VIR'GIL BIROU OAMENI ŞI LOCURI DIN CĂRAŞ Ediţie îngrijită şi prefaţată de NICOLAE ŢIRIOI EDITURA FACLA TI»B6©AJBA, 1982 .j/ny. w. (fit///£-9 PREFAŢĂ Timide şi tributare tradiţiilor eticist-semănătoriste, care se cultivau în literatura de dincoace de munţi, cărţile de proză tipărite în Banat între cele două războaie rămîneau, în bună parte, fidele unor motive şi modalităţi epice legate de numele lui Pavel Vasici (1806—1881), Emilia Lungu (1853—1932), Ion Popovici-Bănăţeanul (1869—1893), Dimitrie V. Păcăţeanu (1856—1900) şi George Cătană (1865—1944). Cei mai cunoscuţi autori sînt, în această perioadă, Mihail Gaşpar (Fata vornicului Oană), Damian Izverniceanu (Icoane din Banat), Ion Ciucu-rel (Transformarea), Gheorghe Atanasiu (Adelina, Dezmoşteniţii, Moara Roşie), Dridri Goroniţă (Miresme din Banat), Nicolae Tomiciu (în poiana fetei), dar — prin orientarea şi aptitudinile lor artistice — un salt calitativ vor face, fără îndoială, Anişoara Odeahu (într-un cămin de domnişoare, Călător din noaptea de ajun, Ciudata viaţă a poetului), Ilie lenea (Ard luminile-n Vitol) şi Virgil Birou, scriitori care dealtfel au depăşit limitele spaţiului lor provincial şi au fost apreciaţi de critica literară contemporană. Virgil Birou (1903—1968), colaborator de seamă al revistei cu orientare politică de stingă, Vrerea (1932—1937 ; 1945—1947), a debutat în literatură tîrziu, la 35 de ani, cînd a publicat o carte de reportaje nu întâmplător intitulată Oameni şi locuri 5 din Căraş (Ediţia I 1940, . Editura Astrei bănăţene Timişoara, 206 p. ; ediţia a Il-a 1943, editura Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, 192 p.). Formaţia sa intelectuală de inginer şi anumite dificultăţi mărturisite, de exprimare artistică, nu-i dădeau la început perspectiva unei. cariere literare de proporţii. Totuşi, impulsul de a lua atitudine faţă de problemele sociale acute, care frămîntau masele în acea epocă şi se reflectau în preocupările intelectualilor bănăţeni, în domeniul demografic, al stării sănătăţii oamenilor din popor, al pauperizării ţăranilor, în folclor şi etnografie, în problema naţională, precum şi admiraţia sa nestăpînită pentru frumuseţile naturale ale locurilor natale se îmbina, în fericite expresii, literare, cu aceea ce o avea faţă de virtuţile sufleteşti ale oamenilor atît de adînc cunoscuţi. Apariţia cărţii s-a bucurat de succes, trebuind să fie reeditată cu patru ani mai tîrziu. După Crucile de piatră de pe Valea Carasului (1941) şi, „Năzuinţe şi realizări, etape din viaţa culturală bănăţeană" (1941), scriitorul, care devenise între timp preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat şi înfiinţase o colecţie editată sub această egidă, tipărea Poezia'nouă bănăţeană (1944), (o culegere în- care prezenta şi lansa patru poeţi tineri), precum şi Oglinda lui Moş Ion Stăvan (1946), o nuvelă publicată prima oară în Revista fundaţiilor regale (anul XII, nr. 6, iunie 1945), iar în volum era ilustrată cu desenele pictorului Catul Bogdan. Reluînd o idee folosită în nuvela Gheorghi Raţă face revoluţie, publicată — ou titlu schimbat de redacţie — în Revista fundaţiilor regale (nr. 1 din ianuarie 1942) Virgil Birou a realizat, într-o viziune realistă şi dintr-un unghi de vedere inte- * rior, romanul Lume fără cer (1947). Acest roman al vieţii de miner umplea un gol în literatura română de pînă atunci, în ciuda tentativelor lui Ion' Agârbiceanu şi Carol Ardeleanu. Pînă la sfîrşitu-i prematur, din 22 aprilie 1968, îi va mai apare un volum'de reportaje Drumuri şi popasuri bănăţene (1962), dar vechile-i preocupări se vor reflecta în Istoria mineritului bănă- ţean şi în Cartea peşterii, lucrări needitate, rămase în manuscris, caracteristice pentru disponibilităţile lui cercetătoare. Exponent reprezentativ pentru tradiţia culturală neîntreruptă şi pentru mişcarea literară bănăţeană, impetuoasă şi ne-profesionalistă, de după Unire, Virgi| Birou, prin scrierile sale, a apropiat vocaţiile artistice ale cărturarilor formaţi în provincie de idealul umanist şi estetic al frămîntatului timp istoric în care s-a afirmat, punînd în centrul preocupărilor sale creatoare şi afective omul ca eternă realitate psihologică şi socială. Nedesprins de peisaj, omul acesta investigat şi iubit de Virgil Birou este individualizat, în primul rînd, printr-un sistem de gîndire ilustrativă pentru mentalitatea formată în tradiţii păstrate de veacuri la sate, dar transpuse uneori în condiţii cu totul noi la oraşe şi în centrele muncitoreşti. Omul comunică, în orice împrejurare, mediu şi peisaj, căldura vieţii, iar interesele şi reflexiile sale sînt răsfrînte asupra laturilor practice ale existenţei, fără să piardă omenia sa funciară, esenţialitatea sa morală. Chiar dacă destinul său de exploatat — într-o lume nedreaptă, strivitoare şi inumană — are un sens tragic, sentimentul de ortăcie şi de suferinţă îi dă o demnitate şi o deosebită frumuseţe sufletească. Personajul lui Virgil Birou se adînceşte într-o viziune de nobleţe feconfortantă, salvatoare, transpusă pe un plan imaginar, de unde izvorăsc pe neaşteptate surse de umor, de bonomie şi năstruşnicii pline de farmec şi savoare. Virgil Birou desăvîrşeşte, în acest fel, umorul de provenienţă folclorică al poveştilor şi anecdotelor reflectate şi în scrierile cele mai reuşite ale lui Victor Vlad Delamarina, George Cătană, Tata Oancea, George Garda, Dimitrie V. Păcăţeanu şi ale altora, care au încercat să profileze disponibilitatea umoristică a ţăranului bănăţean. Oameni şi locuri din Căraş a apărut ca o carte scrisă iniţial cu intenţia de a sluji ca un ghid literar şi i s-au adăugat, în acest sens, 48 de fotografii originale făcute de autor. Calităţile sur-prinzătorare ale celui ce se autointitulează cu ironie „un fel de reporter" — şi care-şi părăseşte pentru un timp prietenii de la 6 7 Oraş, iubitori de frumos, pentru a-şi regăsi patria mirifică a copilăriei, nu fără a le făgădui „pictorului raze de soare din Căraş, sculptorului tipuri noi, iar poetului tot aurul .Nerei" — ca şi puterea de evocare, viziunea sa barocă şi mentalitatea etnografică în care a fost scrisă, fac din carte a neegalată monografie a peisajului sufletesc al Carasului. Faţă de unele descrieri de călătorii ca bunăoară acelea ale scriitorului danez Andersen, care trecînd pe Dunăre, în mai 1841, fusese cucerit de peisajele şi de fiii de ţărani români în-tîlniţi pe aceste meleaguri, sau ca scrierile lui Nicolae Iorga din ale sale Privelişti bănăţene, evocările lui Virgil Birou au, desigur, un plus de vibraţie şi de pătrundere sufletească, înlesnite de faptul că autorul se identifică, în cuget şi nostalgie, cu oamenii şi locurile prezentate. Varietatea stilistică şi compoziţională a scrisului, schimbarea de ton şi de perspectivă, bogăţia datelor şi umorului anecdotelor, folosite cu îndemînare literară, ne dau posibilitatea să considerăm unele capitole ale cărţii — cum ar fi, de pildă, Cum se nasc doinele şi cîntecele cărăşene, Moş Pau Piele are supărări sau Iancu Bobu — ca veritabile nuvele sau schiţe, iar oamenii despre care se vorbeşte în ele pot fi priviţi ca tipuri deplin reuşite de personaje literare. Deşi este primul prozator bănăţean care descrie frumuseţea locurilor admirate şi „înviorate de prezenţa omului", Virgil Birou nu lungeşte aceste descrieri, ci evocă odată cu ele amintiri istorice sau datini păstrate în comportarea oamenilor. Depăşind documentarul şi relevînd pe cel mai înzestrat prozator al Banatului interbelic, cartea conturează, în mod sugestiv, ceea ce are Carasul mai expresiv, o mulţime de figuri de oameni întîlniţi de autor sau evocaţi de sufletul nostalgic al celui ce îşi revede locurile dragi. Fiind scrisă, în deceniul al patrulea al veacului, e firesc, ca reportajele lui Virgil Birou să oglindească, nu numai problemele ce preocupau şi nemulţumeau pe intelectualii generaţiei născută la începutul veacului, ci şi repercusiunile morale, limitele ideologice ale evoluţiei sale, dezorientările ei. Virgil Birou făcea parte din grupul principal ' r de colaboratori ai revistei Vrerea, care apărea în 1932 ca „săp-tămînal de informare politică, economică şi culturală", avînd o netă orientare democratică şi progresistă. în coloanele ei, Virgil Birou publica articole sociale şi economice. El înţelegea să denunţe şi să acuze, într-o formă literară accesibilă, o orînduire socială incapabilă să soluţioneze gravele probleme ale timpului. Nu este aşadar de mirare că tocmai aceste probleme ridicate în cartea sa de reportaje au fost reluate mai tîrziu, chiar cu numele unor oameni pomeniţi aici, în romanul scris peste cîţiva ani. Astfel, cele două cărţi ale lui Virgil Birou au o înlănţuire organică, atît pe planul ideologic, cît şi pe acela al creaţiei artistice, evoeînd o lume „cu zăbranic negru", aşa cum ţinea el să caracterizeze, sentimental şi îndurerat, ţinutul natal, chiar în epilogul primei sale cărţi. Resursele psihice „năstruşnice'-' şi discernămîntul uimitor algîndirii nepervertite întîlnite la omul simplu colorează descrierea şi comentarea faptelor povestite de Virgil Birou şi le învăluie cu un suflu generos şi cu suavitatea caldă a umorului. - Dintre figurile cele mai reprezentative prezentate în Oameni şi locuri din Căraş se desprind, cu vioiciune şi pitoresc : „pilarul" (neguţătorul) Gheorghe Mingea, strungarul Brebe-naru, artistul popular Tudor Adam, sfătosul moş Pau Piele, entuziastul „dascăr" confesional de altădată Braia, „primitivul" Iancu Bobu, minerul Ghiorghi Raţă „gin Sasca" — eroul virtual al romanului de mai tîrziu, — tînărul tuberculos Vasile, moş Pavel Almăjanul. Fiecare are o dramă a lui, mai mult sau mai puţin destăinuită şi duios intuită de un reporter care se dovedeşte înzestrat, tot timpul, cu cea mai importantă dintre facultăţile unui scriitor şi anume aceea de a „simţi în permanenţă prezenţa omului". El nu prinde numai nota de bonomie şi haz senin ce înoarcă vorbele ţăranilor bănăţeni, ci se transpune în gîndirea şi simţămintele săteanului sau minerului pus în lumină : — „La ce naiba trebuie atita cărbune, dacă numai nenorociri aduce ? — La multe. La tren, in locbmotive, la Recita şi în alte locuri: la încălzit, bunăoară! ' Pavel admise. La tren trebuie, pentru că acela merge cu foc. După ce se gîndi bine, găsi totuşi că ceva:nu se potriveşte. — Dar dă-l dracului de tren, că nu merge cum trebuie. Nici nu te poţi căra cu el unde vrei, ca bunăoară cu trăsura. Aceasta e de noi, te duce pe orice drum, fie cit de rău. Şi te duce oriunde. Vrei să mergi la Ilidie, prinzi caii la trăsură şi eşti acolo cit ai pocni din bici. Te saltă şi peste groape şi te trece, dacă ştii să mini încet şi cu grijă. — Te duci, făcu din cap Stolojan. Insă cu ea ştii cînd pleci, dar niciodată nu ştii cînd ajungi.. .". Structura mentală a limbajului atribuit personajelor provoacă un efect umoristic în măsura în care ne dăm seama că viaţa sufletească a oamenilor descrişi sau evocaţi de Virgil Birou e autentică şi neprefăcută, însoţită de o vibraţie emotivă, ciuda sau ranchiuna exprimată asounzînd o răsucire mai adîncă a eului contrariat de evenimente. , Astfel, în nuvela Oglinda lui Moş Ion Stăvan, care se voia, după cum îi spune subtitlul, O poveste cu haz, dar şi cu întristări, din Banatul de demult, continua mărturisit exemplul povestirilor publicate în foile culturale şi calendarele cu largă circulaţie, în lumea satelor bănăţene din trecut. Autorul ironizează aici, cu amară compasiune şi înţelegere, trăsăturile psihice de vanitate refulată la un ţăran bătrîn, fără urmaşi, dar nu şi fără imaginaţie — gratuită şi păgubitoare, — pentru a voala de fapt o dramă omenească, real condiţionată social şi economic de spectrul pauperizării. Moş Ion ar vrea să opună rezistenţă speriată constrîngerilor, din ce în ce mai repetate, exercitate de nevastă, cu scopul de a-1 face să le predea nepoţilor averea, spre a fi îngrijiţi de aceştia, la vîrsta neputinţei. Alarma aceasta internă, accentuată de o banală durere de gingie şi tratată cu răchie şi cu leacuri băbeşti, găseşte fortuit o supapă de evadare. E vorba de extravaganta lui pornire de a cumpăra, la licitaţie, spre stupefacţia soţiei, o oglindă de restau- I. rant, scumpă; şi nefolositoare, sfărâmată mai apoi, chiar înainte de a o fi transportat acasă, cu carul. > Aluziile .la.neînţelegerea.mai adîncă şi mai obscură dintre cei doi consorţi, şi care nu s-a formulat încă din nici o parte, dar care creşte gradat, cu fiecare întîmplare nouă, în bătrîna lor gospodărie — condamnată la o dişoluţie inerentă, din motive de ordin material — primesc o funcţie metaforică,.de subtilă pătrundere psihologică. Bătrînul ţăran va fi nevoit sa-şi piardă, pînă,la urmă, casa şi pămîntul, după ce s-a convins, pentru ultima dată în viaţă, că închipuirile omului sînt tot atît de inconsistente, ca şi aburii beţiei.. Romanul Lume fără cer, reeditat de Facla în 1972, după ' ce la apariţia sa în prima ediţie n-a mai putut fi pus în vînzare, Iiar la cea din 1957 nu s-a bucurat de o recunoaştere competentă şi legitimă din partea criticii literare, oglindeşte exploatarea minerilor şi viaţa lor nefericită care cutremură viziunea scriitorului cu perspectiva tragică a unui destin nemeritat. Catastrofa căreia, după primul război mondial, îi cad victime ocnari din minele de cărbuni de la Anina este legată, simbolic, de soarta unui personaj drag, întîlnit şi descris ca om real în prima carte de reportaje a autorului. Prăpastia în care omul bun se prăbuşeşte, alături de cel rău în acest roman, nu trage totuşi zăbranicul negru peste existenţa multiplă şi inepuizabilă a eforturilor ymane. Cunoaşterea directă şi în profunzime psihologică a vieţii mizere, în care erau nevoiţi să trăiască minerii, e completată de scriitor cu reflecţii şi ipoteze lucide, făcute asupra unui complicat aparat economic, generator de stări sociale specifice, într-o lume în care se interferau consecinţele morale ale celor : două mari transformări istorice : schimbarea stăpînirii austro-• ungare şi criza de adaptare a mentalităţii rustice, la condiţiile de exploatare burgheză. Virgil Birou a avut totodată şi puterea artistică să pătrundă în inima realităţii din care se plămădeşte drama psihologică* a ocnarului Gheorghi Raţă şi a tovarăşilor săi, - 10 11 Văzuţi din afară, ocnarii par „manechine stricate", condamnaţi la o singurătate eu atît mai greu de suportat, cu cît întunericul străin, care îi înconjoară din toate părţile, i-a despărţit definitiv de lumea frumoasă din mijlocul naturii, dar nu le-a oferit nimic în compensaţie. Aici, în adînc, truda şi încordarea în muncă — înfăţişate în pagini de analiză unice în literatura română — dau alte dimensiuni realităţii, şi desigur alte semnificaţii. Omul are conştiinţa nedreptăţilor suferite de el. Deznădejdea, scîncetul durerii comprimate, nu-i desclm-teşte dîrzenia şi conştiinţa dorinţelor înăbuşite, nici demnitatea unei îndelungi şi călite aşteptări. Personajele romanului lui Virgil Birou sînt oameni cu trăsături morale şi disponibilităţi uimitoare, neobişnuite, ciudate. Din această cauză ei, după momentele surprinse de autor, acelea ale expansiunii lor neaşteptate, devin ridicoli, chiar pentru ei înşişi, mai ales din punct de vedere al comportării practice, li simţim fireşti totuşi, căci sînt victime ale propriilor lor închipuiri, ale imaginaţiei lor ultragiate. Omenia lor e profundă, căci e expresia unei afectivităţi deosebite, vii. Aceasta poate să fie, după cum afirma însuşi scriitorul, „un sentimentalism exagerat, inerent firii bănăţeanului, din dragostea prea mare a tot ' ce-i frumos şi pompos, care-i soră bună cu vanitatea". Poate să fie — aşa cum s-a mai spus şi despre latura specifică a operei lui Victor Vlad Delamarina şi a celorlalţi creatori bănăţeni — o formă literară de gasconism al oamenilor din acest colţ de ţară. Mobilitatea şi farmecul acestor personaje cîştigă prin oralitatea stilului, întrebuinţat întotdeauna cu succes, accentuat prin ipocrizia neîndemînatică de a-şi exprima gîndirea, raportată practic la datele concrete ale existenţei. Talentul scriitorului bănăţean se relevă în crearea atmosferei sumbre sub oare se desfăşoară acţiunea şi soarta amară a unor oameni necăjiţi ca Gheorghi Raţă, Klempa, Stolojan cel şchiop şi a celorlalţi oameni ai adîncurilor, într-o „lume fără cer", dar şi în umorul, de o deosebită savoare şi bonomie, ce £ redă limbajul interior al mentalităţii ţărăneşti, omenia funciară a omului simplu. în nici un episod, personajele luate din lumea intelectualilor sau a pseudointelectualilor —, în mare parte caricaturizate în acest roman — nu au vivacitatea şi autenticitatea şi bineînţeles nici năstruşnicia celor ce s-au format în lumea satului şi a principiilor sale morale. Eroii aceştia nu sînt instinctuali şi cruzi chiar atunci cînd fac unele fapte defăimătoare, în sinea lor, mai devreme sau mai tîrziu, ei au remuşcări, stări sufleteşti nu prea bine ascunse, şi Îşi duc, neuitată şi usturătoare, pata considerată compromiţătoare. Uneori, vina ce şi-o recunosc îşi caută o necesară sancţiune obiectivă, ca de exemplu, atunci cînd socotindu-se vrednic de ocară, Raţă apare înaintea nevestei sale : „Gheorghi stătea în faţa ei mutălău, ca un făcător de rele înaintea "judeţului. De atîţia ani trăia cu ea şi se înţelegea, cîteodată se şi sfădeau, şi acum nu ştia ce să-i spu?iă: auzea dar nu desluşea vorbele care curgeau ca rîul in gîrla din ocnă, cu gîlgiit trist şi fără culoare. Ridica mîinile să se explice şi iar le lăsa neputincios. Numai de nu i-ar tremura guşa aşa de tare, se gindi oftînd, asta mă mănîncă. Dar guşa continua să tremure şi cînd femeia demult a încetat să mai vorbească, iar el a intrat cu capul plecat, în vîrful picioarelor, în casă, unde copiii dormeau încă ...". Realitatea socială şi psihologică a ocnarilor şi a ţăranilor de la Anina şi din valea Carasului se oglindeşte fără ostentaţia demonstraţiei, pentru oă transmite vibraţia afectivă uneori mărturisită a scriitorului. Iată de ce un alt personaj al romanului, inginerul Svoboda — un alter ego al autorului — îşi punea problemele, pe care desigur le-a gîndit acesta : „Ai văzut atîţia ocnari în viaţa dumitale, poţi să-mi spui cîţi îşi mai păstrează elasticitatea după doi, trei ani de ocnă ? Ce crezi, este uşor să cobori în fiecare zi în propria ta groapă ? Unii, din afară, ar putea spune că omul se obişnuieşte şi cu sentimentul acesta. Se poate. Dar aş vrea să-i întreb pe cei ce gtndesc aşa, dacă îşi dau seama ce preţ trebuie să plătească ocnarii pentru această obişnuinţă ?". 12 13 ^ t* ■ - ,<, 'K posibil ca întreg romanul să ifi.fost scris5 tocmai pentru a *■!!■ * *ă§putld« la asemenea întrebări. E remarcabil însă faptul că v r ■ VJrgil Birou nu schematizează şi nu moralizează, < ci .creează Imagini artistice de cutremurătoare claritate realistă. Prefacerile-sociale dar şi de conştiinţă prin care sînt dezvoltate evolu- m ; ţia şi acţiunea personajelor depăşesc procedeele şi mai ales • ■ mentalitatea naturalismului^ superficial , atribuite lui Virgil Birou, care — în ciuda unor sesizabile dificultăţi: stilistice şi de ;„ tehnică- romanescă —realizează o valoroasă frescă socială a epocii. " ..... . ■ . NICOLAE Ţ1RIOI NOTA ASUPRA EDIŢIEI Volumul reproduce textul cuprins în cărţile Oameni şi locuri din Căraş, cu 48 fotografii originale făcute de autor, ediţia a Il-a, editura Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, anul 1943, 192 p. şi Oglinda lui Moş Ion Stăvan, o poveste cu haz, dar şi cu întristări, din Bănatul de demult, cu desene de Catul Bogdan, Colecţia Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, anul 1946, nr. 1, 64 p., nuvelă publicată pentru prima oară în Revista fundaţiilor regale, anul XII, nr. 6 (iunie 1945)^ Faţă de prima ediţie „încheiată" în 1939 şi apărută în 1940 în editura Astrei bănăţene Timişoara, 204 p., textul reportajelor din Oameni şi locuri din Căraş a fost corectat şi completat de autor. Editura noastră păstrează în mare parte aceste mici adaosuri şi reproduce, în mod selectiv, o parte din fotografii. Notele, din ultima parte a volumului, în afara unor comentarii şi desluşiri necesare înţelegerii conţinutului, dau informaţii menite să justifice atitudinea, limitele ideologice, reflecţiile autorului sau să contribuie la sugerarea culorii locale si înlesnirea înţelegerii unei anumite mentalităţi, specifice, oamenilor din locurile evocate. Cuvintele mai greu accesibile din graiul bănăţean le-^am explicat în chiar subsolul paginii unde au fo'st folosite. In rest, am respectat, în majoritatea cazurilor, ortografia limbii române actuale, chiar dacă am mai păstrat şi cuvinte scrise după ortoepia care ştim că i-a fost dragă scriitorului. N.Ţ. 15 OAMENI ŞI LOCURI DIN CĂRAŞ CĂRAŞ Undeva departe, aruncat la graniţa dinspre Soare-Apune a Ţării, deschilinit de restul lumii printr-un lanţ de munţi, două rîuri şi o pustă, dar mai cu seamă prin sufletul său unic, este aşezat Carasul. în Căraş Natura a dozat totul ou grijă. Forţele generatoare de Carpaţi ale spasmelor geologice aici şi-au epuizat ultimile svîcniri, totuşi în Căraş munţii cei mai mari nu sînt prea mari, văile nu vor să-şi umfle apele în fluvii, nici cîmpia nu-şi desfăşoară întinsul în nemărginire de pustă. Dacă însă Natura nu a voit să impună prin atribute de ordin pur cantitativ, cu atît mai darnică a fost în profunzime şi în împodobirea reliefului. A ascuns în sînul munţilor aur şi argint, metale care au aţîţat pofte hrăpăreţe în toate timpurile, începînd de la agatirşi, poate şi mai demult, trecînd prin romanii civilizatori, prin hoarde năvălitoare vremelnice, prin turci şi austriaci jăcmănitori, pînă la anonimii acţionari belgieni, englezi şi francezi. A îndoliat regiunea între Delineşti şi Dunăre cu zăbranicul cărbunelui aducător de civilizaţie şi mizerie şi a încleştat în pumn de oţel vrerile româneşti la Ocna de Fier şi Recita. Pe coastele munţilor a atîrnat păduri de nepătruns, pe 18 plaiuri vii dulci, grădini cu pomi şi flori de fin, iar spre cîmpie aurul holdelor preamăreşte dărnicia luxuriantă a Naturii. Cum e regiunea, aşa e şi omul. La vedere sumară poate nu spune mare lucru. Dar făcîndu-1 să-şi trăiască frămîntările, va descoperi un exuberant caleidoscop de calităţi. Vom desprinde din privirea-lui licărirea unui bizar amalgam de conştiinţă de sine şi de nepăsare, o ciudată împerechiere de spirit critic şi de sentimentalism, de minte şmecheră şi de bonomie. Dacă spiritul critic 1-a dezvoltat pînă la satiră, aceasta o face faţă de sine însuşi în aceeaşi măsură, ca şi faţă de lumea înconjurătoare. Mozaicul întreg se compune într-o rezultantă aproape de cel mai veritabil donchişotism. Toate acestea însă nu sub masca supărătoare a unei ipostaze de circumstanţă, ci spontan şi natural, toate calităţile şi defectele fiind elemente organice ale unei firi simple şi sincere De aceea cărăşanul niciodată nu va fi antipatic. Pentru că, vorbind în limbaj cărăşan, el îşi poartă gama calităţilor sale cu aceeaşi trăire vie, unii îi spun făloşenie, cu care îşi poartă bunăoară un cocoş creasta măreaţă şi penajul pestriţ din coadă. Sînt ale lui şi fără ele n-ar fi ceea ce este. Lucian Blaga a spus undeva că Bănatul reprezintă barocul etnografiei româneşti. Dacă. e vorba de un complex pompos de calităţi şi atribute, o intuiţie mai inspirată nici nu se putea găsi. Dar un cărăşan cu duh, sculptorul Ladea^ după o scurtă experienţă timişoreană a oftat : — O fi aci Metropola Bănatului, dar aşa simt că Bănat-numai în Căraş mai este ! Sculptorul Ladea este observator fin. Căci pusta, ea însăşi lipsită de relief, denivelează şi uniformizează şi caracterele 2. Dar cele patru văi cărăşene, despărţite de dealuri izolatoare, prezintă, patru faţete ale unei culturi minore brodate pe acelaşi 19 fond comun, care ,s-au dezvoltat şi păstrat destul de ferite în intemperiile veacurilor : ' - , Valea Bîrzavei, unde satira poporală se dezvoltă tropical şi unde furnale şi fabrici dau. formă şi conţinut tendinţelor, româneşti de neatârnare economică ; Valea Carasului, unde plaiul şi florile nasc cele mâi duioase cîntece şi hore, locul celor mai vechi coruri ţărăneşti şi locul, unde tuberculoza năbuşă cele mai frumoase hore şi cîntece ; Valea Nerei, cu aur lucios în nisipuri, cu oameni săraci care cîntă cele mai frumoase doine şi poartă cel mai împodobit port; Valea Dunării — în Căraş şi Dunărea e vale — izvor de balade vitejeşti, cu montagnarzii sobri şi cu- minieri fără mine, pe care spirit întreprinzător îi poartă pînă în Siria şi pînă în Abisinia. în deasupra tuturora, cu pieptul lat cît jumătate de judeţ, Muntele Semenic, dominînd liniştit oameni şi cîntece, oile şi rîurile, ca un tată blînd şi păzitor. , nedeformate, care ţi se oferă din plin. Dar niciodată <şi nicăiri nu încerci nostalgia părăsirii. Simţi în permanenţă prezenţa omului. Un plast de fîn atîrnat într-un copac în aşteptarea iernii, ecoul îndepărtat al unui fluier, un cîntec abia perceptibil, ciocănitul estompat al stînjenarilor ascunşi în desişul codrilor, o colibă ce-şi aşteaptă stăpînul, o piatră anonimă de hotar, toate indică prezenţa omului. Nu a omului distrugător de Natură, vandal nemilos în preocupările sale de ordin economic, ci a, omului care se integrează organic în Natură, completîndu-se cu ea pînă la identificare. Carasul este situat în Bănat, la graniţa de vest a Ţării. Aşa spune Geografia. Dar cine a cutreierat Carasul ca mine, stînd de vorbă cu oameni şi flori, cu cîntece şi locuri, acela va găsi situat Carasul m inima sa. Pentru totdeauna. Celor ce vor să descopere frumuseţile Carasului, Natura singură le stă în ajutor. Nu a presărat cu rîpe adinei căile drumeţilor şi nu a opus adversitatea prăpasţiilor neatacabile, celor ce vor să-i urce culmile. Turismul în Căraş nu cere eforturi de recordman. Oricine poate să ajungă oriunde. Cine face turism, pentru delectarea sufletului şi nu ca să adauge încă un trofeu la isprăvile de ieri, să vină în Căraş. Va fi răsplătit din belşug. După fiecare şerpuire de drum, după fiecare coastă de deal, aspecte noi, delectări noi. Ca o sirenă te îndeamnă peisajul : — încă un pas, mai unul, hai şi aci, urcăm şi pieptul acesta ! — nesfîrşit, cu mii de ademeniri şi cu farmec nespus. Acesta-i cuvîntul, ce se potriveşte peisajului cărăşan, farmec. Plăcerile sufletului nu le turbură corpul frînt şi delăsarea membrelor trudite ; la cîţiva paşi de la cărare eşti în mijlocul unei naturi DE VORBĂ CU GHEORGHE MINGEA sau puţină sociologie aplicată Am plecat din Timişoara în zori. în curbă elegantă linia ferată mă duce în jurul oraşului şi-i desfăşoară panorama în plină splendoare de răsărit. Turnuri de biserici, castele de apă şi coşuri de fabrici accidentează orizontul viorint. Fumul slab, ce iese din coşuri, arată că oraşul nici la ora asta nu se odihneşte. Prin ceţurile dimineţii cope-rişele răsfrîng raze de aur. Un galben pal pluteşte deasupra lor despărţind masivele clădirilor de albastrul întunecat al cerului. Uruitul metalic al podului aruncat peste Bega întrerupe brusc reveria. încă două minute şi în faţa trenului pusta timi-şansă îşi deschide larg cuprinsul. Sînt cam obosit. Peisajul de pustă nu-mi poate reţine atenţia. Aseară, la masa de bun rămas, am întîrziat cam mult şi sculatul de dimineaţă, sau despărţirea, mi-a umplut gura de amăreală. Aud ca prin vis tachinările prietenilor : — Deci iar în Căraş ? — Iar în Căraş ! 22 — Măi, să-mi aduci albastrul cerului de pe Valea Carasului, galbenul cromului de la Moldova Nouă, sau veche, unde o fi, şi negrul cărbunelui din Anina, să vă fac eu peisajul bănă-ţan, mă, că voi nu-1 ştiţi face, mă, se ambiţiona pictorul după a nu ştiu cîta halbă de bere. Pictorul, siluetă fină cu degete subţiri şi lungi, nu s-a născut pe meleaguri bănăţene, dar armonia liniilor şi culorile de intensitate caldă ale peisajului bănăţan i-au legat sufletul de Bănat3. — Mie să-mi aduci un bolovan de aur din Nera, îşi etala pretenţiile poetul veşnic în goană după editor. — Oare fi-va adevărat, că trebuie să iei în gură o bucată de cărbune, cînd cobori prima dată în mină ? întrebă grijuliu sculptorul. întrebarea a fost blîndă, dar viza direct slăbiciunea mea pentru bazinul negru al Aninei. Numai istoricul asculta liniştit poveştile mele despre un Căraş minunat. Doar din cînd în cînd arunca priviri semnificative către ceilalţi. Şi aşa pînă la ore mici. Cînd ne-am despărţit, ne-am îmbrăţişat cu promisiunea solemnă, că voi aduce fiecăruia ce-i doreşte inima. Pictorului raze de soare din Căraş, sculptorului tipuri noi, iar poetului tot aurul Nerei. Trenul goneşte întins pînă la Voiteni. -Aici face o întoarcere de 90 de grade spre Recita şi ritmul sacadat al liniei drepte se transformă pe neobservate în şerpuiri dulci în jurul colinelor. Căldura dimineţii şi ondularea lină a vagonului îmi produc o moleşală vecină cu somnul. Cu ochii întredeschişi, privesc peisajul, dar simţurile percep lucrurile de la distanţă, ca prin-tr-un ochian întors. O tablă imensă, înfiptă în doi pari, fîlfăie vertiginos prin geamurile vagonului : Viile Perla Bănatului. Tabla dispare şi sînt prea obosit să mă ridic pînă la geam. Mai văd undeva departe, pe o colină, un castel de grof, apoi pleoapele mi se închid, obosite. 23 OprirM mal lungă a trenului mă deşteaptă. în timpul somnului compartimentul de clasa treia s-a populat. O femeie îmbrăcată în' negru şade tăcută lîngă mine. Bagajul, un coş cu minerul de-a curmezişul, 1-a aşezat lîngă picior. Cearcănele vinete din jurul ochilor şi atitudinea ei tristă arătau că nu de mult a trecut printr-o încercare grea. în faţa mea doi ţărani în plină vîrstă discută daraverile lor. Mai în fund, la geam, un caporal cu statura de copilandru vorbeşte cu cineva de pe peron. Chipiul tras pe ochi şi vestonul descheiat la gît sfidează vădit disciplina de cazarmă. Aici se poate, căci în apropiere nu-i nimeni să-i facă observaţii. în celălalt colţ al vagonului un soldat cu faţa tuciurie s-a tolănit pe bancheta de lemn şi-şi plimbă ochii pe plafon.'Privirea întoarsă înlăuntru şi zîmbetul tîmp ce apare din timp în timp pe buzele vinete dau de bănuit că parapanghelul de pe acum savurează bucuria concediului şi plăcerile întîlnirii cu Gherghina. Ţăranii au părul roşu şi creţ, iar picioarele lor sînt vîrîte în obiele roşii. Pe cap poartă pălărie neagră, cu bordurile întoarse cuminte în sus. Unul e scurt şi îndesat. Pe faţa roşie musteţele se zburlesc aspre ca peria. E fără bagaj. Celălalt e lung şi deşirat. De băţ are legată o traistă voluminoasă. Cu toată căldura începutului de vară, amîndoi poartă laibăre de lînă împodobite cu şuitaşuri vinete. Cel fără bagaj povestea : — Fusei la Tormac după cai, că la Gătaia nu căpătai. — Ai aflat ceva ? — Am aflat. La Friţ am aflat doi mînzi buni. I-am şi căpărît. — îi iei pentru tîrgovină ? — îi duc la tîrg la Văsiova, o dată cu boii de la vermeşan. Dar caii mai rămîn la Friţ pînă către tîrg. Somnul mi-a zburat din ochi. Trenul s-a oprit la Berzovia, unde linia se bifurcă spre Recita şi spre Oraviţa. Am intrat în plin Căraş şi în plină arheologie. 24 Multă cerneală s-a vărsat pentru a se stabili dacă străvechiul Bersobis datează numai din timpurile invaziei Romanilor în Dacia, sau origina lui se pierde în negura timpurilor dacice, sau agatirse. în special istoricii unguri au avut mult de furcă cu el. Aceşti mari meşteri ai mistificărilor l-au aruncat cînd la cursul superior al rîului Bîrzava, cînd în hotarul Caraşovei, ba s-a găsit unul, care 1-a coborît tocmai la Sasca. Fapt este căTraian a ridicat un oraş puternic peste un aşezământ străvechi. Plugurile ţăranilor au dezvelit ruinele în 1783. Inginerul cameral Braun a ridicat planuri precise despre edificiile descoperite şi le-a înaintat Direcţiunei miniere din Oraviţa. Aceasta ordonă continuarea săpăturilor. Un funcţionar supra-zelos al Direcţiunii însă face raport Curţii din Viena şi lucrurile se încurcă, deoarece guvernul austriac interzice orice lucrare la săpături. Motivele nu le cunoaştem bine, dar se pot bănui. Ţăranul valah, dispreţuit şi hulit, este • întrebuinţat de guvern doar ca mînă de lucru la canalizări şi drumuri făcute în interiorul şi pe pămînturile coloniştilor străini aduşi nu de mult în Bănat. De ce să vadă el urmele unui trecut măreţ, care a fost trecutul său, de ce să descifreze pe cărămizi şi inscripţii cuvinte, care au fost şi sînt limba sa ? De ce să se dea conţinut viu unei tradiţii, care s-a permanentizat indestructibilă în cursul şi în obida atîtor secole în sufletele acestor valahi „visători" şi „leneşi" ? N-au încurcat ei şi aşa mersul „liniştit" al colonizărilor cu nenumărate răzvrătiri şi revolte ? Hotărît lucru, interesul guvernului din Viena nu putea să fie acesta. Numai că soarta a voit altfel. Birocratismul austriac a fost cel mai formidabil-birocratism ce s-a pomenit vreodată. Pînă ce ordinul de oprelişte a ajuns la faţa locului, ruinele au fost scoase la lumină aproape în întregime. Iar localnicii făceau haz pe spinarea stăpînirii neputincioase. Aşa au ieşit la iveală şanţurile castrului şi urmele întări-turilor, care se întindeau pînă sub satele vecine. S-a dezgropat vatra oraşului, coridoare, bolţi, fundaţii, scări, apeducte şi ca- 25 nalizări, temple şi vile, utensilii de fier şi vase de pămînt. S-a găsit chiar şi închisoarea. Edificiile aveau aceeaşi împărţire, ca şi cele din Pompei. Cu peristil, cu calidarium şi frigidarium, cu tot confortul unei civilizaţii avansate. Guvernul din Viena nu s-a dat bătut. în 1796 a dispus „re-guralizarea" imediată a satului. Regularizare înseamnă sistematizare, dar pe atunci în mîna guvernului austriac regularizarea însemna un mijloc coercitiv de gradul al doilea, aplicat românilor bănăţeni cu predilecţie uimitoare. (Mijlocul coercitiv de gradul trei era aprinderea satului din mai multe părţi). însemna nici mai mult, nici mai puţin ca mutarea satului din locul său originar într-alt loc stabilit de înalta cîrmuire. Bineînţeles numai din motive urbanistice şi de siguranţă a locuitorilor . . . în cazul de faţă s-a dispus ca regularizarea să se facă exact peste ruinele dezgropate de curînd. Scopul măsurii luate în acest fel e străveziu : s-a urmărit ca ţăranii, tentaţi de cărămizi şi de celelalte materiale de construcţie ce se găseau la faţa locului, să distrugă singuri ruinele. Pe de-altă parte, zidurile erau foarte groase, în unele locuri grosimea atingea doi metri. Demolarea lor era atît de anevoioasă şi atît de costisitoare că uşor ar fi putut lua pofta valahilor să-şi ridice satul tot în acest loc şi să-i facă să plece. însă nici regularizarea nu a mers tocmai după placul celor de sus. Berzovienii iubitori de glie au rămas pe loc. A fost necesară o persuaziune mai energică din partea guvernului, căci regularizarea începe abia la 1803. Azi între Mureş şi Dunăre toţi bănăţenii spun satului Ji-ăovini. Un cărăşan mucalit mi-a explicat origina numelui. După teoria lui, în concepţia cărăşană noţiunea de jidov este indisolubil legată de pistrui, păr roşu şi creţ şi de gheşeft. Cum mulţi berzovieni au părul roşu şi creţ şi cum din băbăluc sînt recunoscuţi drept foarte buni tîrgoveţi, bănăţenii n-au avut nevoie 26 de prea multă fantezie, să le poreclească satul Jidovini.4 Sînt puţine sate în jur, în care ei să nu-şi fie manifestat aptitudinile comerciale. Iar cînd localnicii s-au dezmeticit, jidovinenţii erau peste şapte ţări cu cumpărături cu tot. Nu ştiu cît adevăr cuprinde această toponimie cu gust prea personal, cert este că şi situaţia geografică a satului favorizează înclinările de ordin mercantil ale locuitorilor. Aşezaţi la străvechiul nod de căi de comunicaţie şi în imediată apropiere de Vă-siova, locul celor mai renumite tîrguri de ţară din regiune, ei scormonesc neobosiţi satele de pe cuprinsul unui judeţ şi cumpără şi vînd tot ce se poate vinde şi cumpăra. Cînd în părţile de jos piatra a zdrobit prunele, ei aduc ţuică din jurul Reciţei, iar cînd inundă Berzava, ei pleacă la pustă după grîu. Afară de aceasta comerţul de animale spre Recita, Timişoara şi Lugoj mai tot prin mîna lor trece. Bucuros că pot întrerupe monotonia călătoriei de unul singur şi că pot sta de vorbă cu un tîrgovăţ veritabil din Jidovini, mă amestecai pe neaşteptate în vorbă : — Spune-mi, rogu-te, ce fel de tîrg făcuşi cu neamţul, de-ţi ţine caii atâta vreme, că pînă la tîrgul Văsiiovei mai este vreme lungă ? Roşcovanul se întoarse către mine, mă examina un moment, apoi îmi răspunse tot cu o întrebare : — Dar de unde vii dumneata, domnule, că prin părţile noastre nu te-am mai văzut ? Precauţiunea este cea mai de seamă calitate ce se cere unui gheşeftar * bun. Vis-a-visul meu nu pare a fi lipsit de ea. A trebuit să-i vorbesc destul de mult ca să-1 conving că nu am nimic de a face cu Percepţia şi că nici cai nu vreau să cumpăr. Abia atunci i s-a dezlegat limba, cînd i-am povestit unele daraveri neplăcute, pe care le-am avut nu de mult cu oamenii răi de la Percepţie. Atunci s-a prezentat cuviincios : * Afacerist. 27 — Mă recomand Mingea Gheorghe, cu prietenul meu Ogherlaci Ion. Am strîns două mîini aspre şi masive. — îmi pare bine de cunoştinţă. Dar nu-mi spuseşi ce ai făcut cu neamţul ? Gheorghe Mingea n-a mai putut ocoli răspunsul : — Să vezi, domnule, cum a fost. Am un prieten vechi la Gătaia, cu care mă ţin ortac de multă vreme. El 1-a cunoscut pe Fritz, că-s vecini cu satele. Alaltăieri mi-a trimis vorbă că neamţul are doi mînzi buni pe care i-a scos la vînzare. A fost cu ei la Ciacova şi a căpătat douăsprezece mii. A încercat la Deta, la Buziaş, dar n-a avut noroc. Vreo două săptămîni a umblat pe la tîrguri, însă pilarii ** parcă s-ar fi vorbit, nu i-au dat preţul. El ţinea morţiş la treisprezecemii. De la tîrgul Lugojului a plecat negru de supărare că a pierdut atîtea zile de lucru şi că nu i-a dat din prima zi. M-am dus ieri dimineaţă la el. Mîndreţe de cai, domnule. Cînd i-a scos din grajd şi i-a plimbat prin ogradă, le tremurau nările şi le juca soarele pe şolduri, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ei. I-am şi spus neamţului : — Frumoşi mînzi ai, jupîne, pun rămas că ai căpătat pe ei opt mii ca nimic ! Neamţului i-a venit să leşine : — Tum-ta baţi joc la mine, cai de şinsprezeşe tum-ta tai opt, tum-ta nu fi pun la cap ! Am înţeles că neamţul dracului se ţine tare şi atunci l-am luat cu mereuţul. Pe la amiazi ne-am ajuns la douăsprezece mii şi cinci sute. Cînd să batem palma, iese neamţul cu farba că el ar mai avea nevoie de cai cîteva zile, că a început să care gunoi şi dacă nu oară cu două trăsuri, rămîne în urmă de tot cu lucrul cîmpului. Am mirosit eu de la început că a pierdut prea mult timp umblînd pe la tîrguri, dar mi-a mai şoptit ortacul de la Gătaia că neamţul trebuie să plătească o amendă pentru ** Negustori, precupeţi. 28 ceva tutun pe care a uitat să-1 anunţe. Am început deci târguiala din nou şi pe la trei după amiazi m-am lăsat înduplecat să -nu iau caii cu mine, ci să-i las la el. Drept zălog i-am cerut cărţile. Neamţul nici n-a voit să audă aşa ceva şi eu iar am dat să plec. Din poartă însă neamţul m-a chemat înapoi. El ştia ca şi mine, că nimeni nu-i dă aşa preţ de acasă. Spre înserat, în sfîrşit, am ajuns la înţelegere. îi las caii pînă către tîrg, el îmi dă cărţile neiscălite, iar eu îi dau trei mii căpară. — Ai prînzit la el ? Mingea protestă vehement faţă de această insinuare : — Nici vorbă, domnule, de prînz. Fir-ar al dracului, nici cu un şol * de lapte nu m-a îmbiat. Cînd am ajuns seara acasă, de foame numai stele roşii am văzut cu ochii ! Un zîmbet gras se furişă peste mutra prietenului său. — Nu ţi-e teamă că neamţul scoate cărţi noi şi-i mai vinde o dată, sau că-i slăbeşte prea tare cu lucru ? — Tîrgu-i cu zgoabă ** domnule. Dar neamţul nu face d-astea şi ţine bine mara. Ş-apoi am lăsat pe ortac să se uite din cînd în cînd la cai. Iar mai tîrziu adaogă of tînd : — A fost greu pînă am scos cărţile de la neamţ ! Vîrî două degete în buzunarul larg al laibărului să scoată o ţigaretă. Nu termină însă gestul şi se întoarse către tovarăşul său : — Ioane, tu nu dooneşti ! ? *** Pe buzele lui Ion flutură un moment răspunsul optativ, dar îngheţă pe loc. întrebarea a fost mai mult confirmarea unei situaţii împlinite, căci Gheorghe nici nu aşteptă răspuns, ci se ridică şi se îndreptă către colţul opus al compartimentului : — Camarade, dă-mi voie ! Camaradul se întoarse de la geam, se uită o dată la roşcovan, oarecum atins în ţîfna de caporal, apoi dezlipi de sub tu- * Ceaşcă. ** Nimereală. *** Fumezi ? 29 Roşcovanul însă leele subţiri mucul şi-1 întinse fără vorbă, ştiu să-1 dezarmeze : — De la Sebeş ? — De la Sebeş ! întrebare inutilă, căci pe chipiu 'şi pe veston se putea citi numărul regimentului de la Caransebeş, regimentul de casă al eărăşenilor. Dar bună pentru a începe o conversaţie. — La care ? — La a doua. — Feciorul meu e la opta. Mingea, Pavel Mingea. Dar el încă nu-i caporal. — îl ştiu pe Pavel, se îndulci caporalul. Vine şi el luna viitoare. Roşcovanul schiţă un gest de mulţam, veni la loc şi deschise din nou vorba cu prietenul : —- Tu unde zici c-ai fost? — Fusei la Sama după vin şi acum mă reped la Recita cu proba. — Al tău l-ai vîndut tot ? — Ba şi acum e în vase. încă nu s-a ostoit şi mi se pare că are şi ceva acreală. Asta de la Sama e dulce şi tare. Ce vrei, vin de doi ani ! Arătă spre traistă, în care o ploscă îşi rotunjea burta. — De ce nu probeşti să le amesteci ? Insinuarea veni ca untul pe rană : — Păi o să fac eu ceva, dacă văd că aşa nu-1 pot trece. La Recita îl beau lucrătorii şi craşovenii, numai tare să fie şi lesne. Vorba lunganului era molcomă şi tărăgănată. Insă sub aspectul molan simţeai ascuns vulpoiul veşnic în pîndă. N-aş îndrăzni să jur că proba din ploscă nu era tocmai rezultatul unei manopere de ordin combinatoriu. Trenul se puse în mişcare. In dreapta şi în stînga liniei dreptunghiuri verzi de porumb alternează cu holde galbene de grîu. Pe fundal se profilează viorint dealurile Bocşei.şi ale Oc- nei de Fier. Atîta culoare şi atîta forţă radiază cîmpia că nu mă pot dezlipi de ea. — Frumoşi bani scoateţi voi de aici ! ! Cel cu caii răspunse precaut': — E frumos cîmpul, n-am Ce zice, dar dacă ne-am lăsa numai la asta, nu am ajunge departe. — E mare cheltuiala, domnule, întări ca un ecou molanul. Gheorghe Mingea trase cîteva fumuri şi cerînd din ochi aprobarea tovarăşului său, îmi explică : — La tîrgul mare de la Văsiova trebuie să fac cel puţin sapte-opt mii de lei. Am pămînt, două lanţe la vale şi vreo opt pe coastă. Dar tata-i neputincios şi nu-mi poate fi de ajutor. Trebuie să iau năimitori. Fecioru-mio, Pavel, mai are un an pînă scapă de la cătănie. Pînă atunci în fiecare lună trebuie să-i trimit cîte ceva, ca să trăiască bine cu şarjii. De fiecare dată, cînd vine acas, duce cu el o damigeana de ţuică sau vin. Din cînd în cînd cîte o gîscă îndopată. El are două fetiţe. Astea trebuiesc îmbrăcate. Apoi unde pui cheltuiala casei ? Şi ta"ta-i mort, dacă nu are în fiecare zi pachetul cu tutun !■ Luat cu binişorul, Gheorghe Mingea îşi dezvăluie necazurile. Cu multă gravitate în voce povesteşte, cum s-a stricat tatăl său după război, cînd a aflat că Ion, fiul său cel mare, nu mai vine din Albania. El, Gheorghe, pe vremea aceea încerca să iese din Rusia pe la Vladivostoc şi de trei ani n-a mai avut nici o ştire de la cei de acasă. Pe Ion un atac de malarie 1-a doborît chiar în timpul evenimentelor de la Salonic. Austriecii, neputîndu-1 transporta în debandada retragerii, l-au lăsat într-un lazaret. Camarazii întorşi între timp au adus veşti de la el şi moşul îl aştepta din zi în zi. Ion întîrzia. A trecut revoluţia *, a trecut Crăciunul, * Revoluţia din Ungaria, unde s-a stabilit o dictatură a proletariatului (noiembrie 1918—martie 1919). 30 31 iU înmugurit pomii şi a venit şi Sfintui Ilie, care a adus trupele române, de la Ion nici o veste. Toamna, tîrziu, a sosit la Primărie o scrisoare cu multe ştampile şi scrisă într-o limbă pe care nimeni nu o cunoştea. Doar două nume au putut descifra : Pavel Mingea şi Ion Mingea soldat la Regimentul 43. ■ Vinerea viitoare un avocat din Recita a tălmăcit-o. Crucea Roşie Franceză înştiinţează Primăria că Ion Mingea, soldat la Reg. 43 austro-ungar, fiul lui Pavel Mingea, se găseşte înmor-mîntat împreună cu mai mulţi soldaţi glorioşf ai trupelor aliate teritoriale şi coloniale, într-o groapă comună la Janina. Avocatul care pe vremea aceea a cătănit în Bosnia, a mai adaus, că ar fi auzit de o epidemie de holeră ce a bîntuit după retragere. Patru zile de-a rîndul moşul n-a ieşit din birturi. Cînd l-au adus acasă, numai figură de om nu avea. Cincisprezece luni a bolit şi poate nici nu s-ar mai fi sculat, dacă venirea neaşteptată a lui Gheorghe din Rusia nu i-ar fi dat puteri. La cîteva zile, cu boala în oase încă, a poruncit să prindă caii şi să aducă trăsura în faţa casei. A urcat în ea o saltea, o perină şi s-a ghemuit pe ele. — Mergem la Bocşa, la notarul public ! — Dar tată, drumu-i greu şi tu eşti beteag. Trăsura te scutură. Să mai aşteptăm ! — Nu mai aşteptăm nimic. Adu-mi o pătură şi cheamă pe vecjnul Rusalin ! La Bocşa vom găsi al doilea martor ! Aşa au ajuns la notarul public. — îi las, domnule, tot binele, şi cel mişcător şi cel nemişcător, în pierit. Chiar dacă mă scoate din casă şi mă aruncă pe drumuri ! Ce am pătimit eu în doi ani de zile, numai Dumnezeu ştie ! Gheorghe însă nu 1-a scos din casă. L-a grijit, 1-a căutat, pînă de bine de rău l-a pus pe picioare. — Nu moare omul, cît se ţine pe picioare şi o dată ridicat, tot va fi bun de ceva treabă, şi-a spus Gheorghe, căruia pribegia prin atîta amar de lume i-a deschis ochii. Nici de 32 9 ( V n 'Jfr fi rîsul lumii n-a vrut să se facă, deoarece copilul său, Pavel, a crescut şi a ajuns la vremea de însurat şi ce fată ar fi venit după el, într-o familie unde copilul a scos din casă pe tată-său ? Şi aşa, cu timpul, starea bătrînului s-a îmbunătăţit, dar de lucru nu a mai fost bun. Cînd a fost treaz, a păzit gîştele prin pruni, sau a grijit de casă cînd ceilalţi erau la cîmp. Dar cît ce a luat o înghiţitură de ţuică, a început să plîngă după copilul său prăpădit prin străini, care nici groapă cum se cade nu are. Lacrimile şi amarul au cerut altă ţuică, pînă cînd moşul se ameţea de tot. Urma de obicei o boală de cîteva zile. Mirare că-1 mai ţine pămîntul ! îi întrerupsei povestirea cu o întrebare, care mă chinuia de mult : — Acum, spune-mi, te rog, ce se alegea de moş, dacă, Doamne fereşte, şi dumneata rămîneai prin Rusia ? Ce se alegea de casa voastră şi de toată familia ? De ce nu vreau bănăţenii să facă mai mulţi copii ? — Facem noi, domnule, dar e foarte greu pînă-i aduci la brazdă. Şi cînd sînt mari, ce să le dăm ? Că sărăcia noastră abia ajunge pentru noi ! Conducătorii bănăţenilor, chemaţi şi nechemaţi, s-au ocupat' mult cu problema alarmantă a depopulării Bănatului, şi cu ravagiile sistemului de un copil, sau de nici un copil *. S-au cercetat la faţa locului cauzele şi origina, s-au întocmit monografii sociale cu trudă şi interes, s-au propus chiar remedii. Dacă toţi sînt de acord, că-i păcat să se lase în părăgi-nire rasa de valoare a bănăţenilor şi că-i crimă împotriva românismului să nu lupţi pentru salvarea ei, în ceea ce priveşte aprecierea fenomenului social, ca atare, dar mai cu seamă în analizarea sufletului bănăţean şi a structurii sale intime părerile sînt foarte diferite 5. Unii dau vina pe şvabi, afirmînd că românii ar fi învăţat de la aceştia practica siste- * Cercetări serioase în acest domeniu au făcut Dr. I. Nemoianu, directorul Spitalului de copii din Timişoara, Dr. P. Rămneanţu de la Universitatea din Cluj şi Dr. C. Grofşoreanu, preşedintele Institutului Social Banat—Crisana, cu cîţiva echipieri ai Institutului. (N.A.) 33 melor nenorocite. Constatarea poate fi valabilă la cîmpie, unde bănăţenii au în vecinătate mase mari de şvabi6. Dar în Căraş, atît pe văi, cît şi la munte şr»în toate locurile, unde românii sînt mai feriţi de contactul cu ei ? De ce au slăbit satele de pe văile Carasului, cînd tocmai în unele din ele bănăţenii au mulţi copii ? — Cauze economice şi situaţia materială precară, răspund alţii, care nu se grăbesc să aducă un verdict condamnatoriu pripit- şi care cunosc stările din Bănat mai de aproape. — Unde sînt guri mai puţine, se mănîncă mai mult şi mai bine, decretează teoria burţii sociologii mai aprigi. Aceştia din urmă stau departe de sufletul ţăranului. Contactul lor cu ţăranul bănăţean a fost doar de interes electoral. Crezui c-ar fi interesat să-i comunic lui Mingea aprecierile sociologilor din această categorie. Izbucnirea lui fu instantanee : — Dar ce trai bun poate fi acela, cînd trebuie să duc la oraş toate bunătăţile din casă, laptele, untul, mierea, puii, poamele şi strugurii cei mai frumoşi, lîna şi ponievile şi să las acasă numai ce la oraş nu are preţ ? 7 Trai bun este acela, cînd ţăranul numai la zile mari, la Crăciun şi la Paşti bagă cocoşul în oală sau cînd e bolnav, el sau cocoşul ? Cînd restul anului trăieşte cu fasole şi curechiu * şi cu nesfîrşită zeamă de crumpi ?■** . Ţăranul meu a devenit serios, cînd a aflat ce părere au despre el domnii de la oraş, pe care el îi ţine în domnie. îmi veni în gînd alt sociolog de ocazie, care într-o revistă din Timişoara căuta să demonstreze cu toată seriozitatea că ţăranii bănăţeni numai din cauza unei stări de demoralizare josnică, numai dintr-un sentiment de egoism brutal şi de comoditate exagerată nu fac copii. I-o spusei şi asta convorbitorului meu roşcovan. A stat un moment pe gînduri, parcă nu i-ar fi venit să creadă auzului, apoi răspunse acru şi apăsat : * Varză. ** Cartofi. , v — O fi şi aşa, că domnii ştiu multe. Dar şi noi ştim ale noastre. Decît să facem copii şi să rămînă slugi, mai bine nu-i facem ! Ţăranii nu-şi mai puteau ascunde amărăciunea. Oprirea într-o gară însă schimbă firul conversaţiei : — Am ajuns la Văsiova, domnule ! Gară fără însemnătate la vedere, dar localitatea este de o copleşitoare importanţă economică în relaţiile cărăşene. Tîr-gurile de ţară ale Văsiovei sînt evenimente. Ele sînt aşteptate cu multă înfrigurare de ţăranii cu dările în restanţă şi de meseriaşii dornici după cîştig. Aici îşi dau întîlnire cojocarii din Lugoj cu turtarii din Oraviţa, olarii din Biniş cu ţărvenii din Greoni, tăbăcarii din Bocşa şi opincarii din Ducnecea cu toţă-rii din Timişoara, căbănicerii din Sasca cu pilarii de cai de la Ciacova. Nu există meserie, sau industrie casnică, fie cît de modestă, care să nu fie reprezentată la acest tîrg. Două sate şi cîmpia dintre ele se transformă într-un imens bazar, cu alee formate din rînduri de şatre şi străzi din căruţe ţărăneşti întoarse cu inima una către alta. Lingurari, cîrnăţari, tinichigii, uiegari, cărbunari, pescari şi ghicitori, cartaşi şi cerşitori se adună ,din toate colţurile Bănatului8. Iar printre şatre mişună populaţia a trei judeţe. Aproape tot a doua şatră e circiumă. Acolo se veseleşte Ghiţă Briptă după ce şi-a cumpărat o pălărie nouă, bînd preţul a încă trei. Pălăria cea nouă a pus-o peste cea veche. Aşa-şi petrece, cu două pălării pe cap, să vadă lumea că nu a venit degeaba la tîrg, ca oricare gură-cască. Lăutarii sînt daţi naibii, aşa-ţi cîntă de la inimă, că pleci pe jos de la tîrg. Dar şi precupeţii unşi cu toate unsorile o păţesc cîteodată, multe perechi de cai au rămas în şatrele de la Văsiova. Aici îşi vînd mai cu preţ ţăranii de la vale grîul, porumbul, ovăsul, varza, ardeiul, caii, boii, vacile, şi viţeii, lîna, brînza şi oile şi îşi cumpără cu preţ mai avantajos, cred ei, cele trebuincioase casei. Aici se leagă prietenii între locuitorii din părţi diametral opuse ale judeţului, prietenii care vor 34 35 forma baza unor legături de decenii. Şi aproape nu este om, care să nu facă o învîrteală la tîrgul de la Văsiova. Căci tîrgul nu e numai un simplu schimb de ordin economic. După truda şi monotonia unei munci neîntrerupte, după nesiguranţa şi îndoiala de atîtea luni, fi-va recolta bună, avea-vor preţ grî-nele, tîrgul vine ca o descărcare, ca o uitare a tot ce a fost necaz şi otravă. El vine ca ploaia după secetă ... Trenul vesel că a scăpat de monotonia pustei, strănută pe nări jucăuşe caiere de aburi. Poate contribuie la zburdălnicia lui şi rîul Bîrzava, care îşi şopteşte povestea la doi paşi de linie. Aici curge curată şi străvezie, limpezită de uleiurile şi scursorile fabricilor de sus. In unele locuri îşi strecoară undele prin bruscălani cu frunze imense, prin tufe de răchită nestrăbătută şi atît de deasă, că abia-i bănuieşte calea prin desiş. Din dreapta, stînci aspre şi reci se îmbulzesc ameninţătoare, gata să strivească trenul pentru obrăznicia cu care le scuipă fumul în faţă. Pe alocuri brîul de stînci se retrage, lă-sînd loc unor poieni cu fînul pînă la brîu, îndemnare irezistibilă la un Weekend fără sfîrşit, Folomoace de aur săgetează aerul dimineţii, cîntăreţii codrului s-au trezit de mult. Aur, smarald, splendoare. Mă întorsei din nou către ţăranul sociolog : — Ce gînduri ai cu fetiţele ? O umbră se aşternu peste faţa lui : — Asta-i, domnule, singurul lucru pe lume, care mă munceşte. — Nu sînt sănătoase ? — Ba sînt sănătoase ca doi bujori, domnule. Mi se umple inima de bucurie cînd le văd alergînd vesele prin curte, Buba-i altunde ! — Unde ? — Nu ştiu, domnule, să-ţi spun, ori să nu-ţi mai spun, că ajutor nici dumneata nu cred că-mi poţi da. Dar văd că 36 â ai inimă pentru necazurile noastre şi am să-ţi arăt lucrurile aşa cum sînt. Umbra de pe faţă se mai îngroşă. Cu fraze repezi şi întretăiate povesti : — Am spus, domnule, că toată averea mea sînt cele zece lanţuri de pămînt, opt pe coastă şi două la vale. Faţă de alţi ţărani din sat stăm destul de bine, pentru că nu are orişicine două lanţe la vale. Acum, cît timp rămînem la un loc, tata, ■ nevastă-mea şi cu mine, ferioru-mio şi familia lui, din pămînt şi din ce mai cîştig eu cu tîrgovina, trăim mulţumitor şi nu ducem lipsă de nimic. Dar vremea trece, fetele cresc şi va trebui să mă îngrijesc de măritiş. Pe una trebuie s-o dau din casă noră undeva şi trebuie să-i fac parte. Un lanţ la vale şi două-trei la deal, cum ne-om înţelege. La cealaltă trebuie să aduc ginere. Ginerele iarăşi nu poate să fie prea bogat, căci un băiat cu avere nu se bagă la pămînt puţin şi slab. Ori pămîn-tul de pe coastă trebuie muncit din greu, ca să dea ceva cucuruz. Nu se ştie cît va tîrpi ginerele. Căci uşor se poate întâmpla, ca într-o zi să lase casă, nevastă şi tot chinul şi să se ducă frînar la Bocşa, sau să intre în vere * la Recita. — Acolo va trăi mai uşor ? Cît poate cîştiga el acolo ? — Nu despre cîştig e vorba, domnule. Copiii noştri sînt învăţaţi de acasă cu trai mai modest. Cîştigul de 50—60 de lei pe zi, ce-1 au într-o slujbă ca asta, le va părea foarte mare. Apoi faptul că în timpul liber se pot plimba printre domni, căscînd gura la ferestrele mari ale prăvăliilor şi că în fiecare sîmbătă seara se pot duce în strada gării la muieri, le va face serviciul uşor. Oraşul are destule momeli pentru cei slabi de înger şi-i poate face să uite de soţia lăsată acasă. Avem noi cîţiva în sat, care au plecat la oraş după slujbe, ţărani buni şi s-au întors stricaţi, de nu mai poţi face azi nimic din ei. — Şi nu-i chip să legi pe ginere de casă aşa fel, ca să nu-i vină să plece ? Uzină. 37 — Ba ar fi una. Să-i dau averea toată din viaţă. Dar atunci se poate întîmpla ca după o ceartă să ne scoată pe toţi din casă şi să rămînem pe drumuri la bătrîneţe. — Nu s-o nimeri tocmai ginerele dumitale să fie aşa de rău ! — Se poate să nu fie, dar se poate să fie. Norocul omului nimeni nu-1 ştie. Ca să cunoşti un om, trebuie să mănînci un vagon de sare cu el. Aşa spune zicala. Pe Achim Pia după optsprezece ani l-a scos din casă ginere-su, Ion Cuşu. Moşu Achim i-a dat averea, că Ion a fost copil lucrător şi bun şi multă vreme treaba a mers bine. Dar deodată lucrurile s-au stricat. Cînd a murit vecinu-său, Tudor Roşu, lui Ion i s-au aprins călcîiele după văduvă. A avut copii de însurat, măgarul. Şi dacă aceştia nu L-ar fi luat de piept, azi Ion Cuşu ar fi ortăcit cu Lena Roşu în casa lui Moşu Achim Pia, iar socrii ar fi cerşitori pe drumuri, sau năimitori la gazde. — Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu vorbeşti cu feciorul dumitale să mai facă copii, dar dacă vei avea norocul şi de vreun nepoţel ? — Dar domnule, dacă voi avea mai mulţi nepoţi, pămîn-tul se va împărţi şi mai mult'. — Nu trebuie sâ-i laşi pe toţi acasă, la pămînt, mai sînt meserii, îi poţi trimite la Recita, la fabrică, sau îi poţi da la şcoală, dacă învaţă bine. Dumneata eşti sănătos şi voinic şi văd că ştii,să te învîrteşti în lume şi ştii să cîştigi bani ca să-i creşti ! — Ai dreptate, domnule, sînt sănătos şi voinic şi ştiu cum se cîştigă banul. Şi tare mult aş vrea să am şi doi-trei nepoţi. Că pentru nepoţi pirotesc eu nopţi de-a rîndul prin gări şi birturi, aşteptînd trenuri şi tîrguri şi pentru ei mă dărîm de oase, iarna-vara pe drumuri hodorogite, umblînd după tîrgo-vină. Mi se rupe inima cînd mă gîndesc că numai cu fetiţele mi se stinge viţa şi-mi rămîne numărul pustiu. Am vorbit cu Pavel şi^ voi mai vorbi. Dar mai sînt muierile, care au şi ele gîndurile lor. Ce se întîmpla, dacă — Doamne fereşte — eu mor Iînainte de vreme ? înainte de a fi putut aduna ceva pentru copii ? Că dacă noi am dus o viaţă chinuită, n-am vrea, ca şi copiii noştri să chinuiască la fel! Ş-apoi spune-mi, te rog, e aşa de bine în fumăria din fabrică ? Gheorghe Mingea îşi apără cu îndîrjire poziţia. Ştie şi cunoaşte toate paleativele, cu care domnii de la oraş vreau să-i vină în ajutor. Dar el mai ştie ceva. Mai ştie şi îşi trăieşte necazurile lui. Cine are dreptate, el sau domnii de la oraşe, care vorbesc despre el ? în felul cum pune el problema, deschide perspective nestudiate îndeajuns pînă acum, pe terenul psihologiei şi al ' sociologiei aplicate. Sentimentalismul — exagerat şi deplasat, dacă putem spune aşa — al bănăţeanului, ca factor care con-[ i tribuie la depopularea provinciei ! Din iubire şi din duioşie, bănăţeanul de la început vrea să-şi scutească copilul. de grijile unei existenţe plină de lipsuri şi renunţări. Să fie o butadă menită să acopere comoditatea meschină, sau pornire spontană, izvorîtă din structura sufletească intimă a bănăţeanului ? Cazul merită niţică atenţie. IProdusele spontane ale sufletului bănăţean, cîntecele şi doinele poporale, un folclor întreg, arată multă iubire în inima bănăţeanului pentru copii. Şi pînă acum trei-patru generaţii, bănăţenii aveau mulţi copii. Pînă aci meşteşugarii bănăţeni erau organizaţi în bresle puternice, cu faimă cunoscută departe (...). Astfel de bresle s-au format în primul rînd în jurul industriilor ţărăneşti, cum era şi natural. Breslele — tăbăcarilor, pielarilor, cojocarilor, opincarilor, fierarilor, lemnarilor şi dulgherilor — erau foarte puternice şi absorbeau un număr mare de ucenici. Alt debuşeu pentru români erau regimentele de graniţă, compuse aproape în întregime din români. în fine să nu uităm faptul că pînă la mijlocul secolului trecut, războaie cu amici şi inamici şi dese revolte ţineau populaţia într-o continuă decimare. 38 39 Din 1867, anul în care Austria se împacă cu Ungaria, lucrurile se schimbă. Austria lasă mînă tot mai liberă Ungariei în politica de maghiarizare şi de înlăturare din viaţa publică şi economică a tot ce-i românesc. Pe rînd dispar breslele şi grupările româneşti, care au încercat să le ia locul şi tot mai grea devine posibilitatea de afirmare a românului. Se desfiinţează şi regimentele de graniţă şi se purcede la cadastrarea pămîntului. Foamea cea mare din 1863—64 a silit pe cărăşeni să-şi vîndă pămînturile cu un criţar jugherul ! Cadastrarea aduce cu sine împărţirea moşiei între tată şi copii, între ginere şi socru, aduce cu sine fărâmiţarea pămîntului sub cota de exploatare rentabilă. în schimb măreşte cheltuielile aferente transmiterilor de proprietate. Uşile se închid, ici-colea numele unui maistor celebru mai rămîne, dar individual şi nu ca organizaţie colectivă. Stăpînirea străină umple satele bănăţene cu meseriaşi străini, pe care îi favorizează în toate chipurile. Colonizările de străini, făcute în masă, iau pămîntul de la gura românilor, iar industriile pornite cu avînt, sub pretextul specializării aduc roiuri noi de străini. Românii, nefiind organizaţi nici pentru o rezistenţă colectivă, necum pentru luptă de front şi dată fiind natura lor de un sentimentalism incorigibil s-au retras în agricultură, singura posibilitate de a se permanentiza în conformitate cu structura şi cerinţele sufleteşti specifice. Mai tîrziu Partidul Naţional Român, Astra, precum şi Liga Culturală au recunoscut pericolul şi au făcut eforturi enorme pentru a grupa pe toţi românii din Ardeal şi Bănat într-o colectivitate solidară, dar samovolniciile stăpînirei şi brutalitatea mijloacelor de guvernare ale ungurilor şi, să recunoaştem, slăbiciunea unora din conducătorii fireşti ai poporului din acele timpuri, au îngreunat mult opera pozitivă de consolidare 9. Din această retragere forţată la o agricultură deficitară, cauzată de apăsarea unei subjugări barbare, avînd drept ur- 40 mare condiţii economice precare şi lipsă de pămînt, dintr-un sentimentalism exagerat, inerent firii bănăţeanului, din dragostea prea mare a tot ce-i frumos şi pompos, care-i soră bună cu vanitatea, şi poate şi-din imitaţie, s-a dezvoltat în timpuri sistemul de un copil. Cărăşanul iubeşte copiii. Iar dragostea şi în aceeaşi măsură şi vanitatea îl face să-i poarte frumos şi să le lase o stare bună : Dacă am chinuit eu o viaţă întreagă, nu vreau ca şi copiii mei să chinuiască la fel ! Dar cărăşanul cu minte clară a fost silit să experimenteze pe pielea proprie, că prin divizare mica sa avere se fărâmiţează in aşa măsură că toţi trebuie să sufere şi că din puţinul pămînt, oricît şi-ar lua de la gură, nu ajunge pentru mulţi copii. Atunci a adus cea mai mare jertfă, a rupt din sufletul său, şi el, care prin esenţă este sociabil, şi-a luat singur pe umeri crucea unei solitudini amare şi chinurile unei bătrîneţi lipsite de urmaşi şi petrecută în frămîntări pustii. Năpraznică manifestare a unui instinct de conservare şi a unei formidabile capacităţi de adaptare la condiţii de viaţă 'vitrege, în vederea unei existenţe demne şi nealterabile ! Răpăit de macaze îmi întrerupe reflecţiile. Ne-am apropiat de gara Reciţei. în stînga, arena de fotbal, în dreapta, pe o coastă plină de lumină, cimitirul. în faţa lui, o stîncă de var negrită de vreme. Printre ele drumul ce duce la minele din Domăn şi mai departe la Caraşova. Noii mei tovarăşi se ridicară de pe banchetă. Molanul îşi luă traista legată de băţ pe umăr şi-mi întinse mîna : — Apoi sănătate bună, domnule! — Sănătate bună să dea Dumnezeu ! Roşcovanul îmi întinse şi el mîna. O clipă stătu la îndoială, apoi izbucni din el întrebarea : — Acum, domnule, că ai vorbit atîta de mult şi atîta de frumos cu noi, fii bun nu te supăra dacă te întreb şi eu ceva. Fii bun, spune-mi, domnii ăia, care scriu aşa despre noi prin foi, cîţi copii au ei ? Venirea conductorului după bilet mă scuti de răspuns. 41 RECITA Dacă aş fi artist plastic, aş prezenta Recita 10 ca un mon- , x. -------<_a Lin U1U11* stru apocaliptic, în semne de alb şi negru, care a tăbărît la capul Văii Bîrzavei, acolo, unde apele şi-au terminat prăvala pe coastele dealurilor şi unde lunca începe să domolească nă-vălnicia rîului. L-aş face pe monstru cu o mie de mîini, zdrelind neîncetat măruntaiele pămîntului şi devorînd pantagruelic tot ce scoate, într-un stomac cu dimensiuni de mitologie indiană. I-aş mai face nişte fălci imense de oţel, cu care muşcă şi macină crestele dealurilor de var din jur — desert la hrana de cărbune şi fier — şi un gurgălău, prin care toată apa Bîrzavei dispare dintr-o sorbire. L-aş face ca pe un uriaş. Fioros şi jucăuş. Namilă crudă şi ucigaşă în căutarea hranei sale şi copil darnic, după ce s-a săturat. Darurile sale sînt ca şi ale copiilor. Poduri, locomotive, maşini, pluguri, traverse şi tunuri. Jucării frumoase pentru cei 'ce-1 stăpînesc, viaţă sau moarte pentru aceia care îi poartă mîinile. De aceea între alb şi negru aş amesteca şi puţin roşu de sînge. Aşa aş simboliza Recita, dacă aş fi artist plastic. Cum însă nu fac decît simplu reportaj cărăşan, zic şi eu cu cărăşanul, care trece nepăsător pe lîngă tot ce nu-i sentiment : Hai la lucru la Recita, Acolo-i dulce guriţa. Hai la lucru, hai! Recita nu-i numai acolo, unde este. In Căraş, Recita este omniprezentă. Ea începe prin gările în care ajungi din urmă trenuri cu fier vechi şi cu locomotiva în aceeaşi direcţie ca ^şi tine. Ea este acolo, unde întîlneşti lungi convoiuri de platforme, încărcate cu legături de fier rotund, pătrat şi profilat, acolo, unde vagoane nenumărate duc maşini acoperite cu pînză impermiabilă, pluguri, grinzi de poduri, arbori de vapor, bandaje de roţi şi osii de vagoane, var şi cărbuni stropiţi cu var. Acolo, unde pe lîngă drum încep să apară tot mai des căsuţe cu aspect oficios, cantoane zugrăvite în galben, cuptoare de var, terenuri îngrădite cu sîrmă şi curţi cu hale şi cu ferotină. Acolo, unde vezi munţi şi creste atacate de ciocane sîrguin-cioase şi pădurari sprinteni, cu haine verzi, cu puşca pe umeri şi cu floare la pălărie. Ea e acolo, unde linii ferate înguste se amestecă şi vin în ajutor liniei* oficioase, unde camioane imense, roşii şi numerotate, gonesc neîncetat pe şosele. Pe crestele munţilor, unde stînjenarii tund pădurea, prin văi, în nenumărate ateliere şi uzini şi în măruntaiele munţilor, unde minieri trudiţi îşi sfredelesc viaţa în comori. Acolo, unde aerul este îmbîcsit de miros de acetonă şi de ape amoniacale. în pedante centrale electrice şi în colibe de zileri. Spre Recita merg şapte drumuri. Spre Recita îşi precipită miile de chilovaţi văile şi torentele Semenicului şi tot acolo se opresc şi sutele de vagoane de lemne, cărate de torenţi. Recita e la rîurile Breazova, Bîrzava, Căraş, Buhui şi Nera. Pe Radimna, pînă la Moldova la Dunăre. în tot locul. Aducînd în case şi în suflete bucurie, sau zile negre. Ca Providenţa. 42 43 Cînd ajungi la sfîrşitul călătoriei şi cobori din tren, plictisit de tăria banchetei de lemn şi obosit de 'palavrele unor vecini gălăgioşi, îţi cade bine tăcerea care te , îmbrăţişează într-un oraş de provincie. La Recita însă e altfel. Abia ai ieşit de pe peronul îngust al gării de sus, Uzina te şi ia în stăpînire. Uruitul podurilor rulante, lunecarea vagonetelor şi a cărucioarelor electrice, răpăitul ciocanelor de nituit, rostogolirea val-ţurilor de la laminoare, ţîşăitul arcurilor de sudat, răbufnitul surd al forjelor, zumzetul la diapazon înalt al motoarelor electrice şi al volanelor, toate se combină într-o sonoritate îndepărtată şi uniformă, care te copleşeşte. Peste ele se suprapune din cînd în cînd ţipătul de sălbătăciune al ferestrăului metalic, care taie traverse, şine şi blocuri de fier. Zgomotul muncii îţi împăroşează pielea şi-ţi încarcă nervii, îţi potenţează simţurile şi te îndeamnă să iei parte activă la trăiri de productivitate erotică. Pînă la poarta uzinei. Căci acolo- portarul calm şi comple-zant te ia în primire, întrebîndu-te de permis de intrare. îl prezinţi şi atunci îţi dă un pompier, căruia îi spune un nume : — -Brebenaru ! Şi pompierul te duce la Brebenaru, care-ţi va fi mentor în ziua aceea prin fabrică. L-am găsit aplecat pe un strung. în mînă avea un instrument, cu care măsura din timp în timp piesa din lucru. Mic de statură, cu părul retezat scurt şi ridicat aspru în sus. Bluză de lucru vînătă. Pe nas ochelari cu ramă de sîrmă prin care privirile fulgerau tăioase. Era atît de concentrat asupra lucrului său, încît nici n-a observat că ne-am oprit la el. Apoi şi-a ridicat ochelarii pe frunte, a oprit maşina şi a plecat cu noi. Am luat-o de la început. Ne-a arătat cum vine minereul de fier de la Ocna de Fier şi manganul de la Delineşti. Ne-a arătat cum se umple furnalul cu minereu, cărbuni şi piatră de var, care vin în vagonete, pe o schelă înaltă, la gura de sus. 44 Printr-un ochian vînăt ne-am uitat' în iadul furnalului şi am văzut cum plînge piatra lacrimi de fier. Ne-a explicat că prin ţevile care se încolăcesc pe burta furnalului şi sînt groase cît un mijloc de om, se suflă vînt cald. Aceasta ajută topirea fierului în furnal. Am asistat la focul de artificii al golirii furnalului ; fierul topit curgea ca laptele prin şanţuri de argilă într-o căldare mare, căptuşită cu şamotă. Şi în curgerea sa arunca miliarde de stele, ale căror parabole luminoase au. umplut hala de feerie. Ne-a arătat cuptoarele unde se fabrică oţelul Siemens-Martin. Am văzut cum apucă cleştele imense blocurile de fontă şi le vîră în cuptor, împreună cu grămezi de fier vechi, care dă oxigen şi îmbunătăţeşte calitatea. Am văzut apoi cum se toarnă oţelul în lingouri, în bucăţi de vreo doi metri lungime. Apoi am urmat calea lingourilor de oţel pe linia ferată pînă la laminoare. Am revăzut aci iadul cuptoarelor de încălzire a blocurilor. încălzirea se face cu praf de cărbune. Se macină cărbunele de calitatea cea mai bună pînă întrece fineţea fainei celei mai albe. Aşa se suflă în cuptorul încins. încălzirea blocurilor trebuie făcută cu mare grijă. Atît trebuiesc încălzite, încît să nu se poată răci înainte de a se termina procedeul de laminare. Altfel înţepenesc în valţuri. Sau nu intră în ele. Nici prea mult să nu se încălzească, deoarece încălzirea costă bani mulţi şi se pierde timp. Ceea ce iarăşi costă bani. Am văzut cum oameni dezbrăcaţi pînă la brîu supraveghează încălzirea şi cum mută cu căngi şi cîrlige lungi blocurile din partea mai rece a euptorului spre partea mai caldă şi le întorc de pe o latură pe alta ca să se încălzească uniform. Am văzut para focului storcind şuvoaie de sudori şi zgura negrind figurile oamenilor. Am văzut cum se deschide de la distanţă uşa cuptorului şi cum se vîră pe uşă o ghiară enormă, care apucă blocul înroşit şi-1 lasă pe sulurile portative ale laminorului. Am văzut cum aceste suluri îl împing inert, şi-1 vîră fără milă, cînd de o parte, cînd de alta, în vîrtejul valţurilor, care îi dau formă şi 45 ţel. Am văzut lupta titanică a valţurilor cu blocul roşu şi am auzit ţipătul de frică disperată, geamătul de resemnare şi horcăitul de moarte al acestuia. Căci civilizaţia e fără milă şi după o luptă, al cărei rezultat nu poate fi îndoielnic, blocul este domesticit în traversă, în şină, în tablă de cazan sau în coastă de vapor. Am trecut la linia fină. Aici se laminează profile mai mici, sîrma şi fierul de beton armat. Gurile valţurilor sînt aproape una de alta. Blocurile care vin aci sînt mai mici. Bar din ele valţurile gîtuiesc şerpi de foc de 50—70 metri lungime. Aici e periculos. Sîrma înroşită e foarte capricioasă, nu vrea să nimerească totdeauna pe gura laminorului. De aceea la fiecare pereche de guri e pus un om şi un butuc solid de fier. Omul stă între butuc şi valţ. Cînd şarpele şi-a ivit capul pe o gură, omul îl apucă repede cu un cleşte lung, îl trece cu o întorsătură şi mai repede pe după butuc şi-1 vîră în gura următoare, să Se ducă de cealaltă parte a valţului, de unde a venit, Iar dincoaci, după butuc, şarpele împins, subţiat şi lungit de val-ţuri, se întinde, se răsuceşte, se îndoaie, se ridică în sus. Ar vrea să muşte carne de om. Dar butucul nu-1 lasă. Singura apărare a omului. Cîteodată se întîmpla că fierul se încurcă. Valţurile îl aduc fără încetare, tot mai mult, tot mai încolăcit. Oamenii sar cu topoare şi-1 bucăţesc. Atunci însă uşor se întîmpla că şarpele îşi vîră capul fierbinte în piciorul omului. De aceea oamenii care stau la valţuri sînt aleşi după probe grele. Nervii lor trebuie să fie liane, iar muşchii de oţel. In zgomotul asurzitor al oţelăriilor ciocnite ei trebuie să-şi păstreze calmul. Cu ochi de felină trebuie să pândească fierul şi cu precizia răpitoarei trebuie să-i apuce capul cînd şi l-a scos dintre valţuri. în ritmul valţului trebuie să se întoarcă cu el şi să-1 treacă după butuc şi cu ochii închişi să ştie să nimerească gura următoare a valţului. Altfel s-a prăpădit. Şi fierul vine; vine mereu. Tot la două minute un bloc nou. îl mînă implacabil volanul imens de la capul valţului. Iar omul trebuie să facă chinuitoarea întoarcere din şale la fiecare trecere prin valţ. Opt ore pe 46 zi. Şi a doua, a treia zi din nou. Pînă la carnetul de invalid. Sau pînă la groapă. De aci ne-am dus la fabrica de locomotive. îa hala de ca-zângerie mai întâi. De la distanţă ne întîmpină o gălăgie infernală. Răpăit, pocnet sec, uruitură, clinchet de tablă, amestecate şi estompate de uşa groasă de lemn. Dar cînd intri, zgomotul te izbeşte drept în faţă. Simţurile-ţi sînt atacate din zece direcţii deodată. Zeci de maşini, înlocuind- sute şi mii de oameni, sînt dispuse în hala cu acoperişul din fier şi sticlă. Burghiuri de diferite mărimi, strunguri, raboteze, nituitoare şi multe altele, pe care doar specialiştii le ştiu. într-un loc o presă de nituri în formă de potcoavă uriaşă atîrnă de macara. Pare o gorilă imensă, legată cu lanţuri, care s-a cocoţat pe tabla unui cazan şi roade din tablă. Un om aduce cu cleştele nituri roşite în foc, altul le potriveşte în gaura de nit, al treilea priveşte fălcile gorilei, o apăsare şi nitul de 20—25 milimetri grosime e turtit şi strînge marginile tablei cu o putere de cîteva sute de chilo-grame, ca vaporii fierbinţi să nu poată ieşi din cazan. Toată operaţia nu durează zece secunde. Urmează alt nit, pînă ce întreaga cusătură, lungă de doi metri, s-a terminat. în alt loc nituirea se face cu ciocane pneumatice. Cu răpăit de mitralieră izbesc acestea în tabla sonoră de cîteva sute de ori pe minut. Zgomotul lor strătaie sala pînă la tavan. Cîteodată pornesc şapte, opt deodată. Ai impresia că creerii vor să-ţi desfacă craniul. Pe jos şerpi metalici, lucioşi, se încolăcesc şi se vîră în burghiuri şi ciocane portative. Cabluri electrice şi conducte de aer comprimat în blocaj de oţel. Oamenii de la spatele maşinilor-unelte croiesc tabla, fac găuri pentru nituri şi şuruburi, o în- ijfc doaie, o coasă cu cusătură de fier, o prind de focar, îi leagă îll tuburile de fum, într-o învălmăşeală febrilă. Dar învălmăşeala ■ e numai aparentă, fiecare operaţie îşi are locul şi timpul ei, W fiecare maşină funcţionarea sa, fiecare om îndeletnicirea pre- K cisă. Cînd o operaţie s-a terminat, macarale uriaşe, montate pe 1 47 f plafon, vin şi ridică piesa şi o mută la altă capră, unde urmează altă operaţie. Pînă cînd cazanul e gata pentru proba de apă. Atunci vine inginerul verificator,şi pompează apă în cazan. La 150 de atmosfere. Apoi controlează, dacă se iveşte vreun fir de apă la încheieturi, la şuruburi, la antretoaze, la nituri. Unde iese un strop face un cerc cu creta. La cîteva sute de găuri e natural să fie două-trei defecte. Dar nu e greşală, vin monterii şi refac. Apoi proba începe din nou, pînă cînd cazanul nu mai lăcrimează. Atunci e trecut în hala de ajustaj. Aici i se adaugă toate piesele şi mecanismele, care face din cazan locomotivă. Aici se pune pe şasiu şi pe roate, aici i se montează cilindrele şi pistoanele, culisa, dispozitive de reglare, conductele de apă, aburi şi ulei, manometrele, reflectoarele, fluierul, supraîncălzitorul, toate, toate, pînă la etichetă. Aici i se înveleşte corpul cu vată de sticlă, ca să nu-şi piardă căldura în goana curselor. Cînd e ajustată cu toate cele trebuincioase, încep probele de funcţionare în casă şi pe linie. Se verifică din nou toate piesele. Se măsoară consumaţia de cărbuni, viteza şi forţa de tracţiune. Cînd s-a controlat ultimul şurub, locomotiva trece la vopsitorie, unde i se dă culoarea frumoasă de verde şi brun şi i se pune eticheta. Atunci se poate preda C.F.R.-ului. Ne-am întors la fabrica de bandaje de roţi. Aci am aflat că roata de fier a vagoanelor de cale ferată nu este făcută dintr-o singură bucată. Se toarnă mai întîi din fontă butucul cu spiţele şi o coroană, care leagă spiţele jur-împrejur. Apoi peste coroana de fontă se aplică strîns o coroană de oţel. Bandajul. Am asistat la fabricarea acestor colaci. Şi aici se porneşte de la blocul de oţel. Se încălzeşte şi se ciocăneşte cu un ciocan mecanic, pînă blocul se face turtă. Turta e trecută apoi la o presă care scoate din mijlocul ei un sîmbure ca de un mălai. Inelul rămas se aşază pe laminorul circular, care-i dă forma de cerc perfect şi profilul buzat al roţii, aşa cum se vede la vagon. In două, trei minute. 48 fv' IM, II 3 — Instalaţia asta e una dintre cele mai moderne, mi-a explicat Brebenaru cu oarecare mîndrie. Numai să dea Dumnezeu să aibă Recita atîtea comenzi, cîte ar putea îndeplini cu maşina asta. Dar să mergem, să vă arăt ceva şi mai frumos. Am trecut prin alte hale. Forje şi prese imense, adevăraţi mamuţi, apasă şi frămîntă neobosite, pe toate laturile, oţelul. Arbori, cu şi fără cot, osii şi tot felul de piese cu destinaţie necunoscută spectatorului laic. Ne-am oprit la o maşină mică şi neînsemnată. Ca o măsuţă. Avea două gheare de fixare şi un ferestrău circular. — Ioane, tăiaţi ceva ? întrebă Brebenaru pe omul care trebăluia în jurul maşinei. — Tăiem osia asta, răspunse Ion, arătînd o grindă de fier la care se chinuiau vreo trei muncitori. Prinseră osia de macara şi o ridicară deasupra măsuţei. O fixară în şuruburi şi Ion dădu drumul maşinei. Circularul se apropie de bară, se potrivi la semnul de pe ea şi dinţii muşcară în oţel. Nici n-am întors bine ochii prin sală, şi,bara a fost tăiată de jumătate. — Dinţii sînt din oţel Videa, explică Brebenaru. -— Şi osia asta de oţel, de 12 centimetri diametru trebuie tăiată într-un minut şi jumătate, interveni pe neaşteptate un inginer, care se apropiase neobservat de grupul nostru. Am revăzut cu bucurie un prieten, de care m-am despărţit mai de mult. Ne arătă cronometrai. La un minut şi patru-zecişiopt de secunde capătul tăiat se desprinse. ' • M-am zăpăcit la cap. Acasă am mai văzut eu ferestrăie circulare, cu care mi-au tăiat lemnele toamna, cînd le-am băgat în pivniţă pentru iarnă. Dar acolo dinţii erau din fier şi tăiau în lemn. Am văzut şi firiz pentru fier, dar ca să taie o sîrmă de cîţiva milimetri, lăcătuşul a frecat cu el o jumătate de ceas. — încă nu e pusă la punct, lămuri inginerul. Am adus-o La Oraviţa s-a hotărît mai întîi înfiinţarea uzinelor de fier de la Recita, în anul 1768. Cel mai vechi teatru din ţară s-a construit la Oraviţa, în anul 1816. La Oraviţa începe cea mai veche linie ferată din ţară, linia Oraviţa—Baziaş, terminată în anul 1847. Şi tot între Oraviţa şi Anina este cea mai frumoasă linie ferată. Pe această linie sînt cele mai mici curbe şi cele mai mari pante. La Oraviţa se deschide cea dintîi expoziţie de industrie şi comerţ din fosta Monarhie, la anul 1869. ' Şi în fine, la Oraviţa s^a măcinat cea mai bună făină, care se exporta pînă în Japonia şi care se cota la Bursa din Londra sub numele de Făină din Banat. Era să uit. Oraviţa este cel mai lung oraş din România. Cel puţin aşa scrie profesorul Vîlsan în minunata sa geografie. La Oraviţa viaţa pulsează în plină romanţă. Parcă aci s-ar fi concentrat tot romantismul cărăşenilor. Pe lunca Prisăcii, prin ascunzişurile văilor şi prin tufele nepătrunse de pe coaste, cete de copii se hîrjonesc în lupte voiniceşti. Cu pistoale făcute din ţevi de gaz,-cu spionări-de viclenie indiană şi cu bravuri demne de peana lui Karl May, ei reînvie viaţa de haiduc. Tinerii se întîlnese în grădinile publice, atît de frumoase-la Oraviţa, dansează shimmy şi black bottom, ca să fie moderni, dar gîn-dul lor tot la clar de lună rămâne. Se plimbă şi îşi fac curte cu anii, într-o idilă de gust perfect vienez din vremea bătrânului Schubert.' Aci se mai dau serenade nocturne la ferestrele fetelor şi lumea se mai căsătoreşte din dragoste. De aceea şi cred că sînt aşa de frumoase fetele din Oraviţa. Dar nici cei ostoiţi nu sînt mai puţin romanţioşi. Contribuie mult la asta aerul. Regiunea şi tradiţia. Oraviţa, aşa zicînd, stă pe aur. La nord de orăşel sînt rîpele minelor de aur şi din mii jocul lui porneşte spre Maidan o galerie de cîţiva kilometri spre zăcămintele de acolo. La sud este situată Ciclova, cu minele de aramă şi de argint şi cu şteampul de bani de odinioară. Şi peste tot sînt împrăştiate urmele străvechilor exploatări minere, care au început, se crede, în epocă romană, dar cu siguranţă şi mai de mult. 118 119 La gura puţului Mai este vie încă în sufletul oamenilor amintirea acelui salamander, ceremonialul cu care se îngropau minerii căzuţi în mină. începea noaptea la unsprezece. Minerul a trăit şi a murit în întunericul minei, pe întuneric, deci, se va şi înmormînta. Afară de aceea noaptea nici nu se văd lacrimile celor rămaşi şi amarul că într-o noapte şi ei vor 'fi duşi la fel. Şi cum au pornit de la casa mortului, ei trec peste toate străzile, străbătîndu-le în spirală, cînd deoparte, cînd de alta. Pe două părţi merg mineri cu făclii aprinse. Privit de la distanţă, convoiul funerar 120 părea un şarpe uriaş, încins în.puncte de foc, care se zvârcolea dureros în ondulări nesfîrşite şi care nu se termina decît la cimitir, unde în tremurări de făclii se putea da drum durerii. S-au croit drumuri lungi şi grele, pe care şi numai să le străbaţi, este act de eroism. Toate sînt tăiate în stîncă pentru că bogăţiile sînt ascunse în munţi. E o minune a tehnicii rutiere şoseaua ce pleacă la Ştaier şi, de acolo, pe Valea Minişului, spre Bozovici. Serpentină după serpentină urcă pe munte şi în jur brazii falnici stau mărturie seculară Ia strădaniile oamenilor, dîndu-le vigoare şi voie bună. S-au zidit biserici. Biserica nemţească a fost zidită de era-riu şi a fost închinată vieţii de miner. Deasupra altarului, pe cheia bolţii, au fost pictate, de demult, două tablouri. Unul reprezenta o gură de mină. în faţa ei un miner se ruga în genunchi pentru ajutor. Lîngă el scara, lampa şi sculele de mină. Faţa lui resemnată, privirea tristă şi barba lui albă îţi strîngeau inima de înduioşare. Mîinile lui întinse spre cer implorau milă şi îndurare. Parcă ar vrea să amine cu un moment coborîrea în adîncuri. Soarta însă e surdă, el va trebui să intre, lăsînd afară soţie, viaţă, soare şi copii. Pe celalalt tablou e sfînta Varvara. Patroana şi apărătoarea minerului. întinde spre miner o mînă blîndă şis delicată: — Atîta am, atîta îţi dau. Şi el se încrede în ajutorul fragil. Se înfundă în noapte, în noroi şi în ploaie, condus de destinul său crud. Azi cele două tablouri nu mai sînt. S-au pictat peste ele convenţionale semne, un potir şi o ancoră. Şi ca grupul să fie complet, s-a adăugat al treilea semn, o cruce ieşită dintr-o inimă în flăcări. Banalitatea a acoperit simţirea, cum lîncezeala de azi a acoperit viaţa înfloritoare a timpurilor din trecut. A acoperit-o numai, dar n-a şters-o. Pentru că ea subzistă acolo, ascunsă în adîncuri H. Biserica românească a fost ridicată de un român inimos. A venit bogat din Macedonia. Nu i-a plăcut vechea clădire, care 121 de bună seamă a fost mică şi modestă. A vorbit cu alţi români din loc, mai cu seamă cu neguţătorii bogaţi şi cu minerii cu cîştig, a comandat meşteri şi a adus pe cel mai vestit zugrav al vremii de la 1790. Şi au cheltuit. Nu s-au uitat la bani, ci au ţinut să iasă cît mai frumoasă. Cinci ani a lucrat pictorul.'A şi împodobit-o, cum nu mai este alta în jur, iar ornatele şi recvi-sitele le-au adus de la Ierusalim. Nicolae Dimitrie Hadşia, ctitorul bisericii, a venit din văile macedonene. De acolo, unde,păstorii cîntă din fluier şi din caval doine despre eroi legendari, despre căpitani şi despre haiduci. La Oraviţa însă n-a adus noutate. Aci "tot de atîta vreme se cîntau fapte vitejeşti. Poate tocmai aceasta l-a ţinut aci. S-ar fi putut duce la Buda, sau în alt oraş mare, cum au făcut atîţia comercianţi români din Macedonia. Dar el s-a fixat aci. L-au oprit cîntecele şi baladele, care semănau cu acelea pe care le-a lăsat acasă. In jurul Oraviţei, ca şi în Macedonia, mişunau legendele cu haiduci. Şi n^au murit nici astăzi. Şi azi se vorbeşte de ei, şi azi se cîntă faptele şirului lung de haiduci, care abia acum 70—80 de ani s-a încheiat cu cel mai popular, cu Adam Neamţu. N-a fost neamţ, cum ar trăda porecla. Nici nu l-a chemat Neamţu. Numele său a fost Adam Duma. Dar l-au poreclit aşa pentru că el, niciodată nu ataca oameni săraci (...). Or în Căraş toţi care umblă îmbrăcaţi în haine străine, pentru popor sînt nemţi. Şi dacă domnii străini din Oraviţa, în şirul deceniilor, au ştiut să taie drumuri şi galerii pentru a exploata bogăţiile de pe coastele şi din sînul munţilor, domnii români din Oraviţa au ştiut altceva. Au ştiut să sape drum în sufletele ţăranilor de prin văile din jur. Iară în aceste suflete au găsit cea mai preţioasă comoară, conştiinţa împlinirii naţionale a poporului român. Toţi au lucrat la acest drum, avocaţi şi preoţi şi umili învăţători, toţi au muncit la augmentarea acestui patrimoniu, ziua-noaptea, cu rîvnă inepuizabilă, împotriva tuturor urgiilor, împotriva tuturor ingerinţelor, pentru ca aceia să stăpî- Colţ din Oraviţa nească pămîntul care de sute şi de mii de ani l-au smuls păm-gTnerşl care de sute şi de mii de ani şi-au împlinit cu el v-aţa într-o legătură indestructibilă (...)• 122 LOCURI CE TREBUIESC VĂZUTE Dacă turistul poposit la Recita a văzut minunăţiile de acolo, s-a plimbat pe spinarea barajului de la Văliug şi s-a urcat pe Semenic, neapărat să treacă şi prin partea din sudul Reciţei, pe la cantonul silvic de la Comarnic al U.D.R.-ului 15. Să ia călăuză un pădurar şi cu două lămpi de earbit să coboare în peştera Comarnic. E cea mai mare şi cea mai frumoasă peşteră cu stalactite din ţară *. Situată în imediata apropiere a şoselei Reciţa-Anina, peştera a fost săpată în cracul Putnata al muntelui Glăvan de pîrîul Punieva, care a străbătut dealul în direcţia nord-sud. în peşteră au luat trup visurile unei fantezii de bogăţie orientală. Cel ce intră în ea va vedea înmărmurite în gheaţă poveşti pentru copii şi încîntări pentru oameni mari. Pomul de Crăciun încărcat cu daruri şi Gemenii pierduţi. Urechi de elefant, imense orge gotice şi Barba lui Mohamed. Trunchiuri de palmieri şi flori cu forme, cum numai pe fundul mărilor se pot vedea. Coloane svelte, altare, zebre şi draperii nesfîr-şite. Toate tăiate în var. * Ulterior a fost descoperită, în ţara noastră, Peştera Ursului. 124 Pe unele locuri mii de vîrfuri de suliţă, sau morcovi cu vîrful ascuţit atîrnă ameninţător deasupra capului. Nu sînt nici morcovi, nici suliţe, sînt stalactite izbucnite din tavan. Se poate, savura — fireşte numai figurat, deoarece piatra de var e cam tare — o conopidă de vreo doi metri şi o ciupercă de mărimea unui parazol. Formaţii, pe care cel mai mare meşter, Natura, le-a făcut cum a putut mai frumos. . Vizitatorul va fi condus în Capelă, în Criptă şi se va putea delecta în drăguţa Cetate a piticilor. Ziduri minuscule, pe un platou imens în raport cu dimensiunile Cetăţii. *Cu puţină fantezie omul îşi poate închipui şi piticii urcaţi pe parapete. Mai încolo va trece, cu un pas, peste Zidurile chineze, dacă e vară'. tîrzie sau toamnă, pe uscat, dacă e primăvară, prin apă. Se va înfiora de un Crocodil şi se va emoţiona prin Gura Iadului. Va asculta tictacul cu precizie de cronometru al Orologiului şi dacă va avea autorizaţie specială şi curaj, va putea intra în Camera virginelor, zăvorită de altfel cu un lacăt mare, cum se cuvine pentru astfel de fiinţe rare. Iar cînd va ajunge la capătul celălalt al grotei şi va ieşi la lumina zilei, va putea admira miile de curcubee învolburate de razele soarelui deasupra pîrîului, care pe aci intră în grotă. Pîrîul azi nu mai curge prin galeria principală, pe unde a curs acum cîteva milioane de ani cînd a dat naştere frumuseţilor din grotă, ci la mică depărtare de la intrare cade în abis printr-o înghiţitoare. Şi-a tăiat în stînca de var altă galerie mai jos, aproape paralelă cu cea principală. De la capăt omul poate să facă drum întors tot prin peşteră, sau se poate întoarce la canton ocolind coama dealului, printr-o poiană cu flori de fîn pînă la brîu şi de un pitoresc nespus. Oricum va face, orele petrecute în peşteră îl vor chema de multe ori, din orice depărtare. De la Comarnic abia la o săritură este Craşova, cu craşo-venii originali, cu cetatea străveche şi cu minunatele chei ale Carasului, care o înconjoară de trei părţi. De sus, din înăl- 125 ţime, rîul pare un fir argintiu, podoabă simplă, ca brăţara pe mină. Panorama e splendidă. La răsărit Navesul mare (în limba craşovenilor Naves înseamnă nevastă) şi masivul Semenicului, la miazăzi Brădetul şi platoul Gîrliştei' de pe linia Anina-Oraviţa, iar spre apus privirea se duce pe Valea Carasului în jos, pînă la ruinele cetăţii romane de la Vîrşeţ. Cine are timp suficient, în acelaşi drum să treacă de la Sasca prin cheile Nerei pînă la Şopotul nou şi să poposească şi la peştera fără fund de la Lacul Dracului. Cine se încumetă la treaba asta, va avea emoţii, cum numai o dată poate avea omul în viaţă. Al doilea loc de văzut este Ochiul Beiului şi Cascadele. Drumul pleacă din Oraviţa prin comunele străvechi Ilidie şi Socolari. La ieşirea din Socolari o ia la stînga pe un piept de deal pînă la stînca Cetăţii, care şi azi a mai păstrat ruine din măreţiile vechi. Urcăm şi mai sus pe serpentine ameţitoare pînă ce se deschide în faţă Valea Beiului. Pînă aci creasta este pustie, doar cîţiva arbuşti uscaţi şi răzleţi se căznesc să-şi înfigă rădăcinile în stînca de var. Peste vale dealul e împădurit. Verdele viu contrastează plăcut cu aspectul carstic de pînă aci. De pe creastă drumul coboară spre apă şi merge aproape de ea. Intr-o poiană încîntătoare întâlneşte în cale 'cele două locuri cu ape vinete ca oţelul. Ochiurile. Cotim la dreapta, trecem un şanţ şi la capătul unei înfundături apar Cascadele Beuşniţei. Sînt trei şi sînt aşezate una deasupra alteia, în etaj. N-au impozanta Niagarei, dar farmecul lor nu-1 întrece nimic. Apa a scobit vălăe în tuful de calcar şi curge cu mii de şuviţe spumegînde. In tot locul, unde piatra a ieşit din apă, strat gros de muşchi a năpădit-o. în dreapta şi în stînga, peşteri, în gura cărora plante de origine necunoscută şi de exuberanţă exotică întind frunze cît cearşaful. Jos, apa şi-a săpat bazin. Toate plantele acvatice şi-au dat întîlnire în el. Poezie şi farmec. Nu-ţi mai vine să vorbeşti, ca să nu profanezi ritmul de murmur şi şuşotit al undelor. Cea mai frumoasă este a treia, adică cea mai de sus. în stînca de 50—60 metri înălţime apa a tăiat albie adîncă şi acum cade de la 5—6 metri în raze cu forme de evantai. Frumuseţea locului este prilej de adîncă reconfortare. 126 ORAVIŢA ANINA La Ştaier * şi la Anina s-au găsit imense zăcăminte de cărbuni. La Oraviţa începe linia ferată, construită în 1847 15, care duce pînă la Baziaş, la Dunăre, de unde vaporul face legătură directă cu Viena. Afară de acesta munţii din jurul Maidanului, Oraviţei şi Ciclovei sînt plini cu metale preţioase, iar pe coastele lor şi a tuturor munţilor din regiune s-au înfiinţat şi se mai pot înfiinţa exploatări de păduri, care aduc bogăţii neasemuite. Iată motivele, care au dus la hotă-rîrea ca Anina să fie legată de Oraviţa cu o linie ferată. Oraviţa însă este situată la 218 metri înălţime, iar Anina la 556. Trenul va trebui să urce 338 metri pe o distanţă de 15—16 kilometri. Locomotivă care să urce panta asta, nici azi nu s-a construit, necum pe la* 1860, cînd s-a pus problema. Atunci omul, care fh preocupările sale de ordin economic nu se dă uşor bătut, mai cu seamă cînd e vorba de cîştig mare şi imediat, şi-a zis : — Ca să micşoreze panta, lungesc linia ! Şi a lungit-o în jurul munţilor de la Maidan **, a trecut-o prin văile Jitinului, a urcat-o la Caraşova, aproape de Recita şi numai după 34 de kilometri a coborît-o în Anina. * Steierdorf. ** Brădişorul de jos. Ca să poată face treaba asta, a fost silit să sape 21 kilometri în stînca, să ridice 10 kilometri de vale, să găurească 14 tuneluri şi să zidească vreo 10 viaducte. Din lupta cu Natura şi cu Economicul a ieşit biruitor Frumosul. Căci s-a construit cea mai grandioasă linie ferată din ţară. Isprăvirea ei a însemnat triumful unei munci întreprinzătoare şi pline de romantism asupra unei concepţii de stat absolutiste, incapabilă şi inertă, care la 1853 a decretat prin beamtării săi că rezultatele ce se aşteaptă la nici un caz nu vor compensa cheltuielile şi investiţiile necesare. împotriva acestor pronosticuri oficioase pesimiste, linia s-a terminat îndată ce guvernul austriac absolutist şi-a vîndut bunurile din Căraş Societăţii de Căi Ferate Austriace, antecesorul U.D.R.-ului de azi15. Să descrii frumuseţea liniei ? Dar ea trebuie trăită ! Ea nu se poate povesti, cum nu se poate povesti farmecul unui tablou făcut de un meşter mare. Trebuie să trăieşti cu linia, să te caţări cu ea pe coaste, cu ea să te guduri sub frunziş de fag şi să te scalzi în razele de lumină ce se strecoară prin frunziş. Trebuie să ameţeşti cu ea deasupra prăpastiilor şi pe viaducte înalte, să te înfioare fluierul locomotivei cînd ai intrat în adîncul tunelului şi să te zburzi cu voioşia unui copil cînd ai ieşit la lumină, ca peste un minut să intri iar în negura din sînul muntelui. Pe dreapta, stînca înaltă ; pe stînga, prăpastie abruptă. O întorsătură, un salt de pe un munte pe altul şi tabloul se schimbă, acolo, unde ai avut coastă, privirea ţi se afundă într-o vale însorită, în care păcurarul ţi se pare copil, iar oaia cît pisica. De cealaltă parte, în schimb, nu poţi scoate capul pe geam, că-ţi freci nasul de stînci. Iar sufletul tău se bucură că stă sigur între ele pe o platformă lată de trei metri. Căci maşina merge încet şi cu precauţie, din cinci osii două totdeauna sînt frînate ! Linia a fost construită în 1864, dar tăieturile şi azi par răni deschise în trupul muntelui. De aceea muntele se răzbună din cînd în cînd. Primăvara şi toamna, cînd vin apele şi suflă Vîn-tul Mare, adesea aruncă pe linie cîte o stînca. Mîrşav, totdeauna 128 129 după cotitură. Atunci trenul se opreşte şi oamenii se necăjesc, pentru că trebuie să iasă din moleşeala vagonului în vînt şi apă, ca să cureţe linia. Necazul însă niciodată nu ţine mult şi oamenii se pot întoarce în vagon, ca să continuie povestea acolo, unde au întrerupt-o. Mai multă caznă e iarna, cînd Coşava umple tăieturile cu zăpadă şi se înfundă şi trenul şi plugul. E greu să lucrezi cînd viscolul îţi umple ochii şi faţa cu ace de gheaţă, iar de vîrful musteţelor îţi atîrnă ţurţuri de o palmă. Şi în locul unei lo-peţi de neaua, ce ai aruncat în prăpastie, îţi aduce trei. Omul însă nu se dă biruit. Mai cu gluma, mai cu înjurătura, însă în primul rînd cu rom cu ceai şi linia se desfundă. E mare lucru, să ştii să înjuri frumos şi să plasezi la ioc potrivit o glumă care ustură. Frunţile se descreţesc, mîir.ilc se dezmorţesc şi sîngele circulă mai repede prin mădularele îngheţate, căci şi cel din urmă salahor ştie să savureze o vorbă de duh. Iar romul cu ceai şi aprecierea auditorului aprinde scînteieri noi în fantezia şefului de echipă şi a picherului. Glumele înţepătoare curg neîncetat, pînă ce grămada de zăpadă scade şi trenul îşi poate continua drumul cu bine. Asta i-a intrat în sînge ceferistului cărăşan, trenul trebuie să circule bine. Asta o ştie şi picherul şi conductorii, şi frînarii şi muncitorii, trenul trebuie să meargă bine, pentru că de la Anina vine cărbunele şi lemnul neîncetat. Fără oprire curg vagoanele cu aur negru şi dacă linia nu ar fi în ordine, ele s-ar aglomera şi bietul ceferist ar rămîne fără pită. De aceea viaţa lui este o veşnică luptă cu şefii, care-1 gonesc, cu regulamentul, care nu iartă, cu natura grea şi cu U.D.R.-ul care ţipă. Ceea ce însă nu-1 opreşte, ca în moment de calm şi linişte să nu se transforme în Don Juan. Cu chipiul tras pe ochi şi cu mîna pe frînă ciorovăieşte cu nevestele, care se duc la Anina cu tîrgovină pentru piaţă, sau cu mîncare pentru bărbaţi. Rîsete vesele răsplătesc truda sa, dar nu rareori aventura continuă după coborîrea din tren, la Anina sau la Oraviţa ... Poduri spre Anina După ce trenul te-a trecut prin grădinile de pruni de la Maidan şi ţi-a desfătat sufletul prin livezile de pe valea Lişa-vei, după ce frînarul, sau minerul ţi-a arătat între două guri de tunel, compusă din bizare jocuri de lumină şi umbre, icoana Maicii Domnului, apărătoarea liniei care nu lasă să cadă trenul în prăpastie, după ce te-ai înfiorat pe podul Jiti-nului, construit între ieşirea din coasta unui deal şi intrarea în altul, minune a tehnicei de construcţii, cu pante de 20%a la capete şi în curbă cu raza de 114 metri, ajungi în partea cea 130 131 mai nordică a liniei, în regiunea Carstului de la Caraşova. Vîrfurile de calcar sînt roase şi negrite, iar coastele dintre ele seci şi pline de crăpături, ca după un cutremur. După această viziune de dezagregare, verdele vioi al păduricei de pini de deasupra Gîrliştei şi desişurile de fag şi anin ce urmează după aceea, apar ca o recreaţie pentru ochi. Mai o întorsătură, mai un tunel şi de pe viaduct se deschide, în plin, peisajul miner al Aninei, încălecat de două versante ale văii. în faţă, pe coasta din dreapta, Puţul Central şi spălătoria de cărbuni. Pe cea din stînga, colonia de mineri. în spatele puţului, hale de maşini. De la ele şine şi sîr-mele unui funicular duc în adîncimea panoramei, la gară, sau la alte puţuri. Pe planul din mijloc, unde valea se lărgeşte, uzina electrică tămîiază spre cer aburi şi fum, prinos pentru 65 000 de volţi, care fulgeră printr-o conductă suspendată pe piloni de fier peste văi şi peste dealuri, pînă la Recita. Aproape de uzină firizul mecanic şi siluieta unui puţ de extracţie. în fundal valea se închide şi printre coastele dealurilor nu rămîne decît o despicătură îngustă, după care se întinde Ştaierul. în hărmălaia trenului toate par a fi mute. Vagonetele lunecă fantomatic pe cablurile funicularului, iar roţile de pe turnul de extracţie par a se învîrti fără rost. Oameni nu se prea arată, dar le simţi prezenţa lucioasă de unsori şi de praf de cărbune în dosul maşinilor. Cîteodată se şi iveşte de după ele o faţă mînjită. Omul îţi zîmbeşte vesel, îţi face semn cu cheia din mînă, apoi dispare în treburile lui. Mai spre gară, oameni ce-şi aşteaptă muierile şi mineri ieşiţi de la lucru îşi etalează curiozitatea în pilcuri tot mai dese. "Imaginaţi-vă un toc de pălărie bărbătească, negru şi tras pe calapod, îngropat în nisip. Imaginaţi-vă, mai departe, că acest toc este aşezat cu partea mai lungă în direcţie nord-sud. Imaginaţi-vă, în fine, că acest toc are o lungime de şapte, opt kilometri (atîta s-a constatat pînă acum la Ştaier, dar în Căraş cărbunele începe deasupra Reoiţei, la Dragomireşti şi merge prin Secul, Doman, Anina, Valea Almăjului şi Moldova pînă la Dunăre, ba trece şi peste Dunăre în Sîrbia) şi aveţi icoana fidelă a zăcămîntului de la Anina. Fundul tocului, care ar acoperi creştetul de la frunte la ceafă, a fost spălat în timpuri geologice de ape şi intemperii împreună cu roca ce l-a acoperit. S-au găsit azi doar obezile în formă de elipsă, care se lărgeşte spre adîncuri. în fruntea elipsei a fost înfipt Puţul Central, iar pe flancuri, la est Puţul Gustav şi mina Breuner, la vest Puţul Friedrich şi Kolowrat. * Se afirmă că la Anina cărbunele ar fi fost descoperit de cărbunarul Matei Hammer la 1790. Hammer se îndeletnicea cu arderea cărbunilor de lemn. Săpînd odată groapă, ca să arbă o bocşă de cărbuni, la fundul groapei a dat de piatră neagră. Cînd a scos din groapă prima bucată de cărbune, el n-a ştiut ce valoare ţine în mînă şi a aruncat-o. Dar cînd a aprins bocşa de cărbuni, a văzut cu surprindere, că piatra neagră arde cu flacără. Multă vreme numai ciobanii, pădurarii şi cărbunarii au ' întrebuinţat cărbunele de la Anina. Nu trebuia să muncească mult ca să-1 extragă, cîteva lovituri de tîrnăcop şi aveau combustibil berechet. Mai tîrziu antreprenori particulari au săpat cărbune, dar exploatare serioasă numai la 1846 a început, cînd minele din Anina au ajuns în posesia erariului austriac. Statul însă nu s-a bucurat multă vreme de mine. Ca toate întreprinderile comerciale şi industriale conduse de beamteri, şi minele din Anina în scurt timp au ajuns să lîncezească, aşa că la 1854 statul se vede nevoit să le vîndă Societăţii de Căi Ferate Austriace. De aci începe viaţa Aninei. Una după alta se formează în jurul cărbunilor industrii anexe, cuptoare de cocs, furnale, turnătorii de fier şi oţelăriile, fabrică de cărămidă refractară, fabrică de şuruburi şi o puternică centrală electrică. * Azi, fireşte, au alte denumiri. 132 133 Concurenţa pe teren economic însă cere o raţionalizare a producţiei. Un postulat al raţionalizării este centralizarea. Deschiderea exploatărilor mari de fier de la Ducnecea şi Ocna şi furnalele ridicate la Recita produc o criză în viaţa Aninei, deoarece direcţiunea societăţii este nevoită să mute turnătoria, furnalele şi oţelăria la Recita, unde belşugul minereului de fier din minele amintite dădea o exploatare mai rentabilă. Muncitorii de fier se mută odată cu instalaţiile la Recita şi Anina rămîne aşa, cum o ştim azi, numai cu cărbunele. Ne-am dus drept la Direcţiune. — Vreţi să coborîţi în mină, întrebă inginerul zîmbind, —\ şi în hainele astea ? 1 Mă uitai Ia costumele noastre de turişti impecabili şi nu înţelesei ironia inginerului. — Uitaţi-vă cum ieşiţi, explică el şi ne arată hainele de " mină ale unui coleg, care zăceau aruncate pe o laviţă. Apă, praf de cărbune, noroi şi unsoare. Cizmele, ude pînă sus, plîngeau lacrimi negre din tureacul îndoit. Ne uitarăm unii la alţii. Tot inginerul ne-a scăpat din dilemă : — Vă dau hainele ştaigărilor din schimbul de noapte, dacă vă convine, nu sînt ude şi le cruţaţi pe ale voastre. Ne îmbrăcarăm şi pornirăm spre puţ. în curte inginerul ne opri la un geam, prin care se vedeau cîteva sute de lămpi, curăţate cu grijă şi atîrnate de rafturi în ordine exemplară. — Patru lămpi ! Omul ne scoase pe geam lămpile şi pornirăm spre puţ. O gaură neagră, de cea 4X4 metri, înconjurată cu grilaj. Deasupra ei construcţia complicată a turnului metalic. Două cabluri fîşîiau în negreaţă găurii, coborînd din vîrful turnului. Unul ridică în sus colivia cu vagonetele pline,: celalalt coboară pe cele goale. Uruit crescînd arătă că cele pline se apropie. Cablurile îşi încetiniră goana şi cînd fundul coliviei ajunse la nivelul solului, totul se opri. Un dispozitiv mecanic împinse vagonetele cu cărbune pe şine, de unde plecară spre separaţie, încercai să mă uit în puţ, dar inginerul mă apucă blînd de braţ : — Poftiţi ! îmbierea inginerului mă răcori, — Ce adîncime are puţul ? ., ~ Maşina e construită pentru o adîncime de o mie de metri. Dar noi mergem numai la 820 metri. De acolo scoatem acum cărbunele. . . Mă trecu un val de căldură şi o moliciune neexplicabilă mi se băgă în oase. Dar n-am avut încotro, intrai în colivie. Mărturisesc, n-am avut curaj să mă uit în faţa celorlalţi tovarăşi. Cred că nici ei în a mea. .'.Mai pe urmă a intrat inginerul. Se trase grilajul şi un clopot bătu de patru ori. — Ce fu asta ? întrebarea o pusei ca să curm tăcerea apăsătoare. — Sună a carne, lămuri inginerul. E semnal pentru maşinist, să nu lase colivia cu viteza mai mare de 12 metri pe secundă. Asta-i viteza cu care coboară oamenii. O smucitură şi ne cufundarăm în întuneric. Pe rînd, întîi genunchii, apoi mijlocul şi în fine umerii. Simţii cum fundul coliviei fugi de sub picioare şi în momentul următor stomacul mi se urcă în gît. Instinctiv întinsei mîna, ca să mă prind de ceva. — La spate este o bară, vă puteţi sprijini de ea. Căderea continuă. Uruitul de la gura puţului se transformă într-un zdrăncănit de tablă goală, care se amplifică odată cu viteza. Şi colivia cade în puţ, irezistibil, lunecînd pe şinele conducătoare de pe marginea puţului şi atîrnă de sîrma desfăşurată de roţile imense de pe vîrful turnului. — Dacă se rupe sîrma ? întrebarea fu pusă atît de încet, încît abia se auzi. ,-r- Colivia are dispozitiv de siguranţă, care o prinde de şinele conducătoare la caz că se rupe cablul. 134 135 — Funcţionează sigur dispozitivele ? — Mda, răspunse inginerul. Dacă nu se rupe mult cablu, care să cadă pe colivie şi să o împingă în jos, atunci, atunci e bine. — Şi dacă se rupe mult ? Colivia gonea în jos cu patru oameni. Unul era miner şi unul artilerist. Şi totuşi toate patru lămpile aveau o tremurătoare ciudată. Ridicai pe furiş ochii spre inginer. Lumina slabă a lămpilor de mină venea din jos, ceea ce dădea feţelor o expresie stranie. In momentul acela n-am putut să văd pe faţa lui decât o delăsare apatică, aproape de plictiseală : — Nu-i acesta cel mai mare pericol în mină. La mijlocul căderii întîlnirea cu colivia ascendentă făcu să ne ţiue urechile. — E presiunea aerului, lămuri inginerul. In momentul întîlnirii cele două colivii umplu aproape în întregime secţiunea puţului şi produc o perturbaţie în coloana de aer din puţ. De altfel prin acest puţ intră aerul proaspăt în toată mina. Căderea nu mai conteneşte. Nu îndrăznesc să mă ginde^c, că sub fundul de tablă subţire ăl coliviei cască o adîncime de cîteva sute de metri. Pe neaşteptate cîteva lumini fulgeră în întunericul goanei. — Oamenii repară grinzile puţului... Părul mi se făcu măciucă. Să stai cu picioarele încolăcite după o grindă, — cînd poţi să-ţi aranjezi o seîndură de un lat de mînă, eşti prea fericit, — cu o mînă să te ţii de o scoabă, sau de un tub, cu cealaltă să masori, să tai, şă găureşti, să potriveşti, să ciocăneşti, de multe ori cu cîrligul lampei între dinţi că n-ai unde să-1 aşezi şi cu un abis de cîteva sute de metri de desubt ! Frumoasă introducere la trăirile din mină. Deodată o lumină sură scoase la vedere pereţii puţului. — Ne apropiem de sfîrşitul călătoriei pe verticală. Pe ce coboram, lumina se întărea. Atunci am văzut că pe pereţii puţului sînt fixate o mulţime de lucruri, tuburi de apă, conducte de aer, cabluri capsulate în ţevi de plumb, semnalizatoare, scări. Scări din fundul puţului pînă sus la suprafaţă. Dacă am ţine seamă de regula militară, că soldatul urcă într-o oră o diferenţă de nivel de 200 metri, atunci minerul condamnat să urce de jos pînă sus, ar ajunge la suprafaţă în 4 ore. Cum însă în puţ minierul orbecăieşte pe întuneric şi mai trebuie să lupte cu înţepenirea muşchilor de la picioare, din cele patru ore se face o jumătate de zi. N-ar fi de loc simpatic să se defecteze ascensorul. în lumina mare a staţiei de încărcare colivia se opri. Şi-luiete negre deschiseră grilajul puţului şi uşa coliviei. Inginerul ieşi. — Noroc bun ! — Noroc ! Emoţia nu m-a lăsat să ies. Dar curentul de aer rece mă grăbi, Buimăcit puţin, păşii în coridorul larg şi boltit. Siguranţa pasului pe teren solid, în loc de fundul pendular şi înşe-lăcios al coliviei, mă ameţi de tot. A trecut un timp, pînă m-am recules. Am pornit înainte pe galerie. După o cotitură lumina de la staţia de încărcare a dispărut. Tot orizontul nostru s-a mărginit la un cerc pal de doi metri. — Arma minerului e lampa, ne spune inginerul, ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile. Ea-1 duce pe cărările sale, ea-i arată, dacă este grisou în mină. Fără ea n-ar mai ajunge la liman, dacă s-ar rătăci. în curind înălţimea galeriei se micşorează, întrucît trebui să mergem gîrboviţi. într-un loc o luarăm la stînga. -— O să vă arăt ceva interesant aici, spuse inginerul. Galeria se înfundă. Un morman de moloz, — mi s-a părut mie, — ce închidea galeria pînă la tavan, ne-a oprit locului. — Aici acum două săptămîni a fost o galerie, ca şi aceea, pe care am venit. —r Şi de ce aţi astupat-o ? — întrebă unul dintre noi. 136 137 Un tînăr din Stinăpar care lucrează la Anina — Nu noi am astupat-o, ci presiunea pămîntului. Grămada asta de moloz a ieşit din talpa galeriei. Alaltăieri nu ajunsese încă la tavan şi din curiozitate m-am vîrît în crăpătură» Atunci buitura a avut 18 metri lungime. Azi, după cum se vede, s-a închis. Atunci inginerul ne-a explicat că unul din cei mai mari duşmani ai minerului din Anina este presiunea dealului. Cînd se deschide o galerie nouă în roca virgină, apa şi aerul înfoaie roca, iar presiunea enormă — 800 de metri de munte deasupra — o împinge în galerie ca pe mămăligă. Galeria trebuie curăţată şi întărită necontenit cu armături, căci presiunea frînge stîlpii de lemn de 25—30 cm grosime, cum frînge omul scobitoarea între degete. Noaptea ai pus ştenapi noi. A doua zi ii găseşti i'rînţi şi pămîntul buit din frîntură. Dar şi după de roca şi-a găsit o poziţie de echilibru şi s-a liniştit, presiunea produce surprize neplăcute şi strică linia ferată. Ne-am întors în galeria principală. — Acum să vă arăt de unde vine cărbunele în vagonete. Ne vîrîrăm într-un coridor lateral scurt. La capăt zărirăm un vagonet, deasupra căruia o gură de scînduri, ieşită pieziş din perete vărsa intermitent cărbuni. Nu-i mare lucru, mi-am zis eu, nici o senzaţie aşa de grozavă. — Vreţi să vedeţi abatajul, unde se extrage acest cărbune ? — Dacă sîntem aici, să mergem şi pînă acolo, zise careva dintre noi. Inginerul luă dintr-un cot o scurtătură şi cînd cărbunele nu mai curse, bătu cu ea puternic în scîndurile gurii. După un timp răspunseră nişte bătăi surde. — Acum putem urca. Am dat semn celor de sus, să hu mai arunce cărbuni. Suitoarea este lîngă rostogolul pe care se varsă cărbunii. Un şir de grinzişoare le desparte. Dar se poate ca unele să lipsească şi vreo bucată de cărbune să treacă în suitoare, ceea ce n-ar fi tocmai plăcut în capul celui ce urcă. . ,; Sări în vagonet şi îşi agăţă lampa de o butonieră. Apoi cu mîinile se trase în sus şi dispăru în gaură. Ne uitarăm unii la alţii. De ruşine mă urcai în vagonet. O gaură neagră, de 50 cm de înaltă şi cam tot atît de lată, rîn- 138 139 jea batjocoritor deasupra capului meu. în gaură însă văzui trepte de scară. — Păi e uşor, spusei tovarăşilor, avem scară pînă sus. Mă ridicai în gaură. în stînga un tub de fier mergea paralel cu scara. Mă apucai de el şi-1 încercai. Se ţinea solid. Urcatul nici n-a fost greu. Scara era aproape verticală, dar spiţele ei în bună stare. Ceea ce mă jena era faptul că în strâmtoarea suitoarei mă simţeam ca într-un coşciug. Gaura era căptuşită cu duşumele de stejar despicat şi corpul meu îi umplea secţiunea. Am urcat vreo zece, doisprezece metri, cînd pe neaşteptate auzii deasupra capului meu glasul inginerului : — Am uitat să vă spun. Acum urmează o porţiune unde lipsesc spiţele de la scară. Le-a rupt un bolovan, care a scăpat pe suitoare şi echipa încă n-a avut vreme să le înlocuiască. Dar dacă vă proptiţi cu spatele şi cu genunchii de perete şi vă împingeţi cu coatele în sus, merge uşor. Lampa o agăţaţi la cheutoare. Dacă vreţi, vă puteţi trage şi cu mîinile în sus pe tubul de aer. Şi o luă înainte. Agăţai lampa de butonieră şi mă uitai m sus. Praf şi fărămituri de cărbune îmi umplură ochii. începui să mă caţăr înjurând. Am înfipt genunchii şi spatele în duşumelele de stejar şi cu coatele am început să mă târăsc ân sus. în câteva secunde mă trecură apele şi mi se zdreliră oasele. Niciodată în viaţă mi mi-am putut închipui iadul. Dar atunci, în cîteva minute, l-am trăit. Praful şi lipsa de aer mă sufoca, iar lampa, ce ardea 3 a ^ palmă de nas, mă ameţea. Pe deasupra mă chinuia şi groapa că-mi alunecă picioarele şi nenorocesc şi tovarăşii, care gîfîiau la trei, patru metri sub mine. Cercuri roşii şi vinete dansau înaintea ochilor mei, iar membrele-mi tremurau ca la un carne bătut, cînd am ajuns din nou la capăt de scară. Urcai încă 30—40 de spiţe şi ieşii din horn. Pe cît am putut să văd la lumina lămpii, mă găseam într-o încăpere de cea 3 metri de lată şi de vreo 5—6 de lungă. Deo- parte se închidea cu un zid de bolovani, de cealaltă se pierdea după o cotitură. O cale de seînduri mergea pînă acolo. Inginerul dispăruse. în aşteptarea tovarăşilor mă aşezai pe o roabă răsturnată. Efortul în suitoarea sufocantă m-a frînt. Sudoarea picura în stropi graşi de pe frunte. întunericul n-a fost întrerupt de nici un zgomot. Nici nu mi-aş putea închipui o linişte mai perfectă, ca la 800 de metri sub pămînt. Şi nu ştiu, tăcerea, sau singurătatea, a început să-mi strecoare frică în suflet. Mă neliniştea absenţa inginerului şi întârzierea tovarăşilor. Simt că inima-mi bate mai tare şi sângele zvâcneşte tot mai vehement în tîmple. Broboanele grele de sudoare, ce mi se preling pe faţă sînt tot mai reci. Inginerul nu mai vine. Aş vrea să ţip, să curm tăcerea, dar gîtul mi se strînge în convulsiuni isterice. Să mă ridic nu pot. Membrele nu mă mai ascultă. Şi în încordarea asta grozavă deodată porneşte undeva departe, în pântecul pămîntului, un răpăit mut şi estompat. Peste cîteva secunde se suprapune altul mai apropiat. E prea regulat, ca să nu fie produs de mîna omenească. Oameni, ca mine, sînt ascunşi undeva în pămînt şi lucrează. Aşa a venit răpăitul în singurătatea mea, ca semnalele încurajatoare la un apel desperat de S.O.S. : — Sîntem aproape şi-ţi venim în ajutor. Tensiunea nervoasă cedează, uruitul vine acum din trei, patru, cinci direcţii. Auzii zgomot deasupra capului. Văzui două picioare bălăbănind în aer, apoi inginerul sări jos din suitoarea oare continua nevăzută în tavan. — Mă repezii la intermediar, să văd dacă s-a mai frînt vre-un ştenap. Ceilalţi n-au sosit încă ? Prezenţa inginerului mă umplu de veselie. în curînd apărură şi tovarăşii. Unul căzu în dreapta, altul în stînga. — A fost, poate, niţel cam neobişnuit, căută să se scuze inginerul cu nevinovăţie. Ce să-i faci şi nouă ne pare rău că nu ne putem plimba aci ca pe bulevard. 140 141 Tovarăşii nu răspunseră. Gîfîiau trîntiţi pe jos. Cînd s-au recules, inginerul o luă raainte. Tovarăşii însă se înţepeniră. ~ Să fie al dracului cine va mai intra în vreo suitoare ! Mă uitai la ei şi mă pufni rîsul. Din faţa negrită de cărbune doar ochii le mai licăreau. — Ce rîzi, bre, crezi că tu eşti mai breaz ? Uită-te şi tu în oglindă, să te vezi. Parcă te-ar fi frecat cu nasul de fundul ceaunului. — Cînd te caţări in suitoare, nu e bine să-ţi ştergi faţa ou mîna plină de praf de cărbune, lămuri inginerul. Dar nu-i nimic, se duce tot în baie. Să mergem acum la cărbune. Trecurăm după cotitură. Acelaşi coridor continua încă vreo opt, zece metri şi se înfunda într-un perete negru şi cu mii de luciri. în faţa peretelui o grămadă de bulgări negri. Mai încoace, aşezaţi pe grămada de cărbuni, trei oameni goi pînă Ia brîu, mîncau. Slănină cu ceapă şi cu mălai. Pe jos ciocane, icuri, securi şi un tub elastic, care se termina într-o maşină cu ic la capăt. Trupurile oamenilor erau slabe, elastice şi negre. Sudoarea s-a sleit în praful de cărbune. în unele locuri a lins pe corpuri şuvoaie albe. Mîncau cu mişcări frânte şi mestecau încet, lîngă ei un circeag cu apă, negrit şi acela de cărbune. în lumina sumbră a opaiţelor de mină grupul lor părea întruchiparea mizeriei umane. — Noroc bun, le spuse inginerul. — Noroc să dea Dumnezeu. — Aţi făcut cărbune ? — Am făcut ceva, dar e tare greu. Iar s-a întărit cărbunele. Unul dintre ei se ridică, luă un bulgăre şi-1 izbi. Bulgărul rămase întreg. '■— E tare ca piatra, zise. — Lucraţi cu ciocanul pneumatic, îi sfătui inginerul. — Am încercat şi cu acela, dar nu putem multă vreme, că ne rupe mîinile din umeri. I Terminară prînzul. Băură cîte o înghiţitură de apă şi le- l ' gară în cîrpe resturile de mâncare. Apoi unul ridică ciocanul şi-1 I înfipse în peretele de cărbune. Răpăitul surd de dinainte izbucni ,■' acum lângă mine, gălăgios ca o mitralieră. Mitraliera muncii. I Minerul se aşeza cu toată greutatea deasupra ciocanului, i Acesta tremura, se indoia, gîfîia, strănuta aer comprimat şi hî- l rîia mânios, dar de înaintat nu înainta. Atunci oamenii apucară [ icurile şi baroasele şi începură să bată. Şi aşa mergea anevoios, f — Cu ciocanul pneumatic în cărbune de tărie mijlocie se obţin rezultate foarte frumoase, ne spuse inginerul. Dar aici ' cărbunele într-adevăr e foarte tare. Trebuie să le schimb acordul, ca să iese la cîştig, adause el şoptindu-mi la ureche, însă I nu le-o spun pînă la sfârşitul lunii, ca să nu se lenevească. < Unul umplu roaba cu cărbune, o duse pe calea de seînduri S pînă la rostogol şi o răsturnă. — Acum vedeţi calea ce o urmează cărbunele. Scos ele | aici, din abataj, e dus la rostogol, unde se răstoarnă în vagone- | tul ce aşteaptă jos sub gura rostogolului şi a suitoarei. De aci l vagonetele se adună în galeria principală, unde se formează \r trenul şi de unde locomotiva cu aer comprimat le duce la puţ, | la staţia de încărcare. Se introduc cîte patru în colivie şi se ri- | dică la suprafaţă. Iar oamenii îl scot neîncetat din cîteva zeci | de abataje, din cinci mine la Anina, din Doman şi din Secul. I Plecarăm cu Noroc Bun. La suitoare o luarăm în sus. Aci I scara era bună. Ne ridicarăm într-o galerie asemănătoare cu cea I de jos. | — Am ajuns la orizontul intermediar, spuse inginerul. Să ţ vă arăt acum în linii mari, dacă nu vă plictiseşte, cum se atacă I în mina aceasta zăcămîntul de cărbune. Fiecare mină are felul său propriu de exploatare. ; îl asigurăm că nu ne plictiseşte. între timp mai respirăm " şi noi; î — Aţi văzut Puţul Central, care coboară vertical în munte. Din el, tot la 90 de metri, pleacă orizontal galerii, care urmăresc Ş paralel stratul de cărbune. Acestea sînt orizonturile. La Anina 142 143 ele sînt săpate în stîncă, la alte mine se taie chiar în cărbune. Aici însă cărbunele, în contact cu aerul, după un timp oarecare se aprinde de la sine. De aceea îl lăsăm închis în culcuşul său şi descoperim numai atîta, cît putem scoate într-o lună. Din orizonturile direcţionale, tot la 30 de metri, săpăm coridoare transversale, cum a fost acela în care am găsit vagonetul. Ele dau în stratul de cărbune şi deschid zăcămîntul, care în stratul principal are cam patru metri grosime. Din capătul traverselor tăiem în sus, în cărbune, suitoarele şi rostogoalele, pînă ce întîl-nim traviesele de la orizontul superior. Pentru uşurarea lucrului, între două orizonturi principale mai săpăm unul intermediar, la 45 de metri, asemănător cu acesta în oare sîntem acum. El are aceeaşi împărţire, ca orizonturile principale. Minerii încep să sape cărbunele chiar de la gura de sus a suitoarei, în dreapta şi în stînga cîte 15 metri. Aceasta e lungimea care se poate extrage într-o lună fără pericol de aprindere. Ce se sapă se aruncă în rostogol, de unde cade în vago-net. Aşa merg în jos, făşie după fâşie, pînă ce se scoate tot cărbunele dintre două orizonturi. Golul ce rămîne după cărbune se umple cu piatră, ca tavanul să nu se dărîme brusc şi să nu distrugă instalaţiile. Alte mine nici cu asta nu trebuie să-şi bată capul, tavanul poate fi lăsat neproptit, căci el se lasă numai după un timp mai îndelungat, cînd minerii au părăsit de mult frontul de lucru; La Anina însă părea necuratul a adunat toate greutăţile ce pot amărî viaţa unui miner, apa, focurile, presiunea şi grisoul. — Se aprinde aici des cărbunele ? — Acum mai rar, căci am scurtat mult durata de extragere, dar din timpuri mai vechi avem cîteva focuri închise, oare ard mocnit şi acum. — Şi ce faci cînd izbucneşte un foc ? — închidem toate coridoarele care duc la looul cu pricina, ca să nu lăsăm aer să se alimenteze focul. La repezeală întîi facem baraje de lut, apoi facem ziduri groase de beton. Dacă l^am neglija, sau dacă n-am lua măsuri instantanee, cărbunele 144 încins uşor ar putea aprinde grisoul şi ar produce explozii catastrofale. Se întâmplă că se aprinde chiar în zăcămîntul nedes-chis. Atunci pericolul e şi mai mare, că vine pe neaşteptate. — Cum poate să se aprindă cărbunele, dacă e închis şi nu are aer ? — Precis nu se ştie. Se bănuieşte că praful de cărbune din crăpături se aprinde, cînd mase mari se dizlocă şi se freacă pe suprafeţele crăpăturilor. De la praf atunci s-ar aprinde şi cărbunele. După alţii ar fi vorba de reacţii chimice. Oricum stau lucrurile, un foc neaşteptat e înfricoşător. M-a prins unul într-un abataj. S-a surpat peretele de cărbune şi de după el a început să curgă jăratecul, ca apa dintr-o cascadă. — Nu s-a întâmplat nimic ? — A fost bună aerisirea şi n-am avut grisou, altfel nici cătărămile de la curele nu ni le-ar mai fi găsit. Am fugit din abataj şi am dat alarma pentru închiderea galeriilor. Au cobo-rît şi camarazii care erau disponibili şi după, o m-uncă de treizeci şi şase de ore, barajul provizoriu a fost gata. Nu s-a în-tîmplat nimic. Insă nu scăpăm totdeauna aşa de uşor. Plecarăm pe galerie. După un timp simţii un miros acru care pe cît înaintam se făcea tot mai intens. — Aici avem închis un foc izbucnit nu de mult. Mirosul acru e de la fumul care a intrat în grinzile de lemn şi în poro-zităţile stîncii. Nu iese cu lunile. Căldura în această parte a galeriei a devenit insuportabilă. La un loc inginerul ne opri : — Vă rog să staţi aci, pînă mă întorc. Trecu înainte şi intră în coridorul transversal. îl auzirăm vorbind cu cineva, apoi se întoarse. — Putem merge pînă acolo. Nu-i nici un pericol. Intrarăm şi noi în coridorul transversal. Doi oameni goi alergau la o grămadă de lut, apucau un bruş, fugeau cu el spre fund şi-1 izbeau de zid. 145 — Am închis focul o dată, dar prin crăpăturile rocei tot - mai căpăta aer. Acum facem al doilea barai. Noroc că nu avem aici grisou mult, lămuri inginerul. Cei doi se opriră să-şi şteargă năduşelile. Unul .era spătos, cu musteţe groase. Cel mai subţire era ciul de urechi. — De unde eşti dumneata ? întrebai pe cel spătos. — Gi la Sasca, domnule. — Gi pi Vîrîţ ? Vîrîţul e o.vale în Sasca, unde locuiesc cei mai de treabă mineri. Accentul săscan, care-mi veni pe buze involuntar, umplu faţa minierului de bucurie : — Au domnu cunoaşci pi la noi ? N-o fi cumva domnu gi pi acolo ? Mi-a părut rău că a trebuit să stric bucuria de copil a-, omului : — Nu mis gi pi acolo, dar am fost gi vreo cîciva ori pi la voi. Cum îţi zîci dumitali ? — Ghiorghi Raţă, domnule. Raţă gin Sasca ! — Apoi Ghiorghi, vino după amniazi la patru la birtu lu Banciu, să stăm cîta gi vorbă. ,— Vine Gheorghe, cînd e vorba de birt, zîmbi.inginerul. — Noroc Bun ! — Noroc ! Ieşirăm din nou în direcţională. Nu peste mult timp se ivi un ochi galben şi uruitul trenului miniatură umplu galeria. Ne lipirăm de perete între doi ştenapi. Dar şi aşa vagonetele aproape că se frecau de pieptul nostru. Numărai. Douăzeci de vagonete cu cărbune şi patru cu piatră. — Scoateţi şi piatră ? — Piatra vine din înaintările galeriilor în stînca. Cea mai mare parte o vărsăm în golurile de unde am scos cărbunele. Dar tot mai rămîne o parte însemnată, care trebuie scoasă la suprafaţă. — Atunci aveţi o sumedenie de cheltuieli inutile observai eu. — Avem destule, răspunse inginerul. Principala noastră preocupare este tocmai asta, să reducem cheltuielile inutile cît mai mult, ca să scoatem cărbunele cît mai ieftin. Şi aşa pornim la lucru handicapaţi că trebuie să facem exploatare la o adîncime, la care nu lucrează nici o mină din ţară. Dar acela este inginerul cel mai bun care scoate cărbunele cel mai ieftin. .— Şi aţi obţinut rezultate ? . — în parte. La început ne-am trudit mult. Rezultatele bune abia acum s-au arătat, în ultimul timp. Simţii că inginerul nu vorbeşte bucuros despre treburile astea. Modestie, sau oprelişte ? Nu mă lăsai şi, continuai investigaţia : \ • — Aţi dat de cărbune mai moale, sau comenzile mari făcute în ultimul timp la Recita ? — Nu, domnule, nici una, nici alta. Văd că insişti, ţi-o spun deci pe şleau. De cînd am scăpat de specialiştii străini, de atunci merge treaba bine. De cînd avem director român, cheltuielile inutile s-au redus simţitor. — Directorul străin a fost slab ? ^ — Dimpotrivă, domnule, a fost o capacitate cu renume european. Cînd acţionarii au pus mîna pe el au crezut că au prins pe Dumnezeu de picior. — Atunci ? — Acţionarii n-au ştiut ceva. N-au ştiut că fiecare mină, fiecare exploatare îşi are problemele sale specifice, îşi are greutăţile proprii, îşi are, dacă pot să spun aşa, individualitatea sa bine determinată. Pe toate acestea numai acela le cunoaşte care a trăit mult timp în ea. Cel care vine nou la mină, trebuie să le înveţe pe rînd. în exploatarea mineră sînt şi principii conducătoare generale, dar totdeauna împrejurările locale determină reuşita. Directorul de care am vorbit a crescut la o mină. Acolo şi-a făcut cariera. Şi a cunoscut mina aşa de bine, încît printr-o mecanizare raţională a exploatării4 a ajuns să scoată acolo cărbunele cel mai ieftin din Europa. 146 147 Acţionarii au crezut că şi la noi va putea face acelaşi lucru. Numai că la mina lui zăcămîntul era orizontal, avea o întindere de cîţiva kilometri şi o grosime de 40—50 de metri. Puteai să tai din el ca dintr-un caş proaspăt. Tăiere mecanică, încărcare automată, transport în mină pe talpă netedă ca masa şi iată producţia ieftină. Cînd a venit la Anina, a găsit un zăcămînt care cade în adîncime aproape vertical, e de patru, cinci metri gros şi e tot faliat, tot şfărîmat. Are apă, grisou, focuri şi presiune. Cînd a introdus în abataje mijloace mecanice şi tot felul de maşini, în scurt timp s-a convins, că nu merge tocmai neted. Dar atunci banii erau deja cheltuiţi. S-a cramponat să găsească mijloace rapide de extragere. După vreo doi ani de încercări a renunţat. în acest tip şi noi bieţii mineri am dus o viaţă îndobitocită. La urmă acţionarii l-au rechemat de la exploatare şi i-au dat o sferă de activitate mai mare, în control. In locul lui au pus pe cel mai vechi inginer dintre noi. La Anina este aşa, totdeauna cel mai vechi este şi cel mai bun. A văzut mai multe, a păţit mai multe şi aici multe, trebuie să ştie. El şi-a zis : Directorul cel vechi avea 120 000 de lei pe lună. Dau suma asta unui Inginer mai tînăr şi-1, trimit pe şapte, opt luni în străinătate, la mine asemănătoare. Aici vede ceva, colo prinde alta. Şi cu leafa de pe un an a directorului mi-am plimbat toţi inginerii pe la minele din Europa. Rezultatul care a fost ? Prestaţia unui miner a crescut de la 530 kilograme de cărbuni făcuţi într-un schimb, la 803 kilograme. Ce înseamnă asta practic ? Minerul cîştigă azi 3 000 şi 3 600 lei pe lună. Iar Societatea scoate cu 15% mai ieftin cărbunele. Inginerul tăcu. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că voi lua lecţii de organizare industrială la 800 de. metri sub pămînt (...). — Acum ieşim la sup"rafaţă, facem o baie bună şi apoi trecem la Casinou, pentru întărire după peripeţiile din mină. După masă m-am întîlnit cu Raţă. L-a adus şi pe ortacul său cu urechile arse. Nu m-am putut opri să nu-1 întreb ce a păţit cii ele. — A trecut focul peste mine, domnule. S-a aprins tană-tul (aşa numesc minerii români grisoul) şi m-a prins în galerie. Asta mi-a, fost scăparea, că am fost în galerie. Cum am auzit pocnitura, m-am aruncat pe burtă şi mi-am cufundat faţa în apa din şanţul de pe margine. Explozia mi-a ars cămaşa, altceva n-aveam în spinare, şi mi-a prăjit carnea pe spate. Urechile nu le-am putut cufunda în apa mică, acelea s-au dus cu focul. Aşa m-a găsit Gheorghe, leşinat şi cu capul , lîngă şanţ. M-a luat în spate şi m-a dus la puţ. Am bolit vreo zece săptămîni, dar m-am zv-iduit. — Bine că ai avut în apropiere apă, zisei eu. — Cine are noroc, are, şi pe cine păzeşte Dumnezeu, scapă de orice primejdie, spuse ciulul. Uite ce a păţit mai deunăzi un neamţ. Lucra la un puţ orb, între intermediar şi orizontul de jos. Repara chiar ia gura puţului nişte armaturi şi cum, în locul acela ploaie multă apă din tavan, era îmbrăcat cu pelerina de cauciuc. Face ce face omul, îi lunecă piciorul de pe grinda udă şi cade în puţ. A căzut 45 de metri şi nu i s-a întîmplat. nimic. Doar eîteva zgîrieturi şi vînătăi, cum s-a lovit de pereţii puţului. Numai după ce a ajuns jos şi oamenii l-au ridicat, numai atunci s-a speriat şi de sperietură a umblat vreo trei săptămîni năuc. — Aerul l-a ţinut, domnule, interveni Raţă. Puţul . e îngust. Abia are un metru pe un metru. Cînd neamţul a căzut, s-a dus cu picioarele în jos. Aerul i-a umflat pelerina, că aproape a umplut puţul. Şi el a căzut lin, ca ăia care sar din, avion cu parazolul. Ciulul nu vrea să cedeze : — Eu tot cred că Maica Măria a fost pe lîngă el ! Curmai discuţia de ordin teologic : — Cînd a fost întâmplarea cu urechile ? La explozia cea mare, sau mai încoace ? 148 149 — Io la explozia cea mare n-am fost, dar de cînd m-a prins focul, pot să fie vreo şasă ani. — Dar dumneata, Raţă, ai fost la explozia cea mare ? — Nici eu n-am fost, că n-am fost în schimbul acela, dar mi-a rămas în mină tata, uica şi un frate. Cînd omul iese din Anina spre Ştaier şi trece de colonia Sigismund, în stînga, pe o coastă plină de soare, vede o tablă mare de beton. Silueta ei masivă domină coasta. în jurul ei cruci dese. Cînd omul se apropie mai bine, poate citi pe tablă : „Aici se odihnesc victimele catastrofei minere din 7 iunie 1920". Iar sub inscripţie numele celor căzuţi jertfă pentru pita de toate zilele. — O sută otzecişişase de oameni au pierit atunci ! — Atîta grisou a fost în mină ? — Nu tanătul a exploadat, ci dinamita. La începutul războiului, în patrusprezece, direcţiunea a băgat magazia de dinamită în mină, ci să o ferească de avioanele duşmane. Acolo a rămas pînă la siîrşitul războiului, pînă cînd a exploadat. Oamenii erau adunaţi la gura puţului, cei de jos să iese, cei de la suprafaţă să coboare, că era tocmai la siîrşitul schimbului. Dinamita era la orizontul doi, de unde se scosese cărbunele de mult timp. Oamenii lucrau atunci la orizontul patru şi cinci. Dar aerul, care intră tocmai prin Puţul central, a dus gazele otrăvicioase de la explozie in jos şi a înnecat pe toţi care erau la staţia de încărcare. — Dar de ce a explodat dinamita ? — Nici azi nu se ştie bine. Domnii care au cercetat au spus, că dinamita a fost veche şi s-a stricat şi că ar fi explodat singură. Eu unul nu cred. Eu tot cred că o mînă duşmană a pus foc, explică Raţă posomorit. Pe atunci au umblat tot felul de oameni pe aici. Nimeni nu i-a ştiut de unde vin, îi vedeai numai că şuşotesc la urechile muncitorilor. Apoi nu-i mai vedeai. Şi mai tîrziu nu l-au puşcat pe directorul Hendrich şi nici azi nu se ştie cine ? 150 Raţă vorbea cu convingere. Şi nu este imposibil să fie un grăunte de adevăr în ceea ce spune el. în anii de după război lucrurile au fost cam tulburi. Nitroglicerina, care se separă din dinamita veche, într-adevăr este foarte irascibilă şi la cea mai mică zgîndărire sare. Dar trebuie să o zgîndări ! Şi omorîrea misterioasă a directorului, vînturată pe vremuri atît de mult în ziare ! Hotărît lucru, argumentele de ordin psihologic ale lui Raţă sînt destul de puternice. — Directorii sînt răi cu oamenii ? — Depinde de om, domnule. Dar minerul ajunge rar la director. Iaca, abia acum, că avem director român,, ne putem spune şi noi necazurile. Cel plecat nici de vorbă n-a stat cu noi. Să vezi ce am păţit ou el. Am dus-o greu atunci, că lucram numai cu jumătate de schimburi. Am trimis la el deputăţie, să mărească acordul, că nu ieşim cu plata. A dat afară deputăţia. N-am zis nimic. Mai tîrziu am trimis o nouă delegaţie, ca să-1 roage să reducă schimburile la cei care au de lucru şi să le dea şi celor fără de lucru. Asta în urma unei înţelegeri de bună voie între mineri, că era sărăcia mape. Şi de data asta directorul a rămas surd. Intre timp viaţa s-a scumpit şi mai mult şi nici cei cu lucru nu mai puteau trăi cu cîştigul; S-a dus a treia delegaţie la director : — Măriţi-ne acordul, domnule director, că nici pită goală nu putem cumpăra din cîştig ! — Mîncaţi mămăligă, a fost răspunsul. Atunci oamenii şi-au pierdut răbdarea. Şi-au umplut o dată buzunarele cu mămăligă şi l-au pîndit pe director. L-au prins în curtea minei şi i-au dat să mănînce mămăligă. Nu l-au bătut, nu i-au făcut nimic. L-au îndopat numai cu mămăligă, pînă a învineţit. — Şi mînca directorul ? — Mînca, mama lui, de credeai că mănîncă scoverzi cu marmeladă. Pe targa l-au dus la spital. A şi plecat în scurt timp din Anina. 151 Faţa lui Gheorghe strălucea de satisfacţie. Ciulul încercă din nou să îndulcească lucrurile : ■— îs răi oamenii, domnule. — îs răi, că d-aia ne-au lăsat fără lucru şi muritori de foame. De ce avem acum de lucru şi de ce putem cîştiga ? De ce avea el o sută două zeci de mii la lună şi premiu de un milion la an ? Se contraziceau mereu, totuşi nu păreau că se supără. Poate tocmai contrazicerile i-au legat atît de tare. Ştaier — Nu ţi s-a urît, Ghiţă, la mină ? — Ba-i greu, domnule, şi nu cred să fie altundeva viaţa mai a dracului ca la ocna de cărbuni. Asta ţi-o spun eu, care neam de neamul meu au fost tot viţă de miner. Toţi au lucrat la ocnele din Sasca. Acolo a fost alt lucru. Dâr cînd astea au fost închise, a trebuit să ne mutăm la Anina. Eu am fost copil mic atunci. Nu trebuie să ne văităm. Muncim şi răbdăm. Şi muncim foarte mult. Că sănătatea şi aşa se duce în mină, ori munceşti, ori stai. Dar dacă munceşti mult în tinereţe, ai unde să-ţi tragi oasele la neputinţă şi poţi lăsa o căsuţă la copii, că ai putut agonisi. La Anina, dacă munceşti, poţi să cîştigi frumos. Iar dacă nu munceşti, la bătrîneţe rămîi pe drumuri. Asta ţăranii, care vin din vale la lucru, nu o ştiu încă. Ei şi din asta fac cîntece şi glume : Hai la lucru la Ponor, Că acolo oameni mor. Dar noi, săsconii, care din băbăluc sîntem mineri, noi o ştim. Şi de aceea muncim, pînă crapă oasele în noi. Dar niciodată nu voim să ne băgăm trişti sub pămînt că ţinem la o viaţă a noastră. 152 ALMĂJUL Cenuşăreasa Carasului Să fiu avut cinci, şase ani, cînd a venit la tata un străin. Figură arsă de soare, barbă albă cu fire scurte şi încîlcite. într-o mînă avea o legătură cu boarfe, în cealaltă un băţ. Croiul cămăşii, puii de pe ea şi laibărul împodobit arăta clar că vine din altă regiune. — Pe Ion şi pe Ghiţă i-a mîncat Ilova. Măgdălina, babă-mea, a căzut cînd a auzit. Nu sînt trei luni, de cînd am îngropat-o. în casă nu pot sta, că mă mănîncă pereţii, în curte nu pot ieşi, că mor, cînd o văd atît de pustie. Am plecat... Atît am prins din conversaţia străinului cu tata. Dar cred că şirurile de lacrimi ce s-au prelins pe faţa neagră şi s-au topit în barba căruntă, l-au făcut pe tata să-1 oprească la noi. Moşul avea obiele cu şiruri vişinii şi de multe ori mă lua pe genunchi. Ceasuri întregi îmi povestea cum dansează zînele hore nocturne în luminişurile de pe coastă, îmbrăcate în văluri ţesute din raze de lună şi prinse cu copcii din stele. Cîteodată horele lor se lărgesc şi cuprind şi grădinile din sat. Iar dacă în aceste jocuri dezmierdate găsesc vreun flăcău, care în miez de noapte se uită la lună, îi fură inima. Atunci flăcăul se pierde cu firea, pleacă prin codri să caute zîna care i-a furat inima. De multe ori numai cîntecele şi amintirea rămîn după el. Altădată mi-a povestit poveşti cu cătane. Mi-a vorbit despre ghinărari străini, care au tăbărît să ocupe cetatea Almăjului şi despre căpitani almăjeni, care s-au bătut pentru Almăj. Aceştia erau cînd panduri ai ţării, cînd haiduci ieşiţi din sufletul poporului. Moşul ştia multe. în poveştile lui fiecare loc din Almăj era amintirea unei isprăvi de vitejie şi fiecare căpitan erou de legendă. Şi cînta moşul din fluier jocuri de năvălnicie barbară, sau doine de inimă zdrobită. Oamenii din sat îi spuneau Pavel Almăjanul. Alţii, mai răutăcioşi, Pavel Ţiganul, pentru că moşul cînta şi din clănet. Dar eu, cînd vedeam figura de mucenic cărunt, vedeam şi două zîne lîngă el, una deoparte, alta de cealaltă, mîngîidu-i inima cu mîini miloase. Iar cînd îşi căuta de treburi prin curte, mi se părea că moşul se mişcă în ritm ele dans. Aşa am cunoscut eu Almăjul în copilărie. Cu căpitani în haine strălucite, benchetuind cumplit în casele lor după izbînzi şi cu zîne, care se furişează pe întuneric în jurul caselor şi privesc pe geam ahtiate după mîndrii căpitani. După vreo treizeci de ani am ajuns în Almăj. I-am cutreierat satele, i-am urcat colinele, i-am ascultat doinele, sorbind vinul amar al dorurilor nespuse. Acum am urcat o coastă piezişă. De la o, mie de metri înălţime privesc cum se desfăşoară în faţa mea toată Valea Almăjului. înainte de a trece clinul spre alte văi, vreau să îmbrăţişez Almăjul cu o ultimă privire. Văd la Capul Almăjului, la Borlovenii vechi, cum coboară de pe Semenic Nera în Almăj. Văd cum se înşiră satele în lungul ei şi văd cum iese din Almăj, tăindu-şi alvia în stîncă, prin Cheile Şopotului Nou. Văd şi satele mai îndepărtate de rîu. Unele stau pitite după coama de deal, le simt prezenţa în ceaţa albastră, ce pluteşte deasupra lor. Văd trudnicia unor vieţi prăpădite, văd şi începuturile de vieţi noi. Pe creştet, lîngă pîraie, ruine de cetăţi şi ruine de sate 154 155 Case almăjene părăsite, cu pereţi ce acuşi intră în pămînt. Pe ziduri se urcă iederă şi şopîrle. Stau la marginea cleanţului şi privesc. Sacul din spate l-am aşezat lîngă mine, destinderea e perfectă. Soarele a ooborît şi umple de aur.toată valea. Lucrurile trăiesc în contururi viorinte. în tăcerea după-amiezii un pumn amar îmi strînge inima, amarul plecărilor de totdeauna. Şi cum stau pe cleanţ, simt că se aşază cineva lîngă mine. Nici nu mă întorc, ştiu cine e, îl văd pe moşul Pavel, cel cu haiduci şi cu zîne. ^ ' ' , Nu mă surprinde, l-am aşteptat chiar. E tocmai aşa cum trebuie să fie o stafie bine stilată, transparent şi parcă pluteşte în aer. Doar în ochi are o licărire de răutate. — Ai venit să vezi Almăjul ? De ce n-ai rămas la poveştile cu zîne şi cu căpitani, de acum treizeci de ani ? De ce ai venit aci ? Fiindcă ai venit, ani să ţi-1 arăt !• Vezi acolo, şerpuieşte pîrîul de după creastă ? Pe acolo căuta feciorul meu, Ion, zîna, care i-a furat inima. Acolo, lîngă crucea de la marginea dumbrăvii s-a întîlnit cu jandarmii. Şi, fiindcă avea tricolor în piept, s-au încăierat. Frate-său, care s-a dus să-1 caute, i-a sărit în ajutor. Sub cruce zace unul din jandarmi. Eu l-am îngropat, cum cere omenia, pentru că feciorii mei l-au doborît. Dar nici ei nu s-au mai întors de la Ilova. Moş Pavel nu povestea ca odinioară, mulcom şi cu mlădieri în glas. Acum vorbea în fraze scurte şi tăiate. — îţi place valea noastră, ţi-i drag să o priveşti ? Dar nu ştii că ruinele străvechi şi vitejeşti ale cetăţii înseamnă tăierea căpeteniilor,, noastre. Nu ştii că de atunci am rămas o turmă fără stăpîn, tocmai ca aceste cetăţi goale. Zidurile cu iederă pe ele sînt frumoase, nu-i aşa ? Acolo a fost 'nu de mult un sat cu oameni, care îşi vedeau de treburi. Dar a venit apa mare. şi l-a şters, cum a şters şi podul de peste vale. De aceea e valea ca făcută de moalăr. Oamenii s-au mutat cu şase sute de metri mai sus şi acum stau o mie de oameni în optzeci de case. Nu se pot plînge. Sînt aproape de Dumnezeu şi din înălţime au o privelişte minunată. Numai de mîncare n-au. Şi rîul nimeni nu vine să-1 îndrepte. Ţi-a plăcut brînza din Almăj ? E plină de unt şi-i gustoasă. Cei de peste Nera pot să mănînce brînză, că se suie primăvara cu oile pe Semenic şi nu coboară decît toamna. Dar noi, cei de la vale, ce să ne facem ? Iarba de pe aci a otrăvit-o arama şi fierul din pămînt. La poale, unde dai cu sapa, dai de cărbuni, 156 157 cînd ţie îţi trebuie cucuruz. Ge să faci cu arama, cu fierul şi cu cărbunele ? Unde să le duci şi cui să le dai ? Cînd n-ai cu cele duce şi cu" ce să le scoţi din pămînt! Cei de lîngă apă au pămînt bunişor. Dar aşa s-au înmulţit de tare, că pămîntul nu-i mai poate ţine. Noi nu cunoaşterm meşteşuguri dezmăţate, noi ştim că trăim ca să muncim, şi să. iubim. Şi acum, cu maţele chiorăind de foame, putem să facem: cele mai frumoase doine, putem să ne scăldăm sufletul în frumuseţi că timp avem destul. Numai de mîncare nu avem. Nici cu doinele nu avem ce face, nimănui nu-i pasă de ele. Doar doi, trei copii de ai noştri îşi tremură inima în ele, dar şi aceia duc foame prin oraşe îndepărtate. Printre zidurile cu iederă şi cu şopîrle mişună vipere. Viperele timpurilor noi, care muşcă din sufletul nostru şi care ne vor prăpădi. Că sufletul nostru nu se poate prinde în alergarea nebună de azi a oamenilor fără astîmpăr. Nouă ne place să trăim din plin viaţa, dar ea azi fuge pe lîngă noi. Şi nu este cine să ne arate calea, că noi poate* ne-am duce după el.. . Moş Pavel se opri. Cu scîneet de copil mă întorsei spre el : — Moş Pavele, nu-mi spune d-astea. Spune-mi o poveste cu zîne şi cu haiduci, ca pe vremuri, Moş Pavele !, Moşul se uită la mine cu ochi blînzi, ca odinioară cînd mă mîngîia pe cap, apoi se topi în aer. "nu vrea să vadă că lucrarea este cea mai pură literatură, cizelată pînă la fineţă celliniană. în îmbulzeală de arivism cei chemaţi trec pe lîngă carte grăbiţi şi preocupaţi de mărunte probleme de ordin personal. Ca pe lîngă Almăjul plin de bogăţii. Soarta cărţii, soarta Almăjului.' Almăj, Almăj, ţară cu zîne prin poiene, ou foc nespus în inimă şi cu flori pe ii, cînd vei ieşi din ursit de Cenuşăreasă uitată, cînd vei smulge vieţii drepturile ce ţi se cuvin ? La Timişoara trăieşte un tînăr scriitor 16. E din Almăj şi a scris o carte frumoasă. Critica s-a ocupat puţin de carte. în modestia sa scriitorul n-a putut străbate zidul gros al indiferenţei ce înconjură clicile literare. Poate nici n-a ţinut s-o facă. Un profesor de literatură a spus că eroii din cartea lui sînt oameni-idei. Altul,'care face pe criticul la o revistă literară dintr-o capitală de provincie, spune că romanul e utopist. Al treilea susţine că abia după vreo două sute de ani va fi actual. Nimenea din cei chemaţi nu vrea să înţeleagă că în cartea aceasta viaţa pulsează sublimată pînă la chintesenţă, nimenea 158 SASCA sau paradoxul economic cârăşan Şoseaua naţională, oare porneşte din Oraviţa prin Răcăj-die şi merge spre Dunăre, cu puţine abateri în partea superioară, urmează aproape acelaşi traseu ca vechiul drum roman. Cam pe la mijlocul ei, la intrarea în munţii metalici din sudul Carasului, este situată-Sasca. Regula de aşezare împămîntenită în Căraş nici aici nu se desminte, partea nemţească a orăşelului se ascunde în văgăuna dintre două creste, mai aproape de mine. Românilor le-a trebuit mai mult aer şi mai multă perspectivă — lărgămînt, spun ei — şi de aceea şi-au aşezat satul la poale, lîngă Nera, cu privire spre colinele ce urmăresc rîul pînă în cîmpie. Cînd spunem parte nemţească e numai un fel de a vorbi, în Sasca nemţească aproape toţi locuitorii sînt români. Numai că aceşti români nu se poartă în straie ţărăneşti ca românii din partea de la vale. S-au citadinizat. îşi zidesc case de piatră şi poartă ţoale nemţeşti. Iar cărăşenii, în expresie lapidară, poreclesc de nemţi pe toţi aceia care nu poartă haine ţărăneşti. Mai este o deosebire între cei din orăşel şi între cei din sat. Ţăranii au botezat pe cei din oraş bufeni. Iar bufenii le spun ţăranilor frătuţi. Şi să vezi discuţii şi frecături stârnite de antagonismul dintre oele două tabere. Tinerii nu se amestecă în petreceri comune, copiii îşi sparg capetele, cei în vîrstă trec unul pe lîngă altul şi nu se văd din cauza acestor epitete. Bufenii sînt aprinşi, repede le sare ţandăra cînd frătuţii cu sîngele mai ostoit îi iau în ironie. Şi rar se găseşte neam mai batjocoritor ca frătuţii. Frătuţii sînt ţăranii băştinaşi. Bufenii, spune-se, au venit cu vreo două sute de ani în urmă din Oltenia. Faţa palidă şi aspectul negricios al lor i-a făcut pe frătuţi să-i aducă în conexitate cu ţiganii. De aici antagonismul atît de accentuat. Fiăcăii veseli din Podişul pustiu 160 161 S-au găsit şi istorici, mai cu seamă printre unguri, care *»■ susţin teoria frătuţilor despre originea tuciurie a bufenilor. însă n-au dreptate. Buf enii sînt români şi încă români foarte buni (...). • Numai după aspect nu poţi categorisi pe cineva. După două, trei generaţii de minierit cel mai alb Alb are faţa pă-mîntie. Asta n-o ştiu istoricii şi nici aceia care nu cunosc viaţa aşezărilor miniere (...). Buf enii sînt minerii străvechi ai Carasului. Ei trăiesc la Văliug, la Recita, la Bocşa, la Ocna de Fier, la Ducnecea, la Oraviţa, la Ciclova, la Sasca şi la Moldova. Numai acolo unde au fost din băbăluc mine şi întreprinderi industriale. Cuceritorii turci şi austriecii jăcmănitori au purtat pe mineri prin toate părţile, după cum cerea interesul. Cînd au ajuns turcii în Căraş, au găsit aici o viaţă mineră înfloritoare. Lor Coranul le-a interzis mineritul. Dar de tunuri, de ghiulele, de săbii* de platoşe au avut nevoie. La fel şi de aramă şi de cositor pentru vase şi de metale nobile pentru bani. Au continuat deci exploatările şi în multe locuri le-au amplificat. în Căraş au fost mulţi mineri pricepuţi. Pe unii i-au luat şi i-au dus la alte mine din imperiul otoman. Aşa şi la minele din Carpaţii Olteniei, la Baia de Aramă, la Cărbuneşti şi la Baia Şie. La sfîrşitul veacului XVII, cînd au început să părăsească şi la începutul veacului XVIII, cînd au părăsit definitiv Cărâşul, au ' adunat eîţi au putut şi i-au luat în robie peste Dunăre. Pe de-o parte ca minele bogate să nu poată folosi adversarului lor. Pe de-alta ca robi pentru lucru. Turcii s-au priceput foarte bine să-şi exploateze cuceririle. Cînd raporturile cu austriecii s-au normalizat, după pacea de la Pojarevaţ, turcii închiriază acestora pe minerii robiţi. Chiar şi după douăzeci de ani, în 1738, un raport oficial austriac afirmă că peste trei mii de bănăţeni stau în robie turcească şi că aceştia trebuie să-şi răscumpere libertatea cu bani grei. într-alt raport se poate citi că în fiecare primăvară turcii au venit din Ţara Românească cu lucrători români şi că aceştia au 162 lucrat la.topitorii. Banii pentru lucru însă nu i-au primit lucrătorii, ci paşalele care îi supravegheau. Primăvara veneau la lucru şi Ia începutul iernii erau trecuţi înapoi. Mulţi au dezertat. Dar cei mai mulţi au fost siliţi să lucreze în sclavie pînă cînd şi-au adunat preţul libertăţii. După răscumpărare evident, s-au întors la vetrele vechi de unde au fost smulşi. La întoarcere, la graniţa austriacă, odissea a început de la capăt. Dacă soarta a ţinut să-şi bată joc de cineva, l-a dat pe mîna oficialităţii austriece. Controale, respingeri peste Dunăre, carantine cu lunile. Boli şi foamete în lagăre. Copii înrăiţi din lipsă de hrană, mame moarte de inaniţie. Bărbaţi îndobitociţi în chinuri. La urmă un „teritoriu rezervat", pe care nu era permis să-1 părăsească, sau o aşezare la pustă, echivalentă cu deportarea. Nici acasă n-au mers bine lucrurile. Tratamentul austriac în scurtă vreme face ca românii să ia calea inversă. Coloniştii iau locurile cărăşenilor pe care beamterii fără suflet îi supun tuturor ingerinţelor. Din cauza dărilor grozave, sate întregi se ridică şi pleacă spre Ţară, sau peste Dunăre în Sîrbia. Cei rămaşi trebuie să plătească şi dările celor plecaţi. Stăpînirea este nemiloasă şi nu se poate dumiri de ce pleacă lucrătorii. Constată însă că exploatările nu merg. Nu este mînă de lucru, pentru că minerii şi metalurgiştii din ţările nemţeşti nu schimbă bucuros liniştea de acasă cu nesiguranţa locurilor cucerite proaspăt, oricîte avantaje li s-ar promite. Cu atît mai mult nu, că în Căraş şi ţăranii se revoltă şi sar în ajutorul lucrătorilor băştinaşi asupriţi. De multe ori au şters de pe faţa pămîntului cuptoare, topitorii şi uzine întregi, alungind din regiunile româneşti pe străinii nepoftiţi. în ura lor faţă de austrieci sînt în stare să se alieze cu turcii şi să lupte cot la cot cu asupritorii de ieri, numai să scape de grozăviile stă-pînirii străine. Atunci stăpînirea schimbă tactica. Deschide porţile uzinelor şi pentru bufeni şi mulţi găsesc de lucru. Interesele exploa- 163 ţărilor cer ca ei să se mute des. Unii însă în noile aşezări şi-au durat alte rosturi şi le vine greu să le părăsească. Stăpînirea nu stă la îndoială, le dărîmă casele şi satele şi-i alungă cu potera spre exploatări noi. Aşa au început în secolul XVIII marile emigrări de români, adevărate transhumante, între Ţările Româneşti şi Căraş. Aşa sînt goniţi din loc în loc cărbunarii şi minerii români între Sasca şi Lăţunaş, de la Radimna la Padina Matei, de la Moldova Dunării la Recifca şi la Văliug. Apoi peste Dunăre în Sîr-bia, sau dincolo de Orşova, în Ţara Românească. Istoria lor nu e deplin elucidată. Dar cine o va lămuri va afla "formidabile afirmări despre unitatea poporului român, divizat şi oprimat de atîtea stăpâniri şi totuşi totdeauna gata de a sări în ajutorul fratelui. în peregrinările lor peste patru hotare, desigur, bufenii s-au amestecat mult. Mai cu seamă cu fraţii din Oltenia. De aceea găsim în caracterul lor lirismul cărăşan dublat de vioiciunea spiritului oltean. Prin ei s-au permanentizat în Căraş baladele poporale despre domnitorii Ţărilor Româneşti, care pînă în secolul trecut circulau intens şi prin celelalte sate bănăţene, ajungând pînă la Lipova şi Mureş. Azi ele doar în colecţia lui Atanasie Marienescu se mai găsesc, t Unde au intrat bufenii au făcut treabă. Au muncit neobosiţi şi au câştigat frumos. Atunci şi-a.u ridicat casele de piatră şi amintirea acelor timpuri s-a păstrat la bufeni ca visul unei epoci de aur. Prosperitatea însă n-a durat mult. * Stăpînirea austriacă incapabilă, care în cursul secolului trecut • a dus Monarhia de şapte ori la faliment, a dat gata şi exploatările cărăşene. Pe rînd trebuie să le închidă, sau să le vîndă societăţilor particulare. De multe ori chiar şi unor singulari. Din lipsă de capital şi acestea se închid. Odată închise, închise au rămas pînă azi. Iar bufenilor nu le-a rămas decît speranţa. Şi galeriile părăsite cască negre în coasta dealurilor. 164 Sasca e dominată de un munte. Ca o namilă răutăcioasă îşi ridică spinarea deasupra oraşului muntele Gheorghe, închizând spre sud valea de-a curmezişul. Pe şoferii din partea locului cele trei mii de curbe de pe drumurile cărăşene i-au făcut dibaci, dar serpentinele lui Gheorghe îi pun la grea încercare. Mai cu seamă iarna, cînd gheţuşul face drumul ca oglinda. Multe maşini s-au sfărîmat pe povârnişul greu şi cel care coboară de pe Gheorghe în acest anotimp fără accident, trei săptămâni se poate lăuda prin birturi ou isprava lui. Pe coamă însă Gheorghe e prietenos. Poieni vesele şi o privelişte asupra văii, ce nu se poate uita. Nu degeaba a fost botezată pe vremuri Sasca Aussee bănăţean. Mai spre sud şoseaua urcă pe platoul Ştinăparilor şi al Cărbunarilor.. Peisajul se schimbă brusc. Verdele dumbravelor se retrage în depărtări şi pe coaste apar arbuşti gălbejiţi. Aici sărăcia e stăpînă. La stînga, pe o creastă, o pădurice atît de rară, încît fără să vrei îţi evocă rînjetul fără dinţi al unei babe hidoase. Pămîntul pare a fi ciumat, rîpe galbene şi roşii îl desfigurează la tot pasul. Ici, colea cîte un copac gros, dar uscat, lasă să se bănuiască şi mai mult pustiirea ce a trecut peste locuri. Crăcile ciuntite şi negrite de putregai par mîini întinse, care cer, neascultate, îndurare de la soartă. în sat sărăcia a muşcat pînă şi din garduri. Cîţiva pari au mai rămas din ele. Casele se cufundă în pămînt. Copiii fug în-spăimîntaţi din faţa aparatului de fotografiat. Pe maidan un moşneag păzeşte trei gloabe uscate. — Domnule, eu cred că dumneata ai venit să deschizi iar minele ? Mă uitai nedumerit la el. —- Care mine, moşule ? — Mina de fier din dealul ăsta, cea de aramă din celălalt şi asta de aci, de sub noi. Nu te preface, că eu ştiu. Eu în tinereţe am lucrat cu un domn inginer. Eu i-am purtat ochianul. 165 Maica Lena din Cărbunari Moşul arătă cu mîna în trei direcţii nehotărîte. Din ochii săi tulburi curgeau lacrimi de slăbiciune. A întors faţa spre mine şi aştepta să-i spun ceva. Un ţăran mai tînăr se apropie de noi. Genele subliniate de praf de cărbune trădau irevocabil minerul. — Nu te supăra, domnule, că-i cam atins. Nici nu vede bine cu ochii. Aşa-1 conduc, copiii. Şi are sminteala asta cu minele. Cînd vine vreun domn în sat, îl întreabă dacă a venit să deschidă lucrul. . Omul era slab, palid, cu ochii umbriţi de suferinţă. Se mişca încet şi, cu toată căldura din iulie, purta pieptar de oaie. — Eşti cam bolnav ? — Cam. Cred că-i aia, la piept, tuberculoza. Doctorul nu mi-a spus, dar eu ştiu. — De mult ? ■— Din bătaie mi-au rămas două gloanţe în plămîni. Cînd am ieşit din spital, m-au trimis la Anina la lucru. De cătănie n-am mai fost bun. —■ Ai stat atîta timp la Anina ? — La început n-am simţit nimic. Dar de vreo trei, patru ani am slăbit rău, după fiecare cotăriţă de cărbune trebuia să mă odihnesc. Aşa mă cuprindea sfîrşeala, că nu mai puteam face nimic. — Nu ţi-au dat concediu ? — Domnul inginer m-a trimis la suprafaţă. Doctorul mi-a dat şasă zile şi m-a trimis din nou în mină. Am mai făcut jos patru luni, apoi iar n-am măi putut. — Şi acum ? — Acum domnul inginer vrea să mă dea la pădure, ca să stau la aer. A şi vorbit cu domnul priminspector. A fost destul douăzeci de ani în mină. — Se interesează mult inginerul de dumneata. Nu cred că are timp să se ocupe cu toată lumea la fel ? — De cînd a venit la Anina, tot lîngă dumnealui am fost. Doisprezece ani. Acum s-a isprăvit. 166 / Pe figura serioasă 'şi blinda s-a aşezat tristeţea renunţării. Nostalgia unei vieţi întrerupte şi a prieteniilor lăsate. A pericolelor înfruntate în suferinţă comună şi anonimă. — Dar ce-i cu minele despre care vorbeşte moşul ? — Au fost pe aici, domnule, multe mine. Şi tatăl meu a lucrat în ele. Tot jurul este găurit, dar locul multora numai .bătrînii îl mai ştiu. Şi poate domnii, din cărţi. Au venit la noi mai de multe ori ingineri, care au căutat şi au măsurat şi lumea tot aşteaptă să se pornească odată lucrul. Asta ne-ar scăpa de sărăcie, că-i greu la noi. Am văzut că e greu. Acelaşi strigăt, care se aude în partea de sus a Carasului, acela ţipă şi aici. Lucru, lucru şi iarăşi lucru. în 1931—32 monstrul îngrozitor al inactivităţii şi al foametei a fîlfîit din aripi deasupra regiunii, de la Bîrzava pînă la Dunăre. Toţi îl cunosc şi tremură de el. Anina şi Recita azi lucrează din plin. Ocna de Fier şi Ducnecea au început' cu avînt. Cînd se va deschide Sasca, Moldova şi regiunea cuprinsă între ele ? Cînd se va abate coşmarul mizeriei prelungite de pe sufletele cernite ale oamenilor de aci ? Din pămînt nu pot trăi. Unii s-au dus la Anina, alţii sparg piatră pe lîngă drumuri. Cei tineri fac stînjeni prin păduri, dar foarte mulţi stau fără lucru acasă. Cine cîştigă cincizeci de lei pe zi în lunile de vară, cîştigă mult. Şi casele cu patru, cinci copii sînt cele mai multe. Cărbunarul meu avea cămaşă albă ca neaua, Mînecile, din umeri pînă în obezele, erau lucrate în ciuruială fină. Flori negre şi roşii împodobeau, pe toată lăţimea, pieptul şi gulerul în broderie compactă. Copiii, care s-au oprit la distanţă în jurul nostru,, purtau cămăşi la fel. Pe moşul cu sminteala cămaşa era ferfeniţă. Numai pe piept şi la mîneci era într-o bucată, acolo unde broderia masivă n-a lăsat-o să se destrame. Pînă şi babele, pe care curiozitatea le-aiscos în poartă, aveau catrinţe şi ii brodate bogat. Intrigat de atîta podobie întrebai : — Spune-mi, Vasile, cum -vine treaba asta, oamenii se plîng de sărăcie şi toţi poartă cămăşi împestrite. Muierile voastre îşi pierd vederile pînă isprăvesc o cămaşă d-astea ! — E mare sărăcia, domnule. Dar dacă nici o cămaşă frumoasă n-am purta, ce dracu ar plăti viaţa noastră ? Şi ce ar face muierile noastre, cînd n-au nici o treabă ? Noi sîntem duşi cu săptămînile. Cu copiii n-au multă grijă, îi îmbracă dimineaţa, apoi nu-i mai văd pînă seara. La pămînt nu se duc, că nu prea avem, fasolea, cartofii şi cucuruzul din grădină în două zile l-au cules. Ce să lucreze tot timpul ? Ţeasă, coasă şi împestres'c flori pentru noi şi pentru copii. — E frumos, Vasile, dar cu luxul acesta se cheltuieşte toată munca de o vară. — Asta nu-i lux, domnule. Lux este să porţi papuci de lac. De aceea femeile noastre nici nu-şi cumpără papuci de lac. Ele umblă desculţe. Cînd au, poartă ca noi, opinci, sau bocanci cu cuie pe talpă. Dar cine nu poartă cămaşă frumoasă, nu intră în rîndul oamenilor de ceva. înseamnă că la casa lui s-a înscăunat lenea şi nevastă-sa e ruşinată. Nu ştie să ţină treburile casei în regulă. — Sînt mulţi de aceştia ? —, Nu sînt, domnule. Şi cel mai sărac îşi pune măcar un rînd de flori pe cămaşă. Nu mai ştiui ce să răspund. Cicioabele îi adăpostesc de intemperii. Crăcile din codru le dau căldură, puţinul cîştig le umple burta de mălai. Ce mai ră-mîne în plus nu ajunge ca să. le ridice nivelul de viaţă, îl cheltuiesc, deci, pentru- a-şi înfrumuseţa existenţa asta mizeră. Platoul pe care i-a cocoţat soarta este arid. Rar se vede ceva verdeaţă sau flori pe el. Din protest, poate, ei şi-au împodobit iile şi cămăşile cu flori. Şi flori au răsădit în grădiniţele din faţa cocioabelor. Sufletul cărăşan, plin de forme, cu forţă de neînvins tinde să modeleze aspectele vieţii exterioare după tiparul său. 168 •169 In drum spre bărbaţii care fac stînjeni în codru Viaţa popoarelor şi a aşezărilor omeneşti este dirijată de legi economice implacabile, spun economiştii. Arta, Frumosul numai într-o stare de bogăţie pot înflori. Sasca, platoul pustiit şi Almăjul, sfidează aceste legi. Cu cît sînt maî săraci oamenii de aci, cu atît doresc mai mult Frumosul. Şi nu rămîn numai la dorinţă. Egocentrismul său puternic îl situiază pe cărăşan în mijlocul lucrurilor şi-1 face să treacă toate fenomenele prin filiera sa. Acesta îl mînă neîncetat să-şi realizeze Frumo- sul, în ciuda doctrinelor, în ciuda tuturor teoriilor, în ciuda sărăciei negre. Un explorator englez povesteşte că în pădurile virgine ale Braziliei trăieşte o pasăre, care atunci cîntă mai frumos, cînd i se înfige în ochi un ac roşit în foc. Nu ştiu cine ar putea să comită astfel de barbarie, dar în multe privinţe simt o perfectă analogie între cărăşan şi pasărea cu ochii storşi. 170 MOLDOVA, DUNĂREA, ADA-KALEH După platoul Cărbunarilor urmează partea romantică a drumului. Trecînd prin serpentinele deochiate ce coboară spre . Valea Radimnei, adevărate capcane pentru automobilist], şoseaua se ondulează în avînturi largi, din culme în culme. în stînga codri nepătrunşi, cu verde masiv ce-ţi umple pieptul de vigoare, în dreapta imensele exploatări forestiere ale U.D.R.-u-lui, cu canalul care transportă lemnele pînă la Dunăre. încă o creastă şi începe coborîrea spre Moldova'pe ţărmul pitoresc al unei vîlcele. Şi Moldova e a trecutului, ca şi Sasca de peste deal.; Cită vreme s-a lucrat în minele ei, a avut importanţă. Se scotea aramă şi fier. Mai nou s-a descoperit crom. Se mai văd în mijlocul satului ruinele exploatărilor puternice şi gurile minelor părăsite. Poporul crede că în aceste mine sînt' ascunse comori. Chiar aşa şi este. însă nu aur, sau nestemate. Ci sub forma potenţială, mai nobilă, a muncii, care ar putea _ îmbogăţi toată regiunea. Pe străzi nu se prea văd oameni. Minerii s-au împrăştiat de mult în lumea largă, peste mări, peste ţări. în Recita am întâlnit doi mineri care arătau bucăţele de platină nativă adusă din Abisinia. Erau plecaţi din Moldsva. Ţăranii şi pescarii însă au rămas pe loc. Pe ei, Coşava, vîntul aspru care aduce iarna o dată cu toamna şi primăvara P o lungeşte în vară, îi ţine mai tot timpul în casă. Şueratul Co-p şavei şi vîlvătaia focului le spun multe poveşti. Ei ascultă cu suflet avid şi le spun şi acelora care nu pot auzi glasul lucrurilor. Pentru descărcare toţi vînează. Evident, fac braconaj. Cine poate să plătească sumedenia de bani cît costă un permis de armă de vînătoare ? Armele sînt de tip local. Unul are ţevile. Cuscrul, de la celălalt capăt al satului, are patul şi cocoaşele. Jandarm să fie acela care poate dovedi că poţi puşca mistreţul numai cu ţevile. Sau cu patul. Nu se încurcă omul în Clisură nici cînd îl prinde cu capra în spinare. încă din pădure a jupuit-o. Pielea a ascuns-o într-o scorbură, puşca în alta. Nici briceag nu-şi lasă în buzunare. — Am găsit-o moartă, lămureşte el pe plutonier, o fi puş-cat-o altul. Şi jandarmul n-are ce-i face. Se mulţumeşte doar cu o pulpă, să guste şi camarazii din post. în colindările prin desişuri fantezia îi poartă prin tot felul de aventuri vînătoreşti. Omul, care m-a cărat două zile prin codrii de la Berzasca, mi-a povestit una înfiorătoare : — La noi cel mai bun loc de pîndă este la Beutoare. Cînd ieşi din sat pe drumul de la vale, o iei la stînga pe lîngă puie-riţă. Mergi vreo patru kilometri şi dai de o vale. Aci trebuie să intri în apă, pentru că valea se strîmtează în rîpă. Găzeşti * vreo două sute de metri prin apă, apoi valea se lărgeşte din nou. Pe stînga se deschide poiana, iar pe dreapta este o stîncă de vreo cinci, şasă metri de înaltă. Beutoarea. Sus, pe creştet, stînca e retezată. La picioarele ei vin să se adape toate jivinele codrului, lupii, caprele, vulpile şi mistreţii. Se opresc să bea şi vînătorul, care a stat pitit sus pe retezătură, le ia ca din oală. * Oalei în picioare. 172 173 Eram tînăr pe atunci. N-aveam pamatul * pe care-1 am astăzi şi am plecat singur după mistreţi. Se vorbea că au făcut pagubă mare în cucuruzul lui Beloescu din apropiere şi s-â dat ca sigur, că se pot prinde de la Beutoare. M-am urcat pe stîncă şi m-am întins la pîndă. Puşca încărcată cu poştă dublă, lîngă mine. Stau, cît stau, cînd deodată aud grohăit rar. Mă ivesc de după marginea stîhcii şi ce văd ? Doi mistreţi în şir, unul după altul. Iau puşca şi trag. Cu amîn-două ţevile. Văd că unul se clatină. Cobor repede pe partea de dinapoi a pietrii, mă strecor împrejurul ei şi mă ivesc precaut de după ea. Urme de sînge arătau că unul a fugit rănit. Celălalt stătea pe loc încremenit, cu botul adulmecînd în aer. De printre colţi i se prelingeau două şuviţe de sînge. La mine puşca goală şi în jur ţipenie de om. Am îngheţat. Nu există fiară mai turbată, ca un mistreţ rănit. — Şi ? ? — M-am dezmeticit şi m-am uitat mai bine. Mistreţul ţinea în gură coada celuilalt, pe care eu o retezasem cu glonţul din rădăcină. — ? ? ? — Era orb, săracul. Celălalt îi băga coada în gură şi aşa îl ducea la apă şi la cucuruz. Acum, fără conducător, stătea nedumerit. M-am apropiat încet de el,, am apucat coada şi l-am dus în ogradă Cu multe sute de mii de ani înaintea epocii noastre, în perioada pe care Geologia o numeşte finele Terţiarului, lanţul Carpaţilor nu se termina ca azi, cu "Munţii Cernei, la Orşova. Pe acele vremuri, Carpaţii se legau cu munţii de peste Dunăre, din Serbia, într-un şir continuu. La fel şi munţii din sudul Carasului se închegau în bloc unitar cu cei sîrbeşti de vis-â-vis, formînd un baraj masiv. * Mintea. Tot pe atunci depresiunea din curbura Carpaţilor, cîmpia dintre Dunăre şi Tisa, era fundul unui lac imens, care spre sud ajungea pînă în Torontal, la pusta Deliblatei *. Un braţ al lacului se întindea pînă la dealurile care încep la Baziaş. De cealaltă parte a barajului de munţi, pe Bărăgan şi pe Cîmpia oltenească, era altă apă stătătoare, Marea Neagră, care şi-a împins valurile pînă la graniţa sîrbească în Severin. în fiecare apă se vărsa cîte un rîu. Unul izvora cam pe la Dren-cova şi mergea spre Baziaş, celalalt începea prin Cazane şi curgea spre Orşova. Evident, fiecare cu afluenţii săi mai mici. Rîiirile, care izvorăsc în regiune muntoasă, cum ar fi cele din poveste, au o proprietate curioasă. îşi lungesc albia^ către izvor. în căderea pe coastă apele lor tot sapă, sapă din alvie, pînă se ajunge ca alvia să despice muntele în două înapoi. Aşa s-a întîmplat şi între Orşova şi Baziaş. Fiecare rîu a înaintat de-a-ndărătelea spre celălalt tăind neobosite în stîncă, pînă cînd undeva pe lîngă Sviniţa văile lor s-au întîlnit. Apele, care pînă aci curgeau spre apus, deacuma şi-au inversat cursul spre Marea Neagră mai joasă. în acel moment s-a născut Dunărea. Şi s-a determinat soarta politică şi economică a Europei centrale pentru o perioadă de mai multe mii de ani. Cine au fost cei dintîi navigatori pe Dunăre, nu se ştie. Legenda clasică povesteşte că argonauţii s-au încumetat şi pe aci în căutarea lînei de aur. Romanii, ca să o poată stăpini, au croit drum pe malul drept de-a lungul ei, în multe locuri deasupra apei, atîrnat pe grinzi înfipte în peretele de stîncă. Tot ei sapă şi primul canal navigabil la Porţile de fier. Turcii au ridicat bastioane ca să aibă sprijin împotriva cetăţilor de pe malul stîng. în secolul al XVIII-lea, istoria se schimbă, austriecii fortifică ţărmul stîng împotriva turcilor. încă un secol şi se taie drumul grandios de pe malul stîng între Baziaş şi Orşova, iar la sfîrşitul secolului, guvernul maghiar, cu bani * In R.S.F. Iugoslavia. 174 175 # In Cazane nemţeşti şi cu muncă românească, execută regularea albiei pînă la Turnu Severin. A fost trudă năpraznică. Dunărea, care la Viena e numai albastră, iar pe câmpia ungară poartă încă unde blonde, aci e furibundă. -Cascade spumegînde, vîrtejuri ameţitoare, stînci ascuţite ce spintecă fundul bărcilor, bancuri ascunse sub valuri, toate au făcut pînă aci mii de victime. Într-un loc un promon-tor, Greabănul, îi strînge brîul la 425 metri. Dar după stînca 176 ea se lăţeşte dintr-odată la 1400. Căderea bruscă izbea de fundul de stâncă toate vasele mai mari ce veneau de sus. Pentru ca vaporul să poată trece cu siguranţa de azi, s-au explodat cîteva sute de mii de metri cubi de stînca de pe fund şi de pe margini, s-au construit în apă baraje uriaşe din două milioane de metri cubi de material şi s-au tăiat canale kilometrice, unde apa nu avea adâncimea necesară navigaţiei. Pe la 1834, când s-a făcut drumul de pe malul stâng, conducătorii lucrărilor au stropşit spinarea muncitorilor români în bătăi, pentru că aceştia n-au vrut să lucreze în zilele de sărbători ortodoxe. Azi urmaşii celor bătuţi, mateloţii de pe vapor şi ţăranii care te plimbă în trăsură prin aceste locuri fermecate, îţi arată cu mîndrie opera strămoşilor lor. Poporul Dunării în vuietul vîntului aude vaierele fecioarei creştine, pe care paşa turcesc a legat-o de piatra Babacai, deasupra undelor, ca să moară de moarte înceată şi chinuitoare. Fantazia lui a aruncat în peşterile Golunibaţului capul balaurului tăiat de Iovan Iorgovan. De fiecare vîrf de stînca e legată o baladă, în fiecare vale şi-a plimbat doina peste urmele unei tabere romane. A, ridicat cetăţi mîndre pentru domni străini şi sîngele- lui a curs cu sîngele vitejilor din cetăţi. Vremea a vremuit peste ele, din multe nici zidurile n-au mai rămas. Dar faptele fiilor săi trăiesc şi azi. Dincolo de Istorie, colorate şi amplificate' în legendă. trăsura, sau cu călătoriei va fi De la Moldova călătorul poate pleca ou vaporul. Oricum va face, momentul final al Ada-Kaleh. Colţ de lume Străină, aruncat de soartă, simbolic, între valuri ce trec. Aspect de viaţă din altă parte, lume care îşi vede de treburi indiferentă, resemnată şi străină de curiozitatea vizitatorilor. Căci Ada-Kaleh cel adevărat nu este în bazarurile pestriţe, în care se vinde rahat şi ţigaretele savuroase ale lui Aii Kadri, 177 Drum românesc pe Dunăre sau mărgelele, papucii şi nimicurile orientale, fabricate în Germania. Ada-Kaleh cel veritabil se ascunde după o legendă şi într-un moment liric. Legenda a creat-o un derviş bătrîn şi blînd, Mischin Baba. Mischin pe arăbeşte înseamnă sărac. Şi săraci au fost toţi turcii din insulă şi prăpădul îi ameninţa (...). Momentul liric l-am trăit după zidurile ce au rămas din cazematele de odinioară. Am străbătut arcadele bazarelor, am trecut de moschee şi am ieşit printre nişte garduri strimte în luncă. Acolo am văzut cimitirul vechi. Zleamăne de piatră în " umbra unui plop sau ulm uriaş. Pe unele scrie ceva cu semne arăbeşti. Nu ştiu ce vor să însemne lănţişoarele fine de arabescuri. Poate spun că aci stă îngropat Ahib papugiul, sau Iusuf, vînzătorul de apă dulce. Poate sînt simple versete din Coran. Dar ceva lăuntric mă îndeamnă să cred că semnele ce se încurbează toate în formă de sabie turcească povestesc isprăvile unui .vezir mîndru, care a bătut atîtea cetăţi, a condus atîtea campanii şi a omorît în lupte atîţia ghiauri. Cred că lespezile din lunca plină de soare sînt de vină. Ele au răscolit în gîndurile mele zvîrcolirile neamului otoman. Naşterea, epoca de glorioasă maturitate şi decadenţa acestui popor măreţ, care a dat altora izbituri decisive pentru secole şi a primit la rîndul său răni fatale. Am retrăit luptele de peste două veacuri ale cărăşenilor cu turcii, loviturile puternice care s-au dat pentru, cucerirea Dunării, timpurile de restrişte ale invaziei, apoi retragerea. Aşa s-au retras, cum se retrage de pe ţărm stîncos spuma apelor umflate, nimic n-au lăsat în urma lor. Doar cîteva cuvinte în vorbă şi două nume de sate. In sufletul cărăşan n-au putut să răzbească. Prea era plin acesta de seva solului originar şi la forţă a răspuns cu forţă. Turcul, care odinioară a zguduit trei continente, azi îşi vindecă rănile acolo, de unde a plecat, în deserturile cu nisipuri calde. Iar cărăşanul, copil cuminte, a şters din suflet pînă şi amintirea timpurilor turceşti. Atîta farmec este în grupurile de lespezi împrăştiate alandala sub copacii din lunca Ada-Kalehuiui, că ordinea chinuitoare dintr-un cimitir catolic pare sacrilegiu barbar faţă de seninătatea morţii. Turcii, care au ştiut să-şi poarte viaţa simplă în linii mari, au ştiut să se îngroape frumos. 178 179 BUN RĂMAS Călătoria cea mare s-a sfîrşit. Eram adunaţi iarăşi în crîşma .cu bolţi groase şi cu mese de stejar masiv. Aceiaşi de la plecare, pictorul, istoricul, sculptorul şi poetul. Cuvîntul a trecut. Tăcerea se lăsa grea peste noi ca o stînca'neagră, care striveşte. Sufletele erau încărcate. Părea că în norii de fum de ţigară fulgeră sclipiri de săbii. — E frumos la voi în Căraş. Dar unele culori sînt cam mo-horîte, parc-ar fi amestecate de El-Greco într-im tablou sumbru. Rar găseşti ici, colea cîte o rază de lumină, sparse într-un tîrziu pictorul tăcerea. Şi totuşi, nu-ţi poţi dezlipi sufletul de el. Cu drept cuvînt i-ai putea spune Ţara cu zăbranic negru. — Mohorîte au fost şi timpurile care au trecut peste el şi care au iăsat răni ce sîngereâză'şi astăzi, grăi mulcom istoricul. Bănatul şi cu el Cărâşul, a fost marele bulevard al cotropitorilor şi făgaşul tuturor transhumantelor. Oamenii de aci n-au umblat după cuceriri, ei şi-au consumat energiile ca să poată da viaţă locurilor. De aceea, loviturile neaşteptate i-au găsit de multe ori descoperiţi. N-au fost ei vina că aci şi-au dat întîlnire influenţele vrute şi nevrute ale celor din jur. Acum vremile tulburi sînt pe cale să se lămurească, poporul cărăşan, odată vindecat de racile, îşi va putea croi drum in ascendenţă. Numai de l-ar lăsa Istoria îri pace. 180 — Poporul cărăşan îşi va vindeca singur racilele. Cei ce i se pun de-a curmezişul, numai vremelnic îl pot stingheri. Tocmai Istoria ta ne arată că pe. aceştia Carasul ori i-a înlăturat, ori i-a absorbit pînă la nefiinţă. Chiar dacă a avut de suferit, din asta. Lupta cu amici şi cu inamici i-a umplut sufletul cu încredere şi cu demnitate bărbătească. Pe acestea bolile sociale, cu toată mulţimea lor, nu le-au putut stîrpi. Conducători cu minte sănătoasă să aibă, cu suflet, şi Carasul va cădea în picioare. . ; Vorbele sculptorului erau aspre şi tăioase. Izbituri de daltă în piatră. Ca un acord muzical se adauseră cuvintele poetului : — Eu cred că nu e nici un motiv de alarmare. Cleanţurile vor mai fi în stare să modeleze caractere de granit, cînd timpurile o vor cere. Ciobanul care-şi paşte oile rezemat de boată subt conducta de şasăzeci de mii de volţi, mai aude melodia din freamătul frunzelor şi şopotul undelor. Iar poporul care cîntă cînd suferă, nu piere cu una, cu două. OGLINDA LUI MOŞ ION STĂVAN O poveste de haz, dar şi cu întristări, din Bănatul de demult Cocoşul se înălţă pe ruda pătulului, îşi izbi aripile una de alta peste spate şi încurbă un gît lung, gulerat pompos către piept şi cu pielea încreţită în firişoare sângerate de opinteală : — Cuc' curiguuuuu.... Ţipătul străpunse la. început agresiv întunerecul, ca luciul unei săgeţi, se rostogoli un timp în tremurări împrăştiate prelung şi se topi într-un hîrîit întors şi răguşit, ca şi cum speriat de tăcerea nopţii s-ar fi grăbit să se ascundă din nou în beregata peleagă şi noduroasă. Porumba se feri în lături, pe prăjină, călcînd fără să vrea peste degetele răşchirate ale moţatei, care protestă înfoiată de indignare, cu cotcodăcit dojenitor. Fu o hărmălaie în patul de un minut, după aceea totul se cufundă iarăşi în nemişcare. In odaia scundă, cu aerul încropit de mirosurile mîncării de aseară şi de sudorile nopţii, anunţul zorilor sosi cu greutatea răvenelii pe aripi şi muiat de ocolul pe care boarea a trebuit să-1 facă în jurul casei ca să ajungă la ferestre. Se vîrî în urechile oamenilor obosit, ca o chemare de departe, peste uşa închisă a conştiinţei. Moş Ion scoase talpa de sub straiul înfierbîntat şi o lipi de tăblia patului, a cărei răcoare îi tremură prin oase ca o gîdi-litură plăcută. Se pomenise de mai înainte, aşa cum îşi propusese de cu seară şi cumsecade sa se trezească orice gazdă oare-şi poartă treburile la rînd şi pîndea doar, între somn şi trezire, adeverirea dimineţii prin glasul deşteptătorului biblic, care nici nu întîrzie prea mult. Se întinse cu corpul încordat pe o dungă şi căscă două fălci lenoase : — Ai, hai. Oasele au pîrîit şi buzele moşului se lărgiră de plăcerea desţepenirii. Sîngele, care porni cald prin carnea aşternută în pat, începu să-i dea imbolduri pentru muncile ce-1 aşteptau în 184 ziua aceea. Deschise un ochi. Pe cel de către perete. în colţul întunecos mai mult bănui, decît văzu, pe baba Sulumia întinsă pe spate lîngă el, sfîrîind uşor, cu gura deschisă de jumătate şi cu mîinile împreunate pe piept. — Ca moartă, se gîndi moşul nu fără o urmă de invidie în suflet şi cu grija la multele daraveri, pe care omul singur trebuie să le îndeplinească în casă şi despre care muierea nu poartă nici o ştire. Mai repetă o dată : — Ca moartă. , Tot el găsi iertarea : — Nu-i a mirare, că-i ostenită. Aseară o clipă nu i s-a oprit limba în gură. Zîmbi mulţumit că a putut să dea, măcar aşa, pe neauzite, o înţepătură babei, cu care s-a pus,rău de cîtva vreme şi întoarse capul spre dreapta, către lumea care se cerea umplută de sîrgul său. Deschise şi celălalt ochi. Era încă întuneric, licărul nopţii străbătea greu prin ocheţii mici şi cu cruce de fier la mijloc, care-1 împărţea nelămurit. în patru făşii alungite pe masa dintre ferestre. Privirea i se opri, dibuitoare la început, apoi tot mai lămurită, pe burta unei ulcele, rotunjită fumuriu între un blid gol şi mălaiul scobit adînc deoparte. Sări ca fript din pat cu mîna la obraz : — Au ! Durerea se învîrti sfredel în falca moşului. Se lăsă întîi cu o apăsare pe vîrful gingiilor, trecu apoi prin os, pe la rădăcini, muşcînd din fiecare colţ o dată, ca să se înfigă în fine la întor-tochietura urechii, acolo, unde auzul se pierde în fundul creierilor. Moş' Ion îl urmări frecîndu-se cu palma, chipurile să-1 alunge, dar nu izbuti şi atunci întinse mîna după ulceaua care i-a adus aminte de durerile ce-1 chinuiau atît de amar. Vag sentiment de tristeţe -i se strecură în suflet cînd o simţi uşoară, \ prea uşoară ca să fie ceva în ea şi atunci şirul întreg de neca- : zuri, suferite în ultimile zile, învie odată cu dimineaţa asta, care a început atît de mohorîtă. Totuşi, duse ulcica la gură şi o în- ' g toarse cu fundul în sus. De pe pereţii uscaţi nu se prelinse 183 niciun strop potolitor şi el o lăsă pe masă bombănind. Toată seara a ţinut răchie la gingii, din cauza durerilor, nu de altceva, şi acum ulcica era mai arsă decît Valea Seacă în căldurile lui Cuptor. — Trebuie să mă duc la clet * să o umplu, că nu mai pot de durere, se compătimi singur, după ce vîrî picioarele în bocancii cu talpă de lemn. îngrijorarea se abătu asupra lui neagră ca noaptea ce se sfîrşea, pentru că se gîndi că Sulumia, potcaşă cum este, ar fi putut să ascundă trăgula şi atunci ar fi trebuit să rabde, sau să o scoale şi să înfrunte de la început sfada fără de capăt după cei doi stropi de răchie, care întruchipau alinare pentru durerile lui. Măseaua era umflată de vreo patru săptămîni. O clătina cîteodată şi numai cu limba, dar nu ar fi vrut să o scoată pentru că nu prea i-au rămas multe în gură. Pînă şi mălaiul îl glodea mai mult cu gingiile. De fapt măseaua era albă ca osul, nici măcar o crăpătură nu se vedea în smalţul ei. Moş Ion a început să o vindece cu frunză de colopăr, unsă cu scorpion, cum ştia de la muma Sîmzîiana, bunică-sa dinspre Tobăşoni, care era mare meşteră în ale lecuitului. Ea- l-a pus în picioare pe Savu Ghita după ce l-au ţinut frigurile galbene opt luni de zile, de s-a minunat satul întreg cînd s-a sculat. Tot prin mîna ei a scăpat de la moarte şi Pavel Radu cel mic, căruia i-a scos un sîmbure de piersică din gît, cu care era să se înece şi zbiera mumă-sa ca după mort. Scorpionul poate i-ar fi ajutat, dar l-a luat de la falcă după vreo două zile cînd Ion Meloane i-a spus că acela-i leac băbesc şi că doctorul obrîşcer, cu care a lucrat el, vindeca măselele cu rece. Meloane a făcut cătănia la săniteţi, trecea deci drept om foarte priceput. A schimbat atunci Sulumia două zile cuţite la falca lui Moş Ion, pînă cînd a văzut-o Popa Simion cum le sco- * Cămară tea pe cele reci din şoferul cu apă proaspătă şi le arunca pe cele încălzite. S-a oprit şi s-a minunat. — Ce faci, nană Sulumio ? — Ia, ce să fac, părinte. Necazuri ce vin pe capul omului. M-am spetit cărînd apă. — Da de ce-ţi trebuie atîta apă ? — Pentru cuţitele lui Ion. — Cuţite ? — Cuţite, dară. Le ţine cu latul.de falcă, pentru că zice că-1 doare măseaua. — D-apăi nu ştiţi voi că durerea de măsea cu cald iase ? Uite, şi pe preoteasă, numai cu tărîţe calde am putut-o vindeca astă-iarnă, cînd i s-a umflat obrazul. Baba a dat din umeri şi i-a spus lui Moş Ion că ea nu mai cară apă degeaba. A umblat,, deci, Moş Ion oblojit la cap cu tărîţe fierbinţi, de i s-a pîrpoşit toată pielea de,pe obraz. Durerile nu i^au trecut nici de căldură. Singură ţuica, ţinută întruna în gură, îl făcea să le mai uite. Dar cum se pomenea cumva să o scape pe lîngă limburuş — asta- se întîmpla destul de des — durerile reveneau şi nu se potoleau decît cu o nouă porţie de medicament. Babei nu i s-a părut lucrul curat. îl ajuta pe moş, dar nu-i venea să creadă că-1 doare aşa de rău, pentru, că mu vedea umflătură. Or toată lumea ştie că fără umflătură durerea de măsele nu e beteşug. Atunci moşul, ca să împăciuească lucrurile, a încercat leacuri noi şi s-a uns cu uloi de susfirag. Asta i-a spus-o Ana a lui Ion Tqader, cu care era încuscrit. După aceea s-a frecat cu mătrăgună, la îndemnul lui Găitan din deal, iar a treia zi i-au pus flaşture cu seu de căprioară şi cu leuştean la gît, ca beteşugul să se mute în lăturoni, că de acolo iese mai uşor. Şi l-a tras Pavel Borca, de i-au ieşit ochii din cap. în seara aceea a trebuit să bea mai multă răchie ca să-şi revină. S-a cam cherchelit. Baba Sulumia s-a supărat de-a binelea. 186 187 — Nu se vede la tine nimic, Ioane, şi ţu strici numai blaga de răchie pe închipuiri. La vară nu vom avea pentru năimitori. Ştii cum se uită de cordiş, dacă nu le pui în straiţă şi o uiagă de răchie cînd îi scoţi la cîmp. Dau cu sapa de mîntuială numai, de nu se alege spor după munca lor. Gura ei nu înceta să bodogănească de-a surda. Moşul de dureri nu răspunse, ci se îndoia de mijloc, ca varga de răchită cînd o suflă vîntul dinspre pustă ; simţea că focul dinlăuntru îi frige tot mai tare falca. Tăcerea moşului înfurie şi mai mult pe babă. Văzîndu-1 însă că se ţine cu amîndouă mîinile de: cîrpele cu care şi-a înfofolit capul, îl căută din nou. După ce îl pipăi şi îl apăsă pe toate măselele, ridică din umeri : — Dacă tu zici că te doare aşa de rău, iaca, chem pe Floarea Mătoane să-ţi descînte. De descîntec îţi trece, ca şi cum ai fi luat durerile cu mîna. Moş Ion, plin de năduşeli, dete' din cap a învoială şi într-o dimineaţă Floarea i-a descîntat de măsele. Nici n-a simţit toată ziua nimic, dar cînd s-a lăsat seara şi a ieşit la fîntînă să adape boii pentru noapte, l-a suflat boarea. S^a întors cu pumnii la falcă. - — Nu mai pot, Sulmio, nu mai pot, gemea printre fălcile . strînse minghine. * — Cum nu mai poţi, se oţărî Sulumia. Că azi toată ziua ai fost vesel şi ai mîncat cu măseaua, ca sănătoasă. Trei blide ai mîncat. Cînd descîntă Floarea trebuie să-ţi treacă, asta ţi-o spun eu. Dar te cunosc, cum cunosc calul breaz dintr-o mie ; cum vine seara, se aprinde tîrbanul în tine şi trebuie să-1 umpli cu beutură ca să-1 stîmperi. — Nu ştiu ce trebuie, nici ce nu trebuie. Simt numai că mă arde un fier roşu în gingie, dănţui într-un picior moşul de durere. Du-te de-mi scoate o trăgulă din butoi că mor, aşa de rău mă doare. — Ba să-ţi scoată naiba care te învaţă, că io nu mă mai leg de vas, să ştiu că te lungeşti de poftă ca şarpele. Dacă mă iau după tine şi după pocitura asta de beteşug, încîteva zile rămîn fără strop de udătură în casă. De două săptămîni, de cînd zici că eşti beteag, ai supt jumătate de butoi. Abia a mai rămas pe fund ceva. Du-te la bărbier să ţi-o scoată, dacă zici că te doare aşa de rău. în gîndul său baba o ţinea morţiş că moşul se preface numai, ca să poată bea răchie cît îl trage pofta şi-1 bruftuluia şi cu cale şi fără oale. El mormăi ceva despre trăznetul care nu vrea să scape lumea de muierile cicălitoare şi despre furca lungă cu care bărbaţii ar trebui'să-şi facă singuri dreptate în casa lor. Baba însă nu se clinti şi moşul fu silit să se ducă singur la butoi, însoţit de ocările ei, care răpăiau ca piatra pe şindrilele acoperişului, vara, cînd se dezlănţuie furtuna cu grindină. Se chinui cum putu, cu gura şovăită şi umplu ulcica de pămînt cu răchie de prună, galbenă şi dulce şi cu miros de te sfinţea. A doua zi a trebuit să se convingă şi baba că nu e glumă. Pe la amiazi, cînd s-a întors de pe ogrăzi cu lobodele pentru porci, Moş Ion avea falca umflată şi pe dinafară şi abia îşi putea deschide gura. îl căută încă o dată în gură. în inimă nu era nici acum împăcată pe deplin, pentru că de dimineaţă, cînd a plecat de acasă, l-a văzut pe Moş Ion şuşotind în mare taină peste gard-cu Brusture, care era cunoscut de poznaş neîntrecut. Să nu-i fi făcut ceva să i se umfle falca de formă numai, în adevăr însă ca să poată bea nestînjenit. A şi slobozit prin curte o ce-tanie veninoasă la adresa vecinilor care îşi bagă nasul în toate casele fără să-i fie poftit cineva, dar vecinul tăcea mulcom în fundul buzanei şi ca un înţelept ce era, nu voia să iasă la sfadă. Baba văzu că nu este chip să-şi scoată dreptăţile împotrivă fălcii umflate. I s-a părut însă că moşul i-a arătat-o cu un licăr de măreţie în ochi cînd a aruncat sarcina de lobode de pe umeri şi asta a tăiat-o ca un cuţit. Şi pentru că cuţitul 188 189 o ţinea într-una, încercă un tromf *, care trebuia să ducă apa la moara ei. Cîntă cu glas mieros : — Să chemăm deseară vrăjitoarea şi dacă nici de vrăjitoare nu-ţi trece, apoi sapa şi lopata, că numai zeama de cleşte te va zvidui. • ■ Spre asfinţit a venit vrăjitoarea. Capul moşului se clătina de durere ca limba în clopot, ochii însă pândeau iscoditori şi plini de bănuială dintre prosoapele ou care era învăluit, pentru că nu ştia ce vor fi pus la cale cele două horhune *'*. Era supărat că s-a dat babei Sulumia atât de uşor, cum nu mai avea încotro, creierii lui lucrau de zor căutînd modul cel mai potrivit cu care să facă faţă încercărilor ce avea să vină şi să nu iese ruşinat din această cauză, pentru că altfel, pînă la sfîrşitul zilelor nu ar fi avut linişte din partea ei. Din noroc, la început toate s-au petrecut cît se poate de bine. Vrăjitoarea îl pipăi la falcă pe dinafară cu degetele dibace — gura nu o prea putea deschide — şi-1 căută cu grijă şi la urechi. Dete din cap către Sulumia, mulţumită şi cu înţeles. — E buba cea rea la Ion la măsea. Aici trebuie vrajă mare. Şi începu vrăjile. întunericul buzanei, unde s-au retras, îmbia tihna necesară şi-i ferea de ochii nechemaţi ai lumei, care le putea tulbura. Sulumia tocmai pusese acolo un mălai sub ţest, pe cercul căruia tăciunii aprinşi formau o coroană de foc, cu flăcări albastre ce fluturau în tremurături scurte, aplecîndu-se în dreapta şi în stînga, după curentul de aer din buzană. Vrăjitoarea arată spre ţest : — Ne trebuiesc tăciuni. Asta avem aci. Apoi un vătrai, un scăunel şi cojocul cel mare al lui Ion. Număra lucrurile cu glas schimbat, Sulumia se mişca argint viu, după cum cerea întâmplarea mare ce se petrecea în casa ei. Ridică vătraiul şi aduse dintr-un colţ scăunelul de foc. * Atu la jocul de cărţi. ** Păsări de pradă. Să-mi aduci clăbăţul de O fi bun ăla ? întrebă el — Cojocul e în cui, după uşăân soba mare. — Adu-1 şi să mai aduci un lucru de care i-i drag lui Ion. Sulumia se uită la moşul care sta într-un colţ, speriat de atîtea pregătiri. — Să aduc plosca de la nuntă ? Moşul tresări. — Hai, plosca ? Da, nu, ba nu. persian care a rămas de la taică-mio. pe vrăjitoare. — Bun, cum să nu fie bun dacă ţii la el, dete din cap aceasta. — îl port numai o dată pe an, La Crăciun, cînd mă duc la biserică, bulgui dintre cîrpe Moş Ion. Şi-1 mai iau, rar, cînd mă duc la oraş. îl ţin ca pe un lucru sfînt. Vrăjitoarea încuviinţă. Sulumia veni cu cojocul şi cu clăbăţul. Rugă pe vrăjitoare, cu sfială în glas, să facă vrăjile bune, ea nu se uită la bani, plăteşte cît face, numai să-i treacă lui Ion. Ştia că vrăjitoarea riu vine des în casele oamenilor, numai la întîmplări, deci trebuie să o cinstească după cum se cuvine. Aceasta o amînă : — Lasă, Sulmio. Vorbim de plată cînd va fi gata. Aşeză scăunelul în faţa vetrei şi îndemnă pe Moş Ion să şadă. După ce îi puse clăbăţul pe cap, întoarse ochii gînditori împrejur, prin buzană, mai cu seamă pe la căzi, de marginea cărora erau atârnate vreo trei sape, şi două coase, cea nouă şi cea veche. ' — Sulumio, culcă sapele şi coasele, să nu stea cu tăiuşul în sus, că nu-i bine la dureri, zise ea către Sulumia. Sau stai. Ştii cum ? Du-te în fundul grădinii şi culcă-le acolo. Şi scoate afară şi cuţitele pe care le ai în buzană şi orice lucru care taie sau împunge, să nu fie aici cînd vrăjesc. Sulumia luă sapele, coasele şi un târnăcop hîrb şi scoase din buzană şi mezdreala cu care Moş Ion meşterea codărîşte şi mînere. Inima i se făcu cît un purice cînd îl văzu pe acesta 190 191 ghemuit pe scaun, gătit ca de moarte, cu clăbăţul solemn pe cap şi privind la sîrgul lor cu ochi încruntaţi. Puseră la cale cele trebuincioase. Vrăjitoarea se apropie de foc şi întinse mîinile deasupra jarului. In întuneric, chipul ei luminat de focul stins, de pe ţest, arată deodată faţa lui Popa Simion cînd se îmbracă în odăjdii. Sulumia se cutremură. Privirea îi rămase înţepenită la vrăjitoarea care trase cîţiva tăciuni pe vătrai şi cu gură ce părea că nu este a ei,.începu să morfolească cuvinte de farmece abia şoptite. Ochii i se rostogoleau albi, mîinile alergau deasupra focului ca nişte arătări aparte, ieşite din tainiţele unui alt tărîm, frămîntînd şi chemînd sorţi şi puteri de dincolo de pămînturi. Dintre degete căzu ceva peste vătrai — baba Sulumia nici nu văzu de unde ieşiră mirodeniile — şi un fum albastru se porni către grinzile negrite de vreme şi de foc ale acoperişului. Buzele vrăjitoarei începură să se agite mai avan, paşii o purtară, străină de toată lumea, în jurul vătraiului, oprindu-se de fiecare dată în cele patru colţuri, unde "striga cu glas mai ridteat pe Cel ce poate să facă brice,' fie a bine, fie de rău, ca să vină şi să tămăduiască pe Ion de 'toate relele ce s-au lipit de casa lui, de trupul lui sau de suflet şi să rămînă Ion uşurat, ca mumâ-sa cînd l-a fătat. Mîinile i se cufundară în sînul cămeşei de unde scoaseră cîrpa cu cele trei fire de păr, smulse din coadă de cîine negru, fătat în miez de noapte la Sf. Vartolomeiu, care cum bine se ştie, au daruri tămăduitoare la multe nevolnicii. Le aşeză cu grijă peste tăciunii de pe vătrai şi cînd mirosul de păr ars începu să umple buzana, făcu semn Sulumiei, care.se îmbleznea într-un colţ cu pielea împăroşată pe tot corpul. —- Aruncă fuga cojocul peste capul lui Ion şi acoperă-1 •bine de toate părţile, că acuma-i scoate fumul buba din falcă. Ochii lui Moş Ion urmăreau bulbucaţi mişcările vrăjitoarei, îşi simţi inima în gît cînd Sulumia, trezită din amorţeală îi înveli capul cu mîinl tremurînde. Vrăjitoarea vîrî sub cojoc vătraiul de pe care fumul se înălţa negru şi în rotocoale cît braţul. Moşul începu o tusă fără de sfîrşit. Gemea, ofta şi iarăşi tuşea, lacrimile-i curgeau de fum, dar vrăjitoarea nu-1 slăbi. — Trage Ioane, pe gură, cît poţi de mult, că numai aşa te zvidui. Trage pînă spun eu toate vrăjile. Să fie cu leac. Să ştii că-i buba la măsea, uite, m-au trecut şi pe mine lacrimile, ceea ce e un semn. Buzele i se puseră a treia oară în mişcare şi moşul voia, nu voia, trăgea fum şi ^se căznea să-şi facă o răsuflare pe sub cojocul pe care Sulumia i-1 strîngea peste cap cu două braţe puternice, ca două chingi de fier. Şi se năduşea şi iarăşi tuşea din cauza fumului înnecăcios, blestemînd în gînd toate babele de pe lume care nu-i dau pace să-şi trăiască după pofta inimii zilele pe care le mai avea de vieţuit; sudorile-i curgeau rîu pe faţă şi afurisirea clipei, în care s-a lăsat în voia babelor, îi scrîş-nea între dinţi, parcă ar fi spart pietre cu ei. Era aproape leşinat cînd vrăjitoarea a isprăvit vrăjile şi i-a ridicat cojocul de pe cap. S-a clătinat ea un om beat, dacă nu-1 ţinea Sulumia, ar fi căzut de trei ori pînă la laviţa din colţ ; de acolo ca prin somn a văzut cum stinge baborniţa într-un pahar de apă trei tăciuni de pe vătrai şi întinde paharul Sulumiei : — Să nu cumva să scoţi tăciunii din apă, Sulumio, pînă dimineaţă. Atunci, pe inima goală, să i-1 dai să-1 bea, tot din-tr-o înghiţitură. Şi cînd bea, să nu se gîndească la treburi lumeşti. Să te uiţi bine pe Uliţă să nu treacă vreo fată fetită, că se strică vraja. Tăciunii să-i pisezi după aceea şi să-i legi într-un petec, să-i ţină Ion la falcă trei zile, pînă cînd i-o ieşi buba de tot. ; Sulumia făcu din cap — las' pe mine, că mă îngrijesc eu de el — apoi varsă într-o cîrpă poala de făină şi halca de clisă şi-i întinse'şi florintul, plata vrăjilor, după care vrăjitoarea plecă cu faţa veselă, legîndu-i de inimă ultimele sfaturi. ■■ Vrăjile însă nu i-au ajutat lui Moş Ion. Se vede că totuşi s-a gîndit la lucruri lumeşti cînd le-a băut şi aşa s-a făcut, că după încă o săptămînă de ceartă, au hotărît, cu inimă duşmănoasă şi cu gînd de răzbunare, şă se ducă la Oraviţa, la bărbier, 192 193 ca să scoată măseaua. Tot atunci, în acelaşi drum, voia baba să vîndă cucuruzul ce le-a prisosit din toamnă şi juninca roşie, care nu voia să se gonească în nici un chip. Presimţirile negre ale moşului se adeveriră, trăgula nu era la locul ei. — Fir-ar a dracului de trăgulă, să fie, că aici e locul eî sfînt, deasupra vasului. într-adevăr, trăgula avea locul ei anume, sfinţit de multe rînduri de oameni, deasupra vasului, înfiptă cu ţeava pieziş în răritura bîrnelor. Moşul ştia asta de cînd era mic şi umbla într-o cămaşă ce-i ajungea pînă la glezne. îi veni în gînd cum se uita, pe vremea aceea, pitit după lada cu făină la bunicu-său. Ion Tobaşul cînd trăgea răchie ou ea şi tuşea la sfîrşit totdeauna, înnecat de valul ce ieşea peste bulbuc. El, Ioniţă, îl pîndea cu ochii măriţi de întuneric şi de curiozitate ; bunicul se pregătea pentru această îndeletnicire ca pentru cuminecătură. Ştergea ţeava cu multă grijă, să nu o bage cu praf în butoi şi-i mîngîia burta pe amîndouă părţile, izbind-o încetişor ou palma, deşi ştia că trăgula nu poate fi spartă, pentru că nimeni nu avea drept să umble cu ea, numai bărbaţii, adică el, Tobaşu şi fiul său Gheorghe, după ce s-a întors din cătănie şi a avut şi el fecior pe Ioniţă. O ridica în dreptul ochilor, cu ţeava spre fîşia de lumină ce se strecura printre bîrne şi se uita scrutător cu un ochiu, să nu fie intrat ceva prin ea vreun păianjen sau altă gînganie, strîngînd în zeci de creţuri pleoapele celuilalt ca să vadă mai bine. Apoi o sufla de praf şi pe dinlăuntru şi o cufunda cu mişcări încete, ca prota cel bătrîn de la Oraviţa cînd ieşea cu darurile în slujba cea lungă, pînă ce burta ei ajungea aproape de gaura cepului. Urma suflarea repetată a aerului din plămîni, aplecarea peste butoi împreunată cu mutarea praştiei mai în jos, pentru putere, şi crăcănarea picioarelor spre a găsi poziţia cea mai potrivită. Cînd toate acestea au fost îndeplinite, cu încetineala chibzuită, 194 necesară în astfel de treburi, buzele moşului se lipeau de gău-ricea bulbucului ca o ventuză şi răchia suptă se urca în ţeava şi gîlgîia în bulbuc ca mărgelele pe scîndură, de-ţi era mai mare dragul să le asculţi. Cîteva clipite, după aceea, nu se mai auzea nimic, semn că trăgula s-a îngreunat de cap şi că moşul o ridică încet în sus, îndreptîndu-şi din mijloc trupul. Izbucnea, în urmă, tusa moşului şi, la scurt timp, gemetele lui de plăcere, provocate de duşca înghiţită în preaplin. în aceeaşi mişcare, după ce ţeava s-a ridicat pînă la gura vasului, degetul drept arătător închidea găuricea ţevei, — asta a băgat bine de seamă Ioniţă, totdeauna a fost arătătorul cel drept — iar capul trăgulei se lăsa cu multă dragoste pe umărul moşului, a cărui stînga căuta sticla sau ulcica de pămînt. Ceea ce a urmat atunci, a fost culmea plăcerii pentru Ioniţă. Răchia izbucnea printre buza ţevii şi degetul întors puţin al moşului cu tîşăit aspru, parcă mîna puterea aprigă din el, în rază ascuţită, pînă cînd trăgula, deşertată de răchie, se uşura ca pana. Nici un strop nu se pierdea, toată treaba mergea cu o potriveală uimitoare ; cînd gata, moşul ciocănea cu ţeava în gaura cepului ca să se scurgă în butoi toţi stropii de pe ea. La urmă o vîra cu multă grijă iarăşi la locul ei, între bîrnele cletului. De multe ori a vrut şi Ioniţă să scoată, pe ascuns, răchie ca moşul, însă nu a prea putut ajunge la trăgulă. Scaun se temea să aducă. A încercat deci cu ţevi din pozdărie de cînepă, cu acestea însă toată răchia pe care a supt-o, a trebuit să o înghită şi atunci de obicei i-a fost rău până seara. Moş Ion oftă. Se aplecă după butoi, cotrobăi în lada de făină şi ridică şi capacul coşului de grîu, în care îşi vîrî mîinile pînă la coate. Nimic. Trăgula nicăieri. Se înălţă pe scară pînă la ocna podului şi pipăi cît îi ajunseră braţele şi acolo. Coborî roşu de opinteală şi indignarea ieşi din el neînfrînată. — Buba rea să lovească pe ăla care umblă la mine prin casă şi-mi rînduie lucrurile de la locul lor, de nu le mai găseşti, trei zile să le cauţi. Lovi-i-ar frasul negru, să-i lovească Babo ! 195 Şi, dacă cele dintîi cuvinte erau spuse fără adresă precisă, apostrofa din urmă era categorică. Pe Sulumia însă nu mai trebuia să o strige, era la spatele lui de o bucată de vreme şi privea cu ochi răutăcioşi cum se opinteşte moşul şi cum cotro-băieşte prin toate colţurile după trăgula. Se pomenise şi ea o dată cu cocoşii, dar rămase nemişcată în pat, ca să poată supraveghea nebănuită uneltirile moşului hain. Cînd aceste a ieşit difa odaie, s-a luat după el. Vorbele i se înfipseră în inimă ca douăzeci de cuie. — Aşa ? Să lovească buba pe cel care a ascuns trăgula şi vrea să ţină băutura în casă pentru lucru şi pentru vreo întîm-plare ? Dar pe ăla, care bea singur de nu mai ştie ce face şi care ar bea-o toată într-o singură zi, dacă ar putea, să nu-1 trăznească ? Şi pe cel ce zice că-1 dor măselele şi nu-1 dor, să nu-1 bată Dumnezeu ? Că io numai pentru binele casei mă trudesc şi cîtă răchie am băut eu ? N-am adunat şi eu prune şi nu am cărat la cadă cotăriţe de m-am spetit ? Cînd am fript co-mina, io nu am pirotit ca tine ? Nu am stat io la fucie şi nu am adus apă cu căldarea ca să se răcească şarpele bine şi să iasă răchia curată, cînd tu întorceai fusul la cazan, că ziceai că te doare umărul şi că trebuie să-1 ţii la căldură ? Otrava o ridică pe babă cu un cap deasupra moşului. Afară se făcea ziuă şi lumina, intra printre bârnele -deslipite în faşii albe. Baba însă nu terminase vorba. — Uite,', s-a făcut amiază mare şi tu umbli după răchie. Nici prin gînd nu ţi-a trecut să arunci sacii în car şi să prinzi boii la jug, ca să putem pleca din vreme la tîrg. Aşa, vom ajunge după amiazi, după ce toată lumea se va fi spart pe la case şi cînd nici dracul nu te mai întreabă de junincă sau de cucuruz. — Taci, năprătitura dracului, urlă moşul atins unde-1 durea mai rău. Taci, că omul cu tine moare în drumul mare. N-ai da ajutor unuia oare a căzut în lipsă, de i s-ar lungi gîtul. Aeolo l-ai lăsa să se prăpădească, de moarte chinuită. Ştii că mă doare măseaua şi ştii că tot ce mi-aţi pus voi, babele, nimic nu mi-a ajutat. Nici descîntatul, nici frunza de colopăr, nici vrăjitoarea. Mi-aţi împuţit numai sufletul cu păr de cîine ars. Dar nici eu n-am beut apa de pe tăciuni, să ştii că n-am beut-o. Am aruncat-o pe fereastră, cînd tu ai ieşit din odaie. Da, am aruncat-o. Şi a crescut inima în mine, cînd am vărsat-o. Auzi tu, să-mi pîrlească clăbăţul de moarte şi să-mi dea mie să beait apă cu păr de cîine ars ! Apoi nici la robie nu s-a pomenit rîn-duială ca la mine. Dar acum ţi-am spus-o, poţi să crapi de ciudă dacă ai poftă. Ori aţi crezut că mă băgaţi cu zile în groapă ? Baba Sulumia rămase trăznită. După cîteva momente îşi plezni palmele deasupra capului. — Bată-te bunătatea lui Dumnezeu, să te bată, om netot ce eşti, cum m-ai făcut tu pe mine să dau florintul muncit cu ghearele mele vrăjitoarei şi poala de făină. Şi eu, nebuna de mine, care am crezut să te vindeci şi i-am mai trimis a doua zi şi un peşchir ! Orice ar face omul, cu tine nu poate ieşi la creangă verde, om năbun ce eşti. Ai să împrăştii tot în vînt şi ai să mă laşi pe drumuri, să umblu cu tine de mînă, cum a umblat Patru Prota cu Dololoaia lui. Moşul ridică mîna la falcă. Furia lui s-ar fi potolit după ce i-a spus babei că nu a băut vrăjile. Ocara însă îl întîrji mai tare : — îmi scoţi trăgula, ori mă laşi să mă învîrtesc după ea pînă la amiazi ? — Să ţi-o scoată necuratul, cu ai lui copii, io nu ţi-o scot. — Păi tu nu vezi că mor de durere ? — Rabdă, că nu te prăpădeşti două, trei ceasuri, pînă ajungi la bărbier. La ce să mai strici răchia pe măseaua, cînd şi aşa o scoţi ? Ori te pomeneşti că ai umflat-o cu te miri ce, numai ca să poţi bea răchie ? Moşul nu mai zise nimic, ci întinse mîna după făcăleţul din lada cu făina. Baba nu-1 aşteptă, zbură din clet cu cotrinţa fluşturînd după ea. Cînd ajunse la fereală, în mijlocul curţii, strigă : * 197 196 — Să ştii, că pînă nu văd măseaua în palmă, să mori şi tot nu cred că ai ceva la ea. Moş Ion nu-i putu face nimic. Aruncă doar o ameninţare spre curte : — Lasă că pun eu mîna pe tine, cotoroanţa dracului.. Tot măsele îţi arăt eu ţie. De vreo patruzeci de ani îi tot promitea că dacă va pune mîna pe ea, o va scărmăna în lege. Pînă aci însă nu a făcut-o, decît de vreo trei, patru ori, cînd baba, luată prea repede, nu a mai avut vreme să fugă şi să aştepte pe după gardurile din grădină, sau prin vecini, potolirea moşului. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. De după grajd l-a pîndit pînă a urcat sacii de cucuruz în car şi a legat de loitră juninca cu hibă. După ce-1 văzu că se suie în car, îşi făcu de lucru în buzană, ca să nu pară că de frică rămîne în urmă, apoi închise poarta şi sări în car pe dinapoi, unde se aşeză pe celălalt capăt al sacilor. Boii duceau spre tîrg, în legănări de cap nepăsătoare, doi oameni întorşi cu spatele unul către altul. Moş Ion şedea pe saci şi tare se gîndea ce o fi cauza că baba îl zducneşte atît de amarnic de o vreme încoace. Nu poate să fie numai răchia, pentru că el a gustat şi mai înainte din răchie şi baba nu i-a zis nimic. Dar din dumineca aceea, cînd Floarea, nepoata de soră a babei, a venit la ei din saţul vecin, unde era măritată, de atunci s-au întors lucrurile. A venit ea, nici vorbă, cu cinste în straiţa cea nouă, plăcintă cu brînză şi urdă proaspătă, că avea oi Pavel al ei, şi i-a sărutat mîna zi-cîndu-i taică-moşule. Şi la plecare a lăsat cinstea cu tot cu straiţă la ei, doară e tînără şi îşi mai poate toarce alta. S-a purtat frumos şi Pavel, care-i copil isteţ şi lucrător şi au vorbit tot timpul cum trebuie cu oameni mai bătrîni, mai cu seamă cînd aştepţi un bine de la ei. Pentru că baba a adus vorba de mai de mult că ar trebui-să ia pe cineva în casă, amîndoi.sînt bătrîni şi fără copii şi nu are cine să-i îngrijească. .-— Dar decît să primeşti un străin, de la« care nu se ştie la ce te poţi aştepta, mai bine iai un neam, chiar dacă-i sărac, în cazul acesta îţi faci şi o pomană pentru suflet. îşi vor potrivi ei rosturile ou vremea. Dar sîngele nu se poate preface, zicea baba. — Apoi de bună seamă aşa-i. Sîngele tot nu te lasă, dacă-i de al tău, aprobă moşul. Greu e că nu ştii cum se schimbă omul cu vremea. Uită-te numai la Măcei Cucu. A luat în casă un nepot de soră. I-a şi scris averea pe numele lui. La început nu l-au mai scos pe bătrîn din dragă şi uică şi tot felul de vorbe frumoase. Dar după ce a apucat şi a greşit de i-a scris averea şi s-a văzut nepotul stăpân în binele moşului, îl aruncau din cot în cot. Cînd a crezut săracul că a ajuns la liman, l-au scos din casă. Baba căută să apere lucrurile : Asta se întîmpla cîteodată cu bărbaţii. Dar fetele sînt altfel, ele se lipesc mai bine de om. — Se lipesc ele de omul lor, pîcîi moşul din lulea. Dar omul lor le poate băga gărgăuni în cap. Abia la cîteva zile a ieşit Sulumia cu farba anume. — Ni-s bătrîni, Ioane, Floarea asta foarte bine s-ar lipi de ■ bătrîneţele noastre. E muncitoare, ne-ar ţine casa ca ochiul. Vezi, eu sînt destul de slăbită, nu mai pot strânge cămaşa la spălat. Mîine poimîine, oi cădea la pat, ce se întâmplă atunci ? Moşul căruia între timp i-a ieşit povestea din cap, a încuviinţat. — E bună fată Floarea. Se vede după cum îşi poartă bărbatul. Baba a mai vorbit multe atunci şi aşa s-a făcut că dumineca aceea Floarea şi Pavel au venit la ei. După ce au plecat, . baba iar l-a luat pe moş : — Ai văzut ce nepoată vrednică avem, Ioane ? Straiţa e toarsă de ea, e din lîna lor şi e ţesută în război tot de ea. Pavel în cinci ani, de cînd s-au luat, a cumpărat două lanţe de pă-. 198 199 mint. Dar numai atît nu le ajunge, trebuie să se sprijonească în mai mult. Moşul iarăşi dete din cap. — E foarte greu să începi cu nimic. Munceşti, munceşti, nici vorbă. Dar dacă nu ai sprijin de la început, te zbaţi pe uscat. Şi dacă îţi vine un dram de noroc, aşa rămîi toată viaţa. — Ieste, aprobă şi baba la rîndul ei. De aceea io m-am gîndit, Ioane, să le dăm pămîntul de la vale acum, ca să ştie că au ceva. Şi m-am gîndit că ar fi bine să le dai şi tu casa. Moşul nici nu clipi din ochi. Pîcîia numai din lulea şi iarăşi se gîndea. într-un tîrziu deschise o jumătate de gură, în cealaltă ţinea luleaua. — Apoi io nu dau casa cît mi-s viu. După moarte, nu zic nu, dar cît mi-s viu, ba. Numai atît a grăit moşul şi cearta a fost gata. Că-i prost şi nu-şi pricepe rostul, că a făcut-o de ruşine în faţa nepoatei, căreia ea îi spusese că lucrul e ca şi făcut şi că ei trebuie numai să vină. Acum iese că de geaba a pus-o pe Floarea pe drumuri, prostia moşului vrea să strice tot ce ea a dres cu atîta grijă şi dibăcie. — Poate că nici nu vor vrea să se mai gîndească să se mute la noi, dacă află că nu vrei să le dai casa, încheie baba. Ce naiba, doar nu vrei să o tragi ou tine pe lumea cealajtă ? Vor zice că am vrut numai să ne batem joc de ei. — O fi aşa. Dar eu vfeau ca atunci, cînd mă vor scoate din casă cu picioarele înainte, să mă scoată din casa mea. încăpăţînarea moşului nu s-a lăsat înduplecată cu nimic şi de atunci nu mai duce zile bune cu baba. Din orice fleac face armăsar. Moşul oftă pe vîrful sacilor. — Şi i-am zis că după moarte le las lor tot. Că doară nu am alte neamuri. Dar cu nebuna asta cine se poate lua dacă şi-a vîrît ceva în cap ? Trase a ciudă cu biciul în boi. — Dracul să vă ia. Oare nu vedeţi drumul ? Baba se întoarse. — Nu bate aşa boii, zăludule, că se sperie şi răstorni carul, înşiri cucuruzul tot pe jos. Ce ai, omule, că nu-i mai chip de ieşit cu tine la cale ? Moşul, cu dinţii încleştaţi, mai trase o dată cu codărîşca întoarsă în cel de brazdă. Slobozi o sudalmă pe care vîntul o purta spre boii ce zbughiră -într-un trap săltat, dar tot atît de bine o putea întoarce şi spre Sulumia. — Stai, strigă aceasta apucîndu-&e cu mîinile de loitre. Opreşte boii că eu într-un car cu nebunii nu mai rămîn. Trăz-ni-i-ar Sfîntul Ilie cînd le e lumea mai dragă ! Nu aşteaptă să oprească, ci sări, într-o mină cu straiţa, cu cealaltă ţinîndu-şi poalele să nu se împiedice în ele. Moşul nu zise nimic pînă nu ajunse la pămînt, dar după aceea se întoarse cu biciul şi-1 scutură aprig către baba care venia pe jos la o depărtare bună, cu gura vînturînd într-una vorbe grele ce se pierdeau în zgomotul roţilor şi eu capul arătînd spre car, spre cer şi spre pămînt. Moşului nu-i păsa. Aşa se vedea de dinafară, înlăuntru însă clocotea. — îmi vii tu la mînă, îţi arăt eu ţie pentru toate astea. Te va ustura inima, cînd îţi voi plăti eu pentru ele, de-i sări în sus. Aşa au intrat în oraş. Moşul în toiul fierberii a uitat, aproape, şi de măsea. Dar după ce a vîndut cucuruzul în piaţa de jos şi a vîrît în praştie şi banii de pe junincă, a îndreptat carul spre partea de sus a oraşului şi l-a oprit în piaţa măcelarilor, unde îşi avea prăvălia Filip, ştiut de tot aritul * drept cel mai meşter în scoaterea măselelor. Baba Sulumia a rămas să intre1 la negustor să-şi cumpere o sucnă neagră. Pe maistorul Filip l-a aflat în faţa casei uitîndu-se cu mult interes spre colţul pieţii de unde o alee se urcă în grădina publică şi unde mai mulţi oameni trebăluiau cu mare îm- * împrejurimea. 200 201 Cum dai, lele, raţele ? bulzeală. Era voinic, doi zulufi puternici înconjurau o faţă plină, la a cărei jovialitate nu cu puţin contribuiau buzele largi şi groase, împodobite de musteţe bogate şi răsucite cu grijă în sus. Ieşise cu capul gol, soarele se ondula în pletele încreţite cu măiestrie ale meşterului, care se răsfrîngeau multiplicate invers în farfuriile galbene, întinse pe o rudă deasupra uşei larg deschise, în dreapta acesteia, pe o tablă de fier, mare cît o jumătate de fereastră şi curbată, un domn răbda zîmbind de plăcere briciul meşterului. Domnul era săpunit pînă peste urechi, un şervet alb îi acoperea umerii şi pieptul, iar lingă ţîmple avea zugrăvită o măsea gigantică, aproape cît capul lui şi un cleşte de mărimea unui topor. Moş Ion trase boişorii la umbra băgrinilor de la marginea pieţii, le scoase capetele din jug şi-i legă de proţap. După ce le aşternu un braţ de fîn, se apropie de maistorul Filip. — Bună ziua, maistore.. Maistorul se întoarse. Zîmbetul lui se opri la capul oblojit a] moşului. — Bună ziua, drăguţule. Ce-i, ne doare măseaua ? — Măseaua, fir-ar a dracului de măsea. De trei săptămîni-mă chinui cu ea şi nu vrea să-mi treacă. Bărbierul dete din cap. . — Apoi dumneata nu ai auzit de maistorul Filip, care vindecă toate durerile, scoate toate măselele şi orice colţ frînt, fără durere ? El nu trebuie să trăiască ? *— Ba am auzit, cum să nu fiu auzit, maistore," că de aceea sînt acuma aici. Dar m-am luat după muieri şi am crezut că-mi trece şi aşa. — Aşa cred toţi. Dar mie nu mi-i necaz. La urmă tot la mine vin cînd nu mai au încotro. I-ai pus frunză de colopăr cu scorpion ? Moşul făcu din cap. — I-ai pus şi rece ? — Şi. — Şi i-ai şi descîntat ? Răspuns mut. — Şi te-ai uns cu uloi de susfirag şi te-ai uns cu seu de căprioară şi ou leuştean şi ai umblat şi oblojit cu tărîţe ? Moşul a rămas stîlp de lemn. De unde naiba ştie Filip toate cîte le-a făcut, că nimeni din uliţa lor nu a fost de la Stretenie la oraş. Filip însă nu a isprăvit. Cu degetul arătător ţintind un nasture al cojocului, pocni tromful cel mare. — Şi ai fost şi la vrăjitoare ! ! 202 203 Moşul .îşi scoase clăbăţul de pe cap şi îşi şterse sudorile. Asta nu-i lucru curat, maistorul e cu şpiriduş. — Noa,t vezi, încheie cu zîmbetul îngroşat maistor Filip, bătîndu-1 pe moş pe umăr. Dacă ai fi venit la mine din vreme, nu ar fi trebuit să rabzi atîta. Că eu numai mă uit la om şi ştiu tot ce suferă. Dar hai să vedem ce-i cu măseaua dumitale. Moşul se gîndi să-i spună că necazul lui nu i-1 va ghici, să se uite pînă poimîine la el, dar maistorul îl împinse pe uşă şi îl aşeză într-un scaun cu spatele înalt şi cu pernă de piele la cap. Cînd ridică ochii, se văzu faţă-n faţă cu imaginea sa oblojită în cîrpe, care se încruntă la el dintr-o oglindă înaltă pînă la tavan. Maistorul îl desfăcu din cîrpe şi se întoarse după cleşte. Atunci îşi văzu cojocul cel nou, cu şuitaşurile încolăcite frumos de Achim Ranga, cojocarul cel bătrîn, şi văzu şi Jălbarul albastru şi praştia, a cărei cătărămi se înşireau galbene pe burtă. Văzu cămaşa, călcată frumos, cu un cuvînt văzu tot de la faţa rasă proaspăt de cu seară, pînă la genunchii care se ascundeau sub masa bărbierului. Aşa ceva ar trebui să am şi eu acasă, se gîndi el mulţumit şi începu să-şi răsucească mustăţele zburlite de legătură, să mă văd din creştet pînă în gurguiul opincilor. Nu avu vreme să-şi înşire dorinţele mai departe, pentru că maistorul îl răsturnă pe spate şi-i desfăcu fălcile. — Ţo, ţo, ţo, făcu el din limbă. Ia cască mai bine, să vedem ce e mai la fund. Moşul căscă fălcile cît putu şi maistorul rămase aplecat multă vreme deasupra înghiţitoarei moşului. Cînd se ridică, iar clătină din cap. — E ceva rău, maistore, întrebă moşul umplut de grijă. — Ba-i bine, bine. Foarte bine chiar. — E bine cînd te doare măseaua şi trebuie să o scoţi ? — Nu aia e bine. E bine că ai venit la mine şi nu ai aşteptat mai mult, că era foarte rău. — Era rău dacă mai aşteptam ? sări inima în moş. — Puteai căpăta otrăvire de sînge. -— Dintr-o măsea ? 204 — Dintr-o măsea. — Şi acum mi-o scoţi ? — Ba ! ■— Nu mi-o scoţi ? — Nu o scot şi pace. — Păi nu vorbişi dumneata de otrăvire de sînge, dacă o mai las ? — Ba vorbii. Dar măseaua asta nu o scot. Moşul clijî>i de cîteva ori din ochi. Se uită nedumerit la pereţii prăvăliei, apoi întrebă. — Nu eşti dumneata bărbir de măsele ? — Ba sînt. Şi încă ce sînt. Tocmai de aceea, măseaua asta nu se va scoate. — E aşa de rău la ea ? — Nu-i rău de loc. Măseaua e sănătoasă ca piatra. Sfarmi osul cu ea. — Nu mă nebuni, maistore, că de trei săptămîni nu ştiu unde mi-i capul de durere. De cîte ori nu mi-a venit să mă arunc în fîntînă'din cauza ei. Şi dumneata zici că nu are nimic ? — Măseaua nici nu are. îţi spun eu, e aşa de asigurat, cum mă vezi. Dumneata ai altceva în gură. Dumneata ai mîncat într-o zi carne şi un os subţire ţi s-a înfipt în gingie, chiar lîngă măsea. Moşul numără în gînd. —' Patru cinci, ba nu, totuşi sînt numai patru săptămîni de atunci. A tăiat baba cocoşul cel bătrîn că se bătea cu cel tânăr şi-1 tot crunta. L-a făcut zeamă. Ştiu, pentru că în ziua aceea a venit la noi Floarea, nepoata de soră a nevesti-mii, cu Pavel, bărbatul ei. Ea e măritată la Răchitova şi Sulumia, nevastă-mea, vrea să-i aducă la noi, că pe noi ne-a sorocit Dumnezeu să ră-mînem fără copii. — Vezi ? îl întrerupse maistorul. Am ştiut eu că-i os din carne. Nu ai simţit cînd te-ai înţepat ? 205 — Maistore, io nu-mi mai aduc aminte. Beusem cu Pavel cîteva păhărele de* răchie mai înainte, pe inima goală şi am mîncat tare cu poftă. — Aşa-i cum îţi spun eu. Osul s-a înfipt în falcă şi a făcut puroi. Moşului nu-i venea să creadă. — Mare minune. Şi eu simţeam şi cum se clatină, cînd ajungeam cu limba la ea. — Aceea era buba care s-a făcut în gingie Şi dumneata ai crezut că mişti măseaua. Buba se umfla şi se spărgea, apoi iar se puroia şi din nou se pătrundea. Uite, acum iar a început să se adune. Moşul respiră uşurat. — De aceea o dată mă durea şi altă dată mă lăsa. Dar acum ce facem ? — Simplu de tot. Scoatem osul, spălăm buba cu spirt şi punem la ea iotintum. în două zile nu mai ai nimic. Ochii moşului sclipeau de bucurie. îşi va păstra măseaua şi va scăpa de dureri. Căscă gura din nou şi Filip începu să caute osul cu un cleşte mic. Deodată moşul îl apucă de braţ. — Stai maistore, că nu-i bine. Maistor Filip se ridică. — Ce să nu fie bine ? — Nu-i bine, dacă nu-mi scoţi măseaua. —; Cum să scot eu măseaua, cînd e sănătoasă şi nu are nimic ? Ce, eu sînt Schwartz, dentistul din Strada Principală, să îmbăt lumea cu apă rece şi să găuresc măselele sănătoase ca să le plombez după aceea ? Nu ai încredere în mine cînd îţi spun ceva ? Cum crezi că mi-am cîştagat eu numele pe care îl am, cu minciuna ? Cînd îţi spun că măseaua asta nu se scoate, apoi nu se scoate. Maistor Filip împinse spre moş Ion o burtă energică. I se burzuliră zulufii, indignarea ieşea din el fără zăgaz. Moşul abia putu să-1 oprească. — Nu despre ştiinţa dumitale e vorba, maistore, ci despre baba Sulumia. Ea vrea -să scot măseaua. — Apoi cine-i bărbir, baba Sulumia, sau eu ? — Dumneata, maistore, de bună seamă că dumneata. Dar lasă-mă să-ţi spun, că-i o poveste întreagă. Vreau să scot măseaua, ca să dovedesc că m-a durut în adevăr. Şi trebuie să-i dovedesc că m-a durut, pentru că ea ţipă să dau casa Floarei şi eu nu vreau să o dau decît după moarte. Altfel, nu mai am zile bune pînă la capătul vieţii. De trei săptămîni ne sfădim, vorba e, pentru măsea. De fapt cearta se duce pentru casă şi pentru pămînt Pe îndelete, moşul îi povesti maistorului tot necazul, cu deamăhuntul, arătîndu-i cum l-a oprit ea de la răchie, pe care nici vorbă, a beut-o el şi pentru măsea, dar mai mult pentru curaj, să aibă putere să i se împotrivească şi să nu rămînâ pe drumuri. A povestit cum l-a îndopat cu doctorii şi cum l-a chinuit vrăjitoarea de a vomat trei ceasuri întregi după afu-mare, pe ascuns, după laviţa din buzană, ca să nu-1 vadă baba şi să-i pară bine. —■ Maistore. M-a ameninţat şi cu aceea că mă face beţiv în faţa legii şi mă pune sub curator, acum lâ bătrâneţe. Auzi, maistore ? Eu care toată viaţa mi-am purtat rândul cu omenie şi nu m-a ştiut nimeni beţiv, acum să ajung la lege ? Trebuie să mă duc la ea cu măseaua în palmă, ori e sănătoasă, ori e vătămată, ca să nu-mi poată afla nici o ocă. Maistorul, care la început îl ascultase cu multă compătimire, izbucni într-un rîs de-i săltau pântecele. — Apoi pentru atîta lucru eşti dumneata necăjit ? Pentru un fleac ca ăsta ? Caută numai aici. Deschise uşiţa dulăpelului de lîngă oglindă şi Moş Ion văzu pe un raft o mulţime de măsele. Erau acolo de toate felurile, mai mari, mai mici, unele galbene curate, altele cu găuri negre prin ele. Se uită întrebător la Filip. — Ce-i cu astea? De ce mi ]e arăţi mie ?i 206 207 — De ce ? Pentru că de zece criţari poţi pune în palmă babei Sulumia măseaua care-ţi place mai mult dintre ele, zise băr birul, ţinîndu-se cu mîinile de pantaloni de atîta rîs. Moşul numai cu greu pricepu. — Să-i arăt una din măselele astea ? Dar dacă se uită la mine în gură ? Cînd mănînc, sau cînd dorm ? —■ Ah, prostie. Dumneata eşti copil mic să te caute în gură ? Cînd va vedea ea măseaua în palmă, îşi va înghiţi otrava cum înghiţi dumneata răchia pe care o ţii la măsea. Hai, să nu mai pierdem vremea, să ne apucăm de osul acela blestemat, că am şi alte treburi. Moşul, nu convins în întregime, se lăsă din nou pe spate. Dinspre stradă se auzi urducăitură şi maistorul ieşi în, uşă cu cleştele în mînă. — Ce-i maistore, ce se aude ? — Acuma suiră în căruţă pultul cel mare. — Unde? — La căfana lui Novac. — Dar ce i-a venit, se mută ? — S-a mutat săracul de tot. La cei mulţi. Acuma îi vînd lucrurile la licitaţie. A murit fără pic de urmaşi, la groapă nu i-a stat nimeni lîngă cap, afară de popa, deşi l-a petrecut tot oraşul. Că tare l-au iubit. Plîngeau ţiganii şi cîntau din, viori, ca la un fecior tînăr. A rămas ceva datorie după el, executorul a ieşit cu toba. Mai, înainte trimisei calfa să-mi dea de veste cînd vine rîndul scaunelor că aş vrea să duc acasă vreo trei, patru. Ştii, are nişte scaune cu pluş roşu, stai pe ele ca pe pernă. Moşul se gîndea cu gîndul departe. — Vezi, maistore, ce rău e cînd rămîne omul fără urmaşi ? Că de aia vrea baba mea să o luăm pe Florica la noi, să nu ajungă casa şi binele pe mîini străine. Dar ce mai este acolo de vînzare ? — Oh, este o avere întreagă. Trag toţi din ea, care cum pot. Mese, scaune, oglinzi, dulapuri, măsaie, un biliard, farfu- rii, linguri, cuţite şi o casieriţă tînără şi frumoasă. Pe asta o vînd mai bine, rîse maistorul. Mai este şi o oglindă, care era la spatele fetei de se vedea în ea căfana întreagă. Ar fi minunată pentru un atelier de frizerie mare, dar eu, mulţam Domnului, am tot ce-mi trebuie aici. Numai scaunele acelea le-aş duce acasă că tare frumos ar sta într-o odaie de oaspeţi. Cînd gătăm cu măseaua, du-te şi dumneata pe acolo, poate găseşti ceva pe plac. Moşul făcu din mînă ca şi cum s-ar fi apărat de o muscă. — Nu-mi trebuie mie lucruri de alea că la mine casa-i rînduită. Ce să fac eu cu lucruri domneşti ? Nici aşa nu am cui le lăsa. Maistorul ridică din umeri. •— Se capătă lucruri frumoase acolo mai pe nimica. Dar să vedem de buba noastră. Culcă a treia oară pe moş în scaun şi vîrî cleştele între fălci. Moşul nici nu simţi cînd Filip scoase un oscior ca de un lat de deget, ascuţit la un capăt şi spart din fluierul piciorului, îl arătă victorios moşului, în vîrful cleştelui. — Uite tîlharul care ţi-a amărît zilele. Să înveţi minte, altădată să nu spargi oase în dinţi, zise rîzînd de gluma lui. Mai cu seamă după răchie nu. Ar putea să sară jumătate de măsea şi aia ar fi treaba dracului. Moşul se uită neîncrezător la aşchia albă şi îşi pipăi măseaua. — Asta să fie toată buba de la măseaua mea ? — Asta. Stai bine încă o clipă, să spălăm rana cu spirt. Moşul simţi întîi o înţepătură, apoi o răcoare plăcută, care îi aduse miros atît de cunoscut în nas. — Asta, doar, a ţinut viaţa în mine timp de trei săptămîni, zise el arătînd sticla de spirt. De n-aş fi avut răchie în casă, cine ştie ce s-ar fi întîmplat. — De, răchia e bine să fie totdeauna împrejurul omului, aprobă maistorul. Ajută la toate relele. Mai cască gura o dată, ş-apoi am terminat. - 208 209 înfăşură puţină vată pe o coadă de chibrit, pe care îl muie într-o sticlă brună. Cînd o scoase, jumătate din vată era neagră. — Ce-i aia, întrebă moşul. — Iotintum, lămuri Filip. Asta curăţă puroiul să nu se mai facă. Moşul căscă gura pentru ultima oară şi maistorul frecă vata de rană. Moşul sări ca ars, apăsînd palmele de falcă. — Ce făcuşi maistore, îngînă cu gura strînsă parcă de nişte arcuri. Vrei să mă otrăveşti ? — Nu te speria, că nu-i nimic. Ustură puţin că e tare. însă te scapă de rele. Moşul clătina din cap cu gura deschisă ca să-şi facă vînt. După un timp se obişnui cu drăcia aia şi vîrî mîna în praştie. — Apoi cît mis dator maistore ? — Şaptezeci de criţari cu tot cu măseaua din palmă, zise bărbierul învelind-o pe aceasta într-o bucăţică de hîrtie ruptă dintr-un ziar. Ştiu că se va bucura baba, cînd i vei arăta-o. Moşul îndesă măseaua în chimir şi-1 întoarse cu buzunarul către spate. — Las-o naibii de babă. Aşa sînt muierile, nu ai ce să le faci. Ţipă, se ceartă, dar la urmă, dacă ştii cum să le duci, tot vin la brazdă. —■ Vin, dar pînă vin îţi mănîncă zilele, se oţărî maistorul. Ce, io nu am una acasă ? Toată ziua brichineşte pe bieţii copii. Ba că s-au murdărit pe picioare, ba se trag de chică, ba le sînt rupţi nădragii. Las' să se tragă, zic eu, şi să rupă, că de aceea sînt copii. Dar ea nu şi nu. Să se poarte ca îngerii. Apoi poarte-se cine-o vrea ca îngerii, copiii trebuie să zburde. Să vezi copilul primpretorului de lîngă noi. E cuminte ca un sfînt. Dar cînd s-a luat odată la întrecere cu al meu, să se urce în castan, că-s de o vîrstă, abia a apucat trunchiul de două ori, a şi căzut palid ca hîrtia şi s-a aşezat la umbra zidului. Nici capul nu şi l-a putut ţine de frînt ce era. Pînă cînd al meu, de mult îi arunca din vîrf castane nedesghiocate. Din asta a ieşit bucluc, pentru că una l-a lovit în faţă şi copilul a plecat acasă plîngînd. După amiazi a venit fibirăul la mine supărat, că-mi arată el mie Lege sanitară şi oglinzi murdărite de muşte. Dar vezi, la mine oglinzile sînt ca oglinda, cum spune vorba, şi încet s-a potolit, că nu avea încotro. Ca mine, nu-1 rade nimeni. La urmă cînd l-am gătat de ras, mi-a spus cu destulă părere de rău că băiatul are prea multă vlagă de domn. Şi că ar trebui să aibă şi ceva de la ţară în el. Seara acasă însă, muierea să aprindă casa, nu glumă. îi bătuse şi pe ceilalţi doi, care nu avuseseră nici o vină. Moşul ascultă păţania maistorului cu răbdare, apoi făcu din mînă a iertare. — Au, maistore, şi ele necazurile lor. Ce ar fi, să sta", dumneata toată ziua cu copiii ? Ţi-ar scoate peri albi cu zile. — La dumneata nu sînt copii şi totuşi baba te brichineşte, se apără maistorul. — Nu-s, nu-s, că i-a luat Domnul de mici. La mine e alta. La mine eu sînt şi tată şi bunic şi copil. Pe cine să-şi verse baba necazurile, dacă nu pe mine ? Că vezi, bărbatul mai dă într-un bou, se suduie cu vecinul, sau aruncă o scurtătură după scroafă cînd scapă dincolo de gard şi începe să rime printre legume. Şi în felul acesta îşi sloboade otrava din suflet şi iarăşi e om. Dar muierea, ce poate ea să facă ? Să dea în bărbat ? Nu îndrăzneşte. Să dea în vită ? I-e milă. Aşa că nu-i rămîne decît limba. Şi cu aia se stîmpără. O învîrteşte ca pe meliţă, frige, taie, înţeapă cu ea mai rău decît cu satirul. Dar bărbatul ce trebuie să facă ? Să nu-şi piardă firea. Că la urmă tot ea îl spală şi îl cîrpeşte de are în fiecare duminecă ţoale curate. Şi tot ea îi ţine casa în rînduială şi-i fierbe de mîncare şi samănă crumpii în grădină şi-i toarce cînepă, sau un caier de lînă pentru cioareci. Nu, nu, maistore, muierea trebuie preţuită la casă, chiar dacă are toanele ei. Numai că asta nu trebuie să i-o arăţi că ţi se suie la urmă în cap. Maistor Filip rămase destul de mirat de vorba întoarsă a moşului, căruia o dată cu durerile i s-au dus şi supărările. Acum ochii îi licăreau veseli. întinse mîna către maistor. 210 211 — Apoi, maistore, mulţam dumitale că m-ai scăpat de năcaz. Sănătate bună să dea Dumnezeu. Şi spune sănătate şi acasă maistoriţei şi copiilor. Să crească sănătoşi. — Sănătate să dea Dumnezeu la toată lumea, taicule, strînse mîna moşului maistorul Filip. Moşul ieşi în dimineaţa frumoasă, cu soare călduţ şi plină cu miros de băgrdni, pe care boarea îl aducea de pe coasta de deal ce se înălţa în spatele căfanei lui Novac. Trase adînc din aerul curat. Odată cu parfumul de flori îi intră pe gît şi duhoare acră-amăruie, care îi strînse limba. — Fir-ar a dracului de doctorie, că scîrbavnică mai e, înjură în gînd moşul. Pute în gură la mine mai rău ca la patică *. Asta-i dindumul ăla, sau cum naiba a zis că-1 cheamă. Se apropie de boii care au mîncat tot fînul şi abătu pe cel de brazdă care se îndepărtase de proţap şi făcea cercuri în jurul jugului, pe cît îl lăsa funia. Le mai aruncă un braţ. — Să-1 mîncaţi şi pe ăsta şi să vină baba. Apoi plecăm mereuţ spre casă. In colţul de sus al pieţii, în faţa căfanei, cu toate că era zi de lucru, lumea forfotea ca la pomană, unii să vadă, alţii să cumpere, dar cei mai mulţi ca să petreacă strigînd cîte o sumă şi urcînd în felul acesta preţurile. Mulţi aveau legături sub braţ, dar nici aceştia nu plecau acasă. Cocoţaţi pe scaune şi pe mese, ei gustau mai departe senzaţia. Cîteodată vîntul aducea frînturi de vorbe către moş : — O masă cu tabla de marmură, doi florinţi. O dată, a doua oară ... — Doi forinţi şi zece ... Moşul asculta rezemat de proţap şi baba nu mai venea. O tristeţe i se cufundă în suflet, care cu atît fu mai grea, cu cît nu avu cu cine să o împartă. — Cum se duc lucrurile, Doamne, cum se irosesc. Nimic nu-i de vecie în lumea asta. * Farmacie. Se gîndi ce om de treabă a fost Novac, fi-iertatul. Niciodată nu a stricat răchia şi servea pe domn şi pe paore tot aşa de prieteneşte, parcă ar fi fost frate cu ei. Avea cunoscuţi în toate părţile, de la vale cumpăra vin, delurenii îi aduceau răchie. Dar nu a înşelat pe nimeni, nici la măsură, nici la grad, cum făceau birtaşii de mai sus. Şi gătea un papricaş, Doamne, ce papricaş. Farfuria era plină pînă la dungă, berea şase criţari şi Bîrcă zicea cum nu zicea alt muzicant în tot aritul. Domnii, care veneau la Marila, aci se înzdrăveneau. Douăzeci de chelneri, în bluze albe, cărau tăvi cu friptură şi cu paşteturi. El niciodată nu a mîncat aşa ceva, dar a auzit că e minunat. Şi Novac, Dumnezeu să-1 ierte, umbla printre mese zîmbind şi ploconindu-se vesel şi întrebînd pe fiecare de poftele sale. Dar cînd erau adunări de învăţători sau de popi şi Bîrcă zicea numai de alea de pe coastă, sau doine dintre dealuri, de se dezlegau baierele inimii ! Of. Of. Acum nimic nu va mai fi. S-a dus Bîrcă, se prăpădi Novac şi tot binele şi biuşagul ce a fost pe aici se va împrăştia ca în vînt. Ce rămîne după toate ? Executorul şi toba, al cărei sunet îi trecea prin inimă de fiecare dată ca un cuţit. Cine ştie cine va stăpîni lucrurile adunate cu atîta trudă de Novac, an de an, o viaţă întreagă ; străinii vor huzuri din chinul lui. Nu-i o lună de cînd a murit, din fripturi şi din papricaşuri nici mirosul nu a mai rămas, parcă le-ar fi suflat vîntul mare. Moşul oftă şi-i veni în minte că, cu cearta babei de aseară, nu a băgat nimic în gură. Dezlegă straiţa, dar abia apucă prima îmbucătură, o şi scuipă. — Fir-ar al dracului de tintom. Scîrba aia de putoare iar îi otrăvi gura. întoarse capul către atelierul de frizerie, din care maistor Filip ieşea zorit. Moşul abia îl apucă. — Maistore, maistore, fii bun stai o clipită. Spune-mi ce să mă fac că nu pot mînca de putoare. — Trece, moşule. Pînă mîine nu o mai simţi. — Pînă mîine să nu mănînc nimic ? 212 213 — Ba poţi să mănînci, cum să nu poţi. — Poate dracul dar eu nu. Cum apuc să iau bucătura în gură, mi se întoarce înapoi, parcă aş mirosi ciocîu *. Spune-mi, maistore, nu se spală dindumul ăla cu nimica ?' — Nu se spală aşa de uşor, că-i cam tare. Se lipeşte de orice. Noi cu spirt îl curăţim, dar nu prea iese. Nu vii la licitaţie că acum urmează scaunele ? Moşul clătină din cap. , — Nu-s pentru mine lucrurile astea. Maistorul aplecă uşile atelierului şi se grăbi la adunătură. Moşul iar rămase singur cu boii. Cel de brazdă se smuci din nou. — Ho, boiane, ce tot roteşti în jurul carului, că nu te-a muşcat strechea. Boul se uită la el lung şi dacă ar fi avut glas, i-ar fi spus că i-e sete. Moşul însă înţelese asta şi fără vorbe. — Mănîncă, numai, fînul. Cînd ieşim din oraş, la fîntîna lui Cotîrlă, îţi dau apă cîtă vrei. Boul se mai uită o dată la el, apoi îşi aplecă botul către fîn. Moşul, liniştit, luă straiţa şi se îndreptă spre birtul lui Pleavă ca să-şi spele putoarea din gură şi să-şi stîmpere după aceea rînza, care-şi cerea'drepturile tot mai insistent. S-a stîmpărat şi s-a spălat cam mult. Cînd a ieşit, zâmbetul îi trăsese mustăţile aproape de urechi ; se mira cu ochi veseli că uliţa venea singură către el. I-a căzut bine faptul acesta şi l-a luat ca o îndreptare a lucrurilor, care trebuie neapărat să urmeze după necazurile pe care le-a lăsat, împreună cu amintirea babei şi a nenorocirilor lui Novac, în colţul acela întunecos, totuşi plin de căldură, din birtul lui Pleavă. în piaţă întâlni pe maistorul Filip, învîrtindu-se ca o sfîr-lează între patru scaune, pe care le pipăia şi le ştergea neîncetat. De departe strigă către moş : * Stîrv. — Taicule, uite, am pus mîna pe ele. M-a suit unul pînă la opt florinţi, că-s oamenii plini de draci, dar de acolo am rămas singur. Arătă cu mîndrie spre scaune. Poleiala lor lucea ca soarele, îţi fugeau ochii de pe ele. Plăcură şi moşului. — Scaune ca la împăratu', maistore. Să tot şezi în ele. Şi pînza asta faină ! — Asta nu-i pînză, moşule, ăsta-i somot din cel mai bun. Pune mîna, să vezi ce lucru e. Moşul întinse mîna şi catifeaua îi mîngîie palma ca pielea de pe botul unui viţel de două luni. Obrajii moşului se lăţiră şi mai mult. — Da, ăsta-i lucru, zic şi eu. Acuma ştiu de ce le place domnilor să şadă cîtă-i ziua de lungă în căfana şi să nu facă nimic. Pe scaune de acestea chiar şi numai să şezi e o plăcere. Dar de ce nu le duci acasă ? — Am trimis calfa să cheme copiii. Ia fiecare cîte unul şi într-o clipă am ajuns cu ele acasă. Ia te uită, a venit rîndul oglinzii celei mari de care ţi-am spus. în forfoteala aceea patru oameni, cu mînecile sufulcate peste cot, se căzneau cu o oglindă cît o uşă să o ţină în picioare lîngă masa executorului. De unde stătea moşul toată piaţa se vedea în ea, mulţimea de oameni, carul cu boii desprinşi — cel de brazdă iar a luat-o razna — şi în fund, rîndul de case de pe cealaltă lăture a pieţii. Rama oglinzii, lată de două palme şi împodobită cu crestături de aur, împrăştia mii de scîntei care le fulgerau în ochi cînd oamenii o aplecau puţin. Moşul rămase uluit. — Cum se poate atîta minunăţie ? Maistorul nu-i putu răspunde, pentru că ciocanul izbi. — Zece florinţi ! Executorul privi în jurul său. Faţă de strigările de pînă aici, el începu deodată cu sumă mare. Fu un moment tăcere, apoi un neamţ gros îşi făcu loc spre masa lui. 214 215 — Doisprezece ! Dintr-\m colţ se auzi un glas încet : — Treisprezece. Mulţimea începu să asculte. Urechile şi ochii se îndreptară spre licitaţie. — Patrusprezece. Neamţul cu burtă nu se lăsă. Dîrz : — Cincisprezece ! Urmă o pauză. Ciocanul căzu o dată. Maistorul Filip grăi încet la urechea lui Moş Ion : — E uşor să oferi cincisprezece florinţi pentru un lucru ca ăsta. — Cum, pentru oglindă dă el cincisprezece florinţi ? întrebă moşul ca trezit din somn. — Pentru oglindă, de sigur. Asta-i oglindă de două sute. — Două sute ? — Două, taicule. — De florinţi? De florinţi. Nu-sînt doi ani de cînd un ofiţer la un chef a tras cu pistolul în ea. Numai pentru oglindă a plătit două sute. Au adus-o de la Viena, pe aici nu s-a găsit asemenea sticlă nici la Vîrşeţ Moşul nu mai zise nimic. Parcă i se făcuse cald şi îşi simţi gîtlejul uscat. Făcu doi paşi şi ridică ochii la oglindă. Cum o ţineau oamenii puţin aplecată, se văzu în ea din cap pînă în tălpi — numai că i se păru că stă cam într-o parte — lîngă maistorul Filip, cu straiţa la gît şi cu cele patru scaune în jurul lor. Şi văzu mai încolo şi plăvanii, care se uitau în gol, indiferenţi la cele omeneşti. Cel breaz era într-o parte. — Ce o fi avînd boul acesta de tot se învîrteşte, aşa, de-a prostul, în jurul carului ? se întrebă moşul. Se va fi supărat că azi dimineaţă am dat cu codărîşca în el de necazul Sulumiei ? Nu-şi putu continua gîndurile, pentru că iar se auzi glasul energic al executorului : — ,Douăzeci ! A doua oară ! Neamţul cel gras îşi şterse fruntea cu o batistă lată, vărgată cu roşu şi cu vînăt. Cu pălăria dată peste cap strigă : — Douăzeci şi cinci ! Pe faţa congestionată sudoarea lucea ca clisa. Filip mormăi din nou : — Dă, numai, Franţ, dă ! Rama singură face patruzeci. — Douăzeci şi opt ! — Treizeci ! Moşul se simţi tras înainte. De dimineaţă, cînd l-a îndemnat Filip nici prin gînd nu i-a trecut să cumpere oglinda şi acum parcă altul a oferit : — Treizeci şi cinci ! Oglindă mare, de două sute. Babei nu-i va plăcea. Nu-i nimic. Nici lui nu-i plac toate cicăliturile babei. Nu va muri ea din asta, va zbiera, dar îi va trece, o înţepătură nu-i strică, să ştie că omul e stăpîn în casă. însă parcă totuşi nu ar trebui aşa de aspru. Muierile au şi ele cîteodată dreptate. Nu, nu. Nu trebuie să se bage în lucruri de acestea. Grăsunul îşi şterse a treia oară fruntea : — Treizeci şi şasă ! — Patruzeci şi cinci ! Să pleznească baba de necaz ! ! Moşul se uită năuc în jur să vadă cine a rostit cu glasul lui. Pînă să se lămurească, ciocanul a căzut a treia oară. — Scoate banii, taicule, şi ia-ţi sănătos oglinda. Mîinile moşului întoarseră ca prin vis praştia şi numărară patruzeci şi cinci de florinţi pe masă. Cei patru oameni înfăşoară oglinda. Cînd se opriră cu ea în faţa lui, Moş Ion zări ca-ntr-o ceaţă ce se împrăştia încet, un ţăran îmbrăcat în cojocul lui, care rîdea, rîdea cu privirea tulbure şi rătăcită şi o mulţime de oameni zăbunită locului, cu ochii căscaţi de uimire. Văzu şi căciula de persian în capul moşului şi i se păru că e a lui şi-i văzu gurguiele opincilor. Scutură din cap şi iar se uită la omul acela din faţă. Abia atunci îşi recunoscu figura, cu mustaţele albe răsucite frumos, cu cojocul cel nou — era frig de dimineaţă, cînd a plecat — şi cu clăbăţul de persian, care 216 217 i-a rămas de la bunicu-său. Rîsul lui izbucni mai larg decît piaţa : — Din ţuguiul căciulei, pînă în vîrful gurguiului de la opinci ! Ha, ha, ha, auzi maistore ? Pînă la gurgui. Ce va zice baba, cînd o va vedea ? Ha, ha, ha ! Maistorul era vesel de veselia moşului. Aprobă îndată : — Ai făcut, taicule, azi o cumpărătură cum nu se poate mai bună. Uită-te la neamţul acela, îi vine să pleznească de ciudă că i-ai luat blaga de oglindă dinaintea nasului. Are birt pe Ogaş. De mult ar fi vrut el să pună o oglindă mare în birtul său ca să-i poată zice căfană. Dar acum s-a isprăvit. Trebuie să aştepte alt rînd. Moşul nu se tulbură. — Treaba lui dacă i-e ciudă, sau nu. Dar una să se ştie, oglindă ca mine nu are nimeni în sat. Auzi ! Nimeni ! Să ştii că-mi place. Să o ia dracul dacă nu-mi place. Hai cu oglinda la car. Cei patru hajmandăi apucară din nou oglinda şi porniră cu ea după moş Ion, care păşea mîndru ca un cocoş. I se păru că toată lumea se uită acum la el. într-adevăr, lumea se ţinea după el ca după procesiune. Toţi voiau să vadă mai aproape ţăranul care a cumpărat oglinda lui Novac. — Aceştia, care merg acum după mine, toţi ar vrea să aibă o oglindă ca asta, zise el, în vreme Ce un nou val de mîndrie îi umflă pieptul. Calcă şi mai îndesat cu piciorul; simţea că oglinda îi împrumută o parte din măreţia ei, care-1 ridică deasupra celorlaţi cel puţin cu un cap. De partea cealaltă a pieţii se apropia baba. Cînd au trecut şanţul spre piaţă, a ieşit şi ea de după roţile de dinapoi. Moş Ion primi izbitura privirii drept în piept. încetini pasul şi, parcă ar fi simţit şi ei ceva, încetiniră şi-oamenii, Baba strigă de departe : : —"■ Buba să mănînce pe toţi dughenarii, cu dughenele lor cu fot. Nu; mai poţi intra în ele de scumpătate. Pentru două 218 capete de dîrză să mă jăcmănească cu un florint şi douăzeci. Auzi ? Pentru o ruptură de cîrpă şi de sUcnă ! Şi nu-ţi lasă un ' criţari, să te rogi şapte zile. Pe toţi i-am umblat de-a rîndul, ţin unul cu altul, parcă s-ar fi vorbit. Procesiunea se opri lîngă car. Unul întrebă ce să facă cu oglinda. — Rezemaţi-o aici, de loitra carului, pînă aştern puţin fîn pe seînduri, zise cu jumătate de glas Moş Ion. Baba ciuli capul înainte ca o pasăre răpitoare. — Dar, ce-i cu asta ? — O suim în car şi o ducem acasă. Moş Ion căută să bage în glas cît mai multă însufleţire. Baba însă rămase rece. — Oglindoaia asta ? Ce facem cu ea acasă ? — Ea noastră. Am luat-o de la licitaţie. Te vezi în ea, ca în apa limpede. Dacă o ai pe asta în odaie, nu mai trebuie să mă întorc în jurul tău cu ciobul acela de acasă, în fiecare duminecă şi zi de sărbătoare, cînd îţi potriveşti poalele să nu fie de vreo parte mai lăsate. — M-ai auzit tu pe mine spunînd că-mi trebuie o oglindă aşa de faină ? — Ne trebuie, de bună seamă că ne prinde bine, asigură moşul păciuitor. Las-o că-i bună în casă. — Nu crezi că e prea mare pentru casa noastră ? Nici nu o poţi băga pe uşă, aşa e de mare. Moşul înşelat de vocea liniştită a babei se înfoie. — Ridicăm şindrila, babo, de pe casă şi o băgăm prin pod. Dar ştiu că oglindă ca mine nu are nimeni în tot aritul. Mă văd în ea din ţugui pînă-n gurgui. Moşului i s-a lăţit pieptul. Voinicia ieşea din el amestecată cu duhoarea de răchie. Voi să fie larg de tot. — Hai, babo, să bem alvălucul cu maistorul Filip, că m-a scăpat şi de dureri şi m-a făcut şi cu oglindă ! Baba ascuţi ochii. O cută se ivi între sprîncenele ei, ca o tăietură neagră. Se uită un timp la moş, se uită la oglindă, apoi 219 îşi roti privirea peste lumea adunată în jurul lor. Făcu un pas către Ion şi adulmecă prin aer. Cînd începu să vorbească, vocea ei crişcă, parcă un cuţit ar fi lunecat pe o farfurie. — Măseaua ai scos-o ? Moşul, întors în felul acesta pogan, ezită un moment. Mais-tor Filip se grăbi să răspundă în locul lui. — O are la el, cum nu. Sigur că o are la el. I-am împachetat-o chiar eu în hîrtie şi a băgat-o în praştie, lîngă bani, să o ducă acasă de suvenire. — Aşa ? Şi cît ai dat pe oglindă ? Cuţitul sgîriase parcă şi mai tare farfuria. Moşul însă, vesel că iar s-a întors vorba, spuse pe şleau. —- Patruzeci şi cinci. Buzele babei se subţiară într-o singură dungă, de la o ureche pînă la cealaltă. Ţipătul ieşi ca un cui. — Cît ? — Patruzeci şi cinci. Zău, numai patruzeci şi cinci. Nasul babei se repezi într-o parte. — Asta-i oglindă de patruzeci şi cinci ? Mă credeţi nebună ? Maistor Filip îndreptă : — Patruzeci şi cinci de florinţi, maică, nici vorbă. Nu vezi ce fel de oglindă e asta ? — Patruzeci şi cinci de florinţi ? Mîinile ei căzură după straiţa. O leucă în moalele capului nu ar fi putut-o buimăci mai rău. Cu buzele albite şi întoarse pe dos repetă : — Patruzeci şi cinci de florinţi... Ridică ochii întrebători la oameni, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă. Oamenii însă nu-i putură da nici un sfat. In privirea lor nu văzu decît lacomă dorinţă, aşteptând o depanare a lucrurilor cît mai aspră şi ea înţelese că trebuie să-şi poarte singură necazul. Unii, mai la spate, pufniră chiar în rîs. Cei patru, care ţineau oglinda întrebară nerăbdători: — Hai, repede, nu ne ţineţi cu vorba aici. Mai avem de lucru la domnul executor. Ce facem cu oglinda ? Moşul arătă cu un gest vag spre car şi oamenii se porniră să o ridice cu opinteli pline de grijă, cînd baba se repezi la ei ca o cloşcă înfoiată. — Asta ? Blăstămăţia asta nu intră în casă la mine să ştiu câ nu mă mai uit în oglindă cît trăiesc. Ghearele ei smulseră hainele de pe oameni şi zgîriară braţele care au umflat oglinda. — Lăsaţi oglinda becherilor. Lăsaţi-o, că asta nu intră în casă la mine. Am spus o dată, de cîte ori trebuie să vă mai spun ? Oameni buni, săriţi să nu mă jăfuiască tîlharii aceştia ! Se zbătea între cei patru salahori şi-i îmbrîncea şi-i suduia ca scoasă din minţi. Dungile grăpate de gheare se roşiră, braţele ocupate cu povara scumpă nu se puteau apăra. Moşul o apucă de mînă. — Stai, muiere netoată ce eşti. Lasă în pace oamenii, că nu ţi-au făcut nimic. Furia babei se dezlănţui nebună. Cu palmele se năpusti asupra moşului şi începu să-i care pumni peste cap, peste umeri, unde ajungea. — Tîlharule, jîuitorule. Eşti un pustaliu ca moşu-tăii, Ion Tobaşul. M-ai lăsat pe drumuri cu beţiile tale, să cerşesc ca o stîrpitură de la capătul satului. Acum îţi trebuie oglindă pe preţ de o junincă şi de un car de cucuruz ? Te învăţ eu minte. Legea .' La lege ieşim noi, să se aleagă dreptatea, beţiv dărînat şi înrăit ce eşti, care mi-ai prăpădit juninca şi mîine şi casa mi-o prăpădeşti. Te învăţ eu minte, dacă tu de casă şi de lucrurile din ea şi de bătrîneţele mele nu vrei să te îngrijeşti. Şi loviturile curgeau ca ploaia, la fiecare cuvînt o lovitură în capul moşului, în braţele înălţate spre apărare şi în spinarea întoarsă. în turbarea ei baba nu-şi mai dădea seama că-şi sdre-leşte pumnii izbind în coatele moşului şi că prin clăbăţul şi prin cojocul moale loviturile nici nu-1 ating. Simţea numai că trebuie să se bage orbeşte, să se bată şi să se răzbune cu lumea 220 221 care nu o ascultă şi nu-i dă dreptate şi pe care o întruchipează moşul cheltuitor şi smintit. Răbufnirea de nervi însă nu putu ţine mult. Pumnii se opriră şi baba se lăsă în genunchi, moale şi gîfîind, lîngă traista prăfuită şi lîngă cîrpele negre înşirate pe jos. Clătina din cap în dreapta şi în stînga şi cînd văzu că nimeni nu-i ia parte, la-crimile-i izbucniră printre degetele care-i acopereau faţa, cu bocete ce sunau a gol în piaţa largă : — M-ai dărîmat de oase, m-ai omorît. De ce m-ai băgat cu zile în groapă, de ce m-ai sărăcit ? Moşul nu răspunse. Îşi săltă pe umeri cojocul pe care bă-boaia turbată aproape i-1 smulse şi îşi îndesă pe cap clăbăţul lunecat într-o parte. Lumea începu să se împrăştie ridicînd din umeri. Sfîrşi-tul acesta nu interesa pe nimeni, babe urlînd de-a proasta se pot vedea la orice colţ. Se întoarseră iar la licitaţie împreună cu cei patru salahori, care răzimară iarăşi oglinda de loitrele carului. Cînd tăcerea o împresură şi avu curaj să-şi ia mîinile de pe ochi, văzu în faţă, rînjind către ea batjocuritor, o hîrcă cocoloşită, cu faţa soofîlcită în creţuri pline de ură. De sub cîrpa căzută pe umeri două cozi roase şi murdărite de vreme îşi scoaseră capetele înnodate în panglici negre. Ochii răi din oglindă o făcură să-i treacă un tremur prin spinare. — Ptiu ... A dracului să fii, cu cel ce te-a cumpărat, împreună. Bătu-l-ar Dumnezeu, cum m-a bătut pe mine cu el. Se ridică din praf cu genunchii pîrîind. — Mă duc. Mă duc şi năpustesc din casa mea. Mă duc să mă culc pe lîngă garduri şi pe sub şoproane, unde mă va apuca seara. In casa mea eu nu mai am ce căuta, că m-au scos din ea. In piaţa largă nu a mai rămas fiinţă decît moşul ruşinat de bătaie, boii şi Filip, pe care o solidaritate negrăită îl ţinea lîngă moş. Se simţea oarecum părtaş la păţania lui, la urma urmei el l-a îndemnat la oglindă. Ii părea rău şi de sfada cu baba, pentru că aşa o ruşinare nu s-a mai văzut. — Aprigă babă ai, taicule, căută să-1 îmbuneze pe Moş Ion. Ca un stajameşter de cătane. Şi nu numai limba merge la ea. Moş Ion zîmbi încurcat. — M-a luat cam fără de veste, grăi el frecîndu-şi bărbia. Nu am vrut să fac larmă, că îi arătam eu. Un' drăcuşor nu dădu pace lui Filip. — Parcă spuseşi mai de dimineaţă că muierile se pot aduce la brazdă şi cu buna ? — Se pot, se pot, d-apoi că se pot. Insă şi pentru asta îţi trebuie răgaz, ca pentru toate. Ş-apoi cu volbură ca asta, dracul să se pună. Omul cuminte i se fereşte din cale şi aşteaptă să treacă. — Şi cum te duci acum cu oglinda acasă ? — Mă duc eu, lasă pe mine. Se dreg lucrurile singure. Pînă acasă îşi suflă ea dracii. Filip nu crezu şi încurcătura moşului crescu mare de tot. Ca să scape de ea, propuse : — Ştii ce, maistore ? Oglinda şi aşa nu o pot sui singur în car. Pînă gată oamenii la licitaţie, ca să-mi ajute, mai trece vreme. Să mergem pînă atunci la Pleavă, să bem măcar noi doi alvălucul. Că şi dumneata eşti de plată cu scaunele. Filip se uită în jur prin piaţă, să vadă dacă nu este vreun muşteriu pţin apropiere, apoi, după ce trimise scaunele, intrară amîndoi înfocaţi la Pleavă. In piaţa de porci acuma nu mai rămaseră decît boii şi carul. Boarea încetase şi soarele s-a ridicat deasupra capului cu căldură de primăvară. Boul de brazdă iar plecă de lîngă jug, — Ce cald e şi nu găseşti pic de umbră în piaţa asta mare, gîndi el făcînd un ocol în jurul proţapului. Oamenii de la oraş sînt proşti. Nu sădesc copaci decît pe marginea drumurilor şi în unele locuri închise. Aci însă boii nu pot să intre. Doar cîţiva cîini spălaţi frumos şi cu aţă la gît se plimbă cu stăpînii 222 223 lor. La Moş Ion ograda e plină de pruni oricînd te poţi trage la umbră. Era un bou tînăr, inteligent şi prins abia de un an la jug. Privea lucrurile de sus, cu oarecare dispreţ pentru imperfecţiunea lor, tocmai pentru că se ştia deştept şi nu-i plăceau nici anumite orînduieli din lume, făcute de oameni, despre care avea părere destul de proastă. Bunăoară le reproşa că nu au patru picioare şi că pe cap, în loc de coarne, poartă tot felul de acoperămînte, mai cu seamă căciuli din pielea unui animal inferior, care se cheamă oaie. Şi apoi se înhăitează cu muieri pentru o viaţă întreagă, care tocmai de aceea le fac zile fripte. Din cauza muierilor adesea suferă şi ei, boii. Azi dimineaţă, de exemplu, Moş Ion l-a lovit din pricina babei Sulumia. Lovitura în sine nu are prea mare importanţă, pentru că natura l-a înzestrat bine pe un bou împotriva neajunsurilor de felul acesta, dîndu-i o piele, pe care şi oamenii o invidiază, zicîndu-i cu un anumit înţeles piele de bou. însă în lumina celor mai noi principii, lovitura este lipsită de sens, pentru că pe lîngă că nu aduce rezultatele dorite, e şi umilitoare. Nu se mai poate bate azi o fiinţă, ca în secolul trecut, cu scop de represalii, chiar dacă represaliile ar fi justificate. Cu atît mai strîmbă a fost întîmplarea de azi dimineaţă, pentru că s-a petrecut pe nedreptate. El a tras bine la car, numai tovarăşul său, boul cel bătrîn, pe care îl înjugă de om, acela rămîne cîteodată în urmă şi atunci proţapul merge pieziş. Azi nu ar putea să spună apriat a fost vinovat, sau nu, pentru că aţintise urechea la cearta moşului cu baba Sulumia. Dar chiar să fie vinovat, nu ai ce-i face, e bătrîn şi atîta poate. îşi întrerupse reflexiile şi se uită la tovarăş. Acesta se întindea spre grămada de fin, apuca o gură şi o mesteca încet, cu pleoapele lăsate pe jumătate, ceea ce îi dădea un aer de somnolenţă tîmpă. — Ce bou bătrîn şi idiot, se gîndi mai departe cel de brazdă. Nu are nici un ideal în lume. Trăieşte numai pentru burtă, mestecă, rumegă şi se balegă toată ziua. De aci îi veni în gînd soarta tristă a boului: Cînd e viţel tînăr, e frumos şi jucăuş şi gazda îl mîngîie pe bot. îi place să se gîdile în palmă cu părul catifelat alb, alb ca neaua, sau roşcat şi-1 lasă să sugă cît vrea. Mai tîrziu, dacă nu-1 aduc la oraş pentru şniţel vienez, îl opresc de la lapte, îi distrug bărbăţia, ceea ce e,o operaţie foarte nedemnă şi dureroasă şi-i frîng umerii în jug. Dacă are noroc, îl împerechează cu un bou de vîrsta lui, în acest caz greul carului îl suportă egal. Dacă nu, cum e şi cazul său, tovarăşul mai bătrîn va merge totdeauna în întîrziere cu un pas şi-1 va condamna astfel să ducă greul. Ridică din nou ochii la tovarăşul alb. Acesta mesteca înainte. Pe ochii plînşi i s-a aşezat o puzderie de muşte, oare îi su-geau pleoapele şi îşi umflau burta cu sîngele lui. Nici nu-şi lua oboseala să le alunge, rar, mai clipea din cînd în cînd, fără ca muştele să se sinchisească. Toată fiinţa îi era cufundată în mişcarea înceată a fălcilor cu care mesteca mingile de fin rîgîite spre digestie complimentară. — Ah, soartă de bou, blestemată şi stupidă. Să-ţi petreci zilele lîngă un dobitoc bătrîn şi constipat care nu ştia altceva, decît să mestece şi să rumege toată ziua! Să nu poţi schimba cu el niciodată vreo idee. îmbătrîneşti aşa lîngă el, pînă cînd, sfirşit de puteri şi cu muşchii aspriţi ca iasca prăjită, îl cufundă în cazanul de supă al vreunui restaurant de lux din oraş. Şi atunci, în locul lui apare la stînga ta un viţeluş nou, cum ai fost tu odinioară, cu umerii nebătuţi şi cu părul curat, care se bucură de toată dragostea şi de toate mîngîierile lu Moş Ion — adică nu de ale lui Moş Ion, pentrucă acesta va fi de mult oale şi ulcele — ci de ale unui stăpîn nou căruia îi va plăcea botul umed şi moale şi corniţele fragede de pe frunte. Pe tine te vor ghionti şi te vor boteza rablă cu picioare înţepenite, sau, simplu de tot, bou bătrîn şi boul cel tînăr te va trata în cel mai bun caz cu compătimire umilitoare. Ah, nu ! Asta nu o va răbda să ştie că s-ar întîmpla orice. 224 225 îşi înţepeni picioarele de dinainte şi zvîcni a protest din umeri. Funia legată uşor de fiularul jugului cedă şi se lăsă; şarpe inofensiv, cu capătul spre copitele lui. Mirat de libertatea neaşteptată rămase un moment locului, apoi izbucni, cu coada în vînt şi cu mugete vesele, într-un cancan înţepenit de şale, care înconjură carul şi umplu piaţa cu praful răscolit. Picioarele săltăreţe îl purtară pînă la prăvălia lui Filip, acolo unde îi văzuse mai înainte pe cei doi sporovăind. în faţa domnului cu şervet la.gît, de pe tabla de fier, se opri. Se gîndi că dacă ar vrea, ar putea să intre şi el în frizerie şi să îşi lege un şervet la gît, dar se întoarse mai bine spre piaţă, să vadă efectul.pe care l-a produs explozia zburdălniciei sale. într-un colţ. văzu o cireada de oameni, care se uitat) la el cu ochi mari. Ăştia nu-1 interesară. In alt colţ zări vreo patru găini, care ciocăneau după seminţe în rămăşiţele solidificate ale porcilor aduşi la tîrgul de sîmbăta trecută. — Fiinţe degradate şi nesensibile, ca lemnul, oftă el. Un bou şi-a dobîndit libertatea şi voi vă complăceţi în excremente de porc. Ce decadenţă, ce decadenţă ! Se uită la car. Boul de om tocmai izbise cu capul, ca să gonească o muscă galbenă care-1 înţepa în şale şi se întoarse iarăşi spre căpiţa cu fîn. — Nu degeaba îţi zic bou bătrîn şi idiot. Nu pentru tine este făcută lumea aceasta şi din bucuriile ei de ordin mai înalt puţine poate gusta sufletul tău înduvigat ca o mîhecă slăbită de atîta purtat. Aruncă din coarne şi căută mai departe. Atunci, într-un fulger de privire, zări ceea ce cu atîta ardoare a voit să vadă. Văzu o fiinţă, care se uita cu botul întins de curiozitate spre el. .Vedenia însă, departe, de a-i produce aceea satisfacţie, pe care orice bou o simte şi o aşteaptă cînd a săvîrşit o ispravă mare, îl înmărmuri pe dată ce o desluşi mai- de aproape. Pentru că ea se arătă în chipul unui viţel, cu umerii bine legaţi, cu plete mari, albe st roşii, pe spinare, care-1 privea faţă-n faţă 226 fără frică şi cu multă neobrăzare. Era între roţile carului, da, chiar între roţile carului său, fără de nici un drept şi-1 sfida cu vădită semeţie; care se manifesta prin picioarele proţăpite în lături şi coada ridicată în vînt a provocare curată. Se uită la tovarăşul bătrîn. Acesta părea că nici nu ia cunoştinţă despre viţelul de lîngă car şi îşi rumega în tihnă tolănit pe burtă, nutremîntul. — Ah, încet, încet, să nu ne pripim, îşi făcu el îndemnul. Să judecăm lucrurile cu sînge rece, ca să nu comitem vreo greşală. Ce caută boul acela tînăr lîngă carul meu, aceasta e întrebarea ? îşi aminti că de dimineaţă, cînd au plecat de acasă, au legat juninca de loitra carului. Juninca însă a rămas în partea de jos a oraşului, la măcelar. Afară de aceea, era o fiinţă fără strop de temperament şi nu se asemăna de loc cu acest viţel, care pare a fi foarte năbădăios. Atunci ? Să fie vreun viţel pripăşit, care s-a pierdut de stăpîn şi a ajuns din întîmplare în piaţă ? Nu se poate. Prea stă familiar şi provocator lîngă car şi prea de multă vreme se uită la el. Nici nu se vede nimeni, care să vină să-1 ia. Ce poate fi ? Tot gîndindu-se şi iarăşi gîndindu-se, încetul cu încetul i se dezveli lumina adevărului, năucitoare şi singura posibilă. — Moş Ion a cumpărat un viţel tînăr în locul boului acela bătrîn şi idiot. Şi l-a adus la car, să se obişnuiască ! Pe cît adevărul i se dezvelea mai luminos, furia i se înfigea tot mai adînc în suflet şi-i răscolea porniri bovicide. — Cum se poate ca acest venetic să mă sfideze într-un chip atît de neruşinat, cînd eu nu sînt bou bătrîn, ca acela de om şi cînd eu, cu cei trei ani ai mei, pot răsturna carul într-o clipită ? Aicea trebuie ceva făcut! " Se uitau unul la altul de piatră. Nici un muşchi nu le tresărea, nici un fir de păr pe bot nu li se clintea. Doar cozile şi le învîrteau în aer ca pe nişte aripi de vînturătoare, tot mai . repede, tot mai dîrz. " 227 — Hm, făcu boul nostru din cap. O zvâcnire imperceptibilă scutură şi capul celuilalt. — Asta îşi bate joc de mine în mod barbar, constată viţelul de brazdă. Ce fac eu, face şi el, dau eu din coadă, dă şi el. Şi nu pot mişca din cap ca să nu se mişte şi el. Ochii i se încruntară, dunga de sub ei se adinei a ciudă. Scăpărări verzi apărură în privirea celuia. — De ce s-o fi uitat de la început aşa de urît la mine ? se întrebă el. Că doar nu mi-a cunoscut gîndurile ! Aceeaşi întrebare se văzu şi în ochii din faţă. Lăsă capul în jos şi căutătura lui ieşea acum, de sub ploapele strînse, cu duşmănie de moarte. Fulgere ucigaşe ţâşniră şi din ochii boului de pripas. — Se ţine al dracului, constată boul de brazdă. Ia să încercăm cu el cîteva figuri mai tari. Făcu un pas înainte. Vis-a-vis-ul se apropie şi el. Se feri în lături. Viţelul străin şi el. — Nu ies cu ăsta la cale, se gândi boul. Ce ar fi să-1 tratez cu dispreţ ? Gîndindu-se mai bine, ideea îi păru excelentă. De ce să-şi pună mintea cu primul bou ieşit în oale, el care poate răsturna un oâr ca pe o jucărie ? Să se certe ? Cu asta nu se ajunge totdeauna la rezultat sigur. Cînd doi boi'se bat, se sîngerează şi îşi frîng coarnele amândoi; Dar dispreţul e arma boului cult, cu asta îl poate desfiinţa fără să mişte măcar din coadă şi-1 va face pe celâlt să plece ruşinat Se îndreptă spre căpiţa de fîn, cu nasul în aer, dar în colţul ochiului spionând neîntrerupt mişcările adversarului. Celălalt plecă şi el. La căpiţă se opriră deodată şi îmbucară un smoc în gesturi paralele. Boul de om nu ieşi nici acum din indiferenţa în oare se cufundase. Cel de brazdă însă rămase trăznit: — Cum ? îndrăzneşte să smulgă un smoc de fîn din căpiţa mea ? Ce impertinenţă de bou necrescut ! Cel de pripas se uita cu ochi întrebători la el. Şi cînd cel de brazdă mai îmbucă o dată, îşi umplu gura la fel. — Asta nu mai e glumă, asta cere sînge, urlă bou; inteligent şi o zbughi spre salcâmii din faţa casei lui Filip. — De bună seamă că trebuie să ne răfuim, să vedem care pe care, citi în ochii celuilalt ridicarea mănuşei, după ce-1 văzu repezit în partea opusă a pieţii. Se săltă în două picioare. Străinul la fel. îşi replie corpul îndărăt, sprijinindu-1 pe muşchii picioarelor ca pe nişte arcuri vînjoase în care tremura forţa, gata să-1 azvîrle bolid peste duşmanul care se pregăti să-1 înfrunte cu aceeaşi mişcare. — Uite, al dracului, că nu se teme, se miră în gînd boul lui Moş Ion. Ba mai vrea să lupte, chiar, ca mine. Bine. Dacă vrea război, război să fie. Crâncen şi pînă ,1a moarte. Amindoi nu avem loc în aceeaşi lume. Dar, mă gîndesc, oare n-ar fi cazul să întrebuinţăm aici o stratagemă, care să-1 doboare sigur şi repede. O stratagemă a surprinderii. Mă fac că nu mă uit la el şi va crede că nu vreau să mă bat. însă eu, la moment bun, l-am şi izbit. întoarse capul, dar cu bulbucul ochiului ţintă spre obraznicul din faţă, care căzu în cursă pentru că se uită şi el în lături. Cînd văzu asta, mugi o dată ca trăznetul şi se repezi cu coarnele în pieptul adversarului, ce Se surpă parcă nu ar fi fost coşcogeamite bou. Cioburile oglinzii, sfărâmate ţăndări, căzură în pietrişul de sub picioare cu clinchet ce răsună prelung în piaţa largă, de porci. Moş Ion şi maistor Filip se cinsteau în răcoarea bolţilor lui Pleavă. Limbile se mişcau anevoie şi pe maistor l-a apucat un sughiţ, care-i scutură umerii vreo două ceasuri. Moş Ion se uita la el cu înţelegere şi-1 îndemna să bea apă, că de apă îi va trece. Filip însă refuză categoric ca în ziua asta însemnată, cînd el şi-a băgat patru scaune cu pluş în salon, să se otră- 228 229 vească cu apă. De aceea sughiţul îl scutura înainte, ceea ce în definitiv nu-1 incomoda prea tare şi-i asculta pe Moş cu multă atenţie, deşi acesta înghiţea tot a doua silabă şi îşi muia glasul ca un copil. — Vezi maistore, io totdeauna am zis : Trebuie să asculţi şi ce zice muierea, că şi ea e un suflet de la Dumnezeu şi nu e ca vitele negrăitoare. Pentru că pe vită nu poţi să o îndupleci cu vorba, ci trebuie să dai în ea cu bîta. Dar muierea se înduplecă şi cu buna, că i-a dat Dumnezeu minte, numai că-i mai puţină decît la om, dar tot i-a dat şi îşi poartă şi ea judecata ei. După socoteala muierească, de bună seamă, nu după cea a omului, pentru că socoteala muierească e alta, nu-i ca la om. Maistorul avea şi el ceva de spus. Corpul i se apleca în mai multe direcţii, ceea ce constituia un şir neîntrerupt de pericole pentru stabilirea lui pe scaun. — Vecine — acuma erau vecini — io, hîc, io ţi-aş spune ceva, Hîc, ce mă roade la inimă de multă vreme. Io, hîc, aş ba-te-p, hîc, aşa îmi vine să o bat, pe Dumnezeul meu, aşa aş bate-o ! — Pe cine vrei să baţi, vecine ? • — Pe cine ? Pe nevastă ! — Pe nevastă ? — Da, pe nevastă. Nu mă ţin, hîc, om, pînă nu o bat o dată bine. Că dacă nu o bat, îmi pierd respectul faţă de mine. De mulţi ani mă roade gîndul acesta, hîc, cred că de cînd nu m-a lăsat să cumpăr frizeria din uliţa cea mare, aia de lîngă fierăria lui Blau,, cînd a murit Maistorul Franţ, care s^a- tăiat la mînă cu briciul şi s-a umflat. Ea nu m-a lăsat şi a cumpărat-o hîc, Martes şi acum stă el în uşa frizeriei în strada principală, nu io. Apoi, hîc, e ăla bărbir ca mine ? Vezi, vecine, dacă, hîc, nu ascultam atunci de muiere, unde aş fi io, hîc, astăzi, că frizer să priceapă lucrul ca mine, nu sînt mulţi; Dar, hîc, io am ascultat de muiere şi acum ascut cuie. — Lasă, că nu-i aşa de rău că ai ascultat de muiere, căută să-1 îmblînzească moşul. Nici unde eşti nu-ţi merge rău. I — Nu, hîc. Nu pot să-mă vait. Dar, de atunci mi-a luat muierea maul. Dimineaţa îmi dă lapte- de capră crud, hîc, şi io nu pot suferi laptele crud. Zice că-i bun pentru curăţenie. Sfaturi muiereşti. Mie nu-mi trebuie curăţenie, am io curăţenie şi iară lapte de capră crud. Dar ce orezi, cum mi-ar sta, hîc, mie să ies eu după amiaz în uşă, cînd s-a potolit căldura şi.pleacă domnii la plimbare şi eu, hîc, să salut lumea ce trece, cu o închinăciune, să întreb pe domnul feşter, bunăoară : „Nu poftiţi, hîe, dom'feşter ? Poftiţi intraţi, că una două terminăm, e liber". Sau, hîc, pe dom'judecător, care poartă zulufi şi mustaţe legate, ca Franţ Josef. Ce crezi, e uşor să faci o barbă ca aceea ? Martes îşi bate joc de el. Cînd iese, hîc, din frizeria lui, parcă ar ieşi de la un cizmar. Ah, să am io o dată în scaun o barbă ca aceea, aş arăta proştilor'acestora ce înseamnă să fi bărbir. ■ Of, vecine, ce aş bate-o o dată, numai o dată, ca să-mi, hîc, iasă veninul. — Pe cine să baţi, vecine ? : — Pe nevastă. ■— Dar ce ţi-a făcut nevasta ? — Nu-ţi spusei ? îmi mănîncă zilele, hîc, fripte. — Şi de ce nu o baţi ? — Nu ştiu, hîc, vecine, de ce, dar nu-mi vine să ridic mîna asupra ei. Că dacă aş putea, hîc, să dau numai o dată, hîc, aş bate-o măr după aceea. Dar prima lovitură, asta nu pot să î'-o dau. — Eşti moale, vecine. Io sînt din alt aluat. Din unul mai tare. Ai văzut cum am răgulat-o eu pe a mea azi dimineaţă ! — Am văzut. ; — S-a cărat, parcă nici nu ar fi fost aici. Ea ştie singură, ce ar fi aşteptat-o, dacă nu ar fi şters-o. Acasă să vezi numai ce-i dau. Ii arăt eu cine-i gazda în oborul meu. Pumnul moşului izbi în masă. — Mai adă doi deţi ! Răchia sosi şi moşul se întoarse către Filip. 230 231 — "Vezi, io aşa fac. O las şi ea spune. Spune, spune mereu, mă împunge, mă taie, mă sducneşte. Şi io tot tac şi iar tac. Pînă o dată sare ceva în mine şi atunci pun mîna pe scurtătură. Dar pînă nu sare, io tac. Aşa o răgulez eu pe babă, — Io, hîc, vecine, nu fac aşa. Că nevastă-mea e bună. Mă cîrpeşte, mîncarea e la rînd, se îngrijeşte de sănătatea mea. Dar tocmai cu asta, cu grija ei prea multă, mă omoară. — Trebuie să-ţi întăreşti sufletul, vecine. Că dacă o baţi, e pentru binele casei. Şi binele casei trebuie ţinut mai înainte de toate. — Aici ai zis bine. Dacă aş bate-o, m-aş simţi, hîc, io bărbat la casă. — Trebuie să o baţi ! — O bat. Azi, hîc, o bat. — Doi deţi, Nicolae ! i — Doi deţi. — Năroc, vecine. — Năroc. Dacă azi nu o bat, să nu-mi mai zică nimeni maistor Filip ! — Să auzim de bine. Năroc. — Năroc să dea Dumnezeu. Soarele, întors peste casa lui Pleavă, îşi strecura dinspre stînga razele piezişe, umplînd masa celor doi de lumină. Deţii luceau galbeni şi sticleau dinspre gît în reflexe alb-negrui, ce coborau după cum licoarea scădea în burta lor. Cei doi erau aplecaţi asupra papricaşului pe care-1 înghiţeau cu îmbucături haloase. Ochii erau de mult tulburi, se mişcau greu printre muşchii congestionaţi ai feţei, care se umflau şi se dezumflau în ritmul fălcilor flămînde. Papricaşul dispăru, udat din belşug cu berea spumoasă de'la Ciclova, o dată cu razele soarelui de pe masă. Maistor Filip abia îşi ţinea ochii deschişi, iar capul i se lăsa într-una pe piept. — M-am muiat, vecine. M-am muiat de tot. Iar va zbiera muierea, cînd m-o vedea. Acum însă sînt hotărît, dacă va orîcni o vorbă urîtă, să ştii că o bat. O bat, să fiu al dracului, de n-o bat. Se sculă şi moşul în picioare. Ceva îl trăgea într-una îrr-dărăt pe scaun, însă drumul, pe care mai avea să-i facă pînă acasă, îl zorea. — Maistore, s-a făcut tîrziu şi mi-s boii nebeuţi. Trebuie să plecăm, să nu mă prindă noaptea pe drum. Capul lui Filip căzu chip de aprobare. Chemară băiatul. — Cît nis datori ? — Doisprezece deţi, de patru ori papricaş şi opt pahare de bere ! Cînd au ieşit, soarele îşi trimitea ultimele raze de pe coama dealului, care închidea valea dinspre apus şi pe care drumul moşului, trebuia să ocolească pentru a ajunge acasă. Străbătură uliţa îngustă răzimaţi umăr de umăr. în creierii moşului se fră-mîntau întîmplările lui. — Maistore ! ! M-am sfădit cu Sulumia şi m-am ţigănit, cum nu m-am ţigănit cu nimeni în viaţă. Dar nu a avut dreptate. Aşa-i că nu a avut dreptate ? Oglindă ca mine nu are nimeni în tot aritul. Mă văd în ea tot. Din ţugui pînă-n gurgui. Hei, din ţugui pînă-n gurgui ! Ţipătul lui despică uliţa în două. Maistorul iar aprobă cu capul în piept. — Aşa-i vecine. Ai o oglindă în casă, cum numai în căfana lui Novac a fost odată. Dar ia spune-mî, ai suit-o în car ? Erau la marginea pieţii. Boarea serii sufla răcoros şi asta făcea bine obrajilor aprinşi. Moşul se uită la Filip. — Nu am suit-o că au plecat oamenii. Dar de ce mă întrebi ? Maistorul nu răspunse. îl apucă de mînecă şi-1 trase după el. — Dumnezeule ! Prin cadrul poleit bogat şi cu crestături pompoase rânjeau spiţele roţilor a bătaie de joc. Maistor Filip îmbrăţişa un băgrin şi începu să hohotească. 232 233 — Oglinda ! S-a spart oglinda. Oglinda de două sute a lui Novac s-a spart! Hohoho, ahohoho, ihohohoooo. Pieptul i se zgudui parcă ar fi plîns după un copil ăl lui. Moşul sta nedumerit, de fugă clăbăţul'îi căzuse pînă în nas. Buzele lui abia putură bîlbîi : — Ce s-a întâmplat, maistore ? Ce-i cu oglinda ? Unde mi-i oglinda ? Boul de brazdă stătea acum cuminte lîngă jug. Cu un ochi pîndea evenimentele. Funia, ce atârna, şi dunga roşie, care-i sîngera cirlionţii albi dintre coarne, trădau totul. Maistorul dezlipi o mînă de după băgrin şi arătă spre el. — Boul. Boul ăsta blestemat a spart-o. Aşa i-a fost sorocul. Să nu o folosească nimeni după săracul de Novac. He, he, he, he ,he. Uă, hă, hă, hă, hă. U, hu, hu... Moşul se clătină bleg, cu mîinile atîmate, cu gura căscată, din care curgeau balele beţiei înşirîndu-se pe şuitaşurile cojocului descheiat. Privirea i se scurgea adormită din ochi, cînd la cadrul oglinzii, cînd la boul sîngerat. Se bălăbăni să cadă: — Bătaia lui Dumnezeu. Curată bătaie de Dumnezeu. Amorţeala nu-i ţinu mult. Cum sta şi se uita la oglinda care nu mai era, deodată văzu priri cadrul aurit, ca prinfcr-o fereastră deschisă spre zilele ce aveau să vină, casa lui din sat cu ograda întinsă, cu pruni deşi în grădină. Era ruptă parcă din uliţa ei şi îndepărtată undeva, în locuri prin oare el mi Umblase niciodată. Oameni străini, mici cît degetul celmic al lui, sîrgu-iau prin curte ; se întrebă cine putea să fie. Se căută" pe sine ; ochiul lui pătrunse în toate ungherele, cotrobăi prin clet, pe la butoiul cu răchie, iscodi în buzană, ba se sui şi în podul grajdului unde dormea vara, pe fânul mirositor, dar nu se găsi. Căută şi pe baba lui şi nu o văzu nici pe ea; femei, care nu erau îmbrăcate bătrlneşte ca Sulumia, ieşeau din casă şi forfoteau printre acareturi. O gheară haină îl strînse pe la capul pieptului, care îi vîrî fără nici o posibilitate de îndoială, dure- 234 tos şi definitiv, în conştiinţă : casa lui nu mai era a lua. Au pus mîna străinii pe ea. Şi cum sta şi se uita la oamenii şi la lucrurile acelea, liniile feţei trecură pe rând la loc. O hotărâre, mai tare ca voinţa lui, mai tare ca beţia, le înşiră în ordinea lor cea de toată ziua. Doar deasupra ochilor, acolo unde nu se vedea, sub dunga clăbăţului, îi lăsa două încreţituri de îndârjire şi de răzbunare, oare îi brăzdară fruntea adînc. Se duse la jug. Vîrî grumajii boilor între răstăie, apoi se întoarse iarăşi lîngă loitre. Gura lui nu scoase un cuvînt pînă aci. Cînd înfăşcâ însă cadrul şi-1 aruncă după capetele vitelor într-o opinteală peste puteri, pe care ambiţia de a nu ieşi singur micşorat dintr-o întâmplare de rîs şi de întristare, i le crescu cît casa, glasul lui izbucni copt de amărăciune : — Na ! Să-1 purtaţi voi după cap, cum ar trebui să-1 port eu, jug de prostie. Şi să-mi duceţi acasă suvenir ce a mai rămas din oglinda lui Novac, pe care a cumpărat-o Moş Ion Stăvan, pe preţ de o junincă şi un car de cucuruz, cum nu a mai pomenit nimeni în tot Banatul ! Reveni la maistorul care hohotea neîntrerupt ou băgrinul în braţe. — Apoi vezi, maistore. Cînd un bătrân âţi rosteşte un lucru, să pricepi că aşa-i. Şi de muiere trebuie să asculţi cîteodată, că şi ea înţelege unele rânduieli. Uită-te, la mine. Dacă ascultam de Sulumia, nu aş fi păţit ce am păţit acu. Aşa, s-a dus dracului şi junincă şi un cai- de cucuruz şi oglinda vestită a lui Novac. Gîndeşte-te bine, maistore, la întâmplări că-s cu multă învăţătură. Acum, sănătate bună să dea Dumnezeu. Şi sănătate şi maistoriţei şi copiilor, să crească mari şi cuminţi. Vru să spună şi despre casa care acum s-a dus şi ea după celelalte, dar gheara aceea ascuţită nu-1 lăsă. Plecă înaintea boilor, cu funia în mînă şi cu rama de aur peste coarnele lor. Razele soarelui, ce murea, scăldau figura înaltă şi uscăţivă în poleială viorintă. Capul i se ridica semeţ, 235 înfruntând parcă un destin venit din vînătări pe boarea înserării, oare-i fluştura pulpana cojocului şi-4 răcorea şi gândurile învălmăşite fierbinţi sub clăbăţul de persian înfundat dîrz, pînă în rădăcina nasului, a înfruntare, clăbăţ moştenit din tată în fiu de la Moş Ion Tobaşul şi păstrat în familie ca un lucru sfînt. ÎNTK-O SEARĂ ÎN BĂNAT \ Se scria 1906. Suflul cald al primăverii topise de cîteva zile zăpezile, dar spre lăsatul serii iarna muşca cu colţi aspri din căldura zilei şi întorcea de la miazănoapte cîte, un pui de crivăţ, care făcea să plesnească pielea de pe obraji şi umplea de lacrimi ochii acelora care se încumetau să iasă în treburi. De aceea oamenii se retrăgeau de vreme în casele lor, care după scăpătat deschideau spre uliţă cîte doi ochi trişti şi în patru colţuri, acoperiţi însă şi aceştia repede cu tăbliţele de lemn ale şolocatrelor. Mai aspră însă decît boarea crivăţului a fost grija stapini-rii, care se străduia tocmai în acele timpuri să pu.iă limba satului în „drepturile sale fireşti", şi care grijă ţinea pe oameni tot mai mult închişi lîngă vetre. Clădirea şcolii, cu spatele ei masiv, oprea zarea dinspre apus ; ea se întindea ca o mogîldeaţă imensă, din jos de biserică, într-o piaţă împrejmuită de trei laturi cu şiruri de case, întrerupte de garduri de nuiele purtînd streşini de viţă în spinare, pleoştite şi plecate în toate părţile, ca mersul unui om sărac; mai încolo se înşirau ziduri.de piatră, în albeaţa cărora porţile, înalte să intri cu carul de fîn pe sub ele, tăiau petece mari şi întunecate, imprimînd construcţiilor un aer de gravitate. Intrarea în şcoală se făcea pe trepte de piatră vînătă, mărginite pe două părţi cu zid. Lespezi mari, cioplite, apărau zidurile, care serveau şi de scaun, şi de trambulină pentru jocurile de copii. Treptele se opreau în faţa unui portal imens, care se deschidea în coridorul ce tăia de-a curmezişul clădirea. Spre stînga, din coridor, se făcea intrarea în sala de învăţămînt printr-o uşă înaltă, severă şi cu două aripi. în seara aceea încăperea avea ferestrele luminate puternic. Totuşi, din cauza aburilor ce s-au lăsat pe geamuri, în lăuntru nu se vedeau mişcînd cîteva umbre jr întunecate, deasupra cărora lampa cea mare, cu burta ca baniţa, răsfrîngea din. reflectorul cît roata de car, atîrnat de tavan, o lumină ce scălda în tremurături galbene oamenii şi băncile. La capăt coridorul se termina într-altă poartă, ce se deschidea spre curtea şcolii. înaintea ei, pe dreapta, era uşa oare ducea în locuinţa dascălului, cufundată dinspre stradă în întuneric, deoarece iarna familia învăţătorului se înghesuia toată în odaia de către curte. Noaptea s«