc. şi determinatul lor se înserează fără nici o dificultate cîţi termeni dorim, de exemplu : acest cal negru şi frumos al meu. Printre aceşti termeni figurează şi copula : acest cal negru şi frumos, de rasă pură, cu coada stufoasă, părul lucios... este al meu. Determinarea priveşte întreaga sintagmă, căci posesivul, afară de construcţii fixe ca frate-tău, fie-ta, fi(u)-său etc., nu intră în relaţie decît cu un substantiv articulat sau determinat într-un mod oarecare. 3. Semantica seriei dr. al, a, ai, ale prezintă ca trăsătură caracteristică fundamentală faptul că oricare dintre membrii ci nu apare decît în prezenţa unui substantiv determinat în prealabil, de exemplu : o carte a elevului, această carte a elevului, cartea aceasta a elevului etc. Substituirea din (o) carte a elevului şi cartea elevului nu este concludentă, căci intoleranţă există nu numai între articol nehotărît (o carte) şi articol hotărît (carte-a), ci şi între articol şi demonstrativ proclitic; * acest caietul elevului nefiind corect în româneşte. Este adevărat că unii autori102 au susţinut că limba română cumulează articolele spre a determina un substantiv, dar afirmaţia se întemeia pe acceptarea necondiţionată a calităţii de 102 Radu I. Paul, op. cit. 110 Substantivul articole atît a lui al, a, ai, aZe cît şi a lui ceZ, cea, de care ne vom ocupa mai departe. Este însă ciudat ca o limbă ca romana, care utilizează articolul diferenţiat şi nuanţat, să suporte totuşi ca un substantiv determinat printr-un element cu sens neho-tărît să fie simultan determinat şi prin articolul hotărît enclitic, ca în un băiat al..., orice băiat al..., o fată a..., fiecare fată a... etc. Prin urmare, nici din punct de vedere semantic, seria al, a, ai, ale nu reprezintă o succesiune de articole. 4. Aromâna nu cunoaşte pe al, a, ai, ale, care lipseşte de altminteri şi din unele dialecte dacoromâneşti. încercarea lui D. Găzdaru de a demonstra că a invariabil din dialectele şi graiurile din jumătatea de nord şi din vestul teritoriului lingvistic dacoromânesc provine din al, a, ai, ale se izbeşte de imposibilitatea de reducere a seriei de mai sus la a prin mijloace fonetice obişnuite. Confuziile sintactice şi de fonetică sintactică la care s-a oprit autorul sînt posibile, dar nu duc cu necesitate la a invariabil. Autorul crede că în dacoromâna veche al, a, ai, ale s-a acordat un timp în număr cu numeralul, cf. ai doii, ai treii, apoi s-a produs o simplificare şi ai a trecut la a invariabil, că izolarea greşită a lui al din al lu Ion, al lu tata ar fi avut ca rezultat a lu Ion, a lu tata şi că al s-ar fi unit cu numele precedent, probabil în forma articolului hotărît (Dese. lui iile,). Dar din situaţii cu totul speciale, ca cele din ai doii, ai treii, nu se vede cum şi mai ales de ce s-ar fi „simplificat5* acordul cînd el pare consecinţa unei necesităţi contrare. Izolarea presupusă în al lu Ion, al lu tata este tot atît de puţin convingătoare, pentru că erau mii de cazuri mult mai frecvente (al meu, al tău, al ei, al omului, al fetei etc.) care se opuneau acestei false analize. Aglutinarea lui al cu numele precedent lasă neexplicată transformarea lui a în u. Totul, în sfîrşit, are la bază ideea că deosebirea de gen nu mai juca un rol important, de vreme ce al şi a se puteau confunda, dar atunci a nu mai era nici el feminin, deci nu mai era iile, ci ad. 5. Seria al, a, ai, ale nu trebuie identificată nici în ansamblu, nici parţial cu al şi aii din aromână, folosit înaintea numelor Articolul în declinarea numelui 111 proprii şi a unor nume comune la genitiv-dativ. Ar. aZ, aii se acordă în gen şi în caz cu substantivul determinat (problema numărului nu se pune), cf. aii Eve, aii mume etc. Chiar dacă, datorită tendinţei de unificare a flexiunii numelui, găsim şi aii Evă, aii mumă, faptul nu schimbă nimic, căci formulele din urmă sînt posterioare celor care respectă acordul în gen şi caz. Seria al, a, ai, ale nu ar mai trebui aşadar inclusă fără rezerve printre articole, căci ea este în realitate o serie specială de pronume anaforice, care dovedeşte că limba română, în speţă dacoromâna, incomodată în cursul evoluţiei ei de sincretismul genitivului cu dativul şi avînd nevoie de specificarea lor, a recurs la o particulă pronominală spre a distinge din punct de vedere gramatical genitivul de dativ. 2.4.3. REGIMUL LINGVISTIC AL LUI cel, cea, cei cele Aşa-numitul articol adjectival se foloseşte în dacoromână în următoarele tipuri de sintagmă : 1. substantiv — cel — adjectiv : fata cea mică mielul cel blînă 2. Substantiv — cel — prepoziţie — substantiv : casa cea de piatră codrii cei de brad 3. Substantiv — cel — prepoziţie — adverb : pomul cel din sus ziua cea de mîine 4. Substantiv — cel — prepoziţie — numeral: elevul cel de al treilea nevasta cea de a doua 5. Superlativul relativ : (cerul) cel mai albastru 6. Ca element care substantivizează : cel de pe comoară, cel cu coarne, cel viclean 112 Substantivul Caracteristica generală a primelor cinci tipuri constă în prezenţa obligatorie a articolului la substantivul din sintagmă cînd acesta se află pe primul loc. în altă poziţie, substantivul nu mai primeşte articol, cf. inversiuni ca : cel de al treilea elev, cea de a doua nevastă, cel mai albastru cer etc. în general, în inversiuni, cel, cea etc. funcţionează ca determinative suficiente pentru întreaga sintagmă, cf. ziua cea de pe urmă, dar : cea de pe urmă zi. Cele cinci tipuri se pot reduce la trei mai simple : 1. Substantiv — cel — adjectiv 2. Substantiv — cel — locuţiune 3. Element de substantivare. Afară de superlativul relativ, cel, cea se substituie în orice altă construcţie printr-un demonstrativ obişnuit, cf. fata aceasta mică, mielul acesta blînd, casa aceasta de piatră etc., sau cu zero : fata mică, mielul blînd, casa de piatră etc. Substituţia nu este însă posibilă cu un nehotărît dacă nu intervin transformări radicale ale sintagmei, de exemplu : o casă oarecare de piatră, fiecare casă de piatră, orice casă de piatră etc. Cel, cea etc. se comportă aşadar ca determinative negramaticalizate pe deplin. Din punct de vedere morfo-sintactic, cel, cea par articole propriu-zise numai la superlativul relativ. Superlativul relativ are însă un grad de gramaticalizare evident mai scăzut decît pozitivul şi comparativul, pentru că el se echivalează cu forme în care cel poate lipsi: cel mai voinic = mai voinic decît toţi (decît oricare), cel mai mare = mai mare peste toţi etc. Izolarea realizată de cel, izolare care reprezintă una dintre funcţiile articolului, are încă suport semantic transparent în relaţia singular — plural, căci nu există superlativ relativ dacă raportarea nu se poate face la un pluraL Cel apare deci ca un element de specificare deictică. în această calitate, îl găsim, la grade semantice diferite, în toate situaţiile de la 1 la 6, cf. fata cea mică, faţă de fata aceea mică şi fata mică ; codrii cei de brad, faţă de codrii aceia de brad şi codrii de brad ;■ ziua cea de mîine, faţă de ziua aceea de mîine, ziua de mîine \ elevul cel de al treilea, faţă de elevul al treilea. în aromână, (a)ţelu, (a)ţea, folosite uneori la superlativul relativ, sînt în Articolul în declinarea numelui 113 distribuţia complementară cu numeralul şi cu adjectivul substantivat articulat, cf. doaule moaşe „cele două babe”, dar aţeale dao surări (BA, 164, 168). El face legătură între un substantiv şi un adjectiv, dar numai dacă acesta din urmă are articol enclitic : ealu aţei azburătorlu (BA, 3S5/26). Construcţiile de tipul calul (a)ţel(u) azburătorlu seamănă cu grupurile care prezentau în dacoromâna veche aşa-numita hiperextensiune a articolului, ca omul cela bunul, viermii ceia neadormiţii (Radu I. Paul, Flexiunea nom., 47). Potrivit însă eu tot ce am constatat pînă acum referitor la cel, cea, aceste grupuri nu sînt decît consecinţa unor contaminări între calul (a)cela, omul (a)cela, viermii (a)ceia şi adjectivele articulate enclitic zburătorul, bunul, neadormiţii etc. în orice caz, encliza articolului hotărît destinat substantivării este anterioară utilizării lui cel, cea în acelaşi scop. De aceea aromâna are situaţia descrisă mai sus, iar dacoromâna a cunoscut aşa-numitele hiperextensiuni ale articolului. Vom conchide, prin urmare, că cel, cea au în ultimă instanţă rol fundamental de demonstrative. Spunînd rol fundamental, am vrut să subliniem că valoarea de articol nu este imposibilă. în general, despre articol se spune că nu este decît un demonstrativ care determină un obiect mai vag decît celelalte demonstrative. După cum observă R. Menendez-Pidal ,,el serveşte numai spre a indica un individ deosebit dintre toţi cei cuprinşi în speţa determinată de substantiv”, „de aceea, în vechea spaniolă, se utilizau cu acest sens vag toate demonstrativele, de exemplu : mio Cid aguijo con estos cavalier os quel sirven (se referă la cavalerii Ud în general); vayamos en a q u e 1 dia de cras (= el dia de manana); es dia es salido e la noche entrada es” {Manual de gramatica hostorica espanola, ed. V, Madrid, 1934, 224). Calitatea de articol a demonstrativului în construcţii de felul acestora este însă mai mult decît discutabilă, căci condiţia principală a articolului este tocmai dispariţia valorii lui de demonstrativ. Am arătat în altă parte (v. 2.4.1.2.) că greutatea principală a stabilirii datei de apariţie a acestei părţi de vorbire consta, pentru cei care adoptă poziţia semantică, în fixarea momentului de pierdere a valorii de demonstrativ 8 — c. 109 114 Substantivul a lui iile. Substituirea unui demonstrativ cu articolul nu este o dovadă din care să rezulte în mod decisiv că demonstrativul şi-a pierdut însuşirea deictică. Dacă, de exemplu, se poate echivala acest om cu omul, nu înseamnă că acest (om) este articol. Importanţa precizării statutului pe care-1 au cel, cea este dublă. Pe de o parte, se vădeşte că, datorită generalizării enclizei, limba română a putut să facă din articol mai uşor şi, eventual, mai repede decît celelalte limbi romanice un morfem cazual. Pe de altă parte, utilizarea frecventă a lui cel, cea în special la superlativ permite determinarea unei succesiuni cronologice a fenomenelor articulării, fapt foarte util pentru clarificarea unor chestiuni de istorie a limbii române. Expunerea anterioară se întemeiază pe ideea că articolul se încadrează într-un sistem general de determinare. Din acest punct de vedere, între articolul hotărît şi cel nehotărît nu există diferenţe, căci ambele sînt membrii unei clase de determinative din care fac parte şi pronumele nehotărîte şi chiar unele demonstrative, cum rezultă din analiza lui al, a, ai, ale şi mai ales a lui cel, cea, cei, cele. Articolul se deosebeşte de celelalte determinative printr-o singură caracteristică, aceea de a nu mai fi utilizat decît lîngă elementul pe care-1 determină. El nu poate, de exemplu, să apară ca pronume, cum se întîmplă cu unul, altul, oricare, orice, fiecare etc., şi nici nu poate fi despărţit printr-un cuvînt oarecare de elementul determinat. El se opune aşadar restului determinativelor prin caracterul său neautonom. De aici decurge opoziţia fundamentală dintre substantivul determinat într-un mod oarecare şi substantivul determinat prin articolul hotărît. 2.4.4. ARTICOLELE PROCLITICE PROPRJU-ZISE Potrivit cu analiza de mai sus, ca articole proclitice pro-priu-zise rămîn numai cele utilizate pentru indicarea geni-tiv-dativului numelor proprii. Din ceea ce ne furnizează Articolul în declinarea numelui 115 dacoromâna veche, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna nn se poate proba existenţa unui articol proclitic la nominativ-acuzativul substantivelor comune. Pe de altă parte însă, ca ipoteză, antepunerea articolului şi în această categorie de nume este o necesitate. Exemplul istr. Iu ţâţe, considerat de D. Găz-daru (Dese. 113) drept nominativ cu articol proclitic nu corespunde realităţii (cf. S. Puşcariu, DE», VII, 460). Contextul la care se referă autorul este: io ştiwu he ie n-amnât ie ântre omir si lu ţâţe lui s-a spoteit Tce nu-V fiVu ântre omir ămnâ (D. Popo-vici, Dialectele române din Istria, partea a Il-a, Halle a.d.Saaley 1909, 32), în traducerea noastră: „eu ştiu că el nu mergea (el) printre oameni, şi tatălui lui îi părea rău că nu-i umblă fiul printre oameni”. Lu ţâţe este dativul cerut de predicatul s-a spoteit „îi părea rău, regreta”. în dacoromâna actuală, sînt articole proclitice de geni-tiv-dativ : 1. lu şi lui (pentru masculine şi, mai rar, pentru feminine 103 104 2. aZ, aii) li (pentru masculine şi feminine). în dacoromâna veche, pe lîngă cele de la 1 şi 2 de mai sus, existau şi procliticele feminine : 3. ei, ii, i, îi 4. a ei, ai 104. în aromână, articolele proclitice corespunzătoare sînt: 1. v. ar. alu > ar. aZ, pentru masculine, 2. v. ar. ale > ar. aii) pentru feminine. Articolele proclitice înaintea numelor proprii prezintă cîteva particularităţi morfologice care arată că utilizarea lor în această situaţie este mai veche decît la numele comune, la care s-au extins ulterior. Acest fapt rezultă din : a) Utilizarea ar. al şi aii la substantivele comune cu valoare foarte asemănătoare de aceea a numelor proprii: ar. al papu, al amirâ) aii mumt) aii neveaste, aii lamnhe etc., şi numai în mod 103 Ele s-au extins regional, într-o epocă relativ recentă, şi la unele substantive comune, v.p. 116. 104 în dacoromâna veche nu este atestat aii, nici sub această formă, nici ca li. 116 Substantivul excepţional înaintea unor substantive comune obişnuite, de ex. : aii lume (BA 425/15), al calu (T. Papahagi, UDA, 49). b) Utilizarea în dacoromână a Ini lu şi lui în aproximativ aceleaşi situaţii ca articolele proclitice aromâneşti citate mai sus, deci, de exemplu: lu(i) tata, lu(i) mama, lu(i) vâru-tmi ş.a.m.d. în plus, în dacoromână, lu(i) apare şi înaintea unor nume proprii feminine, recent împrumutate, care nu s-au adaptat sistemului morfologic, apoi, după acestea, şi la nume proprii din vechiul fond. în regiunile inovatoare din punct de vedere morfologic, apar: lu(i) Maria, lui(i) Ana, lu(i) ParascMva -ete. încă o deosebire importantă faţă de aromână : în dacoromână, numele comun precedat de lu(i) sînt în marea majoritate a cazurilor articulate şi enclitic, ceea ce nu se întîmplă niciodată în aromână. c) în dacoromâna veche, articolele proclitice feminine nu se întîlnesc, afară de numele proprii, decît în eîteva exemple, toate conţinînd un posesiv, care este de cele mai multe ori el însuşi proclitic 105. 2.4.4.1. lu, lui DIN DACOROMÂNĂ Ca proclitice, dr. lu şi lui au eîteva caracteristici la care considerăm necesar să ne oprim fiindcă din cercetarea lor se pot trage unele concluzii pentru întreg sistemul de articulare. Observăm mai întîi că aromâna, deşi are articolul enclitic -lui, nu dispune şi nici nu sînt semne că ar fi dispus vreodată de procliticul corespunzător. Pe de altă parte, în dacoromână, lui şi lu prezintă deosebiri stihstico-funcţionale importante : lu este popular, pe cînd lui este livresc. în Muntenia, lui este ca şi necunoscut în vorbirea populară propriu-zisă, iar în dialectul bănăţean lu se utilizează aproape exclusiv ca indice proclitic la genitiv-dativ, cf. vîr(v)u lu casă, ficaţii lu om. Dativul poate primi prepoziţia la înainte; genitivul nu se construieşte cu această prepoziţie decît foarte rar. 105 Procliticele al, aii, li clin dacoromână au o poziţie morfologică deosebită de seria al, a, ai, ale. Articolul în declinarea numelui 117 Situaţia din sudul şi vestul teritoriului lingvistic dacoromân actual nu este desigur străină de ce se întîineşte în istroromână,, unde ea proclitic la masculine apare numai lu, ca şi în meglenoromână, de altfel. Cîteva sondaje făcute în textele dacoromâneşti din secolul al XYI-lea arată că, în această vreme, lu este în general mai frecvent decît lui. Astfel, în textele lui Coresi, lu este mai des utilizat decît lui; în Codicele Voroneţean apare aproape numai lu 106, în Palia de la Orâştie, lui alternează în unele capitole cu lu, în altele apare numai lu sau numai lui (AL Eosetti, ILE, 536 — 537). în predoslovia Cazaniei a Il-a a lui Coresi 107, din 30 de articole proclitice, 28 sînt şi 2 lui; între paginile 385—417, lui nu se întîineşte niciodată. între paginile 521—550, din 54 de cazuri, 52 sînt reprezentate de lu. în unele hărţi din ALE întîlnim o situaţie asemănătoare, în ALE I h 37, din 9 proclitice, 6 sînt Iu, 3 lui. în ALE II h 183, din 23 de proclitice, 12 sînt Le,10 lui. în ALE II h 207, din 25 de proclitice, 13 sînt lu, 9 lui. în sfîrşit, în dacoromâna din secolul al XV-iea, se semnalează o serie de nume proprii masculine articulate la cazul oblic într-o formă care presupune şi existenţa lui Mo ca enclitic : Frumosulu, Tatulu, 8tanciulu, Radulu, Bratuluci >, Miculu (Eosetti, ILE, 451, 452). în aromâna din secolul al XYIII-lea, de asemenea, a dărutlu, a domnulu, a ăorrulu, a dascalu, a gudeslu ete. (v. M. Caragm-Marioţeanu, Liiurghier aromânesc, Bucureşti, 1962,102) par a se afla în situaţia numelor proprii dacoromâneşti citate. Absenţa procliticului lui din aromână, meglenoromână şi istroromână ca şi variaţia constatată mai sus în dacoromâna veche sînt, după părerea noastră, argumente suficiente spre a considera pe lui din dacoromână o inovaţie a acestui idiom, care l-a format după despărţirea lui de istroromână, deci aproximativ după secolul al XYI-lea. Printr-o inovaţie dacoromânească înţelegem nu o construcţie etimologică din lu, urmat de un -i, semn de genitiv-dativ, 106 Cu 4 excepţii semnalate de Al. Procopovici, „Rev. fii.”, II, 1928, 338. 107 Ed. S. Puşcariu, Al. Procopovici, Bucureşti, 1914. 118 Substantivul cum a propus B. P. Hasdeu 1Q8, ci rezultatul unei analogii provocate de pronumele demonstrative acelui, acestui şi poate chiar de pronumele personal lui, ca să nu mai vorbim de efectul unor false analize din sintagme ca fratelui Gheorghe, vărului Dumitru, preotului Niculae etc., faţă de lu Gheorghe, Dumitru, lu Niculae ş.a.m.d. Şi alte determinative proclitice au putut sprijini transformarea aceasta, cf. cărui şi unui, oricui etc. După cum întregul sistem al demonstrativelor a luat înfăţişarea cunoscută astăzi din cauza influenţei exercitate asupra lor de dativul cui, tot astfel s-a putut ca, mai tîrziu, să se producă şi analogiile care au făcut din lu, lui. Soluţia propusă aici are avantaje teoretice şi practice. Se explică astfel de ce în celelalte idiomuri din sud nu avem pe lui, se justifică variaţia din textele dacoromâneşti din secolul al XVI-lea, se lămureşte absenţa sau foarte slaba frecvenţă din graiurile populare a formei lui. în concluzie, lui nu a existat în protoromână. 14.4.2. ol, oii, li DIN DACOROMÂNĂ Regional, în graiuri dacoromâneşti cu aspect arhaic, şi intr-o serie de acte vechi din dacoromână s-au semnalat nume proprii de persoană şi de locuri cu articole proclitice care amintesc pe al, aii din aromână. Este vorba de cazuri ca Savina a li Bodă, loan a li Pătru, Gheorghe a li Lip, descoperite de T. Papahagi în Albac 108 109 110, şi ca Negoe al Filip (a. 1636), Bancsul al Kaluger ( = călugăr), Oine al Kaluger, Koman al Simoie, Stane (= Stană) al Kostan, descoperite de X. Drăganu 110 în Cuvente den bătrîni, I, 232, şi în documente publicate în Archiv des Ver. fiir sieb. Landeskunde, XXXII, 1905, 598. Autorul citat a adăugat peste 100 de exemple de acelaşi tip din matri-cula de botez a comunei Zagra (Năsăud), dintre care : Vasile al Buşcoiu Pintilie, Leontin al Drăgan Maxin, Anişoara al 108 în Cuvente den bătrîni, II, p. 641. 109 Cercetări în Munţii Apuseni, „Grai şi suflet”, II, 52. 110 N. Drăganu, Formele de dativ si genitiv cu aii si al prepus în dacoromânâ9 „Rev. fii.”, II, 312-314. Articolul în declinarea numelui 119 Ieremiei Clepşa, Maria al Hilip Hurdii, luon al Morar Macavei, Irina^ al JDănilă Dan etc., înregistrate între anii 1784 şi 1812. în sfîrşit, nume ca Dumitru al lancu, Vîrvu al Geli, Maria al luon, Paraschiva al Petri, Dumitru al Anii, Dumitru a lu Ana, Ion al Petru, Ştefan aii Ion, Doru li Budilă, Măria li Mitrofan, Dumitru a li Ane, la care s-a oprit şi S. Puşcariu m, completează tabloul acestei categorii de articole. Pentru originea lor, v. 2.4.5.3. 2.4.4.3. ei, îi, i, ii DIN DACOROMÂNĂ Seria de mai sus este o unitate morfologică, căci ii provine din ei prin închiderea lui e; i este o simplă grafie a lui ii, iar îi este echivalentul lui i, sprijinit de î, ca şi pronumele personale omonime. Cîteva antroponime din secolul al XVI-lea şi de mai tîrziu au avut unul din procliticele ei, ii, i, îi ca semn al genitiv-dativului. îfe referim la genitv-dativele ii Sara, ii Tamar (PO, Gen. 18, 10; ib. 38,13), fetei ii Mărie (Maramureş, 1593, Mihâly, 638, ap. Eosetti, ILE, 537), feciorii ei Şoldăneasă (a. 1654, Tanoviceanu, Arh., VIII, 329—344), ginerile îi Bâlă-eioae (a. 1666, id., ib.), lîngă casa îi Păscăloae (a. 1667, id.,ift.), sorora îi Dabijoae (a. 1686, id., ib.), nepoata îi Floare (secolul XVIII, id., ib.), pe podul îi Hagioae (a. 1726, id., ib.)* 112. La acestea se adaugă toponime şi antroponime regionale ca Dîmbu i cioară, Bîpa i Potorii, Fîntîna îi Mărine, Valea îi Cuboaie, Iuonu îi Ane (C. Lacea, DE, III, 798), Pădurea i Caznă, Iuonu i Mărie, Vasilica i Pâraschi (S. Puşcariu, ZEPh, LVII, 1937, 249). Este puţin probabil ca genitivele şi dativele cu articol proclitic mai sus citate să reprezinte continuarea stadiului primitiv. în sfîrşit, într-un act din 1923 (extras de deces nr. 4760 din registrul de morţi al primăriei sectorului I central), unde găsim „fiica lui Gheorghe Eohan şi a ei Elena” şi în alt act din m în ZRPh, LVII, 1937, 249. 112 Am citat aici numai cîteva din exemplele culese din diverse documente de Tanoviceanu în ,,Arhiva”, VIII, 329 ş.u. 120 Substantivul acelaşi loc, datind însă din 1826 (extrasul m\ 7028) : „fiul lui Ion [... ] şi al ei Ancuţa [... ]”, ni se pare semnificativă, căci, la datele amintite, în Bucureşti, este exclus să se fi menţinut articolul proclitic. în realitate, ultimele două exemple se datorează, ca şi cele din limba mai veche, necesităţii de a nu modifica numele propriu. în acelaşi mod credem că se explică toate genitiv-da'i^ele anterioare, începînd cu cele din secolul al XVI-lea. O dovadă în plus o avem în faptul că procliticul ei nu se întîlneşte la numele comune decît înaintea unui posesiv, cf. ispitire a ei voastre credinţă (Codicele Voroneţean, 139, 12), după vestea eresului a ei noastre credinţă (i&., 74, 79, 100), fetele împăratului în cinsti a ei tale (Psaltirea HurmuzaM, ps. 5, 9), ale ei noastre credinţe (Texte măhăcene în Cuvente den bătrîni, XI, 124, 141). Tot astfel la posesivele masculine, cf. mulţumim dumilor voastre ca alor noştri iubiţi priatini (Al. Bosetti, LB, 27, 50, secolul XVII); rugile alor tăi şerbi (Dosoftei, Trebnic, Iaşi, 1879, p. 30, 37, ap. Hasdeu, Cuvente den bătrîni, II, 633). Prezenţa unuia din termenii seriei aZ, a, ai, ale în faţa posesivelor este cu totul normală la nominativ şi acuzativ în condiţiile cunoscute de determinare prealabilă a substantivului la care se referă aceste posesive, cf. în exemple similare : mulţumim acelor prieteni ai noştri, rugile acestor şerbi ai tăi etc. Inversiunea şi absenţa elementului determinativ produc însă ezitări mai ales dacă sintagma este în genitiv-dativ : mulţumim a noştri prieteni nu se întîlneşte în limba română. Dacă trebuie să se păstreze atît inversiunea cît şi genitiv-dativul, soluţia nu este decît aparenta flexionare a aşa-numitului articol posesiv, cf., în limba populară de astăzi: am spus alor mei. Este alor un dativ al lui al sau reprezintă prepoziţia a, urmată de articolul enclitic Zor, care ar fi făcut o „săritură” înaintea posesivului, cum spunea B. Pv Hasdeu că s-au petrecut lucrurile în rugile alor tăi şerbi 113 ?. în toate construcţiile cu inversiunea pronumelui posesiv, redarea genitiv-dativului nu are un regim gramaticalizat în limba română, cf. de exemplu coperta a tatei (%\) cărţi, aducem mulţumiri alor ( !) noştri 113 113 Cuvente den bătrîni, II, 633. Articolul în declinarea numelui 121 prieteni etc. Dificultatea porneşte de la sistem. Ea nu reprezintă o etapă de evoluţie, de aceea exemplele din secolele XVI— XVIII nu au valoare probantă mai mare decît cazurile imaginate de noi ca posibile în limba română contemporană. Aromâna, care nu a fost constrînsă de norme literare riguroase, a rezolvat problema prin generalizarea flexiunii pronumelui posesiv, cf. amilui, amil'ei, atăVei, anostrui, anior (plural de la amilui şi amiVei) etc.114. Eezolvare similară a dat aromâna şi genitiv-dativului numeralelor, cf. a treilui (BA 460/38) şi, mai ales, a treilor, a yiyinţilor etc. (Capidan, A., 404), acolo unde dacoromâna a recurs la aşa-numitul articol adjectival: celui de al treilea, celor de al doilea etc. în concluzie, în inversiunile a ei voastră credinţă, ale ei noastre credinţe etc. din dacoromâna veche ni se pare mai potrivit să vedem ezitări de flexiune a pronumelor posesive decît procliză originară. 2.4.4.4. a ei, a i DIN DACOROMÂNĂ Primul caz în care apare un ai, scris a i, datează din secolul al XVII-lea : Gheorghe a i Mososioe (Cîmpulung — Suceava, Eosetti, LB, 12, 54). Exemple de acest fel se înmulţesc apoi şi le putem urmări pînă în secolul al XlX-lea : acel zapis a dumisăle maicei noastre ai Moviloae (a. 1615, I. Tanoviceanu, loc. cit.), feciorul ai Şoldănease din Şofrăceşti (a. 1632, id., ib.), viile al Nicoriţoae (a. 1643, id., ib.), nepoţii lui Vasilie Negrul şi ai Antimiei ai Negroae (a. 1648, id., ib.), ai surori-sa ai Nicoriţoae (a. 1654, id., ib.), toţi nepoţii ai băniasă [...] nepotul ai băniasă [...] mătuşă-sa ai bănias (a. 1663, id., ib.), ginerile ■ai Săvinoae (a. 1706, id., ib.), acel moş ai Păscăloae (a. 1716, id., ib.), Varvara a lui Pavel Morariu şi ai Pălaghie (a. 1820, X. Drăganu, „Eev. fii”., II, 314). Toate genitivele cu ai, din care am selectat mai sus pe cele mai semnificative, provin din Moldova (I. Tanoviceanu) şi 114 Pentru alte forme, vezi Th. Capidan, A., 413 ş.u. 122 Substantivul de la Năsăud, satul Zagra (N. Drăganu), adică din regiuni în care nu funcţionează seria de pronume de reluare al, a, ai, ale, iar genitiv-dativul este redat prin a. De aceea, ai se desparte în a şi i, adică în prepoziţie şi i, articol proclitic feminin, identic cu ei, ii, i etc. din seria analizată anterior. Cît priveşte pe a ei, atestarea construcţiei numai în relaţie cu posesivele face şi mai uşoară identificarea lui a cu o prepoziţie. 2.4.4.5. al(u), (o/e), aii DIN DACOROMÂNĂ Numele proprii de persoană au în aromână articulare proclitică la genitiv-dativ masculin : al, fem. aii : al Nicolar al Barae, al Andreiu, alu Izdrail, alu losif, aii Eva, aii Lencăr aii Ghenâ 115 etc. Finala femininelor este a sau â, dar Capidan (A., 398) citează din Codex JDimonie (86/15) ale leve, alături de mai noi aii Ghene, deci cu antroponime feminine care se declină, cf. în acelaşi sens a StâmâriiVi (Capidan, A., 398). Dacă la aceasta adăugăm articularea curentă a masculinelor la* nominativ şi acuzativ : Goglu, Hristolu, Mitlu, Sîm-K'etrulu etc. (Capidan, A., 397), Andreiulu (dar şi Andreiu — BA 1/18,. 1/22), constatăm că sistemul de articulare a numelor proprii în aromână este simplu şi simetric : nominativ-acuzativul apare cu articol enclitic sau fără, genitiv-dativul numai cu articol proclitic. Acest sistem funcţionează dinainte de secolul al XYIII-lea, căci, la această dată, el se întîlneşte în Codex Dimonie. Aromâna şi-a organizat aşadar declinarea numelor proprii, cel puţin a celor masculine, înaintea dacoromânei, care,, încă în secolul al XlX-lea, are şi eneliză la genitiv-dativul masculinelor terminate în -u. Consecinţele acestei constatări sînt următoarele : 1. Numele proprii de persoană au format în permanenţă, atît în aromână cît şi în dacoromână un capitol dificil al flexiunii, avînd tendinţa de a se diferenţia de numele comune,, 115 115 Th. Capidan, A., 397. Articolul în declinarea numelui 123 ea urmare a schimbării modului latinesc de denominaţie a persoanelor-, care nu a fost continuat de română, ci înlocuit, la început, prin porecle. Or, spre a se deosebi de numele comune, era important ca poreclei să i se creeze o situaţie morfologică aparte. în acest scop s-a utilizat articolul în poziţie proclitică. 2. Dacă ipoteza de mai sus se confirmă, şi avem impresia că extinderea ulterioară a articolului proclitic la unele substantive foarte asemănătoare pentru mentalitatea vorbitorilor cu numele proprii de persoană face acest lucru, atunci este evident că esenţialul consta în ceea ce am mai spus şi înainte : păstrarea cît mai puţin modificată a numelor proprii. 3. Potrivit cu cele arătate la 1 şi 2, avem dreptul să conchidem că încă din cele mai vechi timpuri utilizarea articolului a fost dominată de două tendinţe contrarii, de o parte de folosirea lui pentru specificarea prin encliză a cazului gramatical, de altă parte, de întrebuinţarea lui în acelaşi scop la numele proprii, dar prin procliză. 2.4.5. ORIGINEA ARTICOLELOR PROCLITICE PROPRIU-ZISE 2.4.5.1. Din cercetarea anterioară decurge următoarea simplificare a problemei: 1. Procliticul lui fiind o creaţie a dacoromânei, necesitatea postulării unui etimon latinesc dispare. Acest proclitic nu se mai raportează aşadar la Ului şi rămîne să fie lămurit numai lu, care provine din lat. illo, dativ al lui Mus. 2. Din seria de feminine proclitice ei, ii, i, îi, (a) ei şi (a) i nu rămîne să se explice decît ei, care are aceeaşi origine ca encliticul omonim. De aceea, îl discutăm o singură dată la articolele enclitice. 3. Ar. alu > ai, avînd asigurată continuitatea istorică, va fi tratat deosebit. 4. Ar. ale şi ali1 avînd de asemenea asigurată continuitatea istorică, explicăm pe aii, menţionînd aici că -i reprezintă închiderea normală a lui -e. 124 Substantivul 2.4.5.I. Ar. al(u) a fost considerat urmaşul lui aă -f illo. Această etimologie ar trebui preferată lui ad + illti(m) i16, pentru că, încă din secolul al VH-lea, aă putea să fie urmat de dativul lui iile, iar dativul a dominat constituirea cazului oblic protoromân. Dar absenţa procliticului lu din aromână face neconcludente ambele etimologii de mai sus, căci în ar. al(u) se poate să se ascundă un lu dr. adine. Prin urmare, aă a devenit a mai întîi în poziţii consonantice şi numai după aceea, şi în această formă, s-a combinat cu urmaşii lui iile, cînd aceştia nu mai aveau iniţială vocalică. 116 La ad illu(m) s-a oprit Tache Papahagi, Din morfologia limbei române^ Bucureşti, 1937, 9. Articolul în declinarea numelui 125 De aici decurge bineînţeles că şi ale (aii) nu este decît illaef devenit ale şi apoi aii tot prin aglutinarea prepoziţiei, dezvoltată din lat. ad. Este adevărat că, pentru protoromână, etimologia de mai sus a ar. ali(ale) nu are importanţă, dat fiind că dr. aii, li nu au aceeaşi origine ca ar. aii. 2.4.5 3. Pentru explicarea originii şi, implicit, a vechimii dr. aZ, aii şi Zi, am considerat util să stabilim mai întîi sintagmele în care apar aceste trei forme de articol. Ele formează şapte tipuri: 1. Dumitru al Anii 2. Dumitru a lu Ana 3. Coman ( = Koman) al Simoie 4. Dumitru al Iancu, Mar ia al Hilip (Eurdii) 5. Dumitru aii Ane 6. Savina aii Bodă, Ioan aii Pătru 7. Dorn li Budilă, Măria li Mitrofan. Tipul 1 şi 2 nu pun probleme speciale, datorită faptului că determinativul este marcat, iar al se acordă la fel ca în limba literară. Tipul 3 se caracterizează, ca şi 4, prin absenţa de la determinativ a mărcii genitivului. Pentru 4, S. Puşcariu a propus o sintagmă latinească lohannes aă illo Petru117, din care ar fi rezultat Ioan al(u) Petru şi, evident, după modelul ei, celelalte cazuri citate. Trimiterea la o formă atît de veche presupune că atît ar. al (îiJ, dr. aZ, a, ai, ale cît şi dr. al au acelaşi etimon. Dar în acest fel nu se explică nici tipul Coman al Simoie, nici Dumitru al Anii. Simoie este la origine un feminin, dar, ca nume de familie, el devine în principiu invariabil, iar, pentru cel care construieşte genitivul, Simoie este numele capului familiei şi acordul gramatical se face după sensul masculin, astfel în cît în Coman al Simoie este mai potrivit să vedem un Coman al(u) Simoie, după cum Ion al Petru nu poate fi decît Ion a 117 ZRPh, LVII, 1937, 256 ş.u.; v. şi W. Meyer-Lubke, Rumărtisch and romanisch, 7 ş.u. 126 Substantivul l(u) Petru. Această interpretare este sprijinită chiar de exemplele Ini ÎL Drăganu din registrul de botez de la Zagra. Alături de Nistor a lui Ilie Zinvel, Măria lui Sandul Cordul, autorul citează : Lupul al Neamţ Andrei, Agafta al Neamţ Andrei, Nastasie al Iuon Hurde, JEvdochie al Iuon Hurdii, Maria al Hilip Hurdii, Vartolomei al Dumitru Moroşan, Sofronie al Dumitru Moroşan, Miron al Ieremie Toader Chira, Sofronie al Iacob Lupul Popii, Dochie al Nastasie Bucşoi, Glieheria al Maria Găienar118. După cum se vede, preocuparea principală a celui sau a celor care au înregistrat numele copiilor botezaţi a fost păstrarea nemodificată a numelui ,,social”, dacă putem spune astfel, al tatălui sau, în cazuri mai rare, al mamei. Măria lui Sandul Corbul arată ca şi Lupul al Neamţ Andrei, Agafta al Neamţ Andrei, Sofronie al Iacob Lupul Popii şi Dochie al Nastasie Bucşoi etc. că, pentru registrator, numele tatălui sau al mamei era Sandul Corbul, Neamţ Andrei, Surde, Iuon Hurdii, Hilip Hurdii, Dumitru Moroşan, Ieremie Toader Chira, Zacoft Lupul Popii, Nastasie Bucşoi, Maria Căienar etc., căci el nu intervine niciodată spre a forma un genitiv de la numele personal al tatălui sau al mamei. Astfel, copilul Miron este al lui Ieremie Toader Chira, fiindcă sub acest nume este cunoscut tatăl, nu al Ieremiei..., deşi genitivul este curent în localitate, cum reiese din Ieremiei Clepşa, ZZZZi^ Hurdii, (Iacob) Lupul Popii. La fel, dar şi mai semnificativ, se procedează în cazul numelui mamei, cf. al Nastasie, «Z Maria etc. în fond, sistemul de înregistrare descoperit de ÎL Drăganu prezintă o singură curiozitate : pe înaintea unor feminine, dar o dată stabilită modalitatea de înregistrare prin păstrarea intactă a numelui tatălui cu ajutorul lui a l(u), ea s-a extins „administrativ” şi asupra unor nume feminine. în concluzie, acest genitiv-dativ nu continuă un tip primitiv de articulare proclitică Iohannes ad Mo Petru, ci este o dezvoltare tîrzie petrecută în dacoromână, regional. Dispariţia lui -u din a l(u) nu constituie o problemă, căci -u a dispărut şi din al, masculinul singular din seria al, a, ai, ale, ca şi din ar. al(u), deşi în aromână -u se menţine în celelalte cuvinte. 118 „Rev. fii.”, ii, 313-314. Articolul în declinarea numelui 127 Tipurile 5, 6 şi 7 conţin un articol care a fost la început pus în directă legătură cu ar. aii 119= ÎL Drăganu a arătat însă în mod convingător că dr. aii, li şi ar. aii nu au origine comună 12°. El consideră că (a)li a rezultat din reducerea diftongului -ui al articolului masculin lui, reducere „care se întîmplă şi cînd acesta este postpus, cum se poate vedea din următoarele exemple, unele culese tocmai de la moţi” 121 (se citează formele Bolduţuli, Oltuli, Haţâguli, hărţăganuli, cuculi, toate dintr-o poezie populară, publicată de St. Paşca în „Făt-Frumos”, III, 44, şi ăi-al draculi din Bîmnicul-Sărat, „Grai şi suflet”, III, 329). Ca proclitic, li este înregistrat şi de ALB II h 183 în punctul 325 şi h 207 în punctele 102 şi 325. Ca enclitic, li este mult mai răspîndit, v. ALB I b 5, punctele 131, 158, 170, 283, 289, 735, 780; h 19, punctele 100, 103, 131, 158, 160, 170, 289, 730, 890, precum si hărţile 24, 56, 58, 59, iar în ALB II, hărţile : 15, 207, 296. ' Cu toate acestea, explicarea lui (afli prin contragere nu este perfect convingătoare din cauză că el apare şi înaintea femininelor, în regiuni în care lui nu pare să se fi extins la această categorie de substantive. Pentru ÎL Drăganu, care a observat fenomenul, este vorba de o eroare de acelaşi gen ca cea din a lui Mili, a lui Geni, a lui soră-mea. a lui Ana etc.122. Deşi, după părerea noastră, cele două categorii de fapte nu merg împreună, totuşi, o influenţă a formelor cu -li enclitic ni se pare posibilă. Dr. (afli se explică deci, deşi deocamdată numai în parte, prin dacoromână. Al. Procopovici a propus considerarea formei a li ca feminin al masculinului ad Uium > a lu şi a crezut în dispariţia 119 Cum a sugerat T. Papahagi în „Grai şi suflet”, II, 52; autorul a revenit însă în Din morfologia limbei române, Bucureşti, 1936, 9. 120 ,,Rev. fii.”, II, 310; vezi şi Al. Procopovici, ,,Rev. fii.”, I, 233 ş.u., 310 ş.u., 318 ş.u. ; S. Puşcariu, op. cit., 240, a construit pentru Ioan li Petru un lat. * Johannes illi Petro. 121 Adică din regiunea în care T. Papahagi a descoperit numele cu (a) li prepus la substantive proprii. 122 Loc. cit., p. 310. 128 Substantivul distincţiilor de gen şi de număr dintre a lu şi a li 123, ceea ce este hazardat, pentru că ştergerea deosebirii de gen şi de număr, întâmplată în istroromână şi în unele părţi din Muntenia, nu este generală şi nici atît de veche ca să explice situaţiile la care se referă autorul124. 2.4.6. ORIGINEA ARTICOLELOR ENCLITICE 2.4.6.1. Etimologia articolelor enclitice, atît cele din dacoromână cît şi cele din aromână, pare în genere foarte clară. De la propunerile făcute de O. Densusianu în 1901, în Histoire de la langue roumaine, I, 144 ş.u., chestiunea se consideră ca şi rezolvată, cu excepţia derivării encliticului feminin -a direct din illa, propusă în 1936 de A. Graur şi A. Rosetti 125. în realitate, au rămas fără soluţii convingătoare cel puţin patru aspecte ale articolului enclitic românesc, şi anume : 1. Trecerea lui -illu(s) la 4u 2. Forma -le din cinele, fratele, păretele etc. 3. Genitiv-dativul ar. -Vei, dr. -ei 4. Vocativul in -ule. 2.4.6.2. Forma aşteptată din illu(s) era *elu7 la fel ca pronumele personal elu, devenit ulterior el, în româna modernă. Dar substantivele terminate în -u, deci majoritatea masculinelor provenite din fosta declinare a Il-a latinească, nu puteau fi urmate de encliticul *-elu7 pentru că pomu + *-elu ar fi devenit* pomuelu. Ca bisilabic, *-elu se accentua pe e, iar, în encliză, accentul se retrăgea pe -u, cum rezultă din accentul secundar din pomulu, pomul. Explicaţia pierderii lui e din *elu o dau, după părerea noastră, pluralul şi tendinţa de organizare simetrică a articulării. 123 în „Rev. fii”, I, 251. 124 Al. Procopovici a revenit în parte, dar nu cu o explicaţie mult mai convingătoare în ,,Rev. fii.”, II, 342 ş.u. 125 în ,,Bulletin linguistique”, IV, 1936, 46. Articolul în declinarea numelui 129 Din pomi -f- *-eli se obţine prin asimilare regresivă obişnuită, cu închiderea normală a lui e: *pomili > pomii'i. în pomii'i, redicalul pom este urmat de desinenţa pluralului -i şi de articolul plural -Vi. După modelul pom-i-l'i, singularul devine : pom, urmat de -u, desinenţă de singular, şi de -lu, articol de singular reconstruit după -Vi, în opoziţia -l'il-lu. Prin urmare, opoziţiei tematice sg. pomu / pl. pomi îi corespunde, la forma articulată, o opoziţie perfect simetrică : sg. pomului pl. pomil'i. Pentru felul în care a acţionat în româna modernă această tendinţă, v. Al. Graur, Studii de lingvistică generală (variantă nouă),’Bucureşti, 1960, 35—36, care a pus-o primul în valoare. 2.4.6.3. Pentru -le din cinele, fratele, păretele etc., soluţia cea mai simplă ar fi derivarea lui directă din iile126 127 128. Acesta ar fi dat * ele şi, în combinaţie cu finala substantivelor din fosta declinare a IlI-a latinească, -le: * cane-(e)le, frate-(e)le perete-(e)le. Obiecţia principală care se poate aduce acestei rezolvări atît de simple o constituie faptul că illu(s) ar fi fost la un moment dat înlocuitorul general al lui iile, cum rezultă din situaţia articolului în celelalte limbi romanice m. Dar nu este obligatoriu ca illu(s) să fi eliminat dintr-odată pe iile128, iar ipsa lui din majoritatea limbilor romanice occidentale nu este şi dovada că acelaşi lucru s-a întîmplat în latina dunăreană, târzie. Dacă se admite că iile a existat alături de illu(s) în traeo-romanică, nu se mai pune problema asimilării lui -u din illu(s) la -e al substantivului precedent (* cane-lu), asimilare greu de acceptat datorită faptului că este progresivă. După D. Găzdaru, asimilarea ,,a fost ajutată de norma stabilită prin 126 Cum au făcut Fr. Diez, Grammatik der romanischen Sprachen, Bonn, 1882; W. Meyer-Liibke, Grammatik der romanischen Sprachen, II, Leipzig, 1890 — 1902; S. Puşcariu, DA, I, 88; C. Găluşcă, Slavisch-rumănisch Psalterbuchstuck, Halle a.d. Saale, 1913, 77. Y. bibliografia la D. Găzdaru, Dese., 80. 127 E. Bourchiez, Elements, § 188a. 128 Spaniola păstrează pînă în secolul al Xl-lea pe iile şi illum, cf. Didogo Cidiz majurino de iile rex ; [... ] dum vita visserit dejle abas; de iile solare medie-iate; dar, în aceeaşi regiune (Leon), şi: mayoriko de illo rex; de illo meo Kanato; quando illo rege venit etc., R. Men£ndez-Pidal, Origines del espanol, ed. IV, Madrid, 1956, 330 ş.u. - c. 109 130 Substantivul analogie, după care articolul se termină în aceeaşi vocală ca şi substantivul: omu-lu, oameni-l'i. Acestei norme i se dato-reşte păstrarea pînă tîrziu în vechea română a numeralelor ordinale patru-lu, optu-lu şi schimbarea de timpuriu în -le a articolului -lu de la celelalte numerale 129. Norma concordanţei obligatorii dintre terminaţia vocalică a substantivului şi vocala articolului, formulată de D. Găzdaru, nu se confirmă, cum se vede din formele cînelui, fratelui, păre-telui şi din feminine ca Anicăi, Olgăi etc. Explicarea lui -le prin iile are calitatea simplităţii. Nu este exclus însă ca, la menţinerea lui iile, să fie contribuit, cel puţin un timp, tendinţa de simetrie despre care am vorbit mai sus. Un plural fraţiVi se analiza ca şi pomil'i, în fraţ-i-l'i. Cum lui fraţ-i îi corespunde, la singular, frat-e, cu e desinenţă de declinarea a IlI-a, lui -Vi i se opune singularul -le, cu -e analogic terminaţiei substantivului. Din acest punct de vedere, -le de la singular nu venea în contradicţie cu un iile, păstrat mai mult sau mai puţin consecvent. Articolul -le de la numeralele ordinale doi-le-a, trei-le-a etc. nu este un bun punct de reper pentru substantivele de tipul cânele, fiindcă, la numeralele ordinale, -le se justifică şi mai greu. într-adevăr, aromâna, care joacă un rol important pentru descifrarea structurii numeralului ordinal, are particularitatea de a folosi articolul enclitic şi la numeralele cardinale, cf. dol’i, treil'i etc. Or, numeralele ordinale ar. doilu, treilu etc. fac impresia că sînt reconstruite după doVi, treil'i etc. Este foarte adevărat că aromâna are şi ţinţile, dsăţile, dar întregul sistem prezintă coordonate diferite de cel din dacoromână, de unde rezultă că cele două idiomuri şi-au constituit numeralele ordinale fiecare în felul său, pornind probabil de la o modalitate primitivă de exprimare din care nu trebuie exclusă, după părerea noastră, relaţia dintre singular şi plural, cu o eventuală dominare a pluralului (v. Numeralul, p. 153). 2.4.6.4. Etimonul illaei, unanim acceptat astăzi pentru genitiv-dativul ar. -Vei, dr. -ei, nu este satisfăcător din cauza 129 D. Găzdaru, Dese81. Articolul în declinarea numelui 131 lui V din aromână şi a lui e din dr. -ei, căci, după cum pi. illaie a devenit ar., dr. -le, ef. casae illae > casele, tot a a tfel, Mae ar fi trebuit să devină, atît în dacoromână cit şi în aromână, -(e)lei, cu un l dur, fiindcă lat. ae, ca e neaccentuat, nu a palatalizat pe ll precedent, iar considerarea lui ae ca accentuat nu are temei, chiar dacă W. Meyer-Liibke (Bumăniseh und romanisch, 5) a vorbit de o semiaccentuare a lui. Forma din aromână şi cea din dacoromână nu se explică deci decît printr-un genitiv sau dativ al lui iile cu -ll- urmat de un iot. Necesitatea ca ll să fie urmat de iot a fost remarcată încă de Al. Lambrior, care porneşte de la un illae > lae, apoi * lie, căci, spune el, e fiind tratat ca un e, s-a diftongat. Din * lie s-a ajuns la l'iei prin adăugarea unui Mc i (Carte de citire, XXIII). Dar trecerea lui ae(e) la e nu este demonstrată. De aceea, mai indicat pare dativul Mi. El dă în aromână -(e)Vi, cu V care se păstrează, iar în dacoromână -(e)i cu V > i şi asimilat de i final. Genitiv-dativele de felul caseei, inimiei, muieriei, nopţiei din dacoromâna veche constituie pentru secolul al XVI-lea, cînd sînt atestate, dar şi pentru vremurile anterioare pînă la trecerea lui V în i, o dovadă concludentă a distribuirii în silabe deosebite a desinenţei substantivului şi a articolului feminin -(e)i1Z0. în aromână, Mi ar fi trebuit să arate ca -(e)l'(i) şi, deci, am fi avut case + (e)l'i sau case(e)-V. Finalul ei al articolului aromânesc trebuie deci explicat. După toate probabilităţile, aromâna şi-a construit un nou genitiv-dativ articulat singular pe baza relaţiei dintre substantive şi pronumele demonstrative, pronumele posesive şi unele nehotărîte. Ne referim la genitiv-dativele (a) nuştrei (a) vustrei, (a) nuştrei, aiştei, aţii'ei (aJţil'eea), unei. Importanţa lor constă în faptul că formele cu -ei sînt vechi. Pentru aiştei, cel puţin, nu se pune problema modelării după genitiv-dativul pronumelui personal, care este la fel cu articolul, ci trebuie să presupunem, ca punct de plecare, ISO ISO în discuţia de faţă avem în vedere şi procliticul dr. ei, care are acelaşi etimon. 132 Substantivul lat. * istaei. Un dativ istae este atestat la Plaut, Truc., 790 : istae ăedi. Reconstruirea lui * istaei nu are deci nimic exagerat, mai ales că, pentru acestui, s-a propus mai de mult un * istui (O Densusianu, HLR, I, 253; CDDE 102). La istaei > ar. aiştei s-au adaptat posesivele, iar terminaţia analogică a acestora a influenţat articolul de la genitiv-dativele feminine, adăugîndu-se după forme ca * vulpii' (i), spre a le distinge de plurale cu care s-ar fi aflat în omonimii greu tolerabile, cf. casile, casili, După stabilirea unui nou articol enclitic -Vei, el a putut să atragă şi genitiv-dativul demonstrativului de depărtare, făcîndu-1 să devină aţii’ei, în loc de aţilei. în concluzie, illaei în poziţie enclitică neaccentuată nu pare a fi avut nici un rol în constituirea genitiv-dativului singular al femininelor din protoromână. El a rămas numai în sfera pronumelor demonstrative ca dr. alei, acelei etc. Se consideră că -ei nu făcea încă în dacoromâna din secolul al XVI-lea corp comun cu substantivul, pentru că vocala lui iniţială nu a alterat pe ă în forme ca Ancăei, Milcăei, Băbe-căei: „numele urmat de articol era încă analizat şi simţit ca un compus [...]. Dacă fenomenul ar fi fost vechi, ar fi trebuit să găsim atestate numai forme cu fonetismul evoluat: AnJcii etc. Aşadar, procedeul enclizei nu era încă generalizat în secolul al XYI-lea” (Al. Rosetti, ILR, 538). Apar însă în secolul al XV-lea (Marini) Lolhi, AnuşTci, în documente slave (id., ib., 461), cf. şi Jurjii (id., ib., 463), şi o variaţie asemănătoare avem în dacoromâna actuală, cf. Anicăi, Floricăi, Maricăi, Bavecâi, faţă de formele munteneşti Anichii, FloricMi, Marichii, Ba-vechii ca şi mămic&i, faţă de mămichii. Este vorba în fond de poziţia numelor proprii în sistem, adică de menţinerea lor într-o situaţie mai independentă, cum spune Knud Togeby faţă de articolm, de păstrarea lor cît mai puţin modificată, cum am spune noi. Din această cauză, credem că numele proprii nu probează negeneralizarea enclizei în secolul al XYI-lea. 2.4.6.5. Vocativul articulat, aşa-numitul vocativ în -le sau în -ule, a fost studiat amănunţit de Th. Capidan, care a ajuns 131 131 Declinaison romane et declinaison roumaine, „Revue Romane'5 , 2y 1968, 148. Articolul în declinarea numelui 133 la concluzia că el s-a născut prin adăugarea desinenţei curente de vocativ, -e, la forma articulată a substantivului mase. La început, acest vocativ caracteriza numai antroponimele derivate din apelative. După amuţirea lui -1, petrecută în dacoromână şi meglenoromână, -ule a devenit o caracteristică a unor vocative masculine182. După autorul citat, -le este aşadar ulterior epocii de comunitate dintre aromână şi dacoromână. Cum vocativul în chestiune a luat o dezvoltare deosebită în dacoromână, devenind în acest idiom după secolul al XVII-lea un vocativ cu valori stilistice aparte1S3, se pare că, în protoromână, el a fost sau foarte rar sau chiar inexistent. Afară de dacoromână şi de meglenoromână, nu dispunem decît de două atestări în istroromână : fecioriile132 133 134 şi gospodinule135, care nu infirmă concluzia lui Th. Capidan, căci -l dispare şi în istroromână, dar lărgesc aria de utilizare a acestui tip morfologic şi împing data de apariţie a vocativului masculin articulat cu cel puţin două secole înainte de primele texte dacoromâneşti, unde se întîlneşte numai o formă de vocativ de acest tip, dzeule136. Bara frecvenţă a vocativului în -ule în textele dacoromâneşti din secolul al XVI-lea se datorează în mare măsură naturii acestor texte. Este probabil că în limba vorbită el apărea mai des. Dar nici aceste fapte, nici vocativul ar. dtmnidzale nu justifică, după părerea noastră, ideea că, într-o formă asemănătoare cu cea discutată aici, acest caz a existat în protoromână 137. 132 Th. Capidan, Originea vocativului în -le, DR, I, 185 ş.u. 133 Al. Graur, Despre vocativul românesc, Melanges, I, 98 ş.u.; Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului rcmânesc, SG, I, 10 ş.u.; I. Coteanu, Ce este -ule de la vocativ? ,,Omagiu lui Iorgu Iordan”, 213 ş.u. 134 Lecca Morariu, Căi av trei fraţ proveit, Jeiăni, 1928, 4. 135 August Kovacec, Notes sur des formes de cas en istroroumain, ,,Studia Romanica et Anglica Zagrabiensia”, 1962, 13, 4, 84. 136 Forma este discutată de I.-A. Candrea (Psaltirea Scheianâ, Bucureşti, 1916, II, 384), care o şi denumeşte vocativ în -ule. 137 Th. Capidan (op. cil.) se exprimă cu vădite rezerve în acest sens. Al. Procopovici crede însă că ,,străromân este şi vocativul în -li [meglenit], dr. -/e”, DR, IV, 41; cf. şi E. Gamillscheg, ap. Th. Capidan, op. cit. 134 Substantivul Pentru ar. dumnidzale trebuie să pornim de la un nominativ ca dumnidzâlu (BA, 588), la care s-a adăugat desinenţa -e. După cum reiese din vocativele dr. Dumitre, Ioane, Pavele, Stane, Simioane, Tudore etc., de o parte, şi Nicule, Radule, Sandule, cu care merg şi porecle ca Grosu, Lungu, Lupu, Micu, Scurtu, Surdu, Ursu etc., de altă parte, desinenţa -e se ataşează cînd la forma articulată, cînd la cea nearticulată. Nurnele ar. dumnidzâ ca şi dr. dumnezeu se comportă cînd ca antroponimele, cf. dr. lui dumnezeu, cînd ca substantivele comune, cf. dr. dumnezeului, dumnezeii, dumnezeilor, ar. dumnidzâlu. în situaţia din urmă, el putea să primească în aromână desinenţa -0, devenind dumnidzale, cu trecerea lui la -0, sub influenţa unor cuvinte terminate în -ak 1?8. în protoromână nu a existat aşadar un vocativ propriu-zis în -wk, dar -0 se putea aşeza uneori după forma articulată de nominativ; ar. dumnidzale, istr. feciorule1 gospodinule sînt deci efectele aceleiaşi tendinţe138 139. Vocativele articulate din meglenoromână, atît de asemănătoare cu cele dacoromâneşti, (dom-nulij duşmanuli, pinuli, uomuli, Capidan, M., I, 146) nu duc în mod necesar la reconstruirea unor forme în -wk în protoromână, căci ele s-au putut dezvolta independent, potrivit cu tendinţa amintită. - 2.4.7, CRONOLOGIA ARTICOLULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ 2.4.7.1. Ţinînd seama de dificultăţile, deocamdată de nerezolvat, pe care le ridică evoluţia semantică a lui iile în latina tîrzie, modalitatea cea mai convenabilă de stabilire a unei cronologii, chiar aproximative, a articolului în limba română nu rămîne decît aceea de a proiecta în trecut structurile morfo-sintactice actuale ale dacoromânei şi aromânei, sprijinite unde 138 Vezi, de exemplu: ,,soare, sufrînţeale, agutâ-ăi năfeamă” (BA, 257/ 27 — 28), pe care Pericle Papahagi îl traduce: ,,soare, sprincetie (— -frumosule)", BA, 705. 139 I. Coteanu, Schiţă a declinării numelui tn româna comună, SCL, XV, 1964, 467. ‘ - .... Articolul în declinarea numelui 135 este cazul de meglenoromână şi istroromână. Procedeul acesta a fost folosit de aproape toţi autorii care au încercat să determine datele de apariţie a articolului românesc. Xu este deci o deosebire esenţială între felul în care tratăm chestiunea în continuare şi felul în care ea a fost tratată pînă acum. Deosebiri importante apar însă în alte privinţe. Ele se datorează pe de o parte soluţiilor pe care le-am propus mai înainte pentru diverse forme ale articolului, pe de altă parte faptului că vom încerca să ne îndepărtăm cît mai puţin de documentarea istorică propriu-zisă. Primul lucru care trebuie precizat spre a ajunge la un rezultat acceptabil este data de separare a dacoromânei de aromână. Din motivele expuse în introducerea noastră, considerăm că aromâna nu a mai avut legătură cu dacoromâna începînd cel mai de vreme din secolul al Xll-lea sau al XlII-lea. Aproximativ în aceeaşi vreme s-a despărţit şi istroromâna din dacoromână, deşi, în cazul ei, nu este exclus nici o dată mai tîrzie. Situaţia meglenoromânei apare mai puţin clară din acest punct de vedere, dar cum ea nu joacă un rol important în discuţia noastră, ne putem dispensa măcar parţial de mărturia ei pentru cronologia articolului. 2.47.2. Morfo-sintaxa articolului în aromână, dacoromână, istroromână şi meglenoromână se caracterizează prin următoarele 7 trăsături: a. în toate, la nominativ şi la acuzativ, articolul este numai enclitic. b. în aromână şi în dacoromână, la genitiv-dativul numelor comune, articolul este de asemenea enclitic. Şi în istroromână, unde se credea că în situaţia aceasta există numai articolul proclitic, s-au semnalat recent enclize, mai întîi de Matilda Caragiu-Marioţeanu în recenzia lucrării lui Traian Cantemir, Texte istroromâne (Bucureşti, 1959), publicată în „Limba română”, IX, 1960, nr. 3, 195, apoi de August Kovacec (Notes sur des formes de cas en istroroumain, „Studia Romanica ef Anglica Zagrebiensia”, 13—14,79), care dă următoarele exemple (cu transcrierea simplificată de noi): 136 Substantivul an casa uomului, ujului av zădahnit laptele, sup comanda neves telor, de vacilor fir; casa fratelui, casa soreVei; id., ib., 77* Vezi la Traian Cantemir, în Texte istroromâne : av zis Gospodarul latului (138), Hobo [...] zis-a mul'arel'ei a lu tatu (122), caău şcode camei'ei (122), şi av zis cohilor şi cemaierilor (122). c. în aromână procliza esfce generală la genitiv-dativul numelor proprii (vezi 2.4.4.5, 2.4.5.2.) şi foarte rară la numele comune. d. în dacoromână, procliza este foarte frecventă la genitiv-dativul numelor proprii masculine, mai rară la cele feminine, accidentală şi tîrzie la numele comune. e. în meglenoromână se întîlnesc ambele situaţii (c, d), cf. lu Gona, dar GonaVâ, ZlatăVa, dar aii Zlatâ140 141, ceea ce ne face să credem că asupra acestui idiom s-au exercitat, probabil în momente diferite, atît influenţa aromână cit şi cea dacoromână. f. în dacoromână s-a constituit, după despărţirea de aromână, seria de pronume anaforice al, a, ai, ale, cu ajutorul cărora se exprimă genitivul cînd substantivul la care se raportează acest genitiv este determinat în prealabil şi cînd posesivul se află în aceeaşi situaţie. în cazul în care istr. lu a me câul şi zis-a mul'âre-Vei a lu tătu, ie a mev cumpăr142 se dovedesc a fi autentice, atunci istroromâna se grupează cu dacoromâna, căci cel puţin în a lu tatu, poate şi în a me că, avem semnele dezvoltării unor for-manţi identici de genitiv; interpretarea exemplelor putînd fi: luafll me că, iea\l\ mev cumpăr şi muVăreVei a lu tatu. g. Utilizarea demonstrativului de depărtare înaintea adjectivelor în aromână şi dacoromână nu este foarte semnificativă pentru istoria articolului, în schimb, structura superlativului relativ dacoromânesc prezintă importanţă mult mai mare, dat fiind că în cel mai urmat de adjectiv, cel se apropie de funcţiile articolului. 140 Th. Capidan, Meglenoromânii, I, 150. 141 I. Popovici, Dialectele române din Istria, partea a II-a? Halle a.d. Saaîe, 1909; 12. 142 August Kovacec, op. cit., 79, 82. Articolul în declinarea numelui 137 2.4.7.3. Dintre aceste şapte trăsături, cea mai uşor de fixat cronologie este constituirea formanţilor genitivului (f). Xeexistînd ca atare în aromână, seria al, a, ai, ale nu putea să apară în dacoromână şi, eventual, în istroromână deeît după separarea lor de aromână, adică cel mai devreme în secolele XII—XIII, cel mai tîrziu în secolul al XlV-lea. Această serie nu reiese, membru cu membru, din combinarea lui aă cu iile. Dacă pentru al, a, ai, etimologiile înşirate mai sus sînt plauzibile, fără a fi însă şi demonstrate, ale nu se deduce din aă — illae pentru că illae ca plural feminin nu are marca dativului (care era illorum), după cum n-o are nici ai. Din obligativitatea ca substantivul care urmează după un formant de genitiv să fie marcat, inclusiv prin articol enclitic, rezultă că sintagme ca o (această, acea etc.) casă a omului sînt posterioare sintagmelor de tipul casa cmului, pentru că aromâna nu cunoaşte deeît tipul de genitiv-dativ sincretic perlu a lupului, stealile a ncpţîlor, ficorlu a istui avut, muntile a Vei etc.143, distincţia dintre genitiv şi dativ făeîndu-se prin topică, prin pronume neaccentuate de reluare etc. Prepoziţia a exprimă şi singură genitivul în dacoromână şi atunci nu cere determinarea prin articol, cf. mamă a doi copii, adunare a tot satul etc., de unde rezultă că, între sintagmele din dacoromână prin care se exprimă genitivul şi cele din aromână sînt deosebiri de structură importante. După cum am arătat, foimanţii al, a, ai, ale, ai genitivului dacorcmânesc au regim de pronume care reiau primul termen în prealabil determinat al sintagmei de tipul pomul vecinului : un pom al vecinului, pomul frumos al vecinului. Conţinutul determinatului trece în aceste ccndiţii asupra lui ai, a, ai, ale, în aşa fel îneît, în al (a, ai, ale) vecinului, al deţine locul substantivului determinat. Luînd în consideraţie acest fapt precum şi absenţa acordului dintre al (a, ai, ale) şi vecinului, dar obligativitatea ca ultimul termen al sintagmei să fie marcat printr-un element cu formă 143 Pentru alte exemple, vezi I. Coteanu, Schiţă a declinării în româna comună, SCL, XV, 1964, 451-452. Substantivul 138 de genitiv-dativ: al (a, ai, ale) imui, acestui, acelui, oricărui vecin, sîntem nevoiţi să renunţăm la etimologiile care introduc pe a(d) în al, a, ai, ale şi să considerăm această serie ca adaptarea demonstrativelor al(âl), a, ai(ăi), ale(âle) la necesităţile de redare a genitivului144. ? = Numai în felul acesta se satisfac ebndiţiile sintagmelor de tipul un (acest) pom al vecinului, pomul frumos al vecinului. Formula al (a, ai, ale) vecinului are aceeaşi structură ca pomul vecinului (substantiv dativ — substantiv dativ), ăl fiind substitutul primului substantiv determinat, ale cărui mărci şi funcţii gramaticale le reprezintă. Formula ad + iile, care nu corespunde etimologie, nu constituie nici un punct de vedere morfo-sihtactic o soluţie din cauza implicaţiilor cazuale, ufd/nefiind urmat de un dativ cu articol enclitic. Răspîndirea dialectală a formanţilor de,genitiv justifică în linii mari explicaţia anterioară, căci seria al, a, ai, ale este utilizată în condiţii egale cu cele din limba literară în regiunile în care există paralele al (ăl), a(ă), ai (ăi), alefâle) şi nu apare — sau cînd apare prezintă inconsecvenţe morfo-sintactice — în regiunile în care demonstrativul paralel este cel(a)h ceeafcea), cei(a), cele(a). ' . ' ' ' Forma invariabilă a a seriei al, a, ai, ale din dialectele nordice, din Moldova şi din Banat nu reprezintă un a < ad păstrat145; ci o. contaminare între al, a, ai, ale, venit din alte regiuni, şi prepoziţia a care preceda un geiiitiv-datiy invariabil146, cf. v. dr. trestie, a cârtulariu, veselie a, toate făpturile; 144 Pentru etimologia al < iile s-au pronunţat A.1 de' Ciliac, „Romanische Studien”, IV, 1880, 432; vezi şi Dictionnaire d’eiymologie ddcoromarie, I, s.v.; G. Weigand, WJhb, II, 220; H. Tiktin, Gramatica română, Iaşi', 1891, 42; Al. Philippide, Originea românilor, II, 56; W. MeyerrL.ubke, Grammatik der romanischen Sprachen, II, 595; id., Rnmănisch and romanisch, Bucureşti, 1930, 8; S. Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der riimăhvscheh Sprache, Heidel-berg, 1905, s.v.; id. in DA, s.v. Vezi istoricul acestei etimologii la D. 'Găzdaru, Dese., 125. : : .... .; • ; ; 145 D. Găzdaru, Dese., 183 ş.u. ; Al. Rosetti, ILR, contestă valoarea argumentelor lui D. Găzdaru. 146 G. D. Poerck et L. Mourin, Reflexionssur Ies prâpositi&ns in et ad, ,,Vox Romanica”, XIII, 1954, 2, 266 ş.u. • ' : * Articolul în declinarea numelui 139 se giudece a seracu şi plecatul, scriem [...] a tot cinstit svatul dumiitale147 *. 2.47.4. Demonstrativul cel din superlativul relativ daco-rcmânesc este o inovaţie care ne pnne probleme deosebite (v. Adjectivul, p. 143). 2.47.5. Procliza articolului la numele proprii arată eă, la masculine, aromâna şi dacoromâna au procedat la fel, căci ar. al fu) şi dr. Iu provin din illo, iar, din punct de vedere mor-fo-sintactic, relaţia dintre nume şi proclitic este aceeaşi : procliticul este unicul indice de genitiv-dativ, cf. ar. al Andreiu, al Cola, dr. Iu Vasile, lu Gheorghe, lu Ionescu. Prin urmare, genitiv-dativul numelor proprii masculine stă în opoziţie cu nominativul şi acuzativul după formula: procliză (genitiv-dativ) / encliză (nominativ-acuzativ), care este aplicată fără excepţie în aromână. în dacoromână, nu se încadrează aici genitiv-dativele numelor proprii masculine terminate în -u, cf. Bălcesculuius. Cele două idiomuri se deosebesc însă la antroponimele feminine. Aromâna procedează la fel ca la masculine, iar dacoromâna tratează antroponimele feminine ca numele comune (cu excepţia celor discutate mai înainte, vezi 2.4.5.3., 2.4.6.3.), deci, ar. (ale) aii Eră, dr. Evei. Articularea antroponimelor nu se înţelege dacă nu se ia în consideraţie schimbarea sistemului de denumire a persoanelor, survenit după secolul V—VI ca urmare a desfiinţării administraţiei romane şi apariţiei creştinismului. Prin botez, fiecare persoană primea un nume, de cele mai multe ori al sfîn-tului care patrona ziua naşterii, dacă ne luăm după tradiţia multă vreme respectată în biserica creştină. Acest nume avea de obicei formă grecească sau ebraică destul de puţin bine adap- 147 Al. Rosetti, ILR, 533; alte exemple la Paula Diaconescfî . în ,,Limba română”, XV, 1964, 224. us Genitiv-dativele de tipul Bâlcescului nu sînt insă prea vechi. în secolul al XVI-lea nu apar, iar după această dată sînt rare, deşi forma de nominativ articulat este frecventă. 140 Substantivul tată la latină (a se vedea în această privinţă variaţiile numelor proprii din Vulgata). După secolul al X-lea, cînd se adoptă liturghia slavă, se utilizează şi nume slave. Pe lingă numele personal, apăreau fără îndoială porecle şi supranume. Cele mai vechi atestări de antroponime româneşti sînt porecle, cf. Paiul (?) (a. 1231, ab homine Buyul), Micul, Copil, Ursul, Albul, Ureacle, Bîrbeace, Surdul, Opăritul, Fecor etc. 149, toate din secolul al XlV-lea. Spre a se deosebi de numele comune, ele nu se articulează enclitic la genitiv-dativ, ci sînt izolate de contest la fel cu substantivele indeelinabile. în acest scop, se recurge la articolul proclitic lu. Dar este de la sine înţeles că lu proclitic trebuie să existe ca atare, căci el nu poate fi adus din poziţie enclitică. Tentaţia de a-1 considera curent la numele comune este foarte mare, dar nu avem dovezi istorice în acest sens. De aceea, mai precaută ni se pare ipoteza de a considera că procliza articolului la antroponimele masculine datează din epoca schimbării sistemului de denumire a persoanelor, fiind deci anterioară secolului al X-lea, cînd încep să pătrundă din ce în ce mai multe antroponime slave în acest sistem. Antroponimele feminine, deşi se dezvoltă paralel cu cele masculine, se deosebesc totuşi de acestea prin faptul că, din punct de vedere social, femeia poartă toată viaţa numai numele de botez, al doilea fiind întîi numele tatălui apoi cel al soţului. Raportarea la numele masculine este deci mult mai răspîndită, fără a se exclude bineînţeles şi denumirea prin referire la numele mamei şi nici necesitatea de exprimare a geni-tiv-dativului în alte situaţii. Dar din diverse cauze, femininele se conduc după alte reguli în dacoromână, unde nu se constată simetria din aromână apărută aici prin utilizarea procliticului ale (< illae). în concluzie, sistemul aromânesc de redare a genitiv-da-tivului la antoponimele feminine se deosebeşte prea mult de 149 Vezi B. P. Hasdeu, ,,Arhiva istorică a României”, III, 85 (unde se dis-.cută cartea de donaţiune de la 1348 a lui Ştefan Duşan); I. Bogdan, Un hrisovul al regelui sirbesc Ştefan Milutin, „Convorbiri literare”, XXIV, 488, reprodus în Ioan Bogdan, Scrieri alese, ed. G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, 159 s.u.; Al.Rosetti, ILR, 448 ş.u. Articolul în declinarea numelui 141 cel daeoromânesc spre a putea spune că s-au dezvoltat împreună. E aproape sigur că ar. ale dinaintea antroponimelor feminine s-a format prin analogie cu alu de la masculine şi este deci posterior perioadei comune, deci după secolul al Xll-lea sau al XlII-lea. Modul de exprimare a genitiv-dativului înainte de această dată nu poate fi reconstruit uşor, cu toate că genitiv-dativul ar. Stămării'i prezintă encliza. Sumele de sărbători nu au însă valoarea probantă decisivă, căci ele constituie un sistem periferic faţă de antroponime şi toponime, cf. dr. Sînvăsii. De altminteri, cea mai concludentă dovadă a dezvoltării separate a sistemelor discutate o oferă înseşi etimonurile utilizate. Pe cînd aromâna a recurs la illae, dacoromâna a utilizat peili > el'(i) > ei, ca şi la encliză. 2.47.6. Elementul decisiv în procesul de trecere a lui iile de la situaţia de pronume la cea de articol a fost, după cum se vede din modul în care a fost utilizat iile în declinare, apariţia unei opoziţii constante între numele articulat şi numele nearticulat. Dat fiind că această opoziţie se manifestă în plan morfologic prin reorganizarea declinării şi deci, în limba română, prin crearea unui genitiv-dativ determinat deosebit atît de nominativ-acuzativul determinat cît şi de celelalte forme cazuale fără determinare, se poate considera că demonstrativul devine efectiv articol de îndată ce cazurile gramaticale sînt angrenate în noile condiţii ale determinării. Prin urmare, iile este în mod cert articol numai atunci cînd devine necesar pentru exprimarea noului sistem de flexiune a numelui. După cîte ne putem da seama din evoluţia unor forme de pronume demonstrativ utilizate în scopul arătat mai sus, momentul de trecere este secolul al Vll-lea, cînd illorum capătă valoare de dativ şi, mai ales, se generalizează în această formă, servind simultan la indicarea cazului oblic determinat al tuturor genurilor gramaticale. Absenţa de la feminin a lui illarum arată că, la plural, s-a petrecut o neutralizare semnificativă, ale cărei rezultate permit să se presupună că pluralul unic al lui iile se transformase într-un morfem al cazului genitiv-dativ determinat, deci într-un articol. 142 Substantivul Opoziţia articulat-nearticulat, producîndu-se în legătură cu refacerea declinării, nu a funcţionat desigur de la început în toate situaţiile în care se simţea nevoia unor precizări ca-zuale. Aşa credem că se explică deosebirea dintre articularea totdeauna enclitică a nominativ-aeuzativului şi cea proclitică a genitiv-dativului numelor proprii. Antroponimele masculine prezentau sau puteau de cele mai multe ori să prezinte ca şi astăzi opoziţia: nom. -ac. nearticulat / gen. -dat. articulat, care ar reproduce, cu întîrzierea obişnuită la numele proprii, momentul de coexistenţă în cadrul aceleiaşi modalităţi de exprimare a cazurilor a articulării şi nearticulării. Antroponimele feminine, păstrînd mai bine flexiunea, nu impuneau aceeaşi rezolvare. Interpretarea noastră nu constituie, bineînţeles decît o ipoteză, dar ea decurge dintr-o serie de constatări care ni s-a părut că o justifică. 3. ADJECTIVUL 3.0. 1. Organizarea adjectivelor în clase diferă din principiu de cea a substantivelor din cauză că primele au acelaşi radical pentru toate genurile. La substantiv, genul se manifestă ca o proprietate intrinsecă a radicalului şi desinenţei, în timp ce la adjectiv el este mobil, schimbîndu-se în funcţie de acordul gramatical. Apar deci de la început două posibilităţi de clasificare a adjectivului. Radicalul poate fi privit ca un element care prin însuşi conţinutul lui nu are gen, variaţiile datorîndu-se exclusiv desinenţelor. Adjectivul, luat ca un tot, este caracterizat astfel prin numărul de forme flexionare. Interpretat separat, după genuri, ca şi cînd ar reprezenta două sau trei cuvinte, el intră în aceleaşi grupe ca substantivele, cu care prezintă identitate de flexiune. După cum se va vedea în continuare, este necesar să se ţină seama de ambele posibilităţi. 3.0. 2. Adjectivele nu au desinenţe deosebite faţă de substantiv, exeeptînd pe -ora (> -ure), care nu apare la adjectiv. Astfel, în protoromână, bunu şi anu, acru şi socru, curatu şi barbatu, greu şi dseu intră în aceeaşi grupă; iar bum şi arine, acra şi cuscra, curata şi feata, greau şi maseaua etc. au aceeaşi flexiune. 3.0. 3. în protoromână nu se pot descoperi adjective neutre prin forma sau conţinutul lor, pentru că nu mai există o desinenţă de neutru ca la substantive, iar în conţinutul adjectivului nu şe poate descoperi ceva similar cu nota „însufleţit” sau „neînsufleţit” din conţinutul substantivelor neutre. Cu toate acestea, adjectivul fiind dominat de acord, trebuie să se admită şi o clasă de gen neutru, căci în lemnu bunu / / pl. leamne bune, de exemplu bunu comportă aceleaşi opoziţii 144 Adjectivul ca lemnu. Această clasă nu prezintă însă utilitate morfologică. STeavînd deci de profitat de determinarea ei numai pe baza acordului, ea nu Ta fi luată în consideraţie în cele ce urmează. 3.1. CLASELE DE ADJECTIVE DUPĂ NUMĂRUL DE FORME FLEXIONARE 3.1.1. ADJECTIVE CU PATRU FORME Adjectivele cu patru forme, cîte una pentru masculin şi feminin singular şi cîte una pentru plural la fiecare din cele două genuri, provin din adjectivele latineşti cu trei terminaţii. Potrivit cu raportul dintre singular şi plural şi dintre nominativ-acuzativ genitiv-dativ, protoromâna are două categorii în această clasă: sing. pl. a. M. amaru amari F. amaro amare b. M. greu grei F. greaud greale După amaru merg : acru, albu, aspru, bunu, caldu, desu, frumosu, galbenu, Uptosu, macru, measeru, naltu, negru, perosu, raru, secu, udu ete., partieipiile-adjectiv ca adevoratu, botutu, curatu, luminatu, purtatu, spusu, trecutu, etc., derivatele cu sufixul -onu / : albonu, aspronu, greonu etc., al căror plural nu putea fi, la masculin, decît alboni, asproni, gr eoni etc., iar la feminin alboane, aspro ane, greoane etc. Desinenţa -2 s-a menţinut după o palatală spre a asigura opoziţia cu pluralul greoane. Asimilarea lui -9, la -e nu pare să fi fost obligatorie, căci aromâna şi meglenoromâna au şi astăzi succesiunea palatală -a (=0). Prin urmare, şi *veacl'o, *roşig> Clasele de adjective după numărul de forme flexionare 145, au, avut, cel puţin în primă fază a protoromânei, formele aici indicate. Mai greu este de stabilit cum arăta desinenţa de feminin la adjectivele formate cu sufixul lat. -torius, ca dr. arător,. pentru că r în această poziţie ar fi putut determina mai repede decît ‘h şi cl' schimbarea lui -9 în -e, după cum în seri, pl. lui sear9, şi în veri, pl. lui vecin, s-a ajuns la -i în loc de -e, care era de aşteptat (dacă bineînţeles nu au intervenit influenţe de altă natură). Deosebirea dintre substantive ca cele citate şi adjectivele formate cu sufixul -toriu este însă dublă: pe de o parte, r din sean nu este palatal, pe de altă parte ca sufix adjectival -toriu prezintă variaţii de gen. Din punct de vedere morfologic, la adjective existau aşadar piedici mai mari în faţa asimilării lui -9 la -e decît la substantive. Tipul dr. învăţâtoriu, învăţă-toarie are o importanţă incontestabilă pentru clarificarea desinenţei adjectivale de feminin singular, căci substantivele de acest fel sînt şi adjective. Deci dacă admitem că -9 apare fără dificultate după palatală în protoromână, sîntem obligaţi să admitem opoziţia sg. nv9ţ9toari9 [ pl. nv9ţ9toarie. Potrivit cu aplicarea strictă a principiului că o palatală nu determină asimilarea lui -9 la -e în această perioadă, toate adjectivele care aveau radicalul sau tema în palatală puteau fi adjective cu patru forme, adică : vecl'u, / vecl'i / *veacl’9 / *vead'e; antoriu / argtori / *antoarb / *antoarie. Adjectivele cu radicalul sau tema în consoană velară, ea, lungu, largu, micu; fem. Iung9, larg9, mic9 etc., aveau probabil un plural feminin în -e: *lunge, *large, *mice, reconstituit potrivit, cu principiul opoziţiei de gen. Ele se deosebeau aşadar de substantivele cu aceeaşi structură fonologică la care am admis variaţie liberă între -e şi -i la plural. Această presupunere se întemeiază pe faptul că un substantiv ca fur09, plural *furce şi furci nu punea problema genului, din cauză că plural în -i exista şi la cruci, de exemplu, unde era justificat etimologic. Cîteva adjective, ca reace şi dulce, prezentau însă condiţii asemănătoare substantivului cruce, deci şi virtuala capacitate de a da naştere la plurale în -i : reaci, dulci, căci în cazul lor se anula la plural opoziţia masculin / feminin. După greu s-a adaptat *reu > nu, cf. ar. fem. reao, [re-prezentînd pe reauă, iar, la plural feminin: reale, rele. 10 - C. 109 Î46 Adjectivul în concluzie, deşi înclinăm spre gruparea tuturor adjectivelor care prezintă opoziţia masculin / feminin la singular în clasa adjectivelor cu patru forme de flexiune, nu excludem nici posibilitatea ca, în interiorul acestei clase, să se fi născut şi o categorie cu trei forme de flexiune. 3.1.2. ADJECTIVE CU TREI FORME Adjective ca nou, viu şi tgrdziu (dintre adjectivele primare) constituiau în mod cert o clasă de adjective cu trei forme de flexiune, potrivit cu formula de mai jos : sing. pi. sing. pl. sing. pi. M. nou noi viu vii tgrdziu tgrdzii F. noaug noauo vino viug tgrdziug tgrdziug Pierderea lui -u din tema femininelor nu este foarte veche, după cum se vede din noauă, feminin singular şi plural din aromâna şi dacoromâna actuală. Spre deosebire de adjectivele terminate în velară care ar fi putut să aibă şi trei forme, viu, nou şi tgrdziu nu realizează în latină o neutralizare de gen. Prin urmare, ele nu prezentau nici condiţii favorabile încadrării lor în clasa adjectivelor cu două terminaţii. Desinenţa -a la pluralele noaug, viuo şi tgrăziug reprezintă adaptarea normală a lui -e la -u precedent. 3.1.3. ADJECTIVE CU DOUĂ FORME Adjectivele care aveau în latineşte două terminaţii de singular au devenit în protoromână adjective cu două forme, una de singular, a doua de plural. Astfel: moale, dulce, reaee, vearde; pl. mol'i, dulci, reaci, veardzi etc. La acestea, raportul dintre singular şi plural a fost mai puternic decît opoziţia de gen, din cauză că ultima Clasele de adjective după numărul de forme flexionare 147- se neutralizase parţial încă dintr-o veche fază de evoluţie a limbii latine; moUis era şi formă de masculin şi de feminin.. Opoziţia dintre singular şi plural la aceste adjective este bine marcată la masculin, cf. moale, cu aceeaşi înfăţişare ca soare, pl. mol’i, dulce, cu aceeaşi înfăţişare ca berbeaee, pl. dulci etc. Bespectarea desinenţei feminine -e ar fi dus la omonimii între numere, astfel încît, după modelul substantivelor din fosta declinare a IlI-a latinească, adjectivele în discuţie au fost incorporate într-o categorie în care se respecta raportul singular /' plural. Schema generală a opoziţiilor acestor adjective era: Adjective cu o singură formă, deci cu raportul de gen şi cel de număr neutralizate total, nu au existat în protoromână; dr. ferice nu apare în aromână, iar în dacoromâna veche este atestat numai ca adverb. Dcrivatul fericat „fericit” din secolul1 al XVI-lea dovedeşte că limba avea nevoie de un adjectiv de la tema felix, dar ferice nu mai îndeplinea această condiţie. Cît priveşte pe foarte, şi el necunoscut aromânei, lucrurile s-au petrecut ca şi cu felix; adjectivul fortis s-a transformat curîndi în adverb, cf. şi clarus > dr. chiar. O situaţie aparte are adjectivul mare. El prezintă în secolul al XVI-lea forma de plural mare : 38 de boi mare (Cuvente den bătrîni, I, 208/1; a. 1588), dar şi mari : mari peşti (PaMa,, 1581, 15/15). Ambele forme alternează în diverse texte pînă în secolul al XlX-lea, cf. stejarii cu eregile ma/re tare (Conachi,. Poezii, ed. II, p. 260). în aromână, el are chiar astăzi două plurale, mare şi M. F. smg. dulce dulce pl. dulci dulci 3.1.4. ADJECTIVE CU O SINGURĂ FORMĂ 148 Adjectivul S-ar putea ca evoluţia din cele două idiomuri să fie paralelă şi accidentală, căci şi tare a putut la un moment dat să apară în dacoromână cu pluralul nediferenţiat de singular (vezi mai sus exemplul din Conachi). ★ Unele adjective şi-au schimbat clasa fie în aromână, fie în dacoromână. Ar. limpida, -ă, limbidu, -â continuă pe limpidms, pe eînd dr. limpede a fost grupat cu dulce, moale, tare etc. Aceeaşi modificare s-a petrecut şi cu dr. turbure, faţă de ar. turbura, -ă, care presupune un Hurbulus (EEW 8998). S-ar putea însă ea, încă din latină, să fi existat două forme, căci calabr. trUvule, napol. truvele şi fr. trouble trimit la o formă cu -e. O menţiune specială trebuie făcută pentru adjectivele demonstrative, posesive, relativ-interogative şi nehotărîte, care nu au fost luate în discuţie. Flexiunea lor nu este la fel cu aceea a adjectivelor calificative, cf. casei acesteia şi casei albe, omului nostru şi omului bun, bunului om faţă de unui om ş.a.m.d., ci prezintă, alături de caracteristici nominale, şi caracteristici pronominale. 3.2. COMPARAŢIA 3.2.0. Trecerea de la sistemul caracterizat prin sufixe al limbii latine la cel perifrastic din limba română reprezintă dezvoltarea unei modalităţi subiacente sistemului latinesc originar, modalitate utilizată de vorbitori din ce în ce mai des în perioada latinei tîrzii, datorită îndeosebi faptului că perifrază nuanţa gradele în care diverse obiecte erau considerate ca avînd o anumită însuşire. 3.2.1. Comparativul de superioritate a rezultat în protoromână din formula latinească populară magis + pozitivul, cf. dr. mai bun, ar. ma(i) buna. Aromâna a întărit Comparaţia 149 acest comparativ prin ca < quam, cf. cama nicu „mai mic”, cama muşaiă „mai frumoasă” etc. 3.2.2. Comparativul de inferioritate, care are la bază perifrază mai + pozitivul unor adverbe cu sensul lui „puţin” se exprima probabil şi în protoromână în acelaşi fel. 3.2.3. Comparativul de egalitate cunoştea probabil o autonomie mai largă a termenilor lui constitutivi şi tocmai de aceea adverbele sau locuţiunile adverbiale concrete utilizate la acest grad de comparaţie sînt mai greu de stabilit. Ele nu puteau fi însă mult deosebite de cele din dacoromâna din secolul al XVI-lea şi nici de cele din dacoromâna şi aromâna de astăzi. 3.2.4. Superlativul absolut a avut desigur mai multe modalităţi de exprimare, căci aromâna s-a oprit la multu + -j- pozitivul adjectivului, pe cînd dacoromâna la foarte pozitivul adjectivului, ca structuri curente. Deşi foarte nu este atestat în aromână, el nu putea totuşi să lipsească dinaintea adjectivului la superlativ absolut în protoromână, de vreme ce îl găsim în această funcţie şi în limbi romanice ca franceza vecbe. în protoromână au funcţionat însă şi perifraze cu alte adverbe de indicare a superlativului absolut. Astfel, vîrtos şi mult sînt atestate atît în aromână cît şi în dacoromâna vecbe. (Pentru dr. v., vezi Al. Eosetti, ILB>, IV—YI, p.275; pentru aromână, Tb. Capidan, A., 401). 3.2.5. Superlativul relativ seamănă foarte bine cu comparativul de superioritate, de care nu se deosebeşte decît pentru că precizează gradul în care un obiect are o însuşire, izolîndu-1 de obiectele cu însuşire identică. Pe cînd comparativul de superioritate raportează însuşirea la care se referă adjectivul la singular, superlativul relativ îl raportează la plural. Un comparativ ca mai bun conţine comparaţia cu un obiect bun, deci indică însuşirea unui obiect pusă în legătură cu însuşirea altui obiect. Superlativul cel mai bun presupune referirea la ideea de plural: „dintre ei”. De aceea, procedeul cel mai simplu de exprimare a superlativului relativ într-un sistem perifrastic, procedeu răspîndit în limbi foarte diferite ca origine, 150 Adjectivul este izolarea cu ajutorul unui demonstrativ a însuşirii exprimate prin comparativul de superioritate, ca în ar. aţei cama fricoslu (BA 39), aţeali cama mării (id., ib.9 53) etc.; dr. cel mai fricosr cei mai mari etc. Deosebirea dintre aromână şi dacoromână consistă în absenţa articolului enclitic de la superlativul relativ dacoromâ-nesc, unde articolul nu apare în mod obişnuit nici la comparativul de superioritate. în aromână însă el este frecvent. Se pune chiar întrebarea dacă articularea enclitică nn creează o distincţie mai profundă între structurile amintite din aromână şi dacoromână. într-adevăr, cînd ar. cama precedă un adjectiv articulat: cama musatluj cama mărlii (BA 34)f putem avea foarte bine de a face nu cu un comparativ, ci cu un superlativ, căci izolarea realizată de articol este adesea de tipul celei de superlativ relativ, cf. ar. avdu ş-îreili fraţi. Gama mărie ăzîse... (BA 62); era nâ oară trei sur ari [... ] cama marea dzîse [...] (BA 285). „Spectrul” gradelor de comparaţie din aromână nu coincide aşadar cu cel din dacoromână, în sensul că, acolo unde dacoromâna distinge net comparativul de superioritate de superlativul relativ, aromâna utilizează nediferenţiat două construcţii cu aproximativ aceeaşi valoare. Faptul nu are nimic surprinzător dacă luăm în consideraţie că unele exprimări populare ca dr. el este mai mare peste toţi, el este mai marele vostru, el este mai mare aici care conţin din punct de vedere formal un comparativ, dar cu valoare de superlativ relativ. Compararea unei însuşiri prin raportarea termenului care o exprimă la un plural nu constituie decît o specificare primitivă — adică elementară şi spontană—a relaţiei în discuţie. Procedeul dacoromânesc (cel mai mare) rezultă dintr-o selectare elaborată pe cale cultă, pe cînd procedeul aromânesc este mai apropiat de vorbirea populară curentă. Protoromâna semăna mai mult cu aromâna. Spunem acest lucru ca o concluzie logică a constatărilor anterioare, căci mijloace de determinare concretă a cauzelor care au dus la întrebuinţarea articolului în aromână în felul arătat n-am găsit* Numai necesitatea izolării termenului care redă comparativul de superioritate nu explică totul. Acelaşi fenomen a avutloe şi în dacoromână, dar articolul enclitic nu a fost necesar. Topica 151 33. TOPICA Poziţia adjectivului calificativ faţă de substantivul la care se referă nu ne este cunoscută direct, după cum nu ne sînt direct cunoscute nici multe alte aspecte ale protoromânei. în plus, posibilităţile de reconstruire a sintagmelor formate dintr-un substantiv şi adjectiv sînt în mod incontestabil mai mici decît cele care privesc formele gramaticale propriu-zise. Cu toate acestea, din compararea locului adjectivului deţinut în mod normal în aromână şi dacoromână în enunţ se schiţează unele reguli. Meglenoromâna şi istroromâna nu sînt de folos în cazul de faţă din cauza puternicei influenţe slave exercitate asupra lor după perioada de comunitate. Luînd ca punct de plecare frecvenţa şi caracteristica stilistică a adjectivului care însoţeşte un substantiv, se constată că atît în aromâna cît şi în dacoromâna populară de astăzi adjectivul la gradul pozitiv se aşază după substantiv. El nu prezintă în acest loc vreo nuanţă de afectivitate suplimentară, cf. om bun, casa mare, măr roşu etc., ar. omu oarfân, fumel'e greao, meru coptu etc. Aşezarea proclitică este însă însoţită în ambele idiomuri de nuanţe stilistice suplimentare, cf. dr. bun om !, mare casă !, roşu măr ! etc., ar. greao mindu-ire (BA 174/28), mărata ş-lăita di noră (BA 301/28), cît veaăe albul soare (BA 372/5) etc., cu intonaţie aparte pe adjectiv. Regula de mai sus este valabilă în linii mari şi pentru comparativul de superioritate, cu deosebirea că inversiunile sînt şi mai rare decît la pozitiv. Astfel, în dacoromână, sînt posibile astăzi construcţii ca bunul om, orice bun om, acest bun om, fiecare bun om, în timp ce sînt greu acceptabile sau pur şi simplu imposibile chiar în limba cultă formule ca : mai bunul om,' orice mai bun om, acest mai bun om, fiecare mai bun om. Eici în aromână nu apar asemenea inversiuni, şi construcţia ca două coarni cama mări (di a boului) (BA 44), de exemplu, nu se poate transforma în : două cama mări (coarni di a boului). Restricţia se datorează determinărilor suplimentare variabile (articolul, pronumele demonstrative sau nehotărîte), dar ea 152 Adjectivul există ca atare şi constituie un test pentru problema care ne interesează. Putem deci conchide, indiferent de alte aspecte; ale problemei, că adjectivul la comparativ este şi, după toate aparenţele, a fost totdeauna mai rar supus inversiunii. Adjectivul la superlativul relativ pare a fi avut o topică mult mai liberă, căci construcţii ca ar. aţei cama fricoslu căne (BA 39), dr. cel mai tare om, cea mai frumoasă fată sînt curente, alături de aţei căne cama fricoslu, omul cel mai tare, fata cea mai frumoasă etc. Cauza rezidă în faptul că superlativul relativ este mai expresiv prin sine însuşi decît comparativul, iar în structura lui intră obligatoriu un demonstrativ care exclude utilizarea oricărui alt determinativ înainte sau după sintagma de superlativ. Demonstrativul are rolul de a anticipa sau a relua substantivul, prezent astfel printr-un substitut care-i exprimă genul, numărul şi cazul, adică îi creează un cadru de determinări gramaticale suficiente pentru ca momentul exprimării lui în sintagmă să nu mai fie la fel de important ca la celelalte două grade de comparaţie. (Notăm, în treacăt, că limbile mai cunoscute care pun adjectivul înainte de substantiv au totodată şi comparaţie sintetică.) O întărire a presupunerii anterioare referitoare la topica superlativului relativ o dă superlativul absolut, eare, constru-indu-se fără demonstrativ, urmează topica pozitivului, cf. un vîsil'e multu avut (BA 59), ună anurizmâ multu muşată (BA 58), dr. un împărat foarte bogat, o mireazmă foarte frumoasă etc. Ca şi la pozitiv, inversiunile sînt rare avînd un vădit caracter expresiv. Comparaţia dintre aromână şi dacoromână şi analiza factorilor de structură ai gradelor de comparaţie ne duc la concluzia că, foarte probabil, protoromâna se caracteriza prin» aşezarea după substantiv a pozitivului şi superlativului absolut în construcţii expozitive fără nuanţe stilistice particulare şi că,, la comparativ, adjectivul era mai puţin liber deeît la pozitiv şi la superlativul relativ. 4. NUMERALUL Numeralul din protoromână se reconstituie mai greu decît «celelalte părţi de vorbire care formează numele, pentru că : a) nu avem cum să ştim dacă sistemul de numărare de la unsprezece în sus, calchiat după limbile slave, era în întregime în funcţie în perioada cuprinsă între secolul al Vll-lea şi al IX (X)-lea; b) nu se poate uşor stabili dacă deosebirile dintre aromână şi dacoromână provin din perioada de comunitate, în care caz ar fi constituit caracteristici ale unor eventuale arii lingvistice, sau sînt dezvoltări paralele ulterioare» Ţinînd seama de faptul că influenţa slavă asupra protoro-mânei începe în mod activ în secolul al YlII-lea sau al IX-lea şi are efecte mai puternice numai după această dată, presupunem că numai unele forme ale numeralului s-au modificat în cursul primei perioade a influenţei slave, iar altele s-au organizat ulterior, separat, în aromână şi dacoromână. 4.1. NUMERALUL CARDINAL 4.1.0. Seria numeralelor cardinale de la 1 la 10 avea în protoromână forme foarte asemănătoare cu cele din aromâna şi dacoromâna actuală. Probleme de morfologie nu pun decît unu, doi, trei şi şease. Numeralul unu nu are în mod normal plural, fiind prin conţinutul lui însuşi indicatorul unităţii în şirul de enumerare. 154 Numeralul Observaţia critică a lui Tache Papahagi din DDA s.v. împotriva afirmaţiei Ini Th. Capidan (A., 404) că, în aromână., un(u) nu ar avea plural trebuie extinsă şi la dacoromână,, cu condiţia însă ca ea să se limiteze în mod clar la numeral. De îndată ce un(u) funcţionează ca adjectiv sau pronume, el are plural, născut prin integrarea lui în aceste părţi de vorbire. De aceea, forma ar. (a) unor, dată de Pericle Papahagi în BA 725 nu este de reţinut ca numeral, ci ca una dintre celelalte două părţi de vorbire amintite. Se impune prin urmare tratarea diferită a numeralului unu, faţă de adjectivul unu şi faţă de unu pronume şi articol nehotărît. Dacă admitem că numeralul unu excludea din principiu pluralul, atunci rezultă că în această calitate el avea în proto-română numai formele un(u) în opoziţie cu ung, ca şi doi, în opoziţie cu ăoaug, adică exact ca în aromâna actuală. Formîndu-şi ulterior din ung articolul nehotărît o, dacoromâna şi istroromâna au exclus pe ung din funcţia de deschizător al enumărării, căci v. dr. uâ, forma anterioară a lui o provenit din ung se confunda ca articol cu uâ (< ung) numeral. Inconvenientul nu era eventual prea mare, căci, la masculin,, confuzia nu s-a rezolvat nici pînă astăzi, dar faptul că dacoromâna a diferenţiat cele două funcţii prin formarea unui feminin distinct la articol faţă de cel de la numeral rămîne. Ca adjectiv, un(u) nu interesează decît din punct de vedere funcţional, căci el avea în realitate flexiune pronominală cf. dr. unui(a), unei(a), unor (a), a-r. (a) unui, (a) uneif (a) unii'ei, (a) unor . Formele ar. (a) unului, (a) unil'ei nu schimbă situaţia, fiindcă ele sînt analogice şi ulterioare proto-românei. Numeralele doi şi trei se explică, la masculin, prin înlocuirea lui -s din formele latineşti dos, tres cu -i, semn al pluralului (Al. Rosetti, ILR, 144). Femininul protor. doauo a fost dedus dintr-un lat. *doae, refăcut din duae, sub influenţa lui doi (CDDE 503). Dar nu masculinul ar trebui luat ca punct de plecare, ci femininul. Unui duae i-a corespuns la un moment dat un masculin dos, care era însă aberant, pentru că -s nu a avut niciodată rolul de a marca pluralul în limba română. Cum Numeralul 155 duae avea desinenţa de feminin normală, este mai probabil că dos s-a adaptat la sistem, devenind doi, analizat în mod necesar în do + i. Cînd doi a apărut ca atare, duae, pronunţat bisilabic *du9, şi-a modificat radicalul după masculin, fiind la rîndul lui analizat în do + o. Refacerea radicalului în felul arătat este sprijinită şi de dr. amîndoi, amînăouă, ar. amin-doiVi, faţă de it. amendui, v. fr. andui, şi de noaug yingiţi, yiginţi ,,douăzeci” şi aşază unităţile, în continuare, înaintea numeralului care înseamnă douăzeci: un(ă)sprâyi(n)giţi „douăzeci şi unu”, dosprâyi(n) giţi „douăzeci şi doi”, tresprăyi(n)giţi „douăzeci şi trei” etc. Procedeul acesta de numărare nu se mai datorează unei influenţe slave directe, căci în limbile slave unităţile se plasează după numele zecilor. Avem deci de a face cu o extindere a sistemului utilizat de la 11 la 19, o inovaţie aromânească realizată prin analogie. Forma yi(n)giţi, fiind la fel de neanalizabilă pentru vorbitori ca şi dzaţe, reprezenta un punct de sprijin al numărării Ia fel de important ca şi precedentul, ceea ce explică tratarea lui în acelaşi mod. Dacă aromânii nu au urmat şi în această parte a numărării sistemul slav, faptul dovedeşte că ei nu mai aveau contact cu slavii, nu-i mai auzeau numărînd şi, deci, puteau lărgi 156 Numeralul printr-un fel de „hipercorectitudine” modul de formare a numeralelor de la 11 la 19 şi asupra seriei de la 20 la 29. Aromâna se deosebeşte de dacoromână şi în modul de formare a numeralelor de la 30 la 99. în aromână, unităţile sînt juxtapuse zecilor, fără conjuncţie, ef. treidăţiţinţi „treizeci şi cinci”, şadzâţ(i)patru „şaizeci şi patru” etc. ca în lat. triginta quinque, sexaginta quattor etc. Este însă de remarcat faptul că numele zecilor pot fi interpretate ca efect al influenţei limbilor slave, pentru că, la fel ca în aceste limbi, compunerea este evidentă: trei -f- dzăţi, patru -f- dzăţi etc. Certitudine absolută nu avem însă nici aici din cauză că sistemul este acelaşi în latină, triginta fiind un compus ca şi treidzăţi, cu deosebirea că numele zecilor nu erau analizabile în compusul latinesc. Elementul de legătură dintre dzăţi şi numele unităţilor enclitice din numeralele aromâne nu reprezintă conjuncţia slavă i, care nu apare în aromână h Din numeralele în care numele zecilor este urmat de optu se vede că i nu constituie decît semnul de plural al numeralului „zece”, cf. ar. treidzăţţi)-optu. 4.1.2. în concluzie, aromâna se caracterizează prin faptul că: a) a calchiat din slavă numai sistemul de numărare de la 1 la 11; b) şi-a constituit un sistem propriu de la 20 la 29 prin analogie cu seria 1—11; c) utilizează de la 31 la 99 un sistem mai apropiat de cel latinesc. De aici decurge pentru protoromână că numărarea de la 1 la 19 era aceeaşi pentru toate grupurile de vorbitori, că numeralul sută, fiind identic în aromână şi dacoromână, intra şi el după secolul al IX-lea în patrimoniul comun, ca împrumut slav 1 2. 1 Iar dacă apare rareori, are sensul de „sau” cf. fure că-i bărbat„ i fure câ-i mul'are (BA 78/5); i piscar dzîţea nts, i ţiva (id., ib, 84/6) etc 2 Sută este slav. Dispariţia lui centum, asupra căreia s-au emis diverse ipoteze, nu prezintă în realitate un mare interes pentru protoromână. Ipoteza originii traco-dace a lui sută, reactualizată în ultima vreme, nu ni se pare convingătoare. A. Rcsetti a arătat că împrumutul de numerale este relativ răspîndit (ILR,304). Numeralul 157 O perioadă oarecare, protoromână a avut şi pe viginti, transformat la început în *vigenţi sau viginti şi apoi, în aromână, în formele cunoscute. Aşadar, pînă la modificarea petrecută în aromână cu seria 21—29, protoromână trebuie să fi avut următoarele forme de numeral din seria aceasta : *vigenţi unu, *vigenţidoi, *vigenţitrei ş.a.m.d. Abia după separarea aromânei de dacoromână s-a ajuns într-o parte la unsprăyigi(n) -ţi, dosprăyingiţi, trespryigi(n)ţi etc., iar în cealaltă parte la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi, douăzeci şi trei etc. La fel credem că trebuie interpretat şi sistemul de numărare utilizat de la 30 la 99. Forma actuală din aromână a acestui sistem coincidea cu cea din protoromână, iar dacoromâna s-a îndepărtat de ea după secolul al X-lea. Numărarea de la o sută şi de la o mie în sus fiind aceeaşi în aromână şi în dacoromână, presupunem că se prezenta şi în protoromână în acelaşi fel, deci: uno suto unu (uno), uno suto doi (doauo), uno suto trei etcuno mito unu (una), uno mii1 o, doi (doam), uno miVo trei etc. 4.2. NUMERALUL ORDINAL Analiza numeralului ordinal scoate în evidenţă deosebiri la fel de importante între aromână şi dacoromână ca şi cele descrise la numeralul cardinal. în primul rînd, în aromână, numeralul ordinal apare mult mai rar decît în dacoromână. Din textele populare ale lui Pericle Papabagi ca şi din Dicţionarul dialectului aromân al lui Tache Papabagi, am putut izola de-abia 13—14 forme sigure. Acestea sînt, exceptînd pe protul, prota, împrumutat din neogreacă : unlu, doilu, treilu, trea, paturlu, ţinţile, ţinţirlu, şasile, şaptile, optulu, noaulu, ăzaţile, patrudzaţile. Dintre ele, unlu nu pare a avea feminin; celelalte însă îl pot forma fără dificultate, de ex. doaua, ţinţea, şasea, şaptea, opta, noaua, dzaţea; de la paturlu, femininul pătură este atestat la T. Papahagi, DDA, s.v. 158 Numeralul Slaba frecvenţă a numeralului ordinal aromânesc are mai multe explicaţii. Prima, dar nu şi cea mai importantă, este utilizarea paralelă pentru exprimarea noţiunii cuprinse în numeralul ordinal a construcţiilor de tipul: tu (prep.) + numeral cardinal articulat, de exemplu : tu noauVi meşi Vi se află un nic (BA 127/28) „la nouă luni se trezi cu un copil”; cari calcă tu dosprădzaţVi de ani (BA 292/33) „cînd ajunse la doisprezece ani” ;■ca vîr gone cînd, tu opt'le, l-toarnă soacră-sa parpicea (T. Papahagi, DDA, s. optu) „ca un mire cînd, în (cele) opt zile (în a opta zi de) după nuntă, îl invită soacră-sa la ospăţ” (traducerea lui T.P.); pîn tu trei (BA 39/34) „pînă la trei, pînă la a treia oară”. O construcţie populară cu aceeaşi valoare are şi dacoromâna în formula : în + numeral cardinal, de exemplu, era în nouă luni, în zece zile din martie. A doua explicaţie a rarei apariţii a numeralului ordinal în aromână este sincretismul dintre el şi numeralul cardinal articulat enclitic, echivalent al structurii dacoromâneşti cu cel, cea proclitice, cf. ar. treiVi fraţi (BA 40/24); treile ntribâri (BA 79/1); patrudzăţVi fraţi (BA 112/30); doaule moaşe (BA 164/33) etc. Să se compare în această privinţă cele două numerale din propoziţia următoare (primul este cardinal, al doilea ordinal) : optuV [ficori] eara mintioşi şi noaulu, hirut (BA 106/22) „opt feciori erau deştepţi şi alnouiea, prost”. De asemenea : ş-feaţiră zbor, unlu s-aducă pînea, doilu mîcarea şi treilu vinlu (BA 82/32), unde unlu cumulează valorile ambelor tipuri de numeral în discuţie, ea şi în construcţiile de acelaşi fel din dacoromână, de altminteri. O comparaţie între numeralul cardinal articulat şi numenalul ordinal este, din acest punct de vedere, foarte semnificativă: numeralul cardinal sing. pi. MN treilu treiVi F tre(e)a treile numeralul ordinal sing. treilu tre(e)a pi- Am considerat că numeralul ordinal nu are plural, pe de o parte pentru că nu există nici un exemplu aromânesc clar, pe de altă parte pentru că nu este atestat nici în dacoromână Numeralul 159 decît în mod cu totul accidental (v.2.4 2.-4). Spre a reda ideea de plural la numeralul ordinal, dacoromâna recurge la cei: cei de-al doilea, cele: cele de-al doilea ete., dînd acestui numeral regimul unui adverb sau locuţiuni. Formule ca celor de-ai doilea sînt numai în aparenţă deosebite de precedentele, căci numeralul propriu-zis (doilea) rămîne neschimbat. Sincretismul celor două tipuri de numeral din aromână nu poate fi continuarea unei stări existente în protoromână. Dacă în această perioadă, numeralul cardinal ar fi primit articol enclitic, atunci ar fi trebuit ca, măcar accidental, el să fi apărut şi în dacoromână. Este foarte puţin probabil că, după separarea acestor două idiomuri, dacoromâna ar fi pierdut total şi fără urme articularea enclitică la numeralul cardinal. De aceea, în cazul de faţă, dacoromâna trebuie considerată arhaică, şi situaţia numeralului cardinal din acest idiom luată drept o fază mai apropiată de protoromână. Articularea numeralului cardinal aromânesc este prin urmare o inovaţie poste-rioară perioadei de comunitate cu dacoromâna. Forma articolului la numeralul cardinal constituie, pe de altă parte, un indice al rezolvării separate a situaţiei numeralului în cele două idiomuri. într-adevăr, pe cînd aromâna utilizează pe -lu şi pe -le, dacoromâna s-a oprit numai la -le. Singurul element comun care ar putea fi luat în consideraţie pentru admiterea unor deprinderi comune de exprimare a ideii de ordine numerică a obiectelor în aromână şi în dacoromână este articolul -le, acelaşi la cîteva numerale în ambele idiomuri: ţinţile, şasile, şaptile. Numai el ne permite să emitem ipoteza — cu multe rezerve de altminteri — a unui început de organizare a numeralului ordinal încă din protoromână. 4.3. CELELALTE TIPURI DE NUMERAL 4.3.0. Numeralele colective se disting foarte clar în aromână faţă de dacoromână. în aromână, baza lor este particula amin-, element de compunere, neutilizat în dacoromână 160 Numeralul decît în amîndoi, amîndouă. în aromână el formează serie, ef. amindoVij amintrei, aminţinţi, aminşase etc. Nu se întrebuinţează însă nici tot, ca în construcţiile dr. to£i £m, toate trele, nici elementul de compunere derivat din tot: tus- (tustrei, tuspatru, tuscinci etc.). Numeralele colective s-au format deci separat, căci coincidenţa dintre ar. amindol'i şi dr. amîndoi este mai mult lexicală decît morfologică. 4.3.1. Numerele distributive ca şi cele a dv erb i-a l e, fiind de fapt grupuri sintagmatice, nu au structură morfologică proprie, cf. dr. cîte unul, cîte doi, ar. ună cîte ună; dr. o dată, de dowd ori, de trei ori etc., ar. (u)nă oară, doard (BA 6/25), ăoauori (T. Papahagi, Antoh , 201; în DDA, s. oară). Cu toate acestea nu se poate neglija caracterul unitar al modului de formare, care indică un tipar comun. 4.3.2. Numeralele fracţionare nu apar în aromână, în dacoromână, unde nu sînt decît substantive, ele se organizează prin sufixare, cf. doime, treime, sutime etc. 4.3.3. Numeralele multiplicative, inexistente în aromână, sînt adverbe în dacoromână şi se formează după modelul participiilor : îndoit, înzecit, însutit etc. beata rţndul: in loc de : 16 de sus a cunoscut 5 de J°s al XVIdea I. Coteam*, Morfologia numelor in protoromână (română comună) Pagina: 113 117 se va citi : nu a cunoscut al XlV-lea Redactor : VERONICA GANĂ Tehnoredactor : CONSTANTIN STANCIU Dat la cules 04.04.69. Bun de tipar 16.06.69. Apărut 1969L Tiraj 2520 ex. broşate. Hîrtie scris I A de 6.7 glm Coli editoriale 9,44. Coli de tipar 10. A. 6064/69. C.Z. pentru bibliotecile mari — 459.0—22. C.Z. pentru bibliotecile mici — 459. întreprinderea Poligrafică ,,Informaţia", Stt\ Brezoianu nr 23—25, Bucureşti. Republica Socialistă Romania. Comanda nr. 109