I
I;
,
fl
G H. BRĂESCU
Din
VECHEA ARMATĂ
SCHIŢE UMORISTICE
Ediţie îngrijită şi adnotată dc G. C. Nicolescu
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ


6
DIN VECHEA ARMATA
Miluiil Sadoveanu, ca de pildă in Amintirile căprarului Gheor-ghiţă sau în Anii de ucenicie, se arată prăpastia dintre comandanţii vechii armate şi fiii de muncitori sau ţărani, îmbrăcaţi în haina militară.
Pe această linie de critică împotriva vechii armate burghezb-moşlereşti se situează şi opera lui Gheorghe Brăescu, scrisă in anii ce au urmat primului război mondial. El a cunoscut temeinic viaţa din vechea armată. A început să scrie relativ târziu, în 1918, la vârsta de 47 de ani, când, maior invalid, s’a înapoiat din prizonieratul din Germania.
Născut la 30 Ianuarie 1871 la Iaşi şi mort la 15 Martie 1949 la Bucureşti, Gheorghe Brăescu ne-a arătat in amintirile sale, copilăria grea pe care a avut-o şi cum a fost trimis la liceul militar, unde a suferit rigorile dbsurde ale unei „discipline oarbe şi fără raţionament“ Ca ofiţer de infanterie, el a fost în multe garnizoane, cunoscând astfel moravurile şi viaţa oraşelor de provincie ca şi a capitalei.
Opera sa, scrisă intre anii 1918 şi 1942, constitue o puternică satiră împotriva vechii armate, ca şi împotriva altor instituţii şi aspecte ale vieţii din timpul regimurilor burghezo-moşiereşti. Aceasta, în pofida limitelor şi contradicţiilor operei sale, izvorîte din necunoaşterea cauzelor adânci ce au determinat racilele criticate de scriitor, din necunoaşterea esenţei însăşi a statului bur-ghezo-moşieresc, din lipsa unei perspective a viitorului ţării noastre, din lipsa perspectivei fireştelor prefaceri revoluţionare, determinate de ascuţirea neîncetată a luptei de clasă.
După volumul de debut, Vine doamna şi domnul General. Gheorghe Brăescu a publicat: Maiorul Boţan (1921), Doi vulpoi (1922), Schiţe Vesele (1924), Un'scos din pepeni (1925), Cum sunt ei, La Cliubul Decavaţilor (1929), Nuvele, Alte Schite Vesele —toate aceste volume cuprinzând schiţe şi nuvele. De asemeni a publicat romanele: Moş Belea (1926), Gonaşii (1935), Mairgot (1940) şi Primii şi ultimii pasi, piesa Ministrul (1941—1942) şi Amintiri (1936—1937).
Din întreaga operă a lui Gheorghe Brăescu, cele mai caracteristice şi mai izbutite sunt schiţele, care, deşi scurte, uneori simple instantanee, scot în relief, cu un viguros humor, situaţii şi conflicte esenţiale, ce aruncă o lumină deplină asupra putredului
PREFAŢA
7
edificiu al armatei burghezo-moşiereşti, ea însăşi expresie a putreziciunii orânduirii burghezo-moşiereşti. Printr’un ascuţit spirit de observaţie, prin dialoguri rezumative, prin câteva amănunte semnificative — tabieturi, manii, ticuri, formule stereotipe, atitudini rutiniere — schiţele concentrează şi redau personaje^ şi aspecte tipice ale armatei de odinioară. Stârnind, o clipă, zâmbetul cititorului, schiţele acestea, de o vădită măiestrie artistică, sunt, în fond, pline de amărăciune, desmascând dureroase realităţi ale trecutului şi pricinuind o neîmpăcată ură împotriva celor răspunzători de ele.
Simpatia scriitorului se îndreaptă, în mod limpede, către cei care erau victimile terorii şi abuzurilor din armată, către fiii po-poporului muncitor, indiferent de naţionalitate („Burdulea", „Mizerii ascunse", „Poveste fără sfârşit").
Un simţământ de scârbă şi revoltă, dincolo de surâsul dela început, cuprinde pe cititor, când el vede în ce constau odinioară '¿instrucţia'' şi „educaţia1" ostaşilor, preocupările ridicole ale comandanţilor armatei burghezo-moşiereşti — pe cât de înfumuraţi şi pretentioşi, pe atât de nepricepuţi — care socoteau că baza instrucţiei militare o forntau „ocolirile“ („Punere la punct“), stăpânirea secretului „pasului prusac“ („Legea progresului“) sau ca timpul de mânuire a armei să fie trei pe unu, in toc de unu pe trei, această „problemă" ridicând vajnice controverse („Cele două şcoli").
Ignoranţa şi incapacitatea comandanţilor armatei din trecut apar în schiţe ca „Toasturi cazone", „Conferencia“ iar slugărnicia, lipsa Lor de demnitate, mita, serviciile personale, linguşirea superiorilor, îmbinate cu stoarcerea ultimului ban ce-l aveau ostaşii şi cu chinuitoarele servicii şi corvezi, la care erau puşi in folosul ofiţerilor şi majurilor,- cârdăşia dintre aceste elemente de teroare şi stoarcere a ostaşilor constituesc temele multora dintre schiţe („Guşa de Porumbel“, „împărţeală cazonă", „Doi vulpoi“, „Un revoltat", „Colonelul lonescu1', „O carieră").
Opera lui Gheorghe Brăescu şi mai cu seamă schiţele sale din viaţa militară abea azi pot fi cunoscute şi apreciate în adevărata lor lumină. In timpul regimurilor burghezo-moşiereşti, sensul critic cd operei lui Gheorghe Brăescu era ascuns sau falsificat, punându-se accentul pe efectele comice, pe latura de „amu-
s
DIN VECHEA ARMATA
zament" a schiţelor şi nuvelelor, iar scriitorul era socotit doar un simplu furnizor de veselie, bun pentru paginile distractive ale gazetelor burgheze.
Satira lui Gheorghe Brăescu constitue unul din actele de acuzare împotriva regimului burghezo-moşieresc, un semnificativ document artistic împotriva armatei din trecut.
VINE D*N A § I D-L GHENERAL
Sub dogoreala unui soare orbitor de lumină, se prăjeşte întins a lene, de-a-lungul Dunării albastre, orăşelul X. ..urbae comunale“ după cum se citeşte pe sacaua primăriei, care stropeşte la zile mari strada Regală. Praful stăpâneşte orăşelul acopere şi prăpădeşte tot, umple văzduhul, te in,neacă. Cucoanele obidite trag, între două vorbe, cu cârpa pe masa din salon, pe etajera din colţ, pe pianul deschis cu notele întinse.
—	N’ai ce dracu’ să-i faci, doamne iartă-mă.
—	N’ai ce-i face, soro.
Dar tot ele îngădue Lenuţei, fiica primarului, unicul exemplar din „urbae“, să apară în cadrul unei ferestre larg deschise, într’un superb matineu „ble“ cu „funde“ roz, să scuture cârpa de praf, aşa, întâmplător, când trec ofiţerii la instrucţie.
Un zâmbet plin de înţelesuri, o scânteiere de sabie vitează* un vis de-o clipă şi' toate dispar în valurile uriaşe ale unui nor de praf.
—	E sfântul Ilie.
Din capul stradei, Grecii ceremonioşi coboară dela biserică.
Bărbaţii raşi de tocmeală, în haine negre, cu ghete late şi pălărie nouă, se opresc, se ceartă, pornesc din nou cu mâinile Ia spate, vorbind aprins despre Diadoch şi grâne. Ele, păroase, cu, ochii focoşii, cu buze tivite, băţoase în rochii bătrâneşti de mătase, cu umbre’iuţe şi mitene, pline de aur împletit, s’au oprit la colţ şi se complimeritează, şi-şi jură sâ se revadă, şi-şi urează sănătate şi poftă bună şi... „chit ai dat pe pălărie?“ şi se despart, în fine, cu ochii umezi,’ cu fluturări de umbreluţe, ca într’o călătorie de nuntă.
Apoi linişte.
10
DIN VECHEA ARMATA
Din când în când, un trecător cu pălăria în mână, un copil cu bretele încrucişate şi cu picioarele goale, taie perspectiva neturburată a străzii..
Delà grădina Superbă şi pustie din centrul urbei se aude, la intervale, un sgomot surd de tobă mare. Căldura creşte, se a-prinde, devine copleşitoare.
Deodată, în vârtejul unei coloane de praf apare o trăsură hârhuită, în galopul fără spor a doi cai desperechiaţi. Un svon străbate prin uşile deschise ,ale cafenelei, ale „Frizeriei de lux“; ale „Farmaciei & Drogueriei“, îniprăştiindu-se fulgerător, oprind în aer cârpele de praf ale cucoanelor, trezind pe Lenuţa din „Songe d’amour“, vals scris de mâna capelmaistrului .„à mademoiselle Hélène“.	Svonul	se întrupează într’o veste fantastică
„vine doamna şi	domnul	gheneral“, lansată din trăsură	de	un
ofiţer în picioare,	care se	opri la confiserie întT’un gmp	de	cucoane răsărite şi	adunate ca prin farmec.
—	Cine ?
—	Când?
—	Parol ?
Fugi, că minţi.
—	Vai ce minciună... şi eu cât p’aci să-l cred, dar pe urmă mi-am zis imposibil, adineauri fu Lache la poştă !...
Dar e adevărat, pe onoarea mea !
—	Ei, fugî... uite-1 ce bine se preface ! Dar când ai învăţat să minţi aşa ? Nu ti-e ruşine ? Las’că te spun eu Lenutei !
Pe ochii mei, dacă vă mint, să n’am parte...
—	Fugi, nu tie mai jura că eşti tânăr !
—	Ei, altă comedie...
De altfel nu mai încăpea nicio îndoială...
Intr’un huruit de artilerie grea trecu trăsura regimentului, ducând pe ambii coloneii, tăcuţi şi gravi.
Ajutorul, lung şi ascuţit ca o sabie, comandantul scurt, chel, rotund pretutindeni. Duşmani de moarte, numai un eveniment de o gravitate extremă putea să-i urce îri aceeaşi trăsură.
Ofiţerii la club !
Ordinul fu aruncat de colonel în treacăt, peste mulţime, prin uşa deschisă a băcăniei, la terasa cafenelei, la poarta grădinii unde doamna colonel, femeie autoritară şi cu experienţă, formase deja un comitet, domnia-sa ca prezidentă şi „casieriţa“ membră.
VINE D-NA ŞI D-L GHENERAL
11
—	Du-te, măi! vă chiamă colonelul la club. V’a venit generalul. Ai dat de dracu’.Să ne spui şi nouă... Aştept pe Aposto-lescu... fac cinste, zicea ofiţerilor Sarfalatos Petre, după prezentare, grânar, care vorbea trei limbi şi avea mare noroc la cărţi.
Comitetul a sosit cel dintâi, a ridicat draperiile, a deschis ferestrele la stradă. Unul câte unul sosesc ofiţerii în ghete, în £isme, suflând, îngrijoraţi de beleaua ce cădea pe cap.
—	Ci-că vine generalul; e adevărat?
—	Aşa se aude.
—	Oare la ce vine ? Face inspecţie ?
Dracu’ ştie!
A venit toată lumea ? întreabă înfrigurat colonelul. Treceţi pe companii...
Compania întâi prezent ? A doua ?... A treia ?...
—	Lipseşte Broştineanu... A, uite-1 că vine... Hai mai repede, Ionele.
Au sosit toţi ?
—	Domnilor! deseară la ora 7,30 p.m. soseşte domul gheneral, comandantul diviziei, după cum mi-a depeşat, cu doamnă. V’am adunat aci, pentrucă împreună cu soţia mea şi a domniei voastre, noi, care formăm precum se ştie familia militară, pentrucă vine şi soţia domnului gheneral, să le pregătim o primire care să fie la înălţimea reghimentului, iar nouă să ne facă cinste şi să ne onoreze în deosebi, mai ales că din capul locului, ca să zic aşa...
—	Fugi frate, d’acilea ! întrerupse coloneleasa. Vorbă multă, sărăcia omului..., Timpul trece, acuşi e noapte... Ce mai este până în seară...? Trebue să le dăm masă.. Când târgueşti, când găteşti...
Cine-i cu popota?
—	Pârjolescu !
—	Eu, săr’t mâna. Dar piaţa e închisă... Azi e sărbătoare... De! cine a ştiut ? Ieri' a fost berechet... puteam să iau şi peşte; îl puneam la ghiată frumos.., cu maioneză... era o splendoare!... Au fost şi fragi... O frumuseţe!... Da’ cine a ştiut?
12
DIN VECHEA ARMATA
—	Ce-i facera, Elizo ? întreabă îngrijorat colonelul.
—	Pe mine mă întrebi!... Ce ziceţi domnilor ? Pe dumneavoastră vă priveşte; sunteţi în casa dumneavoastră... noi suntem mosafiri.
—	Să facem ceva la iuţeală, exclamă un sublocotenent.
—	Să se rechiziţioneze dela birt, propuse hotărît şj încruntat un căpitan cu gradaţie.
—	Da dac'am gâii fiecari ci avem pi acasă? Am făcut aşa un întâi Mai la Călăraşi ş’o fcst tari bini! Am pitricut admirabil, insinua, galeş, casieriţa.
—	Bravo, dr.agă! Minunată idee! Gătim şi le trimitem la club, zise uşurată coloneleasa, sărutând-o sgomotos.
—	Atunci fă mata o însemnărică: fiecare cu ci si angajează ca să vident ci ni lipseşti. Iaca eu iau dulciurile pi conta me.
—	Eu aduc mazăre cu pane prăjită, adăugă imediat coloneleasa, dar dumneata, căpitan Popescu ?
—	Niu ştiu... să văd, să mă înţeleg cu nevasta... îmi pare
c’a	găsît ieri carne de purcel şi a	făcut nişte	sarmale.
—	Din purcelul dela Enache ?	am luat şi	eu; la mine	s’a
gătit tot sarmale., de purcel, sunt bune... cu mămăliguţă şi vini-şor, lunecă al dracului, zice, făcând cu ochiul, un locotenent
—	Apropos! Lui Emche i-a făcut nevasta un băiat... întrerupse cineva.
—	Sărăcuţa di e! Faci şăpti la rând, suspină casieriţa, ruşinată !
—	Las’o păcatelor! asta-i curată nesimţire. Ba nu, zău ! mai adăugă coloneleasa, ridicându-şi voalul deasupra pălăriei.
—	Asta-i nostim... .parcă ne-am fi vorbit... şi la mine a făcut	Petre nişte sarmale... se topesc în gură, se vede că tot	purcelul	ala, continuă maiorul F.
—	Găteşte bine, hoţul ăla... e din companie déla mine; eu vi l-am trimis...
—	Tăceţi că s’a brodit binie, şopti colonelul tainic, frecându-şi mâinile de mulţumire, şi eu am sarmale. Avem cel puţin un fel asigurat...
—	Că doar n’ai vrea să chemi ghenerăleasa la masă să-l dai sarmale ?1
—	Păi n’am chemat-o eu, soro! S’a poftit singură, mănâncă
VINE D-N'A ŞI D-L GHENERAL
ce se găseşte; „à la fourchette", ş’apoi cine nu mănâncă sarmale ? Pe urmă avem şi mazăre; nu-i place una, mănâncă alta; mai pune o friptură de pui — că pui sunt, slava domnului! o salată de ţâri, fructe, brânză...
In fine, din lungi desbateri ieşi următorul
PROGRAM DE MASA
In antreu
Ţuică bătrână, (dela primar) măsline, salam, sardele, scobitori. Pâine tăiată bucăţele.
La masă:
MENIU
Salată de ţâri (colonel).
Borş de pui (casieriţa).
Sarmale de purcel cu mămăliguţă (maior F. căpitan P. şi Locotenent T.).
Sote de mazăre (colonel).
Friptură de pui (la frigare, la club, in curte).
Salată de ardei şi castraveţi (medicul regimentului). Prăjituri variate (casieriţa).
Pere, mere (ce s’o găsi).
Vin alb şi ro&u (dela via popii).
Şampanie (ziece sticle, dela Dăscălesqu).
Brânză (la urmă).
Se stârneşte oarecum tumult, ofiţerii fiind nerăbdători să plece.
—	Staţi, domnilor, că n,u s’a isprăvit; vine o parte mai delicată; vorba e ce facem după masă ? Aici să vă văd !
—	Să facem un bal până la ziuă, zise un „chose-1 cu tunica scurtă.
—	O nimerişi! Cine a mal pomenit bal pe căldura asta ? Se
14
DIN VECHEA ARMATA
moaie gulerul, prăpădeşti mănuşile, salonul nefrecat de astă iarnă, dacă ni s’ar da voie să venim în bluze.
—	Are dreptate bietul băiat, decise scurt colaneleasa: e o tortură. In bluze, fireşte că’n bluze, nici nu mai încape îndoială'!
—	Dar cucoanele ?
—	In rochie de stradă, nici nu mai e de vorbit.
—	Este şi teatru... A venit trupa lui Raiciulescu...
—	A venit teatru ? întrebă radios colonelul. Trimite să-l cheme degrabă, mă rog ţie. Acum să vie!.
—	Urcă-te în trăsura cu pânză!
—	Am înţeles...
—	Lasă, nu te mai osteni, uite-1 că vine singur, ca calul la grajd. Mi-a mâncat sufletul, oftă obidit casierul.
—	Bună ziua,	Raiciulescule! Tocmai	de tine	vorbeam;	vorbeşti de lup... Ce	mai fad ? Şezi colea...	uite, noi suntem	adu-
naţi... deseară vine domnul gheneral, (punându-i mâna pe genunchi) ia ascultă bre! Nu ne faci tu un program, aşa mai subţire, mai ales, cum s’ar zice...
—	Pentru dumneavoastră ? Vai de mine, sar în foc! (sco-
ţând un caiet unsuros din poalele unei redingote şi mai unsuroase)... poftim repertoriul: o sută de piese. Alegeţi ce vreţi... dar dacă aveţi încredere în mine, v’aş aranja un program fain. Am o dramă nouă	„Fecioara blestemată“	în cinci	acte şi o	sfârşim cu o comedie	„Mireasa şi iapa“, vă	spun şi	nişte versuri...
aranjez eu!
—	Bun ! Atumci Idu-te tu şi aranjează. De priceput, ştiu eu că te pricepi, când vrei...
—	Lăsaţi pe mîne, doar nu mă cunoaşteţi die ieri. Vă cunosc de când eraţi locotenent la Huşi... Ce timpuri!... Ehe!... Altfel erau ofiţerii pe atunci... până la ziuă: „zi-i, mă!“... alte vremuri! (brusc fără tranziţie) Domnule colonel, fă-ţi pomană... săraci lipiţi; la Vaislui ne-a plouat, ne-a plouat la Mărăşeşti... Am intrat la apă... pe onoarea mea, dacă am de-o pâine în buzunar.
—	Bată-te să te bată! Tot aşa te-am pomenit (către casier) Dă-i... cât să-i dăm ?
—	Douăzeci de Iei...
—	Aoleu ! ce stai de vorbeşti, nenişorule... opt persoane, ho-
VINE D-NA ŞI D-L GHENERAL
15
tel, bagaje, birt, trăsură... să-mi dea o siută de lei în contul biletelor... pe dumneavoastră care vă cunosc de copil...
—	Ci dă-i, frate, şi isprăveşte odată ! izbucni Eliza, geloasă de trecutul colonelului.
—	Să-i dăm, dacă-i aşa vorba... şi să se împartă biletele la companii.
—	Fă chitanţă... yezi de timbru...
—	Domnule colonel, ne-ar trebui şi nouă prinseră ofiţerii in cor — încurajându-se din ochi, dându-şi cu cotul — Avem nevoie să ne cumpărăm mănuşi, bărbier, mai una, alta... se duce.
—	Alaltăieri s’au plătit soldele, răspunse sever ajutorul, care până aici nu făcuse niciun gest, nu scosese nicio vorbă. Ce faceţi cu banii ?...
—	Lasă, dă-le şi lor... numai să iasă bine. Fă un tablou şi deseară toată lumea în păr, la danţ şi la teatru. Culcaţi-vă... pre-gătiţi-vă...
—	Isprăvişi ?... s’a făcut unu. La revedere, domnilor ! Har colonele, lasă-i pe dumnealor să aranjeze.
—	Hai, dragă!... Maior F... mă rog ţie.... Salonul... ai grijă!
-	Ci hai, frate odată! Doamne păzeşte !
—	Hai... uite că mergem... La revedere* băieţi... odihniţi-vă bine!
—	Pe la ora 3 p.m. apăru următorul:
ROMANIA	21I9U910
Corpul XIX Armată
Divizia 40 Brigada 80 Regimentul 160
ORDINUL LA, RAPORT NR. 8.754 DIN 21/IX/1910
Astăzi la ora 7,30 p.m. urmând a sosi în garnizoană domnul ghemeral, comandantul diviziei 40-a se ordonă :
1) Domnul gheneral va sosi cu doamna.
2) Trăsura regimentului va fi prezentă la debarcader, caii va avea copitele unse şi coşul ridicat pentru a nu se umple de
16
DIN VECHEA ARMATA
praf. Domnii ofiţeri şi capii de serviciu, in ghete de lac, chipiu alb şi mănuşi glace, la dreapta pontonului, pe grade şi vechime având în faţă soţiile dumnealor prevăzute cu flori pentru a le oferi (cine doreşte) doamnei domnului gheneral.
Nu se admite nicio scuză. Trăsura regimentului va închide aripele celor două linii de ofiţeri şi doamne formând careu cu capetele cailor spre oraş cum se vede în alăturatul crochiu
t. p. — T -
		LEGENDA:
oo	S	= ponton
oo	PD	= doamne
OooD		= ofiţeri
00	T	— trăsura
OO	TP	= trăsura cu pânză
TP		
3)	Domnii ofiţeri şi doamnele se vor îndrepta pe drumul cel mai scurt, ferindu-se, pe cât posibil, de praf, pentru a se afla pe sala cercului înainte de sosirea doamnei şi domnului gheneral, aşezându-se în dreptul uşii ca în dreptul pontonului. Trăsura va rămâne la scară, iar latura careului o va forma masa cu gustări şi aperitive, având la dreapta şi la stânga doi sergenţi deştepţi, cu işorţuri albe şi mănuşi de bumbac.
In timp ce se vor lua gustările de către doamna şi domnul gheneral, domnii ofiţeri inferiori şi familiile dumnealor vor ieşi prin sal a-din dos, pentru a ;se găsi la masă fiecare în picioare în dreptul locului ce trebue să ocupe prevăzut cu etichete.
4)	Oamenii va fi consemnaţi în cazarmă în „g. d. s.“ Patru-lele va circula în oraş şi va aresta pe cei fără bilete în regulă. Fac direct răspunzători pe comandanţii de companii,! atrăgând pentru ultima ojjră atenţia domnilor comandanţi de batalioane
VINE D-NA ŞI D-L GHENERAL	17
că nu se mai tolerează nicio debandada şi că reghimentul va lua măsurile de rigoare.
5)	Sergentul Potrocea matr. la nr... din compania... va servi cu mănuşile în mâini pe doamna gheneral, idem sergentul A Ca-trinei matr. la nr.... din compania... .pe domnul gheneral. Ambii vor face şcoală ,'sub directa răspundere a ofiţerului popotar;
6') Masa va fi aşezată în careu cu flori împrăştiate; se va cere pomierele şi trichelurile de argint dela domnul Cutcudachis, cu care m’am înţeles în această privinţă.
7)	Va fi şervete curate. La neajungere se va cumpăra, tre-cându-se în contul spoitul cazanelor.
8)	Se va opri ambele calupuri de îngheţată de vanilie ' şi lămâie şi se va transporta la rece în beciul aprovizionării, dela cofetărie.
9)	Muzica va cânta în tot timpul mesei după cum urmează:
CONCERT
a.	Marşul cadeţilor.
b.	Oghenoţ'u (overtură) Huguenots-ouverture.
c.	Opie dela Montai (vals) Aux pieds de la montagna
d.	Potpouri naţional,
e.	Polca cu triluri.
f.	Fantezi arab cu clopoţei.
g.	Marşul reglrimentuiui.
10)	Maestrul ¡croitor, se-pedepseşte de reghiment cu şase zile de carceră, cusiând prost galoanele dela tunica domnului colonel; trebuia mai înapoi'
Ziua va fi scos la lucru şi va continua cu transformarea mantalelor de reformă în pantaloni de cazarmă, sub directa răspundere a ajutorului.
11)	La şampanie, reghimentul va ţine un toast în onoarea doamnei şi a domnului gheneral, în orice caz înainte de îngheţată", ce va fi adusă din vreme la popotă şi ţinută la ghiaţă, în care timp muzica nu va cânta, trimiţăndu-i-se vorbă.
12)	Maiorul Frunzărescu se însărcinează cu aranjamentul
Din vechea armată — 6707
18
DIN VECHEA ARMATA
clubului, pentru care va lua o corvoadă de 10 oameni din fiecare companie şi numărul de gradaţi necesari.
13)	Se recomandă domnilor ofiţeri linişte şi ordine în timpul mesei. întrebaţi va răspunde: „Nu, doamnă gheneral, da, doamnă gheneral“, altfel va fi cacofonie, vorbind toţi deodată.
14)	După masă, toţi ofiţerii în corpore va merge la teatru, cu program special, ocupând locurile alese de reghiment, astfel ca la sosirea doamnei şi domnu'.ui gheneral în public, toată lumea să fie în picioare în dreptul locului ce trebue să ocupe fiecare.
15)	Muzica reghimanMui va cânta de trei ori „Marşul ca-deţilor“, la poarta teatrului, după care va merge pentru a concerta la grădină, iar după 10,30 p.m., adică după teatru, va veni cu orchestra şi cu instrumentele de coardă pentru deschiderea balului.
16)	Se ordonă ca nimeni să nu rămână neangajat, pentru aceasta se recomandă a se angaja din vreme, înţelegându-se între ei> care cu cine dansează. La primul cadril, domnul colonel va angaja pe doamna gheneral având vis-â-vis pe ajutor cu soţia domnului comandant al reghimentului.
17)	In timpul pauzei se va servi răcoritoare în pahare curate, circulând pe tăvi, pentru dansatori.
18)	Tot în acest timp se va servi şi muzicii o gustare constând din pâine şi măsline. Pâinea se va da din economie, iar măslinele se va procura din comerţ.
19)	Toată lumea va fi prezentă la bal înaiinte de sosirea doamnei şi domnului gheneral, Pentru aceasta va pleca pe nevăzute, înainte de începerea comediei culcare se sfârşeşte programul, pentru a se scutura de praf, la club. Se vor lua aspre măsuri notându-se în memoriu ofiţerii care va părăsi balul înainte de plecarea domnului gheneral.
Pentru detalii se va adresa domnului colonel-ajutor.
Sublocotenentul Giurcă poate recita „Cine-i Nuhăm ?“ iar căpitanul Corbeanu, drama „La icoană“.
Adjutant al reg-tului	Comand, regimentului nr. 160
Locot. (ss) AMEDEU NICOARA	Colonel (ssj MERIŞOR ELIE
P. S.
Secretar
Subofiţer A. VA jILICAI ALEXANDRU
VINE D-NA ŞI D-L GHENERAL
19
Pe la ora 5 p.m. în oraş era zaveră mare, nu se juca tabinet pe la terase, nici „dubeş“ nu se auzea pe nicăieri. Bărbaţii în haine de Paşti, cu batiste la gât, au fost trimişi iscoade.
Stau câte doi, câte trei, în poarta grădinii, spre debarcader, in vale.
Un crăpăt de căldură încinge nisipul şi zidurile caselor. Trei trăsuri cu roţile ameţite, gata să sară din încheieturi, se rostogolesc fără încetare din deal în vale şi înapoi, cărând ofiţeri claie peste grămadă, in picioare, cu săbiile înafară, cu mâinile în sus pentru a feri mănuşile.
—	La grădina diin vale... mână, băiete!
—	Să jucăm popice, propuse unul. Zis şi făcut; chipiul în copac, sabia într’un colţ... — Să vie un rând!
Ordonanţele, cu periile în dsme, fierţi în haine groase	de
şiac cărămiziu, aşează popicele, aduc bere şi ţigări.
—	Unde umbli, Dumitre ? Şezi cu peria lângă mine !...
Rând pe rând, sosesc cucoanele. Un nod de catifea, o	bi-
juterie modestă, o frizură ad hoc, trădează însemnătatea zilei. Toate vorbesc, îşi fac curai, se îndeamnă, râd de aceleaşi glume.
—	La ponton toată lumea. Vine vaporul!
—	Cuconiţelor, domnul colonel vă roagă să poftiţi să vă aranjaţi, zice ofiţerul adjutant, salutând scurt şi bătând din pinteni.
—	Se vede ?
—	Nu se vede încă, dar mai e o jumătate de oră...
—	A venit toată lumea? întrebă aferat colonelul. Treci dumneata, madame Popeseu, la dreapta că eşti mai făcută..; Domnii ofiţeri!... Căpitanii în rândul I-iu. Trăsura!... Unde-i trăsura ? Ordonanţele să plece de acolo!...
—	Mişcare, mă ! n’auzi ?... strigă toţi in cor.
Dar iată că un domn slăbuţ, mărunt, în haine gris- cu şapcă albă şi ochelari nepri, se apropie mergând cam într’o parte şi descoperindu-se de departe, spuse cu o voce stinsă :
20
DIN VECHEA ARMATĂ
—	Vă rog, scuzaţi... îmi pare rău... sunt vameşul cel nou... Azi am venit şi eu... Tănăsescu. îmi pare bine!... Vaporul are întârziere mare; cel puţin trei ore... M’a adus dela Centrală... In ziua de azi, dacă n’ai protecţie!!!...
—	Da bine, domniile ! izbucni colonelul — ce porcăde e asta ? Cum ? Tocmai astăzi v’aţi găsit dumneavoastră să întârziaţi? Să faci ce ştii ! E domnul gheneral pe vapor. Avem masă... Vorbeşte la telefon !... Ehei ! La nemţi nu se petrec de astea domnule...
—	îmi pare rău... Mă scuzez... Nu pot face nimic... Nu de-
panda de vamă...
—	Domnule colonel, şopti ofiţerul popotar, să pună puii la
irigare ?
—	Ce pui, domnule? Spune madamei să nu dea zor, că este vreme. Intorcându-se către nevastă-sa: ce-i facem Elizo? Eu zic sa mergem să mâncăm şi să le oprim.
—	Cum o să mâncăm frate, cum o să mâncăm? Cum o sa lăsăm pe oame'ni singu'ri la: imasă ? Ei, doamne păzeşte >şi apără 1
zise închinându-se coloneleasa.
Dar cu teatrul cum rămâne ? Aia, banii i-a luat, sunt
buni iuaţi...
—	Să dăm biletele înapoi, se grăbiră să zică ofiţerii.
—	Parcă ăla-i nebun să le primească ?! Ehe! Banii s’au dus
,,băiete“ !
—	Atunci s’amâne«'teatrul.
—	Da di şi mă rog matali ? Să înceapă teatrul mai di vremi
şi când s'o sfârşi venim la vapor.
—	E dată dracului moldoveanca şi pace !... aşa să facem; dă fuga, Pârjolescule, să nu se atingă cineva de masă !
—	Spuni mata ti rog madamii, să deie tinjirili deopărti şi să
le acoperi binim
-- Muzica să vie direct la teatru, complectă colonelul. Dumneata, Ionescu, dă fuga şi spune lui Raiciulescu să înceapă mai de vreme. Şeful de gornişti să pândească şi să mă .anunţe la teatru, când s’o ivi vaporul în dreptul ostrovului.
După aceste măsuri strategice, se îndreptară toţi spre grădina din centru, în1 grupuri mici, cei sup^fîori, înainte, gravi', evitând privirile cercetătoare ale civililor* cei mai mici, chicotind pe înfundate, dispăreau la câte un colţ de stradă.
VINE D NA ŞI D-L GHENERAL
21
Teatru1 se sfârşise. Civilii dormeau demult. Ofiţerii se întorceau pentru a doua oară dela vapor, »obosiţi, plictisiţi, plini de praf şi năduşeală.
—	Ce-i facem, Elizo ?
—	Hai, frate, ş’om mânca; ce o fi, o fi. N’au stat ei •nemâncaţi până la ora asta. Dacă o fi, le facem un ceai şi s’a isprăvit comedia.
—	Ai drepjtate, dragă. De sigur c’au mâncat pe vapor. La masă, domnilor! zise colonelul nehotărît in suflet, pătruns de importanţa hotărîrii ce-şi luă asupră-şi.
Toată lumea se trezeşte, porneşte, ajunge !mai însufleţită. Masa fu veselă glume, tachinări, cântăirî de orchestră. Se făcuse ceasul două din noapte.
—	Angajaţi pentru cadril, vă rog ! Iar mai târziu „Uite inelul, nu-i inelul“, caire îns'ă se schimbă repede idupă cererea generală cu „Iţi place vecinica“ ? joc iscoditor şi viclean.
Dar cu tot antrenul lui Mişu Ionescu,, „neobositul dansator“, entuziasmul scade vertiginos, cadrilul al doilea nu s’a putut face, iar „Cine-i Nuhăm ?“, n’a afbt niciun succes şi chiar „La icoană“, bucata de rezistenţă cu efect sigur, a fost primită cu indiferenţă.
Ofiţerii s’au împrăştiat; cucoanele amorţite pe canapele, învinse de somn şi oboseală se strâmbă» vrând să rămână surâzătoare. O nevastă tânără, rumenă şi sănătoasă, a adormit ca un copil, cu gura întredeschisă, cu buze roşii, nevinovate.
—	Trăiţi, don’colonel. N’a venit încă vaporul, răcni un fruntaş deştept.
—	Ieşi afară, măgarule!
Acum s’a luminat de ziuă binişor.	#
Rândunelele au prins a ciripi sub străşini. Câte un ţăran desculţ, căscând cu minteanul pe umeri, coboară spre chei. In salon cucoanele frizate îşi îndreaptă rochiile, se aranjează în faţa oglinzilor. Ofiţerii cu trăsăturile obosite, îşi fumează ultima ţigară. Doi joacă table cu o lampă aprinsă şi, afumată, alături. Pe o canapea într’o cameră alăturată, „comitemi** si colonelii se consulta^ pentru nu ştiu a câta oara./rTuiinotător de forţă — premiul întâi la băi de mare la ConsxFnţăj— zise cu~aer grav, liniştit şi măsurat	^
—	Cred că cel mai nimerit lucru ar fi să nu ne mai culcăm.
22
DIN VECHEA ARMATA
De prezentat, nu ne putem prezenta domnului gheneral în halul în care ne găsim. Vaporul are să întârzie mult. Mai bine mergem toţi la Dunăre şi facem o baie straşnică. Nu va mai rămâne nicio
urmă de oboseală.
—	Şi noi, cucoanele ?
—	Da dece nu ? Mă rog, unde vedeţi dumneavoastră ceva
rău într’asta ?
—	Dar n’avem costume 1
—	Ei, asta-i acum ! In cămăşi e destul de convenabil, dumneavoastră de o parte, noi de alta : ca la Constanţa- Ce! Credeţi
că acolo costumele sunt mai grozave ?
—	Ura!! Bravo!! Trăiască domnul colonel !!■ strigară băieţii
care se grămădiseră la uşă.
—	Ce zici, Elizo ?
—	Casieriţa merge?
—	Da di şi nu? Merg bucuroasă, mai ales dacă mergi şi mata.
—	Luăm şi ordonanţele cu noi, xu periile, să ne cureţe hainele, să ne şteargă ghetele...
—	La Dunăre!! La Dunăre!! strigă .toată asistenţa în cor.
Embrasse-moi, Ni-ne-tte, embrasse-moi,
Tu as la taille parfaiie, Nine-tte, Nine-tte1.
Porniră cântând în cor toţi, învioraţi de o veselie nouă, scontând dinainte fiorii plăcuţi a unei băi întăritoare şi pline de făgăduinţe.
—	Mergeţi mai încet, să ne ajungă şi cucoanele; s’au dus
să-şPia ce le trebue.
...Embrasse-moi, Ni-ne-tte, embrasse-moi.
★
Ajutorul înnoată în largul Dunărfi. Domnul colonel Merişor. suflând, pluteşte aproape de mal cu faţa în sus ca o geaman-
1 Sărută-mă, Ninetă, Ai talia perfectă
VINE DNA ŞI D-L GHENERAL
23
dură rătăcită, purtată de valuri. Băieţii se interpelează, râd sgomotos, se împroaşcjL cu apă.
Şi	la cucoane^veselie, strigăte	ascuţite, gălăgie.
—	E rece;	vai ce rece e! Uite un	peşte!... Ţine-mă!
Mai la o parte, coloneleasa şi casieriţa se lasă şi se ridică, ţinându*se de mână, bătând apa cum bate călăreţul şaua.
—	Di ci ti	uiţi mata la noi. Nu-i	frumos? N’ai ci vide!
—	Nu mă	uit... pardon... nu mă	cunoaşteţi, sunt	vameşul
cel nou. Caut pe domnul caliiWfliTWine vaporul... Face rondoul.
Dar cine l-a mai auzit!?...
Cine l-a mai văzut?!... Cine a mai stat să-l asculte în învălmăşeala aceea de femei, cuprinse de panică?! Toate ude, cu cămăşile lipite pe forme, în debandadă, dându-se la toţi dracii, lup-tânau-se cu ciorapii, rupând şireturile... Nevasta tânără râdea să moară, rămăsese în cămaşă, neştiind cu ce să înceapă; pe când madame Merişor, pe jumătate îmbrăcată, despletită şi desperată, striga lui Merişor:
—	Da bine, frate, nu v’a spus nimeni? Nu ştiţi nimic? A sosit vaporul!!... A venit gheneralul!
—	Nu mă’nebuni!... Ioane!... Vasile!... Ordonanţa lui don colonel!... Să vie- c’o cheamă don colonel!
—	S’a dus cu hainele acasă să le .şteargă, desluşi unul, că aici n’avea cu ce; dar trebue să vie că s’a dus demult...
Venea într’adevăr Ion cu ghetele „luceafăr“, cu hainele pă-turite frumos, cu cugetul împăcat al omului care-şi făcuse datoria, dar venea de geaba. Colonelul căzuse în prostaţie. Ceva se rupsese întrânsul.
Nici până azi nu ştie, spune el, pe ce lume a trăit, cine l-a îmbrăcat, cine l-a dus la ponton unde a găsit biletul gheneralului care se scuza, regretând, că din cauza prea marei întârzieri, nu se mai poate opri în urbea X.
Ajutorul a fost mutat disciplinar. Nu is’a lăsat coloneleasa şi pace. Nici casieriţa n’a putut-o scoate din ideea că înadins i-a dus la baie, ca să scape vaporul, să-l pună pe Merişor rău cu gheneralul, doar-doar i-o da lui comanda reghimentuiui. •
LEGEA PROGRESULUI
De vreo câteva seri trupa unui profesor ,de gimnastică, bine cunoscut în orăşelele .'de provincie, îşi continua reprezentaţiile în curtea unui patirat de icase !dela „Hotel London“, de unde se exalau mirosuri pestilenţiale.
Pe aturfci, poporul suferea de o criză acută de naţionalism Eram în plin/ă exploatare a chestiunii „micilor dorobanţi“, care a rentat atât de frumuşel câtorva pensionari dela „şap-şapte“ şi altora. Ideea era seducătoare, excrocarea publicului e sigură. Dar mai ispititoare era alegoria:	veteranii-trecutul întindeau
mâna micilor dorobanţi-viitorul. Că n’au întins-o de geaba, ne-au spus-o pe urmă tribunalele. Dar în fine!
Am vrut numai să arăt datorită cătrei împrejurări, o mână de copii învârtind puşti de lemn în aer şi învârtindu-se odată cu ele, 'au putut să grămădească lîntr’o curte, cu toate aparenţele unui loc viran, pompos intitulată „La pomul verde“, tot selectul Fălticenilor.
De prisos să spun că nu era niciiun pom, nici verde, nici uscat. Reprezentaţia se desfăşura într’un clar-obscur admirabil nuanţat de patru felinare, ce-şi făceau cu ochiul. Tunete de a-plauze subliniau strofele patriotice, în ritmul cărora copii vagabonzi, mânuind puştile, cântau piţigăiat :
Eu sunt dorobanţul cel vestit in lume,
Când m’arăt pe mal, tremură Vidinul.
Ţărişoara, mândră eu voi apăra,
#	Ura, să trăiască maiestatea sa!
1 Formulare confuză, prin care scriitorul înţelege diversiunea şovină, utilizată de clasele stăpânitoare în vremea aceea. Este limpede că nu poporul „suferea de o criză acută de naţionalism“, ci burghezo-mo-şierimea încerca să-l impingă spre această diversiune.
LEGEA PROGRESULUI
25
după care celebrul profesor saluta, incovoindu-se cu un aer fatal, cu pletele în ochi, cu decoraţiile verticale.
După reprezentaţie, colonelul mă luă la o bere şi-mi desveli scheletul unui plan măreţ, din care desluşii o confederaţiune uriaşă a micilor dorobanţi... Domnia-sa urma, fireşte- să fie preşedintele, iar eu să devin cu timpul inspector general al fede-raţiunii; întreaga federaţiune pusă, cum e regula — sub patronajul alteţei sale'regale. Pentru moment am fost însărcinat să f;ur meşteşugul profesorului şi să-l introduc pe tăcute în cazarmă.; Colonelul, profitând de faptul că orăşelul Fălticeni e ignorai de Suedezi, a botezat aceste jocuri de copii, „gimnastică suedeză“, sigur fiind de impunitate.
Am furat meşteşugul, conformându-mă ordinului ce primisem. Luni de zile, ofiţeri şi| soldaţi, se învârtiră cântând la rândul lor, lungind cântecele, complicând mişcările, cu întoarceri scurte, cu ocoliri la sfoară, cu mânuiri repezite, cu cântece provocatoare, aşa cum cere „legea progresului“ care era leit-motivul oricărui discurs al domnului colonel.
„...Domnilor, spunea el ofiţerilor, din două lucruri unul: ori eu sunt nepriceput şi atunci luaţi-mă de gât, scuturaţi-mă, strigaţi-mi: ho! destul, opreşte-te! dă-te jos nebunule! nu meriţi să stai unde ai ajuns... Ori dumneavoastră nu vă faceţi datoria, şi atunci am eu dreptul să va scutur şi să vă strig: urmaţi legea progresului, pentru dumnezeu!...“
Am urmat cu legea progresului până la inspecţia de toamnă. Generalul, în ace»*1 răstimp, apucase înainte, niţel cam cu hapca, colonelului nostru şi se instalase în scaunul prezidenţial, luând în mână frânele federaţiunii micilor dorobanţi din raionul corpului X de armată. Vina era însă, trebue s’o recunosc, numai a colonelului, care desvoltase prematur, printr’un raport confidenţial adresat generalului, măreţele sale planuri. Contrar obiceiului, generalul n’a fost ingnat. Entuziasmat până la delir de progresul regimentului în gimnastica suedeză, a recompensat pe domnul colonel Cristescu printr’un discurs frumos, numindu-1 deocamdată pionul cel mai înaintat al federaţiunii.
Şi pentrucă, probabil, avea nevoie^ de mulţi pioni, care să formeze la frontieră un lanţ neîntrerupt de sentinele, a hotărît în acelaşi timp să adune la noi instructorii dela celelalte regimente, pentru a învăţa „gimnastica suedeză“
26
DIN VECHEA ARMATA
Paralel cu „legea progresului“, se desvodta în mintea domnului colonel superioritatea pasului prusian asupra tuturor celorlalte păsuri.
Să ne înţelegem. Fiecare din noi cunoaşte mai mult sau mai puţin pasul prusian. Dar secretul cel mare, acel „le pourquoi des choses“ 1 îl poseda numai domnul colonel Cristescu. Domnia-sa îl aflase dela un căpitan de rezervă prusian, arhitect-constructor pe vremea când se lucrau forturile dela Nămoloasa sub supravegherea apropiată a domnului colonel, căpitan şi el pe atunci, în arma specială a geniului.
—	Un an întreg, ne spunea el adesea, m’a băut Neamţul în cancelarie, până când i-am prins meşteşugul.
Nouă nu ni l-a destăinuit niciodată. Trebue însă, în adevăr, să fi fost mare dibăcie, căci nici colonelul, după cum mărturisea el singur, nu-1 făcea tocmai-tocmai ca Neamţul; dar şi dintre noi nimeni, nimeni, în regiment, nu-1 făceam tocmai ca domnul colonel.
Cu venirea instructorilor dela celelalte corpuri, aceste două paralele, „legea progresului“ şi „pasul prusian“, pe care fugeau ochii metalici şi mobili ai colonelului, se prelungiră cum se prelungesc orice paralele care se respectă, la infinit. Toate urechile erau pătrunse de ele. Vai de străinul pe care un interes oarecare, •o inspiraţie nefericită, sau numai un capriciu al soartei, îl aduceau în cabinetul său de lucru. Expresia e cea consacrată. De fapt „cabinetul de 4ucru“ reprezintă pentru domnul colonel o piaţă de exerciţiu; pentru a se menţine în formele stricte ale pasului prusian, îl măsura în lung şi lat.
Cu solicitatorii, conversaţia decurgea, obişnuit, cam astfel
—	Ai venit?... Şezi, drăguţă!!... Ia loc!..
—	Frumos regiment aveţi, domnule colonel !
—	Dar dumneata nu mă întrebi în ce hal il-am găsit şi cât am muncit ca să-l aduc în starea în care-1 vezi şi dumneata! Când am venit nu ştiau nici marşul; ia aşa umblau... ia aşa umblau... arată colonelul, umblând crăcănat prin salon. Da ia să-i vezi, acum ! Uite aşa merg... uite aşa merg... zang... zang... i-auzi... i-auzi... exclamă el călcând înţepat sub ochii holbaţi ai civilului, aşa cum. îl învăţase Neamţul dela Nămoloasa.
1 Cauza, factorul determinant.
I.EGEA PROGRESULUI
27
Intr’una din zile, pe când mă căsneam la cazarmă să iniţiez pe instructori în misterele pasului iprusian, apare în cadrul porţii silueta ascetică a colonelului.
—	Rău !... rău !... foarte rău !... Nu e aşa !
M’am retras ruşinat din faţa maestrului. El apropiindu-se grav şi inspirat, întreabă, plin de compătimire, pe un caporal din froni':
—	Din ce regiment eşti, băiete ?
—	Trăiţi don’ colonel, eu sunt din batalionul 15 vânători.
—	Cine îl comandă ?
—	Trăiţi, don’ colonel, batalionul îl comandă domnul colonel Văleanu Alexandru.
—	Cine te-a instruit pe tine?
—	Trăiţi, don’ colonel, pe mine m’a instruit domnul sublocotenent Bujor Marin.
—	Prost te-a instruit, băiete!... Foarte prost! Când te-i întoarce la batalion, să Ie spui, auzi tu, mă ?
—	Nu le spun, s’trăiţi don’ colonel, că m’au instruit bine.
—	Cum bine, mă ?! Ce fel de bine ? Asta e marş care îl faci tu ? Uite aşa se merge, mă (pornind)... zang!...’ zang!... i-auzi!... i-auzi!... Dacă calci aşa cum calci tu, crapă praporele în tine, se sdruncină creierii în cap, mă ? Dacă mergi aşa cum îţi arăt eu, ţi se deschide inima, ţi se curăţă mintea, ţi se luminează orizontul. Unde mai pui că aşa cum îl faci tu, trşbue~să te obosească al dracului.
—	Nu obosesc, s’trăiţi, don’ colonel ! răspunse îndrăsneţ caporalul. E bine şi aşa cum am învăţat la batalion.
—	Aşaaa ?! Nu te oboseşte?! Bine! Treci lângă mine... {Adresându-se mie). Comandă, domnule !
—	înainte, marş !
Ş’au pornit să meargă în faţa lumii care se adunase să-i privească. Dădeau ocol cazărmii; colonelul mergea întins, aşa cum îl învăţase pe el Neamţul, caporalul apropiindu-se mai mult de ceea ce se numeşte în arta călăriei „pasul spaniol“ Mergeau ţanţoşi, ambiţioşi amândoi. Unul pentru triumful „legii progresului“ şi al „pasului prusian“, celălalt pentru faima batalionului şi lespectul ce învăţase dela ofiţerul său. Colonelul în fierbere crescândă, caporalul liniştit, sigur de el.
Din mers îl întrebă odată, fără a întoarce capul.
28
DIX VECHEA ARMATA
—	Obosişi, mă ?
—	Nu ! răspunse caporalul.
—	Dă-i înainte.
Porniră din nou, mai ocoliră odată curtea. Eram neliniştit,, emoţionat, ca în faţa unui spectacol periculos la care aştepţi în fiecare moment moartea îndrăsneţului care te uimeşte totuşi prin îndrăsneala sa. Colonelul întrebă iarăşi, fierbând ca o oală acoperită
—	Ostenişi,mă ?
—	Nu! răspunse hotărît caporalul.
—	Dă-i ’nainte şi când îi osteni, să-mi spui.
După un răstimp văzusem portiţa de scăpare. Făceam semne desperate caporalului să recunoască superioritatea pasului prusian; dar el mergea sforăind, ca un armăsar de rasă, fără să observe nimic în jurul său, hotărît de moarte. Colonelul, cu ochii turburi, cu spume la gură, îl mai întrebă- odată
—	Obosişi, mă ?
—	Nu ! răspunse surâzând ironic caporalul, pot să merg pâna mâine.
—	Aşaaa ?! N’ai obosit, hai?!
Şi năpustindu-se ca o fiară, umplu de sânge, lovind cu putinii, la întâmplare, peste figură pe bietul caporal, care sta în poziţie, nemişcat, cu mâinile la vipuşcă, aşa cum îl învăţase la batalion sublocotenentul Bujor Marin.
Colonelul a plecat apoi în pasul prusian, clătinând din cap, ducând cu el ,,legea progresului“ satisfăcută.
PUNEREA LA PUNCT
O	ocolirile erau specialitatea colonelului nostru, a cărui faimă de frontavoi o recunoscuse chiar domnul comandant al corpului de armată. Baza lor, ne spunea el» cu orice ocazie, sunt ochii şi cotul.
Pentru a instrui pe oameni şi a ne învăţa şi pe noi meşteşugul, proceda dela simplu la compus: la început un om, unul singur, cel din lăuntru, pivotul sau vârful înţepat al compasului, cum explica el, arătând cu degetele celor fără ştiinţă de carte. Pivotul avea datoria să ameţească învârtindu-se în loc, să calce de sus, să îndrepte ochii fără a întoarce capul spre regulator. Acesta era omul din afară, deocamdată numai închipuit şi însărcinat să descrie arcul care avea să cuprindă ocolirea.
Acesta era tot secretul mişcării.
Da ! Dar ce chin, ce grijă, câtă răspundere pe capul unui recrut, luat dintre cei mai slabi de minte, pentru a dovedi temeinicia metodei sale ! De aceea, nimeni în regiment n’a reuşit să prindă bine, bine de tot, secretul ocolirilor, deoarece omul îngrozit se lepăda de pivot, luându-şi lumea în cap, chiar după prima şedinţă.
Dar şi când reuşea colonelul să adauge unul câte unuL om lângă om şi să mi ţi-i învârtească, încleştaţi în degete, strânşi, legaţi lângă pivot, spectacolul era impunător.
—	Rap... rap... ochii... ochii... cotul... cotul, striga el transfigurat, în timp ce, într’o mişcare perpetuă, oamenii regimentului se învârteau pe un singur rând înrâuraţi de năduşeală, ocolind parcă pământul, bătătorindu-1 să nu mai crească iarbă, săltaţi puternic de un pluton de gornişti ce le sunau din spate.
—	Pivotul... pivotul... îngrijiţi pivotul, că-i mare lucru, ne
30
DIN VECHEA ARMATA
spunea el pe înserate când, părăseam în grup cazarma.
De geaba, domnule colonel, oricât ne-am munci, ca dumneavoastră tot n’o să facem.
—	1-auzi acuma, na !
—	Dumneavoastră aveţi experienţă mare.
—	I-auzi comedie !
~ e ast.z, dâmnule, e talentul omului.
''— ÂÎtă drăcie! O fi, nu zic, dar priceperea mea sau talentul cum îl numiţi dumneavoastră reprezintă 30 de ani de muncă; ocolirile mi-au albit părul şi mi-au mâncat sufletul. Două lucruri am cunoscut în viaţă: casa şi cazârma. Munciţi, munciţi, că şi eu am muncit, învăţaţi că şi eu am învăţat. Ce! Dumneavoastră nu sunteţi oameni ca şi mine ? Meşteşugul l-aţi văzut; „pivotul“,
formaţi-vă pivoturi. Dacă pivotul e bun...
Intr’o zi aprinsă de vară, pe când la rândul meu exercitam ocolirile, care nu lipseau din program, colonelul răsări pe nesimţite lângă mine.
—	Nu merge, hai ?...
.— Domnule colonel...
—	Dumneavoastră credeţi că ocolirile sunt aşa, un bagatelele daţi peste cap... fâs... fâş... poftim la masă, hai ?...
—	Domnule colonel...
&>■
—	Ce domnule colonel... merge ori nu merge, răspunde-mE aici ?
Colonelul nu suferea contrazicere. După o clipă de ezitare, hotărîi să mă dau învins şi exclamai cu descurajare adâncă:
—	Nu merge, domnule colonel, nu merge de loc.
—	Nu merge, văd şi eu că nu merge, dar vorba e să-mi spui de ce nu merge. Aici să te văd! mă întreabă cu tâlc şi radios,.
colonelul.
—	Flancul stâng face pasul prea mare!...
—	No !...
—	...asta... prea mic, voiam să zic.
—	No!
—	Nu ridică în deajuns piciorul.
—	Tţă...
—	Nu îndreaptă ochii spre regulator.
—	Aşi... Nu e pe ghiceală, domnule ofiţer, e pe ştiinţă. Râd Bulgarii de noi, domnule ofiţer, e pe! ştiinţă, nu e pe ghiceală...
*■
PUNEREA LA PUNCT
3Í
—	Spune tu, sergentul ăla cu nasul strâmb...
—	Trăiţi, don’ colonel... trăiţi don’ colonel...
—	Spune tu, căprar... nu tu, ălalalt...
—	Trăiţi, don’ colonel, flancul stâng face pasul prea mare.
—	No!
—	Ori mă tem că prea mic...
—	Vai de păcatele voastre...
Apoi clătinând din cap, zise cu compătimire :
—	Voi nu vedeţi că pivotul nu e aşezat în punct ? Hai, daţi-vă la o parte... se răsti el dispreţuitor, înlăturându-ne cu mâna şi înfipt cu mâinile la spate în faţa sergentului Udrea, cel mai falnic pivot din regiment, începu :
—	Deschide piciorul drept... mai... mai... prea mult... prea mult... mai închide pe stângul... mai... mai... ce nu ştii să închizi piciorul? Sergent, hai? Şi fulgerat în palme ce curgeau ca ploaia, sergentul Udrea deschise şi închise când un picior, când altul, ridică şi lăsă aci prea mult, aci prea puţin umerii, se plecă înainte şi pe spate, cu ochii plini de lacrămi reţinute, cu buza sângerândă, cu bărbia aşa cum se scrie la carte, deasupra gulerului fără a-1 acoperi.
Stabilindu-1 definitiv cu o ultimă palmă, dată cu dosul mâinii şi fără vlagă» frontavoiul ostenit, se întoarse în fine către noi şi ne spuse ca dela catedră, în continuare:
—	Acuma după ce am pus pivotul la punct...
UN REVOLTAT
Astă seară la popotă, la sfârşitul mesei era discuţie aprinsă. Fiecare venea cu o întâmplare nouă, mai gogonată decât cele cunoscute până aci, să zugrăvească pe domnul comandant al brigadei.
—	Fugiţi, domnilor, d’aici... estic imposibil, spunea colonelul care abia luase comanda regimentului.
—	Pe onoarea mea, afirma maiorul ajutor, li trimitea aproape zilnic, când ouă, când unt, când miel... şi parale ioc... Ba înainte mai scria câte o carte de vizită, acum dela un cârd de vreme nici osteneala asta nu şi-o mai dă. Comandă prin furier lai telefon.
—	E posibil, domnilor? Şi cum aţi răbdat una ca asta ? Ori aţi umblat după protecţic... întrebă înmărmurit noul comandant, necăsătorit, cu ceva stare, deci cu toată aparenţa unui om liber.
—	Nu e vorba de protecţie, dar te gândeşti la memoriu. Zece note bune nu fac cât una rea. Asta e’n- stare... nabzi de nevoie!.,. N’am avut anchetă? Care a fost rezultatul? Rezultatul a fost că ambii comandanţi de regimente care o provocaseră au fost mutaţi.
—	Eu unul nu ştiu, declară colonelul, categoric. — Nu cunosc decât datoria. Poate să mă mute peste nouă mări şi nouă ţări. Mă duc bucuros oriunde... plec cu geamantanul şi demnitatea mea. Eu nu adun ouă pentru nimeni.
—	Aşa e, dar până vă veţi muta dumneavoastră, o pătimim noi şi suferă regimentul. De ce credeţi că stăm de un an de zile împrăştiaţi în patru sate?! Era rândul nostru să cantonăm în R... Aveam şi noi o farmacie, o cafenea... era cu totul 'altceva,..
—	Am fi fost şi mai aproape de oraş...
—	Şi nu făceam atâta drum până la tranşee, argumentau
UN REVOLTAT
33
pe întrecute ofiţerii. Pierdem toată ziua ducându-ne şi întorcân-du-ne dela lucrări!
—	Staţi, domnilor, că nu merge aşa. Spui, maiorule, că era rândul nostru să cantonăm în... care a fost motivul pentru care...
—	Motivul a fost că predecesorul dumneavoastră l-a pus să plătească mesele luate cu noi la popotă.
—	Bine, frate, când vine generalul, o masă, două...
—	Vezi, asta e, că nu era o masă, două... erau nouă, nouăsprezece... îşi făcuse obicei... venea zilnic între mese, mânca â la carte,^ ba trimetea şi acasă din proviziile popotei. Şi barim dacă ar mânca mai puţin; dar mănâncă... mănâncă, dom’le, mănâncă ceva de speriat, pe onoarea mea... Şi unde-i joacă chipiul in cap, când mestecă... că are şi păcatul ăsita, mănâncă cu chipiul în cap. Se vede că unde e tuns ca’n palmă.
—	Fugiţi, domnilor, d’acolo!
—	Domnule colonel, pe onoarea mea. Aveţi să vedeţi şi dumneavoastră. Nu e aşa, domnilor ?
^— Da, domnule colonel, aşa e! Când eram eu cu popota a mâncat trei zile cu cocoana şi domnişoara şi mi-a dat cinci lei, spunându-mi să dau restul ordonanţelor care au servit la masă.
—	Dar mai acum o săptămână... nu ştiţi ce s’a întâmplat?! Să spună Popescu. Spune, Popescule, s’audă şi domnul colonel!
—	Ei,	ce să	se întâmple...	de	ale	dqfmnului	general. M’am
întâlnit cu	dumnealui pe când	mă	întorceam	dela	lucrări, mi-a
cerut biciclistul şi l-a trimis în oraş, să-i cumpere o oală cu fragi. Pe drum fragii-s’au bătut în oală... mă) rog, treizeci de kilometri sunt ăia !... Domnul general i-a văzut, i-a gustat şi l-a trimis pe sergent să-i dea înapoi. Parcă ţăranul era prost s’aştepte, orî parcă sergentul era nebun să se întoarcă. A dat banii dela el şi a isprăvit comedia.
—	Ce	fel de	om e?
—	Păi	nu vă	spun!...
—	Nu, vreau să zic cum e la înfăţişare ?
Nu l-aţi cunoscut niciodată ?
—	Nu, nu ştiu cum s’a făcut că...
—	Umblă cu chipiu fără trese şi cu o manta soldăţească, într’o căruţă rechiziţionată, cu un cal pe care-1 mână singur fără ordonanţe, fără nimic,
—	Dar la faţă, cum e la faţă ?
3 — Din vechea armată — 6707.
34
DIN VECHEA ARMATA
—	Aşa, fălcos, cu o mustaţă ciupită şi târâe veşnic după el şiretul dela izmene.
—	Ei bine, domnilor, orice s’ar întâmpla, cu mine nu merge. Opresc formal să se dea ceva la brigadă. Orice cerere nelegală,, orice pretenţie...
—	Să trăţi, domnule colonel, multă sănătate la toţi domnii ofiţeri, întrerupse intrând pe uşă, Venga, brânzarul, bărbat voinic şi frumos, aşezat şi demn ca toţi oamenii de munte. In lipsa dumneavoastră, când eraţi cu catanele la munte, a venit cucoana lui domnul general cu domnişoara şi o ales câteva burduşele de brânză şi câteva coşuleţe tot de brânză, dar mai bună... adică tot una este, dar vezi că unii o găsesc mai bună... îi place mai mult în coşuleţe... se vede că unde are mirosul de brad, dar brânza tot una e... că n’avein decât o calitate...
—	Ei şi...
—	Şi, mă rog frumos, o zis aşa că o trimiteţi mintenaş cu o catană, să meargă până acolo şi poate mi-o aduce şi banii, că brânză o ales, dar banii nu mi-o plătit... Aşa, mă rog frumos, la dumneavoastră.
—	Bine, om vedea.
—	Să nu-i dai niciun soldat, spuse înicruntat şi hotărit colonelul după ieşirea lui Venga.
—	Ei, asta nu i-o puteţi refuza, e general, la dracu’, orice s’ar zice, interveni maiorul.
—	Dar bine, frate, n’are ordonanţe, are trei ordonanţe...
—	Ei bine, oricât, închipuiţi-vă că eu aş fi acela, ori că ar fi soţia mea sau a dumneavoastră. A trecut pe aci, a văzut, a cumpărat, oum era s’o ducă acasă?! Nu, asta nu... cum era sa care femeia atâta brânză ?
—	Bine, dacă crezi dumneata, dar eu nu i-aş fi dat. In orice caz, ofiţerul aghiotant... eşti aici,, domnule ?
—	Da, domnule colonel, sunt aici, răspunse ofiţerul aghiotant, care cumula ¡această funcţiune cu cea de ofiţer cu aprovizionarea şi de ofiţer popotar.
—	Ia notă; să faci chiar astă seară un raport cătne brigadă, în care ai s’arăţi că pentru menţinerea disciplinei şi restrângerea răspândiţilor,. să 'nu se mai .ceară oameni în servicii străine de nevoile regimentului.
—	Domnule colonel, vă expuneţi de prisos...
UN REVOLTAT
35
—	Lăsaţi, domnule maior... mi-1 prezinţi mâine dimineaţă să-l iscălesc.
Şi în sgomot de scaune, ofiţerii pătrunşi parcă de un suflu de regenerare, se ridicară dela masă, grămădindu-se spre ieşire, aş-teiptând să; iasă mărimile.
A doua zi, pe când ofiţerii se adunau pentru dejun, intră neaşteptat generalul, în ţinuta lui obişnuită, cu înfăţişarea blajină şi în cercul respectuos ce se formase în jurul său, întinse larg mâna colonelului.
^ — Mulţumesc pentru brânză... e delicioasă... nevastă-mea e încântată... ea dacă are brânză, nu-i mai trebue nimic. Dar prea ai trimis multă, frate !....
—	Domnule general, mă iertaţi...
—	Nu face nimic... de mâncat tot se mănâncă.
—	Dar, domnule general, eu... nu eu...
—	Apropos ! Am întâlnit o companie dela dumneata, care se ducea astăzi la tragere... foarte bună impresie... bine îmbrăcaţi,., cântă bine... altă îngrijire... altă comandă... mână de fier...
—	Domnule general...
—	...repari trecutul
—	...devotamentul nostru...
—	...sarcină grea, foarte grea...
—	...osteneala noastră...
—	...extrem de grea... dar vaincre sans péril1...
—	...cu toată dragostea v’asigurăm...
—	...foarte mulţumit, la revedere colonele, la revedere, domnitor !	•
—	Se poate ?! Domnule general, nu staţi la masă ?
—	Păi... am loc ?
—	Vai de mine ! Băiete, un tacâm pentru domnul general !
—	Abia am luat comanda... nu face să mă iau cu el la harţă dela început, se spovedi colonelul maiorului, după plecarea generalului.
—	Păi, când vă spuneam eu...
1	Să învingi fără primejdie.
ME TODĂ NOUĂ
Plouă. Plouă mereu de câteva zile în şir. O ploaie ca prin sită, cu ropot mărunt şi neîntrerupt, cerne gânduri negre din norii plumburii, asupra paşnicului orăşel. Ochiuri de baltă se înfioară pretutindeni, pomii plâng frunzele pierdute, oamenii poartă în fată idei criminale.
De-a-lungul şoselei, în trap mic, un câne cu coada între picioare, pelerin neobosit, duce în spinare să răspândească în lume, toată jălnicia vremii. In cazarmă recruţii întorşi dela ceai tremură înşiruiţi de-a-lungul zidurilor, sugând cu patimă mucuri de ţigări răsucite în hârtia stacojie a pachetului de tutun.
Ofiţerii cu pelerine lucioase se ivesc încet, tăcuţi, intrând de-a dreptul în cancelarii, fără a observa pe copiii cuminţi ce se smeresc în drumul lor.
Apare şi colonelul, fără sabie, nebărbierit, cu pelerină scurtă din cale afară, fâlfâind în vânt ca un smeu fără speteze. Curând apoi, un gornist de frunte sună prelung şi jalnic „adunarea ofiţerilor“.
—	Ce nu ne lasă să ne vedem de treabă?
Iar a visat rău astă noapte...
—	Asta-i curată bătaie de joc!... se jeluesc între ei ofiţerii posomoriţi, adunându-se in Siala de conferinţe, în care colonelul părea că nu vede şi nu aude pe nimeni.
Searbăd, drept, cu mâinile în buzunare, picioarele crăcănate, privea cu priviri absente pe geam, afară, cu spatele întors spre ofiţeri.
Deodată, venit ca din altă lume, se întoarse şi făcând un gest cu mâna zise:
METODA NOUĂ
37
—	Ei, ia şedeţi, domnilor!... A venit toţi? (brusc) Domnilor!-vă rog intraţi în lege şi regulament!
Apoi fluierând scurt, se trânti la pământ; stete o clipă, se ridică, fluieră din nou şi sie pitula lângă sobă, parodiind în, toate aceste mişcări instrucţia de luptă a soldatului; înl fine, mergând deşănţat şi cântând dorobănţeşte, se îndreaptă spre ieşire.
— Iată, domnilor, cu ce vă pierdeţi vremea; aceasta este	i activitatea dumneavoastră. Citiţi, luminaţi-vă, puneţi-vă la / curent cu civilizaţia, pentru dumnezeu. In timp ce dumneavoastră / vă bateţi de muscă, în alte armate se lucrează mereu, se desco- / păr noi metode de pregătire a recrutului.
Am citit aseară, domnilor, o broşurică mică, subţire, câteva file. Dar câtă lumină în ele,, câtă simplitate, câtă filosofie. In această cărţulie un căpitan francez, Massacrier, arată oum'se poate pregăti pentru război un soldat, în cincisprezece zile. Ştiţi dumneavoastră cu ce îmoepe el instrucţia?... Cu ce nu vă dă în gând, cu tragerea domnilor!... in timp ce noi o pisăm mereu cu instrucţia pe loc. Nu vrem să ieşim din „faza veche“ — afirmă colonelul fulgerându-ne cu privirea.
—- Ei bine, domnilor, s’o rupem cu trecutul şi să intrăm pe calea! judecăţii, a luminii, a adevărului. V’am adunat ca să facem împreună o şedinţă practică, urmând metoda chicheroniană a căpitanului Marcassieri
Şi ridicându-se de pe scaun luă o puşcă din colţul camerei, îi deschise mecanismul, îl închise la loc, se uită maşinal pe ţeava cu căutătura distrată a savantului care pândeşte mereu, cu gândul, secretele naturii:
—	Căpitanul Masscarier duce pe recrut la tragere a treia zi
după sosirea lui în cazarmă. In prima zi îi	explică	mecanismul,
a	doua zi execută câteva	şedinţe de tragere	redusă	şi a treia zi
îi	pune în mână cartuşul	de război.
Dar dumneavoastră	veţi spune, poate,	că nu	se compară
soldatul român cu...
Ei bine, domnilor, tocmai aici stă meşteşugul căpitanului Macasse. „Eu încep, zice el, cu cel mai prost soldat din companie, dacă el prinde ce-i spun, compania întreagă m’a înţeles.“ Vezi ce bine s’a gândit, al dracului!
Ia să facem şi noi o probă. Să încercăm, să vedem, n’am putea noi oare să furăm meşteşugul Franţuzului?! Dă-1 dracului
DIN VECHEA ARMATA
de Masachie că n’o fi el mai deştept ca noi. Eu zic că se poate. Dumneavoastră ce credeţi? Se poate, ori nu se poate?... Tăceţi, nu vă dă mâna!... N’aveţi încredere! Vă spun gogoşi?! Ei bine,
o	să iau eu asupra mea să duc peste trei zile un recrut, la tragere de război.
Daţi-mi pe cel mai prost soldat pe care-1 aveţi în companie.
—	Chemaţi pe Stamboală dela a şasea...
—	Să vă dau pe Todiraşcu, dela mine...
—	Mai bine pe Macofan .'dela a doua...
Propun comandanţii de companie disputându-şi gloria de a poseda pe cel mal nenorocit om din regiment.
—	'Mă rog, mă rog! Căpitanul Masacre, prin soldat prost înţelege, adică fără ştiinţă de carte; nu mi-aduceţi un tâmpit pen-trucă atunci n’am făcut nimic...
—	Lăsaţi, domnule colonel, că vă aduc eu unul dela mine, zise locotenentul Popescu.
Trecu puţin, şi pe uşa ce ofiţerul o ţinea deschisă, _ intră, după mai multe îndemnuri, un vlăjgan de soldat sfios, pierdut, cu privirea împrăştiată, suflând ca o locomotivă, cătând mereu spre ieşire, încremenit în mijlocul ofiţerilor.
—	Cum te cheamă pe ‘tine, băiete? întrebă	mieros	colone.ul.
—	Ion, răsuflă recrutul cu ochii pe uşă.
—	De unde eşti tu? continuă el întorcându-se triumfător la noi.
—	Dela Băileşti, mai avu curaj să îngăimieze recrutul.
—	Buun! Ia şezi tu colea, lângă mine. Dă-te mai aproape... mai... Şezi leger pe scaun... Nu te teme. Suntem camarazi... tu eşti camarad cu mine... domnii ofiţeri, camarazi cu tine... Nu te emoţiona, băiete, încearcă colonelul să-l liniştească punând mâna pe el ca să-l îmbuneze.
—	Ştii tu ce e asta, mă Ioane?
—	Puşcă! scapă ca din puşcă recrutul, uitându-se înfuriat ca un lup încolţit.
—	Vedeţi domnilor?! Nu l-am învăţat eu.	A	spus	singur...
Metoda chicherordană. II întrebi, îţi răspunde.
—	Ai mai văzut tu puşcă, mă Ioane? continuă pedagogic colonelul.
—	Da, — răspunse flăcăul înrourat de năduşeală, din ce în ce mai neliniştit.
METODĂ NOUA
39
—	Vedeţi, domnilor? El răspunde! Ehe! Franţuzul e hoţ, domnule, (către soldat) Seamănă cu asta, băiete? Puşca pe care ai văzut-o tu, Ia tine acasă, seamăină... Nu ie emoţiona, băiete... Nu te emoţiona, mă! Ce te emoţionezi aşa? Stai liniştit că te ia dracu’! Ce tot te sbaţi ca un crap? Seamănă puşca ta cu asta? Răspunde ce te întreb eu... Uită-te la mine, ce beleşti ochii la geam?... seamănă ori nu seamănă?
—	Nu! zise nenorocitul trăgându-se spre uşă.
—	Bun! aşa, băiete; care va să zică nu seamănă. Dar acum ia să mai spui tu, pe unde se încarcă puşca ta de acasă şi pe unde se încarcă1 aslta de-o vezi? Ţine! ia-o şi tu în mână... insistă prietenos colantelul, încântat de metoda chicheroniană.
Sunt insecte mici, care -simţind primejdia se strâng, se fac moarte şi orice le-ai face, nu.mai dau semne de viaţă. Tot astfel, prostia este arma inofensivă cu care recrutul speră să se împotrivească tuturor teoriilor chicheroniene, îndreptate în contra lui.
Ion luă puşca, o susci, o învârti, se uită pieziş la ea, apoi zise îndobitocit:
—	Păi... eu n’am mai văzut puşcă.
—	Cum n’ai mai văzut, mă ţopârlane, că adineaori spuseşi c’ai văzut?! Acum o întorci, hai?
—	Dăă... aşa am zis eu... da!r, eu nu ştiu... mă duc la cumpăni.
—	Stai, mă! unde pleci!... Şezi băiete, nu te teme.. Nu te emoţiona, mă!...
—	Mă duc Ia cumpanie, ce aveţi cu mine?...
—	Linişteşte-te, mă băiete... ce svâcneşti ca o şopârlă? Nu te emoţiona, mă!... n’auzi să nu te emoţionezi?... paştele şi grijania cui te-a închinat!...
Şi cu câteva palme fulgerătoare; brăzda figura de ceară a voinicului băiat cu urmele unor mâini inconştiente.
^ Ajutat de piciorul colonelului, recrutul scăpă pe uşă şi nu mai apăru niciodată în mijlocul noilor săi camarazi.
Pentru cei rămaşi cu frunţile plecate, metoda lui Massacrier nu era nouă.
UN OM DINTR’O BUCATĂ
In fine, domnilor, pun mare preţ pe rezultatul acestei in-specţiî administrative a domnului general intendant. Meritul va !fi numai al dumneavoastră. Carierea mea e aproape de sfârşit; a dumneavoastră abia acum începe. Vă voi răsplăti'şi eu după munca ce veţi depune. Şi de!... Dumneavoastră ştiţi că eu când scriu ceva unde trebue, ori vă ridic unde n’aţi visat, ori îmbătrâniţi căpitani. (Ridicând progresiv tonul). Pe unde am fost, unitatea ce am comandat a ieşit totdeauna întâia. Am muncit, e drept, foarte miult, dar am ajuns acolo unde doream. (Patetic). Vă rog, domnilor,, să nu ¡distrugeţi, intr’o zi, munca unei vieţi întregi, să nu-mi pătaţi trecutul. Sunt foarte larg, foarte galant. Cereţi orice, vă dau tot, numai să ieşiţi bine. Domnul mjaior ajutor are ordin să vă pună la dispoziţie orice veţi cere. Vă las. Consultaţi-vă, sfătuiţi-vă, hotărîţi tot, prevedeţi tot, nimic să nu vă scape... Aţi controlat livretele şi foile matricole?
—	La mine s’a controlat, zise căpitanul Romaşcanu, comandantul companiei 4-a, urechea batalionului, ofiţerul de încredere al colonelului.
—	Toţi, toţi trebue să le controleze... Maior Toneanu, ia să vezi dumneata! Cu magaziile cum staţi?
— Eu stau foarte bine; am scuturat-o... am numărat-o., afirmă din nou favoritul.
—	Toţi, toţi tretţue să stea bine!... Maior Toneanu, ia să le inspectezi dumneata!...
—	N’avem naftalină, sufla timid unul...
—	N’aveţi naftalină?... dă-le naftalină!
—	Eu mă mir de dumneata, căpitan Văleanu, cum spui dumneata că n’ai naftalină, intervine maiorul. (Răstit şi răspicat)
UN OM DINTR’O BUCATA
*1
Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar, şi om, nu v’am dat astă iarnă câte cinci kilograme de fiecare companie! Ce-afi făcut du ea ? Că doar n’aţi fi mâncat-o ?!
—	S’a evaporat!
—	Da? S’a evaporat? Bine, foarte bine! Dacă s’a evaporat şi dacă se evaporează toate, atunci evaporaţi-vă şi dumneavoastră, să ne evaporăm şi noi şi să isprăvim comedia!... La drogherie de ce nu se evaporează?... Acolo nu se evaporează!
—	Fii culant, maior Toneanu; dă-le tot, cumpără tot. Nu voi calicie la mine în batalion!
—	Eu le dau, că nu le dau dela mine; ;dar să vedem de unde le plătim?... Ştiţi că. divizia n’a aprobat contul cu paiele!
—	In fîne, ipdtriveşte dumneata lucrurile şi fă cum e mai bine, numai rezultatul să fie bun... La revedere, Tonene! -La revedere, domnilor!... Apropos, solda trupei s’a plătit?
—	Nu s’a plătit.
—	Cum, maior Toneanu? întrebă colonelul, cu braţele încrucişate, cu un calm înfricoşător... Solda trupei ne-plă-ti-tă!?
—	Fireşte, de ce vă miraţi? N’aţi dat dumneavoastră ordin s’achităm furnizorii cu mandatul trupei, că ne şedeau toată ziua pe cap?
—	Eu?!!... Eu ţi-am dat dumitale ordin să...
—	Ce, aţi uitat?
—	Eu?! Ţi-am dat dumitale... fugi malorule, îmi pare rău.
—	Dotnnule colonel, aduceţi-vă aminte... când se ţinea măcelarul după dumneavoastră... la grajd... de zicea că nu ne mai dă carne.
—	Nu-mi aduc aminte să fi dat astfel de ordin... (hotărît să bea acest pahar) dar dacă dumneata vrei s’o arunci în spinarea mea...
—	Domnule colonel, îmi pare rău... dacă dumneavoastră ciedeţi că eu aş fi capabil...
—	In fine.. Acum ce să mai vorbim... câţi hani avem în casă?
—	Niciun ban...
—	Foarte frumos... îmi place administraţia dumitale!... Ei, dar de acum nu mai merge... O să mă ocup şi de asta... o să le fac eu pe toate...
—	Domnule colonel, vă supăraţi de geaba...
42
DIN VECHEA ARMATĂ
—	Nu, :dommiule, ştiu eu ce spun când vă spun că jucaţi
drăgaicar... Cantinerul n’are?
—	Nu, dar poate găsim la Maria.
—	Care Maria?!
—	Zarzavagioaica batalionului.
—	Aşi...
—	Domnule colonel, apoi dumneavoastră ştiţi ce bani are aia?...
(Ofiţerii pe întrecute).!— Are, are... aia are parale dom’le...
—	In fine,., treaba dumitale; ia de unde ştii şi să se plătească
soldele, negreşit.
—	La mine s’a plătit; am dat dela mine, declară cu nevinovăţie făţarnică, căpitanul 'Romaşcanu, despre care tot oraşul ştia că va reuşi în toamnă, la examenul de maior.
—	Toţi, toţi trebue să plătească! Maior Taneanu, să-mi raportezi rnâine dacă si’au plătit soldele!... Eu vă las, domnilor... faceţi cum e bine... Mergi, maiorule, ori mai rămâi?
—	Eu mai rămân, domnule colonel. Mai am câte ceva.
(In cor) — Am onoarea a vă saluta, domnule oolonel!
—	Mare zăpăcit e, zise maiorul ofiţerilor după plecarea colonelului. Uite aşa le suceşte şi le încurcă toate. Noroc că are inimă bună; altfel n’a;ş sta cu el' nici douăzeci şi patru de ore... Ofiţerul cu aprovizionarea e aici?
—	Sunt aici, domnule maior!
—	Bun! Ia notă dumneata şi să cumperi imediat tot ce au nevoie companiile. Ce vă lipseşte, domnilor?
—	Să ni se dea var.
—	Vaar?! Păi ce vă trebue var? Ce legătură are varul cu inspecţia administrativă? Dacă ar fi inspecţie, aş înţelege. Dar în fine, eu nu mă opun. Vă dau ca să nu ziceţi c’aţi ieşit rău
din pricina mea. Cât var vă trebue?
—	Apoi... câte 50 de kilograme de companie cred c’ar
ajunge...
—	N’ajunge, întrerupse altul. Ne trebue cel puţift o sută de
kilograme. E salonul mare.
—	Ce, domnilor, aţi înnebunit? O sută de kilograme de yar? Apoi dumneavoastră vă daţi seama cât var intră intr’o sută de kilograme de var? (întorcându-se către ofiţerul cu aproviziona-
UN OM DINTR O BUCATĂ
43
rea) — Pune, domnule, douăzeci de kilograme de var, câ'te cinci de fiecare companie.
(In cor) — Da, bine, domnule maior!...
—	Mă rog, mă rog!... Nu învăţaţi găina bătrână să facă ouă... Altceva vă mai treb,ue?
—	Vopsea pentru magazii...
—	Catran pentru temelii...
—	Ce vopsea? Ce catran? Gaz, domnilor. Gazul curăţă bine! Frecat, şters cu cârpa frumos, dar de... dumneavoastră nu vă convine; v’aţi deprins să trageţi cu vopseaua peste murdărie. Pune, domnule, douăsprezece kilograme de gaz, câte trei de fiecare companie!... încolo cred că nu vă mai trebue inimic?...
—	Sfoară pentru cusut saltelele, îndrăsni să ceară un sublocotenent, care "ţinea locul căpitanului aflat în permisie.
—	Ce??! răcni maiorul ars. — N’aţi cusut saltelele până acum?
—	S’au cusut, s’au cusut de mult! Ce vorbeşti, domnule, dacă nu ştii? interveni făcând cu ochiul, un căpitan bătrân.
—	La noi nu s’au cusut toate, mai zise fără să priceapă sublocotenentul.
—	Nu ştii dumneata, se poate? Trebue să se fi cusut, nu se poate!...
—	Să nu dea dracul să vă găsească intendantul cu saltelele necusute că, să ştiţi, pâine şi sare cu colonelul nu mai mâncaţi, atât vă spun: cine vrea să rămână în batalion, să muncească; cine nu... bon voyage!
—	Doar morţi să plecăm... trebue să ne duceţi la Turda... să vă vedem general.
(Maiorul îmbunat) — Ce, domnilor... altceva n’aveţi. de vorbit... eu n’am pe nimeni, domnule, sunt' cum mă vedeţi şi dumneavoastră.
—	Se poate... tocmai dumneavoastră... la toamnă sunteţi sigur locotenent-colonel.
—	Bine, aia... atât	ar	mai lipsi. Colonelul m’a	pus să	mă
notez singur sunt propus	la excepţional...
(Ofiţerii în cor) —	Să	trăiţi!... La mai	mare!
(Maiorul vesel) —	Vă	mulţumesc, dar	mai este...	în fine...
să lăsăm asta. Altceva nu văd ce v’ar mai lipsi.
44
DIN VECHEA ARMATĂ
—	Domnule maior, dar ne trebue gumă arabică, hârtie colorată, tuş pentru înseriat...
—	Ei bine, domnilor, vă mărturisesc, am fost şi eu comandant de companie, dar nu mi-a dat niciodată în gând să Cer asemenea lucru, răspunse ofensat maiorul. Pe urmă aveţi cheltueli de cancelarie!.
—	Ce s’ajungă un franc pe lună?! Gândiţi-vă şi dumneavoastră!
—	N’ajunge!? Treaba dumneavoastră! (Subit). Dar ia staţi, domnişorilor; n’aveţi oameni în bani, care mănâncă în oraş? Nu v’a aprobat colonelul să ţineţi câte cinci oameni cu hrana. în bani? Ce faceţi cu banii? (Ieşit din fire) Strângeţi de gât sergenţii majori! Vă poartă de nas; nu fac nîmic'trântorii ăia. Ziua dorm, noaptea se îmbată şi vin la cazarmă cu capul umflat cât o baniţă. (Calm). Cuţn vă spun, şi eu am fost comandant de companie. Dar la mine umbla sfârlează. Atât ziceam: Ia vezi, Bu-dumene! Şi să fi poftit dumnealui să nu iasă bine!... Mai aveţi ceva de cerut?
—	Să ni se dea întreţinerea.
—	Dă-le, domnule, întreţinerea.
—	N’am. N’am nici unsoare de cisme, nici de arme. Şi săpunul nu ne-iaj sosit încă dela Qalaţi. Am scriis două cărţi poştale, explică ofiţerul cu aprovizionarea.
—	Dacă n’are omul, de unde să vă dea? mai aşteptaţi şi dumneavoastră. Altceva vă mai trebue?... Să sune brecul... Mi-a-junge de azi dimineaţă. La şase eram la cazarmă. Am fost cel dintâi. Niciunul din dumneavoastră nu sosise. Sunteţi boieri, ce vă pasă!...
De o săptămână aproape nu se mai face instrucţie la batalion. Doar dimineaţa mai pleacă la câmp câte un pumn de oameni comandaţi de câte un sublocotenent, care-i aduce grăbit înainte de vreme... „Companie staai!“... Pretutindeni, oameni desculţi, în cămaşă şi izmene, spânzuraţi pe la ferestre, urcaţi pe schele de paturi, cu scufe de hârtie, stropiţi de var pe obraz. In curte, mormane de saltele şi paturi, rufe întinse la uscat, în pomi, pe gard, pe iarbă. La fântână se tfreacă de zor gamelele.
UN OM DINTRO BUCATA
4t
Mai la oparte,	o pereche de spoitori, cu ţiganca	veşnic	însărcinată, la foaie.	Ici, colo, magazii întinse pe	iarbă,	la soare.	Din
zori şi până seara târziu, mişcare, larmă, ropote de scări urcate şi ^coborâte îln fugă, semnale nesfârşite.
—	Sună, gornist, sergenţii de zi!
—	I-am sunat de două ori, pas alergător!
—	Mai sună odată pentru cel dela a IV-a, că e boier, nu vine cu una, cu două, zice Mitrofan, aghiotantul, cu capelul pe ceafă, cu nuiaua ’n mână.
In cancelarie se scrie şi se înseriază pe capete.
—	Ce matricol ai? Ce anual? Ce serie ai pe armă?
Căpitanii trec aferaţi diela unul la altul, se sfătuesc, pornesc
spre magazii, se întrunesc la cantină.
Numai la compania a 4-a nicio mişcare. Nimeni nu ştie ce se lucrează sau dacă se pregăteşte ceva... Magazia stă mută, cu storurile lăsate ca pleoapelle ostenite peste o viaţă stinsă. Oamenii cu toată „amuniţia“ sunt afară la câmp. Au defilat în zorii zilei, prin faţa căpitanului Romaşcanu, proptit în faţa cazărmii, cu aer sinistru, temut de toţi, nemulţumit de toate. Doar plutonierul major Niţă, bărbat vârtos şi aşezat, nu se turbură. Nimeni în batalion nu ştie că el conduce compania. Sunt doi ani de când se înţeleg	în pragul porţii, la aceeaşi	oră.
—	Niţă, ai	tu grijă şi dacă mai e ceva	de iscălit...
—	Lăsaţi,, domnule căpitan... Dumneavoastră mai veniţi astăzi pe 'la cdmpanie?
—	Nu cred; dacă întreabă cineva de mine, zi: a fost şi a plecat, chiar acuşica a plecat, mă mir că nu v’aţi întâlnit...!
—	Lăsaţi, domnule căpitan.
Şi se despart, subofiţerul pentru a se înapoia seara dela instrucţie, celălalt pentru a pleca dimineaţa să se culce, în urma nopţilor grele petrecute la club, prins în vârtejul jocului de cărţi. Intre patru ochi, adevăratul căpitan e Niţă şi nu arareori apără cu spiritul de ordine al unei gospodine înţelepte şi prevăzătoare, dreptul oamenilor serios ameninţat de ghinionul statornic al şefului lor, care, în aceste zile fără control, nu se vede, nu se; aude.
—	Măi, ce să fie ? se întreabă îngrijoraţi ceilalţi căpitani. Să ştiţi că ăla ne face figura... Mare şmecher!
In ziua inspecţiei, cazarma plânge cu lacrimi de unsori proaspete. Totul e vopsit,\ pe jos e dat cu vaselină, scările sunt văruite,
46
DIN VECHEA ARMATA
geamurile miânjite curat de cei fngărfipgţî «a if stearpă Prin uşile larg deschise se vedeau grupuri simetrice de paturi imaculate, candele aprinse, arhiva îmbujorată a companiei. Pe sala în care se deschideau uşile magaziilor,'aşteptau căpitanii, sergenţii majori, furierii, purtând registre grele, îngrijoraţi, nesiguri, gata totuşi să dea orice relaţii. Magaziile fără cusur. Un miros greu de gaz, de naftalină, se distila în aer. Numai magazia căpitanului ce se prezenta la examen, wa zăvorită. Soseşte şi el palid, nu deschide uşa, nu scoate o vorbă.
Puţin apoi se iveşte şi generalul însoţit de colonel. Generalul gânditor, cu capul plecat, cu mâinile la spate, merge mut, urmărit fidel .de sabie, care face dâră în praful şoselei. Colonelul vorbeşte mult, cu gesturi mari. Pe urma lor păşeşte o suită numeroasă în care ajutorul, foarte complezant, râdea cu câţiva căpitani de intendenţă, plini de sănătate, cu mapele umflate la subţioară. Venea apoi căpitanul casier, ofiţerul cu îmbrăcămintea, cel de serviciu, certându-se cu aghiotantul batalionului, pentru o grămăjoară de gunoi, uitată tocmai în calea generalului, şi, departe, la orizont, un soldat în alb purtând tava cu probe. Se opresc în loc. Par toţi plini de interes pentru ce arată sau spune generalul; pornesc din nou, ajung la magazii.
—	Am onoarea a mă prezenta: căpitan Popescu, comandantul companiei I-a.
—	Asta-i magazia dumitale ?
—	Da, domnule general!
—	Ai lipsuri ?
—	Nu, domnule general!
Apoi trec la a II.-ai, la a IlI-a, fără niciun incident remarcabil.
—	îmi place; se vede îngrijire şi faceţi bine, domnilor, pentru-că statul nostru care este sărac, precum bine ştiţi şi dumneavoastră face sacrificii enorme şi nouă ne incumbă sarcina să îngrijim şi să cruţăm averea statului...
Trecu apoi la compania IV-a.
—	Am onoarea a mă prezenta: căpitanul Romaşcanu, comandantul companiiei IV-a.
O cheie se învârteşte, o uşă se deschide, perdelele lunecă pe vergelele de fier, un rai apare în ochii generalului. Linii impecabile de vipuşti, de căptuşeli, de înălţătoare, piramide de gamele argin-
UN OM DINTR'O BUCATĂ
47
tate, sori de baionete şi de cartuşe! Bra în adevăr feerie. Efectul fu surprinzător. Generalul se arătă vădit satisfăcut. Deodată, depe culmea unui raft, o dihanie, după o scurtă traiectorie în aer, loveşte drept în piept pe general, căzând apoi ca un glonţ la picioarele lui. Generalul şi cu toată suita se retrage, călcându-se pe picioare. O tăcere de moarte. Universul părea oprit în loc. Se uitau nedumeriţi unii la alţii. Colonelul făcea din ochi reproşuri amare favoritului său. Acesta da desamăgit din umeri, arătându-şi nevinovăţia. Lovindu-se cu pumnul în piept, crâşnind din măsele, făgăduia, pela spatele generalului, cu gesturi ostentative, o bătaie soră cu moartea magazinerului, îngheţat de spaimă.
—	Ce e asta, băiete? întrebă recules generalul.
—	Trăiţi, don generat... o bufniţă... am adus-o din Dobrogea de când am fost de „răcute“, cu, batalionul la' Constanţa... Mănâncă şoarecii... păzim... „.efectele“, îngână palpitând ca un liliac bietul magaziner.
■— Foarte bine, băiete, foarte bine! E adevărat că bufniţa stârpeşte şoarecii, zise generalul înseninat, întorcându-se către ofiţerii care aprobau din cap. Am văzut şi la Cotroceni, la depozitul de echipament.
Pe când vorbea generatul, căpitanul aspirant la gradul de maior, văzând întorsătura fericită a incidentului, ieşi pe nesimţite la iveală şi aşezându-se în faţa sergentului, zise cu voce* tare :
—	Eu, să trăiţi domnule general, de când comand -compania, chiar ca locotenent, am avut totdeauna câte o bufniţă în magazie.
ECHIPA
SPECIALA
Orăşelul, un orăşel de păpuşă, e în fierbere. Ordonanţe cu laţele ieşite de sub şepcile prea mari, cu tocurile scăldate, soldaţi descinşi, cu pantalonii rupţi la spate, aleargă încoace şi încolo, purtând cu sfinţenie în mână, care o pană de căpăstru proaspăt lăcuită, care o pereche de clsme întinse pe calapoade, sau o tunică cu care aţine parcă calea trecătorilor, să-i îmbrace. In cazarmă soldaţii ies şi intră, se întorc dela spălat cu rufe ude, ce par scoase dela boiangerie, rămân toţi locului, scărpţnându-se în cap, gândindu-se laborios unde să le întindă la uscat, lucrul fiind deopotrivă oprit afară ca şi înăuntru. La zorii săraci ai unei dimineţi nouroase, de toamnă în agdnie, unii se văcsuesc cu picioarele sprijinite pe soclul clădirilor, scuipând de nădejde într’o perie chială, în timp ce la poartă, un camarad bărbiereşte gornistul de seviciu, care îndură osânda lăsat pe vine, cu goarna în mână, cu capul sucit, pândind sosirea comandantului.
Trăsura regimentului, străbătând orăşelul în galopul a doi cai orbi, primiţi dela artilerie, a adus pe colonel cu noaptea în cap la serviciu. înalt, cu figura prelungită, ca într’o oglindă de bărbierit, cu ochii albaştri, spălăciţi, cu pleoapele greoaie, fumează privind pe fereastră, ţigară după ţigairă, sperând oa şi cocoşul care cântă fără întrerupere, să grăbească zorii dimineţii. Pierzând răbdarea, trimite să cheme pe ofiţeri de acasă şi după»oarecare tocmeli, reuşeşte să-i adune aproape pe toţi, în cabinetul său de lucru.
—	Şedeţi... şezi, domnule sublocotenent... Băiete, mai adu scaune, că te dau cu capul de pereţi, măgarule! răcneşte colonelul indignat, descoperind parcă ceva nou, enorm, neînchipuit: şederea ofiţerilor în picioare în faţa 'lui.
ECHIPA SPECIALA
49
Trăiţi, don' colonel, nu mai sânt, am cătat pis’ tăt iocul.
—	Păi spune aşa mă, ce taci ca un prost... ieşi!... Poftim, domnule sublocotenent, şezi colea la biroul meţi...
—	Domnule colonel, vă rog...
—	Nu, te rog fă-mi plăcerea... să vezi şi dumneata cum e, sfârşeşte^ eHamiliar, în râsul ce descreţeşte frunţile tuturor.
—	Domnilor! V’am notat pe toţi bine, cât se poate de bine, mult mai bine decât se aşteptau unii dintre dumneavoastră. Sper că n’aveţi să-mi daţi prilejul să regret c’am trecut cu buretele chiar peste păcate mari. Nu spun nimic mai mult. Cred că fiecare m’a înţeleşi. După cum v’am anunţat 'încă acum trei zilei, mâine avem inspecţia inopinată a domnului comandant al corpului de armată. Prin ce mijloace am aflat, nu importă. Destul e c’aţi fost înştiinţaţi la timp; însă, domnilor, pentru mine, pentru dumneavoastră, pentru domnul general, pentru toată 'lumea, oficial, rămâne bine stabilit că inspecţia este inopinată. Ne-am înţeles şi asupra punctului acesta. Nu este aşa ? Nimeni nu trebue să bănuiască, să nu vă scape vreo vorbă prin familiile pe unde vă duceţi, ori pe la cafenele, cumva...
—	Cu ce tren vine ?
—	Ei asta-i acum! o să vă spun şi trenul! E indiferent. Odată ce e inspecţie inopinată, poate să vie cu orice tren. Dumneavoastră trebue să fiţi gata în tot momentul.
—	Domnule colonel, putem îmbrăca oamenii în garniturile de război ?
—	Puteţi, de sigur, chiar vă atrag atenţia, ca oamenii să fie 11-te-ral-men-te scoşi ca din cutie.
—	Nu se^ poate, domnule colonel, ne opreşte regulamentul.
—	Ia lasă,	domnule, dar	cine să ne controleze ?
—	Despre	partea mea...	dar dacă vine însoţit de	vreun in-
tendant şi te ia	la verificare,	parcă ăla-i chior ?
~ Lăsaţi,	domnilor, s’a	hotărît... eu nu vă spun	nici	să	le
îmbrăcaţi, nici să nu le îmbrăcaţi. Asta vă priveşte pe dumneavoastră, este gospodăria companiilor. Tocmai aici vreau să vă văd, să constat flerul fiecăruia... pretindea colonelul, pipăindu-şi nasul ca şi oum ar fi voit să distribue ofiţerilor tot disponibilul său de fler.
—	Asta o aranjăm noi... facem cum e bine... dar voiam să
< — Din vechea armaţi — 6707.
50
DIN VECHEA ARMATA
vă raportez despre cazane; sunt nespoite de astă vară, de când au plecat oamenii în concediu.
—	Asta e adevărat, sunt roşii, se pot îmbolnăvi oamenii.
—	S’a luat cositorul de pe ele...
—	Trimite, domnule, cazanele acum imediat. Dumneata înţelegi ce vra să zică imediat? Până diseară să fie gata, dumneata răspunzi.
—	Ne cere patruzeci de lei...
—	O mie să ceară, o mie să dai, domnule ofiţer 1
—	Foarte bine, dacă daţi dumneavoastră ordin...
—	Eu nu dau ordin, domnule ofiţer, nu dau niciun ordin Sunteţi tineri, mişcaţi-vă, aveţi un dram de iniţiativă, pentru dumnezeu, n’aşteptaţi mereu ordine.
—	Dar dacă domnul general ne cere să ieşim călări, eu n’am cal.
—	Imposibil, domnilor, când s’a mai pomenit una ca asta, ar fi un dezastru.
—	Mie mi-a scris un văr al meu dela Caracal, că domnul general tine foarte mult ca soldaţii să cunoască crezul.
—	Ţi-a scriş dumitale ?... Auziţi, domnilor ? Invăţaţi-i crezul r
—	Apoi acum, când să-i mai învăţăm ?
—	Puneţi degrabă pe cineva care-1 ştie, să-l tragă la şapiro* graf şi să-l împartă la companii.
—	La mine îl au toţi în cartuşieră... Cum mi-a scris vărul meu...
—	Auziţi, domnilor ? Da, e bine, nu strică... Să-*1 aveţi toţi
in cartuşieră, nu neglijaţi nimic. Apropo! Alegeţi chiar de acum toţi oamenii slabi, meseriaşii,	furierii	şi	băgaţi-i	în gărzi.
—	La poartă trebue lăsat unul mai	deştept.
—	Da, da, da, la poartă	puneţi	un	fruntaş,	nu uitaţi.	Va	să
zică ne-am înţeles, domnilor.	Vedeţi	ca	oamenii	să facă baie,	să
se premenească...
—	Dar cu idioţii ce facem ?
—	Aveţi mulli ?
—	Eu am doi.
—	Şi eu am.
—	Aşa am şi eu.
—	Să nu se vadă... să nu-i văd de loc; faceţi ce ştiţ! cu ei, treaba dumneavoastră.
ECHIPA SPECIALA
51
—	Să-i trimitem la furaje.
—	Aşa-i, ti Imiteţi-i la paie, să stea acolo până trece inspecţia. Ofiţerul cu aprovizionarea ! Eşti aici, domnule ?
—	Ia-i dumneata pe seama dumitale, să nu cumva să dea generalul cu ochii de ei. Fă o echipă, mai curăţă pe acolo, mai aşează paiele, mai regulează lemnele ălea, am văzut că ai o grămadă de căruţe acolo, ce faci cu ele?
A doua zi când sosi inopinat generalul, totul era la locul lui. Soldaţii picurau din picioare în haine noi, sculaţi în puterea nopţii ca să se cureţe localurile, ţinuţi în front cu’n picior în repaos ca să nu se murdărească, să nu se strice alinierea. Ofiţerii, cu mănuşi noi, cu chipiuri reglementare, cu aer de ofiţei i străini, se plimbau înfriguraţi de colo până colo, îndreptând c raniţă, punând oamenii să mai recite crezul, pe care ei îl spuneau ca pe o poveste.
Sub arcul de triumf, înălţat în poartă din crengi ce se ofiliseră, colonelul, innoU şi el din cap până’n picioare, se uita ţintă în spre oraş, caTîfand să prindă o clipă mai de vreme, apariţia din vale a domnuLui general.
—	Sună, mă !!) strigă ars comandantul, rectificându-şi ţinuta.
Trei semnale jalnice, îndelung prelungite, se fărâmiţează în ecouri depărtate, împărţite cu trâmbiţa de Sfârlează, caporalul de gornişti, voinic, înalt şi uscat, cu buze tivite ca de muiere rea.
De trei ori colonelul porni să fugă întru întâmpinarea generalului şi se trase de trei ori înapoi, de leamă să nu fi plecat prea de vreme. Când însă reuşi, la al 'patrulea avânt, să prindă momentul, era de prisos. Trăsura regimentului, cu hmuit de tun ce pune în baterie, trecu vijelios în galop. Cei doi cai orbi primiţi dela artilerie şi iuând-o peste câmp, se îndreptară din instinct, spre furaje, unde era grajdul lor de vară. Pe urma trăsurii, scăpat teafăr ca prin minune, se silea să alerge colonelul, înspăimântat de catastrofă, pe care şi-o închipuia grozavă, plângând deja pe ruinele brigadei sale. La locul sinistrului, în urma colonelului, alergau respectuos, îngrijindu-se să nu-1 depăşească, aghiotantul, ofiţerul de serviciu, medicul regimentului însoţit de un sanitar, purtător de ajutoare: un ştergar nou şi o s'iclă de „aţifelnic" pe care o scăpă din mână, pe dată ce ajunsese la faţa locului.
32
DIN VECHEA ARMATĂ
Din fericire, nu se întâmplase niciun accident. Caii se opriseră sprijiniţi cu botul într’o căpiţă de mei păsăresc. Generalul, parcă schimbat o idee la faţă, cobori tacticos din trăsură, certă conducătorul părinteşte, îi făcu putină teorie şi se îndrepiă după
o	inspecţie oculară şi circulară, către un grupuşor de oameni întocmiţi pe un rând.
—	Ce sunt oamenii ăştia, întrebă el surprins pe ofiţerul cu aprovizionarea, care făcea feţe, feţe, încremenit cu mâna la chipiu.
—	Domnule general... ăştia... su-sunt... oameni cu judecata întunecată, explică trăgându-şi sufletul colonelul, care reuşise în fine să ajungă trăsura. întrebuinţăm ou ei o metodă deosebită, domnule general, am făcut o echipă specială... câte niţel, câte niţel, sper să trezesc în ei, domnule general, o scânteie de judecată, măcar cât de cât. Dacă voiţi să vedeţi şi dumneavoastră, deşi sunt la început.
—	Nu, nu, îţi mulţumesc, în orice caz gestul dumitale este uman. Sunt fraţi nenorociţi, vezi dumneata ? Nu trebue să uităm că menirea ofiţerului ca şi a grădinarului, este de a îndrepta mlă-diţele strâmbe, vezi dumneata ?
—	Tocmai pentru asta, domnule general, m’am gândit şi eu...
—	Faceţi foarte bine că vă ocupaţi de ei. Se vede deja c poziţie mai degajată, o licărire de viaţă, vezi dumneata ? Dar de ce nu-i îmbrăcaţi mai bine ? Prea sunt rupţi. Dacă i-ai îmbrăca mal bine, ai da naştere în mintea lor, la o comparaţie, la un mic proces de judecată. Vezi dumneata ?
—	Domnule general, chiar aveam de gând... puţin mai târziu, ştiţi, îi iau treptat...
—	Da, dar asta nu cred să împiedice ceva, dimpotrivă! vezi dumneata ?
—	înţeleg, domnule general. Chiar mâine... şi întorcându*se către ofiţerul cu aprovizionarea, porunci scurt:
—	Notează, domnule: haine noi pentru echipa specială !
D O
U
O
Ti-o spun hotărit, nu mai merge, trebue să facem economie. Mai lasă plimbările. Vrei să mă bagi la puşcărie ?!
—	Aşa ! Bine. Mă duc la mamă. M’am săturat de sărăcie... Or vii să mă iei la curse, ori rămâi şi petrece singur... Nu trebuia să te însori dacă nu eşti în stare să ţii trenul unei femei..
—	Fac ce pot, dacă vroiai tren să-ţi fi dat mă-ta zestre.
—	Vai ce mojicie! Mizerabilul! Doamne, cât sunt de nenorocită ! Şi, izbucnind în plâns, se încuie în dormitor.
Căpitanul Vărgatu nu putea să vadă plângând nici chiar pe femeia lui. învăluit în fum de ţigară, se plimba în papuci cu mâinile în buzunar, îmbrăcat într'un flanel roş îngăurit ca o bucată de şvaiţer. Apoi, oprindu-se în loc, se aplecă pe fereastră şi făcând mâna pâlnie, strigă cu voce de manevră
—	Morăraşu!
—	Ordinaţi! răcni cineva ars din dosul unui grajd.
-• Ado cişmele!
—	Da, să trăiţi!
—	Trap !
—	îndată !
—	De abia te urneşti, îi zise căpitanul cârpindu-1, în timp ce soldatul gâfâind împingea în talpa cismei ce intra anevoie.
—	Le udaşi, ce le făcuşi ?
—	Nu, să trăiţi!
—	Fire-ai al dracului... adu tunica, apoi, oprindu-se, şopti printre uşi: Miţule, eu mă duc, să văd poate mă întâlnesc cu vreun prieten... Dar nu primi niciun răspuns.
Afară, căpitanul pătruns de o speranţă nelămurită, respirând greoi un aer pâclos de toamnă, o luă încet, inconştient, spre ca-
54	DIN	VECHEA	ARMATA
zarmă. Astăzi mahalaua cazărmilor este în fierbere: toată lumea ştie că este botez mare la plutonierul major Bucurel. Din zori, soldaţii cară dela cazarmă mese şi scaune, lămpi sau piramizi de pâine neagră, strânsă în duriţi de raniţă, în timp ce acasă, unii taie un berbec atârnat de craca unui pom îngălbenit, iar doi Ţigani, în mantale jerpelite, cântă în surdină pe la poartă, din cobză şi din clanaret.
—	Vin aduseşi tu? întrebă prietenoasă, cu voce silabă, madame Bucurel, oacheşă,, frumuşică, dar palidă, ca după naştere.
—	Aşi... n’a vrut să-mi dea pe datorie 1
—	N:ci ţuică ?
—	Nici...
—	Ce ne facem ?
—	Tortul l-ai luat?
—	II scoate mama.
—	A măcelarului vine ?
—	Vine.
—	Şi coana prioteasă ?
—	Şi... Să ai grijă de şifoane, strigă eâ încrezătoare după dânsul, care ieşise repede, îndreptându-se, fără manta, spre cazarmă.
—	A venitără recruţii ? întrebă Bucurel din pragul companiei.
—	Urii din ei au mai venit.
—	Strângeti-i în cameră !
Mânaţi de caporal, recruţii, sfioşi, călcând nesiguri, înaintau grămadă, aiuriţi, căutându-şi locul, întinşi de mânecă în toate părţile.
—	Intoarceti-i cu fata la mine!
—	Măă !... Fata la don’ plotonier!
După multă tropăială, un fluierat asurzitor făcu din recruţi
statui de riatră.
—	Să vie o masă şi un scaun din cancelarie 1
—	Trăiţi, don’ plotonier, masa şi scaunul, ştitl dumneavoastră... făcu un semn din cap furierul, arătând cu înţeles spre
casa plutonierului.
—	Bine! Ia un creion $1 o bucată de hârtie, apoi adresân-du-se recruţilor: Ascultă aici la m'ne. camarade, că cu mine o sa vă mâncaţi amarul doi ani de zile. Domnii ofiţeri sunt musafiri
DOI VULPOI
55
la companie. Eu te îmbrac; eu te hrănesc, eu îţi dau drumul în conced... Care te-oi purta bine, frumos, colea regulat cum ştiu eu, toţi vă duceţi acasă de Crăciun. De unde nu, dracu’ v’a luat. Să vă păstraţi amuniţia în regula, să nu vă lipsească pătura că aici nu se fură, nici mantaua, ori cămaşa, ori izmenele... nimic să nu vă lipsească... ori dopul dela armă, ori altceva, că plăteşti ca popa şi te dau şi în judecată pentru pierdere de ifecte aparţinând statului. Aţi înţeles ?
—	Da...
—	Este printre voi vreunul care fură ?
—	Nu!
—	Ieşi, mă, înainte, care ştii să furi.
—	Care va sa zică nu fură nimeni ? Bine!... Ascultă aici, la mine. In cazarmă nu se fură, da se poa'e întâmpla să lipsească. Pădure fără uscătură nu se poate. Că dacă pui cămaşa la uscat, n’o mai găseşti de nu stai lângă ea... şi mantaua şi pătura ţi-o trage de pe tine, dacă nu dormi ca iepurele. Eu ţi-o spun, ca să ştii să te fereşti... şi banii ţi-i fură, care ţi i-a dat maică-ta să-ţi răcoreşti sufletul la istrucţie. Care ţi-o fura mantaua, să vii la mine, dai care ţi-o fura banii, n’am ce să-ţi fac... că, banu-i ban... nu se cunoaşte, n’are matricul: Da eu fincă sunt, ca să zic, părintele vostru, care vrei vă iau banii îti păstrare, că la mine nu se fură, că nu sunt decât eu şi nevasta. Cine o să fure... nevasta?
—	Nuu!
/— Eu ?
—	Tţ, fac recruţii clătinând din cap cu indignare.
—	Mai e copilul... ăla o să fie hoţ, dar nu acu, mai târziu... să mai crească, că e numai de şase zile, adăugă el şiret, pe când recruţii râd liniştit, cu gura până la urechi. — Prin urmare, banii voştri sunt asiguraţi mai abitir ca la bancă... că s’a mai văzut casieri fugind cu banii oamenilor, da eu n’o să dizertez cu banii voştri... Nu-i aşa ?
—	Aşa e !
—	Prin urmare, la mine când îi avea nevoie, se găseşte... Bun înţeles, numai ăl de vrea... ăl de ru vrea, treaba lui. De i-o
fura, nu-i vina mea; eu mi-am făcut datoria. Păstraţi banii la voi, ori mi-i daţi mie?
—	Ii dăm dumneavoastră !
36	DIN	VECHEA	ARMATA
—	Ieşi, mă, înainte, care nu vrei să dai banii !
—	Ii daţi toţi ?
—	Toţi!
—	Să vină din flancul drept câte unul. Spune cât dai şi dm ce comună eşti !
—	Eu, trei franci, răcneşte recrutul aruncând gologanii în capelă.
—	De unde eşti ?
—	Tomite din Oprişor, judeţul Mehedinţi.
—	Din satul ăla de hoţi ? Acolo, cică, nu se duce nimeni de bătrâneţe, mor toţi copii in puşaărie...
Recruţii chihotesc de râs şi trec ia rând, înveseliţi de glumele majurului.
—	Eu, cinci lei, dela Cuşmir, Mehedinţi...
—	De unde se uită porcii pe fereastră ?
—	Drepţi ! răsună un glas pe neaşteptate dinspre uşă. Camera amuţi şi Bucurel înlemni cu capela plină de monetă pestriţă, în faţa căpitanului Vărgatu.
—	Ce fad aici ? întrebă plin de severitate căpitanul, cu un deget prins între nasturii tunicii.
—	Trăiţi, don’ căpitan, cu recruţii...
—	Ce-i cu ei, ce bani sunt ăştia ?
—	Ca să nu-i fure noaptea când dorm... S’a strâns şi la celelalte companii.
—	Foarte bine, urmează...
Operaţia continuă repede într’o tăcere mormântală.
—	Eu din Perişor, zece lei... jud. Dolj.
—	Eu, Păcătosu, Ţigănaşi... şaizeci de bani.
—	Bine ţi-a zis Păcătosu, încercă să glumească căpitanul, dar nu îndrăsni să râdă nimeni.
—	Cât s’a adunat ? întrebă el la sfârşit.
Sub ochii săi, plutonierul şi furierul făceau fişicuri de gologani, băncuţe şi lei, pe care căpitanul îi băgă pe nenumărate în buzunar.
—	Cât ai spus că sunt ?
—	Două sute şaptezeci lei şi şaizeci de bani, zise, tâmpit, plutonierul.
DOI VULPOI
57
—	Şaizeci de bani ai lui Păcătosu, de sigur... Naţi-i îndărăt, mă !
—	Nu, trăiţi, domnule căpitan, lăsaţi-i 'la dumneavoastră. Mi-i daţi dumneavoastră când mi-o trebui.
—	Aşa, băiete, când ţi-o trebui... Eu sunt tatăl vostru, eu vă port de grijă şi vă scot oameni de treabă. Să fiţi cuminţi, să ascultaţi de şefii voştri şi să nu vă furaţi, că aici nu se fură şi să vă păziţi efectele, să nu le pierdeţi, că Ie plătiţi. Cine nu deschide ochii, deschide punga. Să nu te aud mâine, poimâine, că-ţi lipseşte ceva... De s’o întâmpla, treaba ta, nu vreau să ştiu nimic... Să vă păziţi unii pe alţii... Dacă sunteţi hoţi, n’am ce să vă fac... Hai, dă-le drumu’n curte !
Pătruns de o bucurie internă, căpitanul Vărgatu se’ndreptă liniştit, uşurat spre uşă, urmat de Bucuirel ca de un câine plouat.
—	Trăiţi, don’ căpitan!
Dar căpitanul mergea fără s’audă.
—	Trăiţi, don’ căpitan, repetă Bucurel, tuşind pentru a-şi drege glasul.
—	Ai?
—	Daţi-mi yoie să vă spun ceva.
—	Cântă !
—	Eu, după cum ştiţi şi dumneavoastră, sunt însurat... Acu
o	săptămână mi-a făcut nevasta un băiat... şi aşa eu, acu, n’am cu ce să-l botez...
—	Păi ce făcuşi cu solda ?
—	Patruzeci şi cinci de lei... ce săi fac mai întâi ?
—	Patruzeci şi cinci de lei... ce, e de colea... alţii trăesc şi cu mai puţin...
—	Am avut cheltueli.,. moaşă, doctorii...
—	Ţine, să mi-i dai la soldă.
—	Nu-mi ajunge, ce să fac cu un pol... dumneavoastră nu vă gândiţi?!...
—	De, măi băiete, n’am ce-ţi face, şi plecă. Dar după câţiva paşi, întorcându-se, îi aruncă în obraz cu severitate: — Nu trebuia să te însori, dacă nu te simţeai în stare să duci trenul unei femei...
OALE SPARTE
Intr’o după amiază nesuferită de vară, colonelul, mustăcios şi cârn lucra în cabinetul său cu storurile lăsate, descheiat la tunică, într’o linişte profundă.
O muscă sbura în salturi scurte, contura mâna scriitorului,
i	se plimba pe nas, îi mângâia chelia şi dispărea sglobie în umbra draperiilor grele de catifea măslinie.
In faţa comandantului aştepta ofiţerul cu aprovizionarea, odihnindu-şi când un picior, când altul, tuşind discret pentru a reaminti prezenţa lui colonelului, care adâncit în lucru, scrie şi taie, taie şi scrie din nou, laborios, pe linii, şi între linii cu un scris greoi, indescifrabil.
—	Buun! Am terminat, zise el în fine, ridicând capul. Mă rog, eu ţi l-am făcut, rămâne ca dumneata să-l pul în perete şi să ai ochii pe el. Asta e toată socoteala... să nu ieşi din program. Ascultă-mă pe mine... eu ca dumneata am fost, când vei ajunge şi dumneata ca mine, o să vezi ce înseamnă să le ai toate regulate frumuşel, cu socoteală şi la timp. Şi dumneata dormi liniştit, şi trupa mănâncă bine. Ascultă colea:
PROGRAM DE MASA Dela 7—14 Iulie
Luni. La prânz: borş' cu orez; seara: borş cu cartoafe. Marţi. La prânz: borş cu cartoafe; seara: borş cu orez. Observi variaţia ?-zise el privind pe ofiţer pe deasupra ochelarilor.
OALE SPARTE
Miercuri. Zi de post. Fasole pe toată linia.
Joi...
—	Trăiţi, don’ colonel, anunţă speriat plantonul. Domnul gheneral a venit peste şanţ ş’o intrat pe din dos, la bucătărie... Nu i-a prins nimeni de veste, termină soldatul minunându-se.
Incingându-se din mers, cu sabia care-1 bătea peste pulpe, colonelul alergă pe urma generalului.
—	S’a dus în spre remizie, îl îndreptă un soldat încremenit locului.
—	Ba la închisoare, afirmă un altul, trimiţându-1 în partoa opusă.
Dar norocului i se făcu milă de colonel şi-l puse pe neaşteptate în faţa generalului, cu care pătrunse deodată într’o cameră ocupată de trupă.	6
Pe atunci bântuia cu furie în armată o boală molipsitoare de ochi, care făcea ravagii în efectivele regimentelor. Comandamentele dăduseră ordine şi instrucţiuni, ordonând higiena cea mal severă pentru a stăvili epidemia. Generalul comandant al corpului de armată recomandase, între altele, batiste curate, pe care oamenii le purtau cu ordine să nu le întrebuinţeze, pentru a le avea, ferească dumnezeu, gata pentru orice întâmplare, ca cea de azi, bunăoară.
-f— Au ? întrebă din ochi colonelul pe comandantul companiei, y— Au! răspunse francmasonic acesta, clip'nd imperceptibil.
Generalul se adresă la întâmplare primului om ce-i ieşi înainte.
—. De unde vii tu, băiatule ?
După cum copiii scapă totdeauna pâinea cu partea unsă cu dulceaţă în ţărână, de regulă, la inspecţii, generalii nimeresc soldaţii cei proşti.
—	De unde vii tu, băiatule? repetă generalul.
—	Trăiţi, don’ general, venim dela tragere.
—	Bine, băiatule, dela tragere... Şi care e datoria ta, băiatule, când vii dela tragere ?
—	Noi când venim dela tragere, avem de datorie... când venim dela tragere... să trăiţi, don’ gheneral, avem de datorie, să ne curăţim armele, răspunse soldatul, înţelegând în fine semnele disperate ce-i făceau ofiţerii pe întrecute.
—	Aşa, bine, băiatule ! Ai tras tu astăzi cu puşca ?
60
DIN VECHEA ARMATA
—	Tras, să trăiţi, don’ gheneral.
—	Cum e arma ta, băiatule ?... Nu te uita la domnii ofiţeri, uită-te la mine... văd că ne înţelegem bine. Tu nu eşti prost, eşti băiat deştept. Cum e arma ta după tragere ?
—	Cum să fie ?
—	E curată sau murdară ?
—	E murdară, să trăiţi, don’ gheneral!
—	Aşa, băiatule... Ei, o laşi tu aşa murdară ?
—	N’o lăsăm murdară... o curăţim, să trăiţi, don’ gheneral!
—	Bine, băiatule! Acum ia curăţă şi tu arma ta, să te văd cum o cureţi.
Soldatul îşi luă puşca de pe pat şi fără a sta pe gânduri, preocupat numai de ideea de a dovedi cum ştie el să-şi cureţe arma, ne mai având nevoie de semnele ofiţerilor, scoase din buzunar batista nouă, nouţă, spre marea satisfacţie a generalului şi spre disperarea corpului ofiţeresc, strâns pe grade la spatele lui.
—	Aşa, băiatule... şterge-o şi pe dinăuntru... Pe dinăuntru n’o ştergi tu ?...
Ba o ştergem şi pe la mecanistru...
—	Ei, destul, băiatule, opri generalul experienţa ce ameninţa să nu mai ia sfârşit. Acum şterge-te şi tu de năduşeală... Tu ai muncit, afară e cald, e&ti năduşit, şterge-te pe la ochi, băiatule.
Soldatul, de bună credinţă, amăgit de prietenia generalului, porni a-şi şterge fata cu aceeaşi nădejde şi cu batista neagră de unsoare.
—	Iţi place, colonele ?... Iată cum se execută ordinele mele.
Şi urcându-se în trăsura ce-1 aştepta afară, dispăru fără a
saluta pe nimeni.
—	Eu n’am ce vă face. Dacă nu vreţi să ţineţi seamă de ordinile reghimentului — o să vă notez şi eu în memoriu, zise încruntat colonelul şi ieşi amărît pe urmele generalului.
—	Efectul iniţiativei! intona sarcastic, la rândul său, maiorul. Aveam toată încrederea... credeam că am cu cine mă’nţe-lege...
—	Domnule maior...
—	Mă rog, domnule căpitan, nu te-am întrebat nimic. Ţi-am spus eu ceva? Constat. Consecinţele o să le vezi dumneata pe urmă.
—	Bine, domnule sublocotenent, izbucni căpitanul după ple-
OALE SPARTE
61
carea maiorului. Ţi-am lăsat toată 'libertatea... să faci ce vrei. Spune dumneata singur, ţi-am cerut eu socoteală când vii şi când pleci ? Luat-ai vreo pedeapsă dela mine ? Făcutu-ţi-am vreo observaţie ?... Mărturiseşte dumneata singur ?
—	Domnule căpitan, vă spun pe onoarea mea...
—	Nimic... nu voi s’aud nimic! Te rog, de mâine, să pofteşti regulat la serviciu, că te închid imediat. Scurt şi cuprinzător. Şi pleca necăjit, cu chipiul pe ceafă, trântind uşa în, urma lui.
—	Sergenţi' sunteţi voi ?... Uite hal de gradaţi! Aşa v’am învăţaţi eu? Ei, las’ dacă e aşa vorba. Diseară toţi gradaţii la închisoare... Vă învăţ eu minte!...
—	Care eşti ăla care te-a întrebat domnul gheneral? Ieşi la
linie! strigă sergentul major, până a nu ieşi ofiţerul pe uşă. — Dă-te încoa la mine, camarade... candela şi mănăstirea...
Dar tăcerea de moarte ce domnea în cameră nu fu turburată de nimeni. Soldatul, presimţind ce-1 aşteaptă, dezertase.
T ntre colonelul Cristescu Ioan şi căpitanul Mocanu Alfons era
•	o duşmănie mare. pornită ca de obicei dintr’o pricină mică. Colonelul susţinea că timpul oricărei mişcări de mânuire este de „ „trei pe unu“, contrar căpitanului, care afirma cu încăpăţânare că este de „unu pe trei“. In ruptul capului n’ar fi divulgat vre- ! unul relaţiunile acestor proporţii ce vădit reprezentau* două şcoli: una veche, conservatoare, a dorobanţilor, care, după spusele co Ionelului, zăpăcise pe marele duce la Plevna şi alta nouă, vâ-nătorească, care, pretindea căpitanul, entuziasmase pe regele Ca- i rol la Sinaia.	\
—	Domnilor, vedeţi şi dumneavoastră unde am ajuns prin munca şi experienţa mea. Lucraţi cum vreţi, faceţi ce ştiţi, eu nu vă oblig, ferească dumnezeu... se lepăda colonelul, închinându-se. \ Dar lucrând rar, explica el, soldatul cugetă, îşi desvoltă memoria, îşi păstrează credinţa, se curată de păcate. Rezultatul îl veţi vedea la inspecţia generală.
Ofiţerii şi oamenii erau liniştiţi, n’aveau nicio grijă. Despărţeau mişcările, numărând în proporţia de trei pe unuţ/ tărăgănat, dar tare:
„Hun! tata, mămulica mea, doi! tata, mămulica mea, tri f tata, mămulica mea“, formulă care — explica colonelul — reprezintă scara grafică şi gradată a mânuirilor“. E drept că la punerea şi scoaterea baionetei, exerciţii, care în corpurile de elită se fac în douăsprezece mişcări, scara era coborttă — o recuno- , ştea şi colonelul — cam în pripă, de oamenii regimentului, care’ înnecându-se, săreau mai multe trente deodată. Dar asta, după declaraţiunile sale chiar, n’avtea nicio importantă.
Departe, <la marginea câmpului de instrucţie, pus la caran-
CELE DOUA ŞCOLI	63
tină ca un pestiferat, căpitanul Mocanu Alfons nu ceda de loc şi lucra singur în regiment, numărând eroic, vânătoreşte în proporţia de unu pe trei: „un, fără tată; doi, fără tată; tri, fără tată“ formulă pe care el o numea radicală.
La inspecţia cea mare de toamnă, generalul, plin de tact, declară la sfârşitul mesei că apreciază deopotrivă ambele metode,, dar recomandă să se lucreze, ca la nemţi, pe muteşte.
După plecarea generalului, şefii celor două şcoli dispărură.
O	săptămână nu i-a văzut nimeni. Când şi-au reluat activitatea, regimentul, despărţit ca mai înainte, lucra după aceleaşi formule dar pe muteşte.
Simultan cu această reformă, medicul regimentului semnalează ¡autorităţilor medicale superioare o boală ciudată, o epidemie fără simptotne, care se propagă vertiginos numai prin gradele inferioare, caracterizată printr’o înţepenire dureroasă a gru-majilor. Oamenii nu puteau mesteca, nu puteau înghiţi, nu se puteau hrăni deşi pofta de mâncare le era mai mare ca oricând.
Medicul diviziei raportă cazul medicului corpului de armată, cerând instrucţiuni. Acesta la rândul său telegrafia serviciului sanitar superior al armatei, propunând pentru a feri pe orăşeni de epidemie, să se trimită oamenii la vetrele lor. „Nu se închid şcolile, de ce nu s’ar închide şi cazărmile?...“ se întreba cu drept cuvânt medicul corpului de armată.
Dar cei mici propun, iar cei mari nu dispun niciodată cum le-ar conveni celor mici. Dela Bucureşti sosi o comisie medicală ad hoc, care puse regimentul în observaţie, scutindu-1 de orice serviciu şi, lucru straniu, după opt zile, fără nicio altă interve-nire, comisia telegrafia triumfătoare Ministerului de Război şi Serviciului sanitar superior al armatei, care se interesau de aproape de mersul epidemiei, că regimentul deplin vindecat şi-a reluat serviciul.
Pentru a sărbători succesul, după o serie de excursiuni fără scop', medicii se fotografiará în jurul colonelului Cristescu, care, la rândul său, le oferi un banchet din economiile regimentului, în sala berzelor zugrăvite pe pereţii hotelului Filadelfia. Banchetul a fost însă contramandat, cu graba cu care se hotărîse. In aceeaşi zi, medicul regimentului venit la vale în sufletul cailor dela trăsura cu pânze a regimentului, raporta, nedumerit, că epidemia a reînceput cu o violenţă extremă. Se hotărî o anchetă,
64
DIN VECHEA ARMATA
începută pe loc de cel mai mare dintre medici, în mijlocul regimentului adunat în careu, fără ofiţeri şi grade.
—	Aţi ieşit azi la câmp?
—	Da, să trăiţi!
—	Ce aţi făcut?
—	Is-trupţie.
—	Ce fel de instrucţie?
—	Cu arma.
— Notezi?... notează, te rog, se adresă medicul1 şef către cel însărcinat să redacteze procesul verbal. Cum eraţi când aţi 'început instrucţia, sau mai întâi, când aţi început instrucţia?
—	Când a sunat gornistul.
—	La ce oră?
—	Păi noi de un’ să ştim, dacă n’avem ceas ?
—	Bine! Cum eraţi când aţi ieşit la instrucţie?
—	Cum să fim?
—	Vă lipsea ceva?
—	Mie... dopu’ dela armă !
—	Eu peria de cisme... am lăsat-o pe pat şi când m’am întors...
—	Ho!... Vă pornirăţi ca proştii! Când zic, vă lipsea ceva, înţeleg, eraţi sănătoşi, ori vă durea undeva ?
—	Nu ne durea nicăiri, eram sănătoşi.
—	Şi când aţi simţit că vă vine rău ?
Când am început istrupţia.
—	E grea ?
—	Nu e aşa grea.
—	Vă bate cineva ?
—	Nu ne bate nimeni.
—	Mă, poate vă bate cineva... nu-ţi fie frică, spune.
—	Nu ne bate, să trăiţi, cin’ să ne bată ?... aşa câte-o palmă, când greşim, fără asta nu se poate... Da nu ne bate nimeni.
Şi când ziceţi că v’a venit rău ?
— Dela istrupiie, de cum am prins a număra.
—	Număraţi tare ?
—	Număram pân’a venit don’ general... da acu numărijm pe muteşte şi mă tem că d’aia ne doare.
—	Ce spui tu, mă... cum numeri pe muteşte ?
CELE DOUA ŞCOLI
65
—	Nu numărăm, să trăiţi, înghiţim în sec de trei ori.
—	Cum, când înghiţiţi ?
—	După fiecare mişcare, va să zică.
—	Ei cum, ia să văd şi eu.
Soldatul care/vorbea pentru toţi cu şeful comisiei medicale
îşi comanda singur
—	Pe umăr, arm’!
Făcu prima mişcare, înghiţi de trei ori, după care făcu pe a doua, înghiţind la fel şi cu a treia mişcare trase mâna la' loc, înghiţind pentru a treia oară şi tot de trei ori în chinuri grozave, mărturisind ca în agonią cu o scânteie de invidie în ochii lui stinşi: „cei dela don’ căpitan Mocanu înghit numai odată...“
Pin vechea armaţi 6707.
CRIMINALUL
In anul 1913, expediţia noastră înainta vertiginos în Bulgaria pustie. Ajunsesem pe malul Iskerului. Soldaţii, arşi de soare, se scăldau setoşi, cu .strigăte sălbatice în apa rece şi cristalină a râului.
Unii din ei, dându-se afund, apăreau la suprafaţă lucioşi,-negri, rotunzi ca nişte câini de mare, cu gurile garnite de raci, pe care-i ţineau meşteşugit între dinţi. Trupuri goale, bronzate, impudice, mişunau pe maluri printre rufe murdare, petecite, ce se uscau întinse la soare.
Deodată, un svon absurd, desprins nimeni nu ştia de unde,-vesti duşmanul. Cât te-ai freca la ochi, coada coloanei ce abatea greoaie din şosea se desfăşură nebUîiă, fără ordin şi într’o învălmăşeală neînchipuită, pe o sprânceană de deal, de unde porniră toţi să tragă la disperare, în văzduh, fără ţintă. „Bulgarii“ era strigătul care circula cu iuţeala fulgerului printre unităţi. Un locotenent de artilerie, de bună seamă rezervist, sclipitor in haine groase, galopa nebuneşte pe drumul mare, fluturând chipiul, răcnind cât îl lua gura : „In baterie, în baterie !...“
Un comandant desbrăcat, neştiind ce să hotărască, sărea şan ţul şoselei, înainte şi înapoi, fără să bage de seamă soldatul ce .şe pitulase în el şi peste care sărise de multe ori. Ceva mai departe, la pădure, într’o poiană, lângă trăsura de ambulanţă des-hămată, un medic grăsuliu, cu ochii spălăciţi, ciupit de vărsat, muştruluia un soldat. Palme bine cumpănite, date cu tact şi din greu, întăreau fiecare întrebare. Soldatul roş ca o sfeclă !se clătina fără fereală, ca un turn gata să cadă, prins la timp de doctor, care, inşfăcâmdu:-l de bluză, îl aducea din nou la lungimea braţului.
CRIMINALUL
—	(Poc!) Ce-ai făcut cu castravetele, mă ?
—	Trăiţi, don’ căpitan...
—	(Pac !) Unde-i castravetele, mă ?
—	Trăiţi...
— (Poc!) Scoate castravetele.
— (Poc!) Scoate castravetele, că te ia dracul.
—	Trăiţi...
—	(Pac !) Scoate castravetele, că te omor.
Palmele, aplicate când cu dreapta, când cu stânga, se lipeau bine pe obrajii soldatului, ud de năduşeală şi pocneau, repetate de ecou, ca nişte cartuşe oarbe.
—	(Poc !) Unde-t castravetele, mă !
—	Nu ştiu, trăiţi, don’ căpitan.
—	(Pac!) Minţi! Scoate castravetele.
—	Iertaţi-mă, trăiţi, don’ căpitan.
—	Nu, tâlharule. (Poc!) Unde-i castravetele ?
—	L-am mâncat, trăiţi don’ căpitan, mărturisi ruşinat păcătosul, stând în poziţie, cu cişmele scâlciate, cu capul gol sub cerul nemărginit.
—	(Pac !) La ce l-ai mâncat, mă?
—	Am- greşit, trăiţi, don’ căpitan!
—	(Poc !) La ce-ai greşit, mă ?
—	Lăsaţi-mă, trăiţi, don’ căpitan !
—	Nu, tâlharule! (Pac!) Cum ai îndrăsnit, să mănânci castravetele ?
—	Nu mai fac, trăiţi, don’ căpitan.
—	Lasă-1, doctore, n’ai milă ? Dă-1 dracului de castravete, noi am venit aici să ne odihnim... îi strigă cineva nevăzut din pădure.
—	Dumneata, te poftesc să nu te amesteci. Fiecare cu principiile lui. Să mai pofteşti la castravete... îl invită doctorul lovin-du-1 pentru ultima oară, ostenit, fără vlagă.
Spre seară, la popotă, într’o dSscuţiq aprinsă, ofiţerii se căs-rieau să afle motivul panicei. Părerile erau împărţite. Un lucru doar se stabilise sigur: niciunul din cei prezenţi nu desfăşurase. La un cap de masă, doctorul ciu chipiul oe-i juca pe ceafă, mânca fără castraveţi o friptură în sânge...
68
DIN VECHEA ARMATĂ
—	Numai eu cunosc motivul panicei, strigă cineva provocând un moment de linişte.
—	Ştiu... am auzit, vrei să zici că din cauza rogojinilor ce se scuturau da fabrica de caşcaval.
—	Aşi, mai tare! Doctorul opera un soldat în pădure. Ecoul palmelor sale a fost luat drept focuri de patrulă inamică.
—	Hai s..., replică doctorul, ridicându-se dela masă şi ieşi, legănându-se ca un muşchetar, fără să poată ascunde complect un sentiment de mândrie.
B
U
R
D
U
La poiana Spinului, în Argeş, luptele erau grozave. Nemţii bombardau poziţiunile noastre neîntrerupt, cu tunuri mari, aşezate pe grupe, unui lângă altul. Observatorii lor ascunşi cu iscusinţă, în şuri de paie, în turla bisericii, în densul liriui coş de casă sau, mai simplu, urcaţi în pomi, dădeau indicaţiuni sigure. Cuiburi de mitraliere viclene plescăiau învrăjbit, ca stolurile de berze adunate la sfat pentru plecare. Soldaţii noştri erau posomoriţi şi descurajaţi. O infanterie care luptă sprijinită de o artilerie puternică, face minuni de vitejie. Noi n’aveam tunuri şi bieţii ţărani făceau reflecţiuni amare, când la vocea detunătoare a „Berthei“ răspundea glasul piţigăiat al unui puşcoci de cupolă pus pe un cărucior de copiL Necazul flăcăilor era şi mai mare că nu zăriau nicăieri duşmanul, ca să-l poată lua'la ochi cu puşca.
Hrana nu venise. Oamenii sarbezi, îmbătrâniţi de bărbi murdare, şedeau istoviţi, trântiţi în noroi, fumând pe ascuns ţigări care aţâţau foamea şi setea. Unii rodeau pesmeţi, cu gândul aiurea.
O veste fulgerătoare deşteptă tranşeea: a murit căpitanul! încercase să se târască până la postul de observaţie şi o schijă de obuz, lovindu-1, i-a curmat drumul şi firul vieţii.
—	Cei buni se curăţă !
—	Ce om de treabă era!
—	Săracul! I-a fost scris, se vede, să moară fără lumânare.
După aceste scurte cuvântări funebre, oamenii mai întunecaţi
la faţă se îngropară pentru a scăpa de urgie, mai adânc în fundul şanţului.
—	Dar nu se poate, măi, să-l lăsăm acolo. Să se ducă cineva să-l ridice. Să-l înmormântăm cum se cuvine şi să-i punem o cruce.
70
DIN VECHEA ARMATA
O tăcere laşă şi dureroasă peste care trecu freamătul îngerului purtător de moarte se făcu în tranşee. Oamenii ascunşi în ea păreau de piatră.
—	Nu vrea nimeni?!... Frumos!... Du-te tu, Smărăndache!
—	Sunt bolnav, răspunse, scâncind c’un straşnic accent moldovenesc, Smărăndache.
—	Atunci să se ducă Spirescu.
—	Dumneavoastră mă cunoaşteţi de acasă. Ştiţi că mama e singură.
—	Asta n’are a face, răspunse enervat locotenentul. Fiecare avem părinţi. Aici suntem ai ţării. Du-te dumneata, Petrescu !
—	Cum o să mă duc, domnule locotenent... Mă curăţ la sigur, uitaţi-vă şi dumneavoastră.
Şi punând chipiul într’un ciomag cu care se sprijinea în munţi, îl ridică deasupra tranşeei şl peste câteva clipe îl prezentă ^ locotenentului ciuruit de gloanţe.
—	Cum, domnule plutonier, dumneata elev în şcoala de ofiţeri, care treime să dai exemplu!
—	Domnule locotenent, gândiţirvă şi dumneavoastră. Nici n’ara apucat să mă fac sublocotenent, să mă expun aşa...
—	M’aş duce eu, domnule plutonier, dar datoria mea, mai ales acum după ce a murit căpitanul, e să rămân aci. Acum văd că n’ar avea cine să mă înlocuiască. Dumneata ai fi în stare să te retragi de pe poziţie, ca să ai timp să devii ofiţer.
—	Domnule locotenent...
—	Destul!... Va să zică nu se duce nimeni ?!... mai întrebă ofiţerul, hoţărîndu-se în el să plece singur.
—	Eu' ma duc... ce o fi să fie... da de ma prăpădesc, să-mi hranească ţara copilaşii!
Oamenii- răsuflară uşuraţi. Pe cel sărac, întunecat la faţă, batjocorit de atâtea ori, îl vedeau parcă pentru întâia oară. Li se părea simpatic, luminos şi mare. Pătrunşi de groază şi admira-ţiune, inconştienţi de pericolul ce-i ameninţa, toţi se înălţau deasupra şanţului, pregătindu-se cu emoţiune sinceră, umbrită de oarecare ironie, să vadă moarte de om. Fără altă codeală, Bur-dulea, lingurar, slăbănog, din judeţul Vaslui, ieşi din tranşee, ur-cându-se pe un vraf de răniţi şi, profilându-se în amurg, sdren-ţăros, cu părul mare, cu potloage la picioare, porni spre inamic, ploconindu-se la fiecare pas, cu căciula în mână până la pământ.
BURDULEA
71
O ploaie de gloanţe salută apariţia lui Burdulea, care mergea mereu hăitiş, ca un lup încolţit, şi se închina mereu, îndreptân-du-se teafăr dar mai sdrenţuit, spre corpul neînsufleţit al căpitanului.
—	Nu trage, boiarule, nu trage, cocnăşelule, prapadi-te-ar dumnezeu, să iau pe căpitanul, mânca-ţi-aş sufletul, că-i mort
logi-te-ar boala...
Focul încetă ca prin minune. Burdulea, Ţiganul Burdulea, nevoiaş ca toţi Ţiganii, potolise sălbăticia duşmanului cu uşurinţa cu care oamenii de codru potolesc cu mâna câinii ce se reped să-i sfârşie. GhicindJntenţiunea bravului soldat şi uimiţi de în-drăsneala lui.'Nemţii se înduioşară şi îl lăsară să plece cu trupul
neînsufleţit al căpitanului Brezeşanu.
—	Ce să-ţi dau, Burduleo? îl întrebă locotenentul, după ce aprinse o lumânare la capul căpitanului, învelit cu o foaie de cort, în şanţ, la adăpost, întins pe targă.
—	O lulea de tutun!
mâna de fier
Ofiţerii, iabia întorşi ;dela câmp, intrară pe nerăsuflate şi plini de praf în cabinetul comandantului, venit de o săptămână în regiment. Se rânduiră tăcuţi în semicerc centrat de colonelul-, care, alb de mânie, sta rezimat de birou, cu braţele încrucişate.
Reputaţia regimentului nu era faimoasă.
Păcatele sale trecuseră demult marginea judeţului, hotărînd în cele din urmă ministerul să se alarmeze şi să trimită un om cu mâna de fier. Regimentele de frontieră sunt în compunerea alinatei unităţi de exil. Ofiţerii care o fac de oaie, care se încurcă cu socoteli sau cu nevasta şefului, sunt pohod na1... FoHiceni, Tulcea sau Calafat. Datorită acestui sistem, jumătate din ofiţeri) adunaţi astăzi în faţa colonelului veniseră pe cale disciplinară în regiment. înţelegeţi, acum, necesitatea acestei mâini de fier, care, acţionată de un cap de lemn, era într’adevăr grozavă. La prima vedere, persoana turtită a comandantului, care răsărea chel, cârn şi apoplectic, ar fi stârnit de sigur râsul celor de faţă, dacă această glumă a naturii «’ar fi fost pusă sub suzeranitatea unor sprâncene negre, stufoase, enorme, care adăposteau un ochi fulgerător, căci celălalt era fix.
In cabinetul cu ferestrele închise domnea o căldură înnăbuşi-toare. Ofiţerii, cei mai graşi, cu buzele ude, stăteau neclintiţi. Din când în când, o tuse timidă, un suspin avortat, trezea ecouri, întărind o linişte ce părea seculară. Mai la o parte, dator vândut, maiorul ajutor aţipise cu ochii căscaţi, beat de respect conţinut, ca
o	găină hipnotizată de o linie albă, trasă dinaintea el
i Folosirea trunchiată a expresiei „pohod na Sibir'1 care înseamnă „drum spre Siberia'1, referindu-se la drumul pe care-1 făceau cei sur-ghiniţi acolo de către aparatul represiv ţarist.
mAnA de fier
73
—	Domnilor, v’am adunat...
Dar fu întrerupt numaidecât. Cuvântul îi expiră pe buze ca avântul la marginea prăpastiei. In cabinet, domni o clipă de ger polar. Toate privirile se îndreptară cu compătimire asupra nefericitului întârziat.
—	Domnule colonel, am onoarea a mă pVezenta, căpitanul
Popescu Constantin...
—	Aa, dumneata eşti căpitanul Popescu Constantin, întrebă şuierând de mânie, colonelul.
—	Eu...
—	Dumneata eşti?!
—	Eu sunt...
—	Va să zică dumneata eşti căpitanul Popescu Constantin, izbucni colonelul, cu glasul chemării din urmă.
—	Daţi-mi voie...
—	Nimic...
—	Faceţi...
—	Nicio vorbă!
—	Dumneavoastră credeţi...
—	Taci!... Cum ai avut curajul să te prezinţi în faţa mea ?!
—	Dar daţi-mi voie...
—	Taci!
—	Vă rog...
—	Nimic!
—	Lăsaţi-mă şi pe mine...
—	Nimic ^ Te’mbeţi...
—	Domnule colonel...
—	Cazi pe sub mese...
—	Domnule colonel...
—	Şi mai porţi medalie, hai ?... Douăzeci şi cinci de ani de beţie credincioasă !... Scoate medalia, neruşinatule!
—	Domnule colonel...
—	Scoate-o!...
—	Domnule colonel...
—	Scoate-o !
—	O scot, dar daţi-mi voie...
—	Acuma, ieşi!
—	Domnule colonel...
—	Ieşi! Marş ! N’am nevoie de beţivi în regiment.
74
DIN VECHEA ARMATA
—	Da nu-s eu Popescu, dom’Ie...
—	Nu e el Popescu, domnule colonel, îngână dulceag ajutorul.
—	Cum spui, maiorule, că nu-i Popescu ?
—	Sunt Popescu...
—	E Popescu, domnule colonel, aveţi dreptate dumneavoastră, dar sunt doi Popeşti în regiment. Cel care bea e Popescu N. Constantin.
—	Ala e ’n spital...
—	Eu sunt Popescu A. Constantin.
—	Va să zică nu eşti dumneata Popescu ăla ?
—	Nu, domnule colonel, eu sunt Popescu A. Constantin, mă ştie domnul maior. Nu beau, cărţi nu joc, de fumat nu fumez...
—	Nu te mai lăuda, nu e nicio pricopseală. Să-l ţii din scurt, maiorule... Ofiţerul trebue să ştie de toate.
TOASTURI CAZONE
„Şi noi suntem din „Tarascon".
In garnizoana Târgul-Jiu. Masă comună. Şaizeci de perechi, ofiţeri şi doamne. Cuvânt de ordine: Retragere la ora 10, fără discursuri. Sosuri lungi, fripturi negre, muzică militară. Turburel.
După o oră
Colonelul Popescu (comandant de brigadă, sosit de câteva zile în garnizoană)
DOMNILOR OFIŢERI, DOAMNELOR,
Masa de astăzi este o zi istorică în trecutul meu. Plecând în război căpitan (răcnind subit) mi-a fost dat, mie, să mă întorc colonel cu stea, încărcat de decoraţii,"comandant de brigadă, în frumoşii dumneavoastră munţi în care, ca şi Tudor Vladimirescu, am stat santinelă neclintită la postul meu, sărind de pe un munte pe altul, căzând în prăpastie, mergând triumfător înainte, căci Românul în veci nu piere. (Superb). Şi sunt Român, domnilor! (Patetic) . Dar n’am venit aici să vă povestesc faptele mele pentru care am fost viu felicitat şi decorat cu motto1 de m. s. regele şi chiar de a. r. principele moştenitor (Cu abnegaţie). Ostaşul trebue să fie modest. N’am nevoie să mă laud. Codrii au fost martorii vitejiei mele. (Graţios). Nu eu, dumneavoastră doamnelor aţi născut neamul românesc, care a uimit lumea prin vitejia lui. Voi, femei antice, aţi făurit cu degetele voastre de roză România Mare, suportând pe rând şi cu cel mai mare eroism, toată greutatea Neamiţulufc Vouă v’a fost dat să salvaţi aceste cuiburi de vitejie strămoşească, după cum odinioară păsările cerului au salvat Capitoliul. Trăiască
i Deformarea expresiei „proprio motu", oare înseamnă „din. proprie iniţiativă».
76
DIN VECHEA ARMATA
deci m. m. 1. 1. regele şi regina. Trăiască a. s. r. principele Carol împreună cu întreaga dinastie şi principesa Elena...
Un glas (tărişor): Şi prinţul Mihai...
Colonelul Popescu (rece) L.am zis dinastia, (urmând) Noi, coiipul ofiţeresc din creierul munţilor (aruncând verdeaţa de pe masă şi îndemnând din ochi ofiţerii să facă la fel) vă acoperim de flori şi lăsăm cu încredere în mâinile dumneavoastră cele do/uă greutăţi: pansarea răniţilor şi alinarea suferinţelor în urma noastră. (Părinteşte). Şi acum, doamnele mele, un sfat: păstraţi-vă limba. Păstraţi-vă limba, că limba dulce mult aduce şi ilimba dumneavoastră e dulce, dulce de tot, nespus de dulce, căci nu este limbă mai dulce decât limba românească. Iar pe voi, bravii mei ofiţeri, vă felicit că v’aţi întors sănătoşi în munţii de unde aţi plecat, ceea ce dovedeşte că din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare. Ura, trăiască judeţul Gorj ! (cade extenuat, copleşit de aplauze).
Răspunsul comandantului de regiment colonel Ionescu: DOMNILOR ŞI DOAMNELOR,
(Resemnat): Sunt neputincios. (Vehement şi pe nerăsuflate). Sunt neputincios să exprim ce simt, ce simţiţi şi dumneavoastră, ce simţim cu toţii, căci cred că fiecare simţiţi ca mine pentru domnul colonel, care ca un şoim s’a repezit asupra adversarului, pot zice asupra duşmanului, atât de fioros în timpul războiului dela început până la sfârşit, care nicio zi, nicio secundă măcar nu i-a scăpat, nicio bătălie unde alţii ar fi rămas morţi de o mie de ori şi nu s’ar mai fi întors niciodată în mijlocul nostru înapoi ('»orbind din pahar). De aceea,.repet, sunt neputincios să exprim toată recunoştinţa, toată dragostea, tot devotamentul şi respectul ce simţim toţi gorjenii pentru domnul gheneral Popescu.
Colonelul Popescu (roşind modest de plăcere): Nu sun* încă general.
Colonelul Ionescu (vehement) : Nu se poate, aveţi să fiţi, trebue să fiţi. Ne vom ruga lui dumnezeu şi dragostea ce vă purtăm este atât de mare, atât de caldă, atât de sfântă şi rugăciunile ce vom înălţa la cer atât de fierbinţi, încât nu se poate să nu vă înainteze gheneral la cea dintâi promoţie...
TOASTURI CAZONE
Colonelul Popescu (capabil) Aia... dar pân’ atunci.
Ofiţerii (in cor) Ura ! Trăiască domnul general Popescu !...
Colonelul Popescu (resemnat, mulţumind şi liniştindu-i cu mâna): Lăsaţi să vorbească colonelul...
Colonelul Ionescu
DOMNILOR ŞI DOAMNELOR,
Vă rog să mă credeţi, pe unde am fost căpitan, toţi comandanţii mei s’au făcut generali de pe urma mea şi am mulţumirea sufletească să constat că am contribuit şi eu cu ceva la înaintarea lor, căci pe unde am fost compania mea a fost întotdeauna întâia pe regiment, care primea laude de pe urma mea.
Domnule colonel, vă promit solemn, vă rog să aveţi încredere în mine, veţi fi gheneral afară numai dacă n’oi muri eu...
Dar, domnilor şi doamnelor, nicio fericire nu este complectă. Din buchetul frumos împrăştiat în jurul mesei lipseşte cea mai frumoasă floare a Gorjului, care se ofileşte departe de acela care
o	udă în fiecare seară cu lacrimile sale... lipseşte doamna gheneral Popescu...
Toţi Urna ! Trăiască doamna general Popescu !...
(Restul discursului se pierde în cacofonia de patru voci produsă de ofiţerii tineri cari intonează: „Gaudeamus igitur“).
REPLICA.
Colonelul Popescu Mulţumesc valorosului meu camarad pentru cuvintele sincere şi frumoase ce mi-a adresat.
Doamnelor şi domnilor, vasta cultură a colonelului Ionescu îi dă dreptul la comandamentele cele mai superioare.
V’asigur că din toată inima, din tot sufletul meu, îj voi da tot sprijinul ca să ia comanda acestei brigăzi îndată ce va deveni vacantă prin avansarea mea. Numai aşa voi părăsi liniştit Gorjul unde am fost iubit şi admirat de toată lumea şi numai aşa munca ce am'depus pentru îndreptarea acestei unităţi — pe care du|m: neavoastră ştiţi irt ce hal am găsit-o — nu va fi pierdută. Iar pe voi, Băieţi, vă îndemn părinteşte: Adăpaţi-vă diri capul colonelului
78
DIN VECHEA ARMATA
Popescu, din cinstea lui, din vitejia lui, căci aşa cum îl vedeţi dt mic, a pus una din pietrele cele mai mari la temelia României mari... (Urale nesfârşite).
GLASUL BANATULUI
Un locotenent bănăţean: Mulţam frumos pentru aşa vorbe la domnul colonel, care musai urmează să fie ghinăral, ş’apoi numai ce s’o pune în capul nostru ş’om mere...
Baş numai ce-am venit aci şi tare mă rog la dumneavoastră aş mere înapoi, că eu mi-s din Banat. Căci, mă rog frumos, şi munţii Banatului încă sunt mândri şi noi, bănăţenii, mai vârtos ne-om lupta pentru ţară şi am fi setoşi de victorie dacă am apăra Banatul nostru cu munţii săi, cu codrii şi apele sale, ce l-am adus ca dar de nuntă domniţei Elisabeta, nepoata lui Mihai Viteazul, care încă-i bănăţean ş’o ;luptat în munţii Banatului ?
Colonel Popescu : Dumneata eşti din Banat ?
Locotenentul bănăţean Placu-ţi ?
Cineva (ostentativ): Domnul colonel te întreabă dacă eşti din Banat ?
Locotenentul bănăţean (necăjit): Apoi doar, numai ce-am spus !...
Colonelul Popescu (cochetând): Mă rog, dar la noi nu vă place ?
Locotenentul bănăţean Baş ne place şi aici. Suntem făloşi de domnia prea măritului nostru împărat, că împărat urmează să fie, şi noi, bănăţenii, nu ne vom lăsa, că doar suntem 15 milioane de Români şi toţi am înaintat, numai regele o rămas. Asta nu mai mere. Nu vom răbda mai mult. Ne jărue inima, trebue să se hotărască mintenaş. De aceea ne ţipă Banatul şi la glasul Banatului încheagă apele, se surpă munţii, se cutremură omenirea toată ! Trăiască Ferdinand I primul imperator al neamului românesc! Aista-i placul Banatului „(urale, mulţi ani trăiască s.c.a. Colonelul entuziasmat îl sărută).
Colonelul Popescu (generos): înseamnă, aghiotant, să-l mutăm în Banat.
Toţi: No, tune dracu’n casa lui, apoi doar toţi suntem bănăţeni din Banat. De loc am vrea să merem toţi.
TOASTURI CAZONE
79
Colonelul Popescu (consternat) Cum, dumneavoastră nu sunteţi din Gorj ?
Toţi (pe’ntrecute) Apoi de loc, niciunul !
Colonelul Popescu (vexat) De ce nu mi-ai raportat, colonele ?
Colonelul Ionescu :	Domnule general, tocmai aveam de
gând...< Culmea e că regimentul care a plecat in locul nostru n’are niciun ofiţer din Banat.
Colonelul Popescu Asta e nostim !... Spui serios ?
Colonelul Ionescu Pe onoarea mea.
Colonelul Popescu (sarcastic)i Şcoala de război... (cu încredere) . Nu e nimic, o îndreptăm noi şi pe asta. Să-mi aduci aminte mâine dimineaţă.
(La plecare, urcându-se în trăsură, colonelul zise brigadierului): Frumos aţi vorbit, domnule gheneral!
Colonelul Popescu : Ţi-a plăcut ?
Colonelul Ionescu Fain !...
Colonelul Popescu: Da ofiţerii ?
Colonelul Ionescu Au rămas tâmpiţi.
Colonelul Popescu .^protector): Şi d-ta ai fost bine, da. trebuia mai rar.
DELA POPO TĂ...
Este?“... ne întreabă colonelul prlvindu-ne circular prin ochelari. „Fireşte...“ răspunse tot el sorbind din cafeaua chinuită de soldaţi la gura sobei „fiindcă nu te lasă logica naturală, altfel ar creşte dovleacul in vârful stejarului. Este?“
—	Domnule colonel...
—	Este?
—	Daţi-mi voie...
—	Nu, răspunde hotărit, doctore: carne sau vegetale?
—	Lăsaţi-mă şi pe mine.
—	Eu te las, dar nu te lasă logica... îţi cade dovleacul pe nas. Este, domnilor?
—	Eu vă întreb pe dumneavoastră numai un lucru, admi-teti că omul se trage din maimuţă?
—	Ce vrei să spui cu asta?
—	Mă rog, admiteţi?
—	Să admitem, că admit...
—	Nu aşa, vreau hotărît.
—	Am admis, poftim, ca să-ţi fac plăcerea.
—	Bun. Ce mănâncă?
—	Cine?
— Maimuţa, cu ce se hrăneşte?
— Ca omul, cu ce găseşte şi ea.
—	Carne mănâncă?
—	Cine ţi-a spus că mănâncă carne ? Tocmai d’aia a rămas în urmă, a degenerat, s’a depărtat de noi, fiindcă n’a mâncat carne. Este, domnilor ? Maimuţa nu-i carnivoră...
—	Dar ce, noi suntem carnivori?
DELA POPOTA..
81
—	Ce faace? Mori doctore!... Omul fără o pârjoală ardeiată, minţită pe grătar, moare, mori şi dumneata, mor şi eu, murim cu toţii, ascultă-mă pe mine.
—	Domnule colonel, dar carnivor e leul, tigrul...
—	Şi omul ce dracu’ eşte?
—	Omul e omnivor.
—	Ce — ce ?
—	Omnivor...
—	Păi ce, noi mâncăm oameni?
—	Ooo!...
—	Pardon, ai zis, omnivor.
—	Dar domnule colonel...
—	Este?
—	Vad de mine, ştie oricine, şl găina...
—	Nicio găină, răspunde aici, nu umbla cu fofârlica.
—	Dacă nu mă lăsaţi...
—	Ca s’o întorci ?... ştrengarule... canibalişti, ai ?
6 — Din vechea armatS — 6707.
COLONELUL IONESCU
I
Colonelul Ionescu, un om nervos, Îndesat, cu ochii mici, cu mustaţa tunsă, cu chelia hotărnicită de un volan de păr că-
ii	l, se scoDorî din trăsură, frumos decorat cu steaua, pentru a lua comanda regimentului. In vederea acestei solemnităţi, ajutorul luase măsurile de rigoare: poruncise ca totul să fie în ordine, uşile deschise la perete pentru ca noul comandant să poată intra de vizu în toate camerele şi’n pod, dacă o avea poftă, fără s’aş-tepte pe cel cu cheile, care de obicei tocmai atunci îşi găseşte dumnealui să lipsească, spunea din experienţă maiorul în aprobarea generală a ofiţerilor, ilustrată cu exemple din amintirile fiecăruia...
„Eu tot aşa odată, pe 909, ţiu minte...“
Un semnal prelung, trâmbiţat de un gornist la pândă, curmă firul pov'stini vestind sosirea comandantului, scoţând garda a-fară, pe ofiţeri la scară şi capete goale însufleţite de priviri curioase la colţurile cazărmii şi pe la ferestre.
—	Ce sunt astea? întrebă fără răgaz colonelul, oprind cu degetul îndreptat spre chipiu, raportul ajutorului.
—	Pomi.
—	Pomi?
—	Asta... arbori vreau să zic.
—	Arbori?
—	Copaci plantaţi astă toamnă.
—	Copaci? întrebă din ce in ce mai aiurit colonelul.
—	Adică tei.
—	Tei?
—	Tei tineri.
COLONELUL IONKSCU
83
—	Beţee ast?a de cort, tei?
—	Pui de tei.
—	Şi ce i-aţi pus mă rog aci, în faţă?... Să-i scoţi, să-i scoţi numaidecât... ?ă ci reţi frumos şi să pui zorele. Vreau verdeaţă, verdeaţă multă... Ce-i sărăcia asta în faţa regimentului ?!... Alt loc n’aţii găsit?
—	Aşa a dat ordin domnul general.
—	Domnul general a dat ordin?
—	Da. Te i sunt dela moşia dumisale.
—	Să-i uzi... să-i udaţi în fiecare seară...
—	Atunci	nu-i mai scoatem?
—	Cum o	să-i scoţi?... Ce comedie	e	asta...	Se	poate?!...	Să
pui tei, tei mulli. vreau pădure de tei, maiorule. Să care apă toată ziua... Cine-i aghiotantul?
—	Eu să	trăiţi, domnule colonel-
—	Sâ uzi	pomii în fiecare seară...	să	le	torni	apă	îa	rădă-
cină. Ai 'priceput?
—	Am priceput.
—	Apă multă, înţelegi ?
—	înţeleg, să trăiţi, domnule colonel, dar nu prea este apă, şi-s fântânile departe... abia aducem pentru spălat. Avem numai o pereche de boi!
—	Aţi auzit. Să-l bage la carceră, trebue să fie un ticălos!
—	Nu, domnule colonel! din contră. Până acum s’a purtat bine... E nepotul domnu‘,ui general.
—	Bine frate! Ce gospodărie e asta?... Dacă e nepotul generalului, de ce nu-i daţi nişte haine mai bune?
—	Nu prea avem. Stăm prost cu îmbrăcămintea.
—	Pune, domnule, să-i facă în atelier... Să-i ia măsură, să-i facă'numaidecât... Vii cu noi... să stai printre domnii ofiţeri... A-colo ce aveţi?
—	Armurăria.
—	Ia chiamă armurierul... Ce-i pomul ăla din faţa atelierului?
—	Un salcâm.
—	Cine l-a pus?
—	Noi.
84
DIN VECHEA ARMATA
—	Cum1 ţi-ai permis, măgarule, să trânteşti pomul ăsta în faţa atelierului?
—	Nu l-am pus eu, să trăiţi don’colonei, a crescut singur... legăm caii la umbră, la potcovit.
—	Iţi place, maiorule?... De unde eşti?
—	Dela Prisăcani.
—	Să-l pui patru zile la închisoare. Tei n’ai găsit baragladină?
II
Ovid Zamfirescu, alintat de părinţii caire l-au căpătat târziu după icăsătdrie, a ieşit din clasa IlI-a de liceu, cu părul Uns şi hotărît să nu facă nîmte. Până ce i s’a dres glasul şi a început să se radă, se ocupa ziua cu traforajul şi noaptea citea până târziu pe Contele de Monte Crdsto sau 'pe Contesa cerşetoare, romane adunate din foiletoane şi cusute cu îngrijire în dosare voluminoase. A doua zi abia, era gata la ora dejunului Se prezenta curat, palîd, cu tochii veirzi, cu mâinile lungi şi albe şi se aşeza la masă în faţa bătrânilor, care-1 sorbiau din ochi, amărâţi că-şi pierde vremea. Nu îndrăsnea însă nicîunul să-i zică ceva fiindcă crescuse repede şi lung ca o cucută.
Şi aşa, uşor, plăcut, pe nesimţite, ferit de curente şi de blestemăţii, Coca se pomeni intr’o bună dimineaţă în faţa comisiei de recrutare. In ciuda certificatelor medicale şi a lacrimilor coanei Raluca — medicul recrutor n’a vrut să ţină seama nici de re-comandaţiile prefectului — l-a găsit bun pentru serviciu, fără a-1 repartiza măcar la vreo armă specială, cum s’ar fi cuvenit unui fecior de familie. „Noroc“, spunea ea la orice ocazie, „că musiu Ionescu“ — colonelul din Huşi, care comanda regimentul Cocu-ţei—„era un om tare cumsecade, manierat şi bine crescut“, aşa că tânărul soldat îşi făcea armata mai muît în casă.
Intr’o zi, pe uh sfârşit de toamnă, urcând încet, greoi, spre cazarmă, colonelul Ionescu porunci, cum intră în cancelarie, fără a se aşeza la birou: „Să vie caporalul Zamfirescu 1“
Peste piuţin, Zamfirescu se strecură cu sfială pe uşa deschisă şi rosti, înnecându-se, formula sacramentală:
—	Să trăiţi, domnule colonel!
COLONELUL IONESCU
85
Dar colonelul, întors cu spatele, fluiera, bătând în geam cu degetele-i scurte şi groase, un marş plin de avânt războinic: „Hiu, hiu, hiu... ratata plam!“
Timpul de aşteptare nu e calculat in regulament. El e însă precis hotărît de disciplină şi oorespunde momentului când încep a tremura genunchii. După o aşteptare astfel socotită, Ovid Zamfirescu, ajuns caporal în virtutea inerţiei care guvernează oştirea, tuşi sfios: hâm...
—	Cine-i? întrebă colonelul fără a «e întoarce, fluierând din ce în ce mai victorios.
—	Eu.
—	Care eu?
—	Zamfirescu.
—	Aa, dumneata eşti tinere? Stai, şezi, ia loc... Cum o duci ?
—	Bine, mersi.
—	Mâncare ai bună?
—	Tare bună.
—	Mănânci la cazarmă?
—	Pe mine m’a abonat mamaia la birt.
—	Altfel cum mergi?
—	Mersi, bine.
—	Am auzit că vre'i să te duci la Iaşi.
—	Dacă-mi dai mata voie...
—	Când te întorci?
—	Când vrai mata.
—	Cu ocazia asta îţi dau şi un butoiaş să-l duci la soră-mea.
—	Cu plăcere.
—	Să nu te uiţi că-i mare...
—	Nu face nimic-
—	De dus e uşor, că-i deşert. Chestia e cum îl aducem înapoi... că eu' aşa m’am înţeles cu soră-mea, să-i dau un vas gol şi ea să-mi trimită unul plin, înţelegi?
—	Da.
—	Care va să zică te duci la Iaşi, laşi butoiul gol acolo şi-l aduci pe cel iplin. Pricepi?
—	Da.
—	Azi ce e... luni. Sâmbătă cred că te întorci ?
—	Da.
«6
DIN VECHEA ARMATA
—	Aşa. Bun... du-te!
—	Să trăiţi!
—	Apropos, am uitat, ea poatel o să ceară parale că e o prefăcută şi o sgârcită !... Cunoşti pe soră-mea ?
—	Nu.
—	Sigur că are să ceară parale baba, şd’n cazul ăsta nu ştiu, să luăm ori să nu mai luăm?
—	Luaţi, domnule colonel.
—	Vorba e, ai s’o convingi tu să ţi-1 dea fără parale? Parcă văd că te duci de geaba... şi decât să te întorci fără vin, mai bane nu te mai duce.
—	Nu, domnule colonel, «mă duc.
—	Dacă ţii cu orice preţ şi crezi că ai s’o poţi convinge...
—	Şi dacă n’oi putea, parcă tataia...
—	Doamne, îi reteză vorba colonelul, fă-mă să văd şi minunea asta!... De când eştd caporal?
—	Din Mai.
—	Vezi de te sileşte. La toamnă trebue neapărat să fii sergent. Mama ce face?	*
—	E bine, mersi.
—	Zi-i complimente... Va să zică.ne-am înţeles, aşa rămâne?
—	Da.
—	Bon voyage! La revedere!
—	Să trăiţii Bonjour!
III
—	Să trăiţi don’ plotoner, a fugit purcelul lu’ don’ colonel.
—	Unde a fugit?
—	Eu ştiu... pe semne azi noapte...
—	Şi nu e de loc?
—	Când m’am dus dimineaţă să fac curăţenie, să-l spăl, să-i dau mâncare, cum aţi spus dumneavoastră nu era neam.
—	Nu l-ai închis bine şi ţi-a scăpat, tâlharule.
—	L-am închis, zău l-am închis.
—	Nu l-ai închis-
—	L-am închis, don’plotoner, ştie şi soldaţii.
—	Nu l-ai închis, că dacă-1 închideai, nu fugea.
COLONELUL ION2SCU
87
—	O fi avut pe undeva vreo gaură.
—	Treaba ta, nu vreau să ştiu nimic. S’aduci purcelul de unde ştii. Să-l pui la loc, că te omoară don’colonei.
Colonelul căpătase purcelul în ajun şi-l recomandase plutonierului, de faţă fiind şi maiorul ajutor.
—	Vezi mă, să-l creşti.
—	Da, să trăiţi!
—	Să-i! îngraşi bine c’o să mănânci şi tu din el.
—	Da, să trăiţi.
—	Asta creşte repede, se face mare, opina admirativ maiorul ajutor. — Luaţi treizeci... ce zic eu, şaizeci... şi mai mult... Puteţi lua o sută de kilograme de untură. Să-l hrăneşti bine, domnule, că mâncare avem berechet, slavă domnului.
—	Nu prea mănâncă, trăiţi, don’maior, când e singur.
—	Nu se poate... să mănânce, trebue să mănânce. Să mănânci prostule, să creştem, să ne facem mari.
Amintindu-şi scena, plutonierul, înfipt 10 clipă locului, se scarpină în cap, mobiliza o echipă de sfinţi, şi scuipând lung se’n-dreptă cu capelul pe ceafă, necăjit, îngrijorat, spre bucătărie, gândindu-se otrăvit la cele întâmplate, când, deodată rămase încremenit, ciulind urechile.
—	Huo !... Ţine-1!... Nu-1 lăsa mă, nu-1 lăsa ! strigau grăjdarij îndemnându-se, înjurând, chiuind, aruncând cu furcile după un porc măricel, care ostenit se propti stupid, cu spume la gură şi se lăsă prins ţinând asurzitor.
—	L-aţi prins? întrebă alergând plutonierul.
—	Da, don’ plotoner, mă tem că e al lui don’colonel.
—	Nu e ăla.
—	Ăla era mai mîc o ţâră.
—	Ala era mai negru, don’plotoner.
—	Taci mă, aţi fost voi de faţă, când l-a fătat mă-sa ?..,
Băgaţi-1 în coteţ... Să-l iei la spălat Văcariule, să-l freci cu
peria şi de-1 scapi înc’odată, mai bine să dezertezi.
—	Ce-ţi face purcelul? întrebă mai târziu colonelul, apro-piindu-se de grajd, însoţit de ajutor.
—	Creşte, să trăiţi, don’ colonel.
88
din vechea armată
—	Mănâncă?
—	Mănâncă, e ceva de speriat
—	TaaciL. Mă, da’parcă nu e ăsta?
—	Asia e, don’ colonel.
—	Parcă era negru.
—	Nu, don’colonel, era murdar, puteţi întreba soldatul. Am pus de l-a spălat cu peria... Ce a ieşit dintr’ânsul...
—	Parcă era mai mic.
—	Tot aşa era, vi s’a părut dumneavoastră, unde şedea culcat... îl ştie şi don’maior.
—	Asta e, afirmă maiorul. Nu v’am spus eu, aţi avut noroc... Ăştia cresc teribil...
AŞA e piesa
Comedie în trei tablouri.
TABLOUL I
Regimentul X de infanterie a primit, pentru educaţiune şi întreţinere, cincizeci de copii, orfani de război.
Intr’o zi i-a numărat, a doua zi i-a tuns, a treia zi i*a numărat din nou şi după împlinirea acestor rituri seculare urma să primească o pâine la doi.
După câtva timp, maiorul ajutor, întâlnind prin curte pe ofiţerul cu aprovizionarea, însărcinat cu creşterea lor, l-a întrebat, scârbit ca de o pacoste :
—	Cine să-i îngrijească, cine să,-i îmbrace, cine să-i spele...
—	M’am gândit eu la asta... Am artgajat o spălătoreasă faină.
—	Parol?
—	Spală admirabil.
—	Ce spui?
—	Ştie şi prăjituri.
—	Bravo, Floriene1! S’a trimiţi, mă rog ţie, din când în când şi pe la mine... Şi mai ia un om.
TABOUL II
—	Ce caută femeia aia?
—	E madama dela copii, domnule colonel.
—	Aţi găsit?
—	Faină. Eu am adus-o. Spală admirabil.
—	Taaci.
—	Ştie şi prăjituri. Nemţoaică, ce mai una, alta.
90
DIN VECHEA ARMATA
—	Ia chiam-o încoace.
—	Carolina !
—	Küss die Hand1...
—	Gut Morgen... Dă-te mai aproape... Zi zin ku ?...
—	Was... Köchin, bittschön...2 bocterese...
—	înţeleg, înţeleg da (frecând rufe imaginare) spălat, nain ?
—	O. ia bitt'schön... 3
—	Guten ?
—	Gut...4
—	Auzi, că-i faină... trimite-o la mine de grabă... şi mai dă-le un om.
(Depă rtâ ndu-se împreună).
MAIORUL — Nu ştiam că vorbiţi aşa bine nemţeşte. COLONELUL (modest) — Da, o rup binişor.
TABLOUL m
—	Bine, colonele, mi ş’a raportat că ai râioşi în regiment? Se poate... şi mai cu seamă copiii, care este pentru no> o moştenire sfântă!
—	Domnule general, vă spun drept, eu singur nu ştiu ce să mai zic. Ii îngrijesc destul da... ştiţi dumneavoas'ră, cei Şapte ani... până i-om da pe brazdă. Mă ocup personal. Le-am tocmit o spălătoreasă faină.
—	Natural frate, aşa trebue.
—	A găsit-o nevastă-mea, că se interesează şi ea. Spală admirabil... o nemţoaică... şi calcă, domnule general.
—	Adevărat ?
—	Face nişte prăjituri 1
—	Bune ?
1 Sărut mâna.
*	Ce ?... Bucătăreasă, vă rog.
*	O, da, vă rog.
*	Bine.
aşa e piesa
91
—	Splendide.
—	Da de gătit ştie? că asta-i principálu’...
—	Dumnezeeşte... Dacă nevasta, care-i gospodină...
—	Fain. Trimite-o la mine mon cher. Să plece imediat., şi daţi oameni deajuns. Nu-i lăsaţi de capul lor, că e mici.
N E
V A R I E T U R...‘
Generalul inspector, indignat că era nevoit să calce pe pământ, înainta în silă,i< urmat de o suită de ofiţeiri docili, tăauţi, îngrijoraţi, eşalonaţi în adâncime şi pe grade, care se temeau să calce sănătos aşa cum erau deprinşi. Cortegiul păirea o serie de bănuiţi duşi de procuror, la locul crimei. Toţi avuseseră	relaţii	cu
mortul. Fiecare se temea să nu fie acuzat de omor.	Victima	era
regimentul, înşiruit din zori, pe câmpul mărginit de şanţuri. Un singur nor, pâclos şi vânăt, scoborît să-l atingi cu mâna, acoperea
trupa ca o cască uriaşă de război.
—	Drepţi!... Pentru onor... răsună o voce prelungă, ce ambiţiona să fie glasul trâmbiţei din urmă şi să trezească oamenii morţi de neodihnă.
—	Lăsaţi... lasă astea, opreşte, te rog... clişee vechi, colonele...
Colonelul rămase pietrificat, ca osânditul care se trezeşte în
picioare după un foc de salvă, îndreptat împotriva lui.
—	Să vie un om cu o mitralieră.
Câţiva ofiţeri fugiră luându-se la întrecere.
Peste puţin un soldat arămiu, excortat ca un prizonier de ofiţerul triumfător, înainta. şchiopătând, intrat cu de-a-sila în-tr’o pereche de bocanci noi, stângaci, în mantaua băţoasă ce-i îngreuia mişcările, nouă şi ea ca tot restul îmbrăcăminţii, şi se opri în faţa generalului ca un condamnat la moarte.
—	Cum te chiamă pe tine?
—	Florea.
—	Florea ?
1 Expresie latină sugerând deplina conformitate cu realitatea a celor descrise.
NE VARrETUR.
93
—	Cristache, să trăiţi.
—	Nu Florea ?
—	Ba, Florea.
—	Mă Ţigane, alege-ţi, ori Florea ori Cristache.
—	Florea Cristache.
—	Dă-te mai aproape... Legaţi-1 la ochi... strâns să nu vadă.
—	Aolio... nu sunt eu mâncaţi-aş sufletul.
—	Nu te teme, Cristache, că nu te omoară nimeni (întor-cându-se către ofiţeri)el a auzit din război... e bună şi frica câteodată... Vezi tu ceva, mă Floreo?
—	Nu văd, mânca-te-aş, că m’a strâns rău.
—	Câte degete suint aici ? Nu pune mâna la batistă, Ţigane...
—	Păi nu le poci număra.
(Infinit superior) — D’aia	te-am	legat	şi	eu.	Ei,	ap.ucă-te
acum şi desfă puşca şi să mi-o	faci la	loc ca	din	fabrică.
—	Doamne!... păi aşa« cu	ochii legaţi ?
—	Uite aşa, legat la ochi.
In respiraţia reţinută a ofiţerilor, cu un oftat ce şuieră printre dinţii săi albi, neregulaţi, soldatul se aşeză în genunchi şi cu mâini uscate, înnegrite, scoase trusa cu uneltele.
Colonelul, galben ca de ceară, aştepta ca martirii condamnaţi Ia probă supremă, o minune cerească. Fiecare dibuială era o decepţie, fiecare învârtitură de daltă o speranţă, otice bucată desfăcută, o uşurare.
Un observator desinteresat afr fi băgat poate de seamă, că Ţiganul o făcea de oaie. Dibuielile lui erau exagerate şi desfacerea pieselor se succeda în ordine prea convenţională, ceea ce trăda o practică îndelungată.
Dar cine sta să bage de seamă, în panica generală, asemenea amănunte. In câteva clipe ce părură colonelului un veac, într’o tăcere de ziduri părăsite, soldatul desfăcu arma, înşirând bucăţile metodic pe batista întinsă cu îngrijire dinaintea lui.
—	Aşa băiete, acum închei-o la loc.
Operaţia merse mai uşor. Ultima piesă încheiată aduse un curcubeu pe feţele întunecate ale ofiţerilor.
—	Bravo, colonele, strigă entuziasmat generalul, sărutându-1 pe amândoi obrajii.
—	Domnule general...
94
DIN VECHEA ARMATA
—	Nimic, că strici totul... Destul... Mi-am făcut idee. Văd că s’a muncit. Vă felicit domnilor şi la revedere... Nu, mulţumesc, nu vreau suită. Mă duc singur... Rămâi cu ofiţerii dumitale.
—	La cine e în companie ? întrebă transportat colonelul, după
plecarea generalului.
—	La mine...
—	Domnule căpitan, îţi mulţumesc şi vin să te sărut la rândul meu...
—	Sărută-1 şi tu pe Florea...
—	Ce sâ-1 sărute, domnule, că-i armurier.
PENTRU TARA
La Olt lupta dura de trei zile. Tunurile bubuiau cutremurând văzduhul, cuminţind copiii, umplând de groazq femeile şi bătrânii, lăsaţi pentru paza satelor. Mitralierele false cu care Nemţii cercetau întinderea frontului, se auzeau plescăind fără astâmpăr, supărător, de pretutindeni, ca nişte berze învră bite, uriaşe. Soldaţii noştri, tătuci cu feţele îndoliate de bărbi inculte şi de suferinţe ascunse, presăraţi în şanţuri lungi, ce le veneau până la genunchi, trăgeau In vânt, cuprinşi de panica misterioasă că nu zăreau de nicăieri duşmanul. Proşti, flămânzi şi goi, credeau orice, aşteptându-se la toate: în apa vie şi moartă, în pecetea cu care Nemţii însemnau pe cei liberaţi, ca să-i recunoască şi să i omoare, dacă după această mărinimie i-ac mai fi întâlnit in luptă.
Mulţi îşi pierduseră minţile. Stăteau tin'inrt cu ochi în4urniţi pământul, încremeniţi de groază printre tovarăşii morţi, cu membrele sgârcite, cu feţele prinse intr’un semn de întrebare. Unul se ridică deodată în picioare şi fugi, fără armă, răcnind sălbatic, în spre inamic. O seamă se depărtau pe furiş, se răzleţeau şi suflete chinuite, se mutilau, fără iscusinţă, pentru a scăpa de urgie. Un glonţ în palma stângă pusă pe gura ţevii şi omul fugea rătăcit, cu cărnurile spintecate, la ambulanţă, unde rana, înnegrită de fum, trăda repede toată scăderea soldatului învins.
Medicii semnalară ticăloşia şi ordine superioare, severe ca toate ordinele superioare, impuneau măsuri extreme.
Colonelul Popescu, comandant destoinic şi blajin, dar hotărît Ia nevoie, n’apucase a-1 citi bine şi dela ambulanţă i se aduse, excortat de un doctorand, un om rănit.
96
DIN VECHEA ARMATĂ
—	Domnule Colonel, e dela dumneavoastră, s’a împuşcat singur... se vede forma rănii şi negreala.
—	Cum te cheamă ?
—	Gligore.
—	Gligore şi mai cum ?
—	Gligore.
—	Alt nume n’ai ?
—	Ba Gligore al Mariţei.
—	De ce te-ai împuşcat ?
—	A scăpat glonţu, mânca-ţi-aş ălea...
—	Minţi, de ce te-ai împuşcat, mă Ţigane ?
—	Oi hi greşit.
—	De, mă băiete, n’am ce să-ţi fac, asta nu e greşeală, ci păcat care nu se iartă, şi întorcândiu-se către agenţii de legătură porunci cu voce .scurtă: — Să vie câte un om cu arma din fiecare grupă... apoi scoase o ţigară pentru a-şi potoli emoţiunea, invârtindu-se încoace şi încolo, neştiind unde să o aprindă.
—	Care aveţi un foc... dar nu răspunse nimeni şi în neştire o aprinse dela mutilatul care îi prezentă cu sfială un fitil aprins cu mâna lui sfârtecată, cu cealaltă dând umil onorul, sperând să-şi micşoreze vina, neştiind ce îl aşteaptă.
—	Au venit oamenii ?	_
—	Da, să trăiţi.
—	Unde sunt?
—	In vâlcea, în dreptul şanţului.
—	Duceţi-1 acolo... mai înapoi. Vino lângă mine, doctore... Să vie preotul.
Nenorocitul, alb ca varul, cu tulei de barbă ce parcă creşteau văzând cu ochii, privea râzând rătăcit, cu capul gol, aşteptând cu gâtul uscat, sfârşitul comediei care face din Ţigani obiect de glume dureroase, după cum iştia el din cazarmă.
—	V’am chemat să spuneţi camajrazilor cum mor Iaşii şi să pedepsiţi cu mâna voastră pe acel care şi-a călcat jurământul,
rănindu-se singur.
—	Legaţi4 la ochi. Comandă, sergent.
Preotul ridică crucea şi mormăi pe nas cu vorbe înnecate: „iar de a greşit cu voie sau fără voie, cu fapta sau cu gândul, cu ştiinţă sau fără ştiinţă..,.“ restul se pierdu într’o comandă scurtă.
PENTRU ŢARA
97
—	La ochi... daaţi foc !
O	pocnitură deslânată rupse ecoul ca pe o pânză putredă. Toţi rămaseră prostiţi. Camarazii trăseseră în sus cu ochii închişi. Un glonţ, unul singur, al sergentului, lovise pe Gligore, care se svârcolea, ţinându-se de burtă. Soldaţii se’nchinau, doctorul alergă în grabă, îi sfâşie hainele, căutând rana. Ii făcu o injecţie şi un pansament sumar. Mărgele de spumă uşoară periau acum în colţul gurii muribundului.
—	Ce zici, doctore ?
—	E condamnat, isprăviţi-1...
Soldaţii prinseră a se închina din nou.
—	Nu, ajunge, cum i-o fi scris, întrebaţi-1 ce vrea ?
—	Ce să mai vreau ?... răspunse horcăind Gligore, oţărît, brobonit de năduşeală, cu ochii împăienjeniţi de moarte... fă-curăţi treabă... am şase copii, să hi ochit barem într’un chicior-
Oin vechea armată — 6707.
PROF I L A X I E
Avem un caz suspect de tifos exantematic... .anunţă din uşă medicul regimentului, intrând fără să bată în cabinetul comandantului.'
Colonelul se roşi oa o sfeclă, lărgi cu degetele gulerul dela iunica, respiră şuierând şi scăpat ca prin urechile acului, de un atac de apoplexie, se sculă în picioare, se îndreptă îngânduirat spre cuier, îmbrăcă mantaua încheindu-se la toţi nasturii, porni repede'spre uşă, se’ntoarse, se desbrăcă, puse mantaua la locul ei, şi aşezându-se la birou, scânci domol
—	Aşa e când eşti prea bun.
—	Domnule colonel.
—	Lasă, domnule... Ţi-am spus eu ceva ?... adună reghi-
mentul.
—	Tot reghimentul ?
—	Nu, să vie maiorul...
★
—	Ordonaţi, domnule colonel.
—	Dumneata ai auzit ?
—	N’am auzit nimic.
—	Cum, maiorule ? Eu ştiu înaintea dumitale că avem tifos
exantematic în regiment..
—	Nu mi-a spus	nimeni.
—	Aştepţi să ţi	se spună?!	Bravo! Frumos!...	Vorba	aia:
eu aştept, dumneata	aştepţi, el aşteaptă... (Atunci,	colonelul cu
ironie amară) Bine,	m'aiolrure...	Tac... Vezi ce fel	de om	sunt
PROFILAXIE
eu Nu zic nimic. Dar să ferească sfântul de acum înainte să cadă cineva în mâinile mele.
—	Domnu.’e colonel...
—	Destul. Ia notă : 1) Să se pună sentinele de jur împrejurul cazărmii; 2) Oamenii să se culce imediat; 3) Regimentul se consemnează în cazarmă până la noi ordine. Suspand orice instrucţie. Nicio corvoadă, nimic, nimic absolut... Nicio mişcare... Să nu se vadă picior de om umblând prin curtea reghimentului... Bagă bine de seamă, maiorule, că te fac răspunzător de ordinele care le dau acuma. Nu se dă nimeni jos din pat, nu iese nimeni In oraş, baia va furîcţiona zi şi noapte, oamenii să-şi spele rufele .cu apă caldă... sau mai bine nu, să le fiarbă... Auzi, maiorule?
—	Aud domnule colonel.
—	Domnule, auzi ?
—	Da, domnule colonel, am înţeles.
—	Să le fiarbă în ochii dumitale. Bagă bine de seamă,, că eu cu dumneata vorbesc şi, din cinci în cinci minute, lsă mă ţii la ciureni... ia măsuri, dă ordine, să nu se întindă, că v’aţi curăţat. Doctorul să facă anchetă severă, să vadă cine-i măgarul care a adus tifosul exantematic... Cine l-a adus, asta.vreau să. ştiu... Să-l dau în judecâtă ca să se înveţe minte.
—	Doctorul e vinovat că n’a izolat recruţii.
—	Ba i-am izolat, da n’am pu(ut să-i izolez comptet, eă n’am avut unde.
—	Are dreptate maiorul. Eşti piază fea, doctore. De când ai venit dumneata numai cu buclucuri.. Ala şi-a-frânt.mâna, mecanicul s’a opărit şi cu tifosul exantematic-« făcuşi fiartă..-
—	Da ce sunt eu vinovat ?	-5	©
—	Cine zice că eşti vinovat ?>.. La revedere, domnilor, şi bolnavul să stea în observaţie permanenta...
—	Poate să nu fie exantfemaiic!
—	Oare? întrebă plin de speranţă colonelul. Ei, cum putem cunoaşte, Negrene ?
—	Foarte simplu... afirmă sigur de el, inginerul, om deştept şi mucalit, căpitan de rezervă, chemat să-şi completeze instrucţia. Se cunoaşte .numaidecât.
—	Ce spui, domnule ?
—	Dacă-i hexapod...
100
DIN VECHEA ARMATA
—	Cum ziseşi ?
—	Hexapod, cu şase picioare.
—	Aşa da, ei ?... ,
—	Dacă-i hexapod atunci e străin, adus din altă tară unde bântue tifosul exantematic. Dacă-i octopod...
—	Ala cum e ?
—	Cu opt picioare... atunci e românesc, nu-i niciun pericol. Dacă doctorul a păstrat o lighioană de pe cămaşa bolnavului suspect...
—	Aşi, ţi-ai găsit. Ce să păstreze!... Dumnealui să păstreze ?... Ai păstrat, domnule ?
—	Am păstrat, domnule colonel, răspunse medicul invitat de inginer eu ochiul.
—	Ei bravo! Nil mă aşteptam. Bun, să mi-1 dai într’o cutiuţă, il duc imediat la analiză. Lia revedere, domnilor.
★
După plecarea colonelului, maiorul, absolvent ai unui curs recent de informaţiuni, înnebuni regimentul. Semnale precipitate, deslănţui o galopadă furioasă pe scările roase de bocancii oamenilor. Soldaţii forfoteau, întinzând afară aşternuturi murdare, roind ca un furnicar ce7şi scoate larvele la soare. In cancelaria mică a batalionului, ofiţerii, grămădiţi fără respiraţie, luau notă ţntr’o linişte gravă.
—	Va să zică ne-am înţeles ?... Eu nu dau ordine. Vă rog, fac apel la sentimentele dumneavoastră camaradereşti şi sunt sigur c’am să fiu înţeles. Sentinele în toate părţile, toată lumea se culcă, oamenii să se bărbierească, să se tundă cu maşina, să facă baie, să-şi fiarbă rufele... toate astea in ¡ochii dumneavoastră. Intcolo, nicio mişcare...
—	Da cu tragerea de demonstraţie?
—	Nimic! Morţi! Ce mai vorbă! Apropo, un singur lucru cer şi eu dela dumneavoastră; deseară dormim îmbrăcaţi, cu luminile aprinse ca într’un cantonament de alarmă. Pe mine mă găsiţi în tot momentul la corpul de gardă.
—	Trăiţi, don’maiur, a tilifonat don’ colonel, să iasă toată
profilaxie
101
lumea, să care lemnele... A sosit trei vagoane la rampă... vine şi dumnealui.
—	Nu şg poate, imposibil.
—	Las’ maiorule... eu am dat ordin, doctorul e aici?
-—A plecat.
—	Nu-1 nimic, să iasă tot ireghimentul... E octopod, săracul,
nu-i nicio primejdie, e d’al nostru... ¡strigă înseninat dán uşă colonelul.
I N
RETRAGERE
Eram în plină retragere. Greutăţile operatinnii erau sporite de o Vreme mohorită. Ploua subţire, pieziş, o ploae rece ce-ti înţepa obrazul ca punctele de foc. Soldaţii cu picioarele grele, cu hainele ude, culcaţi în ţarina pustie, aşteptau resemnaţi să intre în hora fără sfârâit a morţii. Câmpia tristă părea nemărginită.
Văzduhul se cutremura de bubuituri de tun, ce se’nfundau în urechi. Din când în când, trăsuri greoae, cu caii jigăriţi, plini de noroi, treceau în huruit de roate, grăbite să scape de urgie, invidiate de cei siliţi să moară.
La cartierul diviziei era forfoteală. Ofiţeri, ofiţeri de tcate gradele/reprezentând toate armele, intrau, ieşau, se adunau cu caii la mână, încolonau, cu strigăte răguşite, trăsurile cele de cancelarie, asaltate de chiulangii pudraţi, de popotă, care gemeau sub povara bagajelor interzise, trăsurile lungi de pioneri, ce se puneau de-a-curmezişul drumului, briştile şi cupeuirile de rechiziţie mânate de odrasle ministeriale. Trimise înainte, oprite, rechemate, se încurcau, incriminându-se într’o simfonie măreaţă de nechezaturi, de înjurături, de sbierets, printre care se strecura ca din alte lumi,, glasiul civilizaţiei, bâzâitul neîntrerupt al unui 'telefon de campanie instalat în faţa cantonului, unde se ¡stabilise comandamentul. înăuntru, la o masă butucoasă, generalul, temut pe vremuri, care avea la activul său importante lucrări de pace şi Viaţa sfântului Ioan gură de aur, stătea amorţit pe scaun, cu manta, cu capişon, cu pelerină, fixând cu priviri obosite, prin ochelarii mari, cercuiţi cu fildeş, lutul din odaie. Departe la câţiva kilometri, în preajma unui pod de lemn, o companie de miliţieni sdrenţuiţi acoperea retragerea trupelor, înşiruită de-a-lungul apei
IN RETRAGERE
103
galbene, ce se călătorea, ducând la voia întâmplării cutii- sparte de conserve.
Răzimat de rampă, locotenentul Cioroianu privea îndurerat la retragerea desordonată 'a oamenilor, cari fugeau făcându-şi cruce*. Figura lui serioasă era aburită de ruşine. Compania des-nădăjduită, plugari ce se gândeau la copii, la ogor, la vatră, îşi întorceau privirile spre dânsul. 'Situaţia era în adevăr gravăv Inamicul înainta, era aproape. Ofiţerul nu se putea retrage, nici împotrivi şi-i venea să plângă. Venise pregătit pentru ofensivă, să plătească cu viaţa lui victoria, nu umilinţa de a cădea prizo-zonier. Intrase în război plin de speranţă. In cazarmă nu-şi afla locul în aşteptarea ceasului hotărîtor. Firea lui războinică era întreţinută de glasul trompetelor bulgăreşti, ce ajungeau la urechile calafatenilor, peste apele Dunării albastre. Acum se uita în jurul lui cu jale. Case dărâmate, tunuri părăsite, cai scăpaţi, ce fugeau încordaţi de spaimă, convoiuri de tărgi învelite se perindau, într’un vaiet nesfârşit de gemete şi blesteme. Automobile arborând simbolul jertfei, treceau în goană, vânturând răniţii cu capetele, însângerate. Nenorociţi, albi ca varul, cu capul gol, cu părul vâlvoi, fugeau cu priviri rătăcite purtând în palma sdrelită pecetea neagră a laşităţii lor.
—	Mai sunt?... mai sunt?... mă, n’auzi?... mai sunt tnupe în urmă ?
—	Mai sunt.... nu .mai sunt... trebue să mai fie... noi nu prea ştim, că suntem răniţi... încotro e ambulanţia?...
Peste puţin un plutonaş de oameni în toată firea, înnegriţi de fum, de bărbi crescute în voie, trecu grăbit sub comanda urnii puşchi de sublocotenent cu mustăţile rase, care abia ţinându-se de ei, se căsnea să le potrivească pasul: — Hun, doi, trei, patru, hun, doi, trei, patru... încăpăţânat, inconştient de eroismul iui.
—	Mai sunt trupe in urmă, domnule sublocotenent ?
—	Nu mai sunt.
—	Dumneata eşti ultimul ?
—	Sunt ariergardă... vin şi Nemţii...
—	Uf 1 exclamă locotenentul uşurat că-şi pune oamenii la adăpost şi se adresă diviziei cu care era legat prin telefoni
AlloL. allo!... alio, divizia... Divizia?... Cine-i la aparat?... Să trăiţi, domnule maior, aici locotenent Cioroianu... comunicaţi,
104
DIN VECHEA ARMATĂ
vă rog, domnului general că s’au scurs toate trupele şi dacă pot să distrug podul... inamicul e aproape... allo... ce-aţi spus ?... dacă pot sa distrug podul... da, da, am înţeles, aştept pe poziţie.. j
Maiorul năvăli în- 'odaia în care generalul aţipise pe scaun şi corect, ostăşeşte, cu mâna la chipiu,, raportă terminarea ¡retragerii ca o ispravă naţională.
—	Să trăiţi, domnule general, trupele s’au retras în ordine, poate* să distrugă podul ?
—	Hai?
—	Locotenentul Cioroianu însărcinat cu distrugerea podului raportează că retragerea s’a terminat şi întreabă dacă poate să dis-trugă podul.
—	Să-mi aducă galoşii..
—	Da, domnule general... şi repezindu-se pe uşă, maiorul strigă din prag, autorizat de importanţa misiunii sale: Stanciu!... Unde-i Stanciu ?... Planton !... Unde-i plantonul ?... unde umbli mă, mama ta !... Dă galoşii lui don’general!...
—	Galoşii ?
-- Galoşii... unde sunt galoşii lui don’general ?
—	Galoşii lu’don’gheneral ?...
—	Galoşii, boule;!... ce-ai făcut cu galoşii, că-i cere domnul general ?!
—	Eu nu ştiu unde slutit galoşii lu’don’gheneral.
— Să trăiţi, domnule maior, vesti telefonistul, domnul locotenent Cioroianu intrdabă dacă poate să distrugă podul că ai noştri s’au retras... se vede inamicul...
—	S’aştepte Ia: telefon...
—	Domnule general, poate să distrugă podul ?	_
—	Am spus să-mi aduceţi galoşii...	~
—	îndată, domnule general... să-i cureţe niţei... vi-i aduc numaidecât.
—	Haide mă, ce faci mă ?... ai găsit galoşii... ? dă mai repede că aşteaptă domnul gheneral...
—Unde se găsesc galoşii... ce,	eu ştiu unde	sunt	galoşii!...
Eu	n’am avut galoşii1 în primire.
—	Fire-ai al dracului să fii de	tâmpit!... Să	scoţi	galoşii	c?
te smintesc...
IN RETRAGERE
105
—	Să trăiţi, domnule general, cui aţi dat dumneavoastră galoşii în primire?
—	Ce ?
—	Nu se găsesc galoşii nicăieri!
—	Hai ?... Chiamă şeful de stat major...
—	Sunt aci, domnule general.
—	Ia vezi, colonele... ce-i desordinea asta ?... Unde-mi sunt galoşii ?... Să se găsească galoşii că nu plecaţi de aci!..
—	Unde i-aţi lăsat, domnule general ?
—	Aci i-am lăsat... Să se găsească galoşii.
—	Pierdem timp, domnule general.
—	Nu voi să ş.tiu nimic.
—	Cui i-aţi dat în; >priimiire ?
—	Sa vie plantonul!..
—	Stanciu !'... Planton !...
—	Ordinaţi!
—	Unde sunt galoşii, tâlharule ?
—	Ii aveţi în picioare, trăiţi, don gheneral, observă bucuros soldatul, care nu îndrăsnise să se uite în ochii superiorului.
—	Aşa e, frate... Ei, drăcie... Bine, băiete... Să distrugăi podul...
CELE TREI ELEMENTE
In curtea nesfârşită a regimentului, vecină cu imaşul comunal, soldaţii, scoşi pe întunerec, se pregătesc de inspecţie. Se crapă de ziuă. Atmosfera umedă era parfumată de un miros pătrunzător de ierburi coapte, udate de rouă. Din depărtare se auziau sunete slăbite de pitpalac şi înjurături taţi. Puţin câte puţin, negurile se risipeau, oameni şi lucruri ieşiră ca din pământ la iveală. Soarele lumină deodată un furnicar de oameni, în cămăşi petecite, piramide de arme lucitoare şi vrafuri de răniţi împachetate.
—	Ieşi care nu te-ai spălat!... Un caporal aşezat pe marginea hârdăului, împărţea cu o cănuţa de tinichea şi cu nuiaua — sceptrul micilor comandamente — o iapă sălcie, plină de gunoaie. Oamenii veneau câte unul, îşi umpleau gura cu apă şi o lăsau să picure eu socoteială în pumni bătătoriţi de munci grele. — Spală-te şi’n urechi... Mai la o narte, sezând pe tobă. cu capul gol. în soarele strălucitor, un gornist cu un brici făcut dintr’un vârf de coasă, îşi bărbiereşte camarazii în dureri ascunse. încet, pe nesimţite, desordinea se micşorează, sgomotul slăbeşte, răsună comenzi, oamienii se adună, ¡companiile se rânduesc, ofiţerii încep inspecţiile.
—	Punem răniţile, domnule sublocotenent ?
—	Da, da, să pună raniţele.
• • • *••• • • •
—	Cine v’a spus să puneţi raniţele ?
—	Eu, domnule locotenent.
—	Foarte rău!... Leapădă raniţa toată lumea! Asta e barbarie !
CELE TREI ELEMENTE
107
—	Ce n’aţi mai pus răniţile ?
—	Domnule căpitan...
—. Câinii ne mănâncă, domnule locotenent!... Puneţi răniţile numaidecât.
—	Toată lumea şă lase raniţa jos !... Ordenu’ lui don’ maiur, răcneşte cineva din depărtare. Să nu pună nimeni raniţele, până riu dă dumnealui orden.
—	Ce facem, domnule căpitan ?
—	Dumneata eşti surd, n’ai auzit ? Ordinu-i ordin. Leapădă raniţa !
—	Puneţi răniţile! ieşi la linie! Muzica!... Bine, maiorule, se poate să-mi faci d’astea?!... Uite, generalul! Daţi mai repede ! Treci drapelul la locul său... mănăstirea cui te-a închinat! Sună, ■gornist!
Un semnal prelung, meşteşugit, a încremenit oamenii cu răniţile în mâini, punând capăt frământărilor.
—	Să lase răniţile, dacă nu le-aţi pus acum. Sănătate, flăcăi!
—	Trăăiţi!
Un răcnet, pornit din mii de piepturi încordate, cutremură văzduhul, fărămiţându-se în ecouri depărtate. InVo linişte solemnă, turburată un moment de schelăiturile unui câine vagabond gonit cu pietre, generalul trecu prin faţa frontului, liniştit, măsurat, îndreaptă o curea, pune întrebări, face mici observaţii.
—	Cam vechi hainele.
—	Domnule general...
—	Nu te scuza... la ce ?... Fac o constatare... Nu eşti dumneata vinovat... Atât ne dă ţara... Ce-mi arăţi, asta e principalul... Am venit să văd ce-aţi învăţat, asta mă interesează.
Reţinut în zadar, smucindu-se'cu încăpăţânare furioasă, un •om se repezi înainte şi raportă într’o linişte dureroasă:
—	Să trăiţi, don’ gheneral, mă bate.
—	Cin’te bate ?
—	Toţi mă bate-
103
DIN VECHEA ARMATA
—	Aşa... frumos... foarte frumos, n’am ce zice.
—	Domnule general...
—	Nu te scuza... ce companie?
—	A patra.
—	Cine comandă ?
—	Căpitanul Mihăiescu. Ieşi, domnule!
—	Aşa! Tocmai dumneata? !... Cu şcoala de război... nu m’aşteptam!
—	Domnule general...
—	Nu te scuza... Ştiu ce ai să-mi spui... Că-i ticălos.
—	Nu...
—	Nedisciplinat
—	Nu.
—	Hoţ, dezertor...
—	Nu, domnule general, dar nu pricepe nimic.
—	Asta jiu se poate.
—	Domnule general, vă rog să credeţi...
—	Dumneata spui asta care ai şcoală de război?... Mă rog, ochi are ?
—	Are.
—	Urechi, are?	i
—	Are.
—	Minte are ?
—	N’are.
—	Are căpitane, că altfel n’ar fi om... Astea sunt cele trei elemente cerute de pedagogia modernă. Ochi să vadă, urechi să audă, minte să priceapă. Trebue însă altceva,^ care, cu regret constat, dumneavoastră vă lipseşte cu desăvârşire, domnilor: Răbdare, răbdare, şi iar răbdare! Răbdare! Răbdare multă, răbdare mate!
—	Domnule general, când e greu de cap„.
—	Ce înseamnă greu de cap ?... Ce vorbă e aia ?...
—	Nu pricepe nimic.
—	Da ? Curios! Să vedem, să’ncercăm şi noi.
Generalul ramase o clipă gânditor, cu capul în pământ, apoi
îndreptându-se, zise cu blândeţă :
—> Cine e comandantul tău de brigadă ?
—	Don’gheneral Popescu Ion .
CELE TREI ELEMENTE
109
—	Ascultă la mine, băiete, generalul Popescu Ion, care comanda înaintea mea brigada, a ieşit la pensie. Eu, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada a patra. Ei, cine e comandantul -tău de brigadă ?
—	Don’gheneral Popescu Ion.
—	Nu, mă băiete, îl corectă cu omenie generalul. Ala nu mai e în armată. Eu sunt în locul lui, generalul Bălănescu Alexandru. înţelegi tu ?. Cine-i comandantul itău de brigadă ?
—	Don’ gheneral Popescu Ion.
—	Mă flăcăule, reluă râzând cu indulgenţă generalul. — Ala. ti-am spus, nu mai este în armată... A muncit destul... Stă acasă acuma, se odihneşte... Eu, generaltfi Bălănescu Alexandra comand acum brigada în locul lui... Acum ai înţeles? Pe cine ai comandant de brigadă ?
—	Pe don’ gheneral Popescu Ion...
—	Mă, ăla a murit... doarme sub pământ... S’a isprăvit cu el... Nu mai vorbim de dânisul... Eu, ăsta j care mă vezd tu dinaintea ta, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada... Ei, cine-i comandantul tău de brigadă... ?
—	Don’ gheneral Popescu Ion.
Generalul se şterse puţin de năduşeală, apoi întorcându-se către ofiţerii ce se strânseseră în jurul lui, zise, ce e'dnept, foarte liniştit : — Prea l-am luat de sus... Să pornim,-mai de jos, dela treapta lui. Ascultă, băiete: De azi înainte eu nu mai sunt general. Sunt soldat, soldatul Bălănescu Alexandru. Dar pe tine cum te chiamă, mă camarade? îl întrebă vesel generalul, bă-tându-1 prieteneşte pe umăr.
—	Bălănescu Alexandru.
O pereche de palme sdiravene erau să fie urmate de alte perechi de palme, dacă n’ar fi intervenit căpitanul:
—	Nu mai daţi, domnule general... îl bateţi degeaba... De data asta el are dreptate... Tot Bălănescu Alexandru îl chiamă şi pe dânsul.
CÂINII DE RĂZBOI
Satul Flcffeşti, împrăştiat ca toate satele de munte, se ascundea înire coline, pus parcă la adăpost de vremuri grele. Numai câteva case despărţite prin curţi mari, înnecate de boz, ieşiră la drum mai îndrăzneţe să reprezinte şcoala, primăria şi postul de jandarmi strânse în jurul cârciumii şi ocupate fără knpottri-vire de regimentul venit să întărească frontiera.
Dela popotă, după masa de seară, prelungită şi veselită de aceleaşi motive, ofiţerii, interpelându-se cu râsete şi glume cu cheie, se răspândeau la voia întâmplării care îi rânduise în cantonament. Curând, luminile ce mai licăreau ici, colo printre fagii uriaşi, se stinseră, una câte una, ofiţerii se culcară^şi ei, şi satul adormi, în fine, respirând uşor în freamăt de codri.
Deodată, goarna unui soldat iscusit răsună în puterea nopţii, turburând văile, sunând precipitat, nerăbdător, „chemarea ofiţerilor“, în lătratul furios al câinilor ieşiţi la poartă, cu copii, cu femei, cu lumea toată.
—	Unde eşti, mă ?
—	Cine ne cheamă ?
—	Unde ne adunăm ?
—	Numai don’ comandanţi de cumpanie să poftească la şicoală la don’ colonel, desluşea nevăzut gornistul.
—	Ofiţerii ceilalţi nu ?
—	Nu,	nu.
—	Păi	de ce ne sunaşi pe toţi, idiotule ?
—	Aşa	am primit ordin, să sun pe	toţi domnii	ofiţeri.
—	Păi	ziceai că numai căpitanii,	de ce	n’ai	trimes agenţii
de legătură,	boule ?
CÂINII DE RĂZBOI
111
—	Dar cine ştie pe unde s’au culcat, i-a căutat şi don*' colonel...
—	Eu v’am chemat, eu... poftiţi aci la mine, nu face nimic,, veniţi cu toţii, cu atât mai bine dacă a venit toată lumea. Aprindeţi o lampă... 'aveţi lămpi ?
—	Avem, da l-am lăsat în cantonament.
—	Pfiuu !... De ce, domnilor, de ce ? Se poate ? Astea sunt lămpi de război. Trebue să le aveţi în tot momentul asupra dumneavoastră că d’aia le zice de buzunar. Du-te, domnule, şi o ia pe a mea, vezi că, mi se pare, e pe masă.
—	A dumneavoastră n’are baterie, ştiţi că n’a funcţionat nici aseară, aminti aghiotantul regimentului.
—	Aşa e, bine zici. înseamnă dumneata, să nu uiţi... să trimitem la Bucureşti să ne ia câteva baterii de rezervă. In fine, nu face nimic... am vrut să vă citesc un ordin telegrafic extra-urgent şi cu mare precădere, pe care l-am primit acuşica şi pe care vi-1 repet negru pe alb:
Raportaţi telegrafic unde aţi ajuns cu câinii de război...
—	Care câini ?
—	N’avem câini.
—	N’a fost nficiun ordin.
—	Vă rog, lăsaţi, n’am terminat, vom discuta pe urmă... „luaţi măsuri“... ascultaţi, domnilor ? „Luaţi măsuri pentru a-creşte doi porci de companie“.
Comandantul Diviziei general grozavu
—	Nu se poate !
—	Imposibil!
—	De asta ne arde nouă !
—	Tăceţi, domnilor, nu vorbiţi copilării, cum să nu se poată dacă e ordin ? Şi apoi trebuia să vă aşteptaţi... N’aţi primit botniţe şi bice?... Alea nu erau pentru ţânţari!... Şi broşurile relative la dresajul câinilor de război ale Marelui Stat Major, le-aţi uitat ?... Alea erau pentru dumneavoastră, ce aţi făcut cu ele ?-
—	Sunt în magazie.
—	De ce le ţineţi în magazie, pentru dumnezeu ?
—	Păi unde să Ie ţinem ?
112
DIN VECHEA ARMATA
—	Să le citiţi, nu să le ţineţi în magazie. Acum ce raportăm
diviziei... Cum o întorci, maiorule ?
Maiorul, vechi in serviciu, îngrăşat peste fire	şi	puţin	ast-
matic, şuieră liniştit: — Este câini berechet!
—	O fi, da nu-i avem noi.
—	O să avem şi nod, daţi drumul oamenilor	în	permisie	şi	la
Întoarcere să aducă câinii.
—	Şl porcii, adaogă un căpitan vechi în grad, sedus de
rentabilitatea ideii. — Creştem şi pentru noi.
—	Şi porci, de sigur, întări răguşit maiorul.
—	Da, cine-i plăteşte ?
—	Statul, cine o să-i plătească ?
—	Dacă aprobaţi să se ducă oamenii în concediu, în trei zile _ avem câinii, se prind entuziasmaţi căpitanii.
—	Ce trei zile, domnule ? Eu i-aduc pân’diseară, am şi ochit
unul.
—	Domnilor, nu aşa, fiţi cu băgare de seamă! Câinii au drept la hrană, câte un leu şi douăzeci mi se pare... după cum vedeţi ordinul e serios. Să nu furaţi câinii oamenilor, să ne facem de râs...
—	Lăsaţi pe! mine, dacă i-o mai cunoaşte...
—	In sfârşit, treaba dumneavoastră, atât vă recomand, să fie tineri şi de rasă mare, ciobănească. Să nu mi-aduceţi cine ştie oe javre.
—	Cui îi dăm jn primire ?
—	Asta e iarăşi o chestiune importantă, cui să-i dăm ?
—	Să-i dăm lui Gecrgescu, el e cu sporturile.
—	Domnule colonel, eu nu mă pricep, n’am dresat câini în
viaţa mea.
—	Nu-i nimic, ai ocazia să înveţi acum; şi apoi dumneata umbli şi la vânat, mi se pare ?
—	Umblă, umblă...
—	Are ¡şi puşcă.
—	Astă iarnă a împuşcat o capră.
—	Domnule colonel, daţi-mi voie, încercă să protesteze
desperat sublocotenentul.
—	Am .terminat! Părăsiţi obiceiul de a vă eschiva dela
orice însărcinare.
CÂINII de război
113
—	Să-i dăm şi purceii...
—	Aia îi iau bucuros.
—	Te cred...
—	Lăsaţi gluma... la revedere, domnilor.
Câteva zile mai târziu, pe o dimineaţă plăcută de munte, colonelul, in'ţinuta de campanie, se plimba în mijlocurunui orăşel de vile liliputiene, răsărite ca prin farmec în curtea primăriei, aşezată chiar la marginea şoselei. Şaizeci de căsuţe cu săgeţi şi străşini dantelate, cu coperişul în patru ape, adăposteau 120 de câini ale cărdr nume războinice de: Glonţ, ICarfuş, Pistol, Foc, etc., scrise cu litere agăţătoare pe frontispiciul vilelor de forme şi mărimi variate, ne-ar fi îndemnat numai ele singure la ofensivă. Pensionarii, corcituri de ogari cu coada covrig, dulăi flocoşi cu bucile pline de scaieţi, căţele cu ţâţele supte, câini de toate neamurile, proaspăt amputaţi de urechi şi coadă şi arşi apoi cu fierul de sanitarii companiilor, câini bălani, negri, tar-caţi sau cafenii ca urşii, tunşi de .tot oa Englezii sau ca leii, numai pe jumătate, aşteptau fereca^ în lanţuri să ducă cartuşe pe linia de foc, să descopere răniţii pte câmpul ¡dje luptă sau să plece furioşi în patrulare. Dar semsaţionalul acestei pregătiri războinice il prezenta, fără îndoială, o pereche de căţeland'ri, potriviţi in păr şi la statură, înhămaţi cu pieptare roşii la roatele unui cărucior de copil, cu clopoţel la oişte şi care la întoarcere târau la vale chiar pe sublocotenentul Georgescu, dresorul lor, în admiraţia, pişcată de invidie, a ofiţerilor ieşiţi în pragul popotei. Decoru-1 complectau soldaţii voinici, aleşi pe sprânceană, înarmaţi cu bice scurte şi care străjuiau vilele, ca pe nişte locuinţe ministeiriale, călcând regulat în străchinile cu apă, aşezate pentru câini lai uşa lor. Tactician iscusit, colonelul nu-şi băgase în acţiune toate forţede sale. Menajase generalului o surpriză : 'parcul purceilor, unde vireo optzeci de godaci, roz-albi spălaţi cu peria, cu cerceluşi de lână roşie la ureche, urma să-l cucerească definitiv. Spre mai mare siguranţă, în război trebuesc prevăzute toate — dod grăsuni fuseseră sacrificaţi pe altarul popotei.
Colonelul, vădit încântat, fierbea de nerăbdare in aşteptarea generalului, caire urma să pice dintr’un moment într’altul. Succesul era asigurat. Din informaţiuni culese cu diplomaţie, niciunul din regimentele diviziei nu mobilizase câini de răzhoiu. Dar nicio
* — Din vediu amuţi ~ «707.
114
DIN VECHEA ARMATA
fericire	nu este	complectă şi orice	speranţă — se ştie — are punctul său	negru.	Un lucru mic în	sine, care nu prezenta	nicio în-
semnătate faţă de strategia pregătirii, îl enerva pe colonel mai mult decâ.i ar fi fost rezonabil: pensionarii se'retrăseSeră ca melcii în găoace, vilele păreau pustii. Colonelul ar fî voit să-i vadă şezând cum ştim, cu toţii că şied câinii :>umi aşa, alţii, cu botul pe labe, la rând, în pragul căsuţelor, ca la fotograf.
—	Scoateţi câinii la iveală mă, ce i-aţi băgat aşa înăuntru.
—	Trăiţi, doni’cotonel, se bagă ei singuri... de căldură...
—	Dac’or	sta eşa şi când o	veni' generalul, ne-am	pricopsit.
—	Nu stau, don’colonel, îi	’scoatem noi, răspund	soldaţii,
strângând coada biciului, cu mâinile lor năduşite.
Un trâmbiţat prelungit cu artă întrerupse convorbirea, se sfărâmă în bucăţele, lovindu-se de stânci, vestind tuturor sosirea generalului. Colonelul plecă grăbit la raport, îngrijat, nesigur, fără speranţă. Inspecţiile, reflecta el inconştient, sunt ca şi examenele: cazi uneori când te crezi mai pregătit.
—	Domnule general, regimentul 180 infanterie, cu un efectiv de 3500 de oameni, 200 de cai şi 120 câini de război...
—	Rravd! aveţi şi câini de război?! întreruose generalul schiţând un, salut Foarte bone. Eşti singurul regiment, care ai exaltat ordinul meu. Ii ai demult ?
—	Nu tocmai... să vedeţi, caim de vreo două luni. A trebuit
s’alegem.
—	Aaa, foarte bine! Atunci ai început şi dresajul ? întrebă
generalul siaiîsfăcut.
—> Mdaa... relativ, domnule general, staţi, câinii ciobăneşti
smVt răi... încăpăţânaţi!...
—	Trebue luaţi cu binişorul... lăsaţi-i încet, sfătuia generalul, plecânidu-se cu precauţiune să vadă câinii din cuşcă. Ham, hanii, ham! Şi doi dulăi cu părul sbânlit, cu colţi ide crocodil se repeziră cu atâta furie, că generalul, plin de spaimă, gata să fie sfâşiat abia avu timpul să-şi ferească pantalonii.
—	Nu-s dresaţi.
—	Domnule general...
—	Nu i-ai dresat deloc...
—	...vă închipuiţi şi dumneavoastră..;
—	Ei nu trebuel să se repeadă la Români să sară asupra
CÂINII DE RĂZBOI
115
duşmanului, să nu se dea l'a noi. Trebue pedepsiţi şi pedepsiţi imediat, asupra faptului şi consecvent acestei reguli pedagogice, răcni ameninţând cu sabia dela distanţă: Marş!
—	Cine îl puse, doamne!? avu timp să se întrebe despera* colonelul şi se luă fugind pe urmele generalului, urmăriţi de câţiva dulăi de stân'ă, cari scoşi samavolniceşte din cuştile lor, rupând sgardele putrede, săriră într’un elan de solidaritate în ajutorul tovarăşilor cu cari de altfel se şi încăierară într’o larmă asurzitoare.
—	Nu i-ai dresat, reproşa gâfâind generalul urcat pe prispa unei case.
—	Domnule general, vă rog să Credeţi, s’au întrebuinţat toate metodele..
—	Nu-s dresaţi... deloc.
—	Depinde de temperamente.,, care sunt mai ddcili... am unii, să vedeţi şi dumneavoastră. Armaşu !...
—	Ordinaţi!
—	Chiamă pe domnul sublocotenent Georgescu.
Să vină cu Orest şi Piilad, ştii, câinii cu căruciorul... să-i prezinte lui don’gheneral.
Dar Oreste şi Pilade se prezintă singuri, venind dinspre câmpul de instrucţie, în/x’o fugă desordonată, sfărâmând căruciorul de pietre, alergând, scheunând, cu limbile scoase', cu ochii strălucitori, după un măgar ce fugea şi el cu coada în sus, sbierând cât îl lua gura.
Ceva mai departe, în urma lor, călărind ca perftru întâia .oară, apăru dresorul, sublocotenentul Georgesrcu, silindu-se zadarnic să pună calul în galop. Filmul trecu ca un meteor sub ochii generalului, care, supărat, plecă fără ziua bună. Colonelul se îmbolnăvi de gălbanare.
In toamnă,, când s’au făcut propunerile de înaintări în, armată, generalul l-a votat bun în grad şi, fireşte, colonelul» la rântdul său, n’a propus ,pe sublocotenentul Georgescu la avansare. Iar mai târziu, când comandamentele, prin circulari repetate, îndemnau regimentele la cea maî mare economie, colonelul a dat! următorul ordin:
Având în vedere circulara M. de R. Nr. 118564 comunicată
116
DIN VECHEA ARMATA
cu ordinul Corpului de Armată Nr. 73520 transmis direct la Divizie cu ordinul Nr. 8751, ordon :
Urmând ca reghimentul să facă cele mai mari economii pentru a nu depăşi alocaţia de hrană, companiile vor demobiliza câinii de război, •trimiţându-i imediat la vetrele lor.
Comandantul Regimentului
(ss) COLONEL MŞRIŞOR
—	Dar hrana lor până’n prezent, cine o plăteşte ? întrebară într’un glas comandanţii de companie.
—	Nu vreau să ştiu nimic, treaba dumneavoastră.
■*	EPILOG.
Regimentul a plecat fără câini la mobilizare.
Pulrceii, să nu fie de deochi, crescuseră cât nişte viţel.
SPECIALITĂŢI
Tarul era aşteptat la Constanţa. Regele Carol sosise şi ve-, ghea singiur la ultimele preparative. Gafnizoana se zăpăcise de tot. Trăsuri cu coviltire, câţiva călăreţi, to|i bic:c!işt.ii regimentelor vânturau pe străzile măturate, împodobite şi stropite, purtând de colo până colo, prin' nisipul proaspăt aşternut, ordine contradictorii. In companie, în escadroane şi’n baterii, soldaţi spălau, frecau, lustruiau, păziţi cu străşnicie de căprarii, care mobilizaseră în jurul lor toate contingentele de sfinţi. La câmpul de instrucţie, în cămăşi, ridicaţi pe înălţimi ce-şi făceau faţă, gradaţi zeloşi repetau specialităţi menite să uimească pe ţarul tuturor Ruşilor. Scrima cu arma, gimnastica suedeză şi mai ales telegrafie optică. In cancelaria companiei, plutonierul major Ciurel lucra cu mâna lui, şi cu importanta cuvenită, etichete artistic caligrafiate in cinste'a împăratului. In cameră un miros vag de cuarghel.
—	Trăiţi, don’ 'plotoner, îmi cere pe Anton la comenduire, îi raportează dela fereastră sergentul de zi pe companie.
—	Cine ?
—	Domnul ofiţer de serviciu.
—	Nu se pc(ate, ăla e cu alfabetul Morse.
—	Pe cine dăm atunci, că alt beciuclist nu mai avem.
—	Dă-d pe Rotaru.
—	Păi ăia nu ştie...
—	Ei, şi ce, o să-l învăţ eu ? !
—	Nu, da don’ sulocotinent ştie că R,otariu nu ştie.
—	Să meargă pe jos dacă nu ştie... Spune-i să ia mlaşina şi
lis
DIN VECHEA ARMATA
să plece... Sau mai ¡bine să umble cu bicicleta cu două tălpi, care i-a lăsat-o măsa suvenire şi să lase maşina aici.
—	Da dacă mă ’ntreabă don’ sulocotinent de Anton ?...
—	Spune-i că nu l-ai găsit.
^ — Trăiţi, don’ plotoner, strigă Anton apărut şi el la fereastră. — M’a văzut don’ sulocotinent Iliescu şi mi-a dat ordin să iau beciucletu şi să mă duc la comenduire.
—	N’ai să te dud. Nu eşti cu alfabetul Morse?
—	Mi-a... spus să mă duc...
—	Du-te, camarade, dar să ştii că te raportez lui don’ sublocotenent Popescu, că, fiind cu alfabetiul,Morse, te-ai rugat de domnul sublocotenent Iliescu să te trimeată la comenduire.
—	Nu m’am rugat eu, să trăiţi, don’ plotoner, dânsul m’a chemat, că mă ştie de răcute.
—	Du-.te, du-te, dar să ştii că te-ai ars, camarade.
—	Ba eu dacă daţi olrdin nu mă duc...
—	Trăiţi, don’ plotoner, pe Anton îl chiamă domnul ofiţer de serviciul, vesti din nbu în spatele celonlalţi, un soldat' speriat, năduşit, care venise din gardă în pas alergător.
—	Să mă duc ?
—	Fă ce ştii, camairade.
Socotind că a rezistat destul ispitei de a vedea pe ţar mai de vreme, Anton umflă bicicleta, îşi puse nişte jambiere albe şi se prezentă ofiţerului de serviciu.
—	Bine, mă tâlharule, 'aştepţi invitaţie?
—	Nu, să trăiţi, don’ sulocotinent, tocmai că mie imi place cu beciucletu...
—	Ia-ţi bicicleta şi du-te la comenduire, că te ia dracu’...
—	Nu mă lasă dela cumpanie.
—	Ai ajuns ?
—	Ci-că sunt cu anfabetu Morsă.
—	Mişca-te, că bag sabia în tine !
Două minute mai târziu, zigzagând pe maşina, care lăsa, protestând din toate încheieturile, urme adânci în praful şoselii, soldatul Anton urca din greu panta ce ducea spre comenduire, strivind cu bocancii săi butucoşi, pedalele bicicletei înflorită de lumina soarelui.
—	încotro, camarade ?
specialităţi
119
—	Trăiţi, don’ sulocotinent, m’a trimis don’ sulocotinent Iliescu la comenduire.
—	Păi nu i-ai spus că eşti la Morse ?
—	I-am spus, să trăiţi... nu mă lasă, zic, don’ sulocotinent Popescu, dela anfabet.
—	Şi ce ţi-a spus ?
—ţCă mă bagă la închisoare.
—	Adă bicicleta ’ncoa şi mişcă-te la companie din ordinul meu...
Anton rămase scărpinându-se în cap, uitându-se cu jind după sublocotenentul Popescu, aare se cobora vertiginos la vale, fercheş, puidrat, mănuşaţ,	cu picioarele întinse pe	răzămătoare,
cu	siabia pe lângă el, cu o	droaie de câini în urma	Iui.
—	Ce faci aci, mă?
—	Trăiţi, don’ căpitan...
—	Ce cauţi în oraş ?
—	Sunt beciuclist...
—	N’aii auzit că nu mai e voie să umblaţi forfota ?
—	Ştiu, să '-trăiţi don’ căpitan, da eu fiind beciuciist...
—	Tu eşti biciclist ?
—	Sunt biciclist, trăiţi	don’ căpitan.
—	Dacă eşti biciclist,	du-te până la mine şi spune	cucoanei
să nu mă aştepte cu masa, că mănânc în oraş.
—	înţeleg, trăiţi, don’ căpitan, da eu sunt şi la Morsă...
—	Unde ?
—	Cu anfabetut Morsă.
—	Dacă nu l-ai învăţat pân’aeu..
—	L-am învăţat, trăiţi don’ căpitan.
—	II ştii bine ?
—	Da, să trăiţi, don’ căpitan.
—	Atunci rămâi acasă, să tai şi vre-o două lemne.
GUŞĂ DE PORUMBEL
Un maioraş, mirat ca un miel în ajunul P,aştelui, cu părul rărit, cu burta pornită ;la avansare excepţională, intră, fără să închidă uşa, în camera furierilor şi ridicând piciorul pe masă ordonă, aprinzându-şi ţigara
—	Ia o cârpă, băiete, şi şterge-mă binişor de praf.
Interpelatul, un băiat subţirel, delicat, cu mâini de fecioară,
se îndreptă codindu-se, roşu ca o sfeclă, şi resemnându-se scoase o batistă virgină şi1 începu să şteargă delicat „chantiuri-le“1 superiorului,
—	Freacă, băiete ! N’ai luat ceaiul ?
—	Nu.
—. Nu s’a ajuns ?
—	Ba nu-mi place.
—	Nu e bun ?
—	E infect.
—	Ce vorbeşti, mă? Da la tat’tău mâneai mai bine^
—	Ca acasă.
—	Aci unde mănânci ?
—	La bilrt.
—	Eşti fecior de bani gata ?
—	De general.
—	Ajurtge, mersi, destul, copile, ştiam, te-am pus numai la încercare, am vrut să-ţi dau o mică lecţie; n’ai avuit încredere în mine, trebuia să te prezinţi deschis ca la un camarad; sunt băiatul lui don’ gheneral cutare. Cum îl chiamă pe domnul gheneral ?
1 Cisme de lac
GUŞA DE PORUMBEL
121
—	Popescu, a murit, era de rezervă.
—	Şterge şi cisma aialaltă.'Cine te-a adus aici în birou?
—	Cumnatul mejU, domnul colonel Ionescu.
—	Eşti cumnat cu...
—	Ţine pe sora mea.
—	Destul, ajunge, Iasă, mulţumesc, îmi pare bine, bănuiam eu că trebue să fii de familie, hai cu mine în oraş.
—	Am de lucru.
—	Nu face nimic, eşti invitatul meu. La cazan nu te’ngraşi, amice.
S E
C
RET
U L
Pe o şosea nepietruită, trasată în pripă, cu poduri ce jucau sub picioare, cu marginile consolidate cu fascine de nuiele, soldaţii, uzi de ploaie, sleiţi de puteri, înaintau tăcuţi cu picioarele grele, prostiţi de primejdiile nenumărate, la care se gândeau. Câte unul, ici, colo oftând din greu, rămânea, căzând istovit, unde apuca să cadă, sculat repede de pumnii disciplinei oarbe şi fără raţionament.
înainte !
Unde ? Pentru ce ? Nu se întreba şi nu ştia nimeni.
La intervale hotărîte de puţurile ce întâlneau în cale trupele, tamponându-se, se opreau pentru odihnă. Soldaţii cădeau cu faţa in sus pe răniţi,' ca nişte vite îngrăşate aduse de departe la tăiere. Un călăraş săltându-se pe o mârţoiagă, feştelită, încăircată ca o cămilă, trepăda strigând de-a-lungul coloanei:
—	Domnii comandanţi de reghdmente la ordine !
—	Domnilor, le spuse generalul cu aer capabil, ceea ce am să vă spun este strict confidenţial. M’aţi înţeles ?
(Coloneln salutând resemnaţi) — Da.
Urmă o tăcere profundă. Toţi stăteau cu capetele plecate, aifinşi parcă de îngerul marţii.
Uitându-se cu bănuială împrejur, generalul şopti:
—	Apropiaţi-vă. Am de gând să fac o diversiune, de acee? v’am adus aici. Diversiunea se face cu tlrupe proaspete şi prin surprindere. La noapte aveţi să primiţi ordinul de marş. Secretul operaţiunii garantează succesul întreprinderii. Fiţi prudenţi, ţineţi trupa în mână şi dumnezeu să ne ajute.
SECRETUL
123
—	Să vie domnii ofiţeri ! porunciră simultan comandanţii de regimente înjtorşi la locurile lor şi grăâră astfel
—	Domnilor, nu se ştie ce se poate întâmpla, e bine să fim pregătiţi. In război trebue să te f aştepţi la orice. Oamenii să mănânce şi să ©e culce.
—	Rămânem aci?
—	Da, adică nu... Poate.
—	Să ştim dacă aducem bucătăriile.
—	Aşa e (brusc). Ce mai la deal la vşle. Eu sunt de părere să-i spui bolnavului verde. S’a terminat cu minciunile, intrăm în foc. Facem diversiune cu trupe proaspete. Nu. spuneţi la nimeni, nu uitaţi că şi zidurile are urechi. O am etnii să mănânce, mâncaţi şi dumneavoastră, o să mănânc şi eu, ca să fim gata în orice moment.
Comandanţii de companii plecară îngânduraţi şi, plini de experienţă, adunară în jurul lor gradaţii:
—	Asicultă ici la mine. La noapte facem diversiune. Nu trebue să ştie nimeni, nici pomul de lângă tine să nu afle, dacă vreţi ¡să ieşim bine. Să1 ştiţi dela mine: în război şi frunzele au urechi... Dumnezeu din cer dac’ar fi lângă tine să nu-i spui. Aţi înţeles ?
—	Da, să trăiţi !
—	Plecaţi, daţi mâncare la oameni.
—	'N’avem niimic, azi e zi de conserve.
—	Şi n’aveţi conserve ?
—	Le-au mâncat ca să nu le mai poarte, că-s grele.
—	Treaba voastră.
—	Trăiţi, don’ plotonîer. Năstasă nu vrea să meargă la apă.
—	De oe nu vrei să te duci Ja apă, ,mă ?
—	Mă duc, să trăiţi, don’ plotoner, dar am fost şi ieri.
—	Mână, răcni plutonierul, adresându-se oamenilor împietriţi de somn înianiurg. — Mâncaţi, care aveţi, daţi bidoanele la apă că poate nu vă mai întâlniţi cu ele. La noapte toată trupa iese la inversiune. Să nu scoţi o vorbă, să miergi ca cum ai fi mut... Aţi înţeles?
Dar nu răspunse nimeni.
RAŢE CU REPETIŢIE
Cu paşi miari şi lampas dublu, colonelul — brigadier cu stea
—	despicând valurile mulţimii, ce se retrăgea ca Marea Roşie in faţa lui Moise, înainta uscat şi negru, ca o ţigară de foi, să se îmbarce pe canoniera Oituz, care, lucitoare, fluiturând drapelul, se legăna la ţărm, cochetă, minusculă, legată de seninul cerului cu un brâu deslânat de fum albăstrui.
Pe bord observă neclintit manevra de plecare, binoclă provocator malul opus, cerând detalii. Maiorul, proaspăt la comandă, străin şi el de locuri, afirma enormităţi agravate de colonel cu competenţă.
—	Ce apă este acolo ?
—	Mariţa.
—	Şurni Mariţa?
—	Da, domnule colonel.
Soarele şi gravitatea apăsau însă deopotrivă asupra viitorului gheneral. Pe nesimţite cedă vechilor obiceiuri, scoţând chipiul, descheindu-se la un nasture, la doi, şi se pomeni a lături de maior, aşezaţi ca nişte camarazi, fălră tunici, la umbra unei foi de cort întinsă pe catarg, discutând pe larg sporirea soldelor, modificând radical legea de înaintare.
Colonelul nu era, de sigur, un cărturar cunoştea regulamentele, dar pe cele vechi, care, se ştie, se bat în cap cu cele noi, chemat să le aplice. Gradele le luase... iar din însuşirile militare poseda numai ceea ce s’a obişnuit a se numi în oştire „o-chiul câmpului.“ Războiul devenind însă subteran, ochiul câmpului nu-i serveia la nimic.
Venea la inspecţii protocolare, ostil, pornit să găsească toate
RAŢE CU REPETIŢIE
125
relele, şi sfâlrşea prin a se declara satisfăcut, tratând ofiţerii cu o familiaritate fără rezervă: „Bine, Costache, foarte bine! Sunt mulţumit...“
Colonelul avea o pelerină italiană şi o calitate mare: era foarte corect, o irecunoştea singur, şi un mic cusur, afirmau camarazii, foarte sgârcit: însuşiri, care frecându-se, se temperau, făcându-1 — ca pe noi toţi —sensibil la atenţiuni delicate.
—	Ge mâncăm, Costache ?
—	Vă e foame ?
—	De, tnă băiete, apa cam subţiază... Simt aşa, un fel de melancolie la stomac...
—	Numaidecât... Gata, timonier?
—	Gata, don’maior!
—	Gata, domnule colonel.
—	Ce, e gata?!... Bravo, dom’le!..
—	Ce ne dai?... Astea-s icre?
—	lene negre.
—	Cu cât le luaşi?
—	Patruzeci de iei kilogramul.
—	Mai mult, don’maior...
—	Taci mă, ce ştii tu!... Or fi la Bucureşti, la noi pe Dunăre, un bacşiş acolo...
—	Zău?... Fă-mi şi mie rost, mă băiete, poţi?
—	Cum să nu.
—	Mă rog ţie, nu	uita. Nu mult, un kilogram,	că’s numai
eu	şi nevasta... Stăi,	să-ţi dau şi banii...	Nevasta,	şi noaptea
s'o scoli din somn să-i dai idre... Poftim paltruzeci de lei...
—	Lăsaţi...
—	Nu, ca să fiu singur... Scrie ici am primit dela domnul colonel...
—	...Gheneral...
—	Las’ scrie tu ce zic eu. Iscăleşte... aşa!... Acum n’o să ai încotro...
—	Serviţi-vă.
—	Conopidă?!... Uite al dracului... MăăL.
Păi vod trăiţi bine,	mă Costache!... Ce,	şi şampanie ?... Ei,
las’	la dracu, pân’aciL.	Nu destupa, mă!
—	Lăsaţi să destupe.
126
DIN VECHEA ARMATA
—	Să nu destupe.
—	Destup-o, dorn’le !
—	Prea mult! La ce ai destupat-o, măgarule?...
Am să te bag la carceră!... Zău, nu trebuia, *tu ştii că eu...
—	Nu vă speriaţi, cinci Iei sticla.
—	Parol?
—	De contrabandă.
—	Păi aşa spune, dom’le!... Toarnă, băiete!
Să-mi iei şi mie douăzeci de sticle. Stăi să-ţi dau banii.
—	Lăsaţi...
—	Nu, poftim. Le bon con fon bo ami...
Iscăleşte colea... Cafea este?
—- Avem.
—	Adă cafeaua, că eu o să mă trântesc puţin.
Aşa m’am deprins, dorm, de când eram mic... Ce-am de plată?
—	Nimic.
—	Nu se poate.
—	Domnule gheneral.
—	Nu primesc.
—	Vă rog.
—	Ascultă, Costache..,
—	Mă ofensaţi.
—	De ce nu vrei tu s’o luăm nemţeşte, brudenşaţ?
—	Nu.
—	Bine, mă Costache, dacă zici tui... Să trăiieşti, vin să te pup!... Totdeauna ai fost băiat bun, te ştiu din şcoală... Trebue să-ţi vină şi pe rândul la avansare... Lasă, mă, cu mine se’mpacă toată lumea. Spune sincer — nu c’am să fiu eu gheneral, suntem doar între patru ochi — nu sunt eu băiat bun ?
—	Domnule gheneral, om ca dumneavoastră..
—	Ce zic băieţii de mine?
—	Bine, ce pot să zică?
—	Eu n’am făcut irău Ia nimeni, mă... Sunt exigent, vorba ăluia, c’aşa-i branşa, da n’aml dat o pedeapsă şi nici |nu cred... Adică, stai, ce să spui... Să vedem, nu ştiu. Nu putem angaja viitorul, nu e aşa, Costache ?... La revedere! unde mă culc ?
1 Deformarea unei expresii franceze care înseamnă că socotelile corecte întreţin bunele legături prieteneşti.
RAŢE CU REPETIŢIE
127
—	Poftiţi jos.
—	Tu nu te culci ?
—	Nu, c’am ajuns Ia Corabia.
—	Aşa e, hai sus. Uite, dom’le, repede	a	mers,	nici	nu cre-
deam! Ce are unchiaşul ăla?
—	Raţe.
—	Ce ceri pe raţe,'moşule?
—	D’apoi dă, eu ştiu ce să cer... Dumneavoastră ce daţi ?
—	Eu mă tocmesc; cât spui dumneata?
—	O sută de lei.
—	Măă, nu ţi-e ruşine, moşule ?
—	Nu mi-e ruşine că le-am hrănit	cu	boabe.	Plătim	o	sută
trei zeci de lei dubla, la negustor.
—	E scumpe, moşule.
—	Scumpe şi eu zic, da’iaca s’a făcut zece lei litru de gază...
—	Scumpe, scumpe...
—	Nu le lua dacă-s scumpe.
—	Lasă-le mai ieftin, moşule... Dumnealui e don’gheneral.
—	Să fie sănătos!... am şi eu ficior în armată, aţi fi auzit poate de el... Mărin a lui Simion Potloagă, din paispce antilerie...
—	Burr, lasă, bravo!... Ei, ce zici, iau raţele?
—	Le iei, dacă dai.
—	Cât ?
—	Aşa cum am spus.
—	Câtâââ?!...
—	Lăsaţi, don’gheneral, se poate?... E din sectorul meu. Adă raţele, mă !
—	Nu Ie dau, nu.
—	Lasă...
—	Nu le dau.
—	Ia mâna, nu fi nerod !
—	Aşa merge ?
—	E pentru don’gheneral, prostule!
—	Mai pune dar zece lei.
—	Nu mai pun niciun creiţar... Sunt slabe, moarte.
—	Slabe, că ouă... Nici să le tăiaţi că e păcat... Sunt d’ălea turceşti, ouă în fiecare zi.
128
DIN VECHEA ARMATĄ
—	Zău ?
—	Păi... le-taţi luat ieftin, ca la armată, da nu-i nimica... V’ăti îndura poate ş,i ăţi da drumu’ băiatului, c’atâta mai ain... Al mare a murit pe front... Zi nu mai pui zece lei, hai?... Atunci să le mâncaţi sănătoşi, da’eu aşa zic, să nu le tăiaţi, că-i păcat. Era bine să-mi mai fi dat, barim de-o ţuică, că-s bătrân, nu mai am putere... Să fiu mai tânăr...
Călătoria era lungă. Înaintau încet inspectând frontiera, rupând monotonia drumului cu partide rfenumăraie de table jucate pe câte 5 lei cu banii alături de cutie: hârtii jerpelite ce se odihneau între două schimburi, tescuite c’o piatră, să nu le sboare vântul.
A doua zi, gheneralul, ascunzând o nerăbdare interesată sub o indiferenţă britanică, propuse maiorului o recunoaştere.
—	Ce-ţi fac raţele? Hai să vedem ce ispravă au făcut dumnealor... Au ouat raţele, .timonier ?
—	Trăiţi, don’colonel, n’a ouat.
—	Cum n’au ouat, mă ticălosule...
—	N’a ouat, să trăiţi.
—	Să ştdi, maiorule, c’au mâncjat ouăle... Ăştia sunt nişte tâlhari, să ai ochii pe ei. Nu e vorba de un ou; admite că l-a făcut şi l-a spart... s’a dus, moaşă-sa pe ghiaţă... Dar să nu te prostească, să se creadă mai deştepţi.
Tot restul zilei colonelul se plimbă fără chef. Nu jucă table şi se retrase de vreme, fără civilitaţile de rigoare, în cabina sa. îngrijorat, maiorul întruni echipajul compus pe lângă timonier, care îndeplinea rolul unei femei la toate, dintr’un soldat mecanic şi două ordonanţe şi le ţinu la pupă, în secret, o cuvântare, ale cărei şoapte se pierdură în întunerec, printre sălciile, noduroase, îndoite de vânt.
In dimineaţa următoare, ordonanţa anunţă vesel, pe când ajuta stăpânului să sie îmhrace
—	Trăiţi, don gheneral, a ouat raţele!
—	Zău, mă ?
—	Amândouă.
—	Bnavo! Mă miram şi eu, unde sunt ouăle ?
—	Nu le-am luat. Ziceam că să le vedeţi şi dumneavoastră.
—	Aşa ?... Bi!ne, merg. Auzişi, mlalorule ?... Bună diminea-
RAŢE CU REPETIŢIE
ţa!... Au ouat raţele... Cum al dormit?... Zice, c’au ouat amândouă... Vorba e, ce nte facem de boabe ?
—	E boabe, belrechet.
—	Aveţi boabe ?
—	Pică dela şlepuri.
—	Atunci o să mai cumpăr vreo două perechi, şl vi le las vouă... mi fle trimitieţi la iarnă. Unde sunt raţele?... Ce, mă, patru ?
—	Trăiţi, don’gheneral.
—	Patru ouă, se poate, maiorule?
C— Se poate, domnule gheneral. Raţe turceşti,. cu repetiţie...
—	Curat, vorba ta ! Bravo mioşului I Se vede că unde n’au ouat ieri.
—	Erau obosite.
—	Săracele! Daţi-le mâncare... şi hai să te fac o tablă.
—	Vă pornirăţi ca idioţii, se’ncruntă maiorul în spatele gheneralului. Numai timonierul să aibă grijă.
—	Nu mai pun! nici eu, trăiţi don’maior.
—	Nu fii prost.
—	Mi:e frică, zău mi-e frică.
—	De ce ţi-e frică ?
—	Amândouă-s răţol.
a
i):« rochea Armaţi 6707.
I
A N C H E T A.
Planton... mă, planton!... Unde dracu’ s’a băgat ăla?...
—	Aici sunt, don’locotinent.
—	Unde umbli, mă?
—	Nicăieri.
—	Cum nicăieri, că te strig de un ceas.
—	Eram la tilifon... a omorit un domn ofiţer la reghiment.
—	Ce?
—	Pe un don’ ofiţer Va împuşcat la tragere.
—	Când?
—	Spunea tilifonistul.
—	Alo... Alo... Cine-i acolo?... Tu eşti, Vasilescu?... Bună dimineaţa... Ce mă, a omorit un ofiţer la voi?
—	Pe cine?
—	Săracul!... Când?
—	Când?
—	Ei, cum?
— Ia uită-te, dom’le... Mă duc să-i spui generalului... Cum? y
— Şi eu tot azi dimienată am vorbit cu el... a fost pe la brigadă.
v
ANCHETA
131
—	Ce spui?... Pomul?...	care pom?...
—	Aaa, omul... da, da,	ce e omul... ai	dreptate,	nimica
toată... Săracul de el! La revedere!...
—	Domnule general, ati auzit... A murit Toporan.
—	Care Toporan?
—	Sublocotenetul Toporan dela treizeci.
—	Ei, ce te-ai alarmat	aşa ? A murit,	a	murit...	ce să-i
facem,	îi dăm onorurile cuvenite şi s’a isprăvit...	Altceva	ce pu-
tem să-i facem... N’o să murim toti?... Ostaşul trebue să fie pregătit... un glonţ-., pac... gata!
—	Bine, da să moară aşa!
—	Cum?
—	Dumneavoastră n’ati auzit... a murit la tragere.
—	Ce?
—	L-a împuşcat.
—	Pe cine?
—	Pe Toporan.
—	Cine?
—	Nu ştiu; am uitat să întreb. Atât mi-a spus locotenentul Vasilescu la telefon, că l-a împuşcat pe Toporan la tragere. Nici el nu ştia cum, că şi lui i s’a comunicat tot la telefon dela câmpul de tragere.
—	Dă ordin de grabă să pună caii la trăsură... Ce negljen-tă!... Oamenii ăştia sunt buni de împuşcat...
—	Ei, cum s’a întâmplat, colonele?
—	Ce, ati auzit şi dumneavoastră?
—	Te ’ntreb cum s’a întâmplat?
—	Cum să se întâmple, domnule general. Cum se ’ntâm-plă accidentul, dumneavoastră nu ştiţi?
—	Dumneata unde erai?
—	Acolo eram şi eu, tocmai sosisem... Mi-a vâjâit glontul pe la ureche... un deget mai la stânga şi eram gata...
—	Ei cum s’a întâmplat, spuneti-mi şi mie. Vreau să ştiu dela început cum s’a întâmplat.
132
DIN VECHEA ARMATA
—	Spune dumneata, maiorule, că ai fost dela început.
—	Domnule general, la iora 12 ¡jumătate p. Jit am sunat adunarea regimentului, fiindcă era ordin la raport ca la ora 1 p. m. toată lumea să fie la câmpul de tragere. Tocmai îmi adusese calul şi mă pregăteam să ’ncalec...
—	Lasă, mulţumesc, destul, maiorule. Dumneata, ştii cum s’a întâmplat, căpitane?
—	Ştiu, domnule general, eram lângă el. Mi-a şuierat glonţul pela ureche...
—	Spune dumneata, cum s’a întâmplat?
—	Iacă cum s’a întâmplat, domnule general. Eram adunaţi pentru tragere. Se aşezau ţintele. Pe când încărcăm revolverul.
—	Era tragere cu revolverul?
—	Da, domnule general.
—	La a câtea şedinţă sunteţi?
—	întâia şedinţă, domnule general.
—	Aţi întârziat... aţi întârziat rău de tot. De ce-ati întârziat
atât?
—	Domnule general, noî eram adunaţi pentru tragere...
—	Extraordinar!... Mă rog, pot să aflu cum a murit Topo-ran?... E cineva în stare să-mi spună scurt, în două cuvinte cum s’a întâmplat de aţi asasinat, da, asasinat, pe sublocotenentul Ta-poran?
—	Noi l-am asasinat pe Topor an?
—	Da, colonele. Atâta neglijentă înseamnă asasinat.
—	Da n’a murit nimeni, domnule general, păcatele mele... Ieşi înainte, Toporan, să te vadă domnul general.
—	Bine, domnule locotenent, ce va să zică asta?!... Dumneata mi-ai spus că l-a împuşcat-
—	Aşa mi-a comunicat Vasilescu la telefon. Nu mi-ai spus aşa, domnule?... Spune dumneata pe cuvânt de onoare.
—	Aşa am auzit şi eu, domnule general.
—	Nu, domnule general, să vedeţi cum a fost. Toporan s’a dus să însemne rezultatele şi când a plecat, căpitanul Popescu, fără să vrea, a scăpat un foc, tocmai când Toporan impiedicân-du-se a căzut jos. El auzind lovitura, nu s’a mai ridicat, de frică
ANCHETA
133
că s’a început tragerea, şi nu ştiu cine a răspândit svonul că a murit, dar n’a murit nimeni.
—	Domnule general, am avut un noroc... Puteam să mor... mi-a trecut glonţul pe la ureche... i-am simţit căldura. Dacă nlu mă lăsam jos...
—	Va să zică nu s’a întâmplat niciun accident?
—	Ba a lovit un soldat.
—	Ce soldat ?
—	Nu l-a lovit, i-a şters puţin urechea, domnule general, da l-a pansat la infirmerie, nu mai are nimic, puteţi să-l vedeţi şi dumneavoastră... Mă băiete, ia spune lu’ Pâslariu dela cai... îl ştii (pe Pâslariu ?
—	Pe Pâslariu?... II ştiu, trăiţi don’colonel.
—	Dă fuga să vină Pâslariu. Are şi calul dumneavoastră în primire... e cel mai buni soldat. Vara îi ţineam la păscut toată ziua.
—	Trăiţi, don’gheneral!
—	Tu eşti Pâslariu i
—	Eu, să trăiţi.
—	Tu îngrijeşti de calul meu ?
—	Eu, să trăiţi.
—	Ce face calul?
—	Mănâncă, să trăiţi, don’gheneral.
—	Ei, cum te-a lovit glonţul, băiete ?
—	Să trăiţi, don’gheneral, eu veneam cu caii...
—	Erai cu caii?
—	Cu caii eram.
—	Da’mprejurul ţintelor se pasc caii, boule?
—	Nu, trăiţi, don’gheneral, nu-i păşteam împrejurul ţintelor.
—	Dacă-mi omora calul, cu ce-1 plăteai, măgarule?... Să-l bage la carceră... Putea să-mi omoare calul, ¡tâlhalrul ăsta.
—	Trăiţi, don’gheneral, calul dumneavoastră nici nu era.
—	Cum nu era ?
—	II scoteam mai târziu, don’gheneral, pe răcoare, că-i crăpa chielea de soare... aşa, mai bine îi car iarba cu sacul.
—	Bine... Bravo, băiete! Văd că eşti deştept... dar puteai să mori şi tu, prostule.
MIZERII
ASCUNSE
Sculat în zorii unei zile de vară, căpitanul Vărgatu, după câteva ore de marşuri şi defilări, gusta lacom, din fruntea cazanului, adunată într’o strachină şi prezentată ca probă de belşug pe o tavă de lemn de un soldat desculţ, cu scufă albă de bucătar francez. Ştergând grăsimea ce se sleise pe mustăţile lui de arnăut, se îndreptă spre casă, legănându-se cu gravitatea cuvenită celui mai vechi căpitan din regiment. Nu răspunse sentinelei dela poartă, care încremenise onorându-1, coti la dreapta, la stânga, apoi se opri în loc cu îndoială, ca omul care a uitat ceva şi-i pare rău că şi-a adus aminte prea târziu, reţinut de a reface drumul străbătut. In cele din urmă din teamă de nevasta, o fostă actriţă ambulantă, care se farda cumplit şi-l muştruluia ca pe un recrut, se întoarse cu nasul indispus şi opri în drum compania, care tocmai se ducea la masă în mers de paradă.
—	Tapiţerul e aci?
—	Da, să trăiţi, don’ căpitan... Herman!... Unde e tapiţerul? Dă fuga, mă, de chiamă tapiţerul.
—	A mâncat?
—	N’a mâncat.
—	Să vie după mine şi să-i opriţi mâncare, ai înţeles caporal?
—	Da, să trăiţi, don’ căpitan.
—	Să m’ajungă din urmă.
—	Da, să trăiţi.
—	Şi să nu rămână nemâncat.
—	Nu rămâne.
Pe la trei p. m. Herman terminase de aşezat draperii gal-
MIZERII ASCUNSE
135
bene — o ambiţie a doamnei căpitan Vărgatu, care scuturase, legată la cap, dormitorul, cum obişnuia odată pe lună.
—	Du-te şi tu, de mănâncă.
Herman, cu capelul pe ceafă, urcă năduşit, lihnit de foame, dealul cazărmii.
—	Unde ai fost mă, te caut de un ceas!... umbli hai, hui!...
—	Eu?
—	Da cirie eu?... hai că te chiamă don’colonel, ai dat da dna cu’...
—	Eu nici n’am mâncat.
—	Trebuia să mănânci.
-- Unde să mănânc, dacă am fast la don’căpitan.
—	Mănânci pe urmă, hai că te-aşteaptă... A trimis de două ori după tine.
Pe la ora 8 p. m. doamna colonel, femeie impozantă, privea cu grandoare satisfăcută, divanul îmbrăcat din nou, pe care avea să întindă scoarţele colecţionate cu îngrijire dela bolşevici x.
—	Hai, lasă... destul. Du-te şi tu de mănâncă.
—	Să trăiţi, don’ locotenent, raportă plantonul ofiţerului de serviciu, a venit tapiţerul.
—	Chiamă-i încoa!... Pe unde umbli mă, tâlharule?
—	Să trăiţi, don’ locotenent,	am fost	la	don’ căpitan.
—	De ce minţi mă,	n’am trimis eu	să	întrebe la don’	că-
pitan şi nu te-a găsit?
—	Eram la don’ colonel.
—	Curci erai la don’	colonel,	mă jidane,	că dacă erai la	don’
colonel, nu trimetea don’	colonel	de două	ori	să te cheme?
—	Să trăiţi, don’ locotenent...
—	Zi umbli cu uite popa, nu e popa...
—	Eu nici n’am mâncat.
—	Să-l bage imediat la carceră... La don’ colonel, hai?
1 E vorba de jafurile făcute de ofiţerii armatei burghezo-moşie-reşti în intervenţia criminală de după primul război mondial împotriva Uniunii Sovietice.
DELA
MANEVRE
Manevra, apărarea podului, se desfăşura clasic. Trupele veneau valuri, aeroplanele pilotau, tancurile înaintau maiestoase în admiraţiunea sătenilor rămaşi cu gurile căscate în calea lor. Podul, ca orice pod, căzu în mâinile inamicului. Se sună încetarea manevrei. După critica operaţiunilor, un vânător se prezentă generalului ca o cunoştinţă veche şi-i oferi, în dar, pentru masa de seară, patru prepeliţe cu căpuşorul mic, cu coada scurtă, abia împuşcate. Generalul mulţumi încântat. Foarte iubit de ofiţeri, se deosebea printr’un tact desăvârşit, o^ răbdare de înger, şi o .cultură aleasă. Crescut la şcoala franceză, era serios în serviciu, ştia să distreze o femeie frumoasă şi ca orice om superior era o furculiţă fină, aprecia cum se cuvine un fel de mâncare gătit cu artă. Primise prepeliţele cu bucurie de copil. Ofiţerii, prin tradiţie, erau încântaţi şi ei: „Quand le gendarme rit“ \ Toţi îi dădeau sfaturi.
—	împănate cu slănină, cu foi de dafin şi fripte înnăbuşit sunt delicioase, se încumetă să declare un sublocotenent.
—	Aşa să le facă, hotărî generalul privindu-1 cu simpatie.
—	Nu vă potriviţi, domnule general, faceţi-Ie pe varză, cu ardei şi cu mămăliguţă... E o bunătate.
—	Şi mai bine, aşa să le gătească.
—	Nu, mai de grabă pilaf, ascultaţi-mă	pe	mine.	Tată	meu
era	un	vânător pasionat... C’un praf de piper,	fierte	în grăsimea
lor.
—	Fugi, maiorule, habar n’ai. Faceţi-le ostropel, pe răspun-
1 începutul zicalei franceze „Când un jandarm râde, râd toţi jandarmii în jandarmerie."
DELA MANEVRE
137
derea mea... Fierte în vin, cu boabe de piiper şi usturoi, dacă nu v’d place, păcatul meu să fie.
—	Bine iaca te las, fă-le dumneata cum ştii, să vedem ce-o să iasă.
Masa cu feţe albe, cu pâine proaspătă, aşezată in vestibulul şcoalei luminat cu lămpi puternice, ce temperau răcoarea serii, invita oaspeţii, din toată inima. Ofiţerii, glumind între ei, îşi amăgeau foamea ciupind pe furiş, ca vrăbiile, din zacustele variate, înşirate simetric de-a-lungul mesei. Colonelul, cu gândul la toate, devotat generalului, le făcea ultimile recomandaţiuni, ca să nu se producă nicio notă discordantă.
—	Apropos, încă ceva. S’a gătit pentru domnul general, ştiţi, prepeliţele de azi dimineaţă... El are să ne invite... Să nu luaţi niciuniul... sun1 tem patruzeci de inşi, ce mâncăm noi, ce să-i rămână lui... Noi om mânca altădată, mai1 sunt prepeliţe, slavă domnului... Şi să mă credeţi nu e cine ştie ce, nu e aşa, maiorule?
—	Eu, personal, niu fac haz, răspunse maiorul care cântărea o sută de kilograme. — Nici n’ai ce mânca de pe ele.
—	Atunci, prin urmare, aţi înţeles.
—	Da, domnule colonel.
Plin de voie bună, cum sosi, generalul se aşeză la masă. Glumea cu toţi, mânca cu poftă, fericit de simpatia caldă de care se simţea înconjurat. Prepeliţele s’au adus cu un ceremonial deosebit pe o tavă de lemn, de un bucătar cu şapcă, încadrat între doi sergenţi armaţi cu polonice. Crăticloara era misterios acoperită cu o farfurie adâncă, ca să nu se piardă mirosul preţios de aromate. Urmă un moment de tăcere solemnă, omagiu pios adus eroinelor necunoscute, ce dormeau cu inima friptă în fundul crăticioarei.
—	Ia, să vedem, domnule, zise râzând generalul, ciuruit de priviri. — Ce ispravă mi-ai făcut dumneata?
Când unul din gradaţi, cel mai deştept, rânduit să ridice falrfuria, descoperi cratiţa, o aromă divină se răspândi plutind In aer, ca mirosul de tămâie pe la nasul credincioşilor în extaz.
—	Bravo, exclamă generalul după ce gustă. Sunt dumne-zeeşti. Dă la domnii ofiţeri... Serviţi-vă, să guste fiecare... Ia, colonelei
—	Mulţumesc, eu nu mănânc niciodată.
138
DIN VECHEA ARMATĂ
—	Prepeliţe?
—	Măcar de ar fi poleite cu aur...
—	Cuiios. Ia, maiorule!
Dar maiorul se strâmbă de silă, ca şi cum i s’ar fi oferit untură de peşte.
—	Ei, cum, nu vă place la nimeni?... Dă-i lui domnul sublocotenent.
—	Nu mănânc eu scârbe d’astea, declară	scurt	ofiţerul
voinic, rumen, crescut la coarnele plugului.
—	Păcat. Atunci mâncati-le voi, se adresă generalul celor
doi sergenţi. — M’am săturat. îmi place grozav, dar nu pot să mănânc mult. Dar n’apucă să iasă bucătarul şi	pe urma	lor	se
luară, nu ştiu pentru ce motive, maiorul şi doi	căpitani.
La uşă se produse chiar o uşoară îmbulzeală. Curios din fire, voinicul rumen, crescut la coarnele plugului, se duse şi el să vadă despre ce e vorba.
SPRE
VECII
V E C I L O R...
Dela spitalul Militar a pornit un dric spălat de ploi, înhămat cu catâri mânaţi de un soldat fălcos, cu bocanci de cerşetor, cu batista de pomană atârnată peste umăr.
Pe urma mortului, părinţii, ţărani veniţi din Gorj, mergeau, el nebărbierit, cu capul gol, plecat, cu părul mare, ea, oprindu-se din când în când, întorcându-se într’o parte cu ruşine, pentru a-şi şterge nasul în poala cămăşii.
Două lumânărele înfipte, subţiri ca paiurile cu care se sorb băuturile îngheţate, cădeau la tot pasul, în colivă, ridicate cu mici beneficii de un camarad din acelaşi sat cu mortul, cu încăpăţânarea insectei care se urcă, fără spor, pe geam. Pe urma lui veneau un grup de soldaţi, în mantale largi, precedaţi de doi gornişti care suflau fără răgaz, umflând obrajii:
...Taa — ta — ta — ta...
La podul^ Elefterie, apăru un dric cu geamuri de cristal, tras de şase cai îndoliaţi, apocaliptici, urmat de cupele cu invitaţi, de popi cuminţi, ca sfinţii, cu bărbi patriarhale, de cucoane ce ţineau la nas batistele fine, de muzica ,pe patru rânduri, de corul ce cânta armonios, alai domnesc îngroşat de purtători de lampadare aprinse, de năselniţe încărcate cu colaci, de copii care se bateau pe gologani la răspântii, de servitoare care alergau voioase, săltându-şi sânii, dându-şi de veste că „trece băcanul“, îndemnându-se să ajungă mortul îngropat în flori.
Despicând mulţimea descoperită cu smereală, dricul de clasa I-a intră greoi, simandicos, pe p‘od, odată cu sărăcia soldatului prost, împrăştiind miros de micşunele.
—	Un’te bagi, mă?... măă, sacagiule.
Vajnic se repezi gardistul, şi apucând catârii, întoarse la
140
DIN VECHEA ARMATA
o parte dricul spălat de ploi, înjurând de dumnezei, şi cu vâna ce purta îri mână, pedepsi amarnic catârul din brazdă, în timp ce forţa publică încremenise salutând milităreşte.
—	Sfinte... sfinte...
—	Hai, treci acuma.
—	Un’ să mai treacă dacă ţi-ai făcut păcat şi ai întors mortul... trebue semănat mei.
—	Că doar n’ai de gând să dormi aici!
Şi apucând catârii, gardistul îi îndreptă pe pod, pedepsind din nou pe cel din brazdă şi dricul se depărta clătinându-se.
...Taa — ta — ta — ta...
Rezemat de pilastru, cu chipiui pe ceafă, gardistul răsucea liniştit o ţigară.
ÎMPĂRŢIREA
CAZONĂ
Generalul era socotit tare, pentrucă în inspecţii se uita în gura sobei, descoperea găinile ascunse de sergenţii majori în podul grajdului şi se ducea întins Ia cel mai prost soldat din regiment, să-l întrebe dacă i s’a vorbit vreodată de axul ţevii prelungit la infinit, de spaţiul primejdios sau de ceva la fel.
Odată însă, a rămas şi el surprins. Din gura unui cuptor de cărămidă, lucrat pe jumătate şi părăsit, înnecat în buruieni, ţâşni neaşteptat,. în faţa lui, o scroafă mare, enormă, cu rât de mistreţ, cu ţ'âţele înşirate ca nişte jumătăţi de lămâi stoarse. Bestia fugi grohăind o bucată, dar alarmată de guţăitul a opt purcei albi, cu coada în sfredel, ce veneau în urma ei cuprinşi de panică, se întoarse cu inima friptă de remuşcări şi se propti stupidă, învrăjbită, spumegând ca o sgripţdrofiacă in faţa omului pământean.
Românul, şi în; special militarul, mutat din loc în loc, avid de odihnă şi de nuuncă paşnică, nutreşte în sufletul lui un sentiment pastoral. O fermă model este visul oricărui veteran. Când s văzut purceii, generalul uită de toate şi râse înduioşat, larg, cu gura plină de aur, până la urechi.
—	Bre, bre, bre, ce purcei frumoşi!
—	Am rezervat şi pentru dumneavoastră o pereche, afirmă grăbit colonelul, fără să ştie încă ai cui erau.
—	Numai de i-ar îngriji bine, că vezi dumneata porcul na e ce se crede... E cel mai gingaş animal, domnule! Dacă nu-1 ţii curat, moare şi nu se mai îngraşă cât lumea.
—	Am să mă interesez chiar eu personal. Alegeţi-vă care vreţi... Ia întoarceţi scroafa mă, să aleagă domnul generali... Eu zic să luaţi p’ăştia ori p’ăia... sau mai de grabă p’ăia.
142
DIN VECHEA ARMATA
—	Nu, uite, să mi-1 dai p’ăsta şi p’ăla... Nu p’ăla mă, ălălalt... Aşa, ăştia doi.
—	Să vă trăiască! Să-i însemne numaidecât să nu s’atingă nimeni de ei... Ăştia sunt purceii domnului general!... Doriţi să mai mergeţi undeva?
—	Ce să mai merg, am văzut ce aveam de văzut... Aţi muncit, se vede. Vă mulţumesc, la revedere!...
Generalul îmblânzit plecă pe jos cu	sabia	la spate.
—	Vezi, maiorule, că ne-am găsit beleaua, să ai grijă	de
purceii generalului.
—	Lăsaţi, se poate!
—	Ochii şi purceii. La revedere. Vă mulţumesc, am ieşit bine... Parcă aş lua şi eu o pereche.
—	Luaţi, domnule colonel. Să vă dau pe ăia care i-a oprit domnul general.
(Scandalizat) — Fugi, frate, nici nu te gândi.
(Convingător) — Da, ce, sunt ,toţi la fel, observaţi şi dumneavoastră, nu e niciunul, să zici, mai răsărit.
(Moale) — Odată ce i-a ales el.
—	Credeţi că mai ţine minte!
(Iesuit) — Nu ştiu, treaba dumitale.	Fă ce	ştiC numai	să	fie
generalul mulţumit. La revedere!
—	Să trăiţi! Lăsaţi c’aranjez eu... (după ce s’a depărtat colonelul) — Ai cui sunt purceii?
—	Ai plutonierului Bucurel.
(Familiar) — Ai tăi sunt purceii, mă porc de câine?... Ai purcei şi nu spui nimic!... Ai tăi sunt?
(Onorat) — Aî mei.
(Admirativ) — Taci, măi.
(Fudul) — Soi rusesc.
—	Hoţule! Zi, la d’astea te pricepi?
(Râzând pe sub mustăţi) — Aşa, o leacă.
—	Păi atunci să-mi opreşti şi mie doi.
(Slugarnic) — Cum nu, vă dau bucuros. Care vreţi dumneavoastră... Poate mi-ţi da şi mie nişte lemne, că am copii şi nevastă şi-s numai eu singur.
—	Mai târziu, mă băiete, las’să vedem, deocamdată, cum stăm cu lemnele, pe urmă om aranja-o noi şi p’asta... Să mi-i dai pe ăia doi, pe care nu-i vrea colonelul.
împărţirea cazonă
143
—	Păi, ăia i-a oprit don’ general.
—	Nu, domnul general i-a oprit p’ăilalţi. Chiar să-i prindă şi să-i ducă la armurier să-i însemneze, să le cresteze urechea stângă. Va să zică tocmai bine; doi generalul, doi ai domnului colonel, ăştia doi zici că mi-i dai mie şi-ţi rămâne şi ţie doi.
—	Care doi, că doi sunt ai mei?
—	Aia i-am făgăduit lui don’ căpitan.
(Sumar) — Te priveşte, dacă vrei să-i dai, treaba ta... Să vedem ce o să mănânci de Crăciun... Vezi ai grijă la primăvară, când o făta scroafa să-mi opreşti şi mie (părinteşte) şi să nu mai faci prostia să-i dai pe toţi, mai bine îi vinzi şi iei parale.
CUM SUNT
E I ...
Pe câmpul Lefterje, ars de soare, des-de-dimineată, oamenii sar primi bălării ca lăcusteleţ, se culcă şi se ridică, se ridică şi se culcă din nou, mereu, la infinit, niciodată „ca fulgerul“, cum pretinde un dop de sergent cu capei particoler, care la un sem* nai cu fluierul fermecat ca’n poveste, îi bagă in pământ.
—	Nu vrei să lucrezi, camarade?
—	Trăiţi, don’ sergent...
—	Nu vrei, hai?
—	Trăiţi, don’...
—	Nu vrei de loc?
—	Trăiţi...
—	De ce nu vrei	să	lucrezi, mă?
—	Spune mă, de	ce	nu vrei să lucrezi?
—	Trăiţi—
—	Mă, vrei să lucrezi?
—	Vreau...
—	Să lucrezi, cămărade!
—	Lucrez...
—	Să lucrezi, mă	cămărade, că	dacă	nu	lucrezi	intru’n
femelia mă-tii, sfârşi	el	pe înfundate,	urmărind	cu	ochii	plim-
barea plictisită a ofiţerului.
Am plecat. Dar cand, aproape de prânz, tramvaiul mă aduse din nou la poldiul llefterle, cum îl porecli o taxatoare neîngrijită, am dat peste un grup de oameni cu capelul pe ceafă, aprinşi la fată, înrouraţi de năduşeală, opriţi în stradă.
—	De ce nu cânţi, mă?
—	Trăiţi, don’ sergent...
CUM SUNT EI..
145
—	De ce, mă cămărade?
—	Trăiţi, don’...
—	Spune, mă cămărade, de ce nu vrei să cânţi?
—	Trăiţi...
—	Mă, vrei să cânţi?
—	Vrei ori nu vrei?
—	Domnule „ sergent, iartă-mă, poate o fi bolnav omul — m’amestecai eu unde nu-mi fierbea oala, recunoscând împricinaţii mei de dimineaţă. Dar n’avusei timp să desluşesc bine răspunsul, care în vecinătatea bisericii sf. Elefterie luase parcă un miros pronunţat de tămâie. Un ofiţer tânăr, neodihnit, un copilandru ’năltuţ, subţirel, cu plete negre, cu ochii la fel, ras şi pudrat cum se cuvine, cu care mă întâlneam adesea pe platforma vagonului şi care, după toată aparenta, comanda plutonul, întrebă, apropiindu-se încet, blajin ca un frate:
—	Ce e cu tine, Voineo? Eşti bolnav, te doare ceva?
—	Nu, să trăiţi, don’ sublocotinent, nu sunt bolnav, răspunse pe nerăsuflate soldatul, uitându-se în ochii ofiţerului. — A venit aseară un om dela noi din sat şi mi-a adus veste c’a murit mama.
—	O, ce mizerie, zise ofiţerul, scuturându-se cu un gest de compătimire. Apoi, apropiindu-se mai mult îi puse mâna pe umăr şi-l întrebă prieteneşte: Eşti din Romanati, nu? Nici eu n’am mamă. Când ai tren? Bani ai?... N’ai... Ţine un pol... continuă el, după ce se scotoci cu trudă prin buzunare, descoperind pe rând o corespondentă veche, o fotografie ştearsă şi câteva ţigări mutilate... — Ai opt zile... raportez eu. Astăzi e miercuri?
—	Vineri, se grăbi să îndrepte, salutând scurt, bătând ştropşit din călcâie, sergentul.
—	Joi, joi, azi e joi, afirmară oamenii pe întrecute, râzând de uluiala gradatului.
—	Linişte!... Vineri, adecă de mâine într’o săptămână să fii prezent la serviciu. Ne-am înţeles...
—	Trăiţi, don’ sublocotinent, pecetlui soldatul.
—	Oamenii la cazarmă, în pas de voie, fără cântare!
Ofiţerul plecă apoi, cu mâinile în buzunare, cu sabia de
capul ei, cu ţigara în coltul gurii.
10 Din vechea armată — 6707.
146
DIN VECHEA ARMATA
Eu îl mâneam din ochi, îndreptându-mă spre casă la doi, trei paşi în urma lui. Când să mă despart la colţ, în dreptul cârciumii „La vânător“, reprezentată printr’un infanter holbat de spaima că stă deasupra uşei în faţa unui roşior cu mâini prea scurte, ordonanţa ieşi în calea stăpânului său şi, mergând alături de el, îi răcni necăjit, confidenţial la ureche:
—	N’a vrut spălătoreasă să ne dea rufele, ci-că să-i duccm banii, i-auzi...
D
E
C	L
I	N
Pe un sfârşit de toamnă încălzită de ultimele raze, parfumată de ultimele flori, domnul general comandant al corpului de armată face ultima inspecţie, atingând în fine limita de vârstă, după ce guvernul trecuse cu păsuirile peste orice limiiă.
E ceva din melancolia unei roze care moare, în sfârşitul unei cariere de ostaş, care a găsit în gibernă faimosul baston de mareşal. Un drag de mugurel îmbobocit, îmbrăcat în verde ca un paj, cu egreta roşie, cuceritoare, se trezeşte trandafir într’c bună dimineaţă, alintat de soare, parfumând zefirul, ispitind amanţii, sfidând natura prin culmea strălucitoarei sale frumuseţi.
Apoi, brusc, istovit de sărutatul fluturilor înnebuniţi de dragoste, se resfiră pentru o ultimă desmierdare şi se risipeşte cuprins de fiorii morţii, după ce a stăpânit o clipă lumea.
Tot aşa, dintr’un copil cu vocea în formaţie, cu puterile în creştere, aprins în uniforma şcoalei militare, ca dintr’o crisalidă, iese într’o bună zi la iveală un sublocotenent ruşinat ca o fecioară, pârguit ca o cireaşă, svelt ca un prinţ din poveşti, îndrăsneţ, dornic de aventuri ca dânsul şi ca dânsul, arde pripit la focul tinereţii, străluceşte o clipă pe scena lumii, se’nclină sub povara anilor şi a decoraţiilor şi moare scuturându-se de iluzii, ca roza de petale.
Gârbovit, clătinând din cap la fiecare pas, cu genunchii1 nesiguri, cu pantalonii fluturând, cănit fără meşteşug, generalul înaintează netemut, cu privirea stinsă, obosit, indulgent peste măsură, însoţit de comandantul regimentului care-1 urmează neglijent, cu aer de protector, consimţind să-i dea relaţii, permi-ţându-şi/păreri personale, sfârşind prin a aproba totul cu o co!m-
148
DIN VECHEA ARMATA
pătimire vădită, cu graba cu care se cedează maniacilor inofensivi.
Colonelul îl poartă la întâmplare, fără cruţare dela cantină pela furaje şi pe la grădina de zarzavat, iar generalul îl însoţeşte docil ca un copil, voind a arăta că a rămas verde, oprindu-se şi minunându-se pentru a-şi potoli bătăile inimii în faţa unei şire de paie sau pentru a admira un răzor de ceapă pipernicită, însetată.
Şi pe măsură ce inspecţia înaintează suita creşte în urma generalului, se transformă într’o adevărată procesiune care gravitează mai mult in jurul comandantului de regiment, căruia maiori şi căpitani zeloşi se grăbesc să-i dea relaţii, să propună serviciile lor pentru nivelarea unei şosele,, pentru un gard ce se clatină, în timp ce ofiţerii tineri se distrează pe la spatele generalului, înfundând până în urechi „trocanul“ unui camarad, care se bucură de popularitatea celui mai prost din corp. Generalul simţea tot ce nu voia să vadă, tot ce se feria ¡s’audă.
Au trecut pe rând prin toate camerele spălate ¡cu gaz, înveselite de cearceafurile albe, descoperite, care se vor ridica în urma lui; au ajuns în fine la infirmerie. Aci, doborît de oboseală se extaziază căzând pe scaun în faţa unui dulăpior cu câteva pense şi bisturiuri virgine, întinse pe vată, sub fcomanda unui forceps înfiorător la vedere. Entuziasmul generalului creşte cu descoperirea unui dulap cu medicamente, întitulat cu litere mari gotice „farmacie“ şi culminează înaintea unui_spălător cu pedale.
—	Bravo, doctore, văd că ai de toate! Dar radium ai? glumeşte generalul, mulţumit că sta pe scaun.
—	O, domnule general, când am avea radium...
—	Cum, n’ai d’ăla ? se’ntoarce căzând ca din nouri colonelul. Cumpără, domnule, câteva kilograme, să se găsească...
O lumină trecu prin ochii generalului. Era răzbunat.
B
O
LOC
A N
Căpitanul Grigore, uscat, negru şi sbanghiu, era cel mai straşnic frontavoi din tot cuprinsul corpului I de armată. El comanda defilările, prezenta batalionul la inspecţia generală şi numai el era în stare să întrunească, chiar din prima zi, recruţii regimentului şi să cutremure pământul în marşuri de paradă: sus, sus, rapi, rap!... Şi oamenii încordaţi, ’ înspăimântaţi, mânaţi dela spate de gradaţii care-i loveau cu ceatlăile peste pulpe, înaintau ca nişte somnambuli, ridicau şi trânteau opinca de li se cutremurau obrajii, apropiindu-se sau depăr-tându-se în tacturi surde, păstrând, prin minuni de echilibru, capelele pe vârful capului.
Sus, pe culmea care mărginea câmpul de instrucţie, întins ca o moşie boierească, se profila în scăpătatul soarelui, soldatul Bolocan, înfipt ca un stemnal topografic, purtând pătura, cearşaful şi gamela, aşteptând pe căpitanul Grigore să meargă la scăldat...
Căpitanul	Grigore,	nici după	ce se însurase şi era în vizită
cu	colonelul şi	cu Zambulatos, cel	mai bogat arendaş de prin îm-
prejurimi, nu-şi schimbase programul.
Astăzi, după o zi de căldură copleşitoare, cu picioarele fripte de dogoreala nisipului încins de arşiţă, istovit de comenzi sălbatice, cu chipiul pe ceafă şi descheiat la bluză, se cobora la Dunăre, însoţit la doi trei paşi de Bolocan, cel mai chipeş dar cel	mai prost soldat din	companie,	după părerea generală.
Căpitanul	Grigore	nu ştia să înnoate; îi era chiar frică
de apă.
Pe malul Dunării ce-şi călătorea apele încreţite spre adâncuri depărtate, Bolocan îl freca cu nisip până i se roşea
150
DIN VECHEA ARMATA
pielea, îl săpunea din belşug, apoi urcat pe un trunchi de salcie bătrână, scorbunoasă, îi turna în cap gamela cu apă, iar căpitanul se limpezea cu respiraţia tăiată de strigăte neînţelese.
Bolocan, aşezat în genunchi, curăţia şi ştergea apoi cu îngrijire picioarele noduroase ale căpitanului, în timp ce el, în cămaşă şi izmene albe, care contrastau grozav cu faţa lui tăciu-nită, îşi sucea ţigara din tabacherea de carton lăcuit, ornată cu chipul ţarului.
După baie căpitanul urca agale, pentru a nu se încălzi, malul esoarpat al Dunării şi ajuns la companie s>e aşeza la masă, în grădiniţa împrejmuită cu porumbi şi floarea soarelui, pentru care meritase elogiile corpului de armată.
Simultan, din două direcţii diferite se prezentau bucătarul şi băiatul dela cantină: unul cu o gamelă sfârâindă, adusă pe cărămidă, celalt cu litrul de ţuică galbenă.
Căpitanul mânca tacticos, mestecând încet, aşeza parcă fiecare înghiţitură la locul ei, străjuit de Bolocan şi de cantinier, pe care-i înjura cu o imparţialitate înduioşătoare.
Niciodată nu s’a întâmplat ca ultima lingură de ciorbă să nu fie însoţită de ultima înghiţitură de ţuică şi plecând cu chipiul pe ceafă să nu-i cuprindă pe amândoi într’o ultimă înjurătură.
Eu unul, vă mărturisesc, nu m’am încrezut niciodată în aerul de 'simplitate al recruţilor. In cazarmă, fiecare se învârteşte pentru a trăi mai bine, pentru a se feri de primejdiile care circulă nevăzute în aer şi cad ca din senin pe capul oamenilor.
Cei cu dare de mână se apără împărţind plocoane bogats; ceilalţi rabdă şi, când nu mai pot răbda, dezertează.
Sunt însă şi mijloace de apărare viclene, care se transmit ca un cuvânt de ordine, din contîgent in contigent.
Cum au observat soldaţii că’n cazairmă numai proştii trăiesc bine, nu ştiu. Fapt e — că foarte mulţi recruţi se fac că nu pricep nimic şi cu timpul, după ce au rezistat tuturor metodelor de educaţiune şi de convingere contondentă, sunt scutiţi de orice serviciu.
„Daţi-mi un soldat deştept“... cer superiorii şi, de sigur, nu se gândeşte nimeni să le dea un Bolocan.
Sufletul recrutului n’avea însă secrete pentru căpitanul
BOLOCAN
15,1
Grigore... înţelesese perfect de bine pe Bolocan, pe care îl 'luase sub protecţia sa, pentru amorul artei, răsplătindu-i cu o palmă veselă, fulgerătoare, orice servicii. încolo, Bolocan trăia bine; prostia îi reuşise. Trecea in companie „de omul lui don’căpi-tan“; nimeni altul nu se mai atingea de el. Era scutit de planton, de gardă, de instrucţie şi lua de regulă două porţii de carne.
Aproape de liberare, Bolocan şi-a dat arama pe faţă. N’am văzut fiinţă să se răzbune şi să guste fineţea răzbunării cu mai multă conştienţă decât acest om batjocorit atâta vreme.
Era in ziua mare, solemnă, temută, a inspecţiei de toamnă. Generalul bolnăvicios, posomorit, de o severitate excesivă, înainta arţăgos, criticând tot, fără nicio consideraţie pentru smerenia tuturor, fără atenţie pentru oameni, fără nicio privire binevoitoare pentru cearşafurile albe, pentru duşumelile frecate cu atâta trudă din zorii zilei. Deodată se opreşte în faţa lui Bolocan şi arătându-i patronul regimentului— icoana sfântului Ioan Botezătorul, care toarnă de sus, apă, în capul lui Isus gol, în mijlocul gârlei — îl întreabă cu străşnicie în timp ce suita grămădită fără respiraţie la spatele lui îi făcea semne desperate:
—	Ce închipue tabloul ăla, băiatule?
—	Să trăiţi, don’ gheneral, e don’ căpitan Gligore când face baie la Dunăre, răspunse Bolocan cu o licărire de inteligenţă, care se stinse repede.
Se întunecase de mult. Capitala se înăbuşea cuprinsă de o ceaţă groasă. Lumina felinarelor străbatea greu prin păturile de vată, ivindu-se parcă din adâncuri depărtate. Birjarii gata să se ciocnească se certau fără să se vadă, înjurând de mirare, bucuroşi că au scăpat teferi. Tramvaiele nu mai circulă, trecătorii se răresc, sgomotul se depărtează. Linişte. Numai la răs-“cruciul din spre Malmaison, un pluton de recruţi n’are odihnă, întorşi dela masă sunt opriţi în stradă cu gamelele la subţioară şi frecaţi înainte de culcare, în faţa cantonamentului, de un gradat, care se bucură de încrederea şefilor mai mărunţei.
—	Drepţi! La loc!
Trage scurt piciorul, mă cămărade, ca cum te-ar înţepa cineva dela spate. Uit’te, colea la mine!
Drepţi! Repaos! Drepţi! Repaos!
Ai văzut, camarade? Aruncă potcoavele dela bocanci! Nu ţî fie frică. Să-ţi sară piciorul din închetură! Să nu-ţi pese de loc.. De loc să nu-ţi pese... ca cum n’ar fi al tău... fă cum ţi-am arătat ! Nu-s tot om ca şi voi? Deprinde-te să lucrezi scurt. Nu sunteţi şi voi oameni c;i mine?
Ia... drepţi!... Nu e bine!... Mai scurt, mă cămărade! Să-ţi sară zăpada în ochi!...
Drepţi!... Mai scurt mă, n’auzi?... Lucrează scurt, mă cămărade!... Trage scurt piciorul să s’aprindă zăpada,	ca	cum	ai
trage cu chibritul pe o cutie de sudezăf...
Recruţii, pierduţi în ceata ce se îngroşase din ce în ce mai mult, păreau o dungă neagră ca marginea unei	păduri	ce	o
crezi departe, în întunerecul ce abia se risipeşte.
RUGĂCIUNE
155
—	Popa!... cheamă răstit caporalul, hotărindu-se să treacă la teorie.
—	Ordinaţi...
—	La ioc!... Popa!
—	Ordinaţi!...
—	Măă!... tâmpitule, aşa să răspunde? Popa!
—	Zănt!...
—	Păi? Vino la mine!...
—	Trăiţi!
—	La loc! Vino la mine!...
—	Am înţeles!...
—	La loc!... Răspunde cum te-ain învăţat eu, că te ţiu toată noaptea, dofm cu voi în stradă. Nu te încurca, că te ia dracu’f Vino'la mine!...
—	îndată.
—	Păi?...
îmboldit de camarazi pe la spate, recrutul, bătând trei paşi. trânti piciorul în mijlocul unei băltoace care ne umplu de apă pe câte-şi-trei şi răcni cât îl luă gura:
—	Trăiţi, dorii’ capural, sunt soldatul Popa Vasile din comuna Afumaţi, judeţul .Dâmboviţa. Ce-aţi poruncit?
—	Zi tatăl nostru!... hotărî înduplecat micul şef cu mâinile în buzunarele mantalei...
Şi am plecat urmărit de o voce aspră, neîncercată, dar smerită, care se ruga cu credinţă:
—	Şi nu ne du pe noi în ispită.
Ascultă-1, doamne... am murmurat cu sinceritate, grăbindu-mă înfrigurat spre casă.
o
R
R
Căpitanul Drăgoi era foarte considerat printre ofiţeri. Trecuse prin toată filiera încercărilor grele. Din grad inferior, înaintase sublocotenent, în regimentul unui colonel cu fete multe, care se uiscau răvăşite de doruri ascunse. Drăgoi, fecior de ţăran, mirosind sărăcia, n’a cerut pe niciuna din ele, şi, lucru extraordinar, n’a pătimit nimic de pe urma acestei necuviinţe. Avea, e drept, oarecare experienţă, li rămăsese filosofia simplă a omului mărunt care zâmbeşte în faţa amestecului repetat al şefilor în naşterile familiei sale. Şi apoi era gospodar. Ori câte fete ar avea un colonel, nu rezistă acestei calităţi când are ambiţie şi vrea să ajungă... Comandantul lui Drăgoi era foarte ambiţios. Se resemna deci, pentru a înainta la alegere, să se folosească de Drăgoi numai ca subaltern, rămânând să-şi mărite demozelele la vechime.
Ajutorul, ambiţios şi el, era totdeauna de părerea şefului şi foarte matinal. Cu toate acestea n’a reuşit niciodată să vie la cazarmă înaintea lui Drăgoi, pe care îl surprindea în zorii zilei, udând cu mâna lui ceapa din grădina regimentului. De asemenea, nu odată s’a întâmplat, ca, ducându-se să-şi vadă iapa, colonelul să dea peste Drăgoi pietruirţd şosele sau în picioare, cu barda in mână, acoperind grajdul.
—	Bun ofiţer... hotărî colonelul.
—	Bun... întări ajutorul.
—	Gospodar...
—	Teribil...
In urma acestui dialog, viitorul lui Drăgoi se anunţa strălucit. Avansat locotenent în mod excepţional, fu numit ofiţer cu aprovizionarea, sarcina cea mai onorabilă din corp, piatra de
o CARIERA
155
încercare a viitoarelor genii militare. In această calitate a dat toată măsura priceperii sale. Ţin minte că în iarna aceea nimerise o varză!... dar ce nu pusese într’însa! foi de stejar să nu se moaie, hrean să înţepe la limbă, porumb să se îngălbenească, cărbuni stinşi să-i limpezească zeama... şi ştiţi cât a costat ? Nimica toată: cinci parale bucata, una peste alta, cărată cu carele lor de oamenii regimentului, in schimbul câtorva zile de permisie. Tot şedeau ei de geaba în cazarmă!...
—	Ia vezi, musiu Drăgoi, să nu cumva să mă laşi fără varză la iarnă, că te strâng de gât... îi zicea câte o cucoană, prrvindu-1 galeş.
De asta tocmai se feria el ca de foc. Şi cum multe ar fi fost gata să-l strângă de gât, căci pe atunci nu era urît, hoţul, le-a purtat de grijă, socotindu-le pe toate în efectivul regimentului.
Din ofiţerii însuraţi, niciunul n’a pus varză în anul acela: ba chiar, nu arareori, câte o slujnicuţă a d-lui „cutare“ răsărea în faţa porţii, cu oala sub pestelcă şi aştepta pe ofiţer, nătângă, cu ochii în jos, tachinând cu piciorul desculţ o frunză uscată, roşindu-se la trecerea fiecărui soldaj:, prefăcându-se că îi e ruşine, aşa cum cere regula bunei cuviinţe, în „clasa de jos“
Colonelul îşi făcuse obiceiul: venea la cazarmă pe jos, încet, alene, cu două rânduri de pelerine, se ducea la grajd, ocolea curtea, făcea aceeaşi observaţie şi apoi cu conştiinţa curată se îndrepta, urmat de ajutor, de ofiţerul de serviciu şi de aghiotantul regimentului, spre beciul aprovizionării, unde îl întâmpina locotenentul Drăgoi. Aici, nimeni nu putea să zică decât halal gospodărie! Morcovi îngropaţi în rânduri, snopi de praz, cu cozile tăiate la sfoară; pământ galben, proaspăt întins totdeauna, iar la rând — aşezate ca pentru incendiu, şasesprezece butoaie cu varză, de te suîai pe scaun ca să te uiţi în ele.
—	Ei, ia dă-ne, domnule, câte o şampanie de-a dumitale să
vedem cum se ţine.	^----
In beci era călduţ. Aci se luau deciziunile ce aveau să orienteze regimentul, se schiţau programe, se decidea după lungi des-bateri, transformarea mantalelor vechi în pantaloni noi, pentru recruţi.
—	Pe săptămâna viitoar^ o să începem alt butoi, zise Drăgoi oftând, ca şi cum faptul acesta l-ar fi costat foarte mult.
156
DIN VECHEA ARMATA
Şi, îndoit în unghi, prezenta colonelului un pahar de zeamă profirie, deasupra căreia fierbeau stropii, curat ca la şampanie.
—	Cam repede s’a isprăvit; aţi mers cam repede, zise grav şi îngrijorat colonelul.
—	Da’ nu se poate, domnule, interveni ajutorul. Mă rog, noi am început butoiul... să vedem... când am început noi butoiul?...
Marţi... ba nu... luni...
—	L-am început chiar sâmbătă, în ziua de Sfântul Niculae, afirmă aghiotantul.
—	Aşa... tocmai ce voiam să zic eu, reluă tuşind fără nevoie, ajutorul. Câte verze au fost în butoi?
—	Asta e butoiul A, şi scoţând un carnet din. buzunar, Dră-goi citi precis, sub ochii aprobatori ai colonelului... butoiul A: una slută optzeci şi şase verze mari, treizeci şi două verze roşii, şi cinci kilograme sare...
—	Domnule colonel, propuse ajutorul, eu cred că ar fi bine să numărăm verzele, să facem un tablou şi să dăm prin ordin la raport, zilele de varză şi numărul bucăţilor, ca să putem stabili un control.
—	Bun... Dar cum facem să numărăm atâta varză?
—	Apoi n’avem de numărat decât ce a rămas în butoiul A; celelalte sunt neîncepute şi ofiţerul ştie ce are în ele.
—	Bun. Dar vorba e unde o deşertăm... Eu zic, s’o punem pe sacii ăia, scuturaţi bine...
—	Nu faceţi nimic, că sunt de var şi apoi să udă; mai bine o deşertăm în hârdae, zise aghiotantul, cu autoritatea servitorului, care se ştie indispensabil.
—	Tocmai la ce mă gândeam eu, zise maiorul, tuşind din nou.
Se aduse hârdăul şi se procedă la operaţie.
Ridicaţi pe ce găsiră împrejurul butoiului, toţi băgară mâinile în el, plini de zel în faţa colonelului, care gusta acum pe îndelete al doilea pahar de şampanică.
—	Ia uitaţi-vă dumneavoastră, probă de varză... zise mândru ajutorul, prezentând-o colonelului, care fiind mai în lumină, se sfârşi, zărind între degetele maiorului un şobolan tăbăcit ca
o	levretă.
Se împrăştiară, otrăviţi, care încotro.
o CARIERA
157
Locotenentul Drăgoi, recunoştea singur, nu păţise aşa ruşine de când era om de încredere în regiment.
Colonelul fu însă deplin convins că n’a făcut-o cu precu.-getare. Să fi fost altul... de... Atât doar i-a zis când i-a citit elogiile în baza cărora îl propunea la avansarea excepţională:
—	Trebi/ia să controlezi mai adânc...
—	Lasă, Drăgoi, câ eşti cam vinovat, întări ajutorul; de o lună de zile de când urma domnul colonel cura...
—	Fugi... nu-mi aduce aminte, se rugă colonelul scutu-rându-se.
In primăvara următoare, locotenentul Drăgoi avansă căpitan şi după două luni, luă caseria în primire.
★
In odaia albă, mică, tăiată în două de un grilaj de lemn văp-sit în gri, Drăgoi prezida ia destinele regimentului, de trei ani de zile în această calitate: ştie tot, cunoaşte tot, nu-1 surprinde nimic. Răspunsurile ce da la relaţiile cerute de divizie şi uneori direct de corpul de armată şi chiar de Minister, erau adevărate capodopere de pledoarie advocăţească.
Aveau totdeauna o portiţă de scăpare. Iar în cazuri mai delicate, complica corespondenţa referindu-se la nr.... şi nr.... din . . şi din	că arareori avea cineva curajul s’o ducă
până la capăt. In acest timp, lucrurile se îndreptau dela sine, sau prin prieteni. De sigur numai întâmplarea făcuse ca la fiecare autoritate să aibă câte unul — pus parcă cu mâna — acolo unde de obicei se înneacă cererile şi rapoartele regimentelor. Avea şi el în schimb — ce-i dreptul — pentru ei, atenţiuni delicate: aşa, de pildă, celor din Minister le trimitea pescării şi icre negre în ghiaţă; generalilor le orna masa cu fel de fel de sălbăticiuni de munte şi de pădure, de câmp şi de baltă, căci trebue să ştiţi că Drăgoi era un vânător neîntrecut.
Faţă de cei mai mărunţei, mai rar, e drept, din pricina serviciului — dar şi când îi prindea întâmplător, undeva, pe la aperitive, ţi-i răsucea urît de tot.
Colonel» aveau în el o încredere oarbă. Când se mutau din regiment, la prima mişcare în armată, şi-l dădeau în primire ca pe o mobilă bătrânească, o bijuterie sau un portret de familie.
158
DIN VECHEA ARMATA
Cu camarazii trăia bine. Avea mai ales o slăbiciune pronunţată pentru ofiţerii destrăbălaţi în cheltueli, pe cari îi administra ca pe nişte minori, ţinându-le o contabilitate foarte complicată. El le achita ratele, le reînnoia abonamentele, le plătea datoriile, găsea, chiar pentru cel mai încurcat care n’a-vea nimic de primit, o piesă de consolare la plata soldelor. Băieţii îl iubeau, nevoie mare. La cafenea îi ofereau cafele, pe întnecute; la berărie, ţâri prăjiţi şi bere, il aşteptau la oricare masă s’ar fi aşezat printre ei. Şi el le primea toate, cu atâta resemnare, cu atâta abnegaţie, încât de piatră să fi fost şi nu puteai să nu te simţi obligat pentru viitor.
Dovezile de dragoste curgeau din toate părţile. Uneori râdea el singur: se pomenea de ziua onomastică sau de anul nou, cu şase ţigarete de chihlibar curai, toate cu monogramă. Aşa, ne spunea el râzând cu poftă, s’a întâmplat unei verişoare de ale mele; a primit, oa' dar de nuntă din partea rudelor şi prietenelor sale, nu mai piuţin de douăspezece duzini de ceşti... De atunci, adăugă el, eu mai bine întreb... nu-i ruşine... tot banul ăla îl cheltuesc; de ce să nu-i fac plăcere complectă, mă înţelegi?
Un singur lucru îi făcea plăcere complectă, în orice cantitate : tutun de lux în cutii mari. Şi nu era ofiţer, care să nu ţină seama de slăbiciunea casierului, când lua câte un acont... dat dela el, căci în casă nu era niciun ban.
—	Domnule căpitan, am o chitanţă de patruzeci de lei.
—	Ad’o’ncoa; dar nu prea am mărunte... Să vedem...
Şi căuta între hârtii, aduna din cutiile casei de fier, se scotocea în portofel şi abia aduna omul 35 de lei.
—_N’am decât 35; fugi... să vii mâine...
—	Domnule căpitan... vă rog foarte mult... daţi-mi câ< aveţi...
—	Na, măi băiete, dar să ştii că mi-ai luat tot mărunţişul; n’am să pot face nicio plată... dar fiindcă eşti tu...
—	Să trăiţi...
Şi era aşa de bun omul, că aproape totdeauna rămâne« fără mărunţiş.
In raporturile sale cu furnisorii era, în adevăr, de admirat Ii poftea să şadă, cu o prietenie atât de autoritară, că
toţi rămâneau în picioare lângă uşă. Singur măcelarul, pur-
O CARIERA
15*
tând lanţ gros de aur şi inele masive, se aşeza pe scaun, cu mâinile roşii, unsuroase, puse pe genunchi, aşteptând cu răbdare îngerească în dreptul ferestrei, la o distanţă convenabilă de domnul casier, să i se achite bonurile.
Două ceşti goale — una pe colţul biroului, alta pe marginea ferestrei, pline de drojdii şi mucu.'d de ţigări, trădau singure temeinicia unui hatâr, care înălţa pe măcelar în stima celorlalţi furnisori.
Căpitanului nu-i scăpa cont nevămuit, anticipând reţinerile de baluri, loterii, subscripţii de monumente, etc.
—	Se dă? te am sigur, nu mai alerg să te caut, le spunea el, nu se dă? atunci facem un fond de rezervă.
Cu toată simplitatea lucrului, se întâmplau uneori încurcături^ nu-i vorbă, bunăoară, ca unul să plătească de două ori; dar asta n’are a face... atâtea câte are omul pe cap... de fier să fie-cineva... Cu ordine şi răbdare, căpitanul Drăgoi îşi făcu cu timpul, din economiile sale, o rezervă destul de frumuşică, la banca „Sborul“ din localitate.
—	...Merită să înainteze la gradul de maior... „sfârşeau“ toate notele elogioase din memoriul său. Această apreciere atât de des repetată, convinse in fine pe căpitanul Drăgoi că nu> trebue să mai întârzie un moment de a se pune la dispoziţia regelui, pentru conducerea marilor unităţi.
Din primăvară şi până î.n toamnă s’a preparat pe capete. A luat parte la două marşuri cu regimentul, iar la manevrele mari* a comandat odată chiar un batalion. Simţindu-se destul de tare în partea practică, Drăgoi se năpusti cu această râvnă pe partea-teoretică. Venea la cancelarie purtând la subţioară: „Teme tactice de colonelul Arghirescu“ şi plin de hotărîri lăudabile. Punea-; cartea pe casa de fier, la îndemână, se desbrăca metodic, îşi freca mâinile, răsucea tacticos o ţigară şi era gata să înceapă, dintr’un moment într’altul.
Dar parcă era un făcut; tocmai atunci şi-aducea aminte de-un ordin urgent al corpului de armată, de gropurile care trebuiau expediate şi aşa, din obişnuinţă, se îndrepta spre birou şi „deschidea prăvălia“ cum zicea el scoţând călimările, creionul roş-albastru, caietul de însemnări, scrumiera, chibriturile şi; uitând de toate, devotat serviciului, striga:
—	Adă corespondenţa, Calomfirescule...
Í60
DIN VECHEA ARMATA
După cum vedeţi, nu era vina lui. De şase luni de când purta cu el „Teme tactice volumul I de colonel ’Arghirescu“ n’avusese ■omul parte să-l deschidă măcar odatâ. Ieşind la unu dela cancelarie, pornea din nou cu cartea la subţioară, promiţându-şi mai energic să citească acasă, în linişte, la măsuţa lui de brad cu două sertare, lucrată în regiment. Dar capul îi era atât de buimăcit de fel de fel de hârtii rezolvate, de socoteii descurcate, că, ducându-se şi el ca omul să ia o ţuică înainte de masă, nu .odată i s’a întâmplat să o uite pe tejgheaua băcanului sau pa vr’o cutie de pesmeţi „Pearson & C-ie“
—	Citeşti mereu, nu te laşi... ce să-i faci?... trebue... fără asta nu se poate... — îi zicea băcanul a doua zi, dându-i cartea.
—	Or mai bine v’o trimit acasă, poate mai târguiţi ceva şi vi le trimit odată.
—	Nu... nu... ad-o’ncoace. De când o caut... Cum mă duc acasă trebue să mă apuc de citit. De ştiam că-i atâta bătaie de cap, drept să-ţi spun, nici nu mă mai gândeam.
—	Aşi... Se poate... Dumneata mergi la sigur, domnule... Dacă n’ai reuşi dumneata, cine o să reuşească? Câţ[ am văzut eu... nici nu se compară... şi azi sunt colonei. Era ăla, cum ii zice... Dăscălescu... ginerele popii, ăla era, pardon, dator şi la .câini, dom’le... şi-a reuşit... Nu-i vorbă, era tare despre partea neamurilor. La urma urmei drept vorbind, nu-i vreun lucru mare când te gândeşti. Ia, se mai adaugă acolo la leafă. Cât o să primeşti mai mult?
—	Cam vreo sută de lei.
—	Taci, frate... Tot e ceva. Eu ştiam mai puţin. Vorba e, mare procopseală nu e. Mă crezi dumneata? Sunt timpuri când iau câte-o sută de lei, într’o zi, şi nu mă mişc de loc; şed colea pe scaun. Da-i vorba, ambiţia e mare. Mă rog, dacă n’are omul ambiţie, s’a isprăvit... Mai punem una?
—	Mai pune... Vezi, la asta m’am gândit şi eu, nene Nae: să-ţi treacă toţi copiii pe dinainte... prea-i de tot... Mai la urma urmei ce o să fie? O. să cad şi pace...
—	Se poate... Ia gustaţi din muşchiuleţul ăsta...
Şi într’adevăr, după cum o să vedeţi, nu se putea.
o cariera
161
Pe un sfârşit de toamnă ploioasă, la Bălării, pe şesul Seve-rinului, căpitanul Drăgoi, comandantul unui detaşament mixt, era omul cel mai încurcat din lume.
In faţa lui, hotărîţi de moarte, stăteau înlemniţi şi la rând, comandanţii cavaleriei, artileriei şi infanteriei. In lături o comisie de generali, posomoriţi, nerăbdători să vadă dispoziţiunile de luptă ale candidatului. înapoi trupe, în faţă orizontul şi deasupra cerul nemărginit. Niciun semn, nicio speranţă. Căpitanul Drăgoi şi-ar fi înaintat mai bine demisia decât trupele la atac. înjura în gândul său pe reprezentanţii armelor surori şi comisia de generali, care, cu ceasul în mână, pândeau cele zece minute de meditaţie, cerute de marii tacticieni.
—	Hai, hai, căpitane... Dacă te-ai gândi şi la război atât de mult... Duşmanul merge, nu te aşteaptă pe dumneata să-ţi dai ordinele...
—Sigur, întări cel mai nou general, apăsând pe ultima silabă.
Pe^ Drăgoi il mânca capul şi simţea cum i se ridică părul la ceafă. Un bob de sudoare lunecă pe şira spinării.
—	Hai, căpitane, că ne apucă noaptea...
—	Am cu ce trăi, îşi zicea Drăgoi în sine... Ducă-se dracului cu maioria lor cu tot... Ce-mi trebuia mié balamucul ăsta... Şi hotărit să mărturisească că nu ştie, se pomeni bâlbâind, cu fălcile încleştate, cu o voce care nu era a lui:
— Cavaleria înainte... Artileria lângă oi pe dealul din dreapta... Infanteria înapoi...
Fu o uşurare generală. Răsunară comenzi exagerate şi galopuri de cai cu chingile pline de noroi. Generalii porniră, depărtându-se incet, sgribuliţi de frig, privind în vag, fără a schimba o vorbă.
Rămas singur, Drăgoi avu mai mult curaj, riscă chiar câteva observaţii cu voce tare, în spatele generalilor.
—	Ocupaţi creasta... ocupaţi creasta...
La drept vorbind nu-şi făcea nicio iluzie asupra reuşitei sale. Se şi consolase ^ aprinzând o ţigară, gândindu-se că au mai P^î,	Rămăsese	singur.	Trupele se împrăştiau, mişcate
fără scop. In schimb, se scoborîse de lângă artilerie pâlcul de
oi	fumurii, care veneau rostogolindu-se la vale, ondulând ca valurile. Drăgoi tresări când ciobanul, clătinând din cap pentru
11 Din vechea armată — 6707.
162
DIN VECHEA ARMATA
a-şi potrivi căciula, îi spuse, rezămându-se în bâtă, după ce scuipă lung printre dinţi:
—	Mută antileria pe dealul celalt, din spre răsărit... ascul-tă'-mă pe mine... am îmbătrânit pe locurile astea, câţi au trimis-o acolo, unde ai trimis-o dumneata nu s’a mai făcut maiurL. am fost şi la Crănlcean şi la Anverescu...
—	Un călăreţ... strigă Drăgoi fluierând, disperat, luminat de această inspiraţie fericită, pe care o socotea providenţială, şi, înfrigurat, trimise artileriei ordine să se mute pe dealul din stânga.
—	Eu — povestea el în urmă ofiţerilor La regiment — deodată am trimis artileria pe dreapta. Mi se părea mie că domină mai bine valea. Când însă am desfăşurat acţiunea, dintr’o aruncătură de ochi, mi-am dat seama şi am mutat-o numai decât pe stânga.
—	Ce-a zis generalul ?
—	Că era o încercare disperată de a restabili echilibrul sub focul inamicului, şi m’a felicitat
Să ştiţi: sunteţi tineri; aveţi să vă duceţi şl voi mâine poimâine la examen. Artileria aste cheia. Dacă ştii, să umbli cu artileria...
In Aprilie, după un banchet copios, scăldat în lacrimi şi şampanie, maiorul Drăgoi, mutat prin avansare, plecă din regiment, ducând cu el gajul de simpatie al camarazilor, bustul lui Napoleon, cât un copil de mare.
SFÂNTUL VASILE
O mie de ani pace!
—	De unde vii tu ?
—	Din Banat.
—	Acolo eşti ?
—	Ce, n’ai ştiut ?
—	Nu... Cum o duci ?
—	Bine, da e greu al dracului. Eu le fac toate. Generalul nici nu vrea să ştie. Am nemerit-o prost. Tu ?
—	Mai prost ca tine. Muncesc ca un salahor. Eu fac programele, lucrez corespondenţa, desfac confidenţialele. Altfel ce să zic, o duc bine: umblu la vânat, îmi iau concediu când vreati...
—	Bravo ţie! Acum eşti în concediu ?
—	Cincisprezece zile, dar tu?
—	Şi eu.
—	Unde mergem ?
—	Hai, că te duc eu intr’un loc. Are un pelin... nu găseşti în toată Craiova. Toată lumea vine la el...
—	Birjar ! Hai la Cameleanu, ştii ?
—	Cum să nu.
—	Mână !... Ai rude în Craiova ?
—	Nu, am venit aşa. Ce general ai ?
—	Pe Englezu’.
—	Parol? Ce mai face Englezu’ ? Nu l-am văzut din război Am fost cu el la Muncel. Nu vă băgaţi acolo, i-am spus. Ne-am retras şi a luat Mihai Viteazu\
—	Asta are bun că ascultă, altfel le-ar face boacăne...
—	Nu-i prost Englezu’...
—	Stop. Ce faci, lasă, că-i plătesc eu.
164
DIN VECHEA ARMATA
—	îmi pare rău... na.
—	Ţine, ia dela mine.
—	Na şi dela mine.
—	Să trăiţi!... Anul nou întru mulţi	ani cu bucurie	şi	să-
nătate...
—	Aşa e, bine zici; mâine e anul nou, uitasem, pe onoarea mea. Bine că mi-ai adus aminte. Na-ţi cinci lei să bei o ţuică.
—	Na şi dela mine.
—	Bogdaprosti!... Să trăiţi, dumnezeu să-mi dea sănătate, să vă văd ghenerali.
—	O să trăieşti, să ne vezi1... Ce zici, Nae?
—	Aşa zic şi eu.
—	Să vă audă dumnezeu. Am cunoscut pe... ăsta... cum îl chiamă, poate ştiţi dumneavoastră, că eu am uitat...
—	Hai lasă, şterge-o.
—	E, să trăiţi, să fiţi sănătoşi... Dar	să mă iertaţi,	conaşule,
aş bea şi eu un pelinaş, că n’am mâncat	de aseară.
—	Ia uite mă, al dracului!
—	Numai că să’nvaţă cu nărav.
—	Năravul e al omului.
—	Lasă-1, mă, şi intră.
—	Intră tu.
—	Ce, ţi-e ruşine ? Băiete e cineva ? Dă un pelin birjarului.
—	Mic?
—	Mare. Mai e cineva ?
—	încă n’a venit nimeni.
—	Dă-ne şi nouă o juma de pelin.
—	Eşti om întreg, ce umbli cu jumătăţi.
—	Vorba ta... Ad’un litru...
—	E bun ?
—	Proaspăt, acum l-am scos.
—	Noroc, vere.
—	Să trăieşti, frate-meu. Uite Iordache... Domnul Iordache Nicoteescu, consilier la Primărie.
—	Vice.
—	Bravo, la mai mare!... De când?
—	O, demult.
—	Pardon, zău, iartă-mă, n’am ştiut.
—	Nu face nimic.
SFÂNTUL VASILE
165
—	Bei un pahar?... Băiete mai dă un litru. Tae şi un mizilic.
—	Ce poftiţi ?
—	Cârnaţi ai ?
—	Este.
—	Cu usturoi ?
—	Fără usturoi se poate ?
—	Aşa, bun, bravo! Minte-i niţel pe cărbuni să sfârâe... Uite şi Costache...
—	Hai noroc, căpitane!... Uite şi primarul...
—	Ce e cu voi ?
—	îmi dai voie:	domnul	căpitan...	Cum	aţi	zis	că	vă
cheamă ?
—	Aronescu.
—	Aşa, pardon... Domnul căpitan Aronescu... Domnul primai. Pe pramatia asta, nu ţi-o mai recomand, că o cunoşti: căpitanul Popescu, dolj an de-ai noştri.
Odaia rezervată se umpluse. Venise toată primăria, funcţionarii dela bănci şi pe urma lor, cu miros de copoi, toţi comisarii.
Dintr’un litru într’altul, se încinse un chef la toartă. S’au înnădit mesele, s’a mâncat brânză cu ceapă, slănină cu usturoi, pastrama veritabilă, s’au băut cafele cenuşii şi s’au ţinut toasturi. Rivalizând de generozităţi, căpitanii erau acum generali şi comisia interimară se transformase, după expresia fericită a ofiţerilor, în consiliul de miniştri.
Cheful a durat până seara. Despre ziuă, căpitanii se pomeniră singuri, descheiaţi la mantale, cu capul aprins, la marginea trotuarului, silindu-se să aprindă unul dela altul, un muc de ţigară stins, respingându-se ca doi poli magnetizaţi, în ciuda tuturor sforţărilor de a se apropia.
—	Bun e Englezul dom’le, reveni unul din ei la ideia dela care pornise.
—	Om!
— Tlăiam cu el ca c’un flate. Mă învelia cu pătula lui, măăă... dumnezeii mă-sii!... Sângele mi-1 dau pentru el!... Hai să-l vedem.	y
—	Doarme.
—	Ce-ţi pasă.
—	Mă, doarme.
(66
DIN VECHEA ARMATA
—	Nu te priveşte.
—	Doarme omul.
—	Eu răspund.
—	Doarme.
—	Ce să doarmă, e ziua Iui.
—	Iiii... Bi-jar, bi-jar!... Hai la domnul general Englezu’...
Era dimineaţa. O dimineaţă albă, leneşă, ridicată abia din
păturile de negură, care se târau încă prin fundul curţilor. La general o ordonanţă, un munte de om, umblând binişor în ciorapi de lână, scutura salonul, cu uşile şi ferestrele larg deschise.
Ofiţerii coborîră din trăsură cu demnitate concentrată, se ajustară trăgându-şi cutele mantalei, deteră cu mâna prin plete şi cu luciditate instinctivă „în fata primejdiei“11, porniră drept, supraveghindu-se cu coada ochiului şi din trei paşi se precipitară înăuntru, încremenind ca lumânarea în fata ordonanţei, care Uitase să râdă, minunându-se de întâmplare.
—	Acasă-i domnul general ?
—	Acasă.
—	Spune-i c’am venit noi.
—	Doarme.
—	Nu te priveşte.
—	Du-te de-i spune c’a venit domnul căpitan Popescu şi Aronescu.
—	Am înţeles.
* — Hai s’o ştergem mai bine.
—	Eu răspund.
—	te-i... cine-i... ce poftiţi ?... O, o!
—	Coniţă.
—	Ha, ha, ha!
—	Ne-am ars.
—	Taci.
—	Ce poftiţi dumneavoastră ?
—	Trăiţi, domnule gheneral, ziua dumneavoastră, la mulţi ani! La mai mare !
—	Marine !
—	Ordinaţi.
—	Du pe domnii ofiţeri în biroul meu. Ai făcut focul?
—	Da, să trăiţi, don’general.
—	Ajută-le să se desbrace şi să se culce.
sfanţul vasile
167
—	Să trăiţi don’ general, eu pe d’stră.
—	Cărati-vă că vă bag la închisoare.
—	...de când m’aţi învelit cu pătura.
—	Bine, bine, bine.
Pe la opt seara, căpitainii, care dormeau pe sofa ca doi purcei, trezindu-se cu capul greu, cu gura amară, se pipăiau prin intunerec, căutând să-şi adune minţile, neştiind unde nici cu cine se află alături. Apoi, ámultán, treziţi de acelaşi fulger de lumină, se aşezară dintr’o săritură pe marginea canapelei.
—	Unde suntem ?
—	Dracul ştie.
—	Cât;e ceasul ?
—	A stat.
—	Ai un chibrit?
—	N’am.
—	Sună să vie cineva.
—	Unde e soneria ?
—	Vezi, caută pe lângă uşă.
—	Dumneavoastră aţi sunat ?
—	La cine eşti tu, mă ?
—	La domnul general. Englezul.
—	La cine?
—	La don’ general Englezul.
—	Pfiu, pfiu, pfiu...
—	Cum am venit noi aci, mă ?
—	Cu trăsura.
—	Domnul general ştie?
—	Să poate să nu ştie? Dumnealui a spus s2 vă culc.
—	Eram beţi ?
—	Eraţi.
—	Rău?
—	Rău.
—	Rău de tot?
—	Ce-am păţit cu dumneavoastră până v’am culcat.
—	O făcurăm fiartă.
—	Tu strici.
—	Eu?
—	Tu al vrut.
—	Pardon. Tu spuneai că-1 cunoşti.
168
DIN VECHEA ARMATA
—	Să mă ierţi, tu ai spus că-1 chiamă Vasiîe. Cum îl cheamă pe domnul general, mă ?
—	Pe don’ general al nostru îl cheamă Englezul Ion.
—	Vezi, camarade, ce-ai făcut ?
—	Ce-am făcut?
—	Veniţi încoace, domnilor... E târziu, poftiţi la masă.
—	Nevastă, îţi prezint pe domnul căpitan Arorjescu, pe care l-am avut agent de legătura în război, pe căpitanul Popescu îl cunoşti... fetele mele Rozica şi Marcela. Luaţi loc, şedeţi.
—	Domnule general...
—	Serviţi-vă... De când eşti la Craiova ?
—	Vă rog să mă iertaţi.
—	Ai crescut, te-ai făcut mare.
Ofiţerii mâncau smeriţi ca nişte condamnaţi la moarte.
Fetele, două fete slabe, înalte, cuminţi, îmbrăcate la fel, cu nasul ascuţit, cu umerii ascuţiţi, cu coatele	ascuţite, tăiau	delicat,
mâncau încet, sporind supliciul căpitanilor, pe	cari	;i	treceau
toate năduşelile.
—• Bea, domnule.
—	Domnule general.
—	Aţi depăşit măsura.
—	Iartă-i şi tu. Copii... Au greşit şi ei.
—	Duceţi-vă, fetelor, în odaia voastră. Bine domnilor, se poate să faceţi una ca asta?
—	Domnule general.
—	Să veniţi, fără ruşine, într’o zi ca	asta,	când	tot	omul...
—	Eu, dacă n’am familie.
—	N’ai părinţi?
—	N’am pe nimeni.
—	Ce cauţi la Craiova ?
—	Am venit aşa, auzisem că e căpitanul Popescu, orfan şi el, n’are nici tată, nici mamă.
—	Au dreptate bieţii băieţi, dacă n’au unde se duce, aşa se strică tinerii. Ia însuraţi-vă... De ce nu vă însuraţi? Să luaţi o fată curată, bine crescută, cuminte, să nu căutaţi zestre, să fie de familie.
—	Parcă dacă am găsi-o, nu ne-am însura!
sfanţul vasile
16*
—	Şi eu m’aş însura. Dacă aţi şti dumneavoastră pe cineva, că eu pe dumneavoastră vă cunosc. N’am să uit niciodată când aţi venit noaptea şi m’aţi învelit cu pătura.
—	Mititelul! Bravo, asta înseamnă că are inimă bună.
—	Hai să ne sculăm. Marine, să aduci cafeaua în salon şi spune domnişoarelor, să vie să cânte la pian.
—	Eu, dragii mei, le zicea generalul împjngându-i binişor în salon, zestre nu le dau, dar le-am crescut bine : cântă la pian, vorbesc englezeşte, franţuzeşte...
POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT
Ce pofteşti ?
—	Este o femeie care vrea să vorbească cu dumneavoastră.
—	Să intre.
O ţărancă îmbrobodită cu şal de lână pesţe două tulpane, unul alb cu mărgeluţe albastre, celălalt negru spălăcit, înainta şi se opri halucinată in mijlocul biroului.
—	Săru’mâna.
—	Bună dimineaţa, ce vrei ?
Cu emoţiune stăpânită femeia porni să deşire firul unei litanii, chibzuită cu trudă, se vedea cât colo.
—	Eu, domnişorule, sunt văduvă de război cu trei copii. O fată o am măritată la casa ei... Nu-i duc grija... trăieşte şi sunt mulţumită... N’are pământ, da’s tineri, muncesc la boier şi se hrănesc amândoi...
—	Lasă asta, spune ce vrei.
—	...Am alt băiat, care va să zică cel de-al doilea, care tre-bue să tragă sorţul... Şi aşa m’am dus la notar şi i-am spus cum m’a învăţat şi pe mine alţii, că eu dacă-s proastă şi nu ştiu carte de loc...
—	Ei, şi pe urmă ?
—	M’am dus la domnul notar şi i-airi spus să-mi facă hârtiile, precum că sunt văduvă şi să-mi dea dosarul că bărbatul mi-a murit pe frunt... El zice: femeie, dosarul nu pociu să ţi-1 dau, fiindcă nu-l am la mine, trebue să-l caut şi costă cinci sute de leL. Cinci sute de lei ri’am că-is văduvă, cum prea bine ştii... Să fi trăit bărbatul! Şi-am plecat.
POVESTE FARA SFÂRŞIT
171
Pe urmă ce ne-am sfătuit noi, femeile, toate văduvele din comună şi ne-am dus la Craiova. Acolo dac’am ajuns, cum ne-am dat jos din trin, ne-am dus la cerc, unde am dat peste un domn ofiţer gras de nu se mai află — pe semne de boală — şi numai ce’ntrfeabă : „Ce vreţi ?“ Apăi, săru’mâna, zic eu, ca mai bătrână, am venit şi noi să luăm dosaru’, că copiii noştri urmează să tragă sorţul... „Dosarele vi le dau , zice, dar costă zece lei. Vi le-aş da degeaba, dar le plătim şi noi, costă doi lei bucata... Sunteţi cinci, face zece lei... precum şi era. Am dat noi banii, că încă nici n’am avut — a dat Maria de-a schimbat o sută, a oprit zece lei şi ne-a dat nouăzeci de lei restul, puteţi întreba şi femeile.
—	Ei, ei, spune mai departe.
—	...Şi am plecat bucuroase să ne punem în trin, să ajungem acas’! Acas’ dac’am ajuns era noapte. Dimineaţa cum s’a luminat de ziuă, m’am dus la notar. Nevasta lui dacă m’a văzut a ieşit afară şi zice: >jTu eşti Frusihă ?“... Dacă n’o fi cum spun, să dea dumnezeu să n’ajung Boboteaza...
Presimţind litania, directorul general îi retează vorba cum se cuvine:
—	Bine, aşteaptă puţin... Niculae.
—	Poruncă.
—	Du-o la domnul director... Du-te cu cameristu’.
—	Vino, fă, ’ncoa.
Directorul era ocupat. Mic, slab, oacheş, cu buzele tivite şi părul rar, avea o manie inofensivă. Colecţiona bilete de loterie pe care le prindea ca pe cărţile postiale ilustrate în album orân-duindu-le pe serii, pe culori, pe districte. Avea biletul întâi dela loteria Ateneului şi' n’avea odihnă până nu căpăta unul din fiecare lbterie. Aceasită particularitate, cunoscută numai de câţiva iniţiaţi, constituia toată valoarea colecţiunii pe care domnul director ambiţiona s’o doneze Academiei, cu limbă de moarte.
—	Săru’ mâna.
—	Ce vrei, nevastă?
Ca albina, care se sue, cade şi se urcă fără sfârşit pe geamul lucios, femeia reluă hotărîtă firul povestirii.
—	O ţâr de drept să-!mi scot băiatul dela armată, să muncească, că nu mai aud de urechea asta deloc... hue de gândeşti
172
DIN VECHEA ARMATA
că suflă vânltul pe horn...	de când m’a bătut domnu’	notar că la
ce m’am dus la Craiova	să cer dosarul...
—	Du-o la doctor... Uite doctorul... Dragă doctore...
—	Eu aş vrea, dacă s’ar putea...
—	Ia vezi, doctore...
—	...să capăt un drept...
—	Du-te cu doctorul.
—	Hai, vino cu mine... Şezi, îi zise cu blândeţe omul de ştiinţă, că-i fi obosită...
—	Obosită domnişorule, zise femeia oftând din adâncul sufletului, că vin tomite de lângă Craiova... Mă pun în trin la gara Livezi şi nu mă mai dau jos până la Bucureşti...
—	Ce vânt te-aduce	pe la noi?
—	Eu, domnişorule,	începu femeia grăind	cu socoteală,	sunt
văduvă cu trei copii... o	fată am măritat-o la	casa	ei, nu-i	duc
grijă... Trăieşte şi-i mulţumită... N’are pământ...
—	Vă pofteşte domnul secretar general.
—	Auzi, du-te femeie, lâsă-ne... Avem treabă... Ai nimerit-cj rău, vino altădată... N’avem ftimp de ascultat poveşti... Du-te cu dumnealui... Arată-i, Nioulae, drumul...
—	Hai, fă, n’auzi ce spune domnul doftor, să vii al’dată..?
—	Să mai viiu... Da’ la ce să mai viu... GâjideŞti că-s dî colea?
—	Da’ de unde eşti ?
—	Sunt tomite de lângă Craiova... Mă pun în frin la gara Livezi şi nu mă mai opresc pân’ia Bucureşti...
—	Mergi drept înainte... La ce-ai venit ?
—	Am venit, zise femeia ou speranţă nouă, că-s văduvă şi eu cu trei copiii... o fată o am măritată... N’are pământ, da’ munceşte la boier...
I N T E R V I E W-E X P R E S
M’am prezentat domnului prefect să-l interviewez asupra proiectelor sale administrative.
—	Am venit să vă cer...
—	Să nu-mi ceri nimic.
—	...Sau mai bine zis, să vă iau un interview.
—	D’alea nici n’am.
—	Nu, un interogator cum s’ar zice pentru ziar, ca să ştie lumea la ce să se aştepte.
—	Bun, aşa, spune, in... cum îi ziseşi ?
—	Interview, să vă interviewez.
—	Bine, poftim interviază-mă, dă-i drumul că mă grăbesc.
—	Domnule colonel...
—	Prefect, nu mai simt colonel, s’a terminat... Ce-am păţit pân’am deprins ordonanţa!... Alt idiot şi ăla... A trebuit să-l dau cu capul de uşă...
—	Domnule colonel...
—	Prefect mă, tu nu vezi că sunt civil... Apropos, că mă cunoşti mai tiemult, cum îmi sade mai bine, civil sau militar?
—	Să vă spun drept, omul nu e niciodată mulţumit. Când «raţi militar, mă gândeam că v’ar şedea mai bine civil, dar acum văzându-vă civil, parcă tot mai bine vă stă în uniformă.
—	Apoi că umblu eu şi militar. Asta a fost aşa, ştii, oa să nit mârâe ăştia p’aci, c’a venit armata la putere. Mai întâi că nici n’am haine civile; astea sunt şi de vară şi de iarnă şi am de gând să nu-mi fac de loc... Ştiu eu, mai stă ori nu mai stă...
—	Poate să stea şi el şi să plecaţi dumneavoastră.
—	Nu, că mă cunoaşte dela Mărăşeşti, ştie cum am luptat.
—	Ce proiecte aveţi pentru viitor?
174
DIN VECHEA ARMATA
—	Niciuniul. Noi nu lucrăm cu proiecte. Am dat ordin să se cureţe peste tot. Mâne când oiu ieşi pe stradă, să nu găsesc un pai.
—	Aveţi Is’aduceţi vreo modificare, pleacă cineva?
—	Aşi, de unde, rămâne toată lumea pe loc. Dar n’are nimeni voie să iasă din oraş. Ordinul lu’ don’ general Am mutat doar biroul, ca să stau sub portretele nun.1.1. Aşa e oficios.
—	Oficial.
—	Oficial, oficios, vorba e că nu s’a priceput nimeni. A trebuit să venim noi, militarii.
—	Aveţi de gând să înlocuiţi pe cineva?
—	De ce mă’ntrebi?
—	Văd că v’aţi adus furierul.
—	A, nu, ce are a face... P’ăsta l-am adus, fiindcă-mi'cunoaşte ortografia1.
—	V’aţi fotografiat?
—	In grup, cu camarazii; personal, de unul singur, niciodată.
—	îmi trebuia fotografia dumneavoastră.
'— M’am gândit eu să ţi-o dau s’o dai la gazetă, dar nu ştiu ce să fac... Cum să mă foitografiez, civil sau militar ?
—	Şi civil şi militar.
—	Se poate?
—	Sigur.
—	Bravo, ştii că ai dreptate, voi gazetarii sunteţi daţi dracului. Eu, domnule, pe gazetar il divinizez, pentrucă vorba aia: presa e presă, tot ipresă rămâne şi o să fie presă cât o trăi, pentrucă nu putem trăi fără presă... Dar să nu se obrăznicească... Cât s’o obrăznici, îl bag... în presă... Scurtă socoteală... De tine îmi place, nu eşti prost: Va să zică aşa rămâne, una suisi şi una jos...
—	Da.
—	Nu, pardon... Stai să n’o încurcăm... Care o pui sus şi care jos?... Vezi la asta nu'ne-am gândit... Cine-i mai mare, colonelul sau prefectul?... Eu cred că tot colonelul deasupra, întâi, pentrucă e mai vechiu.
—	Dar dacă i-am pune alături?
—	Tii, minunat, vere.
—	Şi scrim dedesubt: înainte şi după.
INTERVIEW—EXPRES
175
—	Ei, bravo! Ai tăiat gardiariul *. Vin să te pup, şi dacă ai cumva vreo nevoie...
—	Am, domnule prefect, un afurisit de chiriaş...
—	Bun de tot... Trimite-1 la mine, că ţi-1 răsucesc eu... Şi laudă-mă bine... Adică ce să mă lauzi, c’am fost rănit de două ori;
—	Ştiu, să trăiţi.
—	Ştie toată lumea. La revedere!... şi când o ieşi, iml dai şi mie cinci sute de exemplare, să le împart pe la ăia...
1 Deformare, din cauza inculturii, a expresiei „a tăia nodul gordian“ adică a rezolva în mod curajos şi radical o problemă complicată.
CONFERENCIA
O epidemie de cursuri, de şcoli, de conferinţi, de jocuri de .război, în cameră şi pe teren, bântue oştirea. Războiul a scos la iveală o pleiadă de savanţi nebănuiţi, care fac ravagii în rândurile ofiţerilor aduşi la fata locului, cu stăruinţi şi cu apel nominal, s’asculte nouile metode.
Grupaţi pe grade şi arme, în sala superbă a Cercului Militar, în care abia pătrunde murmurul surd al vieţii dinafară, camarazii, plictisiţi, descurajaţi, vorbesc intre ei fără interes, cu priviri îngrijorate de oameni constipati, invitaţi la masă mare.
Ca şi la teatru apariţia conferenţiarului e semnalată publicului prin cele trei lovituri clasice: eclipsarea ofiţerilor care n’au nevoie, gruparea ariviştilor la picioarele catedrei şi aşezarea „periuţelor“ la pândă, în dreptul cuierului.
încetul cu încetul, această lume aparte se linişteşte, sgomotul slăbeşte, ondularea capetelor se pierde ca valurile unei mări ce se retrage, şi conferenţiarul apare „ras, tuns şi frezat“, cu surâs de comandă şi defilând, fără să clipească, în bătaia ochilor care îl urmăresc, înaintează spre catedră ca chirurgul familiarizat cti masa de operaţie, târînd elegant picioarele, ca la cadril.
Intr’o atmosferă greoaie de oameni ce se pregătesc să doarmă, cu gesturi de operator pe cadavre, călăul înşira, ţintuindu-le în pereţi, instrumentele sale de tortură: o serie de planşe cu de-senuri microscopicei. Apoi, şiret ca un prelat, înaintează smerii şi, cu mâinile împreunate, aruncă formula sacramentală
CONFERENCIA
177
Domnule gheneral,
Iubiţi camarazi!
După o pauză calculată cu meşteşug, printr’o mişcare scurtă de frontavoi iscusit, se răsuceşte pe călcâie şi răstoarnă în capul generalului, care nu clinteşte, urna cu miresme: — Vă mulţumesc dumneavoastră, care sunteţi printre noi făclia dela care luăm. cu toţii lumină, pentru distinsa onoare ce mi-aţi făcut, dân-du-mi prilejul să desvolt azi, înaintea domniilar-voastre, istoricul, descoperirea şi întrebuinţarea tancurilor.
Iubiţi camarazi,
In dimineaţa zilei de 17 Mai, anul 1917, un ofiţer, un om ca mine şi ca dumneavoastră, dar Englez, se prezintă in fata lui Joffre sau papa Joffre, cum îl numesc Franţujii, căci Franţu-jii, domnilor, au câte o poreclă pentru fiecare om mare din ţara loi... se prezintă, zic, mareşalului Joffre in ziua de 17 Mai 1917, şi vă rog să ţineţi minte această dată, pe care v’o notez în colţul tablei, căci a jucat un rol hotărîtor în istoria omenirii — şi-i supun spre aprobare nişte planuri. Ofiţerul se numea Bestier, pe englezeşte, se citeşte Baister în felul acesta (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu creta albastră):
Bestier = Baister Acest ofiţer, astăzi gheneral englez, îşi pusese întrebarea : „Mă, ce ar fi, dacă aş inventa eu o maşină puternică, uriaşă, care să răstoarne munţii, tranşee, reţele, întocmai cum plugul răstoarnă brazdele?!“
Dumneavoastră nu cunoaşteţi Engiejii... Eu, domnilor, tatăl meu a fost bogat şi mi-a dat mâna să am o englezoaică care să mă înveţe, aşa că sunt în măsură să cunosc perfect pe Engleji... Englezul, domnilor, sunt oameni încăpăţânaţi. La dânşii nu merge to be or not to be1 sau, pe româneşte: zis şi făcut. Şi în adevăr, cum vă spusei adineaori, în ziua de 17 Mai, prezintă lui Joffre planurile acestei maşini uriaşe, pe care o botezase tank, care derivă cred dela cuvântul nemţesc dank, pe englezeşte se
1	Aluzie la monologul lui Hamlet: „Ai fi sau a nu fi”.
12 Din vechea armată — 6707.
178
DIN VECHEA ARMATA
citeşte denk sau cu alte cuvinte (se apropie degajat de tablă şi scrie vizibil cu cretă roşie):
Dank — Denk
care înseamnă mulţumire, adică slavă ţie doamne, că m’ai învrednicit să descopăr această invenţiune.
Fraineezii, domnilor, sunt, însă, foarte şovinişti. Ultima statistică şi cea mai recentă a stabilit astăzi că abia uniu la sută dintre ei vorbesc englezeşte şi că niciunul — notaţi bine, niciunul
—	nu vorbeşte, sau mai bine zis nu vorbea nemţeşte. Mareşalul concediază pe inventator, dar Englezul, domnilor, ryi se descurajează şi prezintă planurile sale, Americanilor. Dumneavoastră nu cunoaşteţi Americanii... sunt tot un fel de Engleji şi ei. Prezintă, zic, în ziua de 18 August mi se pare, dacă nu mă înşel (errare humanum est)1 planurile sale. Americanilor, care îl trimit la Hyde-Park, un fel de Cişmegiu al nostru, care se scrie Hyde Park şi se citeşte Hed-Parc (se apropie degajat de tablă şi scrie cu cretă albă):
Hyde-Park = Hed-Park sau, mai pe scurt, l-au trimişi la plimbare, cum zicem noi, invidioşi că n’a,u descoperit ei această invenţie. După studii lungi, după cercetări îndelungate, după experienţe numeroase, obositoare şi costisitoare, Englejii, într’o bună dimineaţă, aruncară pe piaţă o flotă de 8 mii de tancuri, care în bătălia dela Cambrai... ştiţi cum s’a petrecut bătălia dela Cambrai... Englejii erau ici, Francezii dincoace, Belgienii la mijloc şi tancurile în faţă (schiţează la repezeală):
E
B
II
. I	I
. I	I
II
I	Ï	f
I___________________I	I
T. K.
/
/
/
/
1 Proverb latin însemnând „a greşi este omenesc."
conferencia
Dar n’au avut noroc, căci toate tancurile lor au fost distruse de Nemţi sau mai bine zis de Germani, care au adus toate tunurile sale în linia întâia, de unde a izvorît un nou principiu de luptă modernă, anume că: artileria nu este obligată să stea totdeauna la coadă, după cum de altfel aţi putut citii şi dumneavoastră in admirabila carte â domnului gheneral, pe care fiecare dintre dumneavoastră trebue să-l aibe în biblioteca sa... Ajuns aci, să-mi daţi voie, iubiţi camarazi, să fac o mică digresiune. In secolul al şaptelea înainte... ba nu, pardon, după Hristos, Chinejii, domnilor...
Dar n’apucă să spue ce se întâmplase cu Chinejii înainte sau după Hristos, şi pe uşa deschisă cu timiditate intră, tiptil, sfios, gheneralul inspector, producând o mare digresiune^ prin blândeţea cu care teroriza ofiţerii. Cei de lângă cuier se prefăcură în statui de sare, somnoroşi, învioraţi ca de un suflu rece, nu fură niciodată mai deştepţi, iar cei din locurile rezervate îl fotografiau, vertiginos, urmărindu-i mişcările ca pentru Cinema-Pathe. Zeci de scaune se ridicară in aer ca nişte scuturi.
—	Merci, merci, nu vă deranjaţi... La conferinţe ca şi la teatru cine vine prea târziu rămâne la uşă, prin urmare şedeţi şi iertaţi-mă că v'am întrerupt... despre ce se vorbea?
—	Despre tancuri... răspunse, kaki la faţă conferenţiarul.
—	Interesant... foarte interesant, urmează te rog.
—	Domnule gheneral, am terminat cu istoricul tancurilor şi urmează ca în şedinţa viitoare...
—	Va să zică am sosit... zise blând gheneralul, accentuând cacofonia... ca carabinierii lui Offenbach cinci minute după crimă. (Râsete largi).
—	Nu vreau să merg prea repede, dar dacă doriţi să fac un rezumat despre ce s’a vorbit...
—	Nu învie morţii, e în zadar, colonele! (Surâsuri pale în fund, râsete largi la locurile rezervate, lângă cuier, cascade. Conferenţiarul se evaporează)'.
—	Dece n’aţi terminat ieri?
—	Vorbeam mai mult... cred că mă cunoaşteţi, dar el e contra tancurilor. De când era să-l calce, nu le poate suferi.
C	E
A
S
U	L
Era a doua zi de sfântul Ion. O dimineaţă pală împrăştia zorile sărace peste paturile acoperite cu cearşafuri plumburii, întinse tobă. In camera dreptunghiulară domnea o simetrie calculată la milimetru. Linii de tablouri bătute la sfoară, dungi de paturi ce se înfrăţiau, lămpi atârnate, ce se confundau în spaţiu, iar, pe jos, florile mozaicului, frecate cu gaz, izbeau ochiul dela intrare. Peste tot pluteau nouri uşori, străvezii, de fum de răşină, printre care se zăreau rânduri de capete goale şi candela aprinsă în faţa icoanei sfântului Dumitru, pusă -pe o pânză de mătase tricoloră.
Viscolise trei zile. Zăpada astupa ferestrele. In mijlocul ca-rrerii, plutonierul major făcea apelul recruţilor ce se înapoiau din permisie, în, prezenţa căpitanului Clondir, a cărui poreclă era invidiată în regiment, ca o decoraţie rară
—	Buzatu.
—	Zănt.
—	Nătărău Gheorghe.
—	Zănt.
—	Nătărău Vasile.
—	Unde lăsaşi pe văr’tu, mă?
—	Trăiţi, don’ căpitan, nu l-am lăsat nicăieri...
—	De ce n’aţi venit odată?
—	O hi scapat trinu.
—	Da’ tu cum ai venit?
—	Pe jos am venit, că trinu’ nu umblă.
—	Inseamnă^l! Cojocaru.
—	Zănt... strigă intrând pe uşă Cojocaru, geruit, gâtuit de capişon şi de emoţie.
CEASUL
181
Punând jos traista durdulie, furată de plutonier cu ochiul, răcni, salutând ca un manechin :
—	Trăiţi, don’ căpitan, eu, soldatul Cojocaru Toader, n’am venit din conced’ fiindcă a întârziat trinu’ şi aşa... acum... cum binevoiţi dumneavoastră.
—	Bine, Cojocarule, vorbim noi pe urmă.
—	Să hi şitiut, veniam de ieri.
—	La ce n’ai venit?
—	Am scăpat trinu’.
—	La ce l-ai ¡scăpat?
—	Nu-1 scăpăm don’ căpitan, da’ n’a venit neam.
—	Soldatul bun nu’ntârzie. Nu merge trenul, aleargă, răspunde la apel, şi moare în pragul companiei.
—	Da, s’trăiţi don’căpitan.
—	Insă nu eşti tu vinovat.
—	Nu sunt,	s’trăiţi, don’ căpitan, că...
—	Vorba !.*	zîc nu eşti tu vinovat şi	nu sunteţi	vinovaţi
niciunul. Ştiţi de ce?
—	Eu ştiu, s’trăiţi, don’ căpitan.
—	Cântă.
—	Fiindcă a scăpat trinu’.
—	Fiindcă ti’aveţi ceas. Aveţi ceas?
—	N’avem.
—	Aţi văzut? Ei, pentru ca să nu mai întârziaţi, să capăt
eu observaţie dela domnul colonel şi voi să staţi la închisoare şi să nu vă dau drumul de Paşte acasă, puneţi mână dela mână să	cumpărăm un	ceas. Voi îi alegeţi, eu nu	m’amestec,	să-l punem	în	perete şi	la toamnă când vă liberaţi,	îl tragem la loterie,
care l-om câşitiga, norocul lui. Vreţi ?
—	Vrem.,
—	Da! ăi	de nu ştiu carte?...
—	M’am	gândit eu, n’ai grijă. Este	la Herşcovici, ştie	plu-
tonierul... spuneţi că v’am trimis eu, în strada Regală, peste 0rum de Poştă, un ceas cu o pasăre care îi zice cuc. Cine a văzut cuc?
—	Eu.
—	Şi eu.
—	Toţi 'am văzut.
—	Atunci	o să-l învăţaţi repede, că	pasărea, se deschide	o
portiţă,	şi cântă la fiecare ceas: cu-ou, cu-cu. Aţi înţeles?
182
DIN VECHEA ARMATA
—	Da, să trăiţi.
—	Ia să spue Vizitiu, când o cânta odată: cu-cu, cât o s’i fie ceasul?
—	Două, să ¡trăiţi, don’ căpitan.
—	Boule, care stie?
—	Unu.
—	Aşaa. Şi când o cânta de zece ori?
—	Zece.
—	De trei ori?
—	Trei.
—	A înţeles toată lumea?
—	Da, s’trăiţi.
—	Ieşi un pas înainte care n’ai înţeles.
N’a ieşit nimieni, înţeleseră toţi.
După amiază, o corvoadă de trei oameni deştepţi, înnotând prin zăpadă, veneau pe mijlocul străzii, doi purtând ceasul de capete, unul ţinând în mână limba care ieşea dintr’o hârtie verde, siliţi de un caporal care le striga din iurmă, necăjit, cu capelul pe ceafă: — Hun, doi, trei patru! Ia picioru’, n’auzi ?
—	Dom’le căpitan... raportă a doua zi plutonierul — ne-am găsit beleaua.
—	Taci, măi, de ce?
—	Nici n’am pomenit aşa daravelă! Vin din celelalte companii, fac murdărie ş’ai noştri nu mai lucrează nimic. Sgâesc ochii ca la panoramă, aşteaptă să iasă cucul.
—	Aşa? Dă-1 înapoi, să iei unul de mână. Să poftească să mă’ntrebe cât e ceasul!
CUPRINSUL
Pag.
Prefaţă	5
~ VInc doamna şi domnul general
Legea progresului	^4
Punerea la punct	29
Un revoltat "Metodă nouă Un om dintr’o bucată
Cele trei elemente '"Câini de război -Specialităţi Guşă de porumbel Secretul
Rate cu repetiţie
32
36
40
Echipa specială
Doi vulpoi	Î53}
Oale sparte
Cele două şcoli	^
Criminalul
66
Burdulea
69
-Mâna de fier	^
Toasturi cazone
Dela popotă	g0
Colonelul Ionescu
Aşa e piesa
Ne varietur
Pentru ţară
Profilaxie
* In retragere	/¡^
106)
-Ancheta Mizerii ascunse Dela manevre Spre vecii vecilor împărţirea cazonă Cum sunt ei Declin Bolocan Rugăciune O carieră Sfântul Vasile Poveste fără sfârşit Inter view-expres Conferencia Ceasul
130)
<¿34]
136
139
141
144
147
149
170
173
176
160
Aceste lucrări au fost publicate în volumele :	Maiorul Boţan
(1921), Doi vulpoi (1922), Schiţe vesele (1924), Un scos din pepeni (1925), Cum sunt ei (1926), Nuvele (fără an) şi La Clubul Decavaţilor (1929).
\