DAMASCHIN BOJINCA
SCRIERI
DE LA IDEALUL LUMINĂRII LA
IDEALUL NAŢIONAL
DAMASCHIN BOJINCÂ
DAMASCHIN BOJINCA (1801—1869)
Reproducere după tabloul lui C. Lecca
SCRIERI
DE LA IDEALUL LUMINĂRI
LA
IDEALUL NATIONAL
Studiu introductiv, selecţie de texte şi note de
NICOLAE BOCŞAN
EDITURA FACLA — 1978
TIMIŞOARA
STUDIU INTRODUCTIV
VIAŢA ŞI ACTIVITATEA
Deceniul trei al veacului trecut aduce în cultura românească din Banat şi Transilvania o etapă nouă, a treia în evoluţia şi dezvoltarea luminismului *, pe moştenirea căruia începe să se construiască noua direcţie romantică. La interferenţa celor două curente de idei, în Banat, ca şi în Transilvania dealtfel, începe să se afirme o generaţie nouă de intelectuali, proveniţi în cea mai mare parte din rîndurile poporului, laici, cu o instrucţie de nivel superior dobîndită în universităţile din Viena sau Pesta, formaţi la şcoala luminilor româneşti, pe care le continuă sau le dezvoltă, difuzîndu-le în rîndurile poporului, în maniera filosofilor populari germani şi a Aufklărung-ului. Originea lor socială, apropiată de lumea burgheziei sau provenind din cadrele acesteia, a permis angajarea aproape totală a noii generaţii în mişcarea naţională, în toate formele ei de manifestare.
Pe pian social-politie, anexarea Banatului în 1778 la Ungaria a avut urmări importante pentru evoluţia ulterioară a societăţii româneşti, vizibile mai ales după domniile lui Iosif II şi Leopold II. Pierzând statutul de domeniu al coroanei, Banatul este confruntat, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, cu cîteva fenomene social-istorice deosebite. în primul rînd, scoaterea în vînzare publică a unui număr important de moşii, pană acum în proprietatea statului, a determinat apariţia unei noi categorii sociale — nemeşimea de dată recentă — în cea mai mare parte de altă naţionalitate decît populaţia majoritară românească. Trecerea moşiilor în proprietatea acestor nemeşi a determinat o înrăutăţire sensibilă a situaţiei ţărănimii, care plnă atunci se bucurase de un regim mult mai bun decît al ţăranilor iobagi din principatul Transilvaniei, ca urmare a statutului lor de dependenţă faţă de stat. Abuzurile acestei nemeşimi şi ofensiva ei împotriva păturilor sociale libere, destul de numeroase în Banat, au agravat relaţiile sociale, sporind nemulţumirile şi conflictele de ordin social. Mişcarea naţională, ale cărei prime forme de manifestare apar în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea, începînd cu acţiunea lui Paul lorgovici pentru şcoală românească, primeşte la începutul veacului următor o puternică coloratură social-politieă, prin elaborarea unui program de revendicări predominant politic, de provenienţă şi cu conţinut laic, avînd o întindere şi desfăşurare ce acoperă întreaga zonă a
VII
VIII studiu introductiv
Banatului. Deceniile trei—patru, pînă la 1848, constituie perioada de maximă intensitate a noii mişcări social-politice în Banatul perioadei pre~ revoluţionare, culminînd cu acţiunea lui Murgu din anii 1842—1845. Nu întîmplător perioada de afirmare a noii direcţii politice în mişcarea naţională bănăţeană coincide cu perioada de început a curentului romantic în cultura românească, care aduce în planul gîndirii politice conceptele liberalismului, o nouă tactică şi concepţie, forme noi de luptă, un alt tip de luptător.
Pe plan naţional, perioada de după anexarea Banatului la Ungaria s-a caracterizat prin procesul de dezagregare a conceptului religios şi politic de naţiune illiră, avînd ca temei ideologic solidaritatea religioasă ortodoxă 2, prin afirmarea şi dezvoltarea conceptului modern (burghez), bazat în esenţă pe etnie, proces acompaniat în mod firesc — la popoarele care îl parcurg — de o adevărată renaştere naţională în toate domeniile, inclusiv de afirmarea unei mişcări naţionale care se ridică pentru apărarea individualităţii şi fiinţei naţionalei Destrămarea blocului privilegiilor illire, care îi cuprindeau în prevederile lor şi pe românii ortodocşi din Banat, a permis afirmarea naţiunii române în viaţa politică din Ungaria, a conştiinţei naţionale româneşti şi a mişcării naţionale de care vorbeam. Programul naţional, elaborat şi susţinut în cadrul mişcării naţionale, corespunde fazei finale a procesului de formare a naţiunii române, limpede conturată acum în componentele ei fundamentale, proces susţinut de un remarcabil efort teoretic de definire a noului concept de naţiune, în slujba căruia se aşează toate manifestările de ordin ideologic.
Obiectivele acestui program vizează instituţiile fundamentale care conservă naţionalitatea şi specificul naţional — şcoala, biserica, eultur% un nou statut politic, drepturi pentru români în administraţie, politică, justiţie, un statut social substanţial îmbunătăţit; discută sistemul de gu~ vernămînt, drepturile omului şi ale naţiunii. In tentativa sa de afirmare a individualităţii naţionale, mişcarea naţională românească se întîlneşte cu rezistenţa ierarhiei bisericeşti sîrbe şi a păturii suprapuse a nemeşimii,. care, printre altele, au încercat să atragă exclusiv în beneficiul propriu fostele privilegii illire pe cale ide destrămare, pornind o campanie de deznaţionalizare, de opresiune şi abuzuri pe plan social. Acestui fenomen îi răspunde cu vigoare mişcarea politică din deceniile trei—cinci, părăsind treptat domeniul cultural, cadrul aproape exclusiv de manifestare a mişcării naţionale în etapele anterioare. Reexaminarea programului politic atrage după sine şi o schimbare adecvată de tactică, care, treptat, începe să renunţe la calea legală, petiţionară, la nonviolenţă, la ideea reformistă, pentru a adopta forma deschisă a mişcării politice, antrenînd mase largi sau categorii sociale întregi. Toate acestea determină o nouă atitudine faţă de popor, reconsiderarea acestuia ca forţă politică, ca temelie a statului şi naţiunii, implicit descoperind geniul spiritual al acestuia ca un factor definitor al specificului şi individualităţii naţionale.
Situaţia economică mai bună a Banatului, numărul mai ridicat al oamenilor de condiţie liberă care trăiesc aici, sistemul şcolar organizat în urma reformelor monarhilor luminaţi, cantitatea mare de carte ce intră
viaţa şi activitatea IX
în Banat cu începere din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au determinat progresul şi avansul cultural al provinciei, vizibil la începutul veacului trecut, apariţia unui public cititor numeros şi divers, a unei pături compacte de ştiutori de carte, sensibilă la actul de cultură şi la manifestările culturale naţionale. Acţiunea de culturalizare-luminare, care caracterizează primele două etape ale luminilor româneşti din Banat, a creat cadrul favorabil pentru depăşirea etapei de receptare şi adaptare a unor modele şi valori ale culturii luministe europene şi trecerea la o etapă de creaţie originală, în slujba idealului naţional, subordonată comandamentelor procesului de formare a naţiunii şi conştiinţei naţionale. Cronologic şi ideologic, noua etapă se suprapune acestei etape tîrzii a luminilor, dominată de spiritul preromantic care se naşte pe filonul luminist.
Această etapă nouă, beneficiind de cadrul cultural favorabil creat în etapele anterioare şi de bogata moştenire a luminismului românesc, are capacitatea intelectuală de a afirma noua generaţie de care vorbeam mai sus, ale cărei obiective culturale vizează mai cu seamă difuzarea şi îmbogăţirea moştenirii luministe româneşti şi în primul rînd a lui Petru Maior. Apariţia unor noi centre culturale luministe, situate în teritoriile vestice îndeosebi — Oradea, Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Lipova etc. — fenomen ce corespunde etapei de renaştere naţională pe care o parcurge populaţia românească din aceste teritorii, deplasează centrul de greutate al mişcării culturale româneşti în aceste părţi. Acestora le revine meritul de a prelua şi de a face cunoscută generaţiei paşoptiste opera marilor corifei, a luminismului românesc în genere, activitate în care se afirmă nume cunoscute culturii româneşti — Eftimie Murgu, Damaschin Bojincă, Pavel Vasici, Teodor Aaron, Ioan Tomici, Constantin Diaconovici-Loga, Alexandru Gavra, Dimitrie Constantini, Nicolae Tincu-Velia şi alţii. Prin travaliul ideologic realizat de la Şcoala Ardeleană la 1848, această nouă generaţie, fără a părăsi în întregime concepţia luministă, afirmă în cultura noastră o nouă sensibilitate, o nouă direcţie, care evoluează de la idealul luminării la idealul naţional, deschizînd drumul afirmării ideologiei romantice.
Reprezentînd strălucit epoca şi momentul cultural pe care îl parcurge, opera lui Damaschin Bojincă şi a generaţiei sale marchează o etapă în cultura românească, lipsită poate de înălţimile pe care le-a atins opera înaintaşilor, nu însă şi de cîteva contribuţii certe de la care trebuie să se pornească în cercetarea fenomenului ideologic paşoptist.
Născut în primul an al veacului trecut3 în Gîrlişte-Banat, dintr-o familie venită aici în veacul al XVII-lea din Brădicenii Gorjului4, Damaschin Bojincă aparţine unei familii bănăţene cunoscute, din rîndurile căreia s-au afirmat cîteva personalităţi ale mişcării naţionale şi sociale : fratele, Vasile Bojincă, absolvent al Preparandei din Arad, angajat în acţiunea lui Murgu în părţile Carasului 5; nepoţii, Axente şi Nicolae, primul absolvent ai Universităţii din Pesta, al doilea al Academiei Mihăilene din Iaşi, colaboratori apropiaţi ai lui Murgu în anii revoluţiei6.
Tradiţia preoţească din familie explică schimbarea numelui Bojincă, specific Ţării Româneşti7, cu cel de Popovici, un astfel de nume fiind obli-
X STUDIU INTRODUCTIV
gaţi să-1 adopte preoţii, ca urmare a presiunilor ierarhiei bisericeşti. Interesant este faptul că familia nu renunţă la vechiul nume, pentru că mama lui Damaschin Bojincă semna într-un act din 1830 : „văduva lui Matei Bozsinka al[ias] Popovici" 8.
Cel mai tînăr membru al familiei, Damaschin T. Bojincă, care în toate actele şcolare figurează sub numele de Toma Bojincă, a beneficiat de o instrucţie aleasă, începută la şcolile elementare din Vîrşeţ sau Gravita. Personalitatea sa, însă, se conturează cel mai bine după absolvirea gim-naziilor piariste de la Timişoara (1820—1821) şi Seghedin (1822—1823) 9, în a căror atmosferă elevată dobîndeşte o cultură clasică temeinică, elementele fundamentale ale moralei 10 şi mentalităţii luministe.
îşi desăvîrşeşte formaţia la Academia regală de drept din Oradea (1824—1826) n, important centru cultural luminist, beneficiind de valoroasele biblioteci ale episcopiei greco^catolice şi ale Academiei însăşi. Nu lipseau din aceste biblioteci operele fundamentale ale umanismului şi iluminismului european sau românesc, alături de un însemnat număr de manuscrise ale corifeilor Şcolii Ardelene. Aici se conturează deplin personalitatea viitorului cărturar, beneficiind, printre altele, de audierea cursurilor unor profesori remarcabili, care vor înrîuri viitoarele lui preocupări. La Oradea studiază statistica cu profesorul Ladislau Ghedeon, partizan al teoriei romanităţii şi critic sever al cărţii lui Sava Tofeoly despre originea românilor ; dreptul natural şi public cu Nicolae Borbola, personalitate a vremii în materie de şcoală, eu mari merite în difuzarea teoriei dreptului natural în Transilvania. Aici întîlneşte pe istoricul Paul Nagy, autorul unor cărţi de largă circulaţie şi audienţă în epocă, Historia universalis şi Historia pragmatica Hungariae, la care va face apel apoi în scrierile sale.
în anii studiilor la Oradea vede lumina tiparului prima scriere a lui Bojincă, Tristă cuvîntare la îngroparea strălucitului şi înalt învăţatului domn Naum Petrovici, la mărita deputăţie, care administrează fundusurile şcoalelor naţionale de legea răsăritului neunită în crăimea Ungariei casse preţeptor, alcătuită şi zisă prin Toma Popovici, auzitorul Gheometriei şi cu cheltuiala celui învăpăiat de zelu român . .. Atanasie Grabovschi, anu 1824, 3 august, Buda, 1824, un cald elogiu adus de generaţia nouă, prin Damaschin Bojincă, luminătorului, pedagogului şi omului de şcoală Naum Petrovici, traducătorul lui Villom şi autor al unor volume de versuri închinate lui Uros Nestorovici (1815) şi Atanasie Grabovschi (1816).
Sosirea în capitala Ungariei deschide o etapă nouă în biografia intelectuală a lui Damaschin Bojincă, mai ales ică aici se întîlnesc acum mulţi dintre reprezentanţii noii generaţii ce se afirmă în cultura românească din Transilvania şi Banat. Uniţi prin aceleaşi concepţii şi idealuri, educaţi la şcoala prestigioşilor înaintaşi a căror amintire era încă vie în capitala Ungariei, noii reprezentanţi ai intelectualităţii române formează o adevărată grupare, activă în jurul tipografiei universităţii, o generaţie intelectuală nouă. Gruparea culturală de la Pesta, formată în majoritate din studenţi ai universităţii, patronaţi de bogata colonie a negustorilor aromâni şi macedo-români, desfăşoară o rodnică activitate în spirit naţional, pu-
viaţa şi activitatea XI
nînd bazele unui curent naţional românesc în capitala Ungariei. Funcţiona aici, cu rezultate frumoase, o şcoală în limba română, avînd în fruntea ei oameni de carte, Constantin Diaconoviei-Loga şi Ştefan P. Niagoe, edi-tîndu-se chiar anuare ale şcolii ; de asemenea, exista o biserică unde se oficia în limba română, cu mult înainte de venirea lui Bojincă la Pesta ; aici ia naştere prima societate a femeilor române cu scopul „de a ajutora şcoala şi a promova cultura" 12. în acest cadru propice manifestărilor de ordin naţional şi afirmării creaţiei culturale româneşti se înfiripă un veritabil salon literar în casa lui Atanasie Grabovschi, unde „citeau şi apreciau cărţile proaspete, discutau, făureau planuri culturale şi politice, puneau lumea la cale" 13. Climatul de efervescenţă culturală şi naţională din societatea românească a Pestei a determinat şi constituirea unei „adunări a studenţilor români" 14, de fapt o societate culturală, predecesoarea societăţii „Petru Maior" de mai tîrziu, unde ^„studenţii români de la Universitate . .. se adunau la parohul Teodori [I. Teodorovici-Nica] şi conduşi de spiritul românismului, ce tocmai le deşteptaseră scrierile lui Petru Maior, se cultivau împreună în limba şi istoria română şi plăsmuiau cultura naţională a poporului" 15.
Atmosfera de metropolă europeană, viaţa culturală bogată, cu trei tipografii, şase biblioteci, patru mari librării, 150 literaţi, o universitate cu peste 1 000 de studenţi 16, oferă un climat spiritual propice iniţiativelor culturale româneşti. în această vreme cultura maghiară parcurge o etapă de tranziţie spre romantism, sub semnul înrâuririlor germane. Refugiaţi din calea expansiunii lui Napoleon, la Pesta s-au stabilit pentru cîţiva ani romanticii germani Schlegel, Hormayr, Collin, Genz. Influenţele germane sînt apoi receptate prin intermediul studenţilor germani de la universităţile din Jena şi Gottingen, care fac cunoscută în Ungaria opera lui Krug şi Herder, aducînd în acelaşi timp, cultul pentru opera lui Goethe şi Schii-ler. în cadrul Universităţii, tinerii români din Pesta iau contact cu reprezentanţii celorlalte naţionalităţi din imperiu, cu activitatea lor culturală şi naţională. Aici îşi încep activitatea în slujba naţiunii cîteva nume ale epocii paşoptiste, în cercul cărora s-a mişcat şi Damaschin Bojincă : Efti-mie Murgu, Andrei Mocioni, Petru Maler, studenţi la drept, Paul Vâslei la medicină, Ioan Dobran şi Ioan Raţ la filosofic Acelaşi cerc era frecventat de Emanoil Gojdu, Atanasie Grabovschi, Ioan Teodorovici-Nica, Ştefan P. Niagoe, Constantin Lecea, Zaharia Carcalechi, dimpreună cu Eufro-sin Poteca, Cuciuran şi Vîrnav, veniţi de peste munţi.
în această atmosferă, Bojincă termină studiile de drept, devenind în 1828 „jurat-notarăş la înalta Tablă a Ungariei", iar în 1829 avocat („neo-juratus advocatus"). Profesează un timp avocatura, fiind chemat apoi şi la administrarea fondurilor şcolare naţionale 17'.
Bojincă intenţionează la un moment dat să se dedice carierei ecleziastice. Este împiedicat însă de mitropolitul Stratimirovici să intre în viaţa monahală, tocmai pentru a evita în viitor candidatura sa la unul dintre scaunele episcopale din diecezele cu populaţie majoritară românească. Refuzul de care s-a izbit a determinat o reacţie promptă a mişcării româneşti. Aceasta protestează împotriva abuzurilor la care sînt expuşi românii, adu-
XII studiu introductiv
cînd ca exemplu cazul lui Bojincă 18. Problematica mişcării, obiectivele de emancipare şi-au găsit ecou în scrierile lui Bojincă şi ale colegilor de generaţie, care susţin cu argumente ideologifee temeinicia cauzei româneşti.
Pentru biografia intelectuală a bănăţeanului, o incursiune în biblioteca ce şi-a alcătuit-o la Pesta 19 este deosebit de sugestivă, credem, în vederea reconstituirii formaţiei lui spirituale. Fără a cuprinde totalitatea cărţilor pe care le-a avut, lista care ne stă astăzi la dispoziţie este semnificativă pentru definirea gustului său literar, a preocupărilor Culturale sau ştiinţifice, pentru gîndirea şi concepţia sa de ansamblu.
Predomină în conţinutul bibliotecii literatura antică, reprezentată de titluri ca „Marcus Aurilius", probabil o ediţie a scrierilor filosofice 'ale împăratului 20, „Opera Ciceronis" în 13 volume21, Ovidiu 22, Titus Livius în 6 volume 23, „Extrait de Vhistoire Romaine par Eutrope" 24, Horatius 25, Seneca26 şi Bibliotheca latina a lui Fabricius. Cea mai mare parte a acestor autori figurează în paginile scrierilor sale cu caracter istoric, juridic sau etnografic.
Un al doilea domeniu reprezentativ prin numărul şi valoarea cărţilor bibliotecii îl constituie istoria universală, audiată în gimnazii şi la universitate, folosită apoi în scrierile cu caracter istoric. Dintre publicaţiile de istorie universală se remarcă lucrarea lui J. Chr. Engel, Geschichte des ungarischen Reichs und seiner Nebenlaender, Halle, 1797—-1804, de largă audienţă în istoriografia română a epocii, din ic are Bojincă va utiliza îndeosebi voi. IV, Geschichte der Moldav, und Valachey, în elaborarea scrierilor consacrate domnilor români. Deşi îl descoperă prin intermediul istoriografiei luministe româneşti, respectiv al lui Petru Maior, Bogineă se apropie de Engel cu sensibilitatea istoricului romantic, din altă perspectivă decît a textului maiorean. Alături de abesta figurează Antichităţile romane ale lui Demstery, utilizate pe larg în Anticile sale, două biografii ale lui Mathia Corvinul, una, în două volume, fiind remarcabila carte a lui Fessler, Mathias Corvinus (Breslau, 1793—1794). Bojincă deţinea apoi Istoria universală a lui Bolla, adversarul istoriografiei române din Transilvania, cunoscuta lucrare Allgemeine Weltgeschichte a lui Schutz, o scriere despre condamnarea lui Hus, în general o bibliografie cunoscută în epocă şi istoriografiei româneşti.
Un loc aparte în conţinutul bibliotecii îl ocupă lucrările de drept, Tripartitul şi alte lucrări de jurisprudenţă maghiară, Codul penal austriac, reprezentativ pentru concepţia luministă în materie de drept, ce a influenţat activitatea de codificare a legilor în Moldova, la tipărirea cărora Bojincă va avea o (contribuţie importantă. Mai apar? la acelaşi capitol, Pan-dectele şi o Enciclopedie de jurisprudenţă.
Din literatura română figurează în bibliotecă Descrierea Moldovei a lui Cantemir, probabil ediţia germană, întrueît toate referinţele la această lucrare în opera sa se fac după această ediţie. Nu excludem însă nici posibilitatea de a fi avut ediţia de la Neamţ, mai apropiată în timp de epoca sa şi oricum mai a'ccesibilă. Alături de Cantemir, utilizat frecvent în scrierile sale, apare o Economie de cîmp, ediţia lui Şincai sau cea a lui Grigore Obradovici; o Aritmetică, care ar putea fi ediţia Buda, 1822, cea mai
viaţa şi activitatea XIII
apropiată în timp, „două disertaţii asupra românilor", sub care se pot înţelege două din polemicile lui Maior cu Kopitar, traduse de el mai tîrziu sub titlul generic de Disputaţii. Nu excludem însă nici posibilitatea de a fi Widerlegung-ul lui Murgu, alături de scrierile lui T. Aaron sau I. Teodorovici-Nica, precum şi propriile polemici pe această temă — Răspundere şi Animadversio. O exprimare lacunară „două calendare" ascunde probabil două din calendarele lui Şt. P. Niagoe, la care a contribuit cu scrierile consacrate Huniazilor. Din literatura română, Bojirică a mai adus în Moldova Antropologhia şi Dietetica lui P. Vasici, Regulile scolasticeşti, Buda, 1806, Octoihul, Buda, 1830, întîmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova, Buda 1814, propria-i carte Diregătoriul bunei creştere în 40 de exemplare, o „Histoire succinte de la nation Roumonnique", care poate fi Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, Buda, 1806, a lui Sa~ muil Micu.
Ne-au mai reţinut atenţia cartea lui Payley, Grundsătze der Moral und Politik, 1788, lucrarea lui Pellicia despre religia principilor, Sfaturile pentru Ecaterina şi Iosif, poemele lui Schiller, C. Ambrosius, Trăite du bien de la mort, o disertaţie despre limbile latine, o scriere despre picturile bisericii ortodoxe, una despre armonia bisericii orientale şi occidentale şi, în sfîrşit, o luterare ce apare menţionată în lista lui Bojincă cu denumirea „Les caracteristiques des nations'6, putînd fi vorba de Essai sur Ies moeurs et Vesprit des nations a lui Voltaire. Mai nou a fost depistată o altă carte ce purta ex-librisul bănăţeanului, Discussio Discriptionis vala-horum Transylvanorum, Pesthini, 1812, atribuită de B.R.V. lui Toma Costin 27.
Lecturile lui Bojincă, mult mai bogate decît o arată sumara listă de cărţi prezentată cenzurii la trecerea în Moldova, circumscriu teu suficientă claritate profilul intelectual al învăţatului, format în spiritul şi ideile luminilor româneşti şi europene. Ele ne indică un orizont larg, un spirit enciclopedic, în continuă căutare, familiarizat cu domenii din icele mai diferite ale cunoaşterii, un eclectism specific luminilor.
La plecarea din Pesta, Bojincă se bucura de o remarcabilă instrucţie şi educaţie, de o bogată şi valoroasă activitate publicistică şi literară pe tărîmul culturii naţionale, impunîndu-se printre reprezentanţii de frunte ai generaţiei oare s-a afirmat în cultura noastră.
PERIOADA IEŞEANĂ
I După o remarcabilă prezenţă pe scena vieţii publicistice şi literare
I româneşti, chemat de Gheorghe Asaichi, Damaschin Bojincă trece în Mol-t dova, unde este numit jurisconsult al statului, alături de Chr. Flechten-
macher, de la 1 aprilie 1833 28.
XIV studiu introductiv
In drum spre Moldova, trece prin Transilvania, oprindu-se pentru scurt timp la Blaj. Aici a avut întîlniri şi îndelungi discuţii cu profesorii şi fruntaşii români din localitate asupra situaţiei românilor bănăţeni, îşi va aminti peste patru decenii Gh. Bariţ.
Bojincă a fost printre primii intelectuali români din imperiul austriac care a trecut munţii, angajîndu-se în viaţa publică din Principate. încă din această vreme fenomenul ia caracterul unui curent, în condiţiile în care, începînd de la sfîrşitul deceniului trei, iniţiativa în problemele majore ale culturii naţionale aparţine Principatelor. Progresele înregistrate de partida naţională, condiţiile mai prielnice pentru afirmarea valorilor naţionale explică în bună parte deplasarea centrului de greutate al mişcării culturale spre provinciile de la sud şi est de Carpaţi. După cinci decenii de iniţiative şi realizări remarcabile pe plan cultural, Transilvania şi Banatul sînt confruntate cu probleme sociale şi naţionale complexe, care determină orientarea programului naţional spre o problematică tranşant politică. Dacă în perioada imediat următoare Supplex-ului lupta naţională şi-a concentrat obiectivele cu precădere spre o problematică culturală, în spiritul ideilor luministe, din deceniile trei—patru aceasta concentrează forţele româneşti în jurul altei problematici, axată în esenţă pe statutul naţional şi social al românilor din Ungaria. Obiectivele programului naţional sînt de acum preponderent social-politice, lăsînd Principatelor întîietatea în problemele culturale. Ascensiunea ideologiei romantice şi liberale pe coordonate mai radicale decît în provinciile din imperiu, lăsînd cîmp larg de afirmare creaţiei libere, sentimentului, problematicii omului şi a drepturilor sale, a libertăţii popoarelor, mirajul vieţii naţionale neîncătuşate au contribuit, fără îndoială, la exodul intelectualilor ardeleni peste munţi.
Fenomenul este sesizat şi încurajat chiar în Transilvania şi Banat, unde admiraţia pentru realizările şi progresele naţionale din Principate este exprimată prin orice mijloace. „Biblioteca românească" închină numerele sale unor personalităţi din Principate care s-au remarcat ca mece-naţi ai culturii naţionale, publică o serie de articole despre realizările de acolo, remarcînd, dintre acestea, apelul lui Gojdu către boierime pentru sprijinirea manifestărilor culturale româneşti. Circulaţia revistei lui Car-calechi acoperă aproape întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti, fiind difuzată în cele mai diverse categorii ale societăţii româneşti. Schimburile de carte, legăturile de ordin cultural, vizitele reciproce apropie tot mai mult intelectualii din cele trei provincii, într-un remarcabil exemplu de solidaritate şi unitate spirituală.
în Moldova, Bojincă participă activ la viaţa publică, îndeosebi în domeniul justiţiei şi şcolii, fiind în acelaşi timp unul dintre personajele importante care au mijlocit şi întreţinut relaţiile culturale dintre românii moldoveni şi cei din imperiul austriac. Legătura neîntreruptă cu fruntaşii vieţii naţionale din Banat şi Transilvania, activitatea pentru intensificarea legăturilor culturale şi naţionale constituie unul din aspectele prin care Bojincă s--a integrat, în continuare, în mişcarea naţională românească 29, angajată acum cu toate forţele în slujba idealului unităţii naţionale.
VIAŢA şi activitatea XV
în paralel participă şi la acţiunea politică propriu-zisă din Banat, angajîndu-se în conspiraţia emigrantului polonez Adolf David (1834), primul eveniment cu care se deschide seria acţiunilor comune ale românilor din cele trei ţări pentru unitate" 30. Alături de Bojincă, în acţiune sînt implicate personalităţi culturale şi politice din cele trei provincii : Zaharia Carcalechi, Şt. P. Niagoe, Eliade Rădulescu, învăţătorul Măran din Caransebeş.
I Programul conspiraţiei, influenţat de ideile carbonare, venite pe fi-
I lieră polonă, preconiza realizarea unui stat bazat pe principii egalitare,
I democrat-burgheze, sub forma republicii unitare. Aderenţii la mişcare
I proveneau din mediul rural, din mica burghezie şi lucrătorii minieri din
i munţii Poiana Ruscăi sau din rîndul intelectualilor. Inspirate de ideile
j liberalismului european, punctele programului prevedeau egalitatea în
drepturi şi datorii, posibilitatea pentru fiecare cetăţean de a ocupa o funcţie în stat, corpuri legislative alese prin vot universal, desfiinţarea titlurilor de nobleţe, libertatea muncii, emanciparea ţăranilor, libertatea învă-ţămîntului, egalitatea cultelor religioase31. Dacă prin conţinutul său programul înseamnă o depăşire a revendicărilor politice anterioare, fiind remarcabil pentru ideea de republică română unitară, subliniem totodată tactica nouă utilizată pentru aplicarea lui — acţiunea conspirativă cu folosirea luptei armate, ceea ce reprezintă o depăşire categorică a tacticii legaliste, folosită pînă acum în acţiunea politică. Despre participarea lui Bojincă la conspiraţie se cunoaşte doar întâlnirea cu Carcalechi şi Măran la Caransebeş, suspectată de poliţia austriacă.
Imediat după sosirea în Moldova, Bojincă desfăşoară o bogată activitate pentru difuzarea cărţii şi presei ardelene, fiind colectorul de prenu-meranţi pentru „foile" lui Bariţ în primii lor ani de apariţie. în urma strădaniilor şale sînt abonaţi, printre alţii, mitropolitul Veniamin, logofătul N. Cânta, logofătul N. Sturza, Anastase Polizu, Andrei Teodorescu, C. Ne-gruzzi, „vrednicul acel naţionalist, patriot şi literator" 32, recomandat lui Bariţ pentru a-i face publicitate în ziarele sale. Tot Bojincă este cel care îl sfătuieşte pe Bariţ să evite comentariile despre Rusia în paginile Gazetei de Transilvania, „ca nu cumva prin aceasta să pricinuieşti primejdia acestei gazete de a fi oprită intrarea ei în prinţi paturi". De asemenea, îi comunică lui Bariţ informaţii preţioase despre situaţia din Principate, despre influenţa franceză asupra vieţii publice de aici, exprimîndu-şi convingerea că nimic nu va mai putea sta în calea progresului literaturii naţionale.
Cere să i se trimită din Banat Gramatică lui Diaconovici-Loga, spre a o face cunoscută publicului moldovean, iar în 1837 îi soseau prin Galaţi 500 exemplare din ediţia a doua a Istoriei lui Petru Maior33. în acelaşi timp era colector de prenumeranţi la cărţile lui Nicolae Tincu-Velia 34 şi Nicolae Bălăşescu. în 1838 principalele gazete din cele trei provincii — Al-
i bina românească, Cantor de avis, România, Gazeta de Transilvamia —
anunţau cartea lui Damaschin Bojincă, învăţătura legilor romane şi a Va-
\ silicalelor, exemplu reprezentativ pentru legăturile culturale care se sta-
biliseră între cele trei ţări.
XVI STUDIU INTRODUCTIV
viaţa şi activitatea XVII
întreţine apoi legături strînse cu ceilalţi intelectuali transilvăneni şi bănăţeni veniţi în Moldova. Cu Murgu a păstrat o statornică prietenie, cu Moise Nicoară a avut dese întîlniri în timpul şederii la Iaşi. Referindu-se la prietenia Bojincă—Murgu, Nicoară nota în jurnalul său : „că el [Bojincă] avea într-adins o m(are) p(rie)tenie pentru Murgu şi t(ot)deauna v(or)beşte cu o idee înaltă despre el".
La 1848, în timpul evenimentelor revoluţionare, Bojincă apare în tabăra conservatoare. Noua poziţie ce o deţine în viaţa socială, situaţia materială bună, precum şi calitatea de slujbaş al statului explică pană la un punct atitudinea sa. Să nu uităm şi faptul că a fost tributar concepţiei reformiste, acţiunii legale, fără ciocniri şi convulsiuni sociale. In calitatea sa oficială asistă la judecarea lui V. Mălinescu, ca om de încredere al domnitorului, „spre mai nimerita aplicaţie a legilor" 35, iar în timpul mişcărilor ţărăneşti din primăvara lui 1848 pe moşia Bozieni, al cărei arendaş era, ţăranii refuză să mai presteze boierescul, ceea ce determină ciocnirea lor cu 'arendaşul. Incidentul este înăbuşit prin intervenţia forţelor de represiune, care arestează căpeteniile răzvrătirii36.
în perioada luptei pentru Unire a acţionat consecvent alături de unionista, încă de la 30 mai/11 iunie 1856, cînd urmau să sosească în ţară trimişii marilor puteri pentru a se informa asupra situaţiei din Principate, semnează împreună cu alţi patrioţi actul de înfiinţare a Comitetului unirii37. Condidează şi în alegerile pentru divanurile ad-hoc, dar fără sorţi de izbîndă, pentru că în primele alegeri, falsificate, nu obţine decît un vot, iar după a doua votare doar patru38. Recunoaşterea activităţii sale în slujba unirii a constituit-o însă numirea ca ministru al justiţiei în primul cabinet Kogălniceanu, încununînd îndelungata şi excepţionala sa activitate depusă în Moldova în slujba justiţiei.
La întemeierea Astrei, pentru meritele deosebite dobîndite pe tărîmul culturii naţionale, este ales membru onorific, alături de alţi transilvăneni din Principate — Aaron Florian, Simion Bărnuţiu, Petru Câmpean, C. Hurmuzachi, A. T. Laurian, Ioan Maiorescu, Al. Papiu Ilarian.
Moare la 18 august 1869, la moşia din Dumbrăveni, lăsînd moştenire urmaşilor o meritorie operă pusă în slujba patriei şi a naţiunii.
JURISCONSULTUL
Discuţiile anterioare purtate cu Asachi la Pasta, cînd s-a perfectat trecerea lui Bojincă în Moldova, au stabilit ca acesta să ocupe o funcţie în învăţămînt. Bogatele cunoştinţe în materie de drept, experienţa şi concepţia juridică modernă pe care le dovedeşte determină în cele din urmă însă numirea lui ca jurisconsult al statului. Funcţia ca atare era deosebit de importantă în sistemul justiţiei moldovene. Jurisconsultul era însărci-
nat cu stabilirea jurisprudenţei şi pregătirea legilor, avînd numeroase atribuţii, încît pe bună dreptate s-a afirmat că pînă la 1862 jurisconsultul a fost omul cel mai învăţat şi destoinic în ce priveşte ştiinţa pravilelor şi juste lor aplicare.
între 1833—1840 cele două posturi de jurisconsulţi au fost deţinute de Damaschin Bojincă şi Chr. Flechtenmacher, iar din 1841 locul lui Flechtenmacher este luat de Nicolae Docan.
De numele jurisconsulţilor se leagă începutul procesului de modernizare a justiţiei moldovene. Ei au contribuit, printre altele, la înfiinţarea şi organizarea pe baze moderne a corpului avocaţilor. Se cunoaşte în acest sens un Proect pentru instrucţia advocatului criminalicesc, atribuit de Gh. Ungureanu lui Damaschin Bojincă, pe baza căruia s-a întocmit ana-foraua din 1835 referitoare la atribuţiile avocatului criminalicesc39. Jurisconsulţii au constituit şi comisia de verificare a candidaţilor de avocaţi, instituită conform primei legi de organizare a instituţiei de avocaţi din mai 1839. Activitatea normală a comisiei s-a lovit însă de numeroase greutăţi. Numele lui Bojincă apare din nou, în legătură cu această activitate, după promulgarea legii din 6/18 decembrie 1864 privind constituirea corpului de avocaţi, cînd figurează printre cei propuşi să facă parte din comisia examinatoare de la Iaşi pentru verificarea titlurilor şi atestarea persoanelor ce aveau să facă parte din corpul avocaţilor.
Cea mai importantă latură a activităţii sale în justiţia Moldovei a constituit-o, însă, munca la comisia pravilelor, conform obligaţiilor ce-i reveneau jurisconsultului prin prevederile Regulamentului Organic.
Activitatea de codificare are o importanţă deosebită în procesul de modernizare a justiţiei româneşti, iar prezenţa jurisconsulţilor în fruntea acestei activităţi consecinţe deosebite, datorită cunoştinţelor moderne de drept pe care le-au adus, a spiritului novator european, inspirat din dreptul austriac şi prin intermediul acestuia din cel francez. Prin mijlocirea celor doi jurisconsulţi de formaţie austriacă, avînd lecturi bogate din cele mai reprezentative domenii ale dreptului european, treptat se infiltrează şi în Moldova o concepţie şi o practică nouă în materie de drept, începutul dreptului burghez din Principate.
Comisia pravilelor îşi anunţă începutul activităţii încă din 12 iunie 1833, dar lucrările aveau să înainteze foarte greu, mai ales din cauza boierilor, membri ai comisiei, care nu răspund la convocări, lăsînd întreaga muncă pe seama jurisconsulţilor. Deşi practica juridică le ocupa cea mai mare parte a activităţii, aceştia şi-au dus la bun sfîrşit munca de traducere a Codului Calimah. în 26 noiembrie 1833 C. Sturza semna prefaţa la „condica" tradusă, menţionînd că a făcut o comisie alcătuită din Petrache Asachi şi coi doi jurisconsulţi, „care sub a mea de aproape priveghere şi ou deplină a mea mulţămire au săvîrşit această cinstită însărcinare de pe. originalul grecesc în limba naţională textul condicei civile" 40. După apariţia ei, la 23 septembrie 1835, Bojincă comunică Logofeţiei Dreptăţii greşelile ce s-au strecurat în text cu ocazia tipăririi, propunînd să fie trimise la tribunale pentru cuvenita îndreptare 41.
1
XVIII STUDIU INTRODUCTIV
Sobornicescu hrisov, promulgat la 12 septembrie 1785, a rămas în actualitate şi în perioada de care ne ocupăm. Intrucît devenise o raritate, judecătoriile au cerut domnului Mihail Sturza să încuviinţeze tipărirea unui număr de exemplare pentru nevoile practicii judiciare. Domnul aprobă această cerere, încredinţînd jurisconsulţilor sarcina de a revizui textul ce urmează a fi trimis la tipar, îndeosebi acele puncte care nu sînt destul de lămurite. De asemenea, aceştia urmau să despartă hrisovul în paragrafe, ca să fie „mai cu înlesnire spre povăţuirea locurilor judecătoreşti . .." 42. .Pînă la 26 martie 1835 jurisconsulţii au întocmit lămuririle cerute şi le-au înaintat. După ce sfatul administrativ hotărăşte tipărirea a -60 de exemplare, hotărîre întărită de domn în 29 martie 1835, Logofeţia Dreptăţii înaintează redacţiei Albinei exemplarul de tipărit, cu menţiunea că „va fi luător aminte şi dumnealui jurisconsultul Damaschin Bojincă, însărcinat înadins de înălţimeia sa ca să nu (se) facă vreo greşală la tipărirea lor" 43.
In preajma revoluţiei din 1848 este numit într-o nouă comisie însărcinată cu revizuirea şi completarea Codului Calimach, necesitate evidenţiată tot mai mult de practica judecătorească. Alcătuită din N. Şuţu, D. Bojincă, N. Docan, P. Rosetti şi S. Miclescu, ultimii doi înlocuiţi apoi de M. Kogălniceanu şi Al. Catargi, aceasta prezintă domnului prima parte, de 463 articole, din codul revizuit în anul 1847, fiind apoi dizolvată în timpul evenimentelor din 1848.
îndelungata experienţă juridică, schiţată pe scurt în rîndurile de mai sus, competenţa şi priceperea, recunoaşterea atitudinii unioniste au determinat numirea bănăţeanului ca ministru de justiţie în primul guvern Kogălniceanu (3 mai 1860—17 ianuarie 1861). După demisia cabinetului a fost pensionat, fără a fi dat uitării, pentru că în 1862 Kogălniceanu se gândea să-i încredinţeze tot lui ministerul justiţiei în noul cabinet pe eare-1 preconiza44. Chiar dacă această intenţie nu se va realiza, numirea în fruntea justiţiei în timpul domniei lui Cuza încheie strălucit o remarcabilă carieră juridică, pusă în slujba progresului, a modernizării justiţiei şi practicii judecătoreşti din Moldova.
ACTIVITATEA ÎN SLUJBA ŞCOLII ROMÂNEŞTI
Şcoala a constituit a doua direcţie în care s-a manifestat experienţa şi priceperea lui Bojincă, preţuită de contemporani şi urmaşi. Aducea în Moldova experienţa reformismului austriac în materie de şcoală, verificată în reţeaua şcolară din Transilvania şi Banat, o concepţie modernă în organizarea sistemului de învăţământ, conformă nevoilor unei societăţi ce făcuse paşi însemnaţi spre o cale burgheză de dezvoltare, caracterizată prin spiritul raţionalist, laic al disciplinelor predate, prin ideea de utili-
VIAŢA ŞI ACTIVITATEA XIX
cate socială şi naţională a învăţămîntului, în slujba cultivării idealului naţional şi ridicării poporului din întuneric şi sărăcie. Aducea apoi o excepţională pregătire teoretică, exprimată sub forma unui sistem pedagogic în Diregătoriul bunei creştere, experienţa în administrarea şcolilor, do-bîndită la deputăţia fondului şcolilor naţionale ortodoxe, şi cunoaşterea seminarului teologic de la Arad, unul din cele mai bune din vechea Ungarie, cum îl califica Nicolae Iorga 45. Toate acestea i-au asigurat un rol important în destinele învăţămîntului moldovean, părerea lui Bojincă fiind solicitată în toate momentele mai însemnate din istoria şcolii acestui principat.
în 1834 a fost numit director al seminarului de la Socola. îşi inaugurează activitatea de conducere printr-o reorganizare a seminarului, intro-dueînd un sever examen de admitere, prin care erau verificaţi candidaţii recomandaţi de mitropolie 46. Tot cu acest prilej organizează şi prima bibliotecă a seminarului, calificată drept „bunişoară", destinată deopotrivă profesorilor şi elevilor, aceştia din urmă manifestînd un interes deosebit pentru autorii antici. La recomandarea directorului se organizează seminarii mai mici, „prepar andele", după modelul celor bănăţene, observa Nicolae Iorga, în care se predau aritmetica, teologia dogmatică, morală şi pastorală, cronologia şi istoria bisericii, agrimensura, legea juraţilor săteşti, ţinerea de condici, un învăţămînt practic după cum se vede, aplecat spre nevoile satului47. Pentru acoperirea necesarului de cadre instruite în biserica moldoveana, a organizat, pe lîngă seminar, cursuri de cîteva luni pentru cei care voiau să ocupe o funcţie bisericească. La absolvirea cursurilor participanţii erau examinaţi din scriere, citire, catehism şi aritmetică, după care directorul le elibera un certificat ce constata nivelul cunoştinţelor dobîndite 48.
Un moment deosebit în istoria şcolii din Moldova şi al luptei acesteia pentru apărarea caracterului naţional al învăţămîntului 1-a constituit memoriul Comitetului Academic, înaintat ca răspuns ia ofisul domnesc nr. 77, adresat Epitropiei şcoalelor la 2 noiembrie 1836, în vederea predării în limba franceză la mai multe discipline. Ridieîndu-se în apărarea limbii române ca limbă de învăţămînt, în răspunsul său Comitetul exprimă imperativ necesitatea instruirii în limba naţională pentru accesibilitatea învăţăturilor printre elevi, pentru cultivarea limbii, dar şi pentru faptul că este limba vieţii publice, a administraţiei şi bisericii.
La acuzele aduse limbii române că nu este cultivată suficient pentru predarea ştiinţelor şi a literaturii, comitetul invocă realizările şi progresele şcolilor româneşti pînă la acea dată, atît cele moldovene, cit şi cele din Ţara Românească sau din Transilvania, perspectivele remarcabile ce le va avea limba română prin predarea ştiinţelor, ajungînd la înaltul scop al „răspândirii folositoarelor cunoştinţe şi cultivirii graiului naţional".
în continuarea răspunsului său, comitetul consideră suficient atît cît se predă în limba franceză pentru învăţarea acestei limbi, deci nu este necesară predarea materiilor în altă limbă decît cea naţională, mijlocul cel mai bun pentru luminarea prin învăţătură fiind „graiul fiecărei naţii". „Naţia şi graiul său fiind identice — spune memoriul — îngrijirea de
XX
studiu introductiv
VIAŢA ŞI ACTIVITATEA
XXÎ
cultivarea lui este îngrijirea de cultura naţiei, că, precum istoria ne adevereşte, atunci a înflorit un neam, cînd ajuns la floare şi graiul său şi, odată cu vestejirea acestei caracteristice, cel mai chiar suflet al naţiei, vedem că s-au stins şi acele neamuri de pe faţa pământului şi nici odinioară nu s-au putut cultivi poporul acela în cîtă vreme graiul său n-au fost introdus în templul muzelor". Memoriul, datat la 29 noiembrie 1836, este semnat de Flechtenmacher, Asachi, maiorul Singuroff, Bojincă şi Său-lescu49. Prin conţinutul de idei şi calitatea argumentului teoretic, prin valoarea lui programatică, documentul îşi merită aprecierea făcută mai sus. Este în acelaşi timp un indiciu pentru nivelul la care a ajuns ideologia naţională, pentru claritatea concepţiei moderne de naţiune cu care operează aceasta în opera de instituţionalizare a culturii naţionale. Şcoala a constituit un factor ide conservare a specificului naţional, de educare în spiritul acestei idei, motiv pentru care slujitorii ei se ridică în apărarea celui mai de preţ eîştig al şcolii româneşti din această vreme — caracterul naţional. Ideile şi enunţurile textului ne îndreptăţesc să-i acordăm lui Bojincă un rol important în redactarea memoriului, mai ales că o parte din ele le vom regăsi într-un alt memoriu, de mai tîrziu, semnat numai de el. Memoriul nu a rămas fără ecou, întreaga epitropie fiind cîştigată pentru ideile susţinute de membrii comitetului. în 1837 acesta hotărăşte păstrarea sistemului de învăţămînt în limba română 50.
în ciuda acestei hotărîri, domnitorul nu renunţă la planurile sale de organizare a şcolilor. Numeşte în acest scop o altă comisie, formată din membrii Comitetului Academic, la care se alătură doctorii Cihac şi Cuciu-reanu. Şi raportul acestei comisii, semnat de Bojincă, Săulescu, Cihac, Cuciureanu şi Cîmpeanu, se pronunţă pentru un învăţămînt subordonat intereselor naţionale, precizînd domnitorului că nu se împotrivesc ideii de reorganizare, dar aceasta să aibă în vedere progresul şcolilor.
în primul semestru al anului şcolar 1839/1840 Bojincă a fost îndepărtat pentru scurtă durată de la conducerea seminarului, fiind înlocuit de A. Suhopan. Este însă rechemat repede în vechea funcţie51, unde rămîne pînă în 1841, cînd părăseşte definitiv postul de director al seminarului 52.
Din noiembrie 1841 este numit profesor la Academie, unde urma să predea la anul III Regulamentul Organic comentat, condica civilă şi criminală. Efectiv va preda doar de ia 1 aprilie 1842, pînă atunci fiind suplinit de N. Docan. între anii 1843—1847 predă dreptul civil, dreptul roman şi dreptul Moldovei, înregistrînd rezultate frumoase, consemnate de Albina românească din 1845 cînd vorbea de utilitatea cursului de legi al profesorului Bojincă. în 1847 părăseşte Academia şi odată cu aceasta activitatea în domeniul şcolii.      -,'■-:„.
în această perioadă continuă discuţiile în legătură cu problema reorganizării şcolilor. La 4 martie 1844 epitropia a cerut Obşteştii Adunării instituirea unei comisii pentru cercetarea şi eventual reformarea învăţămîntului public din Moldova. La 19 martie Adunarea numeşte o comisie de 6 membri, care va începe să lucreze din ianuarie 1845. Datorită rezistenţei ce o întâmpină din partea epitropiei, comisia se adresează individual profesorilor, căxitînd să eîştige aderenţi. Epitropia lansează o circulară
prin care interzice acestora să dea vreo relaţie cu privire la starea învăţămîntului şi piedicile ce stau în calea progresului şcolii. Circulara a ajuns însă prea tîrziu la unii dintre profesori, aceştia trecînd deja prin faţa comisiei, în această situaţie s-a aflat şi Bojincă în momentul primirii circularei 53, mai mult, memoriul pe care 1-a înaintat comisiei cu prilejul înfăţişării a fost însuşit „de-a dreptul şi de-a întregul" în raportul înaintat Obşteştii Adunări la 22 martie 1846 54. Din comisie făceau parte Iordache Balş, C. Sturza, Alecu Sturza, Vasile Beldiman, Alecu Aslan şi C. Ne-gruzzi55.
Analizînd piedicile ce stăteau în calea progresului şcolilor naţionale* Bojincă remarca o serie de neajunsuri : a) lipsa de stabilitate a sistemului de învăţămînt, căruia trebuie să i se asigure o organizare pe cel puţin 12 ani ; reformele şi schimbările prea dese au împiedicat aplicarea în practică a unui program ; b) insuficienţa cărţilor şcolare tipărite ; c) tinerii nu sînt cointeresaţi să înveţe, în posturile publice fiind angajaţi oameni fără nici o pregătire ; d) numirea unor străini în posturile de inspectori, fără să cunoască specificul şi trebuinţele statului. Aceştia au educat pe tineri în dispreţul faţă de limba naţională.
Urmează o strălucită pledoarie pentru limba naţională, ca factor şi mijloc de conservare a individualităţii naţionale, singura în măsură să asigure progresul culturii, desăvârşirea limbii şi cadrele necesare treburilor statului. în continuare, memoriul constată şi alte lipsuri : e) numărul prea mare de obiecte la clasele colegiale ; f) slaba pregătire a celor aflaţi Ia conducerea şcolilor ; g) lipsa unor biblioteci şcolare ; h) slaba preocupare pentru ajutorarea profesorilor la tipărirea manualelor ; i) lipsa unei tipografii şcolare56.
Pentru remediere, Bojincă propune măsuri concrete, în sensul celor arătate mai sus, prin rezolvarea cărora progresele şcolii puteau deveni o realitate57.
Meritele lui Damaschin Bojincă în activitatea şcolară din Moldova sînt incontestabile. îndeosebi angajarea lui deplină, alături de ceilalţi fruntaşi ai şcolii româneşti din Principate, an lupta pentru apărarea caracterului naţional al şcolii, i-au asigurat un loc de seamă în galeria ctitorilor învăţămîntului modern românesc.
OPERA XXIII
OPERA
POLEMICA
Intre temeie majore ale luminismului românesc, ideea descendenţei romane, problema originilor în genere constituie un capitol fundamental în cultura noastră modernă, care a polarizat talentele şi energiile, a fertilizat programele şi acţiunile politice, ţinînd trează atenţia opiniei publice prin marile dispute în care s-a angajat conştiinţa naţională în dialogul ei cu cea europeană l. Ea a alimentat opera de educaţie naţională, concepută în cadrele amplului program de luminare, oferind generaţiei contemporane certificatul de nobleţe, în virtutea căruia românii sînt îndreptăţiţi la un alt loc în Europa naţionalităţilor. Politizarea ideii2 şi-a găsit o strălucită formă de expresie în deceniul al treilea sub forma scrierii polemico-istorice, filologice, filosofice şi etnografice în acelaşi timp, într-o epocă polemică în atmosfera ei generală, dominată de spiritul voltairian pe plan european şi de opera lui Petru Maior la noi, aceasta din urmă fiind în ansamblul ei tot o amplă polemică 3. într-un asemenea cadru scrierile polemice ale lui Bojincă marchează un moment de continuitate cu epoca anterioară, de la înfăptuirile căreia pornesc, dar în acelaşi timp deschid o punte de legătură cu romantismul, pe eare-1 anticipează, anunţîndu-i viitoarele componente.
Motivîndu-şi cele două scrieri polemice, Animadversio şi Răspundere desgurzătoare, Bojincă declara că s-a simţit „îndatorat, ca un mădular a dulcei naţii româneşti, a apăra neamul meu, cel ce nimărui nici o nedi-reptate nu face, nimărui nici o împiedecare în înălţarea culturii nu pune4' 4, spunînd adevărul despre începutul şi trecutul acestuia. Declarat, se angajează într-un sens politic, naţional, aşa cum a fost întreaga orientare a Şcolii Ardelene şi mai ales cum va fi romantismul revoluţionar. Prin filiera Bojincă, Murgu, epoca lui Petru Maior transmite romantismului tipul cărturarului patriot, militant, angajat pentru cauza naţională. în orice caz Bojincă 1-a reprezentat strălucit, desăvîrşindu-i caracteristicile luministe şi prefigurîrud „patriotul" epocii romantice.
în prefaţa Răspunderii, Bojincă explică şi rosturile celor două ediţii : valcătui<i> întîia oară acea Răspundere în limba latină [Animadversio in
Dissertationem Hallensem, 1827] ca să o înţeleagă şi să o judece şi învăţaţii a<i> tuturor naţiilor străine, cărora sînt cunoscute vechimile şi schimbările timpurilor, cugetînd că de vom avea securitatea sau scutirea din afară (s,n. — NB), lesne vom păstra cele din lăuntru şi mijlocul nostru. Iară a doua oară, întorcînd-o pe românie, o aştern iubitorului de citire naţionalist înainte, ca citind-o, să înţeleagă cum se cuvine a răspunde defăimătorului de naţie, să cunoască defăimările unora şi altora ... ca nu cumva să se amăgească de a crede înşelăciunile lor". Cum bine se desprinde, bănăţeanul îşi propune să înscrie într-un cadru european chestiunea românească, tactică pe care o vom regăsi de aici înainte frecvent utilizată în mişcarea românească pînă la Memorandum, să dea o replică promptă adversarilor romanităţii, pentru apărarea uneia din cele mai preţioase calităţi ale naţiunii sale. Pe de altă parte urmăreşte şi o operă de educaţie naţională, atunci cînd se adresează poporului pentru a-1 „lumina* asupra începuturilor sale.
Ca metodă, Bojincă şi-a construit scrierile discutând pe rînd tezele „cîrtitorului", în spiritul de analiză specific luminismului. Nu-şi propune să dea o nouă schemă de argumentare a teoriei descendenţei, întrucât aceasta există deja şi-i aparţine lui Petru Maior. Scrierea vine astfel să apere un adevăr deja demonstrat, operă a generaţiei anterioare, pe care-1 va ridica la rang de atribut fundamental al întregii naţiuni. Ridicîndu-se în apărarea tezei romanităţii, Damaschin Bojincă apără implicit prestigiul şi caracteristicile naţiunii, specificul şi calitatea acesteia,
Sîntem în plină epocă de afirmare a conştiinţei naţionale, proces dublat de un efort intelectual corespunzător de ridicare calitativă a naţiunii române 5, la care se angajează întreaga „inteligenţă". Anterior, în acelaşi context, Şcoala Ardeleană făcuse apel la origini, vechime, întîie-tate pe aceste pământuri, în argumentele pe care le aducea pentru susţinerea programului naţional. Acum demonstrarea romanităţii este încadrată în preocupările pentru definirea şi delimitarea caracteristicilor naţiunii române, aducîndu-se o însemnată contribuţie teoretică la definirea conceptelor de naţiune, naţional şi naţionalitate.
Răspunderea este o carte de conjunctură culturală şi politică, scrisă cu patos, spontană în reflecţii şi preţioasă pentru imaginea de frescă în care cuprinde elementele definitorii ale climatului ideologic. Ea trădează o aleasă cultură, dar nu un specialist. Ca metodă şi concepţie remarcăm tendinţa lui Bojincă de a colecţiona orice mărturie referitoare la romanitatea românilor, 'indiferent de reputaţia sau valoarea celui care a scris-o 6, fiind mai puţin preocupat de interpretarea lor critică. Rămîne tributar izvorului, din tiparul căruia nu poate merge prea departe ; reproduce pasaje întregi, tezaurizând o cantitate de informaţie capabilă să vorbească prin însăşi prezenţa ei.
Sursele scrierii vin dinspre aceleaşi zone de civilizaţie frecvente în luminismul românesc, preluate prin intermediul lui Maior : umanismul european, istoriografia savantă, criticismul filologic german şi bineînţeles producţia literară naţională. Meritorie este însă tentativa lui Bojincă de
XXII
XXIV studiu introductiv
opera XXV
deschidere şi spre alte zone, apelînd la valori peste care înaintaşii au trecut, provenite în parte din umanismul european, dar şi din literaturile popoarelor vecine, sîrbi, maghiari, slovaci. Nu a fost un erudit de talia lui Şincai, nu avea orizontul lui Petru Maior şi nici concepţia savantă a lui Samuil Micu. A fost însă un remarcabil urmaş, care depăşeşte luminismul în ansamblul orientării ideologice, asupra căreia vom zăbovi.
Sintetizînd principalele argumente ale romanităţii, Bojincă ajunge la concluzia că ea se „vădeşte" din numele, limba şi obiceiurile românilor. Să remarcăm că toate acestea vor figura ca elemente constitutive ale definiţiei naţiunii române pe care o va elabora secolul XIX romantic.
Ideea romanităţii domină epoca şi conştiinţele, descendenţa romană fiind cel mai de seamă atribut al naţiunii române. In efortul de emancipare a naţiunii, acest certificat de nobleţe trebuia scos în adevărata sa lumină, prezentat lumii şi naţiunii, încît, la un moment dat, romanitatea ajunge să se identifice cu naţionalul, constituind unul din elementele definitorii ale individualităţii naţionale. Cartea surprinde foarte bine faza de tranziţie a conceptului modern de naţiune de la sinteza epocii Supplex-ului la concepţia romantică. Excursul lui Bojincă reprezintă un final, să recunoaştem remarcabil, al primei concepţii şi un început promiţător pentru a doua. în aceiaşi termeni se va exprima şi Eftimie Murgu, în polemica purtată cu Sava TdkJoly.
Limba, al doilea argument de mare greutate al romanităţii şi, logic, un alt element delimitant al individualităţii naţionale, a fost un puternic factor de unitate al naţiunii. Unitatea şi continuitatea lingvistică au constituit o garanţie a existenţei ca individualitate naţională, adevăr de care epoca lui Bojincă este perfect conştientă, prefigurînd enunţurile romantice. Românii, de-a lungul zbuciumatei lor istorii, scria Bojincă, „şi cînd au fost asupriţi de barbari, din toate puterile [limbaja o ţinea şi a o apăra s-au sîrguit", „limba sa cea mumească totdeauna mai mult au preţuit-o". Peste numai doi ani Murgu distingea clar factorul lingvistic între caracteristicile naţiunii 7.
Pe linia Şcolii Ardelene se înscriu şi consideraţiile despre continuitatea de vieţuire romană şi apoi românească în aceste ţinuturi. în acelaşi spirit polemic, de ripostă împotriva teoriilor calomnioase, Bojincă invocă mărturiile unor învăţaţi români sau străini despre continuitate, încheind că „românii au fost în ţinuturile Ungariei de astăzi pînă în Tisa, încă înainte de venirea ungurilor în Panonia" 8.
Deşi nu egalează amploarea teoriei originilor, epoca de care ne ocupăm constituie un moment important în afirmarea ideii daco-românismu-lui, ce evoluează treptat spre tendinţă, proces care porneşte de la romanitate, din nou de aici, pentru a sfîrşi prin a afirma unitatea naţională. Daco-românismul epocii luminilor şi al celei preromantice, pornind de la contribuţiile umanismului românesc şi european, devine una din cele mai stabile idei ale conştiinţei naţionale, încărcată cu valenţe politice, idee — forţă care va concentra în jurul ei întreaga ideologie naţională.
în spiritul epocii sale, Bojincă subordonează ideea daco-românismiului conceptului nou de naţiune, pe care se străduieşte să-1 definească. în acest
context comentează istoria, limba, obiceiurile de pe întreg spaţiul românesc, într-o viziune unitară, general românească.
în strădania de a preciza şi delimita elementele componente ale noului concept, remarcăm preocuparea pentru evidenţierea notelor specifice şi a originalităţii spiritualităţii româneşti, pentru definirea unui profil psihic al naţiunii române, prin reflecţiile făcute în polemică pe marginea manifestărilor etnografice şi folcloristice româneşti. Şi în cazul acestora surprindem o fază de tranziţie, de la concepţia luministă despre etnografie şi folclor — ca argument al descendenţei romane — la cea romantică, în care obiceiurile sînt abordate ca produse ale spiritului popular, ilustrînd un specific naţional. Ultima nu este încă suficient de clară, abia în Antici concepţia se limpezeşte ceva mai mult. înscriind însă obiceiurile ca al treilea element al conceptului de naţiune, Bojincă lasă cîmp liber de afirmare curentului herderian în interpretarea folclorului, precum şi ideii
_ tot herderiene — de „Volksgeist" în definirea naţiunii, exprimată în
limbă, cutume şi folclor 9.
Fără îndoială polemica reprezintă un moment în procesul de cristalizare a ideologiei naţionale, în demersul teoretic pe care-1 întreprinde epoca pentru elaborarea acesteia. Spre deosebire de Murgu, care dă şi un prim enunţ ai teoriei despre naţiune 10, sintetizînd concluziile desprinse din analiza trăsăturilor constitutive ale conceptului, Bojincă se opreşte numai la enunţarea acestora, lipsindu-i capacitatea de a încheia demonstraţia printr-o sinteză teoretică. Analiza structurală pe care o face conţinutului conceptului de naţiune, pentru delimitarea componentelor lui, se suprapune cu demonstrarea romanităţii, într-un paralelism general în epocă.
Este o modalitate interesantă de adaptare a concepţiei luministe de întoarcere la origini, la începuturi, pentru compunerea prezentului, concepţie care stă la baza teoriei luministe a originilor, la necesităţile epocii de definire a individualităţii naţionale, necesităţi generate de alte comandamente ideologice. Faza aceasta de tranziţie de la concepţia luministă a originilor la afirmarea naţionalului din perspectivă etnică, cu atributele moderne ale conceptului de naţiune, aşa cum apare la Bojincă, este extrem de sugestivă pentru etapa de tranziţie a culturii române de la lumini la romantism, fază în care cele două concepţii se întrepătrund, fără demarcaţii clare ; elemente din prima pătrund în cealaltă, sau sînt adaptate noilor coordonate ideologice.
ISTORIA
Publicînd în 1825 Carte de mină pentru naţia românească, prin care anunţa apariţia „Bibliotecii româneşti", Zaharia Carcalechi făcea cunoscut şi unul din cele mai reprezentative programe ale luminilor româneşti. în
XXVI
STUDIU INTRODUCTIV
opera XXVII
cele 12 părţi preconizate, urmau să apară teme din istoria romanilor, istoria Ardealului, Ţării Româneşti, Moldovei, istoria lumii, literatură, economia câmpului, poveşti, pedagogie, geografie, statistică. Chiar dacă nu se va realiza în întregime acest program enciclopedic, el rămâne extrem de sugestiv pentru conceptul de luminare care domină epoca şi pentru conţinutul programului cultural al mişcării! naţionale. El se apropie, putem spune chiar continuă programul Societăţii filosoficeşti din 1795 şi al Societăţii pentru cultivarea limbii române, preconizată in jurul anului 1808 de Constantin Diaconovici Loga. Aceeaşi preocupare pentru ridicarea poporului prin cultură, acelaşi spirit enciclopedic şi mai ales permanenţa unor puncte în cele trei programe, toate ilustrează continuitatea programului naţional românesc, preocuparea pentru mstituţionalizarea culturii. Tematica celor patru părţi ale „Bibliotecii româneşti" din 1829—1830, susţinute în cea mai mare parte a lor de Bojincă, ceea ce 1-a determinat pe Bariţ să-1 considere redactorul bibliotecii u, nu acoperă programul din 1825. Din punctele acestuia numai primele două, referitoare la istoria romanilor şi a Principatelor, au format baza cuprinsului pe tot cursul apariţiei 12.
„Biblioteca românească" a continuat programul naţional de luminare într-o manieră mai dinamică şi pe alte coordonate ideologice. Ideologia sa era mai avansată decît cea a Şcolii Ardelene „în conştiinţa ei general românească", ilustrată de interesul mai accentuat pentru principatele de peste Carpaţi, concepţie în care prefigurează neîndoielnic poziţiile presei braşovene 13. Depăşirea crezului luminist se realizează şi în efortul practic de raliere a tuturor forţelor româneşti sub lozincile ideologiei naţionale, în abordarea problematicii sociale şi politice, timid la început, este adevărat, dar consecvent şi cu o mare capacitate de receptare a sugestiilor ce-i vin din Europa. Preocupată în genere de lărgirea bazei sociale a curentului naţional, Biblioteca dovedeşte mai mult interes pentru educarea politică a poporului, afirmă mai categoric un spirit de demofilie şi se bucură în acelaşi timp de o audienţă largă în rîndul categoriilor burgheze de cititori, negustori, meseriaşi, liber profesionişti, oameni de şcoală şi chiar ţărănime liberă, ale căror interese şi gust literar se găsesc reflectate în paginile sale. Criza, de conştiinţă reflectată în planul cultural evoluează şi spre o deschidere social-politică.
Alături de bibliotecă, calendarele lui Ştefan P. Niagoe au suplinit cu succes lipsa presei, fiind instrumente preţioase în opera de educare economică, politică şi culturală a păturilor burgheze sau cu interese burgheze. Cert este că la sfârşitul deceniului al treilea publicaţiile periodice româneşti fac un însemnat pas spre popor, adresîndu-se tot mai mult acestuia şi fiind solicitate în aceeaşi măsură de reprezentanţii lui.
în programele pe care le-au deservit, istoria s-a bucurat de o largă consideraţie, în consens cu spiritul istorist al epocii 14.
La „Biblioteca românească" istoria a fost susţinută de Damaschin Bojincă. Scrierile sale dau poate cea mai sugestivă imagine despre progresele conştiinţei naţionale şi principalele ei caracteristici. în ansamblul operei lui, scrierile istorice au ponderea cea mai mare, aşa cum la nivelul
întregii epoci istoria şi istorismul domină manifestările culturale. Dincolo de aspectul cantitativ', aceste scrieri oferă şi cele mai clare exemple pentru mutaţiile produse în concepţia luministă în general, în cea istorică în cazul nostru.
Scrierea cu care debutează — în continuarea unei preocupări din 1821, rămasă anonimă — este Istoria romanilor, plasată ca semnificaţie generală într-un cadru mai larg, însă precis conturat, care priveşte „viţa, sîngele, mărimea, virtutea şi toate stările împrejur ale neamului meu" şi izvorâtă din „dreapta dorire de a cerca şi cu sîrguinţă a întrebuinţa toate mijlocirile prin care pot folosi şi spori naţiei" 15. Cu această concepţie declarată programatic, Bojincă îşi afirmă tendinţa de angajare a scrisului istoric în slujba ideii naţionale. Cele două momente importante în dezvoltarea ideii naţionale, afirmarea conştiinţei naţionale şi elaborarea noului concept de naţiune, îşi asociază istoria ca păstrătoare a virtuţilor trecutului, magistra vitae pentru prezent şi oglindă pentru viitor, istorie care concentrează în evenimente şi fapte mărturiile cele mai elocvente despre calităţile: unei naţiuni. Aşa cum am văzut, în cadrul istoriei, originile ocupă un Ioc important, ele reprezentînd o caracteristică fundamentală a naţiunii şi o componentă esenţială a conştiinţei naţionale.
Viziunea largă care întîmpină cititorul, o tentă pronunţat teoretică, spiritul critic luminist, reflecţiile autorului, de cele mai multe ori referitoare la probleme social-politice, toate fac din Istoria romanilor una din cele mai interesante scrieri ale vremii.
Este şi urmarea influenţei lui Montesquieu, pe care-1 regăsim în spiritul general al scrierii, şi citat chiar, de cîteva ori. Rolul preponderent pe care-1 acordă cauzelor interne în explicarea procesului istoric de dezvoltare a Romei, concepţia privitoare la mărimea şi decăderea romanilor, discuţia pe marginea formelor de guvernămînt, expansiunea externă a Romei cu întreg noianul de nenorociri şi câştiguri, degradarea moravurilor şi virtuţii romane în faţa luxului şi bogăţiei, urmări ale aceleiaşi expansiuni, slăbirea disciplinei militare, toate mărturisesc influenţele gânditorului francez. Comparaţiile de texte ilustrează, pe lângă anumite succesiuni de idei, apropieri semnificative ale conţinutului celor două scrieri, cum este de exemplu capitolul în care se compară forma de stat din Car-tagina şi cea din Roma.
Aderenţa la concepţia şi ideologia luministului francez determină şi un interes mai accentuat' pentru problematica social-politică, relativ slab reprezentată la generaţia anterioară, Istoria romanilor îi oferă prilejul de a insera reflecţii pe marginea fenomenelor social-politice contemporane, fiind astfel şi o contribuţie preţioasă la -cristalizarea unei ideologii politice româneşti şi mai ales la educaţia politică a poporului român.
Se remarcă în primul rînd spiritul de demofilie care străbate scrierea, caracterizat de simpatia şi interesul oe-1 manifestă pentru categoriile sociale de jos. Factorul popular are un rol deosebit prin frecvenţa cu care apare în desfăşurarea evenimentelor sau rolul principal ce-1 deţine în motivarea şi explicarea unor fenomene 16. Ele ne conduc cu gîndul la posi-
XXVIII studiu introductiv
bile lecturi din Enciclopedie, care avea în substratul textului acelaşi spirit demofil, sau teza populaţionîstă, pe care o găsim şi la Bojincă 17.
Criticismul luminist, fără a avea exprimări radicale, este prezent în relevarea exploatării şi împilării poporului, paralel cu simpatia pentru mişcările sociale, cărora le dezvăluie cauzele economice şi sociale. Fragmente referitoare la o societate în care „nemăsurată bogăţie dintr-o parte, iară din cealaltă cea mai mare mişălătate" aduc în faţa cititorului imaginea societăţii contemporane lui, cu întregul ei cortegiu de inegalităţi18.
Inegala repartiţie a proprietăţii, abuzurile celor ce guvernau statul, privilegiile sociale au fost în concepţia lui Bojincă principalele cauze ale mişcărilor cu caracter social izbucnite la Roma sau în imperiu, dar şi prilejul de a generaliza şi concretiza fenomene contemporane, valabile pentru societatea feudală a timpului său. O asemenea problematică socială depăşeşte cadrul tradiţional, maniera factologică, inspirată de concepţia şcolii savante. Prin Istoria romanilor Bojincă se apropie cel mai mult de istoriografia luministă occidentală.
Prin criticismul ei, Istoria romanilor a mers pînă la justificarea, sau cel puţin explicarea dreptului la rezistenţă al poporului. „Căci cînd osteneşte poporul de greutatea grelei înjugări — scrie Bojincă — nu poate ră-mîne în starea supunerii, ci păşeşte în tot modul său spre scăpare şi mîntuire sau spre perine" 19.
In această atmosferă de demofilie, în care trebuie să admitem şi influenţele liberalismului european, o atenţie deosebită acordă ţărănimii, ca principala producătoare de bunuri materiale, dar în acelaşi timp şi cea mai înapoiată şi exploatată clasă socială a vremii. într-o manieră care nu este străină de ideile fiziocrate ale vremii, Bojincă scria : „Fericite ! O ! Prea fericite cu adevărat sînt acele timpuri şi ţări în care se cinstesc ţăranii, adică plugarii. . .".
Un loc important în problematica social-politică a istoriei romanilor îl ocupă ideea de libertate, în egală măsură a individului şi popoarelor. Cetăţenii Romei voiau să fie „oameni liberi (slobozi), şi acolo să le fie patria unde liberi «(slobozi) vor putea vieţui". în acelaşi context dă exemplu pe romani ca pe un popor „care era aşa poftitor şi iubitor de libertate", încît „nu putu îndelung răbda o asuprire grea, nedreaptă şi nesuferitoare", întregul text este presărat de expresii frecvente în epocă, „frîngerea dreptului popoarelor", „libertatea popoarelor", idei care vin din cosmopolitismul luminilor, teoria dreptului natural şi din dreptul ginţilor, preluate la modul general, în forma lor teoretică, valabilă orieînd şi oriunde20.
Atunci cînd condamnă privilegiile sociale porneşte tot de la pretextul pe care-1 oferă Roma, aşezînd faţă în faţă privilegiaţii şi poporul, situaţie valabilă şi pentru societatea lui, într-un antagonism în care descifrăm mobilurile sociale ale fiecărei părţi : pe cîtă vreme „cei de familii mari... se încredea, cum că ei după naşterea sa cea nobilă ar avea dreptul spre stăpînire", de partea cealaltă „poporul căuta să în vieze şi să înrădăcineze ecvalitatea (asemănarea) cea firească, ca toţi asemenea să fie şi precum greutăţile statului, fieşcare după puterile şi veniturile sale să poarte, aşa şi din binele de obşte toţi asemenea după cuviinţă să părtinească" 21.
OPERA XXIX
Din bagajul ideologic al veacului XVIII, Bojincă selectează în registrul ideatic al Istoriei şi cîteva consideraţii referitoare la formele de gu-vernămînt, încereînd o definire a lor cît mai accesibilă publicului cititor larg, manifestîndu-şi simpatia pentru democraţie şi regimul republican 22.
Prin conţinutul său de idei Istoria romanilor are numeroase valenţe politice, un rol activ în cristalizarea problematicii social-politice, într-o epocă sensibilă la o atare dezbatere. Fără a fi revoluţionar, dealtfel nici ideile nu sînt, Bojincă s-a manifestat ca unul din spiritele progresiste antifeudale.
Concepţia istorică luministă este dominată de ideea evoluţionismului, potrivit căruia procesul istoric, avînd o determinare internă, urmează trei faze : începuturile, mărirea şi decăderea. Concepţia determină şi un program istoriografie corespunzător, care, pe drumul realizării sintezei, trebuia să rezolve cele trei faze ale istoriei românilor : originile (sarcină asumată şi rezolvată de Şcoala Ardeleană), mărirea (epoca de aur a domnilor suverani din Principate, care au stat zid întru apărarea civilizaţiei europene) şi epoca de decădere a contemporanilor, aruncaţi în ignoranţă şi întuneric, epocă permanent raportată la mărimea înaintaşilor, spre care se îndreaptă efortul acţiunii culturale, în vederea ridicării ei. Programul istoric al „Bibliotecii româneşti" reţine aspecte din toate cele trei epoci, tot aşa cum a făcut-o şi „Societatea filosofi ceaşcă".
 doua fază, epoca de mărire a românilor, Bojincă o ilustrează cu elocvenţă într-o suită de biografii ale unor personalităţi din istoria noastră medievală. Deocamdată înregistrăm însă preocuparea pentru evul mediu ca o lărgire a tematicii istoriografiei române, care prefigurează temele istoriei romantice.
Evul mediu românesc nu este o epocă a tenebrelor, cum îl privea luminismul european, ci o etapă superioară în evoluţia societăţii româneşti. Este epoca în care neamul românesc s-a afirmat în concertul popoarelor europene, delimitîndu-şi individualitatea prin fapte de arme, prin acte de cultură. Pentru ilustrarea acestui progres sînt selectate spre a fi prezentate cititorului român personalităţi de excepţie, Iancu de Hunedoara, Minai Viteazul, Radu Şerban, Dimitrie Cantemir, figuri de eroi cu valoare de simbol, în contrast cu decăderea epocii contemporane autorului şi oferite ca exemplu poporului român, aflat sub dominaţii străine, spre a le urma în fapte şi glorie. Istoria primeşte valoare educativă, i se conferă un rol activ, dinamic în activizarea conştiinţei naţionale.
Prima dintre scrierile de acest fel, Viaţa lui Dimitrie Cantemir, accentuează ideea de independenţă în concepţia şi practica domnitorului, atît faţă de Poartă, cît şi în cadrul alianţei cu Rusia, ilustrată în ultimul caz de sublinierea punctelor respective din tratatul de la Luck. Sinteză a calităţilor şi virtuţilor întregului popor român în evul mediu, Cantemir ilustrează deopotrivă cărturarul şi domnul, tot aşa cum civilizaţia românească afirmase în vremurile trecute fapte de arme şi acte de cultură. Finalul nu omite precizarea că „au fost fiu de român".
îi urmează, după ordinea apariţiei în magazinul lui Carcalechi, Istoria lui Radu Şerban. Ca şi în cazul lui Cantemir, Bojincă îl prezintă pe dom-
XXX studiu introductiv
OPERA
XXXI
nitorul muntean cu calităţi deosebite, morale în primul rînd, apropiat de personajele romantice, deasupra evenimentelor la care participă şi pus în lumină chiar de evoluţia acestor evenimente. Şi de această dată istoricul relevă un model de virtute, înţelepciune, un caracter bine individualizat, calităţi deosebite pe plan politic şi militar.
Cea mai semnificativă dintre scrierile de la „Biblioteca românească44, este cea consiacrată voievodului Mihai. Adresîndu-se contemporanilor săi, Bojincă le oferă drept pildă fapte şi virtuţi, idealurile şi gloria unui mare voievod. Scrierea a fost înlesnită de existenţa textului lui Engel, pe care 1-a prelucrat cu uşurinţă. Dar motivaţia principală a scrierii are în vedere considerente de ordin naţional. Nu întîmplător, din întreaga carte a lui Engel, bănăţeanul alege figura lui Mihai. Acesta întruchipa idealul unităţii naţionale, afirmat tot mai puternic în epocă. In mod semnificativ, scrierea este oferită „spre deschis exemplu să fie măriţilor boieri de Ţară Românească şi Moldavia, văzînd ce au fost strămoşii44. Personajul Mihai, eroul care făureşte şi trăieşte în acelaşi timp istoria, are o structură romantică. Valoarea de simbol este mai clară decît în celelalte scrieri, calităţile personale, virtuţile, faptele de eroism sînt amplificate deseori prin hiperbolizare, iar calitatea de reprezentant al unor valori general româneşti este mai bine conturată.
Semnificativ în acest context este pasajul pe care-1 reproduce după Engel, încărcat de optimism şi încredere în viitorul principatelor : „Lucrul istoriei fie de a ţine putinţa înaintea ochilor şi de a deştepta ademeni-toarea părere, cum că frumoasele aceste ţări oarecînd vor înflori şi se va mîngăia omenirea cu dînseie". Bojincă îndeamnă să „citească tot insul aceasta cu mîngăere, văzînd ce au fost strămoşii lui". Pentru ca în continuare autorul să pună în contrast epoca sa şi evul mediu : „însă caute şi cerce şi spre acea cauză care au înecat aceste ţări frumoase în moliciune, în întuneric şi neactivitate. Alunge dară cei putincioşi răutatea (s.n. — N.B.) din sinul patriei sale şi citind istoriile strămoşilor săi, fără dormi-tare să privegheze de a pleca iară pe calea virtutei, dreptăţii şi a vitejiei strămoşeşti.... Care istorie lumineze de-a pururi în inimile noastre". Finalul concentrează semnificaţii şi valori politice, necesitatea luptei unite pentru dobîndirea independenţei, final care constituia, aşa cum precizează academicianul Prodan, „nu numai o evocare, ci şi o cheimiare".
Pe aceeaşi linie se înscrie biografia lui Iancu de Hunedoara. Cel puţin prima parte a ei este consacrată unui singur scop : „a descoperi iubitorilor de cunoştenţiia fii româneşti ceea ce este demult prea cunoscut tuturor neamurilor luminate şi ce în toate limbile cu desfătare se citeşte din credincioasele istoriile ţărilor.. . Cum că vestitul în toată lumea erou Ioan Corvinus de Huniad este născut din genul românesc". După ce a cercetat pe „cei mai vrednici de 'credinţă istorici", remarcă Bojincă, nici unul dintre aceştia „nu se află să ascundă sau să tăgăduiască urzirea naşterii lui Ioan Corvinus din sînge românesc, ci toţi cu o gură mărturisesc adevărul despre mărimea lui".
în totalitatea lor, biografiile marilor personalităţi slujesc un ideal, simbolizează o epocă a civilizaţiei româneşti. Autorul insistă asupra ori-
ginii lor, relevînd totodată că prin ei acţionează şi vorbeşte întregul popor, ale cărui trăsături le concentrează, oferindu-le prezentului pentru binele viitorului. Prin aceste biografii Bojincă se apropie cel mai mult de istoria romantică.
Deşi nu este o scriere pur istorică, ci una cu caracter moral, care ilustrează istorismul epocii, O istoriuţă are un fragment de început deosebit de interesant. Este o pagină de filosof ie a istoriei, ale cărei personaje sînt binele şi răul, iar subiectul ei permanenta confruntare a acestora. La un moment dat cei drepţi, cinstiţi, virtuoşi şi merituoşi cad pradă forţelor contrare progresului. Se poate citi aici cum „pentru un folos închipuit.. . popoare asupra popoarelor a se scula şi într-o bătaie de 30 de ani ţiitoare a se încâlci", „cum frîng neamurile şi pe cele mai sfinte legături de pace, cum zdrobesc toate marginile bunei rânduieli, numai ca pre munţi de trupuri unui vis politicesc, unei fantazioase dumnezeiri să poată rădica altare cu sînge întinate". Optimismul şi dreptatea triumfă în finalul fragmentului, pentru că atunci cînd forţele răului par triumfătoare, „atunci, atunci se arată iară înalta Nemeşi s44 şi „numai cu o călcătură de picior zdrobeşte dânsa zidurile răutăţii, fie cît de întemeiate şi ne încredinţează cum că stă-pîneşte în cer şi pe pămînt un judecător drept şi păzitor ai virtuţii". Dreptatea în acest caz vine din afara sferei umane, impusă de voinţa divină. Şi, în mod paradoxal, soarta, care trebuie să explice întreaga evoluţie istorică, apare ca „o înzălare a cauzelor şi efectelor (a pricinilor şi a lucrurilor)". Paralelismul cauzalitate internă—voinţă divină, în explicarea fenomenului istoric, este frecvent în epoca luminilor şi reprezentativ pentru efortul generaţiei de a laiciza actul de cultură, de a-1 elibera de sub tutela proniei cereşti.
Istoria popoarelor şi a staturilor — Istoria culturii se remarcă prin noţiunea largă de cultură cu care operează, cu sens de civilizaţie mai degrabă, din care fac parte credinţele religioase, uneltele şi ocupaţiile, scrierea, ştiinţele, legislaţia, tehnica, filosof ia, medicina, artele, istoria, literatura.
în sfîrşit, trebuie să zăbovim puţin şi asupra Anticilor romanilor, scrise pentru a completa Istoria romanilor, Bojincă fiind convins că fără „deplină ştiinţa Anticilor romane, cu greu dar mai că nicidecum vei putea desăvârşit înţelege istoria romanilor".
Genul, la modă în epoca luminilor, convine învăţaţilor români, pentru că pot aşeza la temelia poporului lor una din cele mai înfloritoare civilizaţii ale lumii, găsind mereu corespondenţe cu aceasta în spiritualitatea românească. Racordarea spiritului românesc la civilizaţia romană, în dorinţa de ridicare calitativă a naţiunii române, avea drept scop delimitarea individualităţii româneşti în lumea europeană. O trăsătură importantă a acestei individualităţi era, în concepţia generaţiei, continuitatea de civilizaţie, unitatea structurii psihice care se realizează prin continuitatea celor două civilizaţii. Fără îndoială că în concepţia şi metoda acestei orientări au existat numeroase exagerări. Dar important rămâne argumentul utilizat, actul de cultură, factorul spiritual şi, totodată, faptul că poporul român, iar mai tîrziu naţiunea română au preluat o serie de componente ale civilizaţiei romane. în noul gen de istorie pătrunde poporul, factorul
XXXII studiu introductiv
opera xxxiii
popular, cu toată greutatea numărului şi importanţei sale, cu producţiile geniului său, marcînd o transformare serioasă în structura mentală a epocii.
Genul antichităţilor pe care-1 propune Bojincă, superior manierei renascentiste de abordare a acestora, este pur luminist, foarte apropiat de istoria lui Voltaire 23, refuzînd istorismul de natură factologică, înşirarea evenimentelor şi faptelor potentaţilor, în favoarea unei reconstituiri structurale a societăţii romane, refuzînd erudiţia pentru sinteză, pentru o imagine globală a civilizaţiei romane, proiectată din interiorul ei şi realizată prin reconstituirea elementelor componente, conform metodei analitice luministe. Prin toate acestea Anticile se integrează remarcabil istoriografiei luministe europene, de cea mai bună calitate, iar prin confruntarea cu spiritualitatea românească, Anticile păstrează originalitatea şi notele specifice luminismului românesc.
Formaţia istorică a bănăţeanului Damaschin Bojincă s-a realizat la confluenţa luminilor româneşti cu cele europene, din care a luat naştere un spirit eclectic, pornind — în ansamblul operei istorice — de la luminism pentru a se apropia de romantism. Influenţele europene în istoria iui Bojincă vin din istoriografia franceză (Montesquieu), hotărîtoare pentru orientarea spre liberalism a istoricului român, şi din cea germană (Engel), prin intermediul căreia se elaborează viitorul demers romantic. Celelalte surse utilizate vin în prelungirea direcţiilor anunţate de Şcoala Ardeleană.
Importante în configurarea concepţiei sale istorice, influenţele menţionate nu au un caracter determinant. In ansamblu, Bojincă continuă istoriografia luministă românească, în concepţie şi tematică, accentuînd unele capitole sau depăşind-o calitativ în altele, în funcţie de comandamentele naţionale impuse de epocă. Continuitatea ideologică se realizează fără negarea realizărilor epocii anterioare, printr-o integrare lentă, prin difuzia valorilor şi conceptelor luministe în progamul şi concepţia istoriei romantice.
în scrierile istorice Bojincă nu a fost un original. Cu cîteva excepţii, cea mai mare parte a operei este o compilaţie, traducere sau prelucrare după literatura vremii. Nu a fost istoric de formaţie şi nu şi-a propus să facă istorie la nivelul ştiinţei şi al specialistului. Scopul final al operei sale istorice este informarea şi educarea publicului cititor românesc cu unul din cele mai eficiente instrumente de acţiune directă şi imediată asupra conştiinţei naţionale în plină afirmare. Bojincă face operă de popularizare prin scrisul său, în cadrul programului general de luminare, urmărind în primul rînd slujirea operei de educaţie naţională. în cadrul general, circumscris în jurul idealului luminării, are un mare spaţiu de acţiune, posibilităţi multiple de a vehicula teme, idei, fapte, menite a servi concepţiei despre istorie ca magistra vitae.
Rămîne însă original, chiar deschizător de drumuri, în alegerea temelor şi subiectelor tratate. Interesul pentru istoria medievală, selecţia semnificativă a personalităţilor de care s-a ocupat anticipează sau chiar deschid drumul istoriei romantice. în acelaşi timp este semnificativ şi faptul
că aceste personaje ale evului mediu aparţin întregului spaţiu românesc, simbolizînd şi prin aceasta unitatea istoriei româneşti, în final constituind o expresie a ideii de unitate naţională care deschide epoca romantismului.
L-am văzut relevînd abil rolul maselor, mai ales în Istoria romanilor, gau creionînd personalităţi puternice, cu o viaţă psihică bogată, încărcate de virtuţi şi fapte glorioase, care urmează sensul ascendent al istoriei, în fruntea evenimentelor sau în mijlocul lor, ca reprezentanţi ai maselor, acţionînd odată cu ele. Am văzut şi momente de confruntare, de convulsii sociale, nedreptăţi, asupriri, momente de stagnare în evoluţia societăţii. De aici, apelurile la armonie în interior, „căci neunirea din lăuntru... e biciu cel mai păgubitor şi mai cumplit pentru patrie44, simpatia pentru conducătorii luminaţi, aplecaţi spre popor, în care vede temelia societăţii umane.
în concepţia sa fenomenele istorice evoluează determinate de cauze precise. Pe lîngă o cauzalitate internă, surprinsă din fenomene economice, sociale, politice sau culturale, din atitudinea şi acţiunea personajelor, Bojincă implică uneori şi divinitatea în explicarea fenomenului istoric, păs-trînd astfel reminiscenţe ale determinismului divin. însă acestea au o pondere neînsemnată, pentru că în ansamblu concepţia lui Bojincă este laică, evoluţionistă, optimistă, eliberată de sub tutela teologiei.
Opera istorică a lui Damaschin Bojincă se înscrie în atmosfera preromantică ce domină luminismul tîrziu, la interferenţa Luminilor cu Romantismul, într-o fază de căutări, de iniţiative culturale remarcabile în intenţii, chiar dacă au rămas mai puţin realizate în final.
MORALA ŞI PEDAGOGIA
La capătul unei îndelungate evoluţii a cărţilor de înţelepciune, Al. Duţu24 aşeza Diregătoriul bunei creştere al lui Damaschin Bojincă, scriere prin care acest gen de largă popularitate trece în stadiul modern. Judecata de valoare a reputatului nostru istoric literar porneşte de la semnificaţia şi conţinutul de idei al scrierii în etapa respectivă, raportată la realizările anterioare şi perspectivele pe care le deschide în evoluţia mentalităţii româneşti. în cultura românească scrierea încununează o remarcabilă tradiţie, reprezentată de literatura moralnică, educativă în general, de didacticile şi cărţile de morală religioasă, care au alimentat conştiinţa românească cîteva decenii. Pe lîngă tradiţia îndelungată, în prelungirea cărţilor de înţelepciune, genul oferă avantajul unei mari accesibilităţi pentru cele mai diverse categorii de cititori şi mari posibilităţi de a vehicula conceptele fundamentale ale epocii sau liniile principale ale programului de luminare. Tema ca atare oferă un spaţiu mai vast de spe-
XXXIV studiu introductiv
OPERA XXXV
culaţie, în cadrele unui umanism general, care abordează problematica omului din mai multe unghiuri sau direcţii.
Vorbeam de umanism pentru că întîi de toate Diregătoriul este o carte a idealurilor umaniste, transmise de^a lungul secolelor de o bogată literatură şi receptate acum prin prelucrarea făcută de secolul luminilor conceptelor etice. Idealul despre om al lui Bojincă include în componentele sale marea experienţă europeană a luminilor şi tradiţia moralnică românească, pierdută în îndelungata tradiţie populară, înregistrată în scrierile religioase, în cărţile de înţelepciune, în ultimă instanţă într-un spirit general românesc la care au clădit secole de cultură şi practică culturală.
Criteriile valorice cu care operează Bojincă, identice de fapt cu cele ale epocii — lumină, cultură, fericire — evoluează de la individ spre colectivitate, ca atribute «ale factorului colectiv. Bojincă deplasează modelul abstract al cetăţeanului luminat, personaj al lumii, în alt cadru social, politic şi cultural, care evoluează tot mai mult spre naţiune. Determinismul naţional nu alterează modelul, caracteristicile acestuia rămîn aproximativ aceleaşi din deceniile anterioare. Se deplasează numai centrul de greutate al discuţiei, de la individ spre colectivitatea umană, şi odată cu aceasta anumite caracteristici se estompează sau se accentuează. Cîmpul de acţiune al modelului se .limitează la cadrul naţiunii şi în acest context valoarea lui se modifică în funcţie de raporturile pe care le stabileşte cu noua colectivitate, de aportul său la progresul şi afirmarea naţiunii. Pe măsură ce noua comunitate se defineşte tot mai clar, precizîndu-şi componentele, criteriile valorice evoluează şi ele, pentru ca în final modelul uman să parcurgă destul de rapid faza patriotului pentru a trece în cea a cetăţeanului25.
Spuneam mai sus că Diregătoriul este în primul rînd un călduros elogiu adus omului, puterii sale creatoare, capacităţii lui nelimitate de perfecţionare şi dezvoltare. „Omul — scrie Bojincă —- e făptura cea mai nobilă, mai înaltă şi mai de căpetenie între toate fiinţele lumei acesteia ; omul e ales prin puterea dumnezeiască spre stăpânirea pămîntului şi a tuturor terilor şi estimilor lui .. . pentru aceea l-au şi înfrumseţat cu aşa dar însuşit, prin care se deschilineşte de toate făpturile lumeşti, adică i-au dat suflet nemuritor şi cu o substanţă pricepătoare, care Minte se zice, l-au îmbrăcat, prin care să poată el întrebuinţa toate fiinţele lumeşti spre ajutorul şi bunul său folos44.
Omul, cea mai desăvîrşită fiinţă 26, perfecţiune pe care i-o conferă raţiunea, este prezentat ca o creaţie divină, idee specifică epocii luminilor, preluată prin intermediul filosofiei germane pe filiera Wolf-Leibniz, ceea ce presupune pentru divinitate o funcţie creatoare. Determinismul divinităţii încetează după actul creaţiei, omul este condus de acum de alte legi, ale raţiunii, moralei sau legile sociale. în plină criză a conştiinţei româneşti, care păstrează în esenţă caracteristicile crizei europene, Bojincă apelează şi el la deism, ca mod de împăcare a raţiunii cu revelaţia, îmbi-nînd într-un singur concept pe Dumnezeu-raţiune cu Dumnezeu-revela-ţie27. Divinizarea omului, concomitent cu umanizarea divinităţii, marchează evoluţia ascendentă a gîndirii româneşti, pe fondul confruntării dintre laic şi teologic.
Eliberat de determinismul divin, omul acţionează spre un scop bine precizat, în jurul căruia îşi focalizează calităţile, atributele şi acţiunile. Toată sîrguinţa omenească — remarcă Diregătoriul — este întocmită spre ajungerea Buneinoroeiri44. Fericirea îi este dată omului ca un ideal de atins prin actul creaţiei, dar realizarea ei concretă este opera omului sau a umanităţii, prin lucrarea tuturor calităţilor şi atributelor umane. No tind valoarea tezei — fericirea rezultat al unei activităţi umane — trebuie să remarcăm caracterul moderat al conceptului, tributar aceleiaşi gîndiri germane 28. Fericirea nu depinde de factori exteriori umanului ; indiferent că e vorba de o determinaţie divină sau una socială, ea este numai o stare morală 29. Adevărata fericire, la Bojincă, se cuprinde „întru îndestularea noastră şi în odihna sufletului44. „Cînd în cugetele, simţirile, aplecările, poftele şi întru îndemnările noastre stăpîneşte lînduiala şi liniştea, cînd oarecare faptă spurcată sau vreun păcat nu se înghimpă la inimă, ci conştiinţa sufletului nostru este fără de prihană, atunci liberi putem zice cum că cu adevărat sîntem norocoşi44. Ideea conduce inevitabil la o atitudine pasivă, dat fiind faptul că fericirea este o stare morală, la care poţi ajunge prin perfecţiune morală, sarcină ce revine educaţiei, accesibilă oricui, indiferent de împrejurările exterioare.
La adevărata fericire omul poate ajunge numai „prin luminare, adică păşirea şi sporiul întru ştiinţe44, luminare în sens de exersare a raţiunii, sau, cum spune Bojincă, „dreapta întrebuinţare a înţelegerii şi a minţii, sau însuşită judecare a lucrurilor, cunoaşterea datorinţelor şi a drepturilor noastre, adeverează cum că prin împlinirea acestora, precum binele tuturor în comun, aşa şi al unui fieştecăruia deehilin se cuprinde intru o des-chilinită închietură, se zice luminare44.
Aceeaşi concepţie, în sens larg, o descoperim şi în imaginea omului luminat, trasată cu remarcabilă precizie şi claritate, poate cea mai completă din literatura luministă românească : „cel ce cunoaşte adevăratul preţ al omului .. . datorinţele sale către sine însăşi, către stăpânirile sale şi către soţietatea omenească, cel ce ştie ... ce e bine, frumos, drept şi cu credinţă a şti omul ; cel ce e încredinţat cum că mintea şi înţelegerea stăpîneşte peste aplecările şi poftele noastre şi cum că voinţa omului e silită a asculta de minte. . ,44.
Luminarea presupune deopotrivă perfecţionarea individului şi a colectivităţii din care face parte. Ea are implicaţii deosebite în toate compartimentele vieţii sociale; fiind o exersare a raţiunii, este condiţia fundamentală a progresului social şi a fericirii de obşte 30. în spatele enunţului teoretic, conceptul implică o mare aplicabilitate şi valoare practică. El revendică o acţiune culturală concretă şi desemnează un anumit nivel cultural.
Dealtfel, cele două noţiuni cu care operează frecvent Bojincă — cultură şi luminare — se presupun reciproc, uneori apar în accepţiuni identice, amîndouă sînt însă determinante în modelarea morală a omului. Cultura „îmbunătăţeşte, înfrumseţează şi măreşte sufletul omului44, iar luminarea „acăşună virtute, moralitate44. Consideraţiile pe marginea binefacerilor culturii sînt pe cît de ample, pe atît de pertinente, încît, nu de
XXXVI studiu introductiv
mult, o investigare a începuturilor culturologiei româneşti îl aşeza pe Bojincă printre ctitorii ei31. în concepţia idealistă a generaţiei, care vede în cultură şi luminare singurele mijloace de progres, de ridicare generală a individului şi societăţii, cultura este investită cu funcţii deosebite, încărcată de dinamism şi capacitate de acţiune, cu posibilitatea de a interveni direct în toate compartimentele vieţii. „Cultura desrădăcinează dintre oameni credinţa deşartă şi frica sclaviei (robiei), descoperă... multe rătăciri şi amăgituri şi revarsă în fieştecarele libertatea minţii, tăcere şi bucurie. Unde înfloreşte odată cultura, acolo pere superstiţia ; cultura ne învaţă ca mai bine, mai cu dulceaţă ... să gustăm frumseţile şi bunătăţile cu care e înavuţit pămîntul nostru".
Nu lipsesc apoi cîteva din marile teme ale luminilor europene — dragostea de sine, civilitatea, normele de conduită în societate, care preiau şi vehiculează arsenalul etic al secolului anterior. în ansamblul ei, morala lui Bojincă este optimistă şi utilitară, raţională şi practică ; este o morală a păcii şi armoniei, a înţelegerii şi bunătăţii. îi displac violenţa, răsturnarea stărilor existente, conflictele sociale. în întregime laică, ea porneşte de la raţiune pentru a ajunge la fericire. în final totul evoluează spre „binele de comun". Fericirea devine socială, unică şi prima la care se raportează valoarea individului.
Mijlocul prin care omul ajunge la cultură este educaţia32. De aici înainte începe să se exprime pedagogul, teoreticianul educaţiei, strîns legată de conceptul şi acţiunea de luminare, urmare a panpedagogismului de care vorbea Adrian Marino atunci cînd definea idealul luminării.
Omul se naşte cu un echipament nativ, cu o sumă de daturi — „virtute trupească şi sufletească, precum şi istăţie" — ceea ce pune semn de egalitate între toţi semenii. Asupra acestora acţionează educaţia, ajutînd dezvoltarea şi perfecţionarea trăsăturilor înnăscute („puteri fireşti").
Bojincă defineşte două sensuri ale educaţiei : pe de o parte, aceasta înseamnă „a da omului ajutor ca să dezvălească puterile cele fireşti care se află într-insul şi ca să fie el acela ce poate fi după datina firei, se chiamă într-o înţelegere dată a-1 cultivi, adică a-1 lumina sau a-1 creşte pe el", iar în alt sens „prin acest euvînt creştere se înţelege şi învăţătura, adică predarea ideilor, a ştiinţelor şi a volniciei". Conceptul propus de Bojincă, dealtfel caracteristic gîndirii pedagogice a timpului, presupune o dezvoltare armonioasă, intelectuală şi morală, adică elementul formativ şi informativ, presupunîndu-se reciproc pentru dezvoltarea multilaterală a omului. Fireşte, primatul îl are educaţia morală — „deplinirea sufletului. .. fiind pururea proptită de încurgerea moralitate! ce(le)i curate" — în con- -sens cu moralismul dominant în gîndirea veacului luminilor.
Spuneam aiurea că obiectul operei transformatoare, în primul rînd : al operei de luminare, se deplasează de la individ, cetăţean al republicii universale a luminilor, la colectivitate, neam, popor, naţiune, preco- | nizînd ridicarea globală a acesteia prin influenţa binefăcătoare a luminilor j şi culturii. Această concepţie, foarte bine explicitată la Bojincă33, stă la baza unui program de luminare, care se adresează întregii colectivităţi şi f a cărui principală caracteristică este cea naţională.   Reţinem  din   acest I
opera XXXVII
program căile de difuzare a luminilor, dintre care Bojincă consideră „citirea cărţilor" drept mijlocul de căpetenie spre care „toţi cu o inimă şi un gînd trebuie să lucrăm". în consecinţă, se adresează tuturor categoriilor sociale şi profesionale, îndemnîndu-le să sprijine tiparul şi cartea românească. Luminarea prin intermediul cărţii rămîne şi în această perioadă o cale principală prin care lumina ajunge în mijlocul poporului.
Apelurile pentru sprijinirea tiparului se adresează în primul rînd categoriilor sociale şi profesionale cu posibilităţi materiale, pentru care sprijinirea operei de luminare devine o „datorie naţională". Atîta timp cît prin ajutorul „naţiei" (în sensul de masa poporului) au „plinea de toate zilele"
_ remarca Bojincă — aceştia sînt obligaţi să sprijine luminarea celor
„din a căror sudori se hrănesc".
Ridicarea naţiei — în globalitatea ei — prin cultură este o parte componentă a programului naţional de emancipare a naţiunii române. Accesul poporului la cultură nu constituie numai o manifestare de ordin cultural, ci şi un act cu profunde implicaţii politice şi sociale. în jurul acestei probleme s-a construit un întreg program de revendicări româneşti, parte integrantă a programului naţional, care în această perioadă are un conţinut preponderent cultural.
Acţiunea culturală pentru ridicarea naţiunii române vizează întregul spaţiu românesc, sub semnul unei semnificative unităţi spirituale. Dealtfel demersurile şi apelurile tot mai dese care se aud pentru unitate culturală preced manifestările de unitate naţională cu conţinut şi caracter politic. „Acum e timpul cel mai cuvincios — scria Bojincă — acum cînd se lucră pentru binele de comun e mai ide lipsă, ca noi toţi fiii Naţiei Româneşti să ne adunăm, nu în persoană ci cu cugetul şi cu sufletul la un loc, să ne sfătuim frăţeşte şi fără de nici o făţărnicie despre noi înşine, despre binele, cinstea şi despre norocirea naţiei noastre ... şi aşa svătuindu-ne, să aducem cugetele noastre într-o unire". Prima treaptă a unităţii naţionale, unitatea spirituală a poporului român, definită, cum se poate vedea, cu claritate şi în spirit angajat, ■marchează progresele ideii naţionale la români, în contextul ideologiei naţionale, ca parte a discursului teoretic, şi al mişcării naţionale, în planul 'acţiunii, afirmarea unităţii culturale româneşti are o deosebită importanţă tactică, întrucît fundamentează programatic şi conceptual toate manifestările naţionale româneşi.
Presărate de-a lungul celor patru părţi, ideile despre educaţie se înfăţişează cititorului cu generozitate. Necesitatea educaţiei pentru toţi copiii este una din marile idei ale veacului luminilor, înscrisă în toate lozincile şi programele epocii, afirmată de o bogată literatură şi aplicată în politica şcolară luministă. întreaga literatură pedagogică românească a epocii luminilor o afirmă consecvent, aşa cum face şi Bojincă cînd scrie că nu numai „aceia sînt datori a-şi creşte şi a-şi învăţa pruncii săi, cei ce au avuţii mari, ci aşijderea şi pe cel mai mişăl îl înţeleg, însă cu ăeschi-linire" (s,n. —- N.B.). Ideea este moderată, întrucît diferenţiază educaţia în funcţie de apartenenţa la categoriile sociale, dar acesta era spiritul epocii şi aceeaşi accepţiune apare în întregul luminism european. Deşi îşi exprimă de nenumărate ori simpatia pentru popor, pentru ţărănime în
XXXVIII     STUDIU INTRODUCTIV
OPERA XXXIX
mod deosebit, limitele unei gîndiri care în spirit şi finalitate este moderată determină o concepţie şi atitudine ca atare. Referindu^se în acest sens la ţăran, Bojincă declara cu toată convingerea că „nici nu poate, nici nu ştie, nici e lui de lipsă a-ş educa pruncul cu aşa iplasă de învăţături cu care se cresc prinţipii, boiarii sau alţi magnaţi". In ciuda acestor limite, pledoiaria luministului pentru educaţie, şcoală şi necesitatea învăţămîntului rămîne una clin cele mai frumoase pagini ale luminilor româneşti. Ea subliniază şi această cale de difuzare a luminilor, alături de carte, pentru a atrage atenţia opiniei publice româneşti, pentru a educa poporul în vederea preţuirii ei. Bojincă este categoric în acest sens şi afirmă cu toată convingerea că românii nu vor scăpa din întunericul în care se află „pînă cînd nu vor avea cea mai mare îngrijire pentru creşterea sau luminarea tinerimei române". Educaţia tinerimii devine astfel o „datorinţă" naţională, de care atîrnă viitorul naţiunii. Luminarea prin şcoală traversase deja o întreagă epocă, ajungînd la Bojincă în faza ei finală, cînd se preconizează, într-o manieră programatică, accesul întregii comunităţi la educaţie ca o garanţie a propăşirii. în acelaşi cadru se situează ideile sale despre ceea ce astăzi numim educaţie permanentă, realizată în şcoală, familie, societate, precum şi pledoaria pentru autoedueaţie în cadrul aceleiaşi educaţii permanente.
Definind idealul burghez al educaţiei, Bojincă se face exponentul necesităţilor societăţii româneşti, în plin proces de ascensiune a burgheziei, urmărind ridicarea categoriilor burgheze pe toate planurile şi în primul rînd politic, ceea ce reclamă şi o educaţie corespunzătoare, prin care să se apropie de nivelul de viaţă şi civilitate al claselor dominante. în asaltul pe care-1 pregăteşte asupra vechii orînduiri, burghezia se pregăteşte şi din acest punct de vedere. Pentru că, în ultimă instanţă, obiectul cărţii îl formează modelul cetăţeanului luminat şi metodele de realizare practică a acestuia, idealul suprem în materie de educaţie al burgheziei în epoca luminilor.
ETNOGRAFIA ŞI FOLCLORUL
Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au acordat un interes deosebit manifestărilor spirituale ale poporului, dintr-o concepţie raţionalistă în primul rînd, căci urmărea, prin semnalarea unor obiceiuri populare, combaterea superstiţiilor sau difuzarea unor cunoştinţe ştiinţifice. Cu cît ne apropiem de sfîrşitul epocii luminilor, aceeaşi familie spirituală adună obiceiurile pentru a ilustra, prin compararea lor cu cele romane, romanitatea poporului şi latinitatea limbii34.
Bojincă abordează etnografia din al doilea punct de vedere, cu o serie de amendamente definitorii pentru concepţia sa de ansamblu. Fără a avea calitatea exprimării lui Murgu şi tonul de pledoarie al acestuia pentru o nouă atitudine faţă de creaţia poporului, Bojincă deschide un capitol în etnografia românească prin concepţia nouă, din care extragem ideea de repertoriu al obiceiurilor şi legarea lor de spiritul creator al poporului, factor de individualitate şi unitate naţională.
Definind conceptul modern de naţiune, epoca aduce, ca aport esenţial, tocmai elementul etnic 35, care deosebeşte calitativ naţiunea modernă de cea feudală, definită prin factori soeiali-politici. Teoretic şi practic, cantitativ, sub aspectul ponderii în producţia materială, în viaţa socială, în purtarea sarcinilor statului, la baza naţiunii stă acum elementul popular, care pătrunde cu toată greutatea numărului şi importanţei sale în realitatea istorică, obligînd ideologii să-şi reconsidere atitudinea faţă de noua forţă. Creşterea rolului factorului popular, care dă conţinut şi esenţă naţiunii, determină şi radicalizarea programului românesc, evoluţia acestuia spre o problematică social-politică clar delimitată şi exprimată şi, bineînţeles, conceput în jurul ideii naţionale. în acest context interesul pentru spiritualitatea populară se alătură unui interes social-politic. Definirea specificului şi individualităţii naţionale, din perspectiva geniului creator al poporului, adaugă elemente noi la modalităţile de exprimare ale conştiinţei naţionale şi circumscriu mai precis conţinutul conceptului de naţiune română, realizînd fuziunea componentelor social-politice şi culturale.
în al doilea rînd, cărturarii descoperă poporul în procesul de revizuire a tacticii mişcării naţionale, cînd se operează şi o restructurare a forţelor componente. Urmărind lărgirea bazelor sociale ale mişcării, are loc un proces de deschidere spre elementul popular, de revizuire a atitudinii generale faţă de acesta. Tendinţa fruntaşilor de a mobiliza sub lozincile mişcării naţionale o masă tot mai numeroasă constituie o realitate marcantă, în plină expansiune la începutul veacului trecut. Astfel, epoca descoperă uriaşa forţă pe care o reprezintă poporul. O descoperă sub aspect social-politic, dar şi al valorilor spirituale pe care le conservă şi le produce, al vitalităţii şi originalităţii acestor valori. Cărturarii se grăbesc să le consemneze, dovedind multă comprehensiune faţă de spiritul poporului, cu 'O altă optică decît cea menţionată în cazul luminismului36.
Bineînţeles, la Bojincă predomină concepţia luministă despre etnografie, ca argument în favoarea romanităţii, dar aceasta evoluează treptat spre teoria specificului naţional, caracteristică concepţiei romantice. Paralelismul romanitate-naţional, evidenţiat într-un capitol anterior, este specific unei faze de tranziţie de la lumini la romantism, în care coexistă elemente din amîndouă direcţiile. în Răspundere şi Antici, Bojincă îşi expune, comparativ, consideraţiile privind continuitatea: sau asemănarea unor obiceiuri, credinţe, ocupaţii romane cu cele româneşti, convins de valoarea lor ca argument în favoarea romanităţii, căci „precum se citesc a fi fost la romanii cei vechi, aşa sînt şi astăzi la daco-romani". Ideea evoluează
xl studiu introductiv
apoi, în cadrul aceleiaşi concepţii, cînd afirmă valoarea acestora ca elemente de conservare a caracteristicilor rasei în continuitatea complexă ce se realizează de la romani la români, ceea ce presupune, în concepţia epocii, şi o continuitate etnică, evident o exagerare a teoriei romanităţii : „aceste datini ce se păstrează de români atîtea sute de ani, între atîtea valuri, între atîtea nevoi şi strămutări... sînt mai mari şi mult mai temeinice mărturii despre adeverirea urzirii românilor de la vechii romani". Fragmentul menţionează clar existenţa unui specific românesc de-a lungul veacurilor, conservat în aceste datini, definind deocamdată o individualitate etnică.
Interesantă este şi afirmaţia, cu finalitate teoretică deosebită, potrivit căreia pentru „deplina înţelegere a stării unui stat, ţări sau soţietăţi, nen-cungiurat de lipsă este a şti şi a cunoaşte datinile cu care acelea vieţuese". Aşezînd între caracteristicile statului sau societăţii, subînţeles ale poporu-' lui care stă la temelia acestora, un element de ordin spiritual, creaţia poporului, Bojincă face un pas înainte spre o concepţie romantică, nu îndeajuns de clară încă, dar fără îndoială detectabilă în căutările sale. La fel de neclară este şi utilizarea conceptelor de naţiune şi popor, care deseori se suprapun, dar meritorie este tendinţa de a le defini sub toate aspectele, etnic, social şi naţional. Descoperirea lor se realizează concomitent, ceea ce asigură o valoare deosebită conceptului cultural de naţionalitate preconizat de Bojincă, întrucît acesta îşi asociază şi sensul social al noţiunii de popor, înscriind categoria în cadrul naţiunii sub amîndouă accepţiunile.
De asemenea, apare şi o atitudine estetică, determinată de diversificarea preocupărilor cărturăreşti de care vorbea Al. Duţu 37, de istorismul care pătrunde şi în beletristică, de un gust literar deja existent, ceea ce presupune un nivel de cultură capabil să exprime sentimentul estetic. Dar iată ce scrie Bojincă : „Ba nu numai din istorie vei înţelege, ci ce este mai mult, nici o romanţă, adică o carte fabuloasă şi povestitoare ce se ţese numai spre petrecerea desfătătoare (s.n. — N.B.), nu o vei putea cuprinde deplin, pentru că în romanţe acum vine vorba despre un zeu sau zee.. acum iară despre o tîmplă sau capişte, despre oraclu... care toate din Antici se pot învăţa. Iară ce se atinge de înţelegerea poeziei, adică a versurilor, aceasta nicidecum fără cunoştinţa Anticilor nu o vei pricepe ... de unde se poate face îneheere, cită lipsă are naţia românească de Anticile strămoşilor săi romani, de vrea şi pofteşte a face sporire". Este foarte bine ilustrată în acest fragment diversificarea preocupărilor cărturăreşti, istoria fiind delimitată de literatură şi divizată în „romanţe" şi poezie, alături de existenţa unui gust literar şi a satisfacţiei estetice („petrecere desfătătoare"). La aceasta din urmă Bojincă adaugă sentimentul mîndriei naţionale, de a-ţi trage obîrşia, aici în sens spiritual, dintr-o civilizaţie care a stat în fruntea lumii : „desfătare vei părtini din Antici afiînd urzi-rea, izvorul şi cauza multor îndatinări ce vezi astăzi a lăcui în mijlocul naţiei tale".
Obiceiurile pe care le comunică aparţin întregului spaţiu românesc,, alăturîndu-se elementelor care compun unitatea spirituală  a poporului
opera xlî
român. Adresîndu-se cititorului român de pretutindeni, Bojincă îl îndeamnă : „pentru aceea fă singur asemănare între cele ce vei citi în această carte cu cele ce se află prin locurile unde vieţuieşti şi vei desvăli adevărul, că eu ce am putut am făcut."
Atitudinea lui Bojincă faţă de creaţiile geniului popular lasă să se întrevadă mutaţiile produse în mentalitatea românească, în evoluţia ei spre romantism. Raportat la V. Popp, care îl precede, Bojincă vădeşte un orizont mai larg, domeniile abordate sînt mai diverse, mai apropiate de complexitatea spiritului popular. Tot mai evident, creaţiile anonime ale spiritului colectiv devin o componentă o conştiinţei de sine a poporului, un specific naţional. Finalul Anticilor, încoronînd această concepţie, este definitoriu pentru noua orientare de care vorbeam şi prin care se «apropie cel mai mult de atmosfera şi spiritul romantismului : „datinile ce le ţin românii şi pînă astăzi deosebit de alte neamuri şi pre care le zic unii credinţă deşartă, măcar că acestea sînt cele miai vii mărturii adeveritoare cum că românii sînt neîndoiţi strănepoţi ai romanilor. . . Temeiul păstrărei a unor asămine datini moştenite de la romani nainte de alte veacuri este tot acel care au fost şi al păstrării lirnbei naţionale, măcar că au fost Naţia românească asuprită de mai multe feliuri de neamuri varvare. Pentru că ştiu că nimic este mai dulce şi mai sfînt românului adevărat decît a-şi păzi limba şi legea... Şi pentru ce ? Pentru că îşi iubeşte naţionalitatea".
Este cea mai limpede exprimare a unei atitudini romantice, izvorîtă din sentimentul mîndriei naţionale, care păstrează în cultura românească din Transilvania valoarea „sentimentului" specific romantismului. într-un climat ideologic care a maturizat inegal domeniile, în funcţie de priorităţile programului românesc, sentimentul naţional a fost cel care a activizat cel mai mult spiritele, a determinat temele şi subiectele, fiind expresia cea mai sugestivă a sensibilităţii epocii. El coexistă cu raţionalismul, într-o unitate specifică preromiantismului, pe care P. Cornea38 o surprinde, alături de Mauzi, R. Mortier sau R. Porneau, în întreaga Europă preromantică, chiar dacă sensibilitatea respectivă nu găseşte cele mai adecvate forme de exprimare.
Ideile lui Bojincă despre naţional şi naţionalitate — în cadrul lor, atitudinea faţă de manifestările spiritului popular — stau sub semnul curentului herderian, care se bucură de o largă audienţă printre naţionalităţile imperiului 39. Bojincă le-a cunoscut direct, din lectura operelor gîn-ditorului german, din manifestările similare ale popoarelor vecine, căci fenomenul descoperirii folclorului — de care vorbeşte P. Cornea — este specific Europei centrale şi răsăritene în acest început de secol.
Pe de altă parte, în afară de implicaţiile ideologice, preocupările etnografice au şi o valoare ştiinţifică deosebită. Burada, Lambrior şi Marian au preluat o serie de motive de la Bojincă 40. Specialiştii consideră că bănăţeanul a dat, mai mult decît alţii, semnalul unei direcţii, care va stăpîni pînă tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, interpretarea folclorului românesc în Transilvania 41.
XLII studiu introductiv
opera XLIII
CONCEPŢIA JURIDICĂ CURSURILE DE DREPT
Cursurile de drept .aparţin altei perioade din activitatea lui Bojincă, perioadei ieşene, mai puţin bogată în realizări publicistice şi diferită ca atmosferă ideologică de cea anterioară. Deoarece în culegerea noastră de texte nu am reprodus fragmente din această perioadă, în cele ce urmează vom desprinde numai coordonatele determinante ale concepţiei juridice şi social-politice, aşa cum se pot citi în cursurile de drept elaborate la Iaşi. Ele sînt interesante pentru evoluţia gîndirii sale în noul cadru social-politic, întrucît oferă puncte de reper pentru a stabili continuitatea sau depăşirea ideilor afirmate anterior, fiind singurele şi cele mai tîrzii realizări cu caracter ideologic ale profesorului şi jurisconsultului.
O analiză a ideilor ce se desprind din cursuri este necesară şi pentru a completa imaginea personalităţii teoreticianului şi gînditorului într-o perioadă în care centrul de greutate al activităţii sale se deplasează în practica vieţii publice.
Primul curs datează din 1834, imediat după venirea în Moldova, şi poartă titlul Învăţătura legilor împărăteşti, a cărui tipărire o anunţa în 1838 sub titlul Învăţătura legilor romane şi a Vasilicalelor, ce se numesc şi legi împărăteşti, fiind identic cu cel predat mai tîrziu la Academie 42.
Prezentat sumar de Gh. Ungureanu, care 1-a avut în păstrare o perioadă de timp la Iaşi, cursul s-a pierdut apoi pentru cîteva decenii, pentru a fi regăsit recent în fondurile Direcţiei generale a Arhivelor Statului 42 a. Cursul are semnătura autografă „Aga D. Bojincă Jurisconsult" şi un titlu adăugat ulterior „învăţătura legilor împărăteşti, manuscris de jurisconsultul Damaschin T. Bojincă, Iaşi, 1833—1834". Bojincă 1-a intitulat „învăţătura legilor împărăteşti", împărţinidu-1 în numeroase părţi, capitole şi subcapitole.
Cuprinde o „Precunoştinţă istorico-juridieă", o „Introducere" constituită din două părţi : „Pentru drit şi legi peste tot", „Despre întrebuinţarea agiutoriului şi literatura dritului roman" ; apoi „Instituţiile dritului privat roman", din care partea I se ocupă de „dritul persoanelor", partea a Il-a de „dritul lucrurilor", partea a IlI-a de „dritul personalnic a lucrurilor sau despre dritul îndatoririi", fiecare dintre acestea fiind împărţite în „secţii", „capuri", „înebeeturi", „anexe" şi „titluri". Urmează „scara speţial-nică", cuprinzînd legile aparţinînd dreptului roman din perioada regalităţii pînă sub Iustinian, la care se adaugă două paragrafe privind „Introducerea Vasilicalelor în Moldova" şi „Codica domnului Vasilie v(oe)v(od) a Mol-daviei".
îneercînd o definire a dreptului roman, Bojincă dă următorul enunţ : „Dritul roman, Jus Romanum, luat în înţelesul pe larg (sensu lato) este cuprinsul tuturor legilor, care în statul roman, de la începutul lui, pînă la stingerea împărăţiei orientale au avut putere îndatoritoare... dar în înţe- |
leşul strîns şi propriu {însuşit) este cuprinderea legilor «aşezate sub împărăţia lui Iustinian, sau dritul ce avea tărie sub ocîrmuirea lui Iustinian".
Subliniază relaţia strînsă existentă între istoriile, anticile romanilor şi ştiinţa dreptului, făeînd referinţă în sprijinul acestei idei la propria lucrare Anticile romanilor. Excepţional ca valoare şi informaţie este capitolul care prezintă cele mai bune ediţii din legile lui Iustinian şi comentariile la Condica acestuia, capitol ce sintetizează întreaga literatură despre dreptul roman al secolelor XVII—XVIII.
In paragraful XVII, Introducerea Vasilicalelor în Moldova, Bojincă abordează problema receptării dreptului bizantin în principate. Pe urmele lui Oantemir, susţinînd o idee generală în epocă, menţionată şi de domnitorul Calimach în decretul de promulgare a codului ce-i purta numele, Bojincă acceptă teoria după care Bazilicalele au fost aduse în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, care a poruncit să se tălmăcească şi să se alcătuiască o carte de legi „în limba naţională românească după gheniul ţării Moldovei". Datorită tulburărilor timpului — notează Bojincă în continuare — aceasta s-a pierdut şi „se pomeneşte numai în hronicile ţării". Chiar dacă teza a fost infirmată astăzi de istoricii dreptului românesc, rămâne 'remarcabilă intenţia lui Bojincă de a dovedi romanitatea vechiului nostru drept, de a aşeza la temelia începuturilor statului legislaţia romană. Venea astfel, în continuarea ideilor mai vechi, să susţină şi prin argumentele oferite de istoria dreptului, originea romanică a poporului român şi a civilizaţiei sale.
Al doilea moment important al receptării dreptului roman la români, în concepţia lui Bojincă, a fost „Codica domnului Vasilie v(oe)v(od)". In timpul acestuia, marele logofăt Eustratie „au alcătuit în limba românească o carte de legi, adunate cele mai multe din Vasilicale şi potrivite cu împrejurările pământului, carte care s-au şi tipărit la ai(nul) 1648 după Hs în tipografia domnească din ghimnazia Vasiliană ... deşi acum este rară alocurea şi pînă astăzi şi cuprinde în sine multe cuvinte iuridice orighinale româneşti, care însă au fost mai cu totul date uitării, precum şerb, serbie şi altele, dintre care multe preînviindu^se s-au întrebuinţat la codica civilă a Moldovei, tipărită în limba românească la a(nul) 1833. în Moldova — spune mai departe — se politiceşte acum drept lege Codica ţivilă a Moldovei, iar la întâmplări neprevăzute în această codica, se trage în aju-toriu codica ţivilă a împăratului Iustinian, ori Vasilicalele .. A
Mărturia unuia dintre traducătorii Codului Calimach în limba română este deosebit de preţioasă pentru informaţia adusă în legătură cu utilizarea vechiului text din vremea lui Vasile Lupu la traducerea din 1833, cînd s-a făcut apel la limba veacului al XVII-lea în tentativa de a stabili o terminologie juridică românească. Este interesantă apoi şi informaţia privind practica judecătorească din Moldova, care recurge deseori direcţia vechiul drept bizantin.
Subliniind importanţa cunoaşterii dreptului roman, Bojincă notează că acesta „au fost şi de-a purure va fi cel mai îmbielşugat izvor a noavelor coaice pentru legislaţia ţivilă. în codica prusacă, codu ţivilu franţozesc, nu mai Puţin în alcătuirea codicei ţivile austriaceşti, cum şi întru alcătuirea
XLIV studiu introductiv
opera XLV
oodicei ţivile a Moldovei, dritul roman trăbue a să socoti de fundamentul lor". Pe lîngă cunoaşterea legiuirilor moderne ale statelor occidentale, a dreptului burghez european, Bojincă accentuează — mărturie preţioasa a celui care a participat la traducerea lui — izvoarele romane ale Codului Calimach, care prelua, după cel austriac, dreptul romano-bizantin în prelucrarea jusnaturalistă a drepturui luminist426 întărind şi subliniind romanitatea dreptului românesc.
Intr-un capitol consacrat „istoriei literale" a dreptului roman, Bojincă face o incursiune în bibliografia dreptului roman, o istorie a istoriografiei dreptului roman, stabilind trei etape principale în evoluţia studiilor, precizînd pentru fiecare etapă numele cele mai importante de jurişti care s-au preocupat de dreptul roman :
1) „Periodul veacului din mijloc, de la Irnerius la Poliţianus, adecă de la începutul veacului 12 pană la 1454".
2) „Periodul veacului noă, de la Poliţian pană la Hainecţius, adecă de la 1454 pană la 1680".
3) „Periodul veacului celui mai nou, de la Hainecţius pană la timpurile noastre".
La această din urmă etapă face precizarea că „precum în Moldavia şi Ţara Românească, cu regheneraţia naţiei româneşti au reînviat şi învăţătura dritului roman ce s-au îmbrăţişat şi se tractariseşte publice în Academia Eşului şi a Bucureştilor".
Cursul de drept roman din 1834 este deosebit de preţios pentru istoria învăţămîntului juridic de la noi, fiind unul dintre primele cursuri ce ni s-au păstrat, de o înaltă valoare ştiinţifică, meritoriu prin strădania de a introduce modelul modern de curs universitar, dar şi ide a integra dreptul românesc între moştenitorii legislaţiei romane şi bizantine. Este şi unul din primele cursuri care prezintă ştiinţa dreptului în maniera doctrinară, fiind un punct de plecare în elaborarea doctrinei juridice româneşti.
La Biblioteca Academiei se păstrează în manuscris alte trei cursuri atribuite 43 lui Bojincă : Drept penal, Istoria legislaţiunii romane, Introdu-cere în ştiinţa dreptului. Ele trebuie puse în legătură cu înfiinţarea Universităţii din Iaşi, unde voia probabil să le susţină. Dintre acestea numai cursul de drept penal are cîteva contribuţii originale, celelalte fiind traduceri, prelucrări sau compilaţii.
Cursul de istorie a legislaţiei romane este o traducere după J. E. Qr-tolan, jurisconsult francez contemporan cu Bojincă, una din personalităţile dreptului european 44. Traducerea lui Bojincă este fidelă şi 'exactă, pre-iuînd chiar şi notele lui Ortolan. Cursul de drept pena! este o compilaţie, în care inserează şi elemente de drept penal românesc, avînd numeroase sugestii din Elements de droit penal ale aceluiaşi Ortolan. Ultimul curs este o prelucrare realizată după planul lui Rotteek, cu numeroase idei preluate după Welcker, Feuerbach, Tierceslin, Guizot, Destutt de Tracy, Montesquieu, Comte, Luder, Krug. în cea mai mare parte a conţinutului, urmează volumul I din Lehrbuch des Vernunftrechts und der Staatwissen-schaften, intitulat Allgemeine Einleitung in das Vernunftrecht Natur-liches Privat, aşa cum dovedesc comparaţiile de texte. Semnalăm şi nu-
nieroase coincidenţe cu un curs similar al lui Bărnuţiu, care nu sînt întâmplătoare, mai ales că amîndbi se abat de la Rotteek, la aceleaşi capitole.
Cursul de drept penal se compune din următoarele părţi : „Introduc-tiune" ; „Deosebitele teorii în întemeierea penalităţii" (partea I) ; „Despre faptele penale şi despre pedepse" (partea II) ; „Delictele" (partea III).
Introducerea debutează cu o constatare de inspiraţie contractualistă. întrucît omul este o fiinţă liberă şi socială, „el nu poate coexista decît în si prin societate". Coexistenţa aceasta implică datoria fiecăruia de a respecta libertatea celuilalt. Cu această precizare, aşezată ca fundal ideologic al concepţiei sale juridice, Bojincă defineşte dreptul ca şi „concep-ţiunea minţii omeneşti dedusă din coexistenţa oamenilor în puterea căruia unul poate să ceară de la celălalt o lucrare sau o abţinere" 45. Introducerea rezumă în cea mai mare parte ideile din Elements de droit penal de Ortolan.
în capitolul despre teorii, pornind de la axioma lui Aristotel, omul este un animal politic, respinge ideea de contract social ca act de între-meiere a societăţii46. Aceasta din urmă este un fapt necesar, care începe cu omenirea şi piere odată cu ea. Demonstrînd necesitatea societăţii pentru existenţa omului, arată şi legitimitatea instituţiilor pe care ea le creează. Dintre ele se opreşte la drept şi puterea care-1 proclamă, de unde concluzia că dreptul penal este un atribut al puterii sociale.
Dacă societatea este legitimă, în ce măsură „guvernământul" care o conduce este legitim? Este legitim orice guvernămînt care „răspunde la nevoile, moravurile şi ideile poporului ce-i chemat a dirige". Or, această legitimitate o poate confirma numai opinia publică. Urmînd firul raţionamentului în continuare, constată că în cadrul formei de guvernămînt un drept este legitim atunci cînd penalitatea este întemeiată pe raţiune, ceea ce reclamă de fapt „firea" omului. Firea aceasta îi conferă omului moralitate şi libertate.
Deoarece societatea nu este un scop în sine al omenirii, ci un mijloc al ei, o legătură a indivizilor ce o compun, drepturile ei nu sînt rupte de drepturile individuale, ci „numai rezultatele acestor drituri". în schimb „toate driturile individuale se rezumă la un drit, la libertate, adică dritul de a pune în lucrare o voinţă fără vătămarea unui drit paralel a unui alt membru al societăţii, dritul pentru fiecare de a-şi desfăşura facultăţile sale fără a vătăma existenţa societăţii. Un asemenea drit nu poate fi nimicit, nici mieşurat, nici de societate, nici de puterea ce o reprezen-tează" 47. Libertatea aflată în discuţie este libertatea socială, traductibilă în fapte şi nu libertatea morală, care constă numai în a opta pentru bine sau rău. Societatea are dreptul de a reglementa libertatea socială, dar nu şi pe cea morală. Voinţa omului poate fi limitată numai atît cît este necesar pentru dezvoltarea societăţii, dar ea nu poate fi pusă în pericol niciodată.
Din această trecere în revistă a principiilor teoretice generale, oare stau la baza dreptului penal, putem remarca faptul că latura ideologică a concepţiei sale juridice se întemeiază pe ideile liberalismului european, pe care le manevrează cu pricepere şi în sens progresist. Fundamentînd con-
XLVI STUDIU INTRODUCTIV
OPERA XLVII
cepţia juridică pe libertatea individului şi pe libertatea socială, Bojincă se înscrie în acea remarcabilă grupare de jurişti oare au contribuit la difuzarea ideilor liberale între români, la cristalizarea unei gîndiri liberale în cadrul romantismului românesc. Maestrul său s-a dovedit a fi, aşa cum arătam mai sus, tot un jurisconsult, unul din spiritele liberale ale dreptului francez, republican în convingeri şi tenace propovăduitor de la catedră al ideilor.
în analiza diferitelor sisteme de interpretare a penalităţii, Bojincă neagă teoria dreptului individual de apărare, pentru că ea presupune violenţă şi nicidecum intervenţie liniştită, aserţiune la care asociază cuvintele lui Rousseau. Din acest motiv se declară partizan al teoriei dreptului de apărare al societăţii dedus din concesia individuală, în sprijinul căreia aduce argumente din cartea despre delicte şi pedepse a lui Beccaria, din Feuerbach, Boni, Kant, Rossi, Helie, Bertauld, Hegel.
în esenţă, teoria demonstrează că societatea trebuie să se apere, scop pentru care statul are dreptul de a pedepsi. împotriva senzualismului lui Feuerbach, Bojincă militează pentru educaţie ca mijloc de prevenire a infracţiunii, mult mai eficient decît ameninţarea. De asemenea îl combate pe Boni, cu al său principiu al „imputabilităţii morale a faptelor omeneşti", în sprijinul tezelor sale aduce teoria lui Kant — omul este fiinţă liberă şi morală, deci poate deosebi răul de bine. Conform teoriei kantiene, pedeapsa se întemeiază pe o lege absolută a inteligenţei practice. Din această perspectivă morală este definită pedeapsa ca „datoria ce are societatea, aibă sau nu aibă interes, în tot locul unde ordinul moral este violat", deci unde trebuie apărată dreptatea cu orice preţ. Continuînd teoria lui Kant, remarcă faptul că dreptul de pedepsire <al statului se deduce din dreptul natural, de unde rezultă că dreptul penal se întemeiază pe un principiu al dreptului natural. Acesta, în esenţă, declară că fiecare ora trebuie să-şi mărginească libertatea atît cît este nevoie ca oamenii să poată coexista în armonie. Necesitatea pedepsei este concepută de conştiinţă.
Cînd cineva violează ordinea socială, aceasta se restabileşte prin pedeapsă. Puterea socială nu are voie să pedepsească actele care lezează morala, ci numai pe acelea care violează interesele societăţii. După Hegel — la care dreptul este existenţa liberei voinţe, respectiv a unei voinţe dirijate de raţiune, el pune în balanţă delictele şi pedepsele, stabilind ca termen de comparaţie conceptul de valoare. Astfel pedepsele reflectă nivelul de cultură al unui popor.
în partea a îl-a a cursului, Despre faptele penale şi despre pedepse, Bojincă face o incursiune în dreptul penal în vigoare la acea dată în ţară, oprindu-se la Criminaliceasca condică din 1825, diferite ofisuri, manualul administrativ, tom I, Regulamentul orgojnic, Codul penal militar şi Codul penal al României.
După Ortolan, readuce în discuţie drepturile omului şi cetăţeanului, care garantează existenţa şi dezvoltarea, dreptul la viaţă, onoare, avere, toate decurgînd din dreptul de libertate şi evoluţia continuă a omului spre dezvoltare.
Dealtfel, întreaga problematică a delictelor, aşa cum este înfăţişată în curs, mărturiseşte influenţa Elementelor de drept penal ale lui Ortolan.
Capitolul despre pedepse se deschide cu o definiţie a pedepsei ca replică socială a delictului, al cărei scop este siguranţa şi încrederea publică in autoritatea legilor. Aici comentează Condica criminală a Moldovei, cri-tieînd concepţia legislatorului moldovean, care a stabilit o ierarhie a pedepselor în funcţie de apartenenţa la o clasă socială.
Tot în acest capitol se opreşte la una din chestiunile fundamentale ale dreptului penal, pedeapsa cu moartea, pe care istoria o înfăţişează că a existat şi exista încă în vremea sa la toate naţiunile lumii. Dar — spune el — „istoria nu poate fi şi o dovadă despre legitimitatea ei", căci odată ,cu filosof ia veacului al 18-lea s-au plecat şi îndoeala despre legitimitatea ei". Citează aici pe Bentham, Schirlitz, Ortolan, Guizot şi Hegel, continuînd ideea că dacă pedeapsa cu moartea mai poate fi găsită în cazul unor crime ordinare, „s-a format o convingere generală că ea nu-şi mai poate avea aplicăciunea sa în privirea delictelor politice". în concluzie denumeşte epoca sa ca cel din urmă stadiu în care a intrat pedeapsa cu moartea.
La fel condamnă pedeapsa corporală, pentru că micşorează şi alterează facultăţile morale ale individului, pentru că este nedemnă de un popor, aducînd ca 'exemple codul penal prusac şi cel francez. Pedeapsa nu este numai o suferinţă fizică, ci şi o îndreptare morală.
O teorie întreagă dezvoltă pe marginea închisorilor, pledînd în cadrul ei pentru sistemul celular, pentru supunerea celor închişi la im regim de muncă şi pentru un caracter educativ al închisorii, superior celui represiv. O scurtă incursiune în istoria detenţiei îi oferă posibilitatea să se oprească şi la sistemul românesc, remareînd memoriul lui Panu din 1855, care poate sta la baza reformării penitenciarelor din România, „aflate în cea mai proastă stare", după cum constată autorul.
Subcapitolul despre aplicarea legilor penale se bazează în cea mai mare parte a lui pe Steffen, iar cel despre suveranitate, drept internaţional în general, porneşte de- la Hugo Grotius. Graţierea este explicată după Dupin, prescrierea după Gneiste.
Un alt curs, lucrat în mod sigur după Rotteick, ca izvor de bază, a fost Introducere în scienţa dreptului, sau cursul de drept natural, cum 1-a denumit însuşi autorul în însemnările manuscrise de pe margine. Şi acesta este redactat într-o manieră modernă, respectînd totodată principiile didactice, remareîndu-se prin claritate şi expunerea sistematizată, prin străduinţa autorului de a-1 face înţeles de auditor.
în partea introductivă discută teoriile referitoare la existenţa sau nonexistenţa unui drept natural şi raportul acestuia cu dreptul pozitiv, încheind cu concluzia că „dreptul natural nu numai că substitue înainte de totu dreptul positiv, dară e şi fîntina primitivă şi condiciunea validităţii a tot dreptul positiv, criteriu cel dintăiu şi principal, după care judecăm ce e bun sau ce e de lepădat în dreptul positiv" 48. în acelaşi paragraf introductiv face o incursiune interesantă în raportul dintre drept şi putere, pornind de la fundamentarea dreptului pozitiv pe cel natural. Fără uniu-
XLVIII STUDIU INTRODUCTIV
nea acestora, scrie Bojincă, dreptul pozitiv este „numai un instrument al puterii". Or, raportul trebuie să fie favorabil dreptului, iar puterea să fie subordonată acestuia.
Un paragraf extrem de interesant poartă sugestiv titlul Resumatul unor concepte din Psihologia şi Antropologia, necesare în scienţa dreptului. In cadrul lui porneşte de la legea morală (după Kant), care asigură .libertatea voinţei umane, mai precis esenţa libertăţii constă tocmai în împlinirea legii morale. Aceasta este libertatea internă, obiect al filosofiei morale ; cea care interesează în cazul omului este libertatea externă, „adică facultatea de a pune în lucrare voinţa proprie", care constituie de fapt obiectul dreptului natural.
De aici Bojincă ajunge la ideea de drept, respectiv necesitatea de a limita libertatea externă a fiecăruia prin lege, în aşa fel încît să fie asigurată „libertatea tuturor". Concluzia este că libertate nemărginită nu poate exista, ea venind în contradicţie cu sine însăşi şi s-ar autoelimina.
Cu acest bagaj conceptual auxiliar, definit în capitolele (paragrafe, la Bojincă) introductive, trece la explicarea conceptului de drept ca „regulă după care are a se înfiinţa o armonia raciunale între libertatea cea esternă a tuturor oamenilor". Dintre proprietăţile pe care i le stabileşte, remarcăm ideea că dreptul trebuie să răspundă postulatelor raţiunii, pentru că există şi ordine contrară raţiunii, introdusă şi menţinută numai cu puterea (exemplifică cu ordinea pe care o menţine proprietarul între şerbi).
Principiul suprem al dreptului constă în concordanţa acestuia cu libertatea, adică dreptul este tot ce nu contrazice libertatea, sau, într-o altă exprimare, tot ce nu tulbură ordinea raţională. De la acest principiu ajunge imediat la identitatea termenilor de drept, libertate, egalitate, sfîr-şind cu contradicţia dintre libertatea internă şi cea externă. In acelaşi context de identităţi aşează şi noţiunea de proprietate, ca o parte componentă a sferei libertăţii, dacă nu chiar echivalentă cu aceasta49.
Dreptul nu cuprinde în sfera noţiunii şi acţiunii sale datoria morală, nici nu se leagă de aceasta. Partizanii teoriei care leagă dreptul de datoria morală „servesc de minune unor potentaţi şi iezuiţilor ... spre a-şi acoperi faptele cu care calcă libertatea năciunilor şi a indivizilor". Falsitatea teoriei, constată cursul, este evidentă. Intre legea morală şi cea juridică nu este nici o diferenţă, amîndouă se nasc din raţiunea practică.
Legea dreptului poate fi sancţionată de legea morală, de raţiune şi natură, de stat. Acesta din urmă este definit ca un „institut artificios care-1 fac oamenii anume pentru ca să procure autoritate drepturilor umanităţii şi înaintea oamenilor celor mai răi şi să le apere de orice vătămări" 50.
Un capitol foarte interesant îl constituie cel consacrat conceptului de drept istoric. După mai multe definiţii ale acestuia, la paragraful despre originea lui constată că s-a născut din „abuzul puterii şi din înşelăciune", de unde se înţelege „că acei mai puţini, cărora le-a folosit, l-au receput cu bucurie, eră cei mai mulţi, pe cari i-a asuprit, l-au purtat cu pacientă". Ar fi mare absurditate — spune cursul —să crezi că dreptul istoric s-a născut din spiritul celor asupriţi şi nu al asupritorilor (în prima categorie men-
1
-
OPERA XLIX
tionează pe şerbi şi naţiunile asuprite). „Dreptul istoric — spune în continuare — a măntenut servitutea sute de ani şi o mănţine şi acum în multe locuri... a despărţit pe fiii aceleeaşi ţări... în asupritori şi asupriţi4'. Unora le-a oferit dominaţie ereditară, altora suferinţă perpetuă. în gtoest paragraf critica societăţii feudale îmbracă forme extrem de violente, un limbaj necruţător şi o forţă rar întîlnită în literatura politică sau juridică, „în locul ecvalităţii naturale — gpune autorul — a pus privilegiul claselor favorite şi incapacitatea civilă şi politică a comunităţilor săteşti şi urbane. într-un loc a dat tronurilor omnipotenţă, întf-altul a lăsat mîn-tuinţa naciunale... la o castă de aristocraţi insolenţi, sau la pasiunea cea sălbatică a gloatelor. Bunătăţile societăţii civile le-a dat exclusiv cu preferinţă la unele clase favorite, eră sarcinile aceleeaşi le-a încărcat cu preferinţă pre spatele acelora de cari nu-1 doare pe nimene. A ridicat popore-lor scaune de domnitori şi pre ginţi le-a condamnat la întuneric etern pre in bule de escomunicăciune, pre in censură... El a sanctificat chiar şi cruzimile faptelor credinţei (autodafe) şi pre cetăţenii aceluiaşi stat i-a întărit ca să se persecuteze unii pre alţii pentru nimicuri confesionale" 51. în lungul şir de racile ale societăţii contemporane citează recrutarea forţată din unele ţări, menită să apere o patrie care i-a despuiat de drepturile omeneşti şi naţionale, sclavajul negrilor din America, sau „multe ruine ale monstrului feudal... în Germania şi pe aiurea".
între dreptul natural şi cel istoric există o „luptă perpetuă", spune autorul. Istoria nu poate ridica nici drepturile naturale ale indivizilor, nici ale naţiilor. Ar fi o absurditate, remarca autorul, ca „în Moldova să contribuească şi de acum înainte numai ţăranii pentru că oarecare istoric ar proba cu vechi documente cum că numai ţăranii au contribuit şi pre timpul lui Ştefan şi al lui Basiliu Lupu şi încă şi mai demult" 52.
Şi totuşi, după asemenea pagini de puternic radicalism, de critică virulentă la adresa relaţiilor sociale perimate, în § 32 ţine să precizeze : „învăţătura noastră e inamică tuturor tulburărilor revoluţionare" şi cere ca toate reformele să se facă „pre cale pacifică", suficient pentru a atenua prin reformism ideile liberale, vehiculate pînă acum.
Dreptul natural — discuţia se face raportîndu-1 în permanenţă la cel istoric — este unic, fondat numai pe raţiune, fără discriminări de ordin cultural sau dependenţă de vreo autoritate politică.
După elucidarea raportului dintre dreptul istoric şi cel natural, face o clasificare şi o scurtă istorie a acestuia, parcurgînd cele mai de seamă etape, începînd cu Bacon, Hobbes, Grotius, pentru a se opri la Kant, analizat pe larg prin intermediul adaptării lui Rotteek şi Welcker, la care adaugă contribuţiile lui Fichte, Krause, Ahrens şi Roder.
Autorul cunoaşte şi dreptul la muncă, impozite progresive, dreptul la educaţie şi alte asemenea drepturi, susţinute şi predicate de socialişti, cu care însă nu este de acord.
După parcurgerea diferitelor sisteme de drept, trece la analiza conţinutului dreptului natural, începînd, în prima parte, cu dreptul natural privat. Aici se remarcă accentele de critică ce răzbat din paragraful despre servitute. De la început, autorul o condamnă ca pe una din cele mai întu-
L STUDIU INTRODUCTIV
necate instituţii ale omenirii. Nici măcar creştinismul, şi aici îl citează pe Guizot, nu a dus la desfiinţarea ei, „creştinismul numiai a mărginit-o", astfel încît „servitutea stă şi astăzi, deşi supt alt nume, în Rusia şi pe aiurea". Pagini întregi sînt închinate acestei plăgi a civilizaţiei, urmă-rindu-.se categoriile, cauzele, consecinţele, remarcînd ca rău principal al ei faptul că împiedică armonia socială.
Urmează în continuare un, capitol despre proprietate şi 'drepturile reale, altul despre pacte, categoriile de pacte, despre coacţiune, despre societate. Aceasta din urmă, definită în sens juridic, este o comunitate de oameni uniţi prin „drepturi şi datorii şi pre in o voinţă comună căreia se supun toţi membrii ei, obiigîndu-se a efectua un scop comun (finis socialis) pre in activitate comună" 53. Esenţa societăţii constă în uniunea voinţei membrilor societăţii în cadrele fixate de contractul social. Voinţa generală este „productul voinţelor cari le-au manifestat membrii societăţii", dar nu este voinţa tuturor. Voinţa tuturor este un pact, care creează societatea, iar voinţa generală este o lege, care guvernează societatea. Societatea se întemeiază pe un contract, anume pe contractul tuturor cu toţi. Conducătorii, dregătorii sînt „organe artificiale ale voinţei generale".
Ultimul capitol cuprinde dreptul familiei, definită mai mult ca un fapt al naturii decît al „arbitriului omenesc".
Cel de al treilea curs — Istoria legisiaţiunei romane —- este lucrat, aşa cum spuneam, după J. E. Ortolan, jurisconsultul francez de largă popularitate în Franţa şi în Europa liberală. Ca şi celelalte două, cursul de drept roman este un produs al şcolii juridice liberale, atît prin concepţia generală asupra dreptului, cît şi prin conţinutul valoros de idei.
Cursul debutează cu evidenţierea raportului legislaţiei cu istoria, necesitatea cunoaşterii istoriei de către jurisconsult. In acest pasaj subliniem conceptul de istorie cu care operează juristul francez şi pe care o preia Bojincă : „morii măoiunei, mişcările sale, resbelele sale, erescămîntul său, dvilisăciunea sa.. ,"54. In concepţia sa generală istoria dreptului este subordonată istoriei propriu-zise, urmărind evoluţia instituţiilor de drept de-a lungul marilor epoci istorice. Cuprinsul cursului este organizat în trei epoci : regalitatea, republica şi imperiul. Planul şi conţinutul cursului aparţin în întregime lui Ortolan, dar meritul lui Bojincă este de a fi optat pentru un anumit gen de scriere, pentru o anumită orientare din dreptul european. Alegerea lui Ortolan, pe care l-am văzut ca izvor fundamental şi în cursul de drept penal, desemnează afilierea lui Bojincă la ideile liberale, în continuarea iniţiativelor din perioada pestană sau din 1834. Renunţă la tradiţia transilvăneană, îndreptată exclusiv spre modelul german (în epoca paşoptistă, Rotteek), pentru a se apropia şi de liberalismul francez, în acelaşi sens cu orientarea generală din cultura românească a acelei vremi. Această modificare a direcţiei ideologice determină mutaţii sensibile în gîndirea juristului, care optează pentru formule mai radicale, fără a fi un radical sau <un revoluţionar. Rămîne fidel concepţiei privind necesitatea „armoniei" interne.
LI
Gîndirea juridică şi politică a lui Damaschin Bojincă se întemeiază ne teoria dreptului natural, aşa cum subliniază foarte clar în cursul respectiv pe care l-am analizat, în consens cu interesul manifestat de luminism, apoi de romantismul revoluţionar, pentru drepturile omului. în mod firesc, pornind de la dreptul natural, Bojincă ajunge la raţiune, ca for suprem de apel al acţiunii umane. Raţionalismul constituie o altă trăsătură a gîndirii sale juridice, cu sorgintea în filosofia raţionalistă a veacului luminilor. în acest spirit, a adus o contribuţie importantă la clarificarea bagajului noţional cu care a operat ştiinţa juridică, realzînd progrese însemnate prin asocierea unor elemente din psihologie, etică, istorie, filosofi e pentru înţelegerea sau aplicabilitatea principiilor juridice.
O problemă spinoasă, pe care o supune discuţiei, a fost cea a raportului dintre drept şi morală, primul ca un produs ai societăţii, a doua încorporînd o suită de drepturi anterioare societăţii, raport ce presupune existenţa reciprocă a celor două părţi, simpla atitudine morală nefiind suficientă.
Liberalismul concepţiei sale s-a oprit la actul revoluţionar, pe care-1 neagă, propovăduind armonia şi pacea internă. Consecvenţa ou care a militat pentru armonie, încă din perioada pestană, ilustrează şi limitele ideologiei sale, progresistă, modernă, dar nu revoluţionară. Acestei ideologii i se încorporează şi concepţia sa juridică, de natură să argumenteze cu elementele dreptului necesitatea armoniei, însuşi dreptul fiind definit ca o regulă menită a înfiinţa o armonie raţională între libertatea internă (determinată etic) şi cea externă {acţionată de drept). Rămîne valoros prin argumentarea juridică pe care o dă ideilor liberale, în primul rînd drepturile naturale ale omului, libertate, egalitate, proprietate, sau unor noţiuni socio-politice redef inite prin prisma noilor orientări ideologice europene.
A fost partizan al separării puterilor în stat, argumentând pe plan teoretic independenţa dreptului de autoritatea politică.
în perioada ieşeană, în discursul ideologic predomină individul sau societatea comparativ cu naţiunea, dominantă, cum am văzut, în perioada pestană. Scrierile perioadei pestane sînt subordonate procesului de emancipare naţională ,a românilor, pe cînd cele de la Iaşi au menirea să pregătească ideologic făuritorii României moderne. Acestea din urmă sînt chemate să teoretizeze principiile şi instituţiile statului modern, .ale statului burghez, urmărind să înarmeze auditorul academic cu arsenalul teoretic ce trebuie să stea la baza statului şi a societăţii capitaliste, să apere juridic şi filosofic cuceririle de ordin politic ale burgheziei. Prin aceste contribuţii Bojincă s-a raliat curentului românesc de modernizare a instituţiilor, a culturii în general.
Nu a fost original în concepţia juridică, fiind tributar, aşa cum am văzut, ideilor lui Ortolan şi Rotteek, spirite avansate ale liberalismului european, realizînd astfel o sinteză interesantă a ideologiei liberale prin fuziunea componentei franceze cu cea germană. Chiar dacă deosebirile nu sînt prea mari între cele două părţi, Rotteek dovedindu-se a fi, aşa cum îl surprinde Bogdan-Duică 55,  un gînditor francez în texte nemţeşti, ni se
LII STUDrU INTRODUCTIV
pare interesant că Bojincă, precum dealtfel şi Bărnuţiu, continuă, la nivelul şi exigenţele deceniului şase .sau şapte, orientarea „tradiţională" spre direcţia germană, fiind însă obligat în acelaşi timp să ţină cont şi de noile realităţi în care trăieşte, de noile afinităţi ideologice, politice, culturale. în fond continuă sinteza începută la Pesta, unde gîndirea sa îmbină, într-un eclectism caracteristic acestei epoci, elemente din gîndirea luministă franceză şi din cea germană, dezvoltată apoi la Iaşi, pe un plan superior, într-o concepţie liberală moderată, eclectică şi ea, născută din aportul aceloraşi direcţii. Liberalismul mărturisit cu atîta vigoare în paginile acestor manuscrise nu este o descoperire de dată recentă. Şi la Pesta l-am văzut pe Bojincă ataşat coordonatelor ideologice liberale, este adevărat insuficient clarificate, dar .trebuie subliniată această consecvenţă ideologică, ea situîndu-1 între primii-teoreticieni ai liberalismului la noi.
în personalitatea lui Damaschin Bojincă surprindem un moment din istoria culturii române, un moment de răscruce, care trasează cîteva din viitoarele orientări, sau contribuie la consolidarea moştenirii de excepţie care o lasă marii înaintaşi. Format în spiritul ideilor veacului luminilor, Bojincă uimeşte astăzi cititorul care a parcurs scrierile epocii prin cîteva realizări de marcă, făcînd dovada unui spirit viguros, dotat cu o mare capacitate de audienţă şi analiză, cu o îndrăzneală a limbajului şi ideilor nemaiîntâlnite de la Petru Maior. O personalitate complexă, de formaţie enciclopedică, îmbinând cu talent şi clarviziune Aufklărer-\il cu liberalul, într-o sinteză inedită în luminismul românesc din Transilvania. Apropierea pe care o realizează între valorile culturale germane, de inspiraţie luministă şi ideile liberale ale secolelor XVIII şi XIX francez conferă o poziţie originală bănăţeanului în tabloul ideologic şi cultural al epocii, un orizont mai larg, un radicalism mai accentuat al concepţiei.
A fost un luminător, dintre cei mai reprezentativi, dar nu şi un specialist în domeniile cultivate (cu excepţia dreptului, în care se afirmă Ia Iaşi). S-a mărginit a fi un continuator, un strălucit propagator al luminilor, activitate care i-a permis să-şi afirme şi ideile novatoare. Varietatea domeniilor abordate — istorie, filologie, filosofie, drept, etnografie — îi oferă un cadru larg de afirmare, în care poate vehicula o gamă diversă de idei şi teme, pornind de la coordonatele esenţiale ale luminilor pentru a se apropia de o atmosferă romantică. Această evoluţie se realizează de pe poziţiile militantului, nu ale profesionistului, ceea ce explică uneori lipsa de claritate a concepţiei sale. Asemenea figuri ale culturii noastre au fost mult timp neglijate de istoria culturală, angajată firesc în a dezvălui realizările liderilor şcolii, cărora le aparţin iniţiativele şi marile direcţii, lăsînd în umbră colportorii acestei ideologii.
Unul dintre aceştia a fost şi bănăţeanul Damaschin Bojincă, figură reprezentativă a luminilor româneşti în amurgul acestora şi precursor evident al direcţiei romantice în cultura noastră. în scrierile polemice şi isto-
OPERA LIII
rice, în preocupările etnografice, în spiritul general al operei sale, Bojincă îmbină, într-o etapă de căutări neliniştite parcursă de cultura noastră, raţiunea cu sentimentul, cu sentimentul naţional în primul rînd, temelie a ideologiei pe care o promovează. Spre deosebire de generaţia anterioară, acest sentiment determină teme, eroi şi atitudini, un anumit spirit şi concepţie. Acesta echilibrează austeritatea raţiunii, prin arsenalul de pasiuni, virtuţi şi sentimente cu care pătrunde în scrieri, într-o îmbinare nebuloasă. Continuă să domine orientarea luministă, dar ea nu mai este unică şi determinantă. Ideea naţională, activînd o conştiinţă şi un sentiment naţional, trasează căile precise şi ireversibile ale noii concepţii romantice, pregătită de priorităţile programului naţional. Motive şi concepte „tradiţional" luministe suferă din mers modificări şi transformări adaptîn-duHse noii direcţii ideologice, fără a le colora suficient cu caracterele şi determinantele pe care le-am întîlnit în manifestările europene. Insuficienta claritate în exprimarea concepţiei, cauzată de incapacitatea formelor utilizate de a exprima bogăţia ideilor, foarte bine surprinse în scrierile lui Bojincă, a fost reliefată drept o caracteristică a preromantismului.
Romantismul la Bojincă apare ca o necesitate solicitată de noile realităţi din societatea românească. La începuturile sale romantismul păstrează, aşa cum am văzut şi în cadrul luminismului, o originalitate şi un specific izvorâte tocmai din legătura pe care o păstrează cu realitatea. Bojincă nu a fost un romantic, dar în analiza naşterii acestui curent în Transilvania şi Banat trebuie să plecăm de la contribuţia sa şi a generaţiei sale.
între Lumini şi Romantism, căci aici se plasează (ne referim numai la perioada pestană), Bojincă rămîne un luminist în ansamblul concepţiei, însă prin el surprindem remarcabil această fază de tranziţie, procesul prin care se naşte o nouă mentalitate pe rădăcinile trainice ale bătrânului, de acum, luminism. Prelungirea istovită a acestuia pînă tîrziu în cultura noastră nu mai este reprezentativă, nu mai constituie direcţia principală şi nici cea mai bună. Istoria a operat modificările necesare, lăsîndu-i doar amintirea unui trecut glorios şi meritul de a fi stat Ia temelia culturii noastre moderne.
La Iaşi Bojincă nu mai este un ideolog, iar activitatea pe care o desfăşoară nu mai aparţine domeniului teoretic. Dimpotrivă, este angajat cu întreaga capacitate şi pricepere în efortul general de afirmare şi dezvoltare a instituţiilor moderne, în condiţiile în care cultura şi ştiinţa românească au intrat în tiparele moderne. Epoca cerea un efort constructiv şi în acest sens îl descoperim activînd ca jurisconsult sau profesor, preocupat de modernizarea justiţiei şi de consolidarea învăţămîntului naţional.
Cursurile de drept care au rămas din epoca de după «unire sînt deosebit de preţioase pentru că ilustrează mutaţiile care se produc în gîndirea sa, pînă acum fidelă unităţii naţionale, în sprijinul căreia a activat şi în Moldova. După unire, naţionalistul face loc liberalului, preocupat de aşezarea instituţiilor statului pe un făgaş modern. Afinitatea Jui pentru ideile liberalismului european are loc într-un timp cînd ţara suferă prefaceri adinei în sens capitalist. Un asemenea proces trebuia susţinut şi pe tărim ideo-
LIV
STUDIU INTRODUCTIV
logic, iar cursurile de drept îi oferă excelentul prilej în acest sens. In acelaşi timp adeziunea sa Ia ideile liberale, în forma ior progresistă, dar nu revoluţionară, încununează o strălucită activitate născută sub semnul luminismului şi completată încă de la începutul ei cu ideile militante ale liberalismului european.
în felul acesta realizează o operă de angajare socială şi naţională, militantă şi activă, cu orientare antifeudală, îndreptată spre popor şi fundamentată ideologic pe ideea naţională. între Lumini şi Romantism, un bănăţean 'trăia un viitor într-un prezent devenit istoric. între Maior şi Bărnuţiu, Bojincă, Murgu, Vasici şi ceilalţi reprezentanţi ai epocii făceau o operă de pionierat, închinată deopotrivă luminii şi naţiunii. Prima trebuia să lumineze naşterea celeilalte, să o acopere cu nimbul raţiunii, culturii şi al civilizaţiei, să o ridice în faţa Europei şi a lumii. Românii trăiau deja şi ei în „secolul naţionalităţilor".
NOTE
Viaţa şi activitatea
1 Periodizarea manifestărilor luministe în Banat pe care o propunem are în vedere
trei etape : a) 1770 — ultimul deceniu al veacului XVIII, etapă caracterizată printr-o totală dependenţă de modelele culturale austriece şi germane, difuzate în Banat pe canalele cunoscute ale şcolii şi tiparului, îndeosebi al literaturii cu caracter didactic. Manifestările luministe nu depăşesc cadrul oficial impus de autorităţi, fiind aproape similare cu cele ale sîrbilor, care parcurg o etapă identică ; b) ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea — deceniul al treilea al veacului următor, etapă caracterizată prin afirmarea spiritului naţional în mişcarea culturală, depăşirea cadrului îngust preconizat de reformismul austriac, afirmarea mişcării naţionale, lansarea unui program naţional de luminare, adaptarea influenţelor externe la specificul şi realităţile acestui program, diversificarea modelelor culturale, la cele cunoscute alăturîndu-se
influenţele franceze şi engleze, directe sau mijlocite de intermediarul sîrb ;
c) deceniul trei al secolului al XlX-lea—1848, perioadă ce corespunde luminismului tîrziu şi afirmării romantismului.
2 E. Turczynski, The National Movement in the Greek Orthodox Church in the
Habsburg Monarchy, în „Austrian History Yearbook", III, 1967, pt. 3, p. 84.
3 Anul naşterii este controversat în bibliografia consacrată lui Bojincă. Recent au
fost descoperite documente noi, care atestă categoric anul 1801 drept an al naşterii. Vezi George Chiriac, Vasile Leu, Un document referitor la anul naşterii lui Damaschin Toma Bojincă, în „Studii de limbă, literatură şi folclor**, (Reşiţa), 13, 1976, p. 291—293.
4 Gh. Ciulei, D. Bojincă jurisconsult progresist din secolul al XlX-lea, în „Scrisul
bănăţean", 10, 1959, nr. 1, p. 88. % George Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, Bucureşti, 1937, p. 122.
6 V. Ardeleanu. Familia Bojincă în revoluţia din 1848, în „Scrisul bănăţean**, 13,
nr. 7, 1962, p. 82—88.
7 N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 25.
8 V. Ardeleanu, Date noi despre Damaschin Bojincă, în „Scrisul bănăţean", 13, 1962,
nr. 2, p. 83. Intr-un act, Bojincă semnează : „Thomas Popovits alias Bozsinka"
9 V. Ardeleanu, Familia Bojincă în revoluţia din 1848, p. 78.
10 Ioan Iozsa-Iozsa, Piariştii şi românii, Aiud, 1940, p. 102.
11 <Bozoky Ala jos, A nagyvâradi kirâly Akademia szâzados multya 1788-toi 1888-rig,
Budapest, 1889, p. 194, 196 ; în lista de prenucmeranţi la Gramatica lui Alexi este menţionat „jurium auditor" în anul II.
12 V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Bucu-
reşti, 1968, p. 141.
LV
LVI
studiu introductiv
note LVII
13 Mitropolitul Andreiu baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea cente-
nară a naşterii lui, Sibiu, 1909, p. 25.
14 Almanahul Societăţii de lectură Petru Maior pe 1901, p. 10.
15 Ibidem. Reia primul raport din 1877 întocmit de Petru Ilieşiu.
16 George Bogdan-Duică, op. cit., p. 23—24.
17 Transilvania, 4, 1871, nr. 6, p. 64.
18 Una din aceste manifestări a constituit-o lansarea petiţiei românilor timişeni,
cunoscută în istoria mişcării naţionale din Banat nub numele de Petiţia de la Ciacova, din 27 septembrie 183L Petiţia a fost publicată de Aleksa Ivic, Documente privitoare la mişcarea literară şi culturală a românilor din Ungaria în secolele XVIII si XIX, în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice", seria III, 'tom XVIII, 1936—1937, p. 132—140.
19 Pe urmele informaţiei lui Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova, în „Analele
Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice", tom. XXIX, 1906, p. 312, am descoperit în dosarele cenzurii o listă manuscrisă de cărţi, purtînd semnătura : Damaschin Bojincă, jurisconsult, datată în 26 mai 1833. Nu este un catalog de bibliotecă, ci o simplă listă prezentată cenzurii din Moldova la intrarea în ţară, redactată în limbile franceză şi română pentru cărţile româneşti.
20 Deoarece în listă apare menţionată într-un singur volum, poate fi   Pensee de
Vempereur Marc Aurel-Antonin, Paris, 1803, sau o ediţie mai veche, tot într-un volum, Mărci Antonini imperatori ac philosophi, libri XII Lipsiae, 1729.
21 Ediţia Biponti, 1780—1787.
22 Este menţionată de Bojincă în 3 volume. Poate fi ediţia Opera, t.1—3, Biponti, 1783.
23 Ar putea fi ediţia Historiarum libri..., Lipsiae, 1829.
24 Breviarium Historiae Romanae de Eutropius figurează într-un singur volum. Se
cunosc multe ediţii în epocă într-un volum : Biponti, 1800; Sibiu, 1820 ; Viena, 1821 ; Cluj, 1800 ; Buda, 1832, pentru a menţiona pe cele mai la îndemînă.
25 Ediţii într-un volum, cum figurează în listă, au' apărut la Viena, 1802, 1813, 1820 ;
Buda, 1815, 1816, 1820, 1824, 1829 ; Pesta, 1801, menţionînd doar pe cele mai accesibile.
26 Tot într-un volum. O asemenea ediţie apărea în 1808 la Pesta.
27 „Ex libris Thomae Bojjjrka". Vezi Nicolae Scurtu, Ex libris-ul lui Damaschin, Bo-
jincă, în „Orizont", 25, 1974, nr. 35, p. 6.
28 Gh. Ungureanu, Jurisconsultul Damaschin T. Bojincă, Iaşi, 1930, p. 5—6.
29 C. Bodea, Lupta românilor pentru unitate naţională, Bucureşti, 1967, p. X.
30 Ibidem, p. 3.
31 Ibidem, p. 6.
32 I. D. Suciu, Şase scrisori inedite ale lui Damaschin Bojincă către G. Bariţiu, în
„Luceafărul", 1940, nr. 2—3, p. 60.
33 Arh. Stat. Iaşi, fond Secretariatul de stat, pach. 382, f. 18.
34 I. D. Suciu, Nicolae Tincu-Velia, Bucureşti, 1945, p. 246.
35 Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, Bucureşti, 1960, p. 49.
36 Ibidem, p. 151—152, 165—168.
37 D. A. Sturza, Acte şi documente relative la renaşterea României, voi. 3., Bucu-
reşti, 1889, p. 531—532.
38 Documente privind unirea Principatelor, voi. 1, Bucureşti, 1959, p. 132, 234.
39 Gh. Ungureanu, Istoria avocaturei în Moldova, voi. 1, Iaşi, 1938' p. 16—17.
40 Al. Papadopol-Calimah, Din istoria legislaţiunei Moldovei, în' .Arhiva", 7, 1896.
nr. 3—4, p. 167.
41 Codul Calimah, ediţie critică, Bucureşti, 1958, p. 14—15.
42 Sobornicescul hrisov, ediţie critică, Bucureşti, 1958, p. 8.
43 Anexa 9 la Sobornicescul hrisov, ed. cit, p. 55—56.
44 Augustin Z. N. Pop, Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti,
1959, p. 92.
45 Istoria literaturii române în veacul al XlX-lea, voi. 1, Bucureşti, 1927, p. 286.
46 C. Erbiceanu, Istoria seminarului Veniamin din mănăstirea Socola, Iaşi, 1885, p. 58.
47 N. Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, Bucureşti, 1928, p. 226.
48 Un asemenea atestat, din 9 iulie 1838, la Arh. Stat Iaşi, fond Documente, pachu
897, nr. 44.
49 Vezi memoriul la V. A. Urechia, Istoria şcoaielor, voi. 1, p. 327—331.
50 Ibidem, p. 361.
61 V. A Urechia, Istoria şcoalelor, voi. II, p. 113. Vezi şi C. Erbiceanu, Viaţa şi activitatea preasfinţitului Neofit Scriban, Bucureşti, 1888, p. 12. într-o scrisoare din 9 iulie 1840, a lui Neofit către Vasile Scriban, se spune printre altele : „domnul Bojincă iarăşi au intrat director la seminar".
52 La B.A.R., ms. rom. 730, există un Regulament al seminarului de la Socola, atribuit
de I. Bianu şi Gh. Ungureanu lui Bojincă. Ideile concordă cu cele afirmate de Bojincă, dar finalul lămureşte paternitatea : „iscăliţi în orighinal Veniamin mitropolit şi Cânta vistier", iar mai departe : „prescrie de pe original pan. D. Bojincă, directorul seminarului". Probabil a fost copiat de Bojincă şi trimis lui Bălăşescu, între actele căruia s-a găsit, avînd amîndoi preocupări comune.
53 V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, voi. II, p. 281.
54 Al. Lapedatu, Un memoriu al lui D. Bojincă cu privire la starea şi reorganizarea
învăţămîntului public în Moldova la 1846, în „Revista politică şi literară", 1, 1906, p. 88.
55 Idem, Mănunchiu de cercetări istorice, Bucureşti, 1915, p. 65.
56 Idem, Un memoriu al lui D. Bojincă, p. 89 şi urm.
57 Ibidem, p. 105—106.
Opera
1 Al. Dutu,   Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti,
1968, p. 361—364.
2 A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Bucureşti, 1972, p. 240.
3 M. Protase, Petru Maior polemist, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie", Iaşi,
1961, fasc. 2, p. 150.
4 Răspundere, p. 15.
5 D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 189 şi urm.
6 G. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, Bucureşti, 1937, p. 37.
7 E. Murgu, Scrieri, ed. I. D. Suciu, Bucureşti, 1969, p. 180.
8 Răspundere, p. 75.
9 P. Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972, p. 461, cea mai bună
analiză făcută pînă astăzi raportului naţiune—romantism.
10 Ideologia generaţiei române de la 1848, Bucureşti, 1968, p. 52.
11 Părţi alese din istoria Transilvaniei, voi. 1, Sibiu, 1889, p. 609.
12 I. Lupaş, Cea mai veche revistă literară românească, în „Anuarul Institutului de
istorie naţională din Cluj", 1, 1921, p. 8.
13 Ideologia generaţiei române de la 1848, p. 172.
14 Excelentă analiză la Paul Cornea, op. cit., cap. Conştiinţa naţională şi istorismul,
şi la Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Junimea, 1974, cap. Sub zodia istorismului.
15 Prefaţie la Istoria romanilor, în „Biblioteca românească", 1829, I, nepag.
16 „Aici vedem că şi în timpurile cele mai de mult toată fericirea vreunei soţietăţi
au atîrnat de la poporeni..." — 1829, I, p. 15 ; „Cauza cea de căpetenie a feri-cirei Romei sta în populaţie sau mulţimea cetăţenilor" — 1830, III, p. 9 ; „Deci cuvîntul poporului, cuvîntul lui Dumnezeu" — 1829, II, p. 14.
17 Vezi A. Soboul, Textes choisis de VEncyclopedie, Paris, Editions sociales, 1952,
p. 158.
18 Un astfel de exemplu : „Deci n-au ştiut romanii ceva despre tărăgănarea judecă-
ţilor de astăzi, prin care de adeseori se dă povăţuire nedireptăţii spre învingere şi care grea sarcină face supuşilor în proţesuri" — 1829, II, p. 5.
19 1829, II, p. 5. Sau, în alt loc : „.. .abuzul sau stîngacea întrebuinţare a puterii stă-
pinitoare aduce revoluţii mari cu sine" — 1829, I, p. 15.
k
LVIII
STUDIU INTRODUCTIV
20 în fragmentul despre răscoala lui Spartacus, scria : „... cu nimic nu se vatămă
omenirea mai mult decît cu sclavia (robimea) şi din contră prin nimic nu sporeşte iubirea şi virtutea către patrie mai tare decît prin amăsuraita libertate" —'1829, ÎI, p. 23.
21 Ibidem, p. 6.
22 „... democraţia, în care formă de împărăţie tot poporu e asemenea domnitor" —-
1829, I, p. 23 ; „Nimic zice Monteschiu, nimic este aşa de puternic ca o Repu-publică, în care nu din frică, nu din prejudecare, ci tocma din patima inimei se păzesc legile..." — 1830, III, p. 8.
23 G. Lefebvre, La naissance de Vhistoriographie moderne, Paris, 1971, p. 132—135.
24 Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972, p. 115—117.
25 Ibidem, p. 162.
26 în alt loc Bojincă scrie: „Omul e cea mai formoasă făptură pre pămînt".
27 P. Hazard, La pensee europeenne au XVIII-e siecle, Paris, 1963, p. 419.
28 Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, p. 90.
29 „Bunanorocire a noastră nu se cuprinde în lucrurile cele din afară de noi. Pen-
tru că acestea sînt schimbătoare, trecătoare, adeseori pricuroase, fără siguraţie, care acăşună stricăciune sau perire" ; sau : „nici o schimbare sau vreo altă ştire din afară nu va putea să ne facă nenorocoşi".
30 A. Marino, Iluminiştii români şi idealul  luminării, în „laşul  literar", 16, 1965,
nr. 3, p. 42.
31 Adela  Becleanu  Iancu,  Geneza   culturologiei  româneşti,  Iasi,  Junimea, 1974
p. 209—212.
32 „Cultura sau fundamentul norocirei noastre... se introduce prin creştere".
33 „... numai cultura e cu adevărat una mijlocire, una cale... prin care se poate
căpăta Bunanorocire şi prin care (se) poate merge înainte, în luminarea şi înălţarea neamului din întuneric".
34 O analiză a celor două direcţii, în Ideologia generaţiei române de la 1848 din Tran-
silvania, p. 131.
35 vezi Ştefan Pascu, Formarea naţiunii române, Bucureşti, 1967, p. 47 şi urm.
36 Pentru noua concepţie despre folclor şi etnografie trimitem din nou la Paul Cor-
nea, op. cit., cap. Descoperirea folclorului, p. 498—509.
37 Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968, p. 294.
38 Op. cit, p. 25.
39 Beneficiem astăzi de o excelentă analiză a receptării ideilor herderiene la popoa-
rele din monarhia austriacă, datorată lui Holm Sundhaussen, Der Einfluss der Herderschen Ideen auf die Nationsbildung den Volkern der Habsburger Mo-narchie, Munchen, 1973. Din păcate, autorul exclude pe români din cercetarea întreprinsă, deşi nu lipseau nici în societatea românească manifestările de acest fel.
40 I. Taloş, începuturile interesului pentru folclorul românesc în Banat, în „Studii
de istorie literară şi folclor", Cluj, 1964, p. 208.
41 I. Breazu, Folclorul revistelor „Familia1' şi „Şezătoarea", Sibiu, 1945, p. VIII.
42 Gh. Ungureanu a comparat manuscrisul acestui curs cu fragmentul publicat de
Em. Morţun, în „Dreptul", 1893, p. 192, care era o parte din cursul predat de Bojincă la Academie. 42 a. Dir. Gen. a Arh. Stat. Bucureşti, fond Manuscrise, nr. 1529.
42 b. Vezi interpretarea nouă dată raportului dintre Codul Calimach şi cel austriac
la V. Al. Georgescu, Trăsăturile generale şi izvoarele Codului Calimach, în „Studii", 13, 1960, nr. 4, p. 84 şi urm. Potrivit opiniei reputatului istoric, pre-luîndu-se din codul austriac, care a avut valoare de model şi a fost adaptat realităţilor din Moldova, se înlocuia dreptul bizantin receptat anterior cu prelucrarea luministă a dreptului romano-bizantin, realizată de codul austriac şi cel francez.
43 Vezi Gh. Ciulei, Un jurisconsulte oublie, Damaschin Bojincă, în „Revue de Tran-
sylvanie", 10, 1945, p. 123 ; idem, D. Bojincă, jurist progresist din secolul al XlX-lea, în „Revista română de drept", 1968, nr. 7, p. 52—59 ; idem, Damaschin Bojincă,   în   Din   gîndirea   politico-juridică   românească,   Bucureşti, 1974,
NOTE LIX
p 121—132 ; I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la începuturi pînă la unire, Timişoara, 1940, p. 275.
44 J E. Ortolan, n. în 1802 la Toulon, cu studii strălucite la Nisa şi Avignon, a ma-
nifestat egală dispoziţie pentru poezie, litere, matematică. Este licenţiat al Universităţii din Paris (1825), doctor la aceeaşi universitate (1829). A fost un jurist cu un larg orizont, influenţat de ideile liberale şi chiar republicane. După revoluţia din iulie este secretar general la curtea de casaţie. Ţine şi cursuri la Sorbona (1830—1831), unde din 1836 are catedra de legislaţie penală comparată. în 1848 ţine aici lecţii despre guvernarea republicană şi suveranitatea poporului. Lucrări mai importante : Explications historiques des Insti-tutes de Justinien; Historie de la legislation roumaine, care a fost tradusă de Bojincă ; Origine du gouvernement representatif; Sur la declaration des droits de Vhomme ; De la peine de mort; Influence de la Revolution francaise sur la legislation constitutionelle de VEurope ; Des lois du developpement hUto-rique de Vhumanite; Sur la souverainete du peuple et Ies principes du gouvernement republicain moderne; Elements du droit penal.
45 Dreptul penal, f. 1.
46 Societatea nu se creează  prin un contract, de asemenea  nici puterea socială.
Aceasta este mai mult un product al împregiurărilor. Legitimitatea ei rezultă din foloasele sociale". Dreptul penal, f. 2. *r ibidem, f. 3.
48 introducere în scienţa dreptului, f. 1.
w Ibidem, f. 7.
50 ibidem, f. 18.
si Ibidem, f. 26—27.
52 ibidem, f. 28.
53 Ibidem, f. 149—150.
54 istoria legislaţiunei romane, f. 1.
Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, 1924, p. 164. Tot aici o prezentare a concepţiei politice şi juridice, precum şi a operei lui K. von Rotteek.
TABEL CRONOLOGIC
LXÎ
I
TABEL CRONOLOGIC |
1765 Se naşte mama lui Damaschin Bojincă, Florinca Motea» 1768 Se naşte tatăl învăţatului, Matei Popovici.
1778 Este atestat pentru prima oară în registrul parohiei Gîrlişte (Caraş-Severin) preotul Ioan Popovici, bunicul lui Damaschin. Matei Popovici se căsătoreşte cu Florica Motea.
1789 Prima atestare a lui Matei ca preot.
1795 Se naşte fratele mai mare, Petru (botezat la 10 mai).
1797 Se naşte fratele mijlociu, Vasile.
1801 Se naşte Damaschin Bojincă.
1813—1814 Vasile Bojincă este elev la Preparandia din Arad.
1815 Vasile primeşte numirea de învăţător, semnată de Luca Ken-gelacz.
1816 Fratele mai mare, Petru, devine preot în sat.
1817 iulie, 24 Vasile se căsătoreşte cu Elena, fiica lui Matei Ungureanu din Dognecea.
1820—1821 Damaschin Bojincă urmează „humanioarele44 la liceul piarist din Timişoara.
1822—1823 Urmează cursurile liceului piarist din Seghedin.
1824—1826 Este student la Academia de drept din Oradea.
1827—1833 Desfăşoară o bogată activitate publicistică şi culturală la Pesta. © Face parte din Deputăţia fondului şcoalelor naţionale ortodoxe.
1828 Este jurat-notarăş la Tabla regească.
1829 Obţine diploma de avocat.
1832 septembrie, 29 Acceptă funcţia de jurisconsult al Moldovei.
1833 aprilie, 1 Primeşte numirea oficială în postul de jurisconsult 1833—1840 îl are coleg pe Chr. Flechtenmacher.
1834 Este angajat în conspiraţia polonezului Adolf David. • Devine director al Seminarului de la Socola.
1835 Apare Codul Calimach, la traducerea căruia jurisconsulţii şi-au adus o contribuţie importantă. Bojincă face sugestii pentru îmbunătăţirea traducerii. Bojincă este însărcinat cu supravegherea tipăririi So-
bornicescului hrisov. Se căsătoreşte cu Casandra Goian • mai, 20, Primeşte rangul de paharnic.
1836 noiembrie, 29 Face parte dintre semnatarii Memoriului comitetului academic, unul dintre documentele reprezentative ale luptei pentru apărarea caracterului naţional al şcolii din Moldova. # împreună cu Flechtenmacher primeşte spre cercetare cartea lui Săulescu, Gramatica românească.
1837 Primeşte prin portul Galaţi 500 de exemplare din ediţia a Il-a a Istoriei lui Petru Maior.
1838 Ziarele din toate trei provinciile româneşti anunţă apariţia cărţii învăţătura legilor romane şi a Vasilicalelor ce se numesc şi legi împărăteşti. Se numără printre semnatarii unui raport, înaintat Epitro-piei şcolilor, în care se reafirmă poziţia în sprijinul caracterului naţional al şcolii.
1838— 1839 Este colector de prenumeranţi pentru foile lui Bariţ îa Iaşi, calitate în care corespondează cu acesta.
1839 Primeşte rangul de căminar.
1839— 1840 în primul semestru al acestui an şcolar Bojincă este îndepărtat temporar de la conducerea seminarului.
1841 Este coleg în funcţia de jurisconsult cu N. Docan. ® Este ridicat la rangul de ban.
1841—1847 Predă Regulamentul organic, Condica civilă, Condica criminală şi Dreptul roman la Academie.
1846 înaintează un amplu memoriu comisiei însărcinate cu reforma învăţămîntului în Moldova, în care expune cauzele stagnării acestuia şi măsurile ce trebuie întreprinse pentru progresul şcolilor.
1847 Face parte dintr-o comisie însărcinată cu revizuirea Codului Calimach. © în acest an prezintă domnitorului primele 463 de articole revizuite. @ Primeşte rangul de agă.
1848 decembrie, 30 Primeşte diploma de împămîntenire în Moldova.
1855 împreună cu A. T. Laurian şi N. Bălăşescu, face parte din comisia însărcinată cu îndreptarea situaţiei Seminarului Veniamin.
1856 Face parte din comisia însărcinată cu cercetarea falsului Huru. @ Figurează printre semnatarii actului de înfiinţare a Comitetului unirii, constituit cu prilejul vizitei comisarilor marilor puteri în Principate.
1860—1861 Este ministru în primul guvern Kogălniceanu. 1862 Devine membru onorific al Astrei.
1869 august. 18 Moare la moşia Dumbrăveni. # august; 20 Este în-mormîntat în cimitirul Eternitatea.
lx
NOTA   ASUPRA EDIŢIEI
SCRIERILE
Ediţia de faţă reproduce selectiv texte din scrierile lui Damaschin Bojincă, menite să ilustreze coordonatele dominante ale gîndirii învăţatului bănăţean, domeniile principale abordate şi formele de realizare a unor atitudini şi concepţii ideologice sau estetice.
Ne-am oprit asupra Răspunderii desgurzătoare, scrierilor de la „Biblioteca românească", Diregătoriului hunei creştere şi Anticilor romanilor. Nu am reprodus nimic din Animadversio, care a fost tradusă integral în Răspundere, din Disputaţiile lui Petru Maior, anexate la ediţia a Il-a a Istoriei lui Maior, din cursurile de drept, care aparţin altui climat ideologic şi unei alte perioade de activitate, decît cele propuse în titlul antologiei noastre. în ediţia de faţă am reprodus fragmentar din Răspundere, Diregătoriul, Antici, Istoria lumii, Istoria romanilor, Viaţa lui Dimitrie Cantemir, O istoriuţă şi integral scrierile consacrate lui lancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Radu Şerban.
Limba scrierilor lui Bojincă, reflectînd stadiul la care a ajuns limba literară, păstrează o îmbinare de arhaisme cu forme noi, ceea ce fragmentează uneori fluiditatea lecturii, dar nu diminuează aportul incontestabil al cărturarului la perfecţionarea şi cultivarea limbii române literare unitare.
în transcrierea textelor cu caractere chirilice, am urmat principiul interpretativ, cu normele recomandate de profesorul Iosif Pervain în ediţia scrisorilor iui Bariţ.
Notele autorului au fost păstrate la subsol, ca şi în textul original, iar notele îngrijitorului ediţiei se găsesc ia sfîrşitul secţiunii respective.
N. B.
LXII
_____l
RĂSPUNDERE DESGURZĂTOARE LA CÎRTIRE A CEA ÎN HALE
Scrierea polemică a lui Damaschin Bojincă a fost prilejuită de apariţia lucrării Erweis, dass die Valachen nicht Romischer Abkunft sind, und diesz nicht aus ihrer Italienisch-Slavischen Sprache folgt. Vom K. Rath. v\ ***, Halle, 1823, al cărei autor nemărturiisit era Sava Tokoly (Tekelja). Acesta punea în discuţie, negîndu-le valabilitatea, tezele fundamentale ale Istoriei lui Petru Maior şi ale Şcolii Ardelene în general.
Bojincă, discipol declarat al şcolii maioriste, răspunde acestei lucrări prin Animadversio in Dissertationem Hallensem sub titulo : Erweis dass die Valachen nicht Romischer Abkunft sind etc. vom K. Rath von *** 1823 editam. Cui adnectitur jidedignis scriptoribus fulta probatio, Valachos esse veros poster os Romanorum, Buda, 1827, o elegantă scriere în limba latină, care sintetiza tezele româneşti referitoare la originea noastră romanică. Eşafodajul argumentaţiei ca şi majoritatea susţinerilor le ia din Istoria lui Petru Maior, căruia îi rămîne tributar în cea mai mare parte a scrierii.
In 1827 Sava Tokoly îşi republică scrierea într-o ediţie bilingvă ro-mâno-germană — Arătarea că vlahii sau rumânii nu-s de viţă romană şi că rădăcina aceea din limba lor slăvenească mestecată cu italienească nu se urmează. Din limba nemţească pre cea rumânească întoarsă şi cu mai multă materie înmulţită prin S. T., Ofen, 1827 — amplificată cu un capitol, Adogarea, în care răspunde la cîteva din argumentele aduse de Bojincă, La rîndul său, acesta din urmă traduce Animadversio în limba română, sub titlul Răspundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Hale ..din care dăm fragmentele de mai jos. Nu este o traducere exactă a ediţiei latine, ci una amplificată, cu mai multe explicaţii la textul izvorului, cu comentarii personale mai bogate, în orice caz mai accesibilă iubitorului de citire naţionalist", căruia i se adresează. Ca structură, scrierea are două părţi : prima, în care combate pe rînd fiecare argument invocat de adversar (p. 1—99), lucrată în mare parte după Istoria lui Petru Maior, uneori pînă la identitate cu textul acesteia, şi a doua, un Apendice prin care se vădeşte
3
4
SCRIERILE
descălecarea românilor de astăzi din Dachia, de la romanii cei prin împăratul Traian din împărăţia romană în Dachia aduşi, pe caire îl dăm în întregime mai jos. Este contribuţia originală a lui Bojincă la îmbogăţirea teoriei romanităţii, mai precis a mărturiilor despre originea noastră romanică, mărturii pe care, aşa cum scria Bogdan-Duică, învăţaţii români le adună, indiferent de mărimea, vechimea sau reputaţia celui care le-a pus în evidenţă.
Din acest motiv partea a doua este interesantă şi importantă, mai ales că pune în circulaţie texte noi despre originea romanică a poporului român, pe lîngă cele cunoscute din opera înaintaşilor. Ca spirit ele nu diferă de izvoarele generaţiei anterioare, vin din aceleaşi zone de civilizaţie, sînt exclusiv mărturii livreşti asupra romanităţii, aparţinînd îndeosebi umanismului european, dar şi epocii mai apropiate autorului sau chiar contemporane lui. Se remarcă printre alţii F. Griselini, John Wilkins, Hyero-nim Megiserus, Iosif Benko, F. C. Alter, Johannes Troster, Dimitrie Tirol, în Apendice, şi Lucius, Matias Bel, Daniel Farlati, Daniel Papebroeck, Engel, Pray, Paul Nagy, Martin Kovacsies, în prima parte a scrierii. Din literatura română s-a oprit la cronicari, Dimitrie Cantemir, Paul Iorgovicis Ioan Alexi, Vasilie Popp, doctorul Roja şi bineînţeles la Petru Maior.
Răspunderea este o scriere specifică veacului, un veac polemic, şi momentului respectiv din cultura noastră, cînd noua generaţie care se afirmă în scrisul românesc şi-a făcut o îndatorire naţională din difuzarea şi mai ales apărarea tezelor Şcolii Ardelene, în primul rînd a teoriei romanităţii, Acum apare şi scrierea lui Teodor Aarotn, şix polemica lui Eftimie Murgu cu acelaşi Sava Tokoly, epoca fiind dominată de spiritul polemic, specific criticismului luminist.
Contextul ideologic în care se plasează polemicile diferă, în schimb, de ideologia afirmată anterior. Intensificarea procesului de afirmare a conştiinţei naţionale a românilor, în condiţiile progreselor înregistrate pe calea închegării naţiunii române moderne, determină un efort corespunzător de definire a conceptului modern de naţiune, de afirmare a specificului şi individualităţii naţiunii române în raport cu celelalte popoare din centrul şi sud-estul Europei. Prin multe dintre ideile generos răspîndite în paginile Răspunderii, Bojincă se dovedeşte unul dintre protagoniştii, deschizătorii de drum, am putea spune, ai ideologiei naţionale moderne.
Cartea lui Bojincă a făcut o carieră frumoasă în epocă, bucurîndu-se de aprecieri şi de o caldă popularizare în publicistica românească de pînă la 1848.
RĂSPUNDERE DESGURZĂTOARE LA
cîrtirea cea în Hale în anul 1823 sub titula : Erweis dass die Walachen nicht Romischer Abkunft sind. (adică Arătare cum că românii nu sînt vită de romani) de C. Consiliar de *** făcută. La care se adaugă arătarea cu scriptori vrednici de credinţă întărită, cum că românii sînt adevăraţii strănepoţi a Romanilor. întîi latineşte ţesută, iară acuma în limba daco-roma» nească preîntoarsă tot de acelaşi autor
DAMASCHIN T. BOJÂNCA
La înalta Tablă Crăiască a Ungariei jurat notaroş.
La Buda
în Crăiască tipografie a Universitatei ungureşti din Pesta 1828.
PREFAŢIE
ra Precum are toată făptura răsăritul şi izvorul din care s-au înfiinţat, aşa are toată ghinta rădăcina şi trupina sa, din care şi-au luat existenţa şi începutul. Unele ghinte sînt de chepetenie, altele părtinitoare. Ghinta de chepetenie este aceea dintru care descăleca alte popoare, ca cum se întind rădăcinile din trunchiul arborelui mai în multe laturi ; din care rădăcini, deşi împuiază un arbore tinerel în-tr-una distanţie otita de departe, cît cu greu se deschilineşte de unde-şi trage acesta începutul său, totuşi, după ce se curăţă muşchiul şi se dezvăleşte pămiîntul de pe lîngă rădăcinile lui, se vădeşte cum. că izvorul din care şi-au luat cest tînăr începutul este trunchiul arborelui celui mare din acea distanţie. Ghintele particulare, sau abătă-[rq toare, sînt acelea care se deduc din cele de căpetenie ; p.e. Romanii erau ghinta de căpetenie ; din romani deseălecară : românii, italianii, spaniolii, cea mai mare parte a francilor, te valii din Anglia ş.a. Aceste naţione sînt toate spiţele ghintei romane. Precum ghintele de căpetenie, aşa şi cele părtinitoare sau abătătoare au istoria sa, de scriptori domestici şi străini scrisă, care adeverează răsăritul şi strămutările lor ; însă a unora istorie e mai vederoasă, fiind de mai mulţi scrip-tori străcurată, şi mai de adeseori în cumpăna adevărului măsurată ; iară a altora mai întunecată, pentru că, din negrijirea scriptorilor, nu s-au cercat întru adevăr. Care este istoria latei naţie româneşti de astăzi, lămurit poate tot cititoriul cunoaşte, precum din Istoria lui Petru Maior despre începutul românilor în Dachia 1 (care e cu neîn-frînţi în credinţă scriptori răzimată). aşa şi dintr^alte istorii care limpede arată, cum că românii sînt răsăriţi din coloniile romane, cele de Traian în Dachia aduse şi mărturisesc toate strămutările care s-au întîmplat românilor.
;irr] După ce scăpătară provinţiile în care se aşezase coloniile lui Traian de către împărăţia romanilor, asuprindu-se românii cei în Dachia rămaşi, precum şi cei din Dachia Aureliană, de popoarăle străine, care veniră preste dînşii, şi fiind mai tot cu apărarea vieţii sale deprinşi, puţin grijiră de a-şi scria de după încungiurări, sau de a-şi păstra
7
8
scrierile
prefaţie
9
istoria sa. Neamurile sclăveşti, care către capătul sutei a 6 îmbulziră în ţările acestea, dederă românilor nume < le > vlah, cu care nume (după mărturiseaia lui Lucius 2 şi altor mulţi Scriptori) s-au fost îndatinat sclavii şi se îndatina şi pînă astăzi a numi pre toate ghintele latine.
Numele acest vlah se lăţi în toate laturile din gura sclavilor întru atîta, cît începură unii scriptori greceşti, slaveneşti ş.a. (carii urmau acestora) a numi pre români vlahi, cînd scria oarece despre dînşii, deşi prea luminat ştiau că românii nicicînd în limba sa, oi în limbi străine se chemau vlahi. Numele vlah, cel românilor prin sclavi alipit, dede povaţă unora scriptori  (carii îndepărtaţi fiind, nu cunoşteau
î,rV3 ghinta românească, nici citeau istoriile şi strămutările popoarelor) de a zice că românii ar fi viţă de sclavi. Ci aceşti scriptori, mai mulţi sclavi, şi aşa interesaţi fiind, lucrează din pofta de a-şi lăţi neamul său prin tragerea românilor către sine. Pentru aceea, cu atâta mai puţină credinţă a li se da se cuvine, fiiridcă nu au altă proptă cu care şi-ar întări cugetul său, decît singur numele vlah, din oare se ostenesc a arăta că sîngele românilor ar fi slovenesc. Alţii scriptori sînt de aceii, carii citind vreo scartetă oarecum scrisă, şi necercînd adevărul lucrului cu de amăruntul, scrie şi dînşii ca şi aceii, dueîndu-se în rătăcire printr-înşii. Sînt şi de aşa plasă scriptori, carii pizmuind măritul sînge şi numele românilor, nu numai minţesc viţa acestora, zi-cînd că nu se trage de la vechii romani, ci încă defăimări, urgisiri, clevetiri şi alte batjocuri bucnesc asupra românilor, cu acea vicleană propunere ca să înşele pre unii ca aceii cititori, cei ce cred unor ca aceste scornituri, neeunoscînd din temei istoria naţionului românesc.
m De asemenea plasă este şi cîrtitoriul de români, consiliarul de***, carele tipărind în anul 1823, în Hale, o cărticică sub anonime (fără numele autorului)3, sub larvă, că vrea să arate, cum că românii sînt viţă solăveaseă. Orice putu scorni aisupra românilor, cu care se socotea a fi în stare de a-i defăima, nimic n^au cruţat, aflîndu-şi toată desfătarea sa în urgisiri şi defăimări de ghinlta românească.
Chemarea şi pornirile care s-au dezvălit în mine de a lucra pentru folosul naţionului românesc, neîncetat mă îmboldesc a nu cruţa sudoarea ori în ce faptă din care ar putea naţionaliştii să culeagă fructuri nutreţe. Drept aceea, după ce scuturai pulberu scolastic de pe umăr, tocma cînd lucram la o carte românilor de bun folos (pre care cu ajutoriul celui de sus fără întârziere a o da la lumină doresc), îmi căzu în minte mai sus numita cîrtire din Hale, cea spre defăimarea românilor ţesută ; la care, deşi al patrălea an trecea de cînd văzuse lumina, totuşi nima nu-şi dede osteneală de a răsufla-o. Judecind dară eu urmările care pot să se nască din răbdătoarea a ro-
fvi] mânilor tăcere, pusăi cartea cea mai sus înştiinţată la o parte şi fără întîrziere apucîndu-mă de Răspundere, prin care se răstoarnă bîrMe, secile argumente şi necuvincioasele batjocuri a cîrtitoruiui din Hale-, , alcătuii întîia oară acea Răspundere în limba latină 4, pentru ca să ţ o înţeleagă şi să o judece şi învăţaţii a tuturor naţiilor străine, cărora
sînt cunoscute vochimile şi schimbările timpurilor, cugetând că de vom avea securitatea sau scutirea din afară, lesne vom păstra cele din lăuntru şi mijlocul nostru. Iară a două oară întorcind-o pe românie, o aştern iubitoriului de citire naţionalist înainte, ca citind-o să înţeleagă cum se cuvine a răspunde defăimătorilor de naţie, să cunoască defăimările unora şi altora, precum şi minciunile lor, carele le scornesc asupra românilor, mai apriat să le priceapă, ca nu cumva să se amăgească de a crede înşălăciimiior lor. Mai vîrtos pentru acei cititori grăesc acestea, carii numai limba românească ştiind, nu pot citi istorii şi în limbi străine scrise, din care ar învăţa ce se cuvine a crede şi ce nu.
evul Primeşte dară, iubite cititor românesc acest op, ca întâiul fruct al meu, pre care îl dau naţionului meu spre gustare cu bucurie. Ci-teşte-1 cu judecare pătrunzătoare şi nu negriji nimic ce nu vei putea cu o clipită înţelege, ci învîrteşte foile acelea mai adeseori prin mîni şi fii cu totul încredinţat că le vei pricepe. înţelegînd această cărticică din rădăcină, spune şi altuia, în care încă nu iS-au dezvălit pofta de a-şi agonisi şi a citi cărţi în limba românească tipărite, ca să ştie şi el din ce sămînţă este răsărit. Iară de vei afla oarece în cartea aceasta care ţi s-ar părea cam aspre, nu judeca că doară pofta mea e de a urgisi şi a defăima pre cineva, ci isă şti că ţesătura cîrtirii din Hale m-au împins spre unile ca acelea.
Mai pre urmă rugîndu-te ca, de vei afla vreo părere de îndoială în ceasta cărticică, sau de ai a mînă nesoari argumente de oricarii scriptori verednici de credinţă însemnate, care ar fi spre scopul apărării naţiei româneşti, să te bineînvoieşti cu vreuna ocazie despre acestea a mă înştiinţa. Şi aşa, la aceasta, cea mai fierbinte mulţămită, iară la cea dintîi mai vederoasă lumină, spre răspândirea îndoelii, a-ţi da mă voi sîrgui. Încă te încredinţez, cum că cea mai mare bucurie şi mângâiere va simţi inima mea, de vei citi această cărticică cu bună luare aminte şi te vei întări a fi statornic în naţionalitate, nici te vei supune înşelăciunii acelora, carii se sârguese să te amăgească zicînd că eşti viţă de sclavi. De vei împlini cu vrere curată toate cele spre cinsta ta şi hunul de comun a naţiei româneşti cuviincioase, mă vei avea totdeauna spre folosul tău neostenit lucrător şi de bine voitor.
Autoru
Verednicul de aducere aminte Petru M<aiar de Dicio Sent Marton, fostul oare cîndva protopreisviter şi la înaltul Consilium Locumtenen-ţial unguresc crăesc a cărţilor revizor (de naţie daco-roman din Transilvania născut), fiind cu mare înţelepciune de direapta natură în-frumseţat cu mari şi late cunoştinţe istoriceşti, mai vîrtos din autorii
scrierile
ce se află în nevătămata pînă astăzi din Roma bibliotecă supte tare avuţit, deoarăce văzu scăderea şi întunericul cel ce se acăşuna neamului românesc din singură lipsa istoriei pentru începutul daco-ro-manilor, tot timpul ce îi era prin ofiţiumul său spre răsuflare rînduit şi spre petrecere îngăduit, spre un scop nobil şi precum neamului românesc, aşa şi tot puMicumului de bun folos, adică spre alcătuirea Istoriei despre începutul daco-romanilor, cu mare spor l-au aplecat şi l-au întrebuinţat [...].
12 Deci numai cît deschise ochii zisa istorie să vadă strălucitoarele de după horizont a zburătoriului soare raze, deodată se şi sculară mulţi, ci săci şi fără de măduă cîrtitori (precum şi asupra altor cărţi istoriceşti se născocoresc asemenea mădulare, mai lesne fiindu-le orice carte gata a critiza, adică a judeca ce e bine şi ce e rău, decît singuri a scria oareceva cu temei) dintre carii, unii de faţă, alţii de dos, defăima pre autorul numitei istorii româneşti. Alţii iară îndelungat urgisea istoria aceasta, mai una, mai alta asupra ei murmărind» Precum am citit mai de multe ori în novele, dar şi în foile patrio-ticeşti, cum fără de sfială se curma toată naţia românească cu defăimări din răutatea unor ca acele inimi vomute. Anumit unul dintre aceştii au fost Cîrtitoriul din Viena K 5, cel ce după ce mai de multe ori speriindu-şi coama şi ascuţindu-şi colţii asupra românilor (cum se vede din Disputaţiile din anul 1814 sub titula Anvmadver-siones in Recensionem Historiae de origine Valachorum în Dacia : din anul 1815 Reflexiones in Responsum Domini Recensentis Viennensis
13 etc. Mai pe urmă, din anul 1816, Contemplatio Recensionis de origine Valachorum in Dacia 6 , tipărite, care şi 'astăzi pentru iubitoriul de a le citi în mai multe locuri se găsesc), după ce mult nepăciuia pre autorul zisei istorii, mai pe urmă de puterea întru ştiinţe a vârtosului Maior lovit, căzu ca arborul cel scurt la rădăcini, de puterea vîntului mare de primăvară răsturnat. De unde nici dînsul, 'fiind cu totul învins despre adevărul cel ce se cuprinde în Istoria fie iertatului Maior, nici altul oricine fcuteză ceva asupra daco-romanilor a scorni cu atîta mai puţin a voame defăimări şi apriate de neam împungătoare vătămări, care tot cititoriului cu simţire sănătoasă şi cu judecată întreagă nu acăşunează altă, decît greaţă fioroasă.
Insă după ce răposa autorul Istorii despre 'începutul românilor în Dachia (cel ce cîrtitoriului din Hale * mai puternic decît Iorgovan (Hercules) i se părea, că tiu cuteză pînă vieţui dînsul nici cît e negru sub unghie asupra românilor a scrie), se rădică la anul 1823, în Hale, un bărbat fără de nume, de ***, aducînd o cărticică în limba ne-ţească 7, cu oare în tot modu sucindu-se, se scremea (deşi fără de temei) a arăta cum că daeo-romanii nu sînt strănepoţii romanilor, ci a slavilor. Fiind acest bărbat unul dintre cei mai mari ostaşi a neamului românesc, precum prin multe fapte 'multor cunoscute s-au arătat,
* De cîte ori va veni înainte cuvîntul acesta cîrtitoriul sau filosoful din Hale, se înţelege Consiliaru de ***, care cîrti pre români.
prefaţie îl
nu se ruşina încă în întîia faţă a cărticiichei sale, cu cuvinte foarte vătămătoare şi fără de ruşine a urgisi şi a micşora naţia românească, cea din sîngele strălucitului Romul urzită. încă ca să se vadă a avea ceva putere de adevăr scornitele lui fabule (prin care răcni veninul, cel ce de mult ferbea în rînza lui, văzînd ridicarea românilor în cultură) se prefăcu, cum că prin cartea sa nu zice altă, decît adevărul despre începutul românilor în Dachia, măcar că aşa-i de departe adevărul de scopul lui, ca şi ceriul de pămînt. Aşa socotind dînsul că toată lumea se va mira de ştiinţa şi cunoştinţele lui cele istoriceşti, dede tuturor înţelepţilor cititori mijlocire de a-1 rîde şi de ani bîrfi.
Mult pregîndindu-mă oare răspunde-voi la cîrtirea aceasta din Hale, ca la un op de nimic, fără de putere, fără de rînd scris şi fără de nici o sistemă alcătuit, au nu, încheiasăm : la una carte ca aceea, care nici într-o băgare de seamă nu se ia, şi nici un lucru vrednic de adevăr nu cuprinde în sine, a nu fi de lipsă oarece a răspunde. Insă după ce văzui cum că la atîta făţărnicie, neruşine şi făr de simţire au venit pornirile unor oameni, românilor de rău voitori şi întru atîta s-^au înrădăcinat sumeţia şi trufia în inimile inimicilor de neamul românesc, cît calicind toate legile cunoştinţei sufleteşti, iară datorinţa firească 'care, fără deschilinire a cinsti şi a iubi pre de aproapele său dămîndă frîngînd, nu numai că nu se ruşinează văzînd că românii atîta omenie simţesc şi nutresc în pepturile sale, cît f ăcîndu-'se că nici în seamă nu bagă unile ca aceste de ură acăşunătoare cîrtiri, nimic nu răspund, zic nu numai că nu se ruşinează de nobila tăcere a românilor, ci părîndu-li-se cum că români nu sînt în stare de a răspunde, cu cît literaţii românilor mai adîne tac, cu atîta urîtorii de neamul românesc mai tare defăimîndu-4, din toate puterile se silepse a micşora ghinta română şi a vărsa mînia şi scîrba inimilor sale spre dînsa, ca şi cînd ar fi nişte bîrfitori neînvinşi ; după ce, zic, văzui unele ca acestea, cugetai a fi îndatorat, ca un mădular a dulcei naţii româneşti, a apăra neamul meu, cel ce nimărui nici o nedireptate nu face, nimărui nici o împedecare în înălţarea culturii nu pune, precum nici într-altele, ce se ating de fericirea cuiva ; ca pre un neam, zic, cel ce de cîrtitoriul din Hale fără direptate se huleşte, cu conştiinţă sufletească de unele defăimări şi urgisiri scîrboase ca acestea *.
Mai departe ştim din istorii cum că românii, din zilele lui Traian. deşi nu toţi, totuşi cea mai mare parte, au fost domnitori, precum în Ardeal şi în Ţara ungurească, pînă la venirea ungurilor şi mai încoace ; în Mesia se bătu Petru şi Asan, fraţi români, cu împăratul grecesc Isachie pe la anul 1196 ; în Ţara Românească şi în Moldavi a şi pînă în zi de astăzi sînt domnitori [...].
* Scopul meu nu fu a răsufla cîrtirea cea în Hale tipărită în limba nemţască, fiindcă s-au aflat un bărbat vrednic de laudă şi bun naţionalist, cel ce fiu-erînd filosoficeasca (de ar fi aşa) Dizertaţie din Hale cu vestitul Orfeu pînă la a treilea ceri va înălţa.
scrierile
prefaţie
13
lacră de au cugetat prin cunoscuta sa cîrtire pre (românii cei din Moldavia şi Ţara Românească a înşela, cu atîta mai tare s-au înşelat, deoarece lăcuitorii ţărilor acestora fiind cu totul dezbîrnaţi de slavi şi avînd mitropoliţi, episcopi şi alţi preoţi, încă şi înlsuşi prinţipi din sîngele naţiei sale, cu un cuvînt fiind aceste naţii domnitoare, cele din providfenţia dumnezeiască a se cultiva tare au început şi nu puţină sperinţă (nădejde) este cum că nu în prea lung timp se vor rădica la culmea ştiinţelor cu care se îndulcesc şi alte ghinte cultivate.
Că deoarece românii, de la timpul descălecării sale în Dachia tot româneşte vorbiră, deşi intrară multe vorbe străine în românie prin curgerea timpului şi amestecarea cu alte ghinte după scăpătarea împărăţiei sale, fără îndoială este că au lipsit să-şi scrie în limba sa. Cum că tot româneşte au vorbit ne arată însăşi ţinerea limbei poporală pînă în zi de astăzi, căci că de ar fi primit românii oare cîndva vreo limbă străină, cu bună samă n-ar fi învăţat mai mult limba românească.
Marele număr a nobililor români din comitatul Maramureşului, Sătmarului, Biharului, Aradului şi a altor comitaturi (precum şi cei din Transilvania), dintre carii unii sînt încă de craii arpadiaceşti, alţii de craii din periodul mestecat, precum sînt mulţi prin Matia Corvinul, iară alţii prin fericita casă austrieceaseă în treapta nobilitatei înălţaţi, de ajuns, ca o mărturie vie adeverează : fcst-au românii în Ungaria înainte de suta a 18-a au ba ? Să tac despre istoriile Ungariei, să tac despre sciriptorii cei ce ne învaţă şi adeverează că românii au fost în ţinuturile Ungariei de astăzi pînă în Tisa, încă înainte de venirea ungurilor în Panonia.
■Nu se lepădă adevăratul român de neamul său, ci se laudă şi se desfătează, putindunse zice a fi din strălucitul sînge de roman răsărit.
APENDICE
prin care se vădeşte descălecarea românilor de astăzi din Dachia de la romanii cei prin împăratul Traian din împărăţia romană în Dachia isduşi.
Sînt unii dintre seriptorii cei din timpurile de acum, carii necer-cînd adevărul şi firea lucrurilor despre care scriu, orice le suflă vîntui înainte şi oricum le căşună, fără de toată grija pun pe carte, mai vîr-
tos cînd scriu despre daco-romani. De această plasă sînt şi aceii, carii neispitind istoriile despre începutul daco-romanilor, nebărăfoărind însuşirile limbei daco-romane, care sînt tocma 'asemenea cu ale limbei latineşti, nesocotind datinile românilor, care cu totul se lovesc cu datinile vechilor romani, nici judecind celelalte semne, care din însăşi deprinderea românilor întru lucrurile sale mărturisesc sîngele lor cel de roman. Necumpănind zic unele ca aceste de adevăr grăitoare semne, cu bucile îngîmfate strigă cum că daco-romanii nu sant strănepoţii vechilor romani. însă cumpănindu-se unii ca aceşti scriptori cu istorici vechi şi scriptori întregi la credinţă, mult mai -uşori sânt decît să fie vrednici de vreun crezămînt. Cînd e întrebarea despre începutul vreunei ghinte, despre a caria viţă orice îndoială celora scriptori se cuvine mai cu de-adinsul a crede, despre carii cunoştinţa de comun mărturiseşte cum că în lucrurile ce au scriat (nefiind patimilor supuşi) au euvînitat adevărul, mai vîrtos celora carii, cu bună critică, s-au deprins în descrierea ghintelor şi spre descoperirea viţelor a naţiilor s-au sîrguit.
Spre a descoperi începutul vreunui neam şi spre a dezvăli adevărul despre fiinţa lui, de lipsă este a se cerceta şi cu bună judecare a se citi istoria naţii aceea, a cumpăna strămutările prin care dînsa s-au străeura:t, a proba numele a ceea ghinte, de unde se trage, cum şi cînd l-au căpătat dînsa ? Iară mai vîrtos să se cerce datinile şi limba care se grăeşte la acea naţie, despre care se face întrebarea. Deci oricine-şi va arunca ochii ispre ceste iaci zise, în cît se ating de dacoromâni, de nu va fi supus patimilor şi prejudecării, nu poate nicidecum mărturisi că daco-romanii nu sînt adevăraţii strănepoţi a lui Romulus.
Cum că daco-romanii sînt următorii vestiţilor romani se vădeşte :
1. Din numele român, cu care nume s-au numit românii de cînd sînt pe faţa pământului pînă astăzi. Nici nu poate cineva ou temei să arate cum că ar fi luat românii acest nume (precum visează cîrtitoriul din Hale) mai tîrziu, deoarece tuturor scriptorilor şi cunoscătorilor de istorii prea bine cunoscut eiste cum că românii au adus acest nume cu sine din Italia sub Traian împăratul romanilor.
2. De se va cerca cu de-amăruntul limba, care de la descălecarea romanilor în Dachia pînă astăzi înfloare în gura românilor, numai unul ca acela se va îndoi despre limba românească că nu-i fia limbei latineşti, care nu ştie şi nu cunoaşte natura şi ţesătura limbii româneşti, fiindcă nu poate face judecată direaptă despre dînsa.
Oricine se îndoeşte despre suroritatea limbei româneşti cu cea latină, citească Gramatica daco-romană de eifnstitul] Ioan Alexi în limba latină alcătuită şi în Viena în anul 1826 tipărită 8 şi p<r>ea lesne va vedea ce se cuvine a se crede despre limba românească.
3. Se arată cum că românii sînt următorii romanilor prin datini şi superstiţii, care, precum se citesc a fi fost la romanii cei vechi, aşa sînt şi astăzi la daco-romani. Asemenea datini nu se află la alte nea-
14
scrierile
prefaţie
15
muri, măcar că lăcuesc cu românii amestecate' şi măcar că au fost domniei romane oarecînd supuse. Datinile întru car£ se bărăbăresc românii cu strămoşii săi romanii de aceea nu le arătai în cărticica aceasta, pentru că nădăjduiesc că cît de curînd va ieşi o carte la lumină, care va cuprinde toate lucrurile întru care ne asemănăm cu strămoşii noştri. Fără totuşi şi pînă atunci se pot multe citi în Disertaţia lui Vasilie Pop, a filosofii şi a mediţimi doctor, la Viena [în] 1807 tipărită 9, care sună despre îngropăciunea morţilor la români. Aşijde-rea Griselini în Descrierea Banatului din anul 1780 10 arată multe, care noi românii, măcar că cu dînsele ne-am născut şi ne-am crescut, 102 nu le luăm .aminte că sînt moştenite de la strămoşii noştri din Roma. Spre arătarea descălecării românilor de la romanii cei vechi şi spre neîndoită vădire, cum că limlba românească e fia limbei latine, pre care o vorbeau strămoşii noştri, cei ce veniră din Italia în Dachia, afund argument ne împrumutează Franţiiscus Carol Alter în Prefaţa opusului Novum Testamentum, din anul 1787 tipărit11, unde, între multe alte, acestea grăeşte : „Nici să se treacă cu vederea (pentru întrebuinţare critică) preîntoiarcerea Bibliei româneşti, care s-au tipărit la Bucureşti în anul 1688 12. Verednie este ca tot bărbatul înţelept de întreg să bărăbărească şi să îmbine Biblia Valliică * (Vallică), care s-au tipărit în London în anul 1588 şi iarăşi în anul 1620, cu Biblia cea românească din Bucureşti. Şi va vedea că numai prin slavonisme (adică prin cuvintele sloveneşti), care se vîrîră în limba românească să deschilineşte numita Biblie românească de cea Vallică. Cum că aceste două limbi foarte puţină şi mică neasemănare, sau mai dirept zis deschilinire, au între sine, arată rugăciunea Domnului, deşi cam cu stmintă scrisă, care aşa sună :
în limba vallică
Paerinthele nostru cela ce esti en cheri
Svintzas eaese numele teu
Vie enperetzia ta
Faeaese voie ta, cum en tzer ase
şi pre paementu
Paene noastre tza saetioase dae
noae astezi
Şi lase noae datoriile noastie Cum şi noi sae laesem datorni-czilor noştri
Şi nu dutze pre noi la ispitire Tze ne mentueşte pre noi de viclianul. Amin.
In limba românească
Părince nostru cela ce eşti în ceri
Sfinţeşte numele tău
Vie împărăţia ta
Face-^se voia ta cum în ceri aşa
şi pre pomunt
Punea noastră cea seţiă dă nouă astăzi
Şi lase nouă datoriile noastre Cum şi noi lăsăm datornicilor noştri
Şi nu duci pe noi la ispitire Şi mîntueşte pe noi de viglea-nul. Amin.
* Vallii aceştii (The Valles), în a cărora limbă e tipărită zisa Biblie, sînt în Anglia în provincia Vallis.
După acestea zice : „Combinarea sau bărăbărirea castor două biblii, acelor istorici pot spre bună întrebuinţare şi folos fi, cei ce adeverează că (daco-romanii) valahii sînt romani. Căci că toată lumea crede şi cunoaşte că Valii (The Valles) sînt ghintă romană44. Se în-trabă dacă cîrtitoriul, oare ziee-va că şi Vallii (a cărora limbă, precum mărturiseşte mai sus înştiinţată Biblie, numai prin slovenisme se deschilineşte de cea românească) sînt sloveni, iară nu romani ?
Vezi mai departe pe alţi scriptori neinteresaţi şi fără de patimi, ce vorbesc şi ce judecă despre limba şi ghinta românească ? Precum Ioan Vilcherus 13 în Opusu Anglicesc despre limba filosoficească,
104 faţa 435. Vezi pre Hieronim Meghiseru în spiţa a 50 de limbi şi pre alţii ca aceştii despre români cuvântători 14.
Nu numai istorici verednici de credinţă şi scriptorii carii cu bună luare aminte au cercat, au cernut şi au strecurat începutul naţiilor, cunosc şi luminat adeverează purcederea românilor de la vechii romani, ci şi măriţii crai ungureşti, precum şi imperatofrii fericitei case austriacă, prea bine au cunoscut, dar şi pînă astăzi pricep şi adeverează romanitatea românilor de la vechiul strămoş Romulus. Adevărul acesta se vădeşte prin diploma cea de împăratul Ferdinand I familiei lui Nicolau 01a<h>u, fostului arhiepiscop de la Strigon şi a maiestate! ,sale Ferdinand eanţelariu, de neam român născut, în anul 1548 dată 15, unde zice împăratul : Sic vero sunt omnes propremodum laudatissimarum gentium origines, inter quas Valachi Gentiles Tui, minime postremas habent, ut pote quos ab ipsa rerum Domina Urbe Romana oriundos 16 constat unde nune quoque sua lingua Romani vocantur 17. Tua ista Gens fortitudine praepollens fuit, multorum praestantissimorum Ducum Genitrix, inter quos 18 Ioannes Hunyades Inclyti Mathiae Regis Pater, et illius aetati proximi Maiores Tui po-tiissimum enituissie feruntur ; adică : „Aşa e începutul mai a tuturor ghintelor celor prea lăudate între care valahii, ghintenii tăi, nu sant cei de pre urmă, despre carii cunoscut este că sînt născuţi, sau se urzesc de la doamna lumii cetate Roma, de unde şi pînă astăzi în limba sa se zic romani. Ghinta ta aceasta au fost cea mai strălucită întru virtute, născătoare a multor duci prea măriţi, dintre carii Ioan
105 Huniadi, a prea luminatului crai Matias Corvinus tată şi alţi mulţi străluciţi şi vestiţi bărbaţi au răsărit44.
Inoţens al IIK-lea>, papa de la Roma, scriind carte lui Ioan, craiului romanesc din Misia, arată că Ioan, dimpreună cu poporul lui, sînt ghintă romană» Scrisoarea aceea aşa sună : Lui Ioan, domnului „blahi-ior (românilor) şi a bulgarilor. — Se cuvine Ţie precum pentru fericirea cea timpuralnică, aşa şi spre mîntuirea cea veşnică, ca precum eşti cu sângele, aşa să fi şi cu faptele tale roman : şi poporul ţării tale, pre carele toată lumea îl ştie că e răsărit din sîngele romanilor şi altele44 19. —
Fără de interes (nefiind înjugat de patiani, nici însărcinat cu pre-judecarea) cuvîntează despre românii de astăzi Iosef Benchiu, în cartea cea sub tituiu Transilvania, oarecînd Dachia din mijloc, în aniai
scrierile
1778 tipărită, la capul al 6{-lea], § 157, zicând : Valachi a Romanis oriundi, e Coloniis a Trajano, et ceteris Imiperatoribus in Daciarn de-ductis, promianarunt etc., „adică românii se urzesc de la romani, din coloanele cele de Traian şi de alţi împăraţi în Dachia aduse. -— După atîtea sute de ani nu s-au părăsit de limba şi datinile romanilor, a strămoşilor săi20. Dară de unde părtiniră strănepoţii aceştii a romanilor numele vlah, mulţi multe cugetă 21. însă dintre toţi Timon mi se pare a avea mai [mult] direipt, cel ce zice : numele vlah vine de la slavi şi însemnealză la dînşii italian. Această cugetare cei mai mulţi o cunosc de adevărată, întîi pentru aceea fiindcă românii simt de un sînge cu italienii ; iară a doilea, căci avînd românii de adeseori împărtăşire şi negO'ţitorii cu slavii, se cunoscură prin slavi că sînt tot un neam cu italienii22. Precum scriptorii străini, aşa şi cei domestici, despre nimic altă sînt mai tare încredinţaţi, decît că românii sînt strănepoţii romanilor" 23. Mai încolo păşind înţeleptul acest bărbat în descrierea românilor, unde face vorbă despre ieşirea romanilor din Dachia veche, aşa grăeşte : Romanis autem plurimis A. C. 274 demi-grantibus. Vid. An. p. 46. „După ce ieşiră mulţi romani din Dachia pe la anul de la scăparea lui Adam 274 nu se .stinsă în Dachia numele şi sângele romanesc, ci multe rămăşiţe au rămas aici îndărăpt24. Afară de ceşti rămaşi, au fost multe coloane romane în Misia, Bulgariia, Serbia * şi în locurile de lîngă Dunăre, carii amestecîndu-se cu Traţii, cu Ligurii şi cu alte gunoae de oameni, din zi în zi se depărtară de limba, virtutea şi datinile strămoşilor săi romani" 25. Mai departe zice : Integer de moribus -etc. „O carte întreagă ar fi să se scrie deslpre moresu (Datinile) şi ţeremoniile românilor, prin care s-ar putea arăta de ajuns romanitatea lor. Martin Opiţ, fiind prin prinţipul Transilv&r-niei Gabriel Bethlen din Silezia chemat spre a preda ştiinţele în Tranr-silvanla, scriind călătoria sa în Transilvania, zice : din însuşi jocul hora numit se cunoaşte şi se mărturiseşte sîngele românilor cel de roman" 26.
Tot acelaşi numit bărbat Benchiu, după ce arătă şi de ajuns întări cum că românii să urzesc din romani, păşind mai n&inte, cuvîntează : In multis tamen a Romanis discesserunt etc. „Insă în multe s-au depărtat românii de romanii cei vechi, căci nu fuseră învăţaţi şi cultivaţi în ştiinţe 27, însă va veni timpul, după ce va scăpa neamul românesc din întunericul neştiinţelor, de vor cuvînta cu preînvietoare buze limba latină cea strămoşească, fiindcă n-au uitat-o de tot" 28. Adevărat că cu mare mîngăere şi prea plăcută dulceaţă vorbesc tinerii româneşti limba strămoşilor săi romani.
Griselini, în mai sus numita Descripţia Banatului din a<nul> 1780, în Prefaţie, la f <oaia> a II[-a] acestea cuvîntează despre înce-
* Prin aceasta se răsuflă zicerea cîrtitoriului de la faţa a 12[-a] către capăt, prin care vrea să arate că în mijlocul Serbii se află locul Start Via numit, de unde apoi deduce că deşi n-^au fost romani în Serbia, totuşi serbianii din districtul acesta se numesc Starovlaşini. Deci vedem că şi în Serbia era romani, ci emestecîndu-se cu nişte oameni perduţi şi mişei, se perdură şi dlruşiL
prefaţie 17
putui şi urzirea românilor : Auch das gelehrte Europa, etc. „Şi Europa cea luminată întru învăţături are puţină cunoştinţă despre aceea, că în ţinutul Banatului şi în provinţiile cele lui învecinate se află multe rămăşiţe, care mărturisesc mărimea romanilor ; adică : de adeseori se sapă metaluri şi bani de timipul dintâi, din mijloc şi din cel de pe urmă a împărăţii romaneşti. Puţini ştiu cum că o parte din lăcuitorii 108 Bănatului, adică românii, sînt următorii romanilor, urziţi din colonele cele de Traian în Dachia aduse" 29.
înalt învăţatul, şi de toate lucrurile cele înainte luate, prea bine pătrunzătorul bărbat Griselini, la faţa cărţii 243 şi 244 acestea scrie : Ich lebe in einem Lande etc. „Eu vieţuiesc într-o ţară (adică în Banat) unde mă cunoscui cu una naţie, a caria limbă apriat arată, cum că sînt dînşii fiii plantei romane, despre carii se ştie că i-au adus Traian în Dachia, după ce au cuprins-o" 30. Aşijderea zice mai jos :
Sie Sagen mit vielem Grunde etc. „Cu tare temei zici că multă disputaţie s-au făcut despre începutul limbei italieneşti. însă eu zic şi cu totul te pot încredinţa că de ar fi cunoscut învăţaţii italienilor limba românească, doară şi mai afund s-^ar fi disputat şi s-ar fi minat despre dînsa ş.ajm.d.31.
în Istoria Ungariei de Paul Nagi scrisă, partea I, f <aţa> 89, unde arată că Transilvania era sub Geiu, duca românilor, acestea se grăesc despre români : Hanc gentem RomanoSrum Reliquias esse etc. „Cum că această ghintă e rămăşiţă romanilor, celor de Traian în Dachia traduşi, mărturiseşte Aurelie Victor, precum şi limba romană cea stricată şi pînă astăzi în gurile lor custătoare (întru care se şi numesc români) despicat adeverează" 32.
Vrednică de citire este şi nota lui Dimitrie Tirol33, cel ce au scris Almanahul sîrbesc din a<nul> 1827, cea la faţa 94 însemnată, care 108 aşa sună : U ovo vreme pada obraştenie ş.a.m.d. „Intr-acest timp cade întoarcerea în credinţa creştinească a următorilor romanilor, cei ce rămaseră într-această ţară. Aceşti strănepoţi a romanilor, carii se botezară într-acel timp, sînt strămoşii românilor de astăzi. Şi această parte de ţairă e patria lor cea dintîi, nici poate oricine să le detragă, sau să le minţească numele lor, că nu-i de la romani. Dar ce se citeşte într-o Disertaţie sub titula : Erweis, etc. adică : Arătare că românii nu sînt următorii romanilor, în Hale tipărită de consiliaru de ***, în anul 1823, cum că nici numele, nici limba lor cea smintită (aşa o zice cîrtitariui) nu dau semn de urzirea lor de la romani, şi cum că nici ţinţarii sau machedo-vlahii, nici caravlahii (adică românii din Dachia veche) sînt sînge de roman, este zicere fără de temei şi cu totul fără de socotinţă. Cum că românii sînt adevăraţi strănepoţi a romanilor mărturiseşte şi Vasilie, arhiepiscopul din Za-gora, în epistola cea trimisă lui Inoţenţie al III[-lea] în anul 1204, în care, cu aceste cuvinte arată cum că românii sânt strănepoţii romanilor : Baeredes descendentes a sanguine Romanorum, următorii descălecători din £$ngele romanilor".
scrierile
Foarte cu bun fundament, fără de interes şi înţelepţeşte descrie şi adeverează romanitatea ghintei româneşti Ioan Trester în cartea sa, care sub titula Dachia veche şi nouă s-au tipărit, la capul I, cu următoarele cuvinte : Aber ihrem Herkommen nach, sind sie u.s.w. „Românii sînt următorii acelor nobili romani, carii erau oarecînd foarte vestiţi militari şi sînt cei mai vechi lăcuitori a ţării (Transilvanii), pre carii mai întîia oară i-au adus aci Traian pe la anul 100 după Hristos 34. Iară de unde au căpătat ghinta românească cognomele de astăzi vlah, încă nu s-au adeverit de nima pînă acuma cu temei 35. Dînşii nu se numesc pe sine vlahi, ci români, sau romani. Din care fundament se răstoarnă toate părerile acelora, carii zic că românii sînt neam slăvesc şi se adeverează cum că poporul românesc nu de ai tunde, ci dirept de la romani se urzeşte, despre care numele şi limba lor pre tot iubitoriul de adevăr cititor prea lesne îl vor încredinţa 36.
Nici sînt altă românii din Transilvania, Moldavia şi Ţara Românească, decît rămăşiţele leghioanelor romane, celor de Traian din Italia aci aduse. Insă după ce nu mai putu [Hjadrian să contenească pre geţi, şi după ce fu silit a muta leghioanele în Misia, rămaseră aceste colonii romane aci sub geţi, unde apoi se mestecară cu toată plasa de oameni 37. Iubitorul de anticvităţi (adică de lucruri din vechime), căutînd cu ochi pătrunzător spre români, poate vedea într-inşii chiar formă de roman. Opiţ, în Călătoria Transilvaniei, ne lăsă despre români aşa descoperire, ca [şi] care dintre o mie doară de noi, cei ce în toate zilele îi vedem, abia unuia îi vine în minlte. Pre cârd eu o şi aştern înaintea ochilor a preţuitului cititor38.
Erstlich : Wenn einer in der klage gehet u.s.w., adică : „1. cînd luge (jăleşte) vreunul pre cineva, lapădă pălăria din cap, despleteşte perii, lăsîndu-i pe umeri în jos, care faptă se zicea la romanii cei vechi submittere comam, a lăsa coama să spînzure, şi umblă un an fără de pălărie în cap pînă nu depune dorirea după cel mort. Atunci, apoi, tungînd sau împletind perii din cap, îşi acoperă capul cel tuns iară cu pălăria. Toate aceste datini era tocma asemenea şi la romani într-unile ca acele întîmplări, că umbla sordidati suhmissa coma, ti-noşi cu părul lăsat" 39. Asemenea datină se vede şi la române, mai vîrtos în Bănat, care vestmintele din cap nu le spală, nici le lasă de pe sine, cîte un an şi mai mult de zile, de la moartea vreunuia din familie.
„Cînd dau bineţe vreunei persoane de dignitate, cu umilinţă îşi descoperesc capul, după datina bătrînilor romani şi a noastră. Iară mina dreaptă (de le-o întinde cineva), sărutînd-o, în loc să se întoarcă şi să şadă, precum făceau romanii, Plinius L. 8, Plut. in Probi., se duc cu aţplecăciune în lături" 40.
„Vara mai mult umblă numai în cămaşă şi acaţă săguiu cu cureaua după gît pe partea stingă, ca rămînînd partea cea direaptă liberă sau neîmpedecată, cu atîta mai pe uşor să-şi poată apăra trupul.
prefaţie 19
Asemenea formă de lucrare se vede mai curat la Ţezar, Car. I, Bei. Civ., Livius, Car. I. Dec. 3 41. Şi precum muerile romanilor ţeseau vestmintele bărbaţilor săi, ba muerile, surorile şi fata împăratului August, singure lucrară vestmintele lui, aşa torc, adună şi coasă muerile românilor vestminte pentru toată casa lor. Livius Car. I. cap. 20. Sueton, Aug. 42.
Precum purtau romanii cei vechi în luptele de cîmp sau în bătălii, de la buric pînă la genunchi, un vestmânt încreţurat şi cu pături dese, care se numea campestie (ţoală de cîmp) aşa poartă şi românii de astăzi cămăşile sale de la buric pînă la genunchi, cu multe pături încreţite 43. In mîna direaptă poartă o lance în coderişte lungă, cu baer de cureaua, ca să o poată lesne acăţa după gît, sau la scara carului. La brîu poartă mulţi topor sau secure, cu care aşa de dirept ştiu arunca în ceva, ca cum ştiau romanii să arunce pilele sale. Dar cînd se duc undeva, unde nu se tem de prieuritate (primejdie), duc cu sine în loc de lance un bît frumos şi neted, de multe ori cu fer ferecat, care se zice toiag.
Cu toiagul acesta aşa ştiu sta românii la părăulă, adică aşa se ştiu apăra când vine spre bătae, cît pot 4 să dea într-unui din cei învăţaţi cu toiagul, şi totuşi lesne să nu-i vatăme, precum se vede uneori în adunări, unde se întâmplă vreo bătae şi intrigă. Toate acestea arată că nu sânt românii de altă naştere, decât din aceii, despre carii Horaţ poetul, Oda 6. Car. 3, zice : Sed rusticorum mascula mU litum proles sabellis etc. et severae Matris ad arbitrium recisas portare fusteis, adică din romani 44.
Muerile româneşti poartă vestminte de sine însăşi lucrate, însă cumpără de pănură mai subţire şi de muerile noastre făcute, cărora de după numele latinesc carpiscule (Carpiseulae) le zic Soarbile. Se ung bucuros cu butir sau unt dulce pe cap, precum făceau şi bur-gunzdi, despre carii Sidon Apolinaris aşa cîntă : Quid rae etsi valeam per ar are carmen, Infundens acido comam butyro, adică : Ce-mi ajută aceea că pot cînta versuri, înfundând coama (părul) în unt acru, adică ungînd părul45.
Mai toţi românii sînt plugari şi păstori. Cea mai mare deprindere au în creşterea oilor, cu care vara se îndemânează către munţii cei răcoroşi (precum făceau la romani armentarii), de unde se pot uita ca şi păcurarii romanilor (carii se ziceau titiri) cum pasc oile şi caprele prin cîmţpurile cele mult desfătătoare Intru acel timp flueră Cori donul (nume de păcurar la romanii cei vechi) în flueroniul cel de vreun cot şi jumătate de lung, cîte un cântecel sau zicală despre verişoarele sau drăguţele sale, care însuşi Pan (Dumnezeul păstorilor la romani, cel ce imai intîi au aflat fluera) cu ceilalţi dumnezei ai munţilor, cu mare desfătare ar face. Cu un cuvânt, tot ce au scris Virghilius în cărţile Bucolice despre păstorii romanilor, aceasta cu desfătare se v£de astăzi în titirii, adică păstorii ceşti româneşti în praxă vie 46.
SCRIERILE
între celelalte mîncări, tare le plac colacii, sau pultes, pre carii singuri bărbaţii îi ferb din fărină de griu bun cu unt şi apă, care mâncare lor, ca unilor oameni tari la trup, aşa nutreţ le dă, ca şi .coliva luptătorilor la romani, precum zice Cardanus, C. 12. Săoara se mănâncă în loc de grîu, cînd nu se face acesta de ajuns, iară >cînd nu e nici săcară, atunci meiu le împlineşte pre amândouă. Aceasta se vede îndatinat a fi şi la romârii, căci cînd nu se face grîu se ţin de mei sau cucuruz şi nu le sant de lipsă pitari, ci singuri ştiu ca şi muierile a face turte din acea fărină. Precum scrie Plinius, Car. 18, C. 11, despre romanii vechi, că, precum muerile lor, aşa şi bărbaţii, în 500 de ani singuri îşi coceau pînea sa. Aşijderea mare vrere au spre facerea fîntînilor, pentru aceea şi fac în toate părţile, pe lîngă drumuri, prin şesuri şi prin munţi, puţuri sau fîntîni, pre oare apoi le armează cu vedre, precum şi cu restariiţe de piatră sau de lemn frumoase, pentru bunul străinilor sau a călătorilor, spre iertarea păcatelor, care aşa-s de frumos întocmite, cît înving pre cele horaţiane.. ce se ziceau blanduziane, Lib. 3, oda 13 47.
Ci ide vrea cineva şi mai adevărat şi şi mai încredinţător semn a avea, despre aceea cum că românii sînt strănepoţii romanilor, acela privească numai cu ochi pătrunzător la jocul lor şi se va mira dimpreună cu Opiţ, poetul nemţesc, de dînsul. Căci întîi calcă feciorii cu cămeşi româneşte încreţurate pe podul jocului ; săguiu îl spin-zură pe partea stingă ; în mîna direaptă ţin o boată frumoasă veri-gată şi cu metal ferecată, tocma cum sînt zugrăviţi împăraţii romanilor de demult. Boata aceea de adeseori e înfrumseţată cu noduri bărăbare şi cu plumb sau aramă îmbrăcată, precum scrie Virghilius 4 Pedum formosum paribus modis atque aere — etc., adică : Boată fcărnoasă cu noduri bărăbare şi cu metal ş.a. Asemenea stau păcu-răriţele, sau muerile formos înfrumseţate. Acestea poartă la gît corale roşii, iară pe cap coroane sau cununi de roze (ruji) şi alte flori împletite, tocma ca şi Floraliile la romani. Cînd încep a sbate pămîn-tul cu piciorul, se trage flueraşul în mijlocul jocului, tocma ca [şi] cînd ar fi al doilea Apolo, pre care îl împrejură jucătorii, ţinîndu-se de mini, sau cu cirpile unii de alţii. După aceea săr în rînd, totdeauna {tripudiando) urezînd aşa, ca a treia săltare să ţină tactul; tocma cum scrie Livius despre Saliis Saoerdotibus, adică preoţii romanilor, cei spre săltare dumnezeilor închinaţi, Car. I, cap. 20. între români, se vede joc vechi roman aşa de adevărat, ca [şi] carele cu anevoe se va afla undeva în Europa asemenea4S. Multe petrii cu inscripţii romane se sapă şi până astăzi prin Transilvania, mai vîrtos în cîmpul ce se zice româneşte Prat de la Traian, însă românii noştri nimic nu ştiu de aceasta; şi de ar şti dînşii cum că Staţii, Lupii, Ulpii, Gemelii şi alte inscripţii ce se află pe aicea au fost marii lor strămoşi, fără îndoială mai cocorate pene ar purta" 49.
„Nestrămutaţi sînt în datinile sale şi nici un pic nu «lasă dintr-însele şi deşi nu ştiu (la toate) răspunde de ce le ţin, totuşi de mare
PREFAŢIE 21
mirare este, după ce fuseră smulşi şi cu totul dezbîrnaţi de către împărăţia -romanilor, după ce pătimiră atîtea schimbări prin încuxgerile varvarilor şi prin asuprirea [a] atîţi ostaşi, cum pultură într-un. timp de 1560 de anii, de cînd sînt în Dachia şi prin Europa, întru aceea întregime a-şi ţinea şi a-şi păstra limba, cît nici Italia, nici Galiia sau Franţa, nici Ispania, nu se apropie de limba strămoşească cea romană aşa de tare ca ceasta neânvăţată a românilor" 50.
„Toate aceste mai adevărate şi decît luceafărul mai luminate semne despre viţa şi urzirea românilor de la romani, se întăresc, ba cu totul se adeverează prin limba lor, care e mai toată latinească, care de au şi primit unele cuvinte alemăneşti (nemţeşti) şi ungureşti din Transilvania, totuşi şi-au ţinut firea şi ţesătura sa cea romană. Eu vreau să arăt întru cât are, sau nu are, asemănare cu cea latină şi cea alemănească. însă întîi lipseşte să ştim .cum că plugarii romanilor vechi, cu mult mai simplu şi mai neplăcut au vorbit decît cetăţenii sau cei cultivaţi, precum arată Augustin, De doc. Crist. Car. 2, cap. 13" 51.
„Afară de acestea, lipseşte a şti că întîiul timp a latinităţii mult deschilinit este de limba eioeroniană, care astăzi se vorbeşte, precum mărturiseşte Enius : Vulturis in silvis miserum Twandebat hemonem, care în limba eioeroniană se zice : Vultur în silvis miserum mandebat hominem, adică vulturul mînea în codru pre un om 'mişel *. Asemenea formă de ziceri vechi romane se află la Roma în Capitolium într-o piatră scobite, unde se citeşte : Leciones în loc de Legiones, Macestratus în loc de Magistratus, Bovebous amisseis în loc de Bo-vibus amissis, Lips. Auct. Ins. Vet. De întrebuinţează dară românii noştri unele cuvinte care nu se asemănează cu cele latineşti, nu e deloc de a striga că-i limba lor varvară, fiindcă sînt cuvinte alemăneşti, ungureşti şi slăveşti, de la carii poporul românesc prin strămutarea diregătoriilor le-au învăţat52.
Aceasta e limba românilor de astăzi, pre care, fiind de datini eu totul dezbîrnaţi, o scutiră într-un timp de 1560 de ani. Se înşală şi rătăcesc toţi dară, carii vreau să deducă pre români de la geţi, mu de la dachi, fiindcă toate pînă aci adusele de cunoaştere semne, neîndoit arată că românii sînt rămăşiţele colonelor celor de Traian în Dachia aduse, carii cu datinile, vestmintele şi limba sa, aştern înaintea atotînţelegătoriului de antichităţi (vechimi) pre nobilul popor roman, ca pe o căutătoare, sau ca pre un cîntee virghilianesc" 53.
Dimitrie Cantemir la cap. 15, f. 257, aşa grăeşte despre nobili-tatea românilor din Moldova : Wer den Ursprung des moidauiseheB Adels aufsuchen will, hat nicht nothig nach den Beyspiel anderer Volker zu ungewissen und dunklen Brdichtungen seine zuflucht ziu nehmen. Die von ailen Gelehrten. der Welt fur bewăhrt erkannten
* Vezi cum se zicea în timpurile vechi, pe timpul lui Iulie şi a lui August în îoc de Vultur, Vulturis, în loc de hominem, hemonem ş.a.
SCRIERILE
griechischen unld lateinischen Schriftsteller geben uns in diesen Stîick das helleste Lieht. Denn wir glauben nicht, dass Yetmand lăugnen wird, dass es romische Soldaten und Biirger gewesen sind, welche Trajan, nachdem er den Konig Deoebalus uberwunden, und das ganze dacische Reieh zerstord hat, nach Daoien alsneue Pflanzburger versetzet hat etc.54. Auf welche Art aber der romische Stamm in Dacien so viele Jtahrhunderte lang, von Trajan bis auf unsere zeiten fortgepflanzet und erhalten worden, sind wir nicht Willens weitlău-fig nachzuweisen. Einen einzigen Beweis wollen wir denen, welche einen zweifel haben, entgegensetzen ; nămlich, dass die moldavische Sprache, die mehr aLs eine andere mit der romischen ubereinkommt, zu deutlich auf die Ahnen unserer Nation fiihre, als dass Jemand etwas darwider einwenden konnte 55 ; adică : „Cel ce vrea să cerce urzirea nobilităţii moldoveneşti, nu lipseşte, precum fac alte neamuri, să se lipsească de necunoscute şi întunecoase scorniri. Căci că scriptorii greceşti şi latineşti, cei de toată lumea verednici de credinţă cunoscuţi, ne dau în lucrul acesta cel mai luminat adevăr. Nici nu credem că va minţi cineva că n-ar fi fost militari şi cetăţeni romani aceii pre carii i-au aşezat Traian în Dachia ca pre nişte plante cetăţeneşti, după ce învinse pre Dechebal şi sparse toată crăimea dăcească. Deşi n-am avea altă mărturie cum că [H]adrian, (cel ce după moartea lui Traian, multe provinţii asiaticeşti lasă pre mîna varvarilor) numai pentru aceea n-au cutezat să părăsească Dachia, căci s-au temut pre atîţia cetăţeni romaneşti, carii erau aci, să îi arunce în stricăciune. Totuşi ar fi de ajuns pentru cunoscătoriul de vechimi cititor, spre a se încredinţa despre adevărul acesta, numai de şi-^au educe aminte de datina care era între romani, de după care era oprit a lua pre cineva în vreun leghion, dacă n-au fost cetăţean şi nobil roman. însă în ce mod s-au chivernisit şi s^au ţinut naţia română în Dachia întru atîtea sute de ani de la Traian pînă în timpurile noastre, nu vrem pe larg a arăta. Una numai mărturie vrem ' să aducem asupra acelora carii se îndoiesc, adică cum că limba moldovenească, care mai mult decît orice limbă se asemănează cu cea latină, cu mult mai apriat arată vechiul sînge roman al naţii noastre, decît să poată oricine asupra acestui adevăr vreo îndoială a face".
Cugetînd că e de ajuns a fi arătat pre aceşti scriptori, carii adeverează cum că românii sînt din romani urziţi, judecai a nu fi ele lipsă mai pre mulţi (carii nenumăraţi despre români scrietori sînt) aci a-i înşira, ci a striga către tot iubitorul de adevăr cititor, ca cu bună luare aminte să citească ţitaţiile cele pînă aci arătate şi numai decît (de va fi procopsit în istorii) nu numai va pricepe pizma, ura şi răutatea, care ferb în peptul Cîrtitooului din.Halle asupra românilor, ci şi descălecarea sau urzirea românilor de la romanii cei vechi, prea lesne va cunoaşte.
Din ceste pînă acuma arătate prea lămurit se culege cum că românii sînt adevăraţii strănepoţi a romanilor vechi ; nu şi-au ajuns dară cîrtitoriul din Halle scopul cel propus.
PREFAŢIE 21
Fii dară române cu totul încredinţat cum că sîngele care se străcură prin vinele tale e sînge curat de roman şi nu te da a te înşela printr-unii trufaşi de naţia românească şi necunoscători de istorii şi de vechimi, carii vreau să te amăgească de a crede că eşti oarece viţă de sclavi ; fiindcă unii ca aceii numai din ura mărirei numelui roman şi din interesul său vorbesc.
Fie de ajuns astă dată, cele rămase vor prinde bine altădată. Fără m-aşi bucura dacă ar depune cîrtitoriul pizma, ura şi toate pornirile cele pătimi boare asupra românilor şi dacă nu numai despre vreo naţie, ci şi despre vreo persoană singuratecă scriind, sau va scrie cu omenie şi adevărat, precum se cuvine unui consiliar, sau, dacă (mal înţelepteşte lucrînd) cu totul va tăcea.
istoria romanilor
25
ISTORIA ROMANILOR
Istoria romanilor a apărut în „Biblioteca românească'6, 1829, partea I, p.l—26 ; partea a Il-a, p. 1—27 ; 1830, partea a IlI-a, p. 1—24 ; partea a IV-a, p. 1—32 ; a fost reeditată în seria nouă din 1834, părţile I—IV.
Este o istorie a Romei de la începuturile ei pînă la Augustus, în -care autorul urmăreşte începutul, dezvoltarea şi primele semne ale decăderii statului roman.
Maiorescu, continuând în seria din 1834 publicarea Istoriei romanilor, după Cuciuran, declară că Bojincă a făcut o traducere din Goldsmith. 'Cercetările efectuate de V. Cristian au dovedit că afirmaţia este valabilă pentru Cuciuran şi numai parţial pentru Bojincă. Comparaţiile de texte pe care le-am făcut cu «ediţia germană şi Italiană a lui Goldsmith confirmă această interpretare ; mai mult, astăzi cunoaştem că Bojincă nu a preluat decît parţial planul istoriei lui Goldsmith, doar pentru epoca regalităţii şi prima parte a republicii. In mod firesc apare nedumerirea de ce în prima parte a „Bibliotecii româneşti" Bojincă afirmă că este tradusă ? V. Cristian explică această afirmaţie în sensul că a fost prelucrată pentru prima oară în limba română.
Istoria romanilor este o compilaţie după autorii antici, în primul rînd Titus Livius, Eutropius şi Polibius, dar şi din Florus, Dionysios din Halicarnas, Plutarh. Ca model i-au servit fără îndoială Goldsmith, Geschichte der Romer, I. Band, Leipzig, 1774 ; Montesquieu, Considerations sur Ies causes de la grandeur des Romains et de leur decadence, din care şi citează cîteva fragmente. în mod sigur a cunoscut şi lucrarea lui Dugonics Andrâs, Râmai tortenetek, Pozsony es Pest, 1800, care utilizase aceleaşi izvoare şi al cărei plan nu diferă prea mult de al lui Goldsmith.
Dacă schema generală a scrierii a luat-o de la Goldsmith — sau poate chiar de la Dugonics, deşi acesta îşi mărturisea deschis antipatia pentru concepţia luministă, în speţă a lui Voltaire, de a scrie istoria — orientarea ideologică a fost determinată în mod indiscutabil
de Montesquieu. Contribuţia originală a lui Bojincă ni se pare a fi tocmai această orientare, ilustrată de interesul pentru problematica social-politică, critica feudalismului, discuţia pe marginea formelor de guvernămînt, demofilia şi alte idei care fac din Istoria romanilor o scriere luministă, apropiată de istoriografia luministă europeană în bagajul ideologic şi mai puţin în concepţia şi tehnica istorică.
Este prima scriere din literatura română consacrată exclusiv unei istorii a Romei, meritorie şi din acest punct de vedere, dar şi pentru concepţia social-politică pe care autorul a aşezat-o la temelia ei.
în rindurile de mai jos dăm o selecţie de texte dini Istoria romanilor, care -scot în evidenţă mai clar spiritul nou pe oare-1 aduce în istoriografia română această lucrare, racordat istoriografiei luministe europene, ideile social-politice, concepţia şi metoda istorică.
PREFAŢIE LA ISTORIA ROMANILOR
Din oara ce s-^au dezvălit în mine judecarea, care, la privirea spre naţia românească şi eumpănarea stării ei, aţîţă în inima mea un foc nestîmpărat de a cerca viţa, sîngele, mărimea, virtutea şi toate stările împrejur ale neamului meu, s-au dezvălit şi cu tari rădăcini s-au într-armat în peptul meu şi iubirea, zelu (râvna) şi dreapta dorire de a cerca şi cu sîrguinţă a întrebuinţa toate mijlocirile prin care pot folosi şi spori naţiei şi patriei. Văzînd pre neamul meu lipsit ia fi, între «altele, de istoria strămoşirilor noştri, a mult vestiţilor romani, lipsit zic de o vistierie, din care toată lumea cea luminată se adapă şi se vederează, n-am întârziat a tălmăci această prea frumoasă şi mult folositoare ştiinţă, cernind şi cercând toate istoriile vestite care se află în Crăiască bibliotecă din Pesta, pentru ca cu atâta mai luminat să grăesc adevărul. Deci m-am învoit cu dumnealui Zaharie Oaroalechi, cu a căruia neostenită sîrguinţă pentru bunul neamului se dă Biblioteca românească la lumină, a o tipări, punând în toată partea biiblioteoei la început cîte 3 au mai multe coaie ; ca aşa oricine sie va prenumeira la această bibliotecă, afară de alte lucruri folositoare, ce se cuprind într-însa, să poată avea şi Istoria romanilor întreagă spre citire.
Lipsa şi folosul Istoriei romanilor atîta e de mare, cît toate neamurile au preântors-o pe limba sa; tot omul dară, cel ce are minte sănătoasă, prea lesne poate judeca şi înţelege, eu cît mai vîrtos se cuvine nouă românilor, strănepoţilor romanilor, să avem aşa plasă de isterie în limba naţională tălmăcită ; cu atîta mai tare, fiindcă Istoria romanilor aşa e de înzelată şi legată cu faptele şi întâmplările
24
26
scrierile
istoria romanilor
27
altor ghinte (neamuri), ba a tuturor oamenilor, cît fără cunoştinţa ei nu se pot deplin şi lămurit cunoaşte facerile şi lucrurile neamurilor celor vechi. Istoria cartaghinenilor, a perşilor, a grecilor şi a altor oarecînd fostelor puternice împărăţii, va rămînea întunecoasă, de nu se va lumina cu lumina istoriei romane. De aci de sine singur se înţelege cu cită sîrguinţă, cu cîtă sete şi cît de timpuriu lipseşte a citi şi a învăţa Istoria romanilor, de vrea oricine curat şi lămurit să cunoască lucrurile şi întâmplările cele minunate din lume.
Afară de Istoria romanilor, n-am cruţat osteneala şi alte lucruri folositoare şi de lipsă pentru luminarea neamului a alcătui, a tălmăci şi prin mijlocirea Bibliotecii a le arăta la lumină.
Eu cea mai mare bucurie şi mai hrănitoare mîngăiere voi avea de va citi tot cititoriul Istoria şi celelalte materii cu bună luare aminte şi de va întrebuinţa supta dintr-însele învăţătură, spre fericirea şi folosul neamului românesc, încredinţîndu-se că atunci va avea de-a pururea lucrător şi spre bunul de comun rîvnitor
pre autorul Damaschin T. Bojincă
ISTORIA ROMANILOR
(prin domnul Damaschin T. Bojîncă, la înalta Tablă Crăiască a Ungariei jurat notarius tradusă)
FACEREA CETATEI ROMA
împărăţia Romanilor are începutul său de la Romulus, fiul (precum mai sus se arată) Reii Ilii \ care tâlhărind între păstori, tocma cînd era în vîrstă de 18 ani, au rădicat o cetate micuţă în muntele Palatin2, la 11 Calende* a lunei lui martie, în anul Olimpiadei a şasea, cu 394 de ani după dărăpănarea Troadei, sau cu 753 de ani înainte de naşterea lui Hristos, precum mărturiseşte L<ivius>, Car. I, c. 3 3. Deşi au fost împărăţia romanilor aşa de mică la început, cît nici una asemenea de subţire a fi fost nu se ştie, totuşi .cu vremea aşa au crescut şi s-^au întărit, cît mai tare şi mai lată încă nici o împărăţie pînă astăzi nu s-au înălţat.
* Calenda este ziua dintîi a lunii.
După ce rădică Romulus numita cetate şi o numi după numele său Roma, aceste lucruri încă au mai făcut :
Spre înmulţirea cetăţenilor, prin a cărora puteri să se scutească cetatea de asupririle vrăjmaşilor, rădică Romulus în Capitolium o biserică, caria dîndu-i numele Asii, au făgăduit mîntuire tuturor celor ce vor scăpa în dînsul ; pentru .aceea adunîndu-se în scurt timp mare mulţime de oameni în Asii, alese Romulus spre povăţuirea şi îndreptarea cetăţenilor o sută de senatori, adică bătrîni * sau mai mari, pre carii i-au numit şi patriţii sau părinţi, pentru că asemenea grijă, ca şi părinţii de fii, purta pentru cetăţeni. Alese şi o mie de ostaşi, pre carii de după numărul o mie, ce se zice latineşte miile, îi numi milites **.
După scoaterea stăpînirei crăieşti din Roma, se purta şi se po-văţuia toate diregătoriile cetăţii prin senatori *** anal bine de un an de zile. însă judecind şi prevăzînd înţelepţii cetăţeni cum că nu poate sta în bună siguritate soţietatea sau domnirea lor fără ide căpetenii, cu lată putere într-armate, aleseră în loc de senatori (carii erau peste 300 cu numărul şi 'pentru aceea cu greu se şi puteau înţelege în aşezarea lucrurilor) 2 consuli (sfătuitori) spre ocîrmuirea republice! romane, carii totdeauna, cu sfat copt şi curat mergînd înaintea publicului, să mărească fericirea şi să păstreze bunul de obşte a cetăţenilor romani.
în a nouălea an după iăpădarea crailor din Roma, adunînd gine-rile lui Tarcvinius4 mare mulţime de oaste, cu care cugeta să răsplătească romanilor nedreptatea cea socrului său printr-înşii făcută, căzu cetatea în primejdie, fiindcă era turburat poporul pentru 'greutăţile ce era puse pre el să le poarte şi pentru datoriile ce se făcuse cetăţii, care mai mari erau decît să le poată plăti supuşii. Pentru această asupritoare faptă a mai manilor ţării zic, aşa era de desperat poporul, cît deşi vedea cetatea şi pe sineşi însuşi în cea mai mare pricuritate (primejdie), totuşi nu vrea să păşească spre apărarea sa pînă atunci, pînă nu li se vor ierta grelele datorii ****. Văzîndu-se se-natu în aşa primejdie, se sfătui cu patriţii şi făcură mai o dignitate ce se chema Dictatură (zicătură), iară persoanei care purta acest ofiţium
* Din rangul acesta sînt în toate cetăţile cele mari şi oraşe bărbaţi ce se
chiamă şutaşi pînă astăzi. ** Şi de aici zic românii la soldaţi militari în limba română. *** Senator vine din cuvîntul latinesc sene în ablat<iv> şi însemnează bă-trîn, fiindcă numai bătrînii se alegeau spre purtarea judeţului şi ocîrmuirea Respublicei romane, de unde au ieşit zisa la romani : in sene consilium, „în bătrîn e sfatul".
**** Aici vedem că şi în timpurile cele mai de demult toată fericirea vreunei soţietăţii au atîrnat de la poporeni şi numai acele împărăţii şi crăimi erau scutite de către ostile varvarilor, care aşa indirepta păsurile sale în povăţuirea supuşilor săi, ca aceştii în cea mai mare îndestulare şi mîngăiere să vieţuiască.
SCRIERILE
istoria romanilor
29
îi puseră numele Dictator, căruia se dede plina putere, ca într-o întâmplare ca aceea, cînd s-ar naşte între senat şi între popor vreo nepăciuire şi nu ar fi senatu în stare de a aşeza şi a îmblânzi pre popor, să poată el singur, adică Dictatoru, a judeca şi fără toată mărginirea a pedepsi pre cel vinovat. Această putere de stăpînire plăcu poporului, juideeînd că nieieînd va cădea el (ca ascultător de mai marii săi) în pedeapsă, şi aşa prin puterea aceasta numai senatu se va în-frîna de a face nedreptăţi.
Patriţii pînă atunci se arăta cu oareşice scutiri către popor, pînă ce se temea ca nu (cumva să cheme pre C. Tarcvinius îndărăpt ; iară după moartea acestuia cu înduplecată asuprire apăsa pe ţărani. începură de nou iară a întrebuinţa urâta lege prin a caria virtute se da slobozenie a arunca în prinsoare, ba şi a vinde pre datornicii carii nu putea plăti. De unde deodată se umplu cetatea de tiranii şi de mîr-măiri. Un om bătrîn, cel ce scăpase dintru o prinsoare, se arătă într-un tîrg, topit de foame şi într-o stare foarte tristă, arătînd poporului ce se adunase pe lîngă el semnele rănilor care le căpătase în bătăi, dar şi cruntele urme de chinuri cu care barbariceşte îl tirănise un creditor 5.
Povestind el întâmplările sale cele nenorocoase, care prin ticăloase nenorociri, dar mai mult prin scumpătatea creditorilor i s-au acăşunat, deodată se turbură poporul, .senatul se adună, iar Apius Claudis 6 trăia într-aceea cugetare ca şi înainte, cum că să nu. se îngăduie poporului nimic, ci încă să se pedepsească.
Cu această întâmplare îşi aleseră poporenii la anul 269 de la f<acerea> R<omei> tribuni* ca judecători şi apărători a poporului, prin carii apoi se scutea el de asupririle senatului şi a consulilor.
Cu toate acestea că ştia senatul, cum că fără de ajutor iul ţăranilor, carii simt mădulariul cel mai de căpetenie a scutire! de împărăţii, nu se poate apăra cetatea şi deşi avură experienţă (iscusinţă) în bătaia cu volscii, cum că de nu putea, Servilius7 să îmblânzească pre .poporeni, era şi ei şi toată cetatea răpuşi, totuşi se sârguia a introduce forma, de diregătorie ce «se zice aristocraţie, adică unde numai vreo cîteva persoane' domnesc şi stăpânesc toată împărăţia. Prin aceasta iară sie făcură neplăcuţi înaintea poporului ; şi în zadar cerea poporul să se împlinească făgăduinţa lui Servilius, că Consulul Appius era surd la strigarea lor. Pentru aceea, se înghiemă poporul laolaltă, sparse scaunul domnirei, batjocori pre senatori şi descoperi cum că nu se va bate- cu sabinii8, carii întrebuinţînd nepăeiuirea romanilor spre folosul său, se rădicase cu arme asupra cetăţii.
între aceste turburări, făcură pre Servilius dictator. Spre mare norocire 9, era bărbatul acesta prea înţelept şi isteţ, care prin tot felul
* Tribunii era reprezentatorii poporului, sau nişte persoane care apăra partea lui.
de făgăduiri aduse pre pqpor la atîta, cît apucară armele în mînă spre apărarea patrie1!. După ce bătu şi pre sabini, ceru de la senat să se arate datoriile poporului, însă senatorii icei tineri sta încremeniţi în neânvoirea sia spre aceasta. Pre Servilius îl vinovăţea cum că lucrînd tot spre binele poporului, iar fi vînzătoriul senatului. Pentru aceasta, descoperind el gîndul senatului, depuse diregătoria sa.
Din această cauză (pricină) se făcu mare rebelie. Consulii, carii încă avea puterile sale laolaltă, porunciră ostaşilor să asculte şi să urmeze după dânşii supt formă de bătae noavă ; întru ac£ea se nădăjduia ei pe jurământul credinţii, care l-au pus ostaşii şi pre care reli-ghia îl făcea lege sfîntă la romani. De vreme ce primiră ostaşii slujbe, jurară ducilor, sau povăţuitorilor de oaste, toată aplecăeiunea şi ascultarea ; care jurată credinţă rămase întreagă, spână nu ca înşelaţi fură sloboziţi, adică scoşi dintre ceilalţi militari. După aceea trebuiră să iasă şi din cetate. Pentru care amăgire, unii tare fiind turburaţi, ho-tărîră să ucidă pre consuli, ca să se scuture de jurământul ce l-au fost dat lor[. . .]. Pentru că jurînd ostaşii nieieînd a părăsi steagul său, judecară a-şi ţinea credinţa de vor urma numai steagului. Aleseră pre unii din mijlocul său de povăţuitori şi făcură loagărul său în sfîntul 19 munte 10, peste Aniu n, trei miluri de la Roma. Negîndita întâmplare învăţă pre senat, întrucît şi-au stricat prin tirania şi nedreptatea sa asupra poporului, fiindcă cetăţenii cu grămada se duceau din cetate şi fugeau în sfîntul munte. Străjile cele ce erau puse la porţi era mai slabe decît să poată opri ieşirea cetăţenilor. Pentru aceea trimise senatul soli la poporeni, chemîndu-i iară îndărăpt la păeiuire. însă soliile cu acest răspuns se întoarseră, cum că nu se poate mal mult crede senatului, cel ce de latîtea ori şi-au frânt credinţa şi nu şi-au ţinut cuvîntul ; nici aceea, ca patriţii, carii poftesc singuri stă-pînitori a fi, să nu fiarbă şi acuma în inima sa dorul de domnire ; şi cum că cetăţenii (sau poporul roman) vreau să fie oameni slobozi şi acolo să le fie patria, unde liberi (slobozi) vor putea vieţui. Cea de mai mare minune faptă între toate au fost rândul şi moralitatea care se ţinea în loagăr. Nimic nu s-au auzit de gîloeviri, nimic de putere silitoare ; ziua se mai îndepărta de la munte pentru agonosirea mijloacelor de viaţă şi, ■îndestulîndu-se cu cele mai de lipsă a vieţii, se întorcea cu pace la ordie sau staţiile sale. Nici o armadă s-au arătat mai vrednică de laudă şi de mărire supt consuli decît poporul roman în sfîntul munte ; ba nici avem vreun exemplu (pildă) să fi fost alt popor care era rebelâiant, armat şi în desperaţie aruncat, mai blând şi mai păzitor de dreptate decît acesta.
însă, tocma prin blinda şi morala (bună) a lor purtare, se nepă-ciuia şi se îngrijea senatul, deoarece aceasta era semn de prea înţeleaptă păşire şi după această păşire, nu fără temei, se putea aştepta puternică şi răzbătătoare năvălire asupra cetăţii. Pentru aceea atâta temere se băgase în inimile senatorilor, cît nici unul nu cuteza să caute sau să poftească consulatu, aşa cît mai pre urmă trebui senatu
scrierile
cu d<e>-a tăria să facă pre doi senatori să primească diregătorie consulatului. Dtupă alegerea consulilor, mai dintâi se luară datoriile comune (de obşte) în străcurare şi trimiseră 10 deputaţi rînduiţi să se învoiască cu poporul, dîndu-li-se plina putere ca tot ce vor judeca a fi spre folosul şi mîntuirea republicei, să subscrie (să iscălească) şi să închee pace. Şi cu ladevărat la atîta se duce lucru, cit, fără de a da şi a subscriia (multe dreptăţi poporului, nu se putu face pace. O arătare foarte învăţătoare, cum că abuzul sau sting acea întrebuinţare a putere! stăpînitoare aduce revoluţii mari cu sine.
între deputaţii pre carii îi trimisese senatu la popor, au fost trei bărbaţi, cari, se făcuse vrednici de toată credinţa înaintea poporului (fiindcă aceşti trei bărbaţi au fost mai înainte de acea rebelie dictatori), Lartius 12 şi Valerius13, precum şi Menenius Agripa 14, vestitul de mai înainte consul şi urzitorul înţeleptului acelui sfat, care se ascultă şi se urmă acum. Cu toate că era poporul cu tot disperat şi tare înveninat asupra stăpînirei, totuşi nu încetă a-^şi iubi patria sa, care iubire se arătă prin întîmpinarea deputaţilor, pre carii cu mare bucurie primindu-i, prea uşor se putea sfătui să se întoarcă' iară cu pace la căşile sale, de nu vrea<a> avea doi povăţuitori plini de duh rebelios, carii din toate puterile se sîrguia a sfătui pre popor spre neunire cu senatu. înţeleptul Menenius întrebuinţa istăţimea sa adu-cîndu-le o fabulă (basnă) înainte despre stomah (rînză) şi despre în-cheeturile, sau celelalte părţi a trupului, adică într-una de zile se sculară părţile trupului .asupra stomahului, vinovăţindu-1 cum că numai el are haznă de lucrul şi de ostenelele lor, afară de a face cît de puţin bine pentru dînsele ; însă în scurt se încredinţară, ci .prin o tristă experienţie, cum că cugetarea lor au fost proastă şi stângace. Căci neîmplinind stomahul datorinţa sa, adică nemistuind bucatele prin care se dă hrană tuturor părţilor trupeşti, căzură într-o slăbiciune de moarte 15. Aceasta au fost o oglindă din care putea poporul să înţeleagă, cum că prea tare şi spre stricarea sa s-^au înfocat asupra senatului. De iar fi fost poporul în păeiuire, prea lesne iar fi înţeles cuprinsul fabulei ; însă iaci nu fu aceasta de ajuns, ci fură de lipsă a se întrebuinţa alte mijlociri spre păeiuire potrivit <e>. Mai mare şi spre pace aducătoare simţire făcu Menenius cu aceasta, că el încredinţa cum că senatu vrea să strice şi să ierte toate datoriile poporului 16.
Nimic altă nu pofti poporul, decît aceasta ; însă unul dintre povăţuitori, anume lunius Brutus 17, vrînd a se zice că e mîntuitorul poporului, de lipsă a fi să se sigureze acum şi pentru timpul viitor, Pentru aceea ceru ca să se aleagă oarecîteva persoane dintre poporeni şi să se aşeze în maghistrat, a cărora datorinţa să se cuprindă numai în apărarea şi sicutirea poporului şi a interesului lui. Cererea aceasta era direaptă, deoarece întâmplările cele trecute arătase cele mai var-vare nedireptăţi, de care şi de aci înainte a se putea întâmpla, nu fără temei se temea. Prin această cerere se învăluiră (se aduseră în confuzie) un picuţ deputaţii şi nu ştiau ce se aşeză ; pentru aceea judecară
istoria romanilor 31
a face senatului de ştire despre cererea poporului şi aşa dederă nădejde cînd plecară, cum că îi vor aduce răspuns făvoritor sau îmbunător.
Senatul se simţi silit, sau a da poporului direptăţile cele cerute, sau tristă turburare şi bătaie cu cetăţenii săi a ţinea ; în deşert sta Apius împotrivă, în deşert prorocea el (luînd Dumnezei şi oameni de mărturii) urmări rele din slobozenia sau libertatea poporului, că senatul se învoi spre alegerea tribunilor din popor, carii se trimiseră în maghistrat de apărători a direptului poporal. Ba încă şi lege se închee, prin a caria putere se numiră şi se întăriră tribunii 18 ca nişte persoane sfinte. Legea aceasta încă mai aşeză, ca cine îi va bate, acela să se afurisească şi binele lui să se jertfească spre sorbirea dumne-zeoaei Ceres, iară cine ar ucide pre vreunul dintre tribuni, să se ucidă şi dînsul fără de toată judecată.
Tribunii aveau scaunele sale înaintea uşii a căşii de senat şi nu le era slobod nicidecum a intra în senat, pînă nu li se poruncea prin senatori ; deci puterea lor era mărginită, adică numai din lăuntru cetăţii şi era opriţi de a se depărta de cetate. însă atîta putere avea, cînd, dacă numai unu dintr-înşii se opunea (împotrivea), adică dacă sta în contra aşezărilor ce se încheiase în senat, era destul, deoarece deodată se strica toată judecata senatului ; cu veto * lor strica şi turbura tot ce nu le plăcea. Acum vom vedea cum au crescut puterea tribunilor din zi în zi într-atîta, cît mai pe urmă se făcură tuturor, ca şi eforii spartanilor, de înfricoşaţi. Deşi adeseori întrebuinţa dînşii puterea sa spre rău şi prea stângaci, oare încă dintâi se putea cug'eta, totuşi înca-i scutea pre popor de nedreptele asupreli. Dintîia oară se puseră numai 5, iar după aceea 10 tribuni 19, a căror diregătorie era . numai de un an. La începutul domnirei sale îşi alegea două persoane maghistratuale dintră popor, carii era ofiţianţii lor cu nume de edili (făcător de căşi) şi purta grija preste căşi20.
22 Născîndu-se foame mare în Roma, se născu şi rebelie, fiindcă senatorii cumpărase mai toate bucatele pentru sine. Tribunii, de după datorinţa sa, lucra cît putea spre binele poporului, ci senatorii începuse a nu-i prea asculta ; deci începu poporu iară a se trage în muntele cel sfînt. Pentru aceea, temîndu-se senatu ca nu cumva să se nască răul şi periclu cel ce se născuse sub Valerius, dede de ştire poporului să se adune şi să se împace cu senatu, arătându-şi cererea sa ; care şi făcu poporu, aşezînd lege, care aşa suna: „în adunările po-
88 ■ porului cele de tribuni rînduite să nu smintească nimenea pre tribuni în vorbire, nici să cuteze cineva a le vorbi în contra. Iară cel ce ar cuteza a face aceasta, să se pedepsească cu pedeapsă de bani, pentru care să fie îndatorat a pune ceva zălojie, însă de nu ar vrea de bună voe aceasta a face, să se pedepsească cu moarte". Prin aşezarea
* Veto, vorbă latinească, însemnează atîta cît opresc să nu se facă ceva ; şi cînd striga tribunii Veto !, era capăt de toată încheierea senatului.
SCRIERILE
aceasta taine se mări puterea tribunilor, ci fără aceasta nici putea el să scutească pre popor. însă senatu, iubitor fiind de aristocraţie şi văzînd că prin legea aceasta li se scurtă frînile şi li se prea strînge stă-pînirea, se îndărătnici de a întări această lege prin popor făcută, ztcînd că :aşezăm:mtul poporului e aşezământul unei adunări nelegiuite ; la aceasta se răspunse senatului : „Dacă nu primeşte senatu încheerile poporului de bune, nici poporu va primi aceea ce aşează senatu". Pentru aceea îngădui senatu poporului, nu ştiu, de frică sau de bună voe.
Din ce creştea puterea tribunilor, din aceea căuta ei mai mult să lăţească drepturile poporului. Cu toate că pofta de însuşi mărirea şl interesul lor era pornirea lor cea mai mult îndemnătoare, totuşi se sîrguia a înmicşora şi a strînge puterea senatului, adică din aristocraţie a face dimocraţie, în care formă de împărăţie tot poporu e asemenea domnitori, nici poate poporu să se asuprească prin senatori, sau alţii mai mari. Nu mult după aceasta se întâmplă ocazie de a-şi arăta tribunii puterea, adică, se aduseră bucate din Sicilia, ţara cea foarte roditoare {în care totdeauna, de cîte ori se năştea foame în ţările romanilor, îşi afla ajutoriul). Oamenii cei ide clasa mai de jos, ne~ căpătînd din bucatele aduse, totuşi păţea foame şi se îndestula cu ce le aducea sămănăturile lor. însă sumeţia şi tăr'imea lui Coriolan 21 turbură şi cu totul aprinse pre poporeni, că punîndu-se întrebare în senat ce sa se facă cu bucatele cele de curând din Sicilia aduse, dederă unii sfătuire să se împartă îr*tre săraci fără de nici o plată, o sfătuire pre care însuşi datorinţa către omenire în vreme de lipsă ne-o spune. Iar alţii se ţinea de aceea, ca să se vînză bucatele cu cît se va putea mai scump, ca prin aceasta să se pedepsească şi să se înfrîneze în-drăznirea (audacia) poporului. Coriolan îndemna spre aceea, ca stările împrejur de acum să se întrebuinţeze spre depunerea tribunilor şi frângerea încheerilor celor cu poporu în muntele cel sfînt făcute» Eroul acesta, deşi era vestit în lume de prea drept şi neînteresat, totuşi nu avea cunoştinţă despre virtutea îmblânzitoare, sau de însuşiri line, prin care se vînează inimile, ci cugeta că trebue tot să se supună puterii senatului. Tocma nesocotinţa lui, aceasta fu spre micşorarea puterii de senat şi spre însuşi nenorocirea lui, căci tribunii, carii prea bdne ştia toate cele ce se hotărâse în senat, chemară pre Dumnezeu rugîndu-i să izbindeaseă firîngerea jurământului, pedepsind pre senat, cel ce nu-şi ţinu credinţa. Dară poporul, cel ce era turbat de înveninat, vru să ucidă pre Coriolan, însă tribunii nu îngăduiră aceasta, d numai pof tiră ca Coriolan să vie la dînşii ; ci sumeţui Coriolan nici în samă nu băgă chemarea lor; pentru aceea vrură să-1 prindă cu tăria, ci fură înfrînţi de senatori. Mai pe urmă strigară pre popor. Coriolan,, în loc să se moaie şi să cruţe simţirile poporului, mai zise o dată ce au fost zis înaintea senatului ; şi încă cu ton aspru şi demîn-dator descoperi înaintea tuturor cum că numai pre consuli cunoaşte de domni şi judeţii săi. Mai pre urmă jură nestîmpărătoare ură şi pizmă asupra tribunilor, numindu-i venin şi foc a păcii de obşte.
ISTORIA ROMANILOR 33
1829, u       După aceasta iară se născură intrige cu ocazia aşezării a legii
2 plugăreşti22, care se propuse de consulul Cassius spre cercetare. Acesta poftea ca pămînturile cele de eurind cuprinse, ba încă şi acele ce trăsese patriţii la sine, nu numai între romani, ci şi între celelalte popoare cu care stau ei în legătuire, să se împartă ; însă cu adăugarea „şi între celelalte popoare" nu se îndestulă poporul roman, cugetînd că numai dînsul are dreptatea preste ţările cele cuprinse. Senatu se învoi spre aceea ca străinii numai într-atît să părtinească din luatele ţari, întru cît au dat ei ajutor spre cuprinderea lor şi rîndui prin o încheere a sa, ca să se încreadă această lege la 10 senatori spre împlinire. Cu aceasta în faptă nu socotea senatu altă, decît numai să capete timp de a strica propunerea lui Cassius. Deoarece se lăsă consulul de diregătoria sa, deodată îl şi pîrîră doi negoţianţi, cum că au vrut prin propunerea sa să se înalţe în tiranie, adică să se facă domnitor preste toţi ; pentru aceea se şi pedepsi de Dionisiu Helicarnasu23 spre moarte. Adevărat că de cîte ori vrea senatu să surpe pre cineva, totdeauna îl vinovata de tiranie.
Fiindcă încheerea senatului era numai o măestrie sau viclenie de
3 a înşela pre popor, pentru aceea nici nu fu ascultat, cînd se lucra despre împlinirea ei. Toate semnele prorocea rebelie. Consulii se ostenea a rădica bătăi noi, numai ca să dea de lucru poporului afară de cetate, ca aşa să nu poiată face nici o răscoală. Ecvienii, volseii, veenţii şi etrurii fuseră mai de adeseori biruiţi. în bătaia aceasta, se zice, numai familia Fobiilor, cu număra 306 24, multă vreme a fi căşunat şi pricinuit oştilor (neprietenilor) cea mai mare frică ; iar mai pre urmă, împresuraţi fiind de o putere foarte mare, aşa fuseră bătuţi, cît nici unu dintre toţi nu rămase. însă pentru aceea tot nu s-au stins familia lor.
Abia lăsară armele 'din mîni, cînd de nou se şi ridică veste de rebelie, care mai cu seamă prin legea plugărească se pricinui. Popo-renii cerură să li se dea un consul care ar ţinea cu dânşii ; deci, numiră pre unu după voia lor, iară patricii aleseră pre altu. întris-tîndu-ise tribunii de moartea unuia din soţiile 'sale (judecând că pedeapsa dumnezeiască au căzut pre ei), cu atîta mai cutezător şi mai aspru era senatu. Consulii 'porunciră ca acei, carii nu se dau a fi soldaţi, să se bată în jorzi. Un ofiţir dintre poporeni cu numele Valerius 25, care spre făcea pedeapsă fu judecat, apelă (mişcă judecata) de la senat la popor. Poporu îl primi cu cel mai mare zel în patronime sau scutire, răspîndi pre lictori (lictorii bătea cu mielele), frînse jor-zile lor şi alese după scurt timp pre Valerius de tribun.
Nevrînd patricii şi unii dintre poporeni, cei ce ţinea multe pământuri, a întoarce pămînturile sale îndărăpt, precum se poruncise prin legea plugărească, cea de Cassius aşezată, iar se născoli nepă-ciuire între dînşii şi între popor. între toate aceste mâhniri de asupriri, mai mult iubea .romanii patria sa decît să o părăsească şi într-alte ţări să-şi caute mântuirea sa. Iubirea -aceasta către patrie au dat te-
scrierile
istoria romanilor
35
mei spre cuprinderea şi supunerea a multor ţări. Una numai şi cea mai mare scădere era, că nu aveau legi întemeiate, ci judeca senatul după cum socotea dînsul a fi dirept; şi aşa poporul nieieînd putea să ştie de ce să se ţină, deoarece nu era rînduiaîă, prin care s-^ar fi putut tace cunoscute datorinţele lor către patrie şi către mai marii săi şi iară să ştie de direptul ce au ei a pretenderisi de la cei mai mari.
Pentru că nu era sistemă întărită, după care ar fi trebuit să păşească senatu, adese revoluţii se făceau în Roma. Un sabin bogat, anume Herdonius 26, se rădică şi cuprinse Capitoliu Romei, fără de a gîndi romanii ceva despre aceasta. Poporu dintîia oară nu vru să se scoale spre ajutor, fiind mînios pre senat. însă prin bunele şi dulcile sfaturi ale lui Valerius 27, totuşi se aduse la atîta, cît apucînd armele a mînă, bătu pe sabini şi mîntui cetatea. Fiindcă în bătaia aceasta peri consulul Valerius, nu mai puseră pe altul dintre senatori, ci aduseră pe ţăranu Cvintus Cincinatus 28 de la plug şi-1 făcură consul.
DESPRE ALEGEREA DECEMVIRILOR (A ZECE BĂRBAŢILOR)
Decemvirii (zece bărbaţii)29 cu mare înţelepciune au început stăpînirea sa, că încă la urzirea domnirii sale se arătară a fi adevăraţi părinţi a patriei. De dimineaţa pînă seara şedea în scaunul de judecată şi judeca lucrurile ce li se aşternea înainte cu multă bunătate şi adevărată direptate.
Fiindcă aşezarea legilor era cea mai de căpetenie datorinţa a stăpânirii cei no ave, pentru aceea cu toată virtutea lucra şi decemvirii spre întocmirea cărţii de legi. După ce gătiră cartea legilor, scriseră toate legile pe 10 table30 şi le puseră afară spre vederea de obşte a publicului, chemînd pre cetăţeni ca pre toate acestea să le cerce şi să le aleagă, cu un cuvînt, singuri să-şi aleagă şi să-şi aşeze legile sale. In următoriul .an se mai adauseră două table, care aşijderea se primiră, măcar că cuprindea şi aceea urîtă lege, ca patricii să nu se însoare cu fete din poporeni.
Intre legile cele prin table aşezate, spre mare dreptate şi folosul de obşte era acele două, care poruncea scurtarea proţesurilor ; adică de nu se putea împăca între sine cei ce mâna proţes (judecată), îndatorat era judecător iul, de dimineaţa pînă la amiazăzi, a cerca lucrul şi înainte de apunerea soarelui a încheia judecata (sentenţia). Deci n-au ştiut romanii ceva despre tărăgănarea judecăţilor de astăzi, prin care de adeseori se dă povăţuire nedreptăţii spre învingere şi care grea sarcină face supuşilor în proţesuri (judecăţi).
Decemviratu ar fi fost o epohă prea lăudată pentru romani, de s-ar fi îndestulat el cu deprinderea celor 12 table. însă curînd se
făcură, în loc de 10 stăpâni, 10 tirani31, călcători de legi şi de cetăţeni, adică de supuşi, carii încă şi aşa despotism introduseră, cît cei mai de frunte a statului numai prin fugă îşi aflară scăparea vieţei.
însă un popor care era aşa poftitor şi iubitor de libertate şi care aşa era dedat şi de însuşi moarte nici un pic a se cutremura, cum erau romanii, nu putu îndelung răbda o asuprire grea, nedreaptă şi nesuferitoare ca aceasta. Căci cînd osteneşte poporul de gemerea grelei înjugări, nu poate rămîne în starea supunerii, ci păşeşte în tot modul, sau spre scăpare şi mântuire, sau spre perire. Pentru aceea toţi cetăţenii părăsiră pre decemviri şi ardea de îmboldirea spre libertate. Tot poporu se adună în muntele cel sfînt şi cu strigarea de obşte asupra decemvirilor, îi făcu de se supuseră ; pre carii apoi seoţîndu-i din stăpânire şi cu totul strieînd diregătoria decern viratului, iară aleseră doi consuli, pre Valerius şi pe Horaţius 32.
Mare nenorocire este pentru stat dacă calcă oamenii cei într-însul vieţuitori peste ţărmurile cuviinţei şi a cumpătării şi păşesc preste hotarul dreptăţii, şi dacă aceii, carii se arată mai drepţi şi mai plecaţi spre pedepsirea relei întrebuinţări de stăpînire, dacă zic aceştii, după ce apucă puterea în mână, însuşi stângaci o întrebuinţează. Tribunii acum spre aceea tare pândea, să se lungească domnirea şi nemărginită să se facă puterea lor ; carii apoi doară mai cumpliţi tirani s-ar fi făcut decît decemvrii, de nu ar fi avut soţi pe Duilius 33, bărbat prea înţelept şi concetăţean adevărat drept, care timpuriu surpă planurile lor. Dintr-altă parte puţină dreptate arăta senatu către popor, căci clin pizma ce ferbea în inimile senatorilor asupra poporului, nu îiigă-6 duiră consulilor, adică lui Valerius şi lui Horaţius, să ţină obişnuitul triumf pentru biruinţa ce făcuse el asupra neprietenului. Mai totdeauna sie însuşi îşi strică omu, cînd nu lasă să se facă dreptate cui se cuvine. Consulii cei foarte înverşunaţi asupra senatului, se plînseră către popor şi căpătară triumful.
Neunirea din lăuntru (între fiii patriei), care mai în toate staturile republicane cele fără rînduiaîă se află şi care e bieiu cel mai păgubitor şi mai cumplit pentru patrie, acum mai tare ferbea în Roma. Tot tribunii se sîrguia prin învingere să se înalţe preste senat. Că tot mai îndrăznitor se face omu dacă îi slujeşte norocul în cutezare. într-una din legile cele pe 12 table scrise se oprea însurăciunea (căsătoria) între patricii şi poporeni, prin care se pusese nesuferită ură şi neunire între ceste două staturi. Căci fiind cei de familii mari în scaunul consulatului, se încredea cum că ei, de după naşterea sa cea nobilă, ar avea dreptul spre stăpânire. Dimprotivă poporul căuta să în-vieze şi să înrădăcineze ecvalitatea (asemănarea) cea firească, ca toţi asemenea să fie şi precum greutăţile statului, fieşcare după puterile şi veniturile sale să poarte, aşa şi din binele de obşte, toţi asemenea după cuviinţă să părtinească. Gamelius tribunul arătă înaintea tuturor că pînă atunci se va împotrivi senatului, pînă nu va rumpe urîta lege care opreşte însurăciunea între patricii şi poporeni şi pînă nu se
scrierile
va aşeza acea sfîntă lege, ca oricine, fie din patricii, fie din poporeni, după vrednicie să se poată înălţa Ia orice diregătorie, mai vîrtos la consulat. Deci învoindu-se senatu spre cererea poporului, se şterse deosebirea în căsătorie şi deschise calea vredniciei în purtarea dire» gătoriilor34.
INTRODUCERE SPRE BÂTAlLE PUNICEŞTI
Acum ne apropiem de timpul acela, care au deschis romanilor cîmpul virtutei şi a înţelepciunei politiceşti. însă mai nainte de a grăi despre vestitele bătăi puniceşti, de lipsă este a cunoaşte cetatea Cartaghena 35 (care era pizmuitoarea Romei), care prin negoţitorie şi prin bogăţii într-atîta s-au fost împuternicit, cît prin îmbuibare şi dezmer-dări însuşi sieşi şi-au fost adus perire.
FORMA STĂPÎNIREI ÎN CARTAGHENA
Cartaghena, pre care cu vreo 70 de ani înainte de facerea Romei s-au întemeiat prin Tirii, avea stăpînire mestecată, care fără toată îndoiala de mare laudă era vrednică, pentru că 500 de ani s-au ţinut pacea şi libertatea între cetăţeni nevătămată. Două persoane maghi-stratuale, cele ce într-un an purta diregătoria sa şi se numea sufite m era tocma asemenea cu consulii Romaneşti ş.a.
SMINTELE ÎN FORMA STÂPÎNIREI
Filosoful Aristotel face luare aminte despre două greşeli mari care se făcea în Cartaghena la împărţirea diregătoriilor : 1. Căci unui bărbat se da mai multe slujbe, care de arareori se pot purta cu efect bun pentru binele de comun (de obşte) ; 2. Pentru că era închisă calea celor săraci de a se putea înălţa la treptele cele înalte a diregătoriilor 37 ; prin care faptă prea mare cinste se da averilor, iară vredniciei puţină îmboldire se făcea spre a urma fapte mari, Nenorocirea Carta-ghenei într-aceea mai cu seamă se cuprindea, că au întinat şi au stricat avuţiile cele mari pe năravurile bune şi au nutrit (hrănit) iubirea de argint, adică soumpătatea ; şi că persoanele maghistratuale, precum arată înţeleptul filosof, fără toată roaderea conştiinţii, înşela pre ce-
istoria romanilor 37
tăţeni şi pre tot stătu, smulgînd toate chieltuelele sale, care fără cumpătare le făcea, din veniturile publice şi din sudorile unor cetăţeni particolari.
Deşi nu au fost naţia aceasta virtuoasă în bătălii, totuşi avea o datină, care foarte aprindea inimile spre vitejie. Soldaţii atîtea inele purta, în cîte bătăi au fost şi inelele acestea mare protimisire (întîe-tate) le făcea. Cinstea totdeauna e cea mai mare îmboldire .pentru soldaţi şi pentru tot omul.
Puterea Gartaghenei era foarte tare, Sardinia, cea mai mare parte a Siciiiei şi Spania era sub stăpînirea ei. însă lăţindunşi Cartaghena puterea mai departe, făcu singură păşire spre perirea sa, fiindcă pofta de a cuprinde multe ţări, care tot neamului aduce stricare, nu se potriveşte cu interesu unei naţii negoţitoare.
Cartaghena făcuse multe tractamenturi cu Roma. De după puterea celui dinţii, care s-au încheiat sub consulul Brutus, s-au fost mărginit luntrirea romanilor, iar cartaghinenii s-au îndatorat nimic de vrăjmăşie asupra latinilor a face. Tractanientu .acesta, pre care l-au descris Polibius 3S, arată cum că din timpul acela strămutătoarele neiubiri au vieţuit între ceste două neamuri. Prin alt tractat, care s-au încheiat în anu 405 de la facerea Romei, sau cu 348 nainte de HOisto>s, s-au hotărît între altele, ca romanii nici în Sardinia, nici în Africa să poarte neguţitorie, numai la Cairtaghena, unde le era slobod marfă neoprită a vinde, precum era slobod şi cartaghinenilor a face la Roma39. Tractatele acestea, care mai tîrziu cu oareşice schimbare s-au preînnoit, părtiniră cartaghinenilor precumpănarea bilaţii în putere, iară din partea romanilor arătă înainte, cum că aceştii destulă putere au de a ţinea pre cartaghineni în Mul temerii. Acum (am» bele aceste neamuri dorea să-şi supună Sicilia., pentru aceea se şi aprinse între dînsele focul de bătae. Acesta e punctul timpului în care au luat bătăile puniceşti începutul său 40.
BĂTAIA MACHEDONICA CU FILIP CRAIUL "
Proconsulul Cvineius Flaminius cu totul îl surpă la Cinocefala, în Tesalia, la a<nul> 557 <de la> f <acerea> R<omei> 42. După ace<e>a urmă pacea, cu care. afară de corăbiile pre care fu silit craiul a le preda, încă trăbui cu o mie de talanţi să se răscunupere şi pe feciorul său Dimitrie amanet să-1 dea. Iară grecilor dederă romanii slobozenie a fi neatîrnaţi (independenţi) şi a se stăpâni pre sine după legile sale43. Aceasta pricinui veste de bucurie de comun. Toţi se minuna şi lăuda pre acest popor iroicesc şi de bine făcător, carele, prin
SCRIERILE
purtarea bătăilor, nu altă, ci tocma libertatea popoarelor căuta. Zelul romanilor pentru libertatea grecilor nu fu altă, decît un mijloc, prin care la timpul său cu atîta mai lesne să şi-i poată supune. Acest principi um mai toţi biruitorii întrebuinţează spre orbirea celor de^curînd supuşi, iară după ace<e>a, cînd se văd în stare a fi de ai strîmtora, şi după vrerea sa ai purta, atunci nu întîrziază din cea mai mare prin sine dată libertate, cea mai adîncă siipunere şi greotăţi a pune pre dînşii. Deci orice republică luătoare de seamă să fie la timpul făgă-duelelor de libertate şi numai sub condiţii şi legătuiri temeinice, şi prin acoperirea alţii puteri scutite, să se subdea unei puteri mai mari.
BĂTĂLIA PUNICA III
* Princinile pentru ce n-au putut Cartaghena să ţină cu romanii prea bine le-au desgurzit Monteschiu şi eu nu mă pot conteni a nu aduce nişte observaţii a lui înainte. „Cartaghena — zice el — oare cu bogăţia sa «asupra sărăciei romane sta. în cîmpul bătăii, şi din acest temei au trăbuit să piarză. Auru şi argintu se storc, iară virtutea, statornicia, tărimea şi sărăcia sînt nestoarse. Romanii lăudăros! din su-rneţie, iară cartaghinenii din dorul dobîndirei, aceii vrea a domni, iar -ceştii a cuprinde şi fiindcă ceşti din urmă dobînda şi chieltuele<le> bătăii ie socotea negoţitoreşte, purta bătăi, însă fără de a simţi Inii -nsele oarece gust" 44.
Tot acelaşi an însamnă dărăpănarea Corintului şi stingerea liberaţii grecilor 45. De era circonstanţele favorisitoare pre acei ai su~ î;rfl« cărora mai nainte cu îmblînziri se linguşea, se strămuta stăpî-iv vei, lor cea lină în despotism. Romanii ţinea de o maximă politi-crască, a pricinui între popoare neîncetată neunire, pre vînzătorii carii
1 lor cînd şi cînd slujea ai patroni şi pre nebăgare de seamă aşa domni re de a ajunge preste Grecia, tocma ca cînd ar fi luat-o cu puterea, în loc de a da-i libertate.
Prin cuprinderea cea noavă mult cîştigă Roma, precum în avuţii, aşa şi în podoabe. Paradigmele măestriei ce se aduseră acolo, dimpreună cu veninatele fracturi asiatioeşti, arătară acel gust în maeştrii, care aduse stricare moralitate!. Din toate comorile şi rarităţile Corintului nimic au oprit pentru sine virtosul şi nepoftitoriul de eîştig Mumîais. însă de s-ar fi polit năravurile lui şi a Romei prin gustul noiavelor măiestrii, nu s-ar fi dat Corintu spre pradă săbiilor şi parei focului. Mare nenorocire este ace<e>a că se strică naţiile prin lux,
ISTORIA ROMANELOR 29
dar mai mare este că prin varvarle lucră spre însăşi a sa stricare. Norocoşi sînt aceii carii ştiu ţinea calea de mijloc, a cărora virtute are cultură şi a cărora cultură şi luminare nestricate ramam
TĂRIMEA ŞI ESERCITAŢIA, ÎNDELÂTNICIREA SOLDAŢILOR ROMANI
Următoarele observaţii sînt luate din Monteschiu : „Noi vedem astăzi că armiile noastre pier tare din silinţa cea preste măsură. Şi totuşi, la romani tocma silinţa sau opintirea'cea nemărginită a puterilor sale au fost mijlocirea prin care s-au ţinut dînşii. De după «cugetul meu, acela este fundamentul aceea, că ostenelele lor necurmate era unde, din contră, soldaţii noştri, de la cele mai mari greutăţi trec la cele mai ladînci leneviri ; care, vez<i> bine, că e mijlocirea cea mai potrivită de le aduce perire. Soldaţii romanilor se învăţau spre păsurile milităreşti, adică : în două oare (ceasuri), douăzeci, şi cîteodată şi doăzeci şi patru mii de păsuri a face. în marşurile acestea trăbuia să poarte dînşii o sarcină de 60 de ponzi. Se ţineau în datină armaţi a fugi şi a sări. în îndeletnicirile bătăeşti purta săbii, suliţi şi săgeţi, care mai o dată aşa de grele era decît obişnuitele arme şi aceste îndeletniciri se mîna necurmat44 46. Căci că aşa feliu de soldaţi, ţiindu-se în aşa de strânsă regulă, au făcut atîtea învingeri, ni se vede prea minunat.
Modul cugetării şi legile de căpetenie ale romanilor i-au făcut nebiruiţi. „Nimic, zice Monteschiu, nimic este aşa de puternic ca o republică, în care nu din frică, nu din prejudeoare, ci tocma din patima inimei se păzesc legile, precum era aceasta la Roma şi Lacede-mon ; fiindcă atunci se vede înţelepciunea a unei forme de stăpînlre bună şi de tăria tuturor acelora proptită, pre carii duhul părtinitor i-au insuflat" 47. în faptă au fost un entuziasm nestins, sufletul faptelor şi tăria statului.
DARURILE ŞI PEDEPSELE BĂTĂLIILOR
Am văzut cîtă putere au avut darurile şi pedepsele de la început, ca să poată ţinea armia în putere şi să-i aprinză inima. Amîndouă fuseră prea înţelepţeşte şi prea măsurat împărţite. Adevărat că era şi pedepse trupeşti, bătae cu bîtul şi ucideri, însă totuşi nimic au sporit atîta, cît batjocura şi ruşinea. Orice plasă de daruri, orice coroane,
scrierile
orice 'triumfi, oraţiile, prăzile, atunci cînd le lua ducii romaneşti de la vrăjmaş (spolia optima) şi cuprinsele arme, căpătară preţuire de la cinstirea pre care ele o aducea iroilor ; iară după ce iubirea averilor începu atît a stăpîni, cît mai mult se preţuia aurul decît cinstea (o urmare firească a biruinţelor mari), atunci fu acesta un proroc neamăgitor de apropiata scădere a mărimei romane.
CUREŢENIA DE MORAL {NĂRAVURILOR) ÎNMULŢI POPULAŢIA
Cauza cea de căpetenie a fericirei Romei -sta în populaţie sau mulţimea cetăţenilor, care prin curăţenia năravurilor şi sfinţenia cununiei înflorea. După ce tare se micşorase număra cetăţenilor la vreo cîţiva ani după întîia bătae punică, făcură censorii rînduiaîă, ca toţi cetăţenii cu jurămînt să se îndatoreze a se însura şi a arăta republicii cetăţeni noi. Atunci se făcu cunoscută cea mai întîia pildă de despărţire bărbătească, măcar că de după legile dinţii de mult era slobodă. Garvilius, carele prea cu credinţă iubea pre soaţa sa, se despărţi de dînsa pentru că era neroditoare.
De la oensoru Cato 48 se află o carte despre lucrarea pămîntului (De re rustica). Aceasta e un semn foarte preţuit despre iubirea ce avea romanii către economie. El se obişnuia a zice că despre trei lucruri se căeşte, adică : că au petrecut o zi fără de a învăţa oarece ; că şi-au descoperit tainele muerii sale şi că au umblat pre corabie, unde ar fi putut să umble pe uscat.
Mari au fost romanii, ori în ce privire îi vom lua. Noi cu dreptul ne minunăm de ace<e>a ce la romani era de obşte, adică «aceasta : 10 că unul şi tot acelaşi bărbat au purtat diregătoria persoanei de maghistrat, de soldat, de jude, de gheneral ; că cu asemenea istăţime se arăta în scaunul judeţului, cu care se purta în lucrurile stăpînirei ; tot în 'acelaşi timp era bărbat de stat şi învăţat şi în toată clasa a se deschilini şi a se face folositor ştia. O ce bărbaţi era aceştii ! întru cît au trăbuit să se desehilinească creşterea lor de a noastră şi ce sferă strimtă cuprinde talentele timpurilor noastre !
TRIBUNATUL LUI TIBERIUS ŞI A LUI CAIUS GRAHUS
Aspăsarea poporului au fost princina certării între dînsul şi între senat. Aceste certări s-au fost rupt prin bătăile cu străine popoare ; însă cauza acestor certări încă nu s-au fost stins. Deşi au fost ajuns
istoria romanilor 41
poporul la mari favorisiri, de s-^au şi ales uneori amîndoi consulii dintre poporeni, totuşi au fost poporul într-un stat trist. Circonstanţele cele preste măsură norocoase strică ecvalitatea între cetăţeni.
îmbogăţirea unei parte mări sărăcia ceilalte. Prin învingerea şi supunerea îumei s-au ţinut acel loc nenorocos, în carele nu se mai putea păzi moralitatea şi răutatea începu prin toate încuetorile şi armele a străbate. Doi bărbaţi, Tiberius şi Caius Grahus, cercară îndreptare, ci în aşa circonstanţii, cînd ace<e>a era cu neputinţă. Cute-zarea lor cea îndrăzneaţă dede pricină revoluţiei, care necă libertatea în sîngele cetăţenilor.
Tiberius Grahus nu numai la armie, ci şi la cetăţeni strălucită laudă cîştigase, cînd i se dede tribunatul şi prin ace<e>a se deschisă calea patriotismului şi poftei de cinstire, în care îşi află moartea. Privirea^ la toate bunurile ţării, care împoporate eu sclavi (robi), toate numai în mînile bogaţilor era ; nemăsurată bogăţie dintr-o parte, iară din cealaltă cea mai mare mişălătate ; dorul de a aduce pre Roma iară la virtutea cea de demult, cu un cuvînt patriotismu, de bună seamă, l-au adus spre această faptă. Iară după ce, o dată din zelul cătră concetăţeni, au început, au vrut şi s-au sîrguit cu mare înfocare şi a le săvîrşi. înfocatul zel trăbue să ţină măsură, dacă nu vrea să cadă în patimă stricătoare.
Toate pămînturile era acum în mînile bogaţilor. Aceştii înmulţa cuprinderile sale fără măsură. Multe locuri care mai nainte era sălăş-luirea a multor nobili şi virtoşi romani, se vedea acum împlute cu sclavi, carii semăna cîmpurile pentru domnii săi, iară de slujba armiei, nu numai slobozi, ci şi scoşi afară. Din contră, cetăţenii carii apăra patria, nu avea altă parte, decît cea mai adîncă sărăcie. Stare ca aceasta era, vez<i> bine, cu totul nesuferitoare, însă spre îndreptarea ei ar fi trăbuit cu cea mai îngrijită prevedere şi prejudecare să se păşească.
Acum Tiberius făcu această propunere, ca să nu se lase unui bogat mai mult de 500 ide iugăre (lanţe) de pămînt, iară ce va întrece să se ia de la dînşii, ci să li se plătească cu banii vistieriei. Patricii se împotriviră, răzimîndu-se pre îndelungata ţinere a pămîntelor sale şi strigînd că ce urmări rele va să aibă această strămutare novă. Din ce mai mari pedece se punea, din ace<e>a mai tare aţîţa tribunul pre popor, zicînd : ferile sălbatice au peşteri, iară cetăţenii romaneşti, carii se zic domnii lumii nu au acoperământ supt care să lăcuiască, nici pămînt măcar de o palmă pentru groapă 49.
Patricii prea bine înţelegînd ce va să zică vorbele lui Tiberius, întrebuinţară îndămînata sa viclenie, prin care se obişnuia a răsturna planurile poporului ; adică cumpărară pre unul din tribuni, ca prin contrazicerea lui să se împiedece vrerea celorlalţi. împetrit sta Tiberius, văzînd că amicul său Octavius 50 întrebuinţează stîngaci puterea de tribunat, cea sie împărtăşită, adică în contra datorinţei sale lu-crînd, contrazice dorului de comun. Tiberius neputînd a dezbate pre
scrierile
istoria romanilor
43
Octavius de la propunerea lui, la atîta adusă treaba cît sau pre Octa-vius, sau pre el să~l depună poporul din triibunat. îndrăzneaţă ceasta propunere ajunsă doritul sfîrşit. Legea Lieiniană 51 se prenoi şi însuşi dînsul, tratele lui Caius şi socru său Appius52 fuseră numiţi de comisari, ca să poarte grijă de împărţirea pămîntelor între cetăţeni.
Şi (aşa, cînd afară cea mai fericită păşire făcea armele Romei, atunci din lăuntrul ei cea mai groaznică revoluţie se rădică, nu numai pentru luarea pămîntelor de la patricii, ci pentru că Tiberius împărţi avuţiile craiului Eumen din Pergama 53, care era în testament lăsate poporului, le împărţi zic între poporeni, poftind ca să i se lase tribunalul şi pre viitoriui an. Prin aceasta tare înfocîndu-se patricii, iiotă-rîră ucidere pe capu lui, cel ce şi fu ucis în Capitolium, unde fugise, de Scipio Nasica54, unchiul său, la anu 621 de la f<acerea> R<omei>. Iară Africanus 55, judecind dreaptă a fi fost uciderea lui Tiberius, însuşi se află mort la casa sa.
Grahus, fratele lui Tiberius, tot pe acea cale vrînd a păşi şi prin vicleana lucrare a senatului împiedecat fiind, rădică pre popor asupra senatorilor ; şi aşa ieşi cu poporul în muntele Aventin. Consulul Opi-mius 56 prinse a bate pre popor, făgăduind că oricine va depune armele de voe bună, i se va ierta toate greşalele ; iară pentru capul lui Fulvius, duca poporului, şi a lui Grahus, făgădui atît aur, cît vor fie ei de grei. Deci deodată se văzură părăsiţi de popor şi fuseră ucişi dimpreună cu mai mulţi de trei mii de ai săi57. Crudelul consul au dat să se arunce toate trupurile moarte în apa Tiber. Aceste năpasnice ucideri puseră început bătăilor civile şi armele romane aşa de puternice se revărsară în Galia Narbonesă, cît se puseră acolo coloane noave cu toate drepturile şi legile sale 58.
SOARTA CORNELIEI, MUMEI UCIŞILOR FRAŢI TIBERIUS şi CAIUS GRAHUS
Cornelia au ţinut de-a pururea pre fii săi de cea mai preţuită a sa vistierie sau comoară ; şi totuşi suferi dînsa perderea lor cu o statornicie vrednică de mirare, aşa, cît se zicea că bătrîneţele au făcut-o fără de simţiri : „însă aceii, zice Plutarh, carii aşa judeca, nu ştia cît poate creşterea nobilă la marea îndămînare a sufletului ca să întărească inima asupra ori ce scîrbă şi cum că nenorocirea, deşi învinge cîteodată pre virtute, totuşi nu o răpeşte de putere, de a purta inimoasă întîmplările nenorocoase" 59. Cornelia, era mustra moralitatei şi a virtutei, cu un cuvînt, minunea Romei. Odată arătînd dînsa în faţa unei romane nobile pre fii sei, zise : „aceştii sînt mărgăritarii, aceştii comorile mele". Zicerea aceasta mărturiseşte un suflet nalt, carele cea mai mare îndestulare simte în împlinirea datorinţelor sale.
14 BĂTAIA CU CIMBRII ŞI TEUTONII, LA AN<UL>
DE LA F<ACEREA> R<OMEI> 641
Cimbrii şi teutonii, ghinte nomade, de ici colea rătăcitoare şi dedate spre prăzi, între ceialalţi, era spre mare înfricoşare romanilor ; că în anu f. R. 641, cu deschilinită învingere au frînt pre consulul Carbo 60, încă necăpătînd de la romani pămînt de lăcuinţă şi pre consulii Silanus 61 şi Scaurus 62 cu bătae i-au fugărit; inimaţi făcîndu-se prin norocirea .armelor, unindu-se cu figurii şi helveţii, nu numai au bătut pre Lelius Cassius 63 consulu cu pre toată -armia, ci şi pre romani i-^au silit a face urîtă păeiuire. Spre a putea învinge pre aceşti prădătorii varvari, nu se vedea altul în stare a fi, decît Marius64. Deci fu dînsul, înainte de întoarcerea sa din Africa, anumit a două oară consul, care digintate, preste înţelesul legilor, o purtă patru -ani după olaltă, pînă cînd storî pre toţi varvarii.
Deşi se despărţise teutonii de cimbrii, totuşi, de după mulţimea şi virtutea lor, era temuţi. Marius nu vru nicidecum să se lovească pînă nu va vedea ocazie care să-1 încredinţeze despre învingere. Mai pe
15 urmă aşa îi bătu la Lix în Provenţa 65, cît mai mulţi de o sută de mii periră. în următorul an bătu şi pre cimbrii la Varcela66. Precum spune Plutarh 6?, cei mai mulţi dintre varvarii aceştii singuri s-au spânzurat din desperaţie, ca să nu~şi vadă căderea sa. Ci fiindcă nu erra atîtea lemne, lega funii de cozile cailor şi în coiarnele boilor săi şi aşa se acăţa în lanţuri, ca trăgîndu-i aceste dobitoace, să-i sugrume.
După săvârşirea acestor bătăi groaznice, ci folositoare, se născură primejdioase revoluţii în cetate, a cărora început de la tribuni se trage. Că Lelius Saturninus 68, de după puterea legii pămînteşti, au cerut apriat de la senat ca pămîntul ce îl luase Marius, sooţînd pre cimbrii din Galia, să se împartă între popor. Pre Metellus 69 şi Rutilius 70, carii nu vrea să joare pe acea lege, i-au trimis în exilium, prin care faptă nu numai pre Marius, ci şi pre tot senatu întru atîta l-au înviforat asupra sa, cît una cu Drusu 71 fu ucis.
Acum cînd era republica în cea mai naltă treaptă a norocului său, atunci era şi mai aproape de căderea sa. Nimic se mai ştia de generosul patriotism, care jărtveşte interesul său pentru binele de obşte. Cetăţenii cei buni căzură jărtvă celor răi. în casele celor mai vestite persoane maghistratuale se vedea strălucire preste măsură, izăflări măestroase de luxus, care mare stricare de moralitate aduseră. Cei puternici şi mari înghiţea toate provinţiile. Toţi alirţii romanilor sculară bătae asupra lor, vrînd a căpăta dreptul cetăţenesc. Bătăei aceştia se puse capăt prin viclenia senatului, că aceştii cu mare băgare de seamă împărţiră dreptul cetăţenesc acelora, carii pînă acum credincioşi au rămas, făgăduind şi celorlalţi acel drept, de se vor supune Romei.
44
SCRIERILE
ISTORIA ROMANILOR
45
MOARTEA LUI MARIUS ŞI A LUI CARBO
Forma republicană de stăpînire se stinse. Numai un bărbat se făcu domn preste tot ; sabia era dreptul şi propta lui. Acesta făcu propunere poporului să numească un dictator pre un timp nehotărît, carele va re<a>duce fericirea şi pacea de obşte şi se arătă însuşi pre sine de voitor a primi acea diregătorie, de va vrea poporul să o încredinţeze lui. Aceasta se şi împlini şi aşa se introduse în Roma un despotism «de-a pururea, că nici o putere în lume era mai nemărginită decît puterea dictatorului.
Silla 72 aşeză cele mai înţelepte legi, după ce văzu puterea cea nemărginită în mîna sa. Senatului iară dede diregătoria de judeţ şi înălţă trei sute cavaleri în senat spre împlerea ştirbinilor ce se făcuse prin tabere şi prescripţii ; rîndui nima să nu se facă pretor pînă n-a fi mai nainte cvestor şi nima să poată fi consul, cel ce n-ar fi purtat pretoria. Prenoi legea veche, de după care nima, carele au fost o dată consul, să nu se poată iară face pînă în zece ani. Strîmtoră puterea tribunalului prin ace<e>a că nu lăsă pre tribuni să se mestece în aşezarea încheiatelor legi, precum şi prin aşezămîntul, ca dînşii dintre mădularele senatului să se aleagă şi să nu poată pretenderisi mai naltă diregătorie, după ce odată s-au ales de tribun. Din timpul acesta nu gîdila mai mult diregătoria aceasta pre cei lacomi de laudă, pentru că trăbuia atunci de toate cele mai înalte şi mai strălucite diregătorii să-şi spele mînile.
La anul 682 75 amărunţa că va să bată cetatea, avînd o sută douăzeci de mii de sclavi armaţi ; însă Crasus 76, cel mai bun tăbăraş şi ducă romanesc, căpătînd comanda oastei, cu norocire săvîrşi această bătae, re<a>ducînd mai întîi înfrînarea sau învăţătura militărească, care mai cu totul perise. Spartacus fu silit de oamenii săi a se slobozi spre o lovire hotărîtoare, în care, precum istăţime, aşa şi vitejie mare arătă. La începutul bătăliei îşi ucise calu zieînd : „de voi birui, nu-mi vor lipsi cai, iară de voi cădea, nici un cal va trăbui" 77. Biruirea îndelung era în îndoială. însă mai pe urmă fuseră sclavii bătuţi şi iroul acesta rămase mort în cîmpul bătăliei.
Cinci mii de sclavi, carii iară se adunase, fuseră bătuţi de Pompeius, carele se zicea scăpătoriul Romei, scriind către senat: „Crassus au biruit pre sclavi, iară eu am stins din rădăcină scularea de rebe-lianţi" 78. Pompeius 79 se sîrguia a încrede pre romani, cum că el ar fi lor nencungiurat de lipsă, vrînd prin aceasta .a căpăta o putere nemărginită ; şi avea darurile naturale, despre toate acelea ce el dorea, ai face credincioşi. Nefiind el mai nainte cvestor, după legea lui Silla, deodată fu ales consul, deşi numai 34 de ani în vîrstă număra ; cu această diregătorie îmbrăcat, şterse toate aşezămînturile iui Silla, tribunilor iară dede puterea cea veche şi se făcu idolul poporului, a căruia prejudiţii le lingărea. în deşert dede consulul Crassus poporului o ospătare de zece mii de mese ; de-a fetea împărţea el ca la trei luni grîu şi alte bucate între săraci80 ; cu toate nemăsuratele sale răspîn-diri, care totuşi cei mai potrivit mijloc era de a vîna pre popor, nu putu nicidecum să se pună în cumpănă cu Pompeius.
19 BĂTAIA CU SCLAVII
2 Roma, care era dedată a învinge popoarele, însă prin rele şi avuţii era singură învinsă, trăbui încă o bătae primejdioasă să ţină asupra sclavilor săi. Două revoluţii a sclavilor arătase în Sicilia întru cît se urăşte jugul romanilor73. Această arătare era şi mai crîneenă. Mulţi dintre nenorocoşii carii se vedea aruncaţi în sclavie (robie), cei ce mai mulţi era gali şi traci şi fără de voe se îndeletniciră în purtarea armelor. Şaptezeci şi opt dintr-înşii rupseră lanţurile sale şi aleseră pre Spartacus, un trac, să fie de povăţuitor.
Asupra acestora fuseră vreo eîţiva soldaţi trimişi, însă fuseră bătuţi. Un pretor 74 cu armie de trei mii asemenea ruşine păţi. Norocoasele urmări dinţii tot pre mai mulţi sclavi trăgea la sine, atît cît turma lui Spartacus numeroasă şi aşa de înfricoşată armie se făcu, cît trăbuiră amîndoi consulii şi un pretor să iasă asupra lui. Spartacus
3 învinse pre toţi trei, cu atîta mai vestită laudă, deoarece galii, carii se despărţise de el, fuseră nainte de lovire prin romani dumicaţi.
» UCIDEREA LUI ŢEZAR 81
Acum era să se ucidă dictatorul Ţezar în adunarea a tot senatul şi încă în aşa timp, cînd se gătise să mişche tabăra în Asia asupra părţilor, spre răsplătirea surpării lui Crassus. Oarece ziceri de oracui, precum şi oarece bîntuială şi presimţiri îl ţinură mult timp în ho-tărîre, duce-s-au în senat, au nu ? Ci fiindcă crezu linguşitorilor cum că republica e tare îngrijită despre păstrarea vieţii lui şi cum că nima va îndrăzni a se atinge de persoana lui, se arătă fără toată prengriji-rea de vreo primejdie în mijlocul adunării. Conjuraţii traseră cuţitele (angerile) afară, şi împunsături preste împunsături aruncară pe trupul lui. Văzînd Ţezar pre Brutus 82, strigă : „Cum fiul meu, doară şi tu ?44 83. Nici cugetă mai mult despre apărarea sa, ci acoperindu-şi faţa cu haina, muri ca un bărbat, carele nici într-o socoteală ţine viaţa, străpuns fiind cu 23 de împunsături84. Iroul acesta nu era mai bătrîn de cincizeci şi cinci de ani.
După principiile şi legile statului roman, oricine se sîrguia a trage stăpînirea cea mai naltă cu nedreptate la sine, se socotea ca un vrăj-
SCRIERILE
maş ia patriei şi era lăsat cruzilor păşiri poporale. Deci şi uciderea lui Ţezar se văzu direaptă a fi fost. Insă nemaiputînd Roma păstra libertatea sa, trăbuind oricum unui lacomilor de mărire să se supună, fiindcă moralul şi cugetele de acum eu totul răsturnase proptirile şi principiile libertatei şi pentru că exemplul lui Silla, nemăsuratele bo~ băţii şi preţuirea a unor persoane private trăbuia să strămute republica în monarhie, ar fi trăbuit să se întîeze (protimisească) mai bine blinda lui Ţezar stăpînire, decît bătăile cetăţeneşti. Cătrănita faptă a lui Brutus, carele în amăgitoarea speranţă (nădejde) fiind, că prin aoe<e>a va scăpa pre statul roman, omorî pre amicul şi făcătoriui său de bine, este adeverire ce şi cît îndrăzneşte fanatismul republican a păşi şi a face.
Deoarece omorît fiind Iulius Ţezar, alerga ucigătorii cu cuţitele în mîni prin toată cetatea strigînd : mort este craiul Romei ! Unii dintre patricii se însoţiră lor, iară poporul nu arăta altă decît dor şi supărare după Iulius. Deci văzîndu-se ticăloşii ucizători amăgiţi în aşteptarea sa, luară fuga în Capitolium. Consulul Marcus Antonius 85 şi Lepi-dus 86, duca călărimel, se arătară gătiţi spre răsplătirea ucidere! dictatorului Ţezar. Senatu se (adună. Se începură a se face cercetări, oare fost-au Ţezar tiran, sau direaptă căpetenie a republicei. Tocrna cînd era să sie întineze aducerea aminte despre dînsul cu o necinstire, atunci propuse sau arătă Antonius cu mare înţelepciune, cum că toate persoanele de diregătorie vor depune ofiţiumurile sau diregătoriile sale, dacă se va numi acela de tiran şi de căpetenie nedreptă, de la carele au căpătat ei (slujbele) servirile sale şi cum că din ace<e>\a va urma cea mai cutremurată anarhie şi cele mai prăpăditoare bătăi cetăţeneşti şi rebelii se vor naşte. La această propunere rămase începută întrebare nesăvîrşită. Deci se învoiră întru ace<e>a, ca uciză-torii de Ţezar să nu se pedepsească, iară .aşezămînturile cele de Iulius Ţezar spre îndreptarea patriei făcute să se întărească. îneheerea ceasta de două înţelegeri, sau mai drept a grăi contrazicătoare, nu putu între aşa critice eireonstanţe să reducă şi să aşeze pacea comună. Aşadar, sau trăbuia să se arate coraje, sau să se rabde perderea libertatei. Antonius, cel ce cuprinsese arhivu (armariile cu 'scrisorile), orice vrea, tot făcea, zicînd că aşa «află scris şi rînduit în scrisorile lui Ţezar.
ISTORIA ROMANILOR 47
tului, în care pre unii dintre ucigaşii săi cu mărire îi înfrumseţa, iară poporului multe avuţii lăsase. Deci văzînd Antonius pre toţi străbătuţi a fi de dragoste şi mulţămire către ucisul Ţezar, învăpăie, mai presus de toate, simţirile 'ascultătorilor prin lăudarea despre marele cest bărbat, prin spunerea făcutelor de el tabere şi învingeri şi prin descrierea virtutelor lui. Sîngerata haină a Ţezarului o aşternu şi o m lăţi înaintea ochilor, .arătînd împunsăturile sau ranele cele prin spurcaţii ucizători făcute în trupul cel ce zăcea amorţit şi făr de suflare înaintea adunaţilor. Apăsarea ce se făcu prin toate acestea în inimile celor aci de faţă atîta era de puternică, cît poporul în întîia înfocare să dea foc caselor ucigaşilor, carii fără întîrziere fugiră din Roma.
»       LA ANUL 770 DE LA F< AGEREA > R<OMEI> SE FÂCU
UN TRIUMVIRAT
După căderea lui Antonius, nu mai cruţă senatu pre tînărul Ţezar87. Comanda preste armie se dede lui Decimus 88 şi cei cu cugete 22 republicane căpătară corajă nouă. Acum văzu Octavian că e de lipsă a depune larva. Cicero 89, fără tot sporiul, propuse senatului să ridice pre Octavian în consulat ; pentru că pricinuind acea propunere rîdere mare, nu cugetă mai mult Octavian a ascunde vrerea de a urma măiestria poiitieească şi îndrăznirea lui Ţezar. Pentru ace<e>a se uni cu Antonius şi Lepidus 90, merse înaintea unei armii la Roma, se nunii consul, deşi numai de 20 de ani era.
TABĂRA TRIUMVIRILOR ASUPRA LUI BRUTUS SI CASSIUS 91
ANTONIUS RĂDICA PRE POPOR ASUPRA UCIZATORILOR
LUI ŢEZAR
Intre .acestea părea că iară va să se întoarcă pacea. Conjuraţii sau rebelianţii părăsiră Capitoliumu şi fură de Antonius şi Lepidus primiţi între cetăţeni ; ci o pornire novă a lui Antonius puse în mişcare pre toţi. El dede testamentul lui Ţezar spre citire înaintea sena-
Săturaţi fiind triumvirii de răpiri şi ucideri, se sîrguiau a deduce în împlinire planul cel asupra republicanilor făcut. Lepidus străjuia Roma, iară soţii lui, adică Antonius şi Octavianus, merseră în Macedonia, unde se unise Brutus şi Cassius. Niciodată se văzuse atâtea puteri ostăşeşti romane, cîte era acestea, care era să săvîrşească soartea republicei. Intr-amîndouă părţile se număra mai mulţi de o sută de mii de bărbaţi îndatinaţi cu bătăi, carii toţi se simţea aprinşi de focul mărirei şi de iubirea către libertate. Cassius era să încungiure o lovire, fiindcă şi aşa era să piară vrăjmaşul din lipsa bucatelor. înţeleptul acest svat nu plăcu lui Brutus. Soldaţii striga a fi moliciune, de nu
SCRIERILE
vrea să se lovească, pentru aee<e>a mur ăia şi era nepăciuiţi. Ne-păciuirea lor hotărî mai pre urmă pre ofiţirii şi povăţuitorii lor spre bătae.
La anul de la f <acerea> R<omei> 711 92 se ţinu bătae la Filippi, în marginea Macedoniei, care de-a pururea surpare aduse republicanilor. Octavianus se trase din pricina unui beteşug în lături de la oaste, Brutus puse pre ostaşii aceluia în nermd'uială ; ci pînă Brutus cu prea învăpăiată inimă şi puţină prejudecare gonea pre fugătorii vrăjmaşi, pînă atunci se slobozi Antonius pre oştirile lui Cassius şi le răspîndî. Cassius, cel ce nimic ştia despre învingerea lui Brutus, se dede să-î omoară unul dintre libertinii săi. Trupele lor, care dintr-o parte bătuse, dintr-nalta fusese bătute, iară se adunară laolaltă. Triumvirii ajunseră în primejdie de a peri de foame ; pentru ace<e>a căuta acum Brutus să urmeze pianul lui Cassius, care cea mai bună urmare era să aibă pentru armia republicană, dacă nu l-ar fi silit nerăbdarea soldaţilor de a se lovi a două oară. Această bătae o perdu după ce cu totul răspîndise aripa dreaptă a vrăjmaşilor, pre care Octavianus o comanda. Şi pentru că ţinea cu neputinţă a fi de a mai aduce iară libertatea, se omorî singur cu sabia sa, precum mai nainte şi soţul lui făcuse.
Acestor duci se dedese cinstitul nume, adică cum că ei au fost adevăraţii romani cei mai de pe urmă. Ei putea şi mai cu mărire să se încoroneze cu acest nume. Cassius era de la fire puternic şi aspru poruncitor. Brutus era din principii vîrtos, prea păzitor de legi şi plin de dragostea dreptăţii şi de pofta de a ferici omenirea. Cea mai mare a lor sminteală au fost uciderea de sine însuşi, pentru că cu omorîrea sa îngropară toată libertatea republicei ; pentru ace<e>a se şi urgisea de unii că ar fi fost bărbaţi de inimă moale. Insă uciderea de sine singur era atunci îndatinată la romani. Monteschiu zice : „Cu adevărat este, cum că oamenii de acum mai puţin iubitori de libertate, mai puţin inimoşi şi spre începerea a oarece faptă mare mai puţin aplecaţi s-au făcut, decît cum era ei oarecînd, cînd încă, de după puterea a ceia puteri, care o făcea preste sine singuri, putea în toată clipita să se tragă de supt orice altă putere silitoare46 93. Legea creştinească ne umple cu o îngrozire dreaptă asupra uciderei de sine (avtohiria) şi exemplele pre care şi astăzi încă le vedem despre ace<e>a, care totdeauna prin răutate şi viaţă nerînduită se pricinuesc, arată de ajuns întru cît este de lipsă dumnezeescul moral a creştini taţii. Dar şi ace<e>a prea apriat se vede, cum că Catonii şi Bruţii nici o moliciune au arătat, pentru că au mai vrut viaţa decît libertatea a perde. încheerile cele subtile despre această materie nu pot neputernici ace<e>a ce s-au arătat prin simţiri.
DESCRIEREA NAŞTERII ŞI A EROICEŞTILOR
FAPTE A MULT VESTITULUI ŞI DE TOATĂ EUROPA MINUNATULUI EROU IOAN CORVINUS DE HUNI AD
A fost publicată în „Calendariu romanesc pe anid de la Crisios 1830 lucrat de Ştefan P. Niagoe, învăţătorul şcoalei româneşti din Pestaec. p. 45—95, două coloane paralele, cu caractere latine şi chirilice.
Scrierea are două părţi distincte ca valoare şi concepţie. Prima dintre ele, sugestiv intitulată Ioan Corvinus este răsărit din gen sau sînge românesc, este o contribuţie originală a învăţatului bănăţean, cu numeroase accente polemice, în care, aşa cum mărturiseşte titlul, întreaga argumentaţie se reduce la demonstrarea originii româneşti a lui îancu de Hunedoara. In acest scop invocă, nu fără spirit critic, fragmente din Thuroczi, Engel, diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus (1548), Bonfinius, Petru Maior, I. Benko, Gebhardi, Fessler, P. Nagy, Timon, Kercselieh, Vineze Karoly, Nemzeti Plutarchus, 1815, într-un spirit de ripostă, de polemică, cu un adversar necunoscut. Recenzia pe care J, Kemeny o făcea în Nemzeti Târsalkodo (1830, nr. 17, p. 133—135) lucrării româneşti aduce în discuţie tocmai această teză din prima parte a lucrării, adică originea românească a lui Iancu, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm prima parte a studiului drept un răspuns dat istoriografiei maghiare, aflată şi ea la începutul afirmării concepţiei romantice, în plin proces de deşteptare naţională, context în care îi revendică pe cei doi Huniazi.
Partea a doua, 'aşa cum a stabilit profesorul Camil Mureşan, este o traducere, sau mai precis o prelucrare după Kovăcs Mâtyâs, Biogra-
49
scrierile
phia Ioannis Huniadi, Eger, 1817, mai puţin valoroasă, diferită ca stil şi concepţie de prima.
Din nou se ridică întrebarea de ce Bojincă menţionează întreaga lucrare drept traducere ? Cei care s-au ocupat de această scriere pînă acum (prof. C. Mureşan şi George Em. Marica) consideră că a făcut-o pentru a o strecura mai uşor prin sita cenzurii. Indiferent de motiv, lucrarea are meritul de a fi prima scriere în limba română consacrată exclusiv biografiei lui lancu de Hunedoara şi mai ales apărării originii sale româneşti, într-un moment în care conştiinţa naţională a românilor, pe cale de afirmare şi cristalizare, îşi îngloba istoria ca una din componentele sale de primă valoare.
Lucrarea despre lancu de Hunedoara face parte dintr-un ciclu mai mare al Huniazilor, fiind continuată în calendarele din 1831 şi 1832 de „Tragedia lui Ladislau Corvinus de Huniad" şi „Biografia lui Mathia Corvinus craiul Ungariei", nesemnate, pe care i le atribuim tot lui Bojincă, în continuarea preocupării din 1830 şi datorită faptului că în biblioteca lui am găsit menţionate două lucrări despre Huniazi.
Dacă modelul pentru a doua parte a scrierii din 1830 l-am văzut în lucrarea lui Kovâes Mâtyâs, prima parte credem că i-a fost sugerată de pasajele din Istoria lui Petru Maior referitoare la acelaşi subiect (p. 111—115), unde sînt menţionate pentru prima oară sursele care atestă originea românească a lui lancu, printr-o trecere în revistă rapidă, fără comentarea sau redarea lor. Pe urmele lui, Bojincă redă fragmentele respective, le comentează cu apreciabil simţ critic şi mai ales spirit polemic, sfîrşind prin a oferi o lucrare independentă despre originea românească şi faptele lui lancu de Hunedoara.
Mai jos redăm întîia parte a scrierii, prima de .acest fel în literatura românească.
Lăţind eu pînzele corăbiei mele printre linele vînturi şi blîn-dele valuri a Mărei Corviniane sau Huniadiane spre arătarea urzi-rei, «adică a naşterii şi a minunatelor fapte a lui Ioan Corvinus de Huniad, fostului oarecînd gubernator a Ungariei şi părintele strălucitului Crai a Ţării Ungureşti Matia Corvinus, nimica altă cu agiun-gerea la scutitul Mărei liman nu mi-am propus, nici alt scop nu am avut, decît a descoperi iubitorilor de cunoştiinţe fii româneşti, ace<e>a ce este de mult prea cunoscut tuturor neamurilor luminate şi ce în toate limbile cu desfătare se citeşte din credincioase istoriile ţărilor şi se măreşte de dirept judecătoare inimile tuturor literaţilor sau învăţaţilor europeşti ; adică întîi : cum că vestitul în, toată lumea erou Ioan Corvinus de Huniad e născut din genul românesc ; a două : cum că eroiceştile lui fapte, milităreasca măiestrie în purtarea armelor, istăţimea la orice întâmplare şi bărbăţia însoţită cu adevărată înţelepciune în bătălii, atîta sînt de minunate, cît pînă 'aci de neamul omenesc neauzite au fost.
descrierea naşterh şi a eroiceştelor fapte 51
Spre a arăta cu temei şi deplină adeverire vreo faptă, care noi singuri n-am văzut-o, nici n-am auzit-o din gurile aşă plase de bărbaţi, carii au vieţuit tocma în timpul întâmplatei fapte, sau doară şi de faţă au fost şi carii de comun se socotesc de mărturii adevărate, trăbuie să cercetăm istoriile sau scripturile cele despre 'acea faptă sunătoare ; care cu cît mai mult se apropie de timpul în care s-au întâmplat acea faptă, cu atîta mai mare credinţă li se amăsoară, iară de sînt tocma din acel timp de bărbaţi întregi în credinţă însămnate, atunci nu e de lipsă mai mult a se diputa sau a se îndoi depre căutatul adevăr.
Deci şi noi spre proptirea descrierii vieţii lui Ioan Corvinus cercetăm pre cei mai vrednici de credinţă istorici coevi, adică de un timp, cu a cărora mărturisiri întreaga istoria patriei [...] este proptită. Adică :
I. IOAN CORVINUS ESTE RĂSĂRIT DIN GEN SAU SÎNGE ROMANESC
Istoricii sau scriptorii carii au scris despre familia Corviniană, unii sînt domestici (de casă, sau din patrie), alţii străini, lăsînd dară pre ceşti din urma în lături, zicem :
Nici un istoric dintre cei întregi şi vrednici de credinţă, carele au scris istoria patriei cu adevăr şi fără patimă, nu se află să ascundă, Sl sau să tăgăduiască urzirea naşterii lui Ioan Corvinus din sînge românesc, ci toţi cu o gură mărturisesc adevărul despre românimea lui ; aşadar aci nu se vede a fi de lipsă a pune nainte nescari mărturii despre aceasta,, în cît se atinge de direpţii cumpănători literaţi ungureşti, ci ar fi de ajuns a zice : Ioan Corvinus de Huniad au fost român născut şi patriot adevărat cu sufletul şi trupul. însă, parte ca să te încredinţezi şi tu iubite fiu român, de nu ai avut pînă acum întreagă conştiinţă despre adevărata biografie a lui Ioan Corvinus, adică unde s-au născut şi cum au ajuns el la nalta diregătorie de gubernator a Ungariei.
55 Spre mai apriata adeverire se pun în ante istorici vrednici de toată credinţa, carii năndoite mărturii dau despre genul românesc a lui Ioan Corvinus.
57 Dintre carii cel dinţii este M. Ioan Turoţi \ carele au vieţuit pre timpul craiului Matia Corvinus, fecioru lui Ioan Corvinus de Huniad şi au scris Cronica Ungurilor, în care, cartea IV, cap. 30, zice : „Era atunci în crăime (ţară) militar înalt la suflet, născut din sinul nobilei şi chiarei ginte transalpine (de peste munţi) Ioan de Huniad, om bă-tătarnic şi născut spre învîrtirea armelor şi spre îndreptarea lucrurilor ostăşeşti ; şi precum e apa peştilor, cerbilor a vedea umbroasele
scrierile
păduri, aşa lui îi era viaţa purtarea armelor şi ducerea taberilor. Pre acest om, precum se zice, spre apărarea viitoare a crăimei, precum au adeverit faptele lui, l-au lales pronia de sus şi l-au adus din părţi străine (înţelege din Ţara Românească) în ţinutul Ungariei" *.
Aci se naşte întrebarea cine au fost tatăl lui Ioan şi cum au venit în Crăknea Ungariei ?
Tatăl lui Ioan Corvinus au fost Voicu But Corvinus, nobil sau boer de Ţara Românească, ostaş vestit între ai săi, carele pentru înclinarea şi amieieia ce o arăta către unguri, au început principul Ţării Romaneşti Mircea a-1 goni şi mai pre urmă întru atîta se mînă lucrul, cît i se luară şi moşiile, de unde apoi au trecut Voicu But la împăratul Sighismund. Engel în Istoria Ţării Româneşti **. Carele fu primit de Sighismund şi se sălăşlui în Transilvania, precum mărturiseşte Turoţi. Cronica, par. IV, cap. 30 : „Se zice că îmboldit fiind Sighismund de virtutea părintelui acestui militar, l-au adus din părţile transalpine (de preste munţi) în domnirea sa şi l-au făcut lăeu-itoru crăimei sale" ***. La anul 1395 rădicînd Sighismund bătae asupra lui Mircea Vodă şi supunîndu-1 armelor sale, iar întoarse moşiile boerului Voicu îndărăpt ****, ci şi în Transilvania căpătase de la Sighismund o moşie, satul Corvinul (Holloş)6 numit, în marginile Transilvaniei de către Ţara Românească, unde au şi rămas Voicu, nevrind a se mai întoarce în ţara sa,
în acest sat se născu Ioan Corvinus de Huniad din tată român, iar muma sa se zice a fi fost Elisabeta Marcinaia din familia lui Paleolog 7, celui mai de pe urmă împărat grecesc.
Cum că Ioan Corvinus iau fost român afară de toată îndoiala, chiar adeverează Ant<onius> Bonfinius în Decadele Ungariei, că zice în Decade III, car. IV : „Că acesta (Ioan) din fată român, iară din mumă greacă născut, prin industrie şi virtute, preste socotirea tuturor şi-au luminat genul său, s-au mărturisit nicidecum a fi el născut din părinţi întunecaţi. Că tatăl lui între românii carii lăeuese acum locurile Getelor şi ale Dacilor, se zice mai mult a fi putut la acea gintă, adică carele nu numai cu svatul şi cu lunga a lucrurilor
* Erat tune in regno miles magnanimus nobili et claro transalpinae gentis de gremio natus Joannes de Hunyad, homo beilicosus et ad flectenduni arma, dirigendasque res belii cas natus ; et sicut piscibus aqua, cer vis um-brosas lustrare sylvas, sic illi armorum, bellique expeditio vita erat. Hune hominem, ut dici praesumitur, futura regni pro tutela, rebus per ipsum gestis testantibus, fata ab alto elegerant, peregrinisque de partibus, regn! Hungariae deduxerat intra oraş. Tur. Chron. Hun. L. IV. c. 302. ** Woik Buthi war nach dieser Erzăhlung ein walachischer Eoiar des Myrra, der von ihm vielleicht wegen Anhănglichkeit an Ungarn vertrieben wurde» Engel âltere Geschichte der Walachey S. 158 3. *** Fertur enim quod Rex Sigismundus, virtutis nomine genitoris mi li tis hu~ jus pulsatus, illum partibus de transalpinis suum traduxisset in domini um, suique regni illum incolam effecisset. Turotz, Cron. Par. IV. C. 304.
**** Und jetzt von Sigismund in seine Gutter zuriick eingesetzt wurde. Engel, ibidem 5.
descrierea naşteru şi A eroiceştilor FAPTE 53
experienţă, ci şi cu averile şi puterile multă autoritate şi-au fost cîştigat; îndeletnicit prin bătălie bărbătească, n-au agonisit atîtea avuţii, cît nume şi^au cîştigat din studiile milităreşti.
Se întăreşte şi ace<e>a, cum că Sighismund de după vestea numelui părintelui au adus pre Ioan din părţile munteneşti în Transilvania şi pentru bună purtarea trebilor lui, l-au dăruit cu pămîn-63 turile Huniadiceşti, care sînt în marginea Transilvaniei de către Ţara Fiomâneaseă. Au fost bărbat în carele se putea cunoaşte marea Cor-vinilor virtute, precum şi nalt suflet, înţelepciune şi virtute romană. La faţă era foarte deschis şi vrednic de reverinţă, în tărimea milită-rească nănvins, a cărui fire blîndă şi bună nu altă decît icoana vredniciei romane arăta *.
67 Din această mărturie se vede cum că şi părintele lui Ioan Corvinus, adică Voicu Butu, au fost bărbat mare şi strălucit în patria sa, dară nici mai puţin preţuit au fost şi în Transilvania, unde căpătase moşie şi nobilitate ungurească 10.
Iară unde grăeşte Bonfinius despre craiul Matia Corvinus, pune următoarele probatoare cuvinte în ante, care cu totul desgurd îndoiala, care şi-ar trage-o oricineva despre romanitatea lui Ioan ; că zice Decada III, car. 10 : „Deşi multe plase de îmbulziri barbareşti inundase Dacia, provincia poporului roman şi ţinutul Getelor una cu pa-nonii, totuşi n-au putut să se stingă coloniile romane, care de curînd se rădicase. între barbari fiind cotropite, abia romana limbă a fi păstrat se văd şi ca nu cumva pre aiceasta să o părăsească, aşă se împrotivesc, cît se văd a nu se fi luptat atîta pentru viaţa sa, cît s-au luptat pentru apărarea limbei ş.a. Aici şedea dară pitulat atîtea tim-
68 puri sîngele Corvinului şi mai pre urmă au reîmpuiat în satul Cor-vinu ş.a. Deci în acest sat s-au născut Ioan părintele lui Matia ş.a. Cei mai mulţi vor urgisi cuprinsul scriptorului, însă n-am făcut aceasta fără temei, cînd Matia ştiindu-şi prea vechiul gen, nimica se vedea mai cu greaţă a asculta, decît cînd vreunul dintre învăzătorii (pismuitori) îi arunca întunecimea gintei, sau cînd umflat de barbara nobilitate se ostenea fără de proprii merite (vrednicii) să se întăeteze.
* Hic enim (Joannes) Valacho patre, matre vero graeca natus, industria et virtute, supra omnium opinionem, suum genus illustravit : parentibus ne-quaquam obscuris editum, tradidere. Pater namque inter Valachos, qui Ge-tarum Dacorumpue loca nune incolunt8, plurimum apud eam gentem potul sse dicitur. Quippe qui non consilio solum ac longa rerum experientia, sed opibus ac fortunis multum sibi auctoritatis compararat, assiduo bello exer-citatus non plus divitiarum, quam nominis e militaribus studiis ipse contra-xerat etc. Sigismundum enim affirmant fama paterni nominis Joannem adhuc Ephebum e transalpinis Oris, in Transilvaniam transtulisse, Hunya-dicis praediis, quae in extrema Transilvaniae ora, quae ad Valachiam attinet, sita sunt, ob rem bene gestam donasse etc. Vir fuit, in quo magnam Corvi-norum virtutem, item magnanimitatem, sapientiam, fortitudinemque Roma-nam recognocere licebat. Aspectu perliberali fuit ac venerando militari ro-bore indomitus, cujus mite praestansque ingenium nil, praeter Romanae dignitatis imaginem referebat. Bonf. Dec. III. l. IV9.
SCRIERILE
DESCRIEREA NAŞTERII ŞI A EROICEŞTILOR FAPTE
55
Nu-i era necunoscut cum că eontr amicii împro'bează nănobilitatea genului lui, adică cum că de-^a pururea zic a fi el (Matia) răsărit din ginta românească şi cum că -alţii îl numesc erueitură, pre carele l-au născut părinţi de limbă amestecată ; cum că ace<e>a mai cu seamă zic procerii Ungariei ce mai din sus, că nu trăbuie să se sufere erăi-şorul de român. Cum că şi împăratul Frideric nicidecum poate păţi ca cea mai avută crăime să se ţină de un crai încă prime şi străin şi cum că în toate zile<le> i se aduce aminte prin unii magnaţi inimici, ca să nu întoarcă coroana. Ba încă şi alemanii, ca să nu se vadă Matia şi tatăl său a fi născuţi din sîngele Corvinilor, precum mărturisea insignele (pajura) gentile a Corvinuiui, au scornit o fabulă nă-sărată, a cărui autor a fost comisul Ţileni ş.a. *.
Această fabulă se cuprinde din ace<e>a cum că Ioan Corvinus ar fi feciorul lui Sighismund de pat nelegiut, născut cu o fată română din Comitatul Huniadului din Transilvania ; care fabulă însă, precum de toţi istoricii patriei, aşa şi de istoricii străini, cari au scris despre Ungaria, este răsturnată. Precum se poate vedea şi în Istoria lui Petru Maior despre începutul românilor în Dacia, faţa 113—115 15.
Mai departe se întăreşte adevărul despre viţa română a lui Ioan Corvinus de Huniad prin diploma împăratului Ferdinand I, cea lui Nieolau Olahus, arhiepiscopului din Strigon, la anul 1548 dată, care aceste cuvinte cuprinde : „Aşa e începutul mai a tuturor gintelor celor prea lăudate, între care valahii (românii) gintenii tăi, cu nimica sînt mai de pe urmă, despre carii cunoscut este, că se urzesc de la însăşi Doamna lumii, Cetatea Roma, de unde şi pînă astăzi în limba sa se chiamă romani. Ginta ta aceasta au fost cea mai strălucită întru virtute, născătoare a multor prea măriţi duci, dintre carii Ioan Hu-
* Quamquam variae Barbarorum eruptiones, Daciam populi Romani Provinciam et Getarum Regionem una cum Panoniis inundassent, Colonias tamen legicii esque Romanas, quae recenter excreverant, non potuisse interire. Inter Barbaros obrutae, romanam tandem linquam redolere videntur et ne om-nino eam deserant, ita reluctantur ut non tantum pro vitae, quantum pro linquae incolumitate certasse videantur etc. Hic igitur per tot deinde tem» pora sangvis Corvinus sane delituit, in Corvino tandem pago repululavit etc. In hoc itaque vico Joannes, Mathiae pater, natus est etc. Scriptoris ambitum plerique damnabunt, verum ne ab re quidem id fecimus ; quando Mathias antiquissimi sui generis haud inscius, nil molestius ferre videbatur, quam si quis ex invidis obscuritatem sibi gentis objecisset, aut barbara nobilitate tumens, citra propriae virtutis merita, se praeferre studeret. Non ignorabat adversarios ignobilitatem sui generis improbasse ; vulgo quoque dicere : va-lacha ipsum gente oriundum, nonnullos hibridam appellasse, quem dissimilis linquae parentes ediderint; id imprimis citerioris Ungariae proceres dicere : Valachum11 regulum non esse jerendum. Fridericum quoque imperatorem iniquissime pati, opulentissimum usque adeo regnum ab adolescente et peregrin o pene rege possideri ; et ne coronam redderet, ab infestis nonnullis optimatibus quotidie admoneri. Quin etiam Alemani12 — ne Corvino sangvine Mathias ac Pater, quemadmodum gentilicia Cor vi, insignia testabantur13, authore Ciliae olim comite, fabulam haud quamquam insulsam commenti sunt. Bonf. Dec, III. l. 10 14.
niadi, tatăl prea luminatului Crai Matia Corvinus şi timpului lui cei mai aproape ai tăi părinţi se zic a fi strălucit *.
Asăminea adeverează şi următorii scriptori despre româneasca viţă şi sîngele lui Ioan precum : Iosif Benchiu, Transilvania Car. IV, cap. V, num. 12 : „Ioan de Huniad sau Corvinus (pentru că au avut pre corb conominător gintei sale în insigne, pajure), la alţii Hunia-des, precum Laonicus, Honiates, turcii la Leonclavius îl numea Ianco, au fost fiul boerului, adică nobilului român But sau Butone" **.
L. V. Gephardi în Istoria universală, în tomul a II-lea, despre Ungairia sunător, cartea 34, f. 50, zice : „Ioan de Huniad, un bărbat foarte vestit, carele aci d'întea oară acum se tarată, au fost un român de Ardeal, de neam mic, însă cu foarte mari daruri. împ<aratul > Sigismund, car ele îl cunoscu în Italia ca pre un bărbat foarte erou, îi date voivozia românească şi bunul (moşia) Huniad. In ante de ace<e>a avea satul Corvinu sau Holloşu în graniţa Transilvaniei ş.a." ***. Iar la faţa 115, tot acolo, zice : „Aceşti bărbaţi amîndoi se înţeleseră într-aoe<e>a, cum că e batjocoricios pentru dînşii, ca pentru nişte vechi şi probaţi bărbaţi de tabără şi de stătu de nobilitate veche, să se aplece sub jugul unui prunc încă nici de cincisprezece ani, a cărui moş, un român năcunoscut, au doară nici nobil au fost44 ****.
Fesier, unul din cei novi şi mai vrednici de credinţă istorici ungureşti, carele cu 'adevărată critică şi fără patimă, iubitor fiind de adevăr şi fugător de linguşitorie, au scris icoanele Ungariei, grăind de Ioan Corvinus., zice, car. 3, f. 14 : „însă sub a lui Sigismund stă-
* Sic vero sunt omnes propemodum laudatissimarum genţium origines, inter quas Valachi gentiles tui, minime postremas habent, ut pote quos ab ipsa rerum Domina Urbe Roma oriundos 16 constat ; unde nune quoque sua lingua Romani vocantur ; Tua ista gens fortitudine praepollens fuit17 multorum praestantissimorum Ducum genitrix, inter quos Joannes Hunya-des Inclyti Mathiae Regis Pater, et illius aetati proximi majores Tui poţi ssimurn enituisse feruntur. Ferdinand I in Diplom. Ni cola o Ol aho, Arhie-piscopo Strigon. Dato 1548 18. ** Joannes de Huniad sive Corvinus (quod Corvum, genţi suae cognominem in insignibus habuerit) aliis Huniades, Laonico, Choniates, Turcis apud Leonclavium Jancus, fuit Buthi seu Buthonis cujusdam Bojerii hoc est nobilis valachi filius. Jos. Benko, Trans. L. IV,, C. 4, nro. 12 19. *** Und der Voiwode von Siebenburgen und Ban von Sewerin Johann von Hunyad (k) Georg (lese Johann, da keiner aus der Familie Hunyad, Georg hiesz) von Hunyad, ein sehr beruhmter Mann, der hier zum erstenmale auftritt war ein Siebenbiirgischer Walache von niedriger Herkunft, aber von sehr grossen Gaben. K<aiser> Sigismund, der ihn als einen sehr tapfern Kriegsmann in Italien Kennen lernte, gab ihm die Walachische Woiwodschaft und das Gut Hunyad. Vorher hatte er das Dorf Hollos oder Corvinus an der Siebenburgischen Grănze. Gebhardi, Allgem. Weltgesch. 2 Band, 34 Buch, S. 50 20. **** Diese Magnaten kamen beyde darin uberein, dass es schimpflich fur sie, als alte versuchte Kriegs- und Staatsmănner von altern Adel sey, sich unter das Joch eines noch nicht funfzehnjâhrigen Knabens zu biegen, des-sen Grossvater ein unbekannter, vielleicht unedeler Walache gewesen sey. Gebhardi, Ibidem. S. 115 21.
scrierile
descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte
57
pînire s-au deschilinit Ioan în rîndul cestor de pe mimă. Dintr-o familie veche, însă răsărită, din Valachia (Ţara Romanească) răsărit, numai.prin purtarea bătăilor putu să agiungă la norocirea şi mărirea spre care atîta putere şi aşa de mare împurpurare au fost pus în anima sa" *.
Paul Nagi, în Istoria pragmatică, f. 145, scrie : „Ioan Huniadi, născut din românul tată Butu, de averi nu prea mari în satul Corvinu" **.
In Almanahul unguresc din anul 1815, cel de Vinţe Caroli scris, la faţa 35, următoarele se citesc : „Ioan Corvinus, pre carele într-alt chip îl numesc Huniadi, un erou în toată lumea vestit şi mai vîrtos cutremurătoriul puterii turceşti, s-au născut în Transilvania în satul Hollo, la anul 1402. Tatăl lui au fost Buto, un român nobil şi ostaş (cătană) ***.
De unde .au luat autorul Almanahului anul naşterii lui Ioan 1402 nu arată, însă cum că în oe<s>t an, ci încă în veacul mai sus s-au născut, se mărturiseşte de Bonfinius, Decade III25 car. IV şi Timon în Purpura Panoniei, foaia 1126, carii scriu că Huniad au fost între numărul serbitorilor (slujitorilor) celor de curte la Dimitrie, episcopul Zagrabiei, însă Dimitrie au ţinut scamnul episcopiei de la Zagrabia din anul 1375 pînă la 1379 27, precum bine vădeşte Cherţelih în Istoria Zagrabiei la faţa 13 5 28. Aşadară Huniad între anii 1375 şi 1379 au fost în serbire, deci urmează că mai în ante este născut de anul 1402 29. Prai în Analele Ungurilor, partea 3, car. 3, îl deduce a fi născut la anul 1368 sau cu trei ani mai tîrziu 30.
S-au zis mai sus în Ţitaţia lui Bonfinius cum că comisul Ţilei 31 au fost scornitoriul fabulei că împăratul Sighismund ar fi fost tata lui Ioan de pat nelegiuit, ci cum prin unii istorici ungureşti s-au răsuflat acea fabulă, aşă şi prin însuşi autorul sau scornitoriul ei s-au răsturnat, carele în epistola sa, cea socrului său Gheorghe, despotul Serbiei trămisă, numeşte pre Ladislau, feciorul lui Ioan Corvinus, fiul românului, cu următoarele cuvinte : „Să nu te sparii cînd vei înţelege că am adoptat, adică am luat de fecior pre fiul cel mai bătrin a românului ; eu am trăbuit ca să prind vulpea, dacă vream să-mi
* Noch unter Sigismundus Regierung hatte sich Johannes Corvinus in der Reihe der letztern ausgezeichnet. Aus einem alten, aber verarmten Geschlechte in der Walachey entsprossen, kennte er nur auf der Laufbahn des Krieges das Gliick und die Grosse erreichen zu welcher die Natur so viei Kraft, und măchtigen Drang in seine Seele gelegt hatte. Fessler, Ung., Gemălde, 3 Band, S. 14 22. ** Joannes Hunyadi modicae fortunae Valacho patre Butho in vico Corvino 23 natus. P. Nagy. Hist. Prag. Hung., t. II, p. 145 24. *** Korvinus Jânos, kit mâskeppen Hunyâdynak hivnak — egy vilâgszerte hi-res, es kolonosen a Torok hatalmât rettento Vitez Erdelyben Hollo nevo Faluban sziiletett 1402.ben Atya Buto egy nemeş Olâh es Katana. Nemzeti Plutarchus kiadta Vincze Kâroly, Pesten, 1815, pag. 35.
îmbrac gulerul păcliei ou pelea eitt. Vezi Fesier, Icoanele Ungariei, tom. 3, f. 87 \
Din ceştii şi alţii istorici domestici vrednici de credinţă, precum şi din diplome şi din scriptorii din afară, carii cu numărul foarte mulţi sînt, însă pentru scurtarea care mi-am propus-o în descrierea vieţii lui Ioan Corvinus, nu i-am arătat în ante, răspicat se vede cum că cel mai mare şi mai vestit erou a veacului de atunci, Ioan, nu altă decît născut român şi cu sufletul şi cu trupul patriot adevărat, iubitoriu de direptate şi de adevăr au fost şi iubind cu asă-mine animă pre toţi fiii patriei, fără toată deosebirea naţionalitate! şi a altor îneungiurări, au rădicat patria la cea mai naltă treaptă de mărire şi cu asăminea dragoste curtenit de ai săi nănvins ostaş se făcuse în Europa.
Deci, de s-ar mai afla cineva, carele cine ştie din ce scop ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi năndoit român, aceluia trăbue arătate documentele cele aci însămnate şi a-1 învăţa cum că toată istoria patriei se razimă mai cu seamă pe Turoţi şi Bonfinius, deci de nu vor avea ceştii crezămînt ca pre acele timpuri veţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi, carii unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvinus, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea.
Dară nici s-^au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost altă decît român, afară de acei, carii cu ambele mini îmbrăţioşind mai sus zisa fabulă, că ar fi fost feciorul lui Sighismund de pat nălegiuit, cu o fecioară română născut, vrea să se răsfeţe cu ace<e>a că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda, care i se părtineşte prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestuia, a craiului Matia Corvinus ; adică nu prea buni amici unii ca aceştii fiind românilor, îi sapă la animă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit. Ma acea fabulă, precum mai sus s-au arătat, demult s-au aflat mincinoasă şi fără fundament, de unde s-au şi răsturnat prin istorici, iară de la alt tată nima pînă acum pre Ioan nu l-au dedus, aşadară rămîne român năndoit.
Pentru că Matia, carele minunat în talente şi prea procopsit în ştiinţe fiind, încă întru toate învăţăturile învingea pre toţi literaţii timpului său, cînd i se făcea aruncări despre viţă sau neam şi cum că nu trăbue să sufere crăişorul român, ar fi arătat el familia sa de unde se trage ; pentru că ce era mai lesne decît a arăta cine au fost moşul său nu trăbuia acolo istorici, nici alte mărturii, deoarece din
* Erschreckt nicht, wenn Jhr kort, das ich den altern Sohn des Walachen an Kindesstatt angenommen habe ; ich musste den Fuchs fangen wollt' ich meinen Pelz mit seinem Balge verbrămen — Grafen Ciley's Brief an seinen Schwiegervater Georg, Despot von Serwien. Fessler, Ung. Gemălde, 3 Band, S. 87 32.
58
scrierile
gura tată-său au -trebuit să audă despre moşul său, dar şi unii bărbaţi au trăbuit încă să veţuiască, din carii au putut să se încredinţeze. Dar şi Bonfinius, ştiind despre casa Corviniană, au trăbuit să cerce adevărul despre apriata lui Ioan naştere, pentru că altmintrea de scria el ori ceva fără de adevăr, nu numai craiul Matia nu l-ar fi suferit a Scria strîmb, ci şi alţi literaţi şi orice cititori a secului de atunci l-ar fi înfruntat pentru un neadevăr ca cela, fiindcă din arhi-vurile lui loian şi din însăşi tradiţie sau din guri vii au trăbuit să se ştie părinţii lui Ioan. Năndoit dară este adevărul, cum că Ioan Cor-vinuş de Huniad au fost român de naţie.
VESTITELE FAPTE ŞI FERIREA LUI MIHAI VITEAZUL PRINTIPULUI TĂRII ROMANEŞTI
PE SCURT DEDUSE DE D. BOJÎNCÂ
Cea mai semnificativă pentru concepţia istorică şi social-politică a lui Damaschin Bojincă, prin implicaţiile ideologice, dar şi prin întinderea mare pe care i-o dă în contextul scrierilor istorice de la „Biblioteca românească", Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul a apărut în partea a IlI-a (p. 36—56) şi a IV-a (p. 25—32) a magazinului lui Garealechi.
Prima scriere din literatura română despre faptele şi personalitatea domnului primei uniri politice a celor trei ţări române, ilustrează convingător ideile de unitate naţională, care formează o componentă importantă a ideologiei promovate de Damaschin Bojincă şi epoca sa. într-o epocă în care, aşa cum remarca Ioan Lupaş, ideea descendenţei romane a fost mai larg îmbrăţişată decît a unităţii naţionale, scrierea lui Bojincă stă la începutul unei noi etape în afirmarea, ideii de unitate, cu un accentuat caracter politic, simbolizată în personalitatea viteazului domn. In istoriografia despre Mihai Viteazul, scrierea sa deschide seria remarcabilelor lucrări ale generaţiei romantice, care vor culmina cu opera lui Bălceseu, după ce anterior Aaron Florian înscria la rîndu-i un moment în evoluţia acestei, istoriografii.
Scrierea consacrată lui Mihai Viteazul este o prelucrare concentrată a capitolului respectiv din lucrarea lui Engel, Geschichte der Mold.au und Valachey. Comparaţiile de texte au evidenţiat dependenţa de textul istoricului austriac format la şcoala Gottingenului, amplificat deseori însă de comentariile personale ale lui Bojincă, îndeosebi referitoare la personalitatea, caracterul, vitejia şi eroismul
59
scrierile
vestitele fapte şi pieirea lui mihai viteazul
61
domnului. O serie de acţiuni, fapte, atitudini, note de caracter sînt prezentate de istoricul român într-o viziune hiperbolică.
Fără a fi o lucrare originală, inferioară ca metodă şi erudiţie capitolului respectiv al Cronicii Iui Şincai, scrierea are o deosebită importanţă în contextul programului general al „Bibliotecii româneşti", pentru faptul că este prima în literatura noastră consacrată exclusiv lui Mihai şi pentru caracterul său angajat, militant, menit să activizeze conştiinţa naţională a românilor.
în ediţia de faţă am reprodus textul în întregime.
Mihai Viteazul, principul Ţării Româneşti, au domnit de la a<nul> 1593 pînă la 1601, 19 august.
La intrarea lui Mihai în stăpînire era ţara cu multe datorii şi greutăţi încărcată. Turcii începuseră în contra tractaturilor sau a legăturilor vechi a intra şi a se sălăşlui în ţară, a rădica case şi geamii (biserici turceşti) şi din zi în zi tot mai tare a asupri pre creştini. La început se ţinea Mihai închis cu boerii săi în curte, pentru că nu avea mijlociri de a opri răutatea turcească, care tot mai tare se împuternicea.
Cea mai dintîi deprindere a principului fu de a se înţelege şi a se împăca cu împrumutătorii vistieriei de ţară, carii toţi era sudiţi turceşti ; ei avînd scădere de bani, nu putu să-i depărteze din patrie, ci abia se împuternici a strîmtora şi în toate părţile provindei a împiedica dărăpănările şi prăzile ce făcea ei prin ţară. Mulţime de turci, mai vîrtos ianiciari, intrase în Principat, carii neasoultînd poruncile lui Mihai, prăda toate ce putea şi răpea averile ţăranilor şi sfintele bisericilor, prin care asuprire, tot mai mari se făceau necazurile, iară datoriile statului se mai înmulţeau. Mihai se văieră către mai marii turceşti despre acele asupriri, însă dînşii nici în seamă băgîndu-4, căuta, precum de la el, aşa şi de la alţi boeri, sume de bani a stoarce şi alte daruri apăsătoare a smulge.
Sighismund Batori, principul Transilvaniei, încă fu silit, prin cererile cele fără dreptate a vizirilor, a cugeta despre scăparea ţării sale de jugul turcesc. Pentru ace<e>a, precum cu Rudolf împăratul Austriei, aşa şi cu Mihai domnul Ţării Româneşti şi cu Aaron domnul Moldavieî, făcu pe supt mînă, prin trimişii soli Ştefan Iojica şi Pon-graţ Senei *, o încheiere de unită lucrare asupra turcilor, făgăduind principilor ajutor din partea sa şi a împăratului Rudolf asupra var-varilor.
La această Iui Mihai plăcută făgăduinţă de ajutor de către Batori, după multă şi înţeleaptă presocotire, adunînd el pre toţi boerii săi, cu o inimă şi un cuget se făcu hotărîre ca să se apuce armele a mînă spre scuturarea jugului otomanicesc.
în luna lui noemvrie 1594 se închee în Bucureşti, între Mihai şi între soliile lui Batori şi a lui Aaron, o adevărată legătuire, care cu sfînt jurămînt se întări 2. In urmarea aceştia se hotărî o zi, adică a 12 noemvrie3, ca precum în Iaşi, aşa şi în Bucureşti, toţi turcii să se omoare. Deci fiind toţi turcii adunaţi în casa vistierului Dan, fu aceasta aprinsă de patru părţi. Mihai au fost chiemat pre toţi creditorii vistieriei, de la Constantinopol şi Adrianopol, să-i plătească, însă în loc de plată fuseră toţi ucişi. în dimicarea aceasta periră 2 000 de turci. Boierul Struia 4 Buzescu fu rănit la o mînă, de aci se lăţi uciderea de turci preste toată ţara şi aşa în scurt se curaţi toată provincia de varvari. Principii româneşti bine ştiură să întrebuinţeze această fericită întîmplare, că pînă prăda Aaron părţile către Aker-man şi Chilia, Mihai trase armia sa la Giurgiu (cetate în ţărmurul Dunării) şi fiindcă cu întîia îmbulzeală fu această tărime cuprinsă, porunci Mihai toţi osmanii să se ucidă, iară cetatea să se ardă 5. De aci se trase Mihai din pricina iernii la Bucureşti. Fără de veste veni peste iarnă un cadilisc şi un emir turcesc, cu 2 000 de ostaşi aleşi, în Bucureşti, carii ziceau că vrea să ierneze în ţară, iară în faptă socotea să prindă pe Mihai. De la acesta ceru numaidecît cadiliscul un dar de zece mii de galbini şi bucate pentru ostaşii săi; în grabă plecă cu o mie de soldaţi drept către palatul lui Mihai sub făţărie că vrea să-i cerceteze, iară în faptă ea să pună mînile pre el. însă privighetoriul princip, cum simţi apropierea turcilor, se duse la armia sa, care nu departe de oraş era, în foarte bun loc aşezată. Vicleanul cadilisc, prefăeîndu-se, îl întrebă : Din ce pricină ţine în timp de piace aşa de preţioasă oaste ? La care întrebare cu asemenea pre-38 facere răspunde Mihai : cum că pînă acum i-au trebuit a se apăra de Petru, feciorul fostului princip Alexandru, cel ce se bătea după că-pătarea stăpînirei, iară acum, neavînd mai mult lipsă de ei, i-ar slobozi acasă, ci nu poate din lipsa neaverii de bani să-i plătească. Cadiliscul aspru porunci ca fără toată întârzierea să se sloboază acei ostaşi, fiindcă ţinerea lor este spre îngreoerea ţării, făgăduind că mîne-zi dimineaţa va trimite o tonă de aur spre plătirea şi împăcarea ostaşilor. Principul cu istăţime militarealscă se arătă a fi foarte îmbucurat de acea neaşteptată norocire şi primind cu făţărnicie făgă-duiala banilor, înşelă pe cadilisc să creadă cum că el aşa fără de socotinţă va să păşească, cît în viitoarea zi să se despoaie de armaţii săi, carii era scutirea lui şi a patriei. întru aceea trase supt seară partea cea mai bună a oastei sale pe o vale pînă aproape de oraş, pre care apoi aprinzîndu-1, porunci să se îmbulzească şi să se bată toate uliţile. Turcii dormea, deci sărind de jumătate în pele de prin case, alerga toţi către palat. însă, pre lîngă toată bărbăteasca lor apărare, fuseră frînţi şi de săbiile înfocaţilor români toţi pînă la unul dimi-caţi, iară palatu se puşcărea şi fu tot îngăurit de tunuri. Caidiliscul aruncă toate comorile sale jos pe fereastră, socotind că prin acelea va stîmpăra setea învăpăiaţilor români. Pe lîngă aceasta făgăduia mari sume de galbini pentru a sa şi a celor săi viaţă. însă, înviforata
SCRIERILE
principului inimă nici auz aceii rugăciuni nu da, nici o milă de el nu prinsă, nici se conteni mai curînd, pînă nu sili puternicitul foc afară pre toţi turcii din palat şi pînă nu fuseră aceştii toţi dărăburiţi. Nişte soldaţi româneşti apucase două turbane pline de galbini, pre carii Mihai îi împărţi cu ceilalţi ostaşi 6. După aceasta trimise o parte de oaste la Dunăre, care, cuprinzând în luna dechemvrie cetatea turcească Floc, o ispitiră (răpiră de averi) şi o .anseră, însă tărimea ei rămase neînvinsă. Mihai urmînd cu cealaltă parte, prinse şi arse cetatea Oroşic 7, care era o zi depărtată de Brăila ; ci dărăpănarea aceştia pre mulţi oameni prăpădi, fiindcă apărătorii ei, cei ce din turci şi bulgari se cuprindea, făcea ca la 7 000 de bărbaţi, carii ieşind înaintea lui Mihai, cruntă bătaie ţinură pre îngheţata Dunăre. Sarcinile cele' din ceste şi alte oraşe mercantile cuprinse, atîta era de mari, cît la trecerea preste Dunăre înapoi trebuiră să se lase de ceia parte, temîndu-se ca nu cumva să se rumpă ghiaţa de greutatea lor. După aceasta, mai trecu o dată necutremuratul în vitejie Mihai preste îngheţata Dunăre, bătu pre sangeacul de la Dristra şi surpă mercantilul acest oraş. Îndrăzneaţă şi turbata ceasta cutezare a lui Mihai aduse pre sultanul în minunare şi cutremurare. Acesta hotărî deplina supunere a Ungariei, ci aceasta a se împlini nu se putea, dacă nu va da Ţara Românească, Moldavia şi Transilvania bucate şi altele de lipsă oştirilor turceşti, Că numai Moldavia singură trăbuia atunci să dea pe tot anul una tonă de aur, douăzeci mii de oi, 2 000 de cai, 10 000 măsuri de grîu şi 10 000 de orz, afară de acestea unt, miere ş.a.8.
Sultanul anumi în locul lui Mihai pre Bogdan, feciorul fostului oarecînd princip a Moldaviei lancu, de princip în Ţara Românească şi porunci ca Ahmet paşa, cel ce foarte mare armie avea sub povă-ţuirea sa, dimpreună cu hanul tartaresc Gherei să-1 introducă în stăpânirea Principatului, Armia turcească se apropie de cetatea Rus, tocma atunci cînd şi Mihai, adunînd oastea sa, hotărîse a trece în calea lor preste Dunăre. Ci cînd ajunsese Mihai la satul Petreni9, înţelese cum că iar fi îmbulzit hanul tartaresc în Ţara Românească, c-arele 30 000 de tartari povăţuia. Pentru ace<e>a, fără toată întârzierea întorcîndu-se Mihai, se trase cu oastea sa îndărăpt la Mulu-veşti10 şi trimise pre cea mai aleasă parte asupra tartarilor, sub comanda lui Radu Buzescu şi a fratelui acestuia, precum şi a postelnicului Preda, a stolnicului Stoica şi a lui Radu Calufirescu. Aceştii întâlniră pre cea mai întîi turmă tartarească la satul Putineni n, pre carii cu mare norocire bătîndu-i, pre mulţi prinseră. înţelegând hanu această cădere a celor săi, au trimis pre singur unchiul său cu trupe nove spre ajutor ; pre acesta îl acera armia românească sub comanda lui Radu la satul Stăneşti 12, pre carii aşa îi bătu, cît şi însuşi unchiul hanului peri în acea bătălie. Prin bătăile acestea se mîntuiră ca la 7 000 de creştini prinşi, după mărturiseala lui Valter 13. Hanul tartarilor şi-au fost unit armia cea de căpetenie cu turcii la satul Cerne-
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL 63
teşti 14. Mihai spioni puterea lor şi trimise o parte a oştilor saie asupra lor, sub povaţa banului Manta, carele năvăli noaptea pre ei, îi bătu cu totul din loc, şi-i aruncă preste Dunăre. Deoarece înţelese hanul despre apropierea lui Mihai, nu-1 mai aşteptă, ci despărţindu-se de Musfcafe şi Bogdan, se trase napoi în ţara sa. Mustafa se aşeză eu trupele sale,' între carii 14 000 de bulgari era lîngă Rus, vrînd a se mai lovi o dată cu Mihai. Nentîrziat fu Mihai spre aceasta, că pierind de la Cerneşti, trecu Dunărea pe la satul Mantin 15. Aci se ţinu bătălia în oare şi Mustafa căzu, iar armada turcească aşa se răsipi, rit şi numitul princip Bogdan abia putu scăpa la Constantinopol.
După bătălia aceasta trimise Mihai pre ostaşii săi în mai multe părţi ca să aprindă Ruşu şi alte sate bulgăreşti ce era aproape de Dunăre, iară după ace<e>a cu mari sarcini se întoarse în triumf şi între cîntări de bucurie a poporului la rezidenţia sa. Dintre 10 000 de soldaţi, nici unul au fost care nu s-ar fi întors cu haine de mătasă şi încărcat de bani. Pre lîngă toate biruinţele, totuşi nu dede pace turcilor, ci trimise pre banul Micolofadu 16 din Bucureşti, ca încă mai o dată să prădeze şi să aprindă cetatea Dristra ; însă turcii ieşiră din Herşova şi se duseră înaintea spătariului Preda şi a Comisului Radu, carii iară bătând pre turci, îi goniră preste Dunăre şi pre oraşul Herşova asemenea îl airseră.
Acum se născură gîlceviri între Mihai şi Batori, carele vrea să-şi supună Ţara Românească şi Moldavia, dîndu-şi singur titula de voda Moldaviei şi a Ţării Rom<âneşti>. Insă Mihai păşi între acestea spre învingeri nove.
Numai de cît înţelesese sultanul despre căderea lui Mustafa, deodată numi pre altul, anume Ştefan 17, de princip ţării în contra lui Mihai. Nu mult după aceasta simţi Mihai că se află intre supuşii lui unii prieteni a turcilor, carii căuta să rădice revoluţie, ameţind pre popor cu sfătuiri amăgitoare, cum că mai bine e a răpi stăpânirea din manile principului Mihai, decât a aştepta supt stăpânirea lui urmările cele grele din partea turcilor. Spre ruşinarea acestora, vru să arate principul cît de puţin se teme el de turci ; trimise oaste fără de veste la Brăila şi după ce cuprinse această cetate, o dede să se şteargă 18. După aceasta îmbulziră 5 000 de serviani în Craiova, însă surpaţi de oştirile românilor fiind, fugiră, cîţi putură scăpa vii, iară preste Dunăre ; tot pre acel timp sparse şi arse Mihai şi Nicopolu I9«
Ci curînd înţelese Mihai, cum că alirtul său Sighismund Batori este un bărbat viclean, înşelător şi nestatornic şi cum că vrea să-şi supună Moldavia şi Ţara Românească. Nu mult după ace<e>a se şi dede lui Mihai de ştire să se supună Transilvaniei ca vasal. Şi aşa, din zi în zi, se trimiteau trupe uşoare în Moldavia, care prinzînd fără de veste pe Aaron20, îl aduseră la Alvinţ21. In locul acestuia se aşeză de princip, ci vasal al Transilvaniei, Ştefan Raţuan 22 şi mulţi dintre boierii carii nu se învoia spre aceasta fură pierduţi. La aceasta ţinu Mihai senat mare în adunare cu boierii săi, unde de nevoie, asu-
SCRIERILE
priţi fiind de toate părţile şi văzînd că singuri nu se pot apăra şi de turci şi de alţi vrăjmaşi, încheiară ca să se supună lui Batori, însă cu aşa legătuinţă, ca el nici o amestecare în drepturile şi veniturile ţării să nu aibă. Şi aşa se închee legătuinţă prin trimişii soli a Ţării Româneşti cu Batori, sub multe puneturi 23.
Mihai, cel ce numai de după stările împrejur se învoi spre aceasta, precum silit era a pune jurămînt de credincioasă supunere, •aşa încă atunci se şi hotărîse cu ocazie bună a-1 frînge. Acum vrînd Batori, îmboldit fiind de unii pizmătăreţi boeri, cei ce poftea a surpa pre Mihai, vrînd zic să tragă toate veniturile ţării de la Mihai şi pre acesta numai ca pre un gheneral să-1 socotească, se pricinui nestîm-părată turbur are. Aşa se rupse legătuinţă cea asupra turcilor făcută şi spre mîntuirea Creştinătăţii întocmită, semănîndu-se sămînţa neun&rei între însuşi românii. Hronica lui Filstih zice : „între închie-torii legăturiei aspăsa diavolul, vrăjmaşul păciuirei inimile unora44 24„ — Sultanul Mehemed hotărî cu toată puterea sa a se scula asupra Iui Mihai. Arătarea cea dintîi despre aceasta au fost încurgerea tartarilor în Moldavia şi Ţara Românească, carii însă fuseră înfrînţi de români, însă apropierea paşii Sinan, carele cu 180 000 venea, cu mult mai fricoasă au fost. Sinan, de viţă italian, la pornirea sa, şi-au pus capu naintea sultanului cum că trăbuie să îmblînzească el pre Mihai. Tocma atunci era să se ţină nunta lui Batori cu Măria Hristina25 din Austria, ia care şi Mihai era chiemat, carele din pricina apropierii turcilor, neputînd singur în persoană a merge, trimise cu mari daruri pre Struia Buzescu şi pre Radul Calafirescu 26, prin carii dimpreună înştiinţa pre Batori cum că turcii ar fi ajuns pînă sub Giurgiu şi cum că fac punte preste Dunăre ca să poiată trece în Ţara Românească şi aşa apel în Ardeal. Batori fără întârziere adună oastea sa şi dede de ştire şi împăratului austriaeese despre ace<e>a, însă mai nainte de a se mişca oştirile ardeleneşti, avantgarda turcească şi ajunsese în Ţara Românească pînă la satul Călugăreni ; văzînd Mihai că se în-tîrziază aşteptatul de la Batori ajutor, trimise pre muierea sa, pre fiul său Petraşeo cu pre ceilalţi fii şi comorile sale la Sibiu. Numai-decît adună 8 000 de ostaşi laolaltă şi porni cu ei către satul Mugu-reni27, 2 mile de la Bucureşti în drumul către Giurgiu. Aci făcea Sinan podul preste Dunăre spre trecerea în Ţara Românească. însă Mihai năvăli şi fugări pe maistori, străjui ţărmurii Dunării şi într-o lună de zile împedică trecerea lui Sinan preste Dunăre. Mai pe urmă se intîmplă de trecură la două zile departe de Giurgiu nişte turme de turci preste Dunăre, vrînd să acupe pre Mihai de către spate. Năvălirea acelora fu ajutorată prin alte trupe, pre care le plutise Sinan cu luntre preste Dunăre ; la aceasta se văzu Mihai silit a părăsi ţărmurii Dunării, după care de loc se şi făcu puntea, iară principul se trase napoi la două mile pînă după satul Călugăreni. Sinan îl urmă pînă la Călugăreni, a căruia armie era acum despărţită de a principului printr-o dumbravă lăpăstoasă, preste care era un dîmp de
VESTITELE FAPTE ŞI P IE IR EA LUI MIHAI VITEAZUL 65
lemne şi pămînt făcut, pre care nu putea încăpea mai mulţi de 12 000 de oameni. Mihai trecu în vărsatul ziorilor armia sa, care cu ajutorinţa moldovenilor şi a ardelenilor crescuse la 16 000, pe drumul acesta împotriva armiei turceşti, care se cuprindea din 200 000 de bărbaţi .armaţi şi care cuprinsese un loc foarte îndăminat de lagăr. Viteaza îndrăzneală a lui Mihai n-au avut prea bună urmare la început, că turcii îl minară ca la un pătrar de milă îndărăpt, şi-i luară 11 tunuri. Cu mare băgare de seamă şi bălăbănindu-se, adică bătîn-du-se, se trase dînsul îndărăpt; însă deodată, ca un leu învăpăiat, se slobozi Mihai dinaintea ochilor trupelor sale în turma vrăjmăşească, ucise pre însuşi Caraiman paşa şi mai pe vreo cîţiva povăţuitori turceşti şi se întoarse cu semnul de biruinţă la ai săi înapoi. Cutezarea aceasta de nou prenvie coraja lor şi le dede puteri a opri pre vrăjmaşul ca la jumătate de milă dinaintea lagărului turcesc. Mai pe urmă se întâmplă lui Albert Kirali, obersterului trupelor .ardeleneşti a aşeza cele două tunuri ce-i mai rămăsese într-un loc, din care putea să puşcărească o parte de armia turcească. Prin aceasta se făcu o deschidere, în oare ca la patru sute de ostaşi aruneîndu-se, făcură în mijlocul puterilor turceşti pradă şi pustiire. Principul Mihai deloc se aruncă spre aceii, carii era de cele 400 luaţi din dărăpt şi alungă toată oastea turcească în fugă. Sinan fu călcat de însuşi oamenii săi şi împins jos de pe o punte în apa Nieţnov 28, aşa cît îi săriră vreo cîţiva dinţi din gură şi abia scăpă de moarte. Mihai iară cuprinse tunurile sale şi pre lîngă acele multe steaguri turceşti şi alte sarcini, pre însuşi steagul cel verde, adecă a profetului lor Mahomet, despre care cugeta turcii că nieieînd se poate perde, îl prinse. Preste 3 000 de turci se aflară în cîmpiile bătăliei, care de dimineaţa pînă seara ţinu şi atîta sînge se vărsase, cît ruşise undele rîului şi numai noaptea împedecă deplinirea biruirei.
Arzînd Mihai de pofta spre bătălie şi dorind în următoarea zi a mîna bătaia mai departe, adună încă în acea noapte pre boierii săi şi se svătui cu dînşii. Rezultatul sau hotărîrea acestei svătuiri fu că nu-43 mai oastea românească, fără de ajutorinţa altora, nu e de ajuns de a învinge pre varvari. Deci se închee ca să se tragă oştirile, pe Dum-brăviţa29 în sus, pînă la satul Stoineşti30 şi acolo a aştepta ajutor din Transilvania. Deoarece băgară turcii de seamă tragerea lor înapoi, urmară după ei.
Acum trecură preste Bucureşti la Tîrgovişte. Lăcuitorii oraşelor acestora se -trăiseră toţi cu armia, care se aşeză între munţi, în cetatea Negru-vodă, care de la domnul Negru-vodă iaşa se numea şi oare numai de o parte avea intrare. Ardelenii prădară Bucureştii, zieînd pagubă a fi să cuprindă turcii averile acelea, moldovenii se despărţiră şi se duseră acasă ; şi aşa se micşoră armia românească pînă în 5 000 de bărbaţi de toţii. Mihai nu putu face alta pînă la venirea ardelenilor în ajutor, decît a supăra pre turci cu încurgeri îndămînate, unde şi aricind i se putea. Iară Sinan din contră, iară cuprinse cetatea Brăila ; aşeză putere ostăşească în Bucureşti şi Tîrgovişte şi începu, fără toată
SCRIERILE
vestitele fapte şi pieirea lui mihai viteazul
67
făţăria, a ţinea Ţara Românească ca pre o provincie turcească ; pre lîngă palatul domnesc a ţării trase o formă de tărime, rădicînd şanţuri de pământ şi de lemn. După ce mult minase lucrarea, lăsă pre Aii paşa aici să ducă lucru în deplinire, iară el cu cea mai mare parte a armiei păşi mai departe ca cu totul să şteargă pre Mihai şi aşa apoi să străbată în Transilvania. Sighismund Batori mişcă oastea spre ajutoriul lui Mihai, căruia trimise cîteva puteri înainte, însă cu aşa pricire, ca nimic să înceapă pînă nu va ajunge şi el cu cealaltă putere şi ajutătoarele trupe nemţeşti, care sta din 1 600 de călăreţi. La Ter-civar31 veni şi Ştefan Reţvan cu 2 400 de pedestraşi, 800 de călăraşi şi 22 de tunuri din Moldavia. Afară de aceştii, încă avea Batori 300 de cazaci, 800 de haiduci din Oradia Mare şi o gardă de 2 000 de bărbaţi. Sibienţii rădicară eu cheltuelele sale 1 000 de bărbaţi îmbrăcaţi cu negru, braşovenii 1 000 cu vînăt, medieşii 1 000 cu verde şi bistriţenii 1 000 cu roşu, carii toţi pedestraşi şi vînători era. Şi aşa întră mai pe urmă Batori în Ţara Românească. La Rucăr ajunseră chirasirii nemţeşti şi 75 de călăraşi de la Florenţa sub Silvius Picolomin 32. Deci crescu oastea pînă la 20 000 de călăraşi şi 32 000 de pedestraşi, avînd 53 de tunuri. Mihai îi aştepta cu 8 000 de bărbaţi şi 22 tunuri şi se împreunară în ţărmurii Dumboviţei. Sinan ascunse îngrijirea sa în cît putea, zicînd : de lipsă a fi ca vrăjmaşul să se momească mai în lăuntrul ţării şi apoi la Tîrgovişte să se lovească. Deci lăsă 4 000 de turci sub comanda lui Aii paşa şi a lui Mehemet beg în cetatea Bucureşti ului, arse oraşul în care 20 de biserici atunci se număra şi se trase îndărăpt. în svatul tăbărese se închee, ca Mihai cu Kirali să cuprindă cetatea, să nu le rămînă neprietenul în spate. Mihai se găti spre cuminecare şi săvîrşind dumnezeeştile taine, începu cu 30 de tunuri a puşcări cetatea. Turcii cutezară a face o iscurgere, ci fuseră înfrînţi, comandanţii se prinseră şi Aii paşa se trimise la Sibiu. Norocoasa şi repedea săvârşire a acestei bătăi aşa spăimintă pre Sinan, cît fără întârziere plecă către Giurgiu. Sighismund lăsă Bucureştii la o parte şi merse drept către Giurgiu. Sinan fu silit de grabă o mulţime de sarcini şi tunuri a părăsi ; pe călite şi punţile strimte se tăia turcii în svadă unul pire altul, vrînd care din care să treacă mai nainte. Sinan scăpă preste Dunăre, însă o parte din armia lui cu sarcinile şi vitele fuseră prinse de ostaşii romaneşti. Dunărea era roşie de sînge turcesc, şi plină de trupuri moarte ce înota pe dînsa. 5 000 de turci rămaseră morţi, ca la 5 000 de robi creştini fuseră scăpaţi şi 6 000 de cară luate de la turc. Puntea fu spartă şi însuşi Giurgiu fu puşcării cu tunurile cele la Bucureşti prinse şi mai pe urmă prins cu îmbulzeală. Din 800 de turci carii apăra cetatea, numai unul scăpă, iară Giurgiu fu spart. Sinan se trase ruşinat la Constantinopol îndărăpt, unde muri de supă-reală. Hronica lui Filstih aşa grăeşte : „După ce de ajuns iscusi Batori înţelepciunea şi vitejia lui Mihai vodă, îi lăsă toată ţara cu toate veniturile ei, iară el se întoarse în Transilvania" 33.
După aceasta se deprindea Mihai princi<pul> iarna şi vara a micşora ticăloşia şi năcazurile ce se născuse în ţară prin taberile cu
turcii. Aduse bucate şi grîu pentru sămănături din Transilvania, le împărţi între ţărani, carii se întorcea de prin păduri la părăsitele sale case şi la mulţi făcu eolibi spre lăcuire, pînă-şi vor rădica iară arsele case.
Acum căpătase un agă poruncă a scorni o con j urare asupra lui Mihai, care se şi împlini şi 6 000 de tartari, dimpreună cu 3 000 de turci în soţietate, căpătară poruncă să treacă Dunărea şi să prindă pre Mihai. Ci fiindcă aceştii trecură prin două locuri în ţară, fuseră încunjuraţi de o armie românească, care îi aştepta, şi cu totul surpaţi, pentru că principul au fost izăflat vînzarea, pre a căreia căpetenii cu trei zile nainte de venirea turcilor i-au fost dat spre tăiare. Un gheneral românesc, anume Velicicu34, trecu cu ostaşi români şi haiduci în Bulgaria, arse oraşul Baba35, ci împresurat de turci fiind, se întoarse 15 bătut îndărăpt. Hanul tartarilor perecopiceşti întrasie în Moldavia, ci nu cuteza să treacă graniţa către Ţara Românească au către Transilvania. Deci făgădui lui Irimia36, domnului Moldaviei, 2 000 de galbeni, numai ca să svătuiască pre Mihai a se împăca cu Poarta turcească. Mihai se mâhnise că umblase Sighismund Batori cu acel prepus ca să tragă stăpânirea Ţării Româneşti la împărăţia nemţească şi încă fiind cam înfricoşat şi slăbit prin păţitele bătăi nenorocoase din Bulgaria, bucuros se lăsă spre împăcarea cu turcii. Hanul zi-cîndu-se a fi plinputernicit de sultanul spre încheierea păci, pofti să se sloboaze soldaţii principului, ca să nu fie ţării spre greutate. Spre acest punct învoindu^se Mihai, slobozi ostile sale acasă după încheierea păcii. Ci numai cît prinse de ştire hanul că s-au răsfirat soldaţii lui Mihai, deodată îmbulzi în Ţara Românească, aşeză lagărul între Buzău, Brăila şi Bucureşti şi trimise cătane în toate părţile să prădeze şi şi pe însuşi principul, de va fi cu putinţă, să-i omoare. Mihai avea 200 de cazaci în slujbă, carii ar fi trăbuit să păzească graniţa, ci şi aceştii fugiră cu răpitele sarcini în patria sa, numai 40 carii rămaseră credincioşi îi aduseră veste despre tartari. Mihai, cu îndatinata sa activitate şi istăţime, în scurt timp adună 8 000 de oameni laolaltă, îi duse drept către lagărul tartaresc la Giurgiţ37 şi puse pre hanul, cel ce nici socotea aşa de repede să se poată apăra ţara, îl puse zic în fugă.
Plin de mînie fiind Mihai pentru făcuta de hanul înşelăciune, trecu singur cu 12 000 de bărbaţi preste Dunăre, pe la cetatea Turnul, pre care o pustii, cuprinse Nicopolu şi-1 şterse pînă în pămînt. Sangeacul turcesc se închise în tărime, iară Mihai porni a bate şi pre aceasta. Sangeacul îi trimise ţoale aurite, pei preţioase, 10 cai turceşti cu scule de argint îmbrăcaţi spre dar şi îl rugă să cruţe tărimea şi să nu aprinză mai tare mînia sultanului, carele au prins şi Agria38 (un oraş în Ungaria) şi va fi cît de curînd, după întoarcere, la Nicopol ; încă mai făgăduia sangeacul că dacă va asculta Mihai acum, va mijloci împăcăciune între el şi între sultan şi va face să fie Mihai şi următorii familiei lui domni moştenitori a Ţării Româneşti. Principul nu se uită atâta la făgăduelile acestea, cît privi la tăria cetăţii, socoti la cît de curînda întoarcere a sultanului din Ungaria şi la primejdia în cară
SCRIERILE
va ,sâ fie aruncat de marea putere turcească. Deci se învoi spre cererea sangeacului. Ci deloc, ca cînd iar fi fost încredinţat despre prefacerea acestuia, se întoarse preste Dunăre napoi şi mai tăie 500 de turci la rîul Teliorman, carii făcuse o încurgere lotrească în Ţara Românească şi tocma atunci se întoarse însărcinaţi îndărăpt.
Mîhnit însă totuşi fiind pentru lipsa chieltuelelor, pentru mica activitate sau lucrare a împăratului Rudolf, pentru nestatornicia lui Batori şi către stăpînirea sultanului, trimise solii în provinciile învecinate să culeagă cazaci şi alţi soldaţi. Acum îl vînduse unii neprieteni a lui la Batori, cum că ar fi făcut cu turcii legătuinţă pe ascuns ; deci astrîiDse Batori pe consiliarii săi şi svătuindu-se, încheiară să chieme pre Mihai în Transilvania ca să se încedinţeze despre starea lucrului. Deşi putea Mihai să se teamă de vreo vînzare nedreaptă, totuşi singur vrea să ştie cum stă treaba cu Batori şi ce este cugetul Iui despre predarea Transilvaniei şi a Ţării Româneşti. Deci nespăimîn-tat plecă cu Radu Buzescu şi alţi boieri către Transilvania. Cînd înţelese Batori venirea lui, trimise pre postelnicul său Pongraţ Senei39 cu vreo cîţiva domni nemţeşti şi 40 de carete în calea lui, carii îl aşteptară şi îl cuprinseră cu toată umilinţa şi omenia şi aşa cu pompă întră în rezidenţa lui Batori. Aci rămase zece zile, petrecând timpul întru desfătări ; legătuinţe nove se ţinură aci, de unde cu cea mai mare mulţumire sau îndestulare se întoarse Mihai înapoi în ţar.
Fără toată îndoiala este că înţelese Mihai aci toată starea lucrurilor. Izăflă cum că Batori au chemat şi pre poloni spre facere de legătuinţă asupra turcilor, însă cum că aceii foarte mari cereri cu făcut, între altele cum că au poftit ca Moldavia şi Ţara Românească să se dea lor ca supuse şi să nu îndrăznească Ungaria mai mult a pretende-riisi vreun drept spre aceste provincii. în urmarea acestei răspunderi poloneşti, ţinu Batori cu Rudolf o conferinţă (vorbă de taină), în care şi Mihai dorea a fi părtaş şi acum mtai tare începu a ferbe în inima lui mînia cea prin nestatornicia vicleană a lui Batori pricinuită, oarele stângaci căuta să-şi supună provinciile romaneşti; pentru ace<e>a Mihai cugeta a întrăbuinţa timpul spre folosul ţării sale, vrînd şi Transilvania să şi-o supună şi aşa politiceasca sa existenţă sau fiinţă să o mărească şi mai statornică să o facă.
Batori plecă la Praga la împăratul Rudolf. Mihai trimise pre banul Mihalache cu el ca să tracteze cu împăratul despre viitoarea stare a ţârilor. La începutul anului 1597 veni un ceauş turce'sc în Ţara Românească, carele aduse un steag roşu de la Poartă lui Mihai, semn de graţie şi iertăciune din partea sultanului. Ieşirea tractatului cu Rudolf încă nu se ştia. Deci Mihai socoti cu atîta mai puţin a lăpăda trimisul steag,, deoarece ţara mai cu totul se pustiise şi avea lipsă de oameni, de bani şi de bucate, pentru care toate era foarte îngrijit. încă trăbuia şi aceasta să ia în băgare de seamă, că puternicia armie turcească sta adunată la Sofia şi se .gata în viitoarea primăvară de nou să între în Ungaria. Aşadară încheie ca să tragă lucru prin neştiute, ci totuşi
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL 69
mai înclinat era către creştini decît către păgîni, rămîind pînă preste vară păciuit în ţara sa. Mai pre urmă se arătă şi el de vasal împăratului, ci pre supt ascuns, şi căpătă .nişte sume de bani pentru gătirea spre tabără iasupra turcilor. îndemnătoare fu pentru Mihai şi scularea servianilor, carii rebelind asupra varvarilor, îl anumiră pre dînsul de domnul şi căpetenia lor. Acum fără tărăgănare adună Mihai trupe şi în începutul lui iulie 1597 comendiruia 15 000 de soldaţi, împărţind la -tot insul cîte 5 taleri. Şase mii de feciori din Silezia se aştepta să vină preste Transilvania. Hainrich Lesota40, un ofiţir silezicesc de ai împănatului, ajunse la Tîrgovişte, aduse cu sine monedă sau bani, din carii trăbuia în numele împăratului să ţină patru mii de ostaşi romaneşti aleşi, plătindu-le cuvincioasa simbrie. însă înştiinţînd suitanul cu o linguşitoare scrisoare de a doua oară pre Mihai şi îmblînzind pofta lui spre (mărire cu o lăudătoare prefacere, adică cum că nu poruncind, ci prieteneşte l-au chemat spre prietenie, îl făcu de băgă sabia iară în teacă, ci cu acea învoire, ca sultanu nieieînd să-1 întrebuinţeze în bătăi asupra creştinilor ; fiindcă-i zisese sultanul, că dacă ar merge Mihai de povăţuitorul oastei în Ungaria, ar fi turcii mai norocoşi în purtarea armelor decît pînă acum ; nici să treacă tartarii în Ungaria mai mult preste Ţara Românească, ci pe alte drumuri. Din contră, sultanul îi trimise un firman prin care precum pre Mihai, -aşa şi pre fiul acestuia Petru, îi siguripsea despre stăpînirea principatului pînă la moartea lor ; restanţa de tribut, sau bir, fu iertată şi jumătate din darea tributului de an fu îngăduită. După aceasta se introduse printr-un ceauş turcesc în scaunul stăpînirei, însă despre lăsarea trupelor sale se dezvinovăţea cu frica că se teme să nu între tartarii în ţară, zicînd că pentru paza ţării şi străjuirea curţii îi trăbuiesc soldaţii.
Comisarii cei ce era trimişi din partea împăratului Rudolf să tracteze cu Mihai, se ostenea pre viteazul, bătătamicul şi spre toate hotărîtul cest bărbat a-1 trage de la legătuinţă cu turcii; pentru ace<e>a se obligă împăratul că-i va lăsa pire el şi pre fiul lui Pă-traşco să domnească fără toată darea, numai să fie în legătuinţă cu ' Ungaria.
Preste bunurile sau mosiiie ce le vor cumpăra-şi, să fie neatîrnaţi stăpînitori. Iară de s-ar întîmpla să moară el sau Pătraşco făr de moştenitor, atunci să se aleagă principi numai din naţia română, de legea grecească a răsăritului, însă cu amestecarea sau încurgerea împăratului prin învoirea boerilor. Principul Mihai să capete în Ungaria sau Transilvania o cetate cu venit amăsurat în dar şi alte legătuirî despre împrumutata negoţitorie. în urmarea acestei legături se tri-miiseră 15 000 florini ungureşti lui Mihai.
însă O ! cum se strămutară toate, după ce se întoarse nestatornicul Batori la Sibiu şi iar trase domnirea Ardealului la sine. Pentru ace<e>a nu numai de poftirea spre izbîndire a sultanului, ci şi de rea răsplătire a împăratului temîndu-se, căuta în tot modul să dobîn-dească prietănia cea veche a lui Mihai tot sub acele condiţii, ba încă
70 SCRIERILE
şi o parte din Transilvania îi făgădui. Mihai se învoi, după multe fă-gădueli acestuia, a da ajutor de 35 mii de soldaţi asupra turcilor, ci •sub povăţuirea bo^eriului Ceaca.
Tot în acelaşi an negoţia Mihai cu Halin paşa de la Diiu 41, carele atîta sie mînie pre Mihai, Cît porni şi pre Mehemet paşa de la Dris-tor42, ca cu unite puteri să răstoarne pre Mihai de pe tron. în strîm-toratele aceste stări, nu putea Mihai să ajutore pre Batori după voe şi făgăduinţă, ci totuşi i-^au trimis 2 500 43 pedestraşi şi călăraşi. Din altă parte trimise o armie aleasă celor doi pase înainte, sub comanda dvornieului Dimitrie, carele învinse pre turci la satul Chiselet44 şi luă de la dînşii două steaguri şi două coade de cal (semn mare turcesc). Prin aceasta căpătă Mihai de nou coraje şi dorind singur a se apuca de Halin paşa, trecu nu departe de Nicopol preste Dunăre şi cu aşa norocire bătu oastea lui, care sta din 13 000, cît perdură turcii toată muniţia şi tunăria sa. Mihai împresură Nicopolu şi îl începu a puşcări, însă nimic se folosi, că ce stricase el ziua, iară făcură turcii preste noapte. Deci năvăli cu îmbulzeală să prindă cetatea, ci şi aceasta fu înfrîntă. Aşadară se mulţămi Mihai cu prăduirea şi pustiirea înveei-natelor locuri, de unde apoi merse către Diiu. Aci îl aştepta un san-geac cu ale sale şi cu cele de la begul Baia împrumutate puteri, cu 49 carele însă numai cu o lovire aşa gătă Mihai bătaia, cît foarte puţini scăpară cu viaţă în cetate. în această alungare şi gonire de turci fu Mihai foarte focos. Nişte turci deodată statură şi se sloboziră spre Mihai, şi văzîndu-1 ei numai de vreo cîţiva oameni încungiurători acoperit, aruncă unul o săgeată în el, care îl vătăma la pântece. Mihai zmulse singur suliţa aceasta din vătămătură şi căută după mai mulţi de ai săi ; ci nu era mai mulţi decît doi boeri aci a mînă, adică Preda B uz eseu şi fratele acestuia Strola. Aceştii cu ceia mai mare înfocare năvăliră pre turcii cei suliţari, îl omorîră dimpreună cu ceilalţi soţi ai lui şi scăpară pre Mihai. După această întîmplare mai zăbovi Mihai vreo 10 zile în Bulgaria şi, încît putu ajunge, tot arse şi prădui. Cînd trecea pe la Roşava45 îndărăpt preste Dunăre, tocma cînd trecuse oastea jumătate, se rădică o vijelie şi un vînt puternic, aşa cit cealaltă jumătate mai 10 zile trăbui să rămînă dincolo, care necurmat prăduia şi ucidea. Mai pe urmă, cu mare pradă se întoarse Mihai la Tîrgovişte. Ca la 16 mii de bulgari trimise Mihai robi în Tara Românească, iară lui Batori îi trimise o coadă de cal şi o sabie ferecată cu aur.
Nu mult după aceasta predede Sighismund Batori stăpînirea Transilvaniei fratelui său Andrei Batori, cel ce era cardinal arhiepiscop. Vrednice de ţinere aminte sînt cuvintele Hronicei lui Filstih, cele despre această strămutare de stăpînire sunătoare. „în timpul acesta aşa ceva cădea în mintea lui Batori, care nici lui, nici ţării era spre folos. înţeleptul, precum se zice, află calea şi în acea ţară în care nieieînd n-au fost, iară nepriceputul perde şi acel drum pre care-1 cunoaşte. Aşa şi Batori, nu se mulţămea cu împăcarea cu împăratul şi
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL 71
cu dobîndita alianţă cu Mihai, ci veni la mai blăstămate cugetări, adică a părăsi pre Mihai şi a preda Transilvania turcilor. Ci totuşi se sfii a face aceasta, de după jurământul ce dedese lui Mihai" 46. Pentru ace<e>a veni spre altă viclenie, adică chemă pre fratele său Andrei în stăpînire, carele apoi să facă legătuinţă cu turcii şi aşa să ducă pre Mihai în rătăcire.
Andrei Batori din toate părţile căuta pace şi prietenie, deci trimise pre mai marele său gheneral Caspar Cornides 47 la Mihai ; însă fiindcă acesta era neprieten ascuns a cardinalului, împulpa pre Mihai prin feliuri de îndemnări să se scoale asupra lui Andrei, iară naintea cardinalului făcea pre Mihai de cel mai credincios al lui prieten.
în urmarea aceştia trimise Batori pe Gheorghe Savajdi 48 şi pre ştiutoriul de limba românească Nicolae Vitiz 49 în Ţara Românească, prin carii cu jurământ întărită alianţă se încheie.
Nu mult după aceasta frînse Mihai jurămîntul, ci pentru ce ? Pentru că, precum zice Hrordca 50, cum prinse Irimia, domnul Moldaviei, de ştire că s-au înălţat Batori And<rei> în stăpînire, deloc scrie şi—1 îmbie cu alianţă, ca aşa cu unite puteri să detronizeze, sau să la-pede din tron pre Mihai ; şi de nu va vrea, să se prinză şi să se dea în mînile turcilor. Blăstămatul acest sfat foarte plăcu lui Andrei Batori.
Mihai se învoi cu Basta 51, gheneral împărătesc, cu puteri unite a lucra asupra turcilor şi pre Batori vinovăţea că ar avea corespondenţă cu turcu. înţelegînd însă acesta despre unirea lor, trimise soli la Basta spre cercarea aceii alianţe şi, măcar că se des vinovata Basta, totuşi făcea Batori gătiri tăbăreşti. La Mihai trimise Batori pre Senei, carele se încredinţa că principul Ţării Româneşti nici gînd are a rădica arme asupra Transilvaniei, şi încredinţa şi pre Batori despre adevărata a lui Mihai credinţă, zicînd că-şi pune capu pentru credincioasa inimă a lui Mihai şi aşa se păciui Batori.
însă în scurt prinse Mihai un sol a lui Batori, carii cu acea hotărâre era trimis la Poarta turcească, ca nu numai Transilvania şi Moldavia, ci şi pre Ţara Românească să le ceară de la sultanul să se dea lui Batori, cu o plată amăsurată preste an, adică cu arendă şi cum că apoi într-o înţelegere cu turcii vrea să scoată pre Mihai din stăpînire. Despre aceasta înştiinţa Mihai pre gheneralul împărătesc. Batori aşezase alianţă cu împăratul, ci Mihai această nici într-o seamă băga, ci făcea încheiere din păsurile cele de taină a lui Andrei. Politiceşte păşind, Mihai se prefăcea că se gată asupra turcilor ; pentru ace<e>a, cu învoirea şi slobozenia tuturor, cumpără din Saxonia timpane (tobe), steaguri, arme şi muniţie. Andrei singur îi dărui multe instrumente ostăşeşti şi-i dede şi pre unii ostaşi spre ajutor. Cu acestea împacă Andrei pre solii româneşti. însă aceştii în faptă era trimişi numai ca să adoarmă pre Batori şi să cerce teze starea lagărului ardelenesc ; carii cea mai bună veste despre toate ce duseră, adică cum că în lagăr s-ar mai afla numai gardiştii şi vreo cîţiva soldaţi, iară puterea de căpetenie s-ar fi răsfirat din pricina săcerişului, culesului de vini şi pentru că nu avea deprindere.
SCRIERILE
VESTITELE FAPTE Şl PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL
73
Spre mai mare orbirea lui Andrei şi spre mai apriată cercarea castei lui, trimise Mihai pre vistieriul Damian şi pre boerul Preda cu acea rugare la Batori, -ca să îngăduiască oastei româneşti, care se trimite spre ajutor împăratului, să treacă prin Ardeal, fără de a se teme de cea mai mică vătămare din partea soldaţilor. La aceasta răspunse Andrei, cum că nu ar fi de lipsă ajutorul lui în Ungaria, ci mai cuviincios ar fi a rămine pe lîngă planul cel dintîi şi să facă încurgere în Bulgaria spre folosul creştinilor. Această solie- puse pre Batori în socoteală ; deci trimise de a doua oară pre Gheorghe Palatiki52 la Mihai să-1 încredinţeze, cum că Andrei cugetă despre el şi despre toată creştinătatea bine, şi cum că aşteaptă numai clipita în care să capete ocazie bună de a se scula asupra turcilor. La aceasta, încă mai o dată, făgădui Mihai a-i fi înclinat şi prieten credincios, iară pre ostaşi aşa de înţelepţeşte ştiu să-i ascundă, cît nu putu Palatiki să vadă mai mulţi de 500 carii făcea garda domnească. Cu aceasta iară se mai mulcomi Batori.
Despre neţinerea de legătuinţă din partea lui Mihai se încredinţa Batori din însuşi secretarul lui Mihai, Ioan Maro 53, sîrb de neam, pre carele pentru cunoştinţa limbei latineşti şi româneşti îl luase principul la sine. Acesta îmboldea pre Batori a nu crede lui Mihai nici într-un mod.
Andrei trimise dară încă mai pe un sol la Mihai ca să se încredinţeze desăvîrşit despre adevărul lucrului prin carele îi amerinţa perderea stăpînirei de va cuteza să mîne. corespondenţe ascunse şi va arăta ostăşie asupra iui Andrei. Pre acel sol, se zice, cu asemenea încredinţări a-1 fi trimis Mihai la Batori înapoi. Insă :
La anu 1599, 13 octombrie 54, adună Mihai o parte mare de armia sa în Ploieşti. Oştirile româneşti sta prin piaţă şi pe uliţi toţi înarmaţi ; năimiţii poloni şi .cazacii încungiurară oraşu ; cinci mii de pedestraşi, între care se afla mulţi haiduci, se aşezară pre calea care ducea la palatul principului ; toţi aceştii sta sub comanda lui Baba Novac. După aceasta fuseră chemaţi toţi transilvanii, carii slujea lui Mihai, să joare, cum, că cu credinţă de-a pururea vor sluji şi oriunde li sse va porunci vor merge, nici vor părăsi steagurile lui Mihai.
încă pînă acum tot credea oastea lui Mihai că va să se bată cu turcu. Dintre boeri, cel mai de căpetenie, carele îndemna bătae asupra Transilvaniei, au fost banul Mihai aehe 55. Teodosie boeriul 56 şi prin-cipisa Florica57, fără tot sporiul, desvătuia pre princip de la aceste paşuri ; ci neaputînd ea altă a face, urmă dimpreună eu fiul său Păitraşco 58, după bărbatul său, ca toate primejdiile asemenea să le păţească. Ci Mihai, precum pre acestea, aşa şi pre mumănsa Teodora 59, îi lăsă în mînăstirea Cojia60 ca să nu între în tuAurile bătăilor.
Turcilor făgădui Mihai tributu acurat a-1 plăti, ehemînd pre un ceauş în Tîrgovişte, carele să astrîngă porţia pînă se va bate el cu Batori. De aci se .rîndui armia să plece către munţii Transilvaniei, sub a cărora poale se şi aişeză ; ci aşa era informată, cum că merge în
Ungaria şi, cu învoirea lui Batori, va trece preste Transilvania. Toate carăle trăbuiră să rămână înapoi, tot insul lipsea să-şi ducă pogajia în spate, ce era mai greu se puse pre cai, iară cîteva cară rămaseră pentru muerile şi vistieriile boerilor. Acum trimise Mihai avangarda nainte şi rîndui ca într-o zi şi noapte toată armia să între în Ardeal. Cum ajunse la Boţa61 sculă Mihai pre săcui la arme, făgăduindu-le că vrea să-i scape de greutăţile cele pînă aci purtate. Cetatea cea spre înfrînarea săcuilor rădicată, anume Varheghi 62, se sparse, aşij-derea curţile nobililor, cărora trăbuia săcuii să fie supuşi, se sfărmară. Curirii cei din partea săcuilor fuseră prinşi de oastea românească, ci totuşi nu se putu mai mult ascunde vrerea lui Mihai. Deci porunci Batori numaidecît oştilor sale să se adune, sabia cea sîngeroasă cu răpejune se purtă în toate părţile Transilvaniei, cu făgăduinţă, cum că toată libertatea vor căpăta şi de toate dările se vor scutura.
Acum îşi descoperi Mihai cugetul prin o prostrigare, care se făcu către armie, cum că scopul lui este pre supuşii cei împăratului credincioşi a scuti, iară pre Andrei Batori, carele este înclinat turcilor, a-1 depune din donmire. Andrei cercă încă o dată prin o scrisoare umilită a aduce pre Mihai spre păeiuire, însă Mihai la nimic se uită mai mult şi ţinu pre solul la sine pînă după bătălie. Fără toată pedica merse Mihai către Sibii, preste pădurea Şărcăi63, vrînd a cuprinde acest oraş ; nici poftea altă mai .cu mare ardere decît a cuprinde locurile cele învecinate, pentru că dedese poruncă Iui Radu Buzesou şi banului Udra 64 din Craiova, ca să adune oaste din districturile Craiovii, Mehedinţi ş.a. şi să se uneze cu armia lui Mihai, trecînd preste Turnul Roşu.
Andrei hotărîse locul adunării celor săi la Rîul morilor65 şi aştepta încă ajutor din Lipa66, Ieneu67, Caransebeş şi din ialte părţi. Cei credincioşi ai lui îl svătuia să şadă în pace şi să tragăne treaba pînă la venirea trupelor ajutătoare, iară alţii, mai vîrtos gheneralul Caspar Comis, îmboldea să iese naintea neprietenului, carele tocma atunci mărşăluia, nainte de Sibii, pentru ca să se siguripseaseă această cetate ; aci să se «aşeze lagărul, lîngă murii cetăţii şi aşa prin apărare defensivă şi prin negoţiaţii să se tragăne bătălia, pînă cînd se va osteni vrăjmaşul ; şi aşa se duseră către Sibiu cu oastea, care mergînd, crescu şi pînă la 9 000 mii. însă oraşul nu arătă nici cîtă aplecare. După ajungerea la Sibiu, din toate puterile îl îndemnară gheneralii să nu întîrzieze cu lovirea, zicîndu-i : nu e de a se înfricoşa că noi mai puţină oaste, ci mult mai vitează decît a lui Mihai avem şi cum că mai bine este a nu lăsa timp vrăjmaşului să se întărească. Despre această botărîre fu Mihai pe supt mînă înştiinţat.
Mihai încă bucuros aştepta să ajungă trupele din Craiova, deci trimise de ştire lui Andrei că planul lui este numai a trece prin Ardeal, ca să se uneze cu armadia împărătească, însă de-i va pune pedica, atunci va fi silit cu puterea a-1 învinge. Dimpotrivă, Andrei îi prici ca fără toată tîrzierea să se tragă înapoi în ţara sa şi a rămîne în păeiuire cu Transilvania după legăturile vechi. Mihai închee cu tri-
74
SCRIERILE
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL
75
misii soli armăpăciuire spre un timp nehotărât, prin care se mai stampară inima lui Batori. Spre mai curînda împăcare trimise Batori pre solul papei, Malaspina 68, în lagărul lui Mihai, să-i vestească alianţa din partea lui Batori şi a împăratului ; ci pre acesta fără de nici un spor îl trimise Mihai îndărăpt, zicîndu-i că nici o scrisoare are de la împăratul. Mai pe urmă trimise înştiinţare lui Batori, ca unui prieten a turcilor, să lapede stăpînirea, să îmbrace iară ţoala popească, să se ducă în Polonia şi să lase iară pre Sighismund Batori în Principat, sau să ştie că puterea armelor vor săvîrşi treaba. La aceasta se găti Andrei spre bătaie, care fără toată opăceala se şi ţinu în 28 oct < om-brie> 1599, de la 10 ceasuri de dimineaţă pînă la 8 ceasuri seara. învingerea multă vreme rămase în îndoire ; o parte din ostaşii lui Mihai începuse a se trage înapoi, spre carii înfocîndu-se Mihai, alergă la dînşii, străpunse pre vreo doi of iţiri de ai săi şi oprind pre fugători, cu cruntă învăpăiare căzu pre ardeleni. Andrei ţinu o cuvântare mişcătoare către ai săi, spre a se porni spre vitejie, iară Mihai împărţi oastea sa în coloane şi aşa se apucă de ardeleni, aci fu bătut şi înapoit însă gheneralul Corniş fu prins, precum şi unele steaguri poloneşti cuprinse. Văzînd acum oştirile ardeleneşti că căzu gheneralul în prinsoare, polonii dimpreună cu steagurile cuprinşi şi că se îndepărtă Andrei de la oaste, perdură toată coraja de a se mai bate, iară oştirile româneşti iară se întoarseră preste noapte în câmpul bătălii. Ardelenii se traseră preste noapte napoi, iară dimineaţa fu prădat lagărul lor ; Mihai cuprinse toată armia şi 32 de tunuri. Deloc după bătaie, porunci Mihai prin tot Ardealul ca să se prindă Batori69.
Cardinalul Batori hotărâse preste Moldova a fugi în Polonia (Ţara Leşească). Hronica lui Filstîch70 acestea spune despre Batori : Andrei rătăci fugind în pădurile Cicului şi rătăcea sau umbla vro cîteva zile fără de hrană prin munţi atîta, cît îl domolise foamea cu totul. Acum dede preste doi păcurari, dintre carii unul era român, iar celălalt să-cui, cărora spuse că e principul Ardealului, povestindu-şi nenorocirea şi rătăcirea, spuse că e ameţit de foame. Păcurarii aceii îl duseră, dimpreună cu presoţul lui Nicola Micu71, la coliba sa, ca să-i dea de mîncare şi băutură. După ce sie ospăta, rugă Andrei pre păcurari să-i arate calea către Polonia, Săcuiul (Blasiu Iurduc)72, făgăduind .aceasta a face, plecă cu el, merse un dărab de cale şi-1 omorî, capul lui îl puse în straiţă sau taşilă, îl aduse la domnul ţării Mihai şi-i spuse toată întâmplarea, cu nădejde că va căpăta mare dar de ia dînsul pentru fapta sa. însă numai cît cunoscu principul capul, îl zburară laerămile, ■trimise repede după trupul lui ; după ce fu acesta adus, se puse capu la el şi cu mare pompă se îngropa în biserica Bălgradului. Toţi boerii petrecură trupul lui, iară păcurarului se răsplăti după zicerea Sfintei Scripturi : cu măsura care masori, cu aceea ţi se întoarce, fiindcă porunci principul îndată să i se tae eapu. Floriea, muerea lui Mihai73, amari iacrămi vărsa după acest bărbat, Mihai însuşi nimic putu grăi de jale, ci după îndelungată amuţire, abia se înstatornici a zice : săracul popa !
Săvîrşind bătaia cu Batori, vesti Mihai lui Rudolf că vrea să predea Transilvania comisarilor împărăteşti. Ci de minune îi fu cînd văzu, în a cincea zi, că au intrat Basta de către Caşovia cu oştiri nemţeşti, cu descoperire că vrea în numele împăratului să stăpânească această ţară. însă principul nu se invoia şi mai pe urmă nu vru să iese din Transilvania. Nu vru să cunoască pre Basta de gheneral capetan preste ţară, nu-i ingădui să aşeze oaste nemţească în oraşele săseşti 55 şi numai mişcările lui Ibraim paşa în Ungaria îi împiedică de a începe bătae între sine.
Nu în mult timp se dezvălui planul lui Mihai ; că pre banul Mi-halache cu logofătul Stoicu74 trimise la împăratul Rudolf cu acea cerere, ca primind trimisele daruri, adică calu, sabia, măciuca (buzduganul) şi steagul lui Andrei Batori, să-şi tragă mina de pre Transilvania şi nepoftind dajdia de preste an mai încolo, să o lase către Ţar^a Românească. Tot în acel timp trimise pre fiul său în ţară ca să poarte diregătoria. Rudolf îi răspunse că curînd vor veni comisari împărăteşti, carii vor aduce răspunsul. La aceasta se adună Mihai cu boerii în senat şi svătuindunse, hotărîră cum că însuşi pronia, dumnezeiască doară vrea ca să vină Ardealul sub stăpînirea Ţării Româneşti. Că atunci cînd intrase Mihai în stăpînire, aflase patria împresurată cu vrăjmaşi, iară acum i-au dat Dumnezeu şi Ardealul in mână. Mihai ancă nu se lăsa cu totul spre ace<e>a, insă totuşi nădăjduia că se va învoi impar atu! spre lăsarea Ardealului.
în luna lui noiemvrie ţinu adunare de ţară 75, în care se aruncă contribuţie pre ţară. în ltma lui februarie 76 iară ţinu dietă, în care se porunci nobililor Transilvaniei să se gate spre bătae. Nobilitatea acestui principat nevrînd a fi supusă lui Mihai, nici cită aplecare arăta către el ; văzând principul aceasta, îmbuna starea soldaţilor săi români şi săcui pre cheltuelele saşilor, carii erau aplecaţi împăratului, şi pe ale nobililor. El cu totul se încredinţa în mulţimea celor săi, nesocotind cum că aceasta nieieînd au putut fi singură proptă de ajuns a păşirilor politiceşti mai mari. Pre săcui îi scoase din iobăgie, dîn-du-le dreptul de a nu mai fi supuşi nobililor. Pre românii de Ardeal îi rădica şi tare îi favoriza asupra nobililor şi a saşilor. însuşi Mihai ierta multora relele ce le făcea, iară pre unii nobili şi pentru cele mai mici vinovăţii greu îi pedepsea.
Comisarii împărăteşti ajunseră şi aduseră multă laudă şi mărire (din partea împăratului, ci şi aceea îi spuseră, adecă să părăsească Transilvania şi, fiindcă aşa poftesc încungiurările sau circonstanţele, să lucreze în graniţele Ţării Româneşti asupra turcilor, asupra cărora tot ajutoriul să aştepte de la împăratul. Sfătuindu-se de nou Mihai cu boerii săi, dede comisarilor acel răspuns, cum că el se socoteşte vrednic a fi de stăpînirea sau diregătoria Transilvaniei şi cum că nicidecum nu va ieşi din acest principat. Făgăduita ajutorinţă fără toată 58 îndoiala o aştepta de la împăratu ; că dacă nu va urma aceasta, va întoarce armele asupra împăratului şi-i va arăta că nu va avea lipsă de oameni ostaşi la vremea sa. Deloc trimise Mihai în Polonia sol cu acea
SCRIERILE
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL
7T
rugăciune, ca să nu dea ajutor această crăime lui Irimia Moghila moldoveanului, precum nici fugiţilor acolo din Ardeal; încă şi ace<e>a bine ştiind, că Sighismund Batori încă nu s-au părăsit, de a lucra spre tragerea principatului iarăşi la sine ; pentru ace<e>a trimise sol pre Murlat77 ca să-i tăgăduiască lăsarea Ardealului şi mîna fiei sale Floriea, numai să-i lase Braşovu şi Făgăraşu. Mai nainte de a căpăta răspuns la aceste cereri şi mai nainte de a se sigurisi din partea împăratului, făcu un paş stîngaci spre Moldavia. Moisi Sicheli78, Ga-brM Betlen 79, Franţ Forai 80 şi alţii se alipiră de Batori, făgăduind că de li se va da ajutor din parte polonilor şi a lui Moghila, vor cuprinde şi fără toată îndoiala iară vor lua Ardealul din mîna lud Mihai. Batori făcu încheere cu polonii şi moldovenii spre aceasta Mihai se bucura că va să-şi poată răsplăti despre Irimia şi va putea să-şi supună Moldavia spre care de mult însetoşa. Deci lăsîndu-şi doamna în Ardeal, plecă către Moldavia cu armia. Răpezimea şi mărimea armiei lui Mihai era neaşteptată şi minunată ; pentru ace<e>a se trase Irimia către Soeim 81 înapoi, însă cu cea mai mare repejune gonindu-1 Mihai, îl opri la Suceava şi-1 bătu cu o cruntă bătae, pre care numai prin vitejia ostaşilor şi uşorimea tunurilor sale o căpătă. Fugătorii moldoveni şi poloni alergară în cetatea Socim 82, Mihai mai ajun-gîndu-i o dată, îi bătu şi încungiură cetatea în care fugise. Mihai bătu cetatea 3 zile, ci văzînd că nimic poate spori, lăsă nişte trupe care blochiruia cetatea, iară Irimia fugi de aci cu boerii săi în Polonia. Oştirile romaneşti alerga şi prăda Podolia şi Rusia Roşie, iară Mihai alergă în rezidenţă ca să cuprindă scaunul domnesc a principatului. De atunci începu Mihai a se numi şi a se subscria domnul a trei ţări. Puterea ostăşească a lui sta în 50 de mii de bărbaţi. Boerii cu tot senatul Moldaviei cerură pre Nicolae, feciorul lui Mihai, sie de princip, fiindcă îl făgăduise lor. Spre aducerea fiului său din Ţara Românească în tronul moldovenesc, rîndui pre Radu Buzescu şi pre vistierul Stoicu să meargă cu 300 de călăraşi la Bălgrad (in Ardeal), însă mai nainte de a pleca aceşti, se presocoti Mihai şi află a nu fi feciorul său încă în stare ca un încă prea tînăr, de a apăra şi a^stă-pîni o ţară mărgineană sau de graniţă cum era Moldavia, mai vîrtos că încă era de a se teme de Irimia. Deci se lăsă Mihai de făcuta rîn-ivduială, ci rîndui 4 ghenerali de ai săi, adică pre hatmanul Udra 83, pre 25 vistierul Andronic84, pre armaşul Sava şi pre spătariul Negru85, spre a stăpîni Moldavia, iară el se întoarse la Bălgrad, unde îi era rezidenţa.
Numai cît ajunsese acasă, veni un sol de la Rudolf cu acea înştiinţare, să lase Ardealul împăratului şi să se mulţămească cu ţara sa şi'cu Moldavia. El nu vru să se lase de Ardeal, ci se ostenea în tot chipul cum ar putea să împece pre împăratul, numai ca să-i rămînă Ardealu. Pentru ace<e>a iară trimise 2 soli la împăratul, cu acea umilită rugăciune ca să-i lase Ardealu, pre care el cu însuşi armele şi sîngele său l-au cuprins şi aşa vrea să se gate asupra turcilor, ca să ia Timişoara de la dînşii. într-acest timp alese pre Mareu, feciorul
lui Petru vodă 86, şi-1 trimise de princip în Moldavia (însă sie supus), cu carele trimise şi pre Preda Buzescu. Intrarea în Iaşi se ţinu cu cea mai mare pompă şi bucurie. In Ardeal ţinu Mihai' dietă S7, sub ţinerea caria iară veniră de la împăratul comisari cu daruri şi ajutor. Precum împăratul Rudolf, aşa şi sultanul turcesc, carele dimpreună cu toţi ai săi numai de numele lui Mihai se cutremura şi li se curma Inimile de fiori,: cînd auzea numai de vestea acestui viteaz, din toate puterile se ostenea a-şi face pre acest irou prieten. încă pînă era solul împărătesc aci, venise un agă turcesc88, carele aduse steagul şi măciuca de la Poartă lui Mihai, semne de darea puterii spre stăpînirea ţării fără temere de turc. Mihai ieşi cu mare pompă naintea ag<ă>i, primi steagul şi-1 sărută, primi sabia şl se atinse de ea. Aci zăcea temeiul de a se îndoi omul despre politicescul caracter a lui Mihai. Acum îşi propuse Rudolf, pentru împrietenirea lui Mihai cu turcii, a se scula cu arme asupra lui, ca să-1 poată scoate din Transilvania.
Solul împărătesc 89 întrebă pre Mihai despre cir constantele sale cu turcii, la care răspunse : umilinţa diplomaticească au poftit cu cinste a primi darurile şi cu politică a cuprinde pre trimisul agă. Pentru că Rudolf vrea pînă acum să întîeze (protimisească) pe Basta, pre un bărbat carele nici un ajutor au dat, ba tocma nimic au făcut spre cuprinderea Ardealului, pentru ace<e>a acum vrea să i se facă îndestulare. Deci afară de domnirea preste Ardeal, încă cere dignita-tea de princip împărătesc, oraşele Oradea Mare, Bănia şi Hust, încă şi ajutor de oaste pe tot anul, răscumpărarea de ar fi să' se prindă si 100 000 de taleri pe an, dacă ar fi să-1 scoată turcii din stăpînire.
însă acum se adună nenorocirea din toate părţile preste capul viteazului cestui bărbat, alergîhd cu păsuri repezite spre stricarea mîn-tuitorului creştinităţii de varvaria turcească ; acum începură singuri aceii a lucra spre surparea vestitului cestui bărbat, pre carii el cu generozitatea sa i-au acoperit ; acum începu a ferbe pizma în inimile acelora, văzîndu-1 după vrednicie şi vitejie a se fi împuternicit, acelora zisăi, carii mai nainte ca pre un irou decît toţi mai ales îl adora. Aşa e lumea ! aşa sînt oamenii ! în loc de mulţămire, nemulţămire ; în loc de acoperemînt şi mulţămitoare scuteală, surpare şi vînzare vînează. Nobilitatea Ardealului era cu totul aprinsă de pofta izbîn-direi rele asupra lui Mihai. Solii pre supt mînă se trimiseră la craiul Poloniei cu acea rugăciune, ca să le dea iară pre Sighismund Batori de princip, iară pre Irimia Moghila într-atît să-1 ajutoreze, încît să poată scoate oştirile lui Mihai din Moldavia. Despre toate acestea nimic ştia Mihai, ci se găta să plece spre baterea şi cuprinderea Timişoarei ; trimise la împăratul după ajutor, care i se şi dede sub comanda lui Basta. Gheorghie Basta avea poruncă a se uni cu Mihai (ci stîngaci) şi a pleca către Timişoara. însă nobilitatea Ardealului era adunată toată la Turda, mirîndu-se că încă nu ajunge Sighismund. Deci lucrară spre ace<e>a, ca să înrăeze pre Basta asupra lui Mihai, zi-cîndu-i : De ce ai venit lui Mihai în ajutor, carele totuşi nu este prietenul împăratului, au nu şti<i> că n-au vrut să-i predea această
SCRIERILE
ţară ? şi alte vorbiri împulpătoare spre ură făceau, cu acea adăugare, că ei vreau să se supună împăratului, numai să le dea Basta acum ajutor de a arunca pre Mihai din ţară afară. Prin aceasta născocorîră pre Basta asupra lui Mihai.
După aceasta hotărîră a se scula spre Mihai. Iară Mihai, necre-zînd dintîi nepretenia ardelenilor către sine a putea fi adevărată, se făcu luător de seamă şi trimise veste la adunarea ardelenilor, că ar dori să între acolo şi doi trimişi de ai săi, spre care se dede învoire. Deci merseră cheeriul Radu90 şi Baia Mihalache 91, carii svătuia pre staturi să nu păşească cu aşa orbire asupra lui Mihai, numindu-1 de rebeliant, ci după cuviinţă să-1 asculte. Spre aceasta aruncară pre ceşti trimişi afară din senat. Această faptă au fost semnul de bătae şi cum că Basta s-au unit cu dînşii. Deci trase Mihai oştirile sale cele româneşti mereu către Hoat Maroş 92, unde le şi aşeză. Basta sta la satul Mirislo 93. Ardelenii laolaltă cu Basta avea 18 000 de soldaţi şi 6 tunuri, iară Mihai număra ca la 22 000 de bărbaţi armaţi, punîn-du-se pre o cîmpie între Mureş şi între un munte, aşa cît preste voia sa nu putea să vină odată la lovire, pentru că la frontul lui era numai o provadă cît un drum de lată. Basta cunoscînd aşezarea vrăjmaşului, se trase napoi către Dese 94. Socotind Mihai că fug ardelenii, slobozi călărimea sa să alerge după ei. Ci numai cît ieşise aceasta din strîm-toare la lărgămînt, deodată şi stătu Basta, primind pre români cu cele în prea îndămînat loc aşezate tunuri şi cu foc de muschete. Focul acesta aruncă pre români într-o învăluială şi-i pune în fugă, pre carii nici singur Mihai, nici prea vestiţii lui ghenerali Radu 95 şi Lecaga 98 (carii minunat de viteji era) putură să-i cotineze şi să-i aducă în rînduiaîă. De aci plecă Mihai către Braşov, schimbă calu la Bălgrad, îşi adună comorile şi, prădînd şi pustiind toate, se trase în Ţara Românească, unde îi aduseră Petraşco şi Novac puteri de oaste nove.
In fuga aceasta izăflă că şi în Moldavia s-ar fi strămutat starea lui ; pentru aceea duse oastea sa în Moldavia. Zamoschi97, craiul Poloniei, văzînd pre Mihai slăbit de puteri, strînse armia sa cu o iuţime neobişnuită, străbătu în Moldavia şi năvăli pre armia românească. Văzîndu-se aceasta cu mult mai mică decît a se putea ţine cu polonii, se trase preste un munte îndărăpt, iară polonii şi cazacii cît putea îl gonea. Fără de spor stătu Mihai o dată să se mai lovească cu dînşii, că mulţimea cea mare totdeauna îl înfrînse. Mai pre urmă stătu la rîul Şiret, unde cruntă bătae se ţinu ; el împărţise armia sa între coloane, aripa cea dreaptă şi pre cea stingă o răzimă de munţi şi păduri şi o acoperea cu mădua aleşilor săi pedestraşi şi cu tunurile, care era ascunse în codru, iară mijlocul avea o apă dinainte ; însă şi aci răzbătură polonii, ajutoraţi de cazaci, şi, după o cruntă lovire, învinseră pre români. Văzînd Mihai aceste primejdii, lăsă pre ghenerali să se tragă în ţară cu oastea, iară el alergă nainte, ca să facă dispoziţii (orînduieli). Zamoschi trimise să-1 gonească fără de încetare, tocma şi în Ardeal de ar trece. Ajungînd aceştii în faptă la marginea Ardealului, le trimise Basta poruncă să nu cuteze a călca în Transilvania,
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL 79
pentru că puterea cu putere se va înfrînge. Polonii descoperiră a nu vrea să încete de acea alergare, care spre prinderea lui Mihai era hotărîtă, zicînd că nimic au ei cu Transilvania. Basta trimise pre Ciachi98 la Zamoschi să-i spună ca să se oprească de a păşi în Ardea] sau Ţara Românească, că acestea sînt ţări împărăteşti.
între aceste gîlceviri, străbătu Mihai preste munţi în Ţara Românească, pre fiul său Nicolae îl lăsă la Tîrgovişte cu trupe ostăşeşti, iară comanda armiei o încredinţa celor 3 fraţi Buzeşti. El singur adună în Craiova oaste novă. Ardealul, Moldavia şi Ţara Românească era acum locul gungulii, locul nerînduielii şi a patimilor sufleteşti, a prefacerilor şi a silitoarelor puteri, aşa cît la atîta ajunseră, că cine era mai tare şi mai viclean, acela era biruitoriul. Pînă Mihai făcea pregătirile de tabără în Craiova, chemară necredincioşii acum fraţi Buzeşti pre Zamovschi şi pre Irimia Moghila să pună pre fratele său Simeon domn Ţării Româneşti. Deci şi veni Simeon cu oaste moldovenească, scorni pre Nicolae şi se sui pre scaunul domnirii în Tîrgovişte. Ci fiindcă ostaşii moldoveneşti aşa prăpădea şi pustia ţara, cît nici bisericile, nici pre boeri nu scutea, nu mai putură Buzeştii să se uite la acea pradă, ci trecînd Oltu la Mihai * în Craiova, adunară soldaţi în ţinutul Craiovii prin Mehedinţi şi alte părţi şi se gătiră a arunca din ţară pre neplăcuţii aceşti oaspeţi. Bătaia se ţinu, ci iar cu nenorocire pentru Mihai. Acum nu mai ştia Mihai ce să facă, decît a se împăca iară cu împăratul Rudolf ; deci plătind gheneralului Cor-niş 2 000 de galbeni pentru îngăduirea de a trece la Viena, ajunse acolo cu 72 de cai, unde ajungînd, află o opreală de a nu păşi mai nainte. Mai pe urmă veni la împăratul la audienţă. în Ardeal era foarte tulburate lucrurile, fiindcă şi Batori şi Ciachi, dar şi alţii se bătea după căpătarea stăpînirii. Pre soaţa şi pre pruncii lui Mihai îi ţinea ardelenii în opreală. Mihai ştiu prin înţeleaptă sa măiestrie să încredinţeze pre împăratul Rudolf despre nevinovăţia sa, şi, precum mărturiseşte Chevenhiller", într-atîta au ştiut să prindă inima împăratului, cil vorbea acesta să ia pre fata lui Mihai de muere. în cartea sa cea de desvinovăţire zicea Mihai că credinţa şi virtutea lui cea pentru împăratul pusă, totdeauna cu nemulţămire i s-au răsplătit şi cum că pentru clevetitorii de sine, acum ca să se arate bărbat cu caracter întreg, acum iară ca să scape din pricuroasele primejdii, au trăbuit, numai din făţărie, să se arunce în braţele turcilor spre scutire ; cum că Basta nu din credinţă către împăratul ci numai din propriul interes l-au
* Istoria grăeşte că fraţii Buzeşti, făcîndu-se necredincioşi, invitară pre Zamovschi şi pe Simeon în ţară ; ci combinînd credinţa, virtutea şi vitejia Bu-zeştilor, cea lui Mihai şi patriei sale de-a pururea arătată, ba cumpănind şi ace<e>a că tot acea istorie zice : „Nemaiputînd Buzeştii răbda prăzile moldoveneşti, trecură preste Olt la Mihai", apriat se vede nici acum a se fi făcut ei necredincioşi, pentru că de ar fi fost fără credinţă, nu ar fi cutezat a merge la Mihai, carele fără îndoială şi-ar fi răsplătit despre ei. Aşadar nimic altă din zicerea mai de sus a Istoriei înţelepţeşte nu se poate încheia, decît că nu Buzeştii, ci alţi boeri au trăbuit să fie carii au chemat pre Zamovschi şi pre Simeon în ţară»
SCRIERILE
gonit nepregetat. Împăratul dimpreună cu cabinetul mult timp nu-i credea, însă după ce auziră că au sosit Sighismund Batori la Cluj şi prin turci s-au anumit de principul Transilvaniei, crezură şi pricepură că numai prin vitejia lui Mihai vor putea să surpe pre Batori şi pre puterea turcească. Deci îi dederă, afară de alte daruri personale, 100 000 de galbini ca ajutor ostăşesc, îl anumi împăratul de guvernantul Ardealului, îi porunci să se împace cu Basta, prin mijlocirea gheneralului Gongeaga 10°, la a căruia masă dederă mîna Basta cu Mihai, spre arătarea zăuitării de cele trecute şi semn de legătiuire nouă. Insă totuşi nu credea cu toată inima unul altuia, mai vîrtos nu putea Basta să înghită ace<e>a, că nu pre el ci pre Mihai l-au numit de guvernant preste Transilvania. Armia împărătească, carâ se cuprindea din 10 000 pedestraşi şi 8 000 de călăraşi, din unguri, români, nemţi şi cazaci, întră în Ardeal sub comanda lui Mihai şi a lui Basta.
Oastea ardelenească, care era de 35 000, stă lîngă Goroslo I0Î, sub comanda lui Moise Sicheli. Trupe ajutătoare turceşti încă plecase din Bălgradu turcesc 102; deci se hotărî, mai nainte de ajungerea turcilor, a lovi pre ardeleni, iară pre turci îi amăgea Mihai prin nişte scrisori înşelătoare, scrise în numele lui Batori, în care se oprea ajutoriul din partea lor. Bătălia se începu cu tunuri, puşcărind din nişte vîrfuri de j dealuri unul asupra altuia, iară ostaşii ceilalţi odihnea. De către seară ; traseră ardelenii tunurile sale îndărăpt, numaitemîndu-se   de  vreo • năvală ; călăraşii deşelase caii, pedestraşii era încoaci şi încolea răsi- [ piţi ; acum, deodată şi ca fulgerul, îmbulzi armia împărătească, cu j porunca lui Mihai preste ei. Mihai comandiruia aripa dreaptă, Basta ' pre cea stingă şi Rotall103 mijlocu sau ţentrumu. Acum se cuprindea, | acum iară se perdea gruniul ardelenilor, însă mai pre urmă răzbătu Mihai, carele aşa dimioa, cît 10 000 de ardeleni rămaseră morţi în cîm-pul bătăliei, 130 de semne tăbăreşti fură cuprinse, încă şi 45 de tunuri. Sighismund Batori fugi în Moldavia la Irimia Moghila ; trimise pre Şte-10 fan Ciachi la hanul tartaresc să ceară ajutor şi porunci să se aducă muerea şi pruncii lui Mihai de la Făgăraş în Moldavia. După bătălia aceasta iară se gîlceviră Mihai cu Basta.' Acesta zicea că el are comanda preste armie, iar Mihai aceasta nu răbda şi porunci să se pră-deze Turda, Aiudu şi Bălgradu, dînd pre Caspar Corniş spre moarte, iar pre Sines 104 cu însuşi sabia sa ucizîndu-1. De venea plînsori despre exţesele ostaşilor, Basta le împingea pre români, iară Mihai pe nemţi ! şi unguri. Mai pe urmă zise Mihai într-o ceartă : Eu singur am fost j cuprins această ţară mai nainte. dară şi acum iar eu mai mult am j ajutorat spre prinderea ei ; aşadară mai mare drept am eu preste ea decît şi tu şi împăratul. De acum hotărî Basta să omoare pre Mihai. Şi aşa, după multe cercări făţarnice, fu Mihai ucis lotreşte de oamenii lui Basta în 19 august 1601. Dar cum fu acea omorîre.   ' I
Mulţi istorici în multe feliuri povestesc omorîrea principului Mihai. Dintre care, cea mai adevărată de după încungiurări se vede a fi ace<e>a care se scrie în Hronica lui Filstih 105, care aşa sună : In lagărul de la Turda, mergînd Mihai la Basta, îl rugă să-i dea cî-
VESTITELE FAPTE ŞI PIEIREA LUI MIHAI VITEAZUL 81
ţi va ostaşi în ajutor, ca să poate scoate pre soaţa şi fiii săi din lunga opreală a Făgăraşului. Ci Basta, cel ce de demult s-au fost încopceat cu ardelenii şi prin svătuiri viclene au fost descoperit un plan amăgitor spre omorîrea lui Mihai, îi făgădui din gură, zicîndu-i: trimite numai pre ostaşi nainte către Făgăraş, iară tu rămîi cu garda şi curtenii tăi încă aicea, pînă-ţi voi da ajutor. Necugetînd Mihai despre cătrănita şi spurcata propunere a lui Basta, primi cu bucurie vorba lui. într-o dimineaţă, văzînd Mihai nişte călăraşi şi muşcatiri împărăteşti venind către cortul său, socoti că sînt aceii pre carii îi aştepta spre ajutor de la Basta ; deci ieşindu-le nainte cu următoarea cuvîntare îi cuprinsă : Bine aţi venit ! bine aţi venit vitejilor şi vestiţilor soldaţi. Dară aceştii, ca nişte feri silbatice lăsîndu-se asupra lui cu suliţile şi săbiile scoase, fără de veste îl străpunse unul dintre aceii cu suliţa în coastă, de care împunsătură şi căzu *..
Altul îi tăe capul şi aşa zăcea în pulbere frumosul lui trup, carele ca un arbure era. în alt loc iară se zice : Negătit fiind Mihai spre o nevisată în timpi are ca aceasta, nici o armă avea în mînă, de ace<e>a şi fu aşa de lesne omorît. Cum că nici o armă au avut Mihai a mînă, se vede a fi adevărat şi dintr-ace<e>a, fiindcă nici o ostăşie avea el atunci cu Basta. Şi de ar fi avut el sabia a mînă, cu bună seamă nu l-ar fi putut domoli aşa de lesne, fiind el un viteaz vestit şi de lume minunat în bătălii. Nemărginit huleşte Filstih Hronicul pre ardeleni şi fără seamă urgiseşte pre Basta, că ascultînd de ei, s-au învoit spre uciderea nevinovatului şi apărătoriuiui creştinătăţii de varvari Mihai, într-un mod aşa spurcat şi lotriu, cît nici din partea tiranilor nu s-ar fi întîmplat lesne. Trupul lui Mihai se îngropa în biserica Bălgradului, cea de el făcută, iară de aci se zice a se fi purtat în Ţara Românească.
Istoricul Hristian Engel aşa grăeşte despre Mihai în Istoria Ţării Româneşti, faţa 268 : „Lăsînd noi inscripţiile mormîntului lui Mihai la o parte, mai bucuros vrem să răsfirăm şi să prăserăm flori pre mormîntul acestui princip românesc, care interes istoricesc de lume minunat cuprinde în sine. Acesta mai cu putere au ajutat spre abaterea varvarilor de către celelalte părţi creştineşti ale Europei. De ar fi întîmpinat acest bărbat mai faină creştere în tinereţele sale şi de nu s-ar fi născut în timpul [a] aşa fel de stări împrejur, grele şi
* Tînărul pictor (zugrav) Constantin Leca, aprins fiind de zelul patrioticesc şi vrînd după puteri a sluji neamului, au zugrăvit trista şi lăcrămoasa moarte a viteazului princip Mihai pe o pînză de un cot şi jumătate de mare şi spre veşnică aducere aminte, ca un suvenir, au dat-o la Şcoalele Naţionale din Bucureşti, ca să se prună în şcoală înaintea tinerimei, care să vadă pre un irou, ce au fost scutitoriul a toatei creştinătăţi de tirania varvaricească şi carele era minunat de toată Europa, să vadă zic ce era strămoşii ei în lume. Tînărul acesta are foarte mare aplecare spre măestria picturii, deci vrednic este a se patroni de naţionalişti, ca cu ajutoriul neamului să poată merge în Italia şi Franţa pentru întreaga procopsire şi covîrşire a frumoasei ceştii maeştrii, carele apoi să poată sluji neamului ca maister temeinic şi profesor tinerimei romaneşti în acea măiestrie.
82
SCRIERILE
turburoase, de n-ar fi avut de lucru cu Basta, cu Batori şi cu Moghila, ar fi făcut minuni în lume, şi s-ar fi asemănat cu Temistocles şi cu Ioan Huniadi. Istoria lui cu mare plăcere am lucrat-o, pentru că aceasta m-au uşurat inima cea scîrbită despre alte istorii varvare şi nenorocoase a Ţării Româneşti şi a Moldaviei. El au fost român curat şi au dat adeverire cum că pronia cerească arată în toate nea-32 murile şi limbile măestria şi puterile sale. De ar fi ţinut stăpînirea lui mai mult, s-ar fi făcut ţările cele de pe marginea Dunării minunate de toată lumea şi nenfrînte de putere omenească. însă în a 43-lea an a vieţii sale fu tirăneşte smuls prin silitoare putere din cursul vieţii ; urmările începutelor lui fapte se împedicară şi se stinseră în săcui cuprins a timpurilor. Ţara Românească şi Moldavia şi acum se află în stare ticăloasă, ca mai nainte de acesta, însă datorinţa Istoriei fie de-a pururea a păstra aducerea aminte despre acest bărbat şi a proroci lauda lui. Lucrul Istoriei fie de a ţinea putinţa naintea ochilor şi de a deştepta adeveritoarea părere, cum că frumoasele acele tări oarecînd vor înflori şi se va mîngîia omenirea cu dîn-sele" l6s.
în Bucureşti încă se mai ţine într-o mînăstire pomenirea lui Mihai, pre care el au făcut-o. încă zice Breviarium hronologhicum : „Nu va fi neplăcut publicului a înţelege, cum că e vrednic acest Ahi-les romanesc a avea Homerul său, carele e vrednic de a fi cartea neamului, cartea vitejiei, de a fi de lume cunoscut şi a căruia versuri de însuşi grecii de astăzi cu mai mare bucurie decît ale lui Homer s-ar citi".'
Această istorie, precum spre mare lauda naţiei s-au însemnat aci, aşa şi spre deschis exemplu să fie măriţilor boeri de Ţara Românească şi Moldavia. Citească tot insul aceasta cu mîngăere, văzînd ce au fost strămoşii lui. însă caute şi cerce şi pre acea cauză, care au înecat aceste ţări frumoase în moliciune, în întuneric şi neactivi-tate. Alunge dară cei putincioşi răutatea din sînul patriei sale şi citind istoriile strămoşilor săi, fără dormitare să privigheze de a pleca iară pre calea virtutei, dreptăţii şi a vitejiei strămoşeşti. Vedeţi cum vestesc istoriile iroicia, iată cum citim noi cu dulci lacrămi vitezele fapte a strămoşilor ! Care istorie lumineze de-a pururea în inimile voastre.
ISTORIA   LUI RADU ŞERBAN, PRINŢIPULUI TĂRII ROMÂNEŞTI DIN FAMILIA BASARABILOR, CARELE AU DOMNIT DE LA ANUL 1610
PE SCURT DEDUSA DE DAM<ASCHIN> BOJ<INCA>
Istoria lui Radu Şerban face parte din suita biografiilor de domnitori români publicate în „Biblioteca românească", II, 1829, p. 27—36.
Comandamentele naţionale care au determinat o asemenea scriere au fost cele menţionate în cazul lucrării despre Mihai Viteazul. Dealtfel Radu Şerban încerca să continue politica înaintaşului său, la un alt nivel este adevărat, ceea ce 1-a determinat, credem, pe Bojincă să-şi îndrepte atenţia spre domnia înţeleptului domnitor muntean.
Şi această scriere este o prelucrare concentrată după capitolul respectiv din lucrarea lui J. Chr. Engel. Mai precis, începutul scrierii lui Bojincă este prelucrarea finalului capitolului lui Engel despre Mihai, iar în continuare, a capitolului consacrat lui Radu Şerban.
Din nou sîntem în faţa primei scrieri despre acest domnitor în literatura română. Anterior, Şincai i-a acordat spaţiu în Cronica sa la anii respectivi, cu cunoscuta-i erudiţie şi acribie, dar scrierea lui Bojincă are meritul, pe lîngă faptul că este prima scriere independentă despre Radu Şerban, de a sluji o ideologie, un program, de a se angaja în afirmarea unei idei.
Această scriere a fost reprodusă în întregime.
După ce au perit vestitul în bărbăţie, minunatul în virtutea ostăşească şi necutremuratul în bătăi Mihai vodă (cel ce preste tot timpul stăpînirii sale necurmate războae cu nespusă vitejie au pur-
SCRIERILE
tat şi pre carele Engel1 istoricu îl numeşte al doilea Temistocles, sau Ioan Huniadi), alergă prinţipul Moldaviei Simeon Moghila 2 cu oaste în Ţara Românească ca într-o provinţie vrăjmăşască, în care dărăpăna tot ce sta în cale şi prăda orice îi cădea în mînă. Insă Buzeştiis, carii era povăţuitorii oştirilor româneşti, se sculară asupra lui Simeon cu trupele cele lîngă Craiova adunate. Necutezînd Simeon să aştepte şi să se lovească cu Buzeştii, fugi fără nici o ispravă napoi în Moldavia. Gonind vitejii Buzeşti pre Simeon de scurt, îi ajunsără arma-dea la rîul cel dincoaci de Focşan şi dimicară o mulţime dintr-însa 4, Aci perdură moldovenii toate sarcinile şi toată prada ce luase din ţară, care iară căzură în mînile muntenilor ; însuşi Simeon abia cu capu scăpă, dar şi aceasta cu mare nevoe, iară Buzeştii cu îmbogăţită dobîndă ostăşească se întoarseră către casă. Boerii carii comanda oastea sub domnirea lui Mihai şi carii cu întreagă credinţă l-au urmat pînă la trista soarte prin care fu trimis în viaţa de veci, tocma atunci veniră cu ai săi în patrie îndărăpt şi pusără lagărul lîngă satul Cîrstniceşti5, nu prea departe de Argiş. Cu aceştii se împreunară Buzeştii şi ca albinile cele de mumă părăsite se sfătuia pre cine să aleagă prinţip în Ţara Rom<ânească> ; carele aşa de înţelepţeşte, în pace şi cu blîndeţe să îndrepteze lucrurile, cît să poată ţara vieţui în liniştire, nici să fie mai mult într-atîta supusă cruntelor bătăi şi mult păgubitoarelor prăzi. Prin pronia dumnezeiască îndemnaţi fiind cei mari a ţării, cu o inimă şi un cuget aleseră pre unul din mijlocul său, anume Radu Şerban, din strălucita familia Basarabilor, nepot a lui Basarab vodă 6. Cu mare triumf duseră pre novul domn în Tîrgovişte, unde toţi îi jurară credinţă.
Şerban nu numai blînd la fire şi iubitor de dreptate, ci (precum mărturiseşte hronica lui Filstih) 7 şi înţelept, bun la inimă, milostiv şi ospătător (omenitor) de străini au fost. Povăţuit de daru<ri>le ceste fireşti ale sale, au aşezat prea bune rîndueli în ţară, ocîrmu-ind toate cu cuvincioasă dreptate şi înţelepciune. Cu toţi vecinii se sîrguia Şerban a încheia pace, care nu numai de obşte se dorea, ci şi foarte de lipsă era pentru răsuflarea şi îmbunătăţirea ţării. După ce se aşeză pace statornică şi se făcură rînduele bune, se întoarseră lăcuitorii ţării (carii de greutăţile şi primejdiile bătăilor pustiind, rătăcea prin munţi şi prin păduri) iară la lăcaşurile sale cele părăsite. Satele cele stricate de nou se făcură şi toată ţara ca de a doua oară preînvie. Deci dederă toţi dimpreună mulţămire lui Dumnezeu pentru mare îndurarea lui, că le-au dăruit pacea de obşte.
Insă nu mult după aceasta iară se făcură noave nepăciuiri pre care le pricinuia Simeon Moghila, cel ce tare înseta după cuprinderea şi nestîmpărat îi ferbea în gît supunerea Ţării Româneşti. Asupra acestuia rădicîndu~se Şerban, ajutorat cu oaste ardelenească de la Gheorghie Basta 8, numaidecît l-au şi alungat (gonit) din hotarăle
ISTORIA LUI RADU SERBAN $5
ţării, carele nici au cutezat mai mult a trece preste marginile Moldaviei către ţară.
Ajutorul ce-1 împrumutase Şerban de la Basta, numaidecît după aceea, adică la anul 1603 i l-au întors. Căci fiind Basta din toate părţile bătut şi stricat de oştirile lui Moisi Sicheli 9, au cerut razimă ajutătoare de la Şerban. Acesta fără toată întîrzierea adună 1 500 de feciori şi îi trimise prin Braşov către Bistriţa, sub povăţuirea lui Lupu (Volf) Chiş 10 şi a lui Ioan Cionca11, cu aşa poruncire ca să caute de va fi putinţă să se împreuneze cu Basta. Cît prinse Sicheli aceasta de ştire, trimise asupra lor 3 600 de soldaţi, carii era parte tătari şi turci, parte ardeleni. Aceştii se loviră cu Chiş şi învingîndu-I (biruindu-1), l-au şi prins la satul Sfîn<tul> Dimitrie I2. Deci puterea cea sub comanda lui Chiş trimisă, mai mult dede prilej spre înmînierea lui Sicheli asupra lui Şerban, decît au slujit spre ajutoriul lui Basta.
Nu mult după aceea iară trimise Basta rugăciune ia Şerban, prin care îl chiemă fără întîrziere cu mînă de ajutor, aducîndu-i aminte de credinţa cu care s-au fost legătuit împăratului austriacesc. Inţelegînd aceasta doi ghenerali de ai lui Şerban, anume Deli Marco 13 şi Gheor-ghe Raţ 14 (sîrbi de viţă) şi gîdiliţi fiind de pofta spre prăzi şi alte răpiri ostăşeşti, s-au cerut de la prinţipul să meargă saşilor 15 spre ajutor asupra lui Sicheli ; pre carii cu atîta mai tare i-au lăsat Şerban a se duce în Ardeal, fiindcă, subţiindu-se vistieria ostăşască, nu i se prea ajungea chieltuelele ; iară în inima sa hotărîse, cu întîia ocazie favorisitoare, să se păciuiască prieteneşte cu Sicheli. Price-pînd aceasta cugetul lui Şerban, trimise pre un sol către dînsul cu tractaturi de împăcare, pre lîngă care puncturi încă-1 sfătuia, ca Poartei turceşti să fie credincios. La care îi răspunse Şerban, că numai în aşa mod se învoeşte pre sfăturea lui, dacă va mijloci el la Poartă să-i dea aceasta oştiri spre ajutor asupra lui Simeon Moghila î6. Asemenea înştiinţare despre învoirea sa au scris lui Sicheli toţi boerii divanului. Acum începură ceste două căpetenii a face toc-mele, în urmarea cărora au trimis Sicheli pre Salaţi17 şi Castroţi18 în Ţara Român <ească>, ca să ceară pace cu jurămînt întărită şi pre lîngă aceasta încă aşa făgăduinţă de la Şerban, cum că va porunci lui Raţ să se tragă înapoi din Transilvania şi cum că va trimite pre doi boeri de amanet, încă şi dînsul în persoană va veni la Braşov spre tractamenturi. Neîncetat alerga curirii încoaci şi încolo. Pre mulţi dintr-înşii prinzînd pînditorul Raţ, au împiedicat comunicaţia (împărtăşirea cugetelor) între ceste două căpetenii. Mai pe urmă hotărî Sicheli a scoate pre Raţ cu d-a tăria din părţile Transilvaniei, ca pre un împiedicător de păeiuire ; pentru aceea şi mişcă armele asupra lui, nădăjduind că prin pasul acesta va spăria şi mai curînd va aduce pre Şerban la întărire de pace. Pre lîngă toate acestea s-au contenit
SCRIERILE
Radu de război, ba încă ce e mai de mirare, aspră poruncă au dat logofătului Dan şi boerului Constantin, ca sfînt să păzească armă-păciuirea (încetarea armelor pe un timp hotărît) cea cu Sicheli făcută. Prin vestea aceasta tare se mîhni armadia lui Raţ, mai vîrtos cea sîrbească, omorî pre solii ce aduseră acea poruncă şi trimise pre raguzanu Radibrati19 la Radu cu aşa rugăciune, ca fără întîrziere să se scoale şi să vină cu oştiri asupra primejdiosului a ţării vrăjmaş Sicheli. Radu se făgădui lui Radibrati, cît de curînd a cerceta Transilvania cu marţială virtute. Tocma în starea ceasta critică căpătă Radu înştiinţare de la Viena, cum că spre purtarea bătăii cu Sicheli va primi tot ajutorul cel de lipsă. Pre lîngă aceasta înţelegînd şi aceea, cum că Basta încă au plecat din părţile Sătmarelui asupra lui Sicheli şi cum că Sicheli în toată oara (ceasu) aşteaptă oştiri de ajutor din Polonia şi din Moldavia, sub comanda lui Moghila, mai pe urmă neîncetat îndemnat fiind spre rădicarea bătăii de Ma<r>co, cel ce descria cu îmbolditoare energhie nepăciuirea oştii din pricina că nu-i slobod a începe bătaia, se hotărî Şerban fără întîrziere a pleca către război.
Sicheli făcea cele mai bune biruiri prin Transilvania, cuprindea o cetate după alta. Umblînd norocul după pofta lui, nu s-au mulţămit cu dînsul şi hotărî şi spre Ţara Românească a-şi întinde mîna şi în locul credinciosului curţii austriece Şerban, încheiase să aşeze în scaunul stăpînirii pre Prodicul20. Auzind Şerban aceasta, trimise soli Ia Sicheli, aducîndu-i aminte prieteneşte, ca să se lase de aşa propus (gînd) şi mai bine să rămînă în prietenească legătuire. Insă Sicheli nu primi sfatul acesta şi mîndrindu-se, cu trufie calcă acea prietenească cerere a lui Şerban. Prinzînd Radu de ştire starea lucrului, nu zăbovi mult, ci trimise în toată ţara poruncă să se adune soldaţi, pre carii apoi i-au îndeletnicit în purtarea armelor. 1 Mai nainte de a pleca cu trupele din Tîrgovişte, au adunat Şerban toată preoţimea şi au rinduit să facă rugăciuni pentru bun spoiiul armelor patriei. Care se şi împlini, dîndu-se prin preoţime binecuvîn-tare prinţipului şi tuturor celor împreună cu dînsul. (De aici se vede că înţeleptul bărbat Radu prea bine au cunoscut pre ai săi şi au ştiut cît ajunge rugăciunea curată către Dumnezeu şi cinstirea relighiei). Cu ferbinte şi curată inimă rugară toţi pre Dumnezeu ca să dăruiască lui Radu bună norocire în purtarea bătăii şi să-i dea puteri de a învinge pre vrăjmaşii săi21. Săvîrşindu-se această ţerimonie, plecă Şerban înaintea oştilor ca un povăţuitor viteaz, preste munţi, şi în trei zile au ajuns în Transilvania.
înţelegînd Sicheli apropierea lui Şerban, începu cu făţarnică mîn-drie a pufăi şi cu trufie a se lăuda, zicînd celor dimprejurul său : „Curînd veţi vedea ce va să capete grosul (tîrbănosul) român de la mine ; că numai aripa cea dreaptă (a oastei) dacă voi întinde asupra lui, îl voi sfărîma şi-1 voi pune sub picioarele mele" 22. Dimprotivă Şerban se ruga lui Dumnezeu şi rînduind oştirile spre lovire, se
ISTORIA LUI RADU SERBAN gf
apucă cu mare agerime de Sicheli, îl încu<n>giură de toate părţile şi porunci celora săi a păşi iroiceşte înainte, strigînd :
Bateţi iroi inimoşi
Cum bătea ai voştri strămoşi
Daţi ca curînd să gătăm
Bătaia să căpătăm
Şi să înturnăm
Cu laudă, iar nu c-ocară.
Aşa se infocară muntenii prin îmbolditoarele aceste cuvinte, cit, ca nişte lei înflăcăraţi se slobozea în toate părţile, tăind şi răspîndind în toate laturile pre vrăjmaşi23, în care bătae se răpi şi însuşi Sicheli de viaţă, ucis fiind de unu dintre munteni. Exemplu spre învăţătură slujitor, cum că ambiţia sau. trufia, orbind pre om, îl face mai întîi negrijitor, iar mai pe urmă îi aduce perire. Şerban dede cuviincioasă mulţămire împăratului ceresc pentru căpătata biruinţă şi se întoarse napoi la Tîrgovişte, aşezînd pace în toată ţara.
Din armadele lui Sicheli numai 4 000 de soldaţi au rămas vii. Radu trimise împăratului austriacesc la Praga 32 steaguri din cele în numita bătălie prinse 24, care steaguri cu mare pompă fură purtate prin curtea împărătească şi prin biserică ; iară pre solii româneşti cu mari daruri i-au cinstit, iar lui Radu trimise portreia (faţa) sa mlanţi de aur acăţată şi diplomă prin care se întărea familia Radului de moştenitoare în scaunul stăpînirii de prinţipat.
^ După ce de nou îşi supuse Basta prinţipatul Transilvaniei, mai nainte de a se întoarce în Ungaria să poarte comanda, precum i se poruncise prin împăratul, ţinu în februarie 1604 25 o adunare cu Radu în Braşov şi făgăduindu-i tot ajutorul cel de lipsă asupra lui Moghila, îl rugă ca neîncetat să păzească credinţa şi necurmată prietenie să poarte către curtea Austriei. Radu dărui cu acest prilej pre Basta cu o şea foarte frumoasă şi cu scule pentru călărit de mare preţ. Păn zăbovi Radu în Transilvania, Ştefan Prodicul, cel ce tare dorea a se face domnul ţării, născoli rebelie, avînd de soţ şi pre mitropolitu din Tîrgovişte. Şi ca cu atîta mai lesne să orbească şi să pornească pre patrioţi asupra lui Şerban, publică Prodicul un firman turcesc, prin puterea căruia era dînsul anumit prinţip a ţării, iară Şerban scos din stăpînire, pentru familiaritatea ce purta cu curtea nemţească. Au-zindu-se aceasta, cu mare repejiune s-au întors Radu în'ţară şi în-vingînd pre rebelianţii Ştefan şi pre mitropolitul, cu urîtă pedeapsă i-au pedepsit.
Tot întru acelaşi an începu Irimia Moghila a face sfătuiri cu patrioţii săi, iară cu vecinii poloni tocmele şi legătuiri ; pentru că nu era scutit şi sigur de ajuns în scaunul domniei sale Bocicai 26, cel ce pe acele vremi rădicase revoluţie în Transilvania, trimise lui Moghila 6 000 de soldaţi ce se numea lănceri întru ajutor ; carii surpînd pre rebelanţii cei asupra lui Moghila porniţi, întăriră pre dînsul în scau-
SCRIERILE
ISTORIA LUI RADU SERBAN
89
nul domnirei şi cu mari sarcini de pradă se întoarseră la ţara sa. Luînd Bocicai preste mînă în Transilvania, trimise Radu (după cererea comisarilor împărăteşti) pre Gheorghe Raţ cu cîteva trupe lor spre ajutor. Aceste trupe mare stricare pricinuiră în oştirile lui Bocicai. Raţ se sîrguia a sfătui pre Prinţipul, ca cu mai mare putere să se scoale asupra lui Bocicai, însă el spre aceasta nu se învoi, din pricină că au fost lăsat cea mai mare parte a soldaţilor la întîlnire ; iară cei 800 ce rămăsese pentru paza persoanei lui, era prea puţini spre acel sfîrşit. Raţ mai adună cu îngăduirea prinţipului 600 de feciori, pre carii urnindu-i cu trupele ce sta sub comanda lui şi lovindu-se cu Bocicai, mare dărăpănare i-au pricinuit. Simeon şi Irimia Moghila încă cerură ajutor de la Bocicai asupra Ţării Româneşti, ci necăpă-tîndu-1, se împreunară cu tătarii. La anu 1605 venind Simeon cu mulţime de tătari şi de moldoveni asupra lui Şerban, şi întîlnindu-se cu 33 acesta la rîul Teleajin, trei zile neîncetat se bătură. In bătaia aceasta cu deosebită virtute s-au purtat Preda Buzescu, cel ce văzînd că s-au depărtat nepotul hanului tătăresc, povăţuitorul tătarilor, un picuţ de ai săi, cu nespusă înfocare se răpezi către el, cu carele întîlnindu-se, atîta se loviră cu măciucile, pînă cînd căzu tătaru surpat la pămînt. Insă Preda încă au fost căpătat o lovitură grea în cap, pentru vindecarea caria ducîndu-se la Braşov, nu după multă vreme şi-au dat sufletul pentru patrie în mînile făcătorului său. în seara cea mai de pe urmă a bătălii slujind norocul muntenilor, zdrobiră cu totul puterea tătarilor. Pentru aceea se şi mîhni hanul tătăresc pre Simeon, care era pricina nenorocirei aceştia ; deci porunci să-1 prindă, să-1 lege în şeaua calului strîns şi aşa închingat să-1 mîne toată noaptea în fugă, pînă la malu (ţărmuru) Dunării, încătrău şi însuşi hanul cu cei rămaşi ai săi luase fuga. După iroiceasca această bătae se linişti toată ţara şi vieţui în dulceaţa păcii21.
La anul 1608 fu ales Gabriel Batori 28 prinţip în Transilvania. în firmanul prin care fu întărită alegerea lui Batori, s-au poruncit lui ca domnilor Moldaviei şi a Ţării Româneşti să dea ajutor la vremea de lipsă asupra tuturor vrăjmaşilor ; iară de ar cuteza vreunul dintr-înşii să între în Transilvania şi să-şi cumpere acolea moşii, fără toată întîrzierea să-1 prindă şi ca pre un rob să-1 trimită la Constantinopol. Şerban au trimis soli spre cortenire la Batori, descoperindu-i bucuria simţirilor sale despre alegerea lui.
Gabriel Batori numaidecît şi aruncă ochii spre cuprinderea şi supunerea Moldaviei şi a Ţării Rom < âneşti >. Si numai într-aceea era învăluit, că nu ştia în ce chip şi sub ce larvă să înceapă bătaia, că nici o mişcare spre aceea împingătoare cu temei nu avea. Cearta ce se născuse între doi boeri poleceşti, fu prea plăcută însătatului de bătălie Batori că numaidecît află o pricină închipuită, sub care i să părea a putea începe războiu, zicînd că acestea sînt spre primejdia Transilvaniei ţesute şi încă şi aceea aducînd înainte, că ar avea Chendi 29, cel din Transilvania în Moldavia fugit, corespundere cu Şerban, iar acesta cu sufletul şi cu trupul ar fi închinat împăratului nemţesc. Deci cu
mare poftă de bătae şi nesăţioasă lăcomie spre prădare, plecă Batori în anul 1610 în ziua naşterii lui Hristos din Transilvania şi curînd străbătu preste munţi în Ţara Românească.
Precum adeverează hronicul Filstich, nimic n-au ştiut Şerban de venirea lui Batori ; iar după ce au înţeles-o, cunoscînd a nu fi cu putinţă adunare de oaste într-un timp aşa scurt a face şi văzîndu-se a nu fi în stare de a se lupta cu vrăjmaşul, au fugit cu comorile sale şi cu vreo cîţiva boeri în Moldavia. Răzbătînd Batori pînă înlăuntrul ţării, au aşezat armada sa lîngă Tîrgovişte şi rămîind 3 luni acolea, au dat soldaţilor săi sloboda voe a prăda toată ţara, carii nici mănăstirile n-au cruţat, ci tot ce le cădea înaintea ochilor răpea şi prăpădea. Nieieînd pînă aci s-au pomenit, nici s-au auzit tiranie, răpiri şi stricări ca acestea ce se pricinuia ţării sub Batori. Neputînd ţăranii mai mult suferi tirăneştile asupriri, se sculară cu toţii, mic cu mare, să iasă din patria sa şi să treacă preste Dunăre la turci. însă Batori i-au oprit cu puterea, socotind că de vor părăsi toţi patria sa, vor rămîne pămînturile nesămănate şi aşa apoi el însuşi nu va putea avea cele de lipsă pentru oştiri. După aceea s-au lăsat Batori în toate desfătările lumeşti şi numai spre aceea se ostenea, cum de cum să negrească pre Şerban asupra lui, precum s-au fost sculat asupra lui Sicheli şi ca Mihai vodă oarecînd asupra lui Andrei Batori unchiului lui ; pentru aceea încă au cerut şi răsplătire de la turci, căci au fugărit pre Şerban din ţară.
Ci nici Şerban au dormitat unde era. Prin mijlocirea unui fran-ţos au făcut cunoscută împăratului turcesc sălbatica tiranie şi cruda păşire a lui Batori, precum asupra românilor, aşa şi asupra' saşilor, încredinţîndu-se sultanul prin unele cercetări despre rea purtarea lui Batori, numaidecît au poruncit paşii din Timişoara să nepăciuiască ţinuturile haiducilor celor din comitatul Biharului (Oradiei Mari). Acea nepăciuire au pricinuit întoarcerea haiducilor din ţară, că părăsind ei pre Batori, au alergat spre apărarea căşilor şi a familiilor sale,
Nu puţin s-au fost supărat senatu (divanu) Ţării Româneşti pre Şerban că au fugit din ţară fără de a se lovi cu Batori, sau a se' sfătui mai nainte cu ai săi ; pentru aceea aleseră alt prinţip, adică pre Radu feciorul fostului Vodă Mihna 30.
Şerban mult s-au mîhnit pentru nesocotita părăsire a patriei şi fugirea dintr-însa fără de a sta cît mai puţin împotriva vrăjmaşului. Deci hotărî să-şi răsplătească pe Batori ; adunînd el vreo 800 de călăraşi din Polonia şi vro 400 de pedestraşi din alte părţi, înştiinţa mai nainte pre Stanciu cheieriul31 să dea de veste boerilor, cum că el au pornit cu oaste către ţară asupra lui Batori şi să facă înştiinţare şi trupelor româneşti ce se chiemau roşii. Această vestire fu prea plăcută tuturor boerilor, fiindcă toată ţara gemea sub tirania lui Batori şi ardea de pofta izbîndirei asupra lui. Numaidecît se împreună o sumă de soldaţi din ţară cu oştirile lui Şerban ; acesta vesti lui Batori bătaia, carele, adunînd mare putere de haiduci şi de săcui, sta gata şi
SCRIERILE
ISTORIA LUI RADU SERBAN
91
aştepta fără de frică ceasul lovirii. N-au întîrziat Şerban nici un pic, ci alergînd preste munţi în Transilvania cu 7 mii de călăraşi şi 1 500 de pedestraşi, au ajuns la Braşov şi pe cîmpurile acestei cetăţi au aşezat oastea sa. Bucurîndu-se braşovenii de venirea lui, au răcorit pre soldaţi cu mîncări şi băuturi amăsurate ; şi apoi, după puţintică răsuflare, începură aspru a se bate cu Batori.
Batori avea 12 000 de călăraşi şi 3 000 de pedestraşi ; aripa armadei lui cea dreaptă, în care sta haiducii au comendat-o Batori, iar pre cea stingă, care se cuprindea mai toată din săcui, viteazul căpitan Gheorghe Tracter. Aceştia toată ziua aştepta cu mare sete pre Şerban, a căruia oştiri se iviră de către seară, în trei împărţiri venind. Aripa cea stingă a armadii româneşti era alcătuită din români, poleci şi din cei fugiţi a lui Chendi ; cea dreaptă sta din moldoveni, poleci şi tătari, iară centru (mijlocu) numai din români, ci voinici tot aleşi, carii erau cu trei tunuri prevăzuţi. Batori puse (făgădui) o sută de iobagi pre capu lui Şerban, pre carii avea de ai căpăta acela, cel ce va aduce capul lui.
Îndelungat şi cumplit bătîndu-se aceste două puteri, începu Şerban cu prepus a se trage îndărăpt, întrebuinţînd prefacerea ostă-şască de fugă, prin care mai lesne să poată duce pre vrăjmaşi în cursele perderii sale. Numai cît se mişcară românii înapoi, deodată văzu Şerban că s-au luat călăraşii lui Batori de-a lungu după o parte de călăraşi româneşti, carii cu de-adinsul apucaseră fuga. întrebuinţînd Şerban această ocazie bună, cu repejiune neaşteptată se apucă de oastea cea de frunte a lui Batori, zdrobind şi ucigînd atîţa ardeleni, cît la o milă de pămînt era tot cîmpul acoperit cu trupuri moarte. Pre pedestraşii lui Batori i-au pisat românii pînă către miezul nopţii. Însuşi Gabriel Batori trînti penele din comanac (căciulă) jos ca să nu-1 cunoască românii şi abia scăpă cu viaţa. Precum arată istoricul 36 Botin 32, dintre a lui Batori au perit în bătaia aceasta 6 000, iară dintre a lui Şerban ca la 4 000. între mulţimea prinşilor era şi Gheorghe Raţ, carele mai nainte au fost gheneral la Şerban prea iubit, iară acum orbit de pofta spre avuţii, care i se făgăduise de la Batori, ca un cuc nemulţămitor s-au sculat asupra făcătoriului său de bine şi frîngînd sfîntul jurămînt de credinţă, au îndrăznit crunte arme a purta asupra domnului său. Pentru necredinţa sa dară au fost tăiat în mijlocul pia-ţului cetăţii Braşovului, spre exemplu tuturor. în bătaia aceasta au prins oştirile româneşti 120 de steaguri şi multe arme. Şerban au rădicat o cruce aurită în piaţa Braşovului, care vestea cu o inscripţie românească că nu dînsul, ci Batori este pricina acestei cumplite vărsări de sînge, ce se acăşună prin făcuta bătaie.
După aceasta goni Şerban pre Batori pînă la Sibiu ; însă ajungînd acolo şi văzînd că venise de la Timişoara mulţime de turci acestuia spre ajutor, s-au tras îndărăpt la Braşov, aceasta înţelepţeşte au făcut.
Pre iroul şi învingătoriul Şerban grea supărare l-au împresurat, după ce au înţeles împletiturile şi clevetirile ce le făcea feciorul lui Mihna la curtea turcească. Acesta numit fiind prinţip în Ţara Româ-
nească şi căpătînd ajutor de la turci, s-au sculat asupra lui Şerban cu o mulţime nenumărată de turci şi de tătari şi-1 aşteptă la rîul Telea-jin. Spre toate circonstanţiile prea bine privighitoriul Şerban, auzind despre acea pîndire, s-au tras pe altă cale şi pre de altă latură au intrat în ţară. însă Radu Mihna numaidecît i-au curs înainte. Văzînd Şerban că puţintică sa oaste, care frîntă şi tăbărîtă fiind de purtarea armelor, nicidecum va putea birui cu atîta mulţime, ce îi ieşise înainte, ca să nu se verse sîngele celora săi fără de spor, se trase îndărăt ; şi neavînd nădejde de a mai putea stăpîni în patria sa, fugi întîi în Moldavia, de acolea apoi cu toată familia se duse preste Polonia la Viena. Aci fu primit de craiul Matias cu mare ospitalitate, cu cheltuieli ajutorat şi dăruit cu toată comoditatea ; unde au şi rămas în pace şi liniştită răsuflare pînă la moarte. Fiica lui Elena33 s-au măritat după Constantin Cantacuzenu ; iară feciorul lui, Constantin 34 Basa-raba, s-au făcut prinţip în Ţara Românească la anul 1654 şi au domnit 3 ani şi 9 luni.
VIAŢA LUI DIMITRIE CANTEMIR
93
Deoarece textul biografiei este cunoscut în literatura noastră, am redat numai cîteva fragmente pentru a ilustra calitatea traducerii lui Bojincă.
VIAŢA LUI DIMITRIE CANTEMIR, DOMNUL MOLDAVIEI   ŞI PRINŢIP
ÎN ÎMPĂRĂŢIA RUSEASCĂ
Este prima, în ordine, dintre scrierile de la „Biblioteca românească", deschizînd seria biografiilor domnilor români. Scrierea nu este semnată, dar o serie de cercetări mai vechi sau mai recente (Traian Topliceanu, Vasile Cristian) au stabilit că este tot o lucrare a lui Bojincă. Traian Topliceanu i-o atribuia pe baza unor analize stilistice, iar V. Cristian îşi însuşeşte concluzia, precizînd că scrierea lui Bojincă este o traducere făcută după biografia lui Cantemir din ediţia germană a Descrierii Moldovei, care, la rîndui ei, reia biografia din ediţia de la Hamburg a Istoriei Otomane. La data cînd apare scrierea în „Biblioteca românească", exista deja o ediţie română a Descrierii Moldovei, apărută la Neamţ, în 1825, avînd în frunte biografia domnului şi cărturarului român. împreună cu V. Cristian credem că a utilizat totuşi ediţia germană, pentru că textele diferă şi toate citatele din Cantemir, date în celelalte scrieri, sînt în limba germană.
Atribuirea lucrării lui Bojincă este în afara oricărui dubiu. Tematic şi ideologic, lucrarea se înscrie în programul de luminare al „Bibliotecii româneşti44, în istoriografia acesteia, care a fost în întregime opera lui Bojincă. Prezenţa scrierii în biblioteca sa personală întăreşte şi mai mult afirmaţia de mai sus. în orice caz. traducerea lui Bojincă este superioară celei de la Neamţ.
Prin semnificaţie şi bagajul său ideatic, biografia lui Cantemir se înscrie în concepţia generală care a stat la baza publicării celorlalte biografii de domni, completînd fericit imaginea evului mediu românesc cu una din cele mai complexe personalităţi ale sale, demnă de a reprezenta, cu valoare de simbol, civilizaţia şi spiritul naţiunii române.
mi. *    VIAŢA LUI DIMITRIE CANTEMIR, DOMNULUI MOLDAVIEI » ŞI PRINŢIP ÎN ÎMPĂRĂŢIA RUSEASCA
Dimitrie fu silit să primească această stăpînire precum prin vizirul, aşa şi prin sfatul hanului tătăresc, cel ce arătă înaintea curţii cum că numai acela unu e între creştini, cel ce e vrednic şi iscusit de a fi la întîmplările şi stările împrejur de acum spre bun folos. Şi aşa fiind Dimitrie ales de prinţip, nu numai i se iertară toate dările, pre care erau toţi prinţipii îndatoraţi la alegerea sa a le face, ci încă i se mai dede o sumă de bani spre cheltuielile cele de lipsă.
Numai cît ajunse Dimitrie la Iaşi i se şi dede poruncă de la curte să rădice un pod peste Dunăre pre care să treacă armada turcească. Pe lîngă aceasta ceru vizirul să-i trămiţă Dimitrie darul cel cuviincios lui şi celorlalţi slujitori de curte pentru capătarea domnirei moldoveneşti. Prin porunca cea de pe urmă aşa se mîhni şi se mînie Dimitrie, cît hotărî de aci înainte a-şi răsplăti pe vizirul şi ocazia (prileju) aceasta spre folosul său a o întrebuinţa, cu mărginire de a-şi scăpa ţara de supt jugul turcesc.
Spre norocirea lui, tocma atunci trămise împăratul rusesc Petru cel Mare un doctor grecesc la dînsul, anume Poricola, înviindu-1 cu prea bune condiţii să se lapede de turc şi să se însoţească cu dînsul. Fiindcă tot lucru era despre a sluji unui prinţip creştinesc şi se atîrna de fericirea poporului lui, deodată se şi învoi cu împăratul Petru într-aşa modru : ca întîi Moldavia iară să-şi capete marginile (graniţa) cele vechi şi să fie supt acoperămîntul sau scutirea Rusiei ; a doilea, să jure prinţipul dimpreună cu ţara sa credinţă împăratului ; a treilea, tot într-acelaşi timp să împreuneze prinţipul poporul său cu al împăratului, ca aşa cu puteri unite să poarte bătaia asupra turcului ; a patrălea, precum prinţipul, aşa şi următorii lui să aibă de-a pururea putere nemărginită în ţara sa, ci supt scutirea ruşilor ; a cincilea, să nu se lase altă persoană în scaunul domnirei de prinţipat, pînă nu se va stinge familia Cantemirenilor. Condiţiile (tocmelele) aceste şi altele se întăriră prin împăratul Petru la Luck, în Polonia, în 13 aprilie, anu 1711 şi fuseră prin solul împărătesc (cu pecetea împărăţii închise) lui Dimitrie trămise. De după tractatul acesta, din zi în zi înştiinţa Dimitrie pre împărat despre popoarele pre care vrea să i le aducă şi despre modru, adică cum să se poarte ca să-şi împlinească scopusul său asupra turcilor.
92
O ISTORIUTÂ 95
O ISTORIUTÂ
CARE ESTE TIPĂRITĂ ÎN LIMBA NEM;ŢE ASCĂ ÎN CALEND ARIU L DE LA CAŞOVIA DIN   ANUL 1828
A apărut în „Biblioteca românească", II, 1829, p. 37—49. Deoarece nu am avut la îndemînă calendarul respectiv, nu am putut identifica autorul şi titlul ei original, întrucît lucrarea este o traducere, aşa cum mărturiseşte Bojincă în titlu : „iar acum româneşte pre-întoarsă prin Dam<aschin> Bojincă".
Este o scriere aflată la graniţa istoriei cu literatura. Are două părţi distincte, legate între ele de ideea binelui şi dreptăţii. Prima este o pagină optimistă de filosofie a istoriei, scrisă într-un ritm alert şi vioi, iar a doua o proză cu conţinut moralizator, scrisă atractiv, în cea mai mare parte sub forma dialogului. Povestioara cu conţinut moralizator are ca eroi pe regele Mathia Corvinul, Lazăr, despotul Serbiei şi un hoţ. Despotul pune la cale uciderea regelui, dar planul lui este dejucat de un hoţ pătruns la rîndu-i în apartamentele regelui, cu gînduri nu tocmai cinstite.
Reproducem în cele ce urmează fragmentul de început al scrierii, cel mai realizat după părerea noastră şi unic ca gen între scrierile lui Damaschin Bojincă.
1829, n 37
O ISTORIUTÂ CARE ESTE TIPĂRITA ÎN LIMBA NEMŢEASCA ÎN CALENDARIUL DE LA CAŞOVIA DIN ANUL 1828 IAR ACUM ROMÂNEŞTE PREÎNTOARSA PRIN DAM <ASCHIN > BOJÎNCĂ
Minunată şi nepătrunsă de vederea minţii noastre este deasa acea ţăsătură, acea înzălare a cauzelor şi efectelor (a pricinilor şi a lucrurilor), pre care noi scurţii la pricepere muritori o numim soarte. Aci
vedem tronuri cutremurîndu-se în temeliile sale, acolea privim la diademe de mii de ani stătătoare, cum se despică. Vedem pre un cap spulberat cum depoporează (deşărtează de lăcuitori) pe la mijlocul veacurilor, toată Europa ; iară mai tîrziu pentru un folos închipuit vedem popoare asupra popoarelor a se scula şi într-o bătae 30 de ani ţiitoare şi de toate prăpăditoare a se încîlci. Privim cum frîng neamurile şi pre cele mai sfinte legături de pace, cum zdrobesc toate marginile bunei rînduieli, numai ca pre munţi de trupuri moarte, unui vis politicesc, unei fantazioase Dumnezeiri — să poată rădica altare cu sînge întinate. Pînă rătăcesc cei nobili şi luminaţi a neamurilor prin paturi de sînge, unii dintre străini, cei pînă iaci nici în seamă băgîaţi, se înalţă din pulberul nesocotinţei şi îndrăznesc ca şi pruncii de braţe a zburda, preste popoare şi preste prinţipi a domni.
Răutatea de adeseori învinge, iar virtutea nu de arareori cade, în-şălători, vicleni, oameni răi, mincinoşi şi fără toată moralitatea, de adeseori se tăvălesc pe perini cu aur ţesute, iar cel drept, cel nobil la inimă, cel bun şi moral, se veştezeşte între steniurile asuprirei, se topeşte între valurile gonirei şi a tuturor relelor pămînteşti. însă tocma cînd se pare amăgitoarea pricepere, ca o soaţă a nedrepte! inimi, a fi ajuns o domnire veşnică preste dreptul cuvînt, tocma cînd iubitorul de omenire Bărbat, cu inimă cruntă amari lacrămi varsă preste nemărginitul triumf (învingere) a răutăţii, tocma cînd începe omul cel cinstit, dreptcredinciosul creştin a slăbi în credinţă despre fiinţa dreptei prevederi dumnezeeşti — atunci, atunci, se arată iar înalta Nemesis *. Numai cu o călcătură de picior zdrobeşte dînsa zidurile răutăţii, fie cît de întemeiate şi ne încredinţează cum că încă stăpîneşte în ceri şi pre pămînt un judecător drept şi păzitor a vir tutei.
Aşa e ascunsa şi marea păşire a neîmblînzitoarei soarte întocmită. Atoatăputerea dă sloboda vrere, firei, prin largi cîmpuri a se juca ; nu se îngrijeşte despre învîrtire şi mişcare, înălţare şi scădere, ci se vede a fi îndestulată cu încredinţarea aşa a fi rînduită marea începă-torie a toate, cît nici o putere pămîntească a o strica să nu poată. Numai cînd nepăciuiţii, viclenii, unul pre altul înghiţătorii oameni, asupra mult răbdătorului stăpîn a făpturii preste măsură lucrează, atunci cu un lin abure zdrobeşte şi rumpe firele cele de peanjen ale mişălei şi de rîs vrednicei lor trufii.
* Nemesis este Dumnezeoaia răsplătirei şi a izbîndirei.
94
ISTORIA LUMII PE SCURT DE LA ZIDIREA EI PÎNÂ ANUL ACESTA
97
ISTORIA LUMII PE SCURT DE LA ZIDIREA EI PÎNĂ ANUL ACESTA.
ISTORIA POPOARELOR ŞI A STATURILOR - ISTORIA CULTURII SCURTĂ CUPRINDERE ŞI AŞEZĂRI   HRONOLOGHI C;E
Este o cronologie, apărută în „Biblioteca românească", II, 1829, p. 51—54 ; III, 1830, p. 57—60. Împărţită pe două coloane paralele, cea din stînga urmăreşte cronologia evenimente]or politice, iar cea din dreapta cele culturale.
Epoca abundă în asemenea cronologii. Remarcînd preocuparea pentru cronologie şi caracterul ei sinoptic, scrierea excelează prin alte elemente care definesc mai clar concepţia istoricului. în primul rînd, este o cronologie de istorie universală („istoria lumii"), avînd în vedere evoluţia întregii umanităţi. în al doilea rînd, asociază istoriei politice, în aceeaşi proporţie şi cu aceeaşi valoare, istoria culturii. In sflrşit, demnă de relevat este accepţiunea largă a conceptului de cultură cu care operează, mai degrabă civilizaţie, fapt ce aparţine indiscutabil istoriografiei luministe.
Cîteva rînduri introductive, pe care le redăm mai jos, înscriu şi consideraţii teoretice pe marginea istoriei, nu lipsite de interes, deşi începe istoria universală de la zidirea lumii şi Vechiul Testament, alternînd concepţia nouă a istoriei cu cea analistă, a cronicilor. Interesante sînt şi consideraţiile referitoare la transmiterea orală a tradiţiei istorice.
ISTORIA LUMII PE SCURT n DE LA ZIDIREA EI PÎNA ÎN ANUL ACESTA
ISTORIA POPOARELOR ŞI A STATURILOR — ISTORIA CULTURII. SCURTA CUPRINDERE ŞI ARĂTĂRI HRONOLO-GHICE (DUPA ANI) AŞÂZATE ROMÂNEŞTE DE DAM < ASCHIN > BOJÎNCA
Istoria se repune (perde) în spunerile popoarelor şi acestea înceată mai totdeauna într-un timp de aur, în carele prin rînduiaîă dumnezeiască nu au fost vreo împotrivire minţii cu viaţa din afară. Ştiut este că omul, numai de după starea sa cea trupească, nu s-ar fi putut rădica, dacă n-ar fi avut vreun ajutor mai înalt.
Istoria cea adevărată se poate începe numai de la începutul staturilor mai luminate. Dar şi S<fînta> Scriptură a Testamentului vechi cuprinde multe istorii din veacurile cele mai de demult a oamenilor. După mărturisirea S<fintei> Scripturi se vede că cu 3984 de ani înainte de Hristos au fost zidită lumea ; cu 2328 au fost potopul, feciorii lui Noe : Sem, Ham şi Iafet; cu 2200 ridicarea turnului Va-vilonesc ş.a.
în viaţă, sau pe vremea lui Avraam, Isaac şi a lui Iacov ne arată S<fînta> Scriptură Istorii apriate (lămurite) despre viaţa nomadă (sălbatică). Aceşti strămoşi a naţiilor au prorocit despre o strălucire viitoare a neamului său şi despre binecuvîntarea care va să iasă dintr-însul; şi aşa s-au întîmplat de s-au ţinut pomenirea lor, din neam în neam, cu credinţă, făr de nici o scrisoare, numai şi numai prin spunere.
96
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE
Este un mic tratat despre educaţie, concepută în sensul larg al noţiunii, în şcoală, familie, societate, ca autoeducaţie, într-o viziune armonioasă. Prima scriere de acest gen în literatura noastră, dar şi prima de asemenea proporţii dedicată temei. Ea încununează o întreagă literatură didactică şi pedagogică, dar şi evoluţia cărţilor de înţelepciune, cum remarca Al. Duţu, care prin Diregătoriu trec în stadiul lor modern.
Cuprinde sase părţi : o dedicaţie şi în acelaşi timp un omagiu adus preparandiei arădene, căreia îi evidenţiază meritele pe plan cultural şi naţional („... Tu eşti fîntîna luminării, Tu Tatăl cultivirii, Tu îndemnătoriul tinerimei romane spre înalte ştiinţe, Tu alungătoriul întunericului... Tu rumpătoriul lanţelor de asupriri, Tu apărătoriul, Tu scutitoriul învăţăturilor, Tu viu exemplu de urmare a tot Poporului, din carele unele comunităţi au şi supt zelu către cultură şi s-au insuflat cu spiritul (duhul) adevăratei naţionalitate, Tu dătătoriul de caracter naţional al românilor. . (s.n. — N.B.) ; o Prefaţă şi o Introducere, pe care le redăm mai jos, în care îşi expune consideraţiile teoretice preliminare, formulînd doctrinar ideile şi concepţia despre om şi capacitatea nelimitată de perfecţionare a acestuia.
Urmează în ordine patru părţi delimitate de autor, care tratează datorinţele părinţilor către copii, datorinţele copiilor către părinţi, datorinţele copiilor faţă de învăţători şi „datorinţele pruncilor" către ei înşişi.
După cele patru părţi, Bojincă dă mai multe „istorii pentru buna creştere interesate", povestioare cu conţinut moralizator, culegeri de exemple demne de urmat din Biblie şi literatura patristică, din antichitatea clasică si evul mediu. Se remarcă între aceste povestiri tra-
DIREGATORIUL BUNEI CREŞTERE 99
ducerea după Jeannot et Collin a lui Voltaire, pe care o redăm de asemenea mai jos, alături de alte câteva povestiri.
Nu este o scriere originală, dar nici traducere, ci o compilaţie cuprinzînd cele mai de seamă idei în materie de educaţie ale veacului. Nu este străină de spiritul filantropinismului, care pătrunde la noi prin intermediul neoumanismului german, avînd la bază precepte din Rousseau şi care face corecturi serioase rigorismului moralei lui Kant; cum nu este străină nici de opera kantiană, mai ales în ideea de datorie, morală în primul rînd, sau de influenţa ideilor austriece în materie de educaţie şi şcoală, evident cu o serie de corective şi plusuri calitative. în exprimările cu conţinut etic reţine motive din etica wolfiană, din luminismul enciclopedist francez (Diderot), din Rousseau, dar şi din etica lui Spinoza sau tradiţia moralnică românească cuprinsă în cărţile de înţelepciune sau în scrierile de morală religioasă, în didacticile şi pedagogiile epocii luminilor. După cum se poate vedea, sîntem în faţa unui eclectic, caracteristică specifică epocii, în care alături de citate din Thomas Morus sau Columella, descifrezi înrîurirea lui Kant sau Goethe, Villaume şi Petru Maior.
Este o scriere tipic luministă, care formulează în termeni filosofici idealul luminării şi în general idealul umanist al epocii, sintetizînd principalele puncte ale programului românesc de luminare, dar şi definind teoretic conceptele fundamentale cu care operează epoca.
în al doilea rînd, are o deosebită valoare pragmatică, prin accesibilitatea ideilor sale în materie de educaţie, prin aplicabilitatea lor la nevoile societăţii româneşti, prin modul9 direct în care se adresează tuturor categoriilor sociale, cu sfaturi şi exemple.
Povestirile morale, care fac şi mai accesibile ideile expuse de-a lungul cărţii, constituie în acelaşi timp, pe lîngă caracterul lor de purtătoare a acestor idei, şi încercări de exersare artistică, de literatură propriu-zisă. Povestirea lui Voltaire 1-a atras fără îndoială în primul rînd prin conţinutul ei moralizator, dar nu putem să-i refuzăm un anume gust literar, o concepţie estetică, chiar dacă traducerea românească este mult inferioară ca realizare literară. Dealtfel Bojincă nici nu face o traducere fidelă, comprimînd uneori pasaje mai mici din textul original.
Diregătoriul bunei creştere rămâne una din realizările remarcabile, poate cel mai complet şi elaborat tablou al modelului uman al luminismului românesc.
98
SCRIERILE
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE SPRE ÎNDREPTAREA MULTOR PĂRINŢI ŞI BUNFOLOSUL TINERIMEI ROMANE, ŢESUT DE DAMASCHIN T. BOJlNCA, IN CRÂIMEA UNGARIEI ŞI ALĂTURATELE EI PĂRŢI JURAT ADVOCAT. DIRECTORIUM   BONAE   EDUCATIONIS. ÎN BUDA, LA CRĂIASCĂ TIPOGRAFIA UNI-VERSITATEI UNGUREŞTI, 1830.
PREFAŢIE
Tot omul cu mintea sănătoasă aşa îndreaptă lucrurile şi faptele saie, ca prin mijlocirea acestora să se facă norocos ; deci toată sîrguinţă omenească este ■ întocmită spre ajungerea buneinorociri. Adevărata bunanorocire caută să fie totde<a>una neînchieptorată cu lucrurile cele schimbătoare, aşa cît toţi oamenii, ca .nişte fii a unui atotputernic părinte, să se facă părtaşi de dînsa. Aşadară urmează că bunanorocire a noastră nu se cuprinde în lucrurile'cele din afară de noi, pentru că acestea sînt schimbătoare, trecătoare, adeseori pricu-roase, fără siguraţie, care acăşună stricăciune şi perire. Ştim că şi în ante de noi s-au întîmplat, precum auzim şi vedem şi în zi de astăzi, cum că mulţi muritori au fost şi sînt, carii măcar că avea multe şi mari bunătăţi din afară şi alte întîetăţi între ce<i>alalţi, totuşi pentru ace<e>a nu puteai să se zică că au fost, sau sînt de-a pururea norocoşi.
Aşadar adevărata bunanorocire a noastră se află întru noi, adică aee<e>a se,cuprinde* întru îndestularea noastră şi în odihna sufletului. Cînd în cugetele, simţirile, aplecările, poftele şi întru îndemnările noastre stăpîneşte rînduiaîă şi liniştea, jcînd oarecare faptă spurcată sau vreun păcat nu ne înghimpă la inimă, ci conştiinţa sufletului nostru este fără de prihană, atunci liberi putem zice cum că cu adevărat sîntem norocoşi. Atunci nici o schimbare sau vreo ştire din afară nu va putea să ne-facă nenorocoşi.
Această vistierie aducătoare de norocire putem să o cîştigăm nouă prin dreapta(i şi cuvincioasa întrebuinţare a înţelegerei noastre, spre toate lucrurile, spre toate încungiurările şi întîmplările vieţii noas tre ; încă putem să ne agonisim această vistierie (prin dreapta cunoaştere şi preţuire a lucrurilor care se află împrejurul nostru şi mai pe urmă prin acurata împlinire a tuturor datorinţelor (noastre. Nu este om pe lume carele să fie cu sine şi cu soartea sa îndestulat, sau să poată avea odihna inimei aceea ce cere înţelegerea sănătoasă şi datorinţa de la dînsul ca să o împlinească.
Dreapta întrebuinţare a înţelegerii şi a minţii, sau însuşită judecare a lucrurilor, cunoaşterea datorinţelor şi a drepturilor noastre,
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE 10î
3 apoi adeverirea cum că prin împlinirea acestora, precum binele tuturor în comun, aşa şi al unui fieştecăruia dechilin, se cuprinde într-o deschilinită închietură, se zice luminare, adică: păşirea şi spbou! întru ştiinţe. Cel ce cunoaşte natura şi adevăratul preţ al omului, puterile şi neputerile lui, cugetele cele dumnezeeşti cu dînsul, datorinţele către sine însuşi, către stăpînirile sale şi către soţietatea omenească, cel ce ştie într-adevăr ce efbine, formos, drept şi cu cădinţă de a şti omul, cel ce e încredinţat cum că mintea şi înţelegerea stăpîneşte preste aplecările şi poftele noastre şi cum că voinţa omului e silită a asculta de minte, acela se numeşte om iscusit, luminat şi înţelept, acela cu adevărat are fundamentul buneinorociri însuşi în sine.
Deci luminarea minţii e cea dintîi cauză şi fundamentul cel de căpetenie a buneinorociri omeneşti cei adevărate. Şi mari cu adevărat sînt fracturile culturii sau a luminării :
1. Cultura îmbunătăţeşte, înfrumuseţează şi măreşte sufletul omului, creşte şi dă nutreţ înţelegerii, -iară pre virtutea judecării şi a minţii omeneşti o ascute.
4 2. Ştiinţele care prin ţinerea aminte se păstrează, numai, prin luminare se aduc spre folosul omului şi apoi luminarea acăş-una* virtute, moralitate şi buna orînduială a circonstanţelor care sînt îndreptate spre bunanorocir'e.
3. Cultura dezrădăcinează dintre oameni credinţa deşartă şi frica sclaviei (robiei), descoperă şi înserinează multe rătăciri şi amăgitori şi revarsă în fieştecarele libertatea minţii, tăcere şi bucurie. Unde înfloreşte odată cultura, acolo pere superstiţia ; aşijderea descîntătu-rile, fărmăcăturile şi mincinoasele vrăjitorii se sting.
4. Cultura ne învaţă ca mai bine, mai cu dulceaţă şi mai cu mare desfătare să gustăm frumseţele şi bunătăţile cu care e înavuţit pă~ mîntul nostru. Toate bunătăţile, frumseţele şi minunile naturii, dimpreună cu toate darurile şi toată bucuria care procede din natură, nimic sînt pentru omul acela carele nu ştie să cugete drept despre dînsele, să simţască şi să le preţuiască.
5. învăţătura cristiană e fără toată îndoiala mai văzută, mai plăcută şi mai primită atunci cînd se predă oamerilor acelora carii
3 s-au îndatinat a cugeta despre sine şi despre scopul său, despre lucrurile cele dimprejurul său, despre împotrivirea acestora cu dînşii şi despre cel ce au făcut toate acestea. Cu adevărat acea învăţătură mai plăcută şi mai primită e atunci, decît cînd cu mare osteneală se dezvăleşte celor nepricepuţi, silbatici şi lipsiţi de toată socotinţa.
Omul ori în ce stare şi chemare aflîndu-se, poate întru aceea fi norocos ; însă el caută să aducă cu sine istăţie spre starea sau chemarea care şi-au ales şi apoi, pricepînd dintr-însa iscusinţa, lipseşte să cunoască şi greutatea sau uşurarea, sau plăcerea care proced dintr-însa. Aceasta numai atunci va putea el face, cînd cu înţelepciune şi cu socotinţă va împlini datorinţele stării şi ale chiemărei sale şi cînd va şti greutatea acestora să o potrivească prin uşurarea
SCRIERILE
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE
103
care se naşte dintr-însa şi în comunitate sau soţietate fiind, va şti cu înţelepciune să se poarte. Deci această istăţie, această deplinire şi iscusinţă,, se poate cere şi aştepta numai de la cultură.
Fructurile cele de bine aducătoare ale culturii se pot vedea mai limpede şi mai chiar la naţia ace<e>a care e din întreg luminată sau culţi vită.
1. Acolo sînt oamenii mai prietănoşi, mai iubitori de soţie, mai voitori de bine unul altuia, mai voioşi spre servire şi mai bucuroşi de<a> ajuta pre aproapele ; iară plecările lor sînt mai bune şi mai formoase, vorbele şi svătuirile lor mai libere şi mai bine întocmite de soţietate şi lucrările lor sînt mai plăcute şi mai iubite. 2. Acolo, precum în viaţa cea casnică, aşa şi în cea de soţietate sau de comun, stăpîneşte totde<a>una mai mare băgare de seamă, mai mare luare aminte, mai deplinită înţelepciune şi mai tare statornicie. 3. Acolo legile ţării şi demîndăciunile stăpînitoriului mai sfînt se cinstesc şi se împlinesc. Depărtată şi deşărtată este acolo mîndria, trufia şi propriul folos sau interes. Fieştecarele se îndeletniceşte în cît îi este cu putinţă, de o parte din puterea minţii, iară de altă parte cu virtutea trupului său, încă şi prin ale sale chieltueli, de a mişca, a rădica şi a lăţi bunul de comun. Acolo lucrurile de comun merg neîmpedecate pe calea sa, starea buneinorociri acolo înfloreşte, cu un cuvînt acolo fieştecarele primeşte partea sa cea bună, iară lauda şi numele vestit încoronează pre toată naţia.
Folosul şi preţul culturii încă şi atunci lămurit a fi bun se va arăta, de vom arunca ochii noştri spre înfricoşatele urmări ale ne-ştiinţei şi ale silbăticiei. Din neştiinţă şi din silbătăcie se nasc următoarele răutăţi, adică: neunirea, nepăciuirea şi gîlceava între fraţi, între amici şi între vecini, poftirea de răul altuia, nerînduiala, ura şi nebăgarea de seamă a bunului de comun, trufia şi mai pe urmă perirea.
Cultura sau fundamentul norocirei noastre ceii adevărate se introduce prin creştere. Drept aceea cunoscut este cum că de ia creşterea care au căpătat-o omul în tinereţe toate celea atîrnă. De va da părinţii creştere bună pruncilor săi, pînă sînt aceştii încă frageţi, atunci poate avea sperinţă (nădejde) că vor fi ei fii buni şi de cinste. Noi vedem că toate naţiile care se zic astăzi cultivi te, numai prin bunacreştere au scăpat de silbătăcie şi de întunericul neştiinţei. Deci de ar fi avut aceste neamuri puţină grijă de cultură şi astăzi ar geme sub jugul neştiinţei şi a<l> varvariei.
Omul cînd se naşte pe lume aduce cu sine virtute trupească şi sufletească, precum şi istăţie, prin care poate păşi către deplinire. Mugurile tuturor lucrurilor care vor să fie, sau printr-însul se pot face; zace în om încă atunci cînd se naşte ; însă totuşi acestea se pot da lui prin măiestrie cît de mică, deşi nu toate lipsele, încă-i ceva aşa ce stă în contră celorlalte puteri fireşti ale lui, precum experienţa mărturiseşte. Aşadară puterile fireşti sînt date omului de la fâcăto-fiul său spre aceea, pentru ca ele să se dezvălească şi să se direagă.
Deci a da omului ajutor ca să dezvălească puterile cele fireşti care se află într-însul şi ca să fie el acela ce poate fi după datina firei, se chiamă într-o înţelegere lată a-1 cultivi, adică a-1 lumina sau a-î creşte pre el. Prin acest cuvînt, creştere, se înţelege şi învăţătura, adică predarea ideilor, a ştiinţelor şi a volniciei. Pentru aceea adevăratul scop a creşterii este a da ajutor puterilor fireşti întru dez-vălirea lor, ca mai timpuriu şi mai cu securitate să ajungă la pîrga deplinirei. Fieştecare om, ba şi naţii întregi, pînă atunci rămîn în starea ticăloşiei, a silbăticiei şi a neştiinţei, pînă cînd nu s-au dezvălit puterile fireşti. Aşadară fundamentul cel de căpetenie a creş-
9 terii este a dezvăli toate puterile trupeşti şi sufleteşti ale omului şi aşa a le cultivi, ca prin acea dezvălire şi cultură să se poată cît de bine ajunge scopul cel de pe urmă ai omului şi moralitatea lui.
Deplinirea puterilor trupeşti se cuprinde într-un grad mai mare al sănătăţii, al virtutei şi al întrebuinţare!. Puterile sufleteşti sînt : puterea prin care ne închipuim nouă oareceva, adică imaghinaţia (vis imaginandi), mintea, înţelegerea ; puterea prin care judecăm ceva, înţelepciunea, istăţia, cugetarea cea aspră, plecarea spre facerea de bine şi spre a urî ce e rău şi puterea sau facultatea de a simţi ce e bine, formos şi de cinste. Deci fiind noi întrebaţi de cineva ce este deplinirea sufletului, îi putem îndată răspunde, cum că deplinirea sufletului se cuprinde într-o potrivită cultură, adică în luminarea tuturor puterilor acestora spre libera faptă a înţelepciunii, fiind pururea proptită de încurgerea moralitatei cei curate. Omul e cea mai formoasă făptură pre pămînt, dacă e om întreg, adică clacă are creştere bună şi e luminat ; pentru aceasta îndatorat este crescătoriul de a lua seama mai vîrtos la aceea ca să producă în prunc amîndouă aceste depliniri. Numai cultura e cu adevărat una mijlocire, una cale,
0 unul temei, prin care se poate căpăta bunanorocire şi prin care poate spori mergerea îna<i>nte în luminarea şi înălţarea neamului din întuneric. Deci ca mai curînd să ajungă şi naţia românească la aceste bunătăţi cu care toate neamurile luminate se îndulcesc, de lipsă este din toate puterile spre cultură a ne apleca şi toate mijlocirile, fie oricît de supărătoare şi de grele, fără sfială,'a le îmbrăţişa. Dintre celelalte mijlociri, citirea cărţilor e cea mai de căpetenie ; spre aceasta toţi cu o inimă şi cu un gînd trăbue să lucrăm, îndemnînd pre cei ce nu au gustul iubirei de citire şi nu simţesc folosul şi dulceaţa ştiinţelor, ca să înceapă şi dînşii a se îndeletnici în culegerea învăţăturilor care sînt spre scopul şi folosul lor îndămînate. însă ca să se poată împlini svătuirea şi ca să se deplinească îndemnarea cea cumîndată, se cere ca literaţii românilor mai cu virtute să lucre spre aceea, să arate exemplu celora de treaptă mai neguroasă vrednic da a-1 urma ; să-şi agonisească însuşi cărţi româneşti şi citindu-le să Ie îndămîneze şi altora spre citire, dezgurzind şi răspicînd mai întîi cuprinsul şi bunătatea lor. Ci (cu suspinare trăbue să grăesc), tocma unii dintre aceştii, mai răcoroşi şi fără simţire se arată spre mişcarea
11 Şi ajutoriul culturii. Aşa eu însumi am cunoscut şi cunosc pre unii
104 SCRIERILE
bărbaţi, carii înalte învăţături a părtini s-au învrednicit, încă şi aşa trepte' de ofiţiumuri poartă, care tocma naţionale sînt*şi totuşi nu pricep, au nu vreau să priceapă, că sînt de după diregătoria sa îndatoraţi a lucra spre înflorirea culturii. Sînt încă şi de aceii, carii se cresc şi se nutresc în timpul învăţărei sale prin instituturi de bărbaţi zeloşi şi pentru bunul naţiei româneşti cu totul învăpăiate rădicate, sau cu ehieltuielile publice a neamului în patrie, sau afară de patrie, se îmbracă cu ştiinţe ; şi apoi, după aceea ca nişte cuci nemulţămitori, nu numai că nimic ajută la cultura neamului, ci încă rătăcind în turmă străină, aruncă săgeţi veninate asupra peptului ce l-au supt şi în rărunchii acelora carii i-au nutrit. Mulţi, iară, vrînd să se dezvinovăţească pentru răceala sa ce au către cultura naţională, zic că ei ştiu limba franţuzască, latinească, grecească şi altele şi pentru aceea nu ar avea lipsă de cărţi româneşti, nesocotindu-se că tocma de după bunul şi numele naţiei au pînea de toate zilele, necugetînd despre aceea că în numele neamului sînt scutiţi de toate
12 greutăţile publice. Unii ca aceştii să judece mai înţelepţeşte şi să cumpăne datorinţa statului său, oare nu-1 oblighează aceasta spre a griji de luminarea credincioşilor, sau a acelora din a cărora sudori se hrănesc ?
Aşa plasă de oameni privească la alţi naţionalişti adevăraţi şi înveţe-se odată a urma faptele lor ; ia exemplu de la unii oameni carii n-au avut norocire a gusta fructurile ştiinţelor şi carii totuşi mult aduc spre folosul neamului. Arunce ochii spre onorata şi adevărata românească comunitate din Lipova în Bănat şi vadă ce păsuri fac aceştii în cultură ; cerce zelul lor către literatură şi cunoască faptele lor cele spre binele de comun puse şi vrednicia acestor adevăraţi strănepoţi romaneşti. Aceştii cu dreptul se pot mîngîia cu următoarele versuri :
între români astăzi Lippa străluceşte Soarele culturii din ea se iveşte Raze lucitoare din ea luminează Care pre tot neamul înalt vederează ° Muzele romane aci se adună Şi cu bucurie cîntă împreună ° Vers de mîngăere, căci adevărată în Lipova vede romaneasca gloată
13 Cu flori şi cu perte coronate saltă A marelui Romul jucare înaltă Vestind desfătare împletesc cunune Pre acestor români cap merg a le pune Lipova e tare în statornicie Neamului arată sămn de vrednicie Zelul naţional aci tare creşte
Şi pomul culturii formos înfloreşte Aci stăpîneşte comună unire
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE 10®
Către stăpînire dragoste, iubire Păzitori puternici sînt ei de dreptate Ca iroi vestiţi, nenvinşi de răutate Ei la românime sînt luci căutătoare Vrednici totdeauna de dreaptă urmare.
Acum e timpul cel mai cuvincios, acum, cînd.se lucră pentru binele de comun, e mai de lipsă ca noi, toţi fiii naţiei româneşti să ne adunăm, nu în persoană, ci cu cugetul şi cu sufletul la un loc, să ne syătuim frăţeşte şi fără de nici o făţărnicie despre noi înşine, despre binele, cinstea şi despre norocirea naţiei noastre ; şi aşa svătuindu-ne să aducem cugetele noastre într-o unire. Adevărat grăiaşte zicătura veche : Prin unire cresc lucrurile cele mici, iară prin neunire şi cele mai mari pier şi se Jac nimica. Deci cînd avem ocazie bună şi norocoasă, atuncea caută să o ştim întrebuinţa ; şi cel ce nu înţelege aceasta, sau nu bagă în samă aşa plasă de ocazie din oarecare interes urît, sau din vreo patimă spurcată, aceluia îi pare rău mai pre urmă că au făcut aşa, însă tîrziu. Numai una rătăcire a strămoşilor nioştri cît de mic.ă au acăşunat următorilor mare scădere şi perire. O ne-cumpănată bunătate p.e. a lui Alexandru, prinţipului Moldaviei, către Teoctist, mitropolitul (bulgarul) de atunci a Moldaviei, de carele fu adus spre învoirea arderii cărţilor româneşti, celor cu litere latineşti scrise şi spre scoaterea strămoşeştilor litere din sînul românilor, cîtă stricare au adus, cît întuneric a revărsat spre naţia românească, de care rătăcire mulţi şi pînă astăzi nu sînt scăpaţi.
Pentru aceea acum cînd stăpînirea, ca un prea drept părinte şx scutitor prea bun a supuşilor săi, tare se îngrijeşte de cultura noastră, rădicînd instituturi, pedagoghicesc şi teologhice, acum zic, cînd prea înaltul împărat şi crai al nostru Franţiscus I ne-au deschis drumul către luminare, cuvincios şi de lipsă este cu toţii dimpreună să lucrăm spre rădicarea din întuneric a naţiei româneşti, ca aşa să ne arătăm mulţămitori pentru părinteasca bunătate a Inălţiei sale şi să facem dreptei aşteptări şi sfintelor intenţii a mult induratului nostru părinte credincioasă îndestulare. Atunci fără îndoială vom fi plăcuţi de stăpînire, atunci norocirea noastră cu păsuri înmulţite şi repede se va apropia către fiii româneşti ; atunci vom scăpa de toate relele, de toate supărările şi asupririle, care tocma din lipsa neştiinţei şi a întunecimei întru învăţături se trag şi pre toţi însărcinează ; mai pe urmă atunci cu glas de mîngăere, cu p<rorocul> David, vom. cînta : De s-ar rădica asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Cîn<tul> 26, v<ersul> 5.
Acestea socotesc a fi fundamenturi de ajuns, dintru care am întins eu cuvîntarea mea către voi iubiţilor români prin mijlocirea acestei cărticiche. Iară pentru mine prea mare mîngăere veţi face, de veţi primi şi veţi citi cu bucurie şi cu judecare dreaptă ostenelele mele acestea, cele pentru bunul de comun făcute de
naţionalistul vostru D. Bojîncă.
SCRIERILE
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE
107
Ştiinţa aduce cinste la tot omul Aur e la nobil, argint la cetăţeanul Tronul împăraţilor prin el luminează Coroana crailor prin ea s<e> vedereazâ Sfînta lege prin ea se păzeşte Moralitatea numai prin ea creşte.
INTRODUCERE
Omul e făptura cea mai nobilă, mai înaltă şi mai de căpetenie între toate fiinţele lumei aceştia ; omul e ales prin puterea dumnezeiască spre stăpînirea pămîntului şi a tuturQr ferilor şi estimilor lui ; [...] pentru ace<e>a l-au şi înfrumuseţat cu aşa dar însuşit, prin care se deschilineşte de toate făpturile lumeşti, adică i-au dat suflet nemuritor şi cu o substanţă pricepătoare, care minte se zice [...].
[.. .] spre a cunoaşte cale dreptei vieţi, spre a şti deschilini binele de rău şi aşa a se feri de păcate, spre a pricepe ce va să zică a iubi pre de aproapele său ca însuşi pre sine, cu un cuvînt spre a ajunge la întreaga fericire, care una este adevărata ţintă (sfîrşit, scop) omenească, nu e de ajuns a fi om născut, ci e de lipsă a fi şi bine crescut. Pentru că mintea (care e cea mai nobilă şi mai de căpetenie parte a omului) sau priceperea omenească e foarte mărginită şi numai prin îndeletnicire în cugetări, în judecări şi încheeri se dezvăleşte şi se împuterniceşte tot mai bine, mai mult şi mai chiar a înţelege starea fiinţelor lumeşti şi a cunoaşte datorinţele şi căile fericirei sale. Deci de nu se va povăţui omu din tinereţele sale pe calea înţelepciunii, pe calea dreptăţii, pe calea cunoştinţei de adevăr, de nu se va îndeletnici prin mijlociri amăsurate mintea omului spre bună priceperea celor văzute sau auzite, nieieînd nu poate fi deplinit ; aşadar nici poate ajunge buna fericire.
Vedem dară, că nici un om sieşi singur nu e de ajuns spre do-bîndirea şi scutirea fericirei sale. Pentru aceea de lipsă îi este ajutorinţa de la altul. Aşadară pruncilor de lipsă este ajutoriul părinţilor şi a învăţătorilor spre buna creştere. Şi fiindcă însuşi firea zice; omului să fie aplecat, cunoscător şi mulţămitor ajutoriului şi făcă-toriului său de bine, urmează ca şi pruncii cu cea mai mare reve-rinţă, mulţămire şi aplecare să fie către părinţii şi învăţătorii săi, ca către nişte mai mari făcători ai lor de bine.
Pruncii cu toată aplecăciunea, ascultarea şi mulţămirea sînt îndatoraţi părinţilor pentru însăşi naşterea, dar înduplecat se obli-ghează a nu călca poruncile, a fi umiliţi şi mulţămitori părinţilor pentru buna creştere ce au părtinit-o pruncii de la dînşii. Insă nu să îmblînzească, nici să lingărească părinţii sieşi cu aceea una, că le vor fi lor pruncii desăvîrşit ascultători şi mulţămitori pentru sin-
gura naştere, nici se încreadă că vor putea aduce ei pre prunci la cuvincioasa moralitate prin aceea, că, le vor spune în toate zilele a fi ei datori cu cea mai adîncă umilinţă, pentru că i-au născut, de nu vor avea şi bună creştere, ca să înţăleagă datorinţele sale.
Scopul firesc a însurăciunii este a naşte prunci şi bine a-i creşte ; deci cînd oarecine se însoară, sau se mărită fireşte trăbue să se în-voiască spre naşterea şi creşterea pruncilor aceia : spre ce se învoeşte cineva, se face datorinţa ; însă părinţii, cu ocazia cununiei, s-au învoit a naşte şi a creşte prunci ; aşadară după ce au născut părinţii prunci datori sînt şi a-i creşte, cu atîta mai vîrtos, că pruncii nimic ştiu despre naşterea sa, nici o idee au despre patimile mumei sale în naştere, nici cunosc ostenelele ei, cele în cruda lor tinerime cu dînşii făcute. Pentru aceea de lipsă este, ca după ce se rădică pruncii şi încep a cunoaşte faptele omeneşti, să li se facă bine de către părinţi, pentru ca adueîndu-şi aminte şi în vîrsta vieţii sale cea mai coaptă de facerile de bine ale părinţilor cu dînşii, cu atîta mai luminat să cunoască datorinţa iubirei, umilinţei şi cinstirei de părinţi.
Din însăşi firea omenească dară, cunoaştem a fi tare închiepto-rate datorinţele părinţilor cu ale pruncilor, a existenţei cărora cauză mai de aproape sînt ei. Deci întîi se vor arăta datorinţele părinţilor către pruncii săi, apoi a acestora către aceii, către învăţători şi către sine singuri.
Experienţa, adică vederea de toate zilele, apriat arătîndu-ne, ne învaţă cum că natura pre toate fiinţele cele vieţuitoare, ci fără de minte (animale) aşa le-au rînduit şi le-au întocmit, ca să se înmulţească ; spre care scop cu aşa însuşire, pornire îmbolditoare şi învăpăiată iubire le-au dăruit, cît după ce fată ele micul său, văzînd o fiinţă vieţuitoare sieşi asăminea, toate puterile sale apleacă spre ferirea şi ajutoriul fătatului său.
De această nestrămutată firească datorinţa, de această sfîntă naturală lege, nici omul nu e dezlegat, nici luat afară. Ba nu numai cu această datorinţa e însărcinat, ci fiind cu aşa dar de făcătoriul a toate dăruit şi înfrumseţat, prin a căruia bună întrebuinţare nu numai orice clasă de făpturi poate să tragă sub domnirea sa şi spre folosul şi serbirea sa să le întrebuinţeze, ci e în stare şi greutăţile sale a le uşura, primejdiile a încungiura şi a le răsipi, obligat de-a pururea este a purta grijă, a feri de tot răul şi întru toate cele de lipsă a ajuta pre născutul său. Aşadară urmează că tot omul este îndatorat a ajuta, a creşte şi de tot răul a apăra pre născutul său. Ce să zic acum despre acea fără simţire mamă, care născînd pre pruncul său, nu aleargă lui °spre ajutor, ci încă cu ochi crunţi se uită la dînsul ? Ce să simţesc şi ce să grăesc despre acea cu inimă împe-trită mamă, care după naştere părăseşte pre născutul său în tînguiri şi spre perire ? Ce să cuget despre acea afurisită şi de dumnezeu uitată mamă, care bînd ierburi veninoase şi stricătoare, perd să-mînţa pîntecelui său, mai naînte de a o aduce în starea cea poftită
SCRIERILE
DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE
109
de- legea firească la lumină ? Ce să gîndesc despre acea necurată mamă, carâ ucide pre născutul pîntecelui său cu însuşi spurcate mînile sale ? Unile ca acestea nu sînt vrednice a se răbda în soţietatea omenească, în a caria lege calcă şi frînge legile dumnezeeşti şi lumeşti.
încredinţîndu-mă cum că tot cititoriul ştie şi deplin pricepe cele mai sus zise şi ştiind din experienţă, că cu mult mai bune, mai drepte, mai miloase şi mai temătoare de dumnezeu sînt născute şi crescute fămeile romaneşti, decît despre aşa spurcate şi prin legile dumnezeeşti şi politiceşti oprite fapte şi a cugeta să cuteze (de care rele din adîncul inimei poftesc ca atotputernicul de-a pururea să le ferească şi pe calea dreptăţii să le povăţuiască), nu vreau mai multe despre acestea a aduce înainte, ei păşind mai aproape la scopul cel propus, voi să trec întîi la datorinţele părinţilor către prunci, pre care prin exempluri istoriceşti dezvălindu-le, voi trece şi mai pe larg voi descria datorinţele pruncilor către părinţi ş.a.
FIUL CEL GENEROS
Cînd împărăţea Hainrih al patrelea, craiul franţuzilor, ieşi odinioară mare gîlceavă între catolici şi între luterani în Galia, pentru că catolicii nicidecum nu putea să sufere pre luterani din urgia legii şi pentru ace<e>a în tot locul şi oriunde putea îi alerga şi îi măscărea. Hainrih, ca un stăpînitoriu înţelept, curund aduse leac răului acestuia, căci dede un intimat, adică o poruncă din cetatea Nantes afară, prin care dămîndă aspru ca toate gîlcevile între catolici şi luterani îndată să încete, nici catolicii să nu cuteze mai încolo, sub grea pedeapsă, a urgisi şi a defăima pre luterani şi aşa se făcu pace. însă nu fu îndelungată, căci după ce se sui Ludovic al XIV{-lea] pre scaunul crăimii, strică acea dulce pace şi orînduiala lui Hainrih o deşartă, ba încă cu de-adinsul demîndă ca luteranii, carii se ziceau şi hugonate, cei ce lăcuia în Galia pretutindenea, să se urgisească, să se certe şi să se batjocorească. Aşa se şi întîmplă, căci cunoscut este că sub stăpînirea lui Ludovic, al XIV[-lea], mulţi dintre preoţii luteraneşti, carii altmintrelea păstori sau predicatori se zic, periră ruşinaţi în spînzurători. Unul dintre aceşti predicatori, carele se vino văţise că au mărturisit cuvîntul lui d<u>mnezeu după legea sa, din mare milă a craiului fu judecat ca să tragă găliile întru care şedeau tîlharii, sau alţi mai mari făcători de rele, ferecaţi în obezi. Acesta avea un fecior carele se mărturisea către relighia catolicească şi se nevoia în tot chipul a ghici cum ar putea el să scape pre tată-său de la jugul găliilor, însă toate nevoinţa lui era deşartă. Ce făcu dară acum bunul fiu ? Căută ca să-şi facă cunoştinţă cu căpitanul găliei aceea, apoi după ce se cunoscu cu el, îl îndemnă prin multe şi mari rugăciuni de a slobozi pre tatăl său, iară el primi bucuros sar-
cina pedepsii, care era împărţită tătîne-său, pre sine şi o purtă ca un fiu bun vreo cîţiva ani, trăgînd cu cerbicea la galii. în timpul robiei şi-au cîştigat el şi cîţva bănişori prin sudoarea oaselor sale, lucrînd ca un rob în cetatea Marşel şi se nevoia, din timp în timp, a trimite scîrbitului său tată prin negoţitorii carii venia din părţile patriei sale acolo, nedescoperindu-le lor cauza robiei sale. Peste vreo cîţva ani căpătă fără veste acest de laudă vrednic fiu iarăşi slobozenie de a se întoarce la tatăl său.
FUGAŞUL ŞI DRAGOSTEA FIASCA
într-un sat aproape de Egar, în Bohemia, vieţuia un lăcuitor de pămînt foarte sărac, carele nici dania, adică porţia, ce făcea 20 de fior < ini > pe an, nu avea de unde să plătească ; şi pentru aceea se silea de un ofiţiant domnesc de tot nemilos spre plată, cu aşa fel de dojenire, că de nu va depune datoria de 20 de flor<ini> pînă în 24 de ceasuri, atuncea cu bună seamă se va scoate din casă şi în prinsoare se va arunca. Auzind mişelul această grea sentenţie, se întoarse în toate laturile, însă nicăiri nu află scăpare, nici ajutor. Acesta avea un fecior în slujba militărească, carele fiind aproape la 20 de ani depărtat de casă, tocma pe acel timp venise cu vrerea celor mai mari, ca să cerceteze pre tată-său ; însă oare era cu putinţă să ceară mişelul tată ajutor de la fiul său, cel ce era militar simplu pedestru ? Adevărat că cam anevoe se putea crede la început, dară în urmă se arătă cum că binecuvinciosul fiu află o mijlocire prin care să poată aduce ajutor tătîne-său, ca să-1 scape de urîta pedeapsă. Pentru aceasta descoperi el [lui] tătîne-său, cum că voieşte încă în sara aceasta a fugi vreun militar de la reghiment, dintră soţiile sale ; şi-1 ruga ca, fiindcă aşa era porunca, de va fugi vreun militar de la reghiment şi se va prinde, sau cunoaşte, sau se va arăta prin oarecareva la stăpînire, aceluia ce-1 va prinde, sau îl va arăta, să se plătească 24 de florinţi şi aşa va fi în stare de a plăti domnilor porţia. La această propunere bătrînul, măcar că era în mare strîmtoare, ba şi în primejdie, totuşi nu putu să se învoiască a face cele ce îi zicea bunul fiu, căci nu voia să se scape pre sine de la nevoe prin scăderea şi nenorocirea altuia ; apoi nici aceea nu voia, ca fiul său să se arate aşa necredincios soţiilor sale. Mai pe urmă, neputînd sta mai mult în contra propunerilor şi a rugăciunilor fiului său, nu avu ce să se facă, ci făcu arătare la diregătoriile satului cum că au fugit un militar, anume Ioan Vagner, de unde îndată căpătă 24 de florinţi şi plăti daţia ofiţiantului domnesc. Seara, în cap de murg, se depărta fiul de soţiile sale şi se duse la un loc unde ştia că vor să-1 caute. Acolo îl şi prinseră şi deoarece nu minţi, nici negă că au vrut să fugă, îl trimiseră la reghiment, unde fu judecat să se bată în jorzi. Cu blîndeţe şi cu statornicie primi el pedeapsa şi, după ce se săvîrşi execuţia, zise el întru sine : Doamne muiţumeiscu-ţi!
SCRIERILE
acum trecu peste mine şi tată-meu încă se scăpă şi se mîntui de pedeapsă şi de ruşine. Aceste cuvinte auzindu-le nişte soţii de ale lui şi strajameşterul, deloc înştiinţară obersterului. Acesta cercînd toate cu amăruntul, izăflă starea întîmplării şi o arătă la împăratul Iosif al II-lea carele făcu pre fugaşul cel generos laitnant (hotnogi) şi îi porunci ca să vină la Viena, unde va avea el grijă şi mai încolo pentru dînsul.
IOAN ELECTORUL DIN BRANDEBURG
Acest Ioan era la statură foarte mare, adică înalt şi pentru ace<e>a se chema Ioan cel mare ; iară pentru înţelepciunea şi mă-estria vorbelor lui se numea de ceilalţi şi Cicero ; adică pentru că aşa de frumos vorbea ca şi Cicero. Încă în tinereţele sale, cînd vie-ţuesc alţi prinţipi întru desfătare, era silit a purta multe plase de greutăţi şi multe feliuri de griji, care adeseori mare neplăcere îi pricinuia. Ioan încă nu trecuse de 915 ani, cînd îl făcu tată-său Albreht, ocîrmuitor preste o parte a ţinuturilor sale. Tată-său, cel ce stăpînea şi cele două prinţipaturi, Aispah şi Bairait, vieţuia în Fran-conia întru îndestulare,- căci avea de toate şi mai mult decît îi trăbuia ; iară Ioan era silit, măcar că avea lipsă de cele de trebuinţă spre traiul vieţii, a asculta porunca tătîne-său, celui slab la minte, fără nici o îndărătnicire şi de adeseori împlini unile lucruri, care de le-ar fi putut face, după cum se pricepea el, mai bun sfîrşit ar fi luat. în scrisorile care le trimitea Ioan către tată-său, de adeseori cu mare plîngere descoperea strîmtorata sa stare, cerînd de la el ajutor. Odinioară scriind tătîne-său, îi zise : „Eu nu ştiu iubite tată cum voi scăpa de creditorii mei şi nu ştiu de unde voi lua bani ca să-mi ţin casa şi pentru chieltuelele cele de lipsă ale ţinutului meu ; eu vieţuesc în casa mea ca un mişăl şi lipsit, căci n-am nimica, n-am vestminte de pat, n-am masă, nici masai, n-am vestminte de port cum se cade, cu un cuvînt n-am nimic4'. Şi pre lîngă toate acestea se arăta Ioan totdeauna cu mare cinstire şi dragoste către tată-său. Nici nu socotea vreodată, ba înadins se ferea la toată ocazia ca să nu-1 vatăme cu vreo faptă sau cu vreun cuvînt.
AMICUL ADEVĂRAT E DE MAI MARE PREŢ ŞI MAI MULT AJUNGE DECÎT TOATE BUNĂTĂŢILE LUMEŞTI
Ianot şi Colin tot la un învăţător au învăţat, într-un sat din Franţa. Ianot era feciorul unui bărbat carele negoţitorea cu muie, iară Colin fecior de ţăran sau plugar. Aceşti prunci foarte se iubea
* DIREGĂTORIUL BUNEI CREŞTERE \U
şi numai atunci era desfătaţi şi în mîngăere, cînd era împreună ; iară cînd lipsea să se despartă de către olaltă, într-atît se turbura şi se mîhnea inima lor, cît de adeseori cu lacrămi pleca unul de la altul.
Cînd era să se mai gate anii lor cei scolasticeşti, atunci aduse . un croitor lui Ianot un vestmînt de mătase, un peptar împistrit cu aur şi o scrisoare de la tatăl lui, care epistolă aşa era atresată : Domnişorului de Ianot.
Colin se minună de vestmîntul cel formos, însă pentru aceea nici un pic au pizmuit pre amicul său ; iar Ianot începu a se măreţi im de dînsul, care faptă tare supără pre tînărul acesta.
Din acea clipită nu-şi mai dede Ianot osteneală spre a învăţa ceva, toată ziua petrecea la căutătoare (oglindă) şi începu, o nepriceputul, pre toţi oamenii puţin a-i preţui pre lîngă sine. Nu mult după aceea veni un serv, sau slugilor, într-o căruţă poştaşcă cu a două epistolă, cu titula : Domnişorului Marchiz de Ianoterie. Această epistolă cuprindea demîndăciunea tatălui către fiu, ca să vină la Paris.
Ianot numaidecît se sui în caretă şi cu o sumeţie înaltă întinse mîna lui Colin cînd plecă, arătînd semne trufaşe şi ca cînd ar fi vrut să-1 încredinţeze despre graţia ce va avea către dînsul.
Colin pierdu mai toate simţirile şi plîngea. Ianot se duse cu mare pompă şi cu strălucire domnească la Paris.
Nu cred că vei pricepe, iubite cititoriule, de unde v.eni această strămutare minunată ? Deci ascultă.
Ianot cel bătrîn, adică tatăl domnişorului, au adunat într-un timp scurt, prin deosebite amăgiri şi viclenii, o nemăsurată sumă de# tas avuţii. Deci fără întîrziere, şi-au cumpărat nobilitate şi pentru aceea * se chema domnu de Ianoterie. După ace<e>a şi-au cumpărat un marchizat, adică o moşie de pămînt şi din timpul acesta se numea marchiz de Ianoterie. Aceasta era starea lucrului cînd chemă pre fiul său, marchiz de Ianoterie cel tînăr, acasă.
Colin aşa de drept iubea şi aşa preţuia pre amicul său, cel acum înălţat, ca şi pină aci : îi scrie o gratulaţie pentru norocirea lui, însă tînărul marchiz nu-i răspunse. Pentru aceea atîta se supără Colin, cît s-au betejit de mîhnire.
Marchizul de Ianoterie cugeta a da creştere strălucită fiului său, însă muerea lui nu îngădui aceasta, nici vru să lasă să înveţe latineşte, zicînd : numai opere şi comedii franţuzeşti se joacă în teatru. După ace<e>a vru tatăl lui să-1 înveţe gheografia, însă marchiza întrebă că pentru ce, au doară nu vor şti postilionii să-1 care la bunurile lui ? Se vorbea despre ace<e>a că ar fi de lipsă, să înveţe istoria. însă marchiza răspunse : lucru de nimic, numai să ştie el ce se întîmplă în toată ziua în Paris. Ce este lui de lipsă a se îngriji despre timpurile trecute sau despre alte ţări ? Totuşi ceva din aritmetică (socoată), zise marchizul, nu ar strica pentru tînărul să ştie. Lasă-te rogu-te, grăi marchiza, pentru ce dară ar ţinea slugitori în
SCRIERILE
dregătoriile bunurilor, dacă singur ar trăbui să însemne dările şî veniturile sale.
Deci, fiindcă cu nimic altă se deprindea domnişorul decît cu îmbrăcămintea şi cu înfrumseţarea trupului, fireşte era ca să cadă tînărul în trîndăvie şi nemoralitate. Mari sume de bani chieltuia ca să-şi poată agonisi desfătări de nimic vrednice, care nimic folosea, ci numai semăna în sufletul lui cel părăsit întristare, scîrbă şi părere de rău, precum şi nepricepuţii lui părinţi nimic se sîrguia, ca să se numească persoane de treaptă mai înaltă.
O văduvă de familie mare, care avea oarece puţină avuţie, se hotărî a-şi însuşi marile avuţii a lui Ianoterie şi spre ajungerea acestui scop, închee a se mărita după tînărul marchiz.
Acum marchizul, dimpreună cu marchiza, se socotea<u> norocoşi, înţelegînd pre supt mînă cugetele acestei matroane, bucurîn-du-se despre încuscrirea cu aşa vestită familie ; pentru aceea, cu amîndouă mînile, îmbrăţişară propunerea văduvei.
Tocma cînd se hotărîse ziua nunţii şi cînd căpăta marchizul cel tînăr gratulaţiile despre fiitoarea cununie, atunci, fără de veste şi fără suflare, întră servul [lui] mamă-sa în casă.
Ce poate fi, strigă tînărul marchiz către dînsul ?
Orice, răspunse servul, despre care domnia ta nici ai fi visat. Slugitorii de judeţ golesc toată casa tatălui tău. Creditorii (împrumu-ţătorii) cuprind toate avuţiile lui şi precum se vorbeşte, şi în prinsoare *va să4 arunce. Eu din partea mea alerg îndărăpt ca să mi sa plătească pentru servirea mea.
Trebue să văd,, zise tînărul marchiz, ce e aceasta despre care visează netrebnicul acesta.
Du-te, răspunse dama (văduva) şi învaţă minte pre neruşinaţii acei îndrăzneţi. Repede, marchizule.
Marchizul alergă şi ajungînd acolea, văzu pre tată-său prins. Toţi slujitorii fugise, luînd ce au putut răpi în pripă cu sine. Pre mumă-sa o află singură, fără ajutor, fără mîngăere, plîngînd pentru . nebuniile sale cele mai de nainte şi pentru ticăloşia de acum.
Nu despera (desnădăjdui), strigă tînărul marchiz ; mireasa mea mă iubeşte fără samă. Ea e generoasă şi fără îndoială te va ajutora cu avuţiile sale. Mă duc să o aduc încoace.
Deci se duse, ci cum se împetri, cînd amăgitoarea iubită (mireasă) cu următoarele cuvinte îl cuprinse :
„Ce, domnule marchiz ! Dumniata eşti ? Ce vrei aci ? au doară cu dreptate este a părăsi pre muma ta fără ajutorinţă ? curînd te întoarce napoi ! spune-i că şi acum îi dau drept, că am lipsă de o slujnică şi pre ea mai întîi de toate voi primi-o".
, Marchizul sta ca încremenit înaintea ei ; căutînd cu mare amărăciune spre dînsa, o lăsă şi alergă după aceii, carii au ajutat a chieltui avuţiile părintelui său şi pre carii pentru aceea îi ţinea de mai adevăraţi prieteni a familiei sale. Aceii îl cuprinseră cu o iubire silită,
DIREGATORraL BUNEI CREŞTERE n;j
făgăduiră ajutor, ci totuşi îl lăsară cu mînile goale a se duce de la sine. Iară după scurtă vreme se făcea nici a-1 cunoaşte. Starea mi-şălului marchiz era cea mai ticăloasă pre pămînt. Fără mijlociri şi fără toată ştiinţa de a-şi agonisi pînea vieţii, ce era să înceapă ?
Tocma cînd rătăcea ca disperat într-una de zile, încoaci şi în-colea, văzu una caretă veche, cu mare sarcină încărcată, trecînd pre drum, şi după ea alte patru care greu încărcate. în careta cea veche şedea un bărbat în ţoale proaste îmbrăcat, însă la faţă roşu şi sănătos, din care prietenie şi bucurie strălucea. Muerea lui cea micuţă şi bîrnace, aşijderea îmbrăcată, sădea lîngă el.
Acea caretă aşa de înlete mergea, cît putu călătoriul dintr-însa comod să privească la ticălosul şi bolboratul marchiz. „Ceriule, strigă deodată, ce văd eu ? oare nu e acesta Ianot ? Oh, cu .adevărat el e ! el e Cu cuvintele acestea sărind bărbatul din caretă, cu repejiune şi îmbrăţişa pre amicul său, mai nainte decît a putea Ianot dirept să i se uite în faţă. Acum îl cunoscu ; Colin era călătoriul. Lacrămi de ruşine şi de părere de rău inundară faţa lui ; Ianot nici era în stare măcar un cuvînt a grăi. -
Tu te-ai făcut mie necredincios, zise Colin, însă fi tu domn mare cum ve fi, eu totdeauna te voi iubi.
Ianot lovit de ruşine îi spune o parte din istoria, adică întîm-plarea sa, nencetat plîngînd şi suspinînd.
Vino ticălosule, zise Colin, în birt vei povesti-mi celelalte. îmbrăţişează pre mueruşa mea, astăzi vom prinzi laolaltă. Şi aşa plecară toţi trei pe picioare înainte, iară carăle urma după dînşii.
Ianot întrebă a cui sînt toate lucrurile acestea, doară sînt ale voastre ?
„Aşa e, răspunse Colin, tot e a meu şi a muerii mele. Tocma acum venim noi din provinţie. Eu sînt provizorul unei cuzniţe mare. Eu am luat o fată a unui negoţitor avut; noi mult lucrăm, iară dumnezeu binecuvîntă lucrurile noastre. Noi n-am strămutat starea vieţii noastre, sîntem norocoşi şi cu bucurie vrem să ajutăm amicului nostru Ianot. însă tu mai mult să nu fi marchiz, auzi ? Crede-mă că un amic adevărat e mai mult decît toate frumseţele şi bunătăţile lumei aceştia. Tu să mergi cu noi în patria noastră ; acolo te voi învăţa eu măestria mînilor mele, care nu este grea de a o învăţa. După ace<e>a vei fi ajutoriul meu şi aşa în bucurie şi nepătimicioasă desfătare vom vieţui pre pămîntul în care vom lăcui".
Ianot se înţeieni ; şi acum simţea durere, acum bucurie, îmblîn-zire şi ruşine ; şi zise către sine singur : „Toţi amicii mei cei din zisa lume formoasă mă lăsară în năcaz,, iară Colin, pre carele eu nepriceputul nici în samă îl băgăm, singur vine spre ajutoriul meu. O ce învăţătură pentru timpul viitor
Colin numaidecît luă aminte că soartea părintelui aspasă inima amicului său, pentru ace<e>a grăi :
„Mumă-ta, fie pre loc de mine grijită ; iară ce se atinge de tată-tău, eu înţeleg ceva din legile ţării şi mă voi sîrgui a-1 scăpa
114
SCRIERILE
din prinsoare". Şi cu adevărat, nu mult după ace<e>a, l-au şi scăpat* din mînile creditorilor.
Ianot, dimpreună cu părinţii săi, petrecu pre Colin în patria lui ; lăpădară numele şi titula cea de nainte şi începură a mîna măiestria sa cea veche. Ianot se însura şi luă pre sora lui Colin sieşi de soaţă, care de asemenea fire, cu puţine îndestulată, avea şi asemenea moralitate purta ca şi fratele ei. Aşadară urmează că au putut ea să facă pre bărbatul său norocos.
Precum părinţii, aşa şi fiul lor, se încredinţară cum că norocirea omenească nu stă în măreţie şi bogăţie, ci în viaţă amăsurată, lucrătoare şi virtuoasă.
Fericit e tînărul acela carele timpuriu învaţă aceasta din exemple.
ANTICILE ROMANILOR
Cele două volume ale Anticilor, apărute la Buda între 1832—1833, al doilea cînd era deja jurisconsult la Iaşi, cuprind o istorie a civilizaţiei romane, a moravurilor şi instituţiilor sale politice, administrative, culturale,  religioase, din epoca regalităţii  pînă în
timpul imperiului.
In primul volum, împărţit în cinci părţi, tratează în ordine începuturile Romei, poporul roman, îmbrăcămintea, religia, nunţile, triburile, senatul şi senatorii, cavalerii, instituţiile şi funcţiile religioase, în tomul al doilea, împărţit în şapte părţi, urmăreşte în ordine comiţiile, magistraturile, legile, justiţia, armata, calendarul roman, obiceiurile de înmormîntare.
De-a lungul întregii lucrări se comentează în note obiceiurile româneşti pe care Bojincă le consideră derivate din cele romane. îndeosebi în tornul al doilea al lucrării comunică o serie de obiceiuri de nuntă, înmormîntare, legate de portul românilor, ocupaţiile acestora, mobilierul şi interiorul caselor ţărăneşti.
în scrierea Anticilor Bojincă s-a servit de o excelentă documentaţie, mărturisind că a urmat îndeosebi pe Rossinus (J. Roszfeld), T. Demstery, G. N. Nieupoort, I. Troster (vezi notele de la capitolul respectiv), pe J. A. Bach şi J. T. Heineccius. J. A. Bach (1721—1859) este un cunoscut jurisconsult german, profesor de istoria jurispru-denţei la Leipzig, autorul unor lucrări valoroase : Istoria jurispruden-iei roma/ne, Comentariu asupra legilor lui Traian. O ediţie a operei sale este realizată de Klotz, la Amsterdam, în 1765 ; Istoria juris-prudeniei romane a fost reeditată la Leipzig în 1808. Cunoscutul jurisconsult german J. T. Heineccius (1681—1741), care s-a bucurat de o largă audienţă în epocă şi la noi, este autorul lucrării, rămase ca referinţă, Antiquitatum romanorum jurisprudentiam illustran-tium syntagma, Halle, 1718 ; Strasbourg, 1741—1745 ; Franckfurt, 1711. A cunoscut probabil şi cartea lui S. Schoenwisner, Compen-
j I
115
116
SCRIERILE
ANTICILE ROMANILOR
117
diurn antiquitatum Romanorum, Buda, 1821, cu care se aseamănă foarte mult în ce priveşte structura, dar o depăşeşte ca informaţie.
Obiceiurile comunicate şi comentate le-a cunoscut din observaţia directă pe teren, aşa cum menţionează în cîteva locuri, din lucrarea lui Vasilie Popp despre obiceiurile de înmormîntare la români, din cartea lui J. Troster, Das Alt und Neu Teutsch Dacia, Nurnberg, 1666 — prin intermediul căreia cunoaşte relatările lui Opitz despre obiceiurile şi jocurile românilor — şi din literatura umanistă europeană şi românească care s-a ocupat de acest aspect. Relatările despre jocul căluşarilor urmează pe cele ale lui Sulzer.
Scrierea Anticilor a început-o cu mult înainte, imediat după terminarea studiilor („după ce scuturai pulberu scolastic de pe umăr, tocma cînd lucram la o carte românilor de bun folos44). In Răspundere anunţa că va da „o carte la lumină, care va cuprinde toate lucrurile întru care ne asemănăm cu strămoşii noştri".
A scris Anticile ca o completare firească a Istoriei romanilor, lărgind în acest fel conceptul de la istoria politică la istoria civilizaţiei, integrînd poporul cu întreaga sa greutate în istorie.
Genul este la modă încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, fiind, în epoca de care ne ocupăm, obiect de studiu în învăţămîntul gimnazial şi universitar. O ilustrează şi numărul mare de manuscrise, cu asemenea conţinut şi titlu, care circulă în veacul al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea. Interesul epocii pentru genul antichităţilor romane şi greceşti este perfect explicabil avînd în vedere cultul veacului luminilor pentru antichitatea clasică, cu atît mai mult la români, care, preocupaţi acum de apărarea tezelor romanităţii, pot aşeza la temelia civilizaţiei româneşti pe cea mai înfloritoare civilizaţie a antichităţii.
Inevitabil vor apare şi exagerările, mai ales că prin compararea obiceiurilor romane cu cele româneşti au un argument forte în apărarea şi argumentarea tezelor lor. Paralel cu această concepţie luministă, este adevărat încă timid, Bojincă apelează la aceste obiceiuri şi ca produse ale spiritului popular, ilustrînd un specific şi o notă de originalitate faţă de celelalte popoare. în acest fel, pe urmele curentului herderian, creaţia poporului intră în atenţia învăţaţilor, în contextul afirmării conştiinţei naţionale şi al eforturilor de a defini conceptul modern de naţiune.
Mai jos reproducem Cuvîntul către cititor, motivaţia scrierii, cîteva fragmente din textul istoriei romane, pentru a ilustra modul cum realizează noua concepţie iluministă în istoriografie şi toate obiceiurile româneşti care apar în notele lui Bojincă, uneori comparativ cu obiceiul similar roman, pentru a face mai inteligibilă explicaţia lui Bojincă, alteori — cînd notele lui Bojincă au avut continuitate — am redat numai obiceiul românesc.
ANTICILE ROMANILOR
ACUM ÎNTÎIA OARA ROMÂNEŞTE SCRISE DE
DAMASCHIN T. JBOJÎNCA
în crăimea Ungariei şi alăturatele ei părţi jurat advocat, în Buda Cu tipariul Universitate! din Pesta
1832-1833
către cititor
321 Anticile sau vechimile romanilor cuprind în sine datinile şi năravurile romanilor, precum în cele religioase, aşa şi în cele poîiti-ceşti sau lumeşti. Spre deplină înţelegerea stării a unui stat, ţări sau soţietăţi, nencungiurat de lipsă este a şti şi a cunoaşte datinile cu care acelea vieţuiesc. Prea lesne dară poţi pricepe, iubite cititor, cunt că fără deplină ştiinţa Anticilor romane, cu greu, sau mai că nicidecum vei putea desăvîrşit înţelege istoria romanilor ; vei citi mult sîr-guindu-te a-ţi aduna cunoştinţă întreagă despre urzirea, creşterea, înflorirea şi mărirea republicei şi a împărăţiei romanilor. însă fi încredinţat că pînă nu vei avea bună cunoştinţă despre Anticile ro-
xn mane, pînă atunci nu-ţi vei putea cîştiga ştiinţă desăvîrşit despre starea în toată lumea a mult vestiţilor tăi strămoşi romani. Ba nu numai din istorie puţin vei înţelege, ci ce este mai mult, nici o romanţă, adică o carte fabuloasă şi povestitoare, ce se ţese numai spre petrecere desfătătoare, nu o vei putea cuprinde deplin, pentru că în romanţe acum vine vorba despre un zeu, sau zee, p.e. Joie \ Mars 2, Vinere 3, Juno 4 ş.a., acum iară despre vreo tîmplă sau capişte, despre oraclu, adică locul prezicerii, care toate din Antici se pot învăţa. Iară ce se atinge de înţelegerea poeziei, adică a versurilor, aceasta nicidecum fără cunoştinţa Anticilor nu o vei pricepe, pentru că abia se scrie două trei versuri în adevărata formă poeticească, în care să nu fie numele vreunui zeu vechi. De unde se poate face încheiere, cîtă lipsă are naţia românească de Anticile strămoşilor săi romani de vrea şi pofteşte a face sporire şi bun folos întru cultură, în poleirea din lăuntru şi din afară şi de doreşte, precum şi doreşte, înălţarea şi mer-xm gerea nainte în ştiinţe, care fără deplină înţelegerea scriitorilor, mai vîrtos a celor clasici, anevoe se pot cîştiga.
118 SCRIERILE
în Antici vei afla multe datini a fi fost la romani, care şi pînă astăzi se ţin în sînul românilor de acum, sau întregi, sau cu oareşice strămutare. Şi aceste datini ce se păstrară de români atîtea sute de ani, între atîtea valuri, între atîtea nevoi şi strămutări ce păţiră dînşii de la despărţirea lor de către împărăţia romanilor, sînt mai mari şi mult mai temeinice mărturii spre adeverirea urzirii românilor de la vechii romani, decît orice arătări istoriceşti, sau iscodiri omeneşti de acum, cu care unii, făgăduind acea luminată a noastră urzire, din toată virtutea se silesc a acoperi lumina adevărului. Vezi dară iubite cititor că nu numai lesnire în înţelegerea istoriilor autorilor clasici şi a poeziei, ci şi desfătare vei părtini din Antici, aflînd urzirea, izvorul şi cauza a multor îndatinări ce vezi astăzi a lăcui în mijlocul naţiei tale, pe care pînă acum poate că nici nu le ştiai de XIV unde se trag, cum au răsărit şi cum au venit între români.
Văzînd şi pricepînd eu de cîtă lipsă sînt nouă românilor Anticile romanilor, nu m-am lenevit a cerca scriptorii cestor antici, a cumpăni şi a îmbina cugetele lor, a alege dintr-înşii cele mai de lipsă şi scopului răspunzătoare, pre acestea a le lămuri şi cu adaugerea observaţiilor sau băgărilor de seamă a le asemăna cu datinile ce şi pînă astăzi le ţin românii. Mai mult am urmat pre Rosinus 5, Demsteri6, pe Nieuport 7. Adevărat că poate că unele din ceste din urmă datini sînt mie necunoscute, fiindcă multe sînt în Moldavia, în Ţara Românească şi în Ardeal, care în Ungaria sînt ascunse şi iarăşi, din contră, pentru aceea fă singur asemănare între cele ce vei citi în această carte, cu cele ce se află prin locurile unde tu vieţuieşti şi vei dezvăli adevărul, că eu ce am putut arn făcut.
Şi dacă cumva, cititoriul meu, nu vor fi aceste de mine scrise Antici după gustul şi pofta ta, fii îngăduitor şi să şti că numai de K¥ aceea am păcătuit ca să cer iertăciune. Eu fiind cu multe alte lucuri însărcinat, tot timpul meu cel slobod, ba şi cel neslobod, ziua şi noaptea, am întrebuinţat şi fără cruţare l-am pus spre folosul tău, dulce cititor. O, numai de aş fi putut după pofta inimii mele a-ţi face îndestulare. Eu cu adevărat mărturisesc că doară într-unele nu voi fi dezvălit de ajuns cele de lipsă, ci la una ca aceasta vină-ţi în minte zicerea filosofului roman : Poate unul mai multe afla decît altul, ci niminea toate, pentru că, precum într-altele, aşa şi in ştiinţe, ziua şi grija de acum se urgiseşte şi totdeauna ce<a> viitoare e mai bună; şi ca ză zic cu un cuvînt — ţie se vede una, mie alta -— a fi adică bună şi folositoare.
Ba încă ce e mai mult, ceata scriptorilor este multora urgisită, unul e pizmătăreţ, ca să nu se arate mintea în marea lumină. Unuia strică clevetirea, altul e lipsit de ţinerea aminte, altul n-are judecarea, iar alţii de toate acestea sînt părăsiţi.
Nima e între oameni, căruia să nu<-i> fie dat natura multe rele.
Pre mine ori în ce clasă mă vei pune, aducîndu-mi aminte că niw,a fără smintele şi-au luminat mintea şi cum că cele de mine cumva lăsate mai bine se vor putea împlini prin tine, care eu nu voi
ANTICILE ROMANILOR
pizmui, ci mîngăiat mă voi simţi, văzîndu-te între naţia mea sau m ştiinţe, sau în sîrguinţă, sau în judecare, sau în pricepere mai deplini t decît mine, nicidecum mă voi supăra, ci mă voi bucura pururea că am putut sărvi neamului cu această cărticică.
Capitolul IV
§ 1. DESPRE DESCHILINIREA (DIFFERENTIA) VORBELOR POPOR ŞI 65 PLEBS, CARE ESTE CLASA CEA DE RÎND A OAMENILOR
Numele popor (populus) în multe înţelegeri se ia, pentru că întîi însemnează o gintă, p.e. clemenţia poporului roman 2. Se opune senatului, p.e. cînd se zice senatul şi poporul roman. A treia însemnare este care pre acei numai înţelege carii nici senatori, nici patricii, ci de plasă mai jos sînt. Şi întru acest înţeles numeşte Cicero şi Livius pre popor Piebs.
68 § 2. DESCHILINIREA ÎNTRE PATRICI<I> ŞI PLEBEI
Aici se cuvine a se însemna cum că la romani atîta făceau patricii, cît va să zică la noi astăzi nobil, adică erau acei carii se urzeau din cele mai vechi familii vestite, deşi dînşii nici un merit făcuse. Iar nobilii romani se ziceau aceii, carii sau singuri, sau părinţii lor purtase diregătorie de maghistrat crăesc şi de acolo avea dreptul de a ţine Icoanele părinţilor săi prin case şi a da să se poarte acelea la îngropăciuni înaintea poporului, deşi nu erau răsăriţi din cele mal. vechi familii.
Precum la vechii romani, aşa şi la românii de astăzi plăcută şi prea îndatinată este faţa albă, mai vîrtos în vestmintele de lînă ; aşa se vede în toate părţile între români, un vestmînt alb de pănură, adică din lînă ţesut, unde cu mînici, unde fără mînici şi se zice şubă, buhai, căbăniţă, suman, tundră ş.a.
Romanii se îndatinase a purtare două tunici, cea din afară şi cea din lăuntru, ce se zicea subucula, adică şubuţă.
120
SCRIERILE
ANTICILE ROMANILOR
121
n*       Şi în zi de astăzi se îndatinează românele din Banat, mai vîrtos nota codrenele, a purtare şubă pînă la genunchi, preste cară adeseori se încing;
76 Flamen (flameus), vestmînt cu care matroanele, mai vîrtos mire-sele, acopereau capul său şi însemna nevinovăţie şi sfială. Se zicea flameu de la Flaminica, muerea lui Flaminius, caria nu-i era slobod nicidecum a se despărţi de bărbat şi se scrie că pentru ace<e>a se învăleau miresele cu flamen (tulbent) ca să ştie că sînt de-a pururea supuse bărbaţilor săi. 76» Datina de a se învăli miresele aşa, cît numai ochii abia li se pu-nota teau vedea, se vede şi pînă în ziua de astăzi în Banat, iar cred că şi în alte părţi încă se va mai ţinea între români* Mulţi vreau să zică a se trage această învălire, sau îmboldorire, de la turci, fiindcă muerile acestora tot acoperite umblă, ci nu e adevărat, că iată vezi că este zestre încă de la strămoşii romani moştenită. Şi se vede ce au însemnat această învălitură a mireselor la ei şi fiind această datină naţională în sine nevinovată, n-ar trebui să se strice.
77»       Lucrarea şi împistrirea veştmintelor se ţine şi pînă în ziua de nota astăzi la români, mai mult decît la orice gen de oameni. Nici se află între alte neamuri mueri bărbate de lucru ca românele noastre ţă-rene. Că acestea îmbracă toată casa cu mîinile sale şi pe lîngă ace<e>a, la cîmp asemenea cu bărbaţii lucră.
78 Cei vechi nu aveau cioareci sau săculeţi pe flueri (tibialia, ştrinfi), ci numai cei ce erau mai delicaţi îşi înfăşurau fluerii cu făşii sau curele.
78«       Nu e dară de mirare că poporul românesc şi pînă în ziua de as-nota tăzi mult preţueşte încălţămintea opincilor, înfăşurîndu-şi fluierii cu curele.
78
ajare AMINTE
De ar sta omul să desluşească cu de-adinsul forma şi întrebuinţarea veştmintelor romane şi le-ar paraliza, adică le-ar asemăna şi le-ar cumpăna cu cele ce le-au avut mai demult şi le au românii şi acum, ar trebui să se deducă îndatinarea în purtarea feliurimei veştmintelor, din veac în veac, de cînd s-au dezbîrnat românii de către împărăţia romanilor, pînă în timpul de acum ; ci precum foarte multă cercare şi recitire a scriptori!or vechi şi străini (fiindcă scriptorii ro-79 mâni n-au prea grijit a însemna aceste lucruri) ar fi de lipsă spre aşa ceva. Aşa şi opul acesta cu descrierea aşa fel de lucrări mult s-ar mări, iară scopul meu este cît se poate mai pe scurt, ci aşa a descria
toate lucrurile, ca nimic ce este de lipsă să nu rămînă neatins. Dar mult s-au şi strămutat poporul românesc, pentru că oamenii, mai vîrtos în timpurile de acum, mută forma purtării de vestminte, după îndatinarea ţării în care sînt şi lăcuesc. Ba cei avuţi şi nobilitatea şi după modiile altor ţări străine. Insă cum că multe se ţin la români şi pînă astăzi, sau întocma ca la romanii cei vechi, sau strămutate, adeverează mulţi scriptori, dintre carii aduc înainte pre transilvanul Ioan Trester 8, carele crescîndu-se şi vieţuind între români, dar şi cer-cător de antice, cumpănitor şi drept judecător fiind de cele din vechime şi de cele de acum, arată cum că românii nu numai limba şi* numele, ci şi alte multe datini (obiceiuri) moştenite de la strămoşii săi romani, pînă acum bărbăteşte le-au păstrat şi le-au ţinut.
m Despre Saturn (Saturnus)
Saturnus, în genere zeul timpului, s-au zis de la Saturn, adică sâmănătură, pentru că el au învăţat pre oameni, mai nainte decît Ceres, fia sa, a sămăna. Acesta au fost fiul cerului şi a pămîntului, sau a Vestei cei mari şi făcînd cu fratele său cel mai mare Titan (soarele) o legătuinţă, s-au făgăduit că va mînca pre toţi pruncii săi, ce au şi făcut, pînă nu i se aruncă în loc de pruncul Joie, cînd se născu acesta, o piatră în gură.
123>       De aici mi se pare că se trage credinţa deşartă şi pînă astăzi la mota î români, de zic muerile cînd vorbesc de strigoi fie-i piatră în gură 9. Mai vîrtos moaşele la timpul naşterii şi pînă sînt pruncii mici, mai tot aceasta vorbesc.
178 Colisalii aceştii săltau în tot anul către luna lui mai în muntele acela, unde au ţinut Romulus joc cînd au răpit romanii femeile sabinilor şi a altor neamuri ce venise la privirea jocului şi aceasta se făcea spre aducerea aminte a răpitelor sieşi mueri. Cei doisprezece sălii săltau îmbrăcaţi cu tunică pistrită, adică cu aur şi porfiră veri-gată şi cu togă preţesută sau trabee ; cu baltage sau brîne de metal şi cu spete încinşi, purtînd în dreapta suliţa sau ceva asemene, iară în
179 stînga Ancila sau scutul. In cap purtau pălărie sau galeră şi săltînd cîntau vechile acele versuri, care pe timpul lui Horaţ abia le putea oarecine înţelege, precum scrie el singur, Epist. II, 86, iară pe timpul lui Cvintilian nici singuri preoţii aceştii le puteau înţelege, precum el însuşi scrie, Instit. I, 6.
178>       Collisalii aceştii şi pînă astăzi se mai ţin în Ardeal şi prin Bănat nota i (poate că şi altunde) şi se chiamă căluşeri, iară cel preste ei mai mare, după a cărui rînduiaîă joacă şi fac toate, se numeşte Vătau, adică 179> vates. Intre căluşerii aceştii se adună feciori mai de pe multe sate nota învecinate, carii sînt mai buni şi mai aleşi jucători. Joacă la Rusale (care mai tot în luna lui mai cad) toată săptămîna, umblînd mai prin
122
SCRIERILE
ANTICILE ROMANILOR
123
multe sate. Şi precum collisalii vechilor romani erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşerii românilor de acum cred că este o putere care îi ajută în săltare şi priveşte neadormit spre jocurile lor. Ba încă şi ace<e>a cred, că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pămînt, semn că nu este plăcut aceii Puteri şi deloc iese dintre căluşeri. Încă şi un zbiceriu este, cel ce, cînd ceilalţi saltă, nencetat îi încungiură, pocnind cu zbiciul, de carele toţi se feresc. Aceasta însemnează doară puterea nemărginită a Romanilor, de care ca de sunetul zbiciului se fereau alte neamuri a-i nepăciui. De mirare cu adevărat este ţinerea datinilor vechi la români, cum şi una aceasta se putu păstra de atîtea mii de ani pînă acum. Nu credinţă deşartă dară, ci datină de la strămoşii săi moştenită este jucărea căluşerilor româneşti. Deci păstreaz-o de-a pururea, ca o mărturie nevinovată a ur-zirei sale 10.
186
Prefioe (Praeficae) se ziceau muerile cele spre eîntarea răposatului pe plată chiemate, care mergeau înaintea celorlalţi plîngînd, descîntînd şi lăudînd faptele bune şi vredniciile mortului şi arătau fieştecăruia rînduiaîă şi datorinţa sa la îngropăciune.
Aceasta se vede şi la românii din Bănat, la carii aşijderea se cîntă nota mUerile, spunînd cu sunet mare şi cu plîns toate vredniciile răposatului ; ba încă ele fac rînduelele în casă, aşternînd mesele şi întoc-mind toate bucatele cele spre comîndarea mortului gătite. Pentru care osteneală apoi capătă şi ele parte din acele bucate, după îndatinarea locurilor u.
203,       Datina de a avea romanii numai romane şi nu alt neam şi pînă ^°ta 1 astăzi mai întreagă se ţine la noi strănepoţii, căci experienţa ne învaţă cum că arar se află adevărat român să ia muere de alt neam, tocma şi din ghintele cele cu sine de o lege, ba încă nici într-alte sate bucuros caută sieşi muere zicînd : să-i şti viţa şi sămînţa.
204 Ci în însăşi cetatea Roma totuşi era oarece deschilinire între însurăciunea patriciilor şi a plebeilor, adică a poporenilor. Adică nu era slobod patriciilor să se însoare cu fete plebee, sau cu ţărane, după cum arată legea celor 12 table romane, care se recitează prin Dioni-sie, Car. II, precum şi cuvîntarea lui C. Canuleu, tribunul plebis, cel
205 ce în Livie, Cart. IV, la început, aşa vorbeşte : decemvirii au hotărît ca patricii să nu se însoţească cu plebee. Această hotărîre au arătat cel mai rău exemplu (pildă) pentru ţară, fiindcă aceasta au fost grea vătămare asupra ţăranilor. Nici poate fi mai mare şi prejudecată rătăcire, decît a socoti şi a judeca pe o parte din soţietatea pămîntească, care asemenea şi dimpreună poartă toate greutăţile ţării12, a o socoti zic nevrednică de căsătoria şi dragostea ceialalte' părţi. Dar ce şi este asemenea oprire alta, decît a pune pedică ca să nu se poată încumăta sîngele şi să nu se poată înfrăţi sufletele unei şi tot aceeaşi naţii13.
206 încă se punea o cunună de flori mirositoare peste tîmplele capului miresei (astăzi aşijderea se face) ; după ace<e>a se îmbrăca cu
207 tunica dreaptă. Asemenea tunică mai întîi au ţesut Caia Cecilia şi fiindcă Cecilia au fost cea mai norocoasă în măritarea sa, pentru aceea în semn de norocoasă căsătorie au şi rămas acest fel de vest-mînd de-a pururea întrebuinţat în căsătorie.
207>       Datina este la români în multe părţi a nu se mărita fetele cu nota î vestmintele cele de rînd, ci cu nişte îmbrăcăminte anume de nuntă gătite care apoi după nuntă nu le poartă 14.
Faţa miresei se acoperea cu o pînză ce se chema flameum. 207.       Asemenea pînză întrebuinţează şi miresle româneşti cu numele nota 2 tulbent15 ş,a. cu care aşa se învăluesc, acoperind tot capul, cît numai ochii lor se pot vedea.
După ace<e>a se încingea fecioara cu brîu de lînă care trăbuia să-1 dezlege bărbatul în patul nunţii, adică în timpul culcării dintîi. 207>       Asemenea încingere şi descingere se îndatinează şi pînă astăzi la nota 3 români, tocma în acel mod, ca şi oarecîndva la strămoşii romani, precum prea cunoscut este 16.
208 în acest chip înfrumseţată şi gătită fiind mireasa, o răpea unul dintre nuntaşi din braţele mamă-sa, sau a vreunei nemoteniî.
208>       Răpirea miresei se află la românii de astăzi într-acest mod : fiind nota mireasa înfrumseţată şi cu toate ţoalele de nuntă gătită, se închide într-o cămară încă mai cu o muere. Ajungînd nuntaşii la casa de 209> nuntă se duce deverul (ducătorul miresei) către uşa aceii cămări şi nota făcînd nişte tocmeli cu închisele femei, mai pe urmă în formă de tărie împinge uşa şi apoi apucînd pre tînără de mînă, se face că o zmulge din braţele ceialalte femei17.
Ba încă de adeseori răpesc feciorii fetele şi cu de-a tăria, nevrînd părinţii a le da de voe bună după ei. Aceasta are rădăcina sa în răpirea Sabinelor 1S.
209 Acum pleca nunta către casa miresei, pre mireasă o ducea de supt mini trei prunci, paranimfi numiţi, carii erau verişori despre partea părinţilor ; dintre carii unul mergea nainte cu o făclie de brad aprinsă, iară ceilalţi doi o ducea de supt mîni.
203> Astăzi duce deverul19 pre mireasă de mînă sau o povăţueşte, nota mergînd naintea ei la casa bărbatului20.
Pe lîngă ace<e>a petreceau pre mireasă fete cu furcă, fus şi resuc în mînă, în semnul toarcerii şi a<l> lucrării de vestminte. Că femeile romanilor nu erau îndatorate spre alt lucru, ci numai spre
210 lucrarea lînei şi a veştmintelor celor de lipsă în casă.
210> Datina lucrării de lînă şi de alte vestminte căseşti cu totul s-au nota păstrat prin românile noastre pînă astăzi. Căci, precum publice cu-
124
SCRIERILE
ANTICELE ROMANILOR
125
noscut este şi toţi scriptorii străini mărturisesc, românele mai sîrgui-toare şi mai isteţe sînt în lucrarea veştmintelor celor spre îmbrăca-rea a toatei familie trebuincioase, decît orice femei de alt neam. Ba încă nu numai la vestminte, ci şi la cîmp lucrează mai asemenea cu bărbaţii.
Un prunc purta cele miresei de trebuinţă într-un vas ce se chema cumera.
Acum duce un nuntaş lucrurile miresei în disagi de-a umărul dar şi într-un sicriu sau ladă 21.
După ace<e>a frăţiile, vecinii şi amicii în mare număr petre-211 ceau nunta, aducînd fieştecarele cîte ceva dar miresei. m*       Aducerea de daruri la nuntă se face şi la românii de astăzi, nu nota i numai prin frăţii, ci şi prin străini22.
211
211,
Uşile şi omsorii caselor erau înfrumseţate cu flori, frunze şi cu strane împistrite.
Astăzi se pune o masă aşezată dinaintea casei şi se aşterne un nota 2 strai pe dînsa, încă se presară flori, se pune pîne, băutură şi sare pe dînsa, pe care apoi suindu-se tînăra, aruncă boambe de grîu în patru părţi ale lumii, adică către răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi, prin care aruncare aceea vreau să ajungă ca, precum zboară şi se îndepărtează grăunţele aruncate fiind, aşa să zboare şi să se îndepărteze toate relele de către căsătoria sa. încă şi ace<e>a că, precum grîul semănat foarte înmulţite fructuri aduce, aşa să se înmulţească şi să sporească norocirea lor23.
212       După împlinita ungere trăbuia să intre mireasa în casă, însă nu-i
era slobod să treacă, ci alţii o rădicau peste pragul casei. 212>       Aşijderea la români rădică socru pre nora sa în braţe şi aşa o nota î trece peste prag ; într-altele iară trec singure miresele peste pragul casei, ci păşesc de sus, ca nu cumva să se atingă de prag24.
213 După ace<e>a i se da în mînă apă şi foc spre a arăta că din căldură şi umezeală răsăresc şi se nasc toate. Apoi se stropea tînăra cu apă, sau ca să vină spălată şi curată la bărbat, sau ca să împărtăşească focul şi umezeala sa cu bărbatul. 213> La românii de acum aşa se face stropirea cu apă : mai întîi se nota stropeşte mireasa, după ace<e>a apoi stînd ea la pragul casei din lăuntru stropeşte pre toţi cei ce se află la nuntă cu acea apă şi-i şterge cu o ştergură anume gătită. Nuntaşii toţi sînt îndatoraţi a se străcura peste prag ca să-i poată stropi mireasa25.
Apa cea spre această întrebuinţare o aducea un prunc sau o pruncă de la nuntă, dintr-un izvor curat, cu care apă apoi se spălau şi picioarele măritatei. 213'       Spălarea picioarelor se vede ceva strămutată, că în loc de a spăla nota 2 pruncii picioarele miresei, spală acum mireasa picioarele unui fecior, a naşului şi a socrilor 26.
214,
Urezătorii sau strigătorii românilor adeseori se zic nuntălaşi, aota i doară de la Nun-Talasiu 27.
214
într-ace<e>a se gătea patul de nuntă. în patul acesta se aşter-nea toga, mai pe urmă apropiindu-se tînăra de patul bărbatului, o lua o muere nuntaşă şi numai cu un bărbat cununată în braţe şi o punea în pat.
215» Aşijderea acum culcă cîte vreo muiere pe mireasă în pat, dar aota 1 adeseori şi naşu 28.
215       Nuntaşilor şi amicilor, cei ce acum plecau către casă, li se împăr-
ţeau daruri de multe feluri. 215>       împărţirea darurilor (dârzilor) încă se ţine şi acum şi se face a
nota 2 treia zi de nuntă 29.
215       După trei zile iară se prenoia ospătarea la casa bărbatului şi
atunci trămiteau frăţiile şi cuscriile darurile (dârzele) miresei. 215»       Asemenea şi cuscriile se ţin la români, ci la o săptămînă după nota 3 cununie30.
Masa romanilor au fost rotundă şi scundă.
Românii ţărani cea mai mare parte ţin şi astăzi astfel de mese 194' rotunde şi scunde, de pre care mai cu îndemînă şi mai bucuros maneta nîncă decît de pre cele nalte. Vorba întocma este şi la români :
i II, 194
pune masa
31
Î95 nota
împrejurul mesei erau aşezate trei paturi (triclinium), arar două (biclinium).
Astfel de paturi sînt şi acum prin Moldova şi Ţara Românească, la clasa mai de jos, pe care punîndu-se o masă rotundă şi scundă şed împregiurul ei unii cu picioarele strînse, alţii şi cu ele întinse 32.
195       înaintea cinei se îndatinau romanii a se spăla, care mulţi făceau şi după masă. Juvenal VI, 419.
126
SCRIERILE
Spălarea aceasta se păstrează la români şi astăzi mai cu seamă 195 în Moldova şi Ţara Românească, în casele celor mai însămnaţi, carii nota şi după masă se obişnuesc a se spăla.
198-200 Aceasta zic unii scriptori a Anticilor romane despre însămnarea nota monetei, care însă nu se vede cu totul nimerit, pentru că eu însumi am văzut bani de argint mai nainte de Servius Tulius ştămpuiţi şi însămnaţi. Asămine ban am văzut pre care este scris Roma condita, Roma făcută, care monedă de argint, fără îndoială s-au ştămpuit în anii carii s-au făcut cetatea Roma. Această monetă şi altele foarte multe romaneşti se află şi le-am văzut la anul 1830 în vestita numismatică romană a domnului protoprezviter din Mehadia Nicolae Stoica de Haţeg 3B. Acest vrednic şi pentru naţia sa foarte zelos bărbat, s-au sîrguit din tinereţele sale a aduna bani vechi, mai vîrtos romaneşti, de carii atîţa au şi adunat, săpaţi în ţinutul Mehadiei, cîţi nima dintre români nici are, nici va avea ocazion (prilej) să adune. In această numismatică se află şi un ban de argint ceva mai mic decît un taler, de la lulia Augusta, fiica împăratului August, pre care monetă de o parte este închipuită faţa Iuliei Augusta, cu inscripţia : lulia Augusta, iar pre de cealaltă parte, curmeziş peste mijloc, este scris : Verisore stit (ştiţi), văzîndu-se după T din sfîrşit a mai fi fost în margine vreo literă, care însă este mîncată de rugină. Din această zicere —■ verişoara ştiţi — se vede că limba poporală a romanilor vechi s-au potrivit cu a noastră românească, precum şi din alţi auc-tori vechi se vede. Pe lîngă marele număr de monete vechi romaneşti, greceşti, încă de la Filip şi Alexandru Machedon, au adunat acest prea cinstit bărbat şi o mulţime de monumenturi, adică inscripţii de pre table de mormînturi a multor vestiţi vechi romani ce se află a fi fost îngropaţi în ţinutul Mehadiei ; şi zic că la acest bărbat se află o nespusă comoară a istoriei românilor, pentru care neamul românesc nu este în stare din destul a mulţămi prea cinstiei sale. Şi fiind prea cinstia sa acum frînt de bătrîneţele cele ca la 90 ani, ar trebui să alerge vreun adevărat naţionalist, dăruit de la dumnezeu cu averi şi răscumpărînd pomenita comoară să o aşeze la un loc sigur spre veşnica sa pomenire. Pentru care faptă adevărat bună şi mult folositoare îi va fi neamul de-a pururea mulţămitor şi numele lui va rămîne ia neam şi în patrie în veci nemuritor.
208,
Datina de a arunca pămînt peste mort se păstrează între români nota m toate părţile de ei lăcuite, pentru că după ce se pune mortul în mormînt toţi cîţi se află de faţă aruncă cîte o leacă de pămînt peste el34.
Neamul românesc poartă o deosebită grijă pentru îngroparea morţilor, mai vîrtos că poporenii încă şi acum se văd a avea acea idee că sufletul mortului celui nengropat nu poate lesne merge la locul său, ci în mulţi ani umblă rătăcind pe la locul unde i-au mistuit trupul.
ANTICILE ROMANILOR
127
209' Romanii erau în acea credinţă cum că sufletul mortului zboară nota peste buzele lui, pentru ace<e>a rudeniile şi prietenii îmbrăţoşau şi sărutau pe muritor, socotind că prin aceasta culeg sufletul din gura răposatului. Asămene îmbrăţoşare şi sărutare se face şi la români de către rudeniile cele mai aproape, ci nu cu închipuire de a culege sufletul, fiindcă au altă idee creştinească despre suflet; cred însă cum că sufletul umblă vreo cîteva zile zburătorind prin casă şi pe la mormînt, pînă cînd apoi se duce în ceruri. Cînd este să se plece la mormînt cu mortul, toţi cei de faţă îi dau sărutarea cea mai de pe urmă, cu închipuire că prin aceasta îşi iau iertăciune de la răposatul 35.
Strigarea la urechea mortului se obişnuieşte şi acum la români, 210> pentru că cum au murit cineva, îndată încep femeile a se cînta şi a nota se văera, spunînd fel de vorbă la urechea răposatului şi adeseori zicînd : au nu mă auzi, au nu vrei să-mi răspunzi ? au tare te-ai mîniat. ori mult eşti supărat ? ş.a.36.
Românii poporeni au obiceiu de a pune pe cel muritor la pămînt, încă înainte de a muri, cînd acum văd că nu mai este nădejde de scăpare ; încă tare păzesc ca nu cumva să moară cineva în pat, zicînd că nu-i bine a muri în pat, ci la pămînt37.
Aşijderea se scaldă, ori se spală numai cu apă călduţă trupul mortului şi la români.
Fiind apoi trupul răposatului binişor spălat şi şters, îl ung femeile cu nişte unsori, dar însă n-am putut bine izăfla ce fel de unsoare şi amestecătură este aceea 38. m» în ce se atinge de îmbrăcarea mortului, aceasta se face la ro-nota mani tocma ca şi oarecîndva la romani, pentru că trupul mortului se îmbracă cu cele mai bune vestminte, ce şi le fac mulţi încă pînă sînt în viaţă, păstrîndu-le cu totul nove pînă la moarte. Peste trupul mortului trag o pînză albă ce acoperă tot trupul. Picioarele se îmbracă în nişte călţuni de postav alb, ori şi de pînză, măcar că poporenii în viaţă nu poartă nicidecum. Românii au cea mai mare grijă ca mortul să se îmbrace cît se poate mai frumos, care se face din două pricini : întîi din iubirea şi cinstirea către mort ; a doilea pentru că cred. cum că morţii se duc să călătorească pe acea lume, în care călătorie au a păţi frig, căldură, foame, sete şi multe alte supărări, din care prin-cină pun adeseori în sicriu pîne, sare şi un bît nou cu care are a se răzima şi a se apăra. De aici vine cîntecul de îngropare : veniţi care mă iubiţi cu mine călătoriţi; eu mă duc în cale lungă, n-am nimica să-mi ajungă 39. Şi apoi, ca să nu pătimească mortul foame şi sete; se dă de pomană mortului şi poartă cîte o femee, în numele lui, apă de la vreo fîntînă, la altă casă cîte un an şi mai mult40. Călătorind prin Transilvania am văzut în multe sate, pe la toate casele ce sînt la drumul mare, acăţate ulcioare nove pline cu apă şi întrebînd pre nişte gi2, femei cinstite bătrîne că ce obicei este acesta, mi-au răspuns că nota pentru sufletul morţilor. Dar şi ace<e>a cred poporenii, că mortul
128
SCRIERILE
ANTICILE ROMANILOR
129
are de a se înfăţoşa înaintea mîntuitorului, la a doua venire, îmbrăcat întocma precum s-au îngropat.
Banul acesta ce să dă şi la români mortului ci într-unele locuri se pune în mîna mortului, într-altele se crapă capătul bitului deasupra şi bagă bănuţul în acea crăpătură, pre aiurea se pune pe sicriu deasupra, după ce s-au slobozit în mormînt, care ban este menit spre plătirea vămilor ; ba încă şi zic plătite să-ţi fie vămile 41.
Asămine se pune şi la români mortul cu picioarele către uşă, adică spre plecat42.
Astfel de copac sau arbor se pune în cele mai multe părţi şi la români înaintea casei mortului şi unde se poate, se obişnuieşte a se 213> pune un brad tînăr, nalt şi frumos, mai vîrtos dacă mortul au murit nota neînsurat; care brad împodobit cu flori, cu cununi şi cu năfrămi în formă ca un steag, se îngroapă la capul mortului lîngă cruce, iar la Capul fecioarelor se pune un fir de iederă, care de-a pururea este verde. Bradul tocmai se potriveşte cu cupresul romanilor, pentru că precum cupresul tăet odată nu mai lăstăreşte, aşa nici bradul lăstă-reşte mai mult dacă se taie odată 43.
Olu, sau oala se obişnueşte şi la români, care umplută cu apă proaspătă se poartă înaintea mortului şi apoi se dă de pomană vreunui sărac împreună cu o lingură nouă. Adeseori o sparg la mormînt, uneori o aduc acasă şi aruncînd-o de pămînt, o sparg, de unde s-au născut zicala : i s-au frînt olu, adică viaţa; fracta este ei olla. într-unele locuri se umple această oală cu cenuşă şi apoi, după ce se scoate mortul din casă, o trîntesc de pămînt după sicriu, fără de a 214, şti ce însemnează toate acestea ; şi întrebate fiind femeile despre nota pricina acestora, răspund că aşa s-au pomenit44.
Prefice sînt mai toate femeile poporenilor români, că cele înru-ns» dite cu răposatul, sau neştiind ele bine a se cînta, pun pre altele în nota locul său să cînte laudele şi vredniciile mortului45. Această datină se păstrează în toate părţile lăcuite de români, fără a se obişnui şi la alte neamuri. Preficele româneşti atîta sînt de iscusite în spunerea laudelor mortului şi ştiu cu aşa prefacere (simulatio) să-şi arate durerea sa, cît adeseori fac pre toţi cei de faţă să plîngă. între altele au şi nişte cîntece anume, precum : Cînt a lumii rea viaţă, ce se rumpe ca o aţă ş.a.
Datina de a se ţine în mîna muritorului lumini de ceară este tuturor cunoscută 46, precum şi împărţirea de luminări la petrecerea şi cumîndarea mortului47.
m>       în cele mai multe părţi, dar mai cu seamă în Transilvania, umblă nota fetele cu părul despletit în tot timpul jelirei, care în unele părţi o fac şi bărbaţii, umblînd cu capul descoperit48.
Femeile românilor, îndată ce moare cineva dintre rudenii, lapădă de pe trupul său toate podoabele, precum cerceii din urechi, inelele, pertele, mărgelele şi altele, pre care nici le mai iau pe sine, pînă cînd trece timpul jelirei49. Nici joacă, nici se desfătează rudeniile răposatului pînă la un an de la moarte 50. Iar cînd intră fecioarele, după
trecutul an, mai întîi în joc, aştern o năframă la pămînt, pe care calcă, cînd dusă de mînă de către un fecior, se prinde în joc 51. a8>       Această zicere 52 s-au păstrat la români întocma pentru că mai nota vîrtos în Bănat este foarte obişnuit de a zice toţi cînd pleacă de la
mormînt : fie-ţi ţărîna uşoară. 219»       Asămine cină sau ospătare se dă şi la îngroparea fieştecărui ro-nota mân, fie cît de neavut şi se zice cumîndare, pomană. Toţi cei ce au fost la îngropare, încă şi alţii, se adună la casa mortului, unde apoi li se dă de mîncare şi de băutură, adeseori şi peste măsură 53.
Spălarea aceasta, nainte de a intra cineva în casă se vede întocma şi la români, mai vîrtos unde se află ape curgătoare, pentru că întorcîndu-se de la mormînt, aleargă toţi la rîu şi se spală pe mîini şi pe faţă, oare altmintrea o fac şi acasă 54.
împărţirea de bucate se obişnuieşte şi la neamul românesc, că pe lîngă ce mănîncă la masă, încă se mai dă fieştecărui cîte un colă-cel, ori o bucată de pîne şi o luminăreauă ce le duc cu sine acasă 55
La români sînt patruzecile şi anuele pomeni 56. 220 Luînd cineva în băgare de seamă, precum aceste observaţii ce sună despre îngropăciune, aşa şi acelea despre nunţile românilor, precum şi alte note ce se află răsfirate prin această carte şi cumpănin-du-le bine cu obiceiurile romanilor, pre care aceştii le aveau, dacă numai va fi drept judecător şi critic cuviincios, va afla lămurit izvorul din care se trag datinile ce le ţin românii şi pînă astăzi, deosebit de alte neamuri şi pe care le zic unii credinţă deşartă, măcar că acestea sînt cele mai vii mărturii adeveritoare, cum că românii sînt neîndoiţi strănepoţi ai romanilor, care acum, prin atîtea disertaţii s-au şi dovedit, cît nima cu minte sănătoasă şi nepovăţuit de urîcioase patimi se poate mai îndoi despre aceasta. Temeiul păstrărei a unor asămine datini moştenite de la romani, nainte de atîte veacuri este tot acel care au fost şi al păstrării limbei naţionale, măcar că au fost naţia românească asuprită de mai multe feluri de neamuri varvare. Pentru că ştim că nimic este mai dulce şi mai sfînit românului adevărat decît a-şi păzi limba şi legea (de la care fie orişiunde numai prin niscari mari nevoi şi măiestrii se poate abate) ; şi pentru ce ? Pentru că îşi iubeşte naţionalitatea, ştiind cei mai mulţi strălucita sa de la romani urzire.
NOTE
131
NOTE
Răspundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Hale
1 Istoria pentru începutul românilor în Dachia întocmită de Petru Maior de Dicio-
Sînmărtin, protopop şi la înălţatul crăescul Consilium Locumtenenţiale al Ungariei crăesc a cărţilor revizor. La Buda, în Crăiască tipografie a Universităţii ungureşti din Pesta, 1812.
2 loannes Lucius (Traguriensis), istoric, născut la Trau în Dalmaţia, dintr-o familie
nobilă. Studii la Roma, unde dobîndeşte prietenia lui Ugheli, care-1 îndrumă spre istorie. Călătoreşte prin Italia, Germania, Ţările de Jos, Franţa. Moare în 6 octombrie 1684 la Roma. Opera : 1. De regno Dalmatiae et Croatiae, libri IV, a gentis origine ad annum 1480, Amsterdam, 1666 (alte ediţii : Frankfurt, 1666 ; Amsterdam 1668 sau 1688). Mathias Bel o inserează în volumul III din Scriptores rerum Hungaricarum, Viena, 1784 ; 2. Memorie isioriche ăi Tragurio oradetto Trau, libri VI, Veneţia, 1673 ; 3. Inscriptiones Dalmaticae, Veneţia, 1673.
3 Este vorba de lucrarea : Erweis, dass die Valachen nicht Romischer Abkunft sind,
und diesz nicht aus ihrer Italienisch-Slavischen Sprache folgt, vom K. Rath v. * * *, Halle, 1823, al cărei autor este Sava Tokoly (Tekelja), sîrb, fost magistrat, născut la 17 august 1761 la Arad. După terminarea studiilor de drept (doctorat în 1786) intră în administraţie, ajungînd consilier de curte ia Hofkanzlei. Şi-a făcut merite prin sprijinul acordat ridicării culturale a sîrbilor. A publicat şi o ediţie bilingvă, germană-română, a aceleiaşi scrieri, apărută la Pesta în 1827, ca răspuns la lucrarea lui Bojincă Animadversio in dissertationem Hallensem (1827). Alte lucrări : Disertatio de causa et fine civitatis; Positiones intuim pro eruditione Serbicae juventutis Aradini iugundi, Buda, 1798 (apărută şi în limba sîrbă).
4 Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo : Erweis dass die Valachen,
nicht Romischer Abkunft sind etc. vom K. Rath von * * *, 1823 editam, cui ad-nectitur fidedignis scriptoribus fulta Probalio, Valachos esse veros Poster os Romanorum, Buda, 1827.
5 Este vorba de filologul Bartolomeu Kopitar (1780—1844), cenzor al cărţilor greceşti,
sîrbeşti şi româneşti la tipografia din Viena şi custode al bibliotecii imperiale^ care în 1813 face o recenzie a Istoriei lui Maior în „Wiener Allgemeine Litera-turzeitung", inaugurînd o interesantă polemică Maior-Kopitar, purtată pînă în 1816.
6 Cele trei scrieri constituie răspunsurile lui P. Maior la observaţiile pe care i le-a
făcut Kopitar. Ele au fost traduse în româneşte de Damaschin Bojincă (1834) sub titlul comun Dispuiaţiile asupra Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, urmate între autorul ei Petru Maior şi între reţenzentul K, împotriv-nîcul Istoriei, anexate la ediţia a 2-a a Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1834, îngrijită de lordache Mălinescu.
7 Vezi nota 3.
8 Grammatica Daco-Romana sive Valachica latinitate donata, aucta, ac in hune ordi-
nem redacta opera et studio Ioannis Alexi, clerici almae Dioeceseos g.r.c. Magno Varadinensis in Caesareo regio convictu Viennensi Alumni theologi absoluţi, Viennae, apud bibliopolam Josephum Geistinger, 1826.
9 Disertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebejis Daco-Romanorum sive
hodiernorum Valachorum et quisbusdam circa ea abusibus, perpetuo respecta habito ad veterum Romanorum funera, quam... pro doctoris medici laur ea rite adipiscenda in antiquissima ac celeberrima Universitate Vindobonensi publice disquisitioni submittebat Ladislaus Basilius Papp Transylvanus, A.A.L.L. et Philosoph. Doctor, et linquae valachicae interpres aulicus, Viennae, 1817 (Bo-jincă o datează greşit în 1807).
10 Franz Griselini, Versuch einer politischen und natilrlichen Geschichte des temes-
varer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte, Wien, im Verlage bey Johann Paul Krauss, 1780. n F. C. Alter, filolog, cu studii la Viena, Praga şi Olmutz, specialist în istorie bisericească, din 1779 custode al bibliotecii din Viena. Cartea la care se referă Bojincă este Novum Testamentum, 1786.
12 Biblia adecă dumnezeiasca scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate care
s-au tîlmăcit dupre limba elinească spre înţeleagerea limbii româneşti cu porunca prealuminatului domn Ioan Şărban Cantacozino, Basarab voevod şi cu îndemnarea dumnealui Costandin Brîncoveanul marele logofăt... Tipăritu-s-au întîiu în scaunul mitropoliei Bucureştilor, în vremea păstoriei prea Sfîntului părinte chir Teodosie, mitropolitul ţării... 1688, în luna lui noemvri în 8 zile.
13 John Wilkins (1614—1672). savant, născut la Fawsley. Studii la Oxford. Prezident
al Colegiului Wadham* apoi al Colegiului din Cambridge. Fondator al societăţii din Londra. Opera, în limba engleză : Descoperirea unei noi lumi, Londra, 1638 ; Mercur sau mesagerul secret şi prompt, Londra 1614 ; Eseu asupra limbii filosofice, Londra, 1668 (vis utopic de a forma o limbă universală) ; Principiile si datoriile religiei naturale, Londra 1675. Bojincă a consultat Eseul asupra limbii filosofice din 1668. u Megiserus Hyeronim (1555—1616), filolog german, născut la Stutgart, cu studii la Tubingen, unde urmează cursurile lui Crusius. Călătoreşte mult prin Europa. Un timp se stabileşte la Graz ; devine rectorul Colegiului din Klagenfurt, apoi trece la Frankfurt, devine profesor extraordinar la Leipzig şi istoric al electorului de Saxa, Cristian II. Opera : Catehismul in hexametrii greci cu o versiune latină, 1596 ; Dictionarium quator linquarum (germană, latină, illiră, italiană) Graz, 1596 ; Specimen XL diversarum atque inter se differentium linquarum et dialectorum, Franckfurt, 1592 ; Thesaurus polyglottus vel dictionarium mul-tilinquae. Ex quadringentis circiter tam veteris, quam, novi (vel potius antiquis încogniti) orbis nationum lingvis dialectis, idiomatibus et idiotismis constans, Franckfurt, 1603 ; Institutionum linquae turcicae libri IV, Leipzig, 1612 ; An-thologia seu florilegium graeco-latinum, Franckfurt, 1602 ; Icones et Vitae paparum a S. Petro ad Clementem VIII, Franckfurt, 1602 ; Catehismul lui Lut-her în 8 limbi, Gera, 1607. în limba germană : Analele Carinthiei, 1608 ; o descriere a Maltei, 1606, 1610 ; a tradus o serie de cărţi de călătorii. Bojincă a folosit Specimen XL diversarum atque inter se differentium, 1552.
15 Vezi AL Tonk, Diplomele de înnobilare ale lui Nicolae Olahus, în „Revista arhi-
velor", 12, 1969, nr. 1, p. 21—24. Bojincă le-a putut lua din lucrarea lui Olahus, Hungaria et Attila, ed. Kollar, Vindobonae, 1763, p. 228—238 sau din Istoria lui Maior, unde apar aceleaşi fragmente.
16 Corect trebuie:... oriundos et in veteris illius Daciae opulentissima parte, cui
nune nomen est Transalpinae, ad arcendos hostium finitimorum in provincias Romanas incursiones collocatos esse constat [...]. Ibidem, p. 24.
17 în continuare corect este : Generis itaque tui nobilitatem refert monoceros simul et
ingenium, nam que in fera asperitas est, ea in homine fortitudo vocatur. Qua tua ..., Ibidem, p. 24.
18 inter quos et loannes Hunyades.
130
132
SCRIERILE
NOTE
133
19 Expedit enim tibi tam ad temporalem gloriam quam salutem etern am, ut sicut ge-
nere, sic sis etiam imitatione Romanus, et populus terre tue, qui de sanguine Romanorum se asserit descendisse [...]. Inocenţiu III către loniţă, domnul românilor şi al bulgarilor (1202). Apud  Hurmuzaki-Densuşianu, Iu p, 4.
20 Valachi a Romanis oriundi, e Colonis, a Trajano et ceteris Imperatoribus, in Da-
ci am deductis promanarunt [...] non tamen penitus, tot seculorum cursu, ab avita lingua et majorum suorum consuetudinis defecerunt. J. Benko, Transilvania, cap. VI, § 157, p. 474.
21 Sed unde haec Romanorum fragmenta Valachorum sive Walachorum nomen ob-
tinuerunt ? Ibidem, p. 475.
22 Rectissime omnium. ut mihi quidem videtur, Timon, ex vocabulo Slavonico Wlach,
quod Italum significat, Valachos nuncupatos retur. Quam sententiam plures probant, tam quod ipsimet Valachi Italorum sint soboles, quam quod saepe cum sclavis commercium vincinitasque iis fuit. Ibidem, p. 478. 25 Graves quippe seriptores, exteri iuxta et domestici, nihil magis in comperto ha-bent, quam Valachos promanasse a Romanis [...]. Ibidem, p. 476—477.
24 Romanis autem pluribus, An. Chr. 274 demigrantibus (§ 9, nr. I) non extincta in
Dacia fuit Romana memoria ; sed multae eorum reliquiae [...]. Ibidem, p. 477.
25 Sed insuper fuerunt numerosae Romanorum coloniae, in Moesia, Bulgaria, Servi a
et Locis circa Danubium sitis ; quae cum Thracibus, Li gurii s et multorum populorum fece conmistae ac auctae, magis magisque in dies a lingva et mo-ribus parentum recedentes [...]. Ibidem, p. 477.
26 Integer de moribus, consuetudinibus et ritibus Valachorum liber adornandus effet,
quo Valachorum Romanitas doceretur. Mart. Opitius, a principe Gabriele Beth-len, e Silesia ad docendas bonas litteras An. 1621 Alb am luliam vocatus, poeta insignis, in sua Slatna, sive Itinerario Transilvanico, vel ex choreis Valaehicis, Horra nuncupatis, sanguinem eorundem Romanum [...]. Ibidem, p. 482.
27 In multis tamen a Romana indole discesserunt, quod literis exculti non fuerint
Ibidem, p. 482.
28 Sed expectandum a tempore, ut literis, quarum cultura inter eos vigere coepit,
aliquando emolliantur. Ibidem, p. 483.
29 Auch das gelehrte Europa hat noch wenig Kenteiss davon, dass im Umfange und
in den benachbarten Gegenden des Banats nicht wenige Ueberleibsel der romi-schen Grosse sich finden, dass ofters Medaillen und Munzen, aus der ersten, mittlern und letzten Zeit des Reiches, in seinem Boden ausgegraben werden ; dass endlich ein Theil seiner Einwohner, die Walachen, Abkommlinge einer la-teini schen Kolonie sind, welche dahin verpflanzet ward als K. Nerva Traian dieses Land mit dem ubrigen alten Dacien eroberte. F. Griselini. Op. cit,, Prefaţa, p. [III].
80 leh lebe in einem Lande, wo ich mit einer Nation bekannt geworden bin, deren Sprache deutlich beweiset, dass sie Abkommlinge jener alten romi schen Ffian-zer sind, von denen man weiss, dass Nerva Trajan nach der Eroberung des dacischen Reichs, sie dahinversetzte. Ibidem, p. 243—244.
31 Sie sagen mit vielem Grunde, dass liber den Ursprung der italiănischen Sprache
sehr viei gestritten worden ist; ich habe die Ehre, Sie zu versichern, dass rnan ungleich weniger gestritten haben wiirde, wenn die italiănischen Gelehrten die Sprache der Walachen gekannt hătten. Ibidem, p. 244.
32 Hanc gentem Romanorum reliquias esse, et a Trajano Imp. eorsum traduc tas, Aure-
lius Victor, c) item corrupta, hodieque inter ipsos vigens Romana lingva, qua se Rumum vocant manifeste probat. P. Nagy, Historîa Pragmatica regni hunga-riae, tom. I, Pesta, 1823, p. 89.
83 Dimitrie Tirol, scriitor sîrb, născut la Ciacova, în Banat. A publicat Almanahul Banatului pe anii 1827, 1828, 1829, în limba sîrbă ; Ortografia limbii sîrbe (1829) ; o Gramatică a limbii germane (1830), o geometrie, etică, geografie ş.a.
34 Aber ihrem Herkommen nach sind sie der Edlen Romer damals sehr beruhmfe Grenz-Soldaten [...] die âltesten Bewohner des Landes wăren als welche Keyser Trajanus ums Jahr. Christi 100 zuerst dahin gefiihret [...]. J. Troster, Das Alt und Neu Teutsche Dacia, Nurnberg, 1666, p. 322—323.
Woher aber diess seinen heutigen Namen bekommen habe ist schwerlich von je-mand recht getroffen worden. Ibidem, p. 324.
Letztlich heissen sie sich in ihren Sprach nicht Wallachen oder Bloch sondern Ru-munos oder Romer. Aus welchem Grund alle oberzehlte Meinungen widerleget werden, dass dieses Volk nicht vom Schiessen [...] wie ein ander irret sondern vom Romi schen Volk und Namen soli und mus erortert werden darzu ihr Nam und Sprach einen jeden Liebhaber der Warheit leichtlich bereden werden. Ibidem, p. 327—328.
Es sind aber die heutigen Walachen so in Moldau, Wallachey und im Siebenbur-gischen Gebirg wohnen nichts anders als das uberbliebene Volck der Romische Grenz-Legionen welche Adrianus daher wieder abgefuret wie oben zur Gnuge gesaget worden [...]. Als aber Adrianus die Geten in Dacia nicht lânger im Gehorsam halten konte und die Legionen abfuhren muşte sind diese Romische Kolonien daselbst unter den Geten geblieben allda sie mit allerley. Leuten ver-menget so sehr gewachsen seyn [...]. Ibidem, p. 338.
Wie veracht nun dieses Blosches Volck in Siebenburgen leben muss so ein augen-scheinliches Muster der alten Romer kan ein scharfsichtiger Liebhaber der Antiquităten an ihnen sehen wie denn herr Opitz in seiner Zlatna, und Sieben-blirger Reis dessen solchen Entwurff hinterlassen als vieleicht dem Tausendem der sie alle Tag von Augen sicht nicht im Sinn kommen ist, Welchen ich dem werthen Leser kurtzlich fur Augen stellen will. Ibidem, p. 339.
Erstlich von den Hiiten anzufangen so tragen die Hirten gemeiniglich solche Zot-tete Kugel-hauben wie der Schafhirt im Kupfer auf hat die sie mit eîgnen Hănden machen : Die ubrigen tragen solche Rute wie oben ini andern Vach angezogen seyn ; Wenn aber einer in der Klage gehet leget er seinen Kut ab las set die Haaren wachsen (welches die Romer submittere c ornam hiessen) und gehet ein gantzes Jahr ohne Hut daher, bis er mit der Klag seine fruticantes capi 11 os wieder hinleget und den beschornen Kopf abermal unter den Hut brin-get. Welche denn alle der Romer Gewonheiten in solchen Fâllen waren dass sie sordidati submissa. coma in der Traur lebeten dass ihre Knechte unbescho-ren und ohne Hute giengen und mit der Freyheit einen beschornen Kopf und Hut uberkamen. Ibidem, p. 339—340.
Wenn sie eine hohe Person unterthănig begriissen wollen entdecken sie das Haupt nach der Romer und unserm Brauch die rechte Kand aber so man ihnen reicht drucken sie mit grosser Ehrerbietigkeit an dem Mund zum Kuss und darnach an ihre Stirne an statt des Romischen Umdrehen und Niedersitzen tretten sie mit unterthănigen Gebărden hinder sich. Plin. 1. 28 Plutarch in Problemm. Ibidem, p. 340.
Den Sommer durch gehen sie meistentheils nur im Hemd und hăngen ihr Sagu-lum, oder von Kotzen-Tuch gemachte Sekeh, mit der Schlingen an den Hals dass es clie lincke Seite bedecke und die rechte fast bloss lasse damit dieselbe in Verwahrung des Leibes desto fertiger seyn moge. Dieses Romer Muster ist am besten zu sehen beym Caesare Lib. I. Bell. Civil. Liv. L. I. Dec. 3. Ibidem, p. 340—341.
Und v/ie die Romische Weiber ihren Mânnern die Wappen-Rock ja des Keysers Au guşti Weiber Schwestern und Tochter seine KÎeider machen mu steri so spinnen wircken und machen die Wallachischen Weiber ihrem gantzen Haus-gesind die KÎeider. Livius Lib. I. c. 26 Sueton. Aug. Ibidem, p. 341.
Wie die Romer in ihren Kriegsspieien den gantzen Leib entbiosten vom Na bel aber bis auf die Knie einen gefaltenen Schurtz so den heutigen Maurer-Schurtzen oder denen heutigen gefaltenen Hofen in Teutschland gleich gese-hen und von ihnen Campestre geheissen wurde weil sie es im Feldspiel das Meiste gebraucheten ; Also tragen die Wallachen alle ihre Hemder vom Nabel bis fast auf die Knie gefalten wie die Frănckische Bauren ihre gefaltene Sonntags-Rocke. Ibidem, p. 341.
In der rechten Hand tragen sie einen grossen Jâger-Spitz auf einer langen harten Stangen mit einem Wurfriemen damit sie den Spitz an den Hals oder Wagen hangen konnen hinter der Gurtel tragen sie eine Hacken oder Axt mit wel-cher sie so grad auf etwas werffen konnen als die alte Teutschen mit ihren
SCRIERILE
NOTE
135
Anconen, oder die Romer mit ihren Pilis. Wenn sie aber irgend ausgehen da es keine Gefahrhat tragen sie an Statt des Degens einen schonen glatten offt mit Eisen beschlagenen Priigel in den Hânden den sie vom Alt-Teutschen Wort Tiagon, das ist : Ein Degen oder Diener Toagul heissen. Goldast.
Mit diesem Toagul oder Priigel wissen sie so zu pariren wenn es zum Schlagen kommt dass wol vier Kerl auf solchen abgerichteten Wallachen zuschlagen und doch nicht bald verletzen sollen wie auf den Jahrmărckten auf offentlichem Platz oder ihrem Tanz-Boden offt mit Verwunderung zu se-hen ist. Welches alles anzeiget dass sie keines andern Herkommens seyn als dessen das Horaţius Ode 6. Lib. 3 beschreibet :
Sed rusticorum mascula militum Proles, Sabellis docta ligonibus Vers are glebas : et sever ae Matris ad arbitrium recisos Portare fusteis
ibidem, p. 342—343.
Das Wallachische Weibes-Volck trăget auch meistentheils ihre Kleider von sol-chem Kotzen-Tueh das sie selbst wirken konnen. Die Reicheren kauffen ihnen auch wol von den Unserigen gemachte Tiicherne Weiber-Rock und Schuh so sie von der Romer Carpisculis Soarbilye heissen. Sie schmieren ihre Haaren gern mit butter wie vorzeiten die Gothische Burgundier pflegten zuthun, davon Sidonius Apollinaris singet :
Quid me, etsi valeam perarare carmen Feseenninicolae jubes Diones, Laudantem tetrico subinde vultu Quod Burgundio cântat esculentus Infundens acido coman butyro ?
Ibidem, p. 344.
Sie sind fast alle Vieh-Hirten und Ackersleute doch haben sie an den Sehafen den meisten Lust mit denen begeben sie sich im Sommer in das kiihle Gebirg wie die Afri armentarii mid aller ihrer Haab und Gut da sie als die sichere Tityri ■mm gestrecket zusehen konnen wie die bretnâsichte Ziegen und die fette Lâmmer an den heckichten Klippen hangen da unterdessen der Wallachische Corydon, auf seiner wol andert halb Elen langen Flothen ein Liedlein von seine Vereschoere oder Schăferinn aufmachet dass es wol Pan mit allen sei-nen Waldgottern nachzumachen schwer fallen soite. Mit einem Wort was Virgilius in seinen Bucolicis je beschrieben hat das siehet einer an diesen Tityris, als in viva praxi, aufs lustigste. Ibidem, p. 345—346.
Unter allen ihren Speisen halten sie viei auf die Pultes oder Gemutz so sie aus gutem Korn-Meel mit Schmaltz und Wasser Kochen und Pultes heissen welche Speise denn ihnen als starcken Leuten eine solche Nahrung giebet als die Coliphia den Fechtern. Etliche heissen auch Kolletsch vom Griechischen Wort Kollix, panis subcineritius, ein Brod so unter der Aschen gebaeken wird wie denn auch bey denen Teutschen und Ungarn daselbst ein runder Brod-Spulen Kalats, und Blotsch geheissen wird.
Was Cardanus De Subtil, lib. 12 saget: Der Kocken sey bey guten Wait-zen-Jahren dessen Unterpfand so aber der gar ausbleibe miisse er selbst gnung thun : Der Hirschen aber ers'tatte ihrer beyder Mangel ; Das siehet man bey diesen Wallachen [...]. Ibidem, p. 346.
Wer aber noch ein gewisser und unlăugbares Warzeichen ihres Romischen Herkommens haben will der besehe ihren Tanz-Boden mit gelehrten Augen so wird er mit dem Teutschen Schwanen Herrn Opitz sich druber verwundern mussen. Denn erstlich gehen die Junge gesellen in ihren Romisch gefaltenen Hemden (deren jedes vorn auf der Brust und hinten auf dem Rucken şo ge-nehet ist dass es den Lateinischen Buchstab M vorbilde) auf den Tantzplatz ; Ihr Sag'ilum oder Sekeh hanget vom Hals iiber dem lincken Arm und Seite
dîe Rechte hat einen Schonen hartriglenen Stecken gefasset nicht anders als wie die alte Romische Imperatores gemahlet werden welcher offt als des Virgilii : Pedum formosum paribus nodis, atque aere gezieret ist.
Dessgleichen stehen ihre Schăferinnen mit Ohren-Gehăngen Messingen und Eisernen Finger-Ringen gezieret um die Schlăfe sind die allenthalben mit angereyeten alten Groschen und kleinen Meermusehlen behencket; den Hals zieren sie mit weissen und rothen Corallen und tragen auf ihrem Haupt von Rosen und andern Blumen dichte Krăntze dass sie nicht anders aussehen als wenn einer die Romische Floralia fur Augen hatte. Wen sie nun die verhassete Erde mit gedrittem Fusse zu stossen beginnen stellet sich der Pfeiffer als ein ander Apollo, in das Mittelpunct des Orts um welchen sie je ein Marin zwi-schen zwey Menschen gestellt einen runden Kreiss machen und entweder mit Hănden oder so es was ehrbarer zugehen soli mit ihren Stecken oder Schnupf-tiichern sich aneinander fassen ; drauf springen sie in einem Reyen allzeit tripudiando daher dass der dritte Sprung gleichsam den Tact halte nicht and-ders als Livius von den Saiiis Sacerdotibus, oder Tantz-Priestern des Romischen Abgotts Martis schreibet lib. I. c. 20. Da ja ein solches Romisches Schau-spiel zusehen als schwerlich irgend in Europa, von einem Romischen Tantz zu finden ist. Ibidem, p. 347—349.
... Waliachisch Pratt de la Trajan, das ist des Trajanus Wiesen geheissen wird abgeschrieben welche bey ihm zu lesen. Unsere verbăurischte Romer wissen aber von diesem aliem weniger als nichts weil sie gantz und gar keine gelehrte Leut haben ; und solten sie wissen dass die Lupi, Staţii, Uipii, Gemeli, und andere derer Steinschrifften da zufinden ihre tapfere Vorvătter gewesen wurden sie warlich krausere Federn tragen. Ibidem, p. 350.
Wiewol sie nun iiber allen ihren Sitten uberaus steiff halten und nicht das ge-ringste davon abweichen ob sie es schon nicht verstehen oder verantworten konnen ist doch am meisten zu verwundern v/ie sie so weit von Rom abge-sondert bey so vielfăltig verănderten Sprachen und Volcker-Ziigen so sich von der Zeit sowol in Dacia, als gantz Europa begeben nun iiber die 1560 Jahr ihre Alte Romische oder Lateinische Sprach bis auf diesen Tag der-massen erhalten haben dass weder Italia noch Gallia, und Hispania so nahe zu ihrer alten Romischen Sprache kommen als diese Ungelehrte und Bauren-Romer davon auch Herr Opitz folgendes singet [...]. Ibidem, p. 350—351.
Diese der Wallachischen Romer Lateinische Kennzeichen beschliesset und besieglet ihre noch fast Lateinische Sprach die zwar etwas von der alten Siebenbiir-gisch Teutschen und Ungarischen Sprach aber ein weniges angenommen im ubrigen bey ihrer Romischen Art bis auf diesen Tag geblieben ist... Ich aber der ich von Jugend auf in meinem Vatterland diese Leute gesehen und ihre Sprach selbst reden kan will kurtzlich weisen in was sie mit der Lateinischen und Teutschen Sprache gemein haben oder nicht. Erstlich aber ist zurnercken dass die alte Romische Bauren viei grober und einfâltiger geredet haben als die Biirger in den Stădten wie solches unter andern Augustinus De Doctr. Christ. lib. 2. c. 13. bezeuget. Ibidem, p. 353—354.
Darnach ist die erste Aetas Latinitatis, gegen die Romische Sprach so zu Iulii und Augusti Zeiten gebluhet zurechnen um ein merckliches von der heut iiblichen Ciceronianischen Sprach zu unterscheiden. Massen Ennius schreibet : Vulturis in Sylvis miserum mandebat hemonem, dass zu Ciceronis Lebtagen hatte klin-gen sollen : Vultur in sylvis miserum mandebat hominem. Ein dergleichen altes Sprachen-Muster ist zu Rom im Capitolio, in einem zur Zeit des ersten Poenischen Krieges gehauenen Stein zu lesen da Leciones fiir Legiones, Ma-cestratos fiir Magistratus ; Bovebous amisseis fiir B o vi bus amissis zu lesen ist Lipsius Auct. Inse. Vet.
Wenn demnach unsere Wallachische Romer etliche Worter oder Redens Arten brauchen so mit der zu Tulii Zeiten hochst fliegender Romer Sprach nicht gerad zustimmen muss man dasselbe nicht alsbald fiir Tartarisch und Barbarisch ausruffen denn es meistentheils Alt-Teutsche, Griechische, Unga-rische und Slawische Wort seyn werden von welchen es diess Volck durch die Regiments-Verănderungen erlernet hat. Ibidem,, p. 354—355.
136
SCRIERILE
NOTE
137
53 Diess ist der Rdmischen Wallachen heutige Sprache die sie nun in die 1565 Jahr von allen Lateinern abgesondert behalten haben. Dieselbe aber mit Teutschen, Griechischen und Ungarischen theils rechten theils verderbten Worten ver-mengen mussen. Irren demnach alle die so die Wallachen mit Bonfinio fur der Geten und Dacier Nachkommlinge und mit der Anno 1663 zu Franekfurt gedruckten Ungarn und Siebenburgischen Chronica von den Sarma tis, oder Tartern herfiirgeben wollen. Denn alle bisher erzehlte Kennzeichen beweisen unwidersprechlich dass sie der Trajanischen Zugvolcker iiberbliebene seyn die mit ihren Sitten Kleidern und Sprach das edle Romer Volck nach Moglichkeit einem jeden so die Romische Antiquităten verstehet als in einem Virgiliani-schen Hirten-Gedicht fur Augen stellen konnen. Ibidem, p. 357—358.
u în continuare la Cantemir : Wenn es uns an einem andern Zeugniss fehlete, dass Hadrian, nach dem Tode Trajanus, als er andere asiatiche Landsehaften den Barbaren uberliess, bloss allein dadurch sey abgehalten worden, Dacien fah-ren zu lassen, weil er gefurchtet, so viei tausend Romische Biirger, welche daselbst waren, ins Verderben zu sturzen : so wiirde es fur den Alterthums-kundigen Leser hinlănglich seyn, um sich von der Wahrheit der Sache zu uberzeugen, wenn er sich an die bey den Romera bestândig ubliche Cewohn-heit erinnerte, nach welcher es verboten war, jemanden in eine Legion auf-zunehmen, wenn er nicht Biirger, und eben dadurch ein Edler war. D. Cantemir, Beschreibung der Moldau, Franekfurt und Leipzig, 1771, p. 257—258.
S5 Ibidem, p. 258—259.
Istoria Romanilor
1 Bojincă preia legenda potrivit căreia Roma a fost întemeiată de Romulus, unul
din cei doi gemeni ai vestalei Rhea Silvia, fiica lui Numitor. Titus Livius, De la fundarea Romei, voi. 1, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1959, cartea I, cap. III—VII, p. 11—14.
2 Una din cele şapte coline ale oraşului Roma, prima care a fost locuită. Cercetă-
rile arheologice atestă locuirea ei din jurul anului 1000 î.e.n., cei dinţii locuitori fiind latinii emigraţi din Alba.
3 Bojincă trimite greşit la Titus Livius pentru această cronologie, pe care a pre-
luat-o de fapt după Eutropius. Vezi Istoria romană, traducere de G. Popa-Lis-seanu, ed. II, Bucureşti, 1923, p. 36.
4 Lucius Tarquinius, poreclit şi Trufaşul, ultimul rege al Romei. A domnit 25 de ani.
Cu el se încheie perioada regalităţii. în pasajul respectiv Bojincă se referă la ginerele regelui Tarquinius, Mamilius Octavius, oare ridică o mare coaliţie împotriva Romei. în acest caz sursa utilizată a fost Eutropius, op. cit, p. 41.
5 Legenda la Titus Livius, op. cit., p. 129.
8 Consul în anul 259 de la facerea Romei (494 î.e.n.).
7 Colegul la consulat al lui Appius Claudius (vezi nota nr. 6).
8 In acel moment Roma era ameninţată de volsci. După înfrîngerea volscilor, Roma
suferă o năvală a sabinilor, care sînt uşor înfrînţi. 3 în text — nenorocire. î0 Colina Palatin era considerată sfîntă.
11 Ani o, afluentul stîng al Tibrului.
12 Titus Lartius, considerat primul dictator, s-a pronunţat anterior pentru o atitu-
dine favorabilă poporului în senat. Titus Livius, op. cit, p. 140. 53 Marcus Valerius, fiul lui Volesus, dictator care după mărturia lui Titus Livius a
îmbrăţişat cauza poporului. Ibidem, p. 144. u Unul dintre patricienii cu trecere la plebei. Făcea parte dintr-o ramură a gintei
Maenenia care a fost primită în senat. Ibidem, p. 560, nota 66. 15 Discursul lui Menenius Agrippa la Titus Livius, op. cit., p. 146.-
iCy Istoricii au convenit pentru anii 495 sau 494 ca dată a primei secesiuni. Vezi : T. Mommsen. Histoire romaine, tome I, p. 336 ; N. A. Maşchin, Istoria Romei antice, Bucureşti, 1951, p. 76.
17 Bojincă atribuie greşit lui Iunius Brutus iniţiativa creării instituţiei tribunilor poporului. Acesta a fost unul dintre cei doi consuli aleşi după înlăturarea ultimului rege, Lucius Tarquinius. Primul consulat începe conform tradiţiei în 509 sau 507 î.e.n.
[s Tribunii plebeilor (tribunus plebis), funcţie creată la începutul secolului V î.e.n. (491) pentru a reprezenta poporul. Aveau o putere sacrosantă (potestas sacro sânta). însărcinaţi cu apărarea intereselor plebei, au, la origine, dreptul de a convoca şi prezida adunările plebeilor, de a dicta ordonanţe valabile pentru plebe. Treptat, evoluînd, funcţia a devenit o magistratură. Sulla a restrîns puterea tribunilor, iar în timpul imperiului n-au avut nici o putere.
19 La început au fost doi, apoi cinci şi sfîrşesc prin a ajunge la zece.
20 Edilii (aedilis) au reprezentat o magistratură creată în acelaşi timp cu tribunatul
plebei, cu scopul de a-i ajuta pe aceştia să-şi exercite funcţia. Este tot o magistratură plebeiană, aleasă de o adunare a plebeilor. Numărul edililor era 10.
21 Marcius Coriolanus (Gaius Marcius), adversar al plebei şi tribunilor plebei ; acu-
zat de plebei în adunarea poporului, este dat în judecată, se exilează la volsci, în fruntea cărora porneşte împotriva Romei. Legenda spune că ar fi fost convins de mama şi soţia sa să nu atace Roma. Episodul este descris de Titus Livius op. cit., cartea II, p. 149—160.
22 Prima lege agrară promulgată în anul 486 î.e.n. de consulul Spurius Cassius. Date
la Dionysios din Halicarnas, VIII, 76 ; Titus Livius, op. cit., II, 41.
23 Dionysii Halicarnassensis Antiquitatum Romanorum quae supersunt, Ed. A. Kiess-
ling et V. Pron., Paris, 1886, p. 506 (VIII, 76).
24 Titus Livius, op. cit., II, 49, p. 176.
25 La Titus Livius Volero Publius, op. cit., II, 55, p. 186.
26 Herdonius Sabinus în fruntea a 4 500 de exilaţi si sclavi ocupă Capitoliul în anul
459 î.e.n. (294 ab U.c.) Titus Livius, op. cit., III, 15, p. 230.
27 Publius Valerius Publicola („omul poporului") conduce armata la recucerirea Ca-
pitoliului, unde cade ucis, la fel ca adversarul din această luptă, Herdonius. Este coleg de consulat cu Caius Claudius, fiul lui Appius, în consulatul din anul 459 î.e.n.
m L. Quinctius Cincinnatus, dictator în 458 î.e.n., din nou în 439 î.e.n. Tradiţia spune că între cele două exerciţii ale funcţiei s-ar fi întors pe cîmpurile sale, pe care le-ar fi cultivat el însuşi.
29 >Sub presiunea plebei în anul 451 ab U.c. s-a ajuns la un acord între patricieni şi
plebei, potrivit căruia se numea o comisie de 10 membri pentru alcătuirea legilor (Decemviri legibus scribundis). Comisia a plecat să studieze constituţiile greceşti. Ap ud Titus Livius, op. cit., I, p. 576, nota 55.
30 Codificarea legilor s-a încheiat după un an, stabilindu-se Legea celor 10 table.
31 Tradiţia spune că decemvirii aleşi în anul următor (452 ab U.c), cu misiunea de
a completa cele 10 table cu încă două, au devenit nişte uzurpatori, care instauraseră o stăpînire tiranică.
u Urmarea stăpînirii tiranice a decemvirilor a fost a doua secesiune a plebei din Roma ; intervenţia unor personalităţi de vază, ca L. Valerius şi Horatius Bar-batus, evită războiul civil. Se restabilesc acum vechile magistraturi, consulatul şi tribunatul, înlocuite de decemviri. Apud Titus Livius, op. cit., p. 576, nota 55.
83 Marcus Duilius, unul din tribunii aleşi după o a doua secesiune a plebei, propune o lege pentru limitarea puterii tribuniciene. Titus Livius, op. cit., III, 59, p. 302.
u Legile lui Canuleius reprezintă un pas mai departe în lupta desfăşurată de plebei pentru drepturi egale cu patricienii. Prima lege asupra căsătoriilor se ridică împotriva prevederilor legii celor XII table, care opreau căsătoria între patricieni şi plebei. în anul 445 î.e.n., în urma proiectului de lege al lui Canuleius se ridică această oprelişte şi se recunoaşte oficial valabilitatea căsătoriilor dintre patricieni şi plebei. A doua lege propusă de tribun prevedea alegerea consulilor şi din rîndul plebeilor, ceea ce însemna un pas înainte în
138
SCRIERILE
NOTE
139
lupta plebeilor pentru drepturi. Proiectul nu a fost admis, dar din anul 444 î.e.n. în locul consulilor au început să fie aleşi tribuni militari cu putere consulară, la care aveau acces şi plebeii din 443 î.e.n. Aceste legi marchează încheierea primei perioade a luptei dintre patricieni şi plebei. Apud Titus Livius, op. cit., p. 580, nota 3. Bojincă greşeşte cînd scrie că au fost admise ambele proiecte ale lui Canuleius.
35 Cartagina, colonie fondată de fenicieni în 814 î.e.n. sau 663 î.e.n. Didon ar fi fost primul rege. Aşezarea geografică a favorizat dezvoltarea comerţului.
56 Puterea executivă în Cartagina era deţinută de cei doi magistraţi suffeten, la origine cu atribuţii depline de judecată.
37 Vezi Aristotel, Politica, ediţia Şt. Bezdechi, Bucureşti,  Cultura naţională, 1924,
Cap. VIII, § 5 şi 8.
38 Istorii, Studiu introductiv, traducere şi note de Virgil C. Popescu, Bucureşti, Edit.
Ştiinţifică, 1966 (III, 22). După Polybios a fost încheiat în timpul consulilor Lucius Iunius Brutus şi Marcus Horaţius, primii consuli după răsturnarea regilor în 509 î.e.n.
39 Ibidem, III, 25.
40 Este vorba de războaiele punice : 264—241 î.e.n., primul război ; 219—202 î.e.n., al
doilea război ; 148—146, al treilea.
41 Este vorba de al doilea război macedonian (200—197 î.e.n.).
42 Se referă la victoria lui Titus Quintius Flaminius de la Kynoskephalai (Tessalia)
din anul 197 î.e.n.
43 Tratatul la Polybios.  Vezi Histoire, ed. Pierre Waltz, voi. 3, Paris,  1921, Livre
XVIII, 1—8.
44 „Carthage, qui faisoit ia guerre avec son opulence contre la pauvrete romaine,
avoit, par cela meme, du desavantage ; Tor et l'argent s'epuissent ; mais la vertu, la constance, la force et la pauvrete ne s'epuisent jamais.
Les Romains etoient ambitieux par orgueil, et Ies Carthaginois par ava-rice ; les uns vouloient commander, les autres vouloient acquerir ; et ces der-niers, calculant sans cesse la recette et la depense, fires toujours la guerre sans l'aimer". Montesquieu, Oeuvres, II, Grandeur et decadence des Romains, Paris, la., p. 22.
45 Distrugerea Corintului în 146 î.e.n.
48 Nous remarquons aujourd'hui que nos armees perissent beaucoup par le travail immodere des soldats ; et cependent c'etoit par un travail immense que les Romains se conservoient. La rai son en est, je crois, que leurs fatigues etoient continuelles ; au lieu que nos soldats passent sans cesse d'un travail extreme â une extreme oisivete : ce qui est la chose du monde la plus propre â les faire perir.
II faut que je rapporte ici ce que les auteurs nous disent de l'edueation des soldats romains. On les accoutumoit â aller le pas militaire, c'est-â-dire â faire en cinq heures vingt milles, et quelqefois vingt-quatre. Pendant ces marches, on leur faisoit porter des poids de soixante livres. On les entretenoit dans l'habitude de courir et de sauter tout armees ; ils prenoient dans ieurs exercices des epees, des javelots, des fleches, d'une pesanteur double desarmes ordinaires ; et ces exercices etoient continuels. Montesquieu, op. cit., p. 16.
47 II n'y a rien de si puissant qu'une republique ou Fon observe les lois, non pas
par crainte, non pas par raison, mais par passion, comme furent Rome et La-cedemone, car pour lors il se joint a la sagesse d'un bon gonvernement toute la force que pourroit avoir une faction, Ibidem, p. 22.
48 M. Porcius Cato (234—149 î.e.n.). Născut la Tusculum ; luptă în războaiele punice
sub Fabius Cunctator, Claudius Marcellus, în 205 ca şi questor al lui Scipio Africanul, cu care nu se înţelege. în 199 este edil, în 198 devine pretor şi este însărcinat cu guvernarea Sardiniei. în continuare pe scara ierarhică ajunge consul în 195 şi cens or în 185 ; adversar al creşterii influenţei helenismului şi în particular a obiceiurilor greceşti. în politică a urmat două linii directoare : opoziţia făcută marilor personalităţi şi oligarhiei senatoriale, în care vedea un pericol serios pentru echilibrul instituţiilor romane. Opera sa literară inaugurează tradiţia enciclopedistă a Romei.
49 Plutarh, Tiberius Gracchus, în Vieţi paralele, voi. 5, ediţia N. I. Barbu, Bucureşti
Edit. Ştiinţifică, 1971, p. 200—201.
50 Marcus Octavius, colegul de tribunat al lui Tiberius, cunoscut pentru opoziţia fă-
cută legilor lui Tiberius.
51 Este vorba de legile agrare ale lui Licinius şi Sextius din anul 367 î.e.n.
52 Appius Claudius Pulcher, consul în anul 143 î.e.n., învingătorul Salasienilor, cen-
sor în 137 î.e.n.. socrul lui Tiberius Gracchus, a făcut parte din comisia agrară în 133 î.e.n. Apud Plutarh. op. cit., p. 519, nota 15.
53 Tiberius a împărţit de fapt moştenirea lui Attalus Philometor, regele Pergamului,
fiul lui Eumenes.
54 Publius Cornelius  Scipio  Nasica,  consul cu  Manius  Acilius  Glabrio,  în anul
191 î.e.n., a organizat atacul împotriva lui Tiberius şi a partizanilor săi.
55 Este vorba de Scipio Africanul. Bojincă utilizează informaţi din Plutarh, op. cit,
p. 211.
56 Lucius Opimius, pretor în 125 î.e.n. ; înăbuşă răscoala de la Fregellae, colonie a
Romei. în 122 a fost ales consul pentru 121 î.e.n. Apud Plutarh, op. cit., p. 521, nota 13.
57 Fulvius, prieten şi colaborator al lui Caius Gracchus, acuzat de moartea lui Scipio
Africanul ; luptă împotriva lui Opimius şi este asasinat împreună cu fiul său. Informaţia lui Bojincă după Plutarh, Caius Gracchus, în Vieţi paralele, ed. cit., voi. V, p. 235 (18).
58 Galia Narbonensă (Provence şi Languedoc) devine provincie romană în 120 î.e.n.
59 Plutarh, Caius Gracchus (19), în Vieţi paralele, ed. cit., voi. V, p. 236. Redăm pa-
sajul în traducerea lui N. I. Barbu : „Dar într-adevăr ei înşişi erau fără simţire, căci nu-şi dădeau seama ce mare însemnătate are pentru rezistenţă în faţa durerii firea nobilă şi bună şi dreapta educaţie şi că soarta uneori este mai presus decît virtutea, cînd e vorba de evitarea nenorocirilor, dar că în răbdarea loviturilor întîmplarea nu poate s-o învingă".
60 Cn. Papirius Carbo,  consul în anii 85—84 î.e.n., împreună cu Lucius Cornelius
Cinna. Apud Plutarh, op. cit.t III, p. 528, nota 49.
61 Iunius Silanus, consul înfrînt în 109 î.e.n. în Galia meridională de cimbri. Vezi
Th. Mommsen, Histoire romaine, voi. 4, Paris, Flammarion, f.a., p. 311.
62 Marcus Aurelius Scaurus, fost consul, comandantul unui corp de armată în bătălia
de la Arausio, în care romanii suferă o grea înfrîngere (105 î.e.n.). Ibidem, p. 314.
63 Credem că este vorba de consulul Lucius Cassius Longinus, care suferă o grea
înfrîngere din partea ligurilor si helveţilor în Galia meridională, în anul 107î.e.n.
64 Caius Marius (157—86 î.e.n.). începe ascensiunea în viaţa publică romană printr-o
carieră militară, însoţindu-1 pe Scipio în Spania. Tribun al poporului în 119, pretor în 116, propretor în Spania în 115. Se distinge în războiul contra lui Jugurtha. în 104 îşi celebrează triumful asupra lui Jugurtha. Consul fără întrerupere din 104 pînă în 100 î.e.n., în 101 obţine al doilea triumf, după victoriile asupra cimbrilor şi teutonilor. A reformat armata, apelînd la serviciile oamenilor de rînd ; pe plan tactic a dat un rol preponderent cohortei.
65 Bătălia de la Aquae Sextiae (102 î.e.n.).
66 Verrcellae (azi Vercelli), oraş în nordul Italiei,  unde în 101 î.e.n. Marius îi în-
frînge pe cimbri.
67 Marius, în Vieţi paralele, III, ed. cit., p. 92—93.
68 Lucius Apuleius Saturninus, unul dintre conducătorii partidului popularilor. Ales
tribun al poporului pentru prima oară în 103 î.e.n., începe o serie de atacuri împotriva aristocraţiei şi propune o lege agrară, în baza căreia veteranii lui Marius căpătau pămînt. în anul 100 î.e.n. este ales din nou tribun şi propune o serie de legi în favoarea poporului, care au declanşat o înverşunată luptă.
69 Quintus Caecilius Metellus (Numidicus), consul în 109 î.e.n., adversarul cel mai
hotărît al legilor lui Saturninus. După succesul popularilor în jurul legilor lui Saturninus, refuzînd să depună jurămîntul de credinţă al senatorilor faţă de noile legi, a fost silit să părăsească Italia.
140
SCRIERILE
NOTE
141
70 P. Rutilius Rufus, consul în 105 î.e.n. Izvoarele nu menţionează că a fost exilat
împreună cu Metellus, ci mai tîrziu, cînd a fost acuzat de tribunalele formate din cavaleri de şantaj în provincia în care a fost legatus. După acuzare s-a autoexilat în aceeaşi provincie (Asia) unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii.
71 Saturninus a fost ucis împreună cu Caius Servilius Glaucia, în urma răscoalei
organizate în 100 î.e.n.
Marcus Livius Drusus, tribun al poporului în anul 91 î.e.n., este autorul unor proiecte de legi care urmăreau reforma tribunalelor formate din cavaleri, reorganizarea senatului, vînzarea pîinii la un preţ ieftin, întemeierea de noi colonii, acordarea dreptului de cetăţenie aliaţilor. Moare asasinat.
72 L. Cornelius Sulla (138—78 î.e.n.), de origine nobilă, a fost questor al lui Marius
în 107 î.e.n., dobîndind renume prin arestarea lui Jugurtha. în 88 î.e.n. este ales şi i se încredinţează comanda armatei în războiul împotriva lui Mithri-date. După înfrîngerea partizanilor lui Marius la porţile Romei (82 î.e.n.) este numit dictator, calitate în care procedează la reforme constituţionale.
73 Este vorba de prima răscoală a sclavilor din Sicilia (136—132 î.e.n.) şi a doua, din
104 î.e.n.
74 Caius Claudius Glabrus.
75 Ab Urbe condita (72 î.e.n.).
76 M. Licinius Crassus (114—53 î.e.n.), partizan al lui Sulla, reprezintă puterea finan-
ciară în republica romană aflată la sfîrşitul ei.
77 Plutarh, Crassus (11, 11), în ed. cit, voi. IV, p. 73.
78 Ihidem (11, 12), p. 74 şi Pompeius (21, 2), în ed. cit., voi. IV, p. 263.
79 Cn. Pompeius Magnus (106—48 î.e.n.), de origine din înalta nobilime ; a luptat îm-
potriva partizanilor lui Marius. iar pentru victoriile din Sicilia şi Africa a fost denumit Magnus. între 77—72 î.e.n. luptă contra lui Sertorius. în 70 î.e.n. este ales consul, deşi nu a parcurs toate treptele carierei onorurilor.
80 Plutarh, Crassus (4, 3), în ed. cit., voi. IV, p. 74.
81 C. lulius Caesar (102—44 î.e.n.) aparţine unei familii de patricieni ; în 73 î.e.n. este
ales în colegiul pontifilor, contribuind la abolirea reformelor lui Sulla ; în 68 î.e.n. este questor în Spania, în 65 î.e.n. este edil, în 63 î.e.n. pontif ex maxi-mus, iar în 62 î.e.n. pretor. A favorizat în secret conjuraţia lui Catilina. în 61 î.e.n. a fost propretor în Spania, în 60 î.e.n. formează primul triumvirat cu Crassus şi Pompei şi, în sfîrşit, în 59 î.e.n. obţine consulatul.
82 D. lunius Brutus Albinus, locotenent al lui Caesar în Galia. comandantul flotei
acestuia la Marsilia (49 î.e.n.), guvernatorul Galiei transalpine (46 î.e.n.), a participat la conjuraţia împotriva lui Caesar (idele lui martie 44 î.e.n.).
83 C. Suetonius Tranquillus, Vieţile celor doisprezece Cezari, Bucureşti, Edit. Ştiin-
ţifică, 1958, p. 44 (Caesar, 82).
84 Ibidem.
85 ;M. Antonius (82—30 î.e.n.) îşi începe cariera în umbra lui Caesar, pe care îl ur-
mează în Galia (54—50 î.e.n.) şi datorită căruia obţine tribunatul plebei în 50 î.e.n. ;^ ia parte la campaniile din Italia şi Grecia ; a fost la Pharsalus în 48 î.e.n. în 44 î.e.n. a fost coleg de consulat cu Caesar.
86 M. Aemilius Lepidus s-a născut în 89 î.e.n.; a fost pontifex în 64 î.e.n., interrex în
52 î.e.n., praetor urban în 49 î.e.n. ; a prezidat adunarea poporului care 1-a numit pe Caesar  dictator; proconsul  în Spania  în anul 47 î.e.n., magi ster equitum în 45 şi 44 î.e.n., apoi mare pontif în locul lui Caesar. 57 Este vorba de Caius Octavius, nepotul lui Caesar, care 1-a adoptat în 45 î e.n. De atunci se numea Caius lulius Caesar Octavianus.
88 Este vorba de Decimus Brutus. Vezi nota 82.
89 M. Tullius Cicero (106—43 î.e.n.), de origine dintr-o familie de cavaleri, a fost
consul în 63 î.e.n. ; acest „om nou" a fost cel mai mare orator al Romei. Dintre succesele oratorice : votul legii Manilia (66 î.e.n.), lupta împotriva lui Catilina (63 î.e.n.) ; exilat în 58 î.e.n. de Clodius ; urmează apoi pe Pompeius ; după moartea lui Caesar favorizează pe Octavianus ; între sept 44—apr. 43 î.e.n. pronunţă 14 Filipice împotriva lui Antonius.
90 Este vorba de al doilea triumvirat, încheiat la Bononia în noiembrie 43î.e.n.
m Caius Cassius Longinus, la început partizan al lui Pompei, apoi a trecut de partea lui Caesar, de la care a primit funcţia de praetor (44 î.e.n.) ; a fost un general de vază. A luptat în calitate de questor contra părţilor; a participat la conspiraţia împotriva lui Caesar.
82 42 î.e.n.
ss Montesquieu, op. cit, p. 66.
lancu de Hunedoara
I. Thuroczi (1435 ?—1490 ?),  istoric.  Scrie Chronicon Hun g ar o rum,  dedicată lui
Mathia Corvin, tipărită în 1488 la Augsburg. L Thuroczi, Chronica Hungarorum, ed. J. G. Schwandtner, în Scriptores Rerum
Hungaricarum, I. Tyrnavia, 1765, p. 397. J. Chr. Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, voi. 1, Halie, 1804, p. 158.
La Engel : Woik Buti, der hernach diese Morsina heirathete war nach... In orig. : traduxisset in dominium. Vezi Thuroczi, op. cit., p. 397. Engel, op. cit., p. 158.
Discuţia în legătură cu satul Corvin la C. Mureş an, lancu de Hunedoara, ed. II,
Bucureşti, 1968, p. 44. Elisabeta Morsinai, mama lui lancu de Hunedoara, aparţinea micii nobilimi hune-
dorene. Apud C. Mureşan, op. cit., p. 41. în continuare corect este : „et e Romanis superfuisse colonis, veluti linquae simi-
litudi testatur, sane creduntur, plurimum etc. Vezi ed.  I. Fogel, B. Ivânyi,
L. Juhâsz, Lipsiae, 1936, voi. III, p. 95. Ibidem, p. 96.
Originea lui Voicu din Transilvania sau Ţara Românească nu a fost dovedită
pentru nici una dintre părţi. C. Mureşan, op. cit., p. 40. Valachorum, în original.
în continuare în original : suapte natura Ungaris infensi ne Corvino etc.
în continuare : natus esse videretur auctore.
Bonfinius, ed. cit., p. 224 (283—285, 286—287, 288, 290—293).
Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, ed. Florea Fugariu,
voi. I, Bucureşti, 1970, p. 176—178. în orig. : „oriundos, et in veteris illius Daciae opulentissima parte, qui nune no-
men est Transalpinae, ad arcendos hostium finiţi mor um in provincias Roma-
nas inoursiones collocatos esse constat". Qua tua ista gens semper prepollens fuit.
Diploma la Al. Tonk, Diplomele de înnobilare ale lui Nicolaus Olahus, în „Re*
vista arhivelor", 12, 1969, nr. 1, p. 21—24. I. Benko, Transilvania, voi. I, Cluj, 1834, p. 177.
L. A. Gebhardi, Geschichte von Ungarn und den dazu gehorigen Lăndem, voi. 3,
Wien, 1972, p. 78—79. Ibidem, p. 177.
Este vorba de lucrarea lui Fessler, Gemălde aus den alten Zeiten der Hungarn,
Carlsruhe, 1908, 3 voi. în continuare : unde etiam ei congnomen inditum est, natus.
P. Nagy, Historia pragmatica regni Hungariae, diplomatibus, et scriptorum testi-moniis illustrata, auxiliaribusque scientiis aucta, Editio secunda, Tomus II, Pesthini, 1825, p. 145.
Bonfinius, ed. cit., voi. 3, p. 95. „Servivit a principio cum XII equis Demetrio epis-
copo Zagrabiensi...". Purpura Panonica sive Vitae et Res Gestae S. R. E. Cardinalium, qui aut in ditio-
nibus Sacrae Coronae Hungaricae Nati, Cassoviae, 1745, p. 40. Discuţia în legătură cu „Demetrius, episcopus  Zagrabiensis" la C. Mureşan,
op. cit., p. 46.
142
SCRIERILE
28 Kercselich, Balthasar Adam (1715—1778). N. în  Corbavia,  pe  graniţa militară.
Studii de teologie la Agram. Scrieri : De regnis Dalmatiae, Croatiae, Slavoniae notitiae praeliminaribus, periodis quatuor distinctae (Agram, 1770) şi Historia cathedralis ecclesiae Zagrabiensis. Partis I, tomus I, praemissis praeliminaribus continens seriem episcoporum ac anno 1091 ad anum 1603 (1770). Această din urmă scriere o citează Bojincă, respectiv voi. i, p. 135, biografia cardinalului Demetrius I : „Turn Varadiensis, ab anno 1335, ut ex diplomatibus Regiis emi-tur, ad 1375 ...".
29 Profesorul Camil Mureşan propune anul  1407. Argumentele în op. cit., p. 41,
nota nr. 1.
so Annales Regum Hungariae, pars III, lib. III, p. 186, nota nr. 4.
81 ... authore Ciliae olim comite, fabularum  haudquamquam  insulsam commenti
sunt. Vezi nota 14. S2 Vezi nota 20.
Mihai Viteazul
1 Istoriografia nouă nu menţionează solia lui Ştefan Jojika şi Pongraz SennyeL
2 Istoriografia lui Mihai, bazată pe informaţia Cronicii anonime, este de acord că
Mihai a trimis solii la Sigismund şi Aron în vederea unei alianţe antiotomane, în lunile septembrie—octombrie 1594.
3 Corect 13 noiembrie.
4 Stroe.
5 Numai oraşul a fost prădat, cetatea nu a fost însă luată.
6 Cronica lui Baltasar Walther, ed. D. Simonescu în SMIM, 3, 1969, p. 65—67.
7 Hîrşova. Ibidem, p. 67.
8 Ibidem, p. 68.
9 Pietrile (NV de Giurgiu, pe balta cu acelaşi  nume)  Apud P. P. Panaitescu,
Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 111.
10 Hulubeşti. Vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 111, nota 1.
11 Putineiu (în Vlaşca, la 18 km NE de Giurgiu). Ibidem.
12 La 12 km de Giurgiu. Ibidem.
13 Naraţiune istorică contemporană voievodului compusă în latineşte de Balthasar
Walther, începută la Tîrgovişte, în 1597 şi imprimată la Gorlitz, Silezia, în 1599 : Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvîrşite de Io Mihai, domnul Ţării Româneşti, prea strălucitul, prea măritul şi prea viteazul conducător de oaste, împotriva duşmanilor patriei sale şi ai Creştinătăţii. Adunată întocmai la curtea lui din Tîrgovişte, prin munca şi străduinţa lui Balthasar Walther cel tînăr, silezianul". B. W. mărturiseşte că a utilizat cronica românească a logofătului Teodosie Rudeanu. Ediţie şi comentariu de Dan Simonescu, în SMIMP 3, 1969, p. 7—96.
14 Şerpăteşti (între Giurgiu şi Călugăreni). A transcris greşit după Engel, unde apare
Schernetescht. _ _ _
15 Marotin (în sudul Dunării, la vreo 20 de km NE de Rusciuk). Apud P. F. Panai-
tescu, op. cit., p. 112. î6 «Este vorba de banul Mihalcea.
17 Este vorba de Ştefan Surdul, pretendent la scaunul Moldovei, nu al Ţării Ro-
mâneşti. El a fost alungat de banul Mihalcea, prin incursiunea asupra Si-listrei', unde pretendentul aştepta un moment favorabil pentru a ajunge la scaunul Moldovei.
18 Martie 1595.
19 Vidinul nu Nicopole. Vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 114.
20 Aron Tiranul, 1591—1595, cu întreruperi.
NOTE
143
21 Vinţul de Jos.
22 Ştefan Răzvan (1595).
23 De fapt Mihai a fost trădat de boieri cu acest prilej. La Alba-Iulia mitropolitul
Eftimie, boierii Buzeşti, Teodosie Rudeanu ş.a. jertfesc autonomia ţării în schimbul asigurării privilegiilor lor sociale. Amănunte la P. P. Panaitescu, op. cit., p. 114—115.
24 „Dentr-aceşti boiari ce-i trimisese Mihai Vodă pentru  tocmeală, învrăjbitorui
diavol umblase în mijlocul lor, de să apucară unii ca aceia mai mult să facă vrajbă decît pace...". Istoria Ţării Româneşti, p. 59.
25 Măria Christerna.
26 Radu Calomfirescu.
27 Măgurele. Identificarea la  Ion Sîrbu, Istoria  lui Mihai-vodă Viteazul, domnul
Ţării Româneşti, I, Bucureşti, 1904, p. 296.
28 NeajIov.
29 Dîmboviţa.
30 Stoeneşti, în munţi, lîngă pasul Branului. Ajunge aici în 12 septembrie. P. P. Pa-
naitescu, op. cit., p. 120.
31 Bran.
32 Silvio Piecolomini conducea 300 călăreţi şi tunuri din Toscana. Vezi P. P. Panai-
tescu, op. cit, p. 120.
33 „Atuncea Batîr Jicmon, deaca văzu pre Mihai Vodă cu atîta vitejie şi cu atîta
înţelepciune, slobozit-au Jara Românească cu tot venitul ei ca să fie iar pre seama lui Mihai Vodă. Şi să înturnară cineşi la ţara lui". Istoria Ţării Româneşti, p. 63.
34 Haiducul Velişco.
35 Babadag.
36 Ieremia Movilă, domn al Moldovei (1595—1600).
37 Gherghita, jud. Prahova.
38 Erlau.
39 Pongratz Sennyei.
40 Erich Lassota, solul împăratului Rudolf, aduce în iulie 1597, la Tîrgovişte, banii
promisi lui Mihai.
41 Vidin.
42 Silistra.
43 1 500 ostaşi sub comanda agăi Leca. Cf. C. C. Giurescu, Istoria românilor, IIu
Bucureşti, 1940, p. 274 ; P. P. Panaitescu, op. cit, p. 148.
44 Chioseler, Chiosler, denumirea veche a  localităţii Petroşani  (jud. Constanţa)
de astăzi.
45 Rusciuk.
46 Vezi Istoria Ţării Româneşti, p. 71—72.
47 Gaspar Kornis.
48 Gheorghe Ravazdy.
49 Nicolae Vitez.
50 Istoria Ţării Româneşti, p. 72.
51 Gheorghe Basta (1550—1607), comandant al trupelor imperiale în Transilvania,
Sub împăratul Rudolf II ajunge comandant suprem în Caşovia.
52 Gheorghe Palatici, un mare căpitan din Banat, de origine sîrbă.
53 Poate fi vorba de Ivan Marco Raguzanul, diplomat al lui Mihai, sol de mai multe
ori la curtea împăratului Rudolf.
54 încă din august, Mihai era în tabără la Ploieşti.
55 Este vorba de banul Caragea Mihalcea, unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici aî
lui Mihai.
56 Logofătul Teodosie Rudeanu.
57 Fiica din căsătoria cu Doamna Stanca.
58 Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai, locţiitor al tatălui său în Ţara Românească.
59 Tudora, din Tîrgul de Floci, mama lui Mihai Viteazul.
60 Cozia.
61 Buzău.
144
SCRIERILE
NOTE
145
101
102
103
104
105
Este cetatea Vârhely, ridicată de Ioan II Zapolya. Şercaia, jud. Braşov.
Banul Udrea din Băleni, fiul lui Radu din Băleni, unul dintre cei mai de seamă
dregători ai lui Mihai. Riu de Mori, jud. Hunedoara. Lipova. In eu.
Malaspina di San Severo, nunţiu papal.
Bătălia descrisă mai sus a avut loc la Şelimbăr în 18/28 octombrie 1599. Istoria Ţării Româneşti, p. 74—75.
La Szamoskozy apare Nikolaus Miko. I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozy şt însemnările lui pivitoare la români, Cluj, 1928, p. 124, 125.
Secuiul care 1-a omorît pe Andrei Bathory a fost Mihai Balâzs, numit şi OrdSg (Dracul) din Boldogasszonyfalva. Vezi I. Sîrbu, op. cit., II. p. 336.
Vezi nota 56.
Este vorba de logofătul Stoichiţă (Stoica) din Strîmba, în această perioadă mare vistiernic.
Prima dietă a Transilvaniei sub Mihai Viteazul (20—28 septembrie 1599). Corect între 12—15 martie 1600.
In orig. la Engel Joh. Mur alt; Ioan Murali e — la Şincai, Opere, II, ed. Fierea
Fugariu, p. 370. Moi se Szekely. Gabriel Bethien. Fraiiz Forrai (Ferreus). Hotin. Hotin.
Udrea din Băleni, hatman în această perioadă. Andronic Cantacuzino, mare vistier. Negrea, mare spătar. Marcu, fiul lui Petru Cercel.
A treia dietă a Transilvaniei sub Mihai (iulie 1600).
Aga Hussein. v. N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, ed. N. Gheran si V. Iova, Bucureşti, 1968, p. 326—327.
Doctorul Pezzen. Tratativele cu Mihai au loc la Alba lulia. în 11 iulie 1600, Cererile lui Mihai — v. N. Iorga, op. cit., p. 351.
Clucerul Radu Buzescu.
Banul - Mihalcea.
La Engel Hoit Mar os. Probabil un braţ secat al Mureşului, de ia maghiarul hoU. Mirăslău.
Decea.
Radu Buzescu.
Aga Leca, albanez, membru al sfatului la Alba, căpitan al cetăţilor Gherla şi Chioar.
Ioan Zamoyski, cancelar al Poloniei.
Csaky Ştefan, membru al sfatului lui Mihai, conducătorul nobilimii maghiare răsculate.
F. Chr. Khevenhiiller, autorul lucrării Annales Ferdinandi. Cea mai completă
ediţie : Leipzig, 1716—1726. Cuprinde evenimente din perioada 1578—1637. Este vorba de marchizul de Gonzaga, general al armatelor imperiale. Gorăslău, la NV de Zalău. Belgrad.
Rottal, conducătorul raiterilor silezieni. N. Iorga, op. cit., p. 393. Sennyei.
Vezi Istoria Ţării Româneşti, p. 81—82.
„Wir wollen die Grabschriften auf Michael ubergehen, welche Bethien und Benko auf die Nachwelt gebracht haben, wovon die eine : octobri ipse fuge, fugio mox mense Septembri, Augusto vitam sed mi hi Basta fugat, wenigstens den Monath seines Todes bestimmt. Wir wollen lieber Blumen auf das Grab
eines Walachischen fiirsten streuen, der Welthistorisches Interesse hat. Auch er half — und half mâchtig die turkische Barbarey von den îibrigen Theilen Europa's abzuwenden. Hatte der Mann eine feinere Erziehung gehiab't, wăre er in nicht so schwierige Zeit-Umstănde gefallen, hatte er es nicht mit Basta's, mit Sigmund Bathoris, mit Ieremias Movila's zu thun gehabt; der Mann hatte Wunderdinge ausgerichtet; er wăre mit Themistocles, mit Joh. von Hunyad verglichen worden. Ich babe die Geschichte seiner Regierung mit Liebe bearbeitet; sie entschâdigte mich fiir andre Mond- und Ungluck-Ge-schichten der Valachey und Moldau. Ein gebohrner Valach, ist er ein Beweis mehr fiir die Wahrheit, dass die Vorsehung sich ihre Werkzeuge aus allen Na-tionen und Zungen ausersehe. Seine Regierung wăre, hatte sie lănger gedauret, fiir das bessere Schicksal der an der Unter-Donau liegenden Lănder ent-scheidend gewesen. Aber im 43. Jahr. seines Alters ward er gewaltsam aus seiner Laufbahn gerissen ; die Folgen seiner Unternehmungen sind vereitelt, und gleichsam in den leeren Raum der Zeiten verschwunden ; die Walachey und Moldau befinden sich noch in dem herabgewiirdigten Zustande, wie vor-her — aber der Geschichte Werk sey es, sein Andenken aufrecht zu erhalten, und sein Lob zu verkiindigen, ohne seine Fehler zu verschweigen. Ihr Werk sey es, die Thunlichkeit vor Augen zu legen, die Ahndung zu wecken, dass es einst in den schonen Lăndern mit der Menschheit besser werden konne. Engel, op. cit., p. 268.
Radu Serban
3 J. Chr. Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, voi. I, Halle, 1804, p. 268.
2 în Moldova era domn Ieremia Movilă. Bojincă preia greşit după Engel, op. cit.,
p. 268. Simion Movilă însă a fost domn în Ţara Românească din 1600 pînă la răscoala boierilor conduşi de fraţii Buzeşti în 1601.
3 Stroe postelnicul, Preda postelnicul şi Radu clucerul, fiii marelui armaş Radu
Buzea, colaboratori apropiaţi ai domnului Mihai, iar după moartea acestuia cu un rol important în destinele ţării.
4 Răscoala Buzeştilor a avut loc la 1601, în condiţiile în care sorţii se arătau din
nou favorabili pentru Mihai în Transilvania. Concentrînd ostile „mehedinţe-nilor" lîngă Craiova, cum spune cronica (Istoria Ţării Româneşti, ed. C. Gre-cescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 83), atacă pe Simion Movilă, care, lipsit ele ajutorul extern, nu primeşte lupta. Urmărit îndeaproape de Buzeşti, este definitiv învins lîngă Focşani în 3 iulie 1601.
5 „Cîrstieneşti, ce iaste din sus de mănăstirea den Argeş". Istoria Ţării Româneşti*
p. 84 ; C. C. Giurescu, Istoria românilor, IIIi, Bucureşti, 1942. p. 1.
6 Se pare că se referă la Neagoe Basarab. în divanul lui Mihai a fost paharnic.
Prin mamă, se trăgea din marele ban Şerban, ginerele lui Pîrvu Craiovescu. C; C. Giurescu, op. cit., p. 1 ; N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. IX.
7 Una din variantele Istoriei Ţării Româneşti a fost tradusă în limba germană de
Fi Îs ti ch la Braşov şi copiată la 5 septembrie 1727. A fost utilizată de Engel ca izvor important în lucrarea Geschichte der Moldau und, Walachey, Halle, 1804. Bojincă nu a cunoscut direct varianta Filstich ci a preluat de la Engel, aproape fidel, textul acestuia.
8 Se referă la luptele de la Ogretin şi Teiuşani, din septembrie 1602, unde Radu
Şerban a primit ajutor de la Basta un corp de cavalerie valonă şi vreo 1 000 de infanterişti. C. C. Giurescu, op. cit., p. 2.
9 După ce au căzut aproape toate oraşele Transilvaniei în mîna trupelor maghiare,
aliate cu turcii din Banat, în fruntea cărora sta Moise Szekely, Basta cere ajutor lui Radu Şerban din cetatea Gherlei, unde se adăpostise.
146
SCRIERILE
NOTE
147
10 Kis Lupus la W. Bethlen, Historia de rebus Trcmssilvanicis, V, Sibiu, 1789, p. 271,
274, 295, 343, ş.a. ; Kiss Farkas la Szamoskozy. Vezi 1.^ Crăciun, Cronicarul Szamoskozy si însemnările lui privitoare la români, Cluj, 1928, p. 171, 174.
11 La W. Bethlen, op. cit., p. 271, 343 etc., apare Ioannes Csonka ; de asemenea, la
Szamoskozy, op. cit., p. 171, 174.
12 V. Motogna o identifică cu Dumitrea. Vezi Războaiele lui Radu Şerban (1602—1611),
în „Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice", ser. III, t. VI, 1927, p. 265. Deoarece acest ajutor urma traseul Braşov-Bistriţa, ar putea fi si localitatea Dumitreni, jud. Mureş, în trecut Sîn-Dumitru, Szent Demeter.
13 Deli' Marko la W. Bethlen, op. cit, p. 244 ; de asemenea, la Szamoskozy, op. cit,
p. 173, 177.
14 Ratz Georgius la W. Bethlen, op. cit, p. 245 sq. şi la Szamoskozy, op. cit, p. 121,
133, 137, 151, 157, 166—167, 172—174, 176, 178, 191, 193—195.
15 imperialilor.
16 Scrisoarea la W. Bethlen, op. cit, p. 351—353 şi la Szamoskozy, op. cit, p. 167—168. î7 Szalânczi Ladislaus la W. Bethlen, op. cit., p. 349, 361, 388 şi la Szamoskozy,
op. cit, p. 134, 174.
18 La W. Bethlen, op. cit., p. 361, 388 — menţionat Kasztroczius Stephanus de Karan-
Sebes.
19 Radibratus (sau Radibrates) Aloysius, raguzan, Istvânfi, L. 33 ; W. Bethlen, op. cit,
p. 348, 413 ; Szamoskozy, op. cit., p. 161, 165, 174, 176, 177.
20 Este Ştefan Prodieul, fiu nelegitim al lui Petru Cercel. Apud Sincai, Opere, II,
ed. FI. Fugariu, p. 400.
21 Cronica ţării scrie : „Şi cînd fu la purcesul lui den Tîrgovişte, strînse preoţii bi-
sericii de făcură bdenii şi slujbe dumnezeieşti. Şi-1 blagosloviră toţi, rugînd pre dumnezeu să-1 poarte într-această cale cu sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor". Istoria Ţării Româneşti, p. 85—86.
22 „Ia să vedeţi acum acel român gros ce va să pată ; numai să-mi întinz aripa
ci astă dreaptă, numaidecît îl voi birui". Ibidem, p. 86.
23 Nu figurează în textul lui Engel.
24 La Szamoskozy sînt menţionate 40 ; la V. Motogna, op. cit., sînt 32. Bojincă apro-
ximează greşit că din trupele ardelene au rămas în viaţă numai 4 000. Cifra reprezintă pe cei căzuţi din oastea lui Moise Szekely. Vezi V. Motogna op. cit., p. 34.
25 întrevederea a avut loc în martie 1604. Vezi N. Iorga, Studii şi documente, IV,
p. XLIII ; V. Motogna, op. cit., p. 39.
26 Ştefan Bocskay a condus răscoala transilvănenilor împotriva imperialilor. Prin-
cipe între anii 1604—1606. S-a născut în 1577 la Cluj, dintr-o familie veche. A fost mai întîi pîrcălab al Oradei şi comite al Bihorului, după care devine consilier intim al nepotului său, Sigismund Bathory. Exilat de Andrei Bathory, trece la curtea imperială ca sfetnic al lui Rudolf. Conduce răsculaţii împotriva stăpînirii imperiale în lupta de la Almosd, din 4 oct. 1604. Este proclamat principe de către răsculaţi, iar la 19 nov. 1604 primeşte şi aprobarea vizirului. V. Motogna, op. cit., p. 43—44.
27 Bojincă preia greşit după Engel, op. cit., p. 276, confundînd evenimentele rela-
tate mai sus cu întîmplările din 1602, cînd Radu eîştigă lupta cu tătarii la Teiusani. în aceeaşi luptă a avut loc şi episodul eroic cu Stroe Buzescu.
28 Gabriel Bathory, nepotul lui Ştefan Bathory, regele Poloniei. A fost proclamat
principe al Transilvaniei la 7 martie 1608.
29 Este vorba de Ştefan Kendy, un timp cancelar al principelui. în 1610 se pune în
fruntea unei conjuraţii a nobililor catolici, nemulţumiţi de politica despotică şi sentimentele calvine ale principelui. Conjuraţia a fost descoperită. Baltazar fcornis a fost rănit şi apoi decapitat, iar Kendy a reuşit să fugă în exil.
80 Se referă la Radu Mihnea, dar greşeşte afirmînd că a fost ales domn de către divan. El a fost impus ca domn de către Poartă, care-1 instaurează împotriva cererii lui Bathory de a i se încredinţa lui Ţara Românească.
11 în cronica ţării, Stanciu slugerul.
32 Boythi (Veress) Gâspâr, secretar al lui Gabriel Bethlen, om de curte al lui Gh. Râkoczy I. Născut în comitatul Bihor, de origine iobagă. Este eliberat de
Boythi Balâzs. Face studii la Heidelberg (1617—1620), după care ajunge profesor la Tg. Mureş. Istoric oficial al lui Gabriel Bethlen. Principala sa scriere este De rebus gestis magni Gabrielis Bethlen, păstrată în manuscris. Prima ediţie, Viena, 1809.
Ilinca, nu Elena, căsătorită cu Constantin Cantacuzino postelnicul. Vezi C. C. Giu-rescu, op. cit., p. 11. Elena era soţia domnului.
Constantin este fiul nelegitim al lui Radu Şerban. Ajunge domn al Ţării Româneşti în 1654, după Matei Basarab.
Anticile Romanilor
1 Jupiter
2 Marte.
3 Venus
4 Junona.
s J. Roszfeld, învăţat german, care a trăit între 1551—1592. Opera sa principală este Antiquitatum Romanorum corpus absolutissimum ex variis auctoribus collec-tum} Bale, 1583, reeditată de mai multe ori cu adăugiri de T. Dempster, P. Ma-nuce, A. Schott (Lyon, 1585, Amsterdam, 1743).
6 T. Demstery, savant scoţian (1579—1625), care a dus o viaţă agitată şi aventu-
roasă, trecînd prin numeroase universităţi europene ca student şi apoi ca profesor. Opera care ne interesează în acest caz este Antiquitatum Romanorum corpus absolutissimum, Paris, 1613.
7 G. H. Nieupoort, istoric olandez, născut spre 1670, mort în jur de 1730. Profesor
la Utrecht. Scrierile care ne interesează : Ritum qui olim Romanos obtinue-runt succinta explicatio, Utrecht, 1712 ; Historia reipublicae et imperii Romanorum contexta ex monumentis veterum, Utrecht, 1723.
8 Johannes Troster, istoric din sec. XVII, de origine transilvăneană. Născut la Si-
biu, în 1658 părăseşte Transilvania. Face studii de medicină şi teologie, apoi se stabileşte în Niirnberg. Se reîntoarce în ţară şi devine rector la Sibiu. Scrierea care ne interesează şi la care se referă Bojincă este Das Alt und neu Teutsche Dacia, Niirnberg, 1666.
9 Nu l-am găsit menţionat în literatura consultată.
î0 Vezi R. Vuia, Originea jocului de căluşari, în „Dacoromania", 2, 1922, p. 215—254. în concluziile excelentului său studiu, R. Vuia derivă originea dansului de la un dans cu arme, al cărui scop era de a alunga pe demonii păgubitori sănătăţii. Numele provine de la figura de cal (căluşul) care este simbol al sănătăţii şi fecundităţii. Autorul clujean face o legătură directă între căluşari şi serbările practicate în legătură cu anticele Rosalia. Mai nou vezi Horia Barbu Oprişan, Căluşarii, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, care trece în revistă toate ipotezele referitoare la jocul căluşarilor.
î] S. FI. Marian, Inmormîntarea la români, Bucureşti, 1892, p. 116 şi urm.; Teodor T. Burada, Datinile poporului român la înmormîntări, Iaşi, 1882, p. 82—84. Informaţia lui Bojincă de la V. Popp. Vezi Ovidîu Bîrlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, 1974, p. 45.
12 „... c are deasemenea şi dimpreună poartă toate greutăţile ţării..." nu figurează
în textul lui Titus Livius, fiind o adăugare personală.
13 Titus Livius, De la fundarea Romei, voi. 1, Bucureşti, 1959, cartea IV, cap. IV.
14 Informaţia este preluată de FI. S. Marian, op. cit., p. 380. Pe baza ei acesta gene-
ralizează obiceiul la toţi românii.
15 Voalul miresei. Denumirea este întrebuinţată pentru Transilvania şi Banat. Apud
FI. S. Marian, op. cit, p. 249, care utilizează din nou informaţia lui Bojincă. Turbenţiu la G. I. Trăilă, Nunta ţărănească împrejurul Timişoarei, în „Faini-
148
SCRIERILE
lia", 2, 1867, p. 445—446, 476—479. Comparaţia cu alte popoare la Elena Se-vastos, Nunta la români, Bucureşti, 1889, p. 272—275.
16 Consemnat şi la FI. S. Marian, op. cit., p. 380—381. Din nou utilizează informaţia
de la D. Bojincă, pe lîngă altele.
17 Obiceiul este specific în Banat. Vezi Ioan Meiţoiu, Spectacolul nunţilor. Mono-
grafie folclorică, Bucureşti, 1969 (Nuntă la Ohaba-Forgaci, Lugoj-Banat), p. 197,
18 Vezi cap. respectiv la FI. S. Marian, op. cit., p. 520—530.
19 Vornic în Banat şi unele zone din Transilvania. Vezi FI. S. Marian, op. cit., p. 215,
20 Preluat şi explicat mai detailat la FI. S. Marian, op. cit., p. 221.
2î Nicolae Ursu, O nuntă în Valea Almăjului (jud. Caras), Timişoara, 1940. p. 15 ; Cap. Scoaterea zestrei la FI. S. Marian, op. cit., p. 564—572.
22 FI. S. Marian, op. cit, p. 660—684.
23 Preluat de Marian întocmai. Ibidem, p. 627. Identic la E. Sevastos, op. cit., p. 204.
Asemănător la G. Trăilă, op. cit.; mai nou la I. Meitoiu, op. cit., p. 197.
24 Marian cunoaşte obiceiul în Bucovina. Pentru românii din Transilvania preia in-
formaţia de la Bojincă. FI. S. Marian, op. cit., p. 635.
25 Marian consemnează obiceiul după I. C. Tacit şi D. Bojincă, Ibidem, p. 627. 20 Neatestat în practicile nupţiale de la noi. Cf. O. Bîrlea, op. cit., p. 48—49.
27 Etimologie naivă. Vezi O. Bîrlea, op. cit., p. 49.
28 Modificat la FI. S. Marian, op. cit., p. 687 şi urm. şi la A. Gorovei, Datinile noas-
tre la nuntă, Bucureşti, 1910, p. 106.
29 Zestrea (dărzile) se scoate în ziua cununiei şi face parte din ceremonialul nunţii.
FI. S. Marian, op. cit., p. 564—572. 10 I. Meiţoiu, op. cit., p. 201 ; N. Ursu, op. cit., p. 18.
81 Pentru masa rotundă şi joasă vezi Roswith Capesius, Mobilierul ţărănesc româ-
nesc, Cluj, Dacia, 1974, p. 43—44.
82 Credem că Bojincă se referă în paragraful de mai sus la o piesă de mobilier spe-
cifică interiorului ţărănesc românesc — laviţa. Amănunte ia R. Capesius, op. cit, p. 31 şi urm.
83 Nicolae Stoica de Haţeg (1751—1833), protoprezviterul Mehadiei, autor al Cronicii
Banatului şi al altor însemnări de cronică privind Mehadia şi împrejurimile, învăţat, om de şcoală, a manifestat un viu interes pentru antichităţi, reuşind să adune o frumoasă colecţie de obiecte de artă, inscripţii şi o valoroasă colecţie numismatică din care a făcut unele donaţii muzeelor din Viena şi Pesta. A avut şi cercetări de teren, făcînd descoperiri arheologice antice sau medievale la Şviniţa, Plugova, Petnic şi în alte locuri. Materialul colectat cu aceste prilejuri a fost adunat într-un mic muzeu la Băile Herculane, unde dădea explicaţii vizitatorilor băilor. 54 Menţionat şi de FI. S. Marian, înmormîntarea la români, Bucureşti, 1892, p. 326.
35 Obiceiul a fost preluat probabil după V. Popp, la care apare în § 60. Vezi I. Muş-
lea, Viaţa şi opera doctorului Vasilie Popp (1789—1842), Cluj, 1928, p. 135. Consemnat şi de FI. S. Marian, înmormîntarea la români, p. 260.
36 Consemnat întocmai la Lambrior, Burada şi Marian. Cf. FI. S. Marian, înmor-
mîntarea la români, p. 114.
37 Ibidem, p. 35—36.
38 Amplu comentat la FI. S. Marian, înmormîntarea la români, p. 46—59. Ungerea
preluată după Bojincă, op. cit., p. 55. 19 Preluat după V. Popp. Vezi I. Muşlea, op. cit, p. 132.
40 Este obiceiul „slobozirii apei", care ţine şase săptămîni ; în Banat mai există cî-
teva zile peste an în care se face slobozirea apei pentru morţi. Apud FI. S. Marian, înmormîntarea la români, p. 397—399.
41 Preluat după V. Popp. Cf. I. Muşlea, op. cit., p. 132.
42 Vezi la Fi. S. Marian, înmormîntarea la români, p. 73—75. 48 Ibidem, p. 98—112.
44 Aruncarea oalei cu cenuşă în urma sicriului a fost preluată după V. Popp. De asemenea zicala „i s-au frînt olu". Vezi I. Muşlea, op. cit., p. 136. Obiceiul de a purta o oală cu apă, care se dă apoi de pomană împreună cu o lingură, ia FI. S. Marian, înmormîntarea la români, p. 267—268.
NOTE
149
45 După V. Popp. Vezi O. Bîrlea, op. cit., p. 45.
46 Vezi FI. S. Marian, înmormîntarea la români, p. 26 şi urm.
47 Ibidem, p. 366. A% Ibidem, p. 402.
49 Ibidem, p. 401—402. Citează aici şi pe Bojincă.
50 Ibidem, p. 407—408.
51 Cunoscut de Burada, Lambrior, Marian, care îl şi citează. Ibidem p 412.
52 Este vorba de „Sit tibi terra levis".
53 Vezi cap. Comîndarea, la FI. S. Marian, înmormîntarea la români, p 361—379
54 Ibidem, p. 338.
55 Ibidem, p. 368.
56 Ibidem, p. 368 şi urm.
BIBLIOGRAFIE
151
12. Biografia lui Mathia Corvinus, craiul Ungariei, în „Calendariu pe anul de la Cristos 1832", Buda, 1832, p. 36—125.
13. Diregătoriul bunei creştere spre îndreptarea multor părinţi şi bunfolosul tineri-
mei române, ţesut de D. Bojincă, în crăimea Ungariei şi alăturatele ei părţi jurat advocat. (Directorium bonae educationis). In Buda, la Cră-/ iasca tipografia Universitatei ungureşti, 1830, XVI, 228 p. +111
| 14. Anticile romanilor, tom. I—II, Buda, 1832—1833, 238 + 230 p.
I 15. Disputaţiile asupra Istoriei pentru începutul românilor în Dachia..., tălmăcite
r * t» t i t~\    t~> a t* t t-* de pe lătinie Pe românie prin... In Buda, cu tiparul Crăiestii tipografii
BIBLIOGRAFIE j a Universităţii Ungariei, 1834, IV, 64 p.
16. învăţătura legilor împărăteşti [curs manuscris, 1834].
17. Cursurile de drept [manuscris], 71 + 136 + 1681
Opera
1. Tristă cuvîntare la îngroparea strălucitului şi înalt învăţatului domn Naum Pe-
trovici, la mărita deputăţie care administrează fundusurile şcoalelor naţionale de legea răsăritului neunită în crăimea Ungariei Casse perţeptor, alcătuită şi zisă prin Toma Popovici, auzitoriul Gheometriei şi cu cheltuiala celui învăpăiat de zel român... Atanasie Grabovschi. Anu 1824, 3 august. La Buda, cu tipariul C. Universitate din Pesta, 1824.
2. Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo : Erweis dass die Wala-
chen nicht Romischer Abkunft sind etc. vom K. Rath von*** 1823 editam. Cui adnectitur fiăedignis scriptoribus fulta probatio, Valachos esse veros posteros Romanorum, Pestini, 1827, 1 f., 56 p.
3. Răspundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Hale în anul 1823 sub titula : Erweiss
dass die Walachen nicht Romischer Abkunft sind (adică arătare cum că românii nu sînt de viţă de romani) de K. Consiliar de*** făcută. La care se adause arătarea cu scriptori verednici de credinţă întărită, cum că românii sînt adevăraţi strănepoţi a romanilor. întîi latineşte ţesută, iar acum în limba daco-românească preîntoarsă, tot de acelaşi autor Damaschin T. Bojîncă. la înalta Tablă a Ungariei jurat notarăş. La Buda, în Crăiască tipografie a Universităţii din Pesta, 1828, 120 p.
4. Istoria romanilor, în „Biblioteca românească",  1829, I, p.   1—26 ; II, p. 1—27 ;
1830, III, p. 1—24 ; IV, p. 1—32.
5. Viaţa lui Dimitrie Cantemir, domnului Moldaviei şi prinţip în împărăţia ru-
sească, în „Biblioteca românească", 1829, I, p. 27—38.
6. Istoria lui Radu Şerban, prinţipului Ţării Româneşti, carele a domnit de la anul
1602 pînă la 1610, pe scurt dedusă de..., în „Biblioteca românească44, 1829, II, p. 27—36.
7. O istoriuţă, în „Biblioteca românească", 1829, II, p. 37—49.
8. Istoria lumii pe scurt de la zidirea ei pînă anu acesta. Istoria popoarelor şi sta-
turilor — Istoria culturii. Scurtă cuprindere şi arătări hronologice. în „Biblioteca românească", 1829, II p. 51—54 ; 1830, III, p. 57—60.
9. Vestitele fapte si perirea lui Mihai Viteazul, prinţipul Ţării Româneşti, pe scurt
deduse 'de..., în „Biblioteca românească", 1830, III, p. 36—56 ; IV, p. 25—32.
10. Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa
minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, în „Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830", Buda, 1830, p. 44—141.
11. Tragedia lui Ladislau Corvinus de Huniadi în „Calendariu românesc pe anul de
la Cristos 1831", Buda, 1831, p. 40—149.
IZVOARE
Inedite
1. Arhivele Statului Iaşi, fond Documente, Ministerul de justiţie, Secretariatul de
stat al Moldovei, registrul născuţi, registrul morţi.
2. Biblioteca Academiei R.S. România, Secţia manuscrise, fond Documente MCIX ;
ms. rom. 730 ; Cursurile de drept (cota III 19907).
3. Direcţia generală a Arhivelor statului, fond Manuscrise, nr. 1529.
Edite
1. Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru litera-
tura română şi cultura poporului român, Sibiu, 1862.
2. Analele parlamentare ale României, tom. III—IV, Bucureşti, 1892—1893.
3. Documente privind unirea Principatelor, voi. I—III, Bucureşti, Edit. Academiei
R.P.R., 1959.
4. Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, Bucureşti, 1960.
5. Iorga, N., Studii şi documente cu privire la istoria românilor, voi  XII—XIII
Bucureşti, 1906.
6. Sturza, D. A., Acte şi documente relative la renaşterea României, voi I—X Bucu-
reşti, 1889—1909.
7. Suciu, I. D., Şase scrisori inedite ale lui D. Bojincă către G. Bariţiu, în „Lucea-
fărul", (serie nouă), 6, nr. 1, 1940, p. 59—66.
Neeroloage
1. D. S., în „Transilvania", 4, nr. 10, 1871, p. 64—66, cu comentarii făcute de G. Bariţ
(reproduce necrologul din „Informaţiunile").
2. D. S., în „Telegraful român", 19, nr. 6, 1871, p. 64—66.
150
152
SCRIERILE
BIBLIOGRAFIE
153
Lucrări generale
1. Becleanu Lancu, Adela, Geneza culturologiei româneşti, Iaşi, „Junimea", 1974.
2. Bîrlea, O., Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, Edit. enciclopedica, 1974.
3. Bodea, C, Lupta românilor pentru unitate naţională, Bucureşti, Edit. Academiei
R.S. România, 1967.
4. Boldan, E., Şcoala ardeleană. Antologie, Bucureşti, Edit. tineretului, 1959.
5. Duţu, AL, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, Edit. Academiei
R.S. România, 1972.
6. Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania, Bucureşti, Edit. poli-
tică, 1968.
7. lorga, N., Istoria învăţămîntului românesc, Bucureşti, Edit. Casei şcoalelor, 1928. 8 Idem, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi.  II, Bucureşti,
Edit. didactică şi pedagogică, 1969. 9. Idem, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, voi. I, Sucureşti, 1927.
10. Istoria literaturii române, voi. II, Bucureşti, Edit. Academiei R.S. România, 1969
(cap. semnat de Ioana Petrescu).
11. Ivaşcu, G., Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1969.
12. Lupaş, I., Contribuţii la istoria ziaristicei ardelene, Sibiu, 1926.
13. Idem,' Cronicari si istorici români din Transilvania, voi. I, Craiova, «Scrisul ro-
mânesc41,' f.a., p. 171—181.
14. Papadima, O., Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975.
15. Pascu, Şt., Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968.
16. Piru, AL, Literatura română  premodernă, Bucureşti. Edit.   pentru literatură,
1968.
17. Popovici, D., La litterature roumaine ă Vepoque des lumieres, Sibiu, „Cartea ro-
mânească", 1945.
18. Idem, Romantismul românesc, Bucureşti, Edit. tineretului, 1969.
19. Prodan, D., Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1967.
20. Rosetti, D. R., Dicţionarul contimporanilor, Bucureşti, 1898, p. 32.
21. Suciu, I. D., Literatura bănăţeană de la început pînă la unire, Timişoara, 1940.
22. Idem, Revoluţia de la 1848—1849 în Banat, Bucureşti, Edit. Academiei R.S. Ro-
mânia, ,1968.
23. Urechia, V. A., Istoria culturei naţionale. Istoria şcoalelor de la 1800—1864. Tom
I—II, Bucureşti, 1892—1894.
24. Ţîrcovnicu, V., Contribuţii la istoria învăţămîntului românesc din Banat, Bucu-
reşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1970, p. 98—108.
Lucrări speciale
1. Ada-mescu, Gh., Istoria seminarului Veniamin din Iaşi, Bucureşti, 1904.
2. Andreescu, C. Istoricul Liceului Naţional din Iaşi, în voi. De la Academia Mi-
hăileană la Liceul Naţional din Iaşi, Iaşi, 1936.
3. Ardeleanu, V., Date noi despre Damaschin Bojincă. în „Scrisul bănăţean", 13,
nr. 2, 1962, p. 82—88.
4. Idem. Familia Bojincă în revoluţia din 1848, în „Scrisul bănăţean", 13, nr. 7,
1962, p. 74—79.
<5 Berindei, D., Mihai Viteazul în viziunea generaţiei făuritorilor României mo-'derne, în voi. Mihai Viteazul. Culegere de studii, Bucureşti, 1975, p. 37—50.
8. Birou, V., Portretele lui Damaschin Bojincă, în „Orizont", 1, nr. 2, 1964, p. 77—80. 7. Bocşan,  N.,  Un istoric  uitat — Damaschin Bojincă,  în  „Banatica",   1, 1971, ' p. 289—299.
S. Idem, Polemica lui Damaschin Bojincă şi Eftimie Murgu cu Sava T6k$ly în
„Banatica", 2, 1973, p. 363—382. 9. Bogdan-Duică, G., Eftimie Murgu, Bucureşti, 1937.
10. Breazu, I., Folclorul revistelor „Familia11 şi „Şezătoarea", Sibiu, „Cartea româ-
nească66, 1945.
11. Calimah, AL P., Din istoria legislaţiunii Moldovei, în „Arhiva", 7, nr. 3—4 1896
p. 148—169, 283—290.
12. Ciulei, Gh., Damaschin  Bojincă, în voi.   Din  gîndirea   politico-juridică româ-
nească, Bucureşti, 1974, p. 121—132.
13. Idem, Damaschin Bojincă, jurisconsult progresist din secolul al XlX-lea în „Scri-
sul bănăţean", 10, nr. 1, 1959, p. 88—92.
14. Idem, Damaschin Bojincă, jurist progresist din secolul al XlX-lea, în ^Revista
română de drept", 2, nr. 7, 1968, p. 52—59.
15. Idem, Un jurisconsulte oublie, Damaschin Bojincă, extras din „Revue de Tran-
sylvanie". 10, 1945.
16. Codul Calimah. Ediţie critică, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1958.
17. Cristian, V., Opera istorică a lui Damaschin Bojincă, în „Analele ştiinţifice ale
Universităţii AL I. Cuza. Istorie", 17, fasc. 1, 1971, p. 47—72.
18. Erbiceanu, C, Istoricul seminarului Veniamin din mînăstirea Socola, Iaşi, 1885
19. Flora, R., Damaschin Bojincă şi ideile sale latiniste, I, în „Cercetări de lingvis-
tică", 23, nr. 1, 1978, p. 5—11.
20. Ghergariu, L., Limba scrierilor lui Damaschin Bojincă, în „Cercetări de lingvis-
tică", Cluj, 8, nr. 1, 1963, p. 125—145.
21. Idem, Preocupările etnografice şi folcloristice ale lui Damaschin T. Bojincă, în
„Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1959—1961", Clui 1963, p. 269—281. J*
22. Gropşianu, I., D. T. Bojincă, în „Voinţa Banatului", nr. 10, 1936.
23. Jurchescu, L., Două portrete: Damaschin T* Bojincă şi Aurel C  Popovici în
„Vestul", nr. 582—583, 1932. '
24. Lapedatu, AL, Mănunchiu de cercetări istorice, Bucureşti, 1915.
25. Idem, Un memoriu al lui Damaschin Bojincă în „Revista politică si literară4* 1
1906, p. 86—108. " ^ *
26. Laţia, T., Cărturari din Banat, Bucureşti, „Cartea românească", 1939.
27. Lupaş, I., Cea mai veche revistă literară românească, extras din, „Anuarul Insti-
tutului de istorie naţională din Cluj", 1, 1921.
28. Minea, I., Abonaţi ieşeni la o carte a lui Damaschin Bojincă, în „Cercetări isto-
rice", 10—12, nr. 1, 1934—1936, p. 346.
29. Mureşan, C, lancu de Hunedoara, ed. a 2-a, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1968.
30. Murgu, E., Scrieri. Ediţie I. D. Suciu, Bucureşti. Edit. pentru literatură, 1969.
31. Oniţiu, V., .Un registru al românilor de carte si de inimă din anul 1829, în tran-
silvania", 26, 1905, p. 121—133.
32. Papacostea, V., Regleanu, M., Seminarul central. Documentele întemeierii Bucu-
reşti. 1938, p. 38—39.
33. Pascu, Şt., Ştănescu, E., Istoriografia modernă a României. încercare de perio-
dizare şi fixare a principalelor curente si tendinţe, în „Studii", 17 nr 1, 1964, p. 113—-15&.
34. Rădulescu, A., Cultura juridică românească în ultimul secol. Discurs de recepţie,
Bucureşti, 1923.
35. Sobornicescul hrisov, 1785, 1835, 1839. Ediţie critică. Bucureşti, Edit. Academiei
R.P.R., 1958.
36. Stoide, C. A., Turcu, C, O carte de largă circulaţie din primele decenii ale seco-
lului al XlX-lea şi rolul ei în unitatea culturală a românilor, în „Apu-lum", 7/II, 1969, p. 109—130.
37. Suciu, I. D., Nicolae Tincu-Velia, Bucureşti, 1945.
38. Taloş. L, începuturile interesului pentru folclorul românesc în Banat, în „Studii
de istorie literară şi folclor", Cluj, 1964, p. 201—222.
39. Ţîrcovnicu, V., Damaschin Bojincă, pedagog iluminist, în „Revista de pedagogie",
13, ar. 2, 1964, p. 53—64.
154
SCRIERILE
40. Topliceanu, Traian, Cel dintîi pedagog român este un bănăţean, în „Luceafărul**
(seria a doua), 3, nr. 1—-2, 1937, p. 33—42. \
41. Idem, Damaschin Bojincă, în „Semenicul", 2, nr. 7—8, 1929, p. 1—6.
42. Idem, Damaschin Bojincă, în „Vestul", nr. 132, 1930.
43. Idem, Damaschin Bojincă, Oraviţa, Biblioteca „Astra", 1933.
44. Idem, Damaschin Bojincă si cîrtitorii neamului românesc, în „Revista Banatu-
lui", 9, nr. 1—3, 1943, p. 16—22.
45. Ungureanu, Gh., Date noi cu privire la jurisconsulţii Chr. Flechtenmacher şi Da-
maschin Bojincă, extras din „Arhiva", 41, nr. 1—2, 1934, p. 46—55.
46. Idem, învăţămîntul juridic la Academia Mihăileanu, în voi. De la Academia Mi-
hăileariu la Liceul Naţional din Iaşi, Iaşi, 1936. INDICE  DE NUME
47. Idem, Istoria avocaturei în Moldova, voi. I, Iaşi, 1938.
48. Idem, Jurisconsultul Damaschin T. Bojincă, Iaşi, 1930.
49. Idem, Justiţia în Moldova, Iaşi, 1934.
50. Vuia, I., Damaschin Bojincă, în „Almanahul Banatului", redactat de R. S. Molin,
voi. 29 Timişoara, 1930.
Aaron, Florian, XVI, 59
Aaron, Teodor, IX. XIII, 4
M. Acilius Glabrio, 139
Adamescu, Gh., 152
Adrianus v. Hadrian
M. Aemilius Lepidus, 46, 140
Ahmet, pasă, 62
Ahrens, H.', XLIX
Alexandru cel Bun, XLIII, 105
Alexandru Macedon, 126
Alexi, Ioan, 4, 13, 131
Aii, paşă, 66
Alter, F.C., 4, 14, 131
Ambrosius, C., XIII
Andreesou, C., 152
M. Antonius, 46. 47, 48, 140
L. Apuleius Saturninus, 139, 140, 43
Ardeleanu, V., LV, 152
Aristotel, XLV, 36, 138
Armbruster, A., LVII
Aron Tiranul. 60, 61, 63, 142
Asachi, Gheorghe, XIII, XVI, XX
Asachi, Petrache, XVII
Asan, conducător al vlaho-bulgari-
lor, 11 Aslan, Alecu, XXI Attalus Philometor, 139 Augustinus, 21. 13
Augustus (v. C. Iulius Caesar Octavianus) M. Aurelius Antonius, LVI Aurelius Marcus, XII
M. Aurelius Scaurus. 43, 139 Aurelius Victor, 17, 132 Aurilius Marcus (v. Aurelius Marcus)
Baba Novac, 72, 78 Bach, J. A., 115 Bacon, Francis, XLIX Baia, beg, 70
Balâzs, Mihai (Ordog), 74. 144 Barbatus Horaţius, consul, 35 Barbu, N. I., 139
Bariţ, Gheorghe,  XIV, XV, XXVI, LIX, 151
Basta, Gheorghe, 71, 75, 77, 79, 80,
81, 82, 84, 85, 86, 87, 144, 145 Bâthory, Andrei, 70, 71, 72, 73, 74,
75, 89, 144, 146 Bâthory, Gabriel, 88, 89, 90, 146 Bâthory, Sigismund, 60, 61, 63, 64.
66, 67, 68, 70, 74, 76, 77, 79, 80,
82, 142, 143, 145, 146 Bâthory, Ştefan, 146
Batîr Jicmon (v. Bâthory Sigismund) Bălăşescu, Nicolae, XV, LVII, LXI Bărnuţiu,  Simion, XVI, XLV, LII,
LIV, LIX Beccaria, C, XLVI Becleanu-Iancu, Adela, LVIIL 152 Beldiman, Vasile, XXI Bentham, J., XLVII Berindei, D., 152
155
156
SCRIERILE
INDICE DE NUME
157
Bertauid, XLVI Bezdechi, St., 138 Bel Matias, 4, 130 Benchiu Josef (v. Benko Joseph) Benko, Joseph, 4, 15, 16, 49, 55, 132, 141, 144
Bethlen, Gabriel,  16,  79,  132, 144,
146, 147 Bethlen, W., 146 Bianu, I., LVII Birou, Virgil, 152 Bîrlea, O., 147, 148, 152 Blasiu,  Jurduc   (v.  Balâzs Mihai)
(Ordog) Boci cai (v. Bocskay Ştefan) Bocskay, Ştefan, 87, 88, 146 Bocşan, N., 152, 153 Bodea, C, LVI. 152 Bogdan, fiul lui lancu Sasul, 62, 63 Bogdan-Duică, George, LI, LV, LVI,
LVII, 4, 153 Bojincă, familia, 152 Bojincă, Axente, IX Bojincă, Matei, X, LX Bojincă, Nicolae, IX Bojincă, Petru, LX Bojincă, Vasile, IX, LX Boldan, E., 152 Bolla, Martin, XII Boni, XLVI Borbola, Nicolae, X Bonfinius, Antonius, 49, 52, 53, 57,
58, 141
Botin (v. Boythi) (Veress) Gâspâr Boythi Balâzs, 147 Boythi (Veress) Gâspâr 90, 146 Bozoky, Alayos, LV Breazu, Ion, LVIII, 153 Brutus, Decimus, 47 Burada, Teodor T.,  XLI, 147, 148, 149
Buzea, Radu, armaş, 145 Buzescu, Preda, 62, 63, 70, 72, 77, 88, 145
Buzescu, Radu, 62, 63, 68, 73, 76, 78,
144, 145, 146 Buzescu, Stroe, 61, 64, 70, 145, 146
Buzescu, Struia (v. Buzescu Stroe) Buzeşti, familie boierească,  79, 84, 143, 145
A. Caecilius Metellus, 43, 139 Caesar (v. C. lulius Caesar) Calimach, S, XLIII Calimah, Al. P., 153 Calomfirescu, Radu, 62, 64, 143 Cânta, N., XV, LVII Cantacuzino, Andronic,  vistier, 76, 144
Cantacuzino,   Constantin, postelnic, 91, 147
Cantemir, Dimitrie, XII, XXIX, 4,
21, 92, 93, 136, 150 C. Canuleius,  tribun  al poporului,
122, 137, 138 C. Canuleu (v. C. Canuleius) Capesius, Roswith, 148 Caraiman, paşă, 65 Carcalechi, Zaharia, XI, XIV, XV,
XXV, XXIX, 25, 59 Cardanus, 20, 134 C. Cassius Longinus, 47, 48, 141 L. Cassius Longinus, 43, 139 Cassius Spurius, 33, 137 Gastroţi (v. Kasztroczi Ştefan) Catargi, Al., XVIII Catilina, 140
Cato (v. M. Porcius Cato) Ceaca, boier, 70 Chendi (v. Kendy)
Chevenhiller   (v.   Khevenhuller, F. Chr.)
Chiriac, George, LV Choniates, Nicetas, 55 Ciachi (v. Csaky Ştefan) Cicero ,(v. M. Tullius Cicero) Cihac, I., XX Ciliae (v. Ţilei) Cionca, Ioan, 85, 146 Ciulei, Gh., LV. LVIII, 153 Cîmpean, Petru, XVI, XX Claudius Appius, 28, 136 Claudius Caius, 137 C. Claudius Glabrus, 140
Claudius Marcellus, 138
A. Claudius Pulcher, 42, 139
Clodius, 140
Collin, XI
Columella, 99
Comte, A., XLIV
Constantin, boier, 86
Constantin Basaraba (v. Constantin
Şerban) Constantin Şerban, 91 Constantinescu, N. A., LV Constantini, Dimitrie, IX Cornea, Paul, XLI, LVII, LVIII L. Cornelius Cinna, 139 P. Cornelius Scipio Nasica, 42, 139 L. Cornelius Sulla, 44, 45, 137, 140 Cornides Caspar v. Kornis Gaspar Costin, Toma, XIII Craiorescu, Pîrvu, 145 Crăciun, I., 144, 146 Cristian II, elector de Saxa, 131 Cristian, Vasile, 24, 92, 153 Crusius, M., 131 Csaky, Ştefan, 79, 80, 144 Csonka, Ioannes, v. Cionca Ioan Cuciuran, G., XI, XX, 24 Curticăpeanu, V., LV Cuza, Alexandru Ioan, XVIII Cvincius Flaminius (v. T. Quintius
Flaminius)
Damian, vistier, 72 Dan, logofăt, 86 David, Adolf, XV, LX Decebal, 22 Decimus Brutus, 140 Deli Marco, 85, 86, 146 Demetrius. episcop. 56. 141. 1.42 Dem steri (v. Demstery T.) Demstery, T., XII, 115, 118, 147 Densuşianu, N., 132 Destutt de Tracy, XLIV Diaconovici-Loga,   Constantin, IX,
XI, XV, XXVI Diderot, D., 99 Didon, rege, 138
Dimitrie, episcop (v. Demetrius, episcop)
Dimitrie, vornic, 70 Dionysios din Halicarnas, 24, 33, 122, 137
Dobran, Ioan, XI
Docan,  Nicolae, XVII, XVIII, XX, LXI
Dugonics, Andrăs, 24
Duilius Marcus, tribun, 35, 137
Dupin, Ch. A., XLVII
Duţu, Al. XXXIII, XL, LVII, 98, 152
Eftimie. mitropolit, 143 Elena, soţia lui Radu Şerban, 147 Elena (v. Ilinca, fiica lui Radu Şerban)
Eliade Rădulescu, I., XV
Engel, J. Chr., XII, XXX, 4, 49, 52,
59, 81, 83, 84. 141, 142, 144, 145,
146
Enius, 21
Erbiceanu, C, LVI, 153
Eumenes, regele Pergamului, 42, 139
Eutropius, XII. LVI, 24, 136
Fabius Cuncta'tor, 138
Fabricius, A., XII
Farlati, Daniel, 4
Ferdinand I, 15, 54
Fessler, I. A., XII, 49, 55, 57, 141
Feuerbach, L. A., XLIV, XLVI
Fichte, J. T., XLIX
Filip Macedoneanul, 126
Filstich, J., cronicar, 64, 66, 70, 74,
80, 81, 84, 89, 145 Flechtenmacher,    Christian, XIII,
XVII, XX, LX, LXI, 154 Flora, Radu, 153
Florica, fiica lui Mihai, 72, 74, 76 Florus, 24 Fogel, I., 141
Forai,   Franţ   (v.   Forrai (Ferreus) Franz)
Forrai (Ferreus), Franz, 76, 144 Francisc I, 105
158
SCRIERILE
INDICE DE NUME
159
Franţiscus I. (v. Franeisc I) Fugariu, Florea, 141, 144, 146 Fulvius, 42, 139
Gavra Alexandru, IX Gebhardi, L. A., 49, 55, 141 Geistinger, I., 131 Gelu, 17
Genz, Frederic, XI Georgescu, V. AL, LVIII Ghedeon, Ladislau, X Gherei, hanul tătar, 62 Ghergariu, L., 153 Giurescu, C. C., 143, 145, 147 Gneiste, R., XLVII Goethe, J. W., XI, 99 Goi an, Casandra, LXI Gojdu, Emanoil, XI, XIV Goldsmith, O., 24 Gongeaga (v. Gonzaga) Gonzaga, marchiz de, general imperial, 80. 144 Gorovei, A., 148
Grabovschi, Atanasie, X, XI, 150 Gracchus, Caius, 40, 41, 42. 139 Gracchus, Cornelia, 42 Gracchus, Tiberius, 40, 41, 139 Grecescu, C. 145
Griselini, F., 4, 14, 16, 17, 131, 132 Gropşianu, I., 153 Grotius, Hugo, XLVII, XLIX Guizot, F., XLIV, XLVII, L
Hadrian, 22, 133, 136
Halin, paşă, 70
Hazard, P., LVIII
Hegel, G. F., XLVI, XLVII
Heineccius, J. G., XLIV, 115
Helie, F., XLVI
Herder, J. G., XI
Hieronim Meghiseru (v. Hyeronim
Megiserus) Hobbes, Th., XLIV Horaţius, XII, 19, 20, 121, 134 Horaţius Barbatus, 137 Horaţius Marcus, 138
Hormayr, XI Hurmuzachi, C, XVI Hurmuzachi. E., 132 Hus, J., XII
Hyeronim Megiserus, 4, 131
lancu de Hunedoara, XXIX, XXX, 15, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 82, 84, 131, 141, 145, 150, 153
Ibrahim, paşă, 75
Ieremia Movilă, 67, 71, 76, 77, 79, 80, 82, 87, 88, 145
Ilinca, fiica lui Radu Şerban, 91, 147
Inocenţiu III, papă, 15, 132
Ioan Huniadi (v. lancu de Hunedoara)
loannes Huniades (v. lancu de Hunedoara)
lojika Ştefan, 60, 142
Ioniţă, ţar vlaho-bulgar, 15, 132
Iorga, Nicolae, XIX, LVI, 144, 146, 151, )152
Iorgovici, Paul, VII, 4
losif II, VII
lozsa-Iozsa. Ioan, LV
Irnerius, XLIV
Isac Anghelos, 11
lugurtha, 139
lulia Augusta, 126
C. Iulius Caesar, 19, 45, 46, 47, 133, 140, 141
C. Iulius Caesar Octavianus, 47, 48, 126, 140
L. Iunius Brutus, 30, 137, 138
D. Iunius Brutus Albinus, 45, 46, 47, 48, 140
Iunius Silanus, 139 Iustinian, XLII, XLIII Ivânyi, B., 141 Ivaşcu, G., 152 Ivic, Aleksa, LVI
Juhâsz, L., 141 Jurcheseu, L., 153 Ju venal, 125
Kant, I., XLVI, XLVIII, XLIX, 99
Kasztroczi Ştefan, 85, 146
Kasztroczius, Stephanus (v„ Kasztroczi Ştefan)
Kemeny, J., 49
Kendy, Ştefan, 88, 90, 146
Kengelacz, Luca, LX
Kercselich, Balthasar Adam, 49, 56, 142
Khevenhuller, F. Chr., 79, 144
Kiessling, A., 137
Kirâly Albert, 65, 66
Kis Farkas (v. Lupu Chiş)
Kis Lupus (v. Lupu Chiş)
Kogălniceanu,  Mihail, XVI, XVIII,
LVI, LVII, LXI Kopitar, Bartolomeu, XIII, 130 Kornis, Baltazar, 146 Kornis Gaspar, 71, 73, 74, 79, 80, 143 Kovâcs Mâtyâs, 49, 50 Kovaosics, Martin, 4 Krause, G. F., XLIX Krauss, Johann Paul, 131 Krug, G. T., XI, XLIV
Ladislau Corvinus de Huniad, 50, 56,
150
Lambrior, A., XLI, 148, 149 Laonicus, 55 Lapedatu, AL, LVII, 153 Lartius, Titus, 30, 136 Lassota, Erich, 69, 143 Laţia, T., 153 Laurian, A. T.,-XVI, LXI Lazăr, despotul Serbiei, 94 Leca, agă, 78, 143, 144 Lecaga (v. Leca, agă) Lecca, Constantin, XI, 81 Lefebvre, G., LVIII Leibniz, G. W., XXXIV Leonclavius, 55 Leopold II, VII
Les o ta, Hainrich (v. Lassota, Erich) Leu, Valeriu, LV M. Li ci ni us Crassus, 45, 139, 140 Lipsius, 135
M. Livius Drusus, 43, 140
Livius Titus, XII, 19, 20, 24, 26, 119,
122, 133, 135, 136, 137, 138, 147 Lucius (Traguriensis), loannes, 4, 8,
130
Luder, H., XLIV
Lupaş, Ioan, LVII, 59, 152, 153
Lupu Chiş, 85, 147
Maenenia, gintă romană, 136 Maenenius, Agrippa 30, 136 Mahomed, 65
Maior, Petru, IX, XI, XII, XIII, XV, XXII, XXIV, LII, LIV, LXI, LXII, 1, 2, 3, 4, 7, 9, 10, 49, 50, 54, 99, 130, 131, 141
Maiorescu, Ioan, XVI
Malaspina di San Severe, 74, 144
Maler, Petru, XI
Mamilius, Octavius, 136
Manta, ban, 63
Manuce, P., 147
Marcinaia,  Elisabeta   (v. Morsinai
Elisabeta) Mărci us Coriolanus, G. 32, 137 Mărci us Porcius Cato, 40 Marco Raguzanul, Ivan, 72, 143 Marcu, fiul lui Petru Cercel, 76, 144 Măria Christerna, 64, 143 Marian, Florea S., XLI, 147, 148, 149 Marica, George Em., 50 Marino, A., LVIII, XXXVI Marius, C, 43, 44, 139, 140 Maro   Ioan   (v.  Marco Raguzanul,
Ivan) Maşchin, N. A., 137 Matei Basarab, 147 Mathia Corvin, 12, 15, 50, 51, 53, 54,
55, 57, 58, 94, 141, 151 Mauzi, R., XLI Mălinescu, Iordache, 130 Mălinescu, Vasile, XVI Măran (învăţător), XV Mehmed, sultan, 64 Mehmet, paşă, 66, 70 Meiţoiu, Ioan, 148
160
SCRIERILE
INDICE DE NUME
161
Miclescu, S., XVIII Micolofadu, banul (v. Mihalcea banul)
Mi cu, Nicola, 74, 144
Micu, Samuil, XIII, XXIV
Mihai Viteazul, XXX, 59—83, 89, 142, 143, 144, 145, 150, 152
Mihalache, ban (v. Mihalcea ban)
Mihalcea, ban, 63, 68, 72, 75, 78, 142, 143, 144
Mihna (v. Mihnea Turcitul)
Mihnea Turcitul, 90
Miko, Nicolaus (v. Micu, Nicola)
Minea, L, 153
Mircea cel Bătrîn, 52
Mocioni, Andrei, XI
Molin, R. S., 154
Mommsen, Th., 137, 139
Monteschiu (v. Montesquieu)
Montesquieu, Ch. de Secondat, baron de, XXVII, XXXII, XLIV, LVIII, 24, 25, 38, 39, 48, 138, 141
Morsinai, Elisabeta, 52, 141
Morţi er, R., XLI
Morţun, Em., LVIII
Morus, Thomas, 99
Motea, Florinoa, LX
Motogna, V., 146
Muralie, Ioan (v. Muralt Joh.)
Muralt, Joh. 76, 144
Mureşan, Camil, 49, 50, 141, 142, 153
Murgu, Eftimie. VIII, IX, XI, XIII, XVI, XXII, XXIV, XXV, XXXIX, LIV, LVII, 4, 153
Murlat (v. Muralt Joh.)
Mustaîa, paşă, 63
Muşlea, I., 148
Nagi, Paul (v. Nagy Paul) Nagy, Paul, X, 4, 17, 49, 56, 132, 141 Napoleon, XI Neagoe Basarab, 84, 145 Negrea, mare spătar, 76, 144 Negru, spătar (v. Negrea, mare spătar)
Negru-vodă, 65 Negruzzi, C, XV, XXI
Nestorovici, Uros, X
Niagoe, Ştefan, P., XI, XIII, XV,
XXVI, 49 Nicoară, Moi se, XVI Nicolae Pătraşcu, 64, 69, 72, 76, 78,
79, 134
Nieuport (v. Nieupoort, G. N.) Nieupoort, G. N., 115, 118, 147 Numitor, rege, 136
Obradovici, Grigore, XII Octavianus (v. C. lulius Caesar Octavianus)
Octavius Marcus, tribun al poporului, 41, 139 Olahus, Nicolaus, 15, 49, 54, 131 Oniţiu, V., 153
Opinius Lucius, consul, 42, 139 Opitius, Mart. (v. Opitz, Martin) Opitz,  Martin,   16, 18, 20, 116, 132, 133, 134
Opiţ, Martin (v. Opitz, Martin)
Opri şan, Horia Barbu, 147
Ortolan, J. E., XLIV, XLV, XLVI,
XLVII, L, LI, LIX Ovidiu, XII
Palatici, Gheorghe, 143
Palatiki,    Gheorghe,    v. Palatici,
Gheorghe Panaitescu, P. P., 142, 143 Panu, Anastasie, XLVII Papacostea, V., 153 Papadima, O., 152 # Papadopol-Calimah, Al., LVI Papebroeck, Daniel, 4 Cn. Papirius Carbo, consul, 43, 44,
139
Papiu Ilarian, A., XVI Papp, Ladislaus Basilius (v. Popp, Vasile)
Pascu, Ştefan, LVIII, 152, 153 Payley, XIII Pellicia, XIII Pervain, Iosif, LXII Petrescu, Ioana, 152 Petro viei, Nsaum, X, 150
Petru (v. Nicolae Pătraşcu) Petru, conducător al vlaho-bulgărilor 11
Petru, fiul lui Alexandru cel Rău, 61
Petru cel Mare, 93
Petru Cercel, 77, 146
Pezzen, Bartolomeo, 144
Piccolomini, Silvio, 66, 143
Piru, AL, 152
Plinius, 18, 20
Plutarh, 18, 24, 42, 43, 133, 139, 140 Poliţianus (v. Poliziano, A.) Poliziano, A., XLIV Polizu, Anastase, XV Polybios, 24, 37, 138 Porneau, R., XLI
Pompeius Magnus, Cn., 45, 140, 141
Pop, Augustin Z. N., LVI
Popa-Lisseanu, G., 136
Popescu, Virgil C, 138
Popovici (familia), IX
Popovici, D., 152
Popovici, Ioan, LX
Popovici, Matei (v. Bojincă, Matei)
Popp, Vasile. XLI, 4, 14, 116, 131,
147, 149 Porcius Cato, M., 138 Poricola, medic, 93 Poteca, Eufrosin, XI Pray, G., 4, 56 Prodan, D., LVII, 152 Pron, V., 137 Protase, M., LVII Publius Valero, 137
Quintius Cincinnatus, L., 34, 137 Quintilian, 121
Quintius Flaminius, T., 37, 138
Radibratus   (Radibrates), Aloysius,
86, 146 Radu din Băleni, 144 Radu Mihnea, 89, 91, 146 Radu Şerban,   XXIX,   83—91, 145,
147, 150 Râkoczy I, Gheorghe, 146 Ratz Georgius (v. Raţ, Gheorghe)
Raţ, Gheorghe, 85, 86, 88, 90, 146 Raţ, Ioan, XI
Ravazdy, Gheorghe, 71, 143 Rădulescu, A., 153 Regleanu, M., 153 Reia Ilia (v. Rhea Silvia) Rhea Silvia, 26, 136 Roder, K., XLIX Roja, Gheorghe, 4 Romulus, 15, 27, 136 Rosetti, D. R., 152 Rosetti, P., XVIII Rosetti, Radu, LVI Rosinus (v. Roszfeld, J.) Rossi, P., XLVI
Roszfeld (Rossinus), J., 115, 118, 147 Rottal, comandant imperial, 80, 144 Rotteck,   Karl   von,   XLIV, XLV,
XLVII, XLIX, L, LI, LIX Rousseau, J. J., XLVI, 99 Rudeanu, Teodosie, 72, 142, 143 Rudolf II, împărat german, 60, 68,
69, 75, 76. 77, 79, 143, 146 Rutilius Rufus, P., 43, 140
Sabinus Herdonius, 34, 137 Salaţi (v. Szalănczi Ladislau) Sa va, armaş, 76
Sa va j di,    Gheorghe    (v. Ravazdy
Gheorghe) Săulescu, G., XX, LXI Schiller, F., XI, XIII Schirlitz, XLVII Schlegel, W., XI Schoenwisner, S., 115 Schott, A., 147 Schutz, XII
Schwandtner, J. G., 141 Scipio Africanul, 138 Scriban, Neofit, LVII Scriban, Vasile, LVII Scurtu, Nicolae, LVI Seneca, XII
Senei Pongraţ (v. Sennyei Pongrătz) Sennyei, Pongrătz, 60. 68, 71, 80, 142,
143, 144 Sertorius, 140
162
SCRIERILE
INDICE DE NUME
163
Servilius, consul, 28 Servilius Glaucia, C., 140 Sevastos, Elena, 148 Sextius, 139
Sicheli Moisi (v. Szekely Moise)
Sidon Apollinaris, 19, 134
Sighismund (v. Sigismund de Luxemburg)
Sigismund de Luxemburg, 52, 54, 55, 56, 57
Silanus, Iunius, consul, 43 Simeon Movilă, 79, 84, 85, 86, 87, 88, 145
Simonescu, Dan, 142, 145 Sinan, paşă, 64, 65, 66 Sines (v. Sennyei) Singuroff (maior), XX Sîrbu, Ion, 143, 144 Soboul, A., LVII Spartacus, LVIII, 44, 45 Spinoza, B., 99 Stanca, doamna, 143 Stanciu, sluger, 89, 146 Stănescu, E., 153 Steffen, H. S., XLVII Stoica, stolnic, 62
Stoica de Haţeg, Nicolae, 126, 148 Stoichiţă  (Stoica) din Strîmba, 75, 76, 144
Stoicu logofăt (v. Stoichiţă — Stoica — din Strîmba) Stoide, C. A., 153 Sturza, Alecu, XXI Sturza, C., XVII, XXI Sturza, D. A., LVI, 151 Sturza, Mihail. XVIII Sturza, N., XV
Suciu,  I. D.,  LVI, LVII, LIX, 151,
152, 153 Suetonius, istoric, 133 Suetonius Tranquillus, C., 140 Suhopan, A., XX Sulla (v. L. Cornelius Sulla) Sulzer, Fr. J., 116 Sundhaussen, Holm, LVIII Szalânczi Ladislau, 85, 146
Szamoskozy, Ştefan, 144, 146 Szekely, Moise, 76, 80, 86, 87, 89, 144, 145, 146
Şerban, mare ban, 145
Şincai,  Gheorghe,  XII,  XXIV, 60,
144, 146 Ştefan cel Mare, XLIX Ştefan Prodicul, 86, 87, 146 Ştefan Raţuan (v. Ştefan Răzvan) Ştefan Reţvan (v. Ştefan Răzvan) Ştefan Răzvan, 63, 66, 143 Ştefan Surdul, 63, 142 Şuţu, N., XVIII
Tacit, I. C, 148
Taloş, I., LVIII, 153
Tarquinius, Lucius, rege, 27, 136, 137
Temistocle, 82, 84, 145
Teoctist, mitropolit, 105
Teodorescu, Andrei, XV
Teodorovici-Nica, Ioan, XI, XIII
Thuroczi, I., 49, 51, 52, 57, 141
Tierceslin, XLIV
Timon, S., 16, 49, 56
Tincu-Velia, Nicolae, IX, XV, 153
Tirol, Dimitrie, 4, 17, 132
Tokoly (Tekelja), Sava, X, XXIV, 3,
4, 130, 153 Tomici, Ioan, IX Tonk, Al., 131, 141 Topliceanu, Traian, 92, 153, 154 Tracter, Gheorghe, 90 Traian, 7, 12, 13, 17, 18, 20, 22, 115,
132, 135, 136 Trăilă, G. I., 147, 148 Trester, Ioan (v. Troster, Johannes) Troster Johannes, 4, 18, 115, 116, 121,
132, 147
Tudora, mama lui  Mihai Viteazul, 72, 143
Tullius Cicero, M., XII, 47, 119, 135, 140
Tullius Servius, 126 Turcii, C, 153 Turczynski, E., LV
Ţezar (v. C. Iulius Caesar) Ţilei, 54, 56, 142 Ţîrcovnicu, V., 152, 153
Udrea din Băleni, 73, 76, 144 Ugheli, F., 130 Ungureanu, Elena, LX Ungureanu, Gheorghe, XVII, XLII,
LVI, LVII, LVIII, 154 Ungureanu, Matei, LX Urechia, V. A., LVII, 152 Ursu, Nicolae, 148
Valerius (v. P. Valerius Publicola) Valerius L,, consul, 35, 137 Valerius Marcus, 30, 31, 136 Valerius Publicola, P., 33. 34, 137 Vasici, Pavel, IX, XI, XIII, LIV Vasile Lupu, XLIII, XLIX Vasilie, arhiepiscopul Zagorei, 17 Veliciu (v. Velişco. haiduc) Velişco, haiduc, 67, 143 Veniamin, Costaehi, XV, LVII Vilcherus, Ioan (v. Wilkins John)
Villaume, X, 99
Vincze, Karoly, 49, 56
Vinţe Caroli (v. Vincze Karoly)
Virgilius, 19, 20, 134
Vitez, Nicolae, 143
Vitiz, Nicolae (v. Vitez Nicolae)
Vîrnav, V., XI
Voicu But Corvinus, 52, 53, 55, 141 Volesus, 136 Voltaire, XIII, 98, 99 Vuia, I., 154 Vuia, R., 147
Walter, Balthasar, 62, 142 Waltz, Pierre, 138 Welcker, C, XLIV, XLIX Wilkins, John, 4, 15, 131 Woik Buti (v. Voicu But) Wolf, Chr., XXXIV
Zamoschi (v. Zamoyski Ioan) Zamoyski, Ioan, 78, 79, 144 Zapolya, Ioan, 144 Zub, Al., LVII
animadversio
t»
Disseriatioîicîu Hallensem
iul) îtlub;
P r. o b a.t i 6, Poslcros Romanorum.
4 • x
Animadversio in dissertationem Hallensem
A36r$fBITOIf
mm &&r$f
?i ii  !* & X
Respundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Hale
38?
f       V A ^ ¥ /£r    P A jl* ^ 3* 'I1  £ A r*
^IVJS*   aUJT% W%>»*A «;Kî*x'? .^r >03£^«T
li iî f T $ £
„Biblioteca românească"
Istoria romanilor
I
A % tf
a i mi t r rs s i ii t 1111
*<t$ii& *M       mamă &*&?rf&<
nt& mm MAţx    c^iV^ATr ***Mtj>S {
w f*&}> ^f***      %%ţw?>i Xfokvrffc &m*f*£ţ n$$fmi?.       v&rzA ,
*«H;fcA J^tT&*r*« 4 aV-*
^ ^^>V*^ ^^^f ^Pf* «i?Ă«1>* «PTI ^ ^Ait^^ ' IC*^ »^
Viaţa lui Dimitrie Cantemir
I ^ î o H l
f       A * Ml    III  §   f  I   *f !£
Istoria lui Radu Şerban
Descrierea naşterii si a eroicestilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa miau natului erou Ioan Corvinus de Huniad ^™Pa mau-
w «W»^ „.^jifcŞ***,
lllllll
'< iKp , v -a       ^ ,
;;:;itiii§|||7
i   t>   T   0  f   î   |   E 1:
^ ^4^^:^ ;^/^/^>vî ^
•^:-:-x-x-xva:-x*x«W--^x-x<-xx>^.%:.:.v-:-:-.-% •.• ..... .......: x v ^_
Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul O istoriuţă
I
vi
t< iu'** ->t. i,tft i^-, ytf;ţ& «<*%^S$ „ %
ir sn
S.
H # # « ir
S   S M ii *f
Istoria lumii pe scurt de la zidirea ei pînă în anu acesta
Diregătoriul bunei creştere
4 t
$ â.» $»
l â #1 I 0 1 1 1   1 O M M 1 lî 1
&    1 * i
Anticile romanilor
Disputaţiile asupra Istoriei pentru începutul românilor în Dachia (traduse
de D. Bojincă)
CUPRINS
STUDIU INTRODUCTIV .........                       ... V
Viaţa şi activitatea ................«- VII
Opera ........................... XXII
Note ...........• .................. LV
Tabel cronologic.........                 •..... LX
Notă asupra ediţiei .................. LXII
SCRIERILE ........................... 1
Răspundere desgurzătoare la cîrtirea cea în Hale 3
Istoria romanilor ..................... 24
Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad 49 Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul,
prinţipului Ţării Româneşti ............ 59
Istoria lui Radu Şerban ............                        -..... 83
Viaţa lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldaviei
şi prinţip în împărăţia rusească ......... 92
O istoriuţă         ••.............                          •........ 94
Istoria lumii pe scurt de la zidirea ei pînă la
anul    acesta      •.............•   •..... 96
Diregătoriul bunei creştere   ••• .....• ...... 98
Anticile romanilor ................... 115
Note ................................. 130
Bibliografie .....................                                         •••   — 150
Indice de nume ......              •..........•   •..... 155
177
Redactor : IOSIF IOVANESCU Tehnoredactor: IOAN i. IANCU
Bun de tipar:   22.12.1978. Apărut 1978. Coli tipar : 15. Tiraj : 3 450 + 110.
întreprinderea  poligrafică „Banat" Timişoara, Calea Aradului nr. 1. Comanda nr. 181