Constantin Bacalbasa
*
BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ
voi. I (1871-1877)
Ediţie îngrijită de ARISTIŢA ŞI TIBERIU AVRAMESCU
BIBLIOTECA
1987
Editura Eminescu
BUCUREŞTI, PIAŢA SClNTEII 1
1 .O.Xu. J5Z55Zf,
PREFAŢĂ
Gazetar din rîndurile acelora care, după Războiul de Independenţă din 1877—1878, au pus bazele presei române moderne, ajunsă în puţin timp la un indiscutabil nivel european, ilustrînd — alături de alţi numeroşi colegi de generaţie, ziarişti profesionişti precum: D. Aug. Lau-dan, I. C. Fundescu, Grigore Ventura, Aurel Mureşianu, Valeriu Branişte, Al. Beldiman, Const. Miile, Anton Bacalbaşa, I. Teodorescu, Iosif Nădejde, B. Brănişteanu, C. G. Costa-Foru, Al. Ciurcu, Ioan Nădejde ş.a. — cu talent, putere de muncă, curaj şi perseverenţă nobila profesiune :le făuritori ai unei opinii publice romaneşti democratice, patriotice şi progresiste, Constantin Bacalbaşa, cu toate meritele sale de publicist oreţuit în epocă nu s-ar fi bucurat de un interes mai accentuat în posteritate dacă — în pragul senectuţii — nu s-ar fi simţit îndemnat să-şi împărtăşească săptămînal cititorilor de la Adevărul şi apoi Universul amintirile sale adunate mai tîrziu în patru volume sub titlul inspirat. Bucureştii de altădată.
Profesia de ziarist — şi în aceste rînduri nu ne referim la scriitorii :are au practicat tot atunci, mai multă sau mai puţină vreme, cu strălucire, activitatea ziaristică, în frunte cu Eminescu şi Caragiale sau la unii )ameni politici, precum George Panu — era, s-a mai spus de atîtea ori, asemănătoare cu aceea a actorului care, o dată ce părăseşte definitiv ,cena, este uitat treptat de contemporani şi mai ales de urmaşii acestora, are nu se mai pot bucura de contactul nemijlocit şi hotărîtor cu arta icestora. Astăzi, despre strădania ziaristică de peste o jumătate de secol i lui Constantin Bacalbaşa se mai ştiu foarte puţine lucruri (deşi el a jublicat cîteva zeci de mii de articole!), în studiile de specialitate mai lînt menţionate pozitiv unele articole din perioada sa socialistă, din anii 1880, deşi o atenţie îndreptăţită de luciditatea intervenţiilor sale ar media-o şi activitatea sa publicistică din anii premergători realizării deplinei îrdtăţi statale a poporului român. Desigur, el nu a fost cel mai înzes-rat şi cel mai consecvent dintre ziariştii citaţi mai sus şi nu s-a bucurat le influenţa în largi mase de cititori de care a beneficiat, de pildă, fondatorul presei române moderne de mare tiraj, Const. Miile — dar prezenţa sa stăruitoare, zilnică, în coloanele unor jurnale prestigioase precum: Telegraful, Epoca, Lupta, Adev&rul, Conservatorul, Dimineaţa, Universul ş.a. i-a creat o oarecare popularitate care 1-a însoţit statornic oînă la moarte. Dar, de pildă, oricît de serios ar fi alcătuit astăzi un
V
(desigur, util) volum selectiv din activitatea sa ziaristică, nu lipsită, fireşte, de momente de patos şi entuziasm combativ, acesta nu va putea trezi decît un interes mai mult documentar, în timp ce amintirile din Bucureştii de altădată — trebuie s-o recunoaştem —, evocare colorată, plină de căldură a unei lumi peste care s-a şi aşternut uitarea unui secol întreg, vor interesa, acum şi în viitor, generaţii de cititori dornici să cunoască un trecut din ce în ce mai îndepărtat, cu înfăptuirile şi cu eşecurile lui. In aceste condiţii, este evident că, pentru cititorii de azi şi de mîine, Constantin Bacalbaşa nu va fi, în primul rînd, gazetarul respectat de la Lupta sau Adevărul, ci autorul Bucureştilor de altădată, carte pe care o propunem pentru o nouă lectură, la peste o jumătate de secol de la ultima ei apariţie.
*
Constantin Bacalbaşa s-a născut la 21 august/2 septembrie 1856 într-un Bucureşti agitat de evenimentele războiului Crimeii (1853— 1856), care prilejuise încă o dată cotropirea ţărilor române de către ostile ţariste, otomane şi austriece. Tatăl său, Costache Bacalbaşa, viitorul sef al poliţiei oraşului Brăila, era originar, se pare, din satul Teleşti (jud. Gorj)1. situat pe malul drept al rîului Bistriţa, nu departe de Hobiţa lui Brâncuşi. El s-ar fi numit, la naştere. Telescu, dar ar fi fost adoptat de către un unchi, mai marele băcanilor (bacal-başa) din Galaţi, de unde numele cu rezonanţe turceşti de Bacalbaşn. înrolat ca simplu soldat în tînăra armată română, la 1/13 februarie 1834, el este avansat sergent-ma-jor în 1835, părăsind oştirea în noiembrie 1841.2 Un an mai tîrziu el se afla printre „amploaiaţii domnescului palat", căci în septembrie 1842 Alexandru Dimitrie Ghica, „cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Românească", ţinînd seama de „slujbele ce au săvîrşit mai jos însemnatele feţe" îi acordă lui „Costantin Bacalbaşa" şi altor „amploaiaţi" ai săi (Pantazi Baedat, Iancu Mihuleţ ş.a.) micul rang boieresc de pitar, potrivit cu „dispoziţiile art. 350 din Regulamentul organic şi cu art. 6 din legiuirea rangurilor".3 Fostul „fetfbel" (plutonier) îşi începe acum, în 1841—1842, o lungă carieră în administraţia tării; se va căsători, către mijlocul secolului, cu Aneta Bobescu, nevastă plină de rîvnă care-i va naşte (după unele informaţii incerte) 13 eonii, dintre care s-au mai ilustrat în lumea literelor: lancu (Ion C.) Bacalbaşa (n. 1863. Brăila}, gazetar şi dramaturg, director al Teatrului National din Bucureşti în 1912 şi Anton (Tony) Bacalbaşa (n. 1865. Brăila), virulentul gazetar socialist, excepţional dotat, mort însă în plină tinereţe.
Potrivit documentelor consultate de noi, pitarul Costache Bacalbaşa ajunsese, în 1853, poliţai al oraşului Brăila4, fostă raia otomană, reîntors
1 Teleşti şi nu Telea aşa cum se menţionează în „materialul documentar" publi-. cat de G. Călinescu şi colectivul în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, an. III, tomul III, 1954, p. 157, informaţie preluată de toate studiile şi sintezele care au urmat. In judeţul Gorj, ca şi de altfel în întreaga ţară, nu există nici o localitate cu numele Telea (v. colonel I. Vasiliu-Năsturel, Dicţionar geografic al judeţului Gorj, Bucureşti, 1892; Marele dicţionar geografic al României, voi. V, fascicula III, Bucureşti, 1902).
2 G. Călinescu şi colectivul, op. cit.
* Buletin. Gazetă oficială. Bucureşti, nr. 73, luni 14 septembrie 1842, p. 298. Decretul nr. 674, din 6/18 septembrie 1842 este iscălit de domnitor, precum şi de către „secretarul statului", C. Suţu.
* Almanah al Statului pe anul 1853, tipărit cu slobozenia înaltei stăpîniri, In al 15-lea an. Tipărit la serei. Z. Carcalechi, tipografia Statului, Bucureşti, 1853, p. 80,
VI
la Ţara Românească după o îndelungată ocupaţie turcească. In timpul războiului Crimeii el revenise însă la Bucureşti unde, recunoscîndu-i-se, desigur, calităţile, va fi încadrat imediat ca „ajutor al doilea" al şefului poliţiei Capitalei, marele clucer Radu Roset5. Primise nu de mult rangul de serdar, era, desigur, o persoană respectabilă, cu o carieră asigurată; de aceea, îndată după încheierea păcii va redeveni poliţai al oraşului Erăila, funcţie în care îl regăsim în 18586, cu titulatura specificată mai esact în ianuarie 1859: şef al poliţiei orăşeneşti7. Acum, în sfîrşit, liniştea atît de mult jinduită se înstăpînise peste ţările române, străbătute în aiii din urmă în toate direcţiile de către ostile prădalnice ale imperiilor reacţionare vecine. în vechiul port dunărean viaţa se normalizase, după cc? cunoscuse rigorile prezenţei militare turceşti, ruseşti sau austriece, precum şi, în plus, unul dintre cele mai teribile flagele ale vremii: ciuma. Populaţia oraşului, în creştere acum, ajunsese, potrivit unei statistici alcătuite de însuşi şeful poliţiei locale, Costache Bacalbaşa, în 1859, la 17 105 locuitori (dintre care 3 686 erau supuşi străini)8; în portul Brăila, p-in care se efectua o bună parte din comerţul exterior românesc, intraseră, în anul 1860, un număr record de „bastimente", aducînd zahăr, cafea, u îtdelemn, fier, orez, peşte sărat, măsline, stafide, smochine, lămîi, portocale, vinuri ş.a. din Marsilia, Malta, Genova, Constantinopol, Trapezunt, Odesa, Anvers, Livorno, Amsterdam, Alger etc.9 In aceste condiţii, de trafic portuar intens, cu o populaţie destul de amestecată şi în continuă creştere o dată cu dezvoltarea economică şi comercială a oraşului, poliţia brăileană devenise o instituţie importantă şi necesară; de aceea, la 9/21 februarie 1867, acum „prefectul poliţiei Brăila", C. Bacalbaşa, solicita insistent mai marilor săi o sporire a numărului gardiştilor de noapte şi de zi pentru a asigura paza „publică în oraş şi în port", deşi în sub-ordinea sa se aflau 155 de oameni, dintre care 140 „pe jos" şi 15 „călări1'10; în aceşti ani, şeful poliţiei căpătase o certă autoritate în oraş căci, în mai 1864, după lovitura de stat a lui Cuza, cînd are loc plebiscitul privind aprobarea noii Constituţii („Statut dezvoltător al Convenţiunii de la Paris") el se adresează cetăţenilor brăileni pentru a-i chema la vot, piecizînd, în sens evident progresist şi patriotic: „Prin urmare, pentru o astfel de mare lucrare, unică în istoria ţării noastrî tot românul sî chieamă ia vieaţă şi la drepturi politice ..
In sfîrşit, despre calitatea de şef al poliţiei brăilene a bătrînului Bacalbaşa, documentele cercetate de noi ne mai oferă un singur amă-ntnt: înlocuit la conducerea poliţiei, prin 1868, de Alecu Cecropide, apoi ic Stan Popescu, el va fi repus în funcţie, telegrafic, de către Mihail Sogălniceanu, ministru de Interne, la 23 februarie/7 martie 1869, care dispune „imediata suspendare" a poliţaiului Stan Popescu.12
?e
Sr
6 Almanah al Statului pe anul 1855, Bucureşti, 1855, p. 83; „ajutorul Intîi" al ului poliţiei era clucerul Constantin Păucescu. .
• Almanahul Statului pe anul 1858, Bucureşti, 1858, p. 44.
7 Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Documente privind istoria oraşului ăila (1831—1918), Bucureşti, 1975, p. 149.
» Ibid., p. 164. » Ibid., doc. 164.
10 Ibid,, p. 260.
11 Ibid., p. 225, document din 13/25 mai 1864, iscălit „poliţai, C. Bacalbaşa".
12 Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, întocmit de Augustin N. Pop, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959, doc. 195 (telegramă, concept).
VII
Potrivit amintirilor fiului său mai mare, Costache Bacalbaşa ar fi stat în slujba poliţiei brăilene vreme de 35 de ani, deci pînă către 1890, dovedind o energie exemplară în menţinerea ordinii în portul dunărean: „Tatăl meu — notează autorul Bucureştilor de altădată — a fost 35 de ani poliţai în vremuri foarte grele, cînd exista regimul consular şi cînd oraşul era plin de asasini greci. Dar cu o mînă de fier, în cîţiva ani, a stîrpit pe criminali. îmi amintesc că o dată mi-a spus: «Deşi aproape n-aveam mijloace băneşti, ştiam tot ce se petrece nu numai în Brăila şi în Galaţi, dar şi peste Dunăre, pînă în Balcani». Adevărul este că omul acela îşi punea toată inima la treabă, nu era numai un slujbaş cu grijă numai de a-şi încasa salariul la sfîrşitul lunii."13 Beneficiar al unei sănătăţi de fier, bătrînul Bacalbaşa mai era în viaţă în 1899 — atît el, cît şi vrednica lui soţie — cînd îşi încheia o existenţă zbuciumată, la numai 34 de ani, fiul său mai mic şi, desigur, cel mai talentat dintre toţi, gazetarul socialist Anton Bacalbaşa; cu acest trist prilej, un coleg de redacţie al acestuia, de la oficiosul flevist Dreptatea, ţinea să noteze că tatăl regretatului său amic „trăieşte şi astăzi, încă verde şi jovial ca un tînăr de douăzeci de ani"14.
Desigur că, provenind dlntr-o familie aşezată, cu venitul lunar asigurat, fiii Iui Costache Bacalbaşa vor dispune — cu moderaţie însă — de mijloacele necesare pentru a învăţa carte potrivit aptitudinilor şi aspiraţiilor lor; Constantin Bacalbaşa va urma cursurile unei şcoli elementare din Brăila, pentru a trece apoi la gimnaziul local, înfiinţat în 1867 prin transformarea şcolii reale (comerciale), înfiinţată şi ea cu numai patru ani în urmă; cursurile gimnaziale le-a început probabil în toamna anului 1868, căci în 1871 absolvea clasa a IlI-a a acestui unic gimnaziu din portul dunărean. In acest an, probabil sub presiunea unor părinţi mai practici, care doreau să-şi pregătească odraslele pentru cariera comercială, de mare viitor aici, gimnaziul Carol I, ca urmare a hotărîrii consiliului comunal redevine şcoală comercială şi, nemulţumiţi de această schimbare, visînd la o carieră mai „onorabilă" decît aceea comercială, un număr de copii părăsesc localitatea, pentru a-şi continua cursurile gimnaziale în alte oraşe.15 In aceste condiţii speciale — pe care nu le aminteşte nicăieri — Constantin Bacalbaşa ajunge, însoţit de tatăl său, în august 1871, la Bucureşti, pentru a urma aici cursurile liceului Sf. Sava. Este scena cu care se deschid Bucureştii de altădată, amintiri pe care va începe să le încredinţeze tiparului, în foiletonul Adevărului, peste exact o jumătate de veac, în noiembrie 1921.
Obţinîndu-şi bacalaureatul în sesiunea 1876, Bacalbaşa se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, avîndu-i colegi, în primul an, pe Paul Scorţeanu, Gh. Palade, I. Tanoviceanu, Duiliu Zamfirescu, I. Ian-covescu ş.a.; facultatea însă n-a terminat-o vreodată (a absolvit doar exa-
13 Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală, Adevărul, an. XXXIV, nr. 11327, 6 martie 1921, p. 1—2.
14 Anton Bacalbaşa, Dreptatea, an. IV, nr. 1202, 3 octombrie 1899, p. 1; în anunţul mortuar publicat în acelaşi număr al ziarului erau amintiţi toţi membrii familiei Bacalbaşa, In viaţă la acea dată: Constantin şi Aneta, părinţi, precum şi patru copii ai acestora: Eliza Mihailovici, Const. C. Bacalbaşa, căpitan Alexandru C. Bacalbaşa (va ajunge pînă la gradul de colonel) şi Ion C. Bacalbaşa (Ibid., p. 3).
15 „Mulţi şcolari, informaţi despre transformarea ce va avea să înceapă de Ia 1 septembrie viitor, cer din vacanţă direcţiunii gimnaziului certificate spre a se duce să urmeze în gimnaziile de prin alte oraşe" (Atanasie Popescu, Liceul N. Bălcescu din Brăila, monografie, ediţia a Il-a completată, Brăila, 1937, p. 21—22).
VIII
menele primilor doi ani), antrenat fiind în mişcările generoase ale tineretului de atunci şi, mai ales, atras de mirajul muncii în presa cotidiană care începea să se impună — modernizîndu-se în sens pozitiv occidental — în viaţa social-politică a epocii.
Tineretul vremii se afla, în anii de după 1870 — aşa cum înregistrează foarte exact Bacalbaşa — sub influenţa ideilor radicale profesate de gruparea politică patronată cu vigoare şi autoritate de C. A. Ro-setti şi I. C. Brătianu. Prin intermediul acestor idei mulţi tineri din lumea şcolară şi universitară s-au apropiat apoi, către 1880, de mişcarea socialistă, în curs de organizare la noi, ideologia romantic-revoluţionară şi generoasă a socialismului românesc de atunci înflăcărîndu-i în lupta pentru o lume pe care, cu altruism, o voiau mai dreaptă şi mai bună şi pe care regimul liberal-constituţional inaugurat în 1876 nu o mai făgăduia ra o posibilitate apropiată.
Bacalbaşa va avea şansa de a face parte din prima generaţie de socialişti-militanţi români — fapt care îi va influenţa, într-o măsură, întreaga viaţă —, fiind unul dintre cei dintîi studenţi universitari bucu-reşteni care vor fi antrenaţi în mişcare. E mai mult ca probabil că Paul Scorţeanu (Sachelarie), fiul unui grec din Brăila (şi bunicul, din partea mamei, al scriitorului M. R. Paraschivescu), pe care Bacalbaşa îl cunoştea din 1874, pe cînd acesta era elev la liceul Matei Basarab, să-1 fi atras în activitatea socialistă bucureşteană încă din 1876, cînd încep amîndoi să frecventeze cursurile Facultăţii de Drept de aici. Pe vremea aceea, Paul Scorţeanu locuia, împreună cu mama sa, într-o căsuţă din curtea bisericii Sf. Ecaterina de pe Calea Rahovei16; în camera modestă a amicului său^ Constantin Bacalbaşa a făcut cunoştinţă — printre altele — cu opera lui Hugo, cu „Nopţile" lui Musset, cu filozofia lui Lamennais, precursor al „socialismului creştin", cu cartea lui Ludwig Biichner, reprezentant al materialismului vulgar german. Forjă şi materie, de mare răspîndire printre tinerii intelectuali ai vremii (tălmăcirea acesteia în limba franceză — care a circulat si în tara noastră — apărea la Leipzig, în ediţia a V-a, în 1876).
Din primăvara anului 1877 şi pînă în toamna anului următor Bacalbaşa a fost nevoit să se refugieze însă în casa ospitalieră a părinţilor din Brăila, reluînd contactele cu cercul socialist bucureştean după ce a revenit în capitala ţării care-şi dobîndise, prin jertfă de sînge, mult rîvnita independenţă. El îşi aminteşte — din păcate vag şi imprecis — despre mai multe şedinţe la care a participat şi care au avut loc prin 1879—1880 în încăperi discrete ale spitalelor Filantropia, Colentina sau Colţea (mulţi dintre studenţii medicinişti simpatizau cu ideile umanitare ale socialismului), subliniind, şi avea, desigur, dreptate, că pe cei dintîi socialişti bucureşteni „ne-au înregimentat sub drapelul socialist sentimentele umanitare şi spiritul de revoltă. Eram socialişti nu prin reflecţiune, ci numai prin temperament şi simţire."17 După revenirea lui Gherea în ţară, evadat din captivitatea ţaristă, în septembrie 1879 şi stabilirea sa la Ploieşti, activitatea socialiştilor bucureşteni începe să capete o finalitate mai clară; în 1880 Bacalbaşa va fi însărcinat să asigure secretariatul revistei socia-
l" Constantin Bacalbaşa Cronica săptăminală, Doisprezece morţi. Paul Scorţeanu, Adevirul, an. XXXIV, nr. 11454, 7 august 1921, p. 1—2.
17 Const. C. Bacalbaşa, Socialismul tn Bucureşti, Adevărul, an. XII, nr. 3430, 7 februarie 1899, p. 1.
IX
liste România viitoare19, care a şi apărut la Bucureşti, în decembrie 1880, cu primul număr, probabil unicul. Paralel — şi exprimînd aceleaşi idei generoase ale amicilor săi socialişti — el va lua parte la acţiunile de organizare a studenţimii din Capitală sau pe plan naţional. îl aflăm astfel printre reprezentanţii studenţilor bucureşteni la primul congres al studenţilor din România liberă, care a avut loc la Focşani, între 7/19— 9/21 septembrie 1880, susţinînd cu convingere puncte de vedere specifice mişcării revoluţionare şi patriotice ale vremii, alături de colegii săi, socialiştii bucureşteni P. Scorţeanu, Al. Spiroiu, C. Stăuceanu, P. Ino-tescu sau ieşeni: Const. Miile, Al. Bădărău, Eduard Gruber ş.a.19 De altfel, cîteva luni mai tîrziu, în martie 1881 el îşi va pierde măruntul post de copist la Ministerul Instrucţiunii Publice ca urmare a faptului că luase cuvîntul la o întrunire a studenţilor bucureşteni, întrunire convocată pentru a protesta în legătură cu persecuţiile îndreptate împotriva colegilor de la Universitatea din Iaşi — ceva mai combativi — care organizaseră, împreună cu ceilalţi socialişti din oraş şi împrejurimi, o manifestaţie (interzisă apoi de autorităţi) pentru a marca împlinirea a zece ani de la proclamarea Comunei din Paris (şi, totodată, pentru a-şi exprima, pe ascuns, satisfacţia naivă în legătură cu asasinarea de către nihiliştii ruşi, ia 1/13 martie 1881, a ţarului Alexandru al II-lea). Rămînînd fără slujbă el a simţit, o dată mai mult, imboldul de a se dedica activităţii ziaristice, pentru care dovedea o chemare temperamentală şi, într-adevăr, era dotat pentru această profesiune pe care a slujit-o apoi; cu devoţiune, pînă la capătul vieţii. Debutul în presă şi-1 făcuse însă cu trei ani mai înainte, cînd amicul său Paul Scorţeanu, care era un fel de secretar de redacţie al revistei feministe fondate de Măria Flechtenmacher, Femeia română, îi publicase două poezii naive, la 5 şi 8 octombrie 1878 (Juneţe şi Amintirea); în aceeaşi toamnă, se prezintă la cotidianul Războiul, proprietatea tipografului Ioan Weiss, jurnal apărut în timpul războiului din 1877, ofe-rindu-şi serviciile ca traducător din limba franceză, dar este refuzat de redactorul principal al gazetei, poetul Gr. H. Grandea; tentativa de a intra în presă îi reuşeşte, pentru puţin timp, un an mai tîrziu cînd va lucra o lună de zile, fără plată, ca traducător din limba română la L'Inde-pendance Roumaine, angajat de directorul publicaţiei, Emile Galii. în sfîrşit, adevăratul debut ca ziarist şi-1 face abia în 1881 la Curierul român, o gazetă efemeră editată începînd de la 20 august/l septembrie 1881 de juristul şi omul politic brăilean Christodul J. Suliotis, viitor fruntaş conservator în portul dunărean, mai în vîrstă decît Bacalbaşa cu numai vreo doi ani; aici, sub pseudonimul străveziu Bacon el semnează o singură colaborare, o traducere în mai multe „episoade", la rubrica „Litere, arte, ştiinţe" — Pesimismul în faţa socialismului (numerele din 2, 4 şi 6 septembrie 1881), dar îi aparţin, mai mult ca sigur, şi alte tălmăciri, printre care Părinţii nihilismului de Victor Tissot, cu referiri la Herzen, Bakunin, Cernîşevski, precum şi relatarea despre al doilea Congres na-
18 In legătură cu desemnarea lui Bacalbaşa ca secretar al revistei, Gherea li scria amicului său socialist dr. Russel, la Iaşi: „SInt patru zile de cînd am venit la Bucureşti. Alaltăieri am făcut o întrunire mică unde am explicat neînţelegerile care există între noi şi voi. Rezultatul este că s-a ales alt secretar, C. Bacalbaşa" (C. Dobrogeanu-Gherea, Corespondenţă, ediţie îngrijită de Ion Ardeleanu şi Nicolae Sorin, Ed. Minerva, 1972, p. 77). La astfel de întruniri se referă şi Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată (cap. Anul 1879 şi Anul 1884).
19 Anuarul Asociaţiunii generale a studenţiloi- universitari din România, Focşani — Piteşti, 1880—1881, Bucureşti, 1882.
ţional al studenţilor universitari, întrunit la Piteşti în septembrie 1881, în cadrul căruia el prezentase darea de seamă, o înflăcărată analiză a problemelor naţională şi socială ale momentului respectiv: „Studenţi ai întregii Românii, fii ai unui popor lung timp părăsit uitării şi de restul omenirii şi de chiar conştiinţa lui, salutăm cu iubire această zi în care, de o parte şi de alta a Milcovului, de o parte şi de alta a Carpaţilor ne-am dat mîna şi ne-am zis: fraţi... Suferinţele naţiunii române să le curmăm, iată dorinţa noastră; o Românie mare şi un popor fericit şi liber — iată visul nostru!"20
Ucenicia gazetărească propriu-zisă şi-o începe însă în acelaşi an 1881 la jurnalul Telegraful al lui I. C. Fundescu, una din bunele gazete liberale ale epocii, cu tendinţe radicale, în redacţia căreia fusese angajat cam tot atunci şi fostul socialist-anarhist Zamfir C. Arbure, venit de la Românul lui C. A. Rosetti. Aici, după ce a publicat, desigur, o serie de materiale nesemnate el inaugurează, la 20 septembrie/2 octombrie 1881 o rubrică săptămînală „Cronica", iscălită tot cu pseudonimul Bacon, în cadrul căreia vor apărea şi scurte dialoguri sau consemnări, de fapt „documente omeneşti" în stilul pe care-1 inaugura, în acelaşi timp la noi, Contemporanul, compasiv pentru toţi oropsiţii vieţii, junele jurnalist pronunţîndu-se cu justificată mînie împotriva „orînduielii crude şi nedrepte": „Societatea se cutremură pe fundamentul ei şi nu este departe ziua cînd paria societăţii, avînd drept stindard cămaşa zdrenţuită a sărmanului va da strigătul-de alarmă"21.
Activitatea în cadrul cercului socialist bucureştean — care se desfăşura acum într-un ritm mai puţin susţinut, după persecuţiile împotriva socialiştilor inaugurate în primăvara anului 1881 — cunoaşte un reviriment menţionabil în 1883, cînd tinerii socialişti, plini de entuziasm, dar cu desăvîrşire lipsiţi de mijloace materiale şi obişnuiţi cu o viaţă boemă înfiinţează (din iniţiativa lui Const. C. Bacalabaşa, Gh. Kernbach — poetul Gheorghe din Moldova şi Emilian A. Frunzescu) gazeta socialistă Emanciparea (după o încercare eşuată de a tipări prin 1882 în tipografia Dor. P. Cucu revista revoluţionară Strigătul ţării, în redacţia lui Paul Scorţeanu şi Const. C. Bacalbaşa22). In primul număr al Emancipării Bacalbaşa — care era sufletul publicaţiei — semnează (tot cu pseudonimul Bacon — fratele său Anton fiind Batony) articolul-program, în care chema tinerimea la luptă pentru dobîndirea drepturilor sociale şi naţionale de care poporul român, în întregimea lui, era lipsit: „Mintea şi aspi-raţiunile noastre înălţîndu-se către un ideal mai măreţ şi mai nepătat de cum sînt mai toate întocmirile meschine ale celor care nu se ocupă de-
"° Congresul studenţilor universitari. Prima zi, Curierul român, an. I, 12 septembrie 1881. In cadrul congresului se vor citi şi „adresele" de salut ale „junimii române" din Cluj şi Sibiu, în aceea a sibienilor, de pildă, exprimîndu-se aceleaşi sentimente de puternică solidaritate naţională, peste hotarele vremelnice: „Cu trup din trupul nostru şi sînge din sîngele nostru, ca fraţi ai voştri de un sînge urmărim cu o vie bucurie toţi paşii voştri spre înălţimi... Dacă este însă scris In cartea viitorului ca să se facă o Daco-Românie mare şi tare, ne supunem destinului sorţii noastre. Şi atunci, în acea Daco-Românie mare şi tare, diametral opusă cu patria domnilor noştri de astăzi, vom scrie pe steagul nostru: libertate, egalitate, frăţietate!'' (Anuarul Asociaţiunii generale a studenţilor universitari din România, Bucureşti, 1882, p. 39—41).
n Bacon, Cronica. Paria societăţii, Telegraful, an. XI, nr. 2840, 25 octombrie 1881, p. 2.
'i2 Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală. Doisprezece morţi. Paul Scorţeanu, Adevărul, an. XXXIV, nr. 11454, 7 august 1921, p. 1—2.
XI
cit de Izblnda momentului, vom cere necurmat ca drepturile omului ca şi drepturile neamurilor să fie recunoscute şi puse la adăpostul lovirilor vrăjmăşeşti"23. Această situare pe acelaşi plan a revendicărilor sociale şi naţionale ale poporului român a caracterizat întreaga activitate publicistică a lui Bacalbaşa, vreme de o jumătate de veac. Revista Emanciparea, din care au apărut, în total, 7 numere, între 15/27 aprilie şi 15/ 27 august 1883, are meritul că a adăpostit, în paginile sale, în tălmăcirea lui Anton Bacalbaşa, fragmente din Capitalul lui Karl Marx, fapt care dovedeşte orientarea din ce în ce mai evidentă a cercului socialist bucu-reştean către socialismul marxist; tot aici, în primul număr al revistei, sub pseudonimul „Caiu Grachu" şi-a făcut debutul în publicistica românească Dobrogeanu-Gherea, cu articolul de atitudine polemică Un răspuns d-lui prim-ministru I. C. Brătianu la discursurile de la Craiova şi sala Ateneului In privinţa proprietăţii, în care teoreticianul socialist se pronunţă în favoarea proprietăţii colective, articol stilizat — cam bolovănos — de junele redactor al Emancipării, Constantin Bacalbaşa.
Un reviriment în activitatea cercului socialist bucureştean s-a produs după stabilirea în Capitală a lui Constantin Miile, tînăr socialist întors de la studiile efectuate la Bruxelles; acesta, bun organizator, a impus — şi cu ajutorul lui Gherea, care venea de la Ploieşti — o activitate mai susţinută cercului socialist din capitala ţării, determinînd, totodată, şi inaugurarea acţiunii de propagandă în mediile muncitoreşti. In aceste condiţii, continuînd să rămînă o vreme printre animatorii cercului socialist bucureştean, Bacalbaşa — ale cărui convingeri socialiste nu aveau o bază teoretică serioasă, fiind izvorîte, aşa cum singur o recunoştea mai tîrziu, din impulsuri tinereşti sentimentale şi umanitare — i-a secondat pe Miile şi Paul Scorţeanu în acţiunile pe care aceştia le vor iniţia; va face parte din colectivul de organizare a Cercului de studii sociale (alături de Const. Miile, Vintilă C. A. Rosetti, Paul Scorţeanu şi E. A. Frunzescu), care-şi va începe activitatea la 9/21 decembrie 1884 în sala Franzelaru cu expunerea lui Paul Scorţeanu intitulată „Ce este socialismul"; în cadrul „Cercului", care-şi propunea să contribuie la răspîn-direa ideilor socialiste mai cu seamă în rîndurile tineretului bucureştean Bacalbaşa a susţinut două conferinţe: „Despre prostituţiune", la 30 decembrie 1884/11 ianuarie 1885 şi „Proprietatea individuală şi proprietatea colectivă", la 17 februarie/l martie 1885; concomitent, el a luat parte şi la eforturile ambiţioase de lansare a primului cotidian socialist român, care a apărut, beneficiind de unele fonduri iniţiale adunate cu foarte mare greutate, la 3/15 februarie 1885, comitetul de redacţie, în ordine alfabetică, fiind următorul: Const. C. Bacalbaşa, Al. Brăescu, Const. A. Filitis, Emiiian A. Frunzescu, Const. Miile, Ioan Nădejde, Al. G. Radovici, Paul Scorţeanu; prin includerea în comitet a unor reprezentanţi ai cercurilor socialiste din provincie precum şi prin colaborarea (sub pseudonim) a lui Gherea, se tindea la realizarea unităţii teoretice şi organizatorice a mişcării, la crearea partidului socialist, fapt întîmplat opt ani mai tîrziu, în 1893. Ziarul, bine alcătuit, cu rubrici variate şi articole scrise cu nerv, cu o prezentare grafică modernă a marcat un moment semnificativ în istoria presei româneşti, fapt pe care nimeni nu 1-a contestat vreodată (Drepturile omului ajungînd, după cum recunoştea N. Iorga „o foaie
21 Bacon, Cine sîntem, Emanciparea, an. I, nr. 1, 15 aprilie 1883, p. 2.
XII
cetită şi de adversari"24); Const. Bacalbaşa are meritul incontestabil că, după ce 1-a secondat cu pricepere pe Miile la conducerea ziarului, a prelua t-o efectiv (după ce acesta a fost chemat în mai 1885 să-şi efectueze stagiul militar), pînă la 11/23 decembrie 1885 cînd, o dată cu al 217-lea număr, jurnalul îşi încetează apariţia, din lipsă de fonduri; aici, la gazeta socialistă, Constantin Bacalbaşa şi-a dovedit, pentru prima oară în mod evident, talentul real de ziarist, aşa după cum menţionează acelaşi Nicolae Iorga amintind că la Drepturile omului se afla „în rîndul întîi un ziarist de foarte mare talent care, lipsit de logica adeseori silită, de admirabila sofistică a lui Panu, ca şi de uşurătatea reprezintanţilor zilnici ai intereselor de partid, a ştiut totuşi să-şi croiască un drum propriu, fiind interesant în orice amintire şi orice polemică a sa.. ,"25 Drepturile omului este ultimul periodic în care Bacalbaşa îşi exprimă ideile socialiste, încrederea în triumful, într-un viitor nu prea îndepărtat, al acestora („ ... Progresele imense ale socialismului din Europa şi America dovedesc că nu cîteva sute, dar numai cîteva zecimi [zeci] de ani să mai treacă şi multe modificări se vor aduce actualei organizări sociale. Socialismul bate la uşă"28). Şi, pentru că prefaţăm o carte despre Bucureştii de altădată, se cuvine să mai menţionăm aici că, în aceşti ani luminoşi ai tinereţii sale socialiste, la care s-a referit cu voită parcimonie în lucrarea sa memorialistică, Constantin Bacalbaşa a fost cel dintîi care a purtat pe străzile Capitalei drapelul desfăşurat al „revoluţiunii sociale", fapt petrecut cu prilejul înmormîntării lui O. A. Rosetti, considerat de Drepturile omului „cea mai mare figură a istoriei noastre contemporane"27, aşa cum nota mai tîrziu un — pe atunci, în 1885 — elev al liceului Matei Basa-rab, atras şi el de ideologia generoasă a socialismului: „In nesfîrşitul cortegiu, care a condus vineri 12 aprilie rămăşiţele pămînteşti ale celui ce a fost C. A. Rosetti la ultimul lor locaş era aşezată la loc de cinste... delegaţiunea Cercului de studii sociale, avînd în frunte desfăşurat şi îndoliat steagul roşu. Cu acel trist prilej s-a desfăşurat pentru întîia oară în Bucureşti steagul roşu ca emblemă socialistă. Ce mîndri călcam noi, cei tineri, sub cutele steagului roşu şi cu cîtă admiraţiune dar şi cu cîtă gelozie priveam pe mîndrul nostru stegar, care era G. C. Bacalbaşa. Şi cînd am ajuns la cimitir, redactorii ziarului Drepturile omului au fost — după cererea expresă a familiei lui C. A. Rosetti — printre cei cari, pe umerii lor, au dus sicriul pînă la groapă."28
După dispariţia Drepturilor omului, redactorii jurnalului socialist, redeveniţi şomeri, şi-au căutat fiecare cîte un loc de muncă, de preferinţă în presă; C. C. Bacalbaşa şi-a găsit o slujbă de redactor la foaia conservatoare Epoca, apărută de curînd (noiembrie 1885), unde Nicolae Filipescu i-a încredinţat o rubrică trisăptămînală, „Cronica glumeaţă", pe care tînărul socialist (încă) o va semna cu pseudonimul Radu Ţandăra.29 Un an mai tîrziu însă, la recomandarea amicului său Const. Miile, Const.
21 N. Iorga, Istoria presei româneşti, tipărită de Sindicatul ziariştilor din Bucureşti. [19221, P- 152. 25 Id., ibid.
2t Const. G. Bacalbaşa, Socialismul şi politica, Drepturile omului, 16—17 septembrie 1885, în Presa muncitorească şi socialistă din România, voi. I, partea I (1865—1889), Ed. politică, Bucureşti, 1964, p. 429.
'7 Drepturile omului, an. I, nr. 56, 10 aprilie 1885, p. 1.
^ I. G. Atanasiu, Mişcarea socialistă (1881—1900), Bucureşti, [1933], p. 38.
89 Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală. Doisprezece morţi. Nicolae Gr. Filipescu, Adeverul, an. XXXIV, nr. 11484, 11 septembrie 1921, p. 1—2.
XIII
Bacalbaşa, împreună cu Em. Frunzescu vor trece ca redactori la jurnalul radical Lupta, mutat de fondatorul acestuia, omul politic radical de formaţie rosettistă, G. Panu, de la Iaşi la Bucureşti, în noiembrie 1886 (primul număr bucureştean al Luptei poartă data de 23 noiembrie/5 decembrie 1886). A fost un moment hotărîtor în viaţa lui Bacalbaşa care, atras de ideile radical-democratice ale lui George Panu, continuator al ideologiei liberal-radicale în noile condiţii din ultimele două decenii ale secolului trecut, s-a înregimentat curînd în gruparea acestuia, deşi o vreme a mai participat la unele manifestări socialiste, ca, de pildă, aceea la care s-au întrunit peste 600 de muncitori, la 9/21 noiembrie 1887, pentru a protesta împotriva arestării neobositului activist socialist Anton Bacalbaşa, alta, peste o lună, convocată de Cercul muncitorilor din Bucureşti pentru a discuta despre „unirea tuturor muncitorilor"30 sau aceea în care lucrătorii bucureşteni şi-au exprimat deplina solidaritate cu greviştii din Galaţi, întrunire la care au vorbit Em. Frunzescu, Al. Ionescu, Anton Bacalbaşa, C. C. Bacalbaşa, Const. Miile, Const. Olcescu ş.a.31.
Cu timpul însă, pe măsură ce poziţiile grupărilor socialistă şi radicală s-au delimitat cu mai multă claritate (comune erau numai reformele cu caracter democrat-burghez, uitate de partidul liberal, preocupat de întărirea puterii economice a ţării şi, implicit, de prosperitatea burgheziei naţionale) tînărul prim-redactor al Luptei s-a îndepărtat de amicii săi din „partida" socialistă, secondîndu-1 cu talent şi pricepere pe George Panu în activitatea sa gazetărească (memorabilă a fost şi atitudinea sa şi a gazetei la care lucra, în 1888, în apărarea ţăranilor răsculaţi). De altfel, clarificarea necesară s-a produs ca urmare a unui articol publicat în Lupta în 1888, în care Const. Bacalbaşa expunea motivele care l-au îndemnat să treacă în firava grupare radicală, articol la care Gherea a răspuns printr-un studiu pertinent, apărut în Contemporanul, în noiem-brie-decembrie 1888, în care explica — apreciind luările de poziţie democratice şi progresiste ale mişcării radicale şi, nominal, pe Panu şi Bacalbaşa — deosebirile dintre ideologia partidului socialist, în curs de constituire şi radicali, reprezentanţi, în plan politic, ai burgheziei mici şi mijlocii, animaţi de un program lipsit de claritatea şi fermitatea necesare (Socialismul şi radicalismul). Au urmat, pentru Bacalbaşa, ani foarte buni, în care s-a impus în lumea ziaristicii române, de superioară ţinută profesională şi intelectuală, activînd în redacţia unuia dintre cele mai apreciate jurnale politice ale vremii; în ianuarie 1892 el rămîne singur la conducerea gazetei, după ce Panu părăseşte direcţia „organului demo-crat-radical", orientîndu-1 însă, în mod practic, pînă la dispariţia publicaţiei, întîmplată în noiembrie 1895, gruparea radicală pregătindu-se să treacă atunci în partidul conservator, încă una din aberaţiile acestui sfîrşit de secol.
Concomitent cu activitatea la Lupta, Bacalbaşa, încrezător în talentul său (firav) de gazetar-umorist, s-a ocupat şi de redactarea unei gazete satirice, Ghiţă Berbecu (despre patrupedul care a dat numele revistei aminteşte în Bucureştii de altădată, în cîteva pagini cu adevărat pline de haz), antibrătieniste şi antimonarhiste, care apărea „în toate zilele afară de duminică, luni, marţi, miercuri, joi şi vineri", deci, foarte pe scurt, sîmbăta, cu oarecare hiatusuri, între 8/20 noiembrie 1887 şi 19 februarie/
s0 Reporter, Întrunirea lucrătorilor, Lupta, an. V, ser. II, nr. 415, 5 decembrie 1887, p. 2.
31 Ultimele in formaţiuni, Lupta, an. V, ser. II, nr. 466, 8 februarie 1888, p. 3.
XIV
3 martie 1889; aici a semnat cu pseudonimele legitimate Bacon şi Radu Ţandăra şi, probabil, Ghiţă Berbecu, reproducînd, el sau colaboratorii săi, cu reuşite comice, vorbirea stîlcit românească a regelui Carol („Tomnilor, se tai Tumnizeu ca se trăim cu tosi şi să muriţi chite un, cum zise român, se tai Tumnizeu ca se trăieşti io mult ani pe tron al tumniafostra pentru ca să iau inca mult ani lista ţivila und apanagium. Mult iest formos la ţar românesc şi mult iubeşti la io"32 sau publicînd unele parodii nu lipsite de spirit („Hai să dăm mînă cu mină / Gei ce sîntem lungi de mină / Să-nvîrtim hora hoţiei / Pe averea României // Cei cinstiţi dintre noi piară / Numai hoţi să fie-n ţară / între noi să nu mai fie / Nici un om de omenie"33).
Invitat, la începutul anului 1895, de către amicul său Const. Miile, care devenise proprietar al cotidianului democratic şi republican Adevărul, să lucreze, ca „prim-redactor" (funcţie precizată ceva mai tîrziu în spirit modern: „redactor-şef") în redacţia jurnalului acestuia, Const. Bacalbaşa părăseşte, înainte ca Lupta să expieze din lipsă de fonduri, redacţia gazetei radicale. Ultimul editorial — dacă fişele noastre, pregătite pentru o istorie a presei române moderne, în curs de elaborare, nu ne înşeală — Bacalbaşa îl semnează în Lupta purtînd data de 15 ianuarie 1895 (încă unul, an. XII, nr. 2 487); în jurul acestei date se petrece deci trecerea sa la Adevărul, cotidian de după-amiază, fondat în 1888 de către Alexandru V. Beldiman, fost colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza; Beldiman, cu ajutorul cîtorva redactori tineri şi entuziaşti, aproape toţi socialişti (Anton Bacalbaşa, Ion Teodorescu, I. N. Roman, C. D. Anghel, Al. Ionescu ş.a.) reuşise să creeze unul dintre primele noastre jurnale de mare tiraj, de bună ţinută intelectuală, care-şi va cîştiga în epocă, în scurt timp, o popularitate asemănătoare cu aceea a Universului lui Luigi Cazavillan, acesta slujit însă de forţe gazetăreşti adeseori mediocre. Fără să împărtăşească întru totul linia politică a cotidianului democrat şi republican34, autorul Bucureştilor de altădată a contribuit sincer, dar cu entuziasm strunit (nu mai agrea linia antimonarhică a jurnalului) la succesul Adevărului, angajat cu toate forţele în acţiunea de modernizare (redacţională şi tehnică); el scrie articole de fond (alături de Const. Miile, Al. V. Beldiman, I. Teodorescu), susţine rubrica intitulată „Cronica", semnează cu pseudonimele Radu Ţandăra, Bac, Memphis, Dragoş, Stop şi conduce chiar, pentru puţin timp (din ianuarie pînă în mai 1897), anexa literară a jurnalului politic, Adevărul ilustrat, aflată în agonie — toate acestea pînă în aprilie 1900, cînd, o dată cu noul secol, care începea, îşi ia rămas bun pentru două decenii de la colegii săi de redacţie, spre a fonda, la 5/18 mai 1900, un cotidian de seară de inspiraţie conservatoare. Patriotul, menit, iniţial, să sprijine venirea la guvern a lui P. P. Carp şi a amicilor săi junimişti, îndepărtaţi de la succesiunea la putere din 1899 de către conservatorii „puri". De acum înainte, pînă la războiul mondial, fostul socialist şi fostul radical se va afla, ca profesionist, în slujba presei conservatoare, în cadrul căreia va
42 Box, Primul de la Palat, Ghiţă Berbecu, an. I, nr. 28, 15 mai 1888, p. 4.
41 Ghiţă Berbecu, Hora colectivităţii (imitaţie după Hora Unirii), Ghiţă Berbecu, ibid. Colectiviştii erau liberalii brătlenişti.
34 In mai 1899, cînd îi anunţa lui Const. Miile intenţia sa de • părăsi Adeverul pentru a trece în serviciul presei conservatoare, pe traseul ciudat indicat de şeful său politic, cu o carieră frîntă, G. Panu, Bacalbaşa îi mulţumea mai consecventului său amic „pentru toleranţa largă ce ai acordat acelor rare amănunte asupra cărora nu eram cu totul de acord" (Adevărul, an. XII, nr. 3518, 9 mai 1899, p. 3).
XV
ocupa funcţii de răspundere. Deşi în presa politică nu existau constrîngeri severe şi o prea vigilentă cenzură internă a ideilor, Bacalbaşa nu şi-a îngăduit, desigur, libertăţi prea îndrăzneţe pentru a-şi exprima convingerile care îi rămăseseră, în esenţă, democratice, cu simpatii nedezminţite pentru clasele dezmoştenite. De altfel, el n-a putut (şi, probabil, nici n-a vrut) să se menţină multă vreme în afara politicii militante a partidului al cărui principal om de presă va deveni curînd — iniţiat, deci, şi în „tainele zeilor* — obţinînd chiar pe listă conservatoare la alegerile din februarie 1911 şi apoi, din nou, în 1912, mandatul de deputat al Colegiului al II-lea de Ilfov, pentru a susţine apoi o activitate parlamentară, dacă nu foarte gălăgioasă, totuşi, cel puţin, menţionabilă (în decembrie
1911 va prezenta raportul asupra proiectului legii pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, lege propusă de guvernul prezidat de P.P. Carp, devenind chiar, prin 1916, preşedinte al Casei centrale a meseriilor şi asigurărilor muncitoreşti35).
Patriotul a apărut, beneficiind apoi de fondurile puse la dispoziţie de foarte bogatul fruntaş conservator Gh. Gr. Cantacuzino (Nababul!) pînă în iunie 1907, cînd fuzionează (fiind, de fapt, asimilat de acesta) cu Epoca, în condiţiile în care se realizase, după multe conciliabule, o largă dar efemeră concentrare conservatoare36 (a vechilor conservatori cu junimiştii), sub conducerea, de mult jinduită de acesta, a lui P. P. Carp. La Patriotul — jurnal redactat ceva mai vioi decît obişnuitele foi de partid (conservatoare) ale vremii — Constantin Bacalbaşa a fost, cu intermitenţe, redactor-şef, pînă la 1 martie 1907, cu cîteva luni înainte de dispariţia gazetei, scriind, în perioadele cînd a răspuns de conducerea acesteia, aproape zilnic articole editoriale, dar nu întotdeauna în spiritul politicii partidului care finanţa publicaţia.
De la Patriotul Bacalbaşa a trecut, la început ca redactor, la principalele foi centrale ale partidului conservator: Epoca şi Conservatorul, ultima fiinţînd din decembrie 1900, cînd se ivise în vasta lume a publicisticii româneşti ca urmare a fuziunii Constituţionalului cu Timpul; prin
1912 Bacalbaşa ajunsese „prim-redactor" la Conservatorul şi aceşti ani frămîntaţi din preajma războiului vor fi aceia în care el, consolidîndu-şi poziţia printre publiciştii presei conservatoare, se va afla în preajma nucleului partidului, mai apropiat totuşi prin ideile sale statornice privind necesitatea realizării unităţii naţionale a poporului român de poziţiile lui Nicolae Filipescu, pe care îl va frecventa mai intens acum, în intimitatea salonului acestuia. De altfel, cînd disensiunile din partidul conservator ating un punct culminant prin crearea, în martie 1912, a unui guvern Maiorescu-Take Ionescu în succesiunea guvernului P. P. Carp,, 0. ©. Bacalbaşs îşi va declara public simpatiile pentru acesta din urmă, aliat, pentru puţină vreme, en Nicolae Filipescu. Cînd P. P. Carp primeşte, de fapt, un v»t de blam în Cameră, la 29 aprilie/12 mai 1913, prin moţiunea de încredere în guvernul Maiorescu, prezentată de deputatul conservator Paul Greceanu, Bacalbaşa se înfăţişează la şeful guver-
35 In această calitate va îl solicitat da fosta! tâu mentor din tinereţe, Gherea, In 1916, să-i ajute pe militanţii socialişti Ecaterina Arbore şi Ottoi Călin să fie încadraţi ca medici ai instituţiei pe care o conducea (G. Dobrogeanu-Gherea, Corespondenţă ed. cit., p. 157 şl 271).
18 „In ceea ce priveşte fuzionarea eiarelor Epoca şi Patriotul, aceasta n-a avut alt scop declt concentrarea a cit mai multe forţe conservatoare pentru a crea un ziar popular menit să răspîndească şl In mase doctrina sănătoasă a partidului conservator" (Conservatorul, an. VII, 24 iunie/7 iulie 1907, p. 1).
XVI
nului şi-1 anunţă că-şi dă demisia de la oficioasele Conservatorul şi Epoca, acceptînd să rămînă la primul jurnal numai după ce Maiorescu îi făgăduieşte că aici nu vor fi atacaţi nici P. P. Carp, nici Filipescu.37 Profitînd de încrîncenata luptă pentru putere la nivelul echipei conducătoare a partidului, Bacalbaşa îşi va îngădui să-şi expună opinii personale îndrăzneţe privind necesitatea unei politici externe independente şi active îndreptate în direcţia creării condiţiilor pentru înfăptuirea idealului naţional („Poporul român voieşte ca să schimbe temeiul cuminţeniei sale; după o lungă perioadă de cuminţenie pasivă i-a sunat şi lui ceasul ca să intre în faza cuminţeniei active"38); cînd i se reproşează această atitudine, el ţine să precizeze apăsat că „eu nu sunt un conservator de baştină, sunt un vechi democrat care m-am raliat la acest partid", menţio-nînd în continuare că, semnîndu-şi articolul, şi-a luat personal toată răspunderea pentru ideile pe care le exprimă, fără a angaja astfel partidul pe care-1 slujea cu o pană stipendiată: „Iscălitură proprie însemnează că orice solidaritate între autor şi ziar dispare, dar că partidul este atît de tolerant încît dă voie ca membrii săi să răsufle cîte o dată, dacă au de expus păreri independente"39.
Şi Bacalbaşa a răsuflat în voie vreme de trei ani etalîndu-şi cu aplomb în coloanele ziarelor pe care, pînă la sfîrşit, le va părăsi, convingerile sale care acum nu mai erau ale majorităţii partidului conservator, partid atras fie de politica de fidelitate faţă de Germania, susţinută de regele Carol şi P. P. Carp, fie de neutralitatea prudentă propovăduită de Marghiloman. El invoca, de altfel, opinia publică românească, potrivnică calculelor meschine ale politicienilor atunci cînd, la începutul războiului mondial considera — şi avea perfectă dreptate — că ţara se află în pragul unui moment hotărîtor din istoria ei — înfăptuirea deplină a unităţii statale: „In marile împrejurări de astăzi — scria el în septembrie 1914 — România nu poate rămîne neutrală decît. dacă mărturiseşte că idealul neamului e părăsit. Decît această mărturisire nu poate fi făcută de nimeni, fiindcă opinia publică este hotărît de altă părere, fiindcă poporul român simte că acum a sunat pentru el un ceas hotărîtor.. ."40, iar în editorialul din ziua următoare îşi avertiza desluşit mai marii din partid, oricînd dispuşi să ignore programatic cu superioritate boierească sensurile indicate de înclinaţiile opiniei publice că „împotriva acordului popular nu se va putea întreprinde nimic în România", aceasta pronunţîndu-se hotărît în favoarea alianţei cu Rusia şi celelalte state ale Antantei, în vederea „întregirii statului român cu Transilvania, cu Banatul, cu Temi-şana, cu Bucovina"41.
Probabil că aceste convingeri l-au împiedicat pe Bacalbaşa să mai colaboreze la Conservatorul, în ultimele luni de existenţă ale gazetei, pînă la 15/28 noiembrie 1914, cînd jurnalul îşi încetează pentru totdeauna apariţia. Ceea ce pare însă destul de ciudat e faptul că el devine ime-
17 Constantin Bacalbaşa, Pentru un „conservator scîrbit", Steagul, an. II, nr. 23, 27 iunie 1915, p. 1.
38 Constantin Bacalbaşa, deputat de Ilfov, Glasul ţării, Epoca, an. XIX, nr. 15, 16 ianuarie 1913, p. 1.
3a Const. C. Bacalbaşa, deputat de Ilfov, Cîteva cuvinte de explicaţii, Epoca, an, XIX, nr. 17, 18 ianuarie 1913, p. 1.
i0 C.B., Atitudinea României, Conservatorul, an. XIV, nr. 194, 3 septembrie 1914, p. 1.
41 Constantin Bacalbaşa, Acţiune, nu zgomot, Conservatorul, an. XIV, nr. 195, 4 septembrie 1914, p. 1.
xvn
diat, de la 16/29 noiembrie 1914 — dar pentru puţină vreme — director al noului cotidian conservator, Steagul, menit să continue, în noile condiţii, atribuţiile vechiului organ principal de presă al partidului {„Conservatorul însemnează trecutul, Steagul va fi viitorul"42). Organ de presă al lui Al. Marghiloman, Steagul nu şi-a manifestat o atitudine accentuat germanofilă şi Bacalbaşa a publicat aici (de la 11/24 iunie 1915 el iu mai figura însă ca director al jurnalului, acesta apărînd acum cu sub titlul: „organ al partidului conservator") unele articole de frumoasă atitudine patriotică, activitatea sa publicistică atingînd acum un neîndoielnic moment de vîrf. Adresîndu-se noului an 1915, în primele zile ale acestuia, Bacalbaşa îşi exprima încrederea că el va aduce poporului •oman de pretutindeni îndeplinirea unor idealuri seculare care au devenit, de altfel, realitate trei ani mai tîrziu: „Neamul românesc aşteaptă de la tine dreptate. Neamul românesc speră ... în scurgerea anilor vitregi, unul după altul, vecini mai numeroşi, mai puternici dar şi mai hrăpăreţi au zmuls din trupul patriei române provincii bogate şi frumoase, au Înstrăinat pe fii de mamă, au încercat, prin toate mijloacele, deznaţionalizarea. Dar a sunat şi pentru neamul românesc ceasul cel bun... Fă ea visul nostru de aur să devie realitate. Fă ca lungile jertfe şi crîncenele suferinţe ale părinţilor noştri să fie răsplătite. Dă-ne unitatea neamului ;şi hotărăşte ca toate ţările locuite de fraţii din sîngele nostru să revie acolo de unde le-au răpit vitregia vremurilor şi ticăloşia oamenilor."43 Iar cîteva luni mai tîrziu, observînd, pe bună dreptate, că unitatea naţională nu se va putea realiza decît ca urmare a unui viitor „război popular" [de la care oligarhia ar fi fost exclusă: „osîndim oligarhia chiar sub înfăţişările ei cele mai nobile şi mai atrăgătoare"44 — apreciere care putea :;ă pară insolită într-un oficios conservator) Bacalbaşa îşi reînnoia îndemnul leseori repetat de el în această perioadă istorică în care se hotărau o dată pentru totdeauna destinele patriei noastre: „Avem o mare datorie către statul român şi către neamul nostru: să ne întindem hotarele şi să dezrobim pe cît mai mulţi fraţi de sînge din mulţii cari suferă jugul străin"45.
Rămas în Bucureştii tuturor suferinţelor în anii grei ai ocupaţiei străine, neobositul gazetar va fi nevoit să-şi acorde o mai îndelungată perioadă de nedorită odihnă; îşi va nota însă, cu revoltă, umilinţele îndurate de cei rămaşi în oraşul vremelnic ocupat, inclusiv de el însuşi, care va fi şi internat, fără explicaţii, de la 11/24 februarie pînă la 12/25 martie 1917, la Hotelul Imperial din Capitală, alături de alţi vreo 60 de osta-teci, printre care şi unii ziarişti de la Adevărul (Const. Graur ş.a.).
îndată ce oraşul va răsufla însă liber, trupele de ocupaţie întorcîn-du-se acolo de unde n-ar fi trebuit să plece niciodată, Constantin Bacalbaşa, care avea patima ziaristicii în sînge, îşi va reîncepe activitatea în presă, deocamdată tot la un jurnal conservator, înfiinţat în pripă pentru a încerca — zadarnic — să salveze dintre ruinele partidului ideea conservatoare, legată acum de numele a două personalităţi care înţeleseseră în 1914—1916 sensul adevărat al istoriei româneşti: Nicolae Filipescu
42 Ultimul cuvînt, Conservatorul, an. XIV, nr. 253, 15 noiembrie 1914, p. 1.
43 Constantin Bacalbaşa, 1915!Steagul, an. II, nr. 1, 3 ianuarie 1915, p. 1.
44 Conlstantin Bacalbaşa, Nevoia de a lupta, Steagul, an. II, nr. 115, 7 mai 1915, p. 1.
45 Constantin Bacalbaşa, Actualitatea politică. Acţiunea României, Steagul, an. II, nr. 157, 26 iunie 1915, p. 1.
XVIII
(acesta murise însă în 1916) şi Take Ionescu (care se mai afla la Paris unde desfăşurase o activitate încă nu îndeajuns de preţuită de organizare în slujba cauzei naţionale a emigraţiei române şi de sensibilizare a guvernelor occidentale în legătură cu legitimele revendicări româneşti). Apărut la 2/15 decembrie 1918, sub direcţia lui Constantin Bacalbaşa, cotidianul de dimineaţă Românimea (care-şi instalase redacţia în vechiul sediu al clubului conservator, de pe Calea Victoriei nr. 70) saluta cu entuziasm în zilele fierbinţi ale sfîrşitului de an 1918 înfăptuirea deplină a unităţii statale româneşti, prin lupta şi jertfa românilor din toate străvechile provincii locuite din totdeauna de aceştia: „Ţări româneşti — sublinia articolul-program al Romănimei, alcătuit, desigur, de directorul publicaţiei — despărţite prin vitregia vremurilor şi brutalitatea cotropitorilor şi ţări rupte din trupul Principatelor de lăcomia unor despoţi vecinie nesăturaţi de pradă se reîntorc astăzi la matca firească şi reîntregesc aceea ce nedreptatea şi samavolnicia a despărţit şi a robit în cursul vremurilor. Neamul românesc îşi realizează visul secular nu prin alcătuiri diplomatice lipsite de bărbăţie şi înălţare sufletească şi nici cerşind la porţi străine un cîştig datorit milei umilitoare, dar pe calea măreaţă a jertfelor sîngeroase."46 Puţin mai tîrziu, de astă dată sub proprie semnătură, Bacalbaşa care, în articolul citat mai sus îşi reafirma şi crezurile democratice („Sîntem pe pragul unei lumi noi... Religia cea nouă se numeşte democraţie") va exclama încrezător în destinele, în sfîrşit faste, ale patriei întregite: „Stăpînii au murit, trăiască România Mare, liberă şi democrată", revenind asupra ideii că o lume veche a expiat şi alta nouă se întrezăreşte: „O Românie Mare, dar nu numai o Românie Mare, dar şi o Românie nouă se naşte în chinurile acesteia. Visurile celor mai mari români, vedenia înaripată şi luminoasă din Cîntarea României, profeţia lui Dimitrie Bolintineanu, încercarea eroică şi îndrăzneaţă a lui Mihai Viteazul sînt astăzi adevăruri. încă puţin şi toţi românii de la Tisa pînă la Nistru şi pînă la Marea cea mare, după cum se intitula Mircea cel Bătrîn, vor fi întruniţi din libera lor voinţă într-un singur trup de ţară. Fericită zămislire datorată nu atît dreptului de cucerire prin sabie cît conştiinţei deşteptate a unui neam liber... România nouă se naşte în mijlocul unei lumii noi."47
în Românimea, cotidian de bună ţinută ziaristică, devenit curînd oficios al partidului „conservator-naţionalist" al lui Take Ionescu, Bacalbaşa şi-a publicat, în 81 de episoade, sub pseudonimul cunoscut Radu Ţandăra (redus la iniţiale: R.Ţ.), la început sub titlul Jurnalul meu sub ocupaţiune, amintirile sale polemice din anii 1916—1918 cînd capitala ţării s-a aflat sub ocupaţie străină, reunite apoi în volum sub titlul Capitala sub ocupaţia duşmanului, în 1921.
O dată cu reapariţia cotidianului Adevărul, la 3/16 ianuarie 1919, Constantin Bacalbaşa, invitat de vechiul său amic, Constantin Miile, îşi va relua colaborarea la jurnalul democratic, de la care se retrăsese cu aproape două decenii în urmă, fără ca aici sau la cealaltă gazetă dirijată de acesta, Dimineaţa, să desfăşoare acum o activitate care să adauge tră-
Noul avînt, Românimea, an. I, nr. 1, 2/15 decembrie 1918, p. 3. Constantin Bacalbaşa era indubitabil directorul gazetei, aşa cum ne confirmă şi o informaţie apărută în primele numere ale acesteia: „Corespondenţa politică a ziarului Românimea va fi adresată d-lui Const. Bacalbaşa, directorul ziarului" (Românimea, an. I, nr. 3, 4/17 decembrie 1918, p. 2).
47 Constantin Bacalbaşa, Au murit stăpinii, Românimea, an. I, nr. 23, 25 decembrie 1918/7 ianuarie 1919, p. 1.
XIX
saturi noi la portretul său de gazetar democrat, pe care l-am schiţat, în aceste file, sumar şi incomplet; excepţie fac, evident, amintirile din serialul Bucureştilor de altădată pe care-1 va încredinţa săptămînal coloanelor Adevărului începînd din noiembrie 1921. In „palatul Adevărului" de pe strada Sărindar din centrul Capitalei (astăzi strada Const. Miile) el îi va cunoaşte acum pe noii redactori sau colaboratori — vremelnici sau statornici — ai cotidianului democrat, dintre care, cei mai mulţi, vor contribui la dezvoltarea, în continuare, a presei noastre interbelice: Cezar Petrescu, Ion Vinea, Adrian Maniu, B. Fundoianu, Tudor Şoimaru, F. Brunea-Fox, Eugen Filotti, Tudor Teodorescu-Branişte, Ion Pas ş.a. Dar, treptat, o dată cu vîrsta neîndurătoare, verva polemică, forţa adeseori reală a publicisticii politice a lui Bacalbaşa se diminuează, chiar crezurile sale democratice încep să fie exprimate cu mai puţină vigoare. El susţine, în continuare, ideea necesităţii ridicării, în plan economic şi politic, a ţărănimii române („România nu va fi sigură în graniţele ei decît atunci cînd va avea o ţărănime conştientă, capabilă nu numai de a fi proprietară a pămîntului, dar capabilă de a şti ce să facă cu acest pă-mînt"48), crede, în 1919, că la noi existau condiţiile pentru afirmarea unui puternic partid socialist („Mai puţin decît după viaţa unei generaţii socialismul român va avea înrîurirea în stat a tuturor partidelor socialiste"49) sau răspunde hotărît pretenţiilor revizioniste ale amiralului Horthy, în aprilie 1921 („In ceea ce priveşte România, dreptul ei este tare, fiindcă n-a ieşit din război cu răpiri de teritorii, ea n-a dobîndit decît ceea ce i se cuvenea"50), dar momentele menţionabile ale publicisticii sale politice sînt acum din ce în ce mai rare — în lumina timpului necruţător. La sfîrşitul anului 1925 opiniile sale devin chiar divergente cu acelea ale presei democratice; bătrînul gazetar septuagenar, lipsit de capacitatea de a se orienta sigur şi rapid în situaţii politice complicate se pronunţă cu fermitate — şi avea dreptate — împotriva amestecului străinătăţii în treburile interne al ţării noastre, dar nu reuşeşte să-şi păstreze calmul şi luciditatea necesare pentru a nu se exprima violent în legătură cu vizita lui Henri Barbusse în România, scriitorul comunist francez, bine intenţionat, fiind indus în eroare în legătură cu caracterul aşa-zisei „răscoale de la Tatar-Bunar", organizate de fapt de peste hotare în vederea destabilizării situaţiei interne şi a desprinderii de statul român a unei părţi a teritoriului naţional.51 In focul polemicii, Bacalbaşa îşi dă demisia de la Adevărul (jurnal care se pronunţa totuşi clar în dificila problemă, mai ales prin pana fostului gazetar socialist Iosif Nădejde: v. Chestia Basarabiei în faţa Camerei, 11 decembrie 1925, p. 1 şi După expunerea d-lui Tătărăscu, 13 decembrie 1925, p. 1), primind din partea jurnalului democrat un răspuns clar şi ponderat: „înţelegem perfect sentimentul neplăcut de agasare pe care vizitatorii străini îl provoacă la noi. Am exprimat din capul locului acest sentiment. Dar am socotit şi socotim că
48 Constantin Bacalbaşa, Reforma agrară la Cameră, Adevărul, an. XXXIV, nr. 11357, 10 aprilie 1921, p. 1—2.
49 Constantin Bacalbaşa, De unde sare iepurele, Adevărul, an. XXXII, nr. 10741, 24 martie/6 aprilie 1919, p. 1.
50 Constantin Bacalbaşa, Ochii noştri deschişi, Adeverul, an. XXXIV, nr. 11371, 27 aprilie 1921, p. 1.
61 Despre „acţiunea organizată la Tatar-Bunar de unele elemente din afara graniţelor ţării, fără ştirea P.C.R. şi a Comitetului regional Basarabia", v.: Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, part. I (1918—1933), Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 781—785.
nici din punctul de vedere al dreptului pur şi nici din acela al intereselor ţării noastre acei vizitatori nu trebuie împiedicaţi să-şi urmeze cercetările şi nu e bine să li se facă o primire nepoliticoasă."52 De acest moment de derută şi confuzie va profita însă rechinul presei româneşti de atunci, Stelian Popescu, directorul Universului ademenindu-1 pe Bacalbaşa cu cîntecul său de sirenă ipocrită; bătrînul ziarist va trece în redacţia acestuia, fără însă a-1 seconda în toate campaniile demagogice şi patriotarde pe care patronul ziarului de pe strada Brezoianu le lansa cu mult zgomot pentru a-şi spori tirajul gazetei sale şi, implicit, veniturile consistente oferite de acesta.
Bacalbaşa se va retrage de la Adevărul la începutul lunii decembrie 1925 (din decembrie 1921 fusese şi preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii anonime pe acţiuni „Adevărul"), Stelian Popescu săr-bătorindu-şi victoria printr-un banchet pe care i-1 oferă în salonul de marmoră al hotelului Bulevard, la 16 decembrie 1925, banchet la care au luat parte puţini ziarişti (printre care şi Al. Mavrodi, directorul oficiosului liberal Viitorul), semn că actul de convertire a fostului preşedinte, dintre anii 1919—1924, al Sindicatului ziariştilor din Bucureşti nu era încuviinţat de majoritatea confraţilor săi, mai circumspecţi faţă de un director de ziar cu antecedente morale dubioase („Nu pot să admit — nota ceva mai tîrziu, în jurnalul său, Gala Galaction — că un măcelar al onoa-rei, al moralei şi al gramaticii româneşti, precum este directorul Universului, poate să facă din taraba lui altarul patriotismului şi simbolul mîn-tuirii naţionale"53).
Spre cinstea sa, Bacalbaşa, care va publica primul său articol semnat în Universul din 18 martie 1926 (Să fim tari!) nu se va lăsa integral manevrat de cel ce-şi închipuia că direcţionează opinia publică românească. Păstrîndu-şi şi la Universul o relativă libertate de gîndire, el se va pronunţa hotărît împotriva mişcărilor extremiste de dneapta care triumfau în unele ţări europene, inclusiv la hotarele noastre, din ce în ce mai ameninţate, considerînd că fascismul nu este altceva decît o „modernizare a tiraniei, modernizare impusă tocmai de marele ascendent al democraţiilor moderne"54. El excludea, de la bun început, ideea — din ce în ce mai des vehiculată — a necesităţii unei dictaturi de dreapta în ţara noastră („Din experienţă ştim că dictaturile au acest neajuns că sunt numai un provizorat, ele sunt mai mult un om decît o metodă"55), menţinîndu-şi unele dintre vechile sale convingeri democratice, ceva mai confuze acum, care-1 făceau să respingă agitaţiile unor elemente turbulente îndreptate împotriva structurilor democratice ale tînărului stat român unitar („Fă-cînd naţionalism şi război democraţiei în acelaşi timp, slăbim ideea naţională fiindcă îndepărtăm de la noi masele"56) şi să recomande, în condiţiile menţinerii regimului parlamentar („Să schimbăm sistemul din cauza defectelor de funcţionare? Dar ce să punem în loc?"57) aplicarea mai con-
62 Retragerea d-lui Const. Bacalbaşa, Adevărul, an. 38, nr. 12873, 1 decembrie 1925, p. 3.
63 Gala Galaction, Jurnal, voi. II, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Ed. Mi-nerva. Bucureşti, 1977, p. 231.
54 C. Bacalbaşa, Naţionalism şi democraţie. Ce este fascismul, Universul, an. XLIV, nr. 205, 5 septembrie 1926, p. 1—2.
bi C. Bacalbaşa, Naţionalism si democraţie. Să fim fascişti?, Universult an. XLIV, nr. 210, 11 septembrie 1926, p. 1—2.
;c Constantin Bacalbaşa, Naţionalism şi democraţie. Care este datoria fiecărui român?, Universul, an. XLIV, nr. 214, 16 septembrie 1926, p. 1.
*7 Constantin Bacalbaşa, Naţionalism şi democraţie. Să fim fascişti?, loc. cit.
XXI
secvenţă a principiilor „democraţiei naţionale". Desigur însă că, o viaţă politică internă şi mai ales internaţională foarte complicată, cu modificări rapide de situaţii, caracterizată şi prin utilizarea demagogică a unor sloganuri cu aparent caracter popular de către grupările extremiste de dreapta a contribuit la derutarea bătrînului gazetar, incapabil de a putea descifra întotdeauna, cu vasta sa experienţă devenită acum neîndestulătoare, sensul real al unor evenimente. Nu ne-am propus să semnalăm aici momentele sale de slăbiciune, de confuzie, nu mai apelăm la memoria necruţătoare a arhivelor58; mai amintim numai că, la 20 decembrie 1933 a fost ales (pentru a treia oară în cariera sa) deputat de Ilfov pe o listă liberală (în fruntea căreia figura I. G. Duca, în al cărui guvern îşi exprima încrederea59, deşi tot atunci protesta — stranie contradicţie —, urmînd exemplul patronului său, Stelian Popescu, împotriva desfiinţării Gărzii de fier, organizaţie care îl va asasina, numai peste cîteva zile, pe primul ministru liberal), fiind proclamat apoi preşedinte de vîrstă al Camerei Deputaţilor.
Constantin Bacalbaşa a încetat din viaţă la spitalul Colţea din Bucureşti, ca urmare a unei operaţii, în dimineaţa zilei de marţi 5 februarie 1935, fiind deplîns, aşa cum se şi cuvenea, de întreaga obşte gazetărească (Neamul românesc îl considera „decanul ziaristicii române", iar Adevărul, cu loaialitate, nota cu acelaşi trist prilej: „Const. Bacalbaşa a fost un ziarist în cea mai înaltă accepţiune, intelectuală şi etică, a cuvîntului")60. Cel din urmă dispărut dintre fraţii Bacalbaşa (fostul director al Teatrului Naţional, Ion C. Bacalbaşa murise în timpul ocupaţiei Bucureştilor, în 1918) îşi încheia existenţa61 la venerabila vîrstă de aproape 79 de ani, înscriindu-şi numele pentru totdeauna în istoria — încă nescrisă — a presei româneşti moderne. Desigur, drumul parcurs de tînărul ziarist cu condei incendiar de la Drepturile omului, încrezător în viitorul socialist al patriei sale, ajuns la sfîrşitul carierei gazetarul crispat, stăpînit de idei fixe de la Universul lui Stelian Popescu a fost sinuos, plin de răsuciri neprevăzute care pot nedumeri astăzi. Profesionist dăruit cu talent şi hărnicie, nu lipsit de o cultură asimilată cam haotic, nu a ştiut întotdeauna să sesizeze cu acel simţ deosebit pe care alţi tovarăşi ai săi de generaţie l-au avut, sensul adeseori ascuns al istoriei. S-a lăsat uneori ademenit — către sfîrşitul unei vieţi lungi şi laborioase — de curente de idei care contraziceau unele din ţelurile nobile ale tinereţii sale luminate de idealurile incandescente ale socialismului şi democraţiei, dar a rămas fidel întotdeauna unei statornice iubiri pentru patria sa, în al cărui
58 In care aflăm, de pildă, documente din care rezultă preţuirea de către unele organizaţii extremiste de dreapta a activităţii sale publicistice de la Universul (Biblioteca Centrală de Stat, Fondul St. Georges, pachet XXXVI, dosar nr. 3).
59 „Fiind un credincios partizan al regimului constituţional şi — cu toate că neînseris In nici un partid politic — am credinţa nestrămutată că singura pavăză împotriva anarhiei este sincera aplicare a regimului politic întemeiat pe partide tari şi cu adînci rădăcini în pămîntul acestei ţări. Amatorii de hitlerism, de fascism î... ] şi de alte soiuri de dictaturi sunt totdeauna oameni cari, neputînd avea izbînzi electorale normale, aşteaptă norocul lor de la o stăpînire absolută. Dar cu o condiţie hotărîtă: stăpînii să fie dînşii!" (Constantin Bacalbaşa, Vorbiţi pe faţă, domnilor, vorbiţi cinstit poporului român, Universul, an. 50, nr. 346, 18 decembrie 1933, r>. 1).
60 La moartea lui Constantin Bacalbaşa. Ce scrie presa, Universul, an. 52, nr. 37, 7 februarie 1935, p. 11.
51 Fără urmaşi, căci în anunţul mortuar sînt menţionaţi: Ecaterina, soţie, precum şi L-eni şi Alecu — nepoţi, ca rude mai apropiate (Ibid., p. 13).
viitor luminos credea cu nestrămutare, el şi generaţia sa care contribuiseră atîta la înfăptuirea deplină a unităţii naţionale româneşti. Cuvintele pe care Nicolae Titulescu, în anii aceia ministrul de Externe al României, le-a transmis redacţiei Universului cu prilejul morţii lui Bacalbaşa îi relevă acestuia, fără exagerările obişnuite în asemenea ocazii, meritele reale şi nu putem să nu le amintim aici, împărtăşindu-le întru totul, în încheierea acestor, poate, prea lungi repere biografice: „Independenţa lui de gîndire, talentul lui şi combativitatea lui, care nu a călcat niciodată regulile curteniei vor rămîne de-a pururi pilde pentru greaua profesiune de ziarist"62.
i *
în afara unei opere ziaristice masive, probabil fără precedent — din punct de vedere cantitativ — în istoria culturii româneşti63, Constantin Bacalbaşa şi-a încercat forţele şi în domeniul — dificil pentru înzestrările lui modeste — al literaturii. A debutat, de altfel, în presă, în 1878, cu poezii lipsite de har şi declamatoare în stilul lăcrimos al epocii:
„Cit toamna e departe de a vieţii cale Şi fruntea mea jună în sus va căuta Curgi nectar al vieţii în sacre pocale Pînă n-o fi jale
Pînă moartea cruntă nu ne-o sccera!u6i
Singur, sau împreună cu fraţii săi literaţi, a abordat şi genul dramatic facil, al revistei sau comediei de situaţii; la începutul anului 1889 i s-a reprezentat chiar, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, „comedia originală în 3 acte", Petecul lui Berechet care s-ar fi bucurat de oarecare succes; zece ani mai tîrziu va scrie, împreună cu fraţii săi Ion C. şi Anton Bacalbaşa firava „scenetă umoristică" Pardon!, cu accente antilîberale (vizat fiind ruginitul şef al partidului, D. A. Sturdza) din care desprindem numai deviza adepţilor lui Bachus: „Apa trece, vedrele rămîn", precum şi, mai ales, un formidabil tablou sonor al Bucureştilor de la 1900 animat de agitaţia şi vacarmul vînzătorilor ambulanţi:
„Laptagiu: Lapte! Lapte!
O femeie: Ouă de găină! Ouă! Ouă!
Un oltean: Mielu! Miel! Ce mai mieluşea!
Unu cu priţ-preţ: Priţ-preţ! Ce mai bune, priţ-preţ!
Iaurgiu: Iort prospăt! Iort!
O femeie: Porumbielu fiert! Porumbielu — porumbiel! Găzar: Gaz! Gaz! Ai la gaz! Săpunar: Siepun! Siepun!
Precupeţ: Strugureii — strugurii de Dealu-Mare! Of! ce mai razachiei
Alt precupeţ: Pepeni-epeni! Boşari di Brăila! Boşari! Oţetar: Oţet... oţet!
62 Ultimele clipe, ibid., p. 1.
63 După informaţiile noastre — desigur incomplete — autorul Bucureştilor de altădată a mai colaborat, în afară de gazetele menţionate de noi pînă acum şi la Românul (1883, 1886), Naţiunea, Naţionalul; la 1/14 aprilie 1907 a înfiinţat revista Lupta, economică, cu un articol-program deosebit de interesant.
61 C. Bacalbaşa, Juneţe, Femeia română, an. I, 5 octombrie 1878, p. 1.
XXIII
Zarzavagiu: Ceapa, mararu, pătrunzelu! Dovlecei noi, dovlecei! Precupeţ: Pui de găină, pui, pui!
agiu: Hai la braga rece ... Şampania bună, ce mai şampanică! cu chifle: Trei chifle zece bani! Trei chifle zece bani! elal: Haine vechi! Cumpăram!
vînzător de ziare: «Universul»! «Adevărul»!, «Dreptatea»! «Epo-Timpui»!, «Constituţionalul» şi «Drapelul» de mîine! ... «Voinţa
», «Liberalul» şi «Moş Teacă»!"65, mai plăpîndă, cu versuri boante şi rare sclipiri de vervă umoris-dovedeşte a fi „marele succes al zilei", revista Cum se scrie o re-prezentată în timpul neutralităţii, în aprilie 1916 şi semnată, justificată prudenţă, cu mai vechiul pseudonim, Radu Ţandăra. Dintele revistei mai aduc către noi un vag parfum de epocă acelea la ravagiile modei în mahalalele bucureştene („Pe la noi în / Moda bate din picioare / Şi cît ţine belea Veche / Moda în streche") sau la lipsurile generate de pregătirile pentru mai ales de afacerile veroase ale speculanţilor, versurile cele e ale lui Bacalbaşa amintind de acelea ale unui „cupletist" care puţin timp va entuziasma publicul bucureştean, Constantin Tănase: unt de-o modă nouă, / Jumările fără ouă, / Lămîile fără de Pilaful fără orez, / Birjele sunt fără cai, / Plăteşti mult şi ni-/ Pîinea e fără făină, / Zece lei e o găină, / Un curcan e un Costă cît un armăsar / ... Liberalii tac din gură, / Dar din vite, ră, / Din export şi din vagoane / încasează milioane!"66
Brac Unu Un Un
ca»!
naţional, Şi
tică se vistă, re din
tre cupL privitoaije Popa ne-a război mai bun peste „Toate miez, / mic n-a î'-utar, / din unti
Soare băgat
85 £•
şl un tal-i
68 C
o. 22. 31
67 Q
1 octomh
Interesul acesta constant pentru viaţa bucureşteană, pentru Capi-fa!a în care se desfăşurase aproape întreaga sa existenţă, începînd de la vîrstă de 15 ani, s-a concretizat, în activitatea literar-publicistică a lui Baralbara, cu elaborarea uneia dintre cele mai preţuite lucrări memorialistice referitoare la Bucureştii anilor 1871—1914. încă din 1914 el se arăta preocupat de istoria mai veche a oraşului, amintind — poate :u secretă invidie — de memoriile principelui Carol care ofereau, în primele file, o imagine colorată a Bucureştilor din 1866.67 Ocupaţia Capitalei — am mai spus-o — i-a prilejuit, începînd din 1918,- elaborarea unor amintiri, cu un caracter foarte personal şi nrea aproape de evenimente pentru a înregistra întotdeauna esenţialul. Revenit la Adevărul în 1919, el îşi va crea aici, îndată ce lucrurile începuseră să intre în normal, o rubrică hebdomadară („Cronica săptămînală" — apărea sîmbăta, oe pag. I şi II, jos, a jurnalului), cu referiri, la început, la unele evenimente h ordinea zilei, analizate mai în tihnă, uneori cu pretenţii eseistice şi chiar literare (în 1920: Supranaturalul şi cabala, Despre reforma 'mpozitcior. Impozitul progresiv, Atentatele celebre etc). In toamna anului 192C el are şansa să i se ofere un set de scrisori primite de fostul fruntaş al „fracţiunii libere şi independente" din Iaşi, Nicolae Ionescu, decedat cu 15 ani mai înainte, dintre care va reproduce cîteva, comen-
onstantin, loan şi Anton Bacalbaşa, Pardon!, revistă umoristică în trei acte ou. Bucureşti, 1899. p 35—36.
'.pletele revistei „Cum se scrie o revistă" de Radu Ţandăra, Bucureşti, 1916, i 32.
onstantin Bacalbaşa, După 48 de ani, Conservatorul, an. XIV, nr. 217, rie 1914, p. 1.
XXIV
tîndu-le, în cadrul rubricii sale (scrisori semnate de Aron Pumnul, C. A. Rosetti, Ion Bălăceanu, D. Petrino, datate între 1865—1877). Incursiunea într-un trecut ce fusese şi al tinereţii sale îi trezeşte, desigur, dulci amintiri nostalgice care, începînd din 1921, vor invada din ce în ce mai mult coloanele rubricii sale săptămînale. El se va referi, ignorînd cronologia, la lumea presei bucureştene din anii 1880, la duelurile de la sfîrşitul secolului, la statuile din Bucureşti, la viaţa universitară şi începuturile mişcării socialiste, la Războiul de Independenţă ş.a., ajun-gînd chiar să teoretizeze asupra importanţei literaturii pe care începuse s-o practice cu hărnicie: „In rezerva mintală a fiecărui om se acumulează şi trăieşte un material de amintiri. Mai bogat ori mai sărăcăcios, mai interesant ori mai puţin, mai viu ori mai şters, acest material ar constitui un foarte preţios avut documentar."68 In a doua jumătate a anului 1921 intenţiile sale se conturează mai clar, organizîndu-se în jurul unei idei centrale: va scrie un grupaj de 12 portrete ale unor oameni pe care i-a cunoscut („Bineînţeles că părţii memorialistice îi voi da o deosebită atenţiune, căci oricît de puţin preţ ar pune unii pe acest material documentar, în el istoriograful găseşte, de foarte multe ori, cele mai autentice elemente pentru fixarea personalităţii"69), urmînd ca apoi, pornind de la ele, să alcătuiască un volum, Amintirile unui ziarist, care ar fi urmat să vadă lumina tiparului „cam peste un an"; în Adeverul cele 12 portrete vor apărea săptămînal, de la 7 august pînă la 13 noiembrie 1921, în următoarea succesiune: Paul Scorţeanu, Ion Iancovescu, Barbu Delavrancea, I. L. Caragiale, Al. Macedonski, Nicolae Filipescu, Nicolae Fleva, C. Dobrogeanu-Gherea, G. Panu, M. Eminescu, Titu Ma-lorescu, P. P. Carp — din planul iniţial nerealizîndu-se numai portretul lui Nicolae Blaremberg (dar, în plus, apăruse portretul lui Eminescu), unele dintre aceste evocări fiind apoi reluate în capitolul „Opt oameni", ataşat ultimului volum al Bucureştilor de altădată.
Către sfîrşitul anului 1921 ideea unei cărţi memorialistice referitoare la vechiul Bucureşti prindea însă contur deplin; într-o corespondenţă cu cititorii, dintre care, desigur, unii îi sugeraseră această idee, el îşi preciza intenţiile, în sfîrşit clarificate: ,,Cu «cronica»- de sîmbăta viitoare voi începe o altă serie de amintiri intitulată Bucureştiul (sic) de altădată. Plecînd de la 1872, an în care am călcat întîia oară în Bucureşti, voi da publicităţii atît impresiunile mele asupra marelui nostru oraş de atunci cît şi atîtea întîmplări, fizionomii, anecdote şi evenimente pe care le-am cunoscut."70
Toamna şi iarna sînt, desigur, anotimpuri prielnice vechilor rememorări, aşa încît foiletoanele Bucureştilor de altădată au şi început să apară în Adevărul, o dată cu numărul din 27 noiembrie 1921, înregis-trînd, probabil — cu o existenţă nu foarte accidentată de şase ani — un record de longevitate în presa română; Bacalbaşa avea acum 65 de ani împliniţi şi, în mod hotărît, momentul destăinuirilor venise; orice întîrziere ar fi fost, neîndoielnic, riscantă. Soarta i-a fost însă favorabilă; amintirile sale, circumscrise realităţilor bucureştene considerate în
68 Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală. Amintirile, Adevărul, an. XXXIV, nr. 11303, 6 februarie 1921, p. 1—2.
89 Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală, Doisprezece morţi, Adeverul, an. XXXIV, nr. 11448, 31 iulie 1921, p. 1.
70 Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală. Corespondenţa mea, Adevărul, an. XXXIV, nr. 11543, 20 noiembrie 1921, p. 1—2.
XXV
sens foarte larg, primite cu interes de cititori, au apărut în Adeverul, cu unele întreruperi, pînă la 26 noiembrie 1925 (foiletonul 169), fiind continuate apoi (începînd cu referiri la evenimentele anului 1910 — alegerea lui N. Iorga ca membru activ al Academiei Române) în Universul, o dată cu numărul din 26 martie 1926 (conducerea ziarului îi oferise însă foiletonul de joi şi nu pe acela — mai citit — de sîmbătă). La sfîrşitul anului 1926 primul volum al Bucureştilor de altădată s-ar fi aflat „sub presă" (fiind înregistrat însă, într-o informaţie, cu un titlu greşit: Bucureştii de ieri şi de azi11); în anul următor el a văzut lumina tiparului, în editura ziarului Universul, fiind menţionat pozitiv, cîteva luni mai tîrziu, în notele de lectură publicate de N. Iorga în Revista istorică: „Sînt amintiri cu întrebuinţarea ziarelor, prezintate sincer şi limpede"72; întreg serialul publicat în foileton va fi cuprins în patru volume, editate între anii 1927—1933, în condiţii grafice, la început, foarte modeste.
In literatura noastră memorialistică, destul de bine reprezentată în ultimul secol şi jumătate, lucrarea lui Constantin Bacalbaşa ocupă un loc aparte, desigur nu prin virtuţile ei stilistice, care sînt modeste, ci prin darul autentic de evocator al autorului, care a apelat la o metodă mai puţin uzitată atunci cînd şi-a redactat amintirile, sub presiunea săptămînală a secretarului de redacţie, care cerea, grăbit, „materie". El a urmărit firul evenimentelor foiletînd sîrguincios presa vremii (în cazul volumului de faţă: , Românul şi, uneori, Trompeta Carpaţilor, iar pentru anii de după 1888 îndeosebi Adevărul), presă care i-a oferit cronologia corectă a întîmplărilor relatate, informaţii şi documente, la care el a adăugat cu dărnicie şi făcînd dovada unei memorii prodigioase (dacă nu cumva a beneficiat şi de unele însemnări personale), amintiri dintre cele mai diverse, cartea sa, pentru perioada la care se referă, 1871— 1914, constituindu-se, într-adevăr, într-o cronică colorată şi fremătînd de viaţă a vechiului Bucureşti. Este, desigur, evident că principalele evenimente politice (constituirea sau dispariţia unor grupări politice, alegerile, activitatea parlamentară, a guvernului etc. — la care el se referă insistent), obişnuite vieţii unei capitale, preocupau în aceeaşi măsură şi se reflectau, de fapt, în viaţa întregii ţări, integrîndu-se marii istorii naţionale. Specificul vieţii bucureştene este dat, desigur, şi de aceste manifestări centrale, pe care Bacalbaşa le-a urmărit an de an şi zi de zi, făcînd astfel concurenţă istoriei pure (fără însă a fi dotat cu rigoarea şi disciplina cercetătorului ştiinţific), dar îndeosebi de aspectele cotidiene de existenţă ale oraşului, considerat ca un organism în plină dezvoltare, aşa cum erau Bucureştii în anii de după 1859, şi mai ales după 1877 cînd ajung capitala unei ţări pe deplin libere şi independente, interesată în modernizarea continuă a structurilor sale social-politice şi economice. Dar autorul acestor foarte stufoase amintiri nu a vrut sau, mai curînd, nu a putut să ofere o imagine complexă a vieţii social-politice şi culturale a vechiului Bucureşti; apare rar şi întîmplător în. amintirile sale omul simplu, locuitorul periferiilor sărace, întunecoase şi mizere, muncitorul harnic care a contribuit, în anii aceia, la o destul de
71 G. Caliga, Aîmanahul-dicţionar al presei din România şi a celei româneşti de pretutindeni, cu o prefaţă de dl. Const. Bacalbaşa, Bucureşti, 1926, p. 126 (v. şi erata).
72 Dări de seamă, Revista istorică, an. XIV, nr. 1—3, ianuarie-martie 1928, p. 64 (semnate, la suman N. Iorga).
XXVI
accentuată acţiune de industrializare a oraşului, devenit, şi sub acest aspect, centrul principal al ţării, încă înainte de sfîrşitul secolului trecut.
Bacalbaşa se stabileşte pentru totdeauna în Bucureşti în 1871, cînd oraşul, aflat la începutul unei acţiuni de continuă modernizare număra în jur de 150 000 de locuitori, pentru a creşte mai mult de două ori pînă în preajma primului război mondial (în 1916 populaţia Capitalei se ridica la 381 279 de suflete73) — devenind unul dintre centrele principale ale vieţii politice, economice şi culturale din sud-estul Europei. In răstimpul de 44 de ani, perioadă la care se referă amănunţit amintirile lui Bacalbaşa, oraşul, care prin 1870 număra doar cîteva edificii mai importante şi nici un monument (Universitatea, Teatrul Naţional, Turnul Colţei, mai multe biserici vechi şi palate boiereşti), se dezvoltă într-un ritm susţinut, creîndu-şi un centru demn de o capitală europeană (strangulat însă de periferii imunde); după 1870 şi mai ales după Războiul de Independenţă se trasează marile bulevarde (est-vest şi apoi, parţial, nord-sud), se canalizează Dîmboviţa, se dezvoltă industria etc, centrul oraşului începînd să capete în linii mari înfăţişarea pe care o ştiam pînă acum două-trei decenii. Pentru a sugera progresele înregistrate într-un răstimp relativ scurt ne vom referi la dezvoltarea reţelei de comunicaţie; prin 1870, o legătură principală cu Occidentul se realiza, în sezonul cald, din martie pînă în noiembrie, pe Dunăre; funcţiona aici un serviciu special de vapoare cu aburi, de patru ori pe săptămînă, de la Viena sau Pesta pînă la Giurgiu; de aici, pe calea ferată inaugurată în 1869 se ajungea la Bucureşti în timpul record de două ceasuri74; după construirea căii ferate care făcea legătura cu nordul ţării, călătoria de la Viena la Bucureşti dura numai 48 de ore, pe o rută ocolită, prin Lemberg, Cernăuţi, Iaşi, Roman, Galaţi, Brăila, Buzău, Ploieşti (ceva mai tîrziu s-a realizat joncţiunea cu liniile ferate austriece la Vîrciorova şi apoi, în 1882, la Predeal); înainte de sfîrşitul secolului însă, reţeaua de căi ferate împînzise practic întreaga ţară, Bucureştii devenind principalul nod feroviar al vechii Românii.
Tabloul vieţii politice pe care îl realizează Bacalbaşa în cartea sa este, în linii mari, exact (cu rezervele pe care le vom exprima, ori de cîte ori va fi nevoie, în notele noastre subliniare), el sesizînd, în spiritul adevărului istoric, principalele evenimente ale perioadei la care se referă, comentate de pe poziţiile unui gazetar democrat, sincer interesat în progresul real al ţării. Simpatiile sale se îndreaptă, în primele capitole, către liberalii radicali, conduşi de C. A. Rosetti (ideologul) şi I. C. Brătianu (omul de acţiune) care, în anii de după 1871 se aflau în crîn-cenă opoziţie faţă de regimul conservator şi exprimau — în condiţiile în care socialiştii se aflau încă la începutul organizării lor ca grupare politică — concepţii înaintate privind direcţiile de dezvoltare a tînăru-lui stat român, pe drumul edificării unei societăţi capitaliste moderne, de tip occidental. Sînt ani în care criticismul liberal la adresa regimului conservator şi a ideologiei sale cîştigă adeziunea unor mase mai largi şi de aceea nu e deloc întîmplător faptul că o bună parte a tineretului studios al vremii este atras de ideile radicale ale unor liberali, situaţi atunci la stînga eşichierului vieţii noastre politice. La începutul deceniului al optulea (şi sub influenţa unor evenimente internaţionale, războ-
73 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 266.
74 Ulyse de Marsillac, Guide du voyageur ă Bucarest, Bucureşti, [1873].
KXVH
îul franco-prusac în primul rînd) se rostesc chiar — în gura mare! — lozinci antidinastice şi republicane şi se organizează de către liberali comploturi vizînd răsturnarea prin forţa armelor a principelui Carol, care se şi gîndeşte să părăsească ţara în care fusese adus în 1866 (apare acum şi o întreagă literatură antidinastică, de o violenţă incredibilă, din care Bacalbaşa reproduce cîteva poezii în varianta din Adeverul a amintirilor sale, pentru a le elimina apoi cînd îşi publică volumele în editura ziarului Universul). Cînd — după înfrîngerea Franţei, redevenită republică — viaţa politică europeană devine evident dominată de marile puteri conservatoare (Germania, Austro-Ungaria, Rusia ţaristă), reunite prin tratate de alianţă mai mult sau mai puţin secrete, campaniei antidinastice a liberalilor i se pune surdină, pentru a înceta apoi cu desă-vîrşire, în condiţiile în care un mic stat republican la gurile Dunării ar fi fost nimicit în primele lui zile de existenţă de către puterile vecine reacţionare. Cucerirea independenţei depline a României în 1877—1878 este, evident, cel mai important eveniment pe care Bacalbaşa îl consemnează în amintirile sale şi, desigur, stăruind asupra ideii că acest act istoric este opera întregului popor român, a miilor de ostaşi care au căzut eroic pe cîmpiile însîngerate ale Bulgariei, nu se putea ca el să nu se refere şi la principalele personalităţi politice care — înţelegînd în acel moment sensul ascuns pentru mulţi al istoriei — au condus destinele ţării către înfăptuirea năzuinţelor sale seculare: I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, principele Carol.75
Dobîndirea independenţei depline a României şi consolidarea prestigiului ei în plan european au creat condiţiile unei dezvoltări mai puternice a ţării, în sensul modernizării structurilor ei economice şi social-politice. Acest lucru a fost posibil datorită anilor de stabilitate de după 1878, atît în plan intern cît şi în plan extern, România dobîndindu-şi securitatea necesară desfăşurării unei munci paşnice constructive prin aderarea — impusă de împrejurări — la Tripla Alianţă, în 1883, printr-un tratat secret încheiat cu Germania şi Austro-Ungaria, tratat ale cărui principale clauze erau strict defensive. Guvernarea liberală de 12 ani (1876—1888), cea mai lungă din istoria României moderne — nu lipsită de înfăptuiri reale — a sfîrşit într-o atmosferă de nemulţumire generală, ca urmare a uzurii în timp a echipei guvernamentale, deseori modificată, ca şi a corupţiei care pătrunsese pînă în sferele ministeriale. Bacalbaşa, prezentînd cronologic evenimentele, nu-şi propune să ofere sinteze (deşi, de cîteva ori, întreprinde scurte priviri retrospective, cu referiri îndeosebi la personalităţile politice ale vremii), el este un povestitor corect al istoriei şi atît; opiniile sale concluzive sînt rare şi de cele mai multe ori naive. Evoluţia partidului liberal, de la gruparea revoluţionară a „roşilor" C. A. Rosetti şi,I. C. Brătianu (conservatorii erau „albii"), pînă la partidul de guvernămînt bine organizat, condus de îndemnul succint „îmbogăţiţi-vă", partid care a contribuit la crearea şi dezvoltarea unei burghezii naţionale relativ puternice şi, totodată, într-o măsură, la
75 Nicolae Iorga în sinte?a sa de istorie a Războiului Independenţei, în capitolul „Cei patru făuritori ai Independenţei" se referea şi el la aceleaşi personalităţi politice, în următoarea ordine: Carol („omul demnităţii"), C. A. Rosetti (care „ponti-fica în templul libertăţii"), Mihail Kogălniceanu („cum Rosetti vedea libertatea, aşa Mihail Kogălniceanu vedea naţia") şi I. C. Brătianu („pentru I. C. Brătianu totul era acţiunea") (N. Iorga, Războiul pentru Independenţa României — acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, 1927, p. 188—190).
XXVIII
consolidarea economică a ţării — evident, în condiţiile de exploatare crîn-cenă a maselor muncitoare — poate fi urmărită pas cu pas în filele dense ale Bucureştilor de altădată. Părăsit, treptat, după 1876, de o parte a tineretului intelectual entuziast, atras acum de ideile mai generoase ale socialismului, partidul liberal a cunoscut totuşi ani în care autoritatea sa a fost incontestabilă, sub conducerea fermă a lui I. C. Brătianu, deşi în toată această perioadă numeroase dizidente de dreapta sau de stînga s-au rupt din sînul său. După moartea „Vizirului", partidul liberal trece printr-o perioadă mai tulbure şi mai agitată, sub conducerea lui D. A. Sturdza, om de cultură cu unele iniţiative pozitive, dar politician inabil, dur şi cîteodată ridicul, pînă cînd, prin maşinaţiunile abil dirijate ale „Ocultei" (în spatele căreia se ascundea Eugeniu Carada), în fruntea partidului liberal este adus fiul cel mai mare al lui I. C. Brătianu, care, sfătuit şi de foştii intelectuali socialişti („generoşii") va propune, cu întîr-ziere, în preajma izbucnirii primului război mondial, cele două reforme democrat-burgheze fundamentale pe care partidul liberal le datora de mult ţării: votul universal şi reforma agrară.
Partidul conservator sau, mai exact, grupările conservatoare (unite, sau, mai ales, dezbinate) se bucură de o atenţie specială în a doua parte a amintirilor lui Bacalbaşa, cu referiri la perioada cînd autorul Bucureştilor de altădată — ca ziarist oficial al partidului — s-a aflat în intimitatea corifeilor acestora (şi, desigur, acum, consemnările sale poartă, mai mult ca oricînd, girul autenticităţii, umbrite, uneori de un parti-zanat voalat). Detestat efectiv de mase, în 1876, cînd părăseşte puterea, partidul conservator se modernizează apoi — după ani lungi şi grei de opoziţie — îndeosebi prin aportul grupării junimiste, inteligente şi interesate în progresul controlat şi fără salturi spectaculoase al societăţii româneşti. Junimiştii au fost, aşa cum au demonstrat convingător Vladimir Streinu şi apoi Z. Ornea, o grupare centristă oscilînd între liberali şi conservatori, apropiată, pînă la sfîrşit, din punct de vedere organizatoric, de aceştia din urmă, cărora le-au împrumutat ţinuta ideologică a unui program mai realist. In cartea sa Bacalbaşa se referă de mai multe ori la junimişti ca la un factor modernizator al partidului conservator, ameninţat de anchiloză şi decrepitudine (la sfîrşitul secolului trecut, precizează acesta, „junimiştii se prezentau ca un element modernizator al bătrînului organism conservator"76). Legăturile lui Bacalbaşa cu conservatorii, de după 1900, îl fac însă să nu-şi dea seama că partidul în slujba căruia îşi pusese pana stipendiată, legat prin geneză de marea proprietate rurală (a moşierimii), pe care o apăra programatic, era sortit pieirii o dată cu spulberarea — ca urmare a reformei agrare — a bazei de clasă care-1 susţinea. Cu naivitate, Bacalbaşa mai credea că degringolada partidului conservator din anii 1914—1916 şi dispariţia lui întîmplată după război s-ar fi datorat conflictelor pentru supremaţie (de altfel reale), declanşate de ambiţiile personale ale şefilor săi mai în vîrstă sau mai tineri, dornici să urce pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei, ambiţii care nu l-au iertat atunci nici pe „olimpianul" Titu Maiorescu, spulberîndu-i totodată — din vina lui — vechea şi frumoasa prietenie cu P. P. Carp.
Nu e, de aceea, întîmplător faptul că simpatiile pe care Bacalbaşa le-a nutrit în anii de după 1900 conservatorismului luminat l-au determinat să-şi realizeze — desigur, fără să-şi dea seama — lucrarea sa
n Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, 1885—1900, voi. II, 1928, p. 188.
XXIX
memorialistică în două registre, lesne sezisabile de un bun cunoscător al istoriei moderne româneşti; o primă parte (acoperind aproximativ perioada 1871—1900) în care mişcarea liberal-radicală (personalităţile principale admirate fiind: I. C. Brătianu, O. A. Rosetti şi apoi G. Panu) e înfăţişată cu înţelegere şi accente partizane şi o a doua parte (cu referire la evenimentele de după 1900) cînd el încearcă să justifice — de data aceasta neconfirmat de cursul ascendent al istoriei — activitatea politică a unor fruntaşi conservatori, îndeosebi junimişti, incapabili, de fapt, de a înţelege şi de a se adapta vremurilor noi care se anunţau.
E însă surprinzător faptul că, implicat în anii de dinainte şi de după 1880 în acţiunea de organizare a începuturilor mişcării noastre socialiste, Bacalbaşa nu ne oferă asupra acestora decît unele informaţii destul de vagi, pe care, în notele sublimare va trebui să le verificăm cu multă atenţie, pentru a le data mai exact şi a le confirma. El nu aminteşte, de altfel, nici unele momente mai importante din evoluţia socialismului românesc la care el însuşi a luat parte. Dar dacă Bacalbaşa nu a urmărit cu atenţia cu care ne aşteptam mişcarea socialistă, va sezisa totuşi, referin-du-se la un moment mai dificil din istoria acesteia (despărţirea de intelectualii „generoşi" în 1899—1900) că un partid nu poate să se impună decît dacă este condus de către reprezentanţii cei mai activi şi mai inteligenţi ai clasei pe care o reprezintă, în cazul partidului socialist — clasa muncitoare („partidele nu pot fi conduse decît de o elită ieşită chiar din sînul masei care formează partidul, iar nicidecum de elementele streine împrumutate celorlalte partide şi clase sociale. Partidul socialist român nu a devenit un partid real decît în ziua în care şi-a luat cîrmaci din masa muncitoare proletariană"77).
Bacalbaşa a înfăţişat, respectînd cronologia, evenimentele legate de exprimarea năzuinţei seculare a poporului român din toate provinciile locuite de acesta, năzuinţe privind întrunirea tuturor fiilor de acelaşi neam în hotarele unui stat român unitar. Sînt relatate, în acest sens, acţiunile de solidaritate a populaţiei Bucureştilor — reprezentînd, de fapt, opinia „ţării" — cu lupta pentru libertate naţională a românilor din provinciile subjugate (v., de pildă, procesul Memorandumului din 1894); el uită totuşi să menţioneze explicit că, în anii de după 1910, politica de îndepărtare a oficialităţilor româneşti de ţelurile Triplei Alianţe este tot mai evidentă, mai cu seamă în timpul războaielor balcanice, „momentul 1913" fiind sezisat de Nicolae Titulescu — dar nu şi de Bacalbaşa — ca un punct de răscruce (pregătit prin numeroase acumulări cantitative anterioare) în politica externă românească, nu lipsită de înţelepciune în toată perioada de după 1878: „Pînă la criza balcanică — afirma Nicolae Titulescu în decembrie 1913 — am putea rezuma istoria ţării zicînd că am asistat la sforţările prin care statul nostru şi-a cucerit dreptul la viaţă, cu începutul crizei balcanice asistăm la sforţările prin care statul nostru îşi cucereşte dreptul la prestigiu"78, idee şi mai precis exprimată, dar cîţiva ani mai tîrziu, de Take Ionescu, liderul conservator-democrat men-ţionînd precis şi clar că „războiul naţional" este „copilul legitim al acţiunii noastre din 1913"70.
77 Id., ibid., p. 276.
78 Discursul d-lui Nicolae Titulescu. Raportul Comisiei de răspuns la Mesagiul Tronulni rostit în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 20 decembrie 1913, Acţiunea, an. Xlir, nr. 3176, 9 iunie 1914, p. 1.
79 Adev&rul, an. XXIII, 2 ianuarie 1920, p. 3—4.
XXX
©acă Bacalbaşa, robit de cronologia evenimentelor nu a încercat să tragă unele concluzii care se impuneau — chiar dacă nu erau exprimate oficial — el a înţeles totuşi că după 1900 regele Carol, rămînînd fidel politicii Triplei Alianţe (deşi nici el nu simpatiza şi nu credea în viitorul statului multinaţional, aflat în pragul iminentei prăbuşiri, Austro-Ungaria), a intrat în contradicţie ireductibilă cu opinia publică românească, dorind cu orice preţ să menţină bunele relaţii cu patria sa natală, Germania. Comentînd moartea regelui Carol în 1914, sezisată ca un moment de eliberare, eveniment cu care, de altfel, el îşi încheie istoria „Bucureştilor de altădată", după o periodizare personală („Cu moartea regelui Carol I se încheie perioada istorică ce poartă numele de «Bucureştii de altădată»"), el face cîteva observaţii demne de reţinut privitoare la contradicţiile tragice care i-au minat viaţa monarhului din familia Hohenzollern, la începutul şi la sfîrşitul domniei acestuia: „Şi la 1871 şi la 1914 Carol de Hohenzollern s-a aflat în conflict cu opinia publică românească, dar aceasta numai din cauză că dragostea lui pentru patria germană a rămas nestinsă. Negreşit, regele Carol a iubit România, dar a avut întotdeauna două patrii (subl. ns.). Cît timp interesele României n-au fost în dezacord cu interesele Germaniei, toate au mers de minune, cînd, însă, între interesele României şi interesele Germaniei s-a ivit divergenţa, regele n-a avut tăria de suflet ca să aleagă. Şi a plătit cu viaţa neputinţa lui de a sluji România, uitînd cauza Germaniei."80
O ultimă precizare preliminară, pe care mai dorim să o facem în legătură cu unele aspecte de istorie politică a cărţii lui Bacalbaşa (notele noastre subliniare care vor însoţi textul acestuia ne dispensează de discuţii mai ample, care, de fapt, nici nu ar putea fi cuprinse într-o prefaţă) se referă la succesiunea la putere ale celor două partide de guver-nămînt ale vremii, liberal şi conservator. Deosebite prin ideologie — şi mai ales prin felul cum concepeau viitorul ţării — cele două partide au asigurat, în răstimpul de pînă la 1916, o continuitate în sens constructiv a puterii (care nu a fost, totuşi, o „monstruoasă coaliţie"), interesate şi unul şi altul, dar în măsuri diferite, în acţiunea de modernizare a ţării. Imaginea unui partid care, o dată revenit la guvern, ar fi încercat să anuleze legile şi măsurile stabilite de celălalt, este absurdă. Atît conservatorii, cît şi, mai ales, liberalii (deosebirile în favoarea liberalilor, îndeosebi în timpul lungii guvernări a lui I. C. Brătianu au fost de ritm şi de intensitate) au contribuit la crearea structurilor economice şi politice ale României moderne care, se cuvine să o recunoaştem cinstit şi să nu minimalizăm unele realităţi evidente în folosul denigratorilor istoriei noastre, a străbătut un drum plin de înfăptuiri incontestabile de la 1859 la 1916, desigur, nu pe măsura posibilităţilor şi cu o preocupare mai scăzută pentru ridicarea nivelului de viaţă al maselor muncitoare, adevăratele făuritoare ale României moderne. Crearea unei vaste reţele de căi ferate şi şosele, a flotei comerciale maritime şi fluviale, modernizarea portului Constanţa, intensificarea ritmului de industrializare, constituirea instituţiilor bancare şi de asigurări, sporirea volumului schimburilor comerciale, stabilirea unui sistem de învăţămînt modern care să răspundă nevoilor ţării, marile construcţii din Capitală ş.a. sînt realizări remarcabile la care şi-au adus contribuţia, pe rînd, potrivit „rotativei" guvernamentale dirijată imperturbabil de regele Carol, atît conservatorii cît şi, mai ales,
80 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, 1910—1914, voi. IV, ed. II, Bucureşti, 1936, p. 190.
XXXI
liberalii, cu o atenţie însă cu totul redusă în direcţia asigurării unor condiţii civilizate de viaţă şi muncă maselor populare, îndeosebi a acelora din lumea rurală care, îndemnate de mizerie, s-au şi răsculat la 1907, eveniment crucial în istoria ţării, pe care Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată, dovedeşte că nu 1-a înţeles în toată complexitatea şi semnificaţia lui.
Si mplificînd, putem totuşi conchide că partidul liberal, ca reprezentant al burgheziei, a fost, în perioada discutată, un partid de acţiune, de iniţiative, în timp ce partidul conservator s-a manifestat îndeosebi ca un partid de cenzură, potrivit intereselor moşierimii, legate de marea proprietate funciară. Despărţite prin poziţii de clasă antagonice, exprimate net, în ciuda deselor migraţii de personalităţi dintr-o grupare în alta, partidele liberal şi conservator au colaborat strîns în afirmarea unei politici d şi-au liste
e independenţă reală a ţării, în problema naţională, dar, totodată coordonat eforturile şi în direcţia stăvilirii creşterii mişcării sociali muncitoreşti, a partidului socialist, care ameninţau unul dintre principiile sacrosancte ale vechii societăţi: proprietatea privată.
acă viaţa politică a Capitalei (şi, implicit, a ţării) este urmărită de Bacalbaşa cu o atenţie deosebită, fiind amintite şi multe amănunte nesemnificative în perspectiva selectivă a istoriei, referirile la aspectele culturale sînt mult mai sărace; sînt menţionate, cu scăpări, principalele evenimente teatrale, turneele unor mari artişti de peste hotare, sporadic se înregistrează apariţia unor reviste etc. Gustul său literar este însă necultivat, preferinţele sale se îndreaptă către scriitorii care trecuseră proba şcolii în anii 1870 (Bolintineanu, Alecsandri), pe Eminescu şi Caragiale, pe care i-a cunoscut personal în redacţiile gazetelor vremii nu e în stare să-i înţeleagă şi înregistrează cu abia ascunsă uimire gloria postumă a acestora. Despre Caragiale ne comunică amintiri minore şi răutăcioase, insistînd asupra unor aspecte nefavorabile acestuia: la „abatorul vechi" de la Colentina autorul Scrisorii pierdute se ospătează prin 1886 cu „halci mari de ficat negru şi frigărui"; în 1892 plînge în hohote în grădina birtului Enache şi apoi pe stradă de spaima holerei care ameninţa Capitala; în 1900 neagă în public, la Ateneu, o afirmaţie pe care totuşi, mai înainte, o făcuse („Nu, mă, în România nu trebuie să fii om de litere! Eu dacă aş avea 12 copii nu i-aş face pe nici unul literat, dar i-aş face pe toţi oameni politici. Numai asta produce!"81) etc, pentru ca, abia la sfîrşitul volumului al iV-lea din Bucureştii de altădată, într-un portret din seria „Opt oameni" să recunoască faptul că „un sentiment de ostilitate reciprocă ne despărţea" („Aflasem că «Grecu», care mă întîlnea foarte des prin localurile publice, mă zeflemisea pentru ideile ce proferam şi pentru că purtam părul mare. De aici un fel de antipatie"82). Este însă, din fericire, singurul portret alcătuit din fărîmituri de amintiri răutăcioase, izvorît din invidie şi neînţelegere, căci valoarea documentară şi de «vocare a Bucureştilor de altădată constă tocmai, printre altele, în portretele colorate, pline de viaţă care se constituie prin acumulare de detalii, prin anecdotica de bună calitate (reală sau verosimilă) pe care autorul, cu dezinvoltură şi cu o memorie formidabilă o presară de-a lungul cărţii sale a cărei importanţă şi interes cresc, explicabil, o dată cu trecerea anilor.
Considerate de Valeriu Râpeanu — într-un dens studiu despre memorialistica lui N. Iorga — printre apariţiile reprezentative ale genului,
B1 Constantin Bacalbaşa, op. cit., voi. II, p. 283. " Ibid., voi. IV, p. 214.
XXXII
la noi, în perioada Interbelică („De fapt, după primul război mondial memorialistica românească trăieşte ceea ce s-ar putea numi adevărata ei «explozie» cantitativă şi calitativă, cunoscînd toate genurile posibile: de la «memoriile deghizate» ale lui Constantin Stere din romanul In preajma revoluţiei, pînă la atît de popularele efemeride — cu a lor patină desuetă, dar nu lipsită de culoare jurnalistică — ale lui Constatin Bacalbaşa din Bucureştii de altădată .. ."83 etc.) amintirile lui Bacalbaşa au fost preţuite — uneori cu rezerve — îndeosebi de către istorici, începînd cu Nicolae Iorga (Dan Berindei, în Enciclopedia istoriografiei româneşti consideră, cu autoritate, că „opera sa istorică de factură memorialistică prezintă o marcantă însemnătate. Prin însemnările, comentariile şi unele documente reproduse, Constantin Bacalbaşa ne-a pus la dispoziţie o preţioasă sursă de informare privind perioada 1871—1914"84), iar alţi istorici modernişti se pronunţă, de asemenea, în termeni extrem de favorabili în legătură cu lucrarea bătrînului ziarist85. Dar vasta sa lucrare memorialistică depăşeşte, fără îndoială, limitele de interes strict profesional ale istoricilor, constituind, sperăm, pentru cititorul de azi o lectură agreabilă şi instructivă, un veritabil roman pasionant al vechiului Bucureşti şi al locuitorilor săi, în ciuda dispreţului total pentru scrisul frumos pe care autorul 1-a exprimat (şi practicat) cu dezinvoltură, pronunţîndu-se, de fapt, pentru un stil oral-ziaristic lipsit de virtuţi şi intenţionalităţi artistice („Am scris tot aşa cum vorbesc: simplu, limpede, precis şi fără înflorituri. Am scris pentru ca să informez şi pentru ca lumea să mă înţeleagă"86).
Plasată de Silvian Iosifescu în categoria mai largă a „literaturii de frontieră", memoralistica are vechi rădăcini în literatura română, situ-îndu-se la izvoarele ei dacă ne gîndim că letopiseţele cronicarilor ilustrează — în măsura în care se referă la fapte trăite de autor sau receptate de el pe cale orală — această modalitate directă de înfăţişare a unor realităţi revolute. A găsi locul exact al Bucureştilor de altădată în acest destul de vast capitol al literaturii române, bogat reprezentat pînă în zilele noastre, e dificil; volumele de amintiri ale lui Bacalbaşa oscilează, după cum observă acelaşi Silvian Iosifescu, „între memorialistică şi istoriografie", căpătînd „vivacitatea şi prezenţa însemnărilor la zi"87, aşadar fiind memorii realizate la un grad mare de obiectivitate, dar consemnate în maniera strict cronologică specifică jurnalului, datorită succesiunii riguroase pe care i-au oferit-o naraţiunii rememorările prilejuite de foileta-rea sîrguincioasă a gazetelor vremii.
83 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum o fost, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Ed. Minerva, 1976, p. XXXII.
84 Enciclopedia istoriografiei româneşti, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 43.
85 î,.,.. Memoriile lui C. Bacalbaşa servesc, alături de celelalte izvoare, la formarea unei imagini cît mai reale asupra desfăşurării vieţii politice din România* (Traian Lungu, Viaţa politică în România la sfîrşitul secolului al XlX-lea, 1889—1900, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1967, p. 23); „Frescă viu colorată, reflec-tînd diverse aspecte din viaţa epocii, inclusiv cel politic, sînt .memoriile lui C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată" (Paraschiva Cîncea, Viaţa politică din România în. primul deceniu al independenţei de stat, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 18).
86 Voi. de faţă, p. 2.
87 Silvian Iosifescu, Literatura de frontieră, ediţia a Il-a revăzută, Ed. enciclopedică română, Bucureşti, 1971, p. 70.
xxxni
Străbătute de ideea deseori şi explicit exprimată că amintirea nostalgică a trecutului nu exclude considerarea lui în spirit critic precum şi de încrederea nestrămutată în progres (unui confrate de la Adeverul, B. Brănişteanu, bătrînul ziarist i se confesa cu puţin timp înaintea morţii: „Să nu cădem în greşala bătrîneţii căreia i se pare că tot ce a fost, a fost mai bun decît este... înţelepciunea vieţii constă esenţialmente în încrederea în viitor"88), opera memorialistică a lui Constantin Bacalbaşa şi-a cîştigat, o dată cu trecerea vremii, un loc binemeritat alături (sau în urma) unor prestigioase lucrări similare referitoare la aceeaşi perioadă din istoria României, precum „însemnările zilnice" ale lui Titu Maiorescu, memoriile principelui Carol (care se opresc în 1881), „notele politice" ale lui Alexandru Marghiloman, O viaţă de om aşa cum a fost de Nicolae Iorga ş.a., romanul cronologic despre vechiul Bucureşti înfăţişînd istoria şi anecdotica ei într-o manieră mult mai accesibilă celor mai largi cercuri de cititori care, nădăjduim — la această a treia ediţie a cărţii lui Bacalbaşa — o vor preţui pentru sinceritatea, puterea de evocare, optimismul şi încrederea pe care o exprimă în progres.
TIBERIU AVRAMESCV
iulie 1986
n Inmormtntarea lui Gonstantin Bacalbaş; Dlmlnemţ; an. 31, 9 februarie 1935, p. 3.
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Ediţia Bucureştilor de altădată, pe care o inaugurăm cu acest prim tom, îşi propune să cuprindă în întregime lucrarea memorialistică a lui Constantin Bacalbaşa, tipărită în Editura ziarului Universul, în patru volume, în anii 1927 (voi. I), 1928 (voi. II), 1930 (voi. III) şi 1932 (pe copertă: 1933, voi. IV), la care vom adăuga, în cadrul ultimului volum sau într-unui separat, integral sau, mai curînd, fragmentar, lucrarea aceluiaşi autor, Capitala sub ocupaţia duşmanului (1916—1918), apărută la Brăila în anul 1921. In măsura în care nu repetă amintiri cuprinse în lucrările menţionate şi numai dacă mai prezintă interes pentru lectorul de azi vom adăuga, în ultimul tom al acestei ediţii, selectate din Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Universul şi alte publicaţii periodice cîteva articole cu caracter memorialistic referitoare la vechiul Bucureşti, publicate de Constantin Bacalbaşa în primele trei decenii şi jumătate ale secolului nostru.
Bucureştii de altădată a mai cunoscut, în anii 1935—1936, în aceeaşi editură, o nouă ediţie, a doua, care nu diferă însă de prima, apărută sub directa supraveghere a autorului, decît prin alte noi greşeli de tipar; ea nu poate să ne intereseze în vederea alcătuirii ediţiei de faţă, întrucît a văzut lumina tiparului după moartea lui Constantin Bacalbaşa, fără să aibă la bază, desigur, un manuscris revizuit de autor. In aceste condiţii ediţia noastră va urma întocmai textul celor patru volume apărute între anii 1927—1932 (1933), cu îndreptarea unor greşeli de tipar prin confruntarea cu jurnalele In care amintirile au fost publicate pentru prima oară (în cazul volumului de faţă, Adevărul, din 1921—1922). Intîiul volum al ediţiei noastre nu reproduce în întregime primul tom al Bucureştilor de altădată, în care însemnările lui Bacalbaşa ajung pînă la sfîrşitul anului 1884; considerente de spaţiu, dar, în acelaşi timp, şi intenţia de a încheia acest volum cu relatarea unor momente de răscruce din istoria ţării noastre ne-au determinat să oprim expunerea o dată cu menţionarea evenimentelor anului 1877, anul proclamării independenţei de stat a României, cînd o nouă perioadă istorică începe în viaţa social-politlcă şi economică a patriei noastre. Vom căuta, în funcţie şi de spaţiul pe care ni-1 va pune la dispoziţie, în continuare, editura, precum şi de proporţiile aparatului de note explicative, ca volumele următoare ale acestei a treia ediţii a lucrării lui Constantin Bacalbaşa să se încheie, fiecare, cu relatarea unui moment cu o anume semnificaţie politică sau socială (volumul al Il-lea, probabil, o dată cu expunerea evenimentelor anului 1888, cînd ia sfîrşit guvernarea liberală, de 12 ani, a lui I. C. Brătianu).
3*
XXXV
In transcrierea textelor am aplicat normele îndeobşte uzitate în cazul lucrărilor publicate în primele decenii ale acestui secol, menţinînd numai acele particularităţi fonetice care reprezintă în mod cert o pronunţie deosebită de aceea a limbii noastre literare contemporane. Am verificat, oridecîteori a fost posibil, citatele reproduse — cu destulă aproximaţie — de Bacalbaşa, cu originale din epocă, corec-tînd tacit numeroasele erori de transcriere ale acestuia; am notat între paranteze drepte (croşete): [ ] numai cuvintele sau chiar propoziţiile lipsă din textele reproduse ce Bacalbaşa, omise de acesta, de cele mai multe ori, datorită unei inaderenţe senine la un mod de lucru care presupune exigenţă ştiinţifică şi meticulozitate.
La sfîrşitul fiecărui tom vom reproduce, în Addenda — operînd selectiv, pentru a reţine numai acele detalii care ar mai putea interesa astăzi — unele fraze sau fragmente mai mari, eliminate de Bacalbaşa cu ocazia pregătirii pentru publicarea în volum a textelor apărute In ziar. La baza acestei opţiuni a autorului au stat rr otive, după cum se va putea constata, diferite, printre care însă şi acela de a 'fce conforma, într-o măsură, liniei politice cunoscute a ziarului Universul, în editura căreia apăreau volumele sale.
Aparatul nostru de note explicative a căpătat, în cele din urmă, o amploare cu mult mai mare decît ne propusesem iniţial. Deşi am renunţat, în general, să glosăm în legătură cu unele personalităţi ale epocii — mai mult ori mai puţin cunoscute astăzi — întrucît cititorul le poate urmări cursul existenţei lor în înseşi paginile acestui veritabil roman cu o mie de personaje al vechiului Bucureşti, necesitatea de a corecta afirmaţii sau datări eronate ale autorului, destul de numeroase, ori de a explica toate sensurile unor evenimente politice sau culturale mai puţin cunoscute ne-a determinat să elaborăm — întîmpinînd destule dificultăţi de documentare — un aparat de note care la o primă privire poate părea supradimensionat. El este însă menit, în intenţia noastră, să-1 dispenseze pe cercetător — care poate să se folosească acum de textul Bucureştilor de altădată cu deplină încredere în ceea ce priveşte autenticitatea ştiinţifică a afirmaţiilor, confirmate sau corectate în note
— de verificări obositoare în biblioteci şi — totodată — să ofere cititorului neavizat
— dacă îl interesează — toate elementele necesare pentru înţelegerea mai corectă a unor evenimente de la desfăşurarea cărora a trecut mai mult sau mai puţin de un secol.
Precizăm că am putut verifica — aşa cum am înregistrat în notele sublimare — aproape toate evenimentele, întîmplările, documentele etc. pe care le-a menţionat Bacalbaşa în textul său, apelînd la studii şi sinteze contemporane nouă, de istorie, de istorie literară, de istorie a teatrului, de istorie a Bucureştilor ş.a., la unele lucrări similare mai vechi, la culegeri de documente, precum şi, îndeosebi, la presa vremii, pe care o cunoaştem şi o studiem de aproape trei decenii; Bacalbaşa şi-a redactat textul acestui prim volum al amintirilor sale recurgînd frecvent la galetele Românul şi Trompeta Carpaţilor, pe care le-am urmărit şi noi la Biblioteca Academiei Române, completîndu-ne informaţiile prin foiletarea altor publicaţii periodice: Telegraful, Pressa şi — îndeosebi — cum era şi firesc, Monitorul oficial al României.
Ţinem să atragem atenţia că am crezut de cuviinţă ca în toate notele noastre să folosim în indicarea datelor calendaristice ambele „stiluri" („cel vechi" şi „cel nou"), diferenţa între vechiul calendar iulian utilizat pe atunci în ţara noastră şi cel gregorian întrebuinţat în majoritatea statelor europene fiind în tot cursul secolului al XlX-lea de 12 zile; astfel 16 martie 1877 din Bucureşti era 28 martie 1877 la Viena, Berlin, Roma, Paris sau Londra, dată notată de noi, potrivit uzanţei din epocă: 16/28 martie 1877, printre altele şi pentru a putea raporta evenimentele din ţara noastră la cele din statele Europei centrale şi occidentale.
XXXVI
Pentru a nu încărca excesiv indicaţiile bibliografice din cuprinsul notelor sublimare am recurs — în cazul unor publicaţii periodice şi al unor lucrări mai des citate de noi — la abrevierea titlurilor acestora, astfel:
PUBLICAŢII PERIODICE:
MOF.: Monitorul oficial al României, Bucureşti;
ROM.: Românul, Bucureşti;
TEL.: Telegraful, Bucureşti;
TRC: Trompeta Carpaţilor, Bucureşti.
VOLUME:
Ciachir, Independenţa: Nicolae Ciachir, Războiul pentru independenţa României tn
co.itextul european, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977; Crntzescu, Podul Mogoşoaiei: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei
străzi, Bucureşti, [1943]1; Giureş cu, Istoria Bucureştilor: Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele
mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966; Independenţa României: Independenţa României,  studii, redactor responsabil al
Comitetului de redacţie: acad. prof. Ştefan Fascu, Ed. Academiei, Bucureşti,
1977;
Independenţa României. Documente, I—III: Direcţia Generală a Arhivelor Statului,
Institutul de Istorie N. Iorga, Academia R.S.R., Academia de Ştiinţe Sociale şi
Politice, Independenţa României, Documente, voi. I, Documente şi presă internă;
voi. II, partea I şi II, Corespondenţă diplomatică străină; voi. III, Presă străină,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1977; Iorga, Independenţa: N. Iorga, Războiul pentru independenţa României — acţiuni
diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, 1927; Istoria Parlamentului: Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Institutul de istorie
N. Iorga, Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România pînă
la 1918, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983; Marsillac, Bucarest: Ulysse de Marsillac, Guide du voyageur o Bucarest, Bucureşti,
[1873];
Massoff, Teatrul românesc, II, IIIi Ioan Massoff, Teatrul românesc, privire istorică, voi. II, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966; voi. III, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969;
Memoriile, III—XV: Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), voi. III—XV, Bucureşti, 1909—[1912];
Potra, Bucureştii: George Potra, Din Bucureştii de altădată, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981;
Apostol Stan, Grupări şi curente: Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859—1877), Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979;
Stoean; Pană, Independenţa: Gheorghe D. Stoean; Ion Gh. Pană, Epopeea Independenţei României, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Pentru a asigura o prezentare unitară a cărţii lui Bacalbaşa am preluat de la primul volum al celei de a doua ediţii a Bucureştilor de altădată sumarul analitic, care lipseşte numai la întîiul volum al primei ediţii, menţionînd, totodată, la începutul fiecărui capitol, între croşete, conţinutul acestuia, reprodus după sumarul amintit.
1 După definitivarea acestui volum a apărut (în decembrie 1986) la Ed. Meridiane o nouă ediţie a Podului Mogoşoaiei, însoţită de un bogat şi foarte bine documentat aparat de note întocmit de Virgiliu Teodorescu.
XXXVII
Repartizarea atribuţiilor Intre cei doi editori ai acestui prim volum al lucrării lui Bacalbaşa a fost următoarea:
A.A.: stabilirea textului, confruntarea cu textul publicat în Adeverul şi definitivarea Addendei; confruntarea afirmaţiilor şi citatelor reproduse de Bacalbaşa cu gazetele la care acesta apelează frecvent: Românul, Trompeta Carpaţilor ş.a.j alcătuirea indicilor;
T.A.: documentarea generală în vederea alcătuirii notelor explicative şi elaborarea acestora.
Ţinem să mulţumim aici, încă o dată, tuturor acelora care ne-au sprijinit, ca bunăvoinţă, în munca de elaborare şi definitivare a acestei ediţii:
— Valeriu Râpeanu, directorul Editurii Eminescu şi Adrian Anghelescu, redactorul şef, care au îmbrăţişat cu entuziasm ideea reeditării cărţii lui Constantin Bacalbaşa;
— Prof. dr. Ion Ardeleanu, care a alcătuit referatul de specialitate asupra lucrării, oferindu-ne numeroase sugestii concrete privind clarificarea aparatului de note;
— Măria Cordoneanu, redactorul cărţii, care a lecturat cu atenţie manuscrisul, se-sizîndu-ne unele inadvertenţe de transcriere a textului sau din aparatul de note;
— Şerban Rădulescu-Zoner, Z. Ornea, Radu Albala, Titus Moisescu, Marin Bucur, Călin Dimitriu care au citit — cu observaţii preţioase — prefaţa, părţi din lucrare sau ne-au oferit unele sugestii bibliografice;
— prietenilor de la Biblioteca Academiei Române care, în perioada 1983—1986 ne-au pus la dispoziţie, cu infinită răbdare, sute de volume şi de colecţii vechi de jurnale.
EDITORII
O LĂMURIRE
Pe lingă atîtea reprezentări noi, războiul cel mare, nu ştiu de ce, a deşteptat impulsivitatea publicării Memoriilor.
In fiecare zi la vitrina librăriilor din marile centre vedem un nou volum de Memorii. Oameni politici, generali, ziarişti, femei, cu şi fără ciorapi albaştri, capete odinioară încoronate, artiste intrate în vîrstă critică, frumuseţi perimate, toate şi toţi sunt cuprinşi de frenezia publicării Memoriilor.
Cele mai multe din aceste monografii sunt autoapărări. Foşti monarhi, diplomaţi, generali, bărbaţi de stat simt parcă nevoia de a se justifica în faţa eternului tribunal al opiniei publice. Faptele lor, fie că au fost înfrîngeri, fie că au fost izbînzi, sunt scuzate, apărate, tălmăcite sau numai amintite spre a fi scoase de sub praful uitării sub care erau ameninţate să fie înmormîntate.
Femeile din cîmpul artei, al literelor sau chiar numai al galanteriei sunt şi ele muşcate de preacunoscutul şarpe al deşertăciunii. Memoriile femeilor dornice de a deveni celebre împodobesc vitrinele şi, astfel, ne-sfîrşitul domeniu al cunoştinţelor umane este îmbogăţit, astăzi, cu un bagaj de nimicuri agreabile şi chiar de lucruri intime, pe care pudoarea femeiască se silea altădată să le ascundă cu îngrijire indiscreţiei profanatoare a vileagului.
Astăzi toate aceste precauţiuni nu mai sunt lucruri „la pagina" zilei.
Astăzi fiecare vrea să scrie cît mai mult despre dînsul pentru ca lumea să aibă zilnic gura plină cu numele său.
Oamenii vor să se perpetue, cel puţin să se prelungească cît mai mult în cercul conştient al omenirii, de aci dorinţa veşnic deşteaptă de a nu fi uitaţi. Şi atunci cînd simt că fugaciul timp a întors pagina pe care era înscris numele lor şi că nimenea nu mai vorbeşte despre ei, se grăbeso să amintească că trăiesc încă.
Dorul eternizării, care este un atribut al materiei veşnic în transformare şi veşnic nemuritoare şi care a născut religia vieţii viitoare, este acela care a pus la modă intensa publicitate a Memoriilor.
Cartea însă, pe care o public astăzi, nu are nimic din acest caracter egoist. In volumul de faţă, ca şi în toate cele ce vor urma, vorbesc numai despre alţii, despre mine foarte rar, foarte pe scurt şi numai atunci eînd interesul povestirii reclamă.
1
Apoi preocuparea mea de căpetenie a fost să fiu nepărtinitor şi veridic. Stilul m-am silit să reprezinte felul în care vorbesc.
Îmi dau seama că altă racilă postbelică este şi sportul, în adevăr atletic, al unor scriitori de a face „stil". Şi nu o dată m-am întrebat, în clipele cînd citirea oarecăror stilişti chiaburi în adjective mă ameninţa cu înăbuşirea, la ce severitate de sudaţie se supun aceşti scriitori cînd scriu pentru publicitate.
Acest fel de a scrie este şi el o poză, adică un atentat la bunul simţ în interesul originalităţii. Dacă molima nu se va abate din călea civilizaţiei noastre, suntem ameninţaţi cu o bogăţie nouă: fiecare scriitor va avea în viitor, pe lîngă pantaloni, ghetele sau pălăria sa şi „stilul" său particular şi brevetat. Marca de fabrică, de altfel, a oricărui scriitor mare.
Cărticica de faţă este scrisă fără „stil". Am scris tot aşa cum vorbesc: simplu, limpede, precis şi fără înflorituri. Am scris pentru ca să informez şi pentru ca lumea să mă înţeleagă.
Cel mai frumos stil este acela pe care îl pricepe uşor de la cel mai cult pînă la cel mai incult. Scrisul nu este nici un mister, nici o ştiinţă rezervată priceperii specialiştilor, este numai o unealtă de reprezentare a cugetării. Acel scriitor care ştie să redea în chipul cel mai uşor de înţeles lucrul pe care îl spune, acela este scriitorul cel mai mare. Adaosurile de înflorituri seamănă cu acele ştucării care, sub cuvînt de a înfrumuseţa, încarcă şi îngreunează.
Linia simplă este, în literatură, ca şi în arhitectură, cea mai estetică. Negreşit, cu condiţia ca acel care o trage să fie însufleţit de sentimentul artistic.
Pornind de la această credinţă, am scris paginile ce vor urma, precum spusei, simplu, fără meşteşugire căutată, le-am scris, cum se spune, „pe înţelesul tuturor".
A doua preocupare mi-a fost să nu spun neadevăruri.
Negreşit, nu am pretenţiunea să fi înregistrat toate faptele petrecute de la 1870 la 1914, fără să fi uitat pe unele. Memoria unui om, chiar completată cu consultări ulterioare de documente ale vremurilor, are slăbiciunile ei fireşti. De aceea previu că lipsuri trebuie să fie în volumul pe care îl pun acum sub ochii cititorului, neadevăruri însă nu.
Faptele, cîte le-am înregistrat, mi le-a pus la îndemînă numai memoria, dar actele autentice, cît şi stabilizarea cronologică mi le-au procurat colecţiile ziarelor din răstimpul acestor 55 de ani.1 Nici o îndoială, deci, asupra veracităţii.
Pentru uşurarea scurgerii în public a lucrării, ţinînd seama de marea scumpete a hîrtiei, cernelii, a mîinii de lucru şi a operaţiei tipăritului în general, Bucureştii de altădată va apare în mai multe volume.
Volumul al 2-lea va apare cît mai curînd.
Sunt un povestitor. Astfel n-am avut altă grijă decît să scriu adevărul asupra trecutului fiind cît mai complet despre fapte şi cît mai nepărtinitor despre oameni.
CONSTANTIN BACALBAŞA
1 Mai exact, dacă ne referim la perioada pe care o înfăţişează Bucureştii de altădată, 1871—1914: 44 de ani.
O zi mai tîrziu tatăl meu mă instalează în Pensionatul Buchholtzer4. In fundul unei mari curţi se afla casa, dărîmată acum, care era pensionatul, în dreapta era Pensionatul de fete Gachstater, fost Manalotti, în stînga Curtea de Apel. Toate acestea au dispărut spre a face loc Palatului de Justiţie5 şi stradei din dosul său.:
Toată regiunea aceea de pe vremuri a dispărut şi a lăsat locul unor radicale transformări.
Dîmboviţa necanalizată, îngustă, joasă, murdară, trecea tot mai jos de biserica Domniţa Bălaşa, însă albia ei era mai apropiată de strada Carol6, apoi cotea la stînga în dosul Liceului Sf. Sava7 şi uda grădina din dos< a Institutului Buchholtzer. Acolo era şi un vad de unde luau sacagiii apă, iar noi elevii ne scăldam vara.
Cheiurile Dîmboviţei nu existau, grădina bisericii Domniţa Bălaşa nu exista, spitalul şi ospiciul nu erau clădite. Palatul de Justiţie nu exista.
Pe marginea gîrlei, cam pe terenul pe unde trece astăzi albia ei, era o casă măricică, în care era instalat Institutul de băieţi Şeicaru.
Cînd am intrat în pensionat m-am pomenit în altă lume decît aceea în care trăisem. Amestecul de tot felul de elevi, lipsa unei discipline severe, licenţa şi absenţa simţului moral la mulţi dintre colegi, îmi făcu deociată o rea impresie. Dar m-am deprins. Eram la vîrstă repedei convertiri.
Am admirat repede spiritul de iniţiativă şi de şiretenie al multora dintre colegi. Eu eram o perfectă mazetă8 care niciodată nu m-aş fi priceput să rezolv cu atîta destoinicie atîtea probleme de-ale noastre.
Iată o dovadă de şiretenie.
Elevii erau obligaţi să vorbească în timpul recreaţiilor numai în limba franceză. Acela care era prins că vorbea româneşte primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte pînă ce prindea pe un alt elev vorbind în limba română spre a i-o trece. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mîncare.
Dar s-a găsit repede mijlocul de a se eluda măsura. Anume s-a întocmit o listă în care toţi elevii s-au înscris cu felul de mîncare ce nu le plăcea şi la care renunţau de bunăvoie. Cu o jumătate de oră înainte de fiecare masă ne informam la bucătărie despre felurile de bucate. Era, de pildă, cartofi cu carne, ne uitam pe listă şi găseam că acest fel de
' Pensionatul de băieţi al lui Carol Buchholtzer, Înfiinţat In 1842, îşi avea sediul, în 1871, pe Podul Caliţii (Calea Rahovei de astăzi), în casa Băleanu; iată textul anunţului privind deschiderea anului şcolar 1871—1872, publicat de Carol Buchholtzer în presa vremii, chiar în zilele cînd Bacalbaşa sosea în Bucureşti! „Cu onoare anunţ onor. public că cursurile anului şcolar 1871—72 în acest institut se v-or începe cu 1 septembre a.c. Acest institut, luînd de bază experienţele lungii sale vieţi va conlucra din răsputeri şi pe viitor la împlinirea marii sale misiuni care; este: «educaţiunea morală şi intelectuală a junimii noastre române»" (TEL., an. I, nr. 122, marţi 31 august s. v. [stil vechi], 1871, p. 4).
5 Clădirea Palatului Justiţiei (Tribunalul Capitalei) de pe Splaiul Unirii colţ cu Calea Rahovei a fost ridicată între anii 1890—1895.
6 Astăzi strada 30 Decembrie.
7 Colegiul Sf. Sava a funcţionat între anii 1851—1881 în „casele de la Măgu-reaiu", construite de Şerban Cantacuzino în preajma bisericii Măgureanului, de-mo'ată în 1897, acolo unde mai tîrziu s-a deschis strada Rîureanu; aceeaşi clădire adăpostise „academia" grecească de la Sf. Sava Intre anii 1803—1821, amintită de Ion Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri (Şcoala acum 50 de im; Oascăll greu si dascăli români).
" Mazetă, aici cu sensul dei nepriceput, nedescurcăret
4
mîncare nu place lui Vasilescu. Ei bine, Vasilescu, primea bila la prinsul acela.
Apoi erau elevii bucureşteni pe care părinţii îi luau acasă sîmbătă seara şi-i aduceau înapoi luni dimineaţa. întotdeauna bila era la unul clin elevii care plecau acasă. Bineînţeles că, nemaifiind bila în pensionat, toată lumea vorbea româneşte.
Insă niciodată direcţiunea institutului nu s-a gîndit că e păcălită, deşi sistematic bila era întotdeauna la un elev care pleca acasă sîmbătă seara.
Şi astfel toată lumea vorbea acum româneşte fără nici o sfială. Cu toate acestea însă, între elevi era mare solidaritate şi multă bună-cretiinţă. Niciodată complotul n-a fost trădat şi niciodată un elev, surprins că vorbeşte româneşte, nu a contestat faptul şi nu a refuzat să primească bila.
Totuşi spiritul de abnegaţie şi de cavalerism nu prea era răspîndit. De la vîrstă aceasta tînără spiritul de conservare şi un fel de diplomaţie şireată caracterizau pe cei mai mulţi. Faptele? următoare vorbesc.
De mai multă vreme un vînt de nemulţumire sufla printre elevi din cauza proastei calităţi a mîncării. Eu, personal, nu eram nemulţumit, fandcă, la vîrstă aceea — nu aveam decît 15 ani — nu dam nici o importantă hranei. Dar, din spirit de solidaritate şi împins de acel imbold care ni-£. animat întotdeauna de a nu-mi părăsi tovarăşii de luptă, am intrat cu entuziasm în mişcare. Era vorba să se găsească cineva care să redacteze o plîngere către director şi să semneze cel dintîi în capul celorlalţi.
Iniţiatorii ideii, cari erau din clasele superioare, deci mai vîrstnici decît mine, se codeau. Le trebuia unul care să scoată castanele din foc ş să ia răspunderea. Atît de tineri şi totuşi aveau acel simţ de conservare care, în viaţa de mai tîrziu, se numeşte „dibăcie" şi „deşteptăciune".
Omul fu găsit, acela eram eu. încă de atunci am avut curajul faptelor ce săvîrşeam şi nu mi-a plăcut să fiu în dosul paravanelor. Spiritul d-.» revoltă începea să mă însufleţească. Deci am scris plîngerea şi am semnat-o cel dintîi. Apoi am dus-o singur domnului director Buchholtzer.
Seara, înainte de culcare, era obiceiul ca toţi elevii să se adune în holul de jos şi să facă rugăciunea. Unul o spunea şi ceilalţi, sub privi-gherea pedagogilor, făceam crucile. Din cînd în cînd apărea în capul scării şi bătrînul Buchholtzer care asista.
în seara zilei în care i-am dat petiţia, Buchholtzer apare şi, după ce sl'îrsim rugăciunea, face semn cu mîna că vrea să vorbească.
Buchholtzer ne domina de sus, din capul scării, cu statura lui ercu-leară şi fiindcă era domnul director. Apoi cu glasul său de bas adînc îr cepe:
— Cine e Bacalbaşa? Ies din rînduri şi mă arăt.
— Eu, domnule director.
— Tu ai scris petiţia asta?
— Eu.
— Tu ai compus-o?
— Da, eu.
— Cine te-a îndemnat?
— Nimenea, dar am fost toţi de părere.
Aci nu spuneam adevărul, fiindcă ideea nu era a mea, ci fusesem îr demnat
5
— Carevasăzică tu eşti capul bucatelor, tu faci revoluţie în pension 3 pînă a fi venit tu toţi erau mulţumiţi de mîncare şi acuma ţie îţi pute. Dar la tat-tu acasă ce-ai mîncat? Zici că nu aveţi pîine destulă, dar plinea multă nu e bună, face scrofule, întreabă pe doftor! Fiindcă tu eşti capul bucatelor şi îndemni pe ăilalţi la revoluţie, n-ai să ieşi patru duminici!
Amin.
M-am uitat împrejur, dar n-a mişcat nimeni, nici un gest de solidaritate!
Deşi eu fusesem îndemnatul, eu treceam drept îndemnătorul. Deşi eu nu mă plînsesem niciodata'împotriva mîncării, eu eram cel căruia mîn-carea îi pute.
In loc să găsesc la ceilalţi compătimire, am găsit zeflemeaua. Care mai de care mă lua în rîs:
— Ai cam păţit-o! Te-a luat dracul! Te-a luat Buchholtzer la ochi! Etc. 3tC
Aş fi putut să denunţ pe adevăraţii instigatori, mai ales că petiţia era acoperită de multe semnături, dar consideram lucrul ca ruşinos.
De multe ori mai tîrziu m-am gîndit la această întîmplare. Şi, instruit de faptele vieţii, am înţeles că mai niciodată cei cari stau în capul mişcărilor nu sunt adevăraţii conducători. Masele nu sunt conduse niciodată din faţă, ci totdeauna din dos.
Şefii politici sunt ca şi generalii: comandă acoperiţi.
Conducătorii aparenţi, cei cari au onorurile rîndului dintîi, sunt, de cele mai multe ori, instrumentele.
Moralitatea acestui tineret lăsa foarte mult de dorit. De altfel vina vena a şi de la desăvîrşita incapacitate şi nepăsare morală a direcţiunii.
într-o zi îmi vine de-acasă o ladă cu de-ale mîncării, mai ales lucruri dulci. Elevii au simţit şi i-au pus gînd rău.
Alături de sala de meditaţie unde ne preparam lecţiunile era odaia cufsrelor. în această cameră erau aşezate toate cuferele elevilor şi tot această cameră era fumătorul şcoalei. După dejun ca şi după masa de seară ne adunam acolo toţi cei mai mari şi fumam.
Dar fiindcă nu toţi aveam, întotdeauna, tutun şi parale, se introdusese sistemul abonamentului. Adică cel care n-avea tutun se înscria la ţigara celui care avea şi care fuma. Acesta nu avea dreptul să fumeze ţigara întreagă, ci, după ce consuma două-trei părţi, o trecea abonatului no, 1. Fiindcă de multe ori erau înscrişi cîte doi şi trei abonaţi, cel din urnă de-abia dacă mai putea prinde mucul cu vîrful degetelor şi nu mai av?a decît un singur fum de tras.
Deşi acest fumător era cu totul public, niciodată direcţia pensionatului nu a intervenit.
în această sală era şi lada mea cu bunătăţile.
într-o duminică am simţit că se pregăteşte ceva. După dejun elevii ieşeau în permisie, dar văzui că unii granguri se plimbau prin curte. In sfîrşit am ieşit, iar cînd m-am întors m-am dus drept la camera cu lăzile. Lada mea era complet golită, nu mi se lăsase nici de poftă.
Bineînţeles am reclamat imediat, însă domnul subdirector Radu mi-a răspuns că:
— Ce vrei să le fac? Păzeşte-ţi lucrurile mai bine altă dată! Aceasta era a doua decepţie. Venisem de acasă cu alte principii, cu
ideea că orice faptă rea, că, mai ales furtul, trebuie aspru pedepsit; dar aci, într-un institut de educaţiune, furtul nu era nici măcar urmărit
Aveem printre colegi chiar hoţi de profesie. îmi aduc aminte de unul câre avea. un belciug cu vreo patruzeci de chei de toate mărimile şi pentru toate felurile de broaşte. Oriunde găsea o cheie şi-o adjudeca, apoi ooera toate lăzile şi pupitrele colegilor, de unde fura mai ales lucrurile 3 mîncare.
Dar era ceva şi mai rău. Printre pedagogi aveam pe un oarecare VIusiu Wiess", un evreu elveţian roşu la păr şi la faţă, care avea viţiul a masturba elevii. Nu era din dormitorul meu, ci din cel de înd mi s-a spus lucrul nu am vrut să-1 crez; dar cînd mi-a fost de mai mulţi, am pus la cale o mică revoltă. De rîndul acesta eu instigatorul. într-o dimineaţă dormitorul nostru s-a revoltat Wiess a fost bătut cu pernele. Cazul a ajuns la urechile lui ser şi Musiu Wiess a fost concediat, asemenea împrejurări am făcut cunoştinţă cu Bucureştii si cu lui.
ce
rţişinos
ături. C confirma ajn fost
Musiu Bluchholt în
nioravurile
lip:
cin
Dim: au con )fetăria p|entru es cei nci dar Bjucureşt: La li La
fcfrarte iubit
La f :iinoscut Csvald, î: Ilie
t<kul agramat
neaţa, la orele 7 jum., puşi pe două rînduri, elevii de liceu iuşi la Liceul Sf. Sava. Treceam pe strada Carol, unde se găsea lui Iorgu Constantinescu. Această cofetărie era foarte cunoscută sa de priveghere. într-adevăr, elevii din diverse şcoli, şi mai şcoala militară, veneau aci la prăjituri, mîncau cîte patru sau nu plăteau decît una sau două. Sistemul era cunoscut în tot ul. Şi prăjitura costa numai 15 bani. ^eu fac cunoştinţă cu profesorii mei.
eligie părintele Veniamin Catulescu, preot cult şi respectabil, de elevi.
ranceză domnul Tănăsescu, gras, rotund şi roşu ca un rac. Era că bea în toate zilele multă bere la berăria Grebert, mai tîrziu i strada Cîmpineanu9.
Benescu, profesorul de elină, un om foarte de treabă dar cu Nu avea decît o singură lecţie: cercul vocalelor. Se ştia, Misa, că bea în toate serile vin roşu la „Pisica neagră", în casa care înconjura biserica Zlătari.
Angliei Dumitrescu10, tînăr profesor, sosit de curînd din Germania, unde avusese o bursă. Era respectat fiindcă era serios şi îşi cunoştea materia. Preda geografia şi istoria.
Doctorul Racoviceanu, profesor de fizico-chimice. Fiindcă era foarte ab şi rrititel, era supranumit „Piţurcă". Se spunea că, cu cîţiva ani mai înainte, i fost bătut de elevii clasei a treia.
Domnul lacomi preda latina. Era simpatic. Un bătrîn iubit, fără a 3 putea spune că era un foarte bun profesor.
Penlru matematici era Zamfir Herescu, profesor bun şi mai ales )arte serios şi extraordinar de sever. Cu omul acesta nu puteai să te joci. în cirsul superior, unde am trecut anul următor, iată profesorii. Ion Maxim11 pentru latină. Bun profesor dar începînd să fie atins
' Astăzi strada 13 Decembrie.
10 Arghel Demetriescu (1847—1903), a fost profesor de istorie şi geografie la dursul inferior al Colegiului Sf. Sava începînd din 1869; nu era „sosit de curînd din Germania', căci va pleca la Berlin abia în 1877, cu o bursă oferită pentru a efec-tpa studii de limba şi literatura latină.
11 Este vorba de Ion C. Massim, coautor al Dicţionarului limbii române <1871—187 5), alături de Aug. Treboniu Laurian, fost director al Colegiului Sf. Sava; p|reda lati ia şi româna de prin 1855.
7
de cruda boală a paraliziei generale ce i-a răpus zilele. Om de caracter şi cu un sănătos fond moral. Adevărat pedagog. Iată o dovadă.
în ajunul zilei sf. Sava, patronul liceului, hotărîm să nu intrăm în clasă după prînz. Era tocmai ora lui Maxim. De ce am luat această hotă-rîre, numai Dumnezeu ştie. Nu am tras la fit, cum era expresia, pentru ca să mergem la vreo petrecere, ci numai din spirit de împotrivire. Ploua cu găleata, iar noi, vreo 70—80 de elevi, am stat tot timpul în curte cu umbrelele deschise. în clasă n-au intrat decît trei elevi: Barbu Păltineanu, un evreu, Greif Frantz şi un bursier al cărui nume l-am uitat.
Maxim, cînd a intrat în clasă şi a văzut camera goală, a înţeles. Dar liniştit a scos catalogul şi a făcut apelul. A pus absenţe tuturor celor cari lipseau, apoi adresîndu-se celor trei de faţă, le spuse:
— Voi de ce n-aţi asta solidari cu colegii voştri? Vreţi să vă recomandaţi mie? Asta nu se asta caracter. Lor le asta absenţă, vouă nota 3 la purtare.
Şi ieşi.
Bietul Maxim pierduse verbele pe cari le înlocuia invariabil cu vorba
asta.
După ieşirea lui Maxim am intrat în clasă. Unul din ai noştri, care ascultase la uşă, auzise lecţia profesorului. Bineînţeles cei mai zvăpăiaţi au pus mantalele în capul celor trei „trădători" şi le-au tras un număr de pumni.
Respectul nostru pentru Maxim a crescut considerabil. O dovadă puternică a înrîuririi pedagogului asupra sufletelor tinere. O dovadă mai mult că profesorul trebuie să fie nu numai învăţător ci şi pedagog.
Conul Alecu Borănescu12 era pentru matematici. Dar nu prea se prăpădea cu firea. Foarte vanitos de naşterea lui boierească, în clasă perora mai mult despre altele decît despre ştiinţă.
Una caracteristică.
într-o bună dimineaţă vine ordin de la minister ca profesorii de matematici să înceapă a se sluji şi de instrumente pe cari, de ani nenumăraţi, le rodeau praful într-un cabinet. Conul Alecu trebui să scoată şi el teodolitul. Dar habar nu avea de teodolit. Nu pusese poate niciodată mîna pe el. în sfîrşit teodolitul fu aşezat în curte şi, înconjurat de cei 6 elevi ai clasei a 7-a, începu să peroreze pretinzînd că explică măsurarea distanţelor zenitale. La un moment puse mîna pe un şurub fix, despre care credea că e mobil. Şi începu:
— Precum vedeţi, dacă punem mîna pe acest şurub, vedem că se învîrteşte, se învîrteşte, se învîrteşte .. .
Dar cu toate că conul Alecu făcea sforţări desperate ca să-1 sucească, şurubul nu se mişca deloc. Şi atunci conchise:
— ... se învîrteşte, într-un mod imperceptibil!
Cu o vorbă de spirit conul Alecu a scăpat de ruşine.
La franceză un foarte cult şi distins profesor Antonin Roques, căruia, însă, elevii îi făceau tot felul de zile amare fiindcă era străin.
La ştiinţele naturale Ananescu13, un conştiincios profesor şi foarte serios care nu putea pronunţa nici pe c, nici pe ge. De exemplu în ioc
12 Alexandru Borănescu a fost şi el director al Colegiului Sf. Sava (cf. Mihal Popescu, Colegiul Naţional Sf. Sava. Cea mai veche şcoală românească, Bucureşti, 1944, p. 224); după aplicarea reformei învăţămîntului din 1874 Colegiul Sf Sava s-a numit Liceul Sf. Sava.
13 Dimitrie Ananescu (1831—1885). oare a fost şi director al Liceului Sf. Sava
li
de geografie zicea gheografie şi în loc de măciucă pronunţa: măchiucâ. Se spunea că este armean.
La filozofie Dimitrie Laurian14, un foarte distins dascăl. La istorie Dragomir15, cea mai impunătoare figură a liceului. Admirabil explicator, orator de valoare, o podoabă a învăţămîntului.* Aceştia mi-au fost profesorii.
încă din liceu un sentiment se deşteaptă în noi şi un număr de oameni re atrag către ei. Acest sentiment este politica, iar oamenii cari ne atrag atunci sunt corifeii liberalismului. Ion Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Costache Rosetti, Nicolae Ionescu etc. sunt oamenii cari înflăcărează tinereţii şi pregăteşte generaţia de mîine.
Din punct de vedere politic: Bucureştiul este liberal.16
La Brăila, ca şi la Bucureşti, erau unele moravuri şi deprinderi de care că ne putem da seama astăzi.
Fiecare familie mai răsărită avea medicul ei curant, plătit cu abonament anual. Preţul abonamentului era 1 galben17 pe an.
Fiecare familie avea şi preotul său plătit tot cu abonamentul de 1 galben anual, preotul trebuia să vină în fiecare sîmbătă să facă slujba „pen-copii". Acesta era „sparaclisul".
Copiii erau siliţi să stea îngenunchiaţi sub patrafirul preotului care itea slujba. Părinţii nu participau niciodată. Dar aceste sîmbete, cu aparatul lor, n-au deşteptat deloc simţul meu religios. Pe lîngă aparatul religios, copiii erau domesticiţi şi cu înscenări de mă. Unul din servitori se îmbrăca într-un cearşaf alb şi sosea în e sunînd dintr-o tigaie purtată sub cearşaf, agitînd un băţ aprins şi nînd cu glas răguşit vorbe ameninţătoare. Aceasta, cînd copiii făcuseră] „nebunii". Apariţia înfricoşătoare se numea „Joimăriţa".
Sistem de educaţiune absurd, la îndemîna oamenilor inculţi, care contribuia să înmoaie curajul copilului, să-1 facă fricos şi laş şi să-1 dezarmeze iată.
Mai era şi descîntecul: cînd un copil avea durere de cap sau altă spoziţie, se aducea un pahar cu apă şi un cărbune aprins. Copilul
rac
tu
le < tot
spa. oda:
SPU
111 \
in di
tretuia să sufle asupra cărbunelui care era, apoi, aruncat în pahar spre
a se
stinge.
14 Dimitrie Laurian (1846—1906), a fost profesor de filozofie la Colegiul Sf. Sava
începînd din anul 1871.
15 Ion Dragomir, şi el fost director al scolii. * Notele indicate prin asterisc trimit la Addenda (v. p. 277).
16 Constantin Bacalbaşa soseşte în Bucureşti după ce aici se instalase, la 11/23 marţii e 1871, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, reprezentînd interesele marii moşierimi. Împotriva acestui guvern aveau să se grupeze treptat toate formaţiunile liberale, în fruntea cărora se aflau oamenii politici amintiţi de eli I. C Brătianu şi C. A. Rosetti, liberali-radicali, Mihail Kogălniceanu, fost colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ionescu, şeful „fracţiunii libere şi independente" din Iaşi ş.a. Ideile liberalilor aveau să însufleţească în pîrioada respectivă masele bucureştene (meseriaşi, negustori, mica burghezie) şi să atragă majoritatea tineretului studios (elevi şi studenţi), antrenaţi în lupta pentru impunerea modernizării structurilor social-politice şi economici? alp societăţi! rciiitjneşti în spiritul ideologiei progresiste burghezo-liberale
17 Pînă la 1/13 ianuarie 1868, cînd a fost introdus în România unul sistem mo-neiai, un galben austriac valora 32 de lei sau 11,85 franci
Aceasta era în parte viaţa românească de familie, educaţie cu totul străină de metodele moderne şi de pedagogia ştiinţifică. Nici un precept pentru dezvoltarea fizicului prin sporturi; copiii creşteau pe mîna şi în tovărăşia slugilor de la care contractau vicii precoce. Din acest punct de vedere cred că astăzi, cînd mamele îşi petrec întregul timp afară din casă, este poate şi mai rău.
Pe vremea copilăriei mele atracţiile publice fiind aproape neexistente, toate petrecerile se făceau în familie.
Bucureştiul în 1871
[Politica. Revoluţia din Ploieşti. Scrisoarea către Ambron. Curentul francofil. Politicianismul. Petiţia de Ia Iaşi. Literatura. [...]. Finanţele. Teatrul. Tîrgul Moşilor. Tragerea la semn. Oraşul. Tipuri bucureştene. Viaţa bucureşteană. Moravuri şi farse. Ziariştii şi scriitorii. Oamenii zilei. Doctorul Drasch. Intîiul congres al presei.]
Politica
La guvern era partidul conservator. Ministerul era astfel compus: Lascăr Catargiu, preşedinte de Consiliu şi ministru de Interne, generalul Christian Tell la Culte şi Instrucţia Publică, general Ion Em. Florescu la Război, Gheorghe Costa-Foru la Externe, Nicolae Creţulescu, Justiţie şi interim la Lucrări Publice, Petre Mavrogheni la Finanţe.1
Acest minister a venit la putere adus de prinţul Carol, domnitorul, în urma evenimentelor petrecute la Bucureşti în seara de 11 martie 1871.
Războiul franco-german fusese fatal Franţei. Colonia germană din Bucureşti, în urma victoriilor hotărîtoare ale armatelor germane, pune la cale un banchet de veselie. Membrii acestei colonii se adună în seara de 11 martie în sala Slătineanu, actuala casa Capsa. Pe cînd petrecerea era în toi, şampania curgea şi toasturile slăveau gloria armelor germane, o ploaie de pietre se abate, din stradă, asupra geamurilor.
Geamuri făcute ţăndări, germani loviţi înăuntru, consulul Germaniei, domnul de Radowitz, lovit şi el, cheamă prefectul de poliţie, Simion Mihă-lescu, şi-i ordonă, bătînd din picior, ca să restabilească ordinea.2
La guvern era o fracţiune a partidului liberal, iar prim-ministru Ion Ghica. Domnitorul cheamă pe şeful guvernului şi-i cere să-1 puie în curent cu cele petrecute. Ion Ghica răspunde că poporul Capitalei s-a revoltat, iar guvernul nu mai poate fi stăpîn pe revoltă. Domnitorul răspunde că va abdica, dar că nu va abdica decît în mîinile locotenenţilor domneşti, aceleaşi mîini cari i-au trecut tronul la 1866. Locotenenţii domneşti: Lascăr Catargiu, general Golescu şi colonel Haralambie sunt che-
1 Lista este exactă pentru primele luni ale guvernării conservatoare, cu menţiunea că iniţial generalul Christian Tell a fost cîteva zile ministru de Război, perioadă în care Gh. Costa-Foru a asigurat interimatul la Culte şi Instrucţie Publică (TRCj an TX, nr. 898, 14/26 martie 1871, p. 1).
'' Faptele relatate de Constantin Bacalbaşa sînt aproximativ exacte cu următoarele precizări: banchetul fusese organizat de consulul general al Germaniei la Bucureşti, Joseph Măria von Radowitz, la 10/22 martie 1871 (şi nu la 11 martie) pentru a sărbători ziua de naştere a împăratului Germaniei, Wilhelm I (şi, totodată, proclamarea Imperiului federal german, la 18 ianuarie 1871, la Versailles, ca urmare a victoriei Prusiei împotriva Franţei). La ora 8 seara, grupuri de tineri. au început să bombardeze sala Slătineanu cu pietre, strigînd „Trăiască republica" în timp ce se trăgeau clopotele bisericii Sărindar de peste drum. Manifestaţia anti-germană şi republicană a fost cu greu împrăştiată de trupe de infanterie şi cavaleri»- comandate de colonelul Vasile Costa-Foru
11
maţi îndată la Palat.3 Lascăr Catargiu ia atunci răspunderea situaţiei, sfătuieşte pe rege să nu abdice, asigură că poporul Capitalei stă liniştit, că dezordinea este opera numai a cîtorva sute de studenţi şi de şcolari instigaţi de liberali, în sfîrşit garantează pentru repedea potolire a spiritelor, fără vărsare de sînge şi fără nici o greutate.
în realitate faptele erau cam aşa cum le arătase Lascăr Catargiu.
Deşi poporul Capitalei era mai mult ostil domnitorului, totuşi la neorînduielile de la 11 martie n-au luat parte decît un număr de şcolari şi de studenţi, la care s-au adăugat oamenii de stradă, obişnuiţii tutulor acestor mişcări.
Dar cine a pus la cale atacul germanilor de la sala Slătineanu? Partidele politice au aruncat vina unul asupra celuilalt, iar adevărul n-a putut fi precizat niciodată. Adevărul este că oameni din amîndouă partidele, cu simpatii franceze, au împins tinerimea asupra germanilor. Atît s-a putut şti cum că cele dintîi întruniri şi conciliabule studenţeşti s-au adunat la şcoala de medicină a doctorului Davila.4
Ministerul Lascăr Catargiu s-a prezentat în faţa .Camerei la 12 martie. Camera era în majoritate liberală, iar preşedinte N. Pîcleanu.
De cum se arată în Cameră, noul minister este interpelat şi i se contestă origina cum că nu ar fi constituţională. Dezbaterea asupra acestei interpelări durează 2 zile. Lascăr Catargiu înţelege că nu va putea lucra cu această Cameră, însă trebuia un motiv pentru ca s-o dizolve. De aceea la sfîrşitul zilei de a doua cere Camerei să închidă discuţia asupra interpelării şi pune chestia de încredere. Cu 66 voturi contra 57 Camera votează prelungirea discuţiei. în urma acestui vot Catargiu cere domnitorului dizolvarea Camerei, care i se acordă.5
Dar evenimentul de la 11 martie, atît atacarea germanilor la sala Slătineanu cît şi ameninţarea domnitorului cu revoluţia poporului spre a-1 sili să abdice, avea o origină mai depărtată. După căderea cabinetului Ion Brătianu la 1868, în contra domnitorului s-a pornit o campanie vehementă şi de multe ori injurioasă; cu încetul domnitorul devenea tot mai nepopular.6
* Carol I i-a convocat, In dimineaţa zilei de 11/23 martie 1871, pe locotenenţii domneşti, care-i predaseră puterea în 1866 (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi N. Haralambie), pentru a le comunica hotărîrea sa de a abdica. Nu au venit însă decît primii doi, anunţaţi de D. A. Sturdza, N. Haralambie lipsind din Capitală.
* Grupările politice conservatoare şi liberale s-au acuzat reciproc de a fi organizai manifestaţia din martie 1871, care a creat condiţiile pentru instaurarea regimului conservator. în orice caz, agitaţia antidinastică şi republicană alimentată de liberalii-radicali conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti în ultimii doi ani contribuise esenţial la întreţinerea unei atmosfere favorabile acestei mişcări de stradă care era să provoace abdicarea principelui Carol.
5 în Cameră noul guvern conservator s-a lovit de opoziţia grupărilor liberale coalizate (radicali, moderaţi şi fracţionişti), care au pus guvernul în minoritate; în aceste condiţii s-a publicat la 16/28 martie 1871 decretul de dizolvare al Adunării Deputaţilor.
B De la 1/13 martie 1867 la 16/28 noiembrie 1868 tînărul stat român a fost condus, succesiv, de trei guverne liberale prezidate de C. A. Creţulescu, Ştefan Golescu si Nicolae Golescu, în care rolul principal îl jucau liberalii radicali şi în-deoseb l. C. Brătianu, care a fost, în acest răstimp, cu unele întreruperi, ministru de Interne; acesta era considerat pe atunci unul dintre ministerele-cheie (Ministerul de Interne organiza alegerile şi influenţa, deci, direct, formarea majorităţilor parlamentare) şi, poate, de aceea Constantin Bacalbaşa a rămas cu impresia că omul politic liberal, care, atunci, prin puternica sa personalitate electriza, efectiv, mulţiirile, a fost şef de guvern. Îndepărtarea de la putere a liberalilor radicali de către principele Carol în noiembrie 1868. din oauza preferinţelor sale pentru orien-
12
Oarecare evenimente au contribuit ca această nepopularitate să prindă rădăcini. Să ne întoarcem dar înapoi, aruncînd o privire asupra situaţiei şi întîmplărilor politice.
în anul 1870 legenda cuzistă nu se stinsese încă. Patru ani trecuse numai de la detronarea lui Alexandru Ioan I Cuza şi spectrul cuzist era agitat de unii politiciani. La începutul anului 1870, sub ministerul Alexandru Golescu (Arăpilă), candidatura lui Cuza este pusă la Colegiul al IV-lea, care era colegiul ţăranilor, în judeţele Dolj şi Mehedinţi.
Cine-i pusese candidatura? Pentru ca să nu fie bănuiţi că este opera lor, liberalii — roşii după cum li se spunea atunci, iar albii erau conservatorii — liberalii opun în Dolj candidatura lui Ion Brătianu candidaturii lui Cuza. Ion Brătianu este ales. Dar la Mehedinţi triumfă candidatura lui Cuza.7
în Cameră alegerea lui Cuza este contestată, dar nu se găsesc 5 deputaţi cari să susţină contestaţia: singuri doi deputaţi roşii, Sefendache şi Scafeş, amîndoi mehedinţeni, o susţin. Cuza este validat. Iar preşedintele Camerei îi trimite următoarea telegramă la Viena:
„Principe Alexandru Cuza,
Colegiul al IV-lea de Mehedinţi alegînd pe Alteţa-Voastră deputat al său la Camera Deputaţilor, comisiunea pentru verificarea titlurilor şi Camera întreagă a validat alegerea. în consecinţă am onoare să rog pe Alteţa-Voastră să binevoiască a veni sărşi ia locul în Adunare.
Preşedintele Adunării, Gr. Balş"8
Termenii acestei telegrame dovedesc nu numai respectul pentru fostul domnitor, dar ceva mai mult: mulţi priveau pe Carol de Hohenzollern ca pe un domnitor vremelnic şi nu erau puţini aceia cari întrevedeau reîntoarcerea lui Alexandru Ioan I pe tronul pierdut la 11 februarie 1866.
Dar Cuza declarase categoric şi de repeţite ori că nu mai are nici o ambiţiune şi că niciodată nu va turbura liniştea ţării cu aspiraţia de a relua tronul. De aceea el refuză să primească locul din Cameră.
tarea politicii externe a României către unele state conservatoare ale Europei (Prusia şi Austro-Ungaria) şi a rezervelor manifestate faţă de politica prea îndrăzneaţă promovată de liberalii-radicali pe plan intern, a determinat organizarea de către aceştia a unei puternice campanii antidinastice şi republicane, în fruntea căreia s-au situat I. C. Brătianu, C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada, campanie la care liberalii au renunţat numai după înfrîngerea Franţei de către Prusia în toamna anului 1870, cînd raporturile de forţe pe plan european s-au schimbat evident în favoarea statelor conservatoare, care n-ar fi îngăduit cu nici un chip instalarea unui regim republican în România (v. Apostol Stan, Grupări si curente, cap. „Mişcarea antidinas-tică şi republicană", p. 285—294). La unele dintre aceste manifestări antidinastice se referă Constantin Bacalbaşa în paginile care urmează.
7 La alegerile parţiale din 25 ianuarie/6 februarie 1870, Al. I. Cuza a fost ales deputat al Colegiului al IV-lea de Mehedinţi, dar a refuzat mandatul; în momentul acela la putere se afla însă un guvern condus de omul politic conservator Dimitrie Ghica; guvernul Al. G. Golescu se va instala la 2/14 februarie 1870, şi sub acest guvern Camera validează alegerea de către ţăranii mehedinţeni a fostului domnitor.
H Constantin Bacalbaşa a reprodus textul telegramei din articolul Un mare act de justiţie apărut în jurnalul lui Cezar Bolliac, Trompeta Carpaţilor (an. VIII, nr. 801, 19 februarie/3 martie 1870, p. 1724), articol din care va cita un scurt fragment ceva mai departe
• 3
4*
în şedinţa de la 27 februarie preşedintele dă citire următoarei scrisori:
„Domnule Preşedinte,
Am primit depeşa din 1/13 a lunii acesteia prin care d-voastră aţi binevoit a-mi vesti cum că Camera Deputaţilor României a întărit votul cu care mă trimite în reprezentaţia ţării, ca alesul său, Colegiul IV de Mehedinţi.
Această încunoştiinţare m-a pătruns, d-le preşedinte, şi, mai întîi de toate, vă rog să arătaţi Camerei simţirile mele de recunoştinţă şi să primiţi pentru d-voastră, prin al cărui organ9 îmi vine, viile mele mulţumiri.
Puternice temeiuri însă mă opresc a primi acest onor, mie făcut de Colegiul al IV-lea mehedinţean; cu toate că scump îmi este a vedea în votul său şi a lui întărire că ţara, în a sa neatîrnare, ştie a-şi revărsa dreptatea asupra urii şi a orbirii patimilor. Mai este aceasta o dovadă că, dacă am putut face ceva pentru ţară, ea nu a uitat-o şi tot crede că, de departe ca şi de aproape, nici o împrejurare10 nu-mi poate stinge adînca dorinţă de a o vedea fericită şi în înflorire.
Primiţi, domnule preşedinte, încredinţarea înaltei mele consideraţiuni.
A. I. Cuza"11
Dar Camera a primit aproape cu indiferenţă citirea acestui răspuns.
Ziarul cuzistului Cezar Bolliac, Trompeta Carpaţilor, jubila de manifestaţia ţărănimii mehedinţene. în numărul său de la 19 februarie acest ziar scria:
,,Un mare act de justiţie s-a săvîrşit zilele acestea în România de către poporul plugar român, de către guvern, de către domnitor şi de către Camera legislativă, toţi împreună".
Cuvintele „de către domnitor" ar putea părea stranii, căci ce amestec putea avea el în alegerea lui Cuza? Aceste cuvinte se referă la vorbele rosti'ce de Carol de Hohenzollern cînd ministrul preşedinte i-a raportat că festul domnitor a fost ales. Carol de Hohenzollern a declarat atunci că această alegere nu-1 supără deloc, că-1 bucură, dimpotrivă, fiindcă vede că poporul român ştie să fie recunoscător pentru cei cari-i fac binele. Iar în lealitatea prinţului Cuza are toată încrederea.
Dar în cercurile partidului roşu, în opoziţie atunci, alegerea lui Cuza n-a [ost plăcută, căci deşi dovedea slăbiciunea guvernului şi b lovitură dată domnitorului, totuşi reîntoarcerea lui Cuza ar fi însemnat suprimarea februariştilor ca partid de guvern.12
Ziarul Românul, ziarul lui C. A. Rosetti, ziar roşu prin urmare, scria asupra alegerii de la Dolj şi de la Mehedinţi:
' Organ, aici cu sensul de: voce, glas. 0 In original: înconjurare.
" Constantin Bacalbaşa reproduce textul răspunsului lui Al. I. Cuza, considerat un „act istoric", tot din Trompeta Carpaţilor (Şedinţa d-alaltăieri, TRC, an. VIII, nr. 804, 1/13 martie 1870, p. 1). în ciuda refuzului săuj Al. I. Cuza va fi ales din nou deputat al Colegiului al IV-lea de Mehedinţi, la 8/20 aprilie 1870 şi apoi senator la Colegiul al Il-lea din Turnu Severin, la alegerile din iulie 1870.
! Într-adevăr, în perioada respectivă liberalii radicali nu se gîndeau la readucerea pe tronul României a lui Al. I. Cuza, ci — în ultima instanţă — la instaurarea unui regim republican (Apostol Stan, Grupări si curente, p. 289). „Februa-riştii' erau organizatorii (liberali) ai actului de la 11/23 februarie 1866. cînd Al. I Cuza a fost silit să abdice
14
„Care să fie cauza că principele Cuza reînvie deodată şi devine la modă în colegiile electorale din România?
Domnul Dumitru Ghica, fiind preşedinte al Ministerului, a zis în Cameră că această alegere este «un avertisment»; de către cine şi cui se dă acest avertisment?"13
Totuşi nepopularitatea domnitorului creştea.
In public se răspîndeşte zvonul cum că prinţul Carol s-ar fi arătat nemulţumit de modicitatea listei civile, iar guvernanţii s-ar fi arătat gata ca să propună Camerei votarea unei dotaţiuni anuale de 300 000 lei.
Ziarul Românul deschide focul şi atacă guvernul pe această chestiune.
Ziarul Trompeta Carpaţilor povesteşte astfel:
„La Concordia (otel Concordia, strada Smîrdan — n.a.) se ţin de două ori pe săptămînă, seara, adunări de deputaţi. Intr-una din aceste adunări [de la 4 ianuarie curent] dl. Ceaur Aslan ia cuvîntul... [Dl. Aslan vorbea şi, ca concluziune la vorbe, ceteşte în Adunare un proiect de lege formulat astfel:]
Art. I. Se fixează pentru Măria-Sa doamna Elisabeta o dotaţiune anuală de 300 000 franci (cititorul nu va pierde din vedere că la acea epocă toată lumea întrebuinţa vorba «franc» în loc de «leu»14 — [n.a.]), plătibili în tot timpul vieţii sale şi chiar cînd ar rămîne văduvă.
Art. II. Cînd moştenitorul tronului va ajunge etatea de 18 ani împliniţi, i se va fixa o dotaţiune prin o lege specială. Asemenea se va urma şi cu ceilalţi fii ai domnului.
Art. III. Una sau două din moşiile statului cu venit anual de 30 000 franci se declară domeniu al Coroanei şi va fi pus la dispoziţia exclusivă a domnului.
A fost mare într-adevăr surprindere în toţi auzind propunerea proiectată. Nime nu s-ar fi gîndit ca un amic sincer al dinastiei, un sprijinitor înfocat al stabilităţii precum ne place să credem că este dl. Aslan, să vină cu o aşa propunere, care era de natură a ridica blăsteme în loc de binecuvîntări meritate junei dinastii.
în stupefacţiunea generală, dl. Cezar Bolliac, care ocupa fotoliul de preşedinte, se ridică şi, în cîteva cuvinte în sensul de mai sus, protesta contra acestei propuneri pe care o şi respinge cu indignare ca amic leale şi stabile al stabilităţii, în aplauze mai unanime, după care voieşte să plece îndată dar este reţinut şi rugat de către deputaţi să-şi reia locul de preşedinte.
După dl. Bolliac ia cuvîntul dl. Constantin Boerescu ca să sprijine propunerea d-lui Aslan. însă în mijlocul peroraţiunei sale, preşedintele dl. Bolliac neputînd suferi această tentaţiune (!) de a se compromite prestigiul dinastiei, aruncă clopoţelul din mînă protestînd din
18 Citat reprodus de Constantin Bacalbaşa din ROM., an. XIV, 4 martie 1870, p. 1 (editorial fără titlu, marcat, potrivit uzanţelor din presa vremii, prin dată şi loc: „Bucureşti, 3/15 mărţişor 1870").
14 Prin Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar..., promulgată la 22 aprilie/4 mai 1867, se adopta sistemul bimetalist al Uniunii monetare latine (leul de aur şi de argint erau deopotrivă etalon); în aceste condiţii, leul avea aceeaşi valoare ca şi francul francez, monedele de aur şi argint ale ţărilor membre ale Uniunii monetare latine (Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia) avînd, de altfel, putere de circulaţie în continuare în ţara noastră
13
nou şi gătindu-se să iasă cît mai curînd din Adunare în care simţea o atmosferă asfixietoare".
După alte consideraţiuni, ziarul urmează astfel:
„Fatalitatea făcu să cadă, în una din zilele săptămînii trecute, în mîna d-lui Massim un peticei de hîrtie pe care era scrisă întocmai propunerea în coprinderea de mai sus. Cîţiva deputaţi curioşi ca şi dl. Massim care o ridicase de jos, îl înconjură, unul pune mîna pe dînsa ca să citească mai bine, recunoaşte scrisul d-lui ministru Boerescu (Vasile). Etc, etc."15
în sfîrşit în Cameră propunerea semnată de 65 deputaţi este prezentată de către colonelul Grigore Sturdza, însă deputaţii semnatari declară că au semnat numai de formă fiindcă de fapt doamna va refuza dotaţia. Şi, în adevăr, după ce colonelul Sturdza a citit propunerea, primul ministru a luat cuvîntul şi a refuzat dotaţia în numele principesei.
Este uşor de înţeles că doamna a refuzat dotaţia numai în urma furtunii ridicată de către propunerea guvernului. Fiindcă în realitate guvernul o propunea.16 15 ani mai tîrziu sub guvernul liberal al lui Ion Brătianu, Parlamentul instituia Domeniul Coroanei.17
în sfîrşit şi actul acesta a contribuit la creşterea nepopularităţii „Neamţului care a venit să se înţolească în România".
Revoluţia din Ploieşti
Curentul antidinastic creştea. |în ziua de 8 august izbucneşte revoluţia de la Ploieşti. La guvern era Manolache Costache Epureanu, cu ministerul lui compus din debutanţi, minister numit „Cloşca cu pui", în adevăr Epureanu nu mai era tînăr căci prezidase Constituanta de la 1866, dar ceilalţi miniştri erau toţi începători şi anume: Petre Carp la Externe, Constantin Grădişteanu la Finanţe, colonelul Gheorghe Mânu la Rezbel, Gr. Triandafil la Justiţie, Vasile Pogor la Culte, George Gr. Cantacuzino la*"*Lucrări Publice. Cînd a izbucnit revoluţia din Ploieşti, Pogor şi Triandafil ieşise din guvern iar la Justiţie se afla Alexandru Lahovary.18
15 Istoricul actului, TRC, an. VIII, nr. 793, 22 ianuarie/3 februarie 1870, p. 3169.
16 Într-adevăr, proiectul pentru acordarea unui „apanaj" de 300 000 de lei prinţesei Elisabeta de Wied (care devenise soţia principelui Carol la 3/15 noiembrie 1869) fusese prezentat din iniţiativa lui Vasile Boerescu, ministrul de Justiţie în guvernul Dimitrie Ghica. Sub presiunea opiniei publice, şeful guvernului a fost nevoit să declare că nu poate primi proiectul din cauza situaţiei financiare dificile prin care trecea ţara. Acest incident a provocat imediat demisia lui Vasile Boerescu şi, peste cîteva zile, a întregului cabinet.
17 în iunie 1884; v. voi. II al cărţii de faţă.
18 Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu, instalat la 20 aprilie/2 mai 1870 era format din tineri conservatori, membri ai grupării de centru „Juna dreaptă", constituită în 1867, Manolache Costache Epureanu fiind într-adevăr cel mai în vîrstă ministru (avea 46 de ani). Componenţa guvernului înregistrată de Bacalbaşa e corectă, cu următoarele precizări: Manolache Costache Epureanu era şi ministru de Interne; Vasile Pogor fusese înlocuit la Departamentul Instrucţiunii Publice, la 23 mai/4 iunie 1870, de P. P. Carp (ca interim); Gr. Triandafil nu a făcut parte din guvern, ministru de Justiţie fiind, de la constituirea cabinetului. Al. Lahovary (cf. Mioara Tudorică, Ioana Burlacu, Guvernele României între anii 1866—1945. Liste de miniştri, Revista arhivelor, an. XLVII, voi. XXXII, nr. 2. 1970, p. 431).
16
Revoluţia din Ploieşti a fost — dacă o examinăm acum — o simplă copilărie ca execuţie; dar răsturnarea dinastiei şi proclamarea republicii arătau că în ţară este un curent împotriva domnitorului.
în fruntea revoluţiei găsim pe Alexandru Candiano-Popescu, fost căpitan de artilerie, unul dintre ofiţerii cari au participat la detronarea lui Cuzal Demisionînd din armată, s-a dus în Franţa unde a luat doctoratul în Drept. Apoi s-a stabilit la Ploieşti, avocat.19
Din actele dosarului găsim că Candiano-Popescu a proclamat republica numind ca regent pe generalul Nicolae Golescu, iar ministru de Rezbel pe Ion Brătianu. Pe el s-a numit prefect de Prahova.
La dosar s-au găsit următoarele acte, cîteva telegrame cu acest cuprins:
„D-Zui căpitan Georgescu, comandantul punctului Predeal.
Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat avînd de cap pe generalul N. Golescu ca regent; sunt prefectul districtului numit de guvernul provizoriu. Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 ore, dacă se poate, să fiţi în Ploieşti. Aştept de la patriotismul d-voastră şi de la energia d-voastră acest serviciu.
Candiano-Popescu"
Jurnalului Albina la Pesta:
„Principele Carol este răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de regenţă. în Ploieşti mare entuziasm.
Candiano-Popescu"
Apoi următoarea telegramă trimisă maiorului Polizu ce comanda batalionul de infanterie din localitate.
„Bucureşti, 8 august, 7 ore 10 minute M. D. D-lui maior Polizu la Ploieşti.
Vă fac cunoscut că prinţul Carol I s-a detronat astă-noapte de către popor. In numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurămînt pentru noul guvern. Totdeodată vă veţi pune la ordinile prefectului Alexandru Candiano-Popescu, veţi menţine ordinea iar de urmare veţi raporta pe dată.
Ministru de Rezbel ad-interim Ion BrătianuaK
Bineînţeles această telegramă a fost plăsmuită la Ploieşti de către Candiano-Popescu cu complicitatea altora.
19 Al. Candiano-Popescu (1841—1901) a demisionat din armată In 1867, stabi-lindu-se la Ploieşti. Studiile de drept şi le face însă după „revoluţia" din 1870, dar nu în Franţa, ci în Italia (doctoratul şi-1 ia la Neapole);|în 1877 va reveni în armată, devenind apoi aghiotant regal; în 1894 va fi avarfsat general de cavalerie în 1368 fusese arestat în Austro-Ungaria şi închis la Arad ca „agitator daco-român", activitatea sa din această perioadă fiind, aşadar, demnă de a fi menţionată pozitiv
20 Documentele citate de Constantin Bacalbaşa sînt reproduse după: Relaţiunl asuvra evenimentelor petrecute la Ploieşti în ziua de S august curent, TRC. ao VIII  nr. 845, 13/25 august 1870, p. 1
17
Maiorul Polizu n-a voit să dea crezămînt acestei telegrame, s-a închis cu trupa în cazarmă şi s-a împotrivit revoluţionarilor foarte puţini la număr, cîţiva hamali, cîţiva pompieri şi un număr de mahalagii.
Complotul a fost descoperit mulţumită şefului oficiului telegrafic din Predeal şi telegrafiştilor punctului care, prinzînd telegrama trimisă ziarului Albina la Budapesta cît şi aceea adresată comandantului grănicerilor, au comunicat faptul la Bucureşti.
Revoluţia de la Ploieşti, deşi executată copilăreşte, deşi prăbuşită după cîteva ore, era rezultatul sentimentului ce creştea împotriva domnitorului. Informaţiuni cunoscute cu mult mai tîrziu au spus că ceea ce s-a petrecut la Ploieşti în ziua de 8 august trebuia să izbucnească deodată în mai multe oraşe din Moldova şi Muntenia, însă ploieştenii, nerăbdători sau avînd- ambiţiunea de a fi început ei cei dintîi, au pornit mai înainte de vreme.21
Valul antidinastic creştea. Ministerul Manolache Costache Epureanu primeşte la Cameră un vot de neîncredere pe la jumătatea lui decembrie22, iar domnitorul, de voie de nevoie23, însărcinează pe liberalul Ion Ghica cu formarea cabinetului. Ministerul cel nou se prezintă înaintea Camerelor în formaţia următoare: Ion Ghica, preşedinţia şi Internele; Dimitrie Sturdza, Finanţele; N. Gr. Racoviţă, Cultele, Instrucţia şi interim la Externe. Dimitrie Berendeiu la Lucrări Publice; D. Cariagdi, Justiţia; colonel Pencovici, Războiul.
Scrisoarea către Ambron
Su.b acest minister care a trăit mai puţin de trei luni, della 22 decembrie 1870 la 11 martie 187124, a apărut într-un ziar din străinătate
21 „Revoluţia" din 8/20 august 1870 de la Ploieşti făcea parte dintr-o mişcare antidinastică şi republicană mai largă organizată de liberalii-radicali în condiţiile atmosferei antiprusace generate la noi în ţară de războiul franco-prusian început la 19 iulie 1870. Mişcarea antidinastică, după unele mărturii mai tîrzii, ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi, printre care Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Focşani şi Buzău; data insurecţiei amînîndu-se, Candiano-Popescu, neinformat la timp sau dorind să se afirme, a proclamat la Ploieşti detronarea lui Carol şi instaurarea republicii. „Revoluţia" a fost înăbuşită uşor, a doua zi, de un batalion sosit de la Bucureşti, comandat de maiorul August Gorjan; 41 de persoane implicate în evenimentele din august 1870 în frunte cu Candiano-Popescu şi Eugeniu Carada au fost judecate, în octombrie 1870, de Curtea de juraţi din Tîrgo-vişte, dar au fost achitate, mărturie clară a spiritului antidinastic care predomina în opinia publică românească de atunci, aşa cum observă, foarte exact, Constantin Bacalbaşa. De altfel, sentinţa de achitare pronunţată acum i-a întărit prinţului Carol hotărîrea de a abdica, aşa cum va menţiona el însuşi (Memoriile, voi V, p 129)
22 Cabinetul Manolache Costache Epureanu a fost silit să demisioneze la 14/26 decembrie 1870, ca urmare a ostilităţii majorităţii Camerei Deputaţilor faţă de domnitor şi faţă de un guvern considerat a fi prea supus acestuia.
23 Guvernul Ion Ghica a fost acceptat „de nevoie" de Carol I; el i-a fost impus acestuia în urma unei şedinţe secrete a corpurilor legiuitoare (cf. Istoria parlamentului, p. 193) şi era sprijinit de elementele antidinastice din Cameră (liberalii-radicali şi Fracţiunea liberă şi independentă din laşi).
24 Guvernul Ion Ghica, numit de N. Iorga guvernul „lichidării dinastice" s-a menţinut la putere de la 18/30 decembrie 1870 pînă la 11/23 martie 1871; lista guvernului reprodusă de Constantin Bacalbaşa este corectă, cu menţiunea că titular ia Externe va deveni Nicolae Calimachi-Catargiu
18
o scrisoare a prinţului Carol [adresată unui-bun prieten ai-său -din-Ger»/^-—. mania numit Ambron?5. In această scrisoare principele domnitor se plînge de condiţiile în care este silit să domnească în România şi-şi exprimă dorinţa vie de a se putea reîntoarce în iubita lui patrie, Germania. Această scrisoare a fost exploatată multă vreme de ziarele liberale, în special de ziarele umoristice care, pe sub mînă, erau tot ziare liberale. Iată scrisoarea:
„Stimabile amice,
Mult timp am trăgănit pînă să-ţi dau iar semn de viaţă. Aş voi să te văd numai o oră în locul meu ca să te pătrunzi cît de sfărîmată îmi este existenţa şi de cîte lucrări, de cîte griji şi decepţii este plină.
Sunt aproape cinci ani de cînd am luat hotărîrea statornică a mă pune în capul acestei ţări atît de săracă şi cu toate acestea atît de cu îmbelşugare dotată de natură.
Şi cînd îmi întorc privirea către acest period ce s-a scurs, scurt în viaţa unui popor, dar lung în aceea a unui om ale cărui aspiraţiuni tind neîncetat spre progres, trebuie să-mi zic că n-am putut face decît prea puţin pentru această frumoasă ţară.
Mă întreb adesea a cui e vina? A mea care nu am cunoscut caracterul poporului, sau a lui care nu voieşte să se lase guvernat sau nu ştie să se guverneze?
Prin numeroasele mele călătorii în ambele Principate şi prin diversele mele relaţiuni cu toate clasele societăţii, am dobîndit convingerea că aceste imputări nu trebuiesc adresate nici poporului în general, nici mie personal, ci mai ales acelora cari, născuţi chiar în Principate, au pus mîna pe guvernul lor. Aceşti oameni cari, uitînd situaţiunea patriei lor, s-au dus să-şi facă educaţiunea politică şi socială în străinătate, n-au alta în gînd decît să aplice la dînşii şi fără discernămînt nişte idei admise acolo şi învestite într-o oarecare formă utopistă.
Astfel această nenorocită ţară, care a trăit mereu în cea mai aspră servitute, a trecut fără nici o tranziţiune de la un guvern despotic la Constituţiunea cea mai liberală, o Constituţiune cum nu mai posedă nici un alt popor în Europa. Consider aceasta, după experienţa mea proprie, ca o nenorocire cu atît mai mare cu cît românii nu se pot măguli că posedă virtuţile domestice indispensabile unei constituţiuni cvasirepubli-can?. De nu mi-aş fi pus toată inima la interesele acestei măreţe ţări, căreia s-ar putea prezice în alte circumstanţe viitorul cel mai strălucit, aş fi pierdut de mult răbdarea.
Am făcut acum cea din urmă cercare prin care, trecînd drept nepăsător la prosperitatea Principatelor, nu voi fi compromis numai în ochii partidelor şi ai promotorilor programei Marii Românii, dar încă, sacrificîndu-mi simţimintele personale, mi se va nimici cu totul popularitatea.
Ar fi fost, însă, o neglijenţă din cele mai de osîndit să mai ascund răul învechit care ne roade şi să părăsesc viitorul ţării în voia coteriilor. Cel ce într-o oarecare poziţiune are curajul să spună adevărul şi
25 Confuzie a lui Bacalbaşa; Ambron era un personaj implicat In „afacerea Strousberg", despre care se discuta insistent în Cameră la începutul anului 1871, fiind amintite şi scrisori ale săleJ Scrisoarea prinţului Carol era adresată unui amic -imaginar, Auerbach, şi a apărut'în Augsburger AUgemeine Zeitung.
19
să numească lucrurile pe adevăratul lor nume, negreşit că se vede imediat părăsit propriilor sale forţe, însă cu această diferenţă în avantajul meu, că conserv libertatea de a mă întoarce în scumpa mea patrie şi a duce acolo, în sînul unei fericiri domestice fără pereche, un trai, o existentă independentă si scutită de griji.
ACEASTA PUTERNICA IUBIRE DE PATRIE n-a încetat niciodată, chiar în mijlocul asprelor încercări la care am fost supus, a-şi exercita asupră-mi influenţa.
Regret numai, din toată inima, că bunele mele intenţiuni au fost nesocotite şi primite cu atîta ingratitudine. însă precum soarta aceasta îmi este comună cu a tuturor muritorilor, voi şti să mă mîngîi şi să uit, încetul cu încetul, în mijlocul schimbului intelectual şi întăritor al societăţii voastre, vechiul scop al silinţelor mele.
Carol"26
Curentul francofil
Curentul contra domnitorului era hrănit şi de sentimentul francofil al publicului. Victoriile armatelor germane departe de a înfrînge acest sentiment, îl îndîrjea încă şi mai mult, iar partidul liberal se folosea de această dispoziţie a spiritului public spre a lovi în domnitor.
Prin grădinile de petreceri, prin celelalte localuri publice, lumea cerea lăutarilor să cînte Marsilieza. Era o adevărată frenezie. Lăutarii atacau cîntecul revoluţiei franceze, aplauze furtunoase urmau şi strigătele de: „Trăiască Franţa!" izbucneau din toate piepturile. în urma ob-servaţiunilor reprezentantului Prusiei, guvernul fu silit să interzică cîn-tarea Marsiliezei prin localurile publice.
Chiar şi preoţimea se dedea la manifestaţie în favoarea Franţei.
Cînd preoţii veneau cu botezul la zi întîi cîntau:
Mîntuieşte, Doamne, norodul tău Şi blagosloveşte moştenirea lui, Biruinţă naţiunii franceze Asupra celor protivnici, dăruieşte etc.
Toate aceste fapte şi împrejurări au contribuit ca evenimentul de la 11 martie să se producă.
28 ROM., an. XV, 29 ianuarie 1871, p. 1. Scrisoarea era Însoţită de un comentariu în care, printre altele, principele Carol era învinovăţit că, începînd din 1869, îşi schimbase „cugetările şi simţămintele" faţă de ţară (.Pentru ce oare încrederea s-a prefăcut în temere, iubirea în ură şi dezgust, simţămintele simpatice ce respirau actele din acea epocă în espresiuni ofensatoare, în insulte pentru naţiune?"). f. ia 30 ianuarie 1871 N. Blaremberg, într-o interpelare în Cameră, a calificat scri-1 soarea principelui Carol ca un ,rechizitoriu în regulă în contra naţiunii şi a pac-Ltului fundamental" (Constituţia),/iar intenţia sa de a se reîntoarce în patria ger-^Tmană ca „un act de dezertare, un act de înaltă trădare", precizînd apăsat: „căci dacă ţinem la domnitor şi la dinastia sa este însă ceva la care ţinem şi mai mult, la care ţinem mai presus de toate, este naţionalitatea, demnitatea şi libertatea noastră... Dacă ceva este nou şi dacă ceva este vechi, apoi nouă este dinastia şi , veche România şi aspiraţiunile ei vechi de 15 sau 17 secole!1(/20A7., an. XV, 1—2 '-februarie 1871, p. 1). 1
20
Politicianismul
Cînd am intrat în cercul camarazilor m-am mirat de pasiunea cu care făceau politică. Mai toţi erau liberali sau, mai bine zis, roşii.
Mai era şi „Fracţiunea liberală şi independentă" din Moldova. Acest partid, format din profesorii Universităţii din Iaşi: Nicolae Ionescu, Andrei Vizanti, fraţii Ştefan şi Alexandru Şendrea, Petre Suciu etc. şi care recunoştea de şef pe Nicolae Ionescu, era un partid liberal, cu program liberal şi democrat.27 Dar nu toţi liberalii moldoveni erau fracţionişti. Mai erau şi liberali de nuanţa lui Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu, însă, nu mai avea partid, ci, odată cu detronarea lui Cuza, kogălni-cenismul pierise. Pe fracţionişti conservatorii din Bucureşti, adică „albii", îi numeau: „roşi din Moldova".
Fruntaşii celor două partide în luptă erau: din partea conservatorilor de nuanţe diferite, o puternică pleiadă compusă din: prinţul Dimitrie Ghica (Beizade Mitică), Lascăr Catargiu, general Chr. Tell, Petre Mavrogheni, general I. Em. Florescu, Gheorghe Costa-Foru, Nicolae Cre-ţulescu, Vasile şi Const. Boerescu, Manolache Costache Epureanu, Ion Strat, Petre Carp, Gheorghe Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovary, colonel Gheorghe Mânu, Ion Cantacuzino etc.
Liberalii, iarăşi de mai multe nuanţe, aveau în frunte pe: fraţii Golescu, Ion şi Dimitrie Brătianu, C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Nicolae Ionescu etc.
între partide erau cîteva personalităţi însemnate precum jurisconsultul şi profesor universitar Constantin Bosianu, un independent dar mai mult liberal, Gheorghe Vernescu de aceeaşi nuanţă, precum şi alte personalităţi, de pildă: B. P. Hasdeu şi V. A. Urechia care, deşi liberali, nu aparţineau partidului liberal sau roşu.28
Un număr de tineri: Petre Grădişteanu, Eugen Stătescu, Nicolae Fleva, Pake Protopopescu începeau.29
27 „Fracţiunea liberă (şi nu liberală) şi independentă din Iaşi" se formase în ultimii ani ai domniei lui Al. I. Cuza, în mediul universitar ieşean, sub influenţa ideilor democratice şi republicane ale lui Simion Bărnuţiu, unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848 din Transilvania; el a fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi din 1856 şi pînă în apropierea morţii, întîmplată în 1864. Nicolae Ionescu, principalul exponent al acestei grupări liberale, în perioada la care se referă Bacalbaşa, era fratele cunoscutului agronom Ion Ionescu de la Brad. Printre membrii grupării liberale ieşene s-a numărat şi Ion Creangă.
28 Enumerarea, valabilă pentru anii 1870, este, în general, corectă, cu precizarea că unele dintre personalităţile politice menţionate au cunoscut în curînd, aşa cum, de altfel, va nota Bacalbaşa însuşi, la locul cuvenit, evoluţii de la o grupare către alta (îndeosebi de la conservatori către liberali). Cîteva precizări se impun, totuşi: P. p. Carp şi Titu Maiorescu erau junimişti, grupare care, avînd o ideologie conservatoare distinctă, nu s-a contopit niciodată în partidul conservator; Ion Cantacuzino, Constantin Bosianu şi Gh. Vernescu erau liberali moderaţi; B. P. Hasdeu era, pe atunci, apropiat de liberalii-radicali (în august 1870 va fi chiar arestat pentru cîteva zile, o dată cu N. Golescu, I. C. Brătianu, Eugeniu Carada ş.a. sub învinuirea de a fi participat la complotul antidinastic); V. A. Urechia, mai vechi colaborator al lui Mihail Kogălniceanu, va deveni către anii 1880 membru al grupului liberal rosettist. Din enumerare, dacă ne referim numai la figurile politice centrale ale vremii, ar mai lipsi: Grigore Sturdza, şef al conservatorilor „ruginiţi" din Iaşi, junimistul Th. Rosetti, liberalul moderat D. A. Sturdza, liberalul Ion Câmpineanu ş.a.
29 Petre Grădişteanu a debutat în politică la conservatori, pentru a deveni apoi liberal-rosettist; ceilalţi trei tineri erau liberali; printre liberalii care începeau să se afirme în acest deceniu s-ar mai cuveni să fie menţionaţi: Emil Costinescu, Dim. Giani, Anastasie Stolojan, P. S. Aurelian ş.a.
21
Personalităţi cu importanţă în politica bucureşteană erau doi preoţi, unul liberal şi celălalt conservator. Preotul liberal era Grigore Musce-leanu, preotul conservator era Popa Tache.
Preotul Grigore Musceleanu era un fanatic liberal, om cu oarecare era autor a oarecăror cărţi religioase, redacta şi un ziar de lite-specială intitulat Biserica română.30 Liberal ireductibil din vechea era şi organizator electoral plin de pasiune. De aceea albii îl nu-„Cap de bande". în realitate popa Grigore nu era un bătăuş, schimb Popa Tache al conservatorilor era un adevărat comandant
cultur; ratură şcoală meau în
al bandelor
Dt Tache moral, ţile pr tropoti
o statură erculeană, un gît de taur, o frunte de 2 degete, Popa era o brută. Lipsit cu totul de inteligenţă, lipsit cu totul de simţ cinic, Popa Tache organiza bandele de ciomăgaşi şi petrecea nop-n cîrciumi în tovărăşia lor. Din cauza purtării sale nedemne, Mi-1-a ras şi i-a luat dreptul de a oficia. Acum trăia numai din subverţiile ce primea pentru a organiza bandele şi din samsarlîcuri pe la autcrităţi.31
10
anii li Grigori
pendin
numen ai
care f. Grupai tot în era 14—15
pusă
Epoca în care am venit în Bucureşti era epoca bătăuşilor. Un vestit cap de bandă era Ilie Geambaşu zis şi Ilie Tabacu.
Foarte sprinten, foarte ager, foarte îndrăzneţ, era un tip excepţional. Nu înalt de talie, uscăţiv, încăleca calul şi însoţit de tovarăşi călări pcrnea prin mahalale după aventuri şi orgii, intra călare prin cîrciumi, chiuind şi trosnind din bici, galopa în fruntea bătăuşilor săi, iar lumea speriată fugea din faţa lui. Cînd pomea Ilie Geambaşu la petrecere prin stradele mărginaşe se răspîndea teroarea. Căci, dacă întîlnea vreun adversar sau pe unul pe care avea pică, îl snopea în bătăi.
Aooi erau femeile. Nenorocire pentru aceea pe care punea ochiul Ilie Geambaşu. Trebuia s-o aibă cu orice preţ. Viola domiciliurile, spărgea uşile, intra pe ferestre, lua femeia de lîngă bărbaţii terorizaţi, smulgea fel ele din casa părinţilor. Şi trebuia să le necinstească.
Ui contimporan povestea cum odată acest celebru bătăuş a răpit pe tînăra şi frumoasa soţie a unui cîrciumar. A intrat călare în circiumă însoţit de tovarăşi călări, a smuls femeia de la tejghea, a trîntit-o pe gîtul calulu şi a ieşit în stradă. Apoi cavalcada a pornit chiuind de bucurie, sloboz.nd pistoale şi caii, în fugă nebună, scoţînd scîntei din caldarîm. O astfel de „fantazie" era cu putinţă în Bucureştiul de la 1871. T:mp de ani de zile a stăpînit marginile oraşului, a îngrămădit asupra k.i urile nenumărate pînă ce a fost ucis ca un dine la alegerile pentru Cameră în 1875.
Datorită acestor fapte, conservatorii erau priviţi ca nişte reacţionari prime; dioşi.
Biserica română, „foaie religioasă morală" a apărut într-o a doua serie în 71—1872, „redacţiunea" aflîndu-se „în curtea bisericii Radu-Vodă"; preotul Musceleanu, care era proprietarul publicaţiei (la care colabora şi G. Dem. Teodorescu) este, printre altele, autorul următoarelor lucrări: Sîntul Sinod şi Indi-a Bisericii Române, Bucureşti, 1865; Unire şi neunire, Bucureşti, 1866; Moale străbunilor din RomâniaBucureşti, 1873.
în martie 1869 Românul se referea la banda electorală a lui Popa Tache icuse din violenţă un „mijloc de persuasiune creştină" (cf. Apostol Stan, i şi curente, p. 302), iar acelaşi oficios liberal-radical propunea în ironie, 1869, să se înfiinţeze o societate de asigurare pentru cetăţenii a căror viaţă în primejdie de bandele de bătăuşi lipsiţi de scrupule (ROM., an. XIII, iulie 1869, p. 1).
22
Petiţia de la Iaşi
In ziua de 2 mai 1871 un grup de oameni politici conservatori, în cap cu prinţul Grigore Sturdza şi cu toţi fruntaşii „Junimii" literare: Petre Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, N. Pogor32, D. Cornea etc. se constituie la Iaşi în partid şi elaborează un program, numit „petiţie-program".
Iată această „Petiţie-manifest", adresată corpurilor legiuitoare: „Domnilor senatori, Domnilor deputaţi,
Noi subscrişii, alegătorii domniilor-voastre, aflăm de a noastră datorie să vă propunem cîteva măsuri, a căror neapărată trebuinţă este simţită de toată lumea.
Mai întîi credem că veţi găsi foarte legitim pasul nostru: căci ca unii ce sunteţi mandatarii noştri, aveţi de datorie a ţine seama de nevoile ţării şi a lua măsurile legislative neapărate pentru vindecarea suferinţelor ei.
Sunt acuma cinci ani de cînd se aplică noua Constituţiune. Acesta este un timp foarte scurt în teorie; iar în practică, cînd lucrurile merg rău, cinci ani de anarhie sunt îndestul pentru a dezorganiza şi a pierde o ţară întreagă.
Cine ar putea zice că aceasta este o exagerare? Oare nu am văzut momentul unde principele domnitor era să părăsească tronul, fiindcă licenţa şi anarhia domneau în ţară?
Oare Puterile mari garante, cari au dat patriei noastre atîtea probe de bunăvoinţă şi ne-au încuviinţat toate cererile noastre, oare aceste Puteri nu vor pierde în fine răbdarea văzînd reaua întrebuinţare făcută de drepturile ce ni le-au consacrat, şi nu vor hotărî ocuparea ţării cu armate străine, la cea dintîi turburare care ar mai urma la noi?
Oare o asemenea stare de lucruri nu pune în pericol chiar existenţa noastră naţională? Ar trebui cineva să fie orbit de patimi sau trădător ţării, ca să o tăgăduiască.
Noi, cari nu aveam altă ambiţiune decît de a trăi liberi ca cetăţeni români în patria noastră, şi a vedea onoarea, viaţa şi averea fiecăruia garantate prin instituţiunile ţării; noi, cari ne-am săturat de a vedea că datoriile Statului sporesc în aceeaşi proporţiune în care sporesc şi dările ce ne sunt impuse, suntem nu numai în tot dreptul a vă cere vindecarea răului, dar suntem totodată în poziţiunea cea mai favorabilă, pentru a vedea şi a judeca lucrurile cu nepărtinire şi aceasta pentru următoarele cuvinte:
Adunările noastre legiuitoare pînă acuma au consumat cea mai mare parte a puterilor lor cu lupte de partid şi [cu] ţintiri personale, cari în Adunarea din urmă şi sub ministerul care avea încrederea majorităţii ei, au fost ajunşi la un aşa grad de înverşunare, încît dacă nu urma dizolvarea ei şi depărtarea acelui minister, se făcea în ţara noastră o răsturnare, a cărei consecinţe ar fi fost în Bucureşti copiarea Comunei din Paris, iar în Iaşi separatismul.33
82 Vasile Pogor.
88 Aluzie la înlăturarea guvernului liberal prezidat de Ion Ghica, la 11/23 martie 1871; v. mai sus, p. 11-1,2; Comuna din Paris fusese instaurată la 6/18 martie 1871.
23
In faţa unor împrejurări atît de grave, avem nu numai dreptul, dar şi datoria de a vă propune, domnilor deputaţi şi domnilor senatori, noi alegătorii domniilor-voastre, măsurile cari le judecăm neapărate pentru vindecarea răului şi cerem de la domnia-voastră să vă însuşiţi aceste propuneri şi să le prefaceţi în legi, dacă voiţi a avea şi pe viitor încrederea noastră.
Pentru a propune remediul, trebuie mai întîi a constata răul. Să vedem dar, domnilor, cari sunt relele cele mai mari cari rod pînă la os ţara noastră.
Mai întîi ne aflăm faţă cu un fapt foarte grav, care trebuie să facă obiectul celei dintîi a noastre propuneri. Vocea publică bănuieşte că unii din foştii deputaţi au luat mită de la concesiunea drumului ferat a domnului Strousberg.34 O asemenea inculpare loveşte în modul cel mai grav caracterul şi demnitatea reprezentaţiunii noastre naţionale. Noi cerem dar, de la domnia-voastră, să orînduiţi o anchetă parlamentară care să cerceteze cu pătrundere dacă în adevăr vreunul din foştii deputaţi a înjosit pînă la aşa grad caracterul de mandatar al ţării. Căci înaintea unei bănuieli atît de grele, sau trebuieşte dovedit că ea este neîntemeiată, sau dacă sunt culpabili, să fie supuşi la toată asprimea legii.
Să venim acum la răul cel mai mare care dezorganizează cu totul ţara noastră: acest rău este lipsa de dreptate. Oricare societate civilizată, pentru a trăi, are neapărată trebuinţă mai întîi de toate de două lucruri: de libertate, căci fără ea nu se poate dezvolta, şi de dreptate, căci fără ea se dizolvă. Egalitatea este o ramură a dreptăţii, de aceea ea este bună numai întrucît este dreaptă, precum egalitatea înaintea legii; îndată însă ce este nedreaptă, este rea. Astfel este nedrept ca cel ce nu are nimica să voteze impozite pe spinarea aceluia care are ceva, şi de aceea această egalitate este rea.
Aşadar, nu ne trebuie faimoasa trilogie revoluţionară: libertatea, egalitatea şi fraternitatea, cu atît mai vîrtos că atunci cînd s-a proclamat fraternitatea, s-au făcut despuierile cele mai neruşinate şi măcelurile cele mai crunte; ci ne trebuie mai presus de toate libertatea şi dreptatea. Acolo unde dreptatea nu există, libertatea degenerează în licenţă. Acesta este cazul la noi. Dreptatea înfrînătoare lipseşte şi impunitatea este garantată tuturor delictelor şi tuturor crimelor.
Astfel a ajuns la noi licenţa presei pînă a fi un adevărat scandal. Noi nu zicem aceasta pentru a cere în contra presei vreo măsură preventivă, căci noi suntem pentru libertatea absolută a rostirii ideilor, dar o zicem pentru că voim ca injuriile personale, defăimările, calomniile şi batjocurile făcute prin presă să fie judecate nu de juriu, care le achitează
54 La insistenţele principelui Carol statul român concesionase în anul 1868 construirea liniei ferate Roman—Galaţi—Brăila—Buzău—Bucureşti—Piteşti—Craio-va—Virciorova în lungime de 914 km. consorţiului prusian dr. Strousberg, în condiţii cneroase pentru ţară. Numirea, tot la insistenţele principelui Carol, a unui cetăţean prusac, Ambron, şambelan al lui Carol Anton de Hohenzollern, în calitate de comisar al guvernului român la Berlin pe lîngă consorţiul Strousberg, a provocat noi nemulţumiri, amplificate după ce consorţiul a dat faliment, la sfîrşitul anului 1870. Toată această „afacere" a provocat vii dezbateri parlamentare şi a contribuit îi anii 1868—1871 la întreţinerea unor puternice sentimente antidinastice în rîndul opiniei publice româneşti. Concesiunea va fi anulată în octombrie 1871, dar „afacerea Strousberg", care a întunecat primii ani ai domniei lui Carol I, poate fi considerată ca definitiv încheiată abia în ianuarie 1880, cînd statul român răscumpără reţeaua de căi ferate aparţinînd „societăţii acţionarilor" — continuatoare a vechii concesiuni dr. Strousberg.
24
totdeauna şi agravează prin aceasta încă injuria făcută persoanei atacate, ci să fie judecate de tribunalele corecţionale, ca în ţările civilizate.
Pentru ca să adopţi această măsură binefăcătoare, este îndestul să vă amintiţi atacurile infame făcute de o parte a presei noastre nu numai în contra persoanei domnitorului, dar şi în contra familiei sale, pînă şi în contra copilului din faşă. Prin urmare, propunem ca alineatul al 2-lea din articolul 24 al Constituţiunii, care rosteşte: «Delictele de presă sunt judecate de juriu», să fie interpretat în acest înţeles.
Să trecem acuma la delicte şi crime de o altă natură. Din 96 de delapidatori de bani publici, 92 s-au achitat de juriu. Prin urmare propunem ca funcţionarii prevaricatori să fie judecaţi de Curtea de Casaţiune.
Uciderile cele mai crunte, asasinatele cele mai sumeţe s-au înmulţit la noi într-un grad ameninţător pentru societate de cînd s-a ridicat pedeapsa morţii şi de cînd juriul, prin indulgenţa sa, le asigură impunitatea. Astfel am văzut într-un sat aproape de Iaşi o familie întreagă, tatăl, mama şi trei copii, între cari şi un copil de trei sau patru ani, ucişi cu toporul. Traupmann nu a făcut mai mult, însă la noi crima a rămas nepedepsită.
Un membru al clerului mai înalt, un arhimandrit, vine la capul său spiritual, la mitropolit, cu un revolver în buzunar şi descarcă patrii focuri în preasfinţia-sa35 cu premeditaţia cea mai sumeaţă. Juriul achită pe acest paricid, căci osînda la închisoare corecţională de doi ani nu se poate privi ca o pedeapsă serioasă pentru o aşa crimă; şi pentru a pune vîrf inechităţii, îl achitează, după ce asasinul a fost apărat în faţa juriului şi a publicului cu calomnii aruncate asupra victimei sale. Conştiinţa publică se revoltă în contra unor nedreptăţi atît de monstruoase.30
Un alt fapt de o însemnătate foarte gravă, şi care vădeşte simp-tome foarte periculoase pentru ţara noastră, este următorul: Un revol-tant încearcă cu arma în mînă a face o lovire de stat şi proclamă la noi republica, pe cînd forma legală a statului nostru este monarhia constituţională. Acel criminal este achitat de juriu şi în urmă, nu numai primit în sînul său de fosta Adunare, dar încă îngăduit de a o reprezenta înaintea domnitorului, ca membru [al] comisiunii însărcinate cu răspunsul la mesagiul tronului. Ni se pare că impunitatea şi neruşinarea nu pot să meargă mai departe.37
35 Asupra mitropolitului primat Nifon se făcuse o încercare de asasinat pentru motive intime (n. a.).
M Frecizarea lui Bacalbaşa din nota de mai sus este greşită; atentatul despre care se vorbeşte în text nu a fost îndreptat împotriva mitropolitului Munteniei, Nifon, cilîmpotriva lui Calinic Miclescu (1822—1886), pe atunci mitropolit al Moldovei şi Sucevei. La 19/31 ianuarie 1871 arhimandritul Climente Nicolau, profesor la seminarul din Socola, a tras patru focuri de revolver asupra lui Calinic Miclescu, la reşedinţa acestuia din „palatul Mitropoliei", rănindu-1 grav, pentru faptul că mitropolitul i-ar fi trimis o adresă oficiala irevenţioasă. Atentatorul — în vîrstă de 40 de ani, „om învăţat, dar iute la fire" — a fost judecat la Iaşi în martie 1871 şi osîndit la numai doi ani închisoare corecţională (Procesul pertratat la Curtea cu juraţi din Iaşi în 6 martie 1871 asupra atentatului comis de fostul arhimandrit Climente Nicolau contra vieţii eminenţei sale Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, tipografia Societăţii „Junimea", Iaşi, 1871; MOF., nr. 53, 9/21 martie 1871, p. 301).
37 Candiano-Popescu, ales deputat, căzuse la sorţ să reprezinte Adunarea Deputaţilor cînd a fost dusă la Palat Adresa. Era o sfidare pentru domn din partea ultimii Camere dizolvată de Catargiu (n. a.). Candiano-Popescu, împreună cu alţi deputaţi implicaţi în mişcarea republicană din august 1870 (Anton Arion, C. T. Gri-gorescu) făceau parte din grupul de 20 de deputaţi care au prezentat principelui Carol, în decembrie 1870, adresa de răspuns la mesajul tronului; era, evident, un nou afront adus domnitorului de Camera dominată de liberali.
25
Pentru asemenea cazuri, siguranţa Statului şi a Constituţiunii reclama neapărat de a se proclama «starea de asediu». De aceea cerem ca să se introducă în Constituţiune un asemenea articol, care să răspundă la această mare trebuinţă a oricărei societăţi constituite.
De cînd s-a introdus juriul şi s-a ridicat pedeapsa morţii pentru asasini, prădăciunile şi omorurile au luat la noi o întindere înspăimîntătoare şi se produc cu o semeţie neauzită. Astfel am văzut formîndu-se bande de douăzeci[-treizeci] de hoţi chiar prin rezidenţele ţinutale şi, ceea ce este încă mai grav, acele bande s-au recrutat în parte chiar printre agenţii, puterii publice, cari sunt chemaţi a apăra societatea în contra făcătorilor de rele.
'in timpul principelui Mihail Sturdza, după ce s-a spînzurat cîţiva hoţi, securitatea persoanelor a devenit absolută şi nu s-au mai produs nici o prădăciune, nici un omor. Experienţa este aci mai presus decît nişte teorii a căror consecinţe la noi au fost omorîrea celor buni şi asigurarea impunităţii celor răi.
Şi apoi oare toate statele civilizate, Englitera, Franţa, Germania, Italia, Belgia, nu au astăzi pedeapsa morţii?
Şi dacă în viitor naţiunea română va cunoaşte că poate ridica cu totul pedeapsa morţii, fără pericol pentru societate, oare nu poate s-o ridice prin o anume lege, oricînd va voi? însă pînă atunci propunem să se modifice art. 18 din Constituţiune în chipul următor: «Pedeapsa morţii nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar şi pentru asasinat».
Cît pentru juriu, avînd în vedere răul ce 1-a produs la noi pînă acum, măsura cea mai raţională este de a-1 suspenda, pînă cînd se va forma la noi un spirit public mai conştiincios. Atuncea va fi uşor Adunărilor a reînfiinţa juriul prin o anume lege. Iar dacă nu s-ar hotărî acum Adunarea la desfiinţarea timporară a juriului, apoi trebuie să adoote pentru îndreptarea lui cel puţin următorul corectiv: «Cînd procurorul general apelează la Curtea de Casaţiune în contra verdictului juriului, atunci această Curte are facultatea sau de a casa verdictul numai în interesul legii, sau de a trimite cauza spre o nouă judecare, înaintea secţiilor unite a unei Curţi de Apel».
Să trecem acuma, domnilor deputaţi şi domnilor senatori, la legea electorală înscrisă în Constituţie. Acea lege, după ce sancţionează un principiu salutar, adică acela de a fi reprezentate în Adunare toate interesele legitime şi vitale ale ţării, pentru care sfîrşit împărţeşte corpul electoral în patru colegiuri, apoi în dispoziţiunile sale falsifică acest principiu.
îl falsifică, fiindcă în colegiul întîi, care trebuie să întrunească pe marii proprietari, pune şi pe acei cu venit de trei sute galbeni, [cînd este cunoscut de oricine că la noi o moşie, care dîndu-se în posesie aduce un venit de şapte sute galbeni] este o proprietate abia de mijloc.
Legea electorală mai falsifică încă acel principiu fiindcă sub cuvînt de venit funciar vîră între proprietarii de moşii şi pe acei cari au un venit de la o bina sau de la o întreprindere industrială, cînd locul cuvenit al acestora nu este nicidecum între proprietarii de moşii. Pe de allă parte pe posesori (arendaşi), ale căror interese sunt strîns legate cu proprietatea, îi pune să voteze în colegiul oraşelor.
Pe urmă dă legea electorală din Constituţie Colegiului al treilea al oraşului un drept abuziv, fiindcă nesocotind cu totul pe proprietarii şi
26
industriaşii mari şi mijlocii de prin oraşe, lasă toată alegerea în mîna celor mai puţin impuşi. Pentru a face o justă repartiţiune a drepturilor electorale de prin oraşe, ar trebui ca aceste trei clase de contribuabili să aibă o deopotrivă înrîurire asupra alegerii deputaţilor oraşelor. Pentru acest sfîrşit vă propunem mai jos măsuri, cari le cunoaştem cu toţii că vor fi foarte eficace.
Vom mai observa în ceea ce priveşte numărul de deputaţi ai oraşelor, că el este prea mare în proporţiune cu interesele ce le reprezintă. Astfel ar fi destul ca Bucureştii să dea patru deputaţi, Iaşii trei, Cra-iova, Galaţii, Focşanii, Bîrladul şi Botoşanii cîte doi, iar celelalte oraşe cîte unul.
Pentru aceste cuvinte vă propunem următoarele modificaţiuni la legea electorală înscrisă în Constituţiune:
«Articolul 59. Fac parte din întîiul colegiu proprietarii de moşii al căror cîşti38 anual este de la şapte sute galbeni în sus.
Articolul 60. Fac parte din al doilea colegiu proprietarii de moşii al căror cîşti anual este de la şapte sute galbeni în jos pînă la două sute galbeni inclusiv.
Fac parte din acest colegiu şi toţi posesorii (arendaşii) pămînteni cari fără a avea vreo proprietate ţin în posesie moşii al căror cîşti anual este de la cinci sute galbeni în sus.
Articolul 61. Colegiul al treilea al oraşelor este alcătuit de trei clase de alegători.
Fac parte din clasa întîia toţi proprietarii de case a căror chirie ar fi de la una sută galbeni în sus. Asemenea fac parte din această clasă şi toţi comersanţii şi industrialii cari plătesc patentă de clasa întîia.
Fac parte din clasa a doua toţi proprietarii de case a căror chirie ar fi de la una sută galbeni în jos pînă la 20 inclusiv. în această clasă intră şi toţi industrialii şi comersanţii cari plătesc patenta de clasa a doua.
Fac parte din a treia clasă comersanţii şi industrialii cari plătesc către Stat o dare de 30 lei noi cel puţin. Sunt scutiţi de cens în această clasă toate profesiunile libere, ofiţerii în retragere, preoţii, [profesorii] şi pensionarii Statului.
La oraşele unde are a se alege numai un deputat sau doi, aceste trei clase de alegători ale Colegiului al treilea aleg fiecare cîte un candidat; aceşti trei candidaţi convin în unanimitate cari din ei să fie deputatul colegiului acela; iar dacă nu se unesc, sorţul decide.
La oraşele unde sunt de ales trei deputaţi, fiecare clasă din Colegiul al treilea îşi alege deputatul său. Iar unde sunt patru deputaţi de ales, a treia clasă alege doi deputaţi şi celelalte [două clase] fiecare cîte unul.
Articolul 62. Aceste trei colegii aleg direct:
Cele două dintîi cîte un deputat fiecare, iar cel de-al treilea, precum urmează:
Bucureştii patru; Iaşii trei; Craiova, Galaţii, Ploieştii, Focşanii, Bîrladul, Botoşanii cîte doi; iar celelalte cîte unul; peste tot patruzeci şi patru.
Toate oraşele unui district formează un singur colegiu cu oraşele de rezidenţă.»
Să trecem acum la alcătuirea Senatului. In toate ţările constituţionale, Senatul trebuie să fie un corp conservator şi ponderator între Troa
** Cîşti, sumă de bani plătită la date fixe, arenda.
27
şi Adunare. Pentru a răspunde la acest scop, trebuie ca atît alegătorii cît şi aleşii să aibă o avere teritorială însemnată şi un număr oarecare de senatori trebuie să fie numiţi, cu anume condiţiuni de admisibilitate, direct de către domn. Acest drept îl au şi suveranii din Englitera, care este ţara cea mai constituţională.
Pentru aceste cuvinte vă propunem, domnilor, următoarele modificaţii ni la secţiunea Il-a din Constituţiune, care tratează despre Senat:
«Articolul 68. Membrii Senatului se aleg cîte unul de fiecare judeţ de proprietarii de moşii al căror cîşti anual este cel puţin de la una mie galbeni în sus.
Venitul se dovedeşte prin rolurile de contribuţiune.»
Articolele 69, 70 şi 71 să se suprime ca unele ce nu mai înseamnă nimic dacă se modifică articolul 68 după cum îl propunem.
Articolele 72 şi 73 trebuie să rămînă cum sunt, iar la articolul 74, punctul al 5-lea, care hotărăşte ce avere să aibă cineva spre a putea fi ales la Senat, trebuie modificat în chipul următor:
«5. A fi proprietar de moşie cu cîşti anual cel puţin de una mie galb mi.
Articolul 75. Domnul are dreptul de a numi direct şasesprezece senatori dintre persoanele cari întrunesc însuşirile arătate la articolul precedent, sau şi dintre persoanele mai jos însemnate, cari sunt dispensate de a:el cens:
a) Preşedinţii sau vicepreşedinţii vreunei Adunări legislative.
b) Deputaţii cari au făcut parte din trei sesiuni.
c) Generalii.
d) Colonelii cari au o vechime de trei ani.
e) Cei ce au fost miniştri sau agenţi diplomatici ai ţării.
f) Cei ce vor fi ocupat în timp de un an funcţiunile de preşedinte de Curte, de procurori generali, de consilieri la Curtea de Casaţiune.»
Să vă vorbim acum, domnilor, de un articol interesant pentru dezvoltarea noastră agricolă.
Articolul 3 ar trebui modificat în chipul următor: «Nu se poate face nici o colonizare cu populaţiuni străine în teritoriul României decît în puterea unei anume legi».
Noi socotim că ar fi foarte de folos pentru sătenii noştri români să aibe sub ochii lor exemplul salutar ce le-ar da cîteva colonii germane precum sunt în Basarabia. Asemenea colonii laborioase [şi iscusite în cultivarea pămîntului] şi în căutarea vitelor, dacă ar fi aşezate pe unele din moşiile sterpe ale Statului, ar produce un mare bine la noi.
Iar cît pentru pericolul de a se înmulţi prea tare la noi asemenea colo: iii cu populaţiuni de gintă străină, el nu există deloc, de vreme ce Adunarea şi Senatul au deciziunea în mîna lor la fiecare caz de colonizare.
Articolul 131, care desfiinţează Consiliul de Stat, ar trebui suprimat. Experienţa ne-a dovedit că nici miniştrii, nici Adunarea nu au liniştea trebuitoare pentru a elabora, după cum se cuvine, proiectele de legi. Prin aceasta noi nu voim a zice ca să li se ia iniţiativa legislativă, ci d.n contra, acel mare drept trebuie să le rămîie în toată întregimea sa; dar un Consiliu de Stat compus din oameni capabili, cu misiunea specială de a elabora proiecte de legi prezentate de guvern, ar înlesni mull; lucrările legislative şi ar produce un adevărat bine.
Acum ne rămîne, domnilor, să vă mai facem încă o propunere.
28
După legea comunală în vigoare, alegerile consiliilor comunale sunt date cu totul în mîna mulţimii. Acest sistem rău şi nedrept a produs la noi cele mai rele rezultate. Consiliile comunale de prin oraşe au devenit privilegiul unei elice şi au tras. după sine demoralizarea şi feluri de abuzuri. Iar consiliile rurale de prin sate, compuse numai din săteni fără învăţătură şi fără o poziţiune socială mai înaltă, sau sunt inerte, sau dacă voiesc a exercita o acţiune proprie, atunci caută a lovi interesele cele mai legitime ale proprietăţii mari. Această rea stare de lucruri decurge de la o nedreptate flagrantă.
Principiul echitabil, care cere ca toate interesele vitale ale ţării să fie reprezentate, acest principiu salutar care s-a respectat în compunerea corpurilor legiuitoare, este încălcat în compunerea consiliilor comunale.
Pentru aceste cuvinte, vă propunem, domnilor deputaţi şi [domnilor] senatori, următoarea dispoziţiune legislativă:
«Consiliul comunal se compune în următorul mod: o treime se alege de către proprietarii de case cari ar justifica o chirie de cel puţin una sută galbeni. In această clasă intră şi comersanţii şi industrialii cari plătesc o patentă de clasa întîia. A doua treime se alege de către proprietarii de case cari justifică o chirie de la 99 galbeni pînă la 20 inclusiv, în această clasă intră şi comersanţii şi industrialii cari plătesc patentă de clasa a doua. A treia treime se alege de către proprietarii, comersanţii şi industrialii cari plătesc Statului o dare de treizeci lei noi cel puţin. Sunt scutiţi de cens în această clasă toate profesiunile liberale, ofiţerii în retragere, preoţii, profesorii şi pensionarii Statului.»
In acest chip, toate elementele vitale vor fi reprezentate în consiliile comunale ca şi în Adunare.
Primarii trebuie să fie numiţi de-a dreptul de domn, pentru ca să aibă şi guvernul reprezentantul său în acest consiliu, de la care atîrnă atît de mult liniştea şi prosperitatea oraşelor.
Cît pentru comunele rurale, ca să fie reprezentată în ele şi proprietatea mare, trebuie a se adopta următoarea dispoziţiune:
«în comunele rurale, acela care are singur în proprietatea sa atît pămînt cît toţi ceilalţi locuitori ai comunei împreună, acela este de drept membru al consiliului comunal. El se poate reprezenta prin delegaţiune».
Domnilor senatori şi domnilor deputaţi,
Noi vă facem aceste propuneri cu deplina încredere că le veţi lua în serioasă consideraţiune şi le veţi introduce în instituţiunile şi în legile noastre. Dacă însă ele nu s-ar admite, noi, alegătorii, vom face o propagandă activă pentru a nu mai fi realeşi pe viitor acei deputaţi cari nu vor fi susţinut propunerile noastre. în acest chip sperăm că vom dobîndi în fine o Adunare care să răspundă la trebuinţele ţării.
Iar dacă veţi adopta, domnilor senatori şi domnilor deputaţi, aceste măsuri legislative, cari singure pot scăpa ţara noastră de anarhie şi de pieire, atunci veţi dobîndi recunoştinţa publică pentru binele ce veţi fi făcut patriei noastre.
Gr. M. Stourdza, D. Corne, Petru Rosetti Bălănescu, I. Cantacusinu, Costache D. Stourdza, generalul G. Ghyka, Iancu Prăjescu, gen. N. Ma-vrocordat, St. Mavrody, C. Haritonescu, dr. G. Sachellari, Neculai Burchi, A. Baronzi, colonel Pavlov, C. Sion, M. Mihalachi, L. Mihalachi, C. Carp, Gr. Carp, Gr. Dimachi, Panaiot Papadopolu, A. Chiselev, Iancu Caţichi,
29
Theodc fanu, I Alexandru C. Pan G. C. 1 car N. G
L Cost G
Maftei colau, ghel, i muil P
Psalle
r Aslan, Andrei Millo, I. Tăutu, A. Guşti, Anastase Ciulei, D. Tri-. Holbanu, M. Hriste, C. Angonescu, St. Iamandi, colonel Affendule, Gr. Suţu, D. Castroeanu, I. Corne, C. Pavlov, Gregorescu, roti, G. Mircea, C. Bossie, I. Negruşi, Anastase Leon, M. Cerchezu, Negruzzi, I. P. Stourdza, A. Cerne, G. Schiletti, I. Constantin, Las-Oprişanu, I. G. Becher, D. M. Gavrilescu, Avram Ioanu, G. Tironu, D. K. Luppu, C. Paraschivescu Naiman, Alexandru Sofianu, nescu, Gheorghe Palladi, Stăgărescu, D. Mangirovu, Dumitru Ioan, Neculau, I. Codreanu, I. Ştefanov, Dumitru Coste, Vasile Gheorghiu, Popovici, Vasile Maftei, Ioan Chifii, D. Zotta, C. Botezu, A. Ni-Gh. Păun, Iancu Cosmescu, N. Sutzo, V. Brănişteanu, D. Gher-Albineţu, E. Filipescu, V. Gheorghiu, Ştefăniu, M. Hagiu, Sa-opa, I. Pandelea, Sc. Tăutu, T. A. Vrabie.
Subscrişii deputaţi, unindu-ne cu tendinţa acestei petiţiuni, o vom prezen:a adunării legislative.
C. D. Stourdza, V. Pogor, M. Costachi, general N. Mavrocordat, Ia-cob C. Negruzzi, G. Stourdza, Gh. Racoviţă, T. Maiorescu, Dimitrie Corne.'139
Acest program, care a purtat numele de „Petiţia de la Iaşi", a stîr-nit o mare agitaţie şi a fost aprig combătut de către liberali. De cîte ori liberalii se ciocneau cu Petre Carp, cu Titu Maiorescu sau cu vreun altul dintre subscriitorii Programului, întotdeauna le reaminteau că sunt partizanii pedepsei cu moartea, ai colonizării ţării cu nemţi, ai desfiinţării juriului, ai restrîngerii drepturilor electorale etc.40
Tcate aceste fapte întrunite, originea guvernului Lascăr Catargiu — pe care liberalii îl acuzau că este ieşit de sub bătaia din picior a consulului prusian Radowitz — orgiile bandelor electorale, petiţia reacţionară de la Iaşi şi propaganda virulentă a liberalilor contribuiau ca, încă din
iorescu Sturdza tică din a fost v asupra Titu M; ale moţ a Const Europa, putere mai fot noul şe autori te tîmplat
40
de cătr care ac în viate tei peti
Petiţia de la Iaşi", redactată din iniţiativa prinţului Grigore Sturdza (Ma-susţine chiar că documentul ar fi „opera personală a lui beizadea Grigorie ), este amintită în presa vremii la începutul lunii mai 1871 (Programa voli-Iaşi, TRC, an. IX, nr. 909, 2/14 mai 1871, p. 2). Textul citat de Bacalbaşa erificat de noi cu acela reprodus în vol.i Discursuri parlamentare cu priviri dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, voi. I (1866—1876) de liorescu, Bucureşti 1897, p. 55—68. Exprimînd deschis poziţiile conservatoare ierimii reacţionare „Petiţia de la Iaşi" propunea revederea în sens restrictiv tuţiei din 1866 care era, la data respectivă, una dintre cele mai liberale din în acest sens se făceau propuneri menite să bareze accesul burgheziei la şi să menţină privilegiile moşierimii retrograde. „Petiţia de la Iaşi" nu a t însă supusă discuţiei camerelor conservatoare alese în mai—iunie 1871, f al guvernului, Lascăr Catargiu, fiind convins că poate instaura un regim conservator fără modificarea Constituţiei, ceea ce, de fapt, s-a şi în-
Constantin Bacalbaşa afirmă greşit că „Petiţia de la Iaşi" ar fi fost elaborată 3 conservatori în colaborare cu junimiştii. Amicii lui Maiorescu şi Carp, :eptaseră de puţină vreme colaborarea cu conservatorii, dorind să se afirme politică a ţării, au precizat clar că sînt de acord numai cu „tendinţa aces-iuni", şi nu cu toate propunerile ei concrete (menţiunea aceasta era urmată, aşa'curi se poate constata în textul reprodus de Bacalbaşa, de semnăturile unor junimiş;ii V. Pogor, Iacob Negruzzi, Gh. Racoviţă, Titu Maiorescu; Petre Carp, care se afla la Viena, nu a iscălit-o; mai tîrziu, biograful acestuia din urmă, C. Ganu, referindu-se la afirmaţiile imprecise ale „defunctului Bacalbaşa" va ex-idlama jiritat: „Şi iată cum se scrie istoria" — C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, ed. II, voi. I, Bucureşti, 1937, p. 155).
30
anul constituirii sale, ministerul conservator să fie atacat de o mare ne-popularitate.
Aceasta era situaţia şi atmosfera politică cînd am venit în Bucureşti.
Dar, ciudăţenie a lucrurilor şi putere a fatalităţii, peste 55 de ani, partidul liberal votează o compoziţie a Senatului şi o lege electorală comunală în care unele din principiile de căpetenie ale „Petiţiunii de la Iaşi" sunt adoptate.41
Literatura
Părintele literaturii române, Ion Heliade Rădulescu era în declin. Avea încă numeroşi admiratori, dar nu mai putea produce. Trăia numai pe trecut, iar influenţa lui se resimţea asupra limbii scrise, care păstra încă formele degenerate ale eliadismului în agonie.
La 1870, Ion Heliade Rădulescu inaugurează un nou fel de petrecere literară; el începe, în ajunul Anului nou 1870, seratele sale literare, cu 104 oracoli42 după tradiţia evreie. Aceşti oracoli au fost instituiţi de Moise şi emişi de marele preot al lui Israel. Oracolii erau răspunsurile pe care zeii păgîni le dădeau celor cari le puneau întrebări.
Bineînţeles că nu voi da aci explicaţia acestor oracoli: cînd oracolul era consultat, el răspundea la următoarele cerinţe, după cum spunea Heliade: speranţă, fortuna43, maritagiu sau unire, geniu, reuşită, satis-facţiune, fericire.
Oracolul se putea formula în modul acesta:
„Ai speranţă spre o norocire, prin împlinirea unui maritagiu strălucit cu un june plin de geniu şi că va aduce toată satisfacţiunea şi fericirea".
Iată cîţiva din aceşti oracoli scrişi, bineînţeles, de Heliade i Oracol căzut unui tînăr:
De nu ţi-ar lipsi banii, precum ai geniu, minte Ai ji un drac de frunte, cum place la femei, A spune la-aventure ca Enea în Didone Şi la ospăţul mare ţi-ar da şi plumbutingu ...
Altul 3
Ori mire ori călugăr vezi de te fă odată Căci soarta ţi-e propice şi-n dreapta şi în stînga. De nu poţi strînge-avere în ţara ta amată Te du în lumea mare că Plata te aşteaptă.
Transcriu de pe Trompeta Carpaţilor şi cu ortografia eliadistă a ziarului acesta, oracolii lui Vasile Boerescu şi Constantin Esarcu:
LU B. BOERESCU Discreţi, dupe natură când sorta-a decretatu Căzutu-ţi-a în parte cellu lotu, ce-odinioră
41 Bacalbaşa se referă la legea electorală pregătită de guvernul liberal I. I. C. Brătianu şi adoptată la 27 martie 1926, care, printre altele, stabilea un sistem de „prime majoritare" pentru partidul care obţinea cel puţin 40% din sufragii, carac-ierul universal al votului fiind astfel parţial anulat.
42 Erau 101 (v. nota 44, p. 33). " Fortuna, destin, noroc.
31
în Mizraim se dede la Basilogramrnat. Cancelierul mare cum eşci tu, bunioră, Trecîndii şciinţa dreptului ş-alle mare trepte Adjunge-vei ministru pre căile mai drepte Ci vezi că-n evul nostru lui Christ şi lui Platon Suntu, cetăţeni miniştrii, nu servi lui Faraon.
II
O Basilogrammate, organisîndil dreptatea Să treci l-agricultură, la publice lucrări. Să facă binele ţărei, să-i împingi prosperitatea Mulţind cornele plugului, fecundele brasdări Commerciul şi industria să faci să înflorescă. Prin construiri gigantice să-nalţi Architectura Ca alte pyramide, mărimea românească S-o eternise-n secuii întocmai ca scriptura. Să n-alluneci pre callea ce-i zicu diplomaţie Cu două feţie talleru, ce-i zicu şi limbuţie Să nu te-mpingă-n cursă s-ajungi Mamamuşi Ci las-o [l'alde Cornea a o cogalăşi S-o] facă cu papară
Unde-şi înţărca puii preste hotaru. din ţerrâ.
etc.
VII
Ai anima deschisă şi characteru, voioşii Di albu e albulu, frumosului frumoşii Ci di şi negru'n negru, hidosului hidos.
LU C, ESARCU
Intelligentii, amorulu. de arte, de şciinţe Şi erudiţie, plus ardentele dorinţe De studiuri profunde voru face a te distinge In lumea sapientei şi-nvidioşi a-nvinge.
II
Currendu, şi hymeneulii te chiamă să dai mâna Unei copile blînde ce'a învăţaţii să stime Şi arta şi şciinţa şi limba ei română Şi care-a pusil în tine speranţe legitime.
III
în vieţa conjugale, în vieţa sociale
în cerculii sapienţiloru, în cursu-ierarchiei
Ţi-e scrisii să fii ferice cu-uă sorte speciale
Şi numele-ţi celebru în fastele istoriei
S-onore România
Cîtu te-amă poesia.
32
Este destul să citim aceste cîteva rînduri spre a ne încredinţa că Heliade atinsese pragul decadenţei, căci în lipsa producţiei valoroase, pentru care pierduse înzestrarea, se deda acum la aceste copilării menite numai să distreze pe obicinuiţii seratelor sale.44
Dacă Heliade scobora, către zenit se înălţa steaua lui Hasdeu.
Hasdeu criticul, Hasdeu istoricul, Hasdeu filologul, Hasdeu literatorul, Hasdeu autorul dramatic era puternicul scriitor şi polemist în toată plenitudinea darurilor sale creatoare atunci.
Bogdan Petriceicu Hasdeu lupta pe două fronturi: lupta, pe de o parte, ca filolog şi glosist, împotriva seratei lui Heliade, care apunea fiindcă era nefirească, lupta, pe de altă parte, împotriva „Junimii" de la Iaşi, în special împotriva influenţei culturii germane.
Heliadismul avea la obîrşie marele motiv naţional de a se curaţi limba de influenţa de demult a slavonismului; dar Heliade mersese prea departe. Exageraţia a omorît heliadismul.
Lupta împotriva „Junimii" de la Iaşi avea acelaşi motiv. Hasdeu, ca şi toţi cei cari se puneau de-a curmezişul şcoalei ieşene, luptau împotriva reîntoarcerii la un arhaism pe care ei îl socoteau exagerat dintr-o parte şi contrar atît geniului limbii cît şi marilor interese politice ale neamului, din altă parte.45
Cînd am venit în Bucureşti era la ordinea zilei şi se făcea mare haz în cercurile şcolare de păcălitura pe care Hasdeu o administrase „Junimii". Iată articolul publicat şi semnat de Hasdeu. Articolul este intitulat: Un rămăşag. „
„La 3 iunie, în ajunul marii serbări naţionale în onoarea lui Tudor Vladimirescu, mai mulţi amici se întruniseră seara la mine, dintre cari mi-aduc aminte pe domnii Alexandru Lupaşcu, dr. Vlădescu, Gregoriu Tocilescu, T. Rădulescu, N. Popovici şi Scurtescu.
în acel moment mi se aduse numărul Convorbirilor literare în care domnul Titu-Liviu46 Maiorescu, bătîndu-şi joc de Bărnuţiu, de Şincai, de
44 „Oracolii" îi aparţin într-adevăr lui I. Heliade-Rădulescu şi au fost reproduşi după: TRC, an. VIII, nr. 792, 18/30 ianuarie 1870, p. 3165—3166. Poeziile exem-plificative — lipsite de valoare literară (Heliade se afla la sfîrşitul carierei sale scriitoriceşti şi în pragul morţii) — erau însoţite de o prezentare, în care, printre altele, se menţiona: „D. Heliade-Rădulescu, începînd seratele sale literare în preajma anului 1870 [deci la 31 decembrie 1869/12 ianuarie 1870], a debutat prin 101 oracole compuse şi edate după modul oracolelor emise de mai marele preot în Israel şi instituite de Moise... In preajma anului trecut emise 101 oracole şi dintr-însele le împărţi la cîţi se afla prezenţi spre aşteptarea şi serbarea Anului nou, iar restul se rezervă a se oferi la persoanele respectuoase cu alte ocaziuni de întîlnire". Gazeta lui Cezar Bolliac afirma că încă din anul 1859 Heliade „emise cîteva oracole pentru amicii şi cunoscuţii săi". Un Oracol la România a apărut în volumul Elemente de istorie a României sau Dacia şi România, în 1869; întregul ciclu Heliade ar fi vrut să-1 intituleze Album al României, mai tîrziu optînd pentru titlul Pytho-nida (cf. I. Heliade-Rădulescu, Opere, voi. I, ediţie critică de Vladimir Drimba, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1967, note, p. 571—575).
45 Acuzaţiile nedrepte pe care Hasdeu le aducea în anii 1870 „Junimii" se refereau ia aşa-zisul cosmopolitism al societăţii ieşene şi la insuficienta preţuire de către aceasta a istoriei şi culturii naţionale, acuzaţii izvorîte şi din resentimentele pe care el le nutrea lui Titu Maiorescu, cu care intrase în conflict în anii tinereţii sale ieşene. Explicaţiile şi aprecierile lui Bacalbaşa sînt naive şi confuze.
46 Pe Maiorescu îl chema numai Titu: adăogirea „Liviu" era o răutate a lui Hasdeu (n. a.). Informaţie greşită a lui Bacalbaşa; pe Maiorescu îl chema Titu Liviu, dar iscălea consecvent Titu Maiorescu, neagreind prenumele compus.
33
Cichindel, de Cipariu, de Sion, de Bolintineanu, de toate somităţile cu-
geti
rii române şi mai ales de poeţi, celebrează cu emfază aşa-numita
Noi.a Direcţie*7 inaugurată — risum teneatis*8 — de domnii Bodnărescu, Emi.nescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti.
Pentru a arăta cît de ridicule sunt [toate] criticile în bine şi în rău ale domnului Titu-Liviu Maiorescu, eu propusei atunci un rămăşag, afir-mîr.d cu [deplină] certitudine că nu este nici o galimatie pe faţa pămîn-tului, în proză sau în versuri, pe care Convorbirile literare să nu se grăbească a le primi în sînul lor, cu singura condiţiune esenţială ca să nu cuprindă nimic românesc.
Drept probă luai condeiul şi improvizai pe loc următoarea frivolitate rimată:
EU ŞI EA
(Din Gablitz)
Ca o liră fără sunet, Ca un fulger fără tunet, Ca un rîu fără murmur, Ca o pasere tăcută, Ca o casă ce stă mută Şi pustie împrejur;
ac ra
M
Astfel sunt şi eu, vai mie! Formă fără melodie, Pur spectacol făr' idei! De cînd dînsa nu-i sub soare Şi puterea-mi cîntătoare A perit cu moartea ei!
M. I. Ellias
Observaţi bine că, de la cea dintîi şi pînă la ultima literă, totul este vab, absurd, rece, mistificat, fără creier şi fără inimă, o adunătură de si-lalpe sonore.
Titlul Eu şi ea ne face a rîde din capul locului.
Gablitz este un poet care n-a existat nicăieri şi niciodată; inventînd 2st sunet nemţesc, eu avui în vedere predilecţiunea Convorbirilor lite-e pentru tot ce se aduce pre la Berlin. Subscrierea M. I. Ellias este un nume evreiesc croit într-adins pen-trji a măguli simpatiile şi aspiraţiunile israelite ale domnului Titu-Liviu aiorescu.
Primul vers: «Ca o liră fără sunet» este tot ce poate fi mai comic pijin echivocitatea de a desemna tot aşa de bine o harpă ca şi o monetă tulrcă falsă.
[Cele cinci versuri de la început, debutînd fiecare prin cîte un mare Cisj. formează o superlativă cacofonie.]
Apoi «un fulger fără tunet», «o formă fără melodie», «o putere cîn-tă|toare», tot vorbe în vînt, fără nici un înţeles.
17 Studiul lui Maiorescu Direcţia nouă în poezia ?i proza română a apărut !n xn|ai multe numere din Convorbiri literare, de la 15 mai 1871 la 1 octombrie 1872. *8 Risum teneatis, amici? — Prieteni, puteţi să vă stăpîniţi rîsul? (lat.i Horaţim, ■ta poetică).
34
In fine, un «vai mie!» era necesar, pentru a completa timbrul sina-gogic al acestei bufonade.
[A doua zi o trimisei prin poştă la Convorbirile literare.] Am cîştigat rămăşagul.
Era de-ajuns o fantasmagorie evreo-nemţească, un Gablitz în cap, un Ellias în coadă şi un înşiră-te mărgărite la mijloc, dar nici o idee, nici o simţire, nici o inspiraţiune românească, pentru ca Eu şi ea să placă domnului Titu-Liviu Maiorescu.
Etc. etc. [...]
Iacă-vă Noua Direcţie!!! ...
Hasdeu™
Altădată Hasdeu a întrebuinţat într-o scriere cuvîntul „vergură". Dar Convorbirile literare a criticat pe Hasdeu spunîndu-i că vorba nu este românească, că niciodată un ţăran român nu va întrebuinţa cuvîntul ver-gură, fiindcă românul nu cunoaşte decît cuvîntul „fecioara" care este şi mult mai eufonic decît „vergura".50
Hasdeu răspunde:
Mai întîi citează din cronicari şi texte religioase unde se găseşte cuvîntul „vergur". Dacă este în vechea limbă vergur la masculin, de ce n-ar fi românesc şi vergură la feminin? Apoi, adaogă Hasdeu cu umorul său sclipitor: Dacă e vorba de eufonie:
Decît cu cioara De la fecioara, Mai bine gură De la vergură.
Este fără contestaţie că limba românească suferise multe alteraţiuni şi fusese oprită în dezvoltarea ei firească de către unii reformatori, atît din cauza influenţei lui Heliade în epoca decadenţei, cît şi din cauza dascălilor ardeleni. Aceşti reformatori au contribuit ca limba română scrisă să nu mai fie, cîtva timp, limba vorbită. Era numai o limbă de compoziţie şi de tendinţă.51
49 Articolul lui Hasdeu intitulat Un rămăşag a apărut mai întîi în revista Familia, Budapesta, an. VII, nr. 31, 1/13 august 1871, p. 368; Bacalbaşa 1-a reprodus din: TRC, an. IX, nr. 932, 12/24 august 1871, p. 3. Maiorescu a răspuns, desolidarizîn-du-se — nu foarte elegant — de redacţia revistei ieşene pe care totuşi o patrona („Nici Societatea «Junimea», în genere, nici subscrisul, în special, nu au nici un amestec la redacţia Convorbirilor. Atît meritul cît şi responsabilitatea acestei întreprinderi privesc exclusiv pe d. Iacob Negruzzi" — în contra unei copilării, Convorbiri literare, an. V, nr. 12, 15 august 1871, p. 199—200). Farsele lui Hasdeu sînt relatate pe larg în amintirile de ljî^j^ujrimea" ale lui G. Panu. şi Iacob N£gxuzzi!_v. şi B. P. Hasdeu, 0"pereî^oi7TTediţie îngrijită de Stancu Ilin, Ed.TCGnerva, Bucureşti, 1986, p. 467—469.
60 Bacalbaşa îşi aduce aminte aici vag de a doua farsă a lui Hasdeu la adresa Convorbirilor literare, din februarie 1876. Hasdeu trimisese revistei ieşene, sub pseudonimul străveziu P. A. Calescu (=Păcălescu) o poezie intitulată La noi, în care, la constatarea din primul vers „La noi e putred mărul" se răspundea prin acrostih! La Convorbiri literare. Iacob Negruzzi, redactorul responsabil al revistei, înainte de a trimite poezia la tipar, modificase în grabă versurile Vestală timoroasă prin Fecioară sfiicioasă, „ceea ce avu drept rezultat — comenta satisfăcut Hasdeu — de a face ca acrostihul să sune mai nemţeşte: La Conforbiri literare. O germanomanie instinctivă!" (B. P. Hasdeu, Al doilea rămăşag — dedicat domnului V. Alecsandri, ROM., an. XX, 5 februarie 1876, p. 101—102). V. mai departe p 187 şi nota 12.
51 Aluzie la fanteziile puriste şi italienizante referitoare la limba română propovăduite de I. Heliade-Rădulescu după 1840 (v. Paralelism intre limba română
39
Cu mai mulţi ani în urmă se scria o românească mult mai eufonică şi logică decît limba scrisă pe la 1871 cînd am venit în Bucureşti. Iată de pildă o satiră scrisă pe la 1838 de către C. Bălăcescu, care avusese mare răsunet la vremea ei şi care era încă citată de către cei mai în vîrs:ă. Această satiră era o şarjă împotriva noii pături de ciocoi care se ridica, ciocoi cari, ca toţi parveniţii din toate epocile, erau nesuferiţi. Fiindcă fiecare transformare socială şi fiecare revoluţiune ridică la în-tîietate pături noi nefasonate îndestul pentru exerciţiul noii lor funcţiuni.
Satira lui C. Bălăcescu este intitulată: Fă-mă, tată, să-ţi seamăn sau Căfxănitul de ţară la Bucureşti. Iată cîteva strofe:
Un străvechi mazil de ţară De multe pilde-nboldit, Se hotărî, într-o vară, A fi şi el om călit; Şi, voind să mai descoasă Pe fiul său din Porceşti, Părăsindu-şi plug şi coasă, Plecară la Bucureşti.
Ca să-l facă să privească Lumea mare cu ai săi, S-aibă ce să povestească Şi el l-alţi mai nătărăi. Să nu mai poată zapciul A-l tracta de bădăran, Nici Kir Trandafir hangiul A nu-i da-ndator la han.
Aci, dară, cum sosiră Imbucînd cîte cevaş, Se cîrpiră, se-nţoliră Şi porniră prin oraş. Ascultă-mă, Ioniţă, (Zicea bătrînul mereu) Ce căşti gura pe uliţă? Bagă seama, fătul meu!
C-o să vezi lucruri ciudate, Clădiri frumoase şi mari, Nişte-ntocmiri minunate, Oameni străluciţi şi tari. Nu te speria deodată Nici sta ca un blindau Ci, cum ţi-am mai zis eu, tată, Fă cum vezi că fac şi eu.
şi taliană, 1840) precum şi la exagerările unor cărturari, mai ales ardeleni, care prii eliminarea unor cuvinte de origină străină şi printr-o ortografie etimologi-zartă voiau să dea limbii române un caracter latin pur (v. Dicţionarul limbii române de A. T. Laurian şi I. C. Massim, 1871—1876).
36
Vezi această casă lungă Ca patului de la noi? Aici, cu puţin în pungă Lesne te scapi din nevoi. Curtea judecătorească, Lăsată de Dumnezeu, Pe mari şi mici sâ-i umbrească . Ia-ţi căciula, fătul meu!
Dreptatea aici luceşte,
Aici este cuibul ei,
Mită nu se pomeneşte
Scrie bun cît ai să iei.
Dar ai să-i dai? ... Şi mai bine
Că nimeni nu-ţi dă vr-un zor.
Plăteşti cînd ţi-o veni bine,
Mai ales de-i fi d-ai lor.
— Taică, dar o văz pustie?
— Reglementul aşa vrea, Pîn' pe la Sîntă Mărie Nimeni p-aci să nu dea. Aşa e făcut boierul,
Nu poate lucra mereu . .. Dar iată domnul graferul; Ia-ţi căciula, fătul meu!
Asta, vezi, este teatru Aci afli lucruri mari, Cum a băut împăratul, Cum s-au certat doi măgari, Fetele cum să iubească, Flăcăii, iarăşi mereu, Cum să le tot amăgească! Ia-ţi căciula, fătul meu!
Aici s-adună şi Sfatul Domnului de ajutor, Care cîrmuieşte Statul Aşa bine şi uşor. Iată Vornicul cel mare, Al doilea Dumnezeu! Ştii cîtă putere are? ... Jos la pămînt, fătul meu!
Nimic nu se mişcă-n ţară De n-o fi prin ştirea lui, Ş-asta nu e o povară De grumajii fitecui.
Trebuie o minte mare Să poată dăini mereu, Pe toate să le-mpresoare, Nu e glumă, fătul meu! .. .52
Etc. etc.
Această satiră este scrisă într-o limbă pură lipsită de neologisme, lipsită de rătăcirile heliadismului, lipsită de slavonisme supărătoare, » limbă în care s-ar putea exprima şi astăzi orice scriitor de seamă.
Dar pe cînd la 1838 Bălăcescu scria precum am văzut iar Hasdeu la 1871 întrebuinţa limba literară în care se scrie astăzi la anul 1927, iată cum scriau, la aceeaşi epocă, ultimii admiratori ai heliadismului, însă mult mitijat53.
Reproduc următorul pasagiu din cel mai bine scris ziar de la 187154s „Vom fi observaţii lectorii noştri că s-au petrecuţii multe alegeri generali şi parţiali chiar la municipalitate şi noi n-am diză nici-uă vorbă despre candidaţi. Amu resistatu chiar şi totor întrebăriloru ce ni s-au făcutu fie pre facia, fie în particularii.
Oredemu că venind cu o aşa idea dupe ce amu isprăviţii lucrulu, nu pote bănui nime că venimu să combatemii cutare sau cutare candidatură şi avem martori pre numeroasele persoane cari ne-au făcutu onoarea să ne totu întrebe dilele acestea pre cine să allegă deputaţii în locul d-lui Cost. Negri, că către nime nu amii rosti tu acesta idea pre care o socoteam ii de prisos să o spunemîi la începutulu lucrului, şi pre care o cre-deamu de prisos să o spunemîi acum cîndii s-a sfîrşitu lucrulu".
Ortografia şi mai ales construcţia frazei, puse alături de fraza lui Hasdeu, din acelaşi an, arată inferioritatea şi marea eroare a heliadismului întîrziat.
In Bucureşti, pe lîngă Hasdeu şi tendinţa lui, mai era şi cenaclul literar al celor grupaţi, cîţiva ani mai tîrziu, în jurul Revistei contimporane. Numele lor erau cunoscute, aceste nume sunau: Petre Grădişteanu, Ciru Economu, Mihail Zamfirescu, Nicolae Ţine, Nicolae Scurtescu, D. Pe-trino şi alţii. Caracteristica acestui cenaclu, dezbrăcat cu totul de şcoala Heliade, era lupta împotriva „Junimii" de la Iaşi.55
K Din satira Fă-mă, tată, să-ţi seamăn sau Căîtănitul de ţeară la Bucureşti, de Costache Bălăcescu (1800—1880), scrisă în 1838 Bacalbaşa a reprodus cîteva fragmente pe care le-am verificat cu textul aflat în volumul Fă-mă, tată, să-ţi seamăn sau Generaţia actuală din generaţia trecută, de C. Bălăcescu, Bucureşti, 1860, p. 3—41.
53 De la fr. mitige, îndulcit, slăbit, diminuat.
51 Probabil Trompeta Carpaţilor, care nu era, totuşi, „cel mai bine scris ziar de la 1871".
65 Revista contimporană, continuatoare a revistei Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice (1872—1873), a apărut la Bucureşti între anii 1873—1876, sub conducerea unui grup de Eteraţi şi publicişti: P. Grădişteanu, V. A. Urechia, Anghel Demetriescu, D. Aug. Laurian, Şt. C. Michăilescu. A intrat în polemică violentă cu Convorbiri literare, mai ales după apariţia în revista ieşană a articolului lui Titu Maiorescu, Beţia de cuvinte în „Revista contimporană". Studiu de patologie literară (1 mai 1873), afirmînd principiile „şcoalei de la Bucureşti", animată de neobositul B, P. Hasdeu. Toţi scriitorii citaţi de Bacalbaşa au colaborat, mai des sau mai sporadic, la Revista contimporană, poetul preferat al publicaţiei bucureştene fiind M. Zam-phirescu (1838? 18407—1878), autorul satirei antijunimiste lipsită de haz şi de har, Muza de la Borta Rece (1873).
38
Cîţi au mai rămas azi dintre toţi aceştia?
De la „Junimea" au rămas Eminescu şi Maiorescu, însă de dincoace nimeni afară de Hasdeu.
Totuşi era un mare progres de la Enăchiţă Văcărescu pînă la Heliade.
Progresele făcute de limba vorbită ca şi de limba scrisă în trecerea unui secol sunt foarte mari. Limba de acum o sută de ani nu o mai cunoaştem. Influenţaţi, fie de greci, fie de slavi, scriitorii români nici măcar nu aveau la îndemînă o limbă literară în care să se poată exprima.56
Este interesant să arăt cititorilor care era limba lui „Iănăkiţă" Văcărescu. Iată cum se exprimă în cartea sa: Prima gramatică română:
„Ce este gramatica? şi pentru împărţeala slovelor şi pentru părţile cuvîntului.
Gramatica este meşteşugul cuvîntului care arată construcţiul sau syn-taxis, adecă alcătuirea părţilor cuvîntului şi ortografia cu care să poată nascine [a] scriere bine şi meşteşugeşte. Aceasta se împarte în părţile cuvîntulri carele la noi sunt nouă. Deci pînă a nu arăta de aceste părţi prin carele se alcătuieşte fieşce cuvînt, urmează să arăt întîi pentru slove şi pentru împărţeala lor fiindcă acestea sunt acelea ce făcînd adunare întru una arată şi termenii şi cuvîntul la vedere."57
Etc. etc.
I-   •   •........................]
Finanţele
SituE.ţia financiară a ţării era foarte rea. Veniturile nu mai acopereau cheltuielile, datoria flotantă creştea, serviciile publice nu mai puteau fi îr treţinute decît cu emisiuni repetate de bonuri de tezaur.
Iată, de pildă, care era bugetul şi situaţia financiară pe 1869.
Venituri: 69 230 000 lei; Cheltuieli: 79 002 000 lei; Deficit: 11 172 000 lei;
66 Consideraţiile lui Const. Bacalbcşa privitoare la limbă şi literatură sînt ale unui diletant şi trebuie primite cu rezerva cuvenită. Astfel, printre scriitorii importanţi are au frecventat „Junimea" nu sînt menţionaţi: I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale ş.a.; cîţiva dintre cărturarii „şcolii de la Bucureşti" au avut totuşi o activităţi meritorie, recunoscută şi astăzi (Anghel Demetriescu, Şt. C. Michăilescu, V. A. Urec.hia); limba română literară apare — după cum susţin cei mai mulţi specialişti — o dată cu primele texte româneşti scrise (sec. XV—XVI), la baza ei stînd producţiile literaturii populare.
'7 Lucrarea Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orînduielilor gramaticii rumâneşti, adunate şi alcătuite acum întîi dă dumnealui Ianache Văcă-rcscul a apărut bi două ediţii, în 1787, prima la Rîmnicul Vîlcea, iar a doua „în Vienna Axistriei"| Bacalbaşa nu a avut acces la textul acestor ediţii, ci a reprodus citatul din Trompeta Carpaţilor, gazetă în care Dimitrie Bolintineanu începuse retipărirea gramaticii lui Ienăchiţă Văcărescu în mai 1872 (fără a o termina). Am confruntat, aşadar, textul reprodus de Bacalbaşa cu: Gramatica română de Ienăchiţă Văcărescu (Prima gramatică română) (Urmare). Cartea d-întîi. Partea d-întîi. Ce este gramatica, TRC, an. X, nr. 994, 4/16 iunie 1872, p. 3
39
Datoria flotantă: 46 303 553 lei; Datoria externă. 116 577 964 lei.58
Mai tîrziu Petre Mavrogheni, noul ministru de Finanţe, a restabilit situa'ia financiară, a creat însemnate resurse noi şi a ridicat creditul României în străinătate.59
Teatrul
La Teatrul Naţional sau „Teatrul cel Mare" trona M. Pascaly.60 Pas-caly jra directorul trupei sale, căci pe vremea aceea nu exista încă Companie dramatică de astăzi.
Repertoriul era compus din foarte puţine piese originale, majoritatea pieselor erau traduceri şi mai ales melodrame. Genul melodramatic era genul cel mai plăcut al lui Pascaly.
Dar şi în comedia de salon acest actor se distingea. Avea un mare aer de distincţie şi purta fracul cu o rară eleganţă.
Matei Millo, cel mai mare actor al României de atunci, nu era administrator, de aceea toate trupele înjghebate de el s-au dizolvat repede. Miile juca mult prin oraşele din ţară iar în Bucureşti juca, cînd avea trupe, în mica sală Bossel, astăzi dispărută. Totuşi cîteodată Millo juca
£li Anul financiar 1869 s-a soldat cu următorul bilanţ: venituri: 71 748 000,61 lei; cheltuieli: 81 873 617,84 lei; deficit: 9 324 817,23 lei (13% din venituri); în 1870 datoria fl stanţă a ţării se ridica la 57 431589,80 lei; împrumuturile externe contractate pînă în anul 1869 inclusiv erau următoarele: împrumutul Stern, 1864 (22 889 437,03 lei); împrumutul pentru construirea a 19 poduri de cale ferată, 1864 (12 027 285 lei); împrumutul pentru construirea căii ferate Bucureşti—Giurgiu, 1864 (13 755 000 lei); împri mutul Oppenheim, 1866 (31 610 500 lei); capitalul pentru construcţia căii ferate Suceava—Roman—Iaşi, 1868 (51 535 640 lei); capitalul pentru construcţia căii ferate Roman—Bucureşti—Piteşti—Vîrciorova, 1868 (248 130 000 lei); la toate acestea se adaugă şi darea către înalta Foartă, de 908 000 lei (Th. C. Aslan, Finanţele României de la Regulamentul organic pînă astăzi, 1831—1905, Bucureşti, 1905, p. 128, 134,   147, 322).
:i Petre Mavrogheni (1819—1887) a fost ministru de Finanţe în guvernul con-serva.or Lascăr Catargiu de la 11/23 martie 1871 la 7/19 ianuarie 1875; el a asigurat o administraţie financiară care „se poate numi exemplară" (N. Iorga), dovedin-du-se un bun organizator al finanţelor publice, dar n-a reuşit să stabilizeze decît) parţifl situaţia financiară dificilă a ţării, angrenată în investiţii costisitoare dar inevitabile (creşterea reţelei de căi ferate, înzestrarea armatei). în timpul ministeriatului lui Mavrogheni s-au luat unele măsuri pentru sporirea bugetului ţării: majorarea impozitului funciar de la 4 la 6%, împrumut intern de 76 milioane lei, introducerea monopolului tutunului, a taxelor de timbru şi de înregistrare, a taxelor de licenţă pentrj băuturi spirtoase etc; cu toate acestea, după un bilanţ'pozitiv înregistrat în anii J 871 şi 1873, bugetul a fost din nou deficitar, în 1874 (7 440 999,82 lei — 9% din venituri), pentru ca să ajungă, în 1876, la căderea guvernului conservator, la 17 902 076,78 lei deficit (adică 22,06% din venituri) (Th. C. Aslan, op. cit.; Victor Slaveicu. Viaţa şi opera lui Petre Mavrogheni, Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XXI, mem. 19, şedinţa de la 27 ianuarie 1939, Bucureşti, 1939). în patru ani de zile, Petre Mavrogheni obţinuse însă un spor al veniturilor DUgetare de 20 milioane lei (de la 70 de milioane la 90 de milioane lei).
(0 Actorul Mihail Pascaly (1830—1882) obţinuse, în septembrie 1871, concesiunea Teatrului cel Mare din Bucureşti pentru o perioadă de trei ani, pînă în luna iunie 1874.
40
şi la Teatrul Naţional la vreo reprezentaţie extraordinară cu aprobare specială.61
Am dinainte cîteva afişe din anul 1871. Iată-le:
TEATRUL NAŢIONAL
Cu autorizaţiunea onor. Comitet instituit de guvern
Reprezentaţie extraordinară [miercuri la 3 martie 1871]
Se va da în beneficiul
D-lui M. FELBARIAD
Piesa
LIPITORILE SATELOR
Vodevil naţional de V. Alecsandri şi dl. Millo
PERSOANELE
Chir Jani Avdelas Jupîn Moise Vîntură ţerră Ion, teslaru Catrina, femeia lui Niţu, copilul lor Gavril Sîrbu Mariuca, orfana Jupîneasa Lucsandra Subprefectul Un ţerran Martin, păduraru Ţărani, ţărance şi soldaţi.
D-nul Felbariad
Comino
Gestian
G. Botez
D-na Dimitrescu
D-nul Fraivalt
D-nul Magheru
D-na F. Sarandi *   * *
Dl, Protto Dl. Mihăilescu Dl. Deleanu
Scena se petrece la moşia Haramului.
Beneficientul se crede dator a mulţămi domnilor şi doamnelor artiste pentru concursul graţios ce au dat la această reprezentaţiune.
Asemenea mulţămeşte d-nei F. Sarandi că a primit să joace din complesenţă rolulu Mariuchei.
Preciurile: Benorele şi loja I, 24 lei nuoi; loja II, 12 lei; stal I, 4 lei; stal II, 3 lei; stal III, 2 lei; galeria 1 leu nuoi.
61 în anii la care se referă Bacalbaşa (1871—1874), Matei Millo, cu trupa creată de el, îşi disputa întîietatea, la Bucureşti, cu trupa lui Mihail Pascaly. După ce acesta din urmă va obţine concesiunea Teatrului cel Mare, Matei Millo va da, timp de cîteva săptămîni, spectacole cu comedii şi vodeviluri, mai agreate de către publicul bucureştean, în sala Bossel. La mijlocul anului 1874, datorită intervenţiei lui Vasile Alecsandri, lui Millo i se vor acorda în mod excepţional două zile de reprezentaţii pe lună la Teatrul cel Mare (v. Massoff, Teatrul românesc, voi. II, p. 319—320).
41
[începutul la 8 ore seara precis]62
TEATRUL BOSSEL
Duminică la 7 martiu 1871 Reprezentaţiune extraordinară dată de d-soara ALBINA DI RHONA prima subretă şi dănţuitoare a teatrului St. Jame din Londra
Cu concursul d-lui COMINO
Se va reprezenta
CĂMILA
Farce en 1 acte melee de danses
PERSOANELE
Otto, photographe dl. G. Magheru
Lorens, son domestique63 dl. Kyriţescu
Lupesco, directeur de theatre dl. Freval
Cămila, cameriste d-na Albina di Rhona
In timpul piesei d-na Albina di Rhona
va executa
FERMECAREA ŞERPILOR
Danţ egiptian
Cu costum naţional de Harem, executat pentru prima oară înaintea M. S. Sultanului şi Viceregelui din Egipet.
GURA CĂSCATA Canţonetă comică de domnul Alecsandri executată de dl. Comino.
Spectacolul se va fini cu UN TATA IN ÎNCURCĂTURI Comedie en un acte execute en langue Francaise et Roumaine
Morcovesco, deputat d-nul G. Magheru
Gurguţă, fiul său practicant la minister. Michaelescu
Charlota Duval, dănţuitoare d-ra Albina di Rhona
Lisette, camerista d-ra Georgesco
în cursul piesei d-şoara Albina di Rhona va executa următoarele
danturi:
62 Afişul este reprodus după: TRC, an. IX, nr. 895, 28 februarie/12 martie 1871,
p. î. Am păstrat grafia epocii.
63 Servitorul său (fr.).
42
PARODIE-POLCA
HIGHLAND-FLING Dans naţional scoţian executat în costum naţional
PAS DE DEUX COMIC Executat de d-şoara Albina di Rhona şi domnu G. Magheru
PRECIURILE LOCURILORU O lojă, 3 galbeni; stal I, 4 franci; stal II, 3 franci; stal III, 2 franci; galeria 1 franc.
[Biletele se află în Hotelul Orient Nou, iar în ziua reprezentaţiei la casa teatrului. începutul la 8 ore seara precis.]04
Atragem atenţia asupra obiceiului vremii de a se amesteca vorbele franceze printre cele române.
Albina di Rhona a fost o foarte frumoasă dănţuitoare, de ea s-a amorezat Ion I. H. Heliade Rădulescu făcînd excese pînă ce a căzut în demenţă. Pentru dînsa a scris o poezie, ce a stîrnit multă curiozitate atunci, poezie în care declinul marelui literat era foarte accentuat.
Această poezie începea cu versul:
„Esci bellă Seraphito, belissimă-ntre toate". Etc. etc.63
SALA ATENEULUI Societatea Filarmonică Română Anul allu II-lea Duminică la 18 Aprilie 1871 5-lea Concertu Symphonicu PROGRAMMA Partea I
1. Uvertura din Prometeu Beethoven
2. Concerto pentru violină (executat de dl. L. Wiest) Mendelssohn
3. Allegretto Scherzando (din Simfonia no. 8) Beethoven
M Afiş reprodus dupăj TRC, an. IX, nr. 896, 4/16 martie 1871, p. 3. In stagiunea 1870—1871 Bucureştii au fost lipsiţi de spectacole în limba română, cu excepţia unor spectacole întîmplătoare datorate unor trupe cu existenţă efemeră sau a acelora asigurate de trupa teatrului craiovean de sub conducerea lui Teodor Theodorini, începînd din luna ianuarie 1871. Criza pe care o străbătea acum teatrul bucureştean se datora faptului că nu se bucura de sprijinul oficialităţilor, neînţelegerii dintre cei doi mari artişti ai epocii, Matei Millo şi Mihail Pascaly, nefrecven-tării spectacolelor în limba română de către publicul provenit din „înalta societate" etc.
S5 Versul corect: „Eşti bellă, Serafita, bellissimă-ntre zee", face parte din poezia Serafita publicată de Heliade în 1872 în volumul Serafita şi Odă românilor, poezie care începea altfel: „Eşti dulce ca viaţa, şi viaţa fără tine / Nu are nici valoare, nici raţie d-a fi". Albina di Rhona „fostă primă subretă a unui teatru englez" venise în\turneu în România de mai multe ori, începînd din 1862 („Elle joue, mime, chante et danse tout â la fois" — scria Ordinea, nr. 57/1866). Intrînd în conflict cu Comitetul teatral, în toamna anului 1869, în legătură cu angajarea artistei engleze, Heliade îşi va da demisia din Comitet, la 6/18 noiembrie 1869, fapt care va stîrni unele comentarii în presa vremii (v. Documente şi manuscrise literare, alese, publicate, adnotate şi comentate de Paul Cornea şi Elena Piru, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 187 şi nota 7, p. 204).
43
Partea II
4. Uvertură din Răpirea din Serai Mozart
5. Larghetto (din Simf. no. 2) Beethoven
6. Simfonia no. 4 în re majoru Haydn
a) Adagio-pressto
b) Andante
c) Menuetto
d) Vivace
Orchestra va fi dirijată de dl. Eduard Wachmann, capul orchestrei Societăţei.
Preciurile locuriloru: locul I, 7 sfanţi, locul II, 3 sfanţi, [începutul la 1 oră precis după-ameazi.]66
GRAND THEÂTRE DE BUCHAREST Mardi 16/28 Fevrier 1871 Representation extraordinaire
En faveur Des paysans et des ouvriers franîcais Victimes de la Guerre
[Premiere Pârtie]
Pour Ies blesses
Ouverture de Fra-Diavolo d'Auber execute par l'orchestre de l'Opera sous la direction de Mr. L. Wiest.
Pour Ies blesses [scene en vers de M. Eugene Manuel]
Un officier frangaise blesse M. Ulysse de Marsillac
Une infirmiere Mile Smaranda Cantacuzene
Deuxieme Pârtie Ouverture de la Dame Blanche de Boieldieu
La Comedie chez soi
Comedie en un acte de Mery
Le Comte M. J. A. Cantacuzene
La Comtesse M-me Catherine Polyso
Brigitte Mile Mărie Rosetti
m Afişul este reprodus din: TRC, an. IX, nr. 905, 15/27 aprilie 1871, p. 3.
44
Troisieme Pârtie
Fragments de l'Opera Romeo et Juliette
de Gounod
LE BONHOMME JADIS
Comedie en [uni] acte d'Henry Murger
M. Jadis
Octave
Jacqueline
Mr. Ulysse de Marsillac M. Emmanuel Florescu Mile Smaranda Cantacuzene
Prix des places
Loges de premier et de second rang, soixante francs, loges de troisieme rang, trente francs; fauteuils d'orchestre, vingt francs; stales de parterre, dix francs; galerie, un franc. (On commencera a 8 heures et demie tres precises.)67
în 1871 Mihail Pascaly obţine autorizarea de a juca, cu începere din luna septembrie, în Teatrul Naţional, adică i se acordă concesiunea. Atunci el adresează ziarelor următoarea scrisoare:
„Domnul meu,
Nefericita şi nemeritata poziţiune în care se află Teatrul Naţional al României vă este deja destul de cunoscută.
Artist al ţării în 24 de ani de lucru, de studiu şi de devotament, fără nici o recompensă, fără nici o perspectivă decît profesiunea artei mele, forţat să lucrez ca om, dator să perseverez ca artist, am obţinut dreptul de a juca în Teatrul cel Mare, în limitele regulamentului promulgat de minister şi aprobat de domnitor. în aceste condiţiuni, lipsit de mijloace suficiente, pe lîngă trebuinţele ce reclamă un teatru, voi cerca să ţin uşile teatrului cît se va putea mai mult timp deschise, voi continua reprezentaţiunile stagiunii de iarnă regulate, exacte, îngrijite, cu toată devoţiunea ce am pentru artă, cu tot respectul ce am probat că am pentru publicul român.
Aş fi fericit dacă suferinţele, sacrificiul, devotamentul şi amorul artei cu care se va prezenta Teatrul român în prezenţa publicului, în interesul dezvoltării noastre morale, aş fi fericit, zic, dacă toate acestea vor putea să atingă o fibră din inima românilor şi să-i facă să se uite cu mai multă iubire, cu mai mult dor la Teatrul Naţional, simbol de cultură, de poleire şi de mărire, pentru o naţiune mare, poleită şi cultă.
Presa, care este lumina conducătoare a popoarelor, scutul cel mai putinţe al instituţiunilor naţionale, presa să-şi îndrepte privirea mai afa-
67 Afişul este reprodus din: TRC, an. IX, nr. 891, 11/23 februarie 1871, p. 3. Spectacolul acesta, în limba franceză — şi altele asemănătoare — au fost organizate de diletanţi din înalta societate „în profitul ţăranilor şi muncitorilor francezi, victime ale războiului" şi erau menite să exprime atitudinea de simpatie a opiniei publice româneşti faţă de Franţa îngenuncheată de militarismul prusac. Traducerea ultimelor rînduri: Preţul locurilor. Loja I şi II, 60 de franci; loja III, 30 de franci; fotoliul de orchestră, 20 de franci; stalul de parter, 10 franci; galeria, un franc. (Spectacolul începe la 8 l/2 precis) (fr.).
45
bilă, mai benevolă, mai frăţească la această amară încercare; un cuvînt de încurajare, un strigăt de deşteptare şi Teatrul Naţional va fi salvat! Teatrul Naţional va fi restabilit!
M. Pascaly Artist comedian"68
Acesta era sistemul reclamei teatrale acum mai bine de o jumătate de secol, iar Pascaly abuza de el. Genul plîngător, apelurile desperate la public, şi declaraţia sărăciei sale era genul său: declamaţia jalnică îl caracteriza.69
Dar, fireşte, ceasul „teatrului" nu sunase încă în România.
La aceeaşi epocă, în septembrie 1871, venise şi marea tragediană italiană Adelaida Ristori.70 Dar iată cum scria Cezar Bolliac că a fost primită:
„Tragediana care a vrut să ne dea şi nouă din plăcerile ce a dat în viaţa ei celorlalte capitale ale Europei, cred că nu s-ar fi aşteptat la o primire aşa de rece a talentului său arzînd, într-un oraş de mai bine de două sute de mii suflete, rasă latină, italieni de sînge şi francezi de edu-caţiunen(?).
A se vedea gentilul teatru ce a primit pe marea artistă gol, cînd se ştia că joacă Ristori pe Phedra, pe Phedra pe care a mînzălit-o Ra-cine manieratul şi etichetosul de pe cum a creat-o Europides în Hypolit; a se vedea teatrul nostru gol cînd Ristori ridică pe Phedra la creaţiunea ei etc. etc, este a dovedi că bucureştenii nu sunt pentru altceva decît pentru farse din vodeviluri şi pentru bastarda teatrului: opera, pe care n-o înţeleg în limbajul său cel metafizic, dar fac haz cînd văd pe scenă, între machinării şi costume, că-şi dau oamenii bună dimineaţa cîntînd, se gîlcevesc cîntînd, se ceartă şi se omoară cîntînd."72
Teatrele făceau, toate, afaceri foarte rele, publicul era puţin, clasa aristocrată nu se ducea decît la operă, niciodată o familie boierească nu s-ar fi compromis într-o lojă la teatrul românesc: şi, dacă nu mergeau boierii, cum era să se compromită burghezii? ...
Ceilalţi, mahalalele, nu ieşeau pe vremea aceea ca să pătrundă pînă la . . . Teatrul ăl Mare! ...
68 Scrisoarea a apărut Ini TRC, an. IX, nr. 942, 26 septembrie/8 octombrie 1871, p. 3, precedată de următoarea notă: „Publicăm cu o vie plăcere scrisoarea ce ne adresează d. M. Pascaly, artist dramatic".
69 Într-adevăr, Mihail Pascaly, care a adus o contribuţie reală la dezvoltarea teatrului românesc în anii 1860—1880 a abuzat de nenumărate apeluri, memorii, declaraţii adresate marelui public în presa vremii, de polemici cu Matei Millo (conflictul cu marele actor data din 1862) ş.a., dar în parte aceste apeluri disperate au fost determinate de situaţia precară a artistului român de atunci. El a deţinut concesiunea Teatrului cel Mare din Bucureşti în anii 1871—1874 şi 1875—1877, iar în august 1877 a fost primit în Societatea dramatică, proaspăt înfiinţată, în calitate de societar şi director de scenă, calităţi la care va renunţa în scurtă vreme.
70 Adelaida Ristori şi-a început seria de spectacole la Bucureşti la 28 august/9 septembrie 1871, jucînd, de cele mai multe ori, în faţa unor săli aproape goale, în piese precum: Medeea de Ernest Legouve, Măria Stuart de Schiller, Fedra de Raci ne ş.a.
71 Bolliac vorbea, negreşit, nu de cei 200 000 locuitori ai oraşului, ci numai de 'insa restrînsă aristocrată (n.a.).
12 Cezar Bolliac, Ristori, TRC, an. IX. nr. 939, 9/21 septembrie 1871, p. 3
46
Dar era Opera, teatrul aristocraţiei, care, din cauza aceasta, atrăgea şi pe celălalt public amator.
în anul 1871 impresa o avea tot vechiul impresar italian Papa Franchetti, cel care avea meşteşugul să aducă întotdeauna cîteva elemente de mîna întîia. în anul acela adusese, printre alţii, pe un foarte reputat tenor, numit Patierno. Patierno mai fusese în Bucureşti, aşa că a debutat în mijlocul nesfîrşitelor aplauze.73
Tîrgul Moşilor
Cei cari au scris despre Tîrgul Moşilor spun că este răspîndit prin toată România, de la Nistru şi pînă la Mureş, fiind mai slab peste Cerna şi peste Prut, din cauza dominaţiunii străine. Tîrgul începea peste tot lunea, înainte de sîmbătă morţilor şi ţinea pînă sîmbătă, cînd se îm-părţeau lucrurile cumpărate în tîrgul Moşilor. Aceasta era tradiţia.
La 1871 tîrgul începea să degenereze.
Tradiţia era să se împartă sîmbătă următoarele lucruri: 1) O oală nouă roşie, nesmălţuită, cu vin; 2) O doniţă nouă cu apă; 3) Un colac; 4) O luminare de ceară galbenă aprinsă; 5) O strachină nouă, cu păsat fiert cu lapte. Aceste lucruri dăruite constituiau pomana.
„Pomana sau po-manea, ne spune Cezar Bolliac, este darul pentru sufletul celor morţi, pentru zeii mani, cari după tradiţia păgînă nu sunt decît sufletele celor morţi din familie cari, transformaţi în spirite, aveau influenţă şi în bine şi în rău asupra membrilor familiei rămaşi în viaţă pe pămînt. E semnificativ că, precum romanii aveau 3 zile pe an pentru celebrarea zeilor mani, tot astfel românii au 3 sîmbete ale morţilor."74
Tîrgul Moşilor este, prin urmare, Tîrgul strămoşilor, el se aduna în preziua uneia din sîmbetele morţilor, anume în cea din luna mai, pentru ca să se facă pomenile.75
73 In anii la care se referă Bacalbaşa, pe scena Teatrului cel Mare din Bucureşti dădeau spectacole alternativ opera italiană şi trupa românească de teatru. Acesteia din urmă i se rezervau „zilele rămase de la opera italiană", deci cîte 12—13 zile pe lună (Massoff, Teatrul românesc, voi. II, p. 298). Concesiunea operei din Bucureşti o preluase, fără subvenţie, în 1867, pentru cinci ani, Benedetto Franchetti, fost profesor de muzică la Colegiul Sf. Sava, care, beneficiind de un public spectator mai numeros, aşa cum precizează exact Bacalbaşa, putea să ofere cîte 6 000 lei anual pentru trupa românească (I. Massoff, Teatrul românesc, voi. II, p. 421). Trompeta Carpaţilor anunţa, la 26 septembrie/8 octombrie 1871 că trupa italiană angajată de B. Franchelti sosise în Capitală, printre cîntăreţii cunoscuţi publicului românesc aflîndu-se Patierno, „renumitul tenor care a făcut deliciile bucureştenilor în două ierni succesive" şi Pietro Milesi, „simpaticul bas de acum doi ani".
74 Bacalbaşa a preluat datele despre tradiţia „tîrgului Moşilor" dintr-un articol al lui Cezar Bolliac (Cezar Bolliac, Tîrgul Moşilor, TRC, an. XII, nr. 1129, 16 mai 1874, p. 1: „Tîrgul Moşilor precede sîmbetei Morţilor, începînd de luni ţine toată săptămîna pînă vineri şi sîmbătă se împart cele tîrguite din tîrgul Moşilor. Şi aceasta prin toată România, de la Nistru şi pînă la Mureş..." etc). Citatul pe care-1 notează Bacalbaşa este, de fapt, alcătuit pe baza unor fraze reproduse parţial din text şi a unor idei extrase dintr-o notă de subsol.
'5 Tîrgul Moşilor se organiza la Bucureşti începînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi era într-adevăr legat de străvechiul obicei de a se pomeni morţii în sîmbătă de dinaintea Rusaliilor („sîmbătă morţilor")4în perioada la care se referă Bacalbaşa tîrgul se ţinea pe locul halelor de la Obor de astăzi, acolo unde se sîîrşea Calea Moşilor, vechiul „Pod al Tîrgului de Afară" (v. Tîrgul Moşilor, tor Potra. Bucureştii, p. 157—172).
47
La 1871, precum am spus, tîrgul începea să degenereze şi, afară de asta, era foarte rău îngrijit. De unde, la mijire, nu veneau în tîrg decît acei cari vindeau lucrurile destinate pomanei, precum olarii şi dogarii, acum tîrgul era un bîlci ca oricare, unde se vindeau toate felurile de mărfuri. Apoi, tîrgul era instalat într-un cîmp noroios, fără strade, fără pavaje, murdar şi neluminat.
Vechii comercianţi străini, cari făceau şi ei originalitatea tîrgului, nu mai veneau.
Nu mai veneau orientalii cu mărfuri fabricate în Persia, la Smirna, în Egipt. Nu mai veneau elveţienii cu lucruri fabricate din lemn. Şi alţii şi alţii. Şi nu mai veneau fiindcă pe de o parte era mizerie materială, iar pe de alta taxele comunale erau din ce în ce mai mari.
Astăzi, deşi Tîrgul Moşilor este încă şi mai departe de tradiţie, cel puţin este în mare progres, şi moral, şi material.76
Tragerea la semn
Poporul român a fost întotdeauna un popor iubitor de sporturi.
Danturile naţionale atît de numeroase, jocurile, precum oina, poarca şi altele, vînătoarea, întrecerile călări etc. sunt atîtea dovezi că românul are mari aptitudini pentru aplicările sportive.
în Bucureşti, o veche tradiţie făcea ca în ziua de Sf. Toader să se facă la Tei întrecerea sau încurarea cailor, dar tradiţia a slăbit pînă ce a pierit.
Exerciţiul armelor era iarăşi în obiceiuri; îmi amintesc, de pe timpul cînd eram copil, bunul obicei al tragerilor la semn, pe judeţe, cu premii. Dar şi aceste concursuri au fost părăsite.
In 1871, pentru întîia oară, se organizează la Societatea de tragere la semn77 trageri în ţintă militare. Aceste trageri au fost organizate de către generalul Ion Emanoil Florescu, ministrul de Război, şi la ele a participat şi domnitorul.
Tragerile s-au făcut în zilele de 23 şi 24 iulie:
Ofiţeri, cu arma Peabody: Distanţa mare, 300 metri:
1- ul) Maiorul Constantin Cruţescu, din I-ul de geniu, medalia de aur.
2- lea) Locotenent Celăreanu, din dorobanţi, dublă medalie de argint.
3- lea) Sublocot. Poenaru din călăraşi, medalie de argint.
76 în 1924 primăria Capitalei a transformat Tîrgul Moşilor în expoziţie anuală, renunţîndu-se parţial la vechile tradiţii.
77 Prima societate de tir sportiv din Capitală a luat fiinţă din iniţiativa lui Dimitrie Racoviţă, la 5/17 mai 1862, statutele ei fiind aprobate în septembrie 1865 („Societatea de dare la semn Bucureşti" îşi amenajase poligonul acolo unde astăzi se află parcul şi complexul sportiv Progresul — v. Nicolae Pqstolache, Istoria sportului românesc în date, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 33]7Ffimă competiţie naţională de „dare la semn" a avut loc la Bucureşti la 8/20 septembrie 1867.
48
Distanţa mică, 176 metri: [Arma Peabody]
1) Ionescu Constantin, sublocotenent, batalion 9 grăniceri, medalia de aur.
2) Maior Cruţescu din I-ul geniu, medalie argint.
3) Sublocotenentul Dosache George din bat. 4 vînători, medalie argint.
Pistol, 25 metri:
1- ul) Colonel Lupu George, 1 linie, medalie aur.
2- lea) General Ion Florescu, ministrul de Război, medalie argint.
3- lea) Maior Peretz Alexandru din regimentul călăraşi, med. argint. Apoi urmează tragerea oamenilor din trupă, cu aceleaşi premii, numai cu puşca la 300 şi 176 metri.
Osebit de medalii s-au împărţit premianţilor şi daruri: ceasornice, truse, butoni etc. oferite de domnitor şi de juriu. Apoi oamenilor din trupă li s-au distribuit bani, iar alţii nepremiaţi citaţi în Monitorul oastei.
Rezultatele la 24 iulie Ofiţeri, cu arma Peabody:
Distanţa mare, 300 metri:
1) Sublocotenent Dănescu din 2 artilerie, medalia de aur.
2) Sublocotenent Lerescu din 1 linie, medalia de argint.
Distanţă mică, 176 metri:
1-ul) General Ion Florescu ministrul de Război, med. aur. 2) Carol I domnitorul României, med. argint.
Pistol, 25 metri:
1) Căpitan Dumitrescu Dimitrie din stabilimentul artileriei, med.
aur.
Oamenilor din trupă li s-au distribuit ca premii obiecte şi bani. Apoi, generalul Florescu rosti următoarea cuvîntare:
„Preaînălţate doamne,
Deprinderea la arme, care din timpii cei mai vechi a fost considerată ca cea mai nobilă şi mai bărbătească, continuă în timpii noştri a fi încurajată nu numai de guvern dar şi chiar de fiecare cetăţean. In adevăr, fiecare simte cît este de sacră datoria de a se pregăti la apărarea ţării sale, cu acea conştiinţă şi cu acea inteligenţă ce se cere astăzi de progresul artei militare şi de perfecţiunea armelor de foc.
La concursul militar de dare la semn, în acest an, au luat parte reprezentanţii întregii puteri armate a ţării. în numele lor am, preaînălţate doamne, marea onoare de a exprima măriei-voastre cea mai vie recunoştinţă pentru înalta bunăvoinţă ce aţi avut de a încununa în persoană roadele silinţelor noastre.
49
Să trăiţi, măria-voastră! Să trăiască România!"
Domnitorul a răspuns cîteva cuvinte, apoi, cu propria-i mînă a prins medaliile pe pieptul premianţilor. Cînd i-a venit rîndul, domnitorul a înaintat, iar colonelul Lupu din juriu i-a pus medalia pe piept.78
Oraşul
Bineînţeles nu voi descrie oraşul întreg, fiindcă nici nu intra în mijloacele mele ca, la vîrstă de 15 ani, să-1 fi cunoscut pe tot; afară de asta, o amănunţire prea mare nici n-ar fi interesantă. Mă voi mărgini, dar, a vorbi numai de cartierul şi stradele centrale, cît şi de marile lucrări edilitare realizate în cursul vremurilor.
Am spus mai sus că Dîmboviţa nu era nici canalizată, nici rectificată pe vremea aceea. Puţin adîncă, şerpuind într-o albie la nivelul stradei, murdară, fără cheiuri, cu poduri de lemn prost întreţinute, alergînd în zigzaguri întortocheate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă.79
Fiindcă acum 50 de ani, apa nefiind introdusă la domiciliu, era vîn-dută de sacagii, fie că o aduceau abonaţilor pe preţul mediu de 50 bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigîndu-şi marfa, la fel cu toţi ceilalţi vînzători ambulanţi.
Ori pe ce stradă locuiai, auzeai sacagiii strigînd:
— Apă! Apă! Haap! ...
Mai era şi obiceiul, o reminiscenţă a păgînismului, ca urmaşii unui mort să dea apă de pomană. Aceştia plăteau apa din saca şi obligau pe sacagiu să o împartă gratuit la lume. Şi atunci sacagiul pornea pe străzi strigînd:
— De pomană! Apă! Apă! Aaap! ...
Acum stradele. Nu existau pe acea vreme nici unul din bulevardele actuale. Nu exista decît crîmpeiul de bulevard al Academiei între Calea Victoriei şi strada Colţei.80
Dacă plecai de la Dîmboviţa spre şoseaua Kiseleff, Calea Victoriei, pe atunci Podul Mogoşoaiei, avea cu totul un alt aspect. Cititorii vor judeca.81
78 Lista premianţilor şi discursul generalului Florescu sînt reproduse de Bacalbaşa după: TRC, an. IX, nr. 930, 1/13 august 1871, p. 3.
79 Rectificarea şi adîncirea cursului Dîmboviţei au avut loc între anii 1880—1883.
80 Bulevardul Academiei sau al Universităţii fusese „tăiat" în 1860 între piaţa Bălcescu de astăzi şi Calea Victoriei, constituind prima secţiune a marii artere care străbate Bucureştii de la est la vest.
81 Bacalbaşa va descrie principalele clădiri aflate pe la 1870 pe Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei), cea mai importantă arteră a oraşului în secolul al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea;l Podul Mogoşoaiei a luat fiinţă în 1692, cînd domnitorul Constantin Brâncoveanu a hotărît să taie un drum care să facă legătură între palatul domnesc de pe malul Dîmboviţei şi moşia sa de la Mogoşoaia; /prin 1870, pe Calea Mogoşoaiei sau în imediata apropiere a acestei artere, se aflau pariatul regal, toate ministerele (cu excepţia celui de Lucrări Publice, situat într-o clădire boierească de lîngă Cişmigiu), Teatrul Naţional, multe hoteluri, restaurante, case boiereşti etc. Bacalbaşa îşi începe descrierea pornind dinspre Dîmboviţa (Piaţa Naţiunilor Unite de astăzi), pînă la „capul Podului" (Piaţa Victoriei de astăzi), mer-gîi-d pe partea stingă a străzii
SO
Pe stînga, casa Barbu Păltineanu82 nu exista, în locul pe care e clădită era Liceul Sf. Sava.
Casa din colţul stradei Rîureanu, în care se află instalată Librăria Ignatz Hertz nu exista. în loc era o căsuţă joasă fără etaj, în care se afla cel mai bun birt de mîncări orientale, vestitul pe atunci birt Hris-todor, cum am mai spus.
Casa Prager era, pe atunci, o veche casă boierească, casa baronului Barbu Bellu83. N-avea prăvălii, era un mic palat particular, reşedinţa baronului rămas vestit prin aceea că, sub domnia lui Cuza-Vodă, ucisese în duel cu pistolul pe un ofiţer.
Marele edificiu în care este instalat magazinul Universel84, nu exista. Locul făcea parte din curtea caselor baronului Bellu.
în locul actualului edificiu al Casei de Depuneri era un alt edificiu mai mic în care era instalată aceeaşi instituţie.85
Grand Hotel nu era clădit, dar exista Hotel de France, o mică clădire cu un etaj vopsit în coloare galbenă.86 Sus era hotelul compus din cîteva camere, şi jos cafeneaua în care intrai scoborînd cîteva trepte în subsol.
Strada care desparte Grand Hotel de Librăria Socec87 nu fusese deschisă, iar Librăria Socec era instalată într-o prăvălie cu mult mai mică, cu intrarea pe Podul Mogoşoaiei.
în locul marelui loc viran unde astăzi se află cinematograful Colos88 erau, pe vremea aceea, un şir de case cu prăvălii. în stradă, lîngă un şir de uluci, erau instalate două dulapuri cu cărţi ale anticarului Leon Alcalay.
Acolo l-am cunoscut, stînd toată ziua înaintea dulapurilor sale, pe arşiţa soarelui sau în crivăţul iernii, cumpărînd şi vînzînd cărţile, leu cu leu, pe acela care, cincizeci de ani mai tîrziu, trebuia să moară de mai multe ori milionar.
82 Prima casă de pe partea stîngă a Căii Victoriei (acolo unde astăzi se află un bloc) a aparţinut o vreme avocatului Barbu Păltineanu.
83 Casa poetului Ienăchiţă Văcărescu, ajunsă prin 1820 In stăpînirea logofătului Ştefan Bellu, a fost transformată pe la 1887 în magazin de blănuri de negustorul bucureştean Sigmund Prager. Barbu Bellu (1825—1900), despre care aminteşte Bacalbaşa, era nepotul baronului Dumitru Bellu, fiul lui Ştefan Bellu. Casa există şi astăzi, între fostul magazin Sora şi o filială a C.E.C.-ului, în ea funcţionînd „Centrala loto-pronosport" (Calea Victoriei 9) (v. Potra, Casa poetului Văcărescu, în Bucureştii, p. 318—336).
84 Magazinul universal Sora, familiar bucureştenilor între cele două războaie mondiale.
85 Pe locul unde se află astăzi palatul C.E.C.-ului a fost biserica Sf. Ion cel / Mare, demolată în 1875, şi un han; clădirea Casei de Economii şi Consemnaţiuni a \ fost construită în 1896—1902 (Calea Victoriei nr. 13).
86 Pe acelaşi loc (Calea Victoriei nr. 15, colţ cu strada Mihai-Vodă) — în clădiri succesiv modernizate — au funcţionat: Hotel de France, Grand Hotel, Grand Hotel Lafayette, Hotel Victoria — ultimul demolat în 1979, după ce fusese avariat în timpul cutremurului din 1977.
87 Librăria Socec a funcţionat din toamna anului 1856 Intr-o clădire de pe Podul Mogoşoaiei (atunci la nr. 7), alături de casa baronului Meitani, în care se aflu Prefectura poliţiei Capitalei (astăzi sediul Miliţiei Capitalei); pe locul librăriei s-a ridicat după primul război mondial marele magazin universal „Socec — Galeriile Lafayette", azi magazinul universal „Victoria" (Calea Victoriei nr. 17). Strada „care nu fusese deschisă", amintită de Bacalbaşa era „Lipscanii noi", considerată azi o continuare a străzii Lipscani.
88 Grădina Colos se afla pe locul pe care s-a ridicat azi Casa de mode Vena* (Caîea Victoriei nr. 21), dincolo de clădirea Miliţiei Capitalei
51
Micile prăvălii de la poarta legaţiei ruseşti89 nu erau clădite. Marele hotel al Bulevardului nu exista.90
li locul Cercului militar şi al scuarului era biserica Sărindar91, cu o mare curte împrejur şi cu un grilaj de fier înconjurată.
Strada Sărindar nu exista.92 Marea clădire în care este instalat Hotel Luvru93 nu fusese înălţată. In loc era o mică căsuţă cu un etaj, în care se mu tase mai tîrziu birtul Hristodor.
Marea casă de alături, proprietatea familiei Lahovary, clădită pe la 1912, nu era, dar era o vechitură de casă cu prăvălii şi un etaj. într-una din prăvălii era instalată casa de muzică şi editura de muzică Ghebauer94, care moştenise magazinul lui Alexandru Flechtenmacher.*
Pînă la Pasagiul român nu este nimic schimbat. Atît numai că actuala Terasă Oteteleşanu era casa boierească unde trona una din cele mai mari cucoane ale vremii, d-na Oteteleşanu, o mecena, o femeie foarte primitoare şi cu o foarte mare autoritate şi influenţă în societatea bucu-reşteană. Recepţiile, balurile şi prînzurile Oteteleşencei, la cari defila „tot Bucureştiul", erau vestite, iar otelul Oteteleşanu, mai tîrziu Hotel Fras-cati a fost renovat şi înălţat cu un etaj.95
Pasagiul român96 era flancat de două rînduri de case, cari au fost refăcute şi înălţate mai tîrziu; casele bisericii Creţulescu au fost refăcute şi ele.
Din actualul Palat regal nu exista decît corpul de case în care sunt instalate cancelariile, cu grădina, o mică curte şi corpul de gardă în faţă. Aceasta a fost casa Goleştilor. Mult mai tîrziu, după războiul din 1877, a fost clădit palatul cel mare cu aripa din dreapta, unde e corpul
Legaţia Rusiei ţariste (în clădirea donată imperiului vecin de fostul domnitor sîrb Milos Obrenovici) s-a aflat pînă la primul război mondial pe Calea Vie-' toriei nr. 23, lîngă Hotelul Bulevard, clădirea a fost demolată în vara anului 1936.
1 Hotelul Bulevard, situat pe Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej (nr. 1), colţ cu Cflea Victoriei, este unul dintre cele mai vechi hoteluri din Bucureşti; construit după planurile arhitectului Alexandru Orăscu el a început să funcţioneze în 1873; pe faţada dinspre Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotelului se mai poate citi şi azi vechiul său nume: Grand Hotel du Boulevard, pe care-1 poartă din 1877 (la început se numea Hotel Herdan).
Biserica Sărindar, menţionată prima oară într-un document din 1615, a fost demolată în 1896.
2 Astăzi strada Constantin Miile, unde îşi aveau sediul cîteva din principalele ziare bucureştene, la sfîrşitul secolului trecut şi în prima jumătate a secolului nostru („palatul" ziarului Adeverul a fost inaugurat în 1898).
Hotelul Louvru (care adăpostea şi magazinul cu acelaşi nume), situat pe Calea Vjictoriei colţ cu strada Constantin Miile a fost construit în primii ani ai secolului XX (azi hotel-restaurant Capitol, Calea Victoriei nr. 29).
„Salonul nou depianuri A. Gebauer" se afla, în 1875, după cum anunţa Pressfi, pe Calea Mogoşoaiei nr. 37, nu prea departe de magazinul „Muzica" de astăz:
teleşf nostr al sc:
5 După moartea proprietarei (1888), în vechile case bătrîneşti ale Elenei Ote-nu şi în grădină a început să funcţioneze, în primele decenii ale secolului i, Terasa Oteteleşanu (cafenea, restaurant şi berărie), vestit loc de întîlnire •iitorilor şi artiştilor vremii; terasa Oteteleşanu a fost demolată în 1931 cînd
s-a început aici construcţia de către o societate americană a Palatului Telefoanelor; hotelul Oteteleşanu, devenit pe la 1875 hotel Frascati, se afla pe locul pe care te sala Savoy a teatrului satiric-muzical Constantin Tănase.
6 Pasajul român începea de pe Calea Victoriei, în apropierea bisericii Creţulescu acolo unde s-a ridicat în anii noştri un bloc care adăposteşte la parter magazinul „Muzica" (Calea Victoriei nr. 41) şi se termina în strada Cîmpineanu (astăzi 13 Decembrie). în Pasajul român se aflau, prin 1870, redacţiile unor ziare (Românul lui C. A. Rosetti), restaurante, cafenele, magazine despre care Bacalbaşa va aminti mai încolo; în 1871 Pasajul român era „învelit cu sticlă".
52
de gardă.97 In urmă a fost deschisă strada care desparte Palatul de Hotel Imperial.98 Tot spaţiul pe care se ridică astăzi Hotelul Imperial, casa Wappner şi casa Stelorian, era un mare loc viran şi în fund o casă, mări-cică pentru vremea aceea, unde era instalat un institut-pension de băieţi numit Codreanu.
Hotelul High-Life nu era clădit. Casa de alături în care se află magazinul Leonida nu era. Era o altă căsuţă cu un etaj, iar jos cofetăria fraţilor Tănăsescu.
Lipit era Hotelul Orient99, mic hotel cu un etaj şi dirijat de către un bătrîn simpatic, numit Demetrescu.
în colţul stradei Grigorescu, pe atunci strada Modei100*, o mică căsuţă. In colţul celălalt o altă căsuţă joasă. Alături era o casă mai mică cu un singur etaj, numită casa Enciulescu.101 S-au mai clădit şi alte case, dar puţine. Apoi casa cu 3 etaje, zisă casa Goligher.
Pe această parte cu numerele fără soţ, pînă la Şosea nu s-au mai clădit şi transformat decît: casa în care e instalat Ministerul de Industrie, fosta casă boierească a unui Ghica mi se pare, cumpărată de Gheorghe Vernescu, transformată radical, precum o vedem astăzi, apoi vîndută ministerului pe un preţ derizoriu de către moştenitori.102
Apoi a fost clădită casa Filipescu, colţ cu strada Verde103, palatul
97 Casele marelui logofăt Dinicu Golescu, construite între anii 1812—1815 au devenit reşedinţă domnească din 1837, în timpul domniei lui Alexandru Ghica Vodă-; tot aici şi-a avut sediul, în 1848, guvernul revoluţionar provizoriu; începînd din 1859 ele au devenit reşedinţa oficială a lui Alexandru Ioan Cuza, apoi, din 1866, a principelui Carol şi a urmaşilor săi; după proclamarea regatului, palatului regal i s-au adăugat în 1882—1885 partea centrală şi aripa din dreapta, legate printr-o sală circulară de aripa veche, din stînga. Construcţia actuală a palatului, devenit „palat al Republicii", datează din anii 1930—1937.
98 Hotelul Imperial (în 1928 — Calea Victoriei nr. 59) a fost demolat în 1935, cînd a fost extinsă către dreapta grădina palatului regal; la parterul hotelului funcţiona din 1868 celebra cafenea Kubler, frecventată, la sfîrşitul secolului trecut, de scriitorii şi artiştii epocii; strada care despărţea palatul regal de hotel Imperial — dispărută şi ea — se numea strada Imperială.
99 Hotelul Orient („al Piteşteanului") funcţiona, începînd din 1853, în clădirea unui vechi han (în 1872 avea 28 de camere); la parterul hotelului s-a aflat, din anul inaugurării, cafeneaua italianului Francesco Bruzzesi, preluată, după 1877, de fostul căpitan de cursă lungă, dalmaţianul Andrei Tripcovici. La sfîrşitul secolului trecut s-a construit pe acest loc hotelul Splendid, în faţa hotelului Athenee Palace de astăzi (Calea Victoriei nr. 57). Acum, pe Calea Victoriei colţ cu str. Ştirbei-Vodă se află un bloc de locuinţe, avînd la parter un magazin „auto-moto-velo-sport".
100 Strada Modei (apoi strada pictor N. Grigorescu) — azi desfiinţată — se deschidea din Calea Victoriei, în faţa străzii Nicolae Creţulescu de astăzi, intersectînd străzile Ştirbei-Vodă şi Imperială şi se termina în spatele palatului regal.
101 Pe locul casei Enciulescu s-a construit un bloc — dispărut în timpul cutremurului din 1977 — în care s-a aflat vestita cofetărie Nestor; astăzi, aici s-a ridicat hotelul Bucureşti, inaugurat în 1982; în acelaşi perimetru, peste drum de biserica Albă, s-a aflat şi Grădina Basarabiei, în care Iorgu Caragiale, unchiul lui I. L. Caragiale, dădea spectacole cu o trupă improvizată, în vara anului 1878 (v. I. L. Caragiale, Logică strinsă în „Din carnetul unui vechi sufleor").
102 Omul politic liberal Gheorghe (Gună) Vernescu a cumpărat casa, construită prin 1820 — în care a funcţionat mai tîrziu, pînă în 1937, Ministerul Industriei şi Comerţului — de la familia Lenş; clădirea a fost restaurată în 1887—1889 de arhitectul Ion Mincu; casa există şi astăzi (Calea Victoriei 133), în stînga clădirii noi a Ministerului Industriilor Construcţiilor de Maşini.
103 Mai tîrziu, strada general Mânu; astăzi strada Locotenent Dumitru Lemnea; o „casă Filipescu", devenită apoi proprietatea lui Costică C. Cesianu se află ceva mai departe pe Calea Victoriei, la nr. 151, colţ cu strada Sevastopol, precedată de o întinsă grădină cu arbori bătrîni, pe care o vedem şi astăzi.
53
Gheorghe Cantacuzino104 şi frumoasa casă Grigore Cerchez105, în stil gotic. Ultima casă clădită din nou este Palatul funcţionarilor publici106. In anii din urmă s-au mai clădit cîteva case moderne. Pe partea cu numerele soţ transformarea a fost mai însemnată.107 In colţ, fată cu cheiul, era o mică căsuţă şi alături Schitu Măgureanu108.
Ca clădiri noi avem mai întîi casa colţ cu str. Carol, unde este instalat biroal Casei Pathe.
Pe locul unde este clădit Palatul Poştelor se înalţă o imensă construcţie de lemn a Circului Suhr. Mai tîrziu, circul a fost dărîmat iar locul a rămas viran purtînd numele de Piaţa Constantin-Vodă.109
Alături, colţ cu str. Carol, un şir de prăvălii mărunte, evrei cu mărunţişuri şi o cunoscută berărie, mi se pare berăria „la Carul cu bere"110. Intr-o bună dimineaţă, în localul acestei berării s-a deschis un „Cafe chantant", iar sala a primit numele de Valhala.
Biserica Zlătari era înconjurată, pe cele trei strade, cu un şir de case vechi, avînd prăvălii de jur-împrejur.111 Pe strada Stavropoleos era o berărie şi birtul „La Pisica Neagră", renumit pentru vinul ce debita.
Pe Podul Mogoşoaiei era cofetăria lui Baltador112, cunoscută de studenţi, apoi băcănia lui Păun Popescu113 unde, la ora dejunului şi a prîn-eului, se lua ţuică. La aceste ore băcănia gemea de lume.
Serbarea Bobotezei se făcea lîngă podul de la Mihai-Vodă. Dîmboviţa
trecea peste pod, o fier"! C.
pe vremea aceea puţin mai aproape de Hotel de France, podul de rpă era singurul pod de fier, de aceea şi cafeneaua de lîngă apă şi mare cafenea cu terasă, purta numele de Cafeneaua „la Podul de
sa societăţii „Dacia", unde e instalată Banca Agricolă, nu exista.
constrv
10.
Calea
după c io
a fost 10
a Căii io
Schitu reanu.
Intre hanul mareli specta
istorie vropo
— po voluir prăjit
Palatul lui Gh. Gr. Cantacuzino (Nababul), fruntaş al partidului conservator, it în 1900, găzduieşte astăzi Muzeul muzicii româneşti (Calea Victoriei nr. 141). Casa Cerchez, construită de arhitectul Grigore Cerchez în 1900 se afla pe Victoriei la nr. 155, după intersecţia cu strada Sevastopol; a fost demolată u tremurai din 1977.
Palatul funcţionarilor publici (situat între Calea Victoriei şi strada Buzeşti) iistrus de aviaţia nazistă în august 1944. Bacalbaşa se referă în continuare la principalele clădiri de pe partea dreaptă Victoriei (numere cu soţ), pornind dinspre Dîmboviţa către Piaţa Victoriei. Este vorba de biserica Măgureanului, amintită mai sus şi nu de biserica Măgureanu, aflată la marginea grădinii Cişmigiu, pe Bulevardul Schitu Măgu-
Palatul Poştelor, azi Muzeul de istorie al R. S. România, a fost construit mii 1894—1900, pe locul unde funcţionase, mai bine de un veac şi jumătate, Constantin-Vodă, ridicat de Constantin Brâncoveanu, han distrus parţial de incendiu care a pustiit Bucureştii în 1847; tot aici, în săli improvizate au dat :ole circul Huttemann şi apoi, pînă în 1877, circul Suhr, despre care aminteşte şi Bacalbaşa; după 1877, în piaţa Constantin-Vodă aveau loc întruniri publice.
10 Berăria „Carul cu bere" a funcţionat la început pe Podul Mogoşoaiei, ceva mai departe, în hanul Zlătari (aflat în casele bisericii Zlătari, de lîngă Muzeul de de azi); clădirea actuală a restaurantului „Carul cu bere", de pe strada Sta-eos nr 3, a fost construită prin 1875.
1 Clădirile vechiului han Zlătari, demolate în 1903.
2 Cofetăria, aflată „cam alături de biserica Zlătari" este evocată (sub numele ite mai exact — de cofetăria lui Lambru Paltator) de I. A. Bassarabescu în ul Lume de ieri, care, ca elev la Liceul Sf. Sava, o frecventa, îmbiat de uriaşele uri cu cremă de albuş care nu costau decît 25 de bani!
Băcănia lui Păun Popescu era situată tot în hanul Zlătari.
54
Clădirea pasagiului Villacrosse şi Macca114, precum şi pasagiile nu erau făcute, căci pe acest teren era o mare cafenea, restaurant şi cafe-chantant cu grădină la faţadă, purtînd numele de „Stadt Pesth".
La „Stadt Pesth" petreceau mult bucureştenii şi au petrecut ascul-tînd cîntăreţele germane, pînă ce a fost dărîmat localul.115
Toate celelalte case pînă în strada Doamnei, astăzi Paris116, sunt neschimbate.
în colţul de peste drum s-a clădit Palatul Nifon117, înlocuind oare-cari cocioabe.
în colţul bulevardului Academiei cu Calea Vie^riei a fost clădită casa Greceanu118. Actualul Hotel Capsa nu era pe atunci, iar casa, care nu avea decît un etaj, coprinde şi sala Slătineanu atît de cunoscută şi vestită. Era cunoscută fiindcă în această sală se dădeau cele mai frumoase baluri mascate ale epocii, foarte căutate pe atunci, foarte mult frecventate de către toată societatea înaltă. Multe intrigi sentimentale se înnodau în sala aceasta.119
Casa Lahovary120, în care se află instalat Clubul tinerimii, era o veche casă boierească cu un portal sculptat după modelul celor mai multe case boiereşti ale vremii. Modernismul a abătut-o deşi acel portal prezenta un interes oarecare ca document al epocei.
Localul în care este instalat ziarul L'Independance Roumaine este cu totul altul.121 Pe acea vreme era o casă veche cu un etaj: sus, sala Bossel, sală de teatru cu tavanul scund şi cu un rînd de loji la nivelul
114 Pasajele Villacrosse şi Macca (astăzi pasajul Bijuteria) legau strada Kara-gheorghevici (astăzi Eugeniu Carada) cu Calea Victoriei, în faţa actualului sediu al Miliţiei Capitalei; ele au fost construite prin 1891, din iniţiativa lui I. Villacrosse, Mihail Macca şi a prinţului sîrb Alexis Karagheorghevici, care avea proprietăţi în această zonă.
115 Hotelul Stadt Pesth — Oraşul Pesta (în 1872 avea 9 camere care se închiriau cu luna, o cafenea, un restaurant cu „şantan" şi o grădină de vară), se afla pe locul unde s-a deschis pasajul Villacrosse („Timp de treizeci de ani a fost Stadt Pesth locul de întîlnire a tot ce era femei de viaţă şi «jeunesse doree» în Bucureşti. Iarna, într-o sală lur.gă şi joasă, vara într-o grădină care ţinea cam locul între pasagiile de azi cîntau şi jucau «artiste» ungare şi germane" — Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, p. 114).
116 Redevenită strada Doamnei, încă înainte de cel de la doilea război mondial, după ce se numise puţină vreme şi strada Mauriciu Blank.
117 Existent şi astăzi pe Calea Victoriei nr. 28, colţ cu strada Doamnei (la parter se află un mare magazin Confecţia).
118 Acolo unde se află azi magazinul de produse pescăreşti „Delta Dunării".
119 In spatele clădirii în care funcţionează şi azi restaurantul Capsa (Calea Victoriei nr. 34, cu o firmă modestă la intrare: „Casa Capsa, fondată 1852"), s-a aflat, înainte de 1840, o altă clădire a boierilor Slătineanu în care, la etaj, s-a amenajat o mare sală de bal şi de spectacole {sala Slătineanu sau Momolo, după numele proprietarului, italianul Eronimo Momolo). în clădirea din faţa sălii Slătineanu, închiriată şi apoi cumpărată de ei în 1871, fraţii Capsa, români macedoneni, au deschis o cofetărie in anul 1866, iar după 1880 restaurantul, hotelul şi cafeneaua, devenite curînd locul preferat de întîlnire al lumii politice şi culturale bucureştene, pînă în timpul celui de al doilea război mondial.
120 în casa lui Emanoil Lahovary (zidită de banul Dumitrache Ghica, parte a fostei reşedinţe domneşti din anii 1812—1828), situată în faţa sălii de teatru Majestic de astăzi a funcţionat, de prin 1880 pînă în anii celui de al doilea război mondial, Clubul tinerimii, întemeiat în 1867; după război aici s-a instalat librăria „Cartea rusă".
121 Localul de pe Calea Victoriei al cotidianului L'Independance Roumaine — în care au avut loc primele proiecţii de cinematograf din Bucureşti, în mai 1896 — se afla aproximativ pe locul pe care s-a construit de curînd blocul Comedia (Calea Victoriei nr. 44—46), care adăposteşte la parter un magazin Romarta.
55
1:
fostei
de pă 1
a fun casele teste,
mul h
Iul în
piaţă
frâna
Pîugu
se afl
neaua
secoli
tinent
în ac de a
sălii, în genul sălii Majestic; era şi sala de bal mascat. După dispariţia sălii Slătineanu, această sală a rămas cea dintîi şi mai şic întîlnire de bal nascat.122 Jos, intrai pe sub scară într-un local de berărie şi, de multe ori, local de cafe-chantant.
Palatul Imobiliara e de dată recentă123, la 1871 era Hanul Mercuş.
Engliş Hotel nu era decît o casă cu un etaj. In acest imobil a deschis Papa Gilet restaurantul său select numit „Frascatti". Mai tîrziu, cunoscutul Eliad Cîrciumărescu transformă casa cu totul, îi adaogă etagiile 3 şi 4 şi făcu hotelul pe care îl vedem.124
Dar despre Cîrciumărescu voi vorbi mai tîrziu, cînd voi seri despre oamenii vremii.
Casa Riegler era Hotelul Hugues) Aci era restaurantul francez cel mai preţuit, aci se adunau toată boierimea şi toţi chefliii de calitate ai vremi. La restaurantul Hugues, într-un cabinet particular, a fost reţinut fosta prefect de poliţie al lui Vodă Cuza, Alexandru Beldiman, în noaptea de 11 februarie 1866, noaptea detronării. Pînă la moartea bătrî-nului Hugues, acesta a fost cel dintîi restaurant al Capitalei.125
Alături era Grand Hotel. Fiind dărîmat de către proprietarul său, în locu-i a fost înălţat Hotel Continental. Şi la Grand Hotel se înfiinţase un restaurant francez de lux cu pretenţia de a concura pe Hugues; însă acesta şi-a păstrat întotdeauna întâietatea.126
în acest hotel se afla magazinul celui dintîi pălărier al epocii127, francezul Paul Martin. Pălăriile lui Paul Martin costau 20 de lei una şi nu era cie nasul tuturor ca să le poarte. Mai înainte venise în Bucureşti alt pălărier francez, anume Jobin, instalat într-o prăvălie din palatul Creţulescu. Acesta a adus în Bucureşti cele dintîi pălării înalte, cari au rămas cu numele de „joben".
112 Tapiţerul sas Frederich Bossel a deschis în 1849, într-o construcţie nouă sau poate într-o aripă a fostului palat domnesc amintit mai sus, refăcută de el, o sală de bal şi de teatru care a dăinuit timp de trei decenii; aflată în apropierea Teatrului cel Mare, sala Bossel a fost, vreme de mai mulţi ani, a doua sală de teatru a Bucureştilor, în care dădeau spectacole trupe româneşti şi străine.
-3 Palatul Societăţii Imobiliara, existent şi astăzi, ridicat după 1906 pe locul săli Bossel, găzduieşte acum, printre* altele, o sală a Teatrului Ţăndărică, puşi şi marionete (Calea Victoriei nr. 50) — fostul cinematograf Select. ■4 în casa lui Joseph Resch, giuvaergiu vienez, situată alături de sala Bossel cţionat o vreme restaurantul Frascatti, care s-a mutat apoi peste drum, în Oteteleşanu; acest imobil, existent şi astăzi (Calea Victoriei nr. 52), adăpos-printre altele, „Cofetăria teatrului".
25 Hotelul al cărui prim proprietar a fost francezul Donat Hugues, a fost pri-otel înfiinţat pe Podul Mogoşoaiei, probabil încă înainte de 1841. In 1872 hote-chiria 40 de camere, dintre care majoritatea aveau ferestrele către animata a Teatrului cel Mare; proprietar nu mai era însă Donat Hugues, ci un alt z, Edouard Bourgeois.ţ Afirmaţia lui Bacalbaşa că „pînă la moartea bătrînului >s, acesta a fost cel dintîi restaurant al Capitalei", se referă la faptul că aici a unul dintre cele mai preţuite restaurante din Bucureştii anilor 1870. Cafe-şi cofetăria Riegler au funcţionat mai tîrziu, pînă în primele decenii ale lui nostru, tot aici, între hotelul English, amintit mai sus şi hotelul Con-al.
]-6 Hotelul Continental a fost ridicat pe la 1900 pe temelia fostului hotel Broft (Grand Hotel Broft), la colţul căii Victoriei (azi nr. 58), cu strada 13 Decembrie; Grand Hotel avea, în 1872, 48 de camere, iar restaurantul oferea bucătărie franceză; îst hotel a fost adăpostit în 1878 Osman-paşa, învinsul de la Plevna, înainte ii trimis ca prizonier în Rusia.
27 Nu cel dintîi în ordine cronologică, ci pălărierul cel mai preţuit (şi, în consecinţă, cel mai scump) din Bucureştii anilor 1870.
56
Pînă la fosta casă Musu, din faţa Palatului regal, clădirile sunt aceleaşi. In locul casei Musu era o circiumă, cu o foarte mică grădiniţă înăuntru; deasupra uşii de intrare era firma „La ochiul lui Dumnezeu". Aci mîncam noi studenţii, fiindcă porţia de mîncare costa 40 de bani, dar se dedeau şi jumătăţi de porţii cu 20 de bani.
Hotelul Metropole şi casa Assan au înlocuit alte case mărunte.128
Palatul Băncii Naţiunii s-a înălţat pe locul unde era casa Cretzeanu. Casă mare boierească cu prăvălii.129 Pe Calea Victoriei era băcănia Col-ţescu, în colţ băcănia Petrache Ioan. Amîndouă, mai ales aceea a lui Colţescu — băcănii de lux. Petrache Ioan n-a prea făcut treburi, dar Colţescu a ieşit milionar. Actualii băcani Ciobanu şi Dragomir130 au făcut ucenicia la Colţescu.
Piaţa Palatului este toată refăcută. Totul e nou: vechiul Bucureşti a dispărut aci cu totul*
In locul refugiului din faţa Palatului regal şi a clădirii în care este instalat Automobil-Club131 era un lung şir de case mărunte, unele proprietatea familiei Lahovary (Emanoil Lahovary), .parte proprietatea unui bătrîn anume Ioanid.**
Fundaţiunea Universitară Carol I era situată pe o prelungire sucită a stradei Clemenţei132 şi a fost construită după dărîmarea casei lui Grigore Păucescu, fost ministru, de la care a cumpărat-o regele Carol.133
Palatul în care se află instalat Jockey-Club, bineînţeles, nu exista. In locul acela era o casă întunecoasă cu o curte mare, după modelul caselor boiereşti de pe vremuri, proprietatea colonelului Filitis, fost aghiotant regal.
Grădina Ateneului nu exista şi nici Palatul Ateneului. Exista în locul Ateneului un început de biserică şi Metohul Episcopiei de R. Vîlcea. De aceea locul acesta se numea „la Episcopie", iar strada din dreapta purta numele de strada Episcopiei. Mai tîrziu Casa Episcopiei a fost dărî-mată,  iar curtea plantată primind numele de: Grădina Episcopei.134***
128 Hotelul Metropol, înfiinţat pe la 1880 ■ în casa Assan, se afla aproximativ pe locul unde se sfîrşesc clădirile de pe partea dreaptă a Căii Victoriei, înainte de Biblioteca Centrală Universitară (în 1928, pe Calea Victoriei nr. 94).
129 Casa lui Iancu Cretzeanu se afla în faţa Palatului regal, colţ cu strada Vămii (numită apoi strada Vienei, Wilson — iar astăzi, Oneşti), acolo unde s-a deschis mai tîrziu actuala piaţă dintre sediul CC. al P.C.R. şi Palatul Republicii. Băcănia lui Colţescu, instalată în casa Cretzeanu, era atît de cunoscută în anii 1880, încît o scrisoare trimisă la Palat ar fi fost adresată astfel: „M.s. regelui, la Palatul regal, în faţa băcăniei lui Colţescu" (Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, p. 213).
130 Băcăniile lui Ciobanu şi Dragomir Niculescu, de pe Calea Victoriei, vestite, prima la sfîrşitul secolului trecut, a doua pînă la al doilea război mondial (Ciobanu i-a succedat lui Colţescu, în acelaşi local; Dragomir Niculescu îşi instalase băcănia în casa Anton Vanic — unde fusese şi redacţia ziarului Timpul, pe vremea cînd lucra aici Eminescu — acolo unde este astăzi magazinul Romarta, pe Calea Victoriei nr. 60, colţ cu strada 13 Decembrie).
131 într-o clădire din faţa restaurantului Cina se afla, la etaj, în perioada în care Bacalbaşa îşi scria amintirile, sediul Automobil clubului român, iar la parter cafeneaua Corso.
132 Astăzi strada C. A. Rosetti.
133 Clădirea Fundaţiei Universitare Carol I, astăzi Biblioteca Centrală Universitară, a fost edificată între anii 1891—1895 (pe locul casei Mânu); aripa dinspre Ateneul Român şi corpul central (ridicate pe locul casei Păucescu) au fost terminate însă în 1914 (localul mărit a fost inaugurat oficial la 9/22 mai 1914).
134 Pe locul Ateneului Român de astăzi se afla grădina Episcopiei, una dintre cele mai vechi grădini din Bucureşti, cuprinsă între Calea Victoriei şi strada Nicolae Golescu (uliţa Poşta Veche); grădina fusese proprietatea familiei Văcărescu („livedea Văcărescului"), apoi a Episcopiei de Râmnic care avea aici un metoc; grădina a
57
/
Pe locul Casei Episcopiei s-au săpat temeliile circului despre care voi vorbi la timp.
Multă vreme s-au văzut în Bucureşti fundaţiile foarte solid zidite pînă ce, prin marea stăruinţă a lui Constantin Esarcu, s-a pus la cale ridicarea actualei clădiri a Ateneului Român. Ateneul este ridicat pe fundaţiile circului.135
Hotelul Athenee Palace a fost clădit relativ de curînd.136 De aici şi pînă la Piaţa Victoriei transformarea este minimă.
Din nou clădite, în locul a ceea ce era în 1871, sunt un număr restrîns de case, precum: casele din dreapta şi din stînga bisericii Albe, casele din dreapta şi din stînga străzii Piaţa Amzei; casele Anagnostiadi; casele din faţa căii Griviţa şi cele retrase cu şase metri din faţa Ministerului de Finanţe137; casele d-lui Ion C. Grădişteanu138, casele de alături ale d-rului Tomescu139, liceul Sf. Gheorghe140, casele d-lui Mişu Cantacuzino141, casele d-rului Demostene. în locul tuturor acestora erau, fie locuri virane, fie vechi căsuţe, aproape nişte ruine.
Piaţa Victoriei nu exista. Şoseaua Ştefan cel Mare şi sos. Bonaparte142 se împreunau pur şi simplu, iar pe dreapta era un han lung şi scund, cunoscut de tot Bucureştiul care petrecea, şi hanul Niculcea143*.
Prin partea locului nu exista nimic din ceea ce există astăzi, nici Palatul Ministerului de Externe144, nici b-dul Colţei (astăzi Lascăr
fost modernizată prin 1872, devenind, după cum ne asigura un inimos bucureştean prin adopţiune, francezul Ulysse de Marsillac, care îşi avea locuinţa în apropiere, în casa Resch, „promenada preferată a oamenilor liniştiţi şi a copiilor" (Marsillac, Bucarest, p. 59).
135 Construcţia Ateneului Român, ridicat din iniţiativa lui Constantin Esarcu, a durat din 1883 pînă în 1888; fondurile necesare terminării construcţiei au fost adunate prin subscripţie publică şi loterii ((bucureştenii fiind îndemnaţi prin apelul devenit popular şi auzit pînă prin anii' copilăriei noastre: „Daţi un leu pentru Atenau").
136 In 1912—1914, pe locul unde se aflase la începutul secolului trecut hanul lui Ivanciu Gherasim; pe la 1870 proprietarul acestor locuri era boierul din Rîmnicul-Sărat, Niculae Neculescu.
137 Ministerul de Finanţe a funcţionat o vreme Intr-una din casele cele mai frumoase ale vechiului Bucureşti a cărei construcţie o începuse clucerul Constantin Faca, tatăl dramaturgului Costache Faca, şi o terminase vornicul Grigore Românit, prieten al domnitorului Grigore Ghica, pe Podul Mogoşoaiei colţ cu uliţa Tîrgoviştei (Calea Griviţei); casa Românit adăposteşte astăzi Muzeul colecţiilor de artă (Calea Victoriei nr. 111); peste drum de casa Românit, acolo unde acum se înalţă edificiul impunător al Comitetului de Stat al Planificării — fostul Palat al C.A.M. (Calea Victoriei nr. 152) s-a aflat de la înfiinţare (1883), timp de cîţiva ani, localul liceului particular Sf. Gheorghe, la care au predat Al. Odobescu, I. Ii. Caragiale, Al. Vlahuţă, D. Zamfirescu ş.a., sub directoratul (1889—1903) profesorului Anghel Demetriescu.
138 Casa Grădişteanu, restaurată în 1898 de Ionaş Grădişteanu, pe Calea Victoriei colţ cu strada Nicolae Iorga (considerată mai înainte o prelungire a străzii Romane), casă existentă şi astăzi la numărul 188.
139 Acolo unde este astăzi intrarea dr. Toma Tomescu.
140 Liceul particular Sf. Gheorghe s-a mutat prin 1915 într-o clădire nouă, pe Calea Victoriei nr. 216 (în apropierea de întretăierea Căii Victoriei cu strada Grigore Alexandrescu). Clădirea există şi astăzi, la acelaşi număr 216.
141 Pe Calea Victoriei colţ cu strada Grigore Alexandrescu.
142 Astăzi bulevardul Ilie Pintilie.
143 Hanul lui Niculcea se afla la capătul şoselei Bonaparte, în faţa Ministerului de Externe de astăzi; a fost demolat în 1897.
144 Palatul lui Grigore Sturdza (Beizadea Viţel), construit în 1901, între şoseaua Bonaparte şi strada Duiliu Zamfirescu de azi, a slujit ca sediu al Ministerului de Externe pînă în preajma celui de al doilea război mondial, cînd a fost demolat. Alături s-a ridicat clădirea Ministerului de Externe de astăzi (în anii 1937—1938).
58
Catargiu145, nici plantaţia de pe sos. Ştefan cel Mare, nici pavaj, nici alinierea. Era cu totul un alt cartier, îngust, înnoroiat, fără aer şi fără
lumină.
Strada Lipscani e mult transformată din punctul de vedere al clădirilor. Aproape nimic din ceea ce vedem astăzi nu exista la 1871.146 Primăriile ar fi putut profita de ocazie ca să îndrepte şi să lărgească această străduţă cu o atît de mare circulaţie, dar, de cînd ţin minte, primăriile noastre au fost aceleaşi.
Pe stînga nu existau: Palatul Băncii Agricole, Banca de Scont, Banca Naţională147, casa Schlesinger, magazinul Missir, casa Crisovelloni şi încă cîteva.
Pe dreapta nu existau: grădina bisericii Zlătari148, Hotelul Carol, Palatul Daciei149, casa din colţul stradei Smîrdan, „La Globul verde", casa Bechianu150 etc. etc. Pe întregul parcurs al Lipscanilor erau numai case joase, mici şi vechi.
Strada Academiei nu mai e de recunoscut. Aproape totul e nou.151 începînd din strada Paris, avem în colţul din dreapta cinematograful Volta, care nu exista, apoi Hotelul Minerva, clădit de d-rul Steiner, în locul unor căsuţe mizerabile. Casa în care e instalată drogheria Zamfirescu nu exista, grădina din faţa Universităţii nu exista.152 Aci se aflau nişte case ruinate cît şi o berărie cu un biliard de o şchioapă şi o grădiniţă de vară cu firma la „Der grosse Fritz". în locul clădirii de prelungire a Universităţii153 era o casă şi curte, proprietatea unui domn Ritoride.
145 Iar astăzi Bulevardul Ana Ipătescu; deschiderea bulevardului cuprins între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană — secţiune a marii artere care urma să străbată oraşul de la nord la sud — a început în 1894.
148 Strada Lipscani exista de la începutul secolului al XVIII-lea, sub numele de „Uliţa cea mare de lîngă Curtea domnească". Bacalbaşa va aminti clădirile care se aflau în deceniul al treilea al secolului nostru pe secţiunea principală a străzii Lipscani, pornind dinspre Calea Victoriei către Piaţa 1848 de astăzi.
147 Clădirea Băncii Naţionale (strada Lipscani nr. 25) a fost ridicată între anii 1883—1885 pe locul unde fiinţase vreme de două veacuri, pînă în 1883, primul dintre marile hanuri bucureştene, hanul Şerban-Vodă, construit de voievodul Şerban Cantacuzino.
148 Grădina bisericii Zlătari de pe Calea Victoriei colţ cu strada Lipscani, pe ioaul căreia se află acum un bloc nou.
149 Clădirea Societăţii de asigurări „Dacia-România" în care a funcţionat în anii 1950 Conservatorul de muzică şi Editura Muzicală. Renovată, clădirea adăposteşte astăzi mai multe magazine, între care şi o „Casă de mode".
150 Aparţinînd lui Stancu R. Becheanu (1826—1907), unul dintre vestiţii negustori lipscani, fost şi preşedinte al Camerei de comerţ din Bucureşti.
151 Bacalbaşa descrie principalele clădiri de pe strada Academiei, pornind pe partea dreaptă, dinspre strada Doamnei către Piaţa Universităţii şi mai departe.
162 Acolo unde se află astăzi universitatea bucureşteană (clădită între anii 1S57—1869) şi grădina din faţa ei se găseau clădirile şi biserica mînăstirii Sf. Sava, ctitorie din 1709 a voievodului Constantin Brâncoveanu; în incinta mînăstirii funcţionase şi Academia domnească întemeiată de Şerban Cantacuzino. După demolarea în 1873 a bisericii Sf. Sava, ultimul vestigiu al vechii mînăstiri, existentă chiar pe locul unde a fost aşezată în 1874 statuia lui Mihai Viteazul, aici a fost amenajată grădina Academiei (sau a Universităţii), care se întindea pînă către palatul Suţu (azi Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti). Prin 1872, cînd Bacalbaşa soseşte în Bucureşti, în faţa Universităţii se întindea într-adevăr un mare loc vîran; acolo unde e azi statuia lui Gh. Lazăr creştea porumbul, iar lîngă gardul palatului Suţu se aflau două case ţărăneşti.
153 Clădirii universităţii bucureştene i s-a adăugat o nouă aripă, către strada Academiei, construită între anii 1914—1923.
59
Alături grădina Raşca154. Această grădină avea o mare trecere, era unul din puţinele localuri de elită ale Bucureştilor. La grădina Raşca nu se ducea oricine.
Dar ce era grădina Raşca?
Un ceh, anume Hrtska, vine în Bucureşti şi deschide localul de consumaţie, birtul şi grădina de vară din str. Academiei. Dar cum românii nu puteau pronunţa acest nume, 1-a transformat în Raşca şi Raşca a rămas. Dar pe firmă a rămas pînă tîrziu numele adevărat al boemului.
în locul casei, acum tăiată pe jumătate, în care era instalată firma „Watson şi Youell", era o mică căsuţă gălbuie, în care era instalat birtul lui Raşca. Grădina de vară avea o mare vază şi era locul de întîlnire al societăţii alese. în această grădină cînta, de obicei, violonistul Wiest, despre care voi vorbi.155
Casele Carapatti156 de alături erau pînă la Hotel Union157 tot ce mai avem din vechime.
Strada Regală158 era de dată recentă. Această stradă a fost deschisă pe un vast teren al boierului Cornescu; locul era chiar cunoscut sub numele de grădina lui Cornescu.*
Fusese cumpărat de către un cizmar ungur, anume Ioje159, care avea patima construcţiilor. Deschiderea stradei Regale, clădirea Hotelului Union, a Hotelului Regal160 şi a celor mai multe case de pe această stradă sînt opera lui Ioje.
Birtul Enache era instalat alături de Palatul Ministerului de Interne161. Pe vremea aceea, în curtea actualului Minister de Interne se aflau instalaţi: Ministerul de Interne, cancelaria Consiliului de Miniştri, în dreapta Ministerul de Externe şi în stînga Ministerul de Lucrări Publice.
184 Celebra grădină Raşca funcţiona de prin anii 1860 pe terenul din spatele aripii din stînga a Universităţii spre strada Academiei, acolo unde a fost tăiată mai tîrziu strada Nouă (Edgar Quinet); ea a dăinuit pînă către primul război Imondial. Ulysse de Marsillac nota, pare-se mai exact cascada de consoane care alcătuia „ce nom boheme" al romanizatului Raşca: Hrstchka; tot pe-atunci, în 1872, Ghimpele îi mai adăuga cîteva consoane într-un anunţ binevoitor: „Grădina d-lui Hhrthskwscka — citiţi Raşca, dacă puteţi — s-a deschis şi ea..." (Ghimpele, an. XIII, nr. 13, 14 mai 1872, p. 3).
155 în 1872 în grădina Raşca puteau fi ascultate două „muzici": fanfara militară şi orchestra operei. Bucureştenii frecventau numai grădina de vară Raşca; restaurantul, care era deschis şi iarna, avea pe atunci o clientelă aproape exclusiv germană.
156 Aparţinînd bijutierului Carapatti; erau situate pe strada Academiei, peste drum de Pasajul Majestic (astăzi închis) (v. George Costescu, Bucureştii vechiului regat, Bucureşti, 1944, p. 171).
157 pe iocui hotelului Union de azi (strada 13 Decembrie nr. 11, colţ cu strada Academiei) se afla în 1872 tipografia Naţională, în localul căreia a funcţionat redacţia gazetei Lucrătorul român, organ al primei „Asociaţii generale a lucrătorilor din România".
158 Mai tîrziu strada Aristide Briand, astăzi considerată o continuare a străzii 13 Decembrie.
159 Frederic Dame (Bucarest en 1906, Bucureşti, 1907), ortografiază altfel numele cizmarului maghiar: Joje.
160 Hotel Regal, apoi Hotel Stănescu; astăzi Hotel Negoiu, tot pe strada 13 Decembrie (la nr. 16) peste drum de Hotelul Union.
161 Vechiul „palat" al Ministerului de Interne se afla pe locul clădirii care a adăpostit pînă nu demult o sală a Teatrului.de marionete Ţăndărică (strada Academiei colţ cu strada Ministerului); în perioada interbelică în acelaşi perimetru a funcţionat grădina „Cărăbuş" a lui Constantin Tănase.
60
Birtul Enache era instalat într-o singură odăiţă de cel mult patru metri pătraţi. Nu avea decît patru sau cinci mese, în faţă circiuma şi un spaţiu închis în curte, zis „grădină".
Repede s-a dus vestea că la Enache se mănîncă bine şi ieftin.- Dar despre acest birt voi vorbi mai tîrziu.
Alături era curtea caselor Rioşanu.
Pe stînga162, plecînd din str. Paris, unde s-a construit localul cinematografului Lux, era un local de bancă, era banca Poumay163, apoi nişte căsuţe mărunţele. Nimic din ceea ce e astăzi, bineînţeles nici Hotelul Bristol164 nu exista, nici construcţiile de alături.
De la strada Nouă (actuala stradă Edgar Quinet) în sus totul este
nou.
In colţ era o casă măruntă, alături o prăvălie, înăuntru un restaurant-berărie cu firma „La Drei Bettler" („Trei cerşetori"). Apoi o baracă — în care mai tîrziu a fost instalat biroul tipografiei Grigore Luis. O curte imensă şi o casă boierească în fund, proprietatea lui Nicolae Lahovary, tatăl lui Alexandru, Iacob, Ion şi Emil Lahovary. Această curte boierească a avut o foarte frumoasă carieră. Decăzînd din splendoare, a fost închiriată Ministerului de Justiţie, după aceea a trecut cu chirie în mîna unei evreice care dedea camere mobilate. Mai tîrziu a fost luată cu chirie de către celebrul, pe vremea aceea, Mihăiţă Lăncierul, antreprenorul tunelului de sub Pasagiul român, care a transformat-o în casă cu odăi mobilate, mai ales pentru uzul femeilor galante.
Grajdul acestor case a devenit, mai tîrziu, tipografia Gr. Luis, iar magaziile — barăci pentru vînzători de fructe etc.165 Locuri virane, mici căsuţe urmau mai departe, dar toate, fără excepţie, afară de două singure, în faţa Ministerului de Interne, au fost înlocuite cu timpul. Strada Academiei a fost aproape toată prefăcută.
Strada Paris, pe atunci strada Doamnei, a suferit şi ea o radicală transformare.
In locul Palatului Nifon, un şir de prăvălioare joase fără etaj, strîmbe, scoase în stradă de puteai să le prinzi de streaşină. Alături casa Petrovici Armis, o vechitură, în colţ Banca Poumay.
In celălalt colţ franzelăria Gagel cu grădina mai tîrziu „Grădina Blanduziei"166, unde vara cînta orchestra, se mîncau crenvurşti şi la ora 11 jum. noaptea apărea întîiul transport cu cornuri calde.
Apoi Banca Derussi şi Poşta Centrală.
Intr-o curte mare o casă veche, o ruină destul de încăpătoare pentru
162 Bacalbaşa reia descrierea imobilelor de pe strada Academiei, pornind din nou dinspre strada Doamnei.
163 Acolo unde se află azi un bloc circular, sediul întreprinderii de comerţ exterior Tehnoimport.
164 Hotelul Bristol (apoi Esplanade), pe strada Academiei colţ cu bulevardul Republicii, astăzi Institutul Proiect Bucureşti.
165 Casele de pe strada Academiei — care făceau parte din vechea reşedinţă domnească avînd faţada pe Calea Victoriei (v. mai sus) — fuseseră vîndute de urmaşii Ghiculeştilor familiei Lahovary. Aici a funcţionat o vreme şi turnătoria de liiere Dor. P. Cucu (la nr. 15), apoi pe aceste locuri s-a ridicat teatrul Comedia, astăzi sala Majestic a Teatrului Giuleşti, aflat între pasajele Majestic şi Comedia.
166 Grădina Gagel, apoi Edison, numită către sfîrşitul secolului trecut şi la începutul veacului nostru Grădina Blanduziei era situată pe strada Doamnei colţ cu strada Academiei, acolo unde se află astăzi pasajul Galeriile Blanduzia.
61
vremea aceea, servea drept direcţie a poştei şi telegrafelor. Actualul Palat al Bursei este construit pe localul vechii poşte.167
Strada Bursei nu exista, dar exista o trecătoare care ducea, în stînga, la o proprietae particulară, unde mai tîrziu a fost instalat Institutul de hidroterapie al medicilor asociaţi, iar la dreapta strada Vestei.
Localul Maior Mura168 cît şi casa Bălcescu, colţ cu strada Colţei nu existau. Pe partea cealaltă169 nu exista Creditul rural şi nimic din ceea ce se vede: tipografia G6bl169bls, Palatul Naţionala, casele dr. Rădulescu, casele Karagheorghevici, strada Karagheorghevici170, banca Marmorosch Blank171 etc. Totul e nou. Strada Karagheorghevici nu exista, în loc era o casă mare în care locuia maiorul Mişa Anastasievici, administratorul averii principilor Karagheorghevici, un fanatic partizan al dinastiei actuale din Serbia, suspect şi exilat din patrie. în locul Băncii Marmorosch Blank, o mare casă boierească într-o curte imensă, casa lui Ion Cantacuzino, tatăl d-rului I. Cantacuzino şi al d-nei Petre Carp.
Marile bulevarde nu existau, nu exista decît crîmpeiul numit Bulevardul Academiei precum am spus. în locul marilor edificii de astăzi, pe dreapta, imergînd către statuia lui Brătianu172, era un lung şir de prăvălii înalte cît un om, într-una din ele era instalată iaurgeria unui bulgar numit Hagi Stanof, celebru pentru iaurtul, cataifurile şi sugiucurile sale. în locul Hotelului Bristol, cu intrarea pe strada Academiei, era iarăşi o veche casă boierească într-o curte mare, în care se afla tipografia Ispirescu.
Strada Carol, pe vremea aceea, se numea încă uliţa Franceză.173 De fapt tăbliţele purtau numele de strada Carol, însă botezul fusese de dată recentă. Şi iată de ce. Această stradă fusese numită strada Franceză, însă,
167 Vechea poştă bucureşteană a funcţionat o vreme pe strada Doamnei colţ cu strada Ion Ghica de astăzi (fostă Vestei), în „casele Bărcănescului"; prin 1906 se .afla pe acest loc grădina Basilescu; în 1911 s-a inaugurat aici palatul Camerei de comerţ şi industrie (Bursa) care adăposteşte din 1955 Biblioteca Centrală de Stat (str. Ion Ghica nr. 4). Strada Bursei (strada Colonadelor de astăzi), făcea legătura între strada Ion Ghica şi piaţa Universităţii.
168 Restaurantul Maior-Mura a funcţionat la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului nostru pe strada Doamnei, nu departe de Bulevardul 1848 (fost Colţei), acolo unde este astăzi blocul care adăposteşte sediul întreprinderii de comerţ exterior Românoexport. După primul război mondial un restaurant Maior-Mura se afla pe strada Sărindar, la nr. 2, peste drum de casa Capsa.
168 Bacalbaşa trece în revistă principalele clădiri de pe partea stînga a străzii Doamnei pornind dinspre Bulevardul 1848 de astăzi către Calea Victoriei.
169 bis  Clădirea tipografiei F. Gdbl se află şi azi pe strada Doamnei nr. 16.
170 Prinţul Alexis (Alexa Gheorghi) Karagheorghevici (n. 1859) din cunoscuta familie domnitoare sîrbească avea, la sfîrşitul secolului trecut, mai multe proprietăţi în România, printre care, în Bucureşti, corpurile de case de pe strada Doamnei nr. 6—8 (foste ale vornicului Alecu Vilara, apoi ale maiorului sîrb Mişa Anastasievici), altele, mai noi, în apropiere, pe strada Karagheorghevici (astăzi strada Eugeniu Carada, care leagă strada Doamnei de strada Lipscani), sala de spectacole Hugo (de pe strada Karagheorghevici, în spatele Băncii Naţionale) ş.a.; în casele „maior Mişa", cum erau cunoscute în epocă, de pe strada Doamnei 6—8, şi-a avut sediul, în 1890—1891, Clubul muncitorilor din Bucureşti (actele acestor case se găsesc la Biblioteca Centrală de Stat, Fondul St. Georges, pachet nr. CCCXLI, dosar 3); pe aceste locuri s-a ridicat mai tîrziu clădirea Ministerului de Finanţe de astăzi.
171 Clădirea băncii Marmorosch-Blank, construită în 1910—1916, astăzi sediul Băncii de Investiţii (strada Doamnei nr. 4).
17L' Statuia lui I. C. Brătianu, care se afla în piaţa Bălcescu de astăzi. Bacalbaşa se referă în continuare la partea din Bulevardul Republicii cuprinsă între Calea Victoriei şi strada Academiei.
Astăzi strada 30 Decembrie.
62
în urma războiului din 1870—71 şi a victoriei germane, numele i-a fost schimbat în acela de Carol I. Publicul, însă, era obicinuit cu celălalt nume, după cum mulţi ani după 1878 Calea Victoriei era cunoscută tot ca Podul Mogoşoaiei.
Pe strada Carol iarăşi destule transformări. Au fost construite după 1872 un număr de case, precum Palatul Poştelor, imobilul în care se află instalată Casa Pathe, Hotelul Central etc. Actualul Hotel Dacia era o vechitură cu un singur etaj, şi se numea Hanul Manuc. Cumpărat de un domn Lambru, a fost transformat, reparat şi botezat cu un nume patriotic.174 Curentul naţionalist era pe atunci puternic. Piaţa de flori şi hala actuală din faţă nft existau.
Halele Centrale au fost clădite mai tîrziu.175 Primăria era instalată între calea Şerban-Vodă şi actualele hale, într-o casă boierească a unor Ghiculeşti, cam pe unde sunt astăzi olăriile.176
Cheiurile Dîmboviţei au transformat complet regiuni întregi ale oraşului. Foarte multe strade purtau nume deosebite decît cel de astăzi. Calea Victoriei era Podul Mogoşoaiei, calea Rahovei era calea Craiovei, iar mai din vechime, Podul Galiţiei177; calea Plevnei: Podul de pămînt; calea Griviţei era strada Tîrgoviştei; strada Smîrdan era strada Germană; calea Moşilor fusese numită Podul Tîrgului de Afară, strada Cîmpinea-nu178 era Ştirbei-Vodă.
Trebuie să pui capăt acestui, capitol. Mi-ar fi greu să prelungesc această enumeraţie, fiindcă nici nu-mi pot reaminti toate transformările făcute în curs de aproape 50 de ani.179
174 Hanul Manuc a fost construit în 1808 de un bogătaş armean, Emanuel Mîrzaian (Manuc-bei), în partea de sud-est a fostei Curţi domneşti; după 1870, noul proprietar al hanului, Lambru Vasilescu, îl modernizează şi-i dă un nume nou, Hotel Dacia; spre 1880 în incinta hanului se amenajează o sală de. spectacole, devenită la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul veacului nostru locul unor furtunoase întruniri politice ale partidelor vremii (liberal, conservator şi socialist); în 1971 hanul Manuc a fost restaurat (strada 30 Decembrie nr. 64).
175 In 1872, se aflau în Bucureşti numai două hale: hala Centrală (de carne) din Piaţa Mare (Piaţa Unirii de astăzi), ternunată în octombrie 1872 şi hala din Piaţa Amzei; mai tîrziu, în zona Pieţii Unirii au mai fost construite hala de fructe (1883), de peşte (1888), de păsări (1899); „piaţa de flori", de lîngă vechea Curte domnească, datează din 1885, cînd a fost instalată pe locul vechii „pieţe a zarafilor".
176 Primăria oraşului Bucureşti a funcţionat pînă în 1882 într-o casă veche cu două etaje, pe malul Dîmboviţei, la capătul străzii Bazaca (astăzi dispărută), în apropiere de hala Centrală.
177 Podul Calicilor sau Podul Caliţei, dar nu Galiţiei, cum notează greşit Bacalbaşa.
178 Astăzi strada 13 Decembrie, intersectînd actuala stradă Ştirbei-Vodă în spatele Palatului Republicii.
179 Dacă ne referim numai la zona centrală a Bucureştilor de pe la 1870, „enu-roeraţia" lui Bacalbaşa (cu unele omisiuni: clădirea Teatrului Naţional, inaugurată în 1852, palatul Ştirbei, existent şi astăzi pe Calea Victoriei colţ cu strada Banului etc.) este destul de completă, ştiind că marile bulevarde de astăzi pe atunci încă nu existau. In ghidul său din 1873 Ulysse de Marsillac enumera, de altfel, principalele străzi centrale ale Bucureştilor de atunci, în primul rînd „son Boulevard de Gand, sa rue de Tolede, sa Ringstrasse" — Calea Mogoşoaiei (Calea Mogochoî — p. 31), apoi străzile Carol I, Şelari, Lipscani, uliţele din jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou, Bulevardul Universităţii, strada Colţei şi cam atît. Bucureştii aveau la începutul deceniului al optulea al secolului trecut 658 de străzi (cu o lungime totală de 203 104 m., din care 119 460 m. pavate cu piatră cubică sau „piatră ordinară de Prahova"), 25 000 de case, 300 locuri virane, 6 pieţe publice, 114 biserici ortodoxe, 10 sinagogi, 40 hoteluri „mai însemnate", 100 cafenele, 600 trăsuri de stradă, 10 poduri peste Dîmboviţa (dintre care unul de piatră, altul de fier şi 8 de bîrne de lemn), 14 tipografii, 12 librării, 8 băi de aburi, 349 sacale de apă etc. (v. şi Dimitrie
63
Cînd mă uit înapoi îmi dau seama cît de însemnate transformări au suferit Bucureştii. în alte oraşe mari din Europa întîlneşti pe lîngă numeroase firme comerciale noi dar şi foarte multe firme vechi. în Bucureşti, firmele comerciale apar şi dispar ca pe dinaintea unui caleidoscop, aproape nimic nu este stabil, totul este înlocuit. Bucureştii de la 1871 nu-i mai întîlneşti în nici o direcţiune.
HOTELURI: aproape nici unul din hotelurile de la 1871 nu mai există. Ca hotel de lux era pe vremea aceea Grand hotel Broft, în locul Hotelului Continental. Hotelul de Englitera, cu sală de restaurant la etaj, era instalat deasupra băcăniei Dragomir.180 în locul Hotelului Splendid era un mic hotel numit Hotel Orient.
Existau pe strada Smîrdan, pe atunci strada Germană, cele două Concordii: Concordia nouă şi Concordia veche, ambele hoteluri.
In dosul Lipscanilor, alături de actualul Hotel Kiriazi era Hotel Simion181 de mîna a doua.
Actualul Hotel Victoria din Şelari182 era Hotel Caracas; mai jos, Hotel Fieschi183.
Hotelul Dacia de astăzi nu avea decît un etaj.
In Gabroveni era Hotelul Gabroveni Vechi, Hotelul Transilvania, Hotelul Bulgaria.184
Apoi mai erau Hotelul Moldo-Român185 şi Hotelul Principatele-Unite.
Pe calea Moşilor erau foarte cunoscute: Hotel de Londra188 şi Hotel de Atena; Hotel de Atena a fost tăiat cînd s-a deschis bulevardul Carol187. Bulevardul i-a trecut drept prin mijloc.
Grand Hotel du Boulevard şi Hotel Union s-au deschis cam pe atunci.*
Lîngă Mitropolie era actualul Hotel Avram188, apoi sub Mitropolie, Hotel Nemţoaica189.
Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic al României, p. 72—75; Călăuza sau Conducătorul Bucureştiului de maior D. Pappazoglu, Bucureşti, 1871).
180 Bacalbaşa greşeşte cu cîţiva ani; în 1871 Hotel de Englitera încă nu exista; în aceeaşi clădire (casa Vanic), la etaj, se afla atunci hotelul Lazar („a l'angle de la Place du Theâtre", preciza Ulysse de Marsillac), cu un birt la parter (despre casa Peretz, devenită Vanic, v.: Casa Vanic de pe Podul Mogoşoaiei în: G. Potra, Bucu-reştii, p. 336—339).
181 Ambele pe strada Blănari.
182 La numărul 2 (în 1897); Hotelul Caracas se mai numea şi Naţional.
183 Hotelul Fieschi de pe strada Şelari, datînd din 1858, proprietatea italianului Giovanni Fieschi, avea şi restaurant, cafenea şi biliard; aici a funcţionat în 1886—1887, în „salonul cel mare", „Cercul de studii sociale" al socialiştilor bucureşteni.
184 Primul pe strada Gabroveni nr. 9, al doilea la nr. 8, al treilea la nr. 4; la hotelul Transilvania trăgeau îndeosebi românii ardeleni.
186 Pe strada Sfinţilor la nr. 39, lîngă Bulevardul Hristo Botev de astăzi.
186 La nr. 86 (în 1897).
187 Astăzi Bulevardul Republicii; în 1897 mai exista însă pe Bulevardul Carol I un hotel Atena.
188 Pe strada Bibescu-Vodă la nr. 19, lîngă Piaţa Unirii de astăzi..
189 La colţul dinspre Piaţa Unirii a străzii Poetului (apoi strada Ienachiţă Văcărescu); numit Hotel Nemţoaica din cauza naţionalităţii patroanei.
64
Mai era Hotel Macedonia, Hotel de Rusia190 lîngă Hotel Princiar191, Hotel Patria192 prin piaţă, şi alte cîteva hoteluri mai mici.193
COFETĂRIILE: Din toate cofetăriile de pe vremuri n-a mai rămas decît o singură firmă: Casa Capsa.
Cofetării de lux pe Calea Victoriei şi pe piaţa Teatrului erau trei: Capsa, Fialkovsky194, unde este astăzi Elysee şi Giovanni.
Giovanni era în faţa Poliţiei. Mai tîrziu s-a mutat în faţa Palatului regal.195
Obiceiul vremii era ca toată lumea din elită care rămînea vara în Bucureşti să vie să ia îngheţată la Capsa. Lucrul şic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înşirate de-a lungul trotuarului şi erau servite acolo, Iar la mese steteau tinerii civili sau ofiţerii şi priveau acea expoziţie de femei tinere şi nostime.
într-una din veri o parte din lumea „bună" s-a supărat pe Capsa şi s-a transportat la Giovanni. Giovanni era atunci în faţa Palatului unde este azi Hotelul Metropole. Toată vara aristocraţia bucureşteană a luat îngheţată la Giovanni. După aceea s-a împăcat, s-a întors la adevărata cofetărie high-life.
Mai erau cîteva cofetării cunoscute, dar de clasa [a] 2-a şi a 3-a. In strada Carol cofetăriile Iorgu Constantinescu şi Pascu. în Zlătari, cofetăria Baltador. în Episcopie, cofetăriile Tănăsescu şi Rădulescu.
CAFENELE erau multe. Cea mai însemnată era cafeneaua Fialkovsky. Aci se făcea marea politică a zilei, aci veneau toţi liberalii, cari erau în opoziţie pe vremea aceea; aci se punea ţara la cale.
Cafeneaua, cu două biliarde şi cu o altă sală în fund, unde se jucau tablele şi nesfîrşitele partide de domino, era alăturată cofetăriei. La
190 pe stracja Gorgani.
131 Pe Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej de azi, colţ cu strada Brezoianu, arde se află acum Hotelul Central.
192 pe strada Patriei, în spatele magazinului Cocor de azi, de pe Bulevar-
d'.il 1848.
183 Ulysse de Marsillac înregistrează, selectiv, 23 de hoteluri bucureştene mai importante. Preţurile variau în 1873 de la 15 franci=lei pe zi (un apartament la Hotel Hugues) pînă la doi lei pe zi camera şi chiar mai puţin la hotelurile mai ieftine: Rusia, Neubauer de pe strada Rîureanu, Manuc ş.a. Unele hoteluri închiriau numai cu luna (Hotel Pesth) sau chiar numai pentru şase luni — un an (Hotel Budişteanu, de pe strada Carol — 1400 de lei pe un an apartamentul).
194 Cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky au funcţionat din 1853 în ca ?a Torok de pe strada Cîmpineanu colţ cu Calea Victoriei, în dreapta Teatrului Naţional (acolo unde se află azi un bloc cu un magazin de produse electrice la parter — Electrolux); cafeneaua Fialkovsky a fost locul preferat de întîlnire al se-iitorilor şi artiştilor epocii, pînă în 1898 cînd, patronul încetînd din viaţă, loca-lul s-a închis; mai tîrziu s-a deschis aici restaurantul de lux Elizeu (Elysee), cunoscut şi sub numele de restaurantul Teatrului, care a dăinuit pînă în anul 1938, cînd vechea clădire care-1 adăpostea a fost demolată.
195 „Con fi seria" Giovanni se afla într-adevăr la 1873 peste drum de „palatul princiar", după cum precizează Ulysse de Marsillac, într-un local modest, alături ck casa Assan (viitorul hotel Metropol); pînă în 1866, aici se termina trotuarul de pe Calea Victoriei, care începea la Capsa. Cofetăria Giovanni, afirmă Gheorghe Grutzescu (Podul Mogoşoaiei, p. 137), funcţionase prin 1850 la parterul clădirii cnre adăpostea sala Bossel.
65
bufet trona şeful cofetar dl. Ilie, iar marcher era un grec foarte înalt, cam bătrîn, cunoscut de toţi Bucureştii. Obişnuiţii îl porecliseră: Ma-nafu, numele lui era Iani.
Fialkovsky nu mai era o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituţie.
La Fialkovsky juca tablele cunoscutul profesor de matematici de la Liceul Sf. Sava, conul Alecu Borănescu. Cînd juca conul Alecu ghiulba-harul era reprezentaţie. Toată cafeneaua se aduna de jur-împrejur, erau cîte trei rînduri de spectatori, unii chiar în picioare pe scaune admirau şi ascultau; fiindcă conu Alecu cînta fiecare zar, avea rime triviale şi „bon mouri" cum le numea el.
O farsă făcută conului Alecu a rămas celebră şi a înveselit cafeneaua ani de zile. Cum am spus, conul Alecu iubea trivialitatea, deşi se îngîmfa grozav ca fecior de boier. Unul din obiceiurile lui era să răspundă celui care îl întreba pe ce miză vrea să joace: „Jucăm pe un c...«.
într-o zi i se face o farsă.
Şeful cofetar, domnul Ilie, era un artist. întrebat dacă poate fabrica din ciocolată o prăjitură care să semene cu... miza propusă de conul Alecu, răspunse afirmativ. în adevăr, conul Alecu vine la cafenea, propune partida de ghiulbahar şi propune adversarului său să joace pe miza cunoscută.
Celălalt răspunde:
— Bine, coane Alecule, primesc, dar să ştii, cine îl cîştigă să-1 mă-nînce chiar aci.
— Să-1 mănînce, mă, răspunde conul Alecu, crezînd că e numai o glumă.
Partida începe, adversarul face tot felul de greşeli şi pierde. Pier-zînd, acesta strigă:
— Să vie c ... al conului Alecu.
Şi chelnerul aduce pe o farfurioară o prăjitură atît de bine imitînd ... miza, încît conul Alecu, deşi era un om inteligent, se înşeală.
Furios, ia farfuria cu prăjitură, o aruncă în mijlocul cafenelei şi pleacă urlînd:
— Sunteţi nişte mitocani! Am făcut rău că v-am dat nas! Etc. etc. Bucureştiul nu avea pe vremea aceea nici un club. Erau cîteva case
de joc şi atît. Era un fel de club în casele Torok196, unde se întîlneau şi îşi făceau partida un număr de bătrîni profesori, oameni politici, funcţionari, precum profesorul Zalomit, Al. Orăscu, Petrache Teulescu etc, ceilalţi se duceau la cafenea.
O cafenea foarte căutată de studenţi, funcţionari, tineret în genere era cafeneaua Fieschi din Şelari197. Vastă încăpere, acolo se juca biliardul. Tinerii liceeni debutau la Fieschi.
Pentru Liceul Sf. Sava mai era în apropiere, pe strada Stavropoleos, lîngă Hanul Zlătari, într-o căsuţă, p cafenea micuţă cu un biliard şi două mese pentru consumaţie. Cafeneaua era ţinută de un evreu şi purta numele „La Iancu". Iancu avea şi o fată nostimioară care servea. Elevii mergeau la Iancu pentru ca să facă curte fetei.
196 Clubul român, fondat în 1855, sub preşedinţia prinţului Dimitrie Ghica; avea sediul în casa Tordk, la etaj, deasupra cofetăriei Fialkovsky.
197 La parterul hotelului Fieschi, amintit mai sus.
66
Spre a-şi face publicul o idee de grija ce au pus întotdeauna învăţătorii de pe vremuri la educaţia morală a tinerimii, voi adăuga cum că în curtea acestei cafenele era instalată şi o casă de prostituţie ţinută de o femeie, foarte cunoscută pe vremuri, numită Pupăza sau Pica. Autorita-.tea şcolară niciodată nu a intervenit ca elevii să nu mai frecventeze acest local.
O cafenea cu clientela lumii din societatea de sus era cafeneau Briol din Pasagiul român, mai tîrziu cafeneaua Cazes. La Briol se juca biliardul, fiindcă era o cafenea după modelul francez şi avea 7 biliarde. Aci se juca şi cărţi.
Biliargiii cei tari ai epocii erau Constantin Cîmpineanu, fratele lui Ion Cîmpineanu şi căpitanul Vărzaru. Acesta era cel mai tare. Dar sosi de la. Paris un domn Papadopolu, student întîrziat, care juca şi mai bine. Era foarte tare, făcea serii de cîte 100 şi 150 de puncte. Acesta a fost profe-soml lui Henri Cazes care, după cîteva luni, 1-a întrecut.
Alături era o mică cafenea unde .se juca mai ales cărţi şi table. Era cafeneaua „La Radu" în Pasagiu.198 Aci se întruneau jucătorii de profesie, şmecherii şi trişorii. Mulţi naivi au fost dezbrăcaţi în această speluncă.
Cafeneaua „La Brener" era situată pe strada Stavropoleos, pe locul unde se află astăzi palatul unei mari bănci. Era o casă cu un etaj, destul de mare, avînd o grădină vastă. Aci era cafenea şi restaurant şi mare joc de cărţi. Era locul de întîlnire de preferinţă al agricultorilor. Arendaşi, proprietari, greci în ,mare parte, se adunau aci şi jucau cărţile pe sume mari. Stosul era jocul la modă şi diferenţele erau foarte însemnate. Localul era ţinut de un grec anume Colaro, care, mai tîrziu, a ridicat hotelul şi restaurantul Colaro pe strada Smîrdan.199
Pe vremea aceea, şi cîţiva ani mai tîrziu, în locul actualului Hotel Colaro era altă casă mai mică şi o cafenea curăţică ţinută de un german anume Labes200. Cafeneaua Labes era mult frecventată de tineret.
Cafeneaua Strobel din strada Lipscani201 era instalată într-o casă cu un singur rînd şi o mică grădiniţă în faţă. Foarte îngrijit ţinută de un german, avea două biliarde şi restaurant. Era foarte căutată de societatea mijlocie.
O mare cafenea în faţa Hotelului Simion. O altă mare cafenea la Hotel Concordia nouă, unde era întîlnirea mai ales a evreilor.
La Hotel de France era în subsol o cafenea cu biliard. Liceenii şi studenţii o frecventau mult atraşi fiind de către cele două frumoase blonde, fiicele antreprenorului. în seara în care am fost adus pentru întîia oară în acest local, am fost îngrozit.
De cum am scoborît treptele acestei taverne, văd o mare aglomera-ţiune de oameni în jurul unuia care sta întins pe scînduri cu faţa în sus. Mi s-a părut că este mort. Mă apropii şi cunosc pe mort, era un coleg al meii din clasa 4-a liceală. Mă informez şi mi se spune că nu e mort, dar numai beat-mort. Acest coleg a ajuns mai tîrziu magistrat şi a murit recent ca membru al înaltei magistraturi.
198 In Pasajul român.
199 Hotelul şi restaurantul Colaro, cu bucătărie orientală, pe strada Smîrdan, nr. 3; birtul Colaro se afla la nr. 1.
200 în 1873 se făcea reclamă cafenelei Labes, de pe strada Germană (Smîrdan), deschisă de Jacques şi Henry Labes.
201 Cafeneaua Strobel şi birtul cu bucătărie vieneză, situate în spatele hanului Zlătari.
67
Mai erau şi alte cafenele cunoscute. Cafeneaua „La Podul de Fier* lîngă podul Mihai-Vodă, acea din Piaţa Amzei, acea de la Hotel du Boulevard, de la Hotel Union etc.
E de observat că cele mai multe erau ţinute de germani şi cîteva de greci. în această profesiune românii nu excelau. Aproape nu era cafenea românească.
BIRTURI: Cel mai elegant era restaurantul francez Hugues, actualul local Riegler, locul de întîlnire al societăţii elegante.
Alături Grand Hotel Broft. marele concurent al Iui Hugues, însă cu o clientelă mai mică.
Hristodor în strada Rîureanu colţ cu Podul Mogoşoaiei, restaurant pur oriental, foarte bine asortat căci bucătăria ,era condusă de soţia lui Hristodor, coana Uţa.
Hotelul de Englitera avea restaurant la etaj.
în locul actualei clădiri a restaurantului Epurescu202 era o şandrama galbenă, o casă joasă de-i puteai pune mîna pe acoperiş, o adevărată ruină umedă dar cu grădină, unde era restaurantul „La Clopoţel". Mai tîrziu s-a deschis birtul lui Constantin, care a avut multă vreme vază pentru bucătăria aleasă şi buna conducere.
Actuala clădire a restaurantului Iordache din Covaci nu exista. In locu-i tot o şandrama la fel. Intrai înăuntru aplecîndu-te, dar mîncarea fiind bună, era lume multă.203
Marea vîlvă a restaurantului acestuia care avea bucătăria curat românească a început din ziua în care umoristul Nae Orăşeanu a compus nostima lui listă de bucate care, în parte, a rămas pînă la noi şi se va perpetua.
Iată, atît cît îmi amintesc, o parte din poreclele lui N. T. Orăşeanu:
Pîinea era numită o abondenţă. Gheaţa: cremă de Siberia. Scobitoarea: o baionetă. Tacîmul: un regulament. Ţuica: o idee. Socoteala: protocolul. Cîrnaţii mici: mititei. Cîrnaţii mari: patricieni. Un ardei roşu: o torpilă. Varza acră: origină de Belgrad. Sticluţa de vin: o pricină. Ocaua de vin cu borviz la răcitoare: o baterie. Apa: o naturală. Paharele pentru vin: semi-plutoane. Cafeaua neagră turcească: un taifas etc. etc.
Restaurantul dobîndise chiar supranumele La idee. Dar vorba nu s-a păstrat. în schimb: mititeii, bateria şi protocolul s-au împămîntenit. Mititeii şi bateria vor trăi lungă vreme în viitor.
Peste patru ani, cînd am intrat în Universitate, am cunoscut şi micile birturi pentru studenţi şi cu abonament.
Obiceiul era ca abonamentul să prevadă patru feluri de mîncare: 2 la 12 ore şi 2 la orele 6 sau 7. Dimineaţa nu luam nimic pe stomacul gol. La birt prînzeam fără vin şi fără desert, iar abonamentul varia între 30 şi 40 lei lunar, după calitatea birtului. La ulicioara, la Sf. Nicolae204, între str. Lipscani şi strada Doamnei, era un birt încă şi mai ieftin, se mînca cu 20 lei pe lună.
2,2 Restaurantul Epurescu (pe strada Regală, la nr. 3 — mai înainte birtul şl grădina lui Constantin) se afla în faţa aripii de pe strada 13 Decembrie a Hotelului Continental.
203 Restaurantul Iordache Ionescu, de pe strada Covaci, a funcţionat pînă In prima jumătate a secolului nostru; aici au cîntat lăutari vestiţi ai vremii, printre care Cristache Ciolac.
204 Strada Sf. Nicolae Şelari.
68
După războiul din 1877 am făcut cunoştinţă cu alte birturi mai săltate...
Era birtul lui Enache de lîngă Ministerul de Interne, în strada Academiei. Am mai vorbit. într-o mică odăiţă, cît se poate de primitivă, şi cu 4 mese numai, se mînca o excelentă bucătărie românească şi ieftină. Preţurile variau de la 20 bani porţia pînă la maximum 80; cu 80 bani aveai mîncările excepţionale, precum fripturi de curcan, de iepure etc.
Eu dejunam cu 90 de bani şi anume: pîine 10 bani, 2 ouă fierte 20 bani, o fleică 40 bani, 1 măr-10 bani, bacşişul 10 bani. Fără vin. Cu vin costa 1 leu şi 10 bani.205
Birtul Giinther, în dosul Pasagiului român, strada Cîmpineanu206, unde mâneam 4 feluri pe zi, vin şi desert cu 80 lei lunar. Birtul lui Madame Mari la biserica Albă207, cu firma: „La Mielul Alb". Casa a ars şi în loc s-a clădit o alta. Se mînca excelent, cu porţii foarte mari, pentru 80 lei pî lună.
Berăria şi birtul cu bucătăria germană a lui Grebert, mai tîrziu Os-vald, în strada Cîmpineanu colţ cu strada Regală208. Porţii mari şi mîncare bună. Dar mai ales bere vestită. Aici veneau să bea bere unii fruntaşi ai baroului şi ai politicii precum advocatul liberal Tache Giani, mai tîrziu ministru al justiţiei.
Foarte vestite pentru cîrnaţi şi fripturi erau restaurantele şi grădinile populare: „Leul şi Cîrnatul"209, Herăstrău!210, Zdrafcu211, Bordeiul, mai t'/zlu Floreasca212.
„Leul şi Cîrnatul" era vestit pentru cîrnaţii cu piele, Zdrafcu pentru fleici. în adevăr, nicăieri nu mîncai o fleică mai bună, o fleică de cel puţin un kilogram, servită pe o mare farfurie de lemn. La Bordei se petrecea de Paşte, Ja Sf. Gheorghe şi la 1 Mai. Aceasta era tradiţia populară.
Dar despre localurile de petrecere, teatre, baluri mascate, mustării, dulapuri, circ, petreceri de vară, Şosea etc. voi scrie mai tîrziu.
Ce departe suntem de epoca pe care o descriu.
205 Suma părea într-adevăr rezonabilă, căci în aceeaşi vreme (în 1873), la restaurantul Guichard de pe strada Ştirbei-Vodă nr. 12 un prînz la „preţuri fixe" cesta 2,50 lei, iar cina, pe atunci mai substanţială decît prînzul, 3,50 lei, inclusiv vinul („1/2 butilie de vin indigen"). Bacalbaşa, care era prin 1879 copist la Ministerul de Instrucţie Publică, avea însă un venit lunar de 88 de lei.
2ue Restaurantul Giinther (Guenter) aflat în apropierea bisericii Sf. Ionică, a; demolată, în spatele Palatului Republicii, avea şi o grădină, vestită în epocă (gi adina Alcazar).
207 De pe Calea Victoriei.
203 Mai exact pe strada Cîmpineanu (13 Decembrie), colţ cu Calea Victoriei, în ca ^ Torok, în care au funcţionat succesiv birtul lui Grebert, birtul lui Oswald, cofetăria Fialkovsky, restaurantul Elysee.
209 Pe strada 11 Iunie — fostă Filaret (în 1928 — nr. 58); a funcţionat de pe la 1870 pînă după ultimul război mondial.
210 „Noua grădină de la Herăstrău" (acolo „unde a şezut d. colonel N. Bi-bescu") se afla pe malul lacului cu acelaşi nume din marginea Bucureştilor; se ajungea la ea mergînd pe şoseaua Herăstrăului (Calea Dorobanţilor de azi) pînă „unde se află două stindarde, lîngă podişor"; în primăvara anului 1871 antreprenorul ei devenise un Simionescu Ştefan, care îşi anunţa clienţii că a amenajat grad na „cu mult gust", invitîndu-i stăruitor s-o viziteze: „Eleşteul Herăstrău — preciza el — cade în partea acestei gradine şi oferă privirilor cel mai superb aspect, în curînd barce pentru escursiuni pe eleşteu vor fi puse la dispoziţiunea vizitatorilor" (TEL., an. I, nr. 37, 16 mai 1871, p. 4).
211 Grădina Zdrafcu se afla pe malul Dîmboviţei, mai sus de actuala Facultate de Drept, aproximativ pe locul pe care s-a ridicat clădirea Operei române.
212 Moara cu iaz de la Floreasca, local popular situat pe malul lacului Floreasca, în apropiere de restaurantul Bordei de astăzi.
69
TEATRELE: Astăzi avem în Bucureşti iarna: Teatrul Naţional, Teatrul Regina Măria, Teatrul Fantasio, Teatrul Mie, un Teatru evreesc, Opereta, Opera, cel puţin 15 cinematografe, Circul, concerte filarmonice, două teatre de varietăţi: Alhambra şi Majestic, patru sau cinci cabare-turi de noapte, Teatrul Popular. Vara: două operete, trei teatre de reviste etc.
Dar cînd am venit în Bucureşti nu erau iarna decît două teatre româneşti: Teatrul Naţional şi sala Bossel, cît şi opera italiană. Apoi un cafeu-chantant la Paţae.213 Atît.
Teatrul Naţional era închiriat lui Pascaly, fiindcă Societatea dramatică nu exista încă. Pascaly juca melodramele lui sforăitoare, critica cea serioasă îl cenzura, dar publicului îi plăcea genul.
Pentru întîia oară am fost dus la teatru de către un prieten al familiei, locotenentul Boteanu, mai tîrziu generalul Boteanu. Se juca Don Juan de Marana214.
Am prins gust de teatru: mă duceam des căci stalul al 3-lea costa 2 lei. Rînd pe rînd am văzut: Rotarul, Idiotul, Hoţii de codru şi hoţii de oraşe, Răposatul dumnealui, Caterina Hovard, Ştrengarul din Paris etc. etc, melodrame şi comedii traduse ori localizate de Pascaly.215
La sala Bossel juca Matei Millo cu un repertoriu de comedii. Repertoriul său era compus din piesele: Lipitorile satelor, Avarul lui Moliere, Nunta lui Figaro, Paraponisiţii etc.216
Deşi repertoriul lui Millo era mult superior ca valoare literară şi teatrală, totuşi educaţia publicului era făcută în direcţia declamatoriei melodramatice.
Millo nu era numai un actor, dar era şi un educator prin teatru, el era unul din acei cîţiva boieri moldoveni cari, în epoca redeşteptării naţionale, au fondat teatrul românesc. Millo păstra în el scînteia care-i aprinsese în suflet focul sacru şi nu se putea despărţi de repertoriul care cuprindea atîtea capodopere.
Opera a fost concesionată ani îndelungaţi unui italian anume Fran-chetti, iar reprezentaţiile în sala Teatrului Naţional. Toată aristocraţia era de faţă. Casele mari şi bogate aveau loja abonată, tot asemenea mulţi chiaburi şi oameni de lume îşi aveau stalul abonat. Căci pe vremea aceea „fotoliul" nu exista, exista numai stalul I.
213 Pe strada Carol (astăzi 30 Decembrie).
214 Căderea unui inger sau Don Juan de Marana, „dramă în 5 acte şi 11 tablouri de A. Dumas, tradusă de d. Pascaly", din mai vechiul repertoriu al lui Mihail Pascaly (s-a jucat şi în stagiunea 1869—1870 — v. ROM. din 22 martie 1870, p. 3 — dar şi în anii anteriori).
215 Dintre traducerile şi localizările văzute de Bacalbaşa în anii 1872—1873 la „Teatrul cel Mare din Bucureşti" (Hoţii de codru şi hoţii de oraşe, „dramă critică şi socială" de Felix Pyat, tradusă de Paraschiv T. Georgescu, Caterina Howard, dramă de A. Dumas-tatăl, tradusă de Simeon Mihălescu), Rotarul sau Ţăranul in vremea lui Tudor era totuşi o lucrare originală a lui Mihail Pascaly („piesă naţională cu cîntece în 4 acte"); premiera ei a avut loc duminică 17/29 decembrie 1872, spectacolul, care beneficia şi de „muzica nouă naţională de d. A. Flechtenmacher" înclieindu-se cu „un mare dans românesc aranjat de domnul M. Galino".
216 In mai mare măsură decît Pascaly, Millo apela la repertoriul naţional sau la capodopere ale literaturii dramatice universale (Moliere sau Beaumarchais, ultimul cu Nunta lui Figaro jucată — în tălmăcirea lui Millo — sub titlul Căsătoria lui Figaro); Lipitorile satelor in Moldova era scrisă de el în colaborare cu Alecsandri; spectacolul cu Paraponisiţii amîndoi cuprindea „cînticelul comic" Paraponisitul fără slujbă de Alecsandri şi replica scrisă de Millo, Paraponisitul pus în slujbă, ambele interpretate de neobositul actor.
70
După papa Franchetti a venit concesia lui Serghiadi, care, însă, n-a
avut lunga existenţă a concesiei celui dintîi.217
Mai era şi un cafeu chantant cu cîntăreţe germane la Paţac, pe strada Carol. Mai era şi altul la Stadt Pesth, actualul Pasagiu Villacrosse.
La Paţac găseai în toate serile pe Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, boem literat, amator de cîntăreţe, de crenvirşti şi de bere. înconjurat de cîţi v a prieteni, Pantazi Ghica trona în toate serile în acea atmosferă plină de fum, de miros de bere şi de aburi de crenvirşti cu hrean.
Din cînd în cînd apărea cîte un actor român care spunea cupletul. Pantazi Ghica şi mai tîrziu Ion Moşoiu, tatăl d-lui Alfred Moşoiu, au scris multe cuplete pentru aceşti ambulanţi, printre cari cel mai celebru a fost I. D. Ionescu, venit mai tîrziu.
înainte de I. D. Ionescu a fost Romanescu. Acesta îşi debita monoloagele şi versurile prin cafenelele-concerte întunecoase; tot pe asemenea scene inferioare a debutat şi Aristiţa, fiica lui Demetriadi218, soţia lui Romanescu, mai tîrziu cea mai însemnată artistă a scenei române.
In aceeaşi vreme cafeul-concert a fost înveselit de verva unui comic, anume Fillkovsky. Despre acesta îmi aduc foarte puţin aminte. Ştiu numai că era foarte mult apreciat, căci el a inaugurat genul cupletului satiric de actualitate.
Pe vremea pe care o descriu exista cîntăreţul care, a doua zi după fiecare eveniment însemnat, îl cînta în versuri de actualitate. Astăzi, cîntăreţul a dispărut. După 50 de ani, acest gen vesel, curat, lipsit de obscenităţi, plăcut intelectualităţii, literar, nu-1 mai cultivă nimeni. Neapărat, cauza este că nu mai rentează. Căci, să nu uităm că trăim azi o vreme în care supremul cîştig bănesc este suprema aspiraţiune.
Vara Bucureştii nu aveau spectacole.
Lumea din elită sau pleca la moşii, sau se ducea la Paris, sau pe la băile din Austro-Ungaria. Valea Prahovei, cu toate staţiunile ei, era necunoscută atunci. Regele Carol, alegîndu-şi reşedinţa la Sinaia, a pus în vedere şi în valoare această regiune.219 Pînă atunci în Muntenia o parte a publicului, cîteva familii dintr-un cerc restrîns, se ducea la Cîmpulung.
Cine rămînea în Bucureşti se mulţumea cu grădinile Stavri220* şi Raşca dacă era din lumea bună, sau cu Giaferul221, Grădina cu cai222, „Leul şi Cîrnatul", dacă era de a doua mînă.223
217 Benedetto Franchetti a renunţat la concesiunea operei italiene din Bucureşti în februarie 1877, cerînd rezilierea contractului din pricina „pagubelor enorme" pe care le înregistrase (Massoff, Teatrul românesc, voi. II, p. 425).
218 Aristiţa Romanescu era fiica actorului Constantin Dimitriade (1831—1885) şi a actriţei Paulina Stavrescu.
218 Construcţia castelului Peleş, care a făcut din Sinaia reşedinţa de vară a familiei regale, şi, totodată, a protipendadei bucureştene, a durat zece ani, din 1873 pînă în 1883.
-20 Grădina Stavri (aparţinînd lui Stavri Constantinovici) se afla în anii 1870 pa vechea stradă Ştirbei-Vodă (la nr. 7), în apropierea Teatrului Naţional (TEL., an. IV, 27 august 1874, p. 3; 1 octombrie 1874, p. 3); ceva mai tîrziu s-a mutat pe strada Academiei (v. voi. de faţă, p. 278).
221 Grădina Giafer, de pe uliţa Podul de Pămînt (Calea Plevnei de astăzi), în faţa bisericii Sf. Constantin; aici se aflau şi distracţii populare, specifice Moşilor.
222 Situată pe malul Dîmboviţei, acolo unde azi se află strada Grădina cu cai, lîagă piaţa Kogălniceanu; mai tîrziu s-a ridicat aici şi o scenă pe care se dădeau spectacole de divertisment popular şi de teatru. A adăpostit şi spectacole de dresură de cai ale polonezului Dunski (de unde, probabil, şi numele de Grădina cu cai).
223 La mai vechile grădini bucureştene (unele dăinuind pînă către 1870) se referă şi Anton Pann în îndreptătorul beţivilor (1832): „Beţivii tot strînşi colac / Pe
71
Din cînd în cînd cîte un circ de vară care-şi instala baraca pe un maidan central distra pe bucureşteni. Alteori cuteza cîte o trupă de comedii sau de operetă franceză să debarce la Bucureşti. Dar altceva nimic. O trupă de teatru român n-ar fi îndrăznit să anunţe o stagiune de vară la Bucureşti.
De altfel nici nu era lumină, căci întregul oraş era luminat cu petrol.
Gazul aerian a fost introdus şi inaugurat mai tîrziu. Intr-o seară de toamnă am fost scoşi din pension pe două rînduri şi plimbaţi pe Calea Victoriei ca să vedem inaugurarea gazului. Vremea rece şi lume multă se plimba pe străzi. Lumina becurilor juca permanent, fiindcă instalaţia era, pesemne, primitivă, iar sita Auer nu era încă inventată. La Teatrul Naţional o inscripţie în litere de flăcări se juca şi prelingea balconul, din bătaia vîntului.224
Din timp în timp veneau în Bucureşti şi celebrităţi străine. îmi amintesc pe Adelina Patti.225 îmi amintesc de Madame Keller, frumoasa stea a unei trupe de operetă franceză, care ne-a adus de la Paris muzica şi teatrul lui Offenbach.226 Marii tragediani Rossi şi Salvini au venit mai tîrziu.227
Dacă nu erau cabareturile de noapte, erau grădinile de vară.*
Incontestabil că bucureşteanul jertfeşte prea mult pe altarul mîncării, băuturii şi petrecerilor, iată de ce viaţa de noapte cu vin bun şi cu lăutari a cultivat-o cu sfinţenie.
Herăstrăul vechi era grădina de predilecţie a bucureştenilor. Mai tîrziu s-a deschis şi Herăstrăul nou, dar fără prea mare succes. Şi mai era şi Teiul228, unde se făceau petrecerile ziua şi unde chefliii se scăldau cînd se încălzeau prea tare.
Dar Teiul era un lac periculos din cauza stufului care era trădător. Nu o dată scăldătorii imprudenţi, fie din cauza congestiei, fiindcă se scăldau după mîncare copioasă, fie că înotau în locuri unde se încurcau în vegetaţie, s-au înecat. Cînd am venit în Bucureşti era încă recentă în memoria bucureştenilor oameni de petreceri nenorocita întîmplare a unei tinere femei de viaţă liberă, anume Ioana, vestită pentru frumuseţea ei;
la grădini beţii fac, / Pin' mahala la Izvor, / Şi la Breslea In pridvor, / Dar mai mult şi mai vîrtos / Pe la Tabacii de Jos, / Unde petrec la vin bînd / Şi împreună cîntînd" (Anton Pann, Scrieri literare, ediţie îngrijită de Radu Albala şi I. Fischer, Ed. pentru literatură, Bucureşti, voi. I, 1963, p. 72—73).
'm Pînă în anul 1871 străzile Bucureştilor au fost iluminate cu felinare care foloseau luminări de seu (din ce în ce mai rare) şi lămpi cu petrol;ffla 31 octombrie/12 noiembrie 1871 a fost inaugurată în apropierea Parcului Libertăţii de azi Uzina de gaz, care a asigurat iluminarea Capitalei cu gaz aerian produs din cărbune! becurile Auer (inventate de germanul Auer von Welsbach), care dădeau o lumină mai puternică, albă, au fost introduse abia în 1894 (v. G. Potra,' Bucureştii, p. 106—117: Iluminatul şi paza de noapte a oraşului).
225 Confuzie cu Adelaida Ristori, despre turneul căreia Bacalbaşa a amintit mai sus. Celebra cîntăreaţă italiană Adelina Patti (1843—1919) a dat concerte în Bucureşti ceva mai tîrziu, în stagiunea 1885—1886.
22U Trupa franceză de operetă, operă bufă, comedie, vodeviluri şi drame a Emiliei Keller a dat spectacole în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară din primăvara anului 1872 şi pînă în 1877. Prima reprezentaţie a trupei franceze la Bucureşti a avut loc la 15/27 aprilie 1872, în sala Teatrului cel Mare, cu opereta Briganzii de Offenbach.
221 Ernesto Rossi a efectuat primul turneu în Bucureşti la începutul anului 1878, iar Tommaso Salvini în 1880 (v. cap. Anul 1878 şi Anul 1880 ale cărţii lui Bacalbaşa).
228 Grădina cu Tei se afla pe o parte a moşiei Colentina care aparţinuse fostului domnitor Grigore Ghica, pe malul lacului Ten
72
Ioana, fiind în tovărăşia mai multor prieteni, printre care şi poetul Geanoglu, s-a dus la Tei, a petrecut, a băut, s-a scăldat şi s-a înecat. Poetul Geanoglu, amantul ei, era de faţă. Şi el a cîntat-o în versurile publicate apoi în Dorul, colecţie de poezii foarte populare pe vremuri.229
Ca un crin de vară, Ce vintul îngheaţă, Frumoasă loano, în valuri perişi!230
Un alt loc de petrecere era moara cu iaz de la Floreasca. Nicăieri în Bucureşti nu se găseau raci mai mari şi mai gustoşi. în jurul iazului erau cabinele de baie foarte primitive. Nu era nimic pitoresc. Se mînca rad, peşte, ouă şi pui fripţi, dar vinul era foarte bun. într-un an, pe seară, s-a înecat şi aci un bucătar francez de la Capsa. Apoi clientela s-a rărit. Acea tragică întîmplare nu a omorît numai un om, dar şi localul.
Bordeiul era grădina populară de vară.*
Aspectul stradelor era cu totul altul cu 50 de ani în urmă.
Iarna erau, parcă, mai multe căderi de zăpezi, iar primăria nu le ridica. Una din plăcerile bucureşteanului era să se plimbe cu sania.
De cum se aşeza zăpada în straturi groase şi se făcea pîrtie, apăreau săniile cu sutele. Nici o birjă nu mai circula şi nici o trăsură particulară.
Pe lîngă numeroasele sănii birjăreşti erau multe sănii particulare, toate luxoase, cu mari reţele acoperind caii, cu şiruri dese de clopoţei cari atîrnau greu de gîtul lor şi umpleau văzduhul cu zăngănitul. Un lucru care a dispărut complet din Bucureşti este acest sunet de clopoţei ce se auzea iarna răsunînd din toate părţile. Pitorescul valtrapului şi al muzicii clopoţeilor îl regretăm noi cari l-am cunoscut.
Plimbatul în sanie sub ninsoarea deasă şi liniştită era una din voluptăţile epocii.
Iarna mai avea şi plăcerea deosebită a balului mascat. încă o petrecere care a dispărut cu desăvârşire.
229 Dorul, culegeri de versuri culte, clntece lăutăreşti, versuri populare etc, tipărite In ediţii ieftine, începînd de la mijlocul secolului trecut. Ediţia a Xl-a, din 1371, pe care am consultat-o (Dorul, „culegere de cînturi naţionale şi populare, vechi şi nouă, aranjată din nou, revăzută şi adăugită cu multe cîntece nouă şi vechi"), a apărut în „librăria-editură" a lui H. C. Wartha, se pare chiar sub îngrijirea editorului, în cea. 4000 exemplare, tiraj foarte mare pentru vremea aceea (exemplarul de la Biblioteca Academiei a ajuns pînă la Lugoj unde a fost, după o însemnare ma-nuscrisă, în „posesiunea lui Al. G. Onaie, ştud. cl. VI gim. din Lugoş, Lugoş, în 2 mai 1896").
230 De data aceasta (foarte rari) memoria îl înşală pe Bacalbaşa. Versurile nu aparţin poetului, pe atunci popular în mediile suburbane, G. A. Geanoglu, ci lui I Fănuţă, stihuitor de aceeaşi factură, care compusese spontan, în 1858, poezia La un cadavru (pusă pe note de T. Georgescu), inspirată de o întîmplare tragică petrecută la moşia Bîrlaţi, pe malul rîului Teleorman, la 10/22 mai 1858 cînd o fată, „voind a prinde peşte cu plasa... şi scăpînd într-un ochi fu victima valurilor". Poezia începea cu strofa: „Ca un crin de vară ce vîntul înghiaţă / Frumoasă Ioană în valuri pierişi, / Azi a ta guriţă revărsa viaţă / Şi acum, fetiţă, ca vîntul pierişi" şl se încheia în tonuri funebre: „Adio, Ioană, adio, copilă 1 / Sufletul tău zboară după-acest pămînt / Şi noi în durere toţi plîngem de milă / Depuind flori june pe tristu-ţi mormînt" (Dorul, p. 35—36). Romanţa La un cadavru — devenită populară în epocă — o cînta şi Leana în piesa lui Delavrancea, Hagi-Tudose (act I, scena VII) (amănunt asupra căruia ne-a atras atenţia, cu bunăvoinţă Şt. Cazimir).
73
D-abia venisem în Bucureşti şi camarazii mă fac să-i cunosc deliciile. Bineînţeles în mod platonic.
Intr-o duminică seara fusesem la teatru în companie, dar la ieşire ne oprirăm în faţa sălii Bossel. Era aproape miezul nopţii: măştile, unele intrau şi altele ieşeau. Pe stradă tinerii le apostrofau şi „se legau de ele". Măştile ripostau şi mergeau repede. In serile de bal mascat, joile şi duminicile, era un spectacol pe care nu-1 mai vedem astăzi pe Calea Victoriei.
Cînd am venit în Bucureşti era un singur bal mascat de elită, acesta era balul de la sala Bossel.
Mai erau baluri mascate la s'ala Franzelaru231, la sala Ziepser232, la Pomul verde233, la Jignita234. Apoi un altul la Dacia, altul la Hîrdău etc.
Balul de la Hîrdău era numit astfel fiindcă măsculiţele, mai cu seamă servitoarele, veneau desculţe, îşi spălau picioarele în hîrdău, îşi puneau ciorapii şi ghetele sau pantofii pe care îi aduceau în mînă şi apoi intrau în bal. Motivul e lesne de înţeles: antreprenorul nu tolera ca măştile să intre în sală cu încălţămintea murdară de noroi sau de zăpadă.
Balul acesta atît de inferior, frecventat de elementul femeiesc, era foarte căutat de bărbaţii din societatea mai de sus; tot tineretul băieţilor „de familie" venea la acest bal spre a danţa cu servitoarele care, pe vremea aceea, erau, de multe ori, fete drăgălaşe. Pe atunci profesia galanteriei nu era destul de răspîndită pentru ca să atragă şi să le facă cocote de marcă, pe toate cîte erau frumuşele.
Aveam 18 ani cînd am intrat pentru întîia oară la Bossel. Cu toate ifosele ce-mi dădeam ca să mă arăt degajat, cu toate că-mi luam aere de Don Juan rafinat, măsculiţele experimentate m-au cunoscut, dintr-o ochire, că sunt ageamiu. Două măşti în domino negru m-au luat în primire şi cu toate împotrivirile mele, m-au dus la bufet şi m-au silit să le plătesc un cornet de bomboane. Costa 4 lei.
Am plecat, dar m-am reîntors auzindu-mi numele chemat de un camarad, în dosul galantarului măsculiţa mea schimba, cu unul din chelneri, cornetul în contra 2 lei.
Am aflat după aceea cum că prin balurile mascate circulau un număr de veterane ale galanteriei cari, nemaiputîndu-şi agonisi viaţa într-alt fel, se acopereau cu un domino şi o mască, pîndeau pe naivi şi le storceau, nenorocitele, cîţiva lei, pîinea de a doua zi. Fie sub pretextul leului pentru garderobă, fie printr-un cornet de bomboane, fie sub pretextul leului de birjă, aceste femei, după cîteva ore de stăruinţe şi de cerşetorie, izbuteau să cîştige 8 sau 10 lei cu cari trăiau două-trei zile, pînă la balul viitor. Lovitura cornetului era cunoscută, ele îl obţineau de la client numai spre a-1 revinde imediat ţal-chelnerului pe preţul jumătate.
Mai tîrziu, balurile mascate au degenerat căci, după desfiinţarea sălii Bossel, ajunseseră cotidiane la sala Edison. Dar, ca tot lucrul trecut din vreme, au murit, şi pentru totdeauna.
231 Sala Franzelaru, situată în mahalaua Antim, pe strada Bateriilor (fostă Cazărmii), în apropiere de strada Sfinţii Apostoli era amenajată atît pentru dans, cît şi pentru conferinţe; aici s-au inaugurat la 9/21 decembrie 1884 conferinţele „Cercului de studii sociale" bucureştean; astăzi pe aceste locuri se ridică noul centru civic al Bucureştilor.
282 Sala Ziepser de pe strada Sf. Constantin, în apropierea Bulevardului Gh. Gheorghiu-Dej de astăzi.
233 Sala de la „Pomul verde" a lui Hagi Tomiţa de pe strada Sf. Vineri, situată în fundul unei curţi, la capătul unui gang sordid.
234 Sala Jignita din strada Negru-Vodă, în apropierea Pieţii Unirii de astăzi.
74
Toamna erau mustăriile şi tăierea.
La unele răspântii anumite erau instalate teascuri şi linuri în care se fabrica mustul. Aceste mustării funcţionau în baza unei taxe ce plăteau axizarilor primăriei235. Lîngă mustărie era grătarul cu cîrnaţi apoi, mai pe la margine venea şi jarcaleţul şi se încingea şi joaca. Bineînţeles că, de multe ori, afacerea se sfîrşea cu păruială şi la comisie.
Pe vremea aceea poliţia avea cu totul o altă organizare; nu existau circumscripţiile şi nu existau inspectoratele; nu erau decît 5 comisari pentru întreaga Capitală cu subcomisarii respectivi.236
Cînd am venit în Bucureşti, prefect al poliţiei era Vasile Hiotu237, tatăl ministrului actual al Palatului regal. Director al poliţiei, un colonel Murat. Şeful sergenţilor de oraş, Saşa Antonescu. Subşeful sergenţilor, vestitul tist238 Sarandi239, fratele actriţei Frosa Sarandi. Acest Sarandi, mai popular sub numele de „tistul", era o figură tipică a Bucureştilor, scund, purta un barbişon subţire şi două mustăţi lungi, călărea un cal mic alb şi avea pe mînă, legat cu o curea, un bici după modelul rusesc.
Ce vremuri, nu-i aşa?
Cei cinci comisari erau: Romniceanu în roşu, Miulescu — cel cu crima din str. Soarelui240 — în verde, Gălăşescu în negru, Slăvescu în galben. In albastru era un bătrîn al căruia nume nu-1 mai reţin.241
Dulapul era încă în floare. Aşteptam Pastele cu nerăbdare pentru multe lucruri, dar mai ales pentru Bordei şi pentru dulap.
Erau dulapuri mici numai cu 4 poliţe, acestea n-aveau mare clientelă, dar erau şi dulapurile cu 6 şi chiar cu 8 poliţe. Cele mai multe erau, însă, cu 6 poliţe.
Îmi amintesc de două din acestea, cari erau foarte căutate şi atrăgeau o lume imensă: dulapul din capul stradei Dudeşti şi dulapul din sos. Şte-
235 Axisarii erau funcţionari ai primăriei care percepeau taxele (axise) la intrarea în comună (la bariere) pentru diferite produse (băuturi alcoolice, articole coloniale şi manufacturiere, petrol etc), taxe care contribuiau la constituirea fondului comunal. în 1871, la periferiile Bucureştilor se aflau 14 bariere (Mogoşoaia — în piaţa Victoriei de azi; Herăstrău — la capătul uliţei Herăstrăului, adică la întretăierea căii Dorobanţilor de azi cu Şoseaua Ştefan cel Mare; Mândrit; Moşii; Iancu; Vergu; Dudeşti; Piscu; Şerban-Vodă; Craiovei; Spirea; Cotroceni; Belvedere şi Tîrgoviştei). Axisele — taxe de tip feudal — au fost desfiinţate abia în martie 1903 printr-o lege propusă de Emil Costinescu, ministru de Finanţe în guvernul liberal de atunci.
236 In 1872 poliţia comunală bucureşteană dispunea de 100 de subcomisari şi de 500 sergenţi „de i stradă".
237 Vasile Hiotu a fost prefect al poliţiei Capitalei în 1870—1871.
238 Tist, comandant, şef.
239 Titulatura exactă a lui N. Sarandi — întîlnit de noi cu această funcţie în Monitorul oficial al României din ianuarie 1871 — era de „ajutor al şefului sergenţilor de oraş".
24a jy[ae Miulescu, devenit între timp patron de tipografie, a fost acuzat, pe nedrept, de comiterea unui asasinat, în complicitate cu soţia sa, în ziua de 12/24 mai 1385 (celebra — pe atunci — „crimă din strada Soarelui" — azi strada Teodor Aman, v.: C. G. Costa-Foru, Crima din strada Soarelui, Bucureşti, 1889, şi cap. Anul 1886 al cârtii lui Bacalbaşa).
241 Bucureştii erau împărţiţi de la începutul secolului al XlX-lea în cinci sectoare administrative, numite „culori", rămase patru, imediat după 1900, cînd se desfiinţează culoarea de roşu. Pe vremea istorisirii lui Bacalbaşa, culoarea de roşu cuprindea centrul comercial al oraşului, cea de verde, vestul şi nord-vestul (între Calea Victoriei şi Calea Rahovei), albastru — sudul (între Calea Rahovei şi Calea Dudeşti), negru — estul (între Calea Dudeşti şi Calea Moşilor) şi galben — nordul (intre Calea Moşilor şi Calea Victoriei).
75
fan cel Mare. Dar moravurile noi au desfiinţat o întreagă şi depărtată tradiţie.
Petrecerile bucureştene erau nedespărţite de lăutari. Lăutarii înveselesc şi au înveselit din timpuri pe care nu le putem preciza, lăutarii bucureşteni erau oaspeţi iubiţi ai tuturor chefurilor.
Cel mai bătrîn lăutar pe care l-am cunoscut încă din casa părintească era Marinică. Foarte vestit pe vremuri, cînd l-am văzut pentru întîia oară era aproape retras din activitate. Era un bătrîn cu barba albă, foarte mic de statură, dar încă vioi.
S-a încercat să-mi dea cîteva lecţiuni de vioară. Deşi instrumentul îmi plăcea mult, n-aveam aptitudini.
Lăutarii epocii erau: Angheluş, celebru muscalagiu242, Pădureanu bă-trînul243, Ionică Dinicu244, tatăl lui Grigoraş Dinicu, Ochi Albi245 bătrînul, Pădureanu surdul, oare cînta Ja berăria Strobel, al doilea Angheluş din Ploieşti care, în realitate, nu era Angheluş, ceva mai tîrziu Marin Buzatu, chitarist şi cîntăreţ, un alt lăutar numit Muscalu, care avea în repertoriu un cîntec pe care-1 cînta rîzînd cu hohote etc.
Pădureanu, nu surdul, a făcut senzaţie la expoziţia din Paris si în Rusia.246
Alături de lăutari erau viorişti străini.
Mai întîi Wiest, o figură foarte expresivă şi foarte populară a epocii. Fără să fi fost un artist mare, era, însă, un muzicant care cînta cu tot sufletul. Wiest cînta cu mîinile, cu picioarele, cu ochii, cu toată fiinţa lui, arcuşul sălta pe coarde în yoltigiuri fantastice, era un pasionat şi un fan-tasc care entuziasma şi ridica sala în aclamaţiuni furtunoase.
A fost cel mai popular viorist pe care 1-a avut Bucureştii.
Mai tîrziu au venit fraţii Schipek, doi viorişti boemi de mare valoare. Mai ales cel mare.
Schipek cel mare era cu mult superior fratelui său şi era un executant de un rar talent. Era aproape un virtuos destinat la o mare celebritate dacă viţiul băuturii nu l-ar fi omorît prematur.
Capelmaistrul Hubsch a fost şi el o figură populară. La Teatrul Naţional cînd dirija orchestra, plăcerea cea mai mare o avea cînd galeria îi cerea un cîntec. Cînd, după executarea unei bucăţi clasice, răsuna de sus strigătul: „Sîrba!", Hubsch se înălţa pe scaun, apuca bagheta, ridica ochii către galerie şi dedea semnalul. Şi orchestra ataca o sîrbă pe care capelmaistrul o dirija într-un tempo vivace. Şi aplauzele izbucneau de sus pentru marea fericire a artistului.
242 Angheluş Dinicu, ctntăreţ muscalagiu (din nai), bunic al lui Grigoraş Dinicu.
243 Sava Pădureanu (1848—1918), la început cobzar într-un taraf bucureştean şi-a alcătuit un taraf propriu în preajma Războiului de Independenţă, cu care a cîntat şi peste hotare.
244 Ion Dinu (Dinicu), a cîntat şi el în străinătate, în Franţa şi Rusia.
245 Năstase Ochialbi, • tatăl vioristului George N. Ochialbi; a cîntat cu taraful său la Ploieşti şi Bucureşti.
246 Sava Pădureanu, cu taraful său a cîntat la expoziţia internaţională de la Paris din 1889 (în pavilionul restaurant, în alternanţă cu taraful lui Angheluş Dinicu); deosebit de apreciat, a obţinut diploma de onoare şi medalia de aur a expoziţiei (aici a şi compus Sirba Expoziţiei). Bucurîndu-se de apreciere internaţională a fost invitat să cînte la Londra (1891), din nou în Franţa şi de mai multe ori in Rusia (în vara anului 1894 a cîntat în grădina Krestovski din Petersburg şi la Peterhof).
76
Acestui neamţ îi plăcea poporul şi îi iubea fanteziile/'
BĂCANII: Bucureştiul a avut întotdeauna băcănii bine garnisite fiindcă românului i-a plăcut să trăiască bine.
Deşi arn avut în Bucureşti atîţia băcani de frunte, totuşi aproape nici o firmă n-a ajuns pînă în zilele noastre. Şi din acest punct de vedere fragilitatea tuturor lucrurilor şi lipsa spiritului de continuitate ne deosebeşte.
Cel mai însemnat .băcan al timpului era Staicovici. Negustor de vreri: ea veche, ponderat, cinstit, conştiincios, serios, figură impunătoare, parei;-! văd încă în uşa prăvăliei de pe Calea Victoriei, într-un lung par-d esiu cenuşiu, cu ochelarii pe nas, privind de sus. Era prototipul negustorului din vremea aceea, a marelui negustor cu greutate care însemna mult. Staicovici, dacă n-a lăsat în-urma lui băcănia, a lăsat fabrica de conserve şi pe fiii săi în frunte cu doctorul Staicovici, oculistul distins şi medic şef al Capitalei. /A fost cel dintîi român care a îndrăznit să atace această industrie, fci cel dintîi care a sustras clientela românească birniciei conservelor străine.248
Băcani mari mai erau: Păun Popescu în hanul Zlătari, Martinovici249 ş: Fundescu în Lipscani, Sălcianu în Cîmpineanu (azi Hotelul Simplon), Colţescu şi Petrache Ion în casele Creţeanu (astăzi Palatul Băncii Naţiunii), Cavadia, Rietz250 în strada Carol, Anghelescu în faţa Palatului regal etc.
BISERICILE: Bucureştii au fost un oraş cu foarte multe biserici; aoroape pe fiecare stradă era o biserică; însă multe din ele au fost dări mate.
Pe Calea Victoriei, numai între cheiul Dîmboviţei şi Piaţa Teatrului au fost dărîmate trei: una era biserica Măgureanu în faţa Liceului Sf. Sava; a doua Sf. Ion pe locul unde se află astăzi Casa de Depuneri251; a treia biserica Sărindar pe locul scuarului Cercului militar.
Biserica Zlătari a fost cu totul renovată.
247 Eduard Hubsch (1833—1894), stabilit în ţara noastră în 1859 era, din 1881, şt u! muzicilor militare; între anii 1880—1893 a fost dirijorul orchestrei Teatrului N iţional din Bucureşti.
248 Dumitru Staicovici a deschis o fabrică de conserve în 18741 în ianuarie 1877 el oferea, în magazinul său de pe Calea Mogoşoaiei, „vis-â-vis de Palat" următoarele conserve preparate din „legume naturale" în fabrica sa: mazăre verde'păstăi, bob verde păstăi, fasole grasă verde, fasole fină verde, dovlecei verzi, tarhon verde, pătlăgele vinete şi bame verzi (TEL., an. VIII, 8 ianuarie 1877, p. 4).
219 Băcănia lui „Martinovici şi Angelu" (desigur Anghel), cu firma „La Crucea d< aur", la intersecţia străzii Lipscani cu strada Smîrdan („în colţul hanului Şer-ban-Vodă"), pe aceeaşi parte cu Banca Naţională; în 1871, cînd Bacalbaşa revenea la Bucureşti, băcănia punea la dispoziţia cumpărătorilor un sortiment bogat şi variat pi-mire cărei zahăr, cafea, luminări, pesmeţi de Presburg şi de Braşov, caşcaval de Başov, vinuri străine şi indigene, brînză şi urdă de Braşov, salam nou de Sibiu şi V, rona, brînză de Elveţia, untdelemnuri de Nizza, Toscana şi Grecia, şocolată, sar-dine în cutii, lichioruri, absinte, coniac, făină de Arad etc. (TEL., an. I, nr. 37, ie mai 1871, p. 4).
2j4 Băcănia „La Steagul alb".
251 Biserica Sf. Ioan cel Mare, refăcută de către Constantin Brâncoveanu, a fost demolată în 1893, pe locul ei ridieîndu-se palatul C.E.C.-ului de pe Calea
Victoriei.
77
Biserica Domniţa Bălaşa nu era decît o mică bisericuţă. Mai tîrziu a fost refăcută cu totul.252
Multe biserici au fost dărîmate în acest interval de 50 de ani, dar nu am să mă ocup de ele.
LIBRĂRIILE: Din toate librăriile de astăzi, două singure existau la 1871, Librăria Socec253 şi Librăria Ioaniţiu254. Pe atunci mai erau: Librăria Danielopolu în colţul Pasagiului român255, Librăria Ioanid256, Librăria Wariha257, mai tîrziu Librăria Haiman258.
TIPOGRAFIILE: Cele mai însemnate erau: tipografia Ispirescu259, Conduratu260, Gobl261.
2""2 Biserica Domniţa Bălaşa a fost complet renovată în 1881—1888 după planurile; arhitectului Al. Orăscu — şi la această „refacere cu totul" se referă Const. Bacalbaşa.
:'3 Librăria-editură Socec, înfiinţată în 1856 de I. V. Socec care învăţase meseria în librăria lui George Ioanid (fusese adus de acesta în 1848 de la Braşov) a devenit curînd una dintre cele mai importante case editoriale româneşti, continuîndu-şi existenţa (ca societate anonimă) pînă după al doilea război mondial; librăria Socec îşi avea sediul în 1873 pe Calea Mogoşoaiei la nr. 7 (v. p. 51, nota 87).
J54 Fraţii Theodosiu şi Constantin Ionniţiu (Ioaniţiu), bucureşteni prin naştere, primul fost vînzător în librăria lui G. Ioanid, au devenit proprietari de librărie în 1866, asociaţi „la parte" cu G. Ioanid; din 1887 Theodosiu Ionniţiu s-a ocupat singur de comerţul cu cartea; librăriile Th. Ionniţiu şi C. Sfetea vor participa după 1918 la întemeierea societăţii de editură Cartea românească; din 1871 pînă în 1874 librăria fraţilor Ionniţiu (sub firma lui G. Ioanid) se afla pe Calea Mogoşoaiei, în faţa Teatrului Naţional.
155 Librăria lui A. Danielopolu şi-a avut sediul prin anii 1850 în strada Colţei, mutîndu-se mai tîrziu în Pasajul român, unde o întîlnim în 1867.
*5S Negustorul de articole braşoveneşti George Ioanid (născut la Bucureşti în 1818) s-a ocupat şi de comerţul cu cartea de prin 1838, fiind primul editor modern din ţara noastră; activitatea editorială propriu-zisă şi-a început-o în 1846;|în 1873 sediul „librăriei G. Ioanid şi Spirescu" (A. Spirescu era ginerele lui Ioanicjf se afla pe strada Lipscani la nr. 18, lîngă băcănia lui Păun Popescu. In 1874 G. Ioanid a dat faliment, fondul său de carte trecînd în 1877 în proprietatea librăriei fraţilor Ionniţiu (strada Lipscani, nr. 27).
157 Ca şi I. V. Socec, Honoriu C. Wartha (1839—1894) fusese adus de G. Ioanid de la Braşov, pentru a lucra în librăria acestuia; în 1859 a deschis o librărie proprie, în asociaţie cu Bălăceanu, pe Podul Mogoşoaiei. In 1871 librăria sa era instalată pe strada Lipscani la nr. 7 (în hanul Greci). Şi-a încetat activitatea ca librar în anul 1874.
258 Librăria Ig. Haiman se afla pe Calea Mogoşoaiei, în faţa Palatului regal (pe la 1890); ea a fost „cea dintîi librărie care a introdus la noi cărţile străine în depozit permanent")(George Costescu, op. cit., p. 233).
:'59 Scriitorul şi folcloristul Petre Ispirescu, împreună cu Petre Gorjan, C. Fe-trescu-Conduratu ş.a. a înfiinţat în 1868 Tipografia laboratorilor români (devenită mai tîrziu Noua tipografie a laboratorilor români); după cîteva luni ceilalţi asociaţi s-au retras, tipografia rămînînd numai în proprietatea lui Ispirescu şi Gorjan, pînă în 1879, cînd se retrage şi acesta din urmă. In 1873 tipografia funcţiona pe strada Academiei la nr. 19.
~60 Tipograful bucureştean C. Petrescu-Conduratu (1844—1900), era, în 1871, proprietar al unei tipografii (înl asociaţie cu I. G. Costescu) situată pe Calea Mogoşoaiei la nr. 7, acolo unde se afla şi librăria Socec; prin 1872, împreună cu D. A. Laurian, el a preluat tipografia lui C. A. Rosetti, trecută apoi, în 1876, în proprietatea lui Carol Gobl.
161 Bacalbaşa se referă fie la Tipografia lucrătorilor asociaţi, fondată în 1865 de Searlat Walter, Fr. Gobl şi Petre Ispirescu, rămasă după 1868 (pînă în 1876) numai în proprietatea primilor doi (în 1873, sub numele Tipografia Curţii — Lucrătorii asociaţi, avea sediul în Pasajul român la nr. 12), fie la tipografia lui Carol Gobl, fiul cel mai mare al lui Francisc Gobl, tipograf vienez stabilit la noi în ţară, care a devenit, după 1876, unul dintre principalii patroni de tipografie din Bucureşti (în 1878 tipografia „Românul — Carol Gobl" funcţiona pe strada Doamnei la nr. 14).
78
Mai erau încă şi altele, precum a lui Weiss262, a lui Cucu263 etc.
FARMACIILE: Farmacii ţinute de români nu cred să fi fost pe atunci. Comerţul farmaciei a fost introdus în România de saşi. Cele mai multe farmacii, dacă nu chiar toate, erau ale saşilor. îmi amintesc mai multe nume, precum: Brus, Thois, Tiiringher, Risdorfer264.
DOCTORII: Nu mai trăiesc decît foarte puţini medici de pe acele vremuri. Doctorul Măldărescu venise atunci tînăr de la Paris. Mi-1 aduc aminte, fiindcă, locuind la o rudă în strada Mihai-Vodă, a fost chemat ca să mă examineze pentru o răceală. Mai trăieşte şi doctorul Severeanu, cunoscutul chirurg.
Dar medicii cunoscuţi, cu reputaţie stabilită, unii bătrîni, alţii în puterea vîrstei erau: doctorul Carol Davila, cea mai populară figură medicală a Bucureştilor, doctorul Marcovici, doctorul Obedenaru, care se ocupa mai mult de literatură decît de medicină, doctorul Fotino, doctorul Polizu, doctorul Fiala, doctorul Protici, doctorul Atanasovici, doctorul Calenderu, doctorul Teodori, doctorul Felix, doctorul Turnescu, doctorul Ale-xianu etc.
MAGAZINE: Cine mai poate recunoaşte Bucureştiul? Comerţul său a luat cu totul altă înfăţişare.
Lipscanii, unde astăzi domină aproape exclusiv firmele evreeşti, pe acea vreme era al firmelor româneşti sau al firmelor bulgarilor' şi ale grecilor românizaţi. îmi mai amintesc numele: Stancu Bechianu, Radu-lianu, Martinovici, Păun Popescu, Dancovici, Fundescu, Coemgiopolu.265
Cele mai mari magazine cu articole de mode erau române sau franceze. Pentru pălării era Madame Volays. Pentru mătăsuri magazinele „Aux villes de France" şi „A la viile de Lyon".
AVOCAŢII: Cei mai însemnaţi avocaţi ai epocii erau Bosianu, considerat ca cel mai mare jurisconsult al ţării şi avînd cea mai mare autoritate, cît şi Gheorghe Costa-Foru.
262 Tipografia Thiel şi Weiss, înfiinţată prin 1870, se afla în 1873 pe strada Lipscani, la nr. 11—13; în 1895, după moartea lui Fr. Thiel, Johann (Ioan) Weiss (1832—1904), tipograf venit din Braşov, va ceda maşinile sale ziarului Adeverul.
263 petre m_ Cucu (1844—1902) a lucrat în cîteva tipografii bucureştene (uneori fiind asociat cu patronul sau însărcinat cu conducerea tipografiei, specialitatea sa fiind aceea de paginator) pînă în 1877 cînd se căsătoreşte cu Dorotheea, văduva lui Anton Mănescu, proprietar al unei tipografii pe strada Lipscani; tipografia purta numele moştenitoarei — Dor. P. Cucu — şi funcţiona în 1880 pe strada Lipscani la nr. 1—3, dar de conducerea efectivă a ei se ocupa Petre M. Cucu. Probabil că la această tipografie „Cucu" — în care s-au tipărit cîteva din principalele ziare bucureştene pînă către 1900 — se referă Const. Bacalbaşa.
264 Unele dintre farmaciile citate de Bacalbaşa sînt înregistrate şi în ghidul lui Ulysse de Marsillac din 1873, ghid la care am apelat de atîtea ori pînă acum şi anume: Fr. Bruss, pe Calea Mogoşoaiei, peste drum de biserica Sărindari, Joseph Bruss, pe strada Şerban-Vodă, Joseph Thois, pe Calea Mogoşoaiei, Iulius Rissdorfer, pe strada Carol I; am întîlnit însă şi un nume românesc, ignorat de Bacalbaşa: Aurelius Ciura, pe strada Lipscani.
265 în studiul Lipscanii şi importanţa lor In dezvoltarea comerţului, George Potra (Bucureştii, p. 97—105) se referă la activitatea cîtorva mari negustori lipscani, printre care, dintre cei enumeraţi şi de Bacalbaşa: Stancu R. Bechianu, A. B. Dancovici, Gheorghe Coemgiopolu (1819—1878).
79
Amîndoi aceştia s-au dus la Paris fiind oameni maturi. Au luat doctoratul în Drept la o vîrstă relativ înaintată.
Apoi se citau numele avocaţilor: Vasile şi Constantin Boerescu, G. Danieleanu (Danielopolu), care începea, Gheorghe Vernescu, Vericeanu, Petre Grădişteanu, Tache Giani. Aceştia doi din urmă mai tineri, ca şi Gheorghe Cantili, profesorul de dreptul penal la Facultatea de Drept.266
Aspectul Capitalei, ziua şi noaptea, era cu totul deosebit.
Tribunalele erau instalate în casele, astăzi pe jumătate dărîmate, lîngă Teatrul Liric267, şi, pe trotuarul din faţă, vechiul anticar, evreul Zwiebel. Acesta era un om foarte cumsecade. Cunoscut de toată lumea juridică şi mare bibliofil. A lăsat un fiu care face acelaşi comerţ, însă fără dulap pe stradă.
Cilibi Moise, un tip original, poate cel mai original al Bucureştilor, avea baracă de mărunţişuri lîngă podul de la Doamna Bălaşa.288
CRĂCIUNUL: Au trecut 50 de ani şi parcă era ieri. Am rămas fireşte tot ce-am fost şi mi se pare că nimic nu este schimbat. Văd, ca şi în copilăria mea, tot felul de oameni cu tot feluri de vîrste, şi văd sexele diferite, şi soldaţi trecînd cu pasul tîrîş şi preoţi cu bărbile lungi şi cărunte şi mi se par toţi că sunt aceiaşi.
Şi cu toate acestea, din cîţi camarazi am cunoscut în cele dintîi clase liceale, din foştii mei colegi de la universitate, din cei cîţiva cu care am început gazetăria, cît de puţini au rămas!
Spuneam deunăzi unui prieten că încep să mă simt străin şi singur. Aproape toţi oamenii generaţiei mele şi a generaţiilor mai apropiate de a mea, fie mai dinainte, fie mai din urmă, au căzut în mersul vecinie neobosit către o ţintă de toţi necunoscută şi care este neantul şi eternitatea. De cîte ori îmi arunc ochii împrejurul meu, văd că mai lipseşte unul. Şi tot astfel va fi pînă la cel din urmă.
Crăciunul de la 1871?!
Vîrstă de atunci îl aştepta cu nerăbdare.
De pe la ceasurile 10 din seară începea să răsune Bucureştiul de strigătele ascuţite ale colindătorilor în noaptea ajunului. Pe vremea aceea, colindătorii erau copiii din mahalale, copiii oamenilor săraci cari ieşeau ca să aducă acasă, acolo unde erau vetrele mai reci şi inimile mai pustii, tot ce puteau aduna ca mere, nuci şi covrigi.
268 Majoritatea avocaţilor citaţi de Bacalbaşa s-au afirmat — cum era obiceiul vremii — şi în viaţa politică şi îi vom reîntîlni deseori în filele — şi volumele — următoare ale acestei lucrări. Constantin Bosianu şi Gh. Costa-Foru erau, într-adevăr, mai în vîrstă, fiind născuţi în 1815 şi, respectiv, în 1821, faţă de ceilalţi, mai tineri: Vasile Boerescu (n. 1830); Constantin Boerescu (n. 1836); Gh. (Gună) Vernescu (n. 1833), Petre Grădişteanu (n. 1839); Dimitrie (Tache) Giani (n. 1838) etc.
267 Tribunalul „vechi" îşi avea sediul In piaţa Valter Mărăcineanu de astăzi, în apropierea grădinii Cişmigiu, în aripa din dreapta a caselor Maican; în aceeaşi clădire se aflau Conservatorul de muzică şi artă dramatică şi Societatea Ateneului Român; alături a fost construită în 1893 sala Teatrului Liric {Opera română).
288 Cilibi Moise (Froim Moise Schwartz) era negustor boccegiu (ambulant); el este autorul unor aforisme şi glume preţuite în epocă şi reeditate pînă în zilele noastre. Nu se mai afla în viaţă cînd Bacalbaşa sosise la Bucureşti (murise în 1870, la 58 de ani) (v. Cilibi Moise, neguţător ambulant, filozof popular în: Potra,. Bucureştii, p. 412—423). V. şi nota 269, p. 82.
80
Centrul comercial era mai rece şi mai puţin primitor de astfel de manifestaţiuni tradiţionale; însă cu cît te depărtai către margine, răsuna tot mai des cîntatul cristalin al copiilor: „Bună dimineaţa la Moş-a juni Ne daţi? Ne daţi?"
Fără să cred în magia datinelor, am ascultat şi aud şi astăzi cu plăcere acest cîntat prevestitor de ceva nedesluşit,-dar care întotdeauna înduioşează. Şi cînd îl mai aud astăzi înspre revărsat de zori, îmi reamintesc melancolic de anii cei fără de grijă, anii tuturor speranţelor, ani care n-au să se mai întoarcă.
Cînd au mai trecut doi ani după ce am venit în Bucureşti, am plecat şi eu cu „bună-dimineaţa". Era pe vremea aceea obiceiul că şi liceenii adunaţi în grupuri măricele, care de multe ori ajungeau pînă la 40, să plece cu Moş-ajunul. Fiindcă erau, pe acea vreme, multe case care respectau datina şi-şi făceau o plăcere şi o petrecere din primirea colindătorilor.
Era actorul Pascaly care, de-cu-seară se instala în antretul casei, dîndărătul unei mese mari pe care se aflau coşuri cu nuci, cu covrigi de cei mici, cu mere, cu pahare pentru vin, cu samovarul cu ceai. Şi alăturea damigenele cu vin. Pînă aproape de ziuă, Pascaly primea neobosit şi vesel şi ura copiilor sănătate şi un an mai spornic şi ciocneau paharul şi avea cîte o vorbă bună pentru fiecare.
Era şi profesorul nostru de limba elenă de la Liceul Sf. Sava care primea prieteneşte. într-o căsuţă mai mică, asistat de fiica lui, o frumoasă şi încîntătoare tinereţe brună, moartă, prematur, ca soţie a unui ofiţer Olănescu, Ilie Benescu primea, împărţea, ciocnea, dar şi bea. Căci
ii plăcea vinul cel bun pe care îl găseai în Bucureşti pe vremurile acelea.
Mai erau şi alţii, mai erau şi altele. Diavolii de băieţi cunoşteau oare-cari tinere drăgălăşenii bucureştene care respectau tradiţia şi primeau colindătorii.
într-un an oarecare ne-am adunat mulţi, eram aproape de patruzeci, dar nu-mi mai aduc aminte de nici unul. Ştiu numai că printre noi era şi Alexandru Macedonski. Tot ciocnind paharele prin casele pe unde trecusem, am ajuns destul de ameţit la locuinţa surorilor Laura şi Smărăn-liţa B., unde întreaga familie era adunată. Am fost primiţi cu braţele deschise. Drept mulţumire, am vărsat un pahar de vin peste mîneca d-şoarei Laura care, în camizolă albă, făcea onorurile casei.
După colindă venea Crăciunul cu toate stelele, vicleimurile şi balu-ile mascate.
Trecînd vremea, toate obiceiurile au degenerat. Mai tîrziu, băieţii cu steaua ori cu vicleimul nu mai erau decît nişte ţigănuşi sau alţi derbedei lin pleava mahalalelor care intrau prin curţi pentru ca să fure. Apoi biata datină a devenit o meserie pentru exploatatorii perverşi. Oarecari ţigani profesionişti formau cete de copii pe care îi încorporau în grupuri,
iii învăţau cîteva cîntece de stea şi îi urmăreau la distanţă. Cînd copiii ieşeau dintr-o curte, antreprenorul era lîngă ei şi le lua tot ce încasase. Bineînţeles, copiii erau plătiţi în mod derizoriu, cu cîţiva gologani pe noapte.
Poliţia, primind numeroase plîngeri în urma hoţiilor săvîrşite, şi fiind pusă în cunoştinţă despre felul în care sunt exploataţi copiii cu Kteaua, a luat într-un an dispoziţia de a interzice cu totul şi colinda şi vicleimul şi steaua. [...]
După război s-a acordat oarecare libertate, dar cu autorizaţia poliţiei.
81
Stelele erau foarte numeroase pe vremea venirii mele în Bucureşti, iar populaţia le primea bucuros. Dacă ieşeai seara pe stradă, nu făceai doi paşi şi întîlneai o stea. [...]
Vicleimuri erau iarăşi numeroase, astăzi d-abia dacă întîlnim doar cîte unul. Acum cincizeci de ani actorii vicleimului erau amatori cari asociaţi lucrau pe socoteala lor; astăzi este iarăşi o afacere a întreprinzătorilor cari exploatează pe cei cari joacă.
Vicleimul, sau Betleemul, oraşul unde s-a născut Hristos, cînd era complect — fiindcă erau vicleimuri mari şi vicleimuri mici —, era compus din următoarele persoane:
Irod împăratul, îmbrăcat cu mantie roşie încadrată în blană albă, cu sabie, coroană etc.
Ofiţerul, îmbrăcat în costumul legionarului roman.
Cei trei crai, adică magii, cu costume orientale, anume Gaspar, Mel-hior şi Baltazar.
Pruncul, copil între 12 şi 14 ani.
Paiaţa îmbrăcată cu haine strimte şi cu diferite petice.
Moşul cu mască, barba lînoasă, cu cojocul şi căciula întoarse pe dos.
Vicleimul, bineînţeles, a degenerat. De unde vicleimul original avea un dialog inspirat din mistere sau naşterea lui Hristos, cu vremea s-a vulgarizat şi chiar s-a trivializat. Astfel am ajuns la vicleimul zis „fără perdea", care nu mai are nimic comun cu vicleimul tradiţional.
.Acum cincizeci de ani, vicleimul ca şi steaua erau încă la multă favoare. Tradiţia spunea că oricărei case care va primi vicleimul îi va merge bine, că oricărei case care respinge steaua îi va merge rău. Se-nţe-lege că acestea erau eresuri bine întreţinute de cei interesaţi, dar care aveau credincioşi în oamenii de pe vremuri. Cu încetul, tradiţia a pierdut înrîurirea şi lucrul a degenerat. [...]
Tipuri bucureştene
Pe vremea întîii mele tinereţi, Crăciunul venea întotdeauna cu purcelul fript, cu sarmalele, cu caltaboşul şi cu cozonacii. Ziua întîia era a meselor în familie, ziua de-a doua a meselor pe la prieteni, iar ziua de-a treia a vizitelor.
în această privinţă multă schimbare nu s-a făcut în Bucureşti.
Bucureştii aveau pe atunci cîteva specimene, cîţiva „tipi", cum s-ar spune astăzi, sau chiar cîteva „numere":
Unul era Cilibi Moise.
Cilibi Moise era un ovrei vînzător de mărunţişuri, împovărat de o casă de copii, foarte de spirit dar şi tot pe atît de fără noroc. Cine nu-1 cunoştea în Bucureşti?
Cuvintele lui de duh circulau din gură în gură, ba au fost chiar şi tipărite într-o broşurică pierdută, bineînţeles, pentru cei de astăzi.269
269 începînd din 1858 au apărut mai multe broşuri cuprinzînd maximele lui Cilibi Moise, printre care: Anecdote şi poveţe din reflexiele lui Cilibi Moise vestitul din Ţara Românească (1862); Gîndurile a 40 de nopţi ale lui Cilibi Moise vestitul din Ţara Românească (1867) etc. Autorul lor era însă analfabet.
82
Ca orice vînzător ambulant, Cilibi Moise era nomad, locul lui de vîn-zare era cînd în uşa unei cafenele, cînd lîngă un pod al Dîmboviţei, cînd în piaţă etc. etc.
Odată avea masa lîngă podul gîrlei de la Doamna Bălaşa. Pentru făcut reclama articolelor ce vindea avea vorbele lui. De pildă:
„Doi lei părechea de mănuşi, doi lei! în altă parte daţi 4 lei ca să vă căzniţi cîte două săptămîni să le rupeţi. La mine daţi 2 şi le luaţi rupte gata."
Sau:
„Un leu ciorapul, un leu ciorapul. Pe ăl de-al doilea îl dau gratis!" într-o zi, vara, apare la .cafeneaua Fialkovsky încălţat cu ghete nouă. Cum îl văd, toţi îl iau în primire:
— Bre, dar ce frumoase ghete! Dar cît ai dat?... Dar de unde Je-ai luat?
Cilibi Moise, răsturnat pe un scaun, ridică piciorul drept şi-şi arată gheata care, în adevăr, era de bună calitate.
— Bune şi ieftine, răspunde el, fiindcă numai Cilibi Moise ştie să tîrguiască.
— Dar de unde le-ai luat?
— De la „Steaua albastră", în Uliţa franţuzească270.
— Şi cît ai plătit?
— Şase lei.
— Şase lei?! exclamă toţi într-un glas.
Pe vremea aceea magazinul care avea cea mai bună încălţăminte gata era „Steaua albastră", iar perechea de ghete de întîia calitate, marca Polak de la Viena, costa 12 lei.
— Mă, nu minţi? întreabă cei de faţă miraţi.
— Să n-am parte de copii, să mor aici pe loc dacă spui o minciună! Eu am plătit 6 lei.
Imediat, un număr de clienţi se aruncă claie peste grămadă în două trăsuri şi... mînă la „Steaua albastră". Iar Cilibi Moxse rînjea.
Peste douăzeci de minute, ceata se întoarce furioasă. Dar evreul era impasibil.
Un potop de imprecaţiuni izbucneşte:
— Măgarule! Ţi-ai rîs de noi! Şi te-ai jurat şi pe copii! Ghetele costă 12 lei; de ce ne-ai minţit? ...
— Staţi, domnilor, eu nu v-am minţit. E adevărat că perechea de ghete costă 12 lei, dar eu cînd v-am spus că am plătit 6 lei nu v-am arătat decît piciorul drept. O gheată costă 6 lei.
Un alt „tip" era „Chimiţă". Chimiţă nu era numele lui. Chimiţă era numai o poreclă pe care i-o pusesefră] bucureştenii din cauză că omul, fiind un maniac, şi chiar foarte uşor dement, circula pe străzi îmbrăcat cu o eleganţă extravagantă, ridicolă şi cu aere de grandoare.
Porecla Chimiţă a rămas în limba bucureştenilor foarte multă vreme. Orice om care se îmbrăca pretenţios şi lua aere afectate era un Chimiţă. Astăzi vorba nu se mai întrebuinţează şi nu mai are înţeles.
„Sînge-rece" era un alt tip bucureştean. Era dement de-a binelea. Era neamţ de origină şi se numea Wentzel. Nu-mi dau seama cum a do-
270 Uliţa franceză (strada 30 Decembrie de astăzi).
83
bîndit această poreclă, ştiu numai că, de cîte ori ieşea pe stradă îl vedeam mărunţel, îmbrăcat în haine uzate, fără guler la cămaşă şi gonind repede. De cum îl zăreau, copiii, birjarii, toţi oamenii din popor imediat îl luau in primire. Din toate părţile răsunau strigătele: „Sînge-rece! Sînge-rece", iar el, furios, făcînd spume la gură, alerga să se sustragă atacurilor; gonea cîte un băieţaş care-1 plictisea mai tare şi profera, cu o iuţeală neînchipuită, o serie de înjurături originale, inventate de el şi care făceau deliciul tuturor trecătorilor.
Şi porecla „Sînge-rece" a fost multă vreme întrebuinţată şi se aplica celor cari, în discuţiune, se aprindeau peste măsură.
„Bărbucică" era altul. Acesta era un ramolit, slab de minte în toată viaţa, pe care bătrîneţea îl clasificase drept un personagiu ridicol. Cînd au fost descoperite apele feruginoase de la Văcăreşti271, glumeţii i-au spus că dacă se va spăla cu apa aceasta se va întări ca fierul. Rezultatul a fost că barba lui Bărbucică s-a înroşit, pentru marea veselie a bucureştenilor.
„Ibric" era un tip foarte cunoscut pentru un viciu ruşinos pe care îl practica. Fusese de foarte multe ori surprins chiar în locuri publice, fusese arestat, dar, bineînţeles, fără urmări. Era mărunţel, slab, purta barbete negre ruseşti şi era saşiu. Numele său era Ionescu şi profesia: funcţionar public. De altfel „Ibric" era universalmente cunoscut. De cîte ori trecea pe stradă era privit cu repulsiune şi aproape toată lumea îl arăta cu degetul*
Viaţa bucureşteană
"Viaţa bucureşteană era cu totul deosebită.
Pentru societatea de sus cîtă schimbare?! Cînd intrai în sala Teatrului Naţional în serile de operă italiană, vedeai în toate lojile elita socială tronînd. Toate lojile benoare erau abonate sau mai toate şi în fiecare o familie cunoscută. Floreşti, Filipeşti, Oteteleşeni, Cantacuzineşti, Şuţuleşti, Văcăreşti, Creţuleşti, Mânu, Creţeni etc. Din toată lumea aceasta n-a mai rămas nimic sau aproape nimic. Burghezia, care domină astăzi, pe vremea aceea de-abia începea să îndrăznească. Rar cîte unul, cîte un Boerescu*72 sau vreun alt exemplar ilustru al clasei de mijloc îşi lua locul la banchetul celor mari.
Personagiile de frunte cari dominau politica şi viaţa socială erau: un Beizade Mitică Ghica273, preşedintele Camerei, generalul I. Em. Flo-
271 V. mai departe,,p. 120—121.
272 V. nota 48, p. 171. »
273 Dimitrie Ghica (1816—1897), numit în epocă şi Beizadea Mitică.Ifera fiul primului domn pămîntean al Ţării Româneşti (Grigore Ghica, 1822—1828)^ fcînă în 1371, cînd este adus la putere guvernul Lascăr Catargiu, fusese ministru»şi apoi preşedinte de Consiliu al unui cabinet de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi (noiembrie 1868—februarie 1870); în timpul guvernării lui Lascăr Catargiu
84
rescu274, ministrul de Război şi încă cîţiva din marea aristocraţie a ţării.
Două saloane bucureştene ţineau recordul: acela al doamnei Oteteleşanu, unde este instalată astăzi Teresa Oteteleşanu şi acela al principesei Irina Grigore Suţu, în casele din str. Colţei275, ocupată de birourile Municipiului Bucureşti.
Salonul doamnei Oteteleşanu era cel dintîi fiindcă o intimitate mai mare îl lega de lumea elitei bucureştene. Şi, prin elită, nu se înţelegea numai oameni de sînge, ci tot ceea ce avea un nume sau o situaţie în politică, în magistratură, în barou, în armată, în diplomaţie, în finanţe, în literatură etc.
Salonul Oteteleşanu te consacra. Spre a fi cineva în lumea de sus t -ebuia să treci prin acest salon şi pe sub autoritatea acestui matronagiu. Aci se lansau fetele în lume, aci se lansau tinerii, aci se înnodau intrigile sentimentale, aci se puneau la cale căsătorii, aci se hotărau şi multe combinaţii politice.
Acest salon era deschis întregului Bucureşti „din societate".
Un astfel de salon primitor nu mai există astăzi.
Cel d-al doilea salon era al principesei Irina Suţu.* Acesta, tot atît de larg primitor, era deosebit de celalt printr-o nuanţă de oarecare rezervă mai mare. Dar, de asemenea, întregul Bucureşti circula în zilele hotărîte.
în salonul d-nei Oteteleşanu n-am intrat, pe cînd în salonul prinţului Grigore Suţu veneam în vizită de două ori pe an, la onomastice. Protocolul era cunoscut.
Prinţul Grigore Suţu, un om mărunţel cu mustăţi lungi şi arnăuţeşti, acum încărunţite, cu tipul clasic al grecului din caricatură, întotdeauna elegant, primea în picioare în cel dintîi salon, aproape la uşa holului, pe toţi vizitatorii. Şi în zilele de recepţie vizitatorii erau gloată. în al doilea salonaş, principesa Irina trona pe un fotoliu luxos iar pe dinainte-i, în ordinea intrării, defilau cei care o vizitau.
Te închinai, sărutai mîna, te opreai mai lung ori mai scurt, după cum erai mai intim ori mai puţin, după cum erai doamnă sau domn; după rang şi importanţă schimbai două-trei cuvinte de politeţă, te închinai şi ieşeai.
în salon mulţimea era mare, unii veneau, alţii plecau. Prinţul Grigore avea cîte un cuvînt amabil pentru fiecare şi plecai. Toată afacerea nu dura mai mult de zece minute.
Protocolul era acela al unei Curţi, cu mai puţină rigiditate şi cu mai puţin fast.276
a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor (1871—1875). Deşi fiu de domn (îi plăcea 6ă I se spună ^măria-ta") n-a fost — raportat la marile averi ale vremii — prea aogat; tatăl său, principele Grigore Ghica, avusese opt descendenţi (şase băieţi şi aoaă fete) şi-i lăsase moştenire o singură moşie (Dobreni, în fostul judeţ Ilfov).
274 Generalul Ioan Emanoil Florescu (1819—1893) a fost ministru de Război Jn yuvernul lui Lascăr Catargiu (de la 14/26 martie 1871 la 30 martie/11 aprilie 1876), ' n care calitate s-a ociţpat de organizarea armatei române. Provenea dintr-o familie foarte bogată; era fiul vornicului Manolache Florescu din Rîmnicu-Vîlcea; soţia sa ora fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, răsturnat de revoluţia de la 1848.
275 Palatul Suţu, construit între anii 1833—1834 pentru marele postelnic Costa-clu Gr. Suţu, astăzi Muzeul de istorie şi artă a municipiului Bucureşti (Bulevardul :uS43 nr. 2); holul la care se referă mai departe Bacalbaşa fusese transformat în j 362 de către sculptorul Karl Storck, care îi adăugase o scară amplă cu două braţe.
276 Iată, în completarea textului lui Bacalbaşa, o succintă şi sobră relatare a ti iei „serate danţante" din saloanele lui Gr. Suţu, reprodusă din presa vremii: „De <-j'teva săptămîni d. Gr. C. Suţu a deschis frumoasele sale saloane eleganţei Bucureşti-
85
Familia Grigore Suţu avea un caracter special şi era una din curiozităţile bucureştene.
Aproape în toate zilele cînd era vremea frumoasă, domnul şi doamna Grigore Suţu ieşeau la Şosea în echipajul lor sui-generis.
Intr-o trăsură-victoria, prinţesa stătea drept maiestuoasă, iar prinţul Grigore, mărunţel, ghemuit între perne, de unde d-abia îl vedeai; iar un cîine pudel de o talie mare, întotdeauna bine spălat şi pieptănat, stătea culcat Ia picioare. Pe capră, arnăutul în fustanelă, cu fesul de ciucure lung, cu sabie şi cu pistoale în brîu. Era vechea tradiţie şi vechiul fast al curţilor domneşti din perioada fanariotă. Arnăuţi nu mai erau decît cîţiva în Bucureşti, mai aveau şi alte cîteva case, printre ele şi răposatul Pe-trovici-Armis, marele bogătaş al vremii. Astăzi, la 1927, acest spectacol s-ar părea teatral. în spatele trăsurii, pe un scaun ridicat, stătea cu mîi-nile la piept un negru copilandru. Arapul lui Suţu era o fiinţă populară în Bucureşti.
Obiceiul de a avea negri sau arapi ca un semn de mare lux nu era pierdut cu totul. în anul 1884, cînd am fost arestat 5 zile la Văcăreşti în urma mişcărilor studenţeşti, am găsit acolo pe negrul din serviciul doamnei Petre Grădişteanu, actuala doamnă Theodor Căpitanovici. Negrul, necredincios servitor, fusese arestat pentru hoţie.
Am găsit în Bucureşti epoca celei din urmă manifestări conservatoare. Cu căderea cabinetului Lascăr Catargiu patru ani după aceea şi cu venirea liberalilor, s-a inaugurat, nu o eră democratică, ci înălţarea burgheziei deasupra vechii boierimi naţionalo-fanariote.277
Fiindcă, dacă, precum am spus, vechile familii boiereşti din neam băştinaş erau încă puternic reprezentate în înfăţişarea de suprafaţă a Bucureştilor, înalta societate era împănată cu foarte multe familii de origină greacă şi fanariotă. Căci nu toţi grecii românizaţi erau fanarioţi.278
Viaţa publică fiind cu mult mai puţin dezvoltată decît astăzi, se înţelege că viaţa de familie era mai strînsă. Lumea petrecea în casă, în cercuri mai mult sau mai puţin restrînse, revelionul la restaurant sau chiar prînzurile prin birturi şi cu toată familia erau lucruri absolut ne-
lor. Joia trecută a fost o splendidă serată danţantă unde tot ce este mai elegant în societatea noastră s-a amuzat pînă Ia ziuă. Obicinuiţii acestor saloane cunosc înh destul amabila recepţiune a d-lui şi d-nei Gr. Suţu, pentru ca să mai avem trebuinţă să mai descriem această serată. Graţiozitatea şi eleganţa damelor noastre ne dispensează de orice detaliuri. La, acest bal se afla şi Don Carlos" (Cronica interioară, Pressa, an. X, nr. 1, 23 ianuarie 1877, p. 1). „Alteţa-sa regală", Don Carlos de Bour-bon, duce de Madrid (1848—1909), pretendent rătăcitor la tronul Spaniei, aflat în vizită în România, fusese eroul unui război de succesiune terminat în 1876 în favoarea lui Alfonso al XH-lea.
277 După retragerea în 1876 a guvernului conservator Lascăr Catargiu a urmat o lungă guvernare liberală de 12 ani, pînă în 1888, guvernare care a contribuit la consolidarea puterii economice şi politice a burgheziei româneşti; în aceste condiţii guvernele conservatoare care au venit Ia putere după 1888 au trebuit să accepte — şi să continue — unele reforme iniţiate de liberali, modernizîndu-şi concepţiile politice. De aceea momentul 1876 poate fi socotit într-adevăr ca unul de triumf al burgheziei asupra moşierimii conservatoare, aşa cum sezisează judicios Bacalbaşa.
278 Fanarioţii făceau parte din păturile înstărite ale oraşelor greceşti, ei impu-nîndu-se treptat, începînd din secolul al XVI-lea, în viaţa economică şi politică a Imperiului otoman; din rîndurile lor au fost numiţi de sultan domni în Moldova (în perioada 1711—1821) şi în Ţara Românească (1716—1821). Observaţia lui Bacalbaşa că nu toţi grecii erau fanarioţi e de domeniul evidenţei.
86
cunoscute. De aceea numărul marilor baluri în lumea de sus era destul de însemnat pe timpul iernii.
înfăţişarea Capitalei era şi cu mult mai naţională decît este azi. Pe cînd astăzi, şi mai cu seamă de la război încoa, Bucureştii au luat înfăţişarea unui oraş curat cosmopolit, pe atunci era un oraş pur naţional. Pretutindeni, la spectacole, în cafenele, în cofetării, în birturi, la Şosea, oriunde, nu erau decît români. Rareori întîlneai cîte un străin, şi cînd îl vedeai îl arătai cu degetul.279 Iată de ce toţi ne cunoşteam oriunde iar astăzi nu mai cunoaştem aproape pe nimeni.
Un om despre care se vorbea pe vremea aceea de unii cu admiraţie, de alţii cu ură, de alţii cu temere, era Ionel Isvoranu. Ionel Isvoranu, fost ofiţer de cavalerie, descendent dintr-o familie boierească din Oltenia, unchiul lui Alexandru Marghiloman, era un fel de teroare a Bucureştilor.
Om de lume de altfel, însă un chefliu de întîia forţă, avea banda lui cunoscută şi temută. Cînd intra prin locurile de petrecere, mai ales prin localurile de noapte şi prin grădinile din afară de oraş, era îngrijorare. La cea dintîi supărare, Ionel Isvoranu sărea la bătaie cu întreaga lui companie. Nimeni nu putea să i se împotrivească, fiindcă Ionel Isvoranu, pe lîngă prestigiul invincibilităţii lui, adăuga numărul, forţa organizată, o mare îndrăzneală şi o grozavă agerime în luptă.
Isprăvile lui Isvoranu se citau cu duzinele, căci nu trecea o săptămînă fără să nu se audă că Isvoranu a mai făcut încă una.
O ispravă a fost bătaia de la Opera italiană.
Din diferite motive foarte copilăreşti, Isvoranu şi banda sa nu voiau să permită unei primadone să cînte. De cîte ori artista ieşea în scenă, amicii lui Isvoranu, cu acesta în frunte, începeau să fluiere şi făceau atîta zgomot, încît reprezentaţia nu putea urma. în sfîrşit, poliţia fu nevoită să intervie. Prefectul Hiotu luă măsuri la viitoarea reprezentaţie, postă în holul Teatrului Naţional un număr de poliţişti şi îndoi posturile de jandarmi călări.
Sala teatrului era plină. Cînd primadona apăru pe scenă, o furtună de fluierături izbucni din sală. Atunci poliţia interveni şi o crîncenă bătaie începu.
Din ceata lui Isvoranu făceau parte, între alţii, un fiu al generalului Christian Tell, cît şi tenorul Theodor Popescu, un om de o statură herculeană, foarte puternic şi foarte frumos bărbat. Fiindcă purta plete lungi, doi jandarmi l-au înşfăcat de păr şi numai aşa l-au putut domoli. Isvoranu, biruit şi văzîndu-se ameninţat, sări din stal în benoara fostei
273 Afirmaţia lui Bacalbaşa e prea tranşantă; în a doua jumătate a secolului trecut populaţia Bucureştilor nu era chiar atît de omogenă cum t susţine el (o parte însemnată a comerţului nu se afla în mîinile românilor, fapt înregistrat şi de notele subliniare ale cărţii de faţă) ;l populaţia „de alt neam" a Bucureştilor, precizează C. C. Giurescu (Istoria Bucureştilor, p. 267—268) s-a ridicat întotdeauna la un procent destul de important. Printre elementele etnice străine C. C. Giurescu îi enumera pe greci (care apar menţionaţi pentru prima oară în documente din secolul al XVI-lea), sîrbi şi bulgari, armeni, evrei (pomeniţi documentar începînd de pe' vremea lui Mircea Ciobanul, prin 1550),/unguri (în special secui), germani, albanezi' (arbănaşi) ş.a. E adevărat însă că după primul război mondial, o dată cu dezvoltarea impetuoasă a Bucureştilor, deveniţi capitală a statului unitar român, populaţia alogenă creşte, atît ca număr total cît şi ca procent.
87
sale soţii şi se refugie acolo. Acest scandal fu cauza unei agresiuni în contra prefectului Hiotu*
Una din plăcerile favorite ale lui Isvoranu era să iasă seara pe Podul Mogoşoaiei şi... să se lege de femei, cum se spune în limbajul popular. Cîteodată, el şi ceata luau scaune de la cofetăria Fialkovsky, le ducea pînă pe trotuarul Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei), chema cîţiva vîn-zători de ziare pe cari îi comanda şi le da ordin să ridice poalele femeilor care treceau. Şi, cum pe vremea aceea cocote erau puţine, cele mai multe victime ale acestor agresiuni erau femei măritate, femei cari de multe ori erau chiar la braţul bărbaţilor. Dar cine îndrăznea să se opună lui IonelIsvoranu?
Ionel Isvoranu întrebuinţa de multe ori pe aceşti vînzători cărora le distribuise numele fruntaşilor partidului conservator de la guvern, în special ale miniştrilor.
în adevăr, desele lui conflicte cu poliţia îl arunca în opoziţie. Una din formele acestei opoziţii era aceea de a ridicula pe miniştri, dîndu-le numele vînzătorilor de ziare. Aceştia, cînd se întîlneau prin localurile publice, se strigau nu pe nume, ci pe poreclă: era Costa-Foru, Boerescu, Catargiu, Beizadeaua etc.
Ionel Isvoranu a sfîrşit rău. In anul 1877, exasperînd pe ţăranii de pe moşia lui, aceştia i-au asediat casa. Isvoranu era crud, dar era brav: s-a baricadat şi s-a apărat împuşcînd în mulţime, dar ţărănimea înfuriată a spart uşile şi 1-a sfîşiat.280
Cînd îmi amintesc de epoca aceea şi cînd mă gîndesc cum că faptele lui Isvoranu, care astăzi ar ridica presa şi întreaga opinie publică, pe vremea aceea erau privite ca inocente petreceri ale unui cuconaş, nu pot să nu spun că oricare ar fi ticăloşia oamenilor, vremea are, în mersul ei înainte, victorii morale pe care le preţuim numai cînd ne uităm înapoi.
Oare ce vor zice urmaşii noştri de după o sută de ani despre epoca în care trăim?
Moravuri şi farse
Pe vremea aceea se întîlnea încă adevărata veselie. Oamenii rîdeau cu toată inima. Se făceau farse cari făceau epocă. Se vorbea de ele ani îndelungaţi şi tot se mai făcea haz.
Trăiau pe vremea aceea doi domni Creţeanu: unul Ulysse şi celălalt Nicu.
Ulysse Creţeanu nu era numai un fecior de boier, un om inteligent şi îndemînatec, o fiinţă amabilă şi plăcut în societate, Ulysse Creţeanu era o instituţie.
Ulysse Creţeanu era de toate: advocat, confident, om de afaceri, negociator, ştia tot, făcea tot, avea toate uşile deschise, în sfîrşit, unul era Ulysse Creţeanu.
280 Ionel Isvoranu a fost ucis de către ţăranii de pe moşia sa în august 1875 şi nu în 1877 („Domnul Ionel Isvoranu a fost ieri pedepsit cu moartea de toţi românii domiciliaţi în comuna Greci, proprietatea sa, pentru crima ce a comis omorînd pe un nenorocit tată de familie care venise a reclama înaintea sa onoarea fiicei sale la care atentase" — Ştiri din întru, TEL., an. VI, 8 august 1875, p. 3).
88
Cîte nu se citează, adică nu se spuneau despre el. Astăzi, excepţie făcînd de cîţiva bătrîni, nimeni nu mai ştie că a existat.
Am spus că Ulysse Creţeanu era şi advocat. Bineînţeles, advocat de ... Tîrgovişte281.
După cum era advocat sui-generis, tot la fel îi erau şi pledoariile, într-o zi trebuia să apere înaintea tribunalului pe o doamnă din socie-tate care era acuzată de bărbatul ei pentru adulter. Decît, doamna era tînără şi frumoasă, iar bărbatul cam trecut. Care a fost pledoaria lui Creţeanu?
— Domnilor judecători, onorat tribunal. închipuiţi-vă fiecare din dumneavoastră că aveţi acasă o glastră cu o floare de endruşaim282 tînără şi frumoasă. Pentru ca floarea asta să crească, să trăiască şi să se facă tot mai frumoasă, nu-i aşa că trebuie să fie udată în fiecare zi măcar o dată? Dacă floarea nu e udată, se usucă şi moare. Tot aşa este şi cu noi, onorat tribunal. Grădinarul nostru nu ne uda nici în fiecare zi, nici măcar la cîte două zile şi nici mai rar. Din pricina asta noi ne uscam şi eram gata să ne prăpădim. Văzînd primejdia, ne-am ales un alt grădinar, care sâ ne ude mai bine şi mai des. Ce rău am făcut cu asta, onorabil tribunal? ...
Se spune că dibaciul advocat, urmîndu-şi pledoaria în mijlocul ve-se'iti care zguduia de la judecători pînă la aprozi, a cîştigat procesul. Ce vremuri fericite.
Nicu Creţeanu era un om înalt şi de o extraordinară corpolenţă. Era ui; colos şi nu umbla niciodată pe jos.
Odată prietenii i-au făcut una din acele farse cum nu se mai fac
astă;d.
Nicu Creţeanu era un mare mîncăcios. Gourmand şi gourmet.283 într-o zi, intrînd la birtul Hugues, actual Riegler, unde mînca de obicei, vede pe galantar o farfurie plină cu nişte raci mari de toată frumuseţea. Frecîndu-şi mîinile de satisfacţie, Creţeanu porunceşte:
— Duceţi-mi farfuria cu raci la masa mea.
— Nu se poate, coane Nicule, îi spune maître d'hotel, fiindcă sunt deja luaţi.
— Cum se poate? Cine i-a luat? ...
— Un domn Negroponte care a venit ieri de la Galaţi. Cum a văzut ra ii, i-a cumpărat pe toţi şi i-a şi plătit.
Furios, roşu-stacojiu la faţă şi pufnind de indignare, Nicu Creţeanu se aşază la masă, mănîncă cu noduri, apoi iese.
Pe Piaţa Teatrului îşi vede muscalul favorit staţionînd şi îi face semn cu bastonul.284
Muscalul trage la trotuar şi scoate şapca. Creţeanu dă să se urce, dar muscalul îl opreşte.
— Sărut mîna, cacanaş Nicu, azi nu sunt slobod.
— Cum? Ce?
— Da, cacanaş, sunt angajat pentru trei zile de cacanaş Negroponte dir Galaţi.
*M Adică avocat fără studii, cu diplomă falsă. ~w Indruşaim, muşcată (floare).
-83 Gourmand (fr.), mîncăcios; gourmet (fr.), care ştie să aprecieze mîncăru-rilt- bune.
"3* In Piaţa Teatrului se afla pe atunci principala „staţiune" de trăsuri a Bucureştilor.
89
Nicu Creţeanu dă să cadă pe spate!
Cu mîinile ridicate în sus, roşu la faţă, spumegînd, vociferează pe trotuar.
— Negroponte! Iar Negroponte?! ...
Nicu Creţeanu ţinea un magazin special, un fel de birou pe Calea Victoriei unde este astăzi un magazin de ghete alături de băcănia Dragomir.
Pe la orele 8 dimineaţa, Creţeanu se plimba tacticos prin prăvălie. Deodată vede un precupeţ trecînd încet cu două cutii deschise pline cu icre proaspete de morun. Parcă într-adins precupeţul îşi expunea marfa pentru ca s-o vadă cel din prăvălie.
Am spus că Nicu Creţeanu era un mare mîncăcios. Cum văzu icrele, bătu în geam şi chemă pe precupeţul pe care-1 cunoştea.
— Cum dai icrele, Vasile?
— Nu sunt de vînzare, să trăiţi, coane Nicule, sunt vîndute.
— Cum vîndute? ... Cui le-ai vîndut?
— Zău aşa, crede-^mă, coane Nicule. Le duc alături la hotel, la un domn Negroponte din Galaţi.
E de prisos să mai descriu explozia lui Creţeanu.
Seara, vine să prînzească la Hugues. In galantar, ce să-i vadă ochii? Un miel. Pe vremea aceea un miel în luna lui ianuarie era lucru extraordinar, aproape nu se vedea. Cum îl văzu, Creţeanu urlă:
— Să-mi puie o ciosvîrtă la frigare numaidecît! Să fie de la rinichi. Chelnerul-şef se apropie politicos:
— Nu putem, coane, Nicule, mielul nu este al nostru, 1-a adus domnul Negro...
— .. .ponte! Iar Negroponte?! Toată viaţa o să mă persecute Negroponte ăsta?...
în sfîrşit, cu vai cu chiu, omul prînzi, destul de copios, apoi trimise chelnerul peste drum la Teatrul Naţional ca să-i ia biletul de operă.
(Nicu Creţeanu, fiindcă era foarte gras, lua întotdeauna no. 3 din rîn-dul întîi, cap de bancă. Apoi avea învoială cu casierul ca să-i reţie locul pînă la ora 7 jumătate: dacă pînă la 7 şi jumătate nu retrăgea biletul, casierul îl putea vinde.285
La 7 jum. punct, chelnerul iese din birt şi se repede la casa teatrului, dar se reîntoarce cu mîna goală: biletul no. 3 era vîndut.
Furios, Nicu Creţeanu se îmbracă şi trece gîfîind strada. La casă trona casierul, italianul Ghelli.
O altercaţie urmează: casierul pretinde că era în regulă deoarece cu-conul Nicu trimisese chelnerul după ora hotărîtă.
'— în sfîrşit, cui l-ai vîndut, poate că o vrea să-1 schimbe?
— Nu cunosc, cocoane Nicu, este un străin, îl cheamă Negroponte...
— Negroponte?! ... Spune-mi unde e, ce fel de om e, vreau să-1 văd îndată!
— Este un om mare, gros, cu favorite negre.
— Ai un bilet alături?,
— Am numărul 5.
— Adu-1.
Şi Nicu Creţeanu ia numărul 5 şi intră. 235 Reprezentaţiile începeau la ora opt seara.
90
La no. 3 vede o matahală. Un ăla înalt, gros, cu o jiletcă cadrilata/ţ cu pantaloni prăzulii, cu nişte ghete grosolane în picioare şi pieptănat cu freză bărbierească.
Se juca Trovatore286*.
Cînd Nicu Creţeanu savura cu mai mult deliciu armonia vocală, se pomenea cu cîte un cot al lui Negroponte că-1 pocnea în coaste.
Nicu Creţeanu spumega, însă, fiindcă era om de lume binecrescut, înghiţea în sec şi nu spunea o vorbă.
Dar Negroponte îl persecuta grozav. Cînd îl lovea cu cotul, cînd se întorcea şi îi tuşea în obraz, cînd îl călca pe picioare.
Tortura a durat trei ceasuri.
La plecare omul n-a mai putut să rabde. Negroponte îl călcase pe bătătură mai apăsat ca pînă atunci.
— Pardon, domnule, dumneavoastră sunteţi domnul Negroponte? ...
— Ce fel, coane Nieule, nu mă cunoşti? Eu sunt Tănase!
Prietenii lui Creţeanu cari, timp de trei zile, îi pusesefră] la cale această farsă, luase pe Tănase ţiganul, bărbierul păcălitului, îl deghizase şi-1 trimisese la teatru ca să-1 plictisească.
Acesta era spiritul vremii.
Obiceiul acestui soi de păcăleli exista mai de mult. Păcăli tura, chiar păgubitoare, era foarte gustată şi ţinea locul lucrului de duh.
Pe la 1871 şi mai tîrziu chiar, se citau curent numeroasele păcălituri făcute de C. A. Rosetti care, în tinereţe, fusese un păcălitor de mîna întîia.
Două din păcăliturile lui C. A. Rosetti erau vestite.
Odată, fiind poliţai la Piteşti, a plăsmuit un ordin de la Mitropolie ca toţi popii din oraş să fie tunşi. Apoi a adus la poliţie pe toţi preoţii, i-a pus pe o tobă şi i-a tuns la piele.287
Mai înainte fusese ofiţer de cavalerie şi, ca fiu de boier, făcea parte din garda domnească.
236 Opera Trubadurul (II Trovatore) de Giuseppe Verdi.
237 C. A. Rosetti a fost şef al poliţiei la Piteşti, în 1842, la vîrstă de 26 ani. Cu mai multă culoare şi nerv momentul este relatat de I. L. Caragiale într-un articol din Epoca, din 26 noiembrie 1896, intitulat C. A. Rosetti: „Ştrengar şi drăcos de mic, copil înrudit cu cele mai mari, familii, se înhăitează în tinereţe cu mat mulţi de teapa lui şi se pune în revoltă făţişă cu disciplina societăţii de pe acea vreme. Îşi lasă plete lungi, face fel de fel de giumbuşuri şi de tămbălăuri, băgînd în năbădăi pe isnafi şi mahalagii; încalecă de-a-ndărătelea pe o saca şi se plimbă pe Podul Mogoşoaii escortat în triumf de toţi ştrengarii zamparagii care-1 aclamă strigînd: «Ura! vivat musiu Berlicoco!» Se duce vestea pin' la Vodă de isprăvile bandei; Vodă rîde şi dă poruncă lui Aga să prinză numaidecît pe musiu Berlicoco şi să-1 tunză muscăleşte. După aceea, ca să scape tîrgul şi marginile de ceata derbedeilor Vodă începe să le dea slujbe pe afară, pe unul îl face sameş, pe altul zapciu, pe altul altceva, iar pe Rosetti îl trimite poliţai la Piteşti. Tînărul Berlicoco merge la post si primul act care-1 săvîrşeşte, ca depozitar al siguranţei publice, care e? Pune cîţiva dorobanţi şi doi bărbieri în piaţă; pe cine dintre isnafi ori cupeţi or prinde, să-1 tunză ridiche. Ţipă lumea; scandal! ce-i asta? «Aşa e porunca măria-sa Vodă, răspunde poliţaiul... Uite pe mine cum m-a tuns!»* (Li* Caragiale, Opere, voi. III, ediţie îngrijită de Paul Zarifopol, 1932, p. 131—132). Aceeaşi scenă, foarte pe scurt, e istorisită şi de D. Teleor, în broşura Din juneţea iui C. A. Rosetti (Anecdote), Bucureşti, 1903, care o situează însă în anul 1835.
91
Domnitor era Ştirbei, căruia Rosetti îi lua deseori parale, sub felurite motive.288  , ,
Fiind peste cîteva zile o sărbătoare cînd Vodă trebuia să se ducă cu alai la Mitropolie, Rosetti ceru din nou parale sub cuvînt că nu are uniforma în bună stare* Altfel nu poate încăleca. Vodă, supărat de atîtea cereri de bani* trimise ordin lui Rosetti şă Încalece cu uniforma pe care o are şi şă vie la paradă, la nesupunere.— arestul timp de o lună. Rosetti se execută.
Insă în ziua paradei, îşi rupse turii pantalonilor. Fiindcă era din escortă, călărea întotdeauna lîngă portiera trăsurii domnitorului şi sălta pe şea astfel încît să i se vadă pantalonii găuriţi la partea cea mai intimă.
De la paradă C. A. Rosetti trecu în arest. Dar păcăleala fusese făcută.
Cînd am venit în Bucureşti, C, A, Eosetti era fruntaş'politic, iar cu păcăliturile se îndeletniceau alţii, Unul foarte popular era N. T. Oră-şanu, scriitorul-umoristic, om al zilei din acest punct, de vedere.
ilSFae T. Orăşanu scria la Ghimpele, ziarul umoristic al opoziţiei liberale, proprietatea unui domn Stoenescu.
In timpul domniei lui Cuza a fost de nenumărate ori trimis la Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul'preventiv pentru delictul de presă. De cîte ori Orăşanu scria cîte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapoma şi pernele la Văcăreşti. Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:
— Nu-ţi fie teamă, o să primeşti ordinul peste Teîteva ceasuri. Şi, în adevăr, ordinul venea întotdeauna.
Ziariştii şi scriitorii t ,
Pe la 1871 şi 1872 scriau la Ghimpele un mănunchi de scriitori de valoare. Afară de N. T. Orăşanu, directorul Stoenescu ştiuse concentra mai pe toţi scriitorii de talent. Scria Gh. Dem. Teodorescu sub pseudonimul Ghedem. Toată viaţa, după aceea, Gheorghe D. Teodorescu a fost cunoscut sub numele de Ghedem.
Mai scria şi Cocris. Cocris era Constantin Cristescu, funcţionar mi se pare la Ministerul Lucrărilor Publice.288
188 C. A. Rosetti a fost aghiotant („aide de champ») al domnitorului Alexandra Ghica (1834—1842) la urcarea în scaun a acestuia şi nu al Iui Barbu Ştirbei (care a domnit după revoluţia de la 1848, cînd C. A. Rosetti, uiţînd de zburdălniciile tinereţii zvăpăiate se dedicase, de mai mulţi ani, cu pasiune activităţii revoluţionare).
*** Ghimpele, revistă umoristică săptămînală („această foaie iese o dată pe săptămlnă, dumineca") a apărut la Bucureşti din mai 1866 pînă în mai 1879 (redacţia: Pasajul român, nr, 9). Revista, îndeosebi după 1871; adoptase o orientare politică violent anticonservatoare şi antidinastică. Redactorii revistei" au fost I. C. Fundescu (1867), G. Dem; Teodorescu (1871), Toma I. Stoenescu (1877). Intre 1872 şi 1877 revista a fost condusă de un comitet, din care a făcut parte, îh anii 1874—1876, şi foarte tînărui' I. Caragiale. Colaboratorii revistei sînt cei notaţi de Bacalbaşa: G. Dem. Teodorescu (semnînd Ghedem), C. Cristescu (Cocris, SîrKock), Teleor ş.a. Caragiale semna la Ghtmpfle cu pseudonimele sau iniţialele: I.L.C., Car., C, Rac, Palicar. In 1871—1872 N. T. Orăşanu nu colabora la Ghimpele. -
92
Bar să spun şi despre scriitorii tineri şi bătrîni cari erau la suprafaţă şi reprezentau elita gîndirii româneşti şi speranţa pentru viitor. ;o
In 1871, d-abia elev în clasa IV-a gimnazială, nu prea ştiam multe din viaţa bucureşteană.i
Dar prin zidurile şcoalei şi ale pensionatului, unde internam, străbătea zvonul lucrurilor din afară.
Ziare citeam puţine, rareori citeam ziarele, totuşi începeam să cunoaştem oamenii cari aveau notorietate, cari scriau, cari reprezentau curentele noi şi sţăpîne ale zilei de mîine. . ;
Ziare nu, erau multe şi nici nu apăreau în toate zilele. Cotidianul nu prea era răspîndit.
Ziar cotidian şi cel mai important ziar era Românul lui C. A. Rosetti, organ al liberalilor.290 •
Ziar important, nu atît prin forţa politică ce reprezenta, cît prin marele talent de polemist al directorului său, era Trompeta Carpaţilor ai lui Cezar Bolliac.
Acest ziar n-a fost niciodată cotidian. A apărut de două şi de trei ori pe săptămîriă, iar pe la 1872, 1873, 1874 nu mai apărea decît o dată pe săptămînă. Foarte rar de două ori. Era un ziar independent, dar anti-liberal.291
Pressa, organ zilnic cu idei conservatoare, apăra guvernul lui Lascăr Catargiu.282*
Reforma fondată de N. Coculescu, avea acum ca director pe I. G. Va-lentineanu. Acest ziar era independent dar de nuanţă liberală. Apariţia îi era neregulată, dar mai mult apărea de 2 ori pe săptămînă.293
Ghimpele era un ziar umoristic transformat din vechiul ziar umoristic Nichipercea.
In 1871, proprietar şi director al Ghimpelui era T. I. Stoenescu. Ziarul apărea o dată pe săptămînă şi avea nuanţa opoziţionistă liberală.
Totuşi era un ziar independent;
290 Românul, fondat de C, A. Rosetti la 9/21 august 1857, ca organ al liberalilor radicali; a apărut pînă In aprilie 1905. în perioada la care se referă Bacalbaşa — după stabilirea lui C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada în străinătate —principalul redactor al oficiosului liberal era Emil Costinescu; redacţia ziarului se afla pe strada Academiei la nr. 26 (în 1874).
291 Gazeta lui Cezar Bolliac, Trompeta Carpaţilor (continuînd Buciumul acestuia, suprimat de autorităţi la sfîrşitul anului 1864) a apărut de la 1/13 martie 1865 la 18/30 ianuarie 1877 (redacţia se afla în. Pasajul român). In 1866—i871 redactorul ziarului era N. Bassarabescu, unchiul scriitorului I. A. Bassarabescu.
292 Pressa a apărut de la 18 februarie/1 martie 1868 la 14/26 mai 1881, din iniţiativa lui Vasile Boerescu (în 1874 redacţia ziarului se afla în Pasajul român la nr. 6). In timpul guvernării lui Lascăr Catargiu, cotidianul bucureştean a sprijinit guvernul conservator (intrînd în polemică uneori cu Românul), îndeosebi ta aajl în care Vasile Boerescu a fost solicitat de Lascăr Catargiu să ocupe postul de mi-r nistru al Afacerilor Străine (aprilie 1873—noiembrie 1875). In momentul în care gruparea contristă conservatoare-moderată a lui Vasile Boerescu şi Dim. Ghica a început să evolueze către liberali, conservatorii —- care, în dispreţul lor mărturisit pentru opinia publică nu dispuneau de un cotidian politic de autoritate — au fps* nevoiţi să înfiinţeze gazeta Timpul (la 15/27 martie 1876). Alături de Românul şi Telegraful, Pressa era cel mai important periodic politic bucureştean, în perioada la care se referă acum Const. Bacalbaşa.: -..   .     ,  - ■ v *
293 Reforma, gazetă politică şi literară, al c&m> rector şi proprietar era jsia-ristul liberal I. G. Valentineanu (18?4-~1898). a apărut la Bucureşti în mai multe serii; seria la care se referă Bacalbaşa a fost editată de la 1/13 noiembrie 1872 la 25 decembrie 1879/6 ianuarie 1880,
9* 93
Ziua, organ conservator guvernamental. A apărut în aprilie 1873 şi a durat pînă în iunie 1874. Apărea de trei ori pe săptămînă. Il redacta Grigore Dianu, dar era anonim.294
Viitorul, apărut la sfîrşitul anului 1871, a durat pînă la jumătatea lui 1874. Ieşea o dată pe săptămînă şi avea ca director pe Nicolae Fabiu Bădescu. A fost întîiul ziar cu idei democratice înaintate pentru vremea aceea. Bădescu a murit tînăr iar ziarul nu i-a supravieţuit mult.295
Le Journal de Bucharest, apărut în 1870 sub direcţia lui Ulysse de Marsillac, profesor de limba franceză la Facultatea de Litere din Bucureşti, a trăit pînă la 1877. Ieşea de 2 ori pe săptămînă. Ziar în limba franceză, în format de revistă, a introdus rublica mondenă în presa din România.296
Telegraful, imprimat Telegraphulu. Ziar cu apariţie neregulată, era de nuanţă liberală, dar ziar independent.297
Daracul, ziar umoristic, fondat în 1869, apărea o dată pe săptămînă. Era independent.298*
, In afară de aceste 11 sau 12 publicaţiuni, nu-mi mai amintesc să fi apărut altele pe vremea aceea.299
294 Ziua (ortografiat Piua), avea redacţia pe strada Lipscani la nr. 11; se imprima la tipografia Thiel şi Weiss; nu ştim să se fi păstrat vreun număr în bibliotecile noastre.
295 Viitorul, gazetă politică şi literară, a apărut bisăptămînal la Bucureşti de la 17/29 decembrie 1872 la 13/25 iunie 1874 (redacţia se afla pe strada Nouă la nr. 5). Directorul gazetei a fost, pînă în martie 1874, N. F. Bădescu. Publicaţia susţinea într-adevăr unele idei democratice» întreţinea cultul domnitorului AL I. Cuza si îl critica pe Carol I, dar, evident, nu a fost „întîiul ziar cu idei democratice înaintate pentru vremea aceea", cum afirmă Const. Bacalbaşa cu excesivă îngăduinţă.
298 Le Journal de Bucarest („politique, scientifique, litteraire et comercial"); redacţia se afla în casa Resch de pe Calea Mogoşoaiei („bureau du journal, place du Theâtre, maison Resch").
297 Telegraful, gazetă politică şi literară, de orientare radical-liberală, a apărut la Bucureşti de la 1/13 aprilie 18711 la 30 octombrie/Al noiembrie 1888, la ea lucrînd succesiv I. G. Valentineanu, N. T. Orăşanu, Gr. G. Tocilescu, I. C. Fundescu (menţionat ca director din 1874), cînd redacţia jurnalului se afla pe strada Academiei la nr. 24, alături de aceea a Românului, Zamfir C. Arbure, Const. Bacalbaşa ş.a. A fost unul dintre ziarele bune ale vremii, apreciat atît pentru calitatea informaţiei cît şi a comentariului politic, scris de pe poziţii progresiste.
238 Daracul, revistă satirică săptămînală publicată cu intermitenţă de N. T. Orăşanu între 5/17 ianuarie 1869 şi 19/31 octombrie 1876. Nu a apărut o perioadă mai îndelungată de timp, între 9/21 ianuarie 1872 şi 18/30 iulie 1876. Potrivit temperamentului redactorului ei, N. T. Orăşanu, a fost o publicaţie de neobosită opoziţie, promovînd idei democratice şi antimonarhice.
299 La Bucureşti, chiar înainte de perioada de avînt a presei române moderne, de după 1877, apăreau mult mai multe publicaţii periodice decît îşi aminteşte aici Bacalbaşa, reţinînd însă corect numele principalelor gazete politice; astfel, In Anuarul general al României pe 1874 redactat de Frederic Dame sînt enumerate 21 de publicaţii bucureştene în limba română, 2 în franceză, 1 în limba germană şi 2 în greacă (Annuaire g&neral du Roumanie, Bucarest, 1874, p. XVIII—XIX). Dintre periodicele mai importante apărute în primii ani ai deceniului 1870 s-ar mai fi cuvenit să fie menţionate: Columna lui Traian (1870—1875), dirijată de B. P. Hasdeu; Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice (1872—1873), în care apar studiile de orientare filozofica materialistă ale lui Ştefan C. Michăilescu; Poporul (1871—1876), săptămînal aflat sub conducerea lui N. Bassarabescu; bisăptămînalul Oltul (1873—1874), dirijat de foarte Junele Al. Macedonski; Revista ştiinţifică (de vulgarizare a ştiinţelor „naturale şi fizice", 1870—1882), redactată de P. S. Aurelian, C. F. Robescu şi Gr. Ştefănescu; Revista contimporană (1873—1876), deja amintită aici; bihebdoma-darul La Roumanie al lui Fr. Dame" (1873—1876); gazeta muncitorească Uvrierul (1872), urmată de Lucrătorul român (1872—1873) ş.a.
94
Cititorii au putut observa din enumeraţia făcută 'cum că presa de acum 50 de ani se distingea prin două caracteristice.
Întîia că erau puţine ziare cotidiene, iar apariţia celor mai multe nu avea dată fixă; apăreau cînd o dată, cînd de două, cînd, cel mult, de trei ori pe săptămînă.300
A doua, că mai toate ziarele erau independente, trăiau cum puteau, fără să se sprijine pe partide, fără fonduri secrete, cu foarte puţine anunţuri, trăind aproape numai din abonamente şi din vînzarea cu numărul, foarte redusă şi aceea.
Oamenii zilei
Deşi în Bucureşti apăreau 10 sau 12 ziare, totuşi, afară de trei: C. A. Rosetti, Cezar Bolliac şi N. T. Orăşanu — nici un nume din presă nu strălucea în afară. Personalitate nu aveau decît aceştia trei.
Cezar Bolliac era cunoscut pentru puternicul său talent de polemist . şi pentru fraza lui impecabilă. Era un scriitor de rasă. Era un stilist de mare valoare, aşa cum erau foarte puţini în epoca aceea. într-o formulă populară, pot spune că Bolliac era ziaristul care scria mai bine.
Dacă Cezar Bolliac n-avea, însă, o prea mare influenţă asupra tinerelor generaţiuni şi dacă n-avea credit asupra vreunei pături sociale, este pentru că nu era omul unei convingeri si nu avusese statornicie de credinţe.301
Căci un ziarist mare nu este acela care ştie numai să scrie frumos, ori să scrie mult, ori să varieze subiectele, dar mare şi cu înrîurire asupra contemporanilor este ziaristul legat de unele convingeri, cu o puternică temelie morală, cel care iubeşte cu putere ceva din lucrurile mari: patria, poporul său, în general oamenii.
Cezar Bolliac scria bine, însă sufletul popular urma pe alţi ziarişti cari scriau mai puţin estetic, însă mai mult înţeleşi de masă.
N. T. Orăşanu avea un nume. Satirele lui, versurile lui umoristice, toate cu caracterul diatribei politice foarte naive, foarte primitive şi incorecte ca factură gramaticală, resimţindu-se de incultura epocii, plăceau totuşi. Pe Orăşanu toată lumea îl făcea haz, iar unele din satirele lui erau cîntate în oraş.
De altfel marele public nici nu-1 cunoştea sub numele lui de Orăşanu, ci îl cunoşteau sub numele de Nichipercea. Acesta era titlul gazetei umoristice unde debutase.302
300 Dintre gazetele citate de Bacalbaşa apăreau zilnic numai Românul, Telegraful şi Pressa (această din urmă de la 16/28 februarie 1869).
301 Fruntaş ai revoluţiei de la 1848, luptător pentru unirea Principatelor, Cezar Bolliac a fost credincios unor idealuri democratice pe care le-a apărat cu strălucire în presă toată viaţa; totuşi, în ultimele două decenii de activitate publicistică (în 1877 suferă o congestie cerebrală şi paralizează) el a făcut concesii unor idei confuze, antisocialiste şi xenofobe, evidente îndeosebi în gazeta sa Trompeta Carpaţilor. Afirmaţiile lui Bacalbaşa că Bolliac nu ar fi fost omul unor convingeri şi că nu ar fi avut „statornicie de credinţe" sînt însă nedrepte şi vor fi infirmate chiar de autorul acestor amintiri cîteva pagini mai încolo.
302 Nichipercea era revista satirică pe care N. T. Orăşanu o fondase la 23 iulie/4 august 1859; debutase însă cu cîţiva ani mai înainte (cu volumul de versuri Floricele de primăvară, 1854).
95
Cel dintîi ziar bucureştean era Românul, proprietatea lui C. A. Rosetti care, însă, nu locuia în ţară, locuia la Paris.303 Românul era foarte citit şi mai ales avea mare influenţă în ţară, însă Rosetti nu era iubit de public. Nici chiar roşii nu-1 iubeau toţi. .
Cauza acestei răceli era datorită, pe de o parte, propagandei conservatorilor care prezentau pe Rosetti drept geniul rău al lui Ion Brătianu, iar, pe de altă parte, era datorită- înfăţişării sale.
Căci, pe cînd Brătianu avea o figură simpatică, deschisă, frumoasă, Rosetti dimpotrivă, cu ochii lui bolbocaţi, cu privirea lui tăioasă, cu urîţenia ce-1 caracteriza, făcea antipatii.
Pe la 1871, 1872, 1873 şi 1874, curentul liberal creştea mereu şi cucerea conştiinţele. Tineretul, în proporţie de 90 la sută, mergea către liberali, dar, cu toate acestea, pe cîţ e#a, de iubit Brătianu, pe atît nu era iubit Rosetti.
Una din cele cîteva cauze era şi situaţia bănească a fiecăruia.
Brătianu avea oarecare avere.804 La IFlorica lui din judeţul Muscel producea. Producea unt, producea vin, producea ţuică; iar produsele erau toate de cea mai bună calitate, erau'foarte mult căutate pe piaţă. Deci, Brătianu era cel dintîi „boier* care punea în comerţ lucruri fabricate în ferma lui. Acesta era un mare merit pentru vremea aceea şi crea omului un titlu mai mult de democratism. 1
Ce document interesant al timpului. Faptul că Brătianu devenea negustor şi intra în"rîndurile burgheziei era t» dovadă de democratism!
Q. A. Rosetti; împărtăşea soarta •tutusor săracilor. Simplul gazetar fără avere, care- totuţi ţaitea -teii :'la.v^M4i %* nevasta şi cu patru copii, nu putea fi un om cinstit. Şi de aci calomnia. '"'
Rosetti, pe care adversarii îl poteeleau Berlicoco,; era acuzat că a putut agonisi averi mari, pe care le >aveadepuse Ifcuoarecari bănci din străinătate. Avea şi castele în Elveţia, ba primea şi subvenţii de la „Alianţa israelită"?!... -     ■:  - ?!
Faptul că Brătianu trăia în ţară, retras şi modest la via lui, deşi avea oarecare stare, pe cînd Rosetti^ fără nici o'avere văzută, putea trăi la Paris împovărat de o grea familie, dăduse arme adversarilor. Iată de ce C. A. Rosetti personal nu avea simpatiile lui Ion Brătianu.
Au trecut 50 de ani de atunci şi cît <ie fundamental s-a schimbat judecata socială. Cu cincizeci de ani în urmă, Cezar Bolliac era un mare fruntaş al presei române, iar C. A. Rosetti avea reputaţia unui scriitor
303 C. A. Rosetti a plecat In Franţa In 1871, dezamăgit de cursul pe care-1 luase viaţa politică românească prin instalarea unui guvern conservator, agreat de prin-cepele Carol şi de către puterile reacţionare ale Europei. EI intenţiona să deschidă aici un pension de băieţi ca să-şi întreţină la studii pe cei trei fii, Mircea, Vintilă şi Horia, pe care-i educase în spiritul concepţiilor sale democrat-revoluţionare. In ciuda afirmaţiilor provenite din surse conservatoare că el ar fi dus în capitala Franţei şi la Nisa, unde se afla în vara anului 1872, o viaţă de huzur, el dispunea de venituri limitate, fiind nevoit chiar, la începutul anului 1873, să vîndă tipografia Românului — proprietatea sa — lui D. A. Laurian (Vasile Netea, C. A. Rosetti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 304). El va reveni m patrie în primăvara anului 1875 pentru a lua parte la campania de răsturnare a guvernului conservator.
301 Ion Brătianu, fiul mezin al marelui clucer Dincă Brătianu, boier argeşean, moştenise la moartea tatălui său moşiile Florica, Mălurenii, iGaleşul-Brătieni, Lereşti şi Sîmbureşti; pe moşia Florica de lîngă Piteşti (azi în comuna Ştefăneşti — Argeş), unde locuia o parte a anului, a practicat o agricultură modernă, oferindu-şi produsele şi pe piaţa bucureşteană ţv., de pildă, o reclamă din Uniunea democratică, an. I, nr. 52, 6 ianuarie 1877, p. 4; „Unt proaspăt Ioan Brătianu, în bucăţi de 50, 100 şi 200 dramuri, ocaua 8 lei noi. Depozitul de vinuri E. Carada, str. Nouă 5").
96
mediocru. După jumătate de secol, despre directorul Trompetei Cârpa* ţilor nu se mai vorbeşte, dar C. A. Rosetti a rămas pentru profesionist şi pentru ţară unul dintre cei mai mari ziarişti ai neamului.,
Vremea şi-a îndeplinit ca întotdeauna opera. A modelat, a fasonaţi a şlefuit. A curăţat de pe reputaţia omului tot ce era făţărnicie, calomnie sau laudă nemeritată, a pus sufletul, mintea şi caracterul celui dispărut sub lupa nepărtinitoare a istoriei şi ne-a dat nouă, celor de azi, şi va •transmite celor de mîine şi de întotdeauna un alt C. A. Rosetti, care a fost nu numai gazetarul scriitor, dar gazetarul luptător pentru cauza poporului său.
Nimic din ceea ce gîndim astăzi nu gîndeau oamenii de la 1871. Pe vremea aceea ziaristul C. A. Rosetti trăia însă, era în cîmpul luptelor, era judecat după toate faptele lui împreunate, neghina era încă amestecată cu grîul, iar ochiul mulţimii contimporane nu era în stare să aleagă ceea ce era destinat traiului trecător de ceea ce era destinat eternităţii.
C. A. Rosetti a rămas totuşi. Dintre toţi ziariştii de la 1871, C. A. Rosetti e singurul care a rămas. Cu toate că nu este operă mai plăpîndă decît opera ziaristului şi nu este scris mai efemer şi mai lipsit de însuşirile vieţii îndelungate.
Ziaristul, acesta e sorţul său, are datoria să scrie spre a fi înţeles de cei ele faţă, iar nu spre a fi apreciat numai de cei viitori. Insă ziaristul care a putut izbuti să fie şi omul zilei de azi, dar şi omul zilei de mîine, acela a fost negreşit un mare profesionist, şi o minte superioară.
C. A. Rosetti a fost dintre aceştia.
Ceilalţi ziarişti: Valentineanu, Bassarabescu, Fundescu etc. nu aveau personalitate, lumea îi ignora. Ziarele lor d-abia erau citite. Cezar Bolliac a rămas uitat sub pulberea trecutului [... J.305
Dar mai erau alţi oameni ai condeiului care răsăreau.
Era Hasdeu, era Laerţiu, era Scurtescu, era poetul Zamfirescu.
Hasdeu începea să fie mare, după cum am mai spus. Prin şcoli se vorbea de Hasdeu. Polemicile lui cu „Junimea* din Iaşi erau urmărite cu simpatie. Fiindcă junimiştii erau politiceşte conservatori şi fiindcă (la Bucureşti tineretul începea să fie liberal, aproape toate glasurile erau pentru Hasdeu. ■
Laerţiu, pseudonimul lui Lăzărescu, era un critic teatral foarte apreciat.
Criticile lui teatrale erau urmărite şi citate cu multă deferentă. Cri-ticile lui Laerţiu făceau autoritate. Totuşi reputaţia lui Laerţiu a trăit într-un cerc restrîns şi nu i-a supravieţuit.
Nicolae Scurtescu era cunoscut iarăşi într-un cerc mărginit. 11 cunoşteau intelectualii, profesorii, ziariştii, studenţii. Institutor în Bucureşti, scria în Telegraful şi în alte publicaţii, avusese cîteva polemici şi întrebuinţa stilul declamator, atît de mult la favoare pe vremea aceea. După
805 Opera lui Cezar Bolliac nu a fost chiar atît de ignorată cum susţine Const. Bacalbaşa; în primele trei decenii ale secolului nostru — perioadă la care se referă Bacalbaşa — a apărut o culegere din creaţia sa poetică (Meditaţii şi poezii, în 1915, cu o prefaţă de Petre V. Haneş), un masiv studiu asupra acestuia, datorat lui E>. Popovici, tipărit în Viaţa românească din 1929 (Poezia lui Bolliac), amintiri despre el în Adevărul din 1914, scrise de Vintilă C. A. Rosetti (nr. 8734), a fost menţionat în istoriile literaturii române apărute atunci (N. Iorga, 1907—1909; Gh. Adamescu, 1920; G. Bogdan-Duică, 1923; Petre V. Haneş, 1924 ş.a.) (v. bibliografia ediţiei în două volume, alcătuită de Andrei Rusus Cezar Bolliac, Scrieri, Editura Minerva, 1983).
97
urma lui Scurtescu a rămas o dramă în versuri intitulată Rhea Silvia şi un volum de versuri.
Fiindcă făcea polemică şi întrebuinţa ziarele, era pus în vază şi făcea oarecare zgomot în jurul său. Pe vremea aceea era aproape printre fruntaşii literelor române.,
Dar n-a putut rămîne.
Poetul Zamfirescu, funcţionar la Eforia Spitalelor Civile, a murit nebun.
Zamfirescu a avut talent. Publicului celui mare a început să-i fie cunoscut după apariţia Revistei contimporane în anul 1873, în care a scris.
Excela, mai ales, în satiră. Moartea prematură datorită acelei boale nenorocite 1-a împiedicat să sfîrşească poemul său satiric intitulat Muza de la Bolta rece, satiră îndreptată împotriva „Junimii" din Iaşi. Din această operă menită să fie o piesă teatrală, fiindcă era dialogată, mi-au rămas în memorie cîteva versuri:
Am pornit, pornii, pornit-am306 De la Iaşi în cărucior, Am sosit, sosii, sosit-am L-al OUmpului picior. Văzui oameni de hîrtie Cu mustăţi de chihlibar Lei de cocă pe cîmpte Mîncînd stridii cu muştar. Văzui... etc.307
Volumul de versuri rămas de pe urma lui Zamfirescu conţine bucăţi cari pe vremuri plăceau mult şi erau citate aproape cu admiraţie; de pildă poezia Lună, lasă-mă să dorm.306
Dar oamenii nu au fost binevoitori cu Zamfirescu.
Tot pe vremea aceea se mişca şi atrăgea atenţiunea V. A. Ureche, d-rul Obedenaru (Gheorghiadi), N. D. Popescu etc.
V. A. Ureche scria mult, vorbea mult, se producea în conferinţe, se producea la teatru, scria istorie, se afirma ca un campion naţionalist. Dar fără influenţă asupra generaţiunilor tinere de atunci.
In ciuda marei lui activităţi, n-a avut nici admiratori, nici discipoli.309
306 Bacalbaşa notează cu aproximaţie primul vers al citatului, corectat în text de noi: „Am plecat, plecat, plecat-am".
-07 Muza de la Borta rece, bufonerie literară lirică în .3 acte, editată de Revista contimporană, 1873, p. 46—47 (aria „La Chiriţa la grădină").
308 Referire la volumul Cîntece şi plîngeri (1874); poezia amintită de Bacalbaşa poartă un alt titlu — La lună şi face parte din ciclul „The Spleen"; cităm integral primele versuri: „Este noapte şi tăcere! Prin fereastra-mi solitară / Eu te văz, lună frumoasă. Voi să dorm, ş-a mea amară / Suferinţă şi durere în vis dulce s-o transform. / Insă tu te uiţi la mine şi-n privirea gînditoare / Se concentra ale mele cugetări întristătoare. / Lună, lasă-mă să dorm!" Ultimul vers — „Lună, lasă-mă să dorm!" — se repetă ca un laitmotiv la sfîrşitul fiecărei strofe (M. Zamphirescu, Cîntece şi plîngeri. Poezii, 1860—1873, ediţia a treia, Bucureşti, 1881, p. 289—290).
309 In perioada la care se referă Bacalbaşa, istoricul, scriitorul şi omul politic liberal Vasile Alexandrescu Urechia (1834—1901) publica lucrări dramatice, i se jucau piese, cu mare succes de public, pe scena Teatrului cel Mare din Bucureşti; era profesor de istorie şi de literatură română/la Universitatea din Bucureşti (din 1864), membru fondator al Academiei Române, înfiinţată în 1866, fondator, în 1865, alături de C. Esarcu, al Ateneului Român din Bucureşti în cadrul căruia prezenta numeroase conferinţe, redactor al, gazetei înfiinţate de el, Ini or moţiunile bucureştene (1869—
98
Doctorul Gheorghiadi Obedenaru a scris pentru teatru, dar fără mare succes. Era totuşi în vază ca situaţie socială. In cercurile noastre se vorbea de doctorul Obedenaru, însă a fost numai un foc de paie.310
Tot pe vremea aceea se afirma şi actorul Dimitriadi — tatăl natural al Aristiţei Romanescu, fiica legitimă a artistei Stavrescu de la Craiova. Părăsind teatrul, acest om original, neastîmpărat, vecinie în căutarea unui mijloc de a se îmbogăţi a scris o carte de igienă311. Cu acest prilej Titu Maiorescu a spus, dacă nu altcineva: „Ciudată ţară e România: doctorii scriu piese de teatru iar actorii cărţi de medicină".
N. D. Popescu, popular Nedea Popescu, era autorul romanelor istorice tipărite în Calendarul pentru toţi.
Calendarul pentru toţi era calendarul la modă, aproape singurul calendar pe piaţă. De aceea era în toate mîinile. Era proprietatea Librăriei Wartha, dacă nu mă înşel.312,
OST. D. Popescu îşi alesese o specialitate: subiectele istorice. In fiecare an scria un roman cu subiect istoric care plăcea mult publicului de a doua mînă.
Aceste romane erau atît de rău tratate şi atît de naiv şi de fantastic construite, fără respect de adevărul istoric şi fără cunoştinţa tehnicei acestui gen literar, încît, cu drept cuvînt s-a putut spune cum că: „Nedea Popescu a ucis romanul istoric în România".
iN. D. Popescu era arhivar la Ministerul de Externe.313
în Camerele lui Lascăr Catargiu alese în 1871 în urma scandalului de la sala Slătineanu, şefii partidului liberal din Muntenia, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti nu figurau.
In fruntea opoziţiei din Cameră era Mihail Kogălniceanu. Mai era Nicolae Ionescu. Alegerea lui Kogălniceanu fusese ajutată de Lascăr Ca-
1871) precum şi al Revistei contimporane etc. Observaţia lui Bacalbaşa că influenţa sa asupra tineretului era totuşi destul de redusă — în comparaţie cu activitatea sa culturală multilaterală, neobosită — este exactă.
310 Mihail Georghiade Obedenaru (1835—1885) a avut preocupări multilaterale: a fost medic primar al spitalului de copii din Bucureşti, profesor universitar, s-a ocupat de lingvistică, folclor, de geografie, antropologie, de economie etc. In ultima perioadă a vieţii a fost diplomat (a şi murit în misiune Ia Atena). El a localizat pentru Teatrul cel Mare din Bucureşti, Amorul doctor, farsă în două acte de Moliere (jucată în stagiunea 1871—1872, precum şi în cele următoare).
311 Constantin Dimitriadi s-a retras din viaţa teatrală în 1880, ocupîndu-se apoi cu tapiţeria, pînă în 1885 cînd, bolnav de nervi, s-a sinucis aruneîndu-se în Dîmboviţa. „Cartea de igienă" a publicat-o în 1873, înainte de a părăsi teatrul şi nu era o lucrare originală, ci o prelucrare (Hippolyte Meunier, Doctorul popolului sau convorbiri familiare asupra hygienei, traducţiune liberă de Constantin Dimitriadi, cu o prefaţă de dr. Romniceanu, două ediţii în 1873).
312 Calendarul pentru toţi a apărut între anii 1862—1884, din 1875, pare-se, fiind întocmit de inepuizabilul prozator popular N. D. Popescu (1843—1921); era editat, într-adevăr, la început, de librăria Bălăceanu şi Wartha, apoi de Honoriu C. Wartha singur, iar în ultima perioadă de librăriile Socec, Ionniţiu ş.a.; e posibil ca totuşi Bacalbaşa să se fi gîndit la Calendarul pentru toţi românii, alcătuit de N. D. Popescu între anii 1874—1906, mai răspîndit decît primul şi cu o existenţă mai îndelungată, calendar în care acesta şi-a publicat, de asemenea, masiv, proza sa de inspiraţie istorică, deosebit de gustată de tineretul vremii, în ciuda caracterului ei naiv, schematic şi superficial.
313 N. D. Popescu a funcţionat ca arhivar-şef la Ministerul de Externe din 1876 pînă în 1913, cînd a fost pensionat.
99
targiu, căruia îi trebuia o opoziţie moderată. Dar Rosetti şi Brătianu — roşii, după cum li se spunea — fuseseră combătuţi cu înverşunare.314
Fapt caracterisfic este că, pe cînd Rosetti şi Brătianu nu erau nici în Cameră, nici în Senat, Ion Ghica, şeful guvernului de la 11 martie 1871, acela care ceruse prinţului Carol să abdice315, fusese ales în Senat. El era şeful opoziţiei din maturul corp. în jurul său era Ion Deşliu, Lun-geanu de la Buzău etc.
Dacă Ion Ghica era cel mai însemnat om politic al opoziţiei, în schimb, adevăratul luptător de toate zilele, omul popular, omul al cărui nume răsuna în ţară şi atrăgea tineretul în galeria Senatului, în zilele de mari dezbateri, era Ion Deşliu.
Om independent, fără idei hotărîte, aşa după cum erau cei mai mulţi pe vremea aceea, puţin cam dezordonat şi, bineînţeles, nu om de mîna întîia, Ion Deşliu făcea multe zile amare guvernului. El lungea discuţiile, el cerea cuvîntul la toate legile, la toate articolele, propunea tot felul de amendamente, el vorbea contra închiderii discuţiunii, el cerea votul cu bile, el punea guvernului toate piedicile cu putinţă, el făcea obstruc-ţiunea.,
Era un luptător hotărît, un opozant sistematic fără odihnă, care nu da răgaz miniştrilor şi nu lipsea de la nici o discuţie.
îmi aduc aminte de o şedinţă în care Deşliu a interpelat pe generalul Florescu asupra proastei fabricaţiuni a cizmelor soldaţilor. Interpelato-rul a venit cu o cizmă în şedinţă şi i-a tăiat tocul cu un briceag, spre a dovedi domnilor senatori că este de mucava. Şi, în adevăr, tocul era de mucava.
Deşliu stătea în capul,băncii prelaţilor, faţă cu banca ministerială.
Cînd Deşliu anunţa o interpelare, tribunele gemeau de lume. Bineînţeles, nimenea nu ieşea mai învăţat de la aceste şedinţe, dar agitaţia era întreţinută.
Peste un an sau doi, ziaristul Valentineanu i-a cumpărat o ţigaretă de chihlibar prin subscripţie publică.
Ţigareta a fost expusă în fereastra redacţiei ziarului Reforma, în Pasagiul român, deasupra unei coaie de hîrtie pe care era scris: „Lui Ion Deşliu, marele luptător".
Iată încă unul care între anii 1871 şi 1875 a fost un om foarte popular, chiar cel mai popular parlamentar, însă despre numele lui nici nu se ştie astăzi măcar. Cine a fost Ion Deşliu?... Nimenea nu-1 cunoaşte. Ce a reprezentat Ion Deşliu? Nimenea nu ştie. Ce idei a avut Deşliu, ce a fost Deşliu? ... Neantul.
A fost numai un opozant de moda veche, un opozant sistematic care combătea toate actele guvernului, toate proiectele de legi, tot ce venea de la adversar.
314 La alegerile care au avut loc în mai—iunie 1871 toate forţele liberale (radicalii în frunte cu Rosetti şi Brătianu, moderaţii Ion Ghica şi Kogălniceanu, fracţionişti i din Moldova) s-au coalizat pentru a se opune guvernului conservator; cu toate acestea, în Cameră n-au putut pătrunde decît trei liberali radicali, cinci fracţionişti în frunte cu Nicolae Ionescu şi doi liberali, moderaţi (M. Kogălniceanu şi Gh. Vernescu), iar în Senat: Ion Ghica, Ion Deşliu, P. Lungeanu.
315 Ca şef al cabinetului liberal venit la putere în decembrie 1870 Ion Ghica se pronunţase împotriva modificării Constituţiei, modificări preconizate de către grupările conservatoare şi de către principele Carol, declarîndu-i hotărît acestuia i „dacă ţara va fi pusă în necesitatea de a opta între prinţ şi Constituţie. Constituţia va fi preferată" (Istoria Parlamentului, p. 197).
100
\
(Bineînţeles, popularitatea lui Ion Deşliu era numai de supiafaţă, păturile adînci ale poporului nu-1 cunoşteau. , r
Un orator apreciat de public şi de tinerime era George Brătianu, deputat conservator disident din Piteşti, om de talent, care vorbea frumos. Faima lui n-a durat mult.316
Foarte la modă în cei patru ani ai guvernării conservatoare, a dispărut definitiv de îndată ce au venit liberalii la cîrmă în 1877.317
In alegerile făcute sub ministerul Manolache Costache în 1876, George Brătianu a fost combătut şi de conservatori, cari nu-1 iertau că a luptat contra lui Lascăr Gatargiu, şi de liberali, cari aveau candidaţii lor. Şi astfel acest om care nu numai [că] fusese o podoabă a Parlamentului, dar care contribuise la răsturnarea regimului conservator, a dispărut din scenă deodată cu regimul pe care-1 combătuse.
Nu trebuie să pierdem din vedere acest fenomen, anume că cei doi parlamentari cari, în Cameră şi în Senat, au lovit mai zilnic şi mai tare în regimul lui Lascăr Catargiu au pierit deodată cu acesta. Cauza am spus-o vorbind de Ion Deşliu. Oamenii aceştia, deşi aveau unul un deosebit talent şi celalt un extraordinar temperament de luptă, nu aveau idei organice pe care să-şi întemeieze acţiunea.
Conservatorii, atunci la guvern, aveau o puternică pleiadă de personalităţi preţioase. Din punctul de vedere al valoarei personale, al culturii, al talentului, conservatorii erau mult superiori liberalilor.
In cîmpul conservator găseai pe Lascăr Catargiu, general Florescu, Petre Mavrogheni, Beizadea Dimitrie Ghica, Vasile şi Constantin Boerescu, Gheorghe Costa-Foru, Manolache Costache Epureanu, Ion Strat, Petre Carp, Titu Maiorescu, general Mânu, Alexandru şi Ion Lahovary, Aristid Pascal, Mişu Corne, Gheorghe Cantacuzino, general Tell, Geaur Aslan, Gheorghe Apostoleanu etc. etc. Partidul liberal era mai sărac în oameni*
Cu toate acestea, tot cei cîţiva corifei liberali aveau mai multă popularitate şi înflăcărau tineretul. Numele lui Kogălniceanu, de pildă, era fascinator, iar elocvenţa înflorită a lui Nicolae Ionescu entuziasma.318
Liberalismul se înălţa către Zenith!*
Doctorul Drasch
In anul 1836 a venit în România un croat, anume Ludovic Drasch.
!le George Brătianu făcea parte în 1870 din gruparea de centru-dreapta a lui B. Ghica şi Vasile Boerescu („partidul ordinii"), în care fusese trimis de alegătorii Colegiului al III-lea de Piteşti, afirmîndu-se apoi în Parlamentul anilor 1871—1875 ca un conservator moderat. Ca şi Ion Deşliu, el ă dispărut repede din viaţa politică şi explicaţiile pe care le oferă Bacalbaşa în continuare, în legătură cu aceasta, sînt plauzibile.
117 Datele amintite în grabă de Bacalbaşa sînt, bineînţeles, greşite; guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu a stat la putere cinci ani — şi nu patru — de la 11/23 martie 1871 la 30 martie/11 aprilie 1876; liberalii au venit „la cîrmă" în 1876 şi nu în 1877.
818 Bacalbaşa se pripeşte din nou, aşezîndu-1 alături de Kogălniceanu, orator politic de valoare incontestabilă, pe Nicolae Ionescu — şi el luptător paşoptist — orator cu accente demagogice a cărui popularitate — reală—■ în epocă nu 1-a ajutat să biruie timpul
De cum a venit a început să exercite medicina. Era ori nu era medic, avea ori nu avea diplomă, învăţase ori nu învăţase medicina? iată ceea ce nu s-a putut şti niciodată. Ceea ce e cert e că la moartea sa nu s-a găsit nici o diplomă şl nici un certificat care să fi dovedit contactul său cu vreo şcoală de medicină.
Cazul d-rului Drasch este caracteristic, este documentar, este ilustraţia stării de incultură în care se găsea societatea românească acum aproape un secol.
Doctorul Drasch a venit în România aşa întocmai după cum un explorator scoboară într-un continent sălbatic. După cum călătorii aduc sălbaticilor oglinzi şi tot felul de tinichele poleite pe cari le preschimbă împotriva dinţilor de elefant şi altor lucruri de preţ, tot la fel şi d-rul Drasch şi-a putut impune lipsa lui de cunoştinţi medicale trecînd-o drept o minunată medicaţie.319
Oamenii de şltiinţă cari mai trăiesc încă şi cari au fost în contact foarte apropiat cu răposatul Drasch spun că, în materie de medicină, el nu avea alt bagaj decît zece formule. Aceste zece formule le aplica invariabil la toate boalele, iar dozele le dedea făr' nici un discernămînt şi fă/ă nici o gradaţie.
Este bineînţeles că de medicamentele noi nici nu auzise măcar. El întrebuinţa: saburul320, oxidul de fier, oxidul de zinc şi încă vreo două medicamente. Apoi făcea o foarte deasă întrebuinţare de panglică.
Panglica lui Drasch era foarte cunoscută. Această panglică o aplica tuturor istericilor şi nervoşilor fără excepţie. Această aplicaţie o făcea astfel: cu un instrument special găurea pielea cefei, apoi trecea repede în mod violent o bucată de panglică. Acţiunea momentană era revulsivă şi producea o uşurare vremelnică, mai mult sugestivă. Drasch a spus unui intim că, în lunga lui carieră medicală, a tras în Bucureşti 32 mii de panglici.
Acest empiric şi-a cîştigat repede o mare popularitate în clasele de jos ale societăţii; apoi faima lui s-a urcat şi în straturile de sus. Atît de puternică este sugestiunea şi atît de întinsă era incultura încît, la cele mai multe consulturi, cînd cazurile erau desperate, doctorul Drasch trebuia să fie chemat ca un salvator.
319 Desigur Bacalbaşa exagerează cu intenţia de a obţine unele efecte literare ieftine, prezentînd denaturat starea sanitară a Capitalei în secolul trecut. In realitate Bucureştii aveau o destul de veche tradiţie medicală şi spitalicească (primul spital — Colţea — fusese înfiinţat încă din 1704 de spătarul Mihai Cantacuzino); în 1842, la spitalul Colţea lua naştere o şcoală de mică chirurgie, iniţiată de Nicolae Creţulescu, cel dintîi doctor în medicină din Ţara Românească; în 1857 doctorul Carol Davila obţine ca Şcoala de chirurgie înfiinţată în 1854 să fie ridicată la rang de şcoală naţională de medicină şi chirurgie, diplomele acesteia fiind recunoscute nu peste multă vreme în Franţa şi Italia; în noiembrie 1869 se înfiinţează Facultatea de medicină din Bucureşti. In 1864 în Bucureşti fiinţau spitalele Colţea (200 paturi), Filantropia (165 paturi), Pantelimon (80 paturi), Colentina (100 paturi), spitalul de copii (90 paturi), o maternitate (25 paturi), spitalul Brîncovenesc (200 paturi), spitalul israelit (24 paturi), spitalul penitenciarului (40 paturi), ospiciul Mărcuţa (170 locuri) — în cadrul cărora activau în total 19 medici; în acelaşi an în Bucureşti dădeau consultaţii 23 de medici particulari şi patru chirurgi, iar în 1875 erau înren gistraţi 92 doctori în medicină şi doi chirurgi etc. (cf. G. Brătescu, Sănătatea Bucureştilor, 1862—1944, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970); în 1872. exista la Bucureşti chiar o „fabrică de spălat rufe" (Dimitrie Frunzescu, op. cit., p. 72—73); începînd din 1873 s-a trecut la canalizarea sistematică a străzilor principale ale Capitalei, care devenea treptat un oraş civilizat etc.
320 Sabur, substanţă extrasă din frunzele unei specii de aloe, utilizată în farmacie; are miros plăcut şi gust amărui.
102
De cum a venit în Bucureşti, a tras la Hotelul Avram de sub Dealul Mitropoliei; aci a locuit foarte multă vreme, pînă ce a îmbrătrînit, şi aci primea, într-o cameră modestă. Mai tîrziu, către sfîrşitul carierei, s-a mutat la farmacistul Nierischer din calea Moşilor, colţ cu strada Armenească, farmacia cu firma „La Sfinţi".
La Nierischer avea locuinţă şi masa pentru care nu plătea nimic. Avea însă obligaţia să dea consultaţiile în localul farmaciei şi să impuie clientelei ca să-şi procure medicamentele de aci. Farmacistul făcea de pe urma doctorului Drasch afaceri destul de bune.j ,
Popularitatea şi-a datorit-o doctorul Drasch la doi factori, mai întîi dezinteresarea, fiindcă nu primea de vizită mai mult de 2 lei; celor săraci le dădea consultaţii gratuite. Apoi îşi datora popularitatea originalii taţii. De cîte ori se afla în faţa unui caz pe care nu-1 înţelegea, şi de acestea erau aproape toate, proceda cu lovituri de palme, cu strigăte şi cu medicaţiuni eroice, precum: panglica, apa rece etc.
Acest original avea o mare aversiune de doctori, pe cari îi acuza că nu ştiu nimic. Cineva 1-a întrebat odată cum face în consulturi şi în cealaltă clientelă de ordonă medicamentele, fiindcă el nu prea ştie medicina.
Fără a se turbura, a răspuns:
■— Eu recomand întotdeauna contrariul de ce recomandă doctorii ceilalţi şi sunt sigur că o să nemeresc.
Pe doctorul Marcovici, care era un mare practician, mai ales un mare diagnostician, îl ura de preferinţă. Aceasta din cauză că Marcovici îl lua în zeflemea de cîte ori se întîlnea cu el într-un consult. Odată, ieşind de la o consultaţie, Marcovici i-a băgat bastonul între picioare şi 1-a făcut să-şi piardă echilibrul. Din ziua aceea Drasch i-a jurat o ură eternă.
Cazul cu hapurile de ghicit au trecut la legendă.
într-o zi cîţiva medici au voit să-i joace o festă: i-au trimis pe un cineva ca să-1 consulte pentru boala de a spune minciuni.
întrebat de doctor asupra manifestărilor boalei, acest pseudobolnav i-a răspuns:
— Uite aşa, domnule doctor, spun minciuni tot mereu. îmi dau seama că mint, dar nu mă pot abţine. Am consultat pe toţi doctorii din Bucureşti, dar nici unul nu mi-a găsit leacul. Acum toată speranţa mi-e la dumneata.
Drasch era ignorant, dar era foarte pătrunzător; a înţeles că- i se întinde o cursă. Şi atunci a răspuns clientului:
— Eu cunosc boala dumitale, e o boală foarte rară, dar se întîm-plă. Doftorie pentru această boală nu se găseşte la nici o farmacie, de aceea trebuie să ţi-o pregătesc eu. Vino mîine, tot la ceasul ăsta, şi vei găsi medicamentul preparat.,
Doctorii, cărora pseudobolnavul le-a raportat rezultatul consultaţiei» au jubilat.
A doua zi, mincinosul s-a prezentat la doctorul Drasch, care îi dădu o cutiuţă cu trei hapuri, spunîndu-i:
— Uite, domnule, aci ai trei hapuri: unul să-1 iei acum, înaintea mea, altul mîine tot pe vremea asta şi pe cel. de-al treilea poimîine. ,
Clientul îi ceru un pahar cu apă, însă, Drasch îi zise că hapul nu trebuie înghiţit, ci mestecat. Ceea ce clientul făcu pe loc.
Dar pe cînd amesteca hapuL omul începu să se strîmbe şi spupe: -
103
i— Bine, domnule doctor, dar ăsta e curat c... at.
— Adevărat, aşa este, îi răspunse Drasch. Vezi dumneata, numai un hap ai luat şi ai şi început să spui adevărul. Dacă le-ai lua pe toate, n-ai să mai minţi cît vei trăi.
Istoria a fost cunoscută. Şi din ziua aceea a luat naştere vorba cu „Hapurile de ghicit".
In lumea incultă, care a făcut popularitatea d-rului Drasch, făceau mare efect medicamentele acestuia. In special impresiona un purgativ cu materii colorante, care colora în negru materiile evacuate. Oamenii simpli, cari vedeau dejecţiile negre, rămîneau entuziasmaţi şi spuneau:
— Asta doftor, iată ce fel de doctorii îţi dă, că-ţi scoate toată răutatea din trup. Negreala asta e numai boală.,
Cu timpul, clientela a început să nu mai primească cu atîta favoare medicamentele lui Drasch, mai ales saburul nu mai plăcea. Atunci Drasch a întîlnit pe farmacistul B. Welles, căruia i-a cerut să-i prepare un purgativ dulce după cum cer clienţii. Iar Welles i-a scris purgativul „citrat de magneziu* cu sirop de lămMe. Cînd farmaciştii au văzut că d-rul Drasch a început să scrie citrat de magneziu, s-au minunat.
Tot atîta surprindere au pricinuit şi reţetele care coprindeau medicamente cu vaselină. Drasch nu întrebuinţase pînă atunci decît untură; numai după povaţa lui Welles s-a hotărît să renunţe la această grăsime.
Intr-o zi, stînd pe gînduri, a spus acestuia:
— Dacă te cunoşteam mai de mult, bună treabă am fi făcut împreună.
iGu cît incultura lui Drasch apărea mai evidentă, cu atît şi popularitatea lui creştea mai mult. Insă această popularitate se exercita numai printre clasele cele mai de jos, printre servitoare, mahalagioaice, precupeţi şi precupeţe etc.
Manierele ca şi înfăţişarea doctorului impresionau adînc aceste naturi primitive care nu vedeau decît aparenţele. Drasch era înalt, avea o figură energică, purta întotdeauna pălărie cu marginile foarte largi, avea un picior colosal de mare ce era proverbial. Călca apăsat şi impunător, vorbea răstit şi cu glas de bas profund, la consultaţii era brusc, avea ton autoritar, nu avea niciodată îndoieli şi lăsa tuturora impresia că este grozav de învăţat şi că nu se înşală niciodată.
Deşi personal era dezinteresat şi cinstit, totuşi alţii au făcut avere exploatîndu-i popularitatea; aceştia erau unii farmacişti, cei de „La Sfinţi", a căror farmacie trecea că este „farmacia doctorului Drasch". Dar un fapt este într-adevăr extraordinar: deşi Ja consultaţiile date la domiciliul său nu lua mai mult decît 2 lei de persoană, totuşi, de pe urma carierei sale medicale din România a putut cumpăra în Croaţia o moşie ce era pe atunci evaluată la 2 milioane lei.
De unde banii aceştia?
Mai întîi Drasch era foarte modest în cheltuieli, iar în cele din urmă, n-a mai avut nici grija locuinţei şi a mîncării. Prin urmare, este cert că, dacă de la cei săraci nu lua decît un foarte modest onorar, în schimb de la cealaltă clientelă de oameni cu dare de mînă lua din belşug.
Doctorul Drasch avea şi o mare pasiune: mînca mult.
In contra tuturor prescripţiilor ştiinţei, mînca enorm şi tot lucruri indigeste1 şi vătămătoare. De aceea a murit de un ulcer al stomacului.
Igfforaat cum era şi încăpăţînat ca toţi ignoranţii, deşi inteligent, nu a voit niciodată să ţină seamă de prescripţiile şi recomandările doctorilor. Şi nu ţinea seama, pe de o parte, fiindcă era lacom şi-i plăcea să mă-
104
nînce mult şi de toate, iar pe de altă parte, fiindcă, neavmd desfe$ăi«ulV tură medicală, nu era convins că dieta impusă de confraţii săi, caVi'Şti&u mai mult decît el, este în adevăr necesară.
De pe urma sa a rămas un medicament care poartă şi astăzi numele de „hapurile doctorului Drasch". Aceste hapuri sunt purgative amare făcute din sabur. Precum am spus, toată medicaţia lui se reducea la cîteva formule şi la cîteva medicamente, avea un fel de medicaţie zisă „băbească", cu oarecare aparenţă de ştiinţă medicală.
Nu-i aşa că este foarte interesant cazul doctorului Drasch?
Acest om îndrăzneţ a debarcat într-o bună dimineaţă în Bucureşti, a tras la un hotel, a vestit că este doftor şi a început să profeseze medicina.
Nimeni nu 1-a întrebat ce este, de unde vine, dacă este ori nu este, în adevăr, doctor, dacă are diplomă. Şi în scurtă vreme şi-a făcut un nume.
Niciodată un alt doctor nu i-a egalat reputaţia. La casa lui Drasch era bîlci.
Toţi bolnavii cari pierdeau nădejdea să fie vindecaţi de ceilalţi doctori veneau, ea la cea din urmă resursă, la marele învăţat de la Hotelul Avram. Şi cu toate că nu s-a cunoscut nici o vindecare miraculoasă la activul său, totuşi popularitatea nu i-a slăbit nici un singur moment.
De altfel legenda 1-a mărit considerabil în mahalalele Bucureştilor. Toate minunăţiile se vorbeau pe seama lui. Bineînţeles că d-abia zece la sută din ceea ce i se atribuia era adevărat.
Cu toate acestea, să nu se creadă că terapeutica lui Ludovic Drasch nu se întemeia pe un oarecare adevăr. Drasch credea mult în influenţa sugestiunii, dar credea mai mult decît se cuvenea. Aproape întreaga Iui terapeutică era mchinată sugestiunii. El credea mai mult în acest agent de ordin moral decît în medicamentele înghiţite.
Bineînţeles că medicaţia lui putea fi potrivită faţă de unele afecţiuni nervoase; dar ce putere puteau să aibă sugestiuhea, panglicele, palmele, ţipetele, răstelile, saburul sau siminichia321 în tuberculoză, cancer, febră tifoidă, boalele de ficat, de rinichi etc. etc?
Cît de superficială sau cît de nulă idee avea despre ştiinţa medicală învederează următorul fapt: cu cîtva timp înainte de a muri, simţindu-se cam şovăind, a spus unui prieten intim: ,
— Trebuie să mă gîndesc ca să-mi las un urmaş.
— La cine te-ai gîndit? 1-a întrebat prietenul.,
— La fratele meu!,
— Unde profesează acum medicina?
— Ah! nu e medic, este inginer de mine.
Acest răspuns arată, mai mult decît toate celelalte exemple, cîtă stimă avea Drasch pentru medicină. El era convins că un inginer de mine putea foarte uşor să devie doctor fără nici o pregătire.
Dar acest răspuns mai dovedeşte că el însuşi nu era medic, fiindcă, precum am spus, niciodată nimeni nu i-a văzut fie diploma, fie un simplu certificat de frecvenţă la vreo şcoală de medicină de undeva.
Cînd a murit, mai multe mii de oameni i-au urmat coşciugul pînă
K1 Siminichie, arbust cu flori galbene; frunzele şi fructele lai se întrebuinţează
ca purgativ şi diuretic.
105
la cimitir. Iar în capul mulţimii mergea un alt mare empiric: politicianul Nicolae Fleva.322
In ziua de duminică 31 octombrie s-a inaugurat în Bucureşti luminatul cu gaz aerian.383 Pînă atunci Capitala era luminată în întregime cu petrol. Dar şi după introducerea gazului aerian părţile periferice ale oraşului au rămas luminate tot cu petrol.
Societatea care a construit uzina de la Filaret este aceeaşi societate franceză care funcţionează şi astăzi, dar în participare era şi un român, anume Mehedinţeanu.324
(îmi amintesc seara inaugurării. Elevii cei mai mari din cursul liceal am fost scoşi pe Calea Victoriei ca să vedem minunea. Pedagogii ne însoţeau. Am trecut pe strada Smîrdan, prin Lipscani şi pe Calea Victoriei. Pe aceste străzi era iluminatul cu gaz.
322 în legătură cu doctorul Drasch Bacalbaşa reproduce unele legende care circulau în Bucureşti în timpul tinereţelor sale şi care — ca orice legendă — aveau şi un sîmbure de adevăr la care fantezia populară (şi, In cazul de faţă, se pare chiar şi fantezia interesată a eroului însuşL ât. Drasch) adăugau o sumedenie de amănunte cu caracter senzaţional. Doctorul Alois Drasch (şi nu Ludovic, cum notează Bacalbaşa) se născuse în provincia Styria din Austria; studiase medicina la Viena, obţi-nîndu-şi aici doctoratul în 1844, cînd trece şi examenul de liberă practică. Venise în Ţara Românească prin 1845 (şi nu tnt 38~5o, cum menţionează Bacalbaşa), practi-cînd medicina în diferite oraşe (Călăraşi, Tîrgovişte, Mizll etc.), pînă prin 1860 cînd se stabileşte definitiv la Bucureşti.. Aici şira creat, cu bună ştiinţă, profitînd de ignoranţa unor pacienţi naivi, o faună 6» medic ejmpiric, obţinînd — de fapt — unele succese terapeutice prin aplicarea p«hoî&M$pîei,: a Sugestiei, a medicamentaţiei homeopatice, impunîndu-se. în faţa bolnavilor1 cu auteWtate^aonJinîndU-i cu energie printr-o comportare severă,si o voce puternică,S»a instalat la început, într-adevăr, în Hotelul Avram, pe strada Bibescu-Vodă,,în spatele spitalului; Brâncovenesc, pentru ca, mai tîrziu, să se mute în citea farmacistului Nierischer ..de pe Calea. Moşilor, colţ cu strada Armenească, imobil care mai exista prin anii 1950. Printre vindecările sale miraculoase se numără şi aceea a generalului Gh. Magheru, căruia îi indicase însă cu pricepere un regim dietetic de cruţare. Era iubit de populaţia săracă' a Bucureştilor, căreia îi acorda asistenţă medicală gratuită. De altfel, a murit el însuşi sărac, în octombrie 1887 (v. dr. Em. Dorian, Doctorat Drasch şi medicina „făcătoare de minuni", în voi. Istoria medicinii. Studii şi cercetări, Ed. Medicală, Bucureşti, 1957, p. 369—377). Relatarea altor vindecări miraculoase ale doctorului Alois Drasch, care se deplasa călare prin Bucureşti, avea „o statură de Hercul şi nişte picioare enorme", în: Amintiri din trecutul negustoresc, industrial, al profesiunilor libere şi meseriilor din România de dincoace de Milcov de Dimitrie Hagi Theodo-raky, Bucureşti, [1927], p. 128—130, precum şi în Bucureşti şi bucureşteni de iertai de azi de Victor Bilciurescu, Bucureşti, 1945, p. 35—37 (în care se menţionează că doctorul Drasch ducea o viaţă austeră exemplară: dormea iarna în camere neîncălzite, nu fuma, nu bea alcool, nu consuma carne; încălţămintea, pentru picioarele sale enorme, şi-o procura din Suedia, neaflîndu-se în Bucureşti ghete pe măsura lui).
323 La 31 octombrie/12 noiembrie 1871 s-a inaugurat „uzina de gaz" de la Filaret (situată în lunca Filaretului, în apropierea Parcului Libertăţii de azi); uzina a fost construită de „Societatea generală pentru iluminat şi încălzit din România", la constituirea căreia a luat parte, cu capital, şi Marin Mehedinţeanu; acesta asigurase, în 1860—1863, în calitate de concesionar, iluminarea străzilor Capitalei cu lămpi de petrol (Bucureştii au fost primul oraş din lume care a utilizat petrolul lampant pentru iluminatul stradal, încă din mai 1857, cf. Potra, Bucureştii, p. 114).
324 Bacalbaşa se înşală; din cauza investiţiilor prea costisitoare şi a beneficiilor reduse, „Societatea generală pentru iluminat şi încălzit prin gaz", alcătuită de T. I, Negroponte, Mehedinţeanu, G. Zarifi ş.a. a predat concesiunea, în 1873, unei companii engleze (Potra, Bucureştii, p. 116; componenţa Consiliului de administraţie al societăţii în TEL., an. I, 5 noiembrie 1871, p. 4); în continuare, istoria iluminatului stradal al Capitalei noastre e ceva mai complicat decît îşi aminteşte aici autorul Bucureştilor de altădată.
106
Deşi sita Auer nu exista încă, deşi lămpile ardeau cu flacăra liberă în evantaliu, cu o lumină gălbuie şi tremurătoare, totuşi era mare progresul faţă de lampa cu petrol.
întîiul congres al presei
Tot cam pe vremea aceea, poate o lună mai devreme, funcţionarii poştali, oficianţii ca şi ceilalţi au fost uniformaţi. Ce haz a fost cînd au apărut pe străzi cu uniforme şi cu săbii! ...
In ziua de 26 octombrie se întruneşte congresul presei, întîiul congres al presei din România. în realitate, acest congres nu fu al întregii prese din ţară, ci al presei liberale, plus Trompeta Carpaţilor a lui Cezar Bolliac care a participat. ,
Congresul s-a întrunit în sala Hotelului Lazăr nou de pe Podul Mogoşoaiei, deasupra băcăniei Dragomir. în urma dezbaterilor de cîteva zile, congresul a votat următorul program-manifest:
„I
Naţionalitatea, interesele şi libertăţile ei trebuie a fi regula noastră de conduită, a tuturor, în toate ramurile activităţii publice şi private.
Naţiunea română este complexul întregului popor român: adevărata politică naţională nu poate admite asuprirea unei părţi din naţiune prin cealaltă.
Presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernămînt românesc, prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională.
II
România, făcînd parte din marea familie latină, presa va lucra, prin toate mijloacele de care dispune, pentru întemeiarea celor mai strînse legături cu naţiunile latine din Occidinte.
III
Germanismul ameninţă pe faţă ţările Dunării. Presa va combate cu tărie orice încercare directă sau indirectă de colonizare a ţării cu nemţi [...].
Presa va combate societăţile francmasonice din România, ca funeste tuturor intereselor naţionale.325
=25 Atac la adresa conservatorilor, ştiindu-se că mulţi dintre fruntaşii acestora (inclusiv junimiştii) erau membri ai lojii masonice ieşene „L'Etoile de Roumanie", înfiinţată la sfîrşitul anului 1865 şi condusă de George Suţui Din 1863 funcţiona lâ Bucureşti loja „Les Sages d'Heliopolls", din care făceau parte I. Strat, I. A. Cantacuzino, Pantazi Ghica ş.a.' (Dan Berindei, Les antecidentes de l'ăbdication du prince Cuza, Revue Roumaine d'histoire, tome XVIII, nr. 4, oct-dec. 1979, p. 794—797).
107
IV
Concesiunile şi întreprinderile la străini sunt funeste intereselor naţiunii române.
Presa va combate dar toate concesiunile şi întreprinderile la străini. Ea va cere complectarea construcţiunii căilor noastre ferate cu întreprinderi prin români, şi regia pentru exploatarea lor.
Presa va combate concesiunea vămilor şi ocnelor la străini sau la pămînteni, precum şi monopolul tutunului.
y
Presa va lupta pentru neatîrnarea învăţămîntului public de puterea ministerială şi administrarea lui de către un corp separat şi ales, persoană juridică, dotat cu fonduri speciale. Va stărui ca învăţămîntul general, gratuit şi obligatoriu să devfaiă o realitate şi să fie distribuit într-un mod proporţional şi practic, astfel încît să răspunză la toate trebuinţele noastre politice, sociale şi economice.
Presa va cere desfiinţarea institutelor de educaţiune iezuitică «Sacr6 coeur» şi altor asemenea, cari s-au înfiinţat în ţară cu scopul de prozelitism.
VI
Autonomia judeţeană şi comunală, în limtele unităţii naţionale, este o chestiune vitală pentru români. Alegerea tuturor magistraţilor judeţeni şi comunali este unul din drepturile fundamentale ale judeţului şi ale comunei. Presa va lupta pentru realizarea lor. Presa va combate asemenea noua împărţire teritorială a României.
VII
Presa va cere înfiinţarea de bănci judeţene şi urbane naţionale, ca unul din cele mai puternice mijloace pentru emanciparea noastră de exploatarea cămătarilor.
VID
Presa va cere cu stăruinţă aplicarea legii rurale, relativă la împroprietărirea însurăţeilor, protestînd în contra oricărei vînzări a moşiilor statului, mai înainte de îndeplinirea prescripţiunilor menţionatei legi.
IX
Apărarea ţării este iluzorie fără înarmarea generală a poporului. Presa vă stărui pentru realizarea ei: ea va cere asemenea şi introducerea exerciţiilor militare în toate sepiile.
108
X
Pentru asigurarea justiţiei, presa va cere introducerea unei sisteme mixte de numirea şi de alegerea judecătorilor, pe un termen hotărît, după principiul dominant în organîzaţiuhea judiciară din Belgia.
XI
Presa va combate orice impozite noi, cari nu se întemeiază pe necesitatea unei îmbunătăţiri determinate şi generalmente recunoscute; va respinge taxele de timbru şi de înregistrare, pentru că nimicesc cu totul principiul gratuităţii justiţiei şi lovesc mai mult în acele stări ale societăţii, cari, fiind mai lipsite de instrucţiune, sunt mai lesne împilate. Ea va stărui încă pentru desfiinţarea legii băuturilor spirtoase.
In fine, presa va cere revizuirea sistemei existente de dări, din punctul de vedere al justiţiei, al echităţii şi al egalităţii.
XII
Presa va apăra naţionalitatea şi autocefalia bisericii noastre contra încercărilor d-a o subordona supremaţiei patriarhului de la Constanti-nopole. Ea va cere îmbunătăţirea poziţiunii materiale şi morale a clerului mirean.
XIII
Presa va stărui pentru conservarea bunelor relatiuni cu înalta Poartă, pe baza tratatelor noastre. Ea va denunţa ingerinţa ce se simte în afacerile noastre din partea Prusiei,
Noi datorim tuturor puterilor o egală consideraţiune şi, spre a probă respectul nostru pentru toate deopotrivă, nu putem tolera în România imixtiuni politice, jignitoare demnităţii noastre.
XIV
Presa va combate orice convenţiuni pentru jurisdicţiunea consulară. Nu convenţiuni se cer întru aceasta, ci simple declaraţiuni de renunţare.
Congresul protestează în contra stabilirii, în mai multe din oraşele noastre, de noi consuli austro-germani cari n-au existat niciodată, cari n-au nici o raţiune de a fi, fiindcă nu se întemeiază pe nici un drept, ci numai pe toleranţa arbitrară a guvernului, şi a căror fiinţă în ţară nu poate decît să aducă noi complicaţiuni în raporturile noastre publice.
XV •   ~ -
Congresul presei declară că libertatea electorală, libertatea cuvînr tului, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea învăţămîntului naţional, dreptul de petiţionare, instituţiunea juriului sunt punctele cardinale pe cari se reazimă edificiul nostru politic.
10*
Aceste rezoluţiuni s-au votat în total, în şedinţa congresului presei române de la 8/20 noiembrie 1871.
Emiliu Costmescu, reprezentantul jurnalului Românul.
Al. D. Holban, reprezentantul Uniunii liberale din Iaşi.
George Missail, reprezentantul Gazetei de Bacău.
Cezar Bolliac, reprezentantul Trompetei Carpaţilor.
Alexandru Lupaşcu, reprezentantul Semănătorului din Bîrlad.
V. Al. Urechia, reprezentantul jurnalului Informaţiunile.
Pr. Gr. Musceleanu, reprezentantul Biserica română.
N. ,T. Orăşanu, reprezentantul jurnalului Daracul.
G. Dem. Teodorescu, reprezentantul jurnalului Ghimpele.
Dem. Pandrav, reprezentantul jurnalului Asmodeu.
Alex. Lăzărescu, reprezentantul Informaţiunilor din Galaţi.
Dr. Dumitru Severeanu, reprezentantul Gazetei medico-chirurgicale.
M. Nerone Popp, reprezentantul Opiniunii publice."326
526 Am verificat „programul-manifest" cu textul tipărit în: TRC, an. IX, nr. 949, 14/26 noiembrie 1871, p. 1. Se cuvine însă să atragem atenţia că informaţiile oferite de Const. Bacalbaşa asupra acestui „congres" al presei române sînt lacunare şi — preluate întocmai de unii cercetători contemporani — au dus la o prezentare destul de aproximativă a acestuia (există ezitări chiar şi în legătură cu precizarea locului unde s-au desfăşurat lucrările „congresului" — la Bucureşti sau la Iaşi). In realitate, „congresul" din toamna anului 1871 nu a fost un congres al întregii prese române, ci numai al aceleia de nuanţă liberală, convocarea acestei reuniuni ziaristice şi politice fiind făcută din necesitatea din ce în ce mai acut resimţită de a se realiza o unitate a tuturor grupărilor liberale în vederea luptei iniţiate pentru răsturnarea regimului conservator. Ideea convocării unei reuniuni a reprezentaţilor presei române a fost enunţată în vara anului 1871, aproape simultan, de principalele periodice liberale: Românul, Telegraful, propunerea concretă venind însă din partea oficiosului „fracţioniştilor" ieşeni (fondat la 6/18 iunie 1871), Uniunea liberală, al cărui redactor era A. D. Holban; în numărul din 12/24 august 1871 bisăptămînalul ieşean — aflat sub influenţa unuia dintre fruntaşii „fracţiunii libere şi independente", Gh. Mârzescu — se adresa confraţilor bucureşteni precum şi publicaţiilor din întreaga ţară în vederea convocării unui „congres" al presei române „pe tărîmul naţionalităţii", precizînd: „Situaţiunea este prea gravă pentru ca să poată fi salvată prin guerillas şi franctirori, fără o organizare sistematică şi o disciplină înţeleaptă care să utilizeze toate energiile şi toate bunele-voinţi de care dispunem". „Congresul" urma să se ţină la Bucureşti sau la Iaşi îndată după „pelerinajul ce vor face românii la Putna, la mormîntul suitului Ştefan" (Congresul presei române, Uniunea liberală, an. I, nr. 20, 12 august 1871, p. 2—3), manifestaţie naţională organizată la 15/27 august 1871 din iniţiativa unui comitet din care făcea parte şi Eminescu, prilejuită de împlinirea cu un an în urmă a patru secole de la întemeierea mînăstirii Putna. In această atmosferă de sinceră efervescenţă naţională — folosită de liberali şi în propriul lor interes politic — ideea congresului a fost preluată de Românul şi Telegraful, acesta din urmă precizînd clar în numărul din 22 august 1871, într-un editorial semnat B.P.R. (B. P. Rădulescu): „Congresul presei române va fi chemat a organiza acţiunea naţională şi liberală a poporului". In cursul lunii septembrie au avut loc chiar „adunări pregătitoare" ale consfătuirii, găzduite de redacţia Telegrafului, dar boicotate de Românul; la 1/13 octombrie 1871 au început, în sala Ateneului Român, de lîngă Cişmigiu, lucrările unei comisii însărcinate cu „elaborarea proiectului de declaraţiuni de principe", sub preşedinţia lui A. D. Holban, secretari fiind G. Dem. Teodorescu şi Gr. Tocilescu; în sfîrşit „congresul" propriu-zis s-a deschis la 28 octombrie/8 noiembrie 1871 (după ce fusese convocat la 26 octombrie/6 noiembrie), în salonul „ospelului" Lazăr (nou) de pe Calea Mogoşoaiei (Congresul presei române, TEL., an. I, 28 octombrie 1871, p. 1), lucrările sale durînd pînă la 8/20 noiembrie, răstimp în care au avut loc 12 şedinţe (ROM., an. XV, 11 noiembrie 1871, p. 973), destul de zbuciumate, căci „programul-manifest" propus a fost contestat în. parte de o „minoritate" compusă din reprezentanţii gazetelor Telegraful, Poporul, Opiniunea publică şi Columna lui Traian, punctele de discordie nefiind însă esenţiale (proiectul iyninorităţii" insista, în sens pozitiv, asupra necesităţii protejării industriei naţionale: „Presa română va cere necontenit de la puterile sta-
110
iln timpul cînd funcţiona Congresul, se iveşte un incident rc&e.£afjt>
senzaţie şi agită presa. Ministrul de Externe Gheorghe Costă-|*oru.;r^f teste în Senat cîteva cuvinte care jicnesc pe ziarişti.
Ministrul de Externe este atacat în Senat de către senatorul opoaajat Ion Deşliu, care-i arată că majoritatea ziarelor îl acuză că este interesat în. chestia Strousberg, care era la ordinea zilei pentru rezolvare.327 ft$|r nistrul Costa-Foru declarase odată în Parlament că întreaga-i avere o are plasată în acţiuni ale Companiei Strousberg, iar acum era la ordinea zilei lichidarea concesiei*
Opoziţia îl acuză că a pregătit o lichidare păgubitoare pentru ţară şi favorabilă concesionarului; guvernul mai era acuzat că a primit un aranjament ce i-a fost impus de către guvernul din Berlin.
Ministrul Costa-Foru răspunde că: „Ziariştii îl atacă fiindcă i-au tot
tului de a protege cu eficacitate orice industrie naţională sau împămîntenită, năs-cîndă sau pe cale a se consolida" — v. proiectul minorităţii şi programul adoptat de „congres", publicate pe două coloane în TEL., an. I, nr. 183, 16 noiembrie Wţ, p. 1). Divergenţele au dus la retragerea de la consfătuire a gazetelor amintite (Telegraful, Poporul şi Columna lui Traian, adică a delegaţilor respectivi, în ordine: Gr. Tocilescu, N. Bassarabescu şi B. P. Hasdeu), în afară de Opiniunea publică, al cărui reprezentant a votat documentul final „cu excepţiunea celor 4 primi arti-coli din proiectul primitiv" (la 7/19 noiembrie 1871, în Telegraful se menţiona cu litere mari pe prima pagină: „Ghica-Congres. Majoritatea Congresului presei române compusă din ziarele Uniunea liberală, Semănătorul, Gazeta de Bacău, Trompeta Carpaţilor, Românul şi alte trei foiţe umoristice a exclus din Congres pe reprezentanţii ziarelor Telegraful, Poporul, Opiniunea publică şi Columna lui Traian* — Ion Ghica fiind învinuit nominal că ar fi intervenit pe lîngă A. D. Holban, preşedintele „congresului", în favoarea gazetelor nesupuse). In ultima sa şedinţă, de la 8/20 noiembrie 1871, reuniunea gazetarilor liberali a adoptat — cu rezerve exprimate de reprezentanţii gazetelor Jnformaţiunile şi Opiniunea publică şi ta absenţa celor trei publicaţii amintite mai sus, programul-manifest reprodus corect de Bacalbaşa în această carte. Cu toate defecţiunile întîmpinate pe parcurs — determinate, desigur, de ambiţiile unor persoane şi mai puţin de idei divergente — defecţiuni de care Bacalbaşa nu avea cunoştinţă, aşa-zisul „congres al presei române" a marcat în epocă un prim şi însemnat pas în direcţia regrupării tuturor forţelor liberale care-şi propuneau' ca obiectiv al luptei comune răsturnarea guvernului conservator, nepopular în ţară. De altfel, ideile expuse în „programul manifest" sînt tipice pentru platforma politică a liberalilor radicali de atunci: opoziţie faţă de principele străin şi în consecinţă, faţă de ideea apropierii de imperiul german, încurajarea iniţiativelor naţionale în toate activităţile economice, crearea unui sistem bancar naţional, modernizarea învăţămîntului potrivit necesităţilor burgheziei în dezvoltare, înarmarea poporului, garantarea libertăţilor burghezo-democratice fundamentale, independenţa naţională — unul dintre cele mai înaintate programe politice prezentate de liberalii români în epocă.
327 La 4/16 octombrie 1871 concesiunea Strousberg fusese anulată, după nenumărate dispute cu concesionarii şi înfierbîntate dezbateri parlamentare. In continuare, în Parlament, în toamna şi iarna anului 1871 s-a discutat un proiect de lege prin care se prevedea ca societatea de acţionari, reprezentantă a deţinătorilor de obligaţiuni emise de fostul consorţiu Strousberg (majoritatea acestor obligaţiuni fuseseră preluate de bancherii germani Gerson Bleichroder şi A. Hausemann) să fie obligată să construiască liniile ferate în condiţiile prevăzute iniţial în 1868, guvernul român rezervîndu-şi dreptul de control şi de supraveghere asupra reţelei de căi ferate. In toată această perioadă, în corpurile legiuitoare s-au exprimat îndoieli serioase în legătură cu posibilităţile de colaborare cu acţionari străini, legea fiind totuşi votată, cu unele amendamente, la sfîrşitul anului atît în Cameră cît şi de Senat (v. Istoria Parlamentului, p. 210). Ca urmare a rezolvării (parţiale) a acestei foarte dificile probleme pentru tînărul stat român, în perioada imediat următoare se vor da în folosinţă liniile ferate Roman—Tecuci—Galaţi—Brăila—Buzău—Ploieşti—Bucureşti şi Bucureşti—Piteşti (v. şi Costin Murgescu, introducere la „Afacerea Strousberg", I, de Victor Slăvescu, Magazin istoric, an. XIII, nr. 2/143, februarie 1979, p. 58—60).
111
cerut bani pentru ca să susţină concesiunea, că el le-a dat destul ca să mănînce şi ei o bucată de pîine, dar că nu le mai poate da".
Acest răspuns provoacă o mare agitaţie în sînul Congresului, care votează următorul protest pe care 1-a prezentat ministrului G. Dem. Teodorescu. Dar; ministrul şi-a tăgăduit vorbele, pretinzînd că a voit să vorbească de ziarele străine.
„D-lui Costa-Foru, ministrul Afacerilor Externe al României Domnule ministru,
Conform rezoluţiunii votate de unanimitatea membrilor Congresului presei române, în şedinţa sa din 8/20 noiembrie 1871, avem onoare, d-le ministru, a aduce la cunoştinţa d-voastră că presa română s-a simţit adînc lovită prin declaraţiunile ce aţi făcut în şedinţa din 4 noiembrie a Senatului.
Domnia-voastră aţi afirmat, în menţionata şedinţă, că redactori d-ai ziarelor opoziţiunii vă combat acum pentru refuzul ce aţi făcut d-a le da bani. Această acuzaţiune este cu atît mai gravă cu cît, în modul cum a fost formulată, lasă să planeze bănuiala asupra întregii prese române, şi de aceea Congresul ne-a autorizat să vă rugăm a ne spune cari sunt anume redactorii ziarelor ce v-au făcut această degradatoare cerere?
Domnia-voastră cunoaşteţi cît de,mare şi necesar este rolul presei în mecanismul politic al unui stat constituţional, pentru controlul suprem ce exercită, prin intervenţiunea presei, opiniunea publică asupra tuturor afacerilor, şi ştiţi [iarăşi] că, a lovi presa cu desconsiderare, este a lovi şi dezarma însăşi opiniunea publică.
Nu putem cugeta [nici] un moment măcar că d-voastră, ministru constituţional al măriei-sale, aţi voit să ajungeţi acest scop.
Nu putem crede că un om, în înalta poziţiune ce i-a fost dat să ocupe în Statul român, ar cuteza să se servească cu acuzaţiuni neadevărate, ca să vestejească onoarea publicismului român, pentru a-şi mulţumi ran-cunele sale personale sau pentru ca să umilească cu arme neleale pe adversarii săi politici.
Eu, preşedintele Congresului presei române, nu pot admite o asemenea presupunere,-şi de aceea am onoare a vă ruga, domnule ministru, să ne declaraţi cari sunt ziariştii ce v-au cerut bani, pentru ca să putem lua măsuri în contra tuturor acelora ce discreditează prestigiul presei române şi speculează cu interesele poporului. ,
Vă rugăm să binevoiţi a satisface legitima noastră cerere pînă în douăzeci şi patru de ore, considerînd tăcerea domniei-voastre ca o probă despre ne veracitatea tutulor acuzaţiunilor ce aţi aruncat în contra presei.
Primiţi etc.
Preşedinte, Al. D. Holban      Secretar, G. Dem. Teodorescu."32*
328 Am verificat textul „protestului" cu acela reprodus de gazeta lui A. D. Holban, Uniunea liberală, an. I, nr. 50, 25 noiembrie 1871, p; 3; ca urmare a acestuii „protest"; Gheorghe Costa-Foru, ministrul Afacerilor Străine în guvernul lui Lascăr Catargiu, i-a declarat lui G. Dem. Teodorescu, la 16/28 noiembrie 1871, că „n-a făcut cîtuşi de puţin aluziune ia ziarele române, căci nici un ziarist român n-a venit să-i ceară bani, ci că d-sa a înţeles numai ziarele străine care scrtu neadevăruri şi cînd li se trimit dezminţiri cer bani pentru a le insera" (ibid.). CU aceasta, incidentul — fără vreo importanţă deosebită — a fost considerat închis.
U2
[Anul 1872]
[Liberalismul epocii. Moartea lai Ion Heliade-Rădulescu ţi a lui Dimitrie Bolintineanu. Diverse.]
Liberalismul epocii
Acum cincizeci de ani trăia cu totul o altă lume — vorbesc despre lumea de idei şi de sentimente, despre lumea morală.
într-o mică odăiţă din strada Armenească, odăiţă mobilată cu o masă de brad şi cîteva scaune desperecheate, un număr de elevi din cursul superior al Liceului Sf. Sava se adunau constituiţi în Societate.
Nu-mi mai amintesc numele, dar îmi amintesc scopul. Un statut, al căruia întîi articol cuprindea atît de stereotipa formulă: „ ... spre a strînge legăturile de colegialitate între membri, a dezvolta spiritul şi a îmbogăţi cunoştinţele...", spunea că membrii acestei societăţi se vor întruni o dată pe săptămînă, în fiecare duminică, spre a ţine conferinţe literare şi ştiinţifice.
Făceau parte din această societate mai ales elevii clasei a V-a de la Sfîntul Sava, printre cari îmi mai amintesc de: Gheorghe Ionescu, mai tîrziu Ionescu-Gion, Grigore Andronescu, fost procuror-general sau prim-procuror în Bucureşti, cu supranumele Andronescu-Dulap; trei macedoneni bursieri ai statului, Gulioti, profesor după aceea la gimnaziul din Brăila, Ionescu şi Simolta, ajunşi telegrafişti, Nicolae Constantinescu, un nepot al lui Simion Mihălescu, Matei Theodor, în urmă profesor de liceu în Bucureşti, un Pangăl etc. etc.
Bineînţeles, afară de literatură şi ştiinţă se făcea prozelitism politic.
Cel mai sprinten şi unul din iniţiatori era Gheorghe Ionescu. Matei Theodor a ţinut o conferinţă în limba latină pe care n-a ascultat-o nimeni. Spre a nu rămîne mai prejos, am ţinut şi eu o conferinţă Despre progres, cu care prilej am spus multe prostii. Colegii m-au felicitat, însă eu simţeam că plictisisem auditoriul.
Spre a încălzi odaia, eram obligaţi să aducem fiecare cîte un lemn la subţioară. După două săptămîni de activitate, conform bunului obicei românesc, am şi început să ne certăm. Ne-am împărţit în două partide: în aparenţă s-a format o opoziţiune în contra comitetului, în realitate liberalii şi conservatorii s-au luat la harţă. Cum biroul era compus din conservatori, liberalii au dat asalt şi l-au răsturnat.
Eu eram din opoziţiune şi lucram mînă în mînă cu Gheorghe Ionescu.
Conferinţele, cu literatura şi cu ştiinţa, au rămas pe planul al doilea, şi de-acum devenisem un mic parlament, unde înfloreau polemicele, interpelările, personalităţile şi voturile de blam pentru comitet.
U3
După fiecare şedinţă ieşeam înfierbîntaţi de lupta oratorică, şi prelungeam pînă în stradă vociferările, protestările şi acuzările.
Apoi au urmat inevitabilele demisiuni ale celor rămaşi în minoritate, lipsa de fonduri spre a plăti chiria şi, în sfîrşit, dizolvarea Societăţii.
In tot timpul cît a durat această instituţie, s-au ţinut vreo trei sau patru conferinţe. Insă, în schimb, comitetul a fost răsturnat cel puţin de 7 ori.
Societatea a durat o iarnă.
Ab ovo1, firea românului uşuratecă şi pornită către patima lucrurilor mici cît şi sentimentul lui destructiv, se manifesta. îmi amintesc şi simt parcă şi acum febrilitatea cu care aşteptam ziua şi ora şedinţei în care era să se dezbată grava chestiune a răsturnării comitetului. Pătimaş de luptă, militant prin temperament, eram întotdeauna unul dintre cei dintîi în incinta marilor pugilate morale.
Curentul liberal creştea şi cucerea tînără generaţiune.
Pe vremea aceea, între 1872—1874, liberalismul era aceea ce este astăzi socialismul, mai mult, aceea ce se numeşte astăzi „bolşevism"2.
Liberalii erau numiţi încă „roşii". Roşii erau o sperietoare pentru burghezia cuminte şi liniştită.
Pe vremea aceea socialismul nu exista, nici vorba nu era cunoscută.3 Ţara era împărţită numai în două tabere: albii şi roşii. Partide şi păreri politice intermediare nu existau4, organismul politic românesc era încă într-o fază primitivă, ca şi la animalele inferioare toate funcţiunile de ordin public erau îndeplinite de organe puţine.
Regimul conservator, atît prin origina lui cît şi din cauză că burghezia, în ascendenţa ei, nu mai putea tolera, din instinctul de clasă, pe urmaşii privilegiaţilor, era urît de opinia publică. însă mulţi adversari ai guvernului şi ai regimului boieresc se temeau de roşii.
Ion Heliade Rădulescu trăia încă, iar în ţară, mai ales în Bucureşti, erau mulţi cari gîndeau cu capul lui Heliade, acest adversar al lui Rosetti şi Brătianu. Aceştia formau o lume intermediară între albi şi roşii, un fel de liberali moderaţi.
pentru această lume heliadistă, Rosetti era tot Berlicoco, iar Ion Brătianu tot Firfiric. Aceste două porecle zugrăveau, pe vremuri, pe scamatorul ca şi pe omul fluşturatec. C. A. Rosetti era socotit ca fiind inspi-
1 Ab ovo (lat.), de la începutul începuturilor, dintotdeanua.
2 Mai exact, comunism.
3 Bacalbaşa face iar afirmaţii pripite; teze ale socialismului utopic erau cunoscute şi răspîndite în ţara noastră de mai multe decenii (constituirea falansterului de la Scăieni organizat în 1835—1836 de Theodor Diamant era o încercare de aplicare în practică a ideilor promovate de acesta); după 1871, în principalele oraşe ale vechii Românii luau fiinţă cercuri socialiste, şi la activitatea acestora avea să ia parte însuşi autorul Bucureştilor de altădată, de prin 1877. Ceea ce-i însă perfect adevărat este că, pînă la afirmarea puternică a ideilor socialiste în viaţa soeial-politică a ţării, ideologia liberalilor radicali exprima cele mai înaintate poziţii politice din epocă şi, în jurul acestora, îndeosebi a lui Rosetti şi Brătianu, se vor aduna mulţi dintre tinerii studioşi ai anilor 1870—1875, aşa cum menţionează, exact, Bacalbaşa.
4 Altă afirmaţie gratuită; în perioada la care se referă Bacalbaşa, cele două partide, liberal şi conservator, nici nu erau constituite ca atare, existau încă unele grupări care mai oscilau între cele două „tabere", chiar dacă ar fi să-i amintim numai pe „centriştii" lui Vasile Boerescu şi pe junimişti, şi ei un fel de „cen-trişti".
114
ratorul lui Brătianu, ca geniul rău al dualităţii, ca omul cu resurse şi cu tot felul de manopere neleale. De aceea fusese poreclit Berlicoco, după numele unui scamator care trecuse prin Bucureşti.
Ion Brătianu trecea, pe atunci, drept instrumentul, drept o jucărie, în mîna lui Rosetti.5 Oratoria lui impetuoasă şi declamatoria epocii îi prezentau oamenilor gravi ca pe un uşuratec, de aci porecla de Firfiric. Firfirica era o monedă de argint de jumătate sfanţ, iar altă firfirică avea o valoare şi mai mică. Ion Brătianu, care era şi mic de statură, era privit ca un fel de nimic. Un firfiric.
Dar firfiricul crescuse şi devenise un şef de partid în tovărăşia lui C. A. Rosetti; şi acum era omul către care se îndreptau privirile tineretului.
După cum am spus în alt loc, nici Rosetti, nici Brătianu nu făceau parte din Parlament. Dar nici un alt roşu nu făcea parte. In Parlament erau liberali din celelalte nuanţe, moderate: Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Ionescu. Cu toate acestea, sufletul popular mergea către roşii, fiindcă aceştia reprezentau o putere politică organizată, cît şi o mare speranţă de propăşire.
Aceşti roşii erau democraţii epocii. Erau prigoniţii, erau săracii, erau umilii, erau oamenii despre cari, mai tîrziu, ziarele conservatoare spuneau că umblă iarna în pantaloni de dril iar vara în şoşoni-galoşi.
Aceşti nedreptăţiţi de soartă şi de Vodă erau simpaticii-persecutaţi pe care întotdeauna masele i-au îmbrăţişat.
Tineretul generos şi plin de aspiraţiuni neînţelese dar fireşti era cu faţa către aceşti roşii de la care aştepta oarecari minuni nedesluşite. Vecinica goană după un ideal pierdut în ascunzişurile viitorului.
Deşi din obîrşie conservatoare, deşi tatăl meu era poliţai al guvernului conservator, de la întîile luni după venirea mea în Bucureşti m-am aruncat în direcţia opusă. Căutam lucrul nou. In pensionatul lui Ştefan Vellescu cu firma Institutul Eliade6, am fost cel dintîi care am citit, fără a o prea înţelege atunci, Force et matiere a lui Louis Buchner7. Apoi am trecut francamente în tabăra liceenilor liberali, către care mă atrăgea întreaga mea fire.
Un amănunt: treceam pe. stradă în tovărăşia unui coleg, cînd, iată că ne încrucişează un bărbat de statură de mijloc, cu părul şi barba creţe şi cărunte. O figură caldă, deschisă şi atrăgătoare, un ochi care zîmbea şi intra în suflete. Colegul meu îmi spune: „Uite, ăsta e Brătianu".
5 Bacalbaşa îşi aminteşte exact; chiar după Războiul de Independenţă, după ce devenise o personalitate politică recunoscută, Brătianu era considerat, într-p broşură antiliberală, cu referiri directe la „gaşca roşie", „ciracul domnului C. A. Ro? setti" (numit aici „hidoasa pocitură") '(Curriculum vitae sau Viaţa d-lui CA. Rosetti de Fabius Cunctator, Bucureşti, 1878, p. 13 şi 19).
6 In 1871, Ştefan Vellescu (1838—1899), actor, apoi profesor la Conservatorul dramatic bucureştean deschisese un institut particular, numit, la început, Institutul Heliade.
7 Printre lecturile din anii 1871—1875 ale lui Bacalbaşa (enumerate şi cu altă ocazie: Camille Desmoulins, Victor Hugo, J. Michelet, Louis Blanc) şi care.feşş îndreptat paşii către liberalii rosettişti şi apoi către socialişti, s-a numărat şi ;caş» tea Forţa si materia (1855) a filosofului materialist vulgar german Ludww Buchner (1824—1899). ,,u •
115
Am rămas cu chipul lui în cap şi n-am mai ezitat. Eram liberal. Cu cîtă uşurinţă se dau conştiinţele tinere:
Din ziua aceea am devenit şi eu militant (?) liberal în rîndurile colegilor mei liceeni.
Ziarele din Paris aduc o ştire care stârneşte interes în cercurile boiereşti din Bucureşti: principele Gheorghe Bibescu, fiul fostului domnitor al Munteniei, Gheorghe Bibescu, a avut o întîlnire cu spada la Montralont, cu principele de Beauffremont. Principele de Beauffremont a fost greu rănit la piept. Motivul duelului: o cestiune cu totul intimă.
Moartea lui Ion Heliade-Rădulescu şi a lui Dimitrie Bolintineanu
In ziua de 27 aprilie, la ora 3 după-amiază, a murit Ion I. Heliade Rădulescu. Duminică, la 30 aprilie, i s-a făcut înmormîntarea naţională la care au participat mii şi mii de oameni. Corpul i-a fost înmormîntat la biserica Mavrogheni de la şoseaua Kiseleff. S-au rostit, ca de obicei, numeroase cuvîntări, iar marele B. P. Hasdeu a vorbit în numele presei. Discursul şi 1-a terminat astfel:
„V-am obosit de emoţiune... nu! ... am obosit de admiraţiune! Un cuvînt şi am terminat. Se zice că Mircea cel Mare se dusese după moarte să bată la poarta raiului. îi iese înainte sfîntul Petre.
— Ce pofteşti, omule? întreabă, cu asprime, chelarul paradisului pe viteazul domn al românilor.
— Să văd faţa lui Dumnezeu, răspunse marele Mircea.
— Tu, păgînule! Tu care ai făcut mii de păcate şi d-abia numai o mănăstire?! Afară!
Auzind zgomot la poartă, se arată însuşi Dumnezeu.
— Ce este? întreabă pe sfîntul Petre.
— Iată, aşa şi aşa, Doamne, acest muritor încărcat cu mii de păcate, pe care a crezut că o să le poată răscumpăra cu un petec de mănăstire! Vrea să intre cu orice preţ în locaşul sfinţilor.
— Fă-i loc la dreapta mea, zise bunul şi dreptul Dumnezeu. Fă-i loc la dreapta mea. Multe au fost păcatele sale şi puţin lucru este o singură mănăstire, dar el şi-a iubit ţara, s-a luptat pentru ţara lui, a lucrat pentru ţara lui şi toate i se iartă."8
8 Potrivit Trompetei Carpaţilor (an. X, nr. 988, 7/19 mai 1872) la înmormîntarea „fericitului Heliade", în curtea bisericii Cişmeaua Mavrogheni de la Şosea, ar-fi'luat trăite'10 000 de persoane; discursurile funebre au fost rostite de Petrache Poenaru, Cx Efarcu, B. P. Hasdeu (am verificat citatul din discursul acestuia, reprodus de'Bă&lBaşa, cu TRC., an. X, nr. 991, 18/30 mai 1872, p. 3: Cuvînt funebru improvizat de d. Hâjdeu în numele presei române la înmormîntarea lui I. Heliade-Rădulescu).
116
La începutul lunii mai s-a adjudecat monopolul tutunului aşugrş işggj|
companii ungare.9 > "v:dm
La licitaţie au participat 23 societăţi, dar în cele din urmă n-au rămas în luptă decît două: societatea ungară care a biruit şi o societate roinână^ societatea oltenilor, reprezentată printr-un domn Vlădoianu. .. Operaţia s-a făcut în modul următor:
Licitaţia a fost orală în localul Ministerului de Finanţe, fiind de faţă
toţi miniştrii.
S-au luat trei bucăţele mici de luminări de stearină şi s-a aprins una din ele; întîia serie de licitaţie s-a încheiat cînd s-a stins lumina. A doua serie a urmat la fel.
Apoi a fost aprinsă a treia bucăţică, iar lupta crîncenă a început între compania oltenească şi compania ungară. Compania oltenească s-a urcat pînă la oferta de 8 milioane, dar compania ungară a dat 10 mii lei mai mult. In acel moment s-a stins şi a treia bucăţică de luminare.
Ungurii au obţinut aprobarea licitaţiei pentru dînşii la suma de 8 milioane zece mii lei.
în anul acesta grădina lui Ioanid librarul pune pentru întîia oară In consumaţie legumele şi fructele cultivate în grădina lui din strada Polonă.
Această grădină se numea, înainte de a fi proprietatea lui Ioanid, grădina „Brîslea". Era o grădină de margine de oraş, unde se făceau petrecerile, unde mergea lumea să chefuiască; unde se întîlneau amorezaţii şi cîntau prin tufişuri lăutarii. Astăzi a dispărut grădina Ioanid, cu serele sale calde şi cu pomii săi roditori din speciile cele mai renumite: astăzi, grădina, parcelată şi clădită, a devenit Parcul Ioanid.10
La 27 august a murit, în spitalul Pantelimon, după o lungă şi crudă boală, în cea mai neagră mizerie, fără familie, fără ajutor de nicăieri, în mijlocul nepăsării generale, poetul Dimitrie Bolintineanu.
Poet al redeşteptării,naţionale, fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, acest om, asistat, în anii cei din urmă ai boalei şi mizeriei sale, numai de un singur prieten devotat, anume Zâne, a murit neştiut aproape de nimeni, iar cadavrul lui a stat în spital pînă ce oarecari membri ai familiei
9 Pentru îndreptarea situaţiei financiare deficitare a ţării guvernul conservator a propus, printre altele, reînfiinţarea monopolului tutunului (desfiinţat în 1867), hotărîre aprobată de Cameră la 7/19 decembrie 1871 şi de către Senat la 27 ianuarie/8 februarie 1872; potrivit noii reglementări cultivarea tutunului nu se putea face decît pentru Regia statului, guvernul fiind autorizat să dea în întreprindere privată acest monopol, pe termen limitat, prin licitaţie publică (Istoria Parlamentului, p. 206—207). Licitaţia a avut loc, într-adevăr, la începutul lunii mai 1872, în localul „Vistieriei" (Ministerul de Finanţe) (v. TRC, an X, nr. 988, 7/19 mai 1872, p. 1, care anunţa că licitaţie s-a ţinut „ieri"); monopolul a fost concesionat unui consorţiu susţinut de Banca franco-ungară din Budapesta şi de Bank of Roumania; în anii 1872—1877 acesta a obţinut beneficii reprezentînd 75% din capitalul social depus.
10 Grădina lui Breslea (Brăslea, Braslea), devenită proprietatea librarului George Ioanid (1818—1906) a fost transformată de acesta, mai ales după ce şi-a lichidat librăria, în 1874, într-o grădină de pomi fructiferi şi de legume care aproviziona cu trufandale pieţele de zarzavaturi ale Capitalei; ea se întindea pe o suprafaţă mult mai întinsă decît parcul Ioanid din zilele noastre, la capătul dinspre centru al străzilor Polonă şi Ţăranilor (astăzi Aurel Vlaicu). In toamna anului 1871 grădina Braslea (Ioanid) din strada Polonă 104, oferea spre vînzare pomi, fructe, vită de vie (TEL., 2 septembrie 1871, p. 3).
117
l-au ridicat şi l-au dus în comuna Bolintinul din Vale, unde a fost în-mormîntat.
Nimeni, absolut nimeni n-a urmat trupul neînsufleţit al poetului, nici o coroană, nici chiar ministrul Cultelor şi Instrucţiunii n-a trimis măcar un delegat.
Rareori ingratitudinea omenească a fost atît de cinică.11
Diverse
în seara de 30 octombrie, un mare număr de proprietari rurali s-au adunat în sala Ateneului (actualul Teatru Liric transformat cu totul) şi au ales un comitet pentru ca să alcătuiască statutele unui Credit rural.
Comitetul compus din: Lazăr Calenderu, Ioan Cantacuzino, B. Boerescu, Ion Brătianu, Dimitrie Ghica, Ion Ghica, Gheorghe Vernescu, Gheorghe Cantacuzino şi Aristid Pascal, adresează proprietarilor un apel, invitîndu-i să se asocieze spre a se putea fonda Creditul rural. Acest comitet lucrează statutele pentru realizarea Creditului rural care a fost înfiinţat cîtva timp mai tîrziu.12
în decembrie 1872, Ministerul de Finanţe aduce din Belgia, pentru 25 milioane lei, o nouă monetă de argint, toate piese de 2 lei.
Ziarele critică această aducere pentru numeroase motive: moneta slab reliefată, desenul urît şi, mai presus de toate, figura domnitorului care
11 Dimitrie Bolintineanu a încetat din viaţă duminică 20 august/l septembrie 1872 (şi nu la 27 august), la spitalul Pantelimon; lipsit de mijloace materiale, în ultimii ani ai vieţii locuise la prietenul său, inginerul Alexandru Zanne (1821—1880), şi el fost revoluţionar paşoptist. Bolintineanu a fost ministru de Externe şi apoi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în timpul domniei lui Cuza-Vodă; referitor la „ingratitudinea omenească" faţă de autorul Legendelor istorice, pe care o aminteşte, pe bună dreptate, Bacalbaşa, se cuvine să facem totuşi cîteva precizări: în această perioadă dificilă a vieţii sale Bolintineanu a fost ajutat mai mult sau mai puţin discret de foştii săi amici paşoptişti: Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri. C. Negri ş.a.; după moarte, corpul său a fost depus la biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti şi aici, după cum menţionează Trompeta Carpaţilor din 27 august 1872, nu a venit să-1 „omagieze" nici o persoană oficială (în acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia grăbită a lui Bacalbaşa că nimeni n-a asistat la înmormîntarea sa); a doua zi trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat, urmat de prieteni şi rude, în comuna natală Bolintinul din Vale de lîngă Bucureşti, unde a fost înhumat (v. Ion Roman, Bolintineanu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1982, p. 235—246; Teodor Vârgolici, Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 310—319, cap. Sfîrşitul).
12 Crearea unei societăţi de credit funciar-rural era susţinută de liberali şi de unii conservatori moderaţi, în frunte cu V. Boerescu (Bacalbaşa îi transcrise numele în franceză: Basile Boerescu), din dorinţa de a demonstra capacitatea românilor de a constitui instituţii de credit cu capital naţional, menite să contribuie, în acest cai, îâ dezvoltarea producţiei agricole. Opinia acestora era combătută de o parte a' conservatorilor, care considerau că o asemenea instituţie nu putea fi întemeiată decît de străini. Proiectul de lege privind înfiinţarea creditului funciar rural a fostvtţtat .'de Cameră la 9/21 martie 1873, iar de Senat la 29 martie/10 aprh lie 1873L In puţin timp, Creditul funciar rural a trecut sub controlul efectiv al liberalilor, care âu folosit această instituţie pentru a atrage în partidul lor unele elemente ale boierimii mici şi mijlocii, fidele pînă atunci conservatorilor.
118
■
/
se afla pe celelalte monete mai vechi, dispărută în urma cererii Turciei. Apoi ziarele întrebau de ce noua monetă a fost turnată în Belgia pe cîtă vreme statul avea o monetărie bine montată şi cu personal special?13
13 Monetăria Statului s-a înfiinţat la Bucureşti în februarie 1870, începînd să confecţioneze în acelaşi an monede de aur de cîte 20 de lei şi de argint de cîte un leu. Cu toate acestea, în anii 1872—1876 au fost comandate în Belgia, la Bruxelles, monede de argint de 50 bani (6 926 980 bucăţi), un leu (10 600 000 bucăţi) si doi lei (6178 255 bucăţi), în valoare, în total, de 26 420 000 lei. Pînă în 1877 s-au confecţionat şi circulau în ţara noastră monede româneşti de aur în valoare; de 102 000 lei şi de argint de 26 820 000 lei (Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 189—190). în legătură cu inscripţiile şi efigiile de pe monedele româneşti, atît Turcia cît şi Austro-Ungaria au protestat, în această perioadă, de mai multe ori, considerînd emiterea de monedă proprie un act de neîngăduită independenţă. Astfel, Austro-Ungaria îşi exprima nemulţumirea, în 1868, pentru faptul că pe moneda de 20 lei erau imprimate cuvintele: „Carol I, domnul românilor", văzînd în aceasta un îndemn pentru constituirea statului unitar „dacoromân" (cuvintele incriminate au fost înlocuite apoi prin: „domnul României"); Turcia era şi ea iritată de faptul că România bătea monedă cu efigia principelui Carol, semn al suzeranităţii statale, şi cerea înlăturarea acestui „abuz", netolerat de „puterea suzerană" temătoare de manifestările de independenţă din ce în ce mai numeroase ale tînărului stat de la gurile Dunării.
^ Anul 1873
.••-sîs. .■'■'-f:-'      "" ■'•
[Apele de la Văcăreşti. Circul Suhr. Moartea prinţului Alexandru Cuza. Diverse. Statuia lui Mihai Viteazul. i-A Teatrul.]
Apele de la Văcăreşti
La 1 ianuarie vine vestea morţii lui Napoleon al III-lea, fostul împărat al francezilor. Napoleon a murit în ziua de 9 ianuarie stil nou, în castelul Chiselhurst din Anglia.
Ziarele din Bucureşti consacră articole elogioase şi recunoscătoare acelui care a ajutat mult România şi i-a fost întotdeauna protector în vremile cele mai grele.
In luna ianuarie se constituie un comitet care să strîngă fondurile şi să lucreze pentru ridicarea unui monument marelui literat I. I. H. Rădulescu. Acest comitet e compus din: Dimitrie Ghica, preşedinte, Mihail Kogălniceanu, Theodor Aman, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechiă, P. S. Aurelian, Şt. Ioanide, C. Boerescu, G. Gr. Cantacuzino.
După ce comitetul hotărăşte inscripţiile ce vor figura pe piedestal, decide a se acorda următoarele premii artiştilor cari vor concura: premiul I, 2 000 lei noi pentru proiectul ce va fi admis spre a fi executat, 1 000 lei noi pentru premiul al 2-lea şi 500 lei pentru premiul al 3-lea.
în luna februarie izbucneşte revoluţia în Spania, monarhia e răsturnată şi republica e proclamată. Adunarea Naţională, întrunită special, alege noul guvern; se introduce astfel inovaţiunea ca toţi miniştrii să fie numiţi direct prin votul Parlamentului. Noii miniştri sunt: Figueras, Emilio Castelar, Puy Margall, Nicola Salmeron, generalul Aosta, Juan Zustan, amiralul Arengo, Echao, Sorni. Constituanta va fi convocată la 20 martie.1
Bucureştii au o nouă distracţiune şi o nouă senzaţie. Aproape de închisoarea Văcăreşti s-au descoperit nişte izvoare feruginoase, cărora le face o mare reclamă un medic: doctorul Penescu.
1 La 11 februarie 1873 regele Spaniei, Amedeo de Savoia, este nevoit să abdice, proclamîndu-se prima republică spaniolă, a cărei principală figură va fi profesorul de istorie de la Universitatea din Madrid, Emilio Castelar y Ripoll (1832—1899), prim-ministru al guvernului republican începînd de la 8 septembrie 1873; acum, şi In anii următori, el va fi deseori menţionat, cu simpatie, în presa democratică românească.
120
In scurt timp s-au instalat cîteva barăci şi un adăpost acoperit cu scînduri, s-a aşternut nisip pe o distanţă şoseluită şi lumea a începufesă? vie. Mai ales duminicile şi sărbătorile era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mînâ o ceşculiţă plină cu apă şi să se plimbe de colo pînă colo, căci aşa era prescripţia medicală.
Duminicile venea să cînte şi o muzică militară, tramvaiele cu imperială pline de lume se succedau, în frunte vagonul cu muzica şi în urmă trei sau patru vagoane cu public. Pînă la ora 12 dimineaţa, petrecerea bucureştenilor era la apele de la Văcăreşti.2
în vremea aceea trăia în Bucureşti un bătrîn cam ramolit şi căzut în senilitate, numit Bărbucică. Am mai vorbit de el. Glumeţii l-au convins că, dacă îşi va muia de trei ori în fiecare dimineaţă barba în izvorul de la Văcăreşti, va întineri. Aşa a şi făcut. însă apa fiind feruginoasă i-a roşit barba. Şi astfel Bărbucică a umblat cîtăva vreme cu barba roşie dar deloc întinerită.
Apele de la Văcăreşti au dat prilej marelui artist Matei Millo, dar acum în marele declin, ca să facă o piesă cu titlul Apele de la Văcăreşti.3 Această piesă a avut un număr destul de mare de reprezentaţii pentru vremea aceea. Iată, de pildă, afişul pe ziua de 9 aprilie:
TEATRU NAŢIONALE SALA BOSSEL
Luni la 9 aprilie se va reprezenta pentru a cincisprezecea oară
ingenioasa piesă:
APELE DE LA VĂCĂREŞTI cu un nou adaos
CREDITUL FUNCIAR sau
SÎNGELE BERE NU SE FACE
Autorul piesei fiind clasicul nostru artist Millo şi titlul noului adaos fiind destul de expresiv şi de semnificativ, credem că bucureştenilor li s-a asigurat petrecerea pentru un interval mai îndelungat de acum înainte.
Această piesă, precum se vede, era un soi de revistă în care autorul adăoga scene şi cuplete noi privitoare la evenimentele zilei.
2 „Apele de la Văcăreşti" au fost descoperite în iulie 1871, în timpul lucrărilor de construire a fundaţiilor pentru un pod peste Dîmboviţa, în apropiere de mînăstirea Văcăreşti şi abator; ele erau atermale, feruginoase, conţineau clor şi puţin carbon; aveau un gust fad şi erau recomandate de medici, printre altele, şi ca leac împotriva sterilităţii feminine (v. Les eaux mihirales de Roumanie, Le journal de Bucarest, an. II, nr. 115, 21 septembrie 1871 — stil nou, p. 3—i). Afluenţa de vizitatori a fost mare pînă prin 1873; se crease, pentru aceştia, şi o linie spe^ cială de omnibuze între centrul oraşului şi „Tăiere" (abator). Apele de la Văcăreşti (izvorul „Domniţa Măria") au secat în 1880, ca urmare ă canalizării albiei Dîmboviţei. _
' Matei Millo a introdus la noi „revista de actualitate" scriind în cîteva zile, în 1872, „comedia vodevilă" Apele de la Văcăreşti, reprezentată pentru prima oară, în sala Bossel de pe Calea Mogoşoaiei, la 19 noiembrîe/1 decembrie 1872 şi apărută în volum în acelaşi an.
121
Piesa în general era slabă şi jucată de cîţiva actori adunaţi la întîmplare.
[Circul Suhr]
In acelaşi timp este instalat pe Piaţa Constantin-Vodă (actualul Palat al poştelor şi telegrafelor) Circul Suhr. Deosebindu-se de celelalte circuri acoperite cu pînză, Circul Suhr, destinat să joace şi iarna, este construit tot din lemn.
Iată de pildă programul de la 2 iunie.
CIRCUL SUHR Sîmbătă 2 iunie 1873 MARE REPREZENTAŢIUNE BRILLANTA DE GALA
Dl. şi d-na Davene va escela mai cu osebire prin incredibilele sale producţiuni gimnastice pre cele trei trapeze în aer.
Dl. Albert Suhr va escela mai cu osebire în producţiunea sa mimică pe cal, sub titlul: Matrozul pe timpul furtunii pe mare.
Dl. Cotaki se va distinge prin miraculoasele jocuri japoneze cu membrele pe picioare.
D-ra Francisca Suhr în posiţiunea sa mimică pe cal.'
Etc. etc.
In total 16 numere.4
D-şoara Francesca Suhr, de care se amorezase un domn Ghica, mai tîrziu secretar general al Ministerului de Lucrări Publice, a fost apoi soţia acestuia şi soacra generalului Nicoleanu, actualul prefect al poliţiei Capitalei.5
In partidul conservator frămîntările sunt mari. Doi miniştri dintre cei mai cu vază, Gheorghe Costa-Foru, ministru de Externe şi Manolache Costache Epureanu sunt siliţi să iasă din guvern.
Gheorghe Costa-Foru a fost silit să părăsească portofoliul şi guvernul din cauză că era partizan al joncţiunii căilor noastre ferate cu cele austro-ungare, joncţiune împotriva căreia se ridicase o mare agitaţie în ţară. Urmaşul lui Costa-Foru a fost Vasile Boerescu.
Această criză ministerială a făcut mult zgomot pe vremuri, fiindcă ministrul silit să iasă din guvern era lovit cu numeroase bănuieli şi acuzaţiuni.6
4 Bacalbaşa reproduce programul circului Suhr din: TRC, an XI, nr. 1069, 3/15 iunie 1873, p. 3. Dintre celelalte numere ale spectacolului — într-adevăr, 16 cu totul — mai amintim: „D. Gerard, cel mai bun călăreţ de forţă şi de şcoală din zilele noastre va escela prin săriturile şi salturile mortale pre cal... D. Frsipi-cis Christof va prezenta cei doi cîini ai săi dresaţi aproape de culmea perfecţiunii. D. Jules sau «omul de cauciuc» se va distinge prin răsucirea membrelor sale corporale" etc.
5 .Genepalul Eracle Nicoleanu, prefect al poliţiei Capitalei în 1927, cînd apare primul volum al Bucureştilor de altădată (şi în anii următori).
8 La sfîrşitul anului 1872 în cadrul coaliţiei conservatoare care sprijinea guvernul Lascăr Catargiu s-au ivit unele disensiuni, gruparea moderată a lui Va-
122
Moartea prinţului Alexandru Cuza
Miercuri la 2 mai moare la Heidelberg prinţul Alexandru Ioan Cuza.T Moartea i-a fost pricinuită de un anevrism al aortei. In ţară, şi mai ales în Moldova, ştirea acestei morţi produce o mare emoţie.
Din toate oraşele roiesc telegramele de condoleanţă şi manifestaţiu-nile de adîncă jale a celor cari mai păstrau încă în inimă cultul marelui domnitor. |
Toţi poeţii vremii scriu necrologuri rimate. Poetul Gheorghe Baronzi, prefect de judeţ la Brăila la epoca detronărei lui Cuza, scrie următoarele versuri intitulate:
DATE NEFASTE La moartea principelui Alexandru Ioan I. Cuza
De pre malurile Senei Unde-un geniu infernal Străbătea prin focul Ghenei P-un cadavru bucefal, Spulberînd cu paşi profani Gloria a mii de ani,
Galicul alectrion Anunţa în depărtare Sfărîmarea unui tron Şi a unui Cesar mare.8
sile Boerescu, care dispunea de un număr mare de deputaţi In Cameră şi se manifesta acum foarte activ, cerînd să fie reprezentată în guvern. In aceste condiţii* la 28 aprilie/10 mai 1873, Vasile Boerescu va deveni miriistru al Afacerilor Străine, în locul lui Gh. Costa-Foru. Manolache Costache-Epureanu, care adoptase o altă poziţie decît restul conservatorilor în problema creditului funciar rural, va înceta să fie ministru al Justiţiei la 31 martie/12 aprilie, fiind înlocuit de generalul Christian Tell ca interimar, iar de la 25 octombrie/6 noiembrie 1873 de Alexandru Lahovary, ca titular. George Gr. Cantacuzino, conservator moderat, va fi numiţi ministru al Lucrărilor Publice la 16/28 decembrie 1873, în locul lui Nicolae Cre-ţulescu, în felul acesta poziţia grupării lui Vasile Boerescu în guvernul Lascăr Catargiu consolidîndu-se. Problema joncţiunii căilor ferate româneşti cu cele străine — amintită tot aici de Bacalbaşa — a frămîntat opinia noastră publică în anii 1873—1874, liberalii radicali îndeosebi pronunţîndu-se împotriva joncţiunii cu căile ferate austro-ungare la Predeal şi Oituz, considerîndu-se că în felul acesta imperiul bicefal vecin — inamic potenţial al României într-un viitor război naţional — va dobîndi avantaje strategice păgubitoare nouă. Vasile Boerescu — şi Bacalbaşa uită să facă această precizare — susţinea însă necesitatea realizării joncţiunii cu căile ferate austro-ungare la Predeal şi VIrciorova, invocînd interese economice şi comerciale reale; el este, de altfel, autorul prpiectului privind această controversată problemă, proiect aprobat de corpurile legiuitoare la sfîrşitul lunii mai 1874, cu toată opoziţia lui M. Kogălniceanu şi a altor deputaţi.
7 Alexandru Ioan Cuza a încetat din viaţă la 3/15 mai 1873, la ora unu şi jumătate noaptea, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vîrstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli care s-a dovedit fatală pentru un organism măcinaţi de p boală mai veche (astm) precum şi de unele tulburări ale ficatului şi inimii.
8 Aluzie la detronarea lui Napoleon al III-lea, în septembrie 1870 şi la moartea lui, întîmplată în ianuarie 1873 (v. p. 120).
123
De p-al Dunărei mal verde, Unde geniul roman Rătăcise pin-a perde Calea divului Traian, Prin căi alte nerăzbite De mîini vitrege urzite,
Buciumul lugubru sună, Anunţînd şi el de sus Că-ntr-a nopţii noapte brună Un luceafăr a apus.
Doamnei mult au fost fatale Zorile ce-au revărsat O lumină ca de jale P-ăst pămînt răscumpărat Prin atîţia mii martiri, Ai duioasei omeniri.
Cari trec fără-ncetare. Cu ăl umbrei pas uşor, Ca o stea ce-abia răsare Şi s-absoarbe într-un nor.
Blînd luceafăr, dulce soare, Ale cărui raze-apun, Ţara recunoscătoare Roagă geniul tău bun Să o faci-a merita Binecuvîntarea Ta,
Căci tu eşti ce ne-ai chemat La concordia de fraţi, Tu eşti domn-adevărat Intre domni adevăraţi.
Ia-ţi dar zborul către stele, Rangul între semizei. Binefacerile Tele, Părinteasca ta domnie, Cît va fi o Românie Cu o inimă ce bate, Ele nu vor fi uitate Dintre noi orfanii tăi.
(Vocea Covurl.f
Am dat această bucată în versuri ca o mostră a felului în care se scria Ia 1873.
9 Poezia apăruse în gazeta săptămînală Vocea Covurluiului din Galaţi, al cărui redactor era atunci G. Baronzi; am verificat textul cu acela reprodus de: TRC, an. XI, nr. 1069, 3/15 iunie 1873, p. 3.
124
Dar moartea lui Cuza dă prilejul unui conflict între cei doi mitropo-liţi ai ţării.
Mitropolitul Moldovei trimite următoarea telegramă:
„Fratelui Metropolit al Hungro-Vlachiei
[Bucureşti]
Rămăşiţele fericitului întru pomenire Alexandru Ioan I, primul domnitor al României Unite se vor înmormînta la moşia Ruginoasa, marţi în 29 mai. Vin, dară, frăţeşte, a vă ruga să binevoiţi, de vă este cu putinţă, să luaţi parte la ceremonia religioasă şi înalt preasînţia-voastră, iar la caz de a nu putea veni să delegaţi doi fraţi episcopi din Eparhiile Juris-dicţiunii înalt preasînţiei-voastre, căci credem că e bine ca la această dureroasă ceremonie în unire să ia parte clerul din toată România Unită sub răposatul domn Cuza.
Calinic al Moldovei"
Iată răspunsul mitropolitului primat:
Presînţiei-sale Părintelui Metropolit al Moldovei şi Sucevei
Guvernul luînd toate dispoziţiile cuvenite pentru înmormîntarea fostului domnitor Cuza, conform programelor publicate în Monitorul oficial, datoria fiecărui bun cetăţean şi mai cu seamă a unui metropolit, este să se supună guvernului. Iniţiativa ce ai luat preasînţia-ta la această înmor-mîntare, nefiind conformă cu spiritul canoanelor Sfintei noastre Biserici, nu aderez la propunerea ce-mi faci.
Niphon, Metropolitul Hungro-Vlachiei"
Dar mitropolitul Moldovei răspunde la rîndul său:
„Cu frăţească în Hristos dragoste îmbrăţişăm pe înalt preasfinţia-voastră.
Primind telegrama răspunzătoare la invitarea ce v-am făcut de a veni la înmormîntarea fostului domnitor Cuza, cată să vă dau unele explicări din cari foarte luminat veţi putea vedea că scopul invitării a fost cu totul departe de uzul regretabil ce aţi făcut cu ea:
1) Locul înmormîntării fiind moşia Ruginoasa ce este în eparhia noastră, am crezut că împlinind actul de distinsă politeţă, scutindu-vă de cererea permisiunii după canoane, vom înlătura astfel [pînă] şi dificultatea ce aţi avea de a vă conforma cu ele, în caz cînd frăţia-voastră v-aţi figura existenţa unei supremaţii, după cum chiar tonul ce-1 ţineţi către un egal pare a insinua.
2) încît pentru aserţiunea că întreprinderea noastră ar fi o manifestare contrarie dispoziţiunilor guvernului, ar fi îndeajuns a vă rechema, că atitudinea noastră faţă cu el a fost totdauna pentru oricine, în vederea convingerii noastre, că toată stăpînirea este de la D-zeu.
Dară pentru a vă arăta că şi în cazul de faţă vă este puţin profitabilă schimbarea caracterului invitărei Noastre, n-aveţi decît să mai recitiţi programul guvernului şi veţi vedea că el singur lasă Bisericii libertatea
ii*
125
[de] a-şi face programul ceremoniei religioase, rezervînd pentru sine, ca în orice parte a lumii, regularea ceremoniei militaro-civile.
Aceasta fiind exacta interpretare a programului oficial, nu este de mirare că frăţia-voastră înţelegeţi că corpul să se înmormînteze în Ruginoasa, iar ceremonia funebră bisericească să se celebreze numai cu o panachidă în catedrala din Capitală.
Terminînd aceste cîteva lămuriri necesarii, este neexplicabil pentru Noi că la o politeţă răspundeţi cu o invocare de canoane ce nu există şi invitarea de a asista la [ceremonia] înmormîntării domnitorului de la carele aveţi titlul ce poate că inspiră tonul telegramei, drept recunoştinţă, o desfiguraţi într-o cestiune cu totul străină de Noi.
Al înalt preasînţiei-voastre în Hristos frate
Calinic, Metropolitul Moldoviei"10
Această polemică, care a întristat mult pe acei cari ţineau la prestigiul bisericii, nu avea decît un singur motiv, acela al mitropolitului primat de a nu fi displăcut domnitorului şi acela al guvernului care nu voia să se dea o strălucire prea mare înmormîntării,
înmormîntarea s-a făcut în faţa a cel puţin 30 000 ţărani care au alergat pînă şi din Bucovina spre a fi de faţă. Şi lacrămi au curs în ziua aceea.11
Numeroase cuvîntări funebre au fost rostite, dar cele mai însemnate au fost acele ale lui Mihail Kogălniceanu, Nicolae Ionescu şi Petre Grădişteanu. Dar al lui Mihail Kogălniceanu a fost un mic capo d-operă de elocinţă, înălţime de cugetare şi perfecţiune literară. De aceea îl dăm aci în întregime pentru ca să rămîie ca un model al genului, spre uzul celor cari vor veni după noi.
10 Schimbul de telegrame apăruse în: TRC, an. XI, nr. 1070, 10/22 iunie 1873, p. 1, precedat de următoarea precizare ironică: „Reproducem textual corispondinţa telegrafică dintre ambii mitropoliţi, al Moldovei şi al Munteniei, ţinută cu oca-ziunea înmormîntării scumpelor rămăşiţe ale gloriosului domn român Alexandru Ioan cel Mare. Aceasta corispondinţa nu are nevoie de comentariu; ea vorbeşte de la sine." Calinic Miclescu, ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei în timpul domniei lui Cuza-Vodă, la 18/30 mai 1865, "era un devotat al acestuia; el fusese unul dintre iniţiatorii mişcării separatiste din Iaşi, de la 3/15 aprilie 1866, izbucnită la puţin timp după răsturnarea domnitorului Unirii; în anii 1868—1870 îi scria lui Alexandru Cuza, în străinătate, asigurîndu-1 de dragostea şi devotamentul său (Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza-Vodă, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 438). La ceremonia funebră de la Ruginoasa el a asigurat serviciul religios. Nifon — care nu voia să-1 supere pe principele Carol prin prezenţa sa la funerariile fostului domnitor — era mitropolit al Ungrovlahiei de la 14/26 septembrie 1850.
11 Trenul mortuar cu corpul neînsufleţit al fostului domnitor al Principatelor Unite a intrat în ţară la 15/27 mai 1873, prin punctul de frontieră Iţcani; ceremonia funebră a avut loc la Ruginoasa două zile mai tîrziu, m prezenţa ministru-, lui de Război, generalul Ioan Em. Florescu şi a doi aghiotanţi princiari — reprezentanţi oficiali ai autorităţilor centrale, precum şi a amicilor lui Cuza: C. Negri, V. Alecsandri ş.a. Pe tot drumul pînă la Ruginoasa, precum şi la înmormîntare au asistat mai multe mii de persoane, îndeosebi ţărani, dovadă — cum preciza o broşură contemporană, cu accente, antidinastice — „cît de mult românii regretă azi noaptea de 11 februarie, întocmai precum regretă ziua de 10 mai" (Doliul ţării la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1873, p. 85). Discursurile funebre — în afară de acela al părintelui arhiereu Suhopanu — au fost rostite numai de liberali {Petre Grădişteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, M. Kogălniceanu) care şi-au exprimat printre rînduri (v. mai depai-te, în text, discursul lui Kogălniceanu), cu această ocazie, şi rezervele lor faţă de^principele Carol.
126
Discursul lui Mihail Kogălniceanu
„Ilustră doamnă, preasfinte mitropolit, sfinţi părinţi şi fraţi.
Biserica ne zice: «deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune». Ei bine, îmi permit a zice cum că acest mare adevăr îşi are şi eTexcep-ţiunea sa. Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămîne ceva statornic, rămîn faptele mari cari sunt neperitoare? Da, fraţilor, faptele mari opresc chiar moartea!
Se zice că Vodă-Cuza a murit... Dacă renaşterea României a murit, apoi... a murit şi Vodă-Cuza, căci Vodă-Cuza nu este decît renaşterea României!
Dară, vă rog credeţi, oare, că vin aci să fac istoria acestui domn? Nu! Căci care glas poate să o facă? Care pagină tipărită poate să fie aşa de adevărată şi aşa de elocventă, ca faţa ţării însăşi?
Faţa ţării este pagina istoriei lui Alexandru Ioan I; Alexandru Ioan I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris Istoria Sa prin legi, prin actele cu cari a făcut un Stat, o societate alta decît aceea ce i s-a fost dat cînd l-am proclamat domnitor.
Sunt patrusprezece ani trecuţi de cînd, în Adunarea ţării, în Capitala Moldovei, mi s-a făcut rara onoare de a spune eu cel dintîi colonelului Cuza cuvîntul «măria-ta» şi totdeodată de a-i spune care era voinţa naţiunii şi care erau aspiraţiunile naţiunii ce i se dau lui spre îndeplinire.
Cei bătrîni aduceţi-vă aminte, cei mai tineri consultaţi paginele Monitorului şi veţi vedea ce s-a cerut de la dînsul. Veţi vedea că în cei şapte ani de ilustră domnie şi eternă memorie, Vodă-Cuza nu numai că a fost om onest, dar şi-a ţinut totdauna cuvîntul [Său]. Pe lîngă aceasta, în fiecare lună a domniei sale înzestra ţara cu cîte o lege, în fiecare zi sporea numărul cetăţenilor şi puterea noastră. Ce voia naţiunea atunci? Naţiunea voia legi noi şi oameni noi. Cuza a fost omul nou şi a făcut legi noi, cari au făcut apoi lume nouă, căci lumea de la 63 este alta. Astăzi statul român nu mai este provincia vasală a Moldovei sau a Valahiei.
Iată ce a făcut Alexandru Ioan I!
Ce i se zicea atunci?
«Tu, măria-ta, [ca Domn] fii bun, fii blînd, mai ales pentru aceia pentru cari toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi».12
Ei bine, vă fac o întrebare: luaţi istoria României de dincoace şi de dincolo de Milcov, căutaţi paginile ei şi se va găsi vrun domn care să. poată să se compare cu Vodă-Cuza? Nu! Nu poate fi comparaţiune între faptele foştilor domni şi ale lui Cuza făcute ca om, ca cetăţean şi ca oştean
I s-a mai zis lui Cuza că naţiunea doreşte ca, prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiunilor noastre, prin sentimente cu totul patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiunii noastre cînd Alexandru cel Bun zicea imperatorilor din Bizanţ că ţara noastră nu are
12 Cuvinte din discursul rostit de Kogălniceanu spre a saluta pe Vodă-Cuza cînd a fost ales domn de Adunarea din Iaşi (n.a.). Discurs solemn rostit la 5/17 ianuarie 1859, la Iaşi, îni numele Adunării Elective a Moldovei; citatul întreg şi exact: „Fii 'dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul* fă ca legea să fie tare, iar tu, măria-ta, ca domn, fii bun, fii blînd, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi" (Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei. Scrieri alese, ediţie îngrijită de Dan Simonescu. Ed. pentru literatură, „Biblioteca pentru toţi", 1964, p. 264).
127
decît săbia sa. Ei bine, fraţilor, cînd România a ţinut un mai mare limba-giu în Europa decît acel ţinut de Alexandru Ioan I?
Alexandru^Ioan I ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea în Orient nu numai fără ştirea, dar fără voia lui. El era gata a-şi sacrifica tronul, persoană Sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol, pentru că El era conştiincios naţiunii române. Şapte ani ne-am odihnit, şapte ani n-a fost umiliaţiune!... dară a căzut silnic şi România şi-a întrerupt cariera pSa]...
Â! iertaţi-mă. Aici în faţa unui mormînt deschis, în faţa acestei figuri [arătînd corpul lui Alexandru Ioan I] care va fi pururea glorioasă, nu ne este permis să facem polemică, dar suntem datori să spunem că nu gre-şalele Lui l-au răsturnat, ci japtele Lui cele mari.
Odată cu exilul, a expirat emanciparea poporului român; odată cu exilul, vechile societăţi retrograde şi demagoge s-au aliat; şi, cînd o zic aceasta, fraţilor, ca să vedeţi dacă este aşa, uitaţi-vă la cei şapte ani de exil cari au trecut. Apoi care domn a fost mai demn în exilul său, care domn a apărat ţara Sa mai mult, pe acea ţară care permisese de a i se închide porţile? Ţara va mărturisi şi chiar mărturiseşte, mărturisesc mulţi chiar din acei cari l-au răsturnat că mai demn nu s-a purtat alt domn. Pentru ca să nu ne înşelăm, fraţilor, domnul Cuza, Alexandru Ioan I, ori- « cînd voia putea să fie domnitor. Alexandru Ioan I nu avea trebuinţă să zică ca Alexandru Lăpuşneanu, că «dacă ţara nu-1 vrea, el o vrea». Cuza nu a voit deşi ţara 1-a voit, pentru că el nu a voit rezbel civil, pentru că a voit pacea acestei ţări, pentru că a voit să fie demn de numele ce poartă.
Şi cum, fraţilor! După ce v-am spus aceste cuvinte, noi cari suntem aci, unii mai bătrîni decît Dînsul, unii luptători subt El, mulţi admiratori ai Lui, alţii amploiaţi ai Săi, alţii cari s-au folosit de legile Lui13, putem zice numai: «Dumnezeu să-1 ierte»?.Dar de aceasta nu are trebuinţă, căci şapte ani binecuvîntat din partea a trei milioane de locuitori pe cari i-a făcut cetăţeni, nu. este oare de-ajuns?
Noi avem trebuinţă să ne rugăm pentru iertarea altora. De aceea noi cari am avut onoarea de a4 fi miniştri şi funcţionari, ne întrebăm: nu avem nimic de făcut? La 5914 românii au dat dreptul lui Cuza să facă tot şi de aceea se zicea că unul lucrează pentru toţi: era conştiinţa naţională. Acel unul nu mai este azi; [azi] toţi trebuie [dară] să lucrăm şi să lucrăm în spiritul Lui, să fim oameni ai ţării noastre, să ridicăm sus stindardul ei în afară şi înăuntru, principiul acela fără de care nu poate să fie un stat, prin instrucţiune, prin administraţiune bună, fiecare prin exerciţiul pacinic al drepturilor ce fiecare datorim lui Vodă-Cuza.
Ilustră doamnă, sîntă şi mumă a românilor! nu plînge, căci Alexandru Ioan I nu â murit! Alexandru Ioan I nu poate să moară! Nu lacrămile acelora cari sunt aci vor putea dovedi aceasta, ci lacrimile tutulor; lacrimile unui popor întreg; iacrămi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româneşte.. De la Carpaţi pînă la Marea Neagră şi de la Tisa pînă la Nistru nu este J^oţar politic pentru tristeţa ce se poartă de soţia lui Alexandru Ioan J. '\ ,
13 Ţăranii, cari au fost împroprietăriţi (n.a.). " In TRC: 66.
128
Şi acum, după ce biserica a zis vecinica pomenire în spiritul Alexandru Ioan I, vecinica Lui amintire, în spiritele noastre nu s'te'vă şterge din inimile noastre şi ale fiilor fiilor noştri. < rS V
Şi cît va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină fee va avea] va fi aceea a lui Alexandru Ioan I."15 Iată şi testamentul lui Cuza:
„Testament
în privinţa toatei mele averi mişcătoare şi nemişcătoare ce voi lăsa la încetarea mea din viaţă, statornica mea voinţă este de a se regula şi a se urma precum arăt aci: Preaiubiţii mei fii Alexandru şi Dimitrie, adoptaţi de mine şi de preaiubita mea soţie Elena doamna, fără părinţi cunoscuţi, conform legilor în vigoare, ca singurii mei moştenitori, vor împărţi deopotrivă între dînşii toată averea mea mişcătoare aşa precum se va afla la deschiderea moştenirii.
Din această avere las preaiubitei mele soţii Elena doamna uzufructul unei a treia părţi spre a se bucura de dînsul pre toată viaţa sa, după încetarea uzufructului legal ce va avea ca mamă asupra întregii moşteniri, purtînd în această calitate şi sarcina de firească şi legală epitroapă cu consiliul dumnealor preasfinţitul [arhiepiscopul] Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei şi căpitanul Efrem Ghermani.
Dacă preaiubita mea soţie va înceta din viaţă înainte de a ajunge fiii mei la majoritate [majorat, n.n.], atunci epitrop va fi preasfinţia-sa arhiepiscopul Calinic Miclescu, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, care, prin înţelegere cu consilierul căpitanul Efrem Ghermani, vor numi un consilier ca aşa tutela să fie pururea de trei..
Dacă va înceta din viaţă preasfinţia-sa arhiepiscopul Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, înainte de a ajunge fiii mei la majoritate, atunci epitrop va fi căpitanul Efrem Ghermani, care în înţelegere cu Consilierul vor numi un consilier.
Dacă va înceta din viaţă şi căpitanul Efrem Ghermani înainte de a ajunge fiii mei la majoritate, atunci va fi epitrop consilierul care se află mai vechi în tutelă şi el prin înţelegere cu colegul său vor numi pe al treilea şi aşa se va forma tutela pînă la majoritatea fiilor mei iubiţi, fără să poată vreodată, sub nici un pretext, vreuna din rudele mele sau ale soţiei mele a avea vreun amestec sau ingerinţă, fie spre a reclama vreun drept în numele său, fie spre a interveni în interesul moştenitorilor mei.
15 Bacalbaşa a reprodus cuvîntul funerar al lui Kogălniceanu după: TRC, an. XI, nr. 1070, 10/22 iunie, 1873, p. 3 (Discursul ţinut la înmormîntarea lui Alexandru Ioan I de d. M. Kogălniceanu). In încheierea discursului său Kogălniceanu s-ar mai fi referit însă şi la rolul armatei în timpul evenimentelor de la 11/23 februarie 1866, dar acest pasaj nu a apărut în presă („Dl. Kogălniceanu adresă apoi ct-teva cuvinte blînde armatei, susţinînd că nu armata 1-a dat jos pe Cuza, căci nu se cheamă armată cîţiva indivizi obscuri, străini de inima naţiunii. Aceste cuvinte stoarse lacrimi din ochii tuturor ofiţerilor ce-1 auzeau, mai ales din ochii d-lui general Florescu, care nu era stăpîn pe lacrimile sale în tot timpul discursurilor.,.." — Doliul ţării la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, p. 121—122). Frumosul, discurs al lui Kogălniceanu (apărut mai întîi în Poporul lui N. Bassarabescu, din 7/19 iunie 1873) a constituit o primă şi autorizată apreciere asupra rolului important pe care 1-a jucat domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, în istoria modernă a ţării noastre (după Viaţa lui Cuza-Vodă a luj Bolintineanu, apărută în cinci ediţii între anii 1868—1873).
129
*t';' i^liii^ft %-*nG^%din viaţă vreunul din fiii mei iubiţi înainte de a fyeţ vi^tS -legală spre a putea testa după această vîrstă fără, însă, a fi testat,kTpS pentru orice avere ar rămîne afară din testament, moştenitor ya fj friitele său supravieţuitor.
în caz de a înceta din viaţă şi cellalt fiu al meu iubit, înainte de vîrstă legală spre a putea testa, sau fără a fi făcut testament sau avînd făcut testament pentru averea ce va rămîne afară din testament, de va trăi încă preaiubita mea soţie, se va bucura de tot uzufructul [,iar] după moarte, toată această avere de care nu vor fi dispus fiii şi moştenitorii mei va servi pentru creaţiunea şi întreţinerea unui azil de copii orfani şi găsiţi în oraşul Huşi16, care va purta numele de Azilul Cuza şi se va administra de tutela hotărîtă pentru fiii mei în minoritate, fără să poată vreodată nici statul nici rudele mele a avea vreun amestec sau ingerinţă.
După încetarea mea din viaţă, epitropul prin ştiinţa consilierului va plăti 7 000 napoleoni de aur, zic şapte mii napoleoni de aur, persoanei ce va înfăţişa- obligaţiunea mea olografă scrisă în întregul său de mine în limba franceză, datată opt în luna lui ianuarie una mie opt sute şaptezeci şi trei calendarul nou sau douăzeci şi şapte decembrie anul 1872 calendarul vechi şi subscrisă de mine, slobozită în Florenţa (Italia) şi făcută în aceeaşi zi cînd am făcut acest testament.
Verice dispoziţiune şi testament anterior acestuia sunt şi rămîn desfiinţate. !
Acest testament olograf scris în întregul său, datat şi subscris de mine, s-a făcut astăzi în Florenţa (Italia) la opt în luna ianuarie 1873 calendarul nou, sau douăzeci şi şapte decembrie 1872 calendarul vechi, în patru exemplare asemenea, din care unul l-am încredinţat preaiubitei mele soţii Elena doamna, unul preasfinţiei-sale arhiepiscopul Calinic Miclescu, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unul căpitanului Efrem Ghermani şi unul se va găsi în portofoliul meu roşu care se deschide cu numerile 5555.
A. I. CUZA"»
Diverse
Şaptesprezece zile mai tîrziu vine vestea morţii la Paris a prinţului Gheorghe Bibescu, fostul domnitor al Munteniei. Gheorghe Bibescu, care era pe tron cînd a izbucnit revoluţia de la 1848, a murit la vîrstă de 71 ani.18
16 După unele opinii. Alexandru Ioan Cuza s-ar fi născut la Huşi; locul real al naşterii pare însă a fi Bîrladul (Vasile Palade, Unde s-a născut Cuza-Vodă?, Magazin istoric, an. XVIII, nr. 1/202, ianuarie 1984, p. 29—30).
"Am verificat textul cu: TRC, an. XI, nr. 1078, 5/17 august 1873, p. 3 (Testamentul lui Cuza-Vodă). Alexandru şi Dimitrie, adoptaţi cu acordul Elenei Doamna, în mai şi — respectiv — în noiembrie 1865 nu erau „fără părinţi cunoscuţi",; ci erau fiii lui Alexandru Cuza născuţi din legătura acestuia cu fru-moasa\Maria Obrenovici (n. Catargi), văduva prinţului Efrem, din familia domnitoare sîrbească Obrenovici; ei au murit foarte tineri, Dimitrie în. 1889, la Madrid, iar Alexandru în 1890.
18 Gheorghe Bibescu a murit la 69 de ani (era născut în 1804); a fost înmor-mîntat în cimitirul Pere Lachaise din Paris (v. înmormîntarea principelui Bibescu, TRC, an. XI, nr. 1069, 3/15 iunie 1873, p. 2).
130
In luna mai ministrul de Finanţe Petre Mavrogheni publică un decret prin care fixează un nou curs monetelor străine ce circulau în ţară. Toate aceste monete sunt supuse la scăderi, iar decretul spune că, începînd de la 1 decembrie 1873, ele nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un preţ.
Iată acum numele monezilor şi cursul din nou hotărît:
Icoşarul (iermelicul), lei 4 şi 20 bani.
O jumătate icoşar (iermelicul), lei 2 şi 10 bani.
Un sfert icoşar (iermelicul), lei 1 şi 05 bani.
Rubla rusească de argint, 3 lei 70 bani.
O jumătate rublă rusească de argint, 1 leu 85 bani.
Un sfert rublă rusească, 0,92 bani.
Piesa de 30 capeici, 1 leu 05 bani.
Piesa de 20 capeici, 0,50 bani.
Piesa de 15 capeici, 0,35 bani.
Piesa de 10 capeici, 0,25 bani.
Sfanţul, piesa de 20 kreiţari vechi, 0,70 bani.
Jumătate sfanţ piesa de 10 kreiţari vechi, 0,35 bani.19
Duelul în armată începe să ia întindere îngrijorătoare, de aceea ministrul de Rezbel generalul I. Em. Florescu trimite tuturor comandanţilor de corpuri o circulară prin care dispune ca, în caz de conflict între militari, să se procedeze în felul următor:
„1) Orice conflict s-ar ivi între doi militari, ei sunt datori a denunţa faptul şefului corpului sau al serviciului care, fiind răspunzător pentru disciplina şi onoarea corpului, judecă şi hotărăşte în prezenţa ofiţerilor care fac parte din acelaşi corp sau serviciu, care din doi are să facă scuze celuilalt, după care declară onoarea satisfăcută. Ei, după gravitatea^ faptului, pedepsesc disciplinar pe culpabil, sau, dacă cazul este grav, cere ministerului, prin calea ierarhică, numirea unei comisiuni de trei ofiţeri prevăzută de legea poziţiunii ofiţerilor pentru punerea culpabilului în neactivitate pentru rea credinţă sau greşeli grave în serviciu.
Şeful Corpului sau al serviciului, dacă faptul e şi mai grav, poate cere chiar numirea unui consiliu de anchetă pentru a se pronunţa asupra cazului de reformă a militarului.
2) Dacă afară din toate previziunile poliţiei militare duelul va avea loc, se vor aresta, de îndată, atît luptătorii cît şi martorii.şi diviziunea teritorială va orîndui de urgenţă cuvenita cercetare spre a se trimite toţi înaintea justiţiei, conform legilor.
Aceste dispoziţiuni se aplică şi la celelalte elemente ale puterii armate îndată ce faptul s-ar fi petrecut între doi ostaşi pe timpul aflării lor sub arme.
Ministru de Război, general Florescu*
Nu-mi amintesc ca dispoziţiunile acestui ordin să fi fost aplicate vreodată, de altfel dispoziţia era absurdă. Fără un text de lege, şi numai
19 Cursul nou al monezilor străine era într-adevăr mai scăzut, de pildă, în 1871, cînd un icoşar turcesc se schimba pe 4,44 lei noi, o rublă ruseascâ==4 un „sfanţih" austriac=84 bani etc. (D. Pappazoglu, Ghid sau călăuză în Buctprem p. 27). :m
131
pe baza unui ordin ministerial să se proceadă la arestarea martorilor, cari puteau fi şi din elementul civil, era un lucru copilăresc. De aceea ordinul a căzut în desuetudine.
Statuia lui Mihai Viteazul
La ordinea zilei statuia lui Mihai Viteazul încredinţată pentru execuţie sculptorului Carrier-Belleuse din Paris.
Ministerul de Lucrări Publice se adresează Societăţii Amicilor belelor-arte spre a-şi spune cuvîntul asupra acestor trei puncte:
1) Asupra aspectului şi formei proiectului trimis de sculptor.
2) Inscripţiile.
3) Instalarea în raport cu proporţiile şi caracterul monumentului. Comitetul acestei societăţi compus din: Grigore G. Cantacuzino,
C. Esarcu, N. Grigorescu, A. Odobescu, D. Berendei, C. Bolliac, Th. Aman, G. M. Tătărăscu şi Gh. Stăncescu, au arătat părerile lor în toate privinţele.
în ce priveşte locul aşezării statuii, comitetul a emis următoarea părere pe care o transcriu în original din Procesul verbal încheiat de comitet:
„Mihai Viteazul a lăsat în Bucureşti numele său unei monastiri pre care la 1598 a clădit-o cu ziduri întărite pre una din înălţimile Capitalei.20 Acea clădire, monastirea Mihai-Vodă, cade azi în ruine şi în curînd timp ea va trebui dată la pămînt. Spre a preîntîmpina însă pieirea acestui monument în care numele lui Mihai se va şterge poate din colţul Bucureştilor, ales de dînsul, nu s-ar putea oare doborînd acum de îndată clădirile ruinate ale monastirii, să se creeze pre platforma acelui deal o esplanadă înălţată şi frumos potrivită, pre care locul altarului actual ar fi prefăcut într-o criptă boltită subterană d-asupra căreia s-ar înălţa monumentul planînd astfel asupra unei mari părţi a oraşului?
în acea criptă s-ar depune şi s-ar păstra cu religiozitate, pre vechiul lui altar, capul lui Mihai Viteazul, care, cu onoarele cuvenite, s-ar transporta aci din monastirea Dealului, unde nimic nu asigură conservarea acestei preţioase relicve.
Esplanada pre care s-ar înălţa monumentul lui Mihai Viteazul ar fi, totodată, şi o mică piaţă de arme situată la intrarea cartierului militar al Capitalei; ea ar fi ca Propyleele acelui şir de cazarme ce se destind pre dealul Spirei, şi ostaşii români, ihtrînd şi ieşind din acel cartier, ar avea pururea dinaintea lor monumentul care le-ar aminti despre gloriile militare ale patriei.
Nici un loc, credem, n-ar fi mai nemerit din punctul de vedere al pioaselor tradiţiuni şi al efectului moral."21
20 Mînăstirea Mihai-Vodă a fost ctitorită de Mihai Viteazul încă înainte de a ajunge domn al Ţării Romaneşti; ea a fost tîrnosită în anul 1591 şi nu în 1598, cum menţionează — greşit — documentul citat de Bacalbaşa.
21 La solicitarea lui Nicolae Creţulescu, ministrul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice (adresa nr. 80 din 20 ianuarie/l februarie 1873) comitetul societăţii amintite de Bacalbaşa s-a pronunţat, la 31 ianuarie/12 februarie 1873, în legătură cu; 1) forma şi aspectul proiectului trimis în fotografie de d. Carrier Bel-> leuse; 2) instalarea monumentului în raport cu proporţiunile şi cu caracterul său; 3) inscripţiunile ce urmează a se pune pe monument" (Statua lui Mihai Viteazul. Proces verbal. TRC, an. XI, nr. 1088, 14 octombrie 1873, p. 2). Fragmentul citat de Bacalbaşa a fost verificat de noi cu textul publicat în TRC. (Statua lui Mihai Vv-teazul — urmare, an. XI, nr. 1089, 21 octombrie 1873, p. 3).
132
Cînd ne gîndim la acest proiect, avem viziunea aspectului marţial pe care l-ar fi avut statuia lui Mihai înălţată deasupra dealului unde se află acum biserica Mihai-Vodă. Toate clădirile ce sunt acum de jur-împrejur n-ar fi fost, întregul teren ar fi fost transformat într-o piaţă de arme, strada Mihai-Vodă ar fi mers în linie dreaptă de la Podul Dîmboviţei pînă în faţa statuii, iar cotitura ce începe după strada Sfinţii Apostoli ar fi fost evitată. Dar domnitorul Carol I a fost de altă părere, hotărînd locul actual din faţa Palatului Universităţii, unde statuia se pierde în acel loc strimt, fără perspective şi fără legătură cu împrejurul.22
[Teatrul]
Către sfîrşitul lui septembrie, M. Pascaly deschide stagiunea la Teatrul Naţional. Iată afişul cu care anunţa începerea reprezentaţiilor, cît şi repertoriul. Dau în întregime repertoriul anunţat pentru ca lumea de teatru de astăzi să cunoască care era nivelul teatrului la 1873 şi cît de neînsemnată era literatura originală în comparaţie cu literatura în traducţie.
Piese noi Miron Costin, dramă naţională
Lăpuşneanu, [dramă naţională în 5 acte şi 7 tablouri]
Banul Craiovei, id. id., [în 3 acte]
Rubedeniile, comedie [locală, de obicei în 4 acte]
Neruşinaţii, [comedie locală, caracter, în 5 acte]
Lingăii, [comedie locală în 5 acte]
Răposatul Dumnealui, [comedie locală în 2 acte]
Ce ştie satul nu ştie, [comedie locală în 2 acte]
Dl. Drumărescu, [comedie locală în 2 acte cu cînt]
Copiii, dramă [în 3 acte], traducţie
Copiii regimentului, comedie [în 2 acte], tradusă
Juneţea lui Mirabeau, dramă [în 5 acte], tradusă
Jean poştaşul, [dramă în 5 acte, traducţiune]
Trăsnetul, comedie tradusă.
Marchizul caporal, id. id.
Marchizul Arpagon, id. id.
Maura, id. id.
Nepotul lui Poupiniac, dramă [în 4 acte], tradusă
Mnzicele, comedie tradusă, [în 4 acte]
Pălăria ceasornicarului, comedie tradusă, [într-un act]
Aşa sunt femeile, comedie tradusă, [într-un act]
Oiţele mele, comedie tradusă, [într-un act]
O mare răzbunare, dramă tradusă, [într-un act]
Nevastă sau amorează?, comedie tradusă, [într-un act]
22 Statuia Jui Mihai Viteazul, din Piaţa Universităţii, operă a sculptorului francez Carrier Belleuse, a fost dezvelită vineri 8'20 noiembrie 1874 (v. mai departe, p. 143) şi nu în 1876, cum se menţionează greşit în unele studii, mai vechi sau mai noi.
133
Un bărbat care plînge, id. id. O vizită de nuntă, id. id., Fratele cel mare, dramă tradusă Erman beţivul, [dramă într-un act, trad.] Regina Margot, [dramă în cinci acte, trad.]
Reprize [Piese puse cu totul noi în scenă]
Richard al 3-lea, dramă tradusă
Nopţile rîului Senei, dramă [în 7 acte], tradusă
Copiii negurilor, dramă [în 7 acte], tradusă
Muşchetarii, dramă [în 5 acte], tradusă
Cuvîntul mortului, dramă [în 6 acte] tradusă
Fiul nopţii, dramă [în 6 acte], tradusă
Stăpînul şi valetul, [corn.-] dramă [în 2 acte], tradusă
Omul din nimic, comedie [în 4 acte], tradusă
Paiaţa, dramă [în 5 acte], tradusă
Vrăjitoarea, dramă [în 5 acte; traducţiune].
Idiotul, dramă [în 5 acte], tradusă
Curierul de Lyon, dramă [în 5. acte], tradusă
Lucreţia Borgia, dramă [în 5 acte], tradusă
Apoi anunţul vestea că reprezentaţiile vor urma de 10 pînă la 12 ori pe lună deoarece nu era destul public pentru ca reprezentaţiile să poată fi date zilnic.
Preţurile serale erau: benuar, 24 lei noi; lojă de rangul I, 20 lei noi; loja de rang II, 12 lei noi; stal I, 4 lei noi; stal II, 3 lei noi; stal III, 2 lei noi. Galeria, 1 leu nou.
Studenţilor li se face cu plăcere un scăzămînt de 50 bani la orice loc.
Apoi se făceau şi abonamente.23
Duminică la 23 septembrie s-a deschis stagiunea cu Rubedeniile, comedie naţională locală în 4 acte. A doua reprezentaţie era cu Paiaţa, a treia cu Hoţii de codru, a patra cu Radu Basarab etc.
Piesele pe vremea aceea nu făceau serie, afişul trebuia schimbat în fiecare seară deşi reprezentaţiile nu se dădeau decît de 2 sau mult de trei ori pe săptămînă.
2> Am verificat şi am completat informaţiile oferite de Bacalbaşa privind repertoriul stagiunii 1873—1874 a Teatrului cel Mare din Bucureşti cu „programa" tipărită în TRC. (Teatrul cel Mare. Reprezentaţiuni române. Compania dramatică M. Pascaly. Programa. Stagiunea 1873—1874, an. XI, nr. 1084, 16/28 septembrie 1873, p. 3). Era cea de a treia stagiune a concesiunii M. Pascaly, stagiune inaugurată la 23 septembrie/5 octombrie 1873 şi încheiată la 5/17 martie 1874 cu comedia Revizorul general, adaptare după Gogol de Petre Grădişteanu; sub raport financiar stagiunea a constituit un dezastru pentru Mihail Pascaly, căruia, în noiembrie 1873, îi murise şi soţia, actriţa Matilda Pascaly. Dintre piesele jucate efectiv în această stagiune, amintim: drama naţională Lăpuşneanu de N. Scurtescu, Radu Basarab, ban al Olteniei, „dramă naţională cu mare spectacol* de Ştefan Vellescu, Paiaţa, dramă de A. d'Ennery (în TRC: Denneri!) şi Marc Fournier, Hoţii de codru şi hoţii de oraşe, dramă de F. Pyat, Amorul doctor, prelucrare după Moliere de M. G. Obedenaru, Monumentul de Id Călugăreni de Vasile Maniu, Bonul Mărăcine de V. A. Urechia, Patrie şi domnitor de acelaşi ş.a. In lista repertoriului am menţinut indicaţia adăugată de Bacalbaşa: (tradusă), care urmarea să atragă astfel atenţia asupra numărului mare de traduceri şi localizări ce se reprezentau atunci pe scena Naţionalului bucureştean, în lipsa unui repertoriu naţional adecvat.
134
Hanul Manuc de pe strada Carol schimbă numele; proprietarul său anunţă la sfîrşitul anului 1873 cum că acest han va purta, de aci înainte, numele de Hotel Dacia.
Ateneul Român anunţă ciclul conferinţelor sale pe anul 1873—74. Iată zilele hotărîte şi conferenţiarii:
Duminică 30 decembrie 1873. I. Massim: Despre limbă.
Joi 3 ianuarie 1874. Ulysse de Marsillac: Despre poezia infinitului.
Duminică 6 ianuarie, colonel Ştefan Fălcoianu: Calendarul.
Joi 10 ianuarie, dl. Gr. Tocilescu; Petru Cercel.
Duminică 13 ianuarie, dl. T. Charlier: Drumurile de fer.
Joi 17 ianuarie. I. O. Brătianu: Mişcarea economică.
Apoi în fiecare duminică şi joi pînă în ziua de 24 martie inclusiv:
Dl. V. A. Ureche: Convorbiri literare; Ştefan Mihăilescu: Darvinismul; I. A. Cantacuzino: Teoria fizică, şi fiziologică a muzicii; dr. Davila: Conservarea vinurilor; B. P. Hasdeu: Despre limbă; Gr. Ventura: Despre trecutul şi viitorul muzicii în România; dl. Vericeanu: Convorbiri economice; D. A. Laurian: Heliade şi operele lui; Chr. Paşcanu: Despre alimente; P. Grădişteanu: Despre Machiavel; G. Sion: Păcală şi Tîndală; G. Negre: Vezuviul şi erupţiunile sale; dr. Davila: Despre ambulanţe; A. Roques: Drama română; U. de Marsillac: Frumosul şi frumuseţea; Şt. C. Mihăilescu: Selecţiunea naturală; C. Stăncescu: Studiu asupra artelor plastice la Expoziţiunea Universală din Viena; Dumitrescu Tasianu: Despre şcoa-lele de aplicaţiune; A. Odobescu: Arta bizantină.
Anul 1874
[Diverse. Statuia Iui Mihai Viteazul cauză de turburări studenţeşti. Oameni noi. „Revista" la Teatrul Naţional.]
[Diverse]
în februarie ministrul de Finanţe Petre Mavrogheni prezintă Camerei proiectul de lege pentru înfiinţarea Băncii Naţionale de scont şi circu-iaţiune.
Art. 1 era astfel redactat: „Se inst|ţuie o bancă de scompt şi circula-iiune sub denumirea de Bancă Naţională a României".
Durata băncii era de 25 ani cu posibilitate de prelungire.
Capitalul social fixat la 20 000 OtiO lei împărţit în 40 000 acţiuni a 500 lei.
Banca putea face numai următoarele operaţiuni:
1) A sconta sau a cumpăra poliţe sau alte efecte, avînd de obiect operaţiuni de comerţ şi bonuri de tezaur în marginile ce se vor hotărî de
statute;
2) A face comerţ de materii de aur sau de argint.
3) A face avansuri pe fonduri de monete sau pe bucăţi de aur sau de argint.
4) A se însărcina cu încasarea după efectele ce-i vor fi încredinţate de particulari sau de stabilimente.
5) A primi sume în compt curent şi, în depozit, titluri, metaluri preţioase şi monete de aur şi argint.
6) în fine a face avansuri în compt curent sau pe termene scurte pe depuneri de efecte publice naţionale, scrisuri funciare sau alte valori garantate de stat, în marginile şi după condiţiunile ce se vor fixa etc.
Banca va face şi serviciul de casier al statului fără vreo indemnizaţie.
Banca va putea emite bilete la purtător garantate prin numerar în cantitate de o treime.
Biletele emise nu vor putea fi mai mici de 50 lei. Etc. etc.
Iată în linii mari care era proiectul acestei bănci care, după cum se vede, era şi o bancă de emisiune.
Motive pe care nu le-am putut cunoaşte atunci au zădărnicit realizarea băncii, iar ministrul Mavrogheni n-a întîrziat mult de a părăsi guvernul.1
1 Bacalbaşa reproduce în rezumat după TRC. (an. XII, nr. 1111, 17 februarie 1874, p. 3) Proiectul de lege pentru instituirea unei bănci naţionale de scompt si circulciîiune, întocmit de ministrul de Finanţe, Petre Mavrogheni, care, în „Expunerea de motive" la proiectul ce urma să se realizeze prin subscripţie publică
136
în iulie se fac alegeri comunale în Bucureşti. Alegerile se făceau atunci pe 4 colegii, după cens, iar candidaţii erau aleşi numai dintre cei mai însemnaţi fruntaşi. Iată numele aleşilor cît şi numărul de voturi obţinut de către aleşi.
Colegiul I
Principele Dimitrie Ghica, 90 voturi; Colonel George Mânu, 81 voturi; Principele Alex. Ştirbey, 81 voturi. D. C. D. Atanasiu, 48 voturi.
Colegiul II
Grigore Cantacuzino, 122 voturi; ,   Vasile Paapa, 97 voturi; Dimitrie Gherman, 87 voturi; Nicolae Xantos, 76 voturi.
Colegiul III
Hristofi Zerlenti, 402 voturi; Nicolae Gherasi, 402 voturi; D. Hagi Pândele, 395 voturi; I. Niculcea, 391 voturi.
Colegiul IV
Gr. Triandafil, 5 051 voturi; I. N. Lahovari, 5 026 voturi; Alexandru Orăscu, 5 025 voturi; I. N. Şoimescu, 4 995 voturi; Dobre Nicolau, 4 977 voturi.
Primar a fost ales colonelul Mânu, mai tîrziu generalul Gheorghe Manu.2
preciza: „Instituirea unei bănci de scompt şi circulaţiune recunoscută de utilă în ţara noastră de mai mulţi ani începe a deveni din zi în zi mai necesară pentru dezvoltarea comerţului şi încurajarea- născîndei noastre industrii naţionale" (v. „Proiectul Mavrogheni din anul 1874" în: Istoria politicii noastre monetare şi a Băncii Naţionale de C. I. Băicoianu, voi. II, primul volum de anexe, Bucureşti, 1939, p. 129). Crearea unei bănci naţionale absolut necesare pentru dezvoltarea în continuare a burgheziei române, a comerţului şi industriei, interesa, în cel mai înalt grad, în această perioadă, îndeosebi cercurile politice liberale şi centriste (Vasile Boerescu), dar unele dificultăţi de ordin material şi politic au împiedicat înfiinţarea unei bănci naţionale de scont şi emisiune în anii 1873—1874, cînd problema a fost pusă de mai multe ori în discuţie; în aceste condiţii şi proiectul amintit de Bacalbaşa nu a putut fi pus în practică. Precizarea din text că „ministrul Mavrogheni n'-f> întîrziat mult de a părăsi guvernul" nu este foarte exactă; acesta a ieşit din guvernul Lascăr Catargiu abia peste un an, la 17/29 ianuarie 1875.
2 Rezultatele alegerilor comunale din Bucureşti sînt reproduse după: TRC., an. XV, nr. 1140, 7 iulie 1874, p. 1 (Tablou de rezultatul alegerii membrilor Comitetului comunal al Capitalei, după noua lege comunală). Erau primele alegeri CO-, munale, după adoptarea — din iniţiativă conservatoare — a noii [Legi a cpnsiliUiiifc comunale de către Cameră, la 7/19 februarie 1874 şi de către Senat, la l/I3 mar-
137
Generalul Florescu, ministrul de Rezbel, era un bun român, patriot şi lucra sîrguitor pentru mărirea puterii militare a ţării.
Ca ministru de Rezbel sub Vodă-Cuza, din 5 regimente de infanterie de linie, 2 baterii de artilerie şi 6 escadroane de lăncieri, a sporit armata la: 7 regimente de linie, 1 batalion de vînători, 1 de geniu, 8 baterii de artilerie, 2 regimente de lăncieri etc.3
De cînd a devenit ministru de Rezbel sub noul domnitor, a sporit şi mai mult forţele militare. A creat cavaleria uşoară, grupînd-o în 8 regimente cu 32 escadroane, infanteria de linie era reprezentată prin 8 regimente, trupele de grăniceri le-a transformat în trupe de infanterie, dorobanţii, formînd cu ele 16 regimente.4
în acelaşi timp a luat măsuri pentru ca tineretul din şcoli să capete o sumară pregătire militară.6
îmi amintesc cu cîtă însufleţire mergeam duminicile la cazarma Alexandria de pe strada 13 septembrie ca să primim instrucţia militară. Instructorul nostru era un domn căpitan Segărceanu din infanterie.
După cîteva săptămîni ni s-a cerut ca să ne uniformăm. Fiind în luna lui mai, ne-am făcut uniformele din pînză: tunica şi pantalonii dorobăn-ţeşti şi căciula de oaie la fel. îmi amintesc că, cu 22 lei, mi-am plătit toată această uniformare.
în sfîrşit de la mişcări şi cele dintîi principii din şcoala soldatului, am primit, în sfîrşit, şi puşca Peabody} Acum eram soldaţi de-a binelea.
V
tie 1874; prevederile noii legi se refereau, printre altele, la numirea primarilor de către autorităţile centrale, la împărţirea alegătorilor de la sate în două, iar a celor de la oraşe în patru colegii electorale, potrivit impozitelor plătite anual de către aceştia, proporţional cu veniturile realizate (cens), deci după avere — toate fiind măsuri menite să contribuie la constituirea unui aparat de stat centralizat şi autoritar, garanţie a „stabilităţii şi ordinii" — principiu de conducere specific doctrinelor politice conservatoare.
3 Colaborator apropiat al lui Cuza-Vodă, generalul Ioan Emanoil Florescu a contribuit, după Unire, ca ministru de Război, la organizarea armatei române; ca urmare a măsurilor luate; la începutul anului 1866 forţele armate române ajunseseră la 7 regimente de linie şi 3 batalioane de vînători (trupe de infanterie); un batalion de geniu; un regiment de artilerie cu 8 baterii a cîte 6 tunuri fiecare; două regimente de lăncieri (cavalerie) cu reşedinţa la Iaşi şi, respectiv, Bucureşti, un vas de război „România" etc. (Schiţă istorică a transformărilor în organizarea armatei de la 1866—1906, România militară, an. IX, voi. I, nr. 5, 10 mai 1906, p. 629—891).
4 Generalul Florescu a fost ministru de Război în cabinetul Lascăr Catargiu de la 14/26 martie 1871 pînă la căderea acestuia, în martie 1876, perioadă în care s-a preocupat cu competenţă de pregătirea armatei române în vederea unei confruntări militare care nu putea întîrzia prea mult. Prin noua lege de organizare a puterii armate, propusă de el şi votată de Cameră la 29 februarie/12 martie 1872 şi de către Senat la 10/22 martie 1872 se reglementa crearea unei armate teritoriale unice din care făceau parte tinerii necuprinşi în armata activă, încadraţi, în fiecare judeţ, într-un batalion de dorobanţi pedeştri sau într-un escadron de călăraşi. Armata teritorială — în care serviciul se efectua „cu rîndul", cîte şapte zile pe lună, în patru schimburi — se compunea din 8 regimente de dorobanţi (fiecare a cîte trei batalioane) şi 8 regimente de călăraşi (fiecare a cîte 3—5 escadroane); la sfîrşitul anului 1876 s-au mai creat încă 8 regimente de dorobanţi, fiecare cu cîte două batalioane (Istoria infanteriei române, voi. I, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 320). Reformele militare adoptate în timpul ministeriatului generalului Florescu erau menite să contribuie la consolidarea conducerii centralizate a armatei, după modelul prusian, impus de principele Carol.
5 în august 1874 (v. mai departe); deci|amintirile lui Bacalbaşa privind instrucţia premilitară a elevilor se referă la anul şcolar 1874—1875 (cu menţiunea unei luni: mai [1875]). >
138
Intr-o duminică, fiindcă instrucţia se făcea numai duminicile, generalul Florescu vine în persoană ca să vadă progresele realizate. Se opreşte în faţa mea, îmi comandă: arma la mînă, apoi îmi cere ca, în această poziţie, să fac trei paşi înainte.
Duminica viitoare facem un marş militar pe stradele Capitalei, cu puştile şi cu muzica în frunte. Am coborît strada Mihai-Vodă, am trecut pe Podul Mogoşoaiei, strada Carol, strada Craiovei (actuala Rahovei) şi ne-am oprit pe cîmpia de la Filaret. După cîteva exerciţii ne-am înapoiat.
Pe vremea aceea lume puţină în Bucureşti, iar aceea cîtă era nu avea obiceiul stradei precum are cea de astăzi. De aceea marşul nostru nu a avut un prea mare succes de curiozitate.
Generalul Florescu era omul pasionat pentru organizarea armatei, el lucra în această direcţie, nu numai cu pricepere şi stăruinţă, dar şi cu o mare şi sufletească pasiune.
în luna lui august, în înţelegere cu ministrul de Instrucţiune Titu Maiorescu, intrat în guvern de cîteva luni6, a dat următorul Regulament asupra instrucţiunei militare în şcoli.
„1) Instrucţia militară este obligatorie pentru toţi elevii din şcoalele publice, fie primare, fie secundare şi facultativă pentru cei din şcoalele private.
2) Elevii de la 13 pînă la 15 ani vor fi esercitaţi la şcoala soldatului şi şcoala de campanie fără arme; de la 15 ani în sus aceleaşi exerciţii cu arme.
Această instrucţie se va face numai în practică.
3) Elevii din cele două clase din urmă ale şcoalelor secundare sunt datori a învăţa şi în teorie şi în practică cu arma şcoala soldatului, şcoala de campanie, tragerea la ţintă, serviciul în campanie, serviciul de garnizoană şi serviciul interior.
4) Elevii cuprinşi în art. 3 şi care se vor distinge la instrucţia militară şi vor dobîndi şi la celelalte cursuri ale clasei cel puţin nota 7, pot fi înaintaţi la gradul de caporal şi subofiţer-elev. Aceste grade se confer pentru timpul în care elevul.se află în şcoală.
5) Fiecare şcoală va forma o fracţie de trupă după numărul elevilor, de la o secţie pînă la o companie inclusiv.
întrunirea mai multor scoale alcătuind batalionul, instrucţia se va face în zilele de sărbători.
6) Fiecare şcoală va avea un instructor militar.
7) Şcoalele ce formează o companie şi sunt compuse din elevii prevăzuţi la art. 3, vor fi comandate de un ofiţer din armată hotărît în fiecare garnizoană de Ministerul de Rezbel; ofiţerul comandant are Sub ordinele sale pe instructorul militar şi execută singur exerciţiile în zilele şi orele hotărîte.
Ofiţerul comandant poate merge în instrucţii însoţit de subofiţerii din corpul său spre a-1 ajuta în instrucţia elevilor.
8) Instructorul militar va fi însărcinat şl cu exerciţiul gimnasticii.
9) Una sau mai multe scoale alcătuind batalionul vor avea drapelul cu inscripţia «Viitorul» şi iniţialele domnitorului.
10) Exerciţiul militar se face în curtea şcoalei.sau în locuri apropiate şi anume destinate, de două ori pe săptămînă, iar exerciţiile gimnastice la aceleaşi ore de 2 ori pe săptămînă în localul şcoalei.
6 Titu Maiorescu devine ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor In guvernul Lascăr Catargiu la 7/19 aprilie 1874.
139
11) Uniforma elevilor din orice şcoală va fi ca aceea a dorobanţilor, cu deosebirea că la gulerul bluzei tunicii sau mantalei vor purta cîte 2 frunze de postav alb de fiecare parte a gulerului.
Facerea şi purtarea uniformei din partea elevilor este facultativă. Nu se va permite, însă, nici o altă uniformă decît cea descrisă mai sus.
12) Elevii în uniformă sunt datori a da respectul cuvenit gradelor militare superioare şi sunt constrînşi îndatoririlor disciplinei militare în limitele regulamentelor şcolare, în ceea ce priveşte penalităţile.
13) Şcoalele din Bucureşti şi Iaşi vor fi puse, cît pentru instrucţia iftilitară, sub direcţiunea unui colonel şef de regiment, în celelalte oraşe reşedinţă de prefectură sub direcţia unui maior, iar în comunele rurale sub aceea a şefului companiei de dorobanţi.
14) La finele fiecărui an şcolar şi înainte de Sf. Petru7 un examen public se va face în prezenţa comandantului fiecărei scoale: rezultatul examenului va fi consemnat pentru fiecare elev în certificatul său de studii. Iar parada militară a elevilor tuturor şcoalelor, concentrate într-un loc anume determinat, se va face în dimineaţa zilei de Sf. Petru, înainte de împărţirea premiilor.
Ministru de Rezbel, Florescu.
Ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, T. Maiorescu.118
Acest regulament nu a fost niciodată pus în practică; iar exerciţiile militare începute, precum am. spus, la' cazarma Alexandria, au rămas fără urmare. ^ . .
Frămîntările politice, căderea guvernului conservator şi războiul din 1877 au zădărnicit acest început care făgăduia atît de frumoase rezultate.
Generalul Florescu pregătea armata îh vederea marilor evenimente ce se anunţau în Peninsula balcanică.
în fiecare duminică, primăvara, se făcea în'Cişmigiu un răzvod9. Detaşamente din toate armele, ofiţeri, generalul Florescu urmat de aghio-tanţii săi veneau în Cişmigiu şi dedeau răzvodului o înfăţişare de spectacol militar: fiindcă generalului îi plăcea, pe lîngă altele, şi fastul.
Prinţul Milanfal Serbiei jvenise în, Bucureşti sub aparenţa unei vizite de bună vecinătate, dar în realitate vizita avea caracter politic, prinţul Serbiei ştia că se apropie ziua cînd războiul în contra Turciei va izbucni în Balcani şi voia să cunoască dispoziţiile României.10
7 29 iunie. x
8 Regulamentul asupra instrucţiunii militare în scoale, reprodus după MOF. din 4/16 august 1874 este inserat de Cezar Bolliac într-un comentariu publicat în TRC, an. XV, nr. 1145, 11 august 1874, p. 1.
8 Răzvod (rus. pa3Boa), demonstraţie, paradă militară.
10 Pe jumătate român (născut la Iaşi, în august 1854, din căsătoria prinţului sîrb Efrem Obrenovici cu Măria Catargi, fiica Smarandei Balş şi a lui Constantin Catargi),. prinţul Milan Obrenovici lera fratele (prin mamă) al fiilor lui Alexandru Ioan Cuza şi, de asemenea, rudă cu primul ministru al ţârii noastre, Lascăr Catargiu. Vizita pe care a făcut-o în România, în mai 1874, însoţit de primul său ministru, Iovan Marinovici.J îşi propusese într-adevăr obiectivele politice pe care le presupune Bacalbaşa. El a avut mai multe întrevederi cu prinţul Carol (spre deosebire de acesta, vorbea bine limba română; se va căsători, de altfel, mai tîrziu, cu o basarabeancă, Natalia Cheşcu=Keşco); cu ocazia acestei vizite i se va conferi gradul de colonel al regimentului 6 infanterie de linie, „numire care îşi are însemnătatea sa politică" {Memoriile, voi. VII, p. 71); la 10/22 mai 1874 prinţul Carol se va întreţine cu Iovan Marinovici „asupra confederaţiei balcanice" (ibid.), o proiectată alianţă a statelor balcanice autonome (România, Serbia, Muntenegru) şi independente (Grecia), îndreptată împotriva Imperiului Otoman, care nu voia să renunţe la rolul său de jandarm sîngeros al Balcanilor, alianţă care atunci nu s-a
140
"Vom vedea mai departe care era situaţia Europei în preziua războit lui ruso—turc. Dar generalul Florescu pregătea oştirea, umplea depozitele cu efecte de echipament, cu căciuli, cizme, lopeţi etc. etc. Fiindcă sferele guvernamentale ştiau ce se pregăteşte în apropiere şi erau încr&Ţ dinţate că partidul conservator va fi la cîrmă în ziua cea mare.*
La 25 iulie se pune piatra fundamentală a Circului.
In Bucureşti se înfiinţează o Societate ecuestră al cărei scop era să construiască un circ de zid în dosul Episcopiei, adică pe locul unde s-a înălţat clădirea Ateneului Român.
Comitetul acestei societăţi era compus din: generalul Florescu, preşedinte, iar membri: senatorul N. D. Racoviţă, procurorul de la Casaţie N. Filitis, locotenentul colonel Eraclie Arion şi inginerul Alfred Berlon.
Terenul a fost cumpărat de la comună, s-au emis acţiuni pentru 100 000 lei cu care s-au început lucrările.
In proiect era ca acest local, care trebuia să coste 600 000 lei, să servească ca circ, şcoală de călărie, pensionat de cai, cazinouri, local pentru baluri etc.
Dar au lipsit fondurile. Din lipsă de bani nu s-au putut clădi decît fundaţiile care au fost în cele din urmă lăsate în părăsire mai mulţi ani în şir. Mai tîrziu, Societatea Ateneului a cumpărat terenul şi pe temeliile zidite pentru circ s-a înălţat Palatul Ateneului de azi.
Iubirea pentru Franţa a inspirat unui comitet de tineri facerea unei medalii care să fie trimisă lui Thiers numit şi „liberatorul teritoriului"11. O adresă semnată de peste 2 000 tineri bucureşteni fu trimisă marelui francez dimpreună cu medalia. Jar Thiers răspunse astfel:
„Domnilor,
Am primit medalia ce aţi binevoit a-mi trimite şi vă mulţumesc din inimă. Voi păstra-o ca una din cele mai preţioase amintiri ale timpurilor prin care trecurăm.
Ajuns la capătul carierei şi căutînd să mă asigur de viitorul ţării mele, îmi place să-mi arunc privirile asupra tinerimii, nu numai a Franţei, dar şi a popoarelor menite a fi prietenele noastre şi cu bucuria speranţei o văd însufleţită de simţimînte atît de bune. Junimea română este
realizat; în anii următori s-au menţinut însă legături foarte strînse, inclusiv de ordin militar, între România, Serbia şi Muntenegru, ţări antrenate în lupta comună pentru dobîndirea independenţei lor naţionale depline. Nicolae Iorga considera că vizita din 1874 a prinţului Milan în România „etait encore une garanţie pour l'ave-nir, qui, de lui-meme, menait vers l'independance" (N. Iorga, Histoire des Rou-mains et de la Românite Orientale, Bucureşti, 1945, p. 156).
11 Omul politic francez Adolphe Thiers (1797—1877), primul preşedinte (1871— 1873) al celei de a treia republici obţinuse, prin tratatul franco-german de la. 15 mai 1873, retragerea anticipată (cu mai mult de un an) a trupelor de ocupaţie germane, învingătoare în războiul din 1870—1871 (ultimele unităţi germane vor părăsi teritoriul francez la 16 septembrie 1873, aşa cum menţiona sec Le Journal Officiel: „Versailles, 16 septembre. Conflans-et-Jarny, derniere localite occupee a ete evacuee ce matin â sept heures. A rieuf heures les troupes allemandes ont franchi la frontiere. Le teritoire est libere" — Henri. Doniol, M. Thiers, le c-mte St.-Vallier, le g-ral de Manteuffel, la liberation du ierritoire. Documents inedits, Paris, 1897, p. 419).
12*
141
studioasă, săţioasă de progres, pasionată pentru libertăţi. O felicit, dar iată ce-mi permit a-i spune:
Iubiţi libertatea, nu aceea de azi, dobîndită prin avînturi violente, ci aceea care se dobîndeşte prin ordine, prin stăruinţă, prin progres susţinut şi care singură dăinuieşte pentru că singură este meritată. Iubiţi independenţa, amintindu-vă însă întotdeauna că pentru naţiuni ca şi pentru indivizi nu este nici o siguranţă de a căuta buna starea sa aiurea decît în buna stare generală; pentru acest motiv respectaţi-pacea lumii atît de preţioasă,, mai cu seamă pentru popoarele a căror independenţă este de origină recentă, căci în timp de război această independenţă se pune în joc pe o aruncătură de zar. Fiţi uniţi, liniştiţi, studioşi,, faceţi să vă stimeze Europa, ceea ce aţi şi început a face, şi acesta va fi mijlocul cel mai sigur de a vă garanta independenţa şi libertatea.
Iertaţi-mi a,răspunde simpatiei voastre prin sfaturi: aceasta este rolul obicinuit al oamenilor care ai* trecut prin lume, care o cunosc şi au s-o părăsească. Aceste sfaturi vi le dau ca.amic sincer al nobilei voastre naţiuni, care a primit civilizaţiunea de la romani şi căreia-i place a veni astăzi să o caute în Franţa. Aveţi dreptate să o. căutaţi la dînsa căci credeţi, dacă'Franţa atît de fericită adesea în teribilul joc al războiului, n-a fost şi în ultima dată, nu este .fiindcă ea nu şi-a păstrat vechile calităţi; ea este tot una din naţiunile cele mai luminate, mai generoase, una din cele mai brave ale lumii şi va fi întotdeauna din numărul acelora unde va trebui să se caute ştiinţa umană. Ea vă iubeşte, vă preţuieşte şi vă trimite dorinţele şi speranţele ei.
22 septembrie, 1874
A.Thiers"1*
12 După ce Adolphe Thiers obţinuse pe calea tratativelor retragerea trupelor germane de ocupaţie de pe pămîhtul Franţei, ca urmare a achitării cu anticipaţie a despăgubirilor de război de 5 miliarde de franci, acesta (deşi încetase la 24 mai 1873 de a mai fi preşedinte al Republicii franceze) primea numeroase scrisori de felicitare din toată lumea, în special din partea tineretului radical şi liberal care considera Franţa ca o ţară a libertăţii şi democraţiei, opusă Germaniei despotice (am aflat astfel în TEL., în numerele din mai 1874, relatări despre asemenea telegrame primite de Thiers chiar din Australia, Peru etc). Tinerimea liberală română şi-a constituit şi ea un comitet, probabil în primăvara anului 1874, însărcinat să organizeze trimiterea unei „adrese" omagiale şi a unei medalii lui Adolphe Thiers, comitet condus de N. F. Bădescu (1849—1874), redactorul gazetei liberale Viitorul, comitet din care mai făceau parte: N. I. Badensky, I. G. Bibicescu, C. N. Năcescu, C. M. Tătăranu („studenţii şi junimea română" dini Capitală erau invitaţi să semneze adresa în aprilie 1874 — v. TEL., an. IV, 21 aprilie 1874, p. 3; în acelaşi ziar, din 6 iulie 1874, p. 3, comitetul anunţa că s-au strîns 1984,35 lei pentru confecţie^ narea medaliei, care însoţită de adresă, „a şi plecat la destinaţie"). In adresa „junimii române", semnată de 800 persoane (şi nu de 2 000, cum notează Bacalbaşa), trimisă „în suvenirea zilei de 16 septembrie 1873, cînd s"-a eliberat teritoriul Fran-ciei de ocupaţiunea prusiana" se menţiona, printre altele: „Junimea română, Împinsă de vocea datoriei, vine să celebreze patriotismul vostru care a redat sieşi pe Francia, protectoarea României, pe Francia care este şi trebuie să fie în capul Latinităţii, spre a combate germanismul cotropitor şi despotic" — subl. ns. (TEL., an. IV, nr. 749, 17 septembrie 1874, p. 1). Adolphe Thiers a răspuns junimii române în septembrie 1874, cu o „scrisoare olografă, scrisă şi subscrisă de d-sa", pe care Bacalbaşa a reprodus-o, integral şi exact, probabil după TRC. (an. XI, nr. 1151, 22 septembrie 1874, p. 1). Manifestaţiile de simpatie pentru Franţa democratică şi republicană (Thiers însuşi, care fusese monarhist, se pronunţa acum hotărît pentru, o „republică conservatoare şi moderată"), în această perioadă erau, neîndoielnic, dirijate de liberalii „roşii" ce îl vizau astfel, indirect, pe principele prusac Carol, care dăduse puterea conservatorilor şi se sprijinea în politica sa externă pe cele două imperii conservatoare din centrul Europei: Germania şi Austro-Ungaria.
142
Statuia lui Mihai Viteazul cauză de turburări studenţeşti
In noiembrie 1874 într-una din sălile Universităţii era instalată şcoala preparatoare de bacalaureat. Intr-o bună dimineaţă un coleg comunică elementelor militante, printre care mă număram, cum că se pune la cale dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul.
Statuia lui Mihai, aşezată pe soclul ei, era învăluită într-un sac de pînză, iar ziua inaugurării, fixată,de mai multe ori, fusese întotdeauna amînată.
In public circulau mai multe versiuni: ba că guvernul nu îndrăznea să se împotrivească Turciei, care se opune categoric, ba că aliajul din care era turnat blocul nu era în condiţiunile contractului, ba că Austro-Ungaria a opus un veto la, sărbătorirea eroului care cucerise Transilvania. Nimic pozitiv nu se ştia, dar versiunile se succedau.
O mînă nevăzută opera tineretul, era mîna partidului liberal. Tineretul, universitar n-a putut fi atras în acţiune — de altfel studenţi universitari erau pe vremea aceea destul de puţini — deci toată nădejdea era la şcoala preparatorie.
Dar conspiraţia se făcea în gura mare, aşa că poliţia ştia totul.
Planul era următorul:
Profesorul universitar Grigore Ştefănescu ţinea în toate duminicile într-una din sălile Universităţii cîte o.conferinţă din istoria naturală. Şi la toate conferinţele venea lume foarte multă. Deci conspiratorii, spre a nu fi observaţi, trebuiau să se amestece cu publicul conferinţei; apoi, ieşind deodată cu acesta, să se repeadă asupra statuii şi să-i scoată sacul din cap.
Planul fusese studiat,o săptămînă întreagă. Toată grija noastră era cum să ne ferim de unicul sergent de stradă care păzea postul. Tot felul de soluţiuni erau date şi îrică nu se hbtărîse nimic.
Cînd am sosit la conferinţă pe la orele 2, am găsit pe Bulevardul Academiei o desfăşurare neobicinuită, de forţe poliţieneşti. în dosul Universităţii numeroşi sergenţi de oraş, în cele două curţi din dreapta şi din stînga Universităţii, alte forţe poliţieneşti, pe strada Colţei jandarmi călări, pe bulevard numeroşi sergenţi de oraş sub comanda tistului Sarandi, în jurul statuii şi pe trotuarul grădinii botanice agenţi secreţi şi bătăuşi.13
Pe la ora 4 publicul începe să iasă în valuri de la conferinţă şi noi dimpreună cu publicul. Pe peron ne grupăm coloana de asalt şi ne repezim.
Atîta neobicinuită desfăşurare de forţe militare şi poliţieneşti cît şi oarecare zvonuri puse în circulaţie, atrăsese un public numeros de curioşi care nu înţelegeau nimic. Aşa că, atunci cînd am ieşit de la conferinţă, ne-am pomenit în mijlocul unei mulţimi care staţiona pe ambele trotuare aşteptînd marele eveniment.
Coloana de asalt se repede în cap cu Vasilache Lambru, fratele d-lor George şi St. Lambru. Bătăuşii se reped şi bătălia începe.
13 Spaţiul la care se referă Bacalbaşa este mai restrîns decît ar părea după lectura precizărilor sale; el cuprinde, de fapt, piaţa Universităţii de astăzi, de la strada Academiei şi pînă la Bulevardul 1848.
143
Ca întotdeauna victoria a rămas de partea forţei organizate. Vasi-lache Lambru a putut ajunge pînă la piedestalul statuii pe care s-a încercat în zadar ca să-1 urce, însă o mînă viguroasă 1-a înşfăcat de pantaloni şi 1-a dat jos.
A urmat o scurtă bătălie între agenţi, poliţişti şi studenţi..
Dl. Trandafir ,Djuvara, actual ministru plenipotenţiar, s-a apărat cu un box în contra unui bătăuş.
Studenţii Vasile Lambru, Nicolae Bulai, Paul Scorţeanu şi Alexandru Serghiescu au fost arestaţi.
Bulevardul gemea de lume. Bătăi, ţipete, jandarmi călări în cap cu celebrul căpitan Tulea, şarjează mulţimea, prefectul poliţiei, colonelul Blaremberg, socrul lui Nicolae Filipescu apare în trăsură şi dă ordine, procurorul general,Ion Lahovary intră în mijlocul studenţimii surescitate şi se sileşte să o liniştească.
în tot timpul acesta nu s-a arătat nici un fruntaş liberal pe stradă. Numai după potolirea,scandalului, doi ziarişti de la ziarele liberale, Ghedem Teodorescu şi C. Cristescu (Cocris) îşi fac apariţia şi se informează. A doua zi presa conservatoare învinuia partidul liberal, că a provocat dezordinea.
Pe vremea aceea nu exista repaosul de duminică, aşa că magazinele erau toate deschise sau aproape toate. Ciocnirea de pe bulevard se răs-pîndise ca fulgerul prin toate cartierele centrale şi o semnificativă emoţie le cuprinse.
Respinşi de pe bulevard de forţele poliţieneşti, un grup de studenţi, tare de Vreo 30—40 de inşi, au plecat pe stradă cîntînd cîntece patriotice şi Marsilieza. Trecînd,prin Lipscani, din uşa fiecărei prăvălii primeam salutul şi încurajările negustorilor cari se îngrămădeau să ne vadă.'Obloanele fuseseră trase în grabă, uşile erau pe jumătate, deschise, căci se şi zvonise că „este revoluţie pe bulevard".
Negustorimea, mai ales negustorimea mai răsărită din Lipscani, era toată liberală.
De aceea mişcarea studenţilor era privită ca o mişcare împotriva guvernului.14
Adevărul este că , acest neînsemnat incident a fost semnalul curentului care a împins tineretul din şcoli către partidul liberal. Dintr-un lucru de nimic, din faptul că guvernul îşi îndeplinise datoria ca să menţină ordinea pe stradă, noi am tras concluzii în contra guvernului... „Ciocoilor şi strigoilor!",
Pe vremea pe care o descriu, Capitala devenea din zi în zi tot mai mult liberală, rareori întîlneai un partizan,al guvernului, presa de opoziţie izbutise să prezinte pe conservatori ca pe nişte fiinţe odioase lipsite de toate bunele însuşiri, lipsi te, de patriotism, lipsite de omenie, de spiritul de dreptate, lipsite de respect pentru om.
14 Manifestaţia din jurul statuii lui Mihai Viteazul, de la 3/15 noiembrie 1874, fusese inspirată, evident, de liberali, care urmăreau să creeze b stare de animozitate şi neîncredere faţă de guvernul conservator, în preajma luptelor care se inten-, sificau acum în vederea răsturnării acestuia. Procesul elevilor „culpabili de ultra-giu şi violenţă contra forţei publice" (Vasile Lambru, PauL Scorţeanu, Bunescu, Nicolae Bulai, Al. Serghiescu, toţi în vîrstă de 16—19 ani) a început la 20 decembrie 1874/1 ianuarie 1875, în faţa secţiunii a Il-a a Tribunalului de Ilfov, printre avocaţii apărării numărîndu-se şi Nicolae Fleva, liberalul care va domina cu mult zgomot demagogic viaţa politică a ultimelor trei decenii ale secolului trecut (Cronica judiciară, Procesul şcolarilor, ROM., an. XVIII, 25—27 decembrie 1874, p. 1132).
144
Sentimentul dominant în public şi în rîndurile tineretului, mai ales, era un sentiment complex, un fel de eclectism compus din liberalism, democratism şi patriotism. Era principiul negaţiei faţă de cîrmuitori sub toate formele şi fără nici o cercetare.
Oameni noi
Ca în toate epocile, ca în toate ţările, fiecare moment istoric este reprezentat prin unii oameni cari se desprind din mulţime şi cresc mai înalţi decît alţii. Acest fenomen,se manifestă cu o mai puternică intensitate în vremile agitate. Mişcarea violentă a valurilor sociale înalţă pe unii şi înghite pe alţii; unii dispar pentru totdeauna, alţii apar vremelnic pe culmile înălţate de furtună.
Cîteva nume încep să umble din gură în gură.
Mai întîi Nicolae Fleva.
Nicolae Fleva, un advocat din Focşani, care se manifestase liberal şi împotriva regimurilor conservatoare, luînd apărarea republicanilor din Ploieşti în faţa juraţilor de la Tîrgovişte, se aruncă unul dintre cei dintîi în luptă.
Temperament clocotitor, om de acţiune, cu capul plin de toată frazeologia liberalismului epocii, ambiţios, purtînd în ochi şi în toată firea lui soarele arzător al Italiei, unde-şi făcuse studiile de drept, Nicolae Fleva, cu înfăţişarea lui extraordinar de simpatică, devine repede eroul zilei.
Un al doilea nume care va începe să circule este acela al lui Bonif aciu Florescu.-Dar cîtă deosebire.
Bonifaciu Florescu, venit de curînd din Paris, unde învăţase Literile, om cu multă lectură, cu multă pasiune literară, avea temperamentul luptătorului. De aceea îl vedem că se aruncă cu înflăcărare în luptă în contra guvernului.*
Temperament combativ, scria mereu, deşi nu avea talentul scriitorului, şi ţinea conferinţe şi se avînta la tribuna întrunirilor politice, deşi nu avea deloc darul vorbirii.
Era un boem, a trăit şi a murit boem. Cei iniţiaţi pretindeau că era un copil natural al lui Nicolae Bălcescu cu care avea o mare asemănare de figură.15 ţ
Un al treilea nume era acela al poetului bucovinean Dimitrie Petrino.
Petrino nu lua parte la viaţa publică şi la agitaţia din Principat, dar numele său era foarte popular în rîndurile tineretului liberal şi democrat din Bucureşti.16
15 Bonifaciu Florescu (1848—1899) era fiul lui Nicolae Bălcescu şi al Alexandrinei (Luxiţa) Florescu; a studiat la Paris şi apoi la Rennes (Facultatea de Litere), venind în ţară în 1873; din 1874 va fi profesor de istorie, apoi de limbă şi literatură franceză la Liceul Sf. Sava din Bucureşti; în perioada la care se referă Bacalbaşa Bonifaciu Florescu s-a manifestat ca un antijunimist activ, remarcîndu-se, alături de amicul său Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, în lupta de combatere a guvernului conservator. Numele său este des întîlnit şi în corespondenţa primilor socialişti români, prin 1875.
16 Amintirile lui Bacalbaşa privind „popularitatea" poetului bucovinean Dfe mitrie Petrino (1838—1878) în rîndurile tineretului „liberal şi democrat" din Bucu-
145
Al patrulea nume, un nume care mijeşte, acela al poetului Alexandru Macedonski17.
Epocile turburi, stările agitate au darul de a produce generaţii spontanee de eroi trecători cari pier deodată cu spuma valurilor efemere. De aceea aproape toţi încercătorii de notorietate, toţi aceşti candidaţi la un bun plasament politic — afară de Nicoale Fleva — au pierit fără să poată juca nici măcar un cît de neînsemnat rol în politica ţării.
însuşi Nicolae Fleva, în ciuda marii lui popularităţi^ n-a dat, nici pe departe, aceea ce făgăduia şi temperamentul şi marele lui pasionism politic.
în lumea politică încep să circule versiuni neliniştitoare, se spune că Turcia se opune categoric ca România şi Serbia să poată încheia convenţiuni comerciale cu statele străine, în specie era vorba de nişte convenţiuni comerciale ce trebuiau să fie încheiate cu Austro-Ungaria. Dar atît Serbia cît şi România se apără şi protestează.
Turcia invocă dreptul ei de putere suverană şi contestă statelor tributare capacitatea de a semna convenţiuni ca state independente, ceea ce îndeamnă pe sîrbi şi pe români să procedeze de comun acord. De aci zvonul că o înţelegere militară a fost încheiată între ei.
Ministrul de Externe al României, Vasile Boerescu, lucrează cu multă activitate ca să poată încheia corivenţiunea cu Austro-Ungaria. Berlinul, Petersburgul şi Viena au recunoscut Serbiei dreptul de a încheia astfel de convenţiuni, acest drept a fost recunoscut şi României, însă cu oarecare restricţiuni. în schimb Anglia şi Franţa nu vor să se unească cu celelalte trei puteri.18
reşti nu sînt foarte exacte, mai ales în contextul celorlalte nume menţionate de el. "Versificator minor, stabilit la Iaşi în 1875 şi devenit tot atunci director al Bibliotecii Centrale de 'aici în locul lui Eminescu — pe care 1-a urît şi calomniat — D. Petrino a fost colab'orator al Convorbirilor literare pentru ca după aceea să se manifeste ca un violent antijunimist în publicaţia ieşeană. Apărătorul legii (1876). Printre tinerii liberali bucureşteni el ar fi putut să dobîndească o oarecare popularitate prin versurile sau traducerile trimise de el revistelor din Capitală: Revista contimporană (1874), Revista junimii (1875), iniţiată de un grup de elevi (Paul Scorţeanu, Barbu Păltineanu, viitorul Take Ionescu, semnînd acum Demetru G. Ionescu ş.a.), Revista literară şi ştiinţifică ş.a.
17 în anii la care se referă Bacalbaşa (1872—1875), poetul Alexandru Macedonski, întors din străinătate, se avîntase în viaţa politică, devenind un adept fervent al grupărilor liberale; în 1873, la 19 ani, editează gazeta Oltul, subvenţionată de liberali, în care îşi expune, cu energie pamfletară, opiniile antidinastice, foarte la modă pe atunci, reluate apoi de el, cu nuanţe republicane, în Telegraful. Legăturile sale cu lumea şcolară a Bucureştilor sînt acum puternice, e admirat de adolescenţii încălziţi de ideologia încă revoluţionară a liberalilor şi, în semn de suverană preţuire a foarte tinerilor săi amici le închină cu generozitate de viitor maestru, în Oltul, o Odă dedicată junimii liceale din Bucureşti (Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Ed. pentru literatură. Bucureşti, 1966, p. 119).
18 In anii 1873—1875, din iniţiativa lui Vasile Boerescu, ministrul Afacerilor Străine în guvernul Lascăr Catargiu, are loc o intensă activitate diplomatică în vederea recunoaşterii drepturilor contestate ale statului român de a încheia tratate economice în condiţii de egalitate cu alte ţări; Turcia, puterea suverană, s-a opus acestei intenţii, insistînd ea România să accepte în continuare extinderea tratatelor comerciale încheiate cu Poarta Otomană şi asupra statului naţional român; alte puteri s-au arătat indiferente sau chiar ostile faţă de această problemă (Franţa, Anglia — în parte Italia), ţara noastră fiind sprijinită, într-o măsură, numai de Germania şi Rusia; Austro-Ungaria, interesată direct în încheierea unui acord comercial cu România, fusese aceea care iniţiase unele contacte diplomatice începînd din
146
Guvernul român trimite la Belgrad 2 ofiţeri, pe colonelul Cerchez şi pe căpitanul Boldescu ca să constate starea armatei serbe. Prezenţa acestor doi ofiţeri dă loc la demonstraţiuni şi la comentarii, presa serba scrie articole entuziaste şi în aer începe să miroase a iarbă de puşcă.
„Revista" la Teatral Naţional
La Teatrul Naţional criză. Sala n-a mai fost acordată lui M. Pascal}', ci unei Societăţi de actori care coprinde pe cei mai meritoşi artişti ai epocii: Matei Millo, Demetriadi, Ştefan "TOHmhi, Frosa Popescu etc. etc.
Adevărul era că genul melodramatic inferior al lui Pascaly nu mai plăcea oamenilor cu gust şi pricepere cari cereau o schimbare a direcţiei şi a repertoriului.19
Pascaly este exasperat, el anunţă începerea repetiţiilor spunînd în acelaşi timp că sala în care va juca va fi anunţată la timp. Apoi afişul adaogă:
„Cauzele care au provocat această procedare se vor expune în o şedinţă publică care se va ţine în o sală particulară."20
Un mare afiş apare pe zidurile Capitalei, în acest afiş Pascaly anunţă că, fiind gonit de la Teatrul Naţional, a luat sala Circului Suhr. Pascaly face apel la public ca să-1 ajute. El scrie că şi Moliere a jucat într-o baracă şi a rămas cel mai mare autor dramatic al Franţei.
La Teatrul Naţional sau Teatrul cel Mare „Artiştii asociaţi" încep
iunie 1874, solicitînd acordul Porţii şi al puterilor garante pentru începerea negocierilor cu România. Fără a intra în unele amănunte mai complicate (de altfel problema va fi reluată de Bacalbaşa în alte pagini ale acestei cărţi) se cuvine să precizăm că încheierea unui astfel de tratat constituia o manifestare clară de independenţă a României, de afirmare a dorinţei ei de a-şi constitui o piaţă economică distinctă de aceea a Imperiului Otoman (Apostol Stan, Grupări şi curente, cap. Lupta economică pentru dobîndirea dreptului de a încheia tratate, p. 394—399).
19 O dată cu încheierea stagiunii 1873—1874, concesiunea acordată lui Mihail Pascaly pentru Teatrul cel Mare din Bucureşti încetase; în aceste condiţii s-a pus problema unirii tuturor actorilor bucureşteni într-o singură asociaţiune dramatică, dar vechea şi păgubitoarea rivalitate dintre Matei Millo şi Mihail Pascaly a făcut din nou imposibil acest lucru. După mai multe „reprize" de discuţii. Matei Millo, ajutat, într-o măsură, de noul ministru al Instrucţiunii, Titu Maiorescu (acesta, la îndemnul lui Alecsandri, îi era favorabil), va lua parte, la 29 august/10 septembrie (1874, alături de Constantin Dimitriade la constituirea unei trupe a „Artiştilor asociaţi", fiind ales, cîteva zile mai tîrziu, directorul ei de scenă. Dinii trupa „Artiştilor asociaţi" mai făceau parte, în afară de lactorii menţionaţi de Bacalbaşa: Frosa Sarandi, Măria Flechtenmacher (soţia compozitorului), Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu ş.a.
20 „Afişul" pe care-1 aminteşte Bacalbaşa a fost tipărit în TRC. (an. XII, nr. 1152, 29 septembrie 1874, p. 3); în el se preciza că „Teatrul român — compania dramatică reprezentată şi dirijată de M. Pascaly a început repetiţiunile sale duminică la 15/27 septembre", piesele „puse în studiu" fiind: Neruşinaţii, comedie d« caractere actuale în 3 acte; Secăturele, comedie în 3 acte; Doctorul fără ştirea iul Dumnezeu, comedie în un act; Orfanii regimentului, comedie-dramă în două act»)
- Soarele democraţiei franceze, dramă în 5 acte — deci lucrări din repertoriul mele* dramatic obişnuit al vremii. Din compania dramatică M. Pascaly făceau part», printre alţii: Ştefan Iulian, N. Mateescu, Ioan Panu, Catinca Dimitrescu.
147
cu piesa Boierii şi ciocoii de Vasile Alecsandri. La Teatru-Circ Pascaly începe cu melodrama Liberi, dramă istorică în 5 acte, în traducţiune.21
Prin spirit de opoziţiune cît şi din reaua educaţiune a gustului făcută în atîţia ani de teatrul melodramatic, publicul, mult-puţin cît era atunci, se abate aproape tot către Circul Suhr şi ocoleşte Teatrul Naţional. Şi cu toate acestea, la Teatrul Naţional (Teatrul cel Mare) erau întruniţi toţi cei mai de frunte actori ai ţării, iar repertoriul era mult superior teatrului lui Pascaly.
Atît de ocolit era Teatrul Naţional, încît falimentul nu mai lăsa loc la îndoială. Intr-o seară chiar nu s-a putut încasa decît 12 lei şi 50, din care cauză spectacolul a fost arnînat.
A doua zi afişele erau astfel libelate22:
„Spectacolul anunţat pentru duminică 17 noiembrie, amînindu-se din cauza răului timp, se va reprezenta joi 21 corent şi care este piesa
LUPTA PENTRU CREDINŢA Dramă cu mare spectacol în 5 acte."23
Adaog că Teatrul cel Mare nu mai atrăgea pe nimeni, deşi reprezentaţiile nu se dedeau decît de 2 ori pe săptămînă: joia şi duminica.
Pentru ca actorii şi- celalt personal să poată fi plătit, s-a recurs la reprezentaţii de filantropie.
Aşa, luni 2 decembrie trupa de operă italiană, de sub direcţia lui B. Franchetti, a dat o „reprezentaţie extraordinară în profitul fondului Teatrului". Afişul anunţa că primadona d-na Virginia Bianchi, „va cînta din complezanţă rolul Adalgiseif.2*
Dar acestea erau paliative. Atunci grupul literar compus din Petre Grădişteanu, Ciru Economu, poetul Zamfirescu etc. se pune pe muncă şi scrie, spre a fi reprezentată la Teatrul Naţional, revista Cer cuvîntul.2*
21 Stagiunea „Teatrului-circ" s-a inaugurat la 10/22 octombrie 1874 cu drama istorică Liberarea Greciei (Liberii) de Edmond Gondinet, inspirată din lupta patrioţilor greci pentru independenţa naţională; reprezentaţia a atras publicul datorită montării grandioase; în arenă au fost aduşi caii circului, iar o numeroasă figuraţie era utilizată pentru impresionante scene de masă.
22 De la fr. libeller — a redacta.
23 Anunţ reprodus de Bacalbaşa din TRC, an. XII, nr. 1163, 21 noiembrie 1874, p. 3; era vorba de a treia reprezentaţie a dramei Lupta pentru credinţă de Marc Fournier (premiera avusese loc la 14/26 noiembrie 1874), spectacol în care jucau unii dintre cei mai mari artişti români ai vremii: Eufrosina Popescu, C. Dimitriade, Ştefan Vellescu, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu.
24 Anunţ reprodus din: TRC, an. XII, nr. 1165, 28 noiembrie 1874, p. 3. Se juca Norma, operă în 3 acte de Bellini. —
25 „Revista locală în 7 tablouri" Cer cuvîntul fusese scrisă de un grup de literaţi din cercul Revistei contimporane: Petre Grădişteanu, Nicolae Ţincu, M. Zam-phirescu, Oscar Eliat, Ciru Oeconomu, Al. Lara; era inspirată de evenimente la ordinea zilei l(printre care, de pildă, amînarea de neînţeles a inaugurării statuii lui Mihai Viteazul), slujind, totodată, campaniei de răsturaiare a guvernului conservator Lascăr Catargiu, campanie iniţiată de grupările liberale (de altfel subtitlul revistei era Ambiţul Frosei, personajul feminin evocat fiind consoarta primului ministru).! Revista a avut într-adevăr succes, înregistrînd un număr record de spectacole — pe atunci: zece pînă la 16/28 februarie 1875,ldupă care societatea „Artiştilor asociaţi" s-a dizolvat, din pricina gravelor neînţelegeri iscate între Matei Millor a cărui autoritate era în scădere, şi unii actori (v. I. Massoff, Teatrul românesc, voi. II, o. 330).
148
In ziua de 8 decembrie revista a fost citită în comitet, a plăcut mult şi a fost primită.
Aceasta a fost cea dintîi revistă teatrală în Bucureşti, a avut în şir un mare număr de reprezentaţiuni cu săli foarte plinea şi a salvat Societatea „Artiştilor asociaţi". '
Millo juca rolul protagonist adică ceea ce se numeşte în Franţa j „Comperul", iar Frosa Sarandi „Compera".
Pe ariile la modă erau cîntate numeroase cuplete. Pretutindeni auzeai răsunînd cupletul Cişmigiului, al Circului, al Academicienilor etc.
Ce petrecere frumoasă E în Cişmigiu pe lac, Barca mică şi voioasă Te conduce după plac. Ici şi colo cîte-un peşte Tot de dragoste vorbeşte Iar brotacii toţi în cor Declar broaştelor amor.
Oacl Oacl Oacl
Tiri-tiri taml
Acest succes neaşteptat a dat dovada ingratitudinei omeneşti, publicul a părăsit în masă pe Pascaly pentru revista de la Naţional şi acum Pascaly era cel ameninţat de faliment. în desperare de cauză, Pascaly a pregătit şi el în grabă o altă revistă cu titlul: Ai cuvîntul26, însă fiind cu mult mai slabă decît rivala de la Naţional, n-a avut decît puţine reprezentaţii.
26 Revista Ai cuvîntul de Pantazi Ghica n-a avut succes, deşi Pascaly apelase ia celebrul cupletist al epocii, I. D. Ionescu.
Anul 1875
{Vectitele alegeri din 1875. Coaliţia de la Mazar-paşa. Acţiunea si agitaţia opoziţiei. Convenţiunea comercială cu Austro-Ungaria.]
Cu capitolul acesta intru într-o nouă fază a vieţii bucureştene. Aceasta este faza pregătitoare a marilor evenimente cari vor schimba faţa ţării, vor aduce definitiv la cîrmă burghezia, vor pune temeliile puterii partidului liberal.
Clasa dominantă a ţării era încă puternic reprezentată prin fruntaşii partidului conservator.
Liberalii, deşi numărau un număr de personalităţi de valoare puşi în lumină prin revoluţia de la 1848, totuşi nu dispuneau de un personal destul de pregătit ca să guverneze.
Liberalii aveau oratori, agitatori, foşti revoluţionari, pe cari îi pusese în vază nu calităţile lor de bărbaţi de stat, dar mai mult calităţile lor de luptători pentru răsturnarea vechiului regim. De aceea conservatorii opuneau liberalilor aceleaşi argumente pe cari le opun astăzi1 liberalii noilor partide ieşite din puterea sufragiului universal, anume că nu au ştiinţa de a guverna statul.
Conservatorii se mîndreau că au oameni de stat, oameni deprinşi a comanda şi a cîrmui şi lucrul era adevărat.
Se întîmpla cu conservatorii noştri aceea ce se întîmplă astăzi cu liberalii: o lungă stare privilegiată făcuse din clasa lor o clasă de stă-pînitori. Iar vechiul şi neîntreruptul exerciţiu al funcţiunii crease un tip fiziologic special. De aceea conservatorii, din toate înfăţişările lor, nu păreau a fi oameni ca toţi oamenii ceilalţi. Poporul le spunea: ciocoi.
Aşa se explică pentru ce împotriva guvernului lui Lascăr Catargiu se înscriau, nu numai oamenii cari aveau alte idei decît ale conservatorilor, dar toţi oamenii cari erau din altă stare socială. Era toată lumea nouă, tot produsul revoluţiei de la 1848, avînd conştiinţa maturităţii sale politice.
Pe vremea aceea: 1874—1878, expresia „democraţie", deşi era cunoscută, nu era însă o expresie curentă. Nu era întrebuinţată spre a marca deosebirea dintre partide. Pe vremea aceea erau numai două tabere: ciocoii şi liberalii. Cealaltă expresie, „albii şl roşii", începea să dispară, deşi toţi oamenii cari aveau pînă la 40 de ani o întrebuinţau încă.
1 In 1922, cînd acest capitol apare In Adeverul sau în 1927, cînd apare primul volum din Bucureştii de altădată.
150
Colectivităţile sociale, întocmai ca şi indivizii cari le compun, au o doză de putere activă, care trebuie cheltuită în acţiune.
în România era o foarte slabă activitate literară2, activitatea ştiinţifică era şi mai nulă, viaţa publică era prin urmare redusă la politică. Tot ce era om de acţiune, temperament militant, pasionat pentru luptă trebuia să facă politică.
Pînă şi elevii din liceu erau coprinşi de patima care străbătuse clasa orăşenească, de la 16 ani mulţi şcolari erau politiciani.
în cercurile politice începea să se simtă şi să se afle cum că se pregătesc evenimente mari în Orient. Rusia cerea Germaniei ca drept răsplată a pasivităţii sale în războiul franco-german de la 1870 să i se lase mîna liberă împotriva Turciei; Austro-Ungaria se opunea războiului ruso-turc, însă Bismarck avea angajamente, dăduse făgăduiala şi era nevoit să se execute.
Anglia, pe de o parte, îşi urma politica ei de protectoare a creştinilor supuşi Turciei. Partidul liberal englez cerea Turciei să se modernizeze şi să schimbe politica faţă de creştini; însă, pe de altă parte, nu vedea cu ochi buni agresiunea rusească. Stăruinţele Angliei pe lîngă Poartă erau motivate, în mare parte, diA dorinţa de a înlătura intervenţia armată a Rusiei.
Franţa, care era încă prea slabă spre a face o mare politică europeană, dar în care clocea dorul revanşei, visa, încă de pe atunci, la o alianţă cu Rusia împotriva Germaniei.
De aceea politica ei era mai mult binevoitoare Rusiei.3
Domnitorul Carol era în curent cu cele ce se ventilau, de aceea luă măsuri ca să crească puterea militară a ţării.
Atmosfera se încărca zilnic.
Alegerile generale pentru Cameră se apropiau.
2 Bacalbaşa se referă la slabul ecou în epocă şi la preocuparea redusă pentru literatură a unor cercuri mai largi, semicultivate, şi nu la valoarea în sine a producţiei literare româneşti, ilustrată în deceniul 1870—1880 de operele unor scriitori care vor deveni curînd mari clasici: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale — ca să-i amintim numai pe aceştia.
3 Scurta retrospectivă a lui Bacalbaşa asupra jocului de interese a marilor puteri în această parte a Europei este destul de exactă. Rusia ţaristă — care obţinuse încă din 1871 anularea prevederii din tratatul de la Paris (1856), prin care i >se interzice menţinerea unei flote de război în Marea Neagră, introdusese în 1874 serviciul militar obligatoriu, pregătindu-se să-şi extindă prin forţă sferele de influenţă în Balcani în dauna Imperiului otoman aflat în plină descompunere, în încercarea de a ajunge — şi a rămîne — la Constantinopol; Austro-Ungaria urmărea cu îngrijorare pregătirile Rusiei, sperind ea însăşi să recupereze în sud-estul Europei echivalentul teritoriilor intrate în componenţa Imperiului german sau re-dobîndite de Italia; Anglia se pronunţa pentru un statu-quo în Balcani şi în consecinţă pentru menţinerea integrităţii Imperiului otoman, de teamă Că prăbuşirea acestuia ar fi dus la consolidarea puterii Austro-Ungariei sau, îndeosebi, a Rusiei, cu care abia îşi împărţise sferele de influenţă în Asia Centrală (1873); Germania, devenită o mare putere militaristă a Europei ca urmare a războaielor victorioase purtate împotriva Austriei (1866) şi Franţei (1870—1871) era interesată în provocarea unor stări conflictuale în această parte a Europei, care să macine între ele marile puteri, sprijinind, în acest scop, politica intervenţionistă a Rusiei, pentru a determina deteriorarea relaţiilor acesteia cu Anglia; Franţa — slăbită în urma războiului pierdut — dorea şi ea menţinerea Imperiului otoman, dar manifesta faţă de Rusia o atitudine «binevoitoare, gîndindu-se la aceasta ca la un viitor aliat împotriva puternicului şi primejdiosului său vecin. £ inutil să mai insistăm asupra faptului că în toate aceste calcule cinice soarta popoarelor din Balcani era subordonată inte-reselor egoiste ale marilor puteri.
151
încetul cu încetul rîndurile opoziţiunii se îngroaşe. Manolache Costache Epureanu, un vechi conservator, trecuse în opoziţie4, şi după el mai mulţi conservatori făcură la fel.
Preşedintele Camerei, Beizadea Mitică Ghica nu mai era în termeni dulci cu Lascăr Catargiu5, generalul Florescu, deşi ministru de Război, era nemulţumit şi intriga. în cercurile aristocraţiei bucureştene se proiecta răsturnarea lui Lascăr Catargiu şi înlocuirea lui cu un minister Dimitrie Ghica şi cu general Florescu.
Vasile Boerescu, ministrul de Externe, înclina către Beizadea Dimitrie Ghica.8
Dacă toţi aceşti conservatori ar fi rămas strînşi uniţi e de presupus că opoziţia liberală n-âr îi izbutit să răstoarne pe conservatori cari posedau, precum am mai spus, un mănunchi însemnat de oameni de valoare. Dar dihonia intrase în partidul de la cîrmă.7
Clasele dominante au, ca orice organism, boalele lor specifice.
Clasele stăpînitoare suferă de boala rivalităţilor.
Cu cît un partid posedă mai mulţi oameni de mare valoare, cu atît tendinţa fiecăruia de a ajunge la locul cel dintîi este firească. Dacă în sînul maselor rivalitatea politică nu există, de la individ la individ, motivul e uşor de înţeles, motivul este că în sînul acestei mase nu există întîietăţi de revendicat.
Astfel se explică de ce partidele, atît timp cît sunt în opoziţie, îşi păstrează disciplina şi nu o pierd decît după ce au ajuns la putere. în opoziţie nimeni nu rîvneşte locul celuilalt, care este un loc de o egală resemnare, pe cînd la guvern e cu totul altceva.
Pe lîngă disensiunile şi geloziile inerente ^unei guvernări de patru ani, guvernare fără precedent în România, pe lîngă setea unora dintre fruntaşi de a lua locul lui Lascăr Catargiu, mâi erau şi evenimentele din afară cari se apropiau. Se apropia războiul oriental.
Cu un an mai înainte, prinţul Milan al Serbiei făcuse o vizită prinţului Carol la Bucureşti. Bineînţeles că această vizită, anunţată numai ca o vizită de curtoazie, era o vizită cu însemnare politică.
4 ManoladheCos^che Epureanu, care încetase de a mai fi ministru de Justiţie în rnartieTS73^e^Tn^^ărtăse "treptat- de Lascar Catargiu, pentru ca în ianuarie 1875 să dea semnalul descompunerii coaliţiei guvernamentale punîndu-se în fruntea „independenţilor de dreapta"! (Apostol Stan, Grupări şi curente, p. 424).
5 Dirnitrie Qhirn preşedinte al Camerei conservatoare, se va desolidariza şi el, în public, de grupul Lascar Catargiu la începutul anului 1876.
6 Vasile Boerescu va înceta de a mai fi ministru, al Afacerilor Străine la 7/19 noiembrie 1875, pentru ca la începutul anului 1876 să îngăduie ca în jurnalul său, Pressa, guvernul Lascăr Catargiu să fie acuzat de „reacţionarism" (Apostol Stan, Grupări şi curente, p. 426).
7 în realitate guvernul Lascăr Catargiu pierduse încrederea chiar şi a unor elemente conservatoare moderate prin eşecul politicii sale economice şi financiare, care adusele ţara în pragul crizei (în 1876 deficitul bugetar va . ajunge la 17 902 076,78 lei, iar datoria publică a statului la peste 581 de milioane lei); totodată, principele Carol, care dorea ca România să-şi dobîndească independenţa pe calea armelor îşi dădea seama că nu se putea baza pentru aceasta pe guvernul conservator, care se pronunţa pentru neutralitate în criza orientală ce se declanşase în 1875. Deci nu „dihonia" a răsturnat guvernul conservator, ci politica pe care a promovat-o, propriile lui păcate şi slăbiciuni, care au provocat o stare de nemulţumire generală în ţară. De altfel, puterea reală a guvernului Lascar Catargiu a fost serios diminuată în ianuarie 1875 cînd Petre Mavrogheni, bun organizator al finanţelor publice şi unul dintre cei mai activi membri ai cabinetului a fost nevoit să-şi dea demisia, acuzat, pe nedrept, şi de fraude, atît de deputaţii liberali (N. Ionescu), cît şi de către unii conservatori (Chr. Tell, Manolache Costache Epureanu).
152
Prinţul Milan, care ştia că în curînd va intra în luptă cu împărăţia turcească, venea la Bucureşti să pipăie terenul.
Ei bine, oameni ca Beizadea Mitică Ghica şi generalul Florescu nu voiau să lase lui Lascăr Catargiu cel dintîi rol în nişte împrejurări atît de însemnate.
Pe cînd la Bucureşti se ţeseau intrigile acestea, în Balcani bandele bulgare încep să se mişte. Iar Serbia face pregătiri militare.8
în această atmosferă se fac alegerile generale pentru Cameră în luna aprilie 1875.
Vestitele alegeri din 1875
După legea electorală de atunci, corpul electoral pentru Cameră era împărţit în patru colegii: în Colegiul I votau marii proprietari rurali şi urbani, în Colegiul al II-[lea] micii proprietari şi patentării, în Colegiul al III-lea profesiile libere şi birnicii cei mici, în Colegiul al IV-lea ţăranii.9
8 Bacalbaşa, amintindu-şi cu aproximaţie de evenimentele anului 1875, se referă, de fapt, la redeschiderea, în acest an, a „chestiunii orientale", după o perioadă de relativă linişte în această parte a Europei, determinată de înţelegerea reacţionară dintre Rusia ţaristă şi Austro-Ungaria din iunie 1873, la care va adera şi Germania, cîteva luni mai tîrziu („Alianţa celor trei împăraţi"). La 27 iunie/9 iulie 1875 însă, cu îngăduinţa tacită (şi interesată) a Austro-Ungariei, „criza orientală" revine la ordinea zilei prin declanşarea răscoalei populare din Herţegovina, extinsă apoi şi în Bosnia; în august se raliază răscoalei şi principatul autonom Muntenegru„ mişcarea revoluţionară fiind sprijinită efectiv de Serbia. Tot în august, la Bucureşti, — oraş în care îşi găsiseră un generos adăpost mulţi patrioţi bulgari — Comitetul central revoluţionar bulgar din care făcea parte şi Hristo Botev hotărăşte proclamarea peste Dunăre a răscoalei generale, dar aceasta, slab organizată, izbucneşte numai la Stara Zagpra, lingă' Plovdiv, la 16/28 septembrie, fiind repede înăbuşită de forţele represive turceşti, unii dintre conducătorii răscoalei, printre care şi Ştefan Stambulov revenind în România (Curs de istorie modernă a Bulgariei de prof. dr. Constantin Velichi, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de istorie» 1974). In textul său Bacalbaşa aminteşte de „bandele bulgare", după denumirea obişnuită în epocă (şi care nu avea un sens peiorativ), de fapt cetele revoluţionare bulgare care luptau împotriva stăpînirii otomane; una dintre ele, condusă de poetul revoluţionar Hristo Botev, organizată în România va trece Dunărea la 17/29 mai 1876, cu ajutorul vasului de pasageri austriac Radetzky, dar va fi înconjurată de trupe turceşti, trei zile mai tîrziu, în munţii Balcani şi decimată. Bacalbaşa se referă, de asemenea, la pregătirile care se efectuau în Serbia şi Muntenegry în vederea războiului pe care acestea îl vor declara, în iunie 1876, Imperiului otoman.
9 „Legea electorală" — bazată pe sistemul electoral cenzitar/ Qaxe—fegpîdea.^ accesul masek>r-la~viaţa peMtioă n ţării valabilă pînă în iunie 1884 — fusese votată de Adunarea electivă a României la 6/18 iulie 1866/potrivit acestei legi corpul electoral era împărţit în patru colegii pentru Camera ăeputeţffltor, componenţa lor fiind, în general, aceea amintită de Bacalbaşa, cu următoarele precizări: din colegiul al treilea, al oraşelor, făceau parte comercianţii şi industriaşii, profesiunile libere, ofiţerii în retragere, profesorii precum şi, pensionarii'statului; colegiul al patrulea, „ţărănesc", îi cuprindea pe cei care nu se încadrau în primele trei colegii şi plăteau o dare către stat „oricît de mică"; în cadrul acestui colegiu ţăranii nu votau direct; cincizeci de alegători, desemnau un singur delegat care participa în oraşul reşedinţă de judeţ la alegerea unui deputat. Colegiile I, II şi IV alegeau . cîte un deputat de judeţ, iar în cadrul colegiului al III-lea oraşele alegeau un număr diferenţiat de deputaţi, după numărul populaţiei, astfel: Bucureşti — 6; Iaşi — 4; Craiova, Galaţi, Ploieşti, Focşani, Bîrlad, Botoşani — 3; Piteşti, Baqău, Brăila, Roman, Turnu-Severin — 2, celelalte oraşe cîte un deputat. Senatul avea
153
Alegerile pentru Senat nu se făceau în acelaşi timp, căci Senatul se reînnoia pe jumătate, prin tragerea la sorţi, la jumătatea legislaturii.10
In Bucureşti situaţia era a liberalilor. Dacă ar fi fost alegeri libere, nici un conservator nu ar fi putut pătrunde în Cameră.
Operaţiile durau cîte două zile la fiecare colegiu, iar birourile nu erau prezidate de magistraţi, ci tot de alegătorii aleşi de către corpul electoral în dimineaţa primei zile a alegerii.11
Alegerile au fost precedate de o animată campanie condusă de ziarele Românul, organul lui C. A. Rosetti şi al partidului roşu, cît şi de Alegătorul liber, apărut la 23 ianuarie 1875, ce ieşea de două ori pe săptămînă. Acesta era de formă organul întregii opoziţiuni sau a coaliţiunii de la Mazar-paşa12, dar în realitate tot elementul roşu predomina.
Comitetul acestui ziar era compus din Alex. Lupaşcu, Dumitru Brătianu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie Giani, Eugeniu Predescu, Eugeniu Stă-tescu, Emanoil Protopopescu-Pake, Grigore Lahovari, George Danielopolu, Ion Ghica, Ion Boambă, Ion Brătianu, Ion Cîmpineanu, Nicolae Pîcleanu, Nicolae Fleva, Nicolae Calenderolu, Remus N. Opreanu, Sava Vasiliu, Vasile Constantin.
Girant responsabil era viitorul mare scriitor I. L. Caragiale şi corectorul gazetei, iar administrator Grigorie Serurie, puternicul elector roşu din Dealul Spirii.13
două colegii — în primul fiind reprezentaţi marii moşieri, iar în al doilea proprietarii din mediul urban. Din Senat mai făceau parte cîte un reprezentant al universităţilor din Bucureşti şi Iaşi, moştenitorul tronului, cu începere de la vîrstă de 18 ani, mitropoliţii şi „episcopii eparhioţi"; aveau drept de vot cetăţenii care împliniserăţi de ani (cu excepţia femeilor şi a militarilor); vţrsta minimă pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar senator — 40 de ani (în acest din urmă caz se cerea şi un venit „de orice natură" de 800 de galbeni, Senatul fiind astfel un organism eminamente conservator) (MOF., nr. 153, 14/26 iulie 1866, p. 669—670).
10 într-adevăr, spre deosebire de deputaţi, care erau aleşi pentru patru ani, membrii Senatului se alegeau pentru 8 ani dar „se înnoiesc pe jumătate la fiecare 4 ani prin tragere la sorţi a unui membru de fiecare judeţ" (Art. 78 al Constituţiei din 1866), senatorul ieşit la sorţi putînd fi însă reales (Art. 79).
11 Alegerile începeau la ora 9 — primăvara şi vara sau la ora 10 — toamna şi iarna şi luau sfîrşit a doua zi, la orele 16 — pentru fiecare colegiu în parte. Biroul definitiv al fiecărei secţiuni electorale se alegea (prin vot secret) dintre alegătorii prezenţi la centrul de votare în dimineaţa primei zile a alegerilor şi era compus dintr-un preşedinte, doi secretari şi doi scrutători (Art. 56 al Legii electorale din 1866 — v. MOF., nr. 153, 14/26 iulie 1866, p. 670). Mai tîrziu, ca urmare a noij legi electorale adoptate în 1884, birourile electorale erau prezidate de primii preşedinţi sau de consilierii Curţilor de apel, deci de magistraţi, aşa cum aminteşte şi Bacalbaşa în text.
12 Coaliţie a tuturor grupărilor liberale la care se va alătura, şi conservatorul dizident Manolache Costache Epureanu, în vederea răsturnării guvernului Lascăr Catargiu. V. mai departe p. 156 şi urm.
13 Bacalbaşa îşi aminteşte exact: primul număr al gazetei Alegătorul liber a fost lansat la 23 ianuarie/4 februarie 1875 într-un tiraj mare pentru vremea aceea J 3 000 de exemplare. Publicaţia apărea la început de două ori pe săptămînă (joia şi duminica), apoi de trei ori (luni, miercuri şi vineri). Pe prima pagină a întîiului număr era inserat un „manifest-profesiune de credinţă a jurnalului", semnat de persoanele enumerate de Bacalbaşa. I. L. Caragiale a fost girant responsabil („omul de paie al activei foi opoziţioniste" — precizează Şerban Cioculescu) de la al doilea număr şi pînă la cel de al 139-lea (12/24 ianuarie 1876), fără'a publica aici nimid sub semnătură sau pseudonim (i se atribuie doar cîteva anecdote). Corector nu ştimi să fi fost la această gazetă ci — după cum se ştie cu certitudine — la altă publica-* ţie liberală, Uniunea democratică, apărută în Capitală un an mai tîrziu (la 2/14 noiembrie 1876).
154
Campania electorală se deschide cu o întrunire publică la sala Bos-sel.14 Sala nu era prea mare, dacă ar fi putut încape 500—800 oamenii' înăuntru mai mult tineret din licee şi un număr de studenţi universitari. Bineînţeles că toată agentura roşie era acolo. Dar întrunirea nu era convocată de partidul liberal, ci de Nicolae Fleva personal. Cu această întrunire a început marea popularitate a lui Fleva, a celui care trebuia să poarte timp de patruzeci de ani, apoi, titlul de „tribunul".
Fleva, cu verva lui scînteietoare, cu înfăţişarea lui foarte simpatică, frumos, arătos şi plin de o natură vulcanică a electrizat şi a cucerit toată acea lume tînără care 1-a ascultat.
Am aplaudat şi am strigat atît de tare încît, reîntors la pensionat, am scuipat sînge. Dar nu erau decît rupturi de mici vase capilare care au cedat sub răgetele mele entuziaste.
Acum eram în voia curentului şi mergeam.
Primisem botezul sîngelui politic!? .. .*
Doi prieteni vin la Institutul Heliade unde eram în pensiune, să-mi anunţe o veste mare: poetul Macedonski a fost arestat la Craiova din cauza unei poezii ofensatoare pentru domnitor. A doua zi Macedonski trebuia să fie adus cu trenul de noapte.15
Mare agitaţie toată ziua. Am alergat după aderenţi şi, după silinţe supraomeneşti, Ia orele 12 nbaplea eram 7 în Gara d£ Nord.
Peste puţin soseşte trenul. Gara este pustie. Pe vremea aceea lipsea acel public al manifestaţiilor de stradă care astăzi iese, nu ştii de unde, de prin toate găurile şi-ţi dă un spectacol impunător: la 1875 şapte oameni hotărîţi a înfrunta urgia poliţienească nu era lucru puţin.
Macedonski scoboară din vagqn, avînd la spate un poliţist, şi noi îl înconjurăm. Poetul, care era destul de vanitos, se aştepta la mai mult, se aştepta la o manifestaţie impunătoare, ceva care să semene cu „Capitala în picioare" aclamîndu-1! Macedonski sconta această arestare ca punctul de plecare al carierei sale politice; se vedea deja omul zilei, aclamat, răsfăţat şi purtat în triumf. Am înţeles aceasta din răceala cu care a primit manifestaţiile noastre de simpatie.
De altfel arestarea lui fusese ordonată din cauza unui fapt fără nici o valoare, din cauza tutei poezii cu intenţia de a lovi în domnitorul Carol de Hob^nzoUeni, ale cSrei strofe sfîrşeau cu refrenul:
Vodă Car... Vodă Car ... Crudul Vodă Carageaaie
14 Care a avut loc luni 7/19 aprilie 1875 („Ieri la opt ore seara sala Bosse! abia mai putea conţine mulţimea cetăţenilor ce veniseră să ia parte la întrunire*
— Alegătorul liber, an. I, nr. 27, 9 aprilie 1875, p. 1).
15 Al. Macedonski a fost arestat la Craiova la 22 martie/3 aprilie 1875 (v. telegrama trimisă de el ziarului Românul: „Craiova, 3 aprilie. Redecţiunii Românului, Bucureşti. Fost arestat astăzi. Comunicaţi rog prin ziar. Plec Bucureşti, Al. Macedonski" — ROM., an. XIX, 23 martie 1875, p. 267), învinuit de „crîmn de rebeliune" pentru că în gazeta sa Oltul publicase în editorialul din 29 Iunie 1874 referitor la alegerile pentru Senat de la Bolgrad fraze incendiare- la adresa guvernului: „Jos guvernul ingagiamentelor străine, jos- trădătorii ţărU,Jo» falsificatorii alegerilor naţionale, jos criminalii care merită ghilotinai Jo* eei <ârî au reînfiinţat autocraţia în ţara românească, insinuîndu-se pe lîngă domriitore şi profitînd de nees-perienţa sa. Sus libertatea! Sus poporul!" (OUHl, an» II;' «r.s42j 29 iunie 1874, f
— cf. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Ed. pentru literatură, Buc** ieşti, 1966, p. 117). . ■V--     •,..■.■•"■...>;:- ?-<;Ţr.
16 Poezia din care citează Bacalbaşa (Gtngavuţ politic din timpul domnOt* străini) a apărut în ziarul Telegraful, la care Macedonski îşi începuse colaborarea
155
Astfel de opoziţie era atunci la modă. Fără luptă, fără nici o jertfă, un om credea că se poate face celebru cu cîteva fraze cu tîlc şi cu subînţelesuri publicate ostentativ într-un ziar. ,
Coaliţia de la Mazar-paşa
Opoziţia de la Mazar-paşa se agita împotriva guvernului lui Lascăr Catargiu.
Ce era opoziţia de la Mazar-paşa?
Pe locul ocupat astăzi de Baia Centrală din strada Enei era' o casă boierească în fundul unei mari curţi, după obiceiul vremii. Această casă era proprietatea maiorului Lakeman, fost ofiţer în armata turcească sub numele de Mazar-paşa. Maiorul Lakeman era liberal, el îşi pusese casa la dispoziţia coliţiei care lupta împotriva regimului conservator. De aci porecla dată acestei bpoziţiuni.17 . ' .
Legea electorală, cred că am mai spus, împărţea corpul electoral pentru Cameră în patru colegii. în Colegiul: I votau marii proprietari, în Colegiul al 2-lea micii, proprietari şi patentării, în Colegiul al 3-lea profesiile libere şi contribuabilii cei mărunţi,. în Colegiul al 4-lea ţăranii prin delegaţiune.
In realitate lupta nu se dedea dîrză decît numai în Colegiul I şi în Colegiul al 3^1ea. Celelalte două colegii erau compuse din elemente prea slabe pentru ca să poată rezista. Colegiul al 2-lea era un fel de zestre guvernamentală, la fel după cum era şi colegiul ţărănesc. '
Deşi opoziţia de la Mazar-paşa era compusă din mai multe nuanţe politice, deşi figurau în coaliţiune chiar şi conservatori precum Manolache Costache Epureanu, de fapt lupta se dedea între partidul conservator sau partidul alb şi partidul liberal sau partidul roşu.
Ce era partidul roşu?
Partidul roşu era, cel mai înaintat partid cunoscut pe atunci în ţară. Era partidul ce avea înfrunte pe Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, partidul cu tradiţiile în anul 1848, partidul care fusese revoluţionar la Paris şi purta încă ponosul ideilQr^jrăâţurnătoare,
în primele luni ale anului 187&;: prin, refrenul ide; evidentă atitudine antidinastică („Jos tiranul ce domneşte, / Care legi dispreţuieşte J Şi vrea lanţuri să ne dea / vodă Car... / Vodă Car... / Crudul Vodă.... Caragea,"), poezia a provocat mtoia autorităţilor, a ministrului conservator de Justiţie, Alexandru Lahovary, care a dat dispoziţie să fie reactivată acuzaţia — rămasă pînă atunci fiUft; urmări -— din iulie 1874, pentru articolul amintit din gazeta Oltul, acuzaţie în temeiul căreia Macedonski a fost arestat la Craiova şi „depus" la închisoarea Văcăreşti "la 24 martie/5 aprilie 1875 (Adrian Marino, op. cit., p. 529, nota 35). ,i ,v
17 Fostul maior englez Stephen Bertlett Lakemaim: <1825-r-1897), care servise în armata turcească sub numele de Mazar-paşa în timp«l:i războiului Crimeii {în 1854 fuseset şeful poliţiei otomane din Bucureşti) se căsătorise în 1856 cu o româncă, Măria Filipescu, stabilindu-se la noi; în 1875—18.76'.el îşi pusese casa — aflată în plin centrul Capitalei, pe strada Enei, acolo und«*-a; ridicat după cutremurul din 197,7. blocul din faţa Institutului de Arhitectură■ r-.i la dispoziţia fruntaşilor opoziţiei liberale, care au organizat aici numeroase reuniuni politice;.de altfel, de la 20 iunieite iulie 1875 în casa acestuia s-a mutat şi redacţia Alegătorului liber, care funcţionase pînă atunci în imediata apropiere, m casele Slătineanu.
158
Acest partid reprezenta în România toată democraţia şi, venind la cîrmă după revoluţia din 186618, adusese cîteva reforme care aminteau opera revoluţionarilor francezi de la 1848, între altele si garda naţională.19*
Un politician cu mare notorietate electorală era Grigore Serurie. Fost revoluţionar liberal, a rămas neclintit alături de dualitatea Rose tti-Brătianu, a suferit persecuţiuni şi închisori şi şi-a dobîndit o mare popularitate în coloarea de Verde. Sub guvernul liberal de la 1877 era un atotputernic în partea locului, de unde i se trăgea şi supranumele de: Paşa din Dealul Spirii.**
Partidul compus din astfel de oameni fanatici, hotărîţi, neclintiţi, reprezentînd clasa burghezilor cari lupta să pătrundă şi să înlocuiască la întîietate vechea clasă boierească, era partidul care stetea în fruntea coaliţiei, atît prin; numărul mase de aderenţi care urmau pe şefii cei activi şi combativi, cît şi prin puternica sa organizare solidară în întreaga ţară. '■■■>■ •      ■ ■
Lupta electorală se anunţa dîrză. Fiindcă nu era numai lupta între două sau mai multe partide politice, dar era, mai ales, lupta între două tendinţe, între două lumi antagonice.
Guvernul lui Lascăr Catargiu reprezenta ultima guvernare a unei oligarhii care nu mai era înţeleasă şi primită de noile generaţiuni. în-văţămîntul public rodise prea mulţi oameni străini de pătura privilegiaţilor cari se împuţinau văzînd cu ochii, aşa că nu numai o schimbare de guvern se prevedea, dar se simţea că altă pătură socială se aşază la suprafaţă.
Cu toate acestea nu în alegerile din 1875 trebuia să se facă schimbare, alegerile din 1875 erau sortite să fie numai semnalul. Era întîiul asalt respins de puterea guvernului oligarhic, dar, asalt destul de puternic pentru ca forţele învingătoare să rămîie rănite şi definitiv atinse.20
18 Denumire improprie dată actului de la 11/23 februarie 1866, cînd coaliţia liberalo-conservatoare („monstruoasa coaliţie") 1-a răsturnat pe Alexandru Iqan Cuza. „••,■■
19 Ideea de „marmare a poporului"; apărută în timpul marii revoluţii franceze din 1789 a constituit şi un deziderat al revoluţiilor române de la 1848. In condiţiile deosebite ale anului 1866, cînd integritatea teritoriului românesc era ameninţată de la hotarej s-a decretat „legea pentru înfiinţarea guardiei orăşeneşti" (la 18/30 martie 1866), fîn care urmau să fie cuprinşi .(flainloiul tu ttiuu tul „cu t ludul*), locuitorii oraşelor (bărbaţi) între 20 şi 40 de ani care nu ieşiseră la sorţi pentru armata, permanentă, nu făceau parte din armata teritorială (dorobanţi) şi care plăteau o anumită dare către stat (în Bucureşti, cei care erau proprietarii unei case în valoare de cel puţin 5 000 de lei). Garda orăşenească sau garda civică —*. ironizată, în parte pe nedrept, de Caragialei— era menită să privegheze la „paza ordinei" în oraşe si să asigure securitatea acestora în timp de război; înj anii respectivi aflîndu-sei sub influenţa directă a liberalilor, care impuseseră crearea ei —< garda orăşenească constituia, totodată, o garanţie a respectării libertăţilor burgbezQ-democratice. Subi guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu rolul gărzii orăşeneşti a fost redus, aceasta fiind trecută în subordjnea Ministerului' de t Război (prin legea de organizate a armatei din 1872, din garda orăşenească făceau parte numai .bărbaţii de la 36—45 de ani). După ce a cunoscut o perioadă de ayînt In tţmpuli Războiului de Indftpei»-denţă (cînd au fost desfiinţate şi condiţiile de cens, În,gar4% iţind cuprinşi bărbaţii între 21—46 de, ani) garda orăşeneasca şi-a,, încetat a^yitalea? ca urmare 4 unui decret-lege din 8/20 iunie 1884, în contfrţUle jk care buren'eizta,, consolld^u-jşi -ffittJŞ-rea politică şi economică, nu a mai considerat Că"mar avea' nevoie de' uri.^ManHm popular de apărare a cuceririlor dentocnatifâe (v. ar.'Marfa Tbtu, Garda cipiş4.d6» România, Ed. Militară, Bucureşti, 1976).! -
20 Alegerile pentru Adunarea deputaţilor dai 1875; caro au prileJWJffyHjy confruntare directă şi dură între guvernul conservator, care folosea •,WJpnţttnt
13*
în Bucureşti toţi candidaţii opoziţiunii aparţineau partidului roşu, cu slabe excepţiuni.
în Colegiul I candida Gheorghe Vernescu care nu era roşu. Era un liberal moderat, un adevărat reprezentant al burgheziei capitaliste care, prin origina ei ura pe boieri, care prin interesele ei de clasă se temea de roşi. Un candidat roşu, un Ion Brătianu sau mai ales un C. A. Rosetti nu ar fi avut nici un sorţ de reuşită la Colegiul I.
La Colegiul al doilea candida Dumitru Brătianu. Este foarte semnificativ cum simţul public ştia să catalogheze pe fruntaşii partidului roşu.
C. A. Rosetti, care în realitate era cel mai înaintat în idei, reprezenta sperietoarea. De Rosetti fugeau burghezii, pe cînd de Ion Brătianu nu se prea temeau. Totuşi pe Ion Brătianu îl considerau cu mult mai zvăpăiat liberal decît pe fratele: .său Dumitru. încă de la Paris se făcuse deosebirea între Brătianu moderatul şi Rosetti înaintatul. Rosetti poreclea pe Ion Brătianu cu numele de: micul Proudhon21.
Marii proprietari cari votau la.Colegiul I, cu toată repulslunea lor pentru regimul boieresc care nu raai reprezenta interesele clasei lor burgheze, nu ar fi votat niciodată pentntylon Brătianu, nici chiar pentru Dumitru Brătianu. Despre A. Rosettinu mai vorbesc. Dar proprietarii mai mici, proprietarii urhsmkşi iCamercianţii mijlocii votau pentru Dumitru Brătianu, care represaritti,.;pe> lîngă prestigiul numelui său şi reputaţiunea unui liberalism măijşioriaratî
La Colegiul al 3-lea candidam j^taririKliberalL, viitorii miniştri, viitorii fruntaşi ai partidului: Eugen Ş^tespu, Fleva, Qpreanu etc.22
Guvernul avea candidata ^ în realitate guvernul nu-l^us^ea cKtâp#& J|#î#a<îeauaJ dâdusîs preât multe semne de indepeftdej^">şi^^
aceea Lascăr Catargi» îîtă&ie'm se âp^^ftgUr. 'W"^
Beizadeaua nu căzuse niciodată la Colegiul I de Ilfov, de aceea, în
îngîmfarea lui,; spusese odată cum că-i pare rău că:-ni*are un fiu pentru
ca să-i lase moştenire colegiul acesta.
La Colegiul I lupta a fost liniştită. Nici ingerinţe văzute, nici bande
de bătăuşi. Lupta s-a dat între Beizadeaua şi forţele conservatoare uşor
interese de clasă aparatul administrativ şi poliţienesc — -pe de o parte şi — pe de alta — coaliţia puternică a tuturor grupărilor liberale, pe cale de a se transforma în partid au avut loc în lunile âprilie-mai 1875, după următorul calendar: la 22—23 aprilie/4—5 mai alegerea delegaţilor pentru Colegiul al IV-lea; Ia 25-*-28 apFilie/7—8 mai, alegerile pentru Colegiul I; la 27—28 aprilie/9-**10 mai, alegerile pentru Colegiul II; la 29—30 aprilie/11^-12 mai, alegerile pentru'Coleglul III; la 2*i*3/l4—15 mai, alegerile pentru Colegiul al IV-lea (Zilele şi localurile -In cari se tfbr face in Bucureşti alegerile de deputaţi şi alegerile delegaţilor Co&giului IV, TEL., an. V, 11 aprilie 1875, p. 3). In paginile următoare Bacalbaşa acord* un *spat|u disproporţionat în raport cu importanţa lor alegerilor din 1875, fiind mâemnat la aceasta poate şi de faptul că în acea primăvară fierbinte a avut loc şt botezul său politic, în calitate de agitator liberal, numele său fiind citat, de altfel, pentru prima Oară şi în presa vremii, aşa cum va nota el însuşi ceva mai încolo.
21 Fierre Joseph Proudhon (1809—1865), reprezentant al socialismului premar-xist, mic-burghez, a profesat idei conciliatoare'şi reformiste în lucrarea Sistemul contradicţiilor economice sau Filozofia mizeriei, combătută ide Marx.
22 Candidaţii liberali la Colegiul al III-lea de Ilfov au fost, în ultima variantă a listei: George Daniileanu, Remus N. Opreanu, Eugeniu Stătescu, N. Fleva, Ion Câmpineanu, Stancu Becheanu. In prima listă comunicată presei figura şi C. A. Rosetti care, ulterior, s-a retras (v. p. 174—175);
158
ajutate de administraţie, şi Gheorghe Vernescu, candidatul opoziţiei unite, susţinut aprig de către primul său partizan, avocatul Pake Pro-topopescu.
Gheorghe Vernescu se distinsese în Camera trecută ca un foarte energic opozant, fapt care-i făcuse o bună situaţie şi în lumea politică şi în corpul electoral.
Operaţiile durau cîte două zile pentru fiecare colegiu.
încă din ziua întîia se ştia că Vernescu va fi ales cu o mare majoritate. Biroul fusese luat de opoziţie, căci la acea epocă birourile electorale nu erau prezidate de magistraţi. Mai întîi se instala un birou provizoriu, prezidat de cel mai în vîrstă dintre alegătorii prezenţi, apoi alegătorii alegeau biroul definitiv care prezida alegerea deputaţilor şi senatorilor.
întregul birou era de astă dată al opoziţiei, fapt care a îngrijorat mult pe Beizadeaua.
In tot cursul zilei Pake Protopopescu a lucrat febril pentru reuşita candidatului opoziţiei. Preşedinte al biroului fusese ales un bătrîn liberal, Opreanu, tatăl lui Remus şi Romus Opreanu, mai tîrziu unul consilier la Casaţie şi cellalt prefect la Constanţa, iar secretar era Ionel Isvo-ranu, fost ofiţer de cavalerie, unchiul lui Al. Marghiloman. Ionel Isvoranu fusese ales în birou fiindcă era om de o mare îndrăzneală, care terorizase o buna parte din Bucureşti.
Urna trebuia păzită noaptea de către o gardă militară, dar şi partidele politice aveau voie să vegheze, pentru ca peste noapte să nu se violeze urna.
Pe la ora 11 din noapte, noi, un grup de studenţi, ne-am dus la Primărie, unde era instalat biroul electoral, şi am intrat înăuntru. Venirea noastră a fost foarte bine primită. Mai tîrziu am aflat că unul dintre studenţi fiind ruda unui fruntaş liberal, avusese însărcinarea să recruteze cîţiva studenţi cari să stea de gardă benevolă; unele zvonuri spunînd că poliţia ar avea de gînd să atace noaptea urna cu bătăuşii, opoziţia îşi lua măsurile defensive.
Cînd am ajuns la Primărie, am găsit sus petrecere. în sala urnei, biroul era în păr, apoi încă cîţiva liberali hotărîţi să apere urna, printre care ziaristul umorist N. T. Orăşanu.
Priveliştea era pitorească.
într-un colţ stătea soldatul de sentinelă cu puşca la picior, iar pe scaune în jurul meselor lumea cealaltă.
Oar/ecare inimi generoase trimiseseră bunătăţi: o mare tavă cu baT clavale, una cu mititei, apoi două doniţe cu vin şi pîine.
N. T. Orăşanu era în vervă. Versurile curgeau.
Cînd s-a turnat întîiul rînd prin pahare, Orăşanu, zis şi Nechipercea, ridică paharul şi toasta:
Domnul preşedinte Să bea mai-nainte Fiindcă-i mai cuminte l
Apoi la desert:
Pentru musiu Gună Să bem împreună Dăm o baclava Pentru Beizadea! Etc, etc.
159
Lui George Vernescu i se spunea Gună Vernescu.
Toată noaptea am petrecut-o astfel: am băut, am mîncat, am glumit pînă ce s-a luminat de ziuă.
La 6 ceasuri dimineaţa ne pomenim cu colonelul Algiu, care era comandantul Pieţei, urmat de o gardă înarmată. Colonelul ne somează, pe toţi cei cari nu eram în birou, să ieşim. Unii studenţi vor să se împotrivească, dar preşedintele biroului ne sfătuieşte să ne retragem în ordine. Am înţeles şi am plecat. A doua zi s-a complectat victoria opoziţiei, căci Gună Vernescu fu ales deputat cu îndoite voturi decît Beizadeaua.23 In tabăra liberală veselia era mare, iar dincolo era deprimare. Guvernul îşi aştepta revanşa la celelalte colegii.
Văzînd libertatea ce domnise la alegerea Colegiului I, mulţi credeau că aşa va fi şi la colegiile celelalte. Liberalii scontau şi alegerea lui Dumitru Brătianu la Colegiul al 2-lea. Pointagiile făcute dedeau o majoritate mare candidatului liberal, cu condiţia ca să nu se facă acte de teroare.
Alegerea Colegiului al 2-lea s-a făcut într-o frumoasă zi de duminică din luna aprilie.24
Dis-de-dimineaţă, noi, grupul studenţilor militanţi, ne-am dus în strada Carol unde ne-am cumpărat bastoane cu măciuliile de plumb- Ne înarmam pentru luptele pe care le prevedeam.
Ajunşi în strada Carol, ne încrucişează o trăsură în care se afla vestitul Popa Tache şi alţi trei bătăuşi. Popa venea de la Primărie, unde urma să se facă alegerea din ziua aceea; acolo inspectase posturile de ciomăgaşi. De cum ne-a văzut în grup, Popa Tache ne-a înţeles cine suntem. De aceea, ridlcînd bastonul, ne-a ameninţat strigîndu-ne:
— Să poftiţi astăzi!
Această vorbă însemna: „Ieri la Colegiul I v-âţi jucat calul, dar azi n-o să vă mai meargă totaşa!"
Bineînţeles că am răspuns popii ameninţîndu-1 cu bastoanele la rîn-dul nostru. Insă cele ce s-au petrecut după aceea au dovedit că tot sfin-ţia-sa avea dreptate.
Cu alegerea de la Colegiul al 2-lea a început teroarea în Bucureşti, teroare care a culminat apoi în alegerea de la Colegiul al 3-lea.
Alegerile Colegiului al doilea trebuiau să se facă cu totul în alte condiţiuni de libertate, fiindcă guvernului îi trebuia o revanşă strălucită. Dar revanşa nu putea fi luată decît cu mari presiuni şi cu o extraordinară violenţă, fiindcă spiritul liberal era atît de puternic încît pătrunsese chiar în rîndurile partidului conservator de la cîrmă.
Conservatorii, deşi aveau puterea în mînă, înţelegeau că nu mai pot lupta şi învinge decît cu o mască liberală, de aceea, în ajunul alegerilor ţara s-a pomenit cum că din sînul partidului conservator de la cîrmă răsare un partid liberal-conservator sub preşedinţia lui Beizadea Mitică, adică a prinţului Dimitrie Ghica, fostul preşedinte al Camerei.
In adevăr, în ziarul Presa, organul guvernamental, organ personal al lui Vasile Boerescu, ministrul de Externe, a apărut următorul manifest adresat ţării, manifest a cărui apariţie a făcut de altfel destul sînge rău printre vechii conservatori:
23 Vernescu 185 voturi iar Dimitrie Ghica 99 (n.a.).
24 Duminică 27 aprilie 1875.
160
Manifestul partidei liberal-conservatoare
„Către alegătorii districtului Ilfov
Adunarea Deputaţilor aleasă acum 4 ani şi-a terminat misiunea. Corpul electoral este chemat din nou să trămită reprezentanţii săi. Unitatea de vederi şi principii care a domnit în sînul partidului liberal-con-servator în acest interval a dat ţării stabilitatea de care avea atîta nevoie şi a permis rezolvarea atîtor chestiuni importante; aceeaşi unitate domnind între noi va produce, în viitor, aceleaşi efecte.
Acţiunea tutulor, acţiunea leală şi onestă a partidului nostru în viitoarele alegeri este necesară pentru a înlătura pe aceia cari nu se sfiesc spre a triumfa să săvîrşească acte violente şi brutale. Indiferenţa multora sau lipsa noastră de unitate în acţiune a constituit pentru aceştia un mijloc puternic de reuşită.
Pentru a evita aceste rele rezultate, cîţiva alegători, luînd iniţiativa, au format un comitet electoral pentru districtul Ilfov, cu scop de a menţine unitate de acţiune care trebuie să domnească în cele patru mari colegiuri ale acestui district. Fac d-a dreptul parte din comitet toţi cîţi împărtăşesc opiniunile noastre politice.
Acest comitet, deşi menit a se ocupa special de afacerile electorale ale Ilfovului, va urma cu cel mai viu interes tot ce va fi relativ la alegeri în toată ţara şi va fi gata să dea concursul său tutulor amicilor politici din districte, cari vor voi să se puie în relaţie cu dînsul.
Dacă vom păstra cu toţii, precum am păstrat în trecut, aceeaşi unitate în principii, vom fi siguri de triumf în viitoarele alegeri şi vom da ţării [noastre] liniştea, stabilitatea care, unite cu ordinea şi libertatea, ne va permite să mergem cu paşi repezi pe calea adevăratului progres.
Preşedinte: Dimitrie Ghica
Secretari: Const. Boerescu, Const. Blaremberg, Vas. H. Christopolu, Ion Lahovary, [G. G. Meitani], Gr. G. Păucescu.
Membri: Constantin Boerescu, Constantin Blaremberg, Lazăr Calen-: deroglu, Vas. H. Christopolu, Ef. Diamandescu, George Gherman, Dimitrie Ghica, Vladimir Ghica, Vasile Gugiu, N. Ioanid, Ştefan loanid, AL Lupe seu, Al. Orăscu, G. G. Meitani, Gr. G. Păucescu, dr. Suţu, George St. Solacoglu, Al. B. Ştirbey, dr. Turnescu, M. Xanto, Ion Zalomit."25
Precum văd cititorii, acest apel este semnat de către unii foarte vechi conservatori. El era, pe de o parte, o încercare de, zăpăcire a publicului şi de reconciliere a conservatorilor cari făceau opoziţie, iar pe de alta o concesie necesară spiritului public care devenea din zi în zi mai liberal.
Alegerea Colegiului al doilea s-a făcut în zilele .de duminică şi luni 27 şi 28 aprilie.
25 Am confruntat textul manifestului cu acela reprodus în pressa, an. VIII, 4 aprilie 1875, p. 1; în editorialul din acelaşi număr* care,discuta conţinutul manifestului, se preciza; „Comitetul este adevărat conservator* şi liberal în acelaşi timp... Acesta este partidul conservator de la noi. Pe drapeloJ.său.şunt scrise principiele democratice unite cu celei conservatoare..Grsjp8xe»j eeo,^aiStă (liberal-eonserva^ toare) îşi manifestase, de fapt, în tot timpul: guyer«ărAix conservatoare o oarecare independenţă pe.care şi-o afirma acum,- în preajma.alegerilor pentru Cameră, cu mai multă vehemenţă. Această grupare va da naştere la,,începutul anului următoţ unui efemer „partid de centru", rupt din. coaliţia conservatoare, care mai tîrziu se* va topi în marea masă a partidului liberal.
161
Agitaţia în oraş mergea crescînd. Un motiv de mare agitaţie era centenarul răpirii Bucovinei.26 Partidul liberal luase chestia în mînă şi făcea zile negre guvernului.
Bonifaciu Florescu, om de litere de curînd sosit de la Paris, anunţă că va ţine o conferinţă la Circul Suhr de pe piaţa Constantin-Vodă. Anunţul apăru în ziarele opoziţiei astfel:
„Refuzîndu-mi-se de către consiliul permanent sala Ateneului pentru a ţine conferinţa despre Grigore-Vodă Ghica şi răpirea Bucovinei, anunţ publicului că voi face această conferinţă la Circ, sîmbătă 26 aprilie la 11 ore antimeridiane.
Bonifaciu Florescu"27
In acelaşi timp partidul liberal lucra printre studenţi. Din grupul acestor studenţi activi, vreo 10 la număr, eram şi eu. Uitîndu-mă înapoi, văd acum că am rămas singur în viaţă. Aceşti tineri se numeau Anton Nenoveanu, Paul Scorţeanu, Gheorghe Otnescu, C. Constantinescu, Ion Rădulescu etc.
In Românul de la 26 aprilie apăru următoarea: „Invitare
Junimea studioasă din Capitală este invitată a se întruni mîine 26 aprilie la orele 11 înainte de amiază în sala Circului. Se vor trata cestiuni de interes vital pentru România-
Cqmitefal studenţilor"28
Acest comitet al studenţilor eram noi, sau mai bine zis partidul liberal.
Dar în Românul de a doua zi se citea în fruntea ziarului:
„Guvernul, executor al ordinelor străinilor şi susţinător [al] ultragii-lor îndreptate de aceştia contra naţiunii române, a oprit şi astăzi conferinţa asupra Bucovinei ce era s-o ţie dl. B. Florescu.
Sala particulară a circului este închisă cu lacăte, «din ordinul d-lui ministru al Instrucţiunii Publice», [aşa zice afiptul oficial].
în fine, în urma unei altercaţiuni cu prefectul poliţiei, dl. B. Florescu a dobîndit încredinţarea că mîine va putea ţine neapărat conferinţa sa.29
28 în mai 1775 Poarta „cedase" Imperiului austriac Bucovina, parte integrantă a Moldovei.
27 Am confruntat „anunţul" cu: ROM., an. XIX, 26 aprilie 1875, p. 365. Conferinţa fusese programată iniţial pentru ziua de vineri 25 aprilie 1875, în sala Ateneului.
28 Am confruntat textul „invitării" cu numărul din Românul citat mai sus (din 26 aprilie).
29 Bonifaciu Florescu era omul zilei pentru o vorbă de duh ce spusese. Ieşind de la prefectul poliţiei care era Enăchiţă Văcărescu şi care-1 ameninţase, a scris un protest adresat ziarelor: „Am înţeles atunci că nu mai era vorba de Văcărescu ci de Văcăreşti" (n.a.). Prefectul Văcărescu îi acordase îngăduinţa de a-şi prezenta a doua zi conferinţa, cu precizarea pe care i-o făcuse la despărţire de a fi „poli", ceea ce 1-a făcut pe Bonifaciu Florescu să comenteze ironic în scrisoarea adresată presei: „Mă stăpînii încă, căci văzui că nu era cestiune de d. Văcărescu, ci de Văcăreşti" — în incinta fostei mînăstiri fiind atunci principala închisoare a Bucureştilor (B. Florescu, „Domnule redactore", TEL., an. V, 30 aprilie 1875, p. 3). Implicat în dezordinile care au avut loc cu prilejul alegerilor, el va ajunge totuşi peste cîteva zile la închisoarea Văcăreşti (Informaţiunile noastre, TEL., an. V, 1 mai 1875, p. 3). V. şi Addenda, p. 285.
162
Se anunţă dar pentru mîine, duminică 27 aprilie, în sala Circului, la ora 11 dimineaţa, conferinţa asupra:
RĂPIRII BUCOVINEI
jde Bonifaciu Florescu."30,
In sfîrşit, conferinţa lui Bonifaciu Florescu se ţine duminică 27 aprilie, la orele 11 dimineaţa.
Capitala era în plină agitaţie. La Primărie se făceau alegerea Colegiului II de deputaţi, pe piaţa Constantin-Vodă alergau miile de oameni şi mai ales tineretul şcolar, ca să asculte conferinţa patriotică asupra Bucovinei. Vasta sală a Circului Suhr, poate mai vastă decît actualul Circ Sidoli, era neîncăpătoare ca să cuprindă publicul. Erau pe neminţite cel puţin între 5 000 şi 6 000 de oameni. Şi pentru vremurile acelea era enorm.
în timpul cît conferenţiarul a vorbit, tot felul de veşti alarmante au sosit de la Primărie. Se spunea că bandele de bătăuşi au pus stăpînire pe local, că alegătorii, cunoscuţi ca opozanţi, sunt goniţi de la vot, că Pană Buescu a fost bătut în localul de vot şi dat afară.,
în sfîrşit, ştafetele cari veneau neîncetat, făcea apel la tineret ca să vină la Primărie să întărească opoziţia.
De la o vreme, noi studenţii militanţi n-am mai ascultat pe conferenţiar, care de altfel era cu totul lipsit de talentul oratoric, ci am început să agităm, îndemnînd publicul ca la sfîrşitul conferinţei să meargă la Primărie.
Pe la ora 12 valurile mulţimii încep să iasă din circ. Atunci răsună glasurile agenţilor liberali şi ale noastre: „La Primărie! Cu toţii la Primărie! Bătăuşii gonesc pe alegători! etc. etc."
Sute de voci răspund: „La Primărie! La Primărie!" Şi masa, puternică de cîteva mii de oameni, porneşte. i
Deodată vedem în capul manifestaţiei pe Nicolae Fleva, avînd la braţ pe d-na Ecaterina Fleva, întîia lui soţie.
De unde ieşise? Cum s-a brodit să fie acolo tocmai la minută?... Fiindcă la conferinţă nu-1 văzusem.
Uralele izbucnesc: „Trăiască Fleva! Ura!"/ •.
O luăm pe strada Carol, cotim la stînga pe strada Căldărari şi ajungem în Piaţa Ghica31, în faţa Primăriei.
Intrarea Primăriei, unde era biroul electoral, era barată de amîndouă părţile prin cordoane de pompieri cu căştile pe cap şi cu puştile în mînă. Comanda o avea un foarte simpatic şi cunoscut ofiţer, căpitanul Mărcu-lescu. Bărbat frumos, înalt, purtînd mustaţa blondă în chip de cuceritor.
!în capul manifestaţiei suntem noi studenţii: Nenoveanu, Scorţeanu, Alexandru Serghiescu, Constantinescu, Ion Rădulescu de la Piteşti etc.
Suntem la zece paşi de trupă; înaintăm şi începem să strigăm:
>— Vrem alegeri libere! Afară bătăuşiiii
38 Am confruntat citatul cu ROM., an. XIX, 27 aprilie 1875. Bacalbaşa a modificat textul anunţului, îndeosebi în prima parte, pe care o reproducem întocmai după original: „Guvernul, executor al ordinelor şi ultragttlor îndreptate de Austria contra naţiunii noastre a oprit şi astăzi conferinţa asupra Bucovinei ce era s-o ţie d. B. Florescu".
31 In Piaţa Mare, Piaţa Unirii de astăzi. Pentru a ajunge în Piaţa Ghica grupul manifestanţilor, venind dinspre Calea Mogoşoaiei, „cotise* de pe strada Carol (30 Decembrie) la dreapta pe strada Căldărari şi nu la stînga, cum notează greşit
Bacalbaşa.
163
In piaţă, în faţa halei de carne, mulţimea era mare; trebuie să fi fost-în duminica aceea cel puţin 10 000 de oameni.
Văzîndu-ne venind în număr mare, cei din piaţă prind curagiu şi strigătele izbucnesc.
Un pantalon creţ32, înalt, voinic, frumos, anume Dincă Puţureanu, se urcă pe zidul-balustradă al halei şi începe să apostrofeze pe cei din Pri-
r.ărie:
— Afară ciocoii! Ne-aţi adus bătăuşii eţc.
Pe fereastră zărim capetele lui Vava Ghica, candidatul guvernamental, a lui Alexandru Orăscu, senator şi profesor universitar, care prezida biroul, şi alţii.   , <
Căpitanul Mărculescu, văzînd că afacerea devine serioasă, comandă cu vocea-i puternică:
— Arma la mînă!
Un răpăit scurt de armă şi o linie de baionete se îndreaptă către noi. In acelaşi moment aud în urmă ceva care se aseamănă cu zborul unui stol de păsări. Mă întorc şi nu mai văd pe nimeni. Spaţiul era gol: miile de oameni cari veniseră în urma noastră de la circ zburaserăl Doar cîteva călcîie în fugă şi atît. . '
[Rămăsesem în faţa baionetelor numai noi, vreo zece, comitetul studenţilor. ' '
Dar un iuruş izbucneşte din localul Primăriei, un nesfîrşit număr de bătăuşi, toţi mitocani tineri, sprinteni .şi voinici, toţi cu pantalonii creţi, toţi purtînd cîte 0 ghioagă în mîii&şe revarsă afară, urcă scările parapetului şi se reped asupra* ^iuiţlJMţ^.,i^c£ Ifytjnre^u este âţiinşatJos. Omul luptă ca un leu şi domină ctt-'^^^caî^'^'ifeajt' şi foarte voinic, dar în cîteva clipe dispare copleşit de nuiriăr.
Văzînd unde este pericolul, părăsim intrarea Primăriei şi ne repezim pe scări. Ne aruncăm in grămadă, dar... mă văd singur; lupta, valurile mulţimii ne-au despărţit.,
Laşitatea mulţimilor neorganizate e deznădăjduitoare. în faţa a treizeci de soldaţi cari au întins doar puştile, au fugit cel puţin 3 000 de oameni. în faţa a 50 bătăuşi s-au risipit 10 000 de oameni fără să opună nici o împotrivire. Singurii cari am stat nemişcaţi în faţa pompierilor şi cari, după aceea, ne-am aruncat în luptă pînă ce am fost doborîţi, am fost noi, cîţiva copii. Dar, pe lîngă pasiunea ideală care ne mobilizase, noi aveam şi organizarea. Eram organizaţi, eram solidari, ne simţeam cotul. Ne împingea emulaţia şi ne ruşinam unul de altul ca să fugim. Pentru nimic în lume n-aş fi dat înapoi.
Gustave le Bon33 a scris despre psihologia mulţimilor şi a dat explicarea marelui adaos de puteri pe care individul îl dobîndeşte de la colectivităţile în mijlocul cărora se află.
în ziua de 27 aprilie 1875 mulţimea a fost de o laşitate dezgustătoare, n-a ştiut să reziste şi a fugit în faţa unor forţe adverse neînsemnate. Dacă a fost rezistenţă şi oarecare manifestaţie de bărbăţie, acestea n-au venit decît din partea agenţilor şi a cîtorva studenţi.
52 ^.Mahalagiu" bucureştean, numit aşa după pantalonii creţi din stofă de şiac gros pe care îi purta.
53 Medicul şi sociologul francez Gustave le Bon (1841—1931), autor al cărţii
Psyckologie des foules (1895), la care se referă Bacalbaşa
164
In sfîrşit mă văd singur în faţa halei şi a balconului Primăriei. Uri» bătăuş, om matur, acesta era agent, nu pantalon creţ, trece pe lîngă mine şi-mi spune răstit:
i— Haidi, pleacă de aci mai repede!;
Nu era răutate în vorba omului, parcă era mai mult solicitudine, vă-
zîndu-mă atît de tînăr. N-aveam decît 18 ani.
Dar eu nu-mi văd de treabă ... din contră, ripostez răstit:
>— Ce treabă ai dumneata cu mine? Drumul e liber pentru toată
lumea.
Omul mă împinge şi ridică bastonul, dar nu mă loveşte.,
Eu devin ţanţoş şi ridic bastonul la fel. Şi încăierarea începe.
Alţi trei bătăuşi aleargă spre mine. Avînd instinctul apărării, mă retrag repede şi mă aşez cu spatele în păretele halei, spre a nu fi atacat pe din dos. Bătăuşii mă lovesc din toate părţile. Spre a nu fi lovit în cap, ridic braţul stîng şi cu braţul drept lovesc cît pot. Pălăria îmi cade. Unul dintre bătăuşi, tocmai agentul care mă apostrofase întîi, primeşte din parte-mi o lovitură în frunte, deasupra ochiului, şi sîngele curge. Ceilalţi bătăuşi se înfurie şi mă copleşesc. Unul îmi smulge bastonul din mînă; văzîndu-mă dezarmat, o rup de-a fuga spre a nu fi stîlcit. Dar nu fac prea mulţi paşi. O ghioagă trimisă ca o praştie de către unul din bătăuşi mă loveşte în creştetul capului. Pierd cunoştinţa şi cad.
i (Cînd îmi vin în fire, un ipistat în haine civile, un biet om mărunt, oacheş şi slab, se afla lîngă mine.
Cum mă scol încep să vociferez! Nu-mi mai amintesc ce am spus, dar ştiu că am perorat în contra guvernului, a bandelor şi a asasinilor.
Omul a încercat să mă liniştească cu vorbe blînde, apoi, fiindcă sîngele îmi curgea pe pardesiul meu gris-fer, m-a dus într-o circiumă din str. Căldărari. Acolo o femeie mi-a spălat rana, a căreia urmă o am şi astăzi, şi mi-a presărat făină în creştet. Apoi am ieşit bandajat cu batista pe sub fălci.
Ce se petrecuse în ziua aceea?
Am aflat apoi că, dis-de-dimineaţă, un număr de peste 150 de alegători ai Colegiului al doilea se adunaseră la Hotel Dacia, de unde in corpore trebuiau să meargă la Primărie spre a lua parte la votarea biroului. Dar cînd au ajuns acolo, au găsit localul ocupat de bătăuşi.
Parlamentările n-au dat nici un rezultat şi alegătorii au fost puşi pe goană. Atunci au început operaţiile în stil mare. Biroul a fost luat cu asalt, alegătorii opozanţi alungaţi sau chiar bătuţi. Pană Buescu înconjurat de bătăuşi în sala de vot şi ameninţat cu stîlceala. Cerînd protecţia lui Vava Ghica, candidatul guvernamental, acesta i-a răspuns:
— Oare eu v-am cerut ieri să mă protejaţi?
Dar adevărul este că în ajun, la Colegiul I, nu se întîmplase nici o dezordine.
Nicolae Fleva era în mijlocul mulţimii cînd fu recunoscut de bătăuşi. Imediat bătăuşii s-au repezit să-1 atace. Fleva izbuteşte să se arunce într-o bîrjă, apărat de colonelii Schina şi Salmen. Dar bătăuşii se luară după el. Ajuns în stradă, sări jos şi se refugie într-un magazin de muzică.
în Românul de la 30 aprilie se face darea de seamă a bătăilor şi orgiilor petrecute la alegerea Colegiului al doilea.
Iată cîteva spicuiri:
„După ce dl. Fleva putu să scape de Urmărirea bandiţilor sărind din, trăsură în magazinul de muzică Tal, publicul, care asistase la conferinţa pentru trădarea Bucovinei, ieşind şi auzind de cele ce se petrec în piaţa
165
Ghica, mulţi, şi mai cu seamă junimea, merse ca să vadă ce se întîmplă. Sosind acest adaos de mulţime, alegătorii şi publicul prezenţi începură să strige «afară bandele».
Atunci capii bandelor ce erau în sala alegerii, şi anume Tase Scorţeanu, Mihuleţ şi unu Tănăsescu, funcţionar destituit pentru delapidare [şi alţii,] ieşind în balconul Primăriei, comandară bandelor «daţi băieţi!»
Imediat se începu goana generală.
Bandiţii năvăliră asupra alegătorilor şi spectatorilor; tinerimea universitară şi liceală mai cu osebire era obiectul unei goane speciale. Capete sparte, oameni călcaţi în picioare, tîrîţi de păr, douăzeci de bandiţi şi sergenţi poliţieneşti grămădiţi asupra unui singur om etc. O teroare generală, tobele şi trompetele sunînd, jandarmi eălări alergînd în carieră cu săbiile scoase, dorobanţi, jandarmi pedeştri, pompieri etc. etc. Dl. Petre Drago-mirescu, alegătpr la Colegiul I, fu bătut cumplit.
Dl. C. Bacalbaşa fu lăsat de bandiţi spre a fi transportat la spital unde, se zice, că astăzi ar fi murit etc. etc.ft34
Dar versiunea nu era adevărată. La spital nu am fost nici o clipă şi... pot afirma, de asemenea, că nici n-ram murit.
Acum Capitala era în paroxismul fierberii! ...
Cînd am ajuns pe strada Carol, prăvăliile erau toate închise şi cu obloanele trase. Patrule de soldaţi circulau. Prefectul de poliţie Enăchiţă Văcărescu, în uniformă de ofiţer de călăraşi, galopa către Prefectura poliţiei. Alegătorii fugăriţi nu s-au mai apropiat de biroul electoral. Rezultatul scrutinului a fost, bineînţeles^ alegerea lui Vladimir Ghica numai cu 145 voturi. Dumitru Brătianu a fntrtâait
Cea dintîi urmare a" urgiilorţeteetorale de* la 27 aprilie a fost demi-siunea in corpore a unui număr dermagistraţi de/la tribunalul Ilfov. Iată aceste demisiuni.
„Domnule ministru,
Faptele petrecute în ziua de ieri 27 aprilie 1875, cu ocazia alegerilor, bătăile, presiunile şi violenţele de tot felul comise asupra celor ce veneau să exercite drepturile lor de cetăţeni şi la cari am asistat ca martori oculari, fiind nu numai întristătoare pentru orice om care mai conservă în sufletul său un rest de respect pentru legalitate, dar încă şi înjositoare pentru magistraţii însărcinaţi cu apărarea şi aplicarea legii, vă rugăm, d-le ministru, să primiţi demisiunea noastră din posturile ce ocupăm.
Primiţi etc.
Ion Pretor, licenţiat în Drept din [Facultatea din] Paris, prim-preşe-dinte al trib. Ilfov.
I. Procop Dumitrescu, licenţiat în Drept [din Facultatea] din Paris, jude instructor trib. Ilfov.
Ciru Economu, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, procuror de secţiune trib. Ilfov.
N. H. Stoica-fiul, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, supli-ninte comercial trib. Ilfov."
84 Am verificat citatul cu: ROM., an. XIX, 30 aprilie 1875, p. 375t M Vladimir (Vova) Ghica a obţinut la Colegiul al H-lea de Ilfov 153 de voturi din 198, Dintre candidaţii liberali la acest colegiu au fost aleşi M. Kogălniceanu la Covurlui şi N. F. Furculescu la Teleorman (Deputaţii aleşi th Colegiul II, MOF., nr. 93, 29 aprilie/H mai 1875, p. 2207).
166
Urmează apoi a doua demisiune. ? „D-lui ministru al Justiţiei, ^ j
în faţa declaraţiunilor colegilor noştri I. Pretor, Procopie Dumitrescu» Ciru Economu, N. H. Stoica etc., bazaţi pe încrederea reciprocă, ce a existat întotdeauna între noi şi în faţa imposibilităţii d-a se constata judi-ciarmente faptele expuse de dînşii deoarece Consiliul de Miniştri s-a substituit d-lui prim-procuror, vă rugăm, d-le ministru, să primiţi demisiu-r nea noastră din posturile ce ocupăm.
Primiţi etc.
M. Poenaru-Bordea, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, preşedintele trib. Ilfov, secţia III civilă.,
•G. Constantinescu, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, membru trib. Ilfov, secţia I civilă.
M. Zenidi, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Bucureşti, membru civil pe lîngă trib. comercial Ilfov^
7. Darvari, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, supleant civil pe lîngă trib. corn. Ilfov.
7. Vilacros, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, procuror Ilfov.
7. Creţeanu, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Bucureşti, jude instructor trib. Hfov.
7. Macca, licenţiat [în Drept din Facultatea] din Paris, supleant secţia I corecţională Ilfov."/
Şi ziarul Românul adăoga:
„Ministrul Justiţiei a refuzat de a primi aceste două demisiuni sub cuvînt că ele sunt o manifestare politică. Aşadar orice magistrat care nu se va îmbrăţişa cu bandiţii este un răzvrătitor."3^
Au urmat apoi un număr de alte demisiuni, precum acelea ale d-lor C. G. Politimos, C. Nacu, B. Arvanezu, Anton Carp, Grigore Brătianu etc., precum şi alte numeroase demisiuni din ţară.
Alegerile pentru Colegiul I şi II de Cameră se făceau în localul primăriei de pe calea Şerban-Vodă, astăzi dărîmat.
Alegerile pentru Colegiul al III-lea se făceau în 5 secţiuni şi anume:
Culoarea roşie: secţiunea I-a, în localul primăriei unde era şi biroul central al alegerii;
Culoarea galbenă: secţiunea II, în localul ofiţerului de stare civilă din str. Armenească;
Culoarea verde: secţiunea III, în localul cancelariei ofiţerului stării civile din str. Belvedere j
Culoarea albastră, secţiunea IV, în localul ofiţerului stării civile pe str. Radu-Vodă, casele d-nei Natalia Fănuţă.
Culoarea neagră: secţiunea V, în localul ofiţerului stării civile, casele lui Nicolae Andronescu, str. Remus 3, suburbia Lucaci.
Alegătorii din Olteniţa: secţiunea VI, peste tot 403 alegători votau în localul mănăstirii Radu-Vodă.
36 Cele două demislunt, numite „acte memorabile, provocate de ororele regimului actual" au apărut fii ROM., an. XIX, 28, >29; aprtlifr 1875, p, 371, precum şi în celelalte jurnale liberale. Este evident că demlsiunile respective — cu mare răsunet în epocă — au contribuit -ele la erodarea regimului conservator si la o creştere a popularităţii grupărilor liberale ;dm opoaiţîe; îndeosebi printre tinerii intelectuali ai vremii.
187
Secţiunea VII: compusă din alegătorii din Sabaru, Negoieşti, Mostiş-tea, Znagovu şi Dîmboviţa, peste tot 601 alegători, votau în localul şcoalei de băieţi no. 3, din casa Poenărescu de pe strada Justiţiei, suburbia Antim.37
Primarul Capitalei, G. Mânu, viitorul general G. Mânu, afişă a doua zi următorul „apel către cetăţenii Capitalei":
^Dezordinile regretabile ivite ieri în jurul ospelulul comunal38, cu oca-ziunea alegerii deputatului Colegiului II, ne impun datoria de a face apel la bunul simţ şi patriotismul cetăţenilor şi a-i consilia să se abţie de la manifestaţiuni zgomotoase şi violente cari, dacă s-ar repeţi şi la viitoarele colegiuri, ar compromite liniştea publică. ■
Lăsaţi pe alegători a merge la vot şi a-şi exercita în pace drepturile politice. •
Primar: G. Mânu."39
Alegerea Colegiului al 3-lea se anunţă foarte îndîrjită. Dacă la Colegiul II unde votau oarecum proprietarii şi fruntaşii comerţului s-au putut petrece astfel de presiuni şi violenţe, ce va fi la Colegiul al 3-lea.
Din ajun, noi, „Comitetul studenţilor", spre a împărţi forţele poliţieneşti a doua zT, am imprimat şi am împărţit, printre studenţi şi cu grija de a cădea în mîinile poliţiei, următorul aviz}
„Toţi studenţii sunt înştiinţaţi că mîine marţi 29 aprilie, la ora 6, să se întrunească în cele 5 localuri hotărîte spre a porni către localurile de vot.
Comitetul studenţilor"
Conform bunului obicei al pămîntului, birpurile pro^worii -se luau cu asalt. Cei cari veneau mai devreme, şi de,ohicfei era,poî|ţia, Ocupau.localul şi împiedecauTpe' ad/yerişarjf ^^b^^f'.Ja/ff^^-cb^diţţi, biroul definitiv era întotdeauna al primului-*pcupant..Apoi, cuţţi operaţiile durau cîte 2 zile, peste noapte, se opera.fraqdgşi alegerea^^era, aproape fără excepţie, în favoarea partidului care li^se pirpul,.    t      1 ;
Pentru alegerea Colegiului alr3r-leâ!d^ Bucureşti (Ilfov), poliţia a putut pune mîna pe birourile culorilor negrii, galben şi albastru, cît şi pe cele 2 secţii unde votau ruralii. Insă j^oul central al culoarei de roşu cît şi biroul culoarei de verde fură luaie de liberşlL
La roşu, preşedinte al biroului,a fpsţ ales Pantazi Ghica, om de litere •şi frate al lui Ion Ghica. La verde, însă, a fost bătaie mare.
Grigore Serurie, vechi elector şi .admirabil organizator politic, îşi disciplinase perfect culoarea. Dis-de-diminea^â/de cu noapte, chiar, ocupă lo-
37 Datele notate de Bacalbaşa sînt exacte, cu singură'deosebire că secţiunea a IlI-a a Colegiului al III-lea îşi avea sediul Tr-pofcrţviţ «9#||gjl3ării oficiale de la începutul lunii aprilie — în localul Ateneului „de pe lîngă anfr£.ul;[== intrarea} grădinii Cişmigiu" {Zilele şi localurile in cari se vor face'tn ^Bucureşti' alegerile de deputaţi şi alegerile delegaţilor Colegiului IV, TEÎi.i,kan.' V,:-ti' aprilie 1875, p. 3).
38 A primăriei. ■''   '. . i..f;;-v;v
39 Apelul a fost reprodus de Bacalbaşa după; ROM<, ţm. XIX, 30 aprilie 1875, p. 375. Mai drastic, guvernul conservator va lansa prin ^oratorul oficial un apel la linişte mult mai ameninţător: „Guvernul crede de a sa datorie de a prevesti că cu ocazia alegerilor ce vor avea loc pentru Colegiul al III-lea este decis a asigura libertatea votului şi de a manţine ordinea prin toate milloacele legale de care dispune" (MOF., nr. 93, 29 aprilie/11 mai 1875, p. 2206—2207)-
40 După cum am mai amintit, birourile provizorii şl apoi cele definitive ale secţiunilor. electorale se formau din rîndurile alegătorilor prezenţi în dimineaţa primei zile a scrutinului în localul de vot (Art. 55 şi -56- ale legii electorale din 1836).
m
calul de vot cu 150 de partizani. Cînd au venit adversarii, au găsit localul plin. O luptă disperată s-a dat Biroul fiind la etaj, oamenii poliţiei în cap cu bătăuşii s-au urcat sus îniuruş, dar cei de sus, înarmaţi cu bastoane şi cu ardei pisat, răspundeau chiorînd pe asaltatori. îmi amintesc că se vorbea atunci de un fierar care făcuse minuni de vitejie respingînd el singur atacul bătăuşilor celor mai dîrji. .
Bătăuşii, văzînd că nu pot izbuti să ocupe biroul, au schimbat tactica: s-au dat jos, şi au început să bombardeze pe cei dinăuntru cu pietre şi cărămizi. Toate geamurile localului au fost sparte, precum şi cîteva capete. Dar biroul a rămas în mîna lui Serurie.;
Dîndu-se alarma, a dat fuga la faţa locului şeful suprem al bandelor, vestitul Popa Tache. Dar marele elector a avut o soartă destul de tristă, liberalii îl pîndeau şi îl aşteptau. De îndată ce Popa Tache apăru, agenţii liberalilor îl atacară aruncîndu-i cu ardei în ochi. Bietul popă abia putu să scape de o zdravănă păruială, trecînd Dîmboviţa cu picioarele.
Eu, fiind invalid, n-am putut participa la luptele din ziua aceea. Eram internat în Institutul Heliade şi directorul, Ştefan Velescu, care avea răspunderea, m-a împiedecat să ies. Apoi, d-rul Felix, care a fost chemat să mă îngrijească, mi-a interzis de asemenea să părăsesc odaia. Afară de cap, care era rănit, aveam braţul stîng umflat, braţul cu care îmi apărasem capul. Dar în oraş au fost drame.
La culoarea de galben a fost bătaie mare şi şarje de cavalerie. Fiindcă poliţia ocupase biroul iar bandele alungau pe alegători de la vot, aceştia, în număr de peste 300, au dat asalt localului. Atunci au fost chemaţi jandarmii călări, cari au venit în cap cu comandantul lor, căpitanul Tulea. Căpitanul Tulea primind ordinul să şarjeze pe alegători, unul dintre aceştia, un croitor, văzîndu-se ameninţat ca să fie răsturnat de calul acestuia, îi apucă calul de dîrlogi: căpitanul Tulea ripostă cu o lovitură de sabie, crestîndu-i urechea.
Dîndu-se de ştire la statul major al opoziţiei, Nicolae Fleva şi Ion Cîmpineanu veniră să restabilească liniştea.
La culoarea de roşu, la ospelul comunal, însă, au fost lucruri grave.
Vestitul cap de bandă, fiorosul Ilie Geambaşu, dimpreună cu un alt bătăuş de talie erculeană, Temelie Trancă, apărură beţi în vecinătatea localului Primăriei şi intrară într-o circiumă. Bătăuşii erau beţi şi veneau de pe la celelalte secţii unde operaseră. De cum fură semnalaţi, circiuma fu asediată.
în ziua aceea mai multe mii de oameni staţionau împrejurul Primăriei, prin piaţă şi pe calea Şerban-Vodă.,
Ilie Geambaşul avea mulţi duşmani, pe mulţi îi bătuse, multora le necinstise femeile, pe toată lumea o teroriza la mahala. Nu e de mirat, dar, că ura dezlănţuită se abătu asupra lui. într-o clipă fu atacat, înconjurat şi doborît. Ilie primise un glonte de revolver şi o împunsătură de cuţit. Temelie Trancă fu lovit cu aceeaşi furie. De îndată ce ş-a'aflat despre prezenţa Qeambaşului, valurile mulţimii se abătură asupra eîrciumii. Unii s-au înarmat cu bastoane, ciomege, pietre, alţii au scos parii de pe marginea Dîmboviţei, eăcî pe vremea aceea gîrla curgea joasă puţin mâl spre nord şi era, pe aiojcurea, împrejmuită cu Uluci. '.:'„ .'■ ■   ,, 0'
Mulţimea năvăli în^şîrciumă Şi P pocnitura derevolver se auzi. G#aim-basul căzu fără să sufle41,,dar Temelie Trancă, care avea o statură-de Herţ-
■ >• ■ ■       ■■ - .,   •ry. ;t,
41 Ilie Geambaşu (Ilie Tabacu) era unul dintre cei mai vestiţi bătăuşi electorali ai epocii, o adevărată teroare a străzilor bucureştene; l-am găsit' «efîţionat
169
cule, rezistă mult şi fu copleşit. Erau atîtea răzbunări adunate acolo, încît nu-i fu eu putinţă să scape. Temelie Trancă fu dbborît, lovit, călcat în picioare, strivit. Dar atît de puternic era omul acesta, că zăcu o lună întreagă în spitalul Colţea, cu toate că medicii îl condamnaseră din prima zi. în sfîrşit îşi dete obştescul sfîrşit.
Cînd a murit, noi „Comitetul studenţilor", am tipărit anunţuri mortuare astfel libelate:
„Noi jalnicii Lascăr Catargiu, general Florescu, Vasile Boerescu etc. anunţăm moartea bravilor noşti Ilie Geambaşu şi Temelie Trancă, morţi întru partid în zilele de ... şi de ... Rugaţi-vă pentru ei.",
Iar un poet de oarecare talent, anume Nicolae Safir42 a scris-următorul epitaf:'
Aicea răposează cu jale, în vecie, Ilie zis Geombaşul şi Trancă Temelie, Ei fură-n a lor viaţă iluştri cauzaşi Vestiţi în reteveie şi groaznici ciomăgaşi.*?
Moartea lui Ilie Geambaşul şi strivirea lui Temelie Trancă exaspera presa guvernamentală şi chiar pe guvern. O violentă campanie de presă începu şi guvernul se hotărî să reprime. Se făcură mai multe arestări spre a se descoperi acela care trăsese cu revolverul în Geambaşul, dar fără rezultat.44 Nicolae Fleva fu arestat ca instigator al omorului şi al dezordinii. Iată ce scria iîomântiîasupra acestei arestări:
„Astăzi dimineaţă dl. Fleva mergînd la dl. judecător de instrucţie, fu arestat Şi Mwns; la poliţie; d-aei sub es&Srtă â, două companii de infanterie comandate de tosuşititeeo^^ jos ţtx p^is grab-
nic, din nou la dl. jaăie&fa'-M rettfft%''l£ po-
liţie sub aceeaşi înaltă escortă, ⧠unde-'fl'#âm^aSS?$n' trffeur^creyean) la Văcăreşti."48 ,
Dl. Fleva, dus de guvern cu alai domnesc la judele .instructor şi la poliţie, este ţinut la secret. Mai toţi arestaţii au ziua şî noaptea lacăte la celulele lor de la Văcăreşti.
în presă şi în 1871, alături de alţi indivizi de aceeaşi teapă („bandiţii Ilie Geambaşul, Deciu şi Dumitru Gheţu" — Deciu fiind finul lui Geambaşu — TEL., an. I, 19 mai 1871, p. 1). După moartea violentă a lui Ilie Geambaşu, regimul conservator a încercat să-1 prezinte pe acesta ca pe un „proprietar" cinstit, victimă nevinovată a agenţilor electorali liberali; presa liberală a răspuns însă cu argumente indubitabile, amintind (cu date concrete) zecile de procese de -vioj* scandal, vătămare corporală pe care acesta le avusese în perioada 1870—1875 (Ion Dendrino şi Ciru Oeconomu, Ilie Geambaşul, TEL., an. V, 5 iunie 1875, p. 3).
42 Poetul Demetru Nicolae Saphir (1847—1888-), epigon al lui Bolintineanu, în anii aceştia apropiat de cercurile liberale, fusese, pare-se, Tedactor al revistei Oltul, dirijată de Al. Macedonski. Poate puţin timp îl vom reîwttlni în primele cercuri socialiste româneşti. <
43 Epitaful, semnat cu iniţiala X. a apărut, într-o versiune puţin deosebită de aceea reprodusă de Bacalbaşa, în Ghimpele: „Acilea reposează cu jale, în vecie / Ilie zis Geambaşul şi Trancă Temelie. / Ei furâ-n a lor viaţă vestiţii sugători / Eroi. cu bîta-n mînă şi groaznici luptători. / Ii plînge popa Taohe, îi plînge Beizadeaua, / Ii plînge boieritul, căci îi ţinea ortaua. / Ei singuri puteau numai să scoată deputaţi / Aleşi prin teşcherele, cu ţuică botezaţi" (X., Epitaful ce se va pune pe mormîntul lui Ilie Geambaşu şi Temelie Trancă, Ghimpele, ân. XVI, 11 mai 1875, p. 3). Nu avem certitudinea că autorul acestor versuri este D. N. Saphir.
44 T. Greceanu şi Ion Dumitru, acuzaţi de uciderea lui Geambaşu şi Temelie, au fost achitaţi în septembrie 1875 de către Curtea cu juraţi din Bucureşti (TEL., an. V, 23 septembrie 1875, p. 1).
45 ROM., an. XIX, 1 mai 1875, p. 380.
170
Pentru ca un om ca Nicolae Fleva să fie maltratat în felul acesta, să fie purtat pe jos şi în pas grabnic între două companii de soldaţi pe străzile Capitalei de colo pînă colo, erau două motive, întîiul îndîrjirea din tabără guvernamentală, al doilea temerea că Fleva să nu fie liberat de mulţime. -
Ziarul guvernamental Presa, organul lui Vasile Boerescu, ministrul de Externe, într-un articol violent aproba arestarea lui Nicolae Fleva, numin-du-1 cap de bandă. Fleva răspunde prin următoarea scrisoare publicată în Românul de la 1 mai» ''
„Domnule redactor,
Ştiu că cele ce se relatează în ziarul oficios al bandiţilor nu merită nici o dezminţire deoarece publicul român cunoştea că tot ce iese din pana acestor conştiinţi vîndute nu este decît calomnie şi neadevăr. Dar indigna-ţiunea nu mă poate opri de. a releva cele scrise de dînsul cu ocazia alegerilor din Capitală în no. său de 9zi.:
Se zice în acel ziar că în capul a 300 bandiţi aş fi mers de la primărie la culoarea de galben, spre a lua urna care fusese, prin forţă şi înşelăciunea poliţiei, răpită alegătorilor. . ,
Ceea ce vă rog şă faceţi cunoscut este că la galben am mers în trăsură cu dl. Cîmpineanu, după ce .acei 300 alegători erau acolo, unde s-au găsit indignaţi ca oricine se vede victima fărădelegii, şi că numai cuvintele de împăciuire ale amicului meu Cfinplneanu au putut să liniştească şi să evite vărsarea unui sînge inocent; Perîtrtt aceasta mă refer la onoarea d-lui Bagdad care era acolo [şi care va recunoaşte" aceasta ca un omagiu datorit Adevărului].
Cît pentru epitetul de cap de bandă ce mi se aruncă de cei de la Presa, dacă masa alegătorilor români au ajuns să fie trataţi astăzi ca bandiţi în ţara lor, eu nu pot rîvni la alt titlu-şi onoare mai mare decît a fi capul lor şi a împărtăşi această onoare, cu filil Gîmpineanului46 care a ajuns [şi el] a fi tratat de cap de bandă de acei ce s-au hrănit în grajdurile părintelui
Său.«47
Această scrisoare a făcut mare zgomot pe vremea aceea, mai ales pentru ultimile cuvinte adresate fui Vasile Boerescu, despre care se spunea că ieşise dintr-o poziţie foarte umilă,48
Arestarea lui Nicolae Fleva provoacă p mare agitaţie în Bucureşti. Intelectualitatea era indignată, tineretul se agita, mahalalele erau în mare fierbere. Tot felul de veşti sinistre începură să circule.
Conform legii, biroul electoral de la Primărie fiind biroul central, acela libera certificatele aleşilor, însă acest birou era în mîna opoziţiei. Astfel că au fost proclamaţi două rînduri de deputaţi: unii proclamaţi de către biroul central, dar numai în numele - coloarei de verde şi de roşu, ceilalţi proclamaţi de către celelalte 3 secţii.49
46 Tînărul liberal Ioan Câmpineanu (1841—1888) era fiul lui Ioan Câmpineanu (1798—1863), boier luminat, unul dintre fondatorii „Societăţii Filarmonice" în 1833, fruntaş al boierimii liberale, participant la revoluţia din 1848.
47 ROM., an. XXX, 1 mai 1875, p. 380.
48 Tatăl lui Vasile Boerescu, venit din Banat în România liberă şi lipsit de mijloace materiale se angajase la Bucureşti ca intendent boieresc, probabil în slujba lui Ioan Câmpineanu. Fiul său studiase Dreptul la Paris, beneficiind de ajutorul negustorului Ion Hagi Tudorache (v. Apostol Stan, Vasile Boerescu, Bucureşti, 1974).
49 Au fost proclamaţi ca aleşi candidaţii liberali, de către secţiunile I (roşu), şi III (verde) şi candidaţii conservatori de către secţiunile II, IV, V, VI şi VII,
171
Candidaţii guvernamentali cari au intrat în Cameră erau: prinţul Dini itrie Ghica, Const. Blaremberg, Dobre Nicolau, Ştefan Ioanid, Gr. Păucescu şi D. Gherman.
Candidaţi opozanţi proclamaţi de biroul central erau: Stancu Bechea-nu, Eugen Stătescu, Ion Cîmpineanu, N. Fleva, Remus Opreanu şi dacă nu mă înşel, G. Danieleanu.50
[Tineretul nu putea primi arestarea lui Fleva, de aceea o hotărîre aproape generală fu luată: să liberăm pe Fleva din Văcăreşti.
Iată cum am voit, în naivitatea noastră, să executăm această idee.
Conducătorii mişcării studenţeşti, cari, bineînţeles, erau agenţi ai partidului liberal ne convoacă într-o seară în localul ziarului Alegătorul liber. Administratorul ziarului era Grigore Serurie, Alegătorul liber era instalat în casa Slătineanu, actuala casă Capsa.
îmi aduc aminte că am venit cu toţii înarmaţi, care cu un revolver, care cu un pumnal, care cu un box. Eu, de cînd cu bătaia de la Colegiul ai 2-lea, renunţasem la baston şi-mi'luasem un box.
De afară veneau zvonuri sinistre.' Patrulele de cavalerie se plimbau pe străzi şi se zvonea că la noapte va fi revoluţie, că în mahalale e mare fierbere, că Dealul Spirii şi Tabaci' pornesc către centru, că alte mase se îndreaptă către Văcăreşti spre a Hb%aipe;Fleva.
Din minută în minută surescitarea^ creştea.
Se ţineau cuvîntări înflăc%ate>;^iiSe;discuta în ce chip am putea libera pe Fleva chiar în noaptea aceea* ,.
îmi amintesc că cel mai înflăcărat era un domn Zăgânescu. Acesta propunea lucruri extreme.-El era de,p*r«re &. să pofnim in corpore către Văcăreşti; el, carcera un bun gimnasttcyse'va orca pe stîlpii telegrafului şi va tăia firul pentru caucei de la închisoare săf nu dea alarma. Bineînţeles toate acestea erau nuniai copilării; Atîta îndrăzneală începu să dea de bănuit. ' ' '   • '
Cu spiritul nostru bănuitor, am şi conchis că Zăgănescu este un spion al poliţiei. Bineînţeles că poliţia avea cel puţin un spion printre noi, căci era sigur că poliţia avusese cunoştinţă de întrunirea noastră. La un moment dat cineva vine să ne anunţe că poliţia mişună prinprejurul casei şi că va invada înăutru. Cum în toate mulţimile sunt şi destui fricoşi, aceştia sfătuiră să ne retragem cît mai repede.
Grigorie Serurie a înţeles din atitudini şi din discuţii că nu e nimic serios, de aceea ne-a sfătuit să lăsăm în local toate armele ce aveam asupra noastră şi să ne retragem cîte unul. Ceea ce am. şi .făcuţi Toţi ne-am aruncat arsenalul în coşul sobei şi, apoi, în cea mai mare,tăcere, ne-am strecurat prin strada Nouă, actuala Edgar Quinet. • ,
care au refuzat să prezinte urnele la secţiunea I, unde era şi „biroul principal al alegerii". Ulterior, cînd s-a pus problema validării alegerii, Adunarea Deputaţilor i-a declarat aleşi pe candidaţii conservatori, prin cumularea, cum era şi firesc, a voturilor exprimate de toate cele 7 secţiuni (MOF., nr. 119, 30 mai/11 iunie 1875, p. 2601, şedinţa Adunării Deputaţilor din 23 mai 1875).
50 Candidaţii conservatori primiseră în total între 2 792 şi 2 796 de voturi, iar cei liberali între 927 şi 940 voturi, dovadă clară că fiecare obţinuse aproape unanimitatea voturilor în secţiunile controlate de partizanii lor politici. Dacă liberalii au înregistrat un eşec în Capitală, ei au cîştigat însă toate cele trei locuri de deputaţi la Colegiul al III-lea de Dolj (A. Stolojan, I. C. Brătianu, A. Candiano-Popescu) (Deputaţii aleşi în Colegiul III, MOF., nr. 95, 1/13 mai 1875, p. 2239).
172
f4       Acţiunea şi agitaţia opoziţiei
Demisiunile magistraţilor curg, dar guvernul le respinge pe toate. Ziarele opoziţiei sunt pline cu telegrame şi scrisori de felicitare către magistraţi. Se pun la cale banchete, manifestaţiuni şi organizarea opoziţiei într-un mare partid cu un program de acţiune şi de guvernămînt.
Opoziţia hotărăşte să dea un mare banchet magistraţilor demisionaţi. Acest banchet este dat şi la el participă toate notabilităţile opoziţiei, precum: Dumitru şi Ion Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, M. C. Epureanu, Blaremberg, Cîmpineanu, Stătescu, G. Vernescu, Pake Protopo-pescu etc.
Cel dintîi toast 1-a ridicat G. Vernescu, la care a răspuns C. Nacu.
Dl. Danieleanu (Danielopolu) a ridicat un toast pentru întrunirea tuturor bărbaţilor pe terenul principiilor de libertate şi democraţie, la care a răspuns Mihail Kogălniceanu..
Au mai vorbit Nicolae Blaremberg, Ion Brătianu, Stătescu, Cîmpineanu, Ion Ghica etc.51
Iată, ca mostră a elocinţei vremii, toastul lui N. Blaremberg:
„In minutul cînd atîţi fii vitregi sfîşie cu mîinile lor impii sînul matern al ţării, ne rămîne o mîngîiere ş-o mîndrie, aceea de-a vă putea arăta!
Simţimintele ce ne animează în acest moment ne sunt aşa de comune încît ne putem înţelege şi cu jumătate vorbele... Divorţul între guvern şi naţiune este astăzi consumat, este complect şi irevocabil. Fericiţi dar acei ce în această ocaziune au ştiut să se ranjeze52 în partea naţiunii! Viitorul e al lor, căci guvernele trec şi naţiunea rămîne! ...
închin, dar, în sănătatea magistraţilor demisionaţi, floarea şi podoaba noii generaţiuni, închin pentru toţi acei ce, în măsura puterilor lor, sunt hotărîţi a lucra la restaurarea dreptăţii şi libertăţii în România! închin, în sfîrşit, la acel scump absent, la acel om de inimă şi de talent (N. Fleva), de care recea închisoare, persecuţia şi arbitrarul ne despart."53
Aceste alegeri cari au pasionat atît de mult Capitala şi ţara întreagă, aceste alegeri cari au fost punctul de plecare al întregii transformări politice din România, au avut răsunet pretutindeni unde erau români. Studenţimea română din Paris era şi ea, în mare majoritate, sub influenţa ideilor liberale cari năvăleau asupra conştiinţelor.
Aceşti studenţi au trimis magistraţilor următoarea adresă de felicitare. O public cu toate iscăliturile, ca un document interesant:
„Onorabililor magistraţi demisionaţi, Onoare vouă!'
Magistraţi demni, aţi pus demnitatea ţării mai presus de interesele voastre.
Demisiunile voastre sunt protestaţiunea dreptului contra fărădelegii.
Prin purtarea, voastră aţi aruncat strigătul de alarmă, care ne va păzi de prăpastie. In aceste momente de suferinţi curnplite, aţi răspîndit un balsam dătător de viaţă pe rănile sărmanei Românii.
51 Banchetul a avut loc. la 6/18 mai 1875; dintre participanţii mai importanţi Const. Bacalbaşa 1-a omis pe Dimitrie Sturdza. '
52 De la fr. ranger, a se aşeza, a se rîndui,
53 Am verificat toastul lui N. Blaremberg cu Alegătorul liber, an. 1, nr. 39, 9 mai 1875, p. 1.
14*
173
Aţi sacrificat fără ezitaţiune funcţiunile, poziţiunile voastre; acest sacrificiu este însă timpurariu.,
Nu e departe momentul în care acţiunea puternică a oamenilor oneşti va şti să zdrobească instrumentele de corupţiune cari împing ţara spre pieire.
Încă o dată: Onoare vouă! V-aţi împlinit datoria.
Curagiu, perseverenţă şi la revedere în curînd.
(ss) Ştefan D. Marinescu, T. Bancu, George Lambru, Ion T.Demetreseu, Ion N. Guran, C. C. Cantacuzino, Mihail Ioan Demetrian, Vasile C. Vîr-nav, George Bursan [fiu], G. C. Cantacuzmo^G. D. Milion, Const. C. Arion, Nic. Vas. Pleşoianu, Mircea C. A. Rosetti, Al. P. Tătăranu, Urseanu Vale-rian, Vasile R. Rusescu, Const. N. Guran, >D. Protopopescu, G. A. Morţun, N. P. Romanescu, R. Sturza, Vintilă C. A. Rosetti, [Ioan G. Romniceanu, G. KavaliotU], C. Rîmniceanu, G. I. Sion, C. Agarici, Panteli G. Obedenaru, dr. I. Carp, G. Baltă, C. Stamatin, C. Stoicescu, Al. Cottescu, C. Botez, G. A. Dimopolu, Orest Buzdugan, G. M. Stroici, Elie Niculescu, Chi-riţă Stătescu, Nicolae Geblescu, Corlătescu, N. S. Lipati, C. Drăgulinescu, Horia C. Rosetti, C. Stoienescu, C. Popovici, C. Scarlat Vîrnav, I. Carca-leţeanu, C. D. Vartiadi, D. Culcer, A. Antonescu, Paul Eleuteriad, T. Că-mărăşescu, C. C. Constantinescu, A. P. Dumitrescu, Basiliu Manoilescu, N. Hasnaş, D. Stoicescu, S. Miculescu, G. Tîrnoveanu, Pădeanii, M. Cosmescu, C. M. Tătăranu, D. Gîrleşteanu, S. C. Teodorescu, D. Petreanu, A. Atana-sovici, Ion Tăuşanu, C. Sturza, G. Dărmănescu, M. H. Caracostea, dr. Al. Vlădescu".5*
Să mă reîntorc acum. la celelalte evenimente petrecute în Capitală înainte de perioada electorală de care vorbim.!
huni, la 23 martie, s-^au întrunit în saloanele Hotelului Dacia proprietarii, cari au hotărît înfiinţarea unei societăţi de asigurare mutuală. Co-misiunea aleasă spre a discuta statutele a fost compusă din Ion Ghica, Al. Golescu, Ion Brătianu, D. Cornea, D. Sturdza, Jacques Elias şi Em. Protopopescu Pake.5S|
Ziarele anunţă că la înmormîntarea marelui filoromân Edgar Quinet, petrecută atunci la Paris, au asistat peste 100 000 oameni.56
Domnul G. Meitani, fost prefect şi deputat, a fost împămîntenit de Cameră. Ziarele opoziţiei întreabă ce se fac cu actele făcute de d-sa ca prefect şi de legile votate de d-sa pe cînd nu era încă român.57
Cititorii au observat poate că C. A. Rosetti n-a figurat pe lista candidaţilor din Bucureşti. Iată motivul: C. A. Rosetti, care locuia la Paris,
54 Scrisoarea — datată „Paris, 22 mai 1875" — a apărut în: TEL., an. V, nr. 939, 15 mai 1875, p. 1 şi în Alegătorul liber din 19/31 mai 1875, p. 2.
55 Ştirea a fost reprodusă de Bacalbaşa după Alegătorul liber, an. I, 26 martie 1875, p. 1. Comisiunea, în componenţa notată de el, a fost aleasă pentru „a redacta definitiv statutele" şi nu pentru „a le discuta". Iniţiatorii „societăţii de asigurare mutuală" erau toţi liberali, iar acţiunea lor se încadra în lupta înverşunată pe care burghezia română, reprezentată de grupările liberale, o ducea în aceşti ani pentru înlocuirea — în plan politic — a guvernului conservator şi, totodată, pentru crearea — în plan economico-financiar — a unor instituţii bancare viguroase, care să contribuie la creşterea şi consolidarea puterii ei economice.
56 Edgar Quinet a murit la 15/27 martie 1875 iar înmormîntarea sâ a avut loc la 18/30 martie 1875. „Această ceremonie funebră — nota Românul — a avut aspectul unei importante şi liniştite manifestări republicane" (ROM., an. XI; 25 martie 1875, p. 272). El era căsătorit din 1852 cu Hermiona, fiica lui Gh. Asachi.
57 ROM., an. Xţfy23 martie 1875, p. 267.
174
a refuzat candidatura pe care s-a grăbit să i-o propună comitetul electoral al opoziţiei.
Iată ultimele cuvinte ale scrisoarei sale de refuz: „Timpii de astăzi chemînd la această înaltă funcţiune pe membrii cei mai distinşi ai noilor generaţiuni, sunt dator a mă da în lături".
Dar adevăratul motiv al refuzului era acela că Rosetti era nemulţumit de felul în care lucra opoziţia.
Parlamentul se deschide. Preşedinte este ales Dimitrie Ghica.
După cîteva săptămîni de hărţuieli, vine în faţa Camerei concesiunea pentru facerea căii ferate Ploieşti-Predeal. Această'chestiune, numită chestiunea Crawley, după numele concesionarului englez care a fost agreat de Cameră, a pricinuit un mare scandal şi a contribuit mult la discreditarea şi la prăbuşirea regimului.
iîn Cameră, conservatorii se împart în două tabere şi se combat furios. Ion Lahovary, într-un moment de indignare, declară că asupra acestei concesii s-a deschis un Sultan-Mezat.88i
O societate română cu capital de peste 60 milioane se formează spre a lua concesiunea. Bineînţeles avem a face cu o armă politică. Acţionarii, cari sunt toţi fruntaşi politici, adresează preşedintelui Camerei o cerere de concesiune semnată de Ion Brătianii, Ion Kalenderu, Grigore Eliad şi D. Sturdza.
Guvernul susţine ca să se dea concesiunea unui consorţiu străin. Mai este un consorţiu reprezentat prin englezul Crawley. Raportor al proiectului de lege în Cameră este Vasile Alecsandri. Este curios de văzut cum îl combate Petre Carp, tovarăşul politic de la „Junimea". Vasile Alecsandri combate în raportul său propunerea lui Crawley. Petre Carp spune:
„Descrierea pe care o face raportorul despre proiectul Crawley este demnă de poetul transformat astăzi în raportor de lucrări publice. Ministrul combate traseul Crawley, raportorul e ademenit de idei poetice dar nu reale, unde e dar mijlocul de a ne forma convicţiunea?"59
Ion Brătianu şi Alecu Catargiu au cerut votul pe faţă la votul în total, dar biroul a pus votul secret.60 Convenţiunea a fost admisă, după fur-
88 în şedinţa Adunării Deputaţilor de sîmbătă 21 iunie/3 iulie 1875, Ion Lahovary, încercînd să demonstreze că nu organul legislativ era menit să arbitreze ceea ce numea el o licitaţie între mai multe societăţi specializate în construcţii de căi ferate, afirmase: „Nu ne putem noi transforma aici în tribunal, în secţiunea III, în sultan mezat; acestea nu sunt de competenţa noastră" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 21 iunie 1875, MOF., nr. 141, 1/13 iulie 1875, p. 3177).
59 Vasile Alecsandri, în calitate de „raportor al comitetului de delegaţi ai Secţiunilor", comitet însărcinat să-şi spună părerea asupra ofertelor prezentate pentru construcţia căii ferate Ploieşti—Predeal, se pronunţase, In şedinţa din 20 iunie/2 iulie 1875 a Camerei în favoarea firmei londoneze G. B. Crawley, care construise o linie ferată prin munţii Caucazului şi alta la Veracruz, în Mexic. P. P. Carp, în şedinţa Adunării Deputaţilor din 22 iunie/4 iulie 1875, cohsiderînd că nici un proiect prezentat nu poată fi acceptat, se referise cu ironie la raportul lui Vasile Alecsandri: „Talentul de poet, transformat în raportor de lucrări publice!... Recunosc autoritatea ilustrului om care stă astăzi la tribună; fosă mărturisesc că acea autoritate, în materie de lucrări publice, pentru mine nu are nici o valoare" conchizînd: „Cum .voiţi dar, d-lor, ca să-mi formez eu o convicţiune? Pe de o parte d. ministru al Lucrărilor Publice declară că nu este o bază serioasă; pe de, altă parte d. raportor se lasă a fi ..ademenit de idei mai mult poetice decît reale,.. (Adunarea Deputaţilor. Şedinţa de la 22 iunie IS75, MOF., nr. 142, 2/14 iulie 1875, p. 3200). -
60 Discuţiile în Adunarea Deputaţilor, tn legătură cu construirea liniilor ferate Ploieşti—Predeal şi Adjud—Tg. Ocna au fost înverşunate (la ele au participat
175
tunoase dezbateri şi după ce Ion Lahovary a declarat în Cameră că asupra acestei Convenţiuni s-a deschis un Sultan-Mezat, cu 62 bile contra 46, adică cu 9 voturi majoritate.61
în ziua de 24 mai Nicolae Fleva este liberat din închisoare în urma ordonanţei de neurmărire.62
Ziarele opoziţiei publică sub titlu Programa actul de constituire al coaliţiei parlamentare. J^.cest act e semnat de: M. C. Epureanu, L Q, Bră-tianu, M. Kogălniceanu, Al. G. Golescu, G. Vgrnescu, Take Ahastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, An. Stolojan, G. Chiţii, C. G. Peşacov şi N. F. Furculescu.63
P. P. Carp, G. Vernescu, V. Alecsandri, Al. Catargiu, I. C. Brătianu ş.a.): întrucît linia ferată Ploieşti—Predeal trebuia terminată pînă în august 1878, cînd, potrivit convenţiei cu Austro-Ungaria, urma să se facă la Predeal joncţiunea cu reţeaua de căi ferate austriece, guvernul a insistat pentru votarea în acea sesiune a concesiunii. Mai mulţi deputaţi, printre care A. C. Catargiu, Candiano-Popescu, N. Blaremberg, G. Exarhu, Vî. Ghica ş.a. au cerut „votul pe faţă" fiind susţinuţi şi de I. C. Brătianu („Dacă e lucru curat, să se facă pe faţă, înaintea ţării"), dar votarea s-a făcut, în cele din urmă, tot cu „bile" (bile albe=pentru, bile negre=contra).
sl In Adunarea Deputaţilor controlată de conservatori concesiunea construcţiei liniilor ferate Ploieşti—Predeal şi Adjud—Tg. Ocna a fost acordată companiei londoneze G .B. Crawley, cu 62 de bile albe; contra 48 de bile negre, deci cu 7 voturi mai mult decît majoritatea absolută de: 53 de voturi (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 24 iunie 1875; MOF,, nr, 145, 5/17 iulie 1875, p. 3273), în ciuda faptului că o societate de capitalişti români amintită mai sus şi de Bacalbaşa se oferise să construiască linia Ploieşti—Predeal, iar Gr. Heliad singur linia Adjud—Tg. Ocna în condiţii mai avantajoase. In epocă au existat suspiciuni în legătură cu faptul că unii deputaţi ar fi fost cointeresaţi materialiceşte de societatea londoneză în acordarea concesiunii, ceea ce a dus la accentuarea impopularităţii regimului conservator (chiar în memoriile principelui se notează: „Se spune că Crawley nu s-a dat înapoi de la nici un mijloc spre a obţine această concesiune" — Memoriile, voi. VIII, p. 17). De altfel, un an mai tîrziu, în decembrie 1876, întreprinderea Crawley va întrerupe lucrările, iar'convenţia va fi anulată de statul român. In cele din urmă, linia ferată Ploieşti—Predeal va fi construită de un capitalist francez (va fi dată în folosinţă la sfîrşitul anului 1879), costurile totale fiind de 34 350 351 lei (în loc de 42 500 000 lei, cît pretinsese Crawley, adică 500 000 lei pentru fiecare kilometru) (v. Gh. M. Dobrovici, Istoricul datoriei publice a României, Bucureşti, 1913, p. 152).
62 „Astăzi d. Nicolae Fleva, împreună cu d-nii Nae Ionescu, blănar şi Toma Anghel au fost liberaţi din temniţă în urma unei ordonanţe de neurmărire" (ROM., an. XIX, 25 mai 1875, p. 455). i Tţ
63 „Programa" apărută în Alegătorul liber (an. I, nr. 49, 4(iunie 1875J p. 1), precum şi în celelalte jurnale liberale marchează, de fapt,|actul de naştere al partidului liberal, ţca urmare a colaborării realizate înainte şi în timpul alegerilor din 1875 între liberalii din toate grupările amintite de noi în paginile precedente, la care s-a alăturat pentru scurt timp şi conservatorul dizident Manolache Costache Epureanu („coaliţia de la Mazar-paşa"). Principalele puncte ale „programei" propuse de opoziţia parlamentară la începutul lunii iunie 1875 se refereau la adoptarea unei politici externe independente („o politică românească, o politică de pace"), la îmbunătăţirea stării „claselor muncitoare" („săteanul este astăzi adus la sapă de lemn"), la reducerea cheltuielilor publice, la acordarea-unei reale independenţe clerului şi profesiunilor libere, la aplicarea consecventă a principiului descentralizării şi a încurajării — in spirit practic burghez — a iniţiativei private („Activitatea cetăţenilor, forţele şi inteligenţa ţării şi chiar a individului sunt restrînse într-un cerc de fier şi puterea centrală tinde din ce în ce mai mult d-a cugeta ş-a vieţui singură pentru toţi. O asemenea stare de lucruri prelungindu-se.va avea de efect a înjosi caracterele, a corupe conştiinţa umană, a înăbuşi în ţară orice independenţă, orice activitate, orice viaţă" etc. (Programa, TEL., an. V, nr. 954, 5 iunie 1875, p. 2—3). Celelalte faze ale constituirii partidului liberal în 1875 vor fi amintite de Bacalbaşa la locul cuvenit în paginile următoare.
176
în şedinţa Camerei de la 1 iunie este ales mitropolit primat, în iirma morţii, la 5 mai, a lui Nifon, Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei, cu 106 voturi contra episcopului de Argeş, Iosif Naniescu, care a întrunit 84.
Lupta a fost crîncenă şi numai faptului că Calinic era mitropolit al Moldovei i-a dat reuşita.64
în ziua de 1 iunie s-a făcut alegerea Consiliului de disciplină al baroului.
Iată cum publică ziarele opoziţiei rezultatul:
„Duminică la 1 ale curentei a fost alegerea Consiliului de ordine al advocaţilor din Bucureşti.
în precedentul Consiliu figurau ca membri dl. Gr. Peucescu, trămisul în Cameră de bandele lui Geambaşul şi Temelie.
Baroul Capitalei a eliminat în noul Consiliu asemenea persoane şi a ales pe dl. G. Vernescu decan ,şi pe d-nii N. Blaremberg, N. Fleva, Ion Cîmpineanu, Eugen Stătescu, G. Danieleanu şi D. Voreas membri."65
(Ziarele anunţă pentru sîmbătă 7 iunie debutul marii tragediane Gia-cinta Pezzana Gualtieri, la Teatrul Naţional, cu Medeea.68
Ziarele puBlică liste de subscripţie pentru ridicarea unui monument regretatei Ana Davila.67
Convenţiunea comercială cu Austro-Ungaria
în sfîrşit vine şi ziua cea mare, adică guvernul aduce înaintea Camerei Convenţiunea comercială cu Austria.
Ziarele guvernamentale exaltează succesul guvernului, iar Presa lui Vasile Boerescu, ministrul de Externe, consideră ca^jo mare victorie faptul că România a izbutit să se afirme ca un stat de sine stătător care, pentru întîia oară în existenţa sa, a putut trata de la egal la egal cu o mare împărăţie.68
64 Alegerea mitropolitului, ROM., an. XIX, 1 iunie 1875, p. 480. alegerea mitropolitului primat se făcea într-o şedinţă comună a Camerei, Senatului şi Sinodului bisericesc, şedinţă care a avut loc la 31 mai/12 iunie 1875.
05 Era încă o victorie a liberalilor, care şi-au impus şi aici reprezentanţi, mai ales din rîndurile tinerilor care începeau să se afirme zgomotos (N. Fleva, Eugeniu Stătescu).
66 Giacinta Pezzana Gualtieri, ROM., an. XIX, 2, 3 şi 4 iunie 1875, p. 485. („Publicul Capitalei va avea zilele acestea noul avantaj, am putea zice fericirea d-a cunoaşte pe una din cele mai mari artiste ale epocii..."). Tragedia Medeea, în care juca celebra artistă dramatică italiană (1841—1919), aparţinea dramaturgului francez Ernest Legouve. Turneul a continuat cu Măria Stuart de Schiller, Dama cu camelii de Al. Dumas-fiul ş.a. pînă la 30 iunie/12 iulie 1875.
67 Ana (Anica) Davila (1836—1874), născută Racoviţă, nepoată a lui Dinicu Golescu, murise accidental,, la 13/25 ianuarie 1874, în laboratorul de la spitalul Colţea al soţului său, medicul Carol Davdla, luînd din greşeală o doză de stricnina în loc de chinină. Statuia care i s-a ridicat în curtea Azilului Elena Doamna din Cotroceni (Şoseaua Pandurilor nr. 90) — a cărei, directoare era — există şi astăzi.
08 Am spus în alt loc cum că Turcia a stăruit multă vreme, în opoziţia ei ca România să încheie convenţiuni comerciale ca orice stat autonom (n.a.).
177
In Cameră au fost discuţii pasionate. Mihail Kogălniceanu, din opoziţiune, a rostit cel mai însemnat discurs în contra Convenţiunii.69 Opoziţiu-nea a calificat Convenţiunea ca fiind o mare nenorocire pentru ţară..
Românul de la 1 iulie apare încadrat în doliu.
în capul ziarului, pe întîia coloană, se citeşte:
„Bucureşti, 30 Cireşar (12 Cuptor).
Ieri 29 iuniu s-a înfipt cuţitul pînă la mîner în pîntecele României: corpul ei palpitînd încă fu îmbrîncit la picioarele comitelui Andrassy70.
în ziua de 29 iunie 1866 Camera a făcut cel mai mare act de autonomie: a dat ţării Constituţiunea.71
în ziua de 29 iuniu 1875, Camera a votat actul prin care se dă d-lui Andrassy în posesiune comerţul ţării, industria ţării, Dunărea cu ţărmurile ei, oraşele şi satele ţării, vămile şi chiar dreptul ţării d-a legifera.72
iîn zilele de la 29 la 30 iuniu 1866, naţiunea toată s-a învestmîntat în haine de serbare şi din inimă â strigata
Trăiască Carol I, domnul constituţional al liberei şi autonomei Românii!
în zilele de la 29 şi 30 iuniu [1875], toţi românii creştini şi chiar israe-liţii pămînteni, dacă au sirr4$minte româneşti, trebuie să puie vestminte de doliu şi să suspine.
Corniţele Andrassy este domn, suveran absolut al robitei Românii!
La 28 şi 29 iuniu 1875 au vorbit în Cameră cîţi au putut dobîndi cuvîntul din adevăraţii reprezentanţi ai ţării."73
69 Vineri 27 iunie/9 iulie şi sîmbătă 28 iunie/10 iulie 1875, Kogălniceanu a cerut ca ratificarea convenţiei cu Austro-Ungaria să se amîne pentru sesiunea din toamnă a Adunării Deputaţilor. In discursul său, de remarcabilă luciditate, el s-a referit la necesitatea dezvoltării multilaterale a economiei româneşti („Experienţa de toate zilele ne dovedeşte că o ţară care este numai agricolă nu poate să pros-pereze în avuţia publică şi privată"), la riscurile unei politici comerciale bazate pe principiile liberului schimb cu o ţară dezvoltată din punct de vedere industrial („Noi, d-lor, prin această convenţiune ne orînduim a nu mai fi alt nimic decît o populaţiune producătoare de grîu şi de materii prime"), la politica de totală independenţă pe care trebuia să o promoveze ţara noastră („Fiţi români; urmaţi o cale politică românească! — aceea de a nu tolera nici o ingerinţă exclusivă, aceea de a nu favoriza pe nimeni în mod exclusiv decît pe sine însuşi şi interesele noastre proprii") (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 28 iunie 1815, MOF., nr. 153, 15/27 iulie 1875, p. 3467 şi 3475).
70 Andrassy Gyula (1823—1890), om politic maghiar, unul dintre iniţiatorii dualismului austro-ungar din 1867, era în vremea aceea (1871—1879) ministru de Externe al monarhiei bicefale.
71 Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 29 iunie/11 iulie 1866 şi promulgată două zile mai tîrziu.
-72 Adunarea Deputaţilor a votat convenţiunea comercială cu Austro-Ungaria duminică 29 iunie/11 iulie 1875 cu 68 de voturi pentru, contra 22j(Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 29 iunie 1875, MOT., nr. 161, 24 iulie/5 august 1875, p. 3641).
73 ROM., an. XIX, 30 iunie, 1 iulie 1875, p. 581. Multdiscutata — atunci — convenţie comercială cu Austro-Ungaria, la realizarea căreia o contribuţie însemnată şi-a adus-o ministrul de Externe al României, Vasile Boerescu, marea — aşa cum am mai arătat — o necesară atitudine de independenţă (nu numai economică) a României, în preajma dobîndirii independenţei politice depline, fapt pe care cea mai mare parte a liberalilor (cu excepţia lui Ion Ghica) nu l-au înţeles în profunzime. Neţinînd seama de pretenţiile puterii suzerane (Imperiul otoman) care refuza tînărului stat român dreptul de ă încheia tratate comerciale cu alte ţări. România a semnat, la 10/22 iunie 1875, la Viena, convenţia comercială româno-aus-tro-ungară, care, pentru a intra în vigoare, trebuia să fie aprobată şi de Parlament, în urma unor înverşunate discuţii convenţia a fost votată de Cameră Îşi apoi de Senat, la 2/14 iulie 1875, cu 25 de voturi pentru, 8 contra şi 4 abţineri. iRezervele
178
In urma votării convenţiunii comerciale cu Austro-Ungaria şi a- concesiei pentru linia Ploieşti—Predeal, deputaţii din opoziţie s-au retras din Cameră. Aceşti deputaţi erau în număr de 10, şi anume: Manolache Cos-tache, Kogălniceanu, Vernescu, Ion Brătianu, Stolojan, Chiţu, Candiano, A. G. Golescu, C. Fusea şi Furculescu.74
încă din luna mai 1875 se răspîndesc zgomote neliniştitoare. Ziare americane mari precum Times, Herald şi Tribuna spun că ar fi vorba de un război franco-german.75
Ziarele americane se pronunţau toate în favoarea Franţei.
Un eveniment politic mare: se constituie partidul naţional liberal, care cuprinde toate nuanţele liberale şi chiar foşti conservatori. Actul de constituire şi programul sunt semnate de:
M. Ferekide, D. Sturdza, I. C. Brătianu, V. Maniu, I. Cîmpineanu,
C. Costescu Comăneanu, D. Giani, A. Stolojan, M. Kogălniceanu, G. Vernescu, A. G. Golescu, dr. N. Calinderu, Petre Stoicescu, Candiano Popescu, I. Al. Sturza, C. Plitos, maior Radu Mihai, C. A. Rosetti, G. Petrescu, Pîcleanu, Em. Protopopescu-Pake, Romulus Opran, Remus Opran, D. Brătianu, C. Fusea, Manolache Costache Epureanu, D. Cariagdi, A. Puricescu, colonel N. Bibescu, Gr. Vulturescu, [doctor P. Iatropqlu, Em. Costinescu], Petre Opran, Pantazi Ghica, Cr. Arghiropol, Gr. Niculescu, D. Bilcescu, G. Chiriţescu, Ciru Economu, B. D. Arvanesu, G. Goga, Petre Grădişteanu, Radu Manolescu, C. Grădişteanu, T. Bagdad, D. Pruncu, C. Caramanliu, I. Gîrleanu, P. Rucăreanu, C. Ciocîrlan, Simion Mihalescu, C. Bantaş, G. Ca-ramfil, G. A. Florescu, Pană Buescu, C. Leca, A. Teriachiu, N. Crătunescu,
D. M. Ionescu, D. Berendei, G. Cantilli, I. Ghica.™
serioase — şi îndreptăţite — ale liberalilor expuse, aşa cum am. văzut mai sus, şi de Kogălniceanu, priveau îndeosebi dreptul de amestec pe care şi-1 rezerva Austro-Ungaria în problemele economice ale României, încetinirea inevitabilă a dezvoltării economice a ţării noastre, mai ales în direcţia creării — printr-o politică protec-ţioni-stă — a unei industrii naţionale, datorită pătrunderii în România a produselor industriale austro-ungare etc. A prevalat însă — cum era şi firesc — aspectul politic al problemei, relevat cu pregnanţă şi de Ion Strat, „raportorul comitetului de delegaţi al secţiunilor": „Este însă ceva, d-lor deputaţi, care este mai presus de toate considerentele economice, administrative şi fiscale pe care ne-am încercat a vi le expune şi acest ceva este faptul că după trei secoli de lupte, de suferinţe, de nevoi, astăzi, pentru prima oară, un guvern român vine să încheie o conven-ţiune de o importanţă atît de capitală... cu un stat mare şi puternic ca Austro-Ungaria ..(Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 27 iunie 1875, MOF., nr. 147, 8/20 iulie 1875, p. 3322). Dezavantajele economice ale convenţiei erau recunoscute de însuşi principele Carol, care, atunci cînd aveau loc la Viena tratativele româno-austriece i se confesa cu mîhnire tatălui său, Carol Anton: „Propunerile ce ni s-au făcut din afară dovedesc că noi suntem socotiţi ca o vacă de muls" (Memoriile, voi. VIII, p. 3) — şi această situaţie nu s-a schimbat cu mult în deceniile care au urmat.
" MOF., nr. 164, 27 iulie/8 august 1875, p. 3736.
75 Ştirea — care, evident, nu s-a confirmat în concluziile sale — fusese lansată de corespondentul parizian al cotidianului englez Times, pe baza unor informaţii furnizate de ziarul berlinez Die Post, informaţii provenind din cercuri militariste germane, care, în condiţiile redresării rapide a Franţei după înfrîngerea din 1871, cereau distrugerea definitivă şi în cel mai scurt timţ> a acesteia, înainte de a putea să redevină un pericol pentru Germania (Corespondenţa din „Times", TEL., an. V, 6 mai 1875, p. 2—3).
78 ROM., an. XIX, 5 Iunie 1875, p. 487; lista e precedată de următoarea precizare: „Vorbind de programa pe care se constituie partida naţional-liberală publicăm aici, împreună cu numele celor suptscrişi şi numele celor care i-au dat îndată adeziunea lor". In zilele următoare jurnalele liberale au publicat alte adeziuni similare, din Bucureşti şi provincie.
179
Apoi s-a ales comitetul partidului compus astfel!
Arvanezu V., Berendei D., Pană Buescu, Brătianu I., Brătianu D., Ca-riagdi D., dr. Calinderu N., I. Cîmpineanu, Ferekide M., Fleva N., Ion Ghica, C. Grădişteanu, D. Giani, Al. Golescu, M. Kogălniceanu, Manolache Costache, Lupescu AL, C. Nacu, Remus Opran, Protopopescu-Pake, E. Stătescu, Stolojan A., D. Sturdza, C. A. Rosetti, G. D. Vernescu.11
în ziua de 1 iunie s-a judecat procesul de presă al lui Alexandru Macedonski, care stătea în arestul preventiv de 3 luni de zile. Acuzatul avea 17 apărători. Toată elita baroului se înscrisese ca să apere pe ziaristul întemniţat.78
Apărarea a ridicat excepţiunea că delictul este prescris. Legea de pe vremea aceea prevedea că delictele de presă se prescriu după 4 luni, iar Macedonski fusese arestat pentru un delict comis cu 8 luni mai înainte.
,Cu toată împotrivirea procurorului Călinescu, Curtea a pronunţat liberarea acuzatului care fusese arestat arbitrar.79
Iată una din binefacerile arestului preventiv în materie de presă.
La 16 iunie80 colegiul pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor alege mitropolit al Moldovei pe Iosif Naniescu, episcopul de Argeş. Episcopul Melhisedec al Dunării de jos a întrunit 38 voturi.
Ziarul L'Evenement din Paris scrie:
„Ni se comunică din Bucureşti că Consiliul de Miniştri a decis să gonească din România pe dl. Frederic Dame, vechi secretar al primăriei din al 2-lea arondisment al Parisului, după 4 septembrie. Dl. Dame e colaboratorul literar al Europei Orientale, ziar francez din Bucureşti."81
în urma intervenţiunii consulului Franţei, expulzarea d-lui Dame a fost revocată.
Ziarul Presa plînge pe B. P. Hasdeu că nu este preţuit cum trebuie. Marele Hasdeu răspunde:
77 Alegătorul liber, an. I, nr. 50, 6 iunie 1875, p. 1, cu următoarea precizare: „O întrunire de mai mulţi cetăţeni ai Partidului naţional-liberal a ales un comitet pentru a susţine si realiza programa acestui partid".jEra primul comitet de conducere al Partidului naţional liberal, format din 25 de membri, în care rolul conducător revenea liberalilor radicali grupaţi în jurul Iui C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu.
78 Procesul de „presă" al lui Al. Macedonski, în faţa Curţii cu juraţi, a avut loc sîmbătă 7/19 iunie 1875 <si nil 1 Iunie, cum notează greşit Bacalbaşa);' printre apărătorii săi (în total 19) se înscriseseră avocaţii liberali: N, Fleva, I. Câmpineanu, Pantazi Ghica,, Mihai Ferekyde, D. .Giani ş.a. (Adrian Marino, op. cit., p. 126). •
79 * Astăzi d. Al. A. Macedonski, directorul jurnalului. Oitul a fost achitat prin deciziunea Curţii, fără ca măcar juraţii să fi judecat acţiunea, pentru că s-a admis şi s-a recunoscut de Curte că era prescris după lege' faptul pentru care procurorele generale trimisese înaintea Curţii cu juraţi: pe d. Macedonski şi în consecinţă nu mai există fiinţa delictului" (Curtea cu juraţi, TEL., an. V, 8 iunie 1875, p. 4). .
80 Nu la 16 iunie, ci marţi 10/22 iunie 1875. Ioşif, Naniescu a fost ales mitro-' polit al Moldovei şi Sucevei cu o majoritate de 140 de voturi dan 181 (ROM., an. XIX, 12 iunie 1875, p. 518). : •
81 Frederic Dame (1849—1907), ziarist francez, prieten eu Lautreamont, stabilit prin 1872 la Bucureşti, era secretar de redacţie lâ Românul. în 1870, după prăbuşirea imperiului şi proclamarea celei de a IlI-a Republici franceze fusese, se pare, secretar al primarului Parisului (v. Al. Paleologu, Frederic Dame, critic dramatic, Studii şi cercetări de istoria artei. Seria teatru, muzică, cinematografie, tom. 14, nr. 1, 1967, p. 13—23).
180
„1) Camera actuală este aceea care a şters mica subvenţiune ce ml se da pentru continuarea Istoriei critice a românilor. ;«\
2) Dl. T. Maiorescu este acela care m-a oprit de a ţine gratis la Facultatea de Litere din Bucureşti cursul meu de filologie comparativă. •
3) Dl. Lascăr Catargiu este acela care a refuzat tipărirea acestui curs, cîte două coaie pe lună, la Imprimeria Statului.
Comunicîndu-vă acestea cu rugămintea de a da loc în cel dintîi număr al ziarului dv., exclam şi eu «Ce deriziune»!
B. P. Hasdeu"8'
Se înfiinţează Societatea de asigurare mutuală „Unirea". Ziarele publică lista societarilor şi sumele subscrise. S-au adunat în total 17 768 700 lei.
Cel mai mare subscriitor este Lambru Vasilescu cu lei 3 200 000 lei. Cel de al doilea Jacques Herdan cu 1 milion.83
.Vasile Boerescu a ieşit din minister.
în Cameră încep hărţuielile între Boerescu de o parte şi Maiorescu, ministrul Instrucţiei, de alta.84
La 14 decembrie 1875 se alege întîiul consiliu de administraţie al Societăţii de asigurare „Unirea". Au fost aleşi de către cei 525 acţionari: G. Vernescu, Ion Ghica, Ion Cîmpineanw, N. Fleva, Eugen Stătescu, Lambru Vasilescu, Al. Creţescu, Al. Golescu, dr. P. Iatropolu, Al. Băicoîanu, Al. Lupaşcu.
82 In jurnalul lui Vasile Boerescu, Pressa, din 6 decembrie 1875 era deplîns „d. Hasdeu, savantul şi laboriosul bărbat care se luptă cu toate nevoile la care îl expune o societate ingrată, numai ca să doteze patria sa cu un monument ne-peritoriu". Acesta va răspunde cîteva zile mai tîrziu, în acelaşi jurnal, textul său fiind preluat şi de Românul, de unde Bacalbaşa a reprodus fragmentul de mai sus (ROM., an. XIX, 13 decembrie 1875, p. 1119). Cele două lucrări menţionate de Hasdeu au apărut totuşi îri anul 1875: Istoria critică a românilor. Pămîntul Ţării Româneşti, ediţia a H-a revăzută şi foarte adausă, voi. I şi IIt, Bucureşti, Imprimeria Statului, tipografia Antoniu Mănescu, 1875 (pe copertă 1874); Principie de filologie comparativă ario-europea cuprinzînd grupurile indo-perso-tracic, greco-italo-celtic şi lato-slavo-germanic cu aplicaţiuni la istoria limbii române. Curs ţinut la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, tom. I; Istoria filologiei comparative, Bucureşti, 1875.
83 înfiinţată în decembrie 1875, din iniţiativa unor liberali radicali (I. C. Brătianu, Emil Costinescu, Eugeniu Carada, P. S. Aurelian ş.a.), care investiseră şi ei sume modeste în acţiuni, societatea de asigurare „Unirea" se voia o replică la societăţile de asigurări înfiinţate de Vasile Boerescu şi amicii săi politici în 1871 („Dacia") şi 1874 („România"), societăţi ale burgheziei naţionale menite să concureze societăţile străine de acelaşi tip care activau la noi în ţară şi treceau peste hotare beneficiile pe care le realizau aici, lipsind astfel tînărul stat român de capitalurile absolut necesare pentru dezvoltarea economiei sale.
84 Vasile Boerescu fusese nevoit să-şi dea demisia din guvernul conservator întrucît nu i se îngăduise să fie ministru şi în acelaşi timp „fondator al băncii «Banque de Bucarest»-" (Titu Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 238); el trimisese o scrisoare de demisiune din Paris, unde se afla pentru a definitiva înfiinţarea băncii, la 13/25 octombrie, demisie care i-a fost primită de către domnitor la 5/17, noiembrie 1875. • Polemica înverşunată Boerescu-Maiorescu a început o lună mai tîrziu, cînd fostul ministru de Externe, care se pregătea să treacă în opoziţie, a susţinut amendamentul înaintat Camerei de A." Pascal prin care se cerea să nu se desfiinţeze catedra de economie politică de la Universitatea din Iaşi şi aceea de drept roman de la Universitatea din Bucureşti, potrivit propunerii lui Titu Maiorescu (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea ordinară 1875-^1876. Şedinţa de la 12 decembrie 1875, MOF., nr. 282, 21 decembrie 1875/2 ianuarie 1876, p.' 6797).
181
Iar în comitetul de control: D. Sturdza, D. Cariagdi, I. C. Brătianu, W. Cornea.
Ziarele din Paris anunţă că:
Statuia lui Napoleon I a fost înălţată în vîrful Coloanei Vendome de pe piaţa cu acelaşi nume. Lucrarea a durat de dimineaţa pînă seara în amurg.
Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, publică în Românul o scrisoare deschisă către Mircea C. A. Rosetti, care este la Paris. Este o scrisoare politică cu mult umor scrisă. în această scrisoare cităm:
„în locul acvilei s-au pus armele ţării cu deviza «Nihil sine Deo», care în traducere liberă este: Cum o da Dumnezeu!4*85
O notiţă interesantă: Journal de Geneve de la 6 iulie publică lista elevilor premiaţi la ultimele examene liceale. Printre aceşti elevi se aflau şi următorii români: Nicolae Filipescu, Leon Ghica, C. Băicoianu, Grigore Grădişteanu, Henric Lupu, It. Mărgăritescu, T. Ghica, Al. Cimbru, George Pascal, Eug. Constantin, Mihail Mărgăritescu.,
Luptele politice interne se înteţesc, votarea Convenţiunii comerciale cu Austria slujeşte drept argument coaliţiunii ca să zdruncine încă şi mai mult guvernul. Şefii coaliţiunii se întrunesc la Mazar-paşa.
Coaliţia hotărăşte să trimită domnitorului un delegat al ei, care să-i ceară să nu sancţioneze Convenţiunea.
Delegatul trimis a fost un om politic nou, Mihail Ferikide, care atunci păşea în viaţa publică.
Domnitorul a primit foarte amabil pe Ferikide şi, fiindcă acesta era un pasionat vînător, nu i-a vorbit, în tot timpul audienţei, decît de vînă-toare.
Bineînţeles Convenţiunea a fost sancţionată.
Toată viaţa publică este concentrată în jurul politicii. Marea partidă începută între partidul conservator de la putere şi coaliţia de la Mazar-paşa pasionează lumea în gradul cel mai înalt.
(Precum am mai spus, bătălia nu urmează numai între guvernamentali şi opozanţi, dar între două idei, vechea lume conservatoare şi lumea nouă care răsare şi vrea să ia parte activă la conducerea statului. Tot tineretul venit din şcolile din Paris se înscrie, cu foarte puţine excepţii, în rîndurile partidului liberal. Se va vedea mai tîrziu cum că, după căderea regimului conservator, tineretul liberal s-a grupat în jurul unei organizări democratice cu un program de idei care a fost cea mai înaintată manifestare politică pe vremea aceea.86
Anul 1875 se termină într-un marasm. Situaţia internă este foarte nesigură şi toată lumea este în aşteptarea deznodămîntului. Dar din afară vin tot felul de veşti neliniştitoare.
85 Starea socială şi politică a României. Scrisoare deschisă către d. Mircea C. Rosetti, ROM., an. XIX, 31 decembrie 1875, p. 1667, în care liberalul Pantazi Ghica îşi exprima nemulţumirea faţă de guvernarea conservatoare („Iacă situa-ţiunea! O poţi rezuma astfel: Faliment politici Faliment financiari Faliment moral!").
88 Organizaţia tineretului liberal, intitulată „Unirea democratică română", fondată în mai 1876. V. mai departe, p. 201—202.
182
In Peninsula Balcanică cazanul colcăie. Rusia pregăteşte războiul în contra Turciei şi, după cum s-a aflat mai tîrziu, guvernul, în special generalul Florescu, înclina pentru o înţelegere cu Rusia.87
Cabinetele din Viena şi Budapesta sunt în curent cu tot ce se pregăteşte. Rusia este înţeleasă cu Germania. Prinţul Bismarck, spre a zădărnici alianţa franco-rusă, care se punea la cale încă de pe atunci, făgăduieşte Rusiei să-i plătească poliţa de la 1870.88 După cum Rusia n-a intervenit în războiul franco-german, spre a împiedica victoria prusacă, tot astfel Germania nu va împiedica Rusia ca să-şi execute programul în Balcani. Dar Austro-Ungaria e cu totul de altă părere.
O izbucnire este iminentă. Dar de unde va veni?
87 In conflictul care se declanşase în 1875 în Balcani guvernul conservator adoptase o poziţie de expectativă; totuşi, la 8/20 septembrie 1875 au fost făcute primele concentrări de rezervişti, iar în vara aceluiaşi an, ministrul nostru de Război, generalul Florescu, ai fost invitat de către ţar pentru a asista la manevrele armatei ruseşti. De altfel, generalul Florescu, personal, era favorabil unei colaborări militare a României cu Rusia (în 1854, în timpul războiului Crimeii, fusese colonel în armata ţaristă), dar, evident, opiniile sale nu erau împărtăşite de ceilalţi membri ai cabinetului.
88 în sensul că nu se opunea unei eventuale intervenţii ruseşti în Balcani, aceasta şi pentru a contribui la deteriorarea relaţiilor mai bune care se realizaseră acum între Rusia ţaristă şi Anglia (cele două imperii căzuseră de acord, în 1873, printre, altele, în legătură cu împărţirea sferelor de influenţă în Asia Centrală).
Anul 1876
[Importante ştiri politice. Diverse. Căderea cabinetului Lascăr Catargiu. Cum mi-am luat bacalaureatul. Politice. Noul regim liberal. In preajma anului 1877.]
Importante ştiri politice
Spre a se înţelege situaţia de atunci, să reproduc cîteva din ştirile publicate de ziarele epocii.
în Românul de la 1 ianuarie 1876 era tipărit pe pagina 1: „Se face mare larmă de pregătiri militare şi de armare şi cu toate acestea, de un an de zile, de cînd s-a decis a se cumpăra puşti pentru armată, nici pînă azi nu s-a adus o singură puşcă, nu s-a făcut măcar vreo comandă de puşti; armata este redusă tot la puţinele puşti aduse de mult atacatul şi calomniatul guvern de la 1868. Ba se mai afirmă că în cestiunea puştilor se urzesc afaceri demne întru toate de curata concesiune Craw-ley'."1
în no. de la 9 ianuarie, în locul primului articol sunt publicate următoarele ştiri:
„Austria mobilizează toată puterea sa armată şi a chemat toate rezervele. Ştirea e pozitivă, deoarece supuşii austriaci din România, cari fac parte din rezerve, sunt invitaţi a merge la corpurile lor."
„Ungurii cugetă a proclama de rege al Ungariei pe principele Rudolf, moştenitorul tronului Austriei. [Astfel Ungaria n-ar mai fi legată de Austria decît prin casa de Habsburg.] Ştirea ne este adusă de mai multe ziare germane, cărora ideea [pare a] le surîde, austriace şi ungureşti."
„în fine se asigură că ministerul impus la noi de înrîuriri străine în noaptea de 11 martie 1871 se clatină foarte serios, tot prin înrîuriri străine, negreşit. Se fac tot felul de combinări şi se pun stăruinţe pe lîngă mai mulţi bărbaţi politici."2
1 într-adevăr, la începutul Războiului pentru Independenţă, cînd au fost mobilizaţi peste 100 000 de oameni, armata română nu dispunea decît de 58 000 de arme, unele demodate (53 000 de puşti, care „se încărcau pe dinapoi" — după memoriile principelui Carol, ianuarie 1876); propunerile care ni s-au făcut pentru achiziţionarea a 100 000 de puşti Chasseport (decembrie 1875) sau acelea ale generalului american Berdan, recomandat de Petersburg (ianuarie 1876) ş.a. au fost refuzate de guvernul român din cauza gravelor dificultăţi financiare prin care trecea ţara.
* ROM., an. XX, 7, 8, 9 ianuarie 1876, p. 1.
184
Foarte interesant este articolul publicat în Românul de la 10 ianuarie 1876, sub titlul Basarabia şi Dobrogea. Iată-l:i
„Citim în ziarul Le Monde [de la 15 ianuarie, în întîia parte a coloanei a treia a primei pagine:J
O corespondenţă adresată din Bucureşti către Pall-Mall-Gazette a produs o senzaţie destul de vie. Acea corespondenţă zice în substanţă, dar sub formă dubitativă: generalul Ion Ghica, agintele României pe lîngă Sublima Poartă, este aci. Revenirea sa în Capitală ar fi provenind din negocieri relative la răscumpărarea independenţei Principatelor printr-o sumă de 912 500 [(?) de] franci, dată Sultanului.3 Principele Carol şi miniştrii săi au speculat asupra penuriei tezaurului otoman şi proiectul lor este deja aprobat de Rusia şi de Germania. Se asigură încă c-aderarea Rusiei este făcută pe învoiala d-a se reda tronului imperial partea meridională a Basarabiei din nou încorporată cu Moldova în virtutea tratatului de la 1856. Aderarea Germaniei ar fi fost cumpărată prin concesiuni favorabile intereselor germane în afacerea căilor ferate. Insă se mai adaogă că dînd fiecare parte, ceea ce pierde principele ereditar pe de o parte, va lua pe d-altă parte mulţumită înrîurirei Cabinetului de la Pe-tersburg, Dobrogea împreună cu Kustenge4."
Şi Românul urmează apoi cu comentariile. Din articolul acesta reproducem următoarele linii:
„Nu este mai iertat d-a se întreba care ar fi echivalintele Basarabiei meridionale pentru un român, decît ar fi d-a se întreba care ar fi echivalintele Alsaciei şi Lorenei pentru un francez. Şi dac-ar plăcea principelui Carol, urmăm numai dezvoltarea unei ipoteze, d-a subscrie la vederile ambiţioase ale principelui Gorciakov5 şi ale principelui de Bismarck, el ar subscrie atunci propria sa detronare."6)
3 Eîra vorba, probabil, de un ecou întîrziat al tratativelor purtate de ţara noastră, în 1873, din iniţiativa ministrului de Externe de atunci, Vasile Boerescu, pentru obţinerea independenţei definitive, cu ajutorul Germaniei, Austro-Ungariei si Rusiei, prin capitalizarea tributului datorat Porţii Otomane, tribut considerat singurul vestigiu de dependenţă faţă de imperiul de peste Dunăre (v. O acţiune diplomatică pentru proclamarea Independenţei în 1873, în: Apostol Stan, Grupări şi curente, p. 384—390). Tratativele purtate atunci — nefiind sprijinite de marile puteri menţionate — nu s-au mai finalizat. Dar, la începuturţanului 1876, trimisul nostru Ia Viena, Gh. Cosţa-Fprji jmenţiona într-un raport că într-o discuţie cu ambasadorul Germaniei~dîn"capitala Austro-Ungariei i-ar fi comunicat acestuia că „noi vrem [...] să rupem singura legătură ce ne ţine de Turcia, capitalizînd tributul şi proclamîn-du-ne independenţa, cum şi sîntem" (cf. Stoean, Pană, Independenţa, p. 33), dovadă că în condiţiile stării economice falimentare a Imperiului otoman (în toamna anului 1875 înalta Poartă se declara în „bancrută de stat") aceste tratative ar fi putut fi reactualizate. De altfel, în primele luni ale anului 1876 în presa străină au apărut diferite speculaţii în legătură cu situaţia României: că guvernul român a încercat să obţină independenţa ţării prin cedarea către Rusia a sudului Basarabiei (La Republique Frangaise, 16 ianuarie 1876 st.n.-cf. TEL., an. VI, 10 ianuarie 1876, p. 1); că în 1872, s-a tratat la Constantinopole problema cedării sudului Basarabiei în schimbul Dobrogei, dar Anglia şi Austro-Ungaria s-ar fi opus (Le Monde — cf. TEL., 18 ianuarie 1876, p. 1); că România unelteşte cu Rusia (Pali Mall Gazette — cf. TEL., 17 februarie 1876, p. 1) etc.
4 Kiistenge este numele turcesc al Constanţei.
5 Alexandru Mihailovici Gorceakov (1798—18B3), era, în anii aceştia, cancelar al Imperiului ţarist şi unul dintre principalii artizani ai politicii ruseşti de expansiune în Balcani.
6 Basarabia şi Dobrogea, ROM., an. XX, 10 ianuarie 1876, p. 21—22. Prin tratatul de pace de la Paris, din 18/30 martie 1856, care a pus capăt Războiului Cri-meii, Moldovei i s-au retrocedat trei judeţe situate in sudul Basarabiei (Bol-grad, Cahul şi Ismail) care fuseseră ataşate în 1812 Rusiei ţariste. Aceasta nu s-a împăcat însă niciodată cu clauzele tratatului de la Paris.
185
Pe vremea aceea, pe la 1876, presa nu avea dezvoltarea de azi şi nici opinia publică nu era atît de deşteaptă faţă de afacerile publice; de aceea puţinele articole ale ziarelor asupra celor mai vitale chestiuni naţionale rămîneau fără mare înrîurire asupra publicului. Dar acest articol al Românului dovedeşte un lucru, dovedeşte că Rusia n-a prezentat chestia Basarabiei în chip neaşteptat la Congresul din Berlin în 1878, ci o pusese în lumea diplomatică, a tratativelor şi a intrigilor, cu doi ani mai înainte. De unde rezultă că protestarea de mai tîrziu a prinţului Carol şi a guvernului său nu era francă.
Prinţul Carol cînd a trecut Dunărea să dea ajutor ruşilor bătuţi la Plevna ştia că Rusia pretinde Basarabia, a crezut însă, aşa ne închipuim, cum că în urma marelui ajutor dat aşa de bine şi la timp Rusiei, aceasta, drept gratitudine, va renunţa la pretenţia ei.7
Faptul real este, însă, că încă de la începutul anului 1876 se cunoştea nu numai în cercurile diplomatice, dar şi în publicitate că Rusia ne cerea Basarabia meridională şi că, în schimb, ne oferea Dobrogea.
[...] Poporul român nu era încă copt ca să se conducă singur. Masele democratice nu luau încă parte la viaţa publică. Dreptul acesta îl avea atunci numai o restrînsă oligarhie*
[Diverse]
In Bucureşti exista o trupă de Operă franceză. Marţi la 13 ianuarie se reprezenta La Dame blanche de Boieldieu.8
La 14 ianuarie, Lascăr Catargiu, şeful guvernului, a fost atacat, cînd a intrat pe dealul Mitropoliei, de către un fost funcţionar, anume Para-schivescu, care 1-a lovit de mai multe ori cu bastonul.9
In şedinţa Senatului de la 27 ianuarie, senatorul I. Deşliu şi-a dezvoltat interpelarea adresată dlui Maiorescu, ministrul Instrucţiunii, cu privire la violarea mai multor articole din legea instrucţiunii publice.
Interpelarea fusese amînată de mai multe ori deoarece Senatul se des-complecta şi şedinţele nu se puteau ţine.
în ziua de 27, în urma unor cuvîntări agresive şi mustrări adresate mitropolitului primat pentru felul cum a aplicat regulamentul, mustrări venite din partea profesorilor Al. Orăscu, vicepreşedinte al Senatului, şi a marelui jurisconsult C. Bosianu, Ion Deşliu şi-a putut dezvolta interpelarea.
7 Prinţul Carol şi guvernul liberal al lui I. C. Brătianu au crezut cu prudenţă în angajamentele solemne ale Rusiei ţariste, euprinse în Convenţia ruso-română de la Bucureşti, din 4/16 aprilie 1877, în care se prevedea clar că Imperiul ţarist se angaja „să menţină şi să acţioneze pentru respectarea drepturilor politice ale statului român aşa cum decurg ele din legile interne şi tratatele existente, precum şi să menţină şi să apere integritatea actuală ă Romanţei" (subl. ns.) Asupra acestei probleme Bacalbaşa revine mai pe larg la p. 232 şi 253; vezi şi notele noastre la p. 248 (n. 83); 256 (n. 109).
s Alegătorul liber, an. I, nr. 141, 16 ianuarie 1876, p. 3—4.
9 Se pare că numitul Paraschivescu ar fi fost un „vechi funcţionar al poliţiei care nu se mai afla de cîtva timp în bunele graţii ale d-lui Catargi" (Alegătorul liber, an. I, nr. 140, 14 ianuarie 1876, p. 4) şi care, ca să se răzbune, 1-a lovit pe primul ministru cu un „ciomag gros".
186
După o lungă şi foarte animată dezbatere, care pasionase întreaga Capitală, căci tribunele erau peste pline, a luat cuvîntul Alexandru Orăscu. După un aspru rechizitoriu făcut lui Maiorescu pentru suspendarea profesorului G. Danieleanu, a propus următoarea moţiune:
„Senatul, ascultînd pe dl. ministru şi avînd în vedere abaterile şi călcarea legii instrucţiunii publice, declară neîncrederea sa în dl. ministru al instrucţiunii publice şi trece la ordinea zilei".
Deşi Lascăr Catargiu intervine personal în discuţie şi cere respingerea moţiunii, aceasta este votată, în aplauzele frenetice ale majorităţii Senatului şi ale tribunelor, cu 31 voturi contra 21.
In urma acestui vot, Maiorescu şi-a dat demisiunea şi în locul său a fost numit Petre Carp.10
Petre Carp, luînd portofoliul Instrucţiunii, vine la Cameră şi declară că va fi în totul continuatorul lui Maiorescu. Această declaraţie e privită ca o sfidare.11 Antipatia împotriva a ceea ce se numea atunci „aroganţa junimistă" creşte şi mai mult. In lumea politică se prevede că baraca guvernamentală nu va putea dura mult.
In Românul de la 5 februarie, B. P. Hasdeu publică o scrisoare prin care anunţă păcălitura trasă revistei junimiste din Iaşi, Convorbiri literare, căreia i-a trimis spre publicare bucata versificată cu titlul La noi şi avînd acrostihul: „La Convorbiri literare". Această păcălitura iscălită „P. A. Călescu" a produs atunci o mare veselie în cercurile literare. Junimiştii se bucurau atunci de o nepopularitate foarte întinsă.12
10 Episodul amintit de Bacalbaşa cu destulă exactitate a contribuit şi' el la subrezirea regimului conservator; In cadrul discuţiilor asupra rectificării bugetului Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice Titu Maiorescu propusese, printre altele, desfiinţarea catedrelor de economie politică şi de economia dreptului de la Universitatea din Iaşi şi a uneia dintre catedrele de drept roman de la Universitatea din Bucureşti ai căror profesori erau adversari politici ai conservatorilor (Nicolae Ionescu de la Iaşi şi G. Daniileanu de la Bucureşti); amendamentul propus în Cameră de către A. Pascal, despre care am amintit mai sus, privind menţinerea catedrelor respective, a fost respins de către aceasta, la 13/25 decembrie 1875, cu 26 de voturi pentru şi 72 contra (Adunarea Deputaţilor. Şedinţa de la 13 decembrie 1875, MOF., nr. 284, 24 decembrie 1875/5 ianuarie 1876, p. 6845); In aceste condiţii, I. Deşliu dezvoltă în Senat la 28 ianuarie/9 februarie 1876 o interpelare în aceeaşi problemă, referindu-se şi la profesorul Daniileanu, care fusese destituit de la Universitatea din Bucureşti; moţiunea de neîncredere în ministrul Instrucţiunii Publice, propusă de Al. Orăscu, vicepreşedintele Senatului, va fi votată cu 32 de bile albe contra 21 negre (Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare — cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, voi. I, 1866—1876, Bucureşti, 1897, p. 457). Votul de blam dat ministrului Instrucţiunii va fi urmat îndată de demisia acestuia şi apoi — în semn de solidaritate — a întregului cabinet Lascăr Catargiu; două zile mai tîrziu, la 30 ianuarie/11 februarie 1876 fruntaşul conservator revine asupra demisiei sale, remaniindu-şi guvernul, prin înlocuirea lui Titu Maiorescu cu amicul său politic Junimist P. P. Carp şi a ministrului de Finanţe G. Gr. Cantacuzino cu I. Strat; acest fapt a contribuit însă la degringolada regimului conservator şi apoi la prăbuşirea lui, aşteptată cu nerăbdare de liberali, care ameninţau în continuare, inclusiv pe principele CaroL cu mişcări de stradă.
11 Ca urmare a declaraţiei lui P. P. Carp, AL Orăscu Îşi va da demisia din funcţia de vicepreşedinte al Senatului la 21 februarie/4 martie 1876.
12 B. P. Hasdeu, Al doilea rămăşag (Dedicat d-lui V. Alexandri), ROM., an. XX, 5 februarie 1876, ,p. 101—102, precedat de următoarea precizare: „Toate ziarele române sînt rugate a reproduce acest articol, ca şi cînd le-ar fi fost trimis d-a dreptul. Convorbirile literare — mai cu osebire.1* y. .mai sus, p. 35, nota 50.
187
In tabăra guvernamentală dezagregarea urmează: se anunţă că generalul Florescu a demisionat de lâ Ministerul de Război13,/apoi la 16 februarie demisionează prinţul D. Ghica de la preşedinţia Camerei.
Cu toate stăruinţele puse de către Lascăr Catargiu în şedinţa publică, care conjura pe Beizadeaua să-şi retragă demisiunea, aceasta refuză. A doua zi este ales preşedinte C. Brătianu cu 68 voturi contra 26 date lui D. Ghica.
In urma acestei alegeri, Vasile Boerescu îşi anunţă demisia de la vice-preşedinţia Camerei.14
în ziua de 22 februarie, Millo reprezintă la sala Bossel, cu concursul d-nei Mary Polizu, a lui C. Demetriadi şi a marelui viorist Schipek:
{Partea I:] Şoldan-Viteazul, canţonetă comică de Alecsandri, jucată de Millo; Vara la ţară de Depărăţeanu, recitată de Demetriadi; Variaţii, [compuse şi] executate de Schipek; Tu care întreci pe Venus, romanţă naţională de Ferlendis, cîntată de d-na [Mary] Polizu;
[Partea a II-a:] Mama Anghieluşa de Alecsandri, jucată de Millo; Cer-şetoarea, poezie de Ciru Economu, recitată de Demetriadi; Steluţa de Alecsandri, pusă pe muzică şi cîntată de d-na Polizu; Paraponisitul pus în slujbă, de Alecsandri, jucată de Millo.15
La Teatrul cel Mare, compania dramatică română joacă Două orfeline în beneficiul d-nei R. Stavrescu.16
La 26 februarie, în sala Ateneului se da concertul marei cîntăreţe italiene Carlotta Patti.17
In Cameră, după retragerea opoziţiei liberale, s-a format o altă opoziţie, în cap cu D. Ghica, V. Boerescu, Ceaur Aslan, G. Cantacuzino etc, care numără vreo 40 aderenţi.18
Ziarului Telegraful i s-a făcut de guvern un proces de presă.19
13 Generalul Ion Em. Florescu a fost ministru de Război In cabinetul Lascăr Catargiu, pină la căderea acestuia (3/15 aprilie 1876).
11 Neînţelegerile din rîndurile echipei guvernamentale de care aminteşte Bacalbaşa au continuat prin demisia, la 16/28 februarie 1876, a lui D. Ghica din funcţia de. preşedinte al Adunării Deputaţilor, ţacesta fiind nemulţumit de faptul că guvernul nu se consultase cu el înainte de a propune Camerei votarea unui împrumut de 30 de milioane pentru acoperirea deficitului bugetar şi apoi prin demisiile vicepreşedinţilor . Camerei (V. Boerescu) şi Senatului (Al. Orăscu). In locul lui D. Ghica a fost ales însă C. N. Brăiloiu şi nu inexistentul (în Cameră) C. Brătianu.
15 Teatrul român, sala Bossel, ROM., an. XX, 21 februarie 1876, p. 159. Spectacolul a avut loc duminică 22 februarie/5 martie 1876»
16 Spectacolul a avut loc sîmbătă 21 februarie/4 martie 1876 în sala restaurată şi inaugurată în decembrie 1875 a Teatrului Naţional condus acum de Alexandru Odobescu. Drama Două orfeline de d'Ennery, era tradusă de Mihail Pascaly.
17 Carlotta Patti — care era sora mai mare a celebrei soprane italiene Adelina Patti — a cîntat arii din opere de Verdi şi Gounod (Concert vocal şi instrumental, ROM., an. XX, 26 februarie 1876, p. 175).
18 După ce Lascăr Catargiu şi-a refăcut guvernul la 30 ianuarie/11 februarie 1876, gruparea centristă a lui D. Ghica şi Vasile Boerescu a trecut în opoziţie, criza guvernării conservatoare apropiindu-se de deznodămînt.
19 Informaţia lui Bacalbaşa este, în parte, inexactă. Redactorul Telegrafului fusese chemat în faţa Parchetului, la 27 ianuarie/8 februarie 1876 spre a da lămu-
188
In sfîrşit, din cauza hărţuielilor din sînul partidului său, Lascăr Catargiu se hotărăşte să treacă mîna opoziţiunii. El dizolvă Senatul mai mult spre a pedepsi pe conservatorii dizidenţi: prinţul D. Ghica, Vasile Boerescu, Al. Orăscu etc.20 Alegerile cele noi sunt fixate pentru zilele de 26 şi 28 martie.21
Căderea cabinetului Lascăr Catargiu
Dizolvarea Senatului însemnează începutul sfîrşitului pentru regimul conservator.
Costache Rosetti, care refuzase să candideze în alegerile din 1875, vine din Paris; el ştia că acum regimul conservator e sfîrşit şi că partidului liberal îi va reveni datoria de a lua puterea. Dar mai sunt piedici.
La Palat partidul conservator are încă multă influenţă, apoi sunt motivele politice din afară: după cum am spus, între politica Rusiei şi aceea a Austriei, e o prăpastie, dar prinţul Carol înclină către politica Rusiei fiindcă aceasta este politica prinţului de Bismarck.22
iîn curînd se va vedea că presa austriacă va ataca pe prinţul Carol.
Opoziţia se agită şi trimite la prinţul Carol pe Ion Brătianu ca să-i ceară ca alegerile senatoriale să fie libere. Ieşind de la Palat, Ion Brătianu face să se publice în fruntea ziarelor de opoziţie următoarele rînduri:
„Am dizolvat Senatul, a zis măria-sa, pentru ca să se deschidă drumul legal al reintrării în reprezentaţiunea naţională.
Alegerile vor fi libere, am dorit-o, o doresc şi răspund că libere vor fi."23
riri în legătură cu o ştire apărută în ziar privind o imaginară „călcare" a unei bande electorale conservatoare „în strada Romană". Intrucît ziarul publicase o dezminţire în această problemă, nu a mai fost emisă citaţia amintită de Bacalbaşa (TEL., an. VI, 2 martie 1876, p. 1). Redactorul Telegrafului, I. C. Fundescu, fusese însă judecat şl achitat de Curtea cu juraţi din Bucureşti la sfîrşitul lunii decembrie 1875, fiind învinuit de ofensă adusă prin presă Adunării Deputaţilor (TEL., an. V, 20 decembrie 1875, p. 1).
20 Senatul începuse să facă opoziţie sistematică guvernului Lascăr Catargiu. După votul de neîncredere dat lui Titu Maiorescu, el respinge la începutul lunii martie 1876 urgenţa solicitată de guvern în legătură cu votarea proiectelor privind acoperirea deficitului bugetar al anilor 1875 şi 1876; în aceste condiţii Lascăr Catargiu a cerut prinţului dizolvarea Senatului.
21 Alegerile pentru Colegiul I de Senat urmau să aibă loc la 26 martie/7 aprilie, pentru Colegiul II la 28 martie/9 aprilie, iar pentru colegiile universităţilor din Iaşi şi Bucureşti la 30 martie/11 aprilie 1876.
22 în această perioadă Bismarck se pronunţa pentru o înţelegere între Austro-Ungaria şi Rusia în vederea împărţirii sferelor de influenţă în sud-estul Europei, în dauna Imperiului otoman, înţelegere care s-a şi realizat, în iunie 1876, la Reichstadt; Austro-Ungaria, păstrîndu-şi neutralitatea, urma să dobîndească o parte din Bosnia şi Herţegovina, iar Rusia revenea în hotarele ei dinainte de 1856, în cazul în care criza orientală ar fi culminat printr-un război ruso-turc şi prin prăbuşirea Imperiului otoman.
23 ROM., an. XX, 21 martie 1876, p. 257. Informaţia era precedată de următorul comentar: „Naţiunea îşi reclamă suveranitatea şi credem că nu mai este nimeni care să nu fi înţeles în fine c-aci şi numai aci este salvarea tuturor. Sîntem informaţi că măria-sa domnitorul cunoaşte starea cea dureroasă a ţării. Domnul Ion Brătianu, avînd onoare de-a convorbi cu capul statului • ne-a dat o ştire, pe care cu fericire o facem cunoscută naţiunii." I. C. Brătianu fusese primit
15*
189
Cînd aceste rînduri au apărut în public cu autorizaţia domnitorului, toată lumea a înţeles că regimul conservator era sfîrşit.
Pentru întîia oară prinţul Carol se depărta de la neutralitatea sa, spre a se prezenta făţiş ca un adversar al guvernului său.
Expresia: „răspund că alegerile vor fi libere" era fără replică, guvernul şi regimul conservator erau osîndiţi.
Alegerile care au urmat şi au dat o mare majoritate opoziţiei nu au fost libere, ideal libere, dar au lipsit violenţele, iar opoziţia atît dorea.
Din afară ştirile sunt mai rele: în Bosnia şi Herţegovina se prepară o răscoală, în Serbia se fac pregătiri militare pe picior întins. Se află că pe Dunăre trec vapoare ruseşti cu material de război.
Turcii se pregătesc şi ei să concentreze trupe pe graniţele Serbiei şi Muntenegrului.2*
In ziua de 16 ianuarie stil nou, Georges Clemenceau, în calitate de preşedinte al Consiliului Municipal al Parisului, s-a dus la marele Victor Hugo şi i-a anunţat alegerea sa ca delegat al Parisului.
In răspunsul dat lui Clemenceau, Victor Hugo a spus şi următoarele elocinte cuvinte:
„Funcţiunea ce-mi daţi este o onoare. Dar ceea ce se numeşte onoare în monarhie, se numeşte datorie în Republică."
Alegerile senatoriale încep. In Bucureşti animaţia este extrem de mare.
La Colegiul I conservatorii prezintă pe prinţul Dumitru Ghica, iar opoziţia pe Constantin Bosianu. Lupta a fost foarte grea fiindcă Colegiul I de Senat era un apanagiu al conservatorilor. In acest colegiu vota pe vremea aceea întreg statul major al boierimii. In acest colegiu Beizadeaua era foarte tare.
(Pentru Colegiul ăl II-lea încep să se manifeste rivalităţile din sînul opoziţiei. Roşii vor să pună candidatura lui C. A. Rosetti, dar ceilalţi opozanţi susţin pe Vernescu. Spre a se lua o hotărîre, alegătorii Colegiului II de Senat sunt convocaţi la o întrunire pregătitoare în casele giuvaergiului Carapati, peste drum de prefectura poliţiei.!
Comitetul studenţilor, deşi nu avea nici un rol, era în păr la întrunire.
Mai înainte de a se începe votarea a fost propaganda, şoaptele la ureche, insinuările etc. Noi studenţii eram pentru Rosetti. Gazda era ver-nescan. îmi aduc aminte că venind într-un grup în care mă găseam şi eu, Carapati ne spune: ,
— Nu zic, bun e Rosetti, bun e la gazetă, bun pentru propagandă, dar la alegeri nu e bun; la alegeri e mai bun Vernescu.
la Palat la 7/19 martie 1876; In memoriile principelui Carol informaţia despre publicitatea făcută în presă acestei vizite era urmată de precizarea grăitoare: „Publicul e de părere că însuşi prinţul doreşte o schimbare de guvern" (Memoriile, voi. VIII, p. 41); într-adevăr, şeful statului român începea să se convingă de necesitatea colaborării cu liberalii, care erau adepţii unei politici externe mai îndrăzneţe, în condiţiile generate de agravarea „crizei orientale".
21 Cum am mai amintit, răscoala din Bosnia şi Herţegovina izbucnise în vara anului 1875; Serbia şi Muntenegru vor declara război Imperiului otoman la 18/30 iunie şi — respectiv — la 20 iunie/2 iulie 1876, după înăbuşirea în sînge a răscoalei' antiotomane din Bulgaria (aprilie—mai 1876), „chestiunea orientală" impunîndu-se cu autoritate ca principala problemă politică nerezolvată a Europei de atunci.
190
De ce nu era bun Rosetti, şi de ce era mai bun Vernescu? Fiindcă Rosetti trecea drept un revoluţionar zvăpăiat, franţuzit şi cu idei nepotrivite pentru ţara românească, pe cînd Vernescu era un liberal moderat, aşezat şi mai ales om cu o avere însemnată.,
Averea a fost întotdeauna cea mai bună carte de recomandaţiel In sfîrşit, alegătorii prezenţi se pronunţă pentru Vernescu cu o mare majoritate.25
La Colegiul I, operaţia a decurs în linişte, administraţia nu s-a amestecat făţiş. S-a votat liber. Şi rezultatul a fost paritate de voturi între cei doi candidaţi. Biroul a procedat la tragerea sorţilor şi sorţul a favorizat pe Beizadeaua, dar opoziţia a contestat alegerea, căci sorţul era contra legii. De altfel nici Beizadeaua n-a primit să fie alesul sorţului şi a demisionat.26 Iar colegiul a fost declarat vacant.
La Colegiul al II-lea s-a votat iarăşi în toată libertatea. A ieşit Gheorghe Vernescu cu o mare majoritate.,
Alegerile Colegiului I dau o mare majoritate opoziţiei. Au fost aleşi: Bolgrad: C. Bosianu, Muscel: Ion Deşliu, Romanaţi: Ion Ghica, Mehedinţi: Ion Ghica, Roman: M. Kogălniceanu, Argeş: Dumitru Brătianu, Dorohoi: Ion Brătianu, Bacău: C. RosetU-Tescanu, Dolj: colonel Haralambie, Prahova: George Cantacuzino, Brăila: N. Blaremberg, Botoşani: dr. Iorgu Mavrocordat, Cahul: N. Lahovary, Covurlui: Lascăr Catargi, Dîmboviţa: colonel Haralambie, Fălciu: Nicu Giuvara, Gorj: Gr. Săftoiu, Ialomiţa: N. Cămărăşescu, Iaşi: N. lDrosu, Ismail: P. Malaxa, Neamţ: N. Gridov, Olt: N. Bîţcoveanu, Putna: Teodor Gîţă, R.-Sărat: C. Grădişteanu, Suceava: Alecu Greceanu, Tecuci: D. Sturdza, Teleorman: D. Ştefanopolu, Tutova: M. Epureanu, Vîlcea: C. Lahovari, Vaslui: I. Em. Miclescu, Vlaş-ca: Hariton Racotă, Buzău: G. Vernescu.
Deci 19 opozanţi, 13 guvernamentali şi 1 opozant independent.
La Colegiul al II-lea fură aleşi:
Argeş: colonel Călinescu, Bacău: D. G. Leca, Bolgrad: J5. Mavrocordat, Botoşani: Gr. Holban, Brăila: C. A\ Rosetti, Buzău,: N. Păcleanu, Cahul: G. Dimitriu, Covurlui: 2V. Vlaicu, Dîmboviţa: Isaia Lerescu, Dolj: G. Chiţu, Dorohoi: P.Cazimir, Fălciu: colonel N. Iamandi, Gorj: T.Moscu, Ialomiţa: Şt. Petrovici, Iaşi: Antoniadi, Ilfov: G. Vernescu, Ismail: colonel Costa-Foru, Mehedinţi: Af. Isvoranu, Muscel: Al. Golescu, Neamţ: N. Albu, Olt: C. Deleanu, Prahova: C. A. Rosetti, Putna: Ghiţă Orleanu, Roman: gen. Florescu, Romanaţi: Achil Teohari, R.-Sărat: I. Bălăceanu, Suceava: V. Gugiu, Tecuci: Tache Anastasia, Teleorman: general Florescu, Tutova: Iorgu Radu, Vîlcea: Ştefan Pleşoianu, Vaslui: D. A. Rîşcanu, Vlaşca: Apostol Gră-jdănescu.21
25 întrunirea despre care aminteşte Bacalbaşa a avut loc In sala Bossel de pe Calea Victoriei; candidatura lui G. Vernescu — care „a fost admisă de alegători" — a fost propusă de C. A. Rosetti (TEL.., an. VI, 28 martie 1876, p. 1); comentariile lui Bacalbaşa sînt, în parte, exacte; C. A. Rosetti va fi însă ales senator de către colegiile de Brăila şi Prahova, dovadă concretă a popularităţii de care se bucura în rîndurile partidului liberal, chiar dacă în cercurile moderate şi conservatoare mai era, Într-adevăr, considerat un „revoluţionar zvăpăiat" şi primejdios. •
26 D. Ghica a anunţat ceva mai tîrziu în scris Senatul — după ce mulţumise alegătorilor săi, acceptînd mandatul — că renunţă la mandatul de senator, rămî-nînd în continuare deputat (TEL., an. VI, 18 aprilie 1876, p. 1).
27 Bacalbaşa reproduce listele senatorilor după ROM., an. XX, 29, 30 martie 1876, p. 282, liste pe care le-am verificat şi cu MOF. (Senatorii aleşi de Colegiul 1,
191
Astfel opoziţia liberal-naţională obţinea 36 mandate contra 28 guvernului.
Un opoziţionist independent: Gheorghe Cantacuzino şi o alegere nulă la Ilfov.
Universităţile au ales: la Bucureşti pe Al. Orăscu, opozant din partidul D. Ghica, iar la Iaşi pe Nicolae Ionescu, şeful fracţiunii liberale.
De îndată ce rezultatul alegerilor fu cunoscut, Lascăr Catargiu s-a dus la Palat şi şi-a prezintat demisiunea.2^
Vineri la 2 aprilie, Românul anunţă că regele29 a chemat pe Gheorghe Vernescu spre a-1 însărcina să compuie cabinetul. A doua zi, sîm-bătă 3 aprilie, acelaşi ziar anunţă că Gheorghe Vernescu fiind însărcinat să formeze cabinetul, a prezentat domnitorului lista ministerială următoare:
Preşedinte şi la Interne: G. Vernescu, Manolache Costache la Lucrări Publice, Ion Ghica la Justiţie, M. Kogălniceanu la Afacerile Străine, Ion Brătianu la Război, Dumitru Sturdza la Finanţe, Eugen Stătescu la Instrucţie.
Domnitorul cerînd să se facă modificări în listă, Gheorghe Vernescu şi-a depus mandatul.
Domnitorul ceruse, între altele, înlăturarea lui Ion Ghica, acela care prezidase guvernul de la 1871 cînd cu scandalul de la sala Slătineanu. Domnitorul a observat că această numire ar fi rău văzută la Berlin.30
La 6 aprilie31 se pune în circulaţie lista ministerială următoare:
General Florescu, preşedinte şi la Război, Creţescu de la Casaţie la Justiţie, Orăscu la Culte, colonel Slăniceanu: Lucrări Publice, Gheorghe Filipescu, mareşalul Palatului, la Externe, D. Cornea, [Finanţe].32
în sfîrşit la 4 aprilie ministerul este compus sub preşedenţia generalului Florescu. Iată compunerea:
General Florescu la Război, ad-interim la Interne; generalul Christian Tell la Finanţe; Paul Vioreanu, procuror general la Casaţie, Justiţie; Dumitru Cornea, comisar general la Credite, Externe; Al. Orăscu, arhitect
in zilele de 26—27 martie 1876, nr. 70, 28 martie/9 aprilie 1876, p. 1914—1915; Senatorii aleşi de Colegiul II, nr. 71, 30 martie/11 aprilie 1876, p. 1938—1939). In România de atunci erau 33 de judeţe; din lista Colegiului I lipseşte senatorul de Ilfov, omis de Bacalbaşa din motivele amintite mai sus.
23 La 31 martie/12 aprilie 1876; o zi mai tîrziu I. C. Brătianu îl va vizita pe prinţ avertizîndu-1 ca „la caz cînd opoziţiunea nu va fi chemată la cîrmă, atît ţara cît şi tronul vor fi expuse unui nou pericol" (Memoriile, voi. VIII, p. 45).
28 Mai exact, principele Carol.
30 Versiunea oficială a eşecului lui Gh. Vernescu menţionată în Monitorul oficial al României precum şi în memoriile principelui Carol se referă la faptul că şeful statului nu fusese de acord ca la conducerea Ministerului de Război să fie numit un civil (Ion Brătianu), în condiţiile în care România putea să fie atrasă în orice clipă în războiul care se pregătea în această parte a Europei. El a sugerat, la 2/14 aprilie 1876, ca Brătianu să treacă la Ministerul de Finanţe şi în aceste condiţii D. A. Sturdza nu mai intra în această formaţie ministerială. „D. Vernescu, în urma consultării cu colegii săi a declarat că nu poate primi aceste modificări şi a depus mandatul..." (TRC, an. XIV, nr. 1245, 11 aprilie 1876, p. 1).
31 Numirea oficială a generalului I. Em. Florescu a avut loc la 4/16 aprilie 1876, dar ştirea a apărut în presă mai tîrziu, întrucît duminică 4 aprilie 1876 se sărbătorea Pastele ortodox.
32 Listă neoficială reprodusă de Bacalbaşa după ROM., an. XX, 4, 5, 6 aprilie 1876, p. 301, deci din 3 aprilie — înainte de numirea guvernului — ziarele fiind atunci postdatate.
192
general, la Instrucţie şi Culte; general Tobias Gherghel la Lucrări Publice.33
Ziarul Deutsche Zeitung văzînd atîţia generali (?) pe listă, a botezat ministerul Florescu: Sâbel Ministerium, adică „Ministerul Săbiei".
Acest minister este primit în toate cercurile numai cu glume, căci e văzut că este numai un minister de tranziţiune care va trăi d-abia pînă la deschiderea Camerilor.
Intre timp ziarele anunţă că dl. Ştefan Sihleanu fiul a dobîndit Ia Neapole titlul de laureat în ştiinţele naturale, prezentînd şi o lucrare intitulată: „Despre peştii electrici şi pseudoelectrici".
Ziarul Deutsche Zeitung vine în Bucureşti cu articolul intitulat Să-bel Ministerium. Reproducem din el cîteva pagini foarte interesante mai ales faţă de felul în care s-au desfăşurat evenimentele pînă astăzi:
^Căldarea farmecelor orientale ne aduce în fiecare zi cîte-o nouă surprindere. La Bucureşti s-a instalat un minister Florescu. Portofoliile de Interne, Finanţe şi Lucrări Publice sunt în mîinile militarilor. Trei generali sunt chemaţi să decidă în România lupta dintre liberalii-naţionali şi conservatori.
Etc. etc.
Care sunt, dară, tendinţele acestor două mari partide din ţară.
Se zice că liberalii naţionali doresc o Dacie Mare. Se poate. Noi, însă, să nu le turburăm acest vis, pentru că el nu va deveni niciodată o realitate, rămînînd pentru totdeauna numai un vis şi nimic mai mult. Cu modul acesta liberalii-naţionali nu vor înscena nicidecum calea croită de roşii de odinioară, ci, în prima linie, cu sau fără din'astia domnitoare, vor să aducă ordine în finanţele Statului, să reducă budgetul armatei şi să emancipeze de influenţa politicii străine, şi în special de aceea a Rusiei, care este ruina României.
Politica viitoare a libemlilor-naţionali nu poate fi niciodată periculoasă pentru Austria, deoarece imperialii nu se vor lăsa niciodată a fi îmbrînciţi de politica rusească.
Negreşit liberalii-naţionali iubesc mult a juca un rol de putere mare, însă aceasta este pentru Austria mai puţin periculos decît ca guvernul din Bucureşti să se lase a fi întrebuinţat de către cabinetul din Petersburg, cum se întîmplă cu aşa-numiţii conservatori români.
In totul, afacerile din România nu trebuie puse într-o paralelă cu cele din Serbia. Pe cînd în Serbia răzbelul, mărirea şi întinderea Statului e o dorinţă a poporului, care înhaţă tronul pentru realizarea ei, în România singur tronul face politică aventuroasă, iară poporul suspină după linişte şi repaos.
Misiunea Austriei nu este, dar, d-a menţine pe principele Carol pe zdruncinatul său tron. Noi, urmărind în Orient o politică curat de interese, nu putem prinde gust pentru noul minister al gabiei din Bucureşti."34
83 Lista este corectă, Bacalbaşa notase însă greşit numele generalului Gherghel (Gheorghe); pe Paul Vioreanu îl chema de fapt Dimitrie P. Vioreanu, greşeală rectificată şi în MOF. (1876, p. 2057).
34 Articolul din care citează Bacalbaşa apăruse la 19 aprilie 1876 (s.n.) îo. Deutsche Zeitung şi fusese reprodus în traducere cîteva zile mai tîrziu de către Românul (Ministerul săbiei — Sâbel Ministerium din Bucureşti, ROM., an. XX, 12,
193
Acest articol dezlega multe mistere, însă opinia publică din ţară nu-i dădu o prea mare importanţă.
1 Mai întâi se vedea lămurit că ministerul Lascăr Catargiu căzuse sub influenţa Austriei care nu mai avea încredere într-un guvern bare se dăduse în braţele Rusiei.35 Aşa cel puţin se bănuia la Viena şi la Budapesta. Apoi, Vieria şi Budapesta doreau acum un minister liberal, pe care îl socoteau a fi şi contra regelui, şi contra Rusiei şi contra Germaniei. Evenimentele ulterioare au arătat cît de rău s-au înşelat cei din Austro-Ungaria.
Cît priveşte profeţea ziarului austriac cum că visul unei Dacii viitoare va rămîne etern un vis, vedem astăzi cît a fost de adevărată. Insă la anul 1876 cine ar fi îndrăznit să creadă în realizările de la 1919?38
Cum mi-am luat bacalaureatul
In primăvara acestui an mi-am trecut examenul de batealaureat. Lui amintesc de un incident, pot spune, de cîteva incidente ale acestei probe astăzi din domeniul istoriei antice.
Mă pregătisem excelent pentru ştiinţele naturale, însă mai puţin satisfăcător pentru fizico-chimice, totuşi la ştiinţele naturale d-feibia am putut obţine nota de trecere 6, pe cînd la fizico-chimice am obţinut 9. Şi iată cum.
La zoologie, geologie şi botanică cunoşteam materiile cum nu se putea mai bine, dar neglijasem să repet, din zoologie, capitolul clasificării animalelor inferioare. Era o cestiune de pură mecanică a memoriei care nu mă interesa. Şi afară de asta mi-am zis: „Ce dracu, tocmai chestia asta o să-mi cadă!?"
Ei bine, fatalitatea neroadă aşa a hotărît, mi-a scos înainte biletul cu clasificarea animalelor inferioare.
13 aprilie 1876, p. 321—322) fiind preluat la 14 aprilie şi de Telegraful. El reflecta interesele egoiste ale cercurilor conducătoare austro-maghiare care, provocînd destabilizarea In sud-estul Europei, doreau să-şi extindă aici sferele de influenţă, te-mîndu-se, totodată, de expansiunea, în aceeaşi zonă, a Rusiei ţariste.
35 Guvernul Lascăr Catargiu se pronunţase pentru o strictă neutralitate în conflictul care izbucnise în Balcani, simpatizînd însă, cum era şi firesc, cu lupta popoarelor subjugate de aici, pentru libertatea lor naţională şi exprimînd totodată cu hotărîre dorinţa de independenţă a românilor (într-o notă circulară trimisă agenţilor noştri diplomatici din străinătate la 4/16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu preciza că România ^separată de Turcia şi nefăcînd în nici un fel parte integrantă din Imperiul otoman" n-a renunţat niciodată la suveranitatea sa). Dar prudenţa excesivă a fost una din cauzele care au provocat căderea guvernului, aşa cum a irecunoscut un martor ocular lucid al evenimentelor de atunci, Titu Maiorescu: „Evident, singura politică indicată de interesul nostru naţional în anul 1876 era ca — întemeiaţi pe sprijinul Germaniei şi al Austro-Ungariei — să ne înţelegem din vreme cu Rusia asupra participării noastre la război. Dar majoritatea ministerului Lascăr Catargiu nu se gîndea decît la neutralitate, şi această eroare politică a fost al doilea fapt care a justificat căderea guvernului conservator" (primul fiind) încordarea relaţiilor cu Germania datorită problemei răscumpărării reţelei de căi ferate Roman—Vîrciorova a „Societăţii drumurilor de fier" din România) (Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, voi. II, 1876—1881, Bucureşti, 1897, p. 22).
38 Din 1918, cînd, prin voinţa liber exprimată a populaţiei din provinciile româneşti subjugate s-a realizat statul naţional unitar român (prin actele istorice de la 27 martie/9 aprilie; 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/l decembrie),
194
Atît am fost de îndîrjit de această demonstraţie a nenorocului, că am refuzat să mai încerc a răspunde şi am spus examinatorului, domnul pror fesor Brînză:
— Domnule profesor, cunosc toată materia afară de această teestiune pe care n-am avut vreme s-o repet. Vă rog întrebaţi-mă oricare cestiune veţi binevoi.
Brînză era un om cam aspru, şi mi-a răspuns:
— La zoologie nu vă mai pun nici o întrebare. Să vedem cum aveţi să răspundeţi la geologie şi la botanică. La geologie şi l!a botanică am răspuns în perfecţie, la amîridouă mi-a pus nota 9, deci de două ori 9 făceau 18 care cifră împărţită cu 3 — fiindcă la zoologie luasem nota zero — îmi dădea nota 6.
Acum la fizico-tehimice.
Examinator aveam pe bătrînul Alexie Marin, un om de o bunătate fără pereche. Neavînd grijă de dînsul, nu am repetat deloc materia: atîta numai că în clipa cînd am plecat la examen, am luat fizica lui Nanianu şi am deschis la noroc. Am deschis la „pompe" şi am citit materia toată.
Iar la examen, pe biletul care l-am tras la noroc, era scris: Despre pompe.
■ Fireşte că am răspuns fără greşeală. Acum la limba elină:
Profesorul V. A. Ureche ne dăduse la toţi candidaţii să scriem37 o compoziţie literară asupra subiectului: Emofiile unui candidat în ajunul examenului de bacalaureat. Trebuia să umplem o coală ministerială. V. A. Ureche ne-a supravegheat un timp, apoi a schimbat cu profesorul de elină Epaminonda Francudi. Venirea profesorului Francudi mi-a sugerat o idee.
Pînă cu trei zile înainte de începerea examenelor ştiam că examinator de limba elenă era profesorul Demarat, un profesor de o indulgenţă fără margini. Dar cu trei zile pînă la examen, se îmbolnăveşte examinatorul de latină şi atunci se face o remaniere în comisiune: Demarat trece examinfator de limba latină şi în locul său vine examinator de limba elenă Epaminonda Francudi.
Pe cît era de uşor la note Demarat, pe atît era de sever şi greoi Francudi. De aci spaima noastră care numai tari la elenică nu er'am.
Ei bine, cînd am văzut pe Franfcudi pe catedră, am dat zor să-mi termin compoziţia şi am încheiat-o cu acest period: „In sfîrşit cea mai puternică dintre toate emoţiunile a fost aceea că de unde mă aşteptam să am examinator de elenă pe dl. Demarat, m-am pomenit cu dl. Francudi*.
Şi cel dintîi am dus coala de hîrtie supraveghetorului.
Neavînd ce face şi voind să-şi dea seama despre ce putea un absolvent de liceu, mi-a luat compoziţia şi a avut răbdarea să o citească pînă la sfîrşit. Deodată îl văd că-1 umflă rîsul. Apoi ridică capul şi întreabă:
— Cine e domnul Bacalbaşa?
Mă scol răscolit de emoţie şi de o secretă mulţumire, şi răspund liniştit:
— Eu, domnule profesor.
— Bine, şedeţi jos.
" în original: citim.
195
La examenul oral, deşi lucru mare nu ştiam la elină, am răspuns minunat numai din cauza simpatiei ce mi-a arătat Francudi. Atît este de adevărat că atitudinea examinatorului intră pentru un mare procent în putinţa de a răspunde bine a candidatului.
[Politice]
în urma trecerii ziarului Pressa în opoziţiune contra cabinetului Catargi, partizanii acestuia au făcut să apară ziarul Timpul.38
In ziua de 15 aprilie s-au deschis Corpurile legiuitoare. Tot interesul este la Senat, unde se va da marea bătălie decisivă.
La Senat biroul provizoriu este compus din P. Malaxa39 ca mai bătrîn, preşedinte, iar secretari: C. Grădişteanu, Tache Anastasiu, D. Sturdza şi Gh. Cantacuzino. Preşedintele e guvernamental, iar trei secretari liberali.40
Tribunele sunt arhipline, este o mare de capete de sus şi pînă jos. Şedinţa începe în mijlocul celei mai mari emoţii. E greu opoziţiei aleasă în Senatul din martie 1876 să desemneze un preşedinte. . Pe cine ar fi desemnat?
Fiind nu un partid, ci o coaliţiune, cărei fracţiuni din coaliţiune să se dea precăderea? Acela care ar fi fost ales ca preşedinte ar fi fost desemnat ca şef, dar cine să fie şeful?
în linie se aflau mulţi bărbaţi de întîia mînă, aproape de aceeaşi vîrstă şi cu titluri egale, mai ales în împrejurările de atunci. Aceşti bărbaţi erau: Manolache Costache Epureanu, Gheorghe Vernescu, Ion Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, C. A. Rosetti. Apoi mai erau C. Bosianu, Dumitru Brătianu şi Nicolae Ionescu.
Nu era în discuţiune numai întîietatea sau vanifetea personală, dar era vorba de o indicaţiune politică; şi indicaţia aceasta trebuia dată astfel încît, pe de o parte Coroana să fie îndatorată a ţine seama de ea, pe de altă parte să nu provoace o spărtură în rîndurile coaliţiunii tocmai în aceste ceasuri hotărîtoare.
Cu marele său simţ politic, Ion Brătianu ştiind că, prin marea forţă organizată ce poseda în ţară, rîndul său va veni neapărat, se dete înlături. C. A. Rosetti declarase întotdeauna că nu e om de guvern şi lasă rolul acesta lui Ion Brătianu. Ion Ghica nu era omul situaţiunii. Mihail Kogălniceanu nu avea partid. Dumitru Brătianu n-a stat niciodată pe aceeaşi linie cu Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, din cauza activităţii sale mai reduse. Constantin Bosianu era prea puţin om politic activ, era prea bătrîn şi se
38 Nemaidispunînd de un organ de presă reprezentativ, fruntaşii politici conservatori au fondat, în anul 1876, gazeta Timpul, al cărui prim număr poartă data de 15/27 martie 1876; M. Eminescu a lucrat în redacţia oficiosului conservator începînd de la sfîrşitul anului 1877.,
39 In textul lui Bacalbaşa: Metaxa!
"> Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 15 aprilie 1876, MOF., nr. 86, 17/29 aprilie 1876, p. 2201—2203.
196
mulţumea cu rolul unui sfătuitor. Nicolae Ionescu, un elocvent profesor, n-avea în ţară greuDatea celorlalţi.
Rolurile fură împărţite astfel: nici unul nu obţinu autoritatea pre-şedinţială, deci titlul reprezentativ de şef.
Manolache Costache şi cu Gheorghe Vernescu, cei mai puţin coloraţi din coaliţiune, fură desemnaţi ca vicepreşedinţi. Iar Ion Brătianu primi însărcinarea de purtător de cuvînt al coaliţiei, omul care trebuia să anunţe cum au fost împărţite rolurile.
Ion Brătianu apare la tribună. Senzaţia e mare. „Domnilor senatori, spune el, noi cei din partidul naţional am hotărît să alegem preşedinte pe mitropolitul primat ca deferentă pentru religia ţării şi fiindcă religia este afară din luptele politice. Votul nostru politic îl vom exprima la alegerea vicepreşedinţilor."41
Mitropolitul primat este ales cu 47 voturi din 53 votanţi.42
In şedinţa de a doua zi sunt aleşi vicepreşedinţi: Manolache Costache Epureanu cu 33 voturi şi Gheorghe Vernescu cu 34.
Lascăr Catargiu se scoală şi cere ca alegerea vicepreşedinţilor să fie amînată pe a doua zi. Coaliţia, care 'avea majoritatea, se opune şi cere votul imediat. Atunci Lascăr Catargiu, urmat de toţi conservatorii, părăseşte sala. Cei rămaşi ar fi putut prooede imediat la vot; însă, spre 'a nu se spune că au vroit să profite de lipsa adversarilor, amînă alegerea pe a doua zi.
în tot timpul, pînă la constituirea ministerului Manolache Costache, Lascăr Catargiu a luptat fără preget. Acum, văzînd că a rămas definitiv în minoritate, singura lui speranţă şi-o puse în intrigă; trebuia găsit ceva, o formulă, o combinaţie spre a determina o spărtură în coaliţie. De aceea îi trebuiau 24 ore de lucru. Soluţia găsită pînă a doua zi a fost aceea ca senatorii guvernamentali să-şi concentreze voturile asupra lui C. Bo-sianu din opoziţie, care a întrunit 24 Voturi şi asupra lui Panait Casimir, conservator, care a întrunit 21.43
La Cameră, un deputat, Văleanu, interpelează guvernul asupra motivelor care au determinat căderea cabinetului Catargi şi chemarea actualului guvern Florescu. După cîteva ore de discuţiuni, Camera votează încrederea în Cabinet cu 58 bile albe contra 27 negre.44
41 „D-lor, viu în numele opoziţiunii, care m-a însărcinat a vă declara că noi votăm pentru prea s.s. mitropolitul primat, pentru ca să dovedim respectul şi devotamentul ce avem pentru clerul român; însă cum prea s.s. mitropolitul primat este pe d-asupra tuturor partitelor, noi nu facem din acest vot un vot politic, noi ne vom afirma votul nostru politic prin alegerea vicepreşedinţilor" (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 11 aprilie 1876, MOF., nr. 94, 29 aprilie/11 mai 1876, p. 234).
42 La 19 aprilie/l mai 1876; mitropolitul primat (Calinic Miclescu) era membru de drept al Senatului.
43 In şedinţa Senatului din 19 aprilie/l mai 1876, după alegerea preşedintelui, Lascăr Catargiu a propus amînarea şedinţei, orele fiind înaintate (era 5 după-amia-ză); întrucît în sală se mai aflau numai 38 de senatori (majoritatea fiind de 39) şedinţa s-a amînat pentru a doua zi, 20 aprilie/2 mai 1876, cu care ocazie au fost aleşi ca vicepreşedinţi G. Vernescu şi Manolache Costache Epureanu,' cu numărul de voturi notat de Bacalbaşa (din 58 de votanţi) (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 20 aprilie 1876, MOF., nr. 94, 29 aprilie/11 mai 1876, p. 2374).
44 In şedinţa Adunării Deputaţilor din 19 aprilie/l mai 1876, deputatul C. Văleanu a cerut să i se explice „prin ce împrejurări a venit acest minister la putere"; i-a răspuns noul preşedinte al Consiliului' de Miniştri (precizînd că Lascăr Catargiu s-a retras de la putere pentru a lăsa mai mult timp unui alt guvern spre a studia importantele chestiuni financiare care preocupau ţara întreaga);
197
Totuşi, ministerul generalului Florescu îşi dă demisiunea45 şi în locul său vine, în ziua de 26 aprilie, (cabinetul Manolache Costache Epureanu, astfel compus:
Epureanu M. C, preşedinte şi titular îa Comerţ, Industrie şi Lucrări Publice; G. Vernescu, la Interne; M. Kogălniceanu la Externe; Ion Brătianu la Finanţe; Gh. Chiţu la Culte şi Instrucţie; M. Ferekide la Justiţie şi colonel Slăniceanu la Război.
La Senat, în locul lui Epureanu şi Vernescu sunt aleşi vicepreşedinţi Ion Ghica cu 32 voturi şi D. Sturdza cu 27.46
La Cameră, noul minister se prezintă.47 Dimitrie Ghica, B. Boerescu şi Al. Lahovary declară că vor vota legile financiare cerute de guvern, însă aceasta nu implică încrederea în minister.48
Senatul alege 4 comisiuni de anchete asupra gestiunii guvernului Catargiu.49
Abia ajuns la cîrmă, partidul liberal-naţional începe să fie ros de intrigi. Roşii de sub şefia dualităţii Rosetti—Brătianu fiind cei mai tari şi mai bine organizaţi, inspiră celorlalţi temerea că în viitoarea Cameră vor veni în majoritate absolută.
Se spune că Gheorghe Vernescu, care ţine Ministerul de Interne, trage sforile. In adevăr, un nou partid se formează în seara de 30 aprilie şi este pus sub direcţia următorului comitet: preşedinte G. Danieleanu, membri C. D. Sărăţeanu, D. P. Orbescu, P. Borş, I. Lupulescu, S. M. Şoi-mesfcu, casier I. Ciuflea, iar cei mai mulţi sunt viitori conservatori.50
imediat după acesta deputatul A. Lupescu a propus o moţiune de încredere în guvern, aprobată cu numărul de voturi notat de Bacalbaşa (Adunarea Deputaţilor. Şedinţa de la 19 aprilie 1876, MOF., nr. 93, 28 aprilie/10 mai 1876, p. 2353 şi nr.' 94, 29 aprilie/11 mai 1876, p. 2381).
45 Neputîndu-şi desfăşura o activitate normală în condiţiile în care Senatul era controlat de opoziţie, generalul I. Em. Florescu a cerut domnitorului dizolvarea acelstuia; principele Carol nu a fost însă de acord cu soluţia propusă şi a început! tratative cu Manolache Costache Epureanu în vederea formării unui guvern cu participarea fruntaşilor opoziţiei liberale, hotărîndu-se să ofere puterea acestora; în aceste condiţii generalul Florescu şi-a dat demisia la 26 aprilie/8 mai 1876; guvernul coaliţiei de la „Mazar-paşa" a fost numit la 27 aprilie/9 mai 1876, după ce domnitorul obţinuse eliminarea de pe lista iniţială a unor persoane care-1 atacaseră personal şi-1 impusese pe colonelul Slăniceanu la ministerul „de Rezbel".
46 Ijon Ghica a fost ales vicepreşedinte cu 34 de voturi, iar D. Sturdza cu 27 din 52 de votanţi (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 28 aprilie 1876, MOF., nr. 100, 6/18 mai 1876, p. 2501).
47 iPrintre altele, cu următoarele precizări, demne de a fi subliniate, privind politica de neutralitate activă a ţării noastre: poziţia geografică a României, conservarea naţionalităţii noastre reclamă ca să fim pururea în stare de a ne apăra otarele, de a se face să ni se respecte neutralitatea. Imperios dar se cere ca ţara să-şi organizeze bine forţele militare" (MOF., nr. 94, 29 aprilie/11 mai 1876, p. 2370).
48 In şedinţa Adunării Deputaţilor din 30 aprilie/12 mai 1876 Al. Lahovary, precizînd, la fel ca D. Ghica şi V. Boerescu, că va vota legile „finanţiare", recunoştea că în Viaţa politică a ţării se produsese fenomenul firesc de trecere a puterii de la un partid la altul („Venirea noului minister indică disoluţiunea acestei adunări, trecerea puterii de la un partid la altul, lucru foarte normal" — Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 30 aprilie 1876, MOF., nr. 103, 9/21 mai 1876, p. 2576).
48 Nu era vorba de comisiuni de anchetă a gestiunii guvernului Catargiu, ci de patru comisii numite pentru a ancheta în judeţele MusceL Olt, Buzău, Putna, Rîmnicul-Sărat, Iaşi, Bacău şi Roman „ilegalităţile şi ingerinţele făcute cu ocazia alegerilor din urmă a senatorilor" (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 1 mai 1876, MOF., nr. 102, 8/20 mai 1876, p. 2548).
50 Nu un nou partid, ci o grupare politică efemeră, despre care Stindardul, gazetă liberală al cărui director era Pantazi Ghica pretindea că s-ar fi aflat sub
198
Camera e dizolvată.61
D-rul Obedenaru scrie din Montpelier presei din România că un alt român a trecut în mod strălucit examenul de doctorat în medicină la Paris, unde a fost intern de spitale. D-rul Obedenaru aminteşte că la Paris internul îndeplineşte aceeaşi funcţiune ca medicul secundar la Bucureşti. Numai trei români au mai putut fi interni la Paris, aceştia sunt doctorii Marcovici, Kalenderu şi Obedenaru.
în ziua de 8 mai, un mare doliu pentru societatea înaltă bucureş-teană- A murit Ion Oteteleşanu62, soţul Elenei Oteteleşanu, marea mece-nată a Bucureştilor. Oteteleşanu locuia în casa unde este astăzi Terasa cu parcul în care este instalat un teatru de vară.
Marele istoric şi filoromân Jules Michelet a murit la Paris şi a fost înmormîntat în ziua de 18 mai. A fost şi o deputaţiune de studenţi români, compusă din: C. Cantacuzino, Mircea C. A. Rosetti, C. C. Arion» C. Tătăranu şi G. Sion. După carul funebru a urmat imediat trăsura de doliu în care se aflau d-nele Michelet şi Măria C. A. Rosetti, d-nii Gui-cherat şi Celliez, executori testamentari ai defunctului.
Printre românii cari au urmat carul funebru citez numele Următoare: C. Cantacuzino, G. Arion, C. Tătăranu, G. Sion, Grigore Brătianu, Simu, Vintilă Rosetti, Horia Rosetti, Burssan, Vasile Vîrnav, Mironescu, Vasilescu, Grant, Baltă, Bastaky, Fîntîneanu, toţi cu frac şi cocardă tricoloră. C. Cantacuzino a vorbit din partea studenţilor români.53
influenţa lui G. Vernescu (Ultimile ştiri, Stindardul, an. I, nr. 29, 2 mai 1876, p. 3) — informaţie pe care o preia şi Românul (an. XX, 3—4 mai 1876, p. 389). Potrivit afirmaţiilor Stindardului, C. D. Sărăţeanu ar fi fost nepotul lui Vernescu, iar S. M. Şoimescu, un „alter-ego" al lui Vasile Boerescu (Stindardul, 9 mai 1876, p. 1). Mai tîrziu aceeaşi gazetă afirma că profesorul Daniileanu ar fi părăsit gruparea al cărei preşedinte era (Stindardul, 26 mai 1876, p. 1).
51 Adunarea Deputaţilor a fost dizolvată la 3/15 mai 1876, pe baza unui raport al Consiliului de Miniştri către şeful statului în care se amintea faptul că „vederile Senatului" sînt „opuse celor ale maiorităţii Camerei Deputaţilor" (MOF-, nr. 98, 4/16 mai 1876, p. 2456—2457), aceasta din urmă fiind dominată de o majoritate conservatoare ostilă noului guvern liberal. '.
52 ROM., an. XX, 9 mai 1876, p. 411.
53 Ştire reprodusă de Bacalbaşa după Românul (Inmormtntarea lui Michelet, Corespondenţă particulară a Românului, an. XX, 13 mai 1876, p. 422). Nu era însă vorba de înmormîntarea lui Michelet, care murise cu doi ani mai înainte, la 9 februarie 1874 la Hyeres, ci de reînhumarea, la Paris, a osemintelor sale, la 6/18 mai 1876. în acest scop, „junimea română", după exemplul „junimii" italiene şi franceze, în semn de solidaritate latină, va hotărî, cu prilejul unei şedinţe convocate de Eniu D. Bălteanu, la 2/14 mai 1876, în localul Clubului studenţilor universitari d^ pe Calea Mogoşoaiei 51 (în faţa grădinii Episcopiei) să trimită la Paris o coroană' omagială de frunze de stejar. Participarea românească la ceremonia de la Paris, cuvintele studentului C. Cantacuzino, unul dintre cei opt vorbitori („Junimea română vine să esprime, pe acest mormînt încă deschis, regretele sale eterne pentru" pierderea aceluia care fu, în toată viaţa sa, apostolul libertăţii, susţinătorul ideilor celor mai nobile, apărătorul popoarelor apăsate. Francia pierde în Michelet una din gloriile sale, România un susţinător puternic") a impresionat puternic opinia publică franceză, unul' dintre ziarele pariziene reprezentative ale epocii, La Re-publique Francaise, făgăduind poporului român tot ajutorul moral de care acesta avea nevoie într-un moment de răscruce al istoriei sale („Nimic din ce atinge România nu poate, de aci înainte, să rămînă străin pentru noi" — cf. TEL., an. VI, 15 mai 1876, p. T).
199
Alegerile generale pentru Cameră sunt fixate în zilele de 3, 5, 7 şi 9 iunie.54
Foaia scolastică publică un fenomen rar. In ziua de 19 aprilie între 5 jum. şi 7 jum. dimineaţa, în jurul soarelui era ceaţă transparentă, pe* cînd cerul în alte părţi era cît se poate mai senin. Un cearcăn pompos în culorile curcubeului se întindea pe lîngă soare, însă aşa că mai a patra parte din el se pierdea sub orizont. în perihşlia cercului străluceau, la dreapta şi la stînga, doi sori laterali, în partea de sus a cearcănului se vedea un al treilea soare. Cearcănul acesta era închis de un al doilea, tot în culoarea curcubeului, însă mai palid. Fenomenul a durat două ore. Dar soarele şi la o oră d.a. era înconjurat de un cerc palid.55
Gheorghe Vernescu, spre a împiedica triumful prea mare al roşilor în alegeri, precum şi spre a-şi alege un număr respectabil de partizani, numeşte, aproape în toată ţara, numai prefecţi oameni noi, în special tineri avocaţi şi foşti magistraţi. Vernescu declară că voieşte să scoată administraţia din politică procedînd astfel.56
Em. Protopopescu-Pake, puternicul elector vernescan, este numit prefect de poliţie în Bucureşti, tocmai spre a împiedica pe roşii de a face presiune asupra alegătorilor.57
Se va vedea însă că, deşi şeful guvernului era Manolache Costache, şi cu toate că Ministerul de Interne era dat lui Vernesfeu, roşii au venit în Cameră cu cel puţin trei pătrimi din deputaţi. Preşedintele Consiliului n-a avut decît doi deputaţi, iar Vernescu trei sau patru.
Pake Protopopescu debutează la prefectura poliţiei cu oarecari măsuri organizatoare.
Intre altele ia măsuri în contra prostituţiei. El obligă ca femeile înregistrate să circule pe stradă cu un semn distinctiv, o lentă58 în eşarpă. Iar toate casele de toleranţă să aibă la intrare un număr mare, lesne de văzut de departe, şi un felinar roşu. Pe vremuri s-au făcut multe zeflemele asupra acestor inovaţiuni care, de altfel, nu s-au putut împămînteni.
Acţiunea pentru alegeri începe. Partidul roşu se org&nizează cu scopul de a dobîndi majoritatea absolută. în Bucureşti se ţine în sala Ateneului — vechiul Ateneu, pe locul actualului Teatru Liric '— o întrunire
54 Colegiul I — la 3/15 iunie; II — la 5/17 iunie; III — la 7/19 iunie şi IV — la 9/21 iunie 1876; delegaţii pentru Colegiul al IV-lea urmau să fie aleşi la 29 mai/10 iunie — 30 mai/11 iunie 1876 (MOF., nr. 104, 12/24 mai 1876, p. 2593).
65 Informaţia a apărut în revista bilunară Foaia scolastică („organ pedagogic-didactic pentru şcoalele române") din Blaj, al cărei redactor responsabil era I. M. Moldovanu (Un fenomen rar, an. IV, nr. 7—8, 1/13 mai 1876, p. 64). „Fenomenul rar" fusese observat în comuna Berzeasca din „comitatul Severinului", pe malul Dunării; era vorba de un halou solar („fenomenul roman" sau „cearcănul Soarelui") care se produce mai ales în zonele polare atunci cînd în faţa soarelui apar nori subţiri cirriformi formaţi din cristale subţiri de gheaţă; „haloul" solar a fost descris pentru prima oară la Roma, în 1637 (Ioan Stăncescu şi Sergiu Ballif, Meteorologie... fără formule, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 182—183).
66 Numele noilor prefecţi, numiţi de Ministerul de Interne sînt menţionate în MOF., începînd cu numărul din 5/17 mai 1876.
67 Emanoil Protopopescu-Pake este numit prefect al poliţiei Capitalei în locul lui D. Bărcănescu, demisionat (MOF., nr. 101, 7/19 mai 1876, p. 2522).
58 Lentă, panglică lată.
200
publică în care se alege comitetul electoral cetăţenesc (?) compus din 23 membri, şi anume: Anastasiu Mihai, Stancu Becheanu, Brătianu D., Buescu Pană, Bosie Constantin, Ciocîrlan C, Costinescu EmiL Crătu-nescu N., Fleva N., Hernia Veniamin, dr. Iatropol, Chiriţă Teodoru, Mavrus Anton, Opreanu N., Paulescu C, Predescu Eugeniu, Rădulescu Ghiţă,, Radoviceanu Gh., Rosetti C. A., Robescu C, Sergiu dr., Serurie Grigore, Stăţeşcu Eugeniu.59
Toţi "sTFnt din partidul roşu. Singurul mare elector vernescan, Pro-> topopescu Pake, e prefect de poliţie.
r Deşi exista un partid liberal-naţional în care intrase întreaga opozi-/ ţie de sub Lascăr Catargiu, alte grupuri încep să apară. J AstfeLla 25 mai Românul publică programul noului partid politic A intitulat": „Unirea democrăTîcă~română". Acest partid este format din in-| telectualii ţineri ai partidului roşu. Programul este iscălit nu numai de ! fruntaşi ai partidului Rosetti—Brătianu, dar şi de cîţiva membri ai par-l   tidului vernescan.
Foarte semnificativ este programul care, nu trebuie să pierdem din vedere — a fost făcut acum 51 de 'ani. Iată spicuiri din acest program:
„Românii nu trebuie să înceteze de a urmări relaţiunile de ginte şi V marea idee a solidarităţii gintei latine, care, atunci cînd va ajunge să fie
0 realitate, Va forma garanţia cea mai puternică a existenţei noastre naţionale.
Dacă vreodată revizuirea Constituţiei va fi în cestiune, vom lupta ca modificările ce i se vor face să fie conforme principiilor democratice şi \ naţionale. Vom stărui ca dreptul electoral să înceteze de a admite altă distincţiune decît a inteligenţii şi a luminilor; vom susţine orice îmbunătăţiri în legea electorală, care vor avea de scop să asigure independenţa corpului electoral etc. Vom cere ca oricine ştie ceti şi scrie, să voteze direct."
Programul cerea descentralizarea administrativă şi autonomia comunală.
Este foarte semnificativ că pentru populaţia rurală programul cerea
1 numai: răspîndirea instrucţiunii, uşurarea dărilor şi stîrpirea abuzurilor, măsuri igienice pentru stăvilirea marei mortalităţi şi o sistemă completă de ajutare, protejare şi încurajare prin toate mijloacele.
Nici un cutvînt despre starea economică a ţăranului, nici un cuvînt despre împroprietărire.
Programul cere desfiinţarea arestului preventiv în materie de presă. , La impozite se cere impozitul proporţional şi pe venit şi desfiinţa-\rea impozitelor indirecte.
Programul recunoaşte că armatele permanente sunt vătămătoare şi ruinătoare, totuşi cere tea armata să fie menţinută, iar elementele teritoriale dezvoltate.
Ajungînd la partea economică, programul cere proteguirea contra in-vaziunilor şi încălcărilor economice străine, care au ajuns în unele părţi ale ţării a pune în pericol chiar naţionalitatea. Programul este foarte naţionalist şi protecţionist.
Programul termină spunînd:
59 ROM., an. XX, 22, 23 mai 1876, p. 449. „întrunirea publică electorală" a avut loc în seara de 21 mai/2 iunie 1876.
„Angajamentul Statului ca mare consumator a nu se pune în rela-ţiuni decît cu românii, cu producerile naţionale şi cu mijloacele naţionale pentru tot ce priveşte trebuinţele lui."60
în timpul acesta, atmosfera se întunecă în Orient. în Bosnia şi Herţegovina insurecţie, în Balcani bande bulgăreşti, în Serbia şi Muntene-gru pregătiri de război.
Răuvoitorii guvernului răspîndesc în străinătate şi în presa străină zvonul că România a încheiat un tratat de alianţă cu Serbia, spre a ataca Turcia.61 Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, trimite agenţilor noştri diplomatici următoarea telegramă:
„Sunteţi autorizaţi a da desminţirea cea mai formală aserţiunii după Care România ar fi încheiat o alianţă cu Serbia în contra Turciei. Guvernul român e hotărît a sta în cele mai bune relaţii posibile cu guvernul Sultanului şi a menţine neutralitatea."
în ziua de 8 iunie Sultanul a acordat amnistia completă insurgenţilor din Bosnia şi Herţegovina.
In Bucureşti este nelinişte din cauza ştirilor din afară. Telegrame din Cetinge62 anunţă că prinţul Nikita a ordonat să se cheme sub drapel toţi supuşii din străinătate.
Insurgenţii bosniaci au respins amnistia şi războiul cu Turcia urmează. Insurecţia este încurajată, se zice, nu numai de Rusia, dar chiar de Austria.
Un om cii mare vază, un om la ordinea zilei este I. D. Ionescu, cîntăreţul bucureştean. Canţonetele lui politice sunt foarte gustate, mai ales în timpul cît era Lascăr Catargiu la putere, canţonetele — multe din ele de Pantazi Ghica, deşi anonime — făceau furori.63 Acum dădea repre-
60 Programa „Societăţii Unirea Democratică Română", ROM., an. XX, 24, 25, 26 mai 1876, p. 453. „Societatea Unirea Democratică Română" nu era un partid pro-priu-zis, ci organizaţia de tineret a partidului liberal, condusă de Eugeniu Stătescu? pe atunci în vîrstă de 38 de ani, unul dintre fruntaşii liberali-radicali devotaţi lui I. C. Brătianu. Printre semnatarii „programei" mai aflăm numele lui: C. Bosie, E. Costinescu, Ciru Oeconomu, N. Fleva, D. Giani, Ilariu Izvoreanu, M. Macca, C. Nacu, C. şi R. Opreanu, Em. Pake-Protopopescu, A. Stolojan, I. Villacros ş.a., deci elementul tînăr liberal era predominant.
61 Prinţul Milan al Serbiei, care se pregătea, împreună cu prinţul Nichita al Muntenegrului să atace Imperiul otoman (fără însă a dispune de forţele necesare pentru a rezista armatelor turceşti, aşa cum s-a şi întîmplat, cîteva luni mai tîrziu) propusese o alianţă ofensivă ţării noastre, dar oamenii politici români au respins orice încercare pripită de obţinere a independenţei naţionale, care ar fi putut primejdui viitorul României, considerînd, pe bună dreptate, că în primăvara anului 1876 nu erau create condiţiile necesare pentru dobîndirea acesteia, prin război sau prin tratative (despre una dintre propunerile Serbiei amintesc memoriile principelui Carol, la data de 25 martie/6 aprilie 1876: „Al. Catargiu, un unchi al prinţului Milan soseşte din Belgrad şi comunică prinţului, în numele nepotului său, că războiul Serbiei contra Turciei e un lucru hotărît şi că prinţul Milan speră că România nu se va mărgini numai la rolul de spectatoare nepăsătoare, deoarece amîndouă ţările au acelaşi interes d-a se libera de suveranitatea Turciei" — Memoriile, voi. VIII, p. 43).
62 Cetinje, capitala principatului Muntenegru.
63 In ianuarie 1876, pentru canţonetele sale care conţineau „espresiuni injurioase în contra domnitorului şi a guvernului", lui I. D. Ionescu i s-a interzis de către autorităţi să mai dea spectacole în sala Walhala din piaţa Constantin-Vodă (TEL., an. VI, 14 ianuarie 1876, p. 1).
202
zerrtaţii la Hotel Dacia, într-o sală de jos, în tovărăşia unui pîntăreţ francez, anume Charles Valtier, şi a unei tinere cîntăreţe numită Seraphine, mai tîrziu o cunoscută corsetieră bucureşteană.64
Pe vremea aceea petrecerile bucureştene de vară se mărgineau la grădinile Raşca şi StaSvri65, Şoseaua, cofetăria Capsa şi cofetăria Fialkovsky, „Leul şi Qrnatul", grădina Constantin (actual Epurescu). Vara boierimea se ducea la Paris sau pe la moşii, puţină lume pe la Qmpui-lung. Teatre de vară nu erau. Rareori cîte o grădină cu cîntăreţi.
Ziarele liberale publică lista candidaţilor guvernamentali pentru judeţul Ilfov, la Cameră: Colegiul I, Gheorghe Vernescu; Colegiul II, Eugeniu Predescu; Colegiul III, general Golescu, C. A. Rosetti, Dumitru Brătianu, Stancu R. Becheanu, Eugeniu Stătescu, Grigore Serurie, Col. IV, Nicolae Fleva.66
Anunţarea acestor candidaturi s-a făcut într-o întrunire la Circul Suhr. Bonifaciu Florescu, care era şi el dornic de a candida, a cerut cuvîntul spre a combate candidatura lui Serurie şi a lui Stătescu. în sala plină de lume a fost un moment de zăpăceală şi mare zgomot. O parte din public susţinea pe Bonifaciu, dar majoritatea era dincolo. C. A. Rosetti în persoană a vorbit luînd apărarea lui Serurie şi arătînd meritele lui ca luptător şi nestrămutat membru al partidului.
Bineînţeles, lista a fost aprobată astfel după cum a fost aprobată de comitet.
A doua zi generalul Golescu refuzînd candidatura, a fost înlocuit cu Emil Costinescu.67
Noul regim liberal
în alegerile Colegiului I n-au izbutit decît 2 conservatori: prinţul A. Ştirbey şi colonel Roznovanu.
64 In primăvara anului 1376 I. D. Ionescu a dat reprezentaţii In grădina Union-Suisse, începînd de la 1 mai, reprezentaţii care „în caz de ploaie" se desfăşurau In „salonul mare" al Hotelului Dacia (fostul han Manuc), apoi din nou în sala Walhala. în reclama trimisă presei prin care se anunţa „deschiderea grădinii Union-Suisse", cu un „cafe concert internaţional", I. D. Ionescu lansa un patetic apel către spectatori: „Aviz important. Subsemnatul, în urma silinţelor ce-am depus de a dota grădina Union-Suisse cu o scenă sistematică, decoruri noi, zece loji pentru comoditatea familielor şi o muzică militară, precum şi a artiştilor ce se vor prennoi cît mai des, sper că [voi] fi, ca român, susţinut de onor. public bucureştean" (Curierul spectacolelor, Stindardul, an. I, 30 aprilie 1876, p. 3). (Despre I. D. Ionescu v. cartea lui Ioan Massoff, /. D. Ionescu de la „Iunion", Ed. Muzicală, Bucureşti, 1965 şi, mai departe, p. 262—-263 şi Addenda, p. 295; 297—298).
65 In primăvara şi vara anului 1876 spectacolele de varietăţi aveau loc In grădina Union-Suisse, în grădina Raşca, în grădina „noului Hotel Dacia" unde cînta muzica militară şi oferea „concerte amuzante" „domnişoara Finetta", în grădina Guichard (o „companie lirică franceză" prezenta „canţonete şi operete amuzante"), în grădina „Paradis" din spatele Episcopiei (farsa într-un act D-na Caliopi Busuioc de Iacob Negruzzi) ş.a..
68 Comitetul electoral din Bucureşti, ROM., an. XX, 31 mai, 1 iunie 1876, p. 474. întrunirea electorală a avut loc în seara de 30 mai/11 iunie 1876, candidaţii fiind proclamaţi „mai în unanimitate".
67 Generalul N. Goleseu a refuzat candidatura fiind „slăbit şi condamnat la nemişcare printr-o lungă boală", recomandîndu-1 în locul lui „pe unul din cei mai infatigabili luptători ai naţionalităţii şi democraţiei române, pe junele redactor al Românului, pe Emil Costinescu" (Scrisoarea lui N. Golescu, TEL., an. VI, 5 iunie 1876, p. 2). »
203
La Colegiul II din Brăila, Nicolae Blaremberg a fost bătut de către un liberal roşu C. Giuvara cu 66 voturi contra 5S.68 Blaremberg a fost ales în Colegiul al 4-lea.
Alegerile dau o foarte mare majoritate partidului Rosetti—Brătianu. Dar la alegerile senatoriale parţiale, liberalii suferă o înfrîngere, căci la Ilfov, Putna, Buzău şi Mehedinţi ies conservatorii.
La Ilfov, Dimitrie Ghica e ales cu 68 voturi contra lui Ion Cantacuzino, care n-a întrunit decît IO.69 Bineînţeles, roşii l-au lăsat să fie ales.
C. A. Rosetti este ales preşedinte al Camerei cu 70 voturi contra 41: date lui Dumitru Brătianu.ţ0 Pe numele lui Dumitru Brătianu s-au numărat toţi liberalii ne-roşii. Vernescanii, independenţii, fracţiunea din Moldova, ai lui Manolache Costache etc.
Dovada este acum făcută: partidul roşu este absolut stăpîn pe situaţie, încercarea cea mai importantă a tuturor celorlalte nuanţe liberale, aceea de a învinge pe Rosetti, chiar opunîndu-i un candidat roşu, n-a izbutit.
De acum situaţia se va deztvolta în mod logic. Toate celelalte personalităţi politice: Kogălniceanu, Manolache Costache, Vernescu, Ion Ghica, Dumitru Brătianu etc., vor fi înlăturate sau se vor supune.
C. A. Rosetti nu era în Bucureşti cînd a fost ales preşedinte al Camerei, înştiinţat de alegere, a trimis preşedintelui de vîrstă, generalul Ma-gheru, următoarea telegramă:
„La d-ta recurg, onorabile, pentru a exprima Camerei, pînă să pot să-mi împlinesc însumi această sacră datorie, simţămintele mele de gratitudine şi de devotament.
Cu respect şi iubire.
C. A. RosettittU
îndată după constituire, Camera numeşte o comisiune de anchetă parlamentară pentru darea în judecată a miniştrilor conservatori din cabinetul Lascăr Catargiu.72
88 Deputaţii aleşi in Colegiul ti, MOF., nr. 124, 7/19 iunie 1876, p. 3001—3002.
89 Senatorii aleşi în Colegiul I, MOF., nr. 131, 15/27 iunie 1876, p. 3140.
70 Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 25 iunie 1876, MOF., nr. 143, 1/13 iunie 1876, p. 3412.
71 Telegrama lui C. A. Rosetti a fost citită de preşedintele provizoriu al Adunării Deputaţilor, G. Magheru, în şedinţa din 26 iunie/8 iulie 1876. Am verificat textul cu MOF., nr. 143, 1/13 iulie 1876, p. 3412. C. A. Rosetti a rostit un cuvînt de mulţumire în faţa Adunării patru zile mai tîrziu cînd şi-a luat în primire „fotoliul preşidenţiei", la 30 iunie/12 iulie 1876, cuvînt mai puţin cunoscut astăzi şi care sintetizează ceea ce îşi închipuia el că trebuia să înfăptuiască guvernarea liberală: „Toate stările societăţii — preciza fruntaşul liberal-radical — au dovedit că au înţeles, în fine, că nu poate fi salvare decît în leacul ce încă de la 1855 ni 1-a prezentat unul din geniurile Franciei, Edgar Quinet: «Pe acest pămînt al nenorocirii, ne zise el, un singur lucru nu s-a încercat niciodată: dreptul. La drept dar trebuie să recurgeţi»". El considera că „războiul oriental" — şi sugera nu foarte discret acest lucru — putea să aducă multvisata independenţă naţională a ţării, pe care noul guvern se angaja să o obţină: „avem încă în juru-ne un rezbel care poate fi cel mai fatal şi, carej cine va cuteza s-o afirme că n-ar pute să ne aducă şi bine" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 30 iunie 1876. MOF., nr. 147, 6/18 iulie 1876, p. 3548). Dar, începînd din acest moment, C. A. Rosetti, ideologul şi organizatorul din anii opoziţiei, trece treptat în planul doi al politicii liberale, în fruntea partidului afirmîndu-se acum omul de acţiune concretă, tenace, constructivă — în sens burghez — I. C. Brătianu.
72 In sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor din vara anului 1876 s-au făcut două propuneri de dare în judecată a fostului guvern conservator. Prima, la
204
Sunt propuşi la darea în judecată: "f
1) Lascăr Catargiu, fiindcă în înţelegere cu colegii săi a abuzat de putere spre a falsifica alegerile, că a întrebuinţat în folosul său banii publici, că a oprit pe magistraţi de a-şi îndeplini datoria etc. etic.
2) Petre Mavrogheni, fost ministru de Finanţe, că a falsificat bugetul statului, cu scopul criminal de a ascunde adevărata situaţie financiară spre a se menţine la putere etc. etc.
3) George Gr. Cantacuzino, fost ministru de Finanţe, pentru aceleaşi motive ca predecesorul.
4) Generalul Florescu aproape pentru aceleaşi motive ca şi Lascăr Catargiu.
5) Al. I. Lahovary, fost ministru de Justiţie, pentru că a influenţait alegerile, a numit magistraţi personali, căutînd să corupă magistratura etc.
6) Vasile Boerescu, fost la Externe, pentru aceleaşi motive.
7) Gheorghe Costa-Foru, id. id.
8) Titu Maiorescu, id. id.
Raportor a fost Anastase Stolojan, deputat de Dolj.73 ~ în raport găsim următoarele piese interesante:
14 aprilie 1876. Prefectului de Ploieşti, Buzău etc.
„Ardeţi toată corespondenţa secretă cît şi dicţionarul, căci venind noul minister va da alt dicţionar prefecţilor.
[Ministrul] L. Catargi"
[21 martie 1876] „D-lui Grigore Lahovary, prefect de Mehedinţi.
Răspund la nota dv. cifrată. Am vorbit cu ministrul de Finanţe, sper însă că aceşti domni nu vor tocmi astfel voturile dumnealor. Să fie dum-
30 iunie/12 iulie 1876, prezentată de Pantazi Ghica In numele a 29 de deputaţi şi a doua, la 3/15 iulie 1876, prezentată de colonelul V. Gherghely în numele a 68 de deputaţi (în care se cerea instituirea unei anchete parlamentare la ministerele de Finanţe, „Rezbel", Lucrări Publice, precum şi la celelalte ministere pentru a se stabili „de unde vine dureroasa, situaţiune financiară ce ne-a lăsat-o ministerul de la 12 martie 1871" — Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 3 iulie 1876, MOF., nr. 149, 8/20 iulie 1876, p. 3613). Propunerile au fost acceptate în şedinţa Adunării Deputaţilor din 7/19 iulie 1876, cu 91 de voturi, contra 4, liberalii creînd astfel un precedent periculos, care a dus mai tîrziu, în 1888, la darea în judecată de către conservatori a guvernului Brătianu, după căderea acestuia, aşa cum va aminti şi Bacalbaşa, la locul cuvenit, în volumul II al lucrării de faţă.
73 A. Stolojan a citit „raportul de dare în judecată a fostului minister" în şedinţa Adunării Deputaţilor din 19/31 iulie 1876 (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 19 iulie 1876, MOF., nr. 169, 1/13 august 1876, p. 4259 ş.u.). Prezentarea rezumativă a lui Bacalbaşa este, în linii generale, corectă, dar în original capetele de acuzaţie sînt mai clar expuse: Al. Lahovary „a abuzat de puterea sa, servindu-se de numirile în magistratură ca mijloc de corupţiune electorală" (ibid., p. 4269); Titu Maiorescu „a întrebuinţat In propriul său folos bani publici" (ibid., p. 4269), printre altele fiind acuzat de faptul că a luat „el însuşi" 1645 de lei din paragraful milelor al anului 1873 cu ordonanţa nr. 21 din aprilie 1874, „pentru a-i da d-lor Slavici şi Eminescu, acestuia din urmă ««cu condiţiune de a-i înapoia»" (TEL., an. VI, 21 iulie 1875, p. 4) etc, acuzaţiile fiind susţinute de argumente convingătoare numai în ceea ce priveşte acţiunea de „influenţare" a alegerilor. Pe • lista iniţială figurau însă 9 acuzaţi, Const. Bacalbaşa omiţîndu-1 pe Nicolae Creţu-lescu, ministru de Justiţie şi de Lucrări Publice învinuit de „risipă de bani publici".
16* 205
nealor siguri că se va face tot ce se va putea si că dumnealor vor fi prefecţi74.
Ministru, L. Catargi" [12 martie 1876]
„D-lui Iancu Ventura, prefect de Botoşani.
Scrisoarea d-voastră din 26 februarie am primit-o şi am luat dispoziţiile despre cari îmi vorbiţi. Ţineţi-mă în curent de tot ce se petrece acolo şi pentru înlesnirea cheltuielilor vă trimit un mandat de una mie-franci. •
Ministru, Lascăr Catargiu"
[28 martie 1876]
„Confidenţial d-lui Odobescu, prefect de Tîrgovişte.
Răspundeţi îndată dacă punîndu-se candidatura generalului Florescu la Colegiul I, vă faceţi forte a reuşi.
Ministru, Lascăr Catargiu" [7 februarie' 1876]
„D-lui Chintescu, prefect la Măgurele.
Mi se raportă că alegerea d-lui Efrem Gherman n-ar fi sigură şi că se fac dificultăţi. Vă invit a stărui ca dl. Efrem Ghermani să se aleagă negreşit.
Ministru, Lascăr Catargiu"15
Se cere darea în judecată şi a generalului Teii, fost ministru de Im-strucţie, dar cererea e respinsă cu 46 bile albe contra 36 negre. Propunerea n-a întrunit 2 treimi reglementare.76
Comisiunea propune ca miniştrii daţi în judecată să fie arestaţi preventiv. S-au împotrivit Ion Cîmpineanu, Gheorghe Mîrzescu, Mihail Kogălniceanu, Manolachi Costafehi, G. Vernescu, însă Camera, cu 62 voturi contra 29, aprobă părerea comisiunii.77
74 In textul lui Bacalbaşa: preferaţi.
75 Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 19 iulie 1876. Anexe, MOF., nr. 170, 3/15 august 1876, p. 4288^4299. Documentele reproduse de Bacalbaşa figurează, Jn ordine, la paginile: 4289; 4299; 4291; 4296 şi 4297.
76 Pantazi Ghica ceruse ca — în afara celor nouă miniştri nominalizaţi în raportul lui Stolojan — să fie daţi în judecată şi P. P. Carp, Th. Rosetti şi Cr. Tell. In şedinţa Adunării Deputaţilor din 21 iulie/2 august 1876 a fost admisă cu majoritate de voturi propunerea privitoare la P. P. Carp şi Th. Rosetti. în şedinţa din ziua următoare propunerea de a fi dat în judecată Cr. Tell a fost respinsă (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 22 iulie 1876, MOF., nr. 177, 12/24 august 1876, p. 4456).
77 In şedinţa Adunării Deputaţilor din 22 iulie/3 august 1876 Ion Câmpineanu propusese, în numele său şi al altor deputaţi (G. Mîrzescu, C. Grădişteanu ş.a.) un amendament care, dacă ar fi fost adoptat, nu ar fi îngăduit comisiei de anchetă a Camerei să dea „mandate de depunere şi arestare" a foştilor miniştri conservatori (pornind de la principiul că aceleaşi persoane nu pot fi în acelaşi timp şi acuzatori şi judecători). Propunerea — dovedind luciditate — deşi sprijinită de deputaţii amintiţi de Bacalbaşa (M. Kogălniceanu clamase zadarnic: „voim însă, d-lor, în interesul acestui partid naţionale din care şi noi facem parte ca dînsul să nu zică
206
Apoi Camera alege o comisiune de 7 membri spre a face instrucţia foştilor miniştri. Sunt aleşi: An. Stolojan, N. Ionescu, Eugen Stătescu, D. Brătianu, N. Fleva, D. Giani şi N. Voinov.78
Cestiunea dării în judecată a miniştrilor conservatori cît şi a arestării lor preventive a înăsprit raporturile între guvern şi majoritate. Cu prilejul votării prevenţiunii acestor foşti miniştri, Manolache Costachi, văzînd că părerea sa nu e împărtăşită de majoritatea Camerei, a spus că se vede în această Cameră ca şi un copil orfan.79 Cu acest prilej şPa anunţat hotărîrea de a demisiona.80
De altfel alegerea lui Costache Rosetti la preşidenţia Camerei era categorică pentru şeful guvernului, Manolache Costache Epureanu; acest conservator, care prezida un guvern liberal, nu avea în Cameră decît 2 partizani. De aceea, într-un scurt discurs pe care îl rosti după alegerea lui C. A. Rosetti, făcu declaraţia de mai sus.81
Ion Brătianu îi răspunse printr-o cuvîntare foarte curtenitoare, adu-cînd laude caracterului integru al lui Manolache Costache cît şi mulţuH miri pentru serviciile aduse cauzei liberalismului82, însă Epureanu se retrase iar prim-ministru fu numit Ion Brătianu.
Cu acest prilej cabinetul fu remaniat. Odată cu Epureanu mai ieşiră din cabinet Kogălniceanu şi M. Ferikidy. In locul lui Kogălniceanu veni la Externe Nicolae Ionescu, în locul lui Ferikidy, Eugeniu Stătescu, iar în locul lui Epureanu, D. Sturdza.83
că legalitatea este înconjurată de pasiune" — Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 22 iulie 1876, MOF., nr. 178, 13/25 august, p. 4492), nu a întrunit decît 29 de voturi pentru, majoritatea Camerei lăsîndu-se tîrîtă de sentimente vindicative care nu au putut fi frînate de raţiune şi inteligenţă.
78 Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 23 iulie 1876, MOF., nr. 180, 15/27 august 1876, p. 4537.
79 Manolaehe Costache Epureanu spusese cuvintele amintite de Bacalbaşa cu ocazia discuţiei asupra amendamentului propus de Ion Câmpineanu. Iată-le reproduse mai fidel după stenogramă: „D. preşedinte al Consiliului: Mie permiteţi-mi a mă considera mai mult ca un copil orfan între d-voastră. (Mare ilaritate.)" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 22 iulie 1876, MOF., nr. 179, 14/26 august 1876, p. 4517).
80 Nu „cu acest prilej", ci o zi mai tîrziu: „Ieri s-a anunţat oficial demisiunea primului ministru, prin urmare demisiunea întregului ministeriu" (ROM., an. XX, 25 iulie 187S, p. 657). Manolache Costache Epureanu, conservator dizident, făcuse parte şi el din guvernul Lascăr Catargiu, dar nu fusese implicat în procesul care se pregătea; declarîndu-se totuşi solidar cu foştii săi colegi de Consiliu şi neputînd împiedica darea lor In judecată, el şi-a dat demisia la 23 iulie/4 august 1876, înlesnind astfel ascensiunea la putere a lui Ion Brătianu şi a amicilor săi liberali-radicali, care vor asigura cu autoritate cea mai lungă guvernare de partid (1876— 1888) din istoria României de pînă la 1944, perioadă hotărîtoare pentru dobîndirea independenţei depline a ţării şi pentru îndrumarea ei pe calea dezvoltării capitaliste, i
81 Bacalbaşa încurcă datelel C. A. Rosetti a fost ales preşedinte al Adunării Deputaţilor la 25 iunie/7 iulie 1876,ţiar Manolache Costache Epureanu şi-a prezentat demisia o lună mai tîrziu, la 23 iulie/4 august 1876; declaraţia „de mai sus", aşa cum am mai precizat, a făcut-o în şedinţa Camerei din 22 iulie/3 august 1876, iar demisia şi-a dat-o o zi mai tîrziu.'
82 Mulţumirile i-au fost aduse în şedinţa Adunării Deputaţilor din 24 iulie/5 august 1876 nu de I. C. Brătianu ci de N. Fleva (acesta exprima „recunoştinţa noastră onorabilului prim-ministru care s-a retras din cauze ce nu cunoaştem şi gratitudinea noastră cea mai sinceră pentru că d-sa ne-a dat concursul cel mai puternic ca să scăpăm libertăţile alegerilor" — Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 24 iulie 1876, MOF., nr. 180, 15/27 august 1876, p. 4540).
83 Guvernul I. C. Brătianu s-a constituit la 24 iulie/5 august 1876. In noul cabinet, Eugen Stătescu era ministru de Justiţie, iar Dimitrie Sturdza, de Agricul-
207
Alegerea lui C. A. Rosetti la preşedinţia Camerei făcuse dovada că în acest corp era o opoziţiune puternică care putea creşte şi deveni neliniştitoare. Să nu uităm că Rosetti întrunise 70 voturi iar Dumitru Brătianu 41, deci Rosetti nu fusese ales decît cu o majoritate de 14 voturi din 111 votanţi.84 Brătianu înţelegea că blocul opoziţionist dobîndit prin coaliţiunea mai multor nuanţe liberale trebuia spart.
Cel mai puternic grup din opoziţiune fiind acela al fracţiunii libere şi independente din Moldova, către acesta îşi îndreptă privirile Ion Brăl-tianu. Şeful fracţiunii fiind Nicolae Ionescu, Brătianu îi oferi portofoliul Externelor.
Din comisiunea de anchetă parlamentară demisionînd N. Voinov şi Dimitrie Brătianu, sunt aleşi în locul lor George Missail şi Emil Costinescu.85
Văzînd că au fost omişi de la darea în judecată, foştii miniştri Theodor Rosetti şi Petre Carp au cerut să fie trimişi şi ei înaintea Casaţiei. Bineînţeles, dorinţa nu le-a fost îndeplinită.
Petre Carp fusese prea puţin timp ministru, el înlocuise pe Maiorescu la Instrucţie după ce acesta primise votul de blam la Senat. Pri^ mind portofoliul şi prezentîndu-se în faţa Parlamentului, noul ministru indispusese de la început majoritatea, declarînd că el se consideră urmaşul lui Maiorescu şi al operei sale.
împotriva lui Theodor Rosetti nu se găsise nici o vină.86
Carp era foarte dispus pentru asemenea acte de bravadă ca şi pentru zeflemele.
A doua zi după constituirea cabinetului Brătianu, ziaristul Ventura îl întîlneşte pe Calea Victoriei. Acesta îi spune:
— Liberalii roşii s-au instalat definitiv şi pentru multă vreme. Carp îi răspunde:
— Scoate carnetul.
Şi după ce Ventura îi întinde carnetul, Carp scrie cu creionul: „Acest regim nu va sta la cîrmă mai mult de 2 săptămîni, fiindcă în acest guvern nu este nici un om de Stat."
tură, Comerţ şi Lucrări Publice. „Noul cabinet al lui Brătianu exclude toate elementele moderate" (Memoriile, voi. VIII, p. 74).
84 C, A. Rosetti fusese ales cu 70 de voturi, majoritatea absolută fiind de 57; totalul votanţilor fusese de 113 (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 25 iunie 1876, MOF., nr. 143, 1/13 iulie 1876, p. 3412).
85 G. Missail şi Emil Costinescu nu fuseseră aleşi ■ în comisia de anchetă parlamentară în locul lui N. Voinov şi D. Brătianu, care-şi dăduseră într-adevăr demisia, ci în locul lui N. Ionescu şi Eugen Stătescu, deveniţi între timp miniştri, calitate care nu le îngăduia să facă parte din comisia amintită (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 25 iulie 1876, MOF., nr. 180, 15/27 august 1876, p. 4541 ş.u.).
86 După cum am amintit mai sus, junimiştii Petre Carp şi Th. Rosetti, care fusese ministru al Lucrărilor Publice, Agriculturii şi Comerţului în ultimile luni ale guvernării conservatoare, au fost adăugaţi pe lista miniştrilor daţi în judecată, P. P. Carp cu 71 voturi pentru, 18 contra şi 10 abţineri (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 21 iulie 1876, MOF., nr. 175, 10/22 august 1876, p. 4418), iar Th. Rosetti cu 76 voturi pentru, 5 contra şi 7 abţineri (MOF., nr. 176, 11/23 august 1876, p. 4433). După cîte ştim, numai Th. Rosetti solicitase printr-o „petiţiune" adresată Camerei „onoarea de a împărtăşi soarta colegilor d-sale", aşa cum preciza Pantazi Ghica în şedinţa Adunării Deputaţilor din 26 iulie/8 august 1876 (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 26 iulie 1876, MOF., nr. 175, 10/22 august 1876, p. 4418).
208
Dar regimul Brătianu a stat 12 ani la putere.*
Miniştrii conservatori daţi în judecată, chemaţi ca să depuie în faţă Comisiunii de anchetă parlamentară, refuzînd să se prezinte, se dau con* tra lor mandate de aducere. Forţa publică este însărcinată să-i aducă. In faţa acestei violenţe, toţi foştii miniştri conservatori se prezintă în faţa comisiunii însă refuză să răspundă la întrebările ce li se pun. Foştii mi-r niştri declară că contestă legalitatea procedurii şi nu recunosc membrilor comisiunii dreptul de a-i supune la interogatorii. Comisiunea se găseşte în faţa unui punct mort.87 %
Partidul conservator, văzîndu-şi situaţia internă foarte compromisă, mai ales în urma dării în judecată a tuturor fruntaşilor săi, a căutat să sape situaţia guvernului în afară. Atît la Paris cît şi la Berlin, Viena şi Budapesta, regimul era acuzat că face o politică revoluţionară, antise- • mită şi rusofilă.**
Din corespondenţa intimă a lui Nicolae Ionescu, ministru de Externe de scurtă durată în 1876, se vede cu ce greutăţi avea de luptat guvernul.. Finanţa evreie era aţîţată ca să nu dea concurs guvernului, deşi nici un, act de antisemitism nu se produsese în ţară.
Dintr-o scrisoare din 6 septembrie pe care C. A. Rosetti, trimis extraordinar al ţării la Paris88, a adresat-o la 6 septembrie 1876 lui Nicolae Ionescu, reproduc următoarele rînduri:
„Reacţiunea de la noi, puternic ajutată de evrei, a lucrat şi lucrează nu numai în Austria şi în Germania, dar şi aci. Are cu dînsa pe dl. Mi-tilineu, care a comunicat şi-i comunică actele ministerului schimonosite, <şi chiar ultimul memoriu personal al lui Kogălniceanu.89 Are pe Charlier, care a scris şi scrie necurmat la foarte multe ziare d-aci politice şi financiare. Francezul de la legaţiunea noastră d-aci, nu numai că nu face nimic decît, din cînd în cînd, cîte un slab articolaş în Memorial Diploma-tique (care nu are nici o Valoare), dar ne este ostil şi lucrează contra noasr-tră trădînd ce ştie şi calomniind.
Toate ziarele financiare răspîndesc cele mai infame neadevăruri care ne fac mare rău. Foarte multe ziare publică articole contra guvernului
87 Miniştrii conservatori au fost chemaţi în faţa comisiunii instituite de Adunarea Deputaţilor în cursul lunii decembrie 1876; la 16/28 decembrie 1876 Lascăr Catargiu şi Titu Maiorescu au refuzat să se prezinte în faţa comisiei fără „mandat de aducere" (TEL., 18 decembrie 1876, p. 1).
88 C. A. Rosetti sosise la Paris la începutul lunii septembrie 1876 ca să „con- « fereze cu guvernul francez asupra atitudinii ţării sale faţă cu chestiunea Orientului", cum preciza ziarul austriac Neue Freie Presse de la 13 septembrie st. n. (cf. ROM., an. XX, 6, 7 septembrie 1876, p. 797), mai exact ca să încerce obţinerea independenţei depline a României prin recunoaşterea de către puterile garante a neutralităţii ei absolute, misiunea oficială cu care fusese însărcinat era însă aceea de a încheia o înţelegere comercială cu Franţa, înţelegere care se va realiza la
5 noiembrie 1876 cînd iscăleşte la Paris, alături de ducele Decazes, un angajament comercial provizoriu (textul angajamentului, în limbile franceză şi română, în MOF., nr. 37, 17 februarie/l martie 1877, p. 1221).
89 Mihail Kogălniceanu fusese ministru de Externe înaintea lui N. Ionescu (n. a.); în ministerul Manolache Costache Epureanu (27 aprilie/9 mai — 23 iulie/4 august 1876); în această calitate el trimisese la 16/28 iunie 1876 ministrului de Externe al Turciei o notă urmată de un memoriu explicativ, In care solicita pe un ton ultimativ recunoaşterea de fapt a independenţei depline a României. In notă el cerea, în schimbul neutralităţii: recunoaşterea individualităţii statului român şi a denumirii de România, admiterea reprezentantului român în rîndurile corpului diplomatic, inviolabilitatea teritoriului românesc, recunoaşterea paşaportului român etc. — în total şapte revendicări.
209
actiial, spunînd că ruinăm ţara, că mîncăm banii din Casa de Depuneri, tot în fine ce scrie acolo Timpul90.
Că darea în judecată a ministerului este provocată numai de ura noastră personală, că ţara este cu dînsul91 şi c-am făcut-o din răzbunare, şi ca să-i înlăturăm de la guvern pentru cîteva luni. Că Carol face rău şi se pierde lăsînd acest minister, că demisiunea lui Epureanu, Kogălniceanu şi Ferikide a fost că nu mai puteau lua răspunderea actelor nesocotite şi compromiţătoare ale guvernului actual. Iacă aci un specimen din Courrier de France (centrul stîng). Chiar şi UEvenement, care este din sttoga înaintată şi era cu noi, a căzut în cursă şi ne atacă şi ne insultă [zicînd între altele] că persecutăm pe francezi" etc. etc.
Din aceste rînduri se vede cîte parale cheltuiau adversarii guvernului spre a putea avea o astfel de campanie de presă.
Dovadă că totul se făcea cu bani, ne-o dă tot C. A. Rosetti în aceeaşi scrisoare, cînd spune:
„Remediul [trebuie] să se facă cu mare grabă... Să mă autorizaţi să angajez patru francezi ca să scrie articole pentru noi, dîndu-le cîte 500 de franci pe lună92, pe cît veţi fi la guvern.
Să mă autorizaţi să fac oarecare cheltuieli indispensabile pentru a urni acţiunea în favoarea noastră, cam 4—5 prînzuri şi 4—5 cadouri a cîte 1 000 franci fiecare."
A doua scrisoare Rosetti o trimite lui Nicolae Ionescu la 17 septembrie; din ea se vede cît de grea era situaţia guvernului liberal în străinătate şi ce silinţe trebuia să-şi dea'spre a o linişti şi a-i dobîndi încrederea.
„Paris, 17 septembrie Rue St. Honore 390
Iubite ministre,
Ţi-am telegrafiat azi, îţi scriu şi aceste linii ca explicare.
Nu cunosc Londra şi, prin urmare, înţelegi cîtă pierdere de timp pînă să fac cunoştinţă cu bărbaţii politici ai guvernului şi ai opoziţiunii.
Cheltuielile acolo sunt mult mai mari, căci trebuie să stau la un birt* mare şi să am ş-un salon. Dacă aci am fost silit să mă mut şi să am un salon, cu atît mai mult se cere aceasta la Londra. Aci am luat apartamentul pînă la 11 octombrie şi plătesc peste tot 700 de franci. Sunt, apoi silit să iau cu mine un secretar care să ştie bine limba engleză. Am apoi aci treburi politice, fac ceva. Te rog, dar, înduplecă pex dl. Brătianu a se repezi, el care ar face acolo totul cu mult mai bine decît mine.93
în Italia am cunoscuţi94, dar în Londra absolut nimic.
90 Ziarul partidului conservator din Bucureşti (n. a.).
91 Ministerul conservator dat în judecată (n.a.).
82 pe vremea aceea sumă foarte mare (n.a.); 500 de lei.
93 La Londra a fost trimis Ion Ghica, care a încheiat o înţelegere comercială provizorie cu guvernul englez la 30 noiembrie 1876, pe care o va semna alături de lordul Derby; dar, ca şi C. A. Rosetti, el urma să sondeze opinia Angliei în legătură cu recunoaşterea neutralităţii absolute a ţării noastre, fără ca să obţină însă vreo garanţie oficială în acest sens.
04 De la Paris C. A. Rosetti a plecat în Italia, unde se afla la începutul lunii noiembrie 1876 (TEL., 7 noiembrie 1876, p. 1).
210
Ducele95 mi-a făcut nu numai o primire din cele mai bune, dar mi-a vorbit de toate cum mi-ai vorbi dumneata, adică cu amicie şi cea mai mare încredere.
Voi fi prezentat în curînd Mareşalului96.
în guvern am început lucrările. îndată ce va veni Thiers, îl voi vedea şi el mă va ajuta mult.
Săptămîna viitoare voi vedea pe ambasadori.
Al d-tale cu iubire şi devotament
Rosetti"91
In timpul acesta evenimentele din Balcani se precipită, răscoala din Bosnia şi Herţegovina, cît şi războiul sîrbo-turc pun în primejdie paceai în Balcani. Intrarea Rusiei în acţiune nu mai este o taină pentru nimeni, acum diplomaţia se străduieşte numai ca să localizeze conflictul. >
Rusia încunoştiinţează formal pe prinţul Carol cum că la primăvară armatele ruseşti vor intra în România spre a trece Dunărea. Situaţia; era foarte serioasă. In presa străină apăruse ştirea, dată cu preciziune, cum că Rusia cere retrocedarea celor trei judeţe basarabene şi ştergerea ultimelor urme ale tratatului de la Paris.
în România, faţă cu această ştire, se porneşte un curent susţinut de bărbaţi politici serioşi, ca România să stea de partea Turciei şi să se opună cu armele invaziunii ruseşti. Dar ce putea face România cu mica ei oştire de 40 000 oameni?
Pe de altă parte Turcia, cunoscînd pericolul, se adresează guvernului român întrebîndu-1 care-i va fi atitudinea în caz de război şi dacă este hotărît să stea leal alături de puterea suzerană.
Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, răspunde printr-o notă ce a făcut pe vremuri zgomot, în care a întrebuinţat o expresiune căreia nimenea nu i-a putut descoperi înţelesul: Nicolae Ionescu— retorul, cum îi spunea Maiorescu — scria că situaţia este de o nedefinită practică.96
95 Ducele Decazes, ministrul de Externe al Franţei (n. a).
86 Mareşalul Mac Mahon, preşedintele Republicii (n. a.).
87 Ambele scrisori ale lui C. A. Rosetti către Nicolae Ionescu au fost publicate integral de Bacalbaşa mai întîi în Adevărul din 1920 (Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămtnală. Din corespondenţa lui Nicolae Ionescu. Două scrisori ale lui C. A. Rosetti, Adeverul, an. XXXIII, nr. 11212, 17 octombrie 1920, p. 1—2). Prima era datată: „Miercuri 6 septembrie, Paris, Rue de Rennes, 97" şi începea cu informaţia: „Ducele Decazes este la Vichy şi nu vine decît la 15 septembrie..."; ave» şi un post-scriptum: „Nu uitaţi Englitera şi Italia". în a doua scrisoare, lecţiunea penultimului aliniat era deosebită: „Cu presa am început lucrările" şi nu: „In guvern am început lucrările".
88 Expresia „de o nedeterminată practică** (şi nu „de o nedefinită practică") a fost întrebuinţată de Nicolae Ionescu într-o notă din 8/20 octombrie 1876 adresată agentului nostru diplomatic la Constantinopol într-o problemă litigioasă cu guvernul turc referitoare la extrădarea a trei criminali care uciseseră pe teritoriul românesc, la Ismail, pe un bancher austro-ungar. Fraza care cuprinde această ciudată expresie era într-adevăr ininteligibilă: „Cu această ocaziune însă Savfet-paşa, găsind de cuviinţă a face Agenţiei încunoştiinţarea ce mi s-a trimis în copie, eu socotesc că numai printr-însa excelenţia-sa nu poate să eludeze principiul de estrada-ţiune în materia criminală între ambele ţări, fie chiar spre a stabili un modus vivendi de o nedeterminată practică, el fiind specialmente bazat pe reciprocitate, pe care însuşi ministrul otoman ne-o acordă în Nota ce-mi comunică" (Ministerul Afacerilor Străine, Documente oficiale... prezentate Reprezentaţiunii Naţionale, octombrie 1876, Bucureşti, 1876, p. 103—104).
211
In acelaşi timp ministrul nostru cerea Porţii să îndeplinească datoriile sale de putere suzerană, aducînd în România o armată de 200 000 oameni cu care sa poată fi apărat teritoriul român."
Această notă a fost foarte mult criticată şi zeflemisită, dar mai ales osîndită, fiindcă, dacă Turcia ar fi dat ceea ce i se cerea, teatrul războiului ar fi fost transportat pe teritoriul României.
Ion Brătianu a socotit mai cuminte să se înţeleagă direct cu Rusia pentru ca trecerea armatelor ruseşti prin România să se facă pe baza unei convenţiuni. De aceea a solicitat ca să fie primit de către ţarul Rusiei. Acesta 1-a şi primit la Livadia, localitate rămasă multă vreme pomenită din cauza acestei întrevederi.
S-a discutat la Livadia chestiunea Basarabiei? Asupra acestui punct a existat o controversă.100
Propaganda, prin urmare, se făcea şi atunci ca şi acum cu cheltuială, cu singura deosebire că, ceea ce costa pe la 1876 treizeci ori patruzeci mii de lei, astăzi costă zecimi de milioane.
Guvernul liberal avea ţara de partea lui. Incontestabil este că la 1876 regimul conservator era foarte nepopular în mase.
Fie datorită politicii sale, fie datorită propagandei tendenţioase a opoziţiei, adevărul este că guvernul lui Lascăr Catargiu avea împotriva lui cel puţin 9 din 10 a opiniei publice.
Acapararea puterii de către partizanii dualităţii Rosetti—Brătianu, adică de către partidul roşu, a provocat, fireşte, sfărîmarea acelui mare partid naţional-liberal care se înjghebase în opoziţie, cu toate elementele ostile regimului conservator.
Unul cîte unul: Manolache Costache Epureanu, Kogălniceanu, Gheorghe Vernescu, Nicolae Blaremberg, Pake Protopopescu etc. etc, au părăsit guvernul şi au intrat în opoziţie. Partidul roşu a rămas stăpîn al situaţiei, întrucît dispunea de majorităţi parlamentare şi era singurul partid bine organizat şi cu ramificaţiuni în toată ţara.101
99 Nu avem cunoştinţă de existenţa unei note cu un asemenea conţinut
100 întrevederea lui I^JS. Brătianu cu cancelarul Gorceakov şi apoi cu ţarul Alexandru al II-lea a avut loc"Tâ'"29 Septembrie/11 octombrie 1876, la Livadia în Crimeea; jîn timpul discuţiilor partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatelor ruseşti pe teritoriul ţării noastre, în cazul unui război ruso-ture, devenit iminent, dar — la insistenţa sa — numai pe baza unei convenţii; speciale care urma să fie discutată şi încheiată ulterior. Brătianu — care venise Însoţit de ministrul de Război, colonelul Slăniceanu — s-a purtat cu demnitate şi nu a tranzacţionat nici o clipă asupra integrităţii teritoriului naţional românesc; la ameninţările cancelarului ţarist, prinţul Gorceakov: „România trebuie să permită fără condiţiuni trecerea trupelor ruse pe teritoriul său; altfel Rusia se va raporta la tratatele după care Moldova şi Valahia fac parte integrantă din teritoriul turcesc şi va înainta fără nici o consideraţiune" el a răspuns cu fermitate că „oastea română se va opune la Prut din toate puterile ei la năvălirea unei armate duşmane" (Memoriile, voi. VIII, p. 84).
101 După căderea guvernului Lascăr Catargiu, grupările conservatoare au intrat în derută şi, practic, pînă către 1880 liberalii nu au avut de înfrînt o opoziţie conservatoare bine organizată, Lascăr Catargiu retrăgîndu-se la moşia sa de la Golaşei, spre a medita în linişte asupra înfrîngerii suferite. Abia la începutul anului 1880 partidul conservator se organizează ca atare, apelînd la structurile practicate de liberali, în fruntea sa venind pentru puţin timp fostul dizident Manolache Costache Epureanu.
212
In preajma anului 1877
Pe cînd aceste frămîntări se petreceau în politica dinăuntru, războiul ruso-turc izbucneşte în primăvara anului 1877.102
Deodată cu intrarea armatelor ruseşti în ţară, orice viaţă politică încetează. Este de observat însă că la 1877 toate libertăţile publice rămîn neatinse; nici cenzura, nici starea de asediu, presa este absolut liberă, iar cît despre întruniri, cine se gîndea pe vremea aceea ca să le convoace?! Ţara nu avea decît două partide şi printre ele cîteva individualităţi cu foarte puţini partizani după ei. Partidul socialist nu exista, ţara nu avea nici măcar un partid radical.
Izbucnirea acestui război era aşteptată de cîţiva ani; în cercurile diplomatice nu era o taină cum că Rusia se pregăteşte ca să atace Turcia.| Atît activitatea bandelor bulgare cît şi războiul turco-sîrbo-muntenegrean nu erau alt decît preludiul marelui război, nu erau alt decît o prefaţă a* agresiunii ruseşti.
Cînd se vor publica, mai tîrziu, documentele secrete ale epocii, se va vedea cum că, încă de pe timpul guvernului Catargiu au urmat tratative cu cercurile guvernamentale din Bucureşti spre a hotărî România să intre în război alături de Rusia.103 Dar nu întregul guvern era în secret. Guvernul era împărţit în două fracţiuni: de o parte Lascăr Catargiu care nu cunoştea îndeajuns situaţia, de cealaltă parte generalul Florescu, care fusese cîştigat cauzei. De aceea generalul Florescu făcea pregătiri neîncetate atît spre a mări efectivele armatei, cît şi spre a dota armata cu materialul necesar. Bineînţeles că prinţul Carol, pus în curent de la Berlin, cunoştea situaţia şi sprijinea lucrarea generalului Florescu*.
Cînd au venit liberalii la .putere şi au început marea anchetă parla-i mentară împotriva gestiunii guvernului conservator, unul din capetele de acuzare a fost şi acela că generalul Florescu făcuse mari depozite de căciuli dorobănţeşti, cît şi mari depozite de lopeţi scurte pentru arma geniului, în capul acestei straşnice campanii stătea inexorabil Dimitrie Sturdza, viitorul şef al partidului liberal, care era campionul celor mai drastice economii.104 La intrarea în război, colonelul Slăniceanu, ministrul de Război, s-a pomenit fără căciulile care fuseseră vîndute la licitaţie, iar la asediul Plevnei, lopeţile române au făcut un mare serviciu mai ales că armata rusească nu le avea.
102 Rusia va declara război Turciei la 12/24 aprilie 1877.
103 Tratativele imaginare la care se referă Bacalbaşa nu au avut (şi nici nu puteau să aibă) loc pentru că abia In cursul anului 1876 războiul ruso-turc a devenit iminent, datorită complicării „chestiunii orientale", intervenite însă după căderea guvernului conservator. In aceşti ani pregătirea de luptă a armatei române avea în vedere îndeosebi apărarea neutralităţii ţării şi, în condiţii favorabile determinate de accentuarea crizei orientale, obţinerea, pe calea armelor, a deplinei independenţe naţionale pe care o doreau întregul popor şi toţi oamenii politici ai vremii, căile preconizate fiind însă diferite (alianţă cu Rusia, fidelitate faţă de Turcia, neutralitate absolută ş.a.).
104 Ministru de Finanţe în guvernul Brătianu, D. A. Sturdza, potrivnic colaborării cu Rusia, s-a opus cu consecvenţă cheltuielilor militare necesare pentru pregătirea războiului, care devenise iminent, cerînd chiar, pentru a realiza economii bugetare, reducerea bugetului Ministerului de Război. Intrînd în conflict cu guvernul în această problemă, şi-a dat demisia, care 1-a fost primită la 21 februarie/5 martie 1877.
213
Ruşii, la început, n-au cerut concursul armatei române. Erau prea mîndri ca să solicite ajutorul micii oştiri române, compusă doar din 40 000 de oameni105. Tot ceea ce cereau României era să le lase libera trecere prin ţară.106
Dacă armatele ruseşti ar fi fost victorioase de la început, cine ştie ce s-ar fi ales de România. Putem judeca după cele întîmplate. Bătute la Plevna şi ameninţate a fi aruncate în Dunăre, armatele ruseşti nu mai puteau învinge. Atunci ţarul Alexandru al II-lea a făcut apel la ajutorul oştirilor României.
I..........................]
Ruşii încep campania cu o serie de mici victorii. Comandamentul armatei turceşti hotărăşte să nu apere Dunărea. Deşi Dunărea era privită ca un obstacol militar de întîiul ordin, totuşi ruşii sunt lăsaţi ca să treacă nesupăraţi fără ca să piardă un singur om.107
România nu părea chemată ca să joace nici un rol în acest război. Mica ei armată stătea concentrată în retragere, ţara întreagă pînă aproape de Olt era pe mîna ruşilor108; situaţia noastră nu era deloc de invidiat. Ceva mai mult, presa maghiară ne lua în zeflemea, ne batjocorea oştirea, zicînd că două regimente de honvezi ar fi singure în stare să arunce în Dunăre toată armata română.109
In ţară se iveşte opoziţia împotriva politicii rusofile a guvernului. Dumitru Brătianu scoate o broşură intitulată: O datorie de conştiinţă către ţara mejo110, prin care cerea ca armata română să se retragă la munţi şi să nu dea nici un concurs ruşilor. Toţi oamenii politici antiruşi şi favo-
105 In momentul mobilizării generale (6/18 aprilie 1877) armata activă română număra 58 700 de militari, dintre care 1062 ofiţeri şi asimilaţi. 108 V. mai departe, p. 232.
107 Armata rusă de est a trecut Dunărea, la Macin, la 9/21 iunie 1877, iar armata principală, începînd din noaptea de 14/26—15/27 iunie 1877, de la Zimnicea la Şiştov. In timpul operaţiilor de forţare a Dunării armata rusă a întîmpinat o slabă rezistenţă din partea inamicului, pierzînd în total 820 de oameni, dintre care cea. 300 de morţi.
108 Armata română a asigurat operaţia de acoperire a Dunării de la Calafat pînă la gura Oltului, rîul Olt despărţind zonele de concentrare ale armatei noastre! la vest şi, respectiv, ale armatei ruse la est. înainte şi în timpul forţării trecerii Dunării armata română a executat puternice bombardamente de artilerie asupra obiectivelor militare turceşti de pe malul drept al fluviului şi a acordat asistenţă genistică trupelor ruse. Nu a trecut însă Dunărea pentru că nu i s-a solicitat aceasta, iar propunerile făcute de oficialităţile române în acest sens au fost condiţionate de trecerea armatei noastre ,jsub comanda comandamentului suprem al armatelor imperiale", fapt, desigur, inacceptabil pentru un stat liber şi independent. V. mai departe, p. 251 şi urm. şi nota 91.
10* Asemenea comentarii sînt amintite şi în memoriile principelui Carol în care se notează, la 21 aprilie/3 mai 1877, că unele ziare ungureşti, iritate împotriva tînă-rului stat român „în mlnia lor se urcă pînă la trufia d-a zice că un singur regiment de honvezi e d-ajuns ca să zdrobească toată armata românească. Ele nu tăgăduiesc deloc simpatia lor pentru turci şi arată Rusiei o mare duşmănie" (Memoriile, voi. IX, p. 67). Maghiarii nu puteau uita intervenţia trupelor ţariste, în 1849, cînd au înăbuşit în sînge revoluţia burghezo-democrată ungară.
110 In broşura, apărută în 1877, imediat după proclamarea Independenţei României Dumitru Brătianu se pronunţa împotriva cooperării cu armata ţaristă peste Dunăre („în Turcia"), susţinlnd — şi în această privinţă avea dreptate — că, de regulă, o mare putere nu-şi respectă tratatele încheiate cu un stat mai mic („Cît de tractatul de alianţă ce am fi încheiat sau ar fi să încheiem cu puternica noastră vecină se poate zice că el este o mare onoare pentru noi; să nu uităm însă că tractatele, de au o valoare reală între două staturi de o putere egală, cînd sînt încheiate între o putere foarte mare şi o putere foarte mică, ele devin adesea o cursă pentru cei slabi care se încred orbeşte îhtrînsele" — O datorie de conştiinţă către
214
rabili politicii engleze, precum Ion Ghica şi Dumitru Sturdza, sunt pentru aceeaşi politică.111 Dar evenimentele hotărăsc poziţia României.
Armata rusească fiind bătută cumplit la Plevna de către Osman-paşa, pierde 15 000 oameni într-o zi şi este fugărită spre Dunăre.112 Norocul armatei ţariste este că turcii nu aveau cavalerie. Dacă turcii ar fi avut cavalerie, ar fi fost un dezastru: armata centrală rusească, oare era armata principală, ar fi fost nimicită.
In faţa acestei catastrofe, ţarul Alexandru113 adresează prinţului Carol telegrama istorică prin care-i cere să alerge în ajutorul cauzei creştinătăţii, ori pe unde ar voi şi în orice condiţiuni.
Colonelul Gheorghe Mânu, care comanda una din divizii în apropiere de Zimnicea, primind ordinul ca să treacă Dunărea, ordin venit de la cartierul general rusesc, a refuzat să se execute, declarînd, cu bună dreptate, că fiind ofiţer român, nu poate primi ordine decît din partea şefului armatei române.114 Generalul Gheorghe Mânu ş^-a îndeplinit atunci datoria de bun român şi de ofiţer cu demnitate. însă această demnă şi corectă atitudine nu a împiedicat guvernul român ca să-i ridice comanda diviziei, în urma cererii înaltului comandament rusesc. [... ]115
ţara mea de Dimitrie Brătianu, Bucureşti, 1877, p. 15). Istoria cu retragerea în munţi a armatei române e fantezistă.
111 Dintre fruntaşii liberali, în afară de Dumitru Brătianu, se pronunţau pentru o politică de neutralitate sau chiar de fidelitate faţă de puterea suzerană Ion Ghica, D. A. Sturdza, Nicolae Ionescu ş.a. Politica de cooperare cu armata rusă, care a îndepărtat teatrul războiului de teritoriul nostru a fost preconizată de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, care, în această privinţă, au realizat o perfectă colaborare cu şeful statului român, adept al dobîndirii independenţei pe calea armelor (acesta din urmă îi scria tatălui său, la 2/14 decembrie 1876: „Eu, din parte-mi, trebuie să mărturisesc că o năvălire a turcilor nu mă sperie deloc; din contra, am deplină încredere în tînăra mea armată care arde de dorinţa de a arăta ce poate" — Memoriile, voi. IX, p. 10). V. mai departe, p. 217, nota 121; p. 228, nota 22.
112 Trupele ruseşti au suferit două înfrîngeri la Plevna; una, la 8/20 iulie, cînd au pierdut peste 3000 de oameni şi a doua la 18/30 iulie 1877, cînd au pierdut peste 7000 de oameni, dintre care 168 de ofiţeri. In această situaţie, dacă Osman-paşa ar fi trecut la contraofensivă, teatrul de război s-ar fi mutat către Dunăre, punînd în pericol, în eventualitatea altor înfrîngeri ale armatelor ţariste, însuşi teritoriul ţării noastre, fapt care a impus — la solicitarea oficială a comandamentului ţarist — intervenţia noastră necesară în război. V. mai departe, p. 253.
113 Telegrama — la care Bacalbaşa se va referi pe larg mai departe (v. p. 253 şi nota 97) — a fost trimisă prinţului Carol la 19/31 iulie 1877 nu de către ţarul Alexandru al II-lea, ci de către marele duce Nicolae, comandantul suprem al forţelor armate ruseşti, fratele ţarului. In general referirile lui Bacalbaşa din aceste pagini la Războiul de Independenţă sînt făcute din memorie, fără o bază documentară şi deci cu aproximaţie.
lw V. nota 98, p. 253.
115 în vederea luptelor de peste Dunăre principele Carol a împărţit forţele armate române în armata de operaţiuni şi armata de observaţie; cu această ocazie generalul Mânu a fost numit „comandant al artileriei armatei de operaţiuni", fiind înlocuit la comanda Diviziei a IV-a de infanterie de colonelul A. Anghelescu (T. C. Văcărescu, Luptele românilor în rezbelul din 1877—1878, Bucureşti, 1888, p. 191); în această calitate el a asigurat conducerea artileriei române în bătălia de la Plevna şi a primit în februarie 1878 capitularea cetăţii Vidin. In legătură cu înlocuirea generalului Mânu de la comanda Diviziei a IV-a, Nicolae Iorga oferea o explicaţie mai apropiată de aceea propusă aici de Bacalbaşa: „Purtarea lui fu dez^ aprobată de oamenii de partid cari vorbiră de «inerţie şi rea-voinţă» şi se socoti că generalul nu mai poate rămînea la postul său pentru a lucra cu ruşii..." (Iorga, Independenţa, p. 126). După alte surse, această înlocuire s-ar fi datorat totuşi şi unor neînţelegeri ale generalului cu principele Carol, aşa cum presupune, într-un raport bine documentat către superiorul său, din 24 iulie/5 august 1877, Fred Debains, agentul diplomatic al Franţei la Bucureşti: „Aproape o divizie întreagă a armatei române ocupă acum Nicopole. Comanda acesteia i-a fost încredinţată unuia din cei
215
In sfîrşit armata română trecu Dunărea, opri fuga ruşilor şi alergă, la Plevna.
Pe cînd Brătianu era la Livadia sau după întoarcerea lui în ţară, ziarul La France din Paris a anunţat că România a încheiat alianţă cu Rusia şi că C. A. Rosetti, care se afla atunci la Paris, a fost rechemat subit în ţară.116
C. A. Rosetti,fusese trimis la Paris cu o misiune politică importantă pe lîngă guvernul francez, de aceea el se grăbi ca să desmintă ştirile ziarului parizian, mai cu seamă în părţile unde afirma că România s-a angajat într-o politică ostilă Franţei.
Iată scrisoarea lui C. A. Rosetti:
„Permiteţi-mi a releva cîteva pasage din articolul d-tale de ieri.
Nu ştiu absolut nimic în privinţa tratatului ce ziceţi că s-ar fi încheiat între împăratul Alexandru şi principele Carol şi necrezînd chiar aceasta, las răspunderea asupra acelora care v-au dat această noutate.
Dar ceea ce ştiu şi afirm sus şi tare este că nu e nimic întemeiat în, ceea ce ziceţi în cel din urmă paragraf în privinţa intenţijunilor ţării mele, a rechemării mele la Bucureşti şi a scopului ce vă place a da misiunii cu care am fost însărcinat pe lîngă guvernul francez.
Nu, domnule, România n-a şovăit niciodată în simţimintele sale de adînc devotament şi respect pentru Francia, pe care o consideră ca o binefăcătoare şi declară că, oricari ar fi vicisitudinile ce ne-ar impune evenimentele în încercarea dureroasă ce străbatem, marea partidă naţională română este şi va rămîne devotată naţiunii franceze."117
Nu era însă mai puţin adevărat că la Livadia se hotărîse Convenţiunea care autoriza şi reglementa trecerea armatelor ruseşti prin România.
înainte de a merge mai departe cu povestirea evenimentelor care pasionau publicul bucureştean ca şi publicul din întreaga ţară, să dau cîteva lămuriri asupra expresiunei „partida naţională", întrebuinţată de C. A. Rosetti în scrisoarea sa. Partidul liberal sau partidul roşu nu purta numele de partidul naţional-liberal precum îl poartă astăzi; pe vremea aceea era numai „Partidul naţional" sau „Partida naţională", cum scria încă Românul la epoca aceea.118
mai buni ofiţeri ai armatei, generalul Mânu, dar imediat i-a fost retrasă, din cauza criticilor pe care acest ofiţer şi-a permis să le aducă veleităţilor de a acţiona ale principelui Carol" (Independenţa României. Documente, voi. II, partea a H-a, p. 114).
116 I. C. Brătianu a revenit în Capitală, din Crimeea, la 4/16 octombrie 1876; scrisoarea lui C. A. Rosetti către jurnalul La France este trimisă din Paris, la 7/19 octombrie 1876. Deci ziarele pariziene avuseseră timpul necesar ca să facă speculaţii în legătură cu tratativele ruso-române de la Livadia, purtate la 29 sep-tembrie/ll octombrie 1876.
117 ROM., an. XX, 14 octombrie 1876, p. 917; în acelaşi număr e reprodusă şi telegrama trimisă — înaintea scrisorii citate mai sus — de C. A. Rosetti gazetei Tablettes d'un spectateur, telegramă preluată de cotidianul Le Siecle: „Paris, 19 oct., 10 ore 40 min. Sunt şi rămîi la Paris. Dezminţiţi şi afirmaţi că România n-a înşelat niciodată, nici chiar pe inamicii ei. Cu toată gravitatea împrejurărilor, românii au rămas corecţi. Afirmaţi asemenea din parte-mi că, chiar dacă evenimentele ne-ar sili a para periculele zilei, marea partită naţională este şi va fi totdeauna devotată Franciei, Rosetti."
118 Informaţie inexactă. In epocă — aşa cum am precizat la locul cuvenit — formule precum: „partidul liberal", „partidul naţional liberal", „partidul liberal naţional" erau din ce în ce mai des întîlnite.
216
De altfel Românul cît timp a trăit C. A. Rosetti, nu a părăsit nici ortografia şi nici formele literare cu totul în contradicţie cu dezvoltarea şi progresele limbii scrise.
Un ministru care e aprobat de toată lumea este ministrul Justiţiei, Eugeniu Stătescu.
Stătescu, verdele Stătescu, cum i s-a spus o viaţă întreagă; Stătescu, despre carefBeizadea Mitică Ghica a zis în Senat: „Dacă în lume ar fi o oca de venin, trei litre sunt în Stăţgscu"! Stătescu, care la această apostrofă a răspuns Beizadelei: „"Sunteţi prea plin de persoana dumnea-vdastră",lîn fine, Eugeniu Stătescu a trimis o lungă circulară procurorilor gentrali cărora, între altele, le-a indicat să respecte libertatea presei şi să nu mai aresteze preventiv pe nici un ziarist.
Iată pasajul privitor la libertatea presei:
„Aşad&r, domnule procuror general, nu numai că se va părăsi cu totul sistemul arbitrar admis pînă ieri de a se închide preventiv ziariştii, sistem care nu s-a putut introduce decît printr-o abuzivă interpretare a legii, dar încă veţi binevoi a interzice formal orice urmărire directă din partea parchetului contra ziarelor pentru delicte comise contra guvernului sau a reprezentanţilor săi"119.
Această circulară a făcut mult zgomot şi în străinătate, unde România era dată drept exemplu ca una din ţările cele mai liberale din lume.
Ziarul La France, între altele, a scris:
„Pînă acum am avut obiceiul de a ne duce să căutăm termeni de comparaţiune, exemple şi lecţiuni de bună politică în Anglia şi-n America.
Astăzi iată un mic popor născut de ieri şi poate în ajunul unui război spăimîntător, care vine la rîndul său să ne arate cum se guvernează şi să umilească patriotismul nostru. In momentul cînd îşi mobilizează armata, [pentru a fi gata la orice eveniment], România proclamă, ce? ■— Starea de asediu? — Nu! Ea proclamă libertatea absolută a presei!"120
In luna lui decembrie 1876 Parlamentul a votat apoi şi o lege care desfiinţa arestarea preventivă în materia delictelor de presă.
Dimitrie Sturdza îşi dă demisia din minister din cauză că nu împărtăşea politica antiturcă a lui Brătianu.121
La sfîrşitul lui decembrie moare Gheorghe Costa-Foru, fost ministru de Externe şi de Justiţie, a fost agent diplomatic în străinătate, unul din,
119 Circulara d-lui ministru de Justiţie către d-nii procurori generali ai Curţilor de apel din ţară (nr. 12 240 din 13 octombrie 1876) în ROM., an. XX, 17 octombrie 1876, p. 925—926.
120 ROM., an. XX, 29 octombrie 1876, p. 961 (sub titlul: Libertate ca în România). Realitatea e că libertatea presei — în condiţiile în care gazetele cotidiene apăreau la noi în 2—3000 de exemplare — era în general respectată de autorităţi, spre deosebire de multe alte ţări europene.
121 într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri de la 6/18 decembrie 1876, în care se discuta atitudinea ţării noastre în „chestiunea orientală", G. Vernescu şi Gh. Chiţu se pronunţaseră pentru o înţelegere cu Rusia, iar Nicolae Ionescu şi D. A. Sturdza pentru neutralitate (acesta din urmă „crede că e cu neputinţă o înţelegere cu Rusia" — Memoriile, voi. IX, p. 11); divergenţele adîncindu-se, D. A. Sturdza îşi dă demisia din guvern la 25 decembrie 1876/6 ianuarie 1877, spre a reveni, numai pentru cîteva săptămîni, la începutul anului 1877.
217
cei mai însemnaţi jurisconsulţi, profesor de drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Am fost elevul lui Costa-Foru în anul întîi de Drept, şi am încă în memorie unele din prelegerile lui. Era un profesor eminent şi un mare partizan al drepturilor evreilor. Unii spuneau că are în ascendenţa lui origina semită.
Locuia în strada Scaune, în casa care a trecut apoi în proprietatea lui Nicolae Filipescu. Am asistat la ceremonia funebră şi la înmormîn-tare. Acasă, cuvîntarea funebră a rostit-o Vasile Boerescu. Pînă la carul funebru l-am dus pe umeri patru studenţi def-ai lui. Eu eram unul din cei patru.
Gheorghe Costa-Foru a murit de uremie.
Ştirile de peste Dunăre sunt rele pentru insurgenţii bosniaci şi pentru sîrbi. Deşi ruşii au trimis sîrbilor mult material de război, mulţi voluntari şi ofiţeri, aceştia sunt învinşi. In ultima luptă de la* porţile Belgradului, sîrbii au suferit o grea înfrîngere, iar voluntarii ruşi, cari s-au bătut cu mult curagiu, au căzut în proporţie de 80 la sută.122
La Bucureşti lumea politică este îngrijorată fiindcă acum nu mai rămîne îndoială că Rusia, spre a nu-şi pierde prestigiul faţă de lumea slavă, va trebui să intre în luptă.
La Budapesta, însă, ungurii jubilează. Studenţii universitari deschid o subscripţie spre a oferi o sabie de onoare lui Abdul-Kerim-paşa, comandantul suprem al armatelor turceşti.
O delegaţie a studenţilor pleacă la Constantinopole ca să ducă sabia, dar în portul Triest suferă o manifestaţie ostilă din partea italienilor, sîrbilor şi grecilor. O mare mulţime asaltează vaporul şi bombardează pe unguri cu mere şi ouă stricate.123
Dar o mare agitaţie cuprinde cercurile politice din cauza evenimentelor politice din Turcia.
în Turcia se produce o revoluţie. Membrii societăţii „Juna Turcie" răstoarnă guvernul şi aduc la putere pe Midhat-paşa, care vine cu reforme constituţionale.124
122 După unele succese iniţiale, trupele sîrbeşti ajutate de voluntari ruşi şi de ofiţeri superiori din armata ţaristă (generalul Cerneaev era comandant suprem, iar colonelul Komarov, şeful Statului Major al armatei sîrbeşti) s-au retras sub presiunea armatei turceşti, superioară numericeşte, în timp ce muntenegrenii rezistau eroic şi înregistrau victorii asupra turcilor. In aceste condiţii, după pierderea văii Moravei, turcii avînd cale deschisă către Belgrad, Rusia adresează, la solicitarea disperată a prinţului Milan, un ultimatum de 48 de ore Turciei cerîndu-i — sub ameninţarea ruperii relaţiilor diplomatice — să încheie neîntîrziat un armistiţiu cu Serbia şi Muntenegru; aceasta acceptă, armistiţiul intrînd In vigoare la 20 octombrie/l noiembrie 1876. In felul acesta Serbia — calculîndu-şi greşit momentul intrării în luptă şi subestimînd puterea armatei otomane — nu şi-a putut aduce o contribuţie mai importantă la înfrîngerea Turciei în războiul din 1877, ea neputînd să intervină decît după căderea Plevnei.
128 Studenţii maghiari şi sabia lui Abdul-Kerim~paşa, ROM., an. XX, 31 decembrie 1876, p. 1159. Scena din portul Triest a avut loc la 26 decembrie 1876/7 ianua-| rie 1877; sabia a fost totuşi înmînată învingătorului sîrbilor, Abdul-Kerim Nadir-pasa, la Constantinopol, la mijlocul lunii ianuarie 1877. Destinul lui Abdul-Kerim Nadir-paşa, pe care îl omagiase studenţimea maghiară, a fost însă crud; cîteva luni mai tîrziu, învinuit fiind că n-a luat măsurile necesare — ca şef al armatei — de a opri trupele ruseşti la Dunăre a fost destituit şi trimis în faţa Curţii marţiale.
124 Viaţa politică a Turciei în anul 1876 a fost deosebit de frămîntată; la 30 mai a fost detronat, ca urmare a unei lovituri de stat, sultanul Abdul Aziz, acesta fiind
218
Midhat-paşa, mare vizir, educe o constituţie nouă, care temperează absolutismul, dar, în acelaşi timp, la articolele 4 şi 7 aduce o gravă atin4 gere suveranităţii României. Prin aceste articole România, ca şi Egiptul şi Serbia, sunt considerate drept provincii turceşti.125
Guvernul întreprinde o puternică campanie de împotrivire faţă ite pretenţiunile Turciei şi de stăruinţe pe lîngă cabinetele europene ale puterilor garante.
Gestiunea e serioasă şi arzătoare. Oamera şi Senatul ţin două şedinţe secrete în care guvernul comunică stadiul cestiunii şi întreaga situaţie politică. Apoi la Cameră, la 22 decembrie, se ţine şedinţa publică în care se discută o Moţiune, prin care guvernul este invitat să protesteze împotriva noii Constituţii turceşti în ceea ce priveşte drepturile României.
Nicolae Blaremberg, Manolachi Costachi şi Petre Grădişteanu combat Moţiunea pentru cestiuni de formă sau de tactică însă, în realitate, fiindcă aceştia erau acum în opoziţie. Ion Brătianu, şeful guvernului, roagă, însă, Camera ca să voteze Moţiunea cu unanimitate. Interesul României este ca Parlamentul să fie unanim în această cestiune. In sfîrşit Moţiunea e votată cu 79 voturi albe şi 7 abţineri.126
înlocuit de Murad al V-lea; la 31 august Murad al V-lea a fost declarat incapabil de a domni, fratele său, Abdul Hamid, fiind desemnat ca succesor. La 18 decembrie 1876 este numit ca mare vizir Midhat-paşa, unul dintre conducătorii organizaţiei burgheze progresiste „Noii osmani", acesta fiind însărcinat cu pregătirea unei Constituţii liberale. Exponent al burgheziei naţionale şi al intelectualităţii progresiste, Midhat-paşa (care va fi mazilit de sultan la începutul anului 1877 şi apoi asasinat din porunca acestuia) a elaborat o constituţie care — aplicată corect — ar fi îndrumat statul turc pe calea parlamentarismului şi al unei democraţii burgheze. Constituţia sprijinea însă, totodată, ideea de unitate şi integritate a Imperiului otoman şi de slăbire a luptei de eliberare purtată de popoarele subjugate (Mustafa AII Mehmed, Istoria turcilor, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 342—343). In textul său Bacalbaşa confundă organizaţia „Noii otomani" fondată în 1865, cu partidul „Unitate şi progres" („Junii turci"), creat la Istanbul în 1889 şi care va juca un rol important în viaţa social-politică a Turciei de la începutul acestui secol.
125 Prima constituţie turcească a fost promulgată la 11/23 decembrie 1876; la articolele 1, 4, 7 şi 8 ea făcea referiri care jigneau demnitatea naţională a României,' Serbiei şi Egiptului şi anume: „Imperiul otoman cuprinde ţinuturile şi posesiunile actuale şi provinciile privilegiate" (Art. 1); maiestatea sa sultanul „este suveranul şi padişahul tuturor otomanilor" (Art. 4); maiestatea sa sultanul „dă Învestitura şefilor de provincii privilegiate, în formele hotărîte de privilegiurile ce li s-au acordat" (Art. 7); „Toţi supuşii imperiului se numesc, fără deosebire, otomani, oricare ar fi religia ce profesează" (Art. 8) (Constituţia Imperiului otoman. Promulgată la 7 sihidje 1293 — 11/23 decembrie 1876, TEL., an. VI, 19 decembrie 1876, p. 2). Aşadar potrivit acestei Constituţii, România ar fi fost o „provincie privilegiată", avînd ca suveran pe sultan, şeful statului fiind investit de acesta, iar locuitorii ţării nu-mindu-se otomani!
128 Moţiunea amintită de Bacalbaşa a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 22 decembrie 1876/3 ianuarie 1877 — într-o şedinţă care a luat sfîrşit la ora 1 1/4 noaptea — cu 79 de voturi pentru şi 9 abţineri (4 miniştri prezenţi la şedinţa Camerei, precum şi: N. Blaremberg, P. Grădişteanu, C. Bobeică, D. Donici şi Manolache Costache Epureanu) (Adunarea Deputaţilor. Şedinţa de miercuri 22 decembrie, TEL., an. VI, 24 decembrie 1876, p. 2). Cu acest prilej şeful guvernului, I. C. Brătianu a rostit cuvintele memorabile: „România se află în faţa călcării drepturilor sale, pentru care secole românii şi-au vărsat sîngele. Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă pînă în munţii României, unde cutează azi să străbată Midhat-paşa cu Constituţiunea lui" (Ion C. Brătianu, Discursuri, scrieri, acte şi documente, voi. II, partea I, Bucureşti, 1912, p. 252). In aceste momente de indignare generală, guvernul român a declarat nulă şi neavenită Constituţia turcească înceea ce priveşte considerarea României ca o „provincie privilegiată" a Imperiului otoman. în urma protestelor hotărîte ale ţării noastre, susţinute şi de reprezentanţii puterilor garante — cu excepţia celui englez — Savfet-paşa, minis-
219
Dar agitaţia este şi afară. Guvernul, prin agenţii săi, provoacă agitaţia studenţilor universitari. îmi amintesc că ne-am adunat în număr foarte mare în una din sălile Universităţii. Discuţia a fost foarte agitată.) Ion Bibicescu, student la Facultatea de Litere şi redactor la Românul, rosteşte o cuvîntare înflăcărată în mijlocul zgomotului mare. Cum mulţi dintre studenţi erau conservatori sau adversari ai roşilor, Bibicescu nu era agreat fiind bănuit că este agent guvernamental. In sfîrşit, acoperită de un zgomot ce asurzea şi în agitaţia febrilă, se votează o moţiune de protestare împotriva lui Midhat-paşa şi, în acelaşi timp, studenţimea cerea guvernului instructori militari spre a se pregăti pentru apărarea ţării.
Aşa se termină anul 1876.
trai de Externe al Turciei, a răspuns că „Principatele Unite, care fac parte integrantă din Imperiul otoman, nu sînt atinse de Constituţiune" (Stoean; Pană, Independenţa, p. 45). Această precizare a -satisfăcut numai în parte guvernul român.
Anul 187?
[Evreii din România. Agitaţia politică. Diverse. Intrarea ruşilor !n ţară. Proclamarea Independenţei. România în război. Bucureştii pe vremea ruşilor. Căderea Plevneî. Două crime celebre.]
[Evreii din România]
La începutul anului 1877 presa străină începe iarăşi să scrie în contra persecuţiilor îndurate de evrei în România. Fiindcă „Alianţa israelită" ştia că un mare război va izbucni în Europa şi o Conferinţă pentru pace se va întruni, de aceea pregătea terenul din vreme, făcînd să răsune lumea cu „barbariile, torturile şi celelalte sălbăticii* suferite de evreii din România.1
Dar evreii înşişi,'cei de bună credinţă şi inteligenţi, protestează împotriva manoperilor „Alianţei", înţelegînd că duşmănia dezlănţuită împotriva României va dezlănţui duşmănia românilor contra evreilor.
Pe ziua de 1 ianuarie, ziarele publică următoarele protestări ale evreilor:
întîia:
„D-lui redactor al Românului
Convinşi că următoarele rînduri vor avea distinsa fericire să capete aprobarea d-voastră, vă rugăm să binevoiţi a le da adăpost în stimabilul dv. ziar.
Societatea_«Românizarea», compusă din tinerimea israelită română, ale cărei tendinţe sunt: propagarea simţimintelor de patriotism, de limbă şi moravuri româneşti, declară că respinge cu indignare orice solidaritate cu ziarele străine care au răspindit injurii şi invective contra României.
Societatea «Românizarea» protestă cu energie contra oricărei bănuieli de complicitate atît cu autorii cît şi [cu] propagatorii acelor insulte, menite să discrediteze demnitatea Statului român, în momentul,cînd evenimente supreme par \a-i impune lupta pentru existenţa naţională.
Fidelă numelui, principiilor şi credinţelor sale, societatea -«Românizarea» va dezminţi prin fapte, cînd patria o va cere, bănuielile oare au pus la îndoială simţimintele şi devotamentul patriotic al israeliţilor români.
Primiţi [d-le redactor asigurarea distinsei noastre stime] Delegaţii societăţii «Românizarea»: Ioseph Stern, I. Margulici, Armini Iaslovici."
1 In decembrie 1876 „Alianţa israelită" — potrivit afirmaţiei lui I. C. Brătianu din Adunarea Deputaţilor — se adresase conferinţei de la Constantinopol solicitîn-du-i ca aceasta să recomande rezolvarea „cestiunii israelite" în România.
17» 221
A doua:
„D-lui redactor al ziarului Unirea democratică
In urma necalificatelor calomnii aduse asupra României şi tuturor românilor, în general, de către ziarele străine răuvoitoare acestei ţări, subsemnaţii, în numele tuturor coreligionarilor noştri din România, cari suntem foarte indignaţi de neadevărurile inventate de nu ştim cine, cum că am fi maltrataţi de români în căminurile noastre, mai rău decît au fost sîrbii şi bulgarii de başibuzuci — şi pentru a se convinge lumea întreagă de ce credinţă trebuie să pună în calomniile cari umplu coloanele acelor ziare străine — declarăm, ceea ce nu poate nega nimeni, că trăim în România în cea mai bună armonie cu românii, fără a ni se cauza nici cel mai mic rău, după cum insinuează acele ziare străine prin esorbi-tantele şi meschinele2 lor invenţiuni.
Rugăm, prin urmare, pe zisele ziare a nu mai produce aşa neadevăruri cari scandalizează lumea, pentru că sunt vădite calomnii date la lumină de nişte oameni ce, pe lîngă reaua lor voinţă, nu au cel puţin nici cea mai mică idee despre ce este România şi ce sunt românii.
Vă rugăm, deci, d-le redactor, a da ospitalitate acestei declaraţiuni în ziarul d-voastră la care, din graba ce am pus pentru a ei publicare, nu am putut aduna mai multe semnături, dar la care promitem a adăoga în curînd semnăturile mai tuturor coreligionarilor noştri din România şi a primi cu mulţumiri anticipate etc.
Avram Leibu, Islac Aron, Lazăr losif, Iţic Marcovici etc, în total 27 evrei fruntaşi."3
[Agitaţia politică]
Acum iată Nota pe care ministrul de Externe N. Ionescu a trimis-o reprezentantului României la Constantinopole în urma votului Camerei:
„Bucureşti, 3 ianuarie 1877
Am primit telegrama d-voastră de la 20 decembrie (1 ianuarie) prin care-mi comunicaţi declaraţiunile date de es. sa Safvet-paşa asupra înţelesului şi scopului art. 7 din charta constituţională otomană.4
2 In textul lui Bacalbaşa: intenţionatele.
* Ambele „protestări" sînt reproduse după Românul (închipuitele persecuţiuni in contra evreilor, an. XXI, 2, 3, 4 ianuarie 1877, p. 6), unde textul acestora era precedat de o notă redacţională In care se preciza că afirmaţiile calomnioase privind închipuitele persecuţii antisemite din România apăruseră în presa maghiară, oficiosul liberal conchizînd: „în faţa acestor categorice declarări, repetăm că presa maghiară — oricari ar fi simţămintele ei către România — dacă mai are vreo urmă de loialitate şi de bunăcredinţă, nu poate decît să recunoască nedreptatea acuzaţiunilor ce ne-a adus, să restabilească faptele şi să se ferească — pentru onoarea şi autoritatea ei — a mai cădea In asemenea păcate".
4 La 17/29 decembrie 1876 Nicolae Ionescu se adresase agentului nostru diplomatic la Constantinopol, generalul Ion Ghica, oerîndu-i să obţină lămuriri din partea oficialităţilor turceşti asupra înţelesului articolului 7 din Constituţia otomană. Acesta a avut o întrevedere cu ministrul de Externe turc, Savfet-paşa, şi rezumatul
222
Aceste declaraţiuni au produs o impresiune penibilă asupra guvefl-nului A. S. principelui Carol.
Capitulaţiunile principilor români cu sultanii otomani au stabilit între Sublima Poartă şi Principate raporturi bine definite, cari n-au alterat întru nimic poziţiunea lor de stat suveran. Existenţa legală a acestor raporturi a fost consacrată prin Tratatul şi Convenţiunea de la Paris.
Aceste capitulaţiuni fac astăzi parte din dreptul public european.
Şi tocmai în virtutea acestor drepturi a îndeplinit România, în timp de 20 ani, diferite acte politice şi de suveranitate naţională recunoscute de puterile garante şi chiar de Sublima Poartă.
Orice transformare ar face guvernul otoman în regimul său interior prin charta-i constituţională, aceasta nu poate absorbi individualitatea noastră politică asigurată prin capitulaţiunile noastre şi prin tratatele europene.
Charta acordată de M. S. Sultanul supuşilor săi nu poate dar s-atingă întru nimic relaţiunile stabilite prin aceste acte internaţionale.
Afirmarea excelenţei-sale Safvet-paşa că România e una din provinciile privilegiate'ale imperiului e, dar, de natură a da cea mai gravă atingere drepturilor noastre seculare.
Ţara noastră a format totdeauna un stat deosebit de provinciile şi posesiunile Turciei şi suveranul nostru nu poate fi comparat cu un cap de provincie otomană.
Guvernul A. S. principelui Carol îndeplineşte o datorie din cele mai imperioase declarînd nule şi neavenite dispoziţiunile chartei otomane întru tot ce priveşte pe România şi protestînd în modul cel mai formal în contra violării drepturilor noastre garantate1 de tratate.
Răspunderea şi consecinţele unei violări atît de flagrante cad cu totul asupra guvernului otoman care a rupt legăturile pe care românii au ştiut să le respecte totdeauna.
Guvernul A. S. principelui Carol, tare de dreptul său şi încrezător în simţimintele de dreptate ale Europei, speră că puterile garante vor aviza a face să se respecte drepturile naţiunii române.
Vă autorizez a lăsa copie de pe această protestare atît în mîinile Ex. sale Safvet-paşa cît şi reprezentanţilor puterilor garante.
Ministru, N. Ionescu"*
Aceasta era prefaţa proclamării independenţei României care a fost făcută peste puţine luni.
acestei întrevederi 1-a comunicat neîntîrziat superiorului său la Bucureşti: „El mi-a răspuns că pasajul de care este vorba are legătură cu ţara noastră, de asemenea cuvîntul şef desemnează principii Principatelor Unite, Serbiei şi Khedivul [Egiptului], iar cuvintele provincii privilegiate desemnează de asemenea Egiptul, Serbia şi Principatele Unite" (Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, voi. I, partea a H-a, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954. p. 535).
* ROM., an. XXI, 2, 3, 4 ianuarie 1877, p. 6. „Nota* fusese trimisă de ministrul de Externe al României, Nicolae Ionescu, la 22 decembrie 1876/3 ianuarie 1877, din însărcinarea majorităţii parlamentare întrunite într-o şedinţă secretă comună la 21 decembrie 1876/2 ianuarie 1877, şedinţă amintită şi de Bacalbaşa. Originalul notei, In limba franceză, se află în arhiva Ministerului de Externe; traducerea ta limba română, care diferă în amănunte nesemnificative de textul publicat In ROM., In Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, voi. I, partea a H-a, Ed. Academiei, 1954, p. 541—542.
223
Ziarul Messager de Vierme publică în timpul'acesta că Poarta a cedat protestării României, şi adaugă: „Aceasta nu e cu totul independenţa absolută a României, dar e preludiul 'ei. Răbdare. Totul vine la timpul lui".6
Un incident la Teatrul cel Mare (Teatrul Naţional).
Teatrul era acum iarăşi închiriat lui M. Pascaly, însă comitetul îşi rezervase 2 seri pe săptămînă pentru a închiria sala şi altor artişti. în una din seri o închinase lui Matei Millo, care pusese pe afiş, între alte piese, şi o satiră politică intitulată: Haine vechi sau Zdrenţe politice.
Seara, comitetul interzice lui Millo să joace satira, sub cuvînt că este indecentă şi slujeşte drept pugilat politic.
Dar sala gemea de public, fiindcă tocmai această bucată stîrnise marea curiozitate a amatorilor.
După jucărea celorlalte bucăţi, tocmai cînd publicul era mai nerăbdător, Millo apare pe scenă şi anunţă că i s-a interzis jucărea „Zdren-ţelor«.
în sală izbucneşte un mare huiet! Publicul aplaudă, fluieră, strigă şi cere ca satira să fie spusă. Dar deodată sala rămîne în întunerec, căci direcţia pusese să se stingă policandrul cel mare. Un zgomot asurzitor izbucneşte. Millo apare pe scenă între 2 luminări aprinse şi spune că este sechestrat de pompieri. Publicul strigă, unii sar din sală pe scenă, în sfîrşit marele Millo este silit să-şi spună satira în faţa unei săli oarbe, numai cu două luminări aprinse.7
6 ROM., nr. cit. Jurnalul vienez preciza, potrivit telegramelor primite din Bucureşti că: „Poarta... a recunoscut legitimitatea protestărilor formulate de guvernul român şi se declară de acord d-a-i adresa o explicaţiune oficială ce va da României toată satisfacerea". într-adevăr, la 26 decembrie 1876/7 ianuarie 1877 ministrul de Externe turc Savfet-paşa adresase agentului diplomatic român la Con-stantinopol o notă oficială, din care reproducem primul paragraf, în versiunea originală i „Monsieur l'Agent, certains expressions employees dans la Constitution ottomane paraissent avoir ete interpretees dans une sens errone, nous croyons necessaire de vous declarer que la Sublime Porte n'a jamais eu l'intention de porter atteinte, directiment ou indirectiment, ă la situation des Principautes-TJnies, telle qu'elle resulte des traites" — Ministerul Afacerilor Străine, Documente oficiale... prezentate corpurilor legiuitoare, Bucureşti, 1878, p. 21.
7 Matei Millo prezentase pentru întîia oară „canţoneta politică" Haine vechi sau Zdrenţele politice — satiră virulentă a vechiului regim conservator — în sala Bossel, la 14/26 septembrie 1876. Pentru seara de 11/23 ianuarie 1877 el primise autorizaţie din partea Ministerului Instrucţiunii să dea — împreună cu alţi artişti — un spectacol în sala Teatrului Naţional, urmînd să interpreteze „cînticelele" Barbu Lăutaru şi Haine vechi sau Zdrenţele politice. Fiind înştiinţat — cu patru zile înainte de spectacol — de directorul general al teatrelor, C. Cornescu, de faptul că nu i se va îngădui să reprezinte „cînticelul" Haine vechi, Millo s-a adresat primului-ministru, I. C. Brătianu, care, după ce a luat cunoştinţă de conţinutul acestuia i-a comunicat personal artistului că „piesa" ar mai fi trebuit „îndulcită", dar, nemaifiind timp pentru aceasta, el crede că putea fi prezentată şi fără modificări, hotărîrea finală urmînd să fie luată de persoanele competente, respectiv de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Gh. Chiţu, care însă lipsea din Bucureşti. In seara spectacolului faptele s-au petrecut aproximativ aşa cum le descrie Bacalbaşa, inclusiv scena finală a prezentării canţonetei în faţa cortinei lăsate, aşa cum va menţiona în Camera Deputaţilor şi un „martor ocular", deputatul Lascăr Costin („Domnilor, am fost martor ocular faptului petrecut aseară..."): „...Molie-rul nostru românesc, Millo, a jucat canţoneta sa pe întuneric, cu cortina căzută îndărătul său, între două capete de luminări de seu şi blestemînd în fundul conştiinţei sale ora în care s-a decis să se facă artist român" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea ordinară. Şedinţa de la 12 ianuarie 1877, MOF., nr. 11, 16/28 ianuarie 1877, p. 375). Ioan Massoff (Teatrul românesc, voi. II, p. 377) susţine, pe baza procesu-lui-verbal întocmit la faţa locului de A. Carp, primul procuror al Tribunalului Ilfov,
224
A doua zi la Cameră, mare fierbere.
Deputatul Grigore Vulturescu interpelează guvernul. La interpelare se asociază Pantazi Ghica, colonelul D. Leca, N. Dimancea, Lascăr Cos-tin etc. Toţi spun că s-a violat Constituţia şi cer destituirea membrilor din comitet.
Petre Grădişteanu, care făcea parte din comitet, ia apărarea comitetului, apoi intervine ministrul Cultelor G. Chiţu şi chiar primul ministru Ioan Brătianu.
Camera a votat în urmă următoarea moţiune, după ce amîndoiimin niştrii au declarat că vor da satisfacţie Camerei: -cu
„Camera, în urma explicărilor date de dl. ministru şi avînd deplină încredere că se va da deplină satisfacţie libertăţilor publice şi constituţionale lovite, trece la ordinea zilei"8.
Dumitru Sturdza s-a retras din guvernul Brătianu deoarece era cu totul protivnic politicii ostile Turciei. El nu aprobase protestul împotriva Constituţiei lui Mihdat-paşa, el — care vedea venind războiul ruso-turc
— era protivnic alianţei României cu Rusia. De aceea pe toate căile lupta ca să pună România în neputinţă de a participa la acest război.9
Finanţele României erau în rea stare, iar Sturdza propovăduia economiile la extrem. Asupra acestui subiect adresă guvernului o interpelare în Senat; cu acest prilej face o lungă expunere a situaţiei financiare a ţării, iar pentru vindecare a propus: vînzarea moşiilor statului pentru plata datoriei publice, restabilirea licenţelor băuturilor spirtoase, urcarea impozitului fonciar şi scăderea bugetului armatei la 8 milioane. Mai ales această din urmă propunere însemna desfiinţarea armatei şi neputinţa României de a lua parte la războiul ce se anunţa.10
că Millo nu a mai interpretat „cînticelul" Haine vechi dar credem că „martorul ocular" Lascăr Costin, care nu a fost contrazis de ceilalţi deputaţi ce asistaseră la spectacol, precum şi Const. Bacalbaşa au relatat corect scena.
8 Deputatul liberal Gr. Vulturescu declarase indignat în şedinţa Adunării Deputaţilor din 12/24 ianuarie 1877: „Aseară, prin nişte măsuri arbitrare şi incon-stituţionale luate de comitetul teatral s-a provocat în teatru o adevărată rebeliune; s-a oprit de a se juca o piesă, o canţonetă care s-a jucat de mai multe ori în sala de la Bossel şi aiurea... Prin această măsură s-a lovit nu numai Constituţiunea care a abolit cenzura în ţara aceasta, dar a izbit şi în demnitatea unui artist mare" (MOF., nr. citat, p. 373). Ca urmare a acestui scandal, C. Cornescu, directorul general al teatrelor şi-a dat demisia la 11/23 februarie 1877, fiind urmat curînd şi de Ion Kalinderu, membru al Comitetului teatral. în funcţia de director general al teatrelor a fost numit la 14/26 februarie 1877, Ion Ghica. Moţiunea reprodusă de Bacalbaşa se află în numărul citat din MOF., la p. 379.
9 Demisia din guvern a liberalului moderat D. A. Sturdza a fost primită la 5/17 ianuarie 1877; în noaptea care a urmat (5/17—6/18 ianuarie 1877) a avut loc o întrunire a senatorilor şi deputaţilor din majoritate, care s-au pronunţat în favoarea încheierii convenţiei cu Rusia, împotrivindu-se numai liberalii moderaţi în frunte cu D. A. Sturdza şi Ion Ghica (acesta din urmă cerea respingerea convenţiei, „iar în caz de intrare a ruşilor în România domnitorul să dizolve întreaga armată, să se retragă la Craiova şi de acolo să protesteze în faţa Europei contra violării drepturilor..." — Istoria Parlamentului, p. 232).
10 D. A. Sturdza a criticat în şedinţa Senatului din 19/31 ianuarie 1877 politica de înarmare a guvernului, a propus micşorarea,cheltuielilor bugetare şi mai ales reducerea la jumătate a bugetului Ministerului de Război, dovedind, nu pentru prima şi nici pentru ultima oară în lunga sa, carieră o crasă miopie politică („în situaţia grea, dificilă de astăzi — spunea el în şedinţa amintită a Senatului
— armata poate să ne încurce, să ne silească a face lucruri care nu avem să le facem, cari sunt contrarii intereselor noastre" — Senatul. Sesiunea ordinară. Şedinţa de la 19 ianuarie 1877, MOF., nr. 29, 8/20 februarie 1877, p. 907).
225
[Diverse]
Ziarele anunţă că americanul Remington a inventat o maşină de scris. Deci la 1876 s-a inventat întîia maşină de scris.11
In minister şi în Parlament sunt fricţiuni; mai ales împotriva lui Gheorghe Vernescu sunt numeroase nemulţumiri; aşa fiind, pe la sfîrşitul lui ianuarie, o remaniere a ministerului se face. Vernescu şi Eugen Stătescu ies din guvern, iar în locul lor intră(: Dimitrie Sturdza la Finanţe, Ion Brătianu la Lucrări Publice şi Ion Cîmpineanu la Justiţie.12
Moare Costache Caragiale, unul dintre întemeietorii teatrului naţional. După propunerea ministrului de Instrucţie, Camera votează 2 000 lei pentru cheltuielile de înmormîntare.13
Bugetul pe anul 1877 este votat.14 Pe 1876 cheltuielile au fost de 95 555 097 lei, iar veniturile de 80 625 336 lei. Bugetul s-a încheiat cu un însemnat deficit pentru epoca aceea. Deficitul real al exerciţiului a fost de peste 34 milioane lei.15
Camera votează un ajutor viager lui Cezar Bolliac, proprietarul şi directorul Trompetei Carpaţilor. Deşi conservator, dar fiind un foarte bun român şi unul din marii ziarişti ai României, Camera liberală nu pregetă să-i acorde acest omagiu.16
.In luna martie, comitetul de acuzare al foştilor miniştri conservatori îşi depune raportul.17 Comitetul menţine sub acuzare pe Lascăr Ca-
11 Bacalbaşa se referă Ia unul dintre momentele importante ale istoriei maşinii de scris, istorie care începe în 1714, cînd inginerul englez Henry Mill construieşte o maşină de scris rudimentară, cu caracterele înşirate pe un cilindru. In 1876 firma americană „Remington" achiziţionase pentru industrializare şi comercializare brevetul tipografului Christopher Latham Sholes care în 1867, ajutat de Charles Gleenden şi Samuel W. Saule inventase prima maşină de scris cu bare independente pentru fiecare caracter, maşină pe care o va perfecţiona în 1887. Ea avea numai caractere majuscule.
12 Remanierea ministerială a avut loc la 27 ianuarie/8 februarie 1877, fiind prilejuită de demisia miniştrilor de Interne (G. Vernescu) şi Justiţie (Eugen Stătescu). Cu această ocazie I. C. Brătianu va prelua şi Ministerul de Interne, Ion Docan va deveni ministru al Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice, D. A. Sturdza, al Finanţelor şi Ion Câmpineanu, al Justiţiei (MOF., nr. 21, 28 ianuarie/8 februarie 1877, p. 653).
13 Dramaturgul şi actorul Costache Caragiali (n. 1815), unchiul lui I. L. Caragiale a încetat din viaţă la 13/25 februarie 1877 („Luptătorul cel mai devotat pentru toifiinţarea teatrului naţional, eminentul artist genial român, unul din cei dintîi şi mai merituoşi autori dramatici este mort!" — ROM., an. XXI, 15 februarie 1877, p. 145).
14 Bugetul pe anul 1877 a fost votat de Camera Deputaţilor la 28 februarie/12 martie 1877.
15 Bugetul pe anul 1877 cuprindea la capitolul „cheltuieli" 87 666 905,34 lei din care 13 571 344,85 lei erau repartizaţi ^Ministerului de Rezbel" (Legea pentru veniturile şi cheltuielile Statului, MOF., nr. 47, 1/13 martie 1877, p. 1539).
18 Cezar Bolliac suferise în ianuarie 1877 o congestie cerebrală, rămlnînd paralizat pînă la moarte (1881). Camera, la 7/19 martie şi apoi Senatul, la 16/28 martie i-au votat un ajutor viager de 400 lei pe lună, începînd de la 1 martie 1877 (MOF., nr. 81, 11/23 aprilie 1877, p. 2424).
17 Deputatul G. Missail a dat citire, la 19/31 mărie 1877 concluziilor raportului prezentat Adunării Deputaţilor de comitetul de acuzare a foştilor miniştri conser-
226
targiu, Al. Lahovary, general Florescu, Titu Maiorescu şi Petre Mavrogheni; retrage acuzarea cu privire la P. Carp şi N. Creţulescu.
Lasă la aprecierea adunării în privinţa lui George Cantacuzino, B. Boerescu şi Teodor Rosetti.
Camera scoate pe Carp, Creţulescu, Cantacuzino şi Rosetti de sub acuzaţie, dar menţine pe Boerescu.18
Războiul ruso-turc se apropie şi tot mai mult prinde credinţa că Rusia cere restituirea celorlalte judeţe basarabene. Dar guvernul rus, spre a înşela opiniunea publică mondială şi mai ales pe România, trimite prin agenţia telegrafică rusă următoarea notiţă ziarelor din străinătate: „Ziarele oficioase declară lipsite de orice temei informaţiunile publicate de Petersburger Herald, după care ar fi fost cestiune de abrogarea Tratatului de la Paris şi de înapoierea unei părţi a Basarabiei Rusiei.
Se declară într-un mod formal că aceste zgomote au fost puse în circulaţie cu un gînd rău-voitor pentru guvernul rus".19
în Cameră Nicolae Fleva face propunere ca patru dintre miniştrii conservatori daţi judecăţii: Lascăr Catargi, general Florescu, Al. Lahovary şi Petre Mavrogheni să fie arestaţi din cauza crimelor săvîrşite. Dar propunerea o combate Ion Brătianu, şeful guvernului. Camera respinge cererea cu 54 contra 14 voturi.20
vatori. El menţiona că instrucţia începută la 1/13 august 1876 se încheiase la 31 ianuarie/12 februarie 1877.
18 Concluziile raportului In MOF., nr. 96, 28 aprilie/10 mai 1877, p. 2814 (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea ordinară prelungită. Şedinţa de la 19 martie 1877); cu aceeaşi ocazie Camera s-a pronunţat în unanimitate, la propunerea lui M. Phe-rekyde, asupra „neculpabilităţii" fostului ministru conservator, Gh. Costa-Foru, care decedase între timp. Este interesant să amintim că raportul menţinuse acuzaţia nedreaptă adusă lui Titu Maiorescu pentru ajutorul generos acordat lui 1. Slavici, student la Viena (40 galbeni) şi M. Eminescu, „student în filozofie la Universitatea din Berlin" (100 galbeni), în vederea „depunerii doctoratului şi teză" cu condiţia „ca în urmă să se înapoieze ministerului aceşti una sută galbeni", comentariul raportului dovedindu-se penibil m faţa judecăţii implacabile a istoriei! „Prin acest fapt prevenitul Maiorescu a comis o adevărată răsipă de banii statului, dînd cu împrumut banii publici şi cu termen nelimitat la favoriţi de ai săi" (Adunarea Deputaţilor. Şedinţa de la 19 martie 1877, MOF., nr. 91, 22 aprilie/4 mai 1877, p. 2686).
19 încă de la începutul anului 1877 Rusia ţaristă se înţelesese cu Austro-Ungaria — cu ajutorul cancelarului Bismarck — oferindu-i acesteia ca preţ al neutralităţii sale Bosnia şi Herţegovina, cu excepţia sangeacului Novi-Bazar şi asigurînd-o că nu va crea un mare stat slav în Peninsula Balcanică; ea îşi rezerva, totodată, sudul Basarabiei şi deci accesul la Dunăre. Convenţia ruso-austro-ungară a fost încheiată la Budapesta, la 15 ianuarie 1877, fiind completată cu o convenţie politică adiţională semnată la 15 martie 1877 de ministrul de Externe al imperiului habsburgic, contele Gyula Andrassy şi de către ambasadorul Rusiei la Viena, E. P. Novikov (Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 324—325). Aşadar, în momentul transmiterii dezminţirii oficiale, soarta sudului Basarabiei era pe deplin pecetluită de către diplomaţia ţaristă.
20 N. Fleva a propus ca Adunarea Deputaţilor să decreteze şi să ordone arestarea acuzaţilor Lascăr Catargiu, I. Em. Florescu, Al. Lahovary şi P. Mavrogheni („fiind puşi sub acuzaţiune pentru fapte calificate şi pedepsite ca crime de condica penală în vigoare") în şedinţa Cameref din 20 martie/l aprilie 1877; împotriva propunerii s-au pronunţat D. Giani şi I. C. Brătianu, aceasta fiind respinsă cu numărul de voturi notat de Bacalbaşa (Adunarea Deputaţilor. Şedinţa de la 20 martie 1877, MOF., nr. 97, 29 aprilie/11 mai 1877, p. 2850—2855).
227
Suntem la începutul lunii aprilie, iar războiul între Rusia şi Turci* este considerat ca şi început, numai formalitatea lipseşte încă.
Colonelul Slăniceanu, ministru de Război, demisionează din guvern spre a trece în capul Statului Major, iar generalul Cernat îi ia locul în guvern.21
Principele Carol convoacă la Palat un mare consiliu compus din membrii guvernului, toţi foştii prezidenţi ai Consiliului şi alţi oameni de stat fruntaşi.22 In acelaşi timp, Nicolae Ionescu iese din guvern şi în locul său la departamentul Afacerilor Străine vine Mihail Kogălniceanu.23
In urma hărţuielilor la care era supus guvernul la Senat, în Senatul ales sub Lascăr Catargiu, dar care 1-a răsturnat, acest corp e dizolvat iar alegerile sunt fixate pentru 9 aprilie.24 La Bucureşti, liberalii susţin la Colegiul I pe Constantin Bosianu, iar la Colegiul al 2-lea pe doctorul Severin. Dar la Colegiul I este ales cu mare majoritate Beizadea Mitică, susţinut pe sub mînă chiar de liberali. Bosianu, deşi ilustru jurisconsult, era acum bătrîn şi nu mai prezenta nici un interes partidelor. Afară de asta, Bosianu era un independent pe care nici un partid nu avea interes să-1 susţină cu stăruinţă.
Alegerile dau o mare majoritate guvernului, dintre fruntaşii opoziţiei sunt aleşi: D. Ghica, Lascăr Catargiu, Vasile Boerescu, Manolache Cos-
21 Colonelul Gh. Slăniceanu („care n-a avut energia cerută, de situaţia momentană", v. Memoriile, voi. IX, p. 44) a fost înlocuit cu generalul Al. Cernat la 2/14 aprilie 1877 (MOF., nr. 73, 3/15 aprilie 1877, p. 2255).
82 După ce baronul Dimitrie Stuart, agentul diplomatic al Rusiei la Bucureşti, a cerut „cu energie", la 31 martie/12 aprilie 1877, guvernului român să semneze convenţia româno-rusă,| principele Carol a convocat a-doua -ai, la 1/13 aprilie 1877, un consiliu lărgit, la care au fost invitaţi toţi membrii guvernului, foştii prim-miniştri (în- afară de~Lascăr Catargiu' şi I. "Em. FtorescUr- aflaţi «ib -aeuaare), preşedintele Camerei Deputaţilor, C. A. Rosetti precum şi alţi oameni politici proeminenţi pentru a discuta problema semnării convenţiei. S-au pronunţat hotărît pentru semnarea convenţiei C, A, Rosetti, J_ f Rratiai"1. lT Câmpineanu şi apoi ceilalţi membri ai guvernului, foştii prim-miniştri propunma alte soluţii (Dim. Ghica — ocuparea ţării de către Austro-Ungaria, „cu acordul Europei"; Ion Ghica
— tratarea egală a armatelor turce şi ruse etc); M. Kogălniceanu s-a pronunţat pentru semnarea convenţiei, dar s-a declarat împotriva alianţei politice şi a cooperării militare cu Rusia (Istoria României, voi. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 599—600).
23 Nicolae Ionescu, partizan al neutralităţii absolute şi deci adversar al convenţiei româno-ruse (despre care nici nu fusese informat la vreme de către şeful guvernului) s-a retras, la 25 martie/6 aprilie 1877, de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, urmînd un scurt interimat al lui I. Câmpineanu pînă lai 3/15 aprilie 1877 cînd a fost numit ministru de Externe Mihail Kogălniceanu.
24 Alegerile senatoriale fuseseră fixate iniţial pentru zilele de 21 aprilie/3 mai
— 25 aprilie/7 mai 1877 (MOF., nr. 68, 26 martie/6 aprilie 1877, p. 2151). Dar, în condiţiile în care declanşarea războiului ruso-turc era iminentă, iar convenţia româno-rusă trebuie ratificată de corpurile legiuitoare în cel mai scurt timp posibil, ca urmare a unui raport adresat de Consiliul de Miniştri principelui Carol („Ştirile ce guvernul înălţimii-voastre primeşte, în acord cu îngrijorările cabinetelor şi optaiunii europeane, ne arată rezbelul ca iminent — şi un rezbel care ameninţă neutralitatea noastră..." etc.) datele alegerilor au fost devansate precum urmează: Colegiul I — 9/21 aprilie; II — 11/23 aprilie, colegiile universităţilor din Bucureşti şi Iaşi — 13/25 aprilie (MOF., nr 74, 4/16 aprilie 1877, p. 2279—2280).
228
tache, Petre Carp.25 Generalul Florescu, ajuns la paritate de voturi cu Ioan Brătianu la Colegiul I de Vlaşca, este bătut cu un vot la balotaj.26
Corpurile legiuitoare sunt convocate în sesiune extraordinară.27 In ţară însufleţirea este mare, un vînt patriotic suflă asupra ţării.
Cei mai fruntaşi medici din Bucureşti îşi oferă serviciile gratuit în următorii termeni:
„Domnule prim-ministru,
Subsemnaţii d-ri în medicină, văzînd că înaltul guvern, în prevederea rezbelului, este silit a face concentrări, a chemat rezervele şi miliţiile;
Ştiind că nimic nu ridică moralul soldatului decît o bună îngrijire, pentru care înaltul guvern îşi dă toate silinţele;
Cunoscînd, însă, greaua poziţie în care se află finanţele ţării, nevoind a rămîne spectatori sacrificiilor ce trebuie să facă fiecare [bun] cetăţean,
Cu respect vă facem cunoscut că ne punem chiar de astăzi gratis la dispoziţia d-lui ministru de Rezbel pentru a face serviciu în spitalele militare din Capitală, precum şi a tutulor corpurilor cari ar rămîne în Bucureşti; cu acest mijloc, credem că s-ar putea umple golurile ce se simt în personalul medical.
Doctori: Marcovici, Kalenderu, Felix, Fialla, Sergiu, Măldărăscu, Romniceanu, Drăghiescu, Teodorescu, Florea Bălan, Danielopolu, Chern-bach, M. Petrini din Galaţi."25
Aceştia erau cei dintîi medici din Bucureşti.
Suflarea de înviorare trece peste tot.
Studenţii universitari, cari ceruseră instructori militari, sunt convocaţi, încă din luna ianuarie, în marea curte din dosul prefecturii poliţiei şi puşi sub autoritatea maiorului Comăneanu.
în zăpadă pînă la genunchi, facem exerciţiile comandate. Văd încă în capul flancului drept silueta înaltă a doctorului C. Istrati, pe atunci doctorand în medicină, a d-rului Apostoleanu, doctorand de asemenea şi atîţia alţii. Mai tîrziu am urmat exerciţiile în grădina Cişmigiului.29
25 Dimitrie Ghica la Ilfov; Lascăr Catargiu la Colegiul I de Neamţ; Vasile Boerescu, la Colegiul I de. Teleorman; Manolache Costache Epureanu, la Colegiul I de Tutova iar P. P. Carp, la Colegiul II de Iaşi (Senatorii aleşi în Colegiul I tn zilele de 9 şi 10 aprilie 1877, MOF., nr. 81, 11/23 aprilie 1877, p. 2427; Senatorii aleşi în Colegiul 11 în zilele de 11 şi 12 aprilie 1877, ibid., nr. 83, 13/25 aprilie 1877, p. 2467).
28 La Vlaşca, din cei 86 de alegători ai Colegiului I se prezentaseră la vot numai 39, dintre care cîte 19 votaseră pentru I. C. Brătianu şi I. Em. Florescu; la al doilea tur de scrutin Brătianu a obţinut 15 voturi, iar Florescu 14 (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 15 aprilie 1877, MOF., nr. 89, 20 aprilie/2 mai 1877, p. 2611). I. C. Brătianu mai fusese însă ales la Bacău, Dorohoi şi Olt (aici chiar în unanimitate).
27 La 7/19 aprilie a fost semnat decretul de convocare al corpurilor legiuitoare în sesiune extraordinară pentru ziua de 14/26 aprilie,1877 fn vederea ratificării convenţiei încheiate cu Rusia şi pentru aprobarea unoi- legi financiare speciale impuse de necesităţile unui eventual război (MOF.,' nr. 278, 8/20 aprilie 1877, p. 2359).
28 ROM., an. XXI, 10 aprilie 1877, p. 320,
89 Studenţii Universităţii din Bucureşti „şi în special cei ce s-au înscris la exerciţii militare" fuseseră convocaţi pentru „afaceri importante" vineri 28 ianuarie/9 februarie 1877 (TEL-, an.-VII, 28 ianuarie 1877, p. 3); o convocare pentru
229
w IM.....................
[Intrarea ruşilor în ţară]
Ştirile din. Rusia spun că ţarul Alexandru II vine la Chişinău şi la Odesa ca să inspecteze trupele concentrate pentru pornire.30 In acelaşi timp la Bucureşti este mare fierbere fiindcă ştirile din afară spun că, deoarece neutralitatea României nu e garantată prin nici un tratat, trupele turceşti vor ocupa punctele strategice de pe malul stîng al Dunării de îndată ce ruşii vor intra în Moldova.31
în ziua de 12 aprilie, Consiliul de Miniştri adresează poporului următorul manifest:
„[Bucureşti, 12 aprilie 1877]
[Consiliul Miniştrilor]
în dimineaţa de 11 aprilie, guvernul a primit de la marele vizir al . Imperiului otoman invitaţiunea ca să se înţeleagă cu comandantul armatelor turceşti de la Dunăre, Excelenţa-sa Abdul-Kerim-paşa, spre a apăra teritoriul român de invaziunea armatelor imperiale ruse care se arată a fi iminentă.
In cursul aceleiaşi zile şi în dimineaţa de astăzi, prefecţii limitrofi cu Basarabia rusească au încunoştiinţat pe guvern că armata imperială rusă a început a-şi opera intrarea în România prin trei puncte, anume: Bestimac, judeţul Cahul, faţă cu oraşul Leova pe Prut, unde a şi ajuns avangarda; Tabac, judeţul Bolgrad şi Ungheni, capul liniei ferate Iaşi— Ungheni, intrînd deja avangarda în oraşul Iaşi.
în faţa acestor [două] fapte întîmplate înainte de a fi Camerile legiuitoare întrunite, guvernul n-a putut şi nu poate face altceva decît a se ţine de linia de purtare trasă de corpurile legiuitoare în ultima lor sesiune: menţinerea drepturilor României şi neutralitatea.
Pînă la întrunirea Parlamentului, care se face poimîine 14 aprilie cînd ţara va fi pusă în poziţiune de a zice hotărîtorul său cuvînt, guver-
exerciţiile militare ce urmau să se efectueze în grădina Cişmigiu o aflăm In Românul din martie 1877: „Toţi studinţii Universităţii din Bucureşti sunt rugaţi a se întruni duminică 13 martie la ora 1 p.m. în grădina Cişmigiul pentru a reîncepe exerciţiile militare. Comitetul" (ROM., an. XXI, 13 martie 1877, p. 1).
30 Ţarul Alexandru al II-lea a sosit la Chişinău la 11/23 aprilie 1877; de aici, a doua zi, el a adresat popoarelor Rusiei un manifest în care era anunţată începerea războiului cu Turcia; concomitent, lui Tefik-bei, agentul diplomatic al Turciei la Petersburg i s-a înmînat declaraţia oficială de război. Invitat la Chişinău de către marele duce Nicolae, fratele ţarului, la 9/21 aprilie 1877, principele Carol — la sugestia lui Kogălniceanu — a refuzat invitaţia, precizînd, într-o scrisoare de răspuns, că părăsirea de către el a Capitalei într-un moment In care era posibilă o invazie turcă ar fi fost considerată de populaţie ca o dezerţiune.
31 Ştiri de prin ziare, ROM., an. XXI, 11, 12 aprilie 1877, p. 323. Ca urmare a unor astfel de informaţii („Primim din toate părţile veşti că turcii se pregătesc să invadeze România, să ocupe mai multe puncte pe teritoriul nostru, să ne distrugă căile ferate şi să pună mîna chiar pe Bucureşti, reşedinţa guvernului") Mihail Kogălniceanu a trimis, la 5/17 aprilie 1877 o notă agenţilor diplomatici români de la Viena, Paris, Berlin şi Roma cerîndu-le să se adreseze „puterilor garante" cu rugămintea de a interveni pe lîngă guvernul otoman ca România să nu devină teatru de război (Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 153—154). O notă asemănătoare a fost trimisă aceloraşi agenţi la 9/21 aprilie 187?. Răspunsurile primite au fost însă dezamăgitoare (Nicolae Cori-van, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, p. 329—331).
230
nul, nevoind să ia asupră-şi de a prejudeca această hotărîre, a luat următoarele măsuri în interesul ordinei publice:
1) Spre a evita orice conflict care ar putea angaja naţiunea înainte ca vocea ei să se rostească prin legiuitele sale organe, trupele române staţionate la fruntarie au primit ordin [de] a se retrage înlăuntrul ţării ca astfel să se evite din parte-le orice conflict care ar putea să atragă rezbelul înlăuntrul ţării.
2) Prefecţii judeţelor limitrofe sunt ordonaţi în faţa cererilor formulate de comandanţii trupelor intrate şi care ar mai intra, să nu intervină ca agenţi ai puterii centrale, ci ei vor avea a se mărgini ca simpli funcţionari poliţieneşti şi prin mijlociri oficioase să ferească populaţiunile de putincioasele neajunsuri şi conflicte, lăsînd ca autorităţile municipale, în faţa comandanţilor de trupe, să reprezinte comunele ocupate.
3) Populaţiunile de-a lungul Dunării au fost deşteptate de a-şi retrage familiile şi averea în comune mai depărtate de fruntarie32.
Orice fapte noi se vor produce, vor fi de îndată aduse la cunoştinţa publică. :
J. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, I. Docan, G. Chipi, I. Cîmpineanu, general Cernat.*33
Vrea să zică la 11 aprilie 1877 ruşii au pus piciorul pe teritoriul României. La 14 aprilie se întruneşte Parlamentul în sesiune extraordinară.34
în acelaşi timp un potop de ştiri senzaţionale, dar toate false se abat asupra Bucureştilor. Guvernul nu instituie cenzura şi nu o va institui deşi avem şi o armată străină în ţară.
Pe de altă parte, se simte că guvernul român caută un simplu pretext spre a putea rupe cu Turcia, de aceea ziarele oficioase anunţă zilnic că trupele turceşti au violat în mai multe puncte teritoriul României.35 în Rusia, însă, e cenzură straşnică, iar telegraful anunţă că ziarul Golos a fost suspendat pe 2 luni.
32 In textul lui Bacalbaşa: Dunăre.
33 Const. Bacalbaşa a reprodus textul manifestului guvernamental din „suplimentul Românului" (de fapt o „ediţie specială") din 13 aprilie 1877; am verificat textul cu MOF., nr. 83, 13/25 aprilie 1877, p. 2466—2467.
31 Cu ocazia deschiderii corpurilor legiuitoare, joi 14/26 aprilie 1877, principele Carol a rostit obişnuitul mesaj al tronului, alcătuit de astă dată de Mihail Kogălniceanu, în care erau sintetizate principalele îngrijorări ale naţiunii române într-un moment de răscruce al istoriei sale. După ce mesajul preciza că „stăruinţele noastre pe lîngă marile puteri pentru recunoaşterea şi ca un drept a neutralităţii României au rămas fără succes" se insista asupra izolării politice a ţării noastre: „într-o asemenea situaţiune, România, abandonată de sprijinul altora, nu mai are să compteze decît pe sine. Vom invoca dară ocrotirea Dumnezeului părinţilor noştri care în ora pericolului nu ne-a lipsit niciodată." „Domnilor mei — urma mesajul — dacă astăzi nu mai putem a ne bucura de neutralitatea pămîn-tului nostru, ca nerecunoscută de nimeni, datoria noastră este ca, cu orice preţ, cu orice sacrificii, să ferim ca România să devie teatrul rezbelului" (MOF., nr, 84, 14/26 aprilie 1877, p. 2487—2488).
35 Violarea de către turci a teritoriului României a fost Insă reală, In perioada premergătoare proclamării independenţei noastre naţionale; Ia 21 aprilie/3 mai 1877 au fost bombardate oraşele Brăila şi Reni, iar la 25 aprilie/8 mai, Calafatul, Be-cjhetul, Olteniţa şi Călăraşi etc; în toată: această perioadă bande de cerchezi şi başbuzuci au trecut Dunărea făptuind prădăciuni şi omoruri.
831
Guvernul depune în Parlament următoarea Convenţiune încheiată între guvernul rus şi guvernul român spre a reglementa trecerea armatelor ruseşti prin România.
„CONVENŢIUNE
Art. 1. Guvernul alteţei-sale domnul României Carol I asigură armatei ruse, care va fi chemată a merge în Turcia, liberă trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice.
Toate cheltuielile cari ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad, naturalmente, în sarcina guvernului imperial.
Art. II. Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul maiestăţii-sale Imperatorul tutulor Rusielor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României [subl. C. Bacalbaşa].
Art. III. Toate detaliurile relative la trecerea trupelor ruse, la rela-ţiunile lor cu autorităţile locale, precum şi toate învoielile care ar trebui să fie luate pentru acest sfîrşit, vor fi consemnate într-o convenţiune specială, care va fi încheiată de delegaţii ambelor guverne şi ratificată în acelaşi timp ca şi cea de faţă şi va intra în lucrare deodată.
Art. IV. Guvernul alteţei-sale domnului României se obligă a obţine pentru convenţiunea de faţă precum şi pentru cea menţionată la art. precedent, ratificarea cerută de legile române şi a face imediat executorii stipulaţiunile coprinse într-însa.
[Drept aceea, plenipotenţiarii respectivi au pus pe Convenţiunea din faţă semnăturile lor şi sigiliul armelor lor.]
Făcut în Bucureşti la 4 [16] aprilie anul 1877.,
Baron DMITRI STUART Agent diplomatic şi Consul general al Rusiei în România
M. KOGĂLNICEANU Ministrul Afacerilor Străine al României."36
Precum se vede, această Convenţiune fusese semnată cu o săptămînă mai înainte de intrarea armatelor ruseşti în România. Negocierile, fireşte, urmau mai de mult. Şi totuşi guvernul a invocat, pentru ca să motiveze ruperea relaţiunilor cu Turcia, oarecare violare de bastimente particulare în portul Bechet, fapt petrecut în urma încheierii acestei Convenţiuni.37
36 ROM., an. XXI, 17 aprilie 1877. Am verificat textul cu MOF., nr. 91, 22 aprilie/4 mai 1877, p. 2671—2672.
87 La 24 aprilie/6 mai 1877 un corp de başibuzuci a trecut Dunărea, incendiind vasele aflate pe Jiu în portul Bechet, precum şi cîteva clădiri; nu numai acest act de ostilitate a contribuit la declararea stării de război cu Turcia, ci în general bombardarea porturilor româneşti de la Dunăre, suspendarea din funcţie a agentului diplomatic al României la Constantinopol, nota ministrului de Externe turc Savfet-paşa către reprezentanţii puterilor garante, din 20 aprilie/2 mai 1877, în care se preciza că guvernul român „a contractat cu străinul aranjamente de neadmiS", „trădînd interesele ţării" — relaţiile dintre cele două state fiind astfel, In mod practic, rupte (Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, p. 334).
232
De fapt România era aliata Rusiei încă din 1876, după vizita lui Ion Brătianu la Livadia. ,f
în ziua de 11 aprilie, în clipa în care armatele ruse au pus piciorul pe teritoriul României, marele duce Nicolae, comandantul suprem al arma*-telor ruse, a adresat următoarea proclamaţiune către români:
„Locuitori români,
Prin porunca maiestăţii-sale împăratul a toatei Rusii, armata sa ce, sub a mea comandă, e însărcinată a combate în contra Turciei, intră astăzi în ţara voastră, care nu pentru întîiaşi dată întîmpină cu bucurie ostile ruseşti.
Vestindu-vă aceasta, vă declar că venim la voi ca vechi prieteni şi voitori de bine; nădăjduiesc a găsi la voi aceeaşi sufletească primire care au arătat străbunii voştri oştirilor noastre în trecutele rezbele ce le-am avut cu turcii. Din partea mea, conformîndu-mă poruncilor împărăteştii sale măriri, preaînaltul meu frate, socot de a mea datorie a face cunoscut vouă, românilor, că trecerea oştirilor noastre prin ţara aceasta, unde vor sta numai vremelniceşte, nu trebuie nicidecum să vă turbure, guvernul vostru fiind considerat de noi ca un guvern amic.
Vă invit dar, prin aceasta, a urma în pace îndeletnicirile voastre şi a.uşura armatei chipul de a satisface nevoile şi trebuinţele sale; totdeodată am luat toate măsurile pentru ca orice srar da armatei, să fie plătit fără întîrziere şi de întregul de către casieria militară.
Vă este cunoscut că armata maiestăţii-sale se vesteşte prin puternica sa disciplină; sunt încredinţat că ea îşi va păzi cinstea în mijlocul vostru, oştirile noastre nu vă vor turbura liniştea, ci vor respecta legile, persoanele şi averile pacinicilor cetăţeni.
Români, strămoşii noştri şi-au vărsat sîngele pentru libertatea voastră38, mă socot în drept a vă cere concursul pentru armata care trece prin ţara aceasta spre a da mînă de ajutor chinuiţilor creştini de peste Dunăre,, a căror nenorocire a atras nu numai compătimirea Rusiei, ci chiar a Europei întregi.
NICOLAE"»
88 In realitate politica de expansiune a Rusiei ţariste, precum şi a celorlalte imperii reacţionare vecine (habsburgic, otoman) a împiedicat dezvoltarea normală a ţărilor româneşti. Războaiele purtate de aceste state pe teritoriul ţării noastre, jafurile şi distrugerile oştilor cotropitoare au provocat poporului român pierderi incalculabile. Rusia ţaristă nu urmărea, de fapt, o politică de eliberare în sud-estul Europei, politică pe care o afişa cu ipocrizie, ci una de expansiune, în dauna Imperiului otoman, aşa cum am mai menţionat în notele subliniare ale cărţii de faţă. în perioada 1769—1854, cînd Muntenia şi Moldova au fost ocupate de cîteva ori de armatele ţariste, au fost aduse pagube ţărilor româneşti evaluate ţa 200 000 000 lei aur (64 516 kg aur). „La aceasta se adaugă faptul că în 1812 Imperiul ţarist a încorporat teritoriul românesc al Moldovei dintre Prut şi Nistru pe care 1-a denumit Basarabia" (Mircea Muşat, Românii în viitoarea vitregiilor istorice, Anale de istorie, an. XXIV, nr. 3, 1978, p. 17; Id.t Consideraţii privind urmările dominaţiunii şi ingerinţelor străine asupra evoluţiei istorice a poporului român Anale de istorie, an. XXVII, nr. 2, 1981, p. 88).
3" ROM., an. XXI, 17 aprilie 1877, p. 344. Proclamaţia a iritat autorităţile române care considerau că numai ele — ca reprezentante ale unui stat suveran — erau îndreptăţite să se adreseze poporului român. într-o convorbire cu baronul Stuart, consulul general al Rusiei la Bucureştii din 12/24 aprilie 1877, care venise special de la Chişinău pentru a explica motivele „intrării neaşteptate a trupelor ruse în România", principele Carol, în prezenţa lui I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, a amintit şi de proclamaţia adresată poporului român („In ceea
233
In Senat, Convenţiunea încheiată cu Rusia pentru trecerea armatelor ruse este combătută de P. P. Carp, Manolachi Costachi, B. Boerescu şi Dimitrie Sturdza; o susţin prinţul Dimitrie Ghica care e raportorul, I. Brătianu şi Kogălniceanu.40
Convenţiunea e votată cu 41 voturi contra 10.
La Cameră, raportor este Gheorghe Mîrzescu.41 Convenţiunea e combătută de Nicolae Blaremberg şi Gheorghe Danieleanu (Danielopolu) şi
ce priveşte proclamaţiunea marelui duce Nicolae către locuitorii români, aceasta a jignit pe m.s. domnitorul, căci el singur este în drept a se adresa poporului român"), primind o motivaţie nesatisfăcătoare („Baronul Stuart scuzează această proclamaţiune prin necesitatea de a anunţa românilor în mod public că armata rusă n-a intrat cu gînduri duşmăneşti") (Regele Carol I al României, Cuvîntări şi scrisori, tomul I, 1866—1877, Bucureşti, 1909, p. 518).
40 în Senat, Convenţia cu Rusia a fost discutată şi votată în şedinţa care a avut loc la 171/29 aprilie 1877, de la orele 9 seara la 3 noaptea. Discuţia a fost într-adevăr înverşunată. S-au pronunţat hotărît împotriva Convenţiei: D. A. Sturdza (care susţinea în continuare politica de strictă neutralitate), P. P. Carp („votul dv. ... nu poate fi liber atunci Cînd 300 000 baionete se află pe teritoriul nostru" — p. 2754), Manolache Costache Epureanu („Şi încă o dată vă spun că con-cluziunea aci este că nici Convenţiunea de faţă nu poate să ne dea speranţă că va fi cea din urmă încălcare a teritoriului nostru" — p. 2849), V. Boerescu (susţinea ideea neutralităţii şi a respectării tratatului de la Paris). In favoarea convenţiei au vorbit convingător ţniniştnil de Externe, Mihail Kogălniceanu şi primul ministru I. C. Brătianu: .iPrinf «ceasta Convenţiune Rusia ne recunoaşte şi individualitatea politică şi Constituţiunea noastră şi ce ne linişteşte, chiar frica cea mare, foarte mare — frica care sunt sigur că » are şi d. Dimitrie Sturdza — că ni se va relua şi acea părticică din Basarabia luată întreaga îa I8â!2 şi oare nl s-a redat prin Tractatul de la Paris.;.. In adevăr, marele reformator al Rusiei, imperatorul Alessandru are o ţară atît de mare, el are încă atîtea binefaceri de făcut în întinderea Rusiei, încît n-are nevoie să ne ia şi acea bucăţică de |)ămînt din o ţară ce a fost odată a noastră", p. 2848 — M. Kogălniceanu; „Ei, d-lor! Cînd împăratul Alexandru vine printr-un act solemn înaintea Europei şi zice: că va respecta instituţiunile ţării, că va respecta drepturile noastre politice, va asigura integritatea teritoriului nostru, ar fi ca împăratul Alexandru să dezmintă toată viaţa sa ca să nu respecteze angajamentul care 1-a luat!", p. 2945 — I. C. Brătianu (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de seară de la 17 aprilie 1877, MOF., nr. 94, 26 aprilie/8 ma/i 1877, p. 2747 ş.u.; nr. 97, 29 aprilie/11 mai 1877, p. 2844 ş.u.; nr. 99, 1/13 mai 1877, p. 2911 ş.u.; nr. 100, 3/15 mai 1877, p. 2940 ş.u.; după fiecare citat am notat pagina din MOF. de unde acesta a fost reprodus).
41 Convenţia cu Rusia a fost supusă discuţiei Adunării Deputaţilor la 16/28 aprilie 1877, cu o zi înainte de a fi prezentată Senatului, fcotrivit uzanţelor Constituţionale. Convenţia şi expunerea de motive au fost aduse ia cunoştinţa deputaţilor de către Mihail Kogălniceanu, după care, în şedinţa de seară, Gh. Mâr-zescu a prezentat raportul comitetului de delegaţi al secţiunilor. S-au pronunţat împotriva Convenţiei: N. Blaremberg (pe considerentul că documentul ce urma să fie ratificat însemna o întoarcere „la protectoratul exclusiv al Rusiei"), Nicolae Ionescu, Pantazi Ghica („Dacă nu vom vota vom fi duşi poate la Siberia" — p. 3001), G. Danielopolu — în Cameră împotrivirea faţă de Convenţie fiind mai puţin argumentată decît în Senat. In favoarea înţelegerii cu Rusia au vorbit, apelînd la raţiune şi la înţelegerea situaţiei unei ţări mici abandonate de puterile protectoare: Gh. Missail („Aţi ascultat astăzi în conferinţă secretă documentele diplomatice ,.. Nu mai rămîne cea mai mică îndoială că suntem părăsiţi de toţi şi că n-avem decît a face ce ne va lumina Dumnezeu" — p. 2996); Mihail Kogălniceanu („Frica cea mare a noastră era ca Rusia să nu voiască a reveni asupra Tractatului de la Paris şi ca împăratul Alexandru să nu cugete a reintegra hotarele imperiului său. Ei bine, prin aceste convenţiuni împăratul Alexandru a fost mare ca tot-dauna. El prin act formal subscris de el ne garantează hotarele noastre" — p. 3001); I. C. Brătianu (,,.j,.noi, astfel abandonaţi de toate puterile, văzîndu-ne faţă în faţă cu Rusia, ce trebuia să facem? Să dăm foc oraşelor, satelor, să le pustiim,
234
o susţin Missail, Kogălniceanu şi Ion Brătianu. (Convenţiunea e votată cu 79 bile albe contra 25.4*1
In urma acestui vot, Nicolae Blaremberg îşi dă demisiunea din Cameră, întrebuinţând expresii injurioase pentru Adunare. Demisia e primită cu 63 voturi contra 31.43
Bucureştiul este în fierbere. Se fac rechiziţiuni de cai pe picior mare, se rechiziţionează alimente, în mai toate casele femeile fac scamă şi o predă Crucii Roşii.
Ziarele anunţă că turcii trecînd cu vasele pe Dunăre, trag asupra soldaţilor români; în urma acestor provocaţiuni, guvernul dă ordin soldaţilor de pe linia Dunării ca să răspundă cu gloanţe.
La 26 aprilie, ziarele anunţă cu litere groase că turcii bombardează din Vidin Calafatul. Ghiulele cad în Dunăre. Tunurile româneşti au început a răspunde.4*
Ediţiile ziarelor sunt smulse de trecători, stradele sunt pline de public, emoţia este fără putinţă de a fi descrisă.
La 26 aprilie cele dintîi trupe ruseşti ajung în gara Tîrgoviştei (azi Gara de Nord) şi încep să se îndrepte în grabă către Giurgiu.45
Regele Carol ia comanda efectivă a armatei române cu următorul Comandament:
Şeful Statului major, colonel Slăniceanu George.
Dr. Carol Davila, inspector general [al serviciului] sanitar [al armatei].
Comandantul Corpului I de armată, general [de brigadă] Lupu George.
Divizia I, comandant colonel Cerchez Cristodor. Divizia Il-a, comandant colonel Logadi Ion.
Comandantul corpului II de armată, general de brigadă Radovici Alexandru.,
Divizia Hl-a, comandant colonel Anghelescu George.
cum a făcut Rusia la 1812?"—p. 3008) (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 16 aprilie 1877, MOF., nr. 101, 4/16 mai 1877, p. 2070 ş.u.; 2973 ş.u. — şedinţa de seară; nr. 102, 5/17 mai 1877, p. 2996 ş.u.).
42 încheierea şi ratificarea Convenţiei cu Rusia (votată de Adunarea Deputaţilor la 16/28 aprilie 1877, de Senat în noaptea de 17/29—18/30 aprilie 1877 şi sancţionată în numele şi din împuternicirea domnitorului de către M. Kogălniceanu la 21 aprilie/3 mai 1877) k constituit un act politic chibzuit, România obţi-nînd astfel — prin tratative susţinute cu demnitate — o reglementare a trecerii trupelor ruseşti prin teritoriul naţional care să nu pună în primejdie existenţa statului român, instituţiile sale politice, viaţa economică a ţării şi securitatea populaţiei; se creau astfel condiţiile ca războiul ruso-turc să se desfăşoare peste Dunăre şi se puneau bazele unei posibile colaborări militare româno-ruse în vederea dobîndirii independenţei depline a ţării noastre şi a eliberării popoarelor subjugate din Balcani.
43 în Adunarea Deputaţilor Nicolae Blaremberg afirmase că înţelegerea cu Rusia constituie „o sinucidere naţională"; el îşi va depune mandatul în şedinţa Camerei din 18/30 aprilie 1877, Adunarea primindu-i demisia cu 63 voturi contra 31 şi 3 abţineri (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinarii Şedinţa de la 18 aprilie 1877, MOF., nr. 103, 7/19 mai 1877, p. 3053—3054).
44 La 26 aprilie/8 mai 1877 artileria turcă a bombardat localităţile dunărene Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. în aceeaşi zi, din Calafat, cel mai important punct strategic al apărării româneşti de la Dunăre, s-a deschis focul — ca răspuns — asupra bateriilor turceşti şi a cetăţii Vidin.
45 Prima divizie de cazaci a ajuns la 24 aprilie/6 mai 1874 la Plumbuita, lîngă Bucureşti, dar nu a intrat în oraş. Potrivit convenţiei româno-ruse unităţilor militare ţariste nu li se îngăduia accesul în capitala României.
235
Divizia IV-a, comandant general de brigadă Mânu George.
Se telegrafiază din Olteniţa că turcii au început bombardarea oraşului. Tunurile româneşti au răspuns şi lupta de artilerie a durat pînă la 7 ore seara. Bineînţeles că la Bucureşti faptul capătă cu totul alte proporţii, se vorbeşte de o debarcare turcească, de omoruri, de jafuri şi incendieri operate de bandele de cerchezi şi başbuzuci.
Domnitorul, însoţit de comandantul Corpului 2 de armată, general Radovici, pleacă la Olteniţa spre a vizita oraşul bombardat de turci şi trupele române cantonate în apropiere. Domnitorul felicită cu deosebire pe oamenii bateriei de artilerie care s-a distins în lupta contra Turtu-caiei.46
în Bucureşti, însufleţirea creşte şi opinia publică cere, cu glas tare, ca România să declare război Turciei.47
La 29 aprilie, o mare zi istorică.
Anastase Stolojan, deputat liberal din Craiova, interpelează guvernul asupra provocărilor repetate ale turcilor şi întreabă ce măsuri va lua România spre a-şi apăra libertatea şi teritoriul. Bineînţeles, interpelarea era făcută din iniţiativa guvernului.48
La Cameră, în vechiul local din dealul Mitropoliei, lumea umplea pînă la ultimul loc. După o discuţiune caldă, cu care prilej au rostit
46 Artileria turcească, din Turtucaia a descţjiş focul la 28 aprilie/10 mai 1877, la ora 6 dimineaţa, asupra detaşamentului colonelului Alexandru Peretz, care se pregătea să ocupe poziţii de apărare la Olteniţa. Bateria română a ripostat imediaţi provocînd incendii în Turtucaia şi silind o navă de război turcească să se retragă din dreptul Olteniţei.
47 Starea de spirit a opiniei publice româneşti era reflectată de cotidienele liberale Românul, (care preciza, la 27 aprilie/9 mai 1877, că „România nu mai poate sta cu braţele încrucişate") şi Telegraful (care se pronunţa în favoarea ieşirii neîntîrziate a României din starea de neutralitate, inacţiunea constituind „o înjosire a demnităţii noastre naţionale, o nesocotinţă ruşinoasă a trecutului nostru eroic" — 27 aprilie/9 mai 1877).
48 La sfîrşitul lunii aprilie 1877 liberalii radicali au vrut să impună declararea neîntîrziată a independenţei ţării, unul dintre principalele obiective ale programului ijor poliţie, obiectiv care corespundea întru totul cu starea de spirit a opiniei publice româneşti. în acest sens, C. A. Rosetti 1-a vizitat pe principele Carol la 25 aprilie/7 mai 1877 stăruind — după mărturisirile acestuia —. „pentru proclamarea Independenţei" (Memoriile, voi. IX, p. 72). Două zile mai tîrziu au avut loc „întruniri intime" ale liberalilor în care s-a discutat aceeaşi problemă, iar la 28 aprilie/10 mai 1877 parlamentarii liberali-radicali au hotărît discutarea chestiunii independenţei ţării în Adunarea Deputaţilor („în Cameră se pregăteşte o moţiune prin care se cere dezlipirea României de Turcia şi proclamarea Independenţei", — Memoriile, voi. IX, p. 75). A doua zi, la 29 aprilie/11 mai 1877, unul dintre cei mai activi parlamentari liberali-radicali, craţoveanul Anastasie Stolojan, vicepreşedinte al Camerei, a interpelat guvernul în legătură cu starea de război existentă între noi şi Turcia („Ei bine, în contra aşteptării noastre, Turcia a început rezbelul cu noi — căci nu trebuie să ne facem iluziuni — astăzi ne aflăm tn rezbel cu Turcia. Aceasta-mi aduce aminte de o baladă nemţească, că morţii merg iute..." — Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 29 aprilie 1877, MOF., nr, 109, 14/26 mai 1877, p. 3231); el a propus, în numele său şi al altor deputaţi (E. Costinescu, G. Mârzescu, Gr. Vulturescu, A. Candiano-Popescu ş.a.) o moţiune în care ideea de independenţă a ţării noastre era destul de explicit exprimată: „Adunarea Naţională... constatînd ruperea legămintelor cu Turcia şi primind rezbelul, declară că România, ca stat de sine stătător, are dreptul la o viaţă proprie a sa.. .* (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară Şedinţa de la 29 aprilie 1877, MOF., nr. 110, 15/27 mai 1877, p. 3262).
236
mari discursuri Mihail Kogălniceanu şi Ion Brătianu49, Camera* a Voţaţti cu 58 voturi contra 29 următoarea Moţiune care însemna, de lanţ ţig, dacă nu şi în formă — proclamarea independenţei României.50
„MOŢIUNE
Adunarea, pe deplin satisfăcută de explicările d-lui miniştrii"""de'' Externe: 1 iîl4;i"
Considerînd că Turcia, prin declaraţiunile şi actele sale de agre^r^-»1 ne în contra României, a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dînsa şi s-a pus în stare de rezbel [faţă] cu statul român;
Luînd act de declaraţiunea guvernului că tunul românfesc] a răspuns deja la declararea de rezbel făcută de Turcia; •
Adunarea Naţională recunoaşte starea de rezbel [ce este] creată României prin însuşi guvernul otoman;
Aprobă atitudinea guvernului faţă cu agresiunea străină, se razimă pe sentimentul de dreptate al Marilor Puteri garante, care de la Tratatul de Paris au luat sub scutul lor dezvoltarea individualităţii politice a României.
Avînd plină încredere în energia şi patriotismul guvernului, îi dă autorizarea ca, cu toate greutăţile, să puie toată stăruinţa şi să ia toate măsurile spre a apăra şi a asigura existenţa statului român, astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu o poziţiune politică bine definită şi naţiunea, de sine stătătoare, să poată împlini misiunea sa istorică."51
Independenţa României era apropiată.
A doua zi, Senatul a votat aceeaşi Moţiune cu 36 voturi contra 7 şi 1 abţinere.52
48 Nu numai I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu (acesta din urmă era pentru moment partizanul unei atitudini mai prudente In problema proclamării Independenţei, vrînd să sondeze şi atitudinea puterilor europene în legătură cu această chestiune vitală pentru viitorul statului român şi care putea fi pusă în primejdie prin acţiuni pripite) ci şi A. Candiano-Popescu („... in faţa insultelor ce ni s-au aruncat în scris prin circulările Porţii, în faţa bombardării Calafatului, în faţa jefuirii Bechetului, în faţa bombardării Olteniţei m-aş crede trădător către ţara mea cînd, cu armele în mînă, nu aş apăra drepturile şi independenţa acestei ţări" — Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 29 aprilie 1877, MOF., nr. 109, 14/26 mai 1877, p. 3237), Vasile Maniu („Cînd este vorba însă despre independenţa noastră, nu mă sfiesc a declara sus şi tare că România a fost pururea ceea ce este şi astăzi, un stat independinte" — Ibid., nr. 110, 15/27 mai 1877, p. 3266) ş.a.
°° Camera a votat o moţiune de compromis (propusă de Petre Grădişteanu, A. Stolojan, G. Mârzescu şi A. Candiano-Popescu) — moţiune reprodusă în continuare de Const. Bacalbaşa. Înainte de vot (şedinţa s-a încheiat la orele 1 1/2 noaptea) I. C. Brătianu a exprimat apăsat punctul de vedere al guvernului, care, atunci, era al întregului popor român: „D-lor, nu avem să cucerim, nu avem să emancipăm populaţiuni oprese, nu avem să luăm Constantinopole, avem să ne afirmăm şi să ne asigurăm naţionalitatea română în faţa Europei, care trebuie să asculte dreptăţile noastre" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 29 aprilie 1877, MOF., nr. 112, 19/31 mai' 1877, p. 3323).
51 Bacalbaşa a reprodus textul moţiunii după ROM., an. XXI, 1 mai 1877, p. 389; l-am verificat confruntîndu-1 cu MOF., nr. 110, 15/27 mai 1877, p. 3264.
52 Moţiunea, propusă de Dimitrie Ghica, asemănătoare cu aceea însuşită de Cameră („Senatul recunoaşte că starea de rezbel este creată României numai prin guvernul otoman... Are siguranţa că guvernul va pune toată stăruinţa şi va lua măsurile necesare spre a apăra teritoriul nostru şi a asigura existenţa statului
18*
237
In Cameră au combătut Moţiunea Nicolae Ionescu, fostul ministru de Externe, pînă în ajun, şi Dimitrie Ghica, fiul lui Ion Ghica.53 In Senat a combătut-o Manolachi Costachi.54
Faptul important la Senat a fost acela că Moţiunea a fost prezentată de Beizade Mitică Ghica şi susţinută atît de d-sa cît şi de Vasile Boerescu şi Alexandru Orăscu, toţi membri ai dizidentei conservatoare.59
Peste puţin, cu toţii vor intra în partidul liberal. Beizadea va deveni preşedintele Senatului, iar, după rezbel, Vasile Boerescu ministru de Externe.
Acum starea de rezbel este declarată oficial între Turcia şi România.
La 4 mai soseşte în Bucureşti marele duce Nicolae; la gară este primit de către domnitor, doamna şi primul ministru. Lumea în număr foarte mare este pe stradă.56
Ziarele sunt smulse din mîinile vînzătorilor fiindcă anunţă lupte violente între Olteniţa şi Turtucaia.
Aceste ziare mai anunţă că oamenii regimentului 16 dorobanţi sosit la Turtucaia57, văzînd lupta şi mirosind praful de puşcă, au ieşit pe
român astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu o poziţiune politică bine definită şi de sine stătătoare* — Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 30 aprilie, seara, 1877, MOF., nr. 128, 8/20 iunie 1877, p. 3708), a fost votată în şedinţa Senatului din 30 aprilie/12 mai 1877 (şedinţa a luat sfîrşit la orele 12 1/2 noaptea).
53 împotriva moţiunii s-au pronunţat In Cameră D. I. Ghica (considera că aceasta ar fi putut să aducă „teatrul războiului'' >Art ţară), Nicolae Ionescu („Feri-ţi-vă de a vă amesteca In certurile celor mari şi puternici fiindcă aceşti luptători giganţi pot să ne zdrobească In trînta lor" — p. 3300), Pantazi Ghica (care îi întrerupea intempestiv pe oratori, îndeosebi pe Kogălniceanu sau, de pildă, pe Vasile Maniu care se referea în cuvîntul său la situaţia aromânilor din Macedonia i „De ce nu ridici vpcea în favoarea Transilvaniei şi a Basarabiei?" — p. 3266) ş.a.
54 „Dară faptele sunt astfel că voiţi să vă luptaţi dimpreună cu armata rusească în contra Turciei. Apoi v-aţi asigurat dv. cum că la încheierea păcii Rusia vă va da independenţa şi neutralitatea?" (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 30 aprilie 1877, MOF., nr. 127, 7/19 iunie 1877, p. 3691). în general, toţi cei care s-au pronunţat împotriva moţiunilor votate de Cameră şi Senat la sfîrşitul lunii aprilie 1877 nu s-au situat pe poziţii antipatriotice, ci au manifestat o prudenţă care — în situaţia concretă a momentului respectiv — nu era neapărat excesivă.
55 Reprezentanţii grupării centriste au făcut declaraţii de adeziune la politica guvernului liberal: „D-lor, nu sunt din majoritatea Senatului, nu sunt pe băncile ministeriale tocmai amicii mei politici, dară în astfel de împrejurări nu cred că aş fi bun român de nu voi da sprijin ministerului actual" (D. Ghica — Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 30 aprilie, seara, 1877, MOF., nr. 122, 8/20 iunie 1877, p. 3707); „bine şi potrivit a făcut guvernul de a respinge atacul şi de a apăra ţara" (V. Boerescu, ibid., nr. 130, 10/22 iunie 1877, p. 3745); „aici nu este în joc persoana guvernului, ci interesele vitale ale ţării... voi fi franc şi leal şi declar guvernului deplina mea încredere şi sper că în viitor patriotismul d-lor îi va conduce pe calea salutarie şi nu vor face nimic care să fie contra intereselor ţării" (A. Orăscu — ibid., p. 3754).
58 Marele duce Nicolae, însoţit de generalul Nepokoicinski, şeful Marelui Stat Major al armatei ruse de la Dunăre i-a întors principelui Carol, la 3/15 mai (şi nu la 4 mai) vizita pe care acesta i-o făcuse cu o zi înainte la marele cartier general rusesc de la Ploieşti; primit oficial la gara Tîrgoviştei (Gara de Nord de astăzi), marele duce, însoţit de principele Carol, a vizitat Bucureştii (Calea Mogo-şoaiei, Filaret, Cotroceni), întprcîndu-se în seara aceleiaşi zile la Ploieşti, tot ca trenul.
57 Pînă la venirea trupelor ruse, Corpul II al armatei române, format din Diviziile 3 şi 4 infanterie era destinat să apere Capitala Împotriva unei eventuala invazii
238
străzi şi au cerut să treacă Dunărea; unii au declarat că dacă nu li sa dă voie să treacă cu luntrile, vor trece înot. Cu mare greutate ofiţerii i-au oprit.
Această ştire provoacă în toată Capitala o adevărată frenezie d« entuziasm.,
Ziarele anunţă a doua zi că la Dunăre, între Olteniţa şi Turtucaia a fost şi luptă de infanterie. Cu acest prilej s-a distins bateria comandată de căpitanul Lupaşcu.58 în general, trupele din divizia colonelului Mânu s-au distins prin bravura lor.59
Cu intrarea ruşilor în ţară, a venit şi invazia rublelor ruseşti. Camerele votează o lege care statorniceşte astfel cursul acestor monede; rubla de argint 4 Iei, o jumătate rublă 2 lei; sfertul 1 leu; bucata de 40 capeici, 80ibani; de 20 capeici, 40 bani; de 10 capeici, 20 bani.60
Gheorghe Mîrzescu, deputatul de Iaşi, este numit comisar al guvernului pe lîngă armatele ruseşti.61
Proclamarea Independenţei
La 29 aprilie Camera şi la 80 aprilie Senatul votează o Moţiune prin care România declara că Turcia rupsese vechile legături ce o unea de România. La 9 mai, independenţa este proclamată şi în acte.
La 9 mai, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva62, Camera votează cu unanimitate de 79 voturi şi cu apelnominal şi 3 abţineri următoarea moţiune:
turceşti dinspre Rusciuk şi Turtucaia; în acest scop, pe malul Dunării, pînă la răsărit de Olteniţa au ocupat poziţii regimentele 5 infanterie de linie şi 16 dorobanţi din Divizia 4 infanterie; la acest din urmă regiment se referă Bacalbaşa; „oamenii regimentului 16 dorobanţi" nu au sosit Insă la Turtucaia (azi Tutrakan), ci în faţa acestei localităţi, pe malul românesc al Dunării.
68 Bateria a 3-a din regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Gh. Lupaşcu, aflată la Olteniţa, a susţinut, la 4/16 mai 1877 un duel de artilerie cu un monitor turcesc de pe Dunăre, avariindu-1. Pentru această faptă de arme, căpitanul Lupaşcu a fost decorat cu medalia „Virtutea militară" de aur.
53 Colonelul George Mânu fusese înaintat general de brigadă la sfîrşitul lunii aprilie 1877 (v. MOF., nr. 96, 28 aprilie/10 mai 1877, p. 2809); la 13/25 mai 1877 o parte a Diviziei a IV-a, comandată de generalul Mânu, care ocupase timp de 15 zile, pînă la 9/21 mai 1877, poziţiile de la Olteniţa, cedate apoi trupelor ruse din Divizia 32 infanterie a fost primită într-un cadru solemn la Cotroceni; ca această ocazie generalului ManU şi colonelului Peretz li s-a acordat medalia „Virtutea militară". *•*
60 Legea privind „cursul monedelor de argint ruse" fusese votată de Cameră şi de Senat la 4/16 mai 1877; ea stabilea că aceste monede „vor avea în România curs legal şi obligatoriu".
81 Potrivit Convenţiei româno-ruse guvernul român a numit comisari pe lîngă Marele cartier general rus şi pe lîngă corpurile sale de armată, cu sarcina de a înlesni acestora legăturile cu autorităţile române, asigurarea unor relaţii corecte între armata imperială şi populaţia românească etc. I Comisarul general român pe lîngă armata rusă era Alexandru Plagino. I George Mâraescu a fost acceptat, Ia 9/21 mai 1877, comisar pe lingă comandantul Corpului 9 al armatei imperiale, generalul KrQdener, aflat atunci la Slatina (v. telegrama şefului marelui stat majer al armatei imperiale, generalul Nepokoicinski, adresată din Ploieşti lui Alexandra Plagino în Documente privind istoria României, Războiul pentru Independent*, voL III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, doc. 1).
w La 7/19 mai 1877 Consiliul de Miniştri, într-o şedinţă prezidată de pfla-
239
^Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent,
Ia act că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi că Independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială.
Şi, comptînd pe dreptatea Puterilor garante, trece la ordinea zilei."63
Senatul a votat imediat aceeaşi moţiune.64
Acum independenţa României era definitiv hotărîtă.65
cipele Carol, a discutat „chestiunea proclamării Independenţei" (Memoriile, voi. IX, p. 81); sub presiunea maselor populare, a liberalilor radicali şi cu acordul principelui Carol (acesta îi scria tatălui său, principele Carol-Anton de Hohenzollern, la 25 mai /6 iunie 1877: „Nu mai puteam rămînea privitori impasibili; nu voiam să fim trataţi ca provincie turcească... Acum, armata mea are frumosul rol de a se bate pentru o idee" — Regele Carol I al României, Cuvîntări şi scrisori, tomul II, 1877—1886, Bucureşti, 1909, p. 20—21) luîndu-se hotărîrea de a se proclama cu orice risc independenţa ţării. In acest sens deputatul liberal-radical Nicolae Fleva a fost desemnat să interpeleze guvernul în şedinţa Adunării Deputaţilor din ziua de luni 9/21 mai 1877: „1. Dacă guvernul a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea legăturilor noastre cu Turcia şi, prin urmare, independenţa absolută a României; 2. Dacă în starea de rezbel în care ne găsim în urma provocaţiunii Turciei d. ministru de Esterne a rechemat pe agentul român din Constantinopoli şi dacă s-a comunicat — în mod oficial — puterilor această stare de rezbel şi dacă s-au luat toate măsurile necesare" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 9 mai 1877, MOF., nr. 118, 28 mai/8 iunie 1877, p. 3449). Această şedinţă istorică a Parlamentului român, care a început la ora 11/2 „după-amiază", a fost prezidată de preşedintele Camerei, C. A. Rosetti, asistat de secretarul Adunării Deputaţilor, M. Ghelmegeanu. Mihail Kogălniceanu, care sondase prin intermediul agenţilor români din stj-âinătate \optoia tputerilor europene în legătură cu eventuala proclamare a independenţei României, făţţ a obţine răspunsuri prea liniştitoare, şi-a luat răspunderea de a proclama solemn voinţa unanimă a poporului român de a trăi într-un stat independent, de sine stătători „în stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare. (Aplauze.) Avem domn de sine stătător. (Aplauze.)... Voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu mai voim să mai pătimim pentru greşelele altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fim un bulevard în contra rezbelului" (Ibid., p. 3451—3452).
63 Bacalbaşa reproduce moţiunea propusă de N. Fleva şi adoptată de Cameră după: ROM., an. XXI, 9, 10 mai 1877, p. 411; am verificat textul cu MOF., nr. 118, 27 mai/8 iunie 1877, p. 3453. S-au înregistrat două abţineri (şi nu trei, cum notează Bacalbaşa): N. Ionescu („un temperament de retor, lipsit de idei şi de consecvenţă", cum îl caracteriza N. Iorga) şi N. B. Locusteanu.
64 Şedinţa Senatului în care a fost votată moţiunea cu privire la independenţa României s-a deschis la 9/21 mai 1877 la ora 3 după-amiaza, sub preşedinţia lui Manolache Costache Epureanu. A fost votată în unanimitate (32 bile albejtl următoarea mdţrcme*cîtitâ™âe"Dimitrie Ghica: „Senatul, luînd act de poziţiunealfăcută României de Imperiul otoman, consideră statul român independinte şi invită pe guvern a lucra ca independinţa lui să fie recunoscută şi garantată de marile puteri europene, a căror dreptate şi sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României" (Senatul. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 9 mai 1877, MOF., nr. 132, 12/24 iunie 1877, p. 3798 bis).
65 Proclamarea independenţei României este cel mai important eveniment din istoria ţării noastre la care se referă Bacalbaşa în acest volum al Bucureştilor de altădată. Ea a fost rezultatul unei evoluţii fireşti a istoriei noastre şi a exprimat voinţa unanimă a poporului român, care a considerat acest act ca un moment de excepţională însemnătate în evoluţia statului român pe calea progresului, a modernizării structurilor sale politice şi social-econrmice. Desigur, în vastul proces de eliberare a popoarelor din sud-estul Europei exista posibilitatea reală ca României să i se acorde independenţa prin bunăvoinţa uneia sau a mai multor puteri europene, după încheierea războiului ruso-turc. In discuţiile purtate cu reprezentanţii diplomaţiei ruseşti, în primăvara anului 1877 ni se făgăduia acest lucru şi oamenii politici români — temători, pe bună dreptate, de făgă-
240
Marea mulţime care asistase la Cameră, atît în tribunele publice cît şi în curte şi pe dealul Mitropoliei la săvîrşirea marelui act, se re^ varsă spre centrul Capitalei. Drapelele sunt arborate, valurile mulţimn străbat oraşul, studenţii manifestează cu cîntece patriotice, se aude răsunînd Deşteaptâ-te române. Şi pînă tîrziu în noapte poporul Capitalei, fericit, petrece.
In aceeaşi şedinţă de la 9 mai s-a votat instituirea decoraţiunii „Steaua României". Raportor a fost Mihail Ferikidi.66
în Comitetul delegaţilor s-a propus ca decoraţiunea să fie numită „Credinţa", însă a fost admis numele propus de guvern.
In Cameră, un mare număr de deputaţi, toţi din majoritate: Grigore Vulturescu, Pană Buescu, D. I. Ghica, Furculescu au combătut decorarea şi a civililor, deoarece actul ar fi antidemocratic; toţi au cerut ca „Steaua României" să fie numai o decoraţie militară.
Sentimentul Camerei este hotărît democrat, aşa că legea e votată cu un amendament al lui A. Candiano-Popescu, care decerna decoraţia numai pentru fapte militare.67 Dar Senatul modifică legea, acor-dînd decoraţia şi civililor.
Reîntors în Cameră, proiectul întîmpină o mare împotrivire. A trebuit să ia cuvîntul însuşi Ion Brătianu pentru ca legea cu amendarea Senatului să poată trece cu 48 voturi contra 26.68
duielile nu întotdeauna foarte sincere ale Rusiei ţariste — au înţeles că independenţa ţării nu trebuia să depindă de bunăvoinţa nimănui, ci se impunea să fie obţinută prin voinţa şi lupta întregului popor, a armatei sale. In acest sens sînt revelatoare concluziile principelui Carol cuprinse într-o scrisoare de la sfîrşitul lunii mai 1877: „Proclamarea Independenţei n-a făcut poate impresie plăcută cabinetelor [europene], deoarece noi ne-am luat azi singuri ceea ce probabil voiau alţii să ne dea mai tîrziu. Iară tocmai asta vroiam noi să prevenim" (Memoriile, voi. X, p. 3). O independenţă obţinută prin favoarea unui stat străin ar fi creat o Românie dependentă în continuare de voinţa şi bunăvoinţa acelui stat, primejdie reală pe care marii oameni politici români de atunci (I. C. Brătianu^ C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu) au ştiut s-o evite cu inteligenţă, înţelepciune şi spirit patriotic.
M Propunerea privind instituirea „unei decoraţiuni militare care să se dea bravilor ce se vor distinge pe cîmpul de luptă" a fost făcută de Al. Candiano-Po-pescujîn numele său şi al altor deputaţi (G. Missail, P. Ghica, V. A. Urechia ş.a.) în şedinţa Adunării Deputaţilor din 28 aprilie/10 mai 1877 (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 28 aprilie 1877, MOF., nr. 109, 14/26 mai 1877, p. 3229). In şedinţa Camerei de la 9/21 mai 1877, după proclamarea independenţei României, deputatul M. Ferekyde a dat citire raportului comitetului de delegaţi ai secţiunilor privind „înfiinţarea unei decoraţii naţionale", menţionînd că, la insistenţele lui M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, comitetul de delegaţi a fost de acord să propună ca decoraţia să poată fi atribuită atît militarilor cît şi civililor.
67 Proiectul a fost votat de Cameră, la 9/21 mai 1877, cu 50 de voturi contra 10, ţinîndu-se seama de amendamentul propus de Al. Candiano-Popescu în numele său şi al deputaţilor G. Missail, Gr. Vulturescu, E. Costinescu ş.a. prin care se preciza că J ordinul „Steaua României" se acordă numai „pentru a recompensa serviciile militare în timp de rezbel" fAdunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 9 mai 1877, MOF., nr. 120, 29 mai/10 iunie 1877, p. 3493). Deputaţii care s-au pronunţat împotriva atribuirii decoraţiei şi civililor susţineau că aceasta ar fi putut constitui uh „mijloc de corupţiune" la dispoziţia guvernelor.
68 Senatul, în şedinţa de seară de la 9/21 mai 1877, la propunerea raportorului delegaţilor secţiunilor, N. Cămărăşescu, a infirmat votul Camerei şi a modificat Jfe-gea, în sensul că decoraţia putea fi acordată „pentru a recompensa serviciile tiTOr tar« şi civile făcute statului român". A doua zi, la 10/22 mai 1877, pornind de la faptul că un proiect de lege „cade" dacă nu sînt acceptate de către Cameră modifici-'ile aprobate de Senat, Ia insistenţele lui I. C. Brătianu (care a ţinut să pre-'
241
! Ce bine ar fi fost dacă decoraţiunea nu ar fi putut fi dată decît militarilor. Multe acte de corupţiune ar fi fost înlăturate, iar guvernele ar fi avut mai puţin o armă de încovoiare a energiilor şi a caracterelor.
De altfel viitorul a dovedit că dreptatea era de partea majorităţii reale a Camerei.
Vine în discuţiunea Camerei proiectul de lege pentru emiterea a 30 milioane lei în bilete ipotecare cu care să se stingă datoria statului pe 1876. Proiectul este combătut de un mare număr de deputaţi dintre fruntaşii partidului liberal şi specialişti în materie. Au combătut proiectul: Constantin Grădişteanu, Pake Protopopescu, Nicolae Ionescu, Pană Buescu, Gheorghe Cantili. Cu toată stăruinţa lui Ion Brătianu, care era şi ministru de Finanţe, votul pentru luarea în consideraţie a proiectului dă 35 bile albe şi 34 negre, deci votul nul.
După ce proiectul a fost modificat, Parlamentul 1-a primit.89
cizeze că instituirea decoraţiei constituie „un act de suveranitate din partea ţării") proiectul în forma revizuită a fost acceptat şi de Adunarea Deputaţilor, cu 50 de voturi contra 20 (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 10 mai 1877, MOF., nr. 119, 28 mai/9 iunie Jt87ţ, p^350i). .{Legea privind instituirea ordinului «Steaua României»'* prevedea, că numărul membrilor ordinului era limitat la 1000, faintre care 500 cavaleri, 300 ofiţeri, 120 comandanţi, 60 mari ofiţeri şi 20 „mari cruci" (MOF., nr. 107, 12/24 mai 1877, p. 3158—3159).
69 Pentru acoperirea deficitelor bugetare ale anilor anteriori precum şi pentru crearea unor mijloace financiare necesare susţinerii războiului — în situaţia în care un împrumut extern ar fi avut un caracter oneros — a fost propus discuţiei Adunării Deputaţilor, la 11/23 mai 1877, „Proiectul de lege pentru stingerea datoriei flotante şi acoperirea deficitelor anilor trecuţi prin emiterea de bilete ipotecare", proiect prezentat de către Gr. Vulturescu, raportorul comitetului de delegaţi ai secţiunilor. în esenţă, proiectul prevedea emiterea unor „bilete ipotecare" în valoare de 30 milioane lei care să fie garantate, pînă la retragerea lor, de „proprietăţi libere ale statului" preţuind dublu; în mod practic, era vorba de emiterea primei serii de hîrtie-monedă din istoria României. Proiectul iniţiat de I. C. Brătianu a întîmpinat însă o înverşunată împotrivire a deputaţilor conservatori şi a unor deputaţi liberali (P. Grădişteanu, Em. Pake Protopopescu, Pană BuescU, G. Cantili, N. Ionescu ş.a.). Pus la vot la 13/25 mai 1877, proiectul nu a întrunit majoritatea necesară de 37 de voturi, declarîndu-se, într-adevăr, „vot nul" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 13 mai 1877, MOF., nr. 128, 8/20 iunie 1877, p. 3714). In urma unor modificări succesive, după ce a fost amendat şi de către Senat, proiectul a fost aprobat de către Adunarea Deputaţilor la 7/19 iunie 1877 şi de către Senat la 4/16 iunie 1877. Legea prevedea emiterea unor „bilete ipotecare" în sumă de 30 milioane lei (redusă apoi la 26 260000 lei, după ce s-a constatat că proprietăţile statului negrevate de ipoteci preţuiau numai 52 512 037,37 lei), fiecare „bilet" valorînd 5, 10, 20, 50, 100 sau 500 lei. „Biletele ipotecare" s-au confecţionat la Paris, sub supravegherea a doi dintre cei mai capabili financiari ai liberalilor, Emil Costinescu şi Eugeniu Carada. Din cele 26 milioane obţinute în acest fel, peste 15 milioane au fost utilizate pentru „trebuinţele armatei", iar 9 milioane pentru construcţia căii ferate Mărăşeşti—Buzău. Cînd s-a înfiinţat Banca Naţională a României, în 1880, biletele ipotecare au fost retrase, fiind înlocuite cu bilete de bancă, devenite azi de uz curent (Gh. M. Dobro-vici, Istoricul datoriei publice a României, Bucureşti, 1915, p. 158—160).
242
România în război
Domnitorul s-a dus în inspecţie la Calafat şi a intrat într-o baterie; în acel moment turcii au început să tragă. O ghiulea a căzut aproape de domnitor. Acesta, nepăsător, a spus zîmbind:
— Asta-i muzica care-mi place mie.70
Pentru a răsplăti acest gest de vitejie, Consiliul de Miniştri, în urma raportului generalului Cernat, ministrul de Război, hotărăşte ca să se acorde lui Carol I medalia „Virtutea militară", înfiinţată atunci.
Consiliul de Miniştri subscrie următorul act:
„Astăzi 20 mai anul 1877, Consiliul Miniştrilor, avînd în vedere referatul d-lui ministru de Rezbel, decide ca cu toţii [împreună] să meargă şi să roage pe măria-sa domnitorul, în numele armatei, ca în calitatea sa de întîiul oştean român, în memoria zilei fericite în care armata a admirat curagiul şi devotamentul suveranului ei pentru patrie şi ca un semn de afecţiune şi solidaritudinea ce măria-sa a arătat totdeauna pentru armată, să binevoiască a accepta şi a purta pe pieptul său medalia «Virtuţii militare».
[Miniştrii:] /. C. Brătianu, M. KogălnUpeanu, I. Docan, G. Chiţu, l. Cîmpineanu, [general] Al. Cernat."11
Cea dintîi decoraţiune „Steaua României" a fost dată de domnitor generalului Nicolae Golescu, fost locotenent domnesc la 1866, care de doi ani zăcea pe patul suferinţei.
Domnitorul i-a pus singur pe piept decoraţiunea în gradul de „Mare cruce".
„Marea cruce" a fost dată apoi lui Ion Brătianu şi lui Mihai Kogălniceanu.72.
Ziarele bucureştene publică ştiri eronate asupra scufundării unor vapoare de război turceşti în faţa Brăilei. Fiindcă în epoca aceea mă
70 Scena s-a petrecut duminică 15/27 mai 1877, cînd principele Carol, inspectînd bateriile romaneşti de la Calafat, a dat ordin ca acestea să tragă asupra poziţiilor ocupate de trapele turceşti peste Dunăre, la Vidin. Bateriile otomane au răspuns, trei obuze explodînd în apropierea prinţului care „le salută liniştit prin ridicarea chipiului" (Memoriile, voi. IX, p. 88). Momentul, reluat şi înfrumuseţat în numeroase istorioare de uz şcolar şi popular de către panegiriştli regalităţii s-a demonetizat
— în memoria generaţiilor trecute — prin repetare insistentă.
71 ROM., an. XXI, 26 mai 1877, p. 463; am confruntat documentul cu: MOF., nr. 115, 24 mai/8 iunie 1877, p. 3376.
12 Decretul privind decorarea generalului Nicolae Golescu cu „marea cruce a ordinului naţional «Steaua României»" poartă data de 22 mai 1877 \{MOF., nr. 116, 25 mai/6 iunie 1877, p. 3399). La 22 mai/3 iunie 1877 membrii guvernului s-au prezentat la Palat, rugîndu-1 pe domnitor să primească medalia „pentru Virtutea militară" acordată „în amintirea" zilei de 15 mai „cînd măria-sa s-a aflat în mijlocul armatei la bombardarea Vidinului". Tot atunci, principele Carol a conferit „marea cruce a ordinului Steaua României" mitropolitului primat al României, mitropolitului Moldovei, lui I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, N. Golescu, Dimitrie Gr. Ghica
— acestuia din urmă In calitatea sa de preşedinte al Crucii roşii române (Ibidem, p. 3401). Preşedintele Adunării Deputaţilor, C. A. Rosetti, a refuzat cu demnitate „această onoare" deoarece „principiile sale republicane îl opresc de a purta ordine şi semne onorifice" (Memoriile, voi. IX, p. 95), dovedind astfel, încă o dată, o consecvenţă rar întîlnită — nu numai la noi — în afirmarea unor concepţii ideali st-democratice şi nuanţat antimonarhice.
243
aflam tocmai în portul brăilean, cunosc toate amănuntele acelor fapte la care am fost chiar martor ocular.
într-una din zilele începutului lunii mai, se aude deodată tunul bubuind. în cîteva minute panica cuprinde oraşuL magazinele încep a se închide şi lumea aleargă îngrozită pe străzi.
în timpul acesta ştirile73 cele mai absurde încep să circule. Se spunea că un număr de cîteva sute de başbuzuci au debarcat, că măcelul populaţiei a început şi că în acelaşi timp cîteva vapoare de război bombardează oraşul. în realitate era altceva.
Trei monitoare turceşti de un slab tonagiu s-au arătat pe Dunăre, ieşind din braţul Măcinului; de cum le-au zărit, bateriile ruseşti instalate pe malul brăilean au deschis focul asupra lor. Dar tunurile ruseşti erau de calitate inferioară, avînd bătaia prea scurtă; de aceea toate proiectilele lor cădeau în Dunăre. Cele trei monitoare au ripostat, dar fiindcă Dunărea era agitată în ziua aceea, proiectilele trimise, în loc să cadă asupra bateriilor de uscat, au căzut la întîmplare, ici şi colo, găurind cîteva ziduri vechi, dar fără să facă explozie. Toată afacerea a ţinut vreo 15 sau 20 minute, appi monitoarele s-au retras pe brasţul Măcinului.74
Ruşii hotărîră însă să se descotorosească de aceste monitoare care erau supărătoare.
Jntr-o noapte fără lună, cam pe la 1 după miezul nopţii, cîteva bubuituri mă deşteptă. Şi fiindcă locuiam aproape de malul Dunării, am ieşit repede: însă liniştea se restabilise.
A doua zi am aflat evenimentul.
Peste noapte, patru şalupe cu abur ruseşti au atacat cele trei monitoare turceşti care în toate nopţile staţionau de pază la intrarea canalului Măcinului.
în prima şalupă purtînd numele „Ţarevici", se afla locotenentul Du-basof, în a doua, „Xenia" (numele unei fiice a ţarului) se afla locotenentul Seştacof, în fiecare din aceste şalupe se aflau şi alţi militari inferiori; pe „Xenia" se afla şi maiorul Murgescu din marina română.
Şalupele se apropiară în tăcere, dar sentinela de pe unul din monitoare, simţind apropierea, întrebă: „Cine e acolo?" Dubasof, care cunoştea limba turcă, răspunse: „Prieteni!" Dar accentul îl trăda, iar sentinela dete alarma. în acel moment Dubasof slobozi torpila care merse să se izbească de vapor. Explozia se produce şi monitorul se scufundă.
Imediat apoi Seştacof slobozi şi el torpila în contra altui monitor. Efectul fu fulgerător. Monitorul, lovit sub linia de plutire, se sparse şi se scufundă repede. Dar „Xenia", voind să se retragă spre a nu fi atrasă în viitoare, se aplecă pe o parte şi primi apă la maşină. Era primejdie de înecare. Atunci maiorul Murgescu, cu preţul vieţii, se scoborî în compartimentul maşinii şi o puse din nou în stare de a funcţiona.
A doua zi seara, ofiţerii ruşi aflaţi în Brăila dedură un mare ban-
73 în original: zgomotele.
74 Scena pe care o descrie Bacalbaşa nu s-a petrecut la „începutul lunii mai", ci la 21 aprilie/3 mai 1877, cînd turcii au bombardat Brăila, artileria rusească ri-postînd (bombardarea Brăilei a anunţat-o Kogălniceanu in Cameră, în aceeaşi zi, potrivit telegramei primite de la Radu Minai, prefectul judeţului, care menţiona cu precizie şi unele amănunte indiscutabilei „Două obuze au căzut lîngă casa mea").
244
chet spre a sărbători pe eroicii ofiţeri. Cînd intră în sală maiorul Mur-gescu, toată sala izbucni în strigăte de: „Jivia Murgeski!"75
Peste cîteva zile, ziua precisă n-am notat-o, marele duce Nicolae, comandantul armatelor ruseşti, sosi în gara Brăila.76 In acel moment, crucişătorul protejat „Lufti Gelil", care staţiona mascat pe braţul Marinului, aruncă cîteva proiectile din tunurile sale de mare calibru. Două din acele proiectile, destinate să lovească trenul, căzură la cîţiva metri departe de gară, dar fără să facă explozie. Marele duce se apropie de unul din proiectile şi, arătîndu-1 ofiţerilor din jurul său, le spuse: „Iată inamicul! Pe acesta trebuie acum să-1 combatem!"
„Lufti-Gelil" plecă în susul Dunării, peste o zi sau două, bombardă Olteniţa, apoi se reîntoarse pe canalul Măcinului. Intenţia turcilor era — aşa se zvonea în Brăila — ca să răzbune scufundarea celor două monitoare bombardînd oraşul.
Era o zi plină de soare şi o lume imensă staţiona pe lungul mal brăilean.
Bateriile ruseşti de calibru mic şi de calitate inferioară, cum am spus — începură să tragă asupra crucişătorului, dar fără nici un rezultat. La un moment, persoane care se aflau în apropierea mea şi priveau vaporul cu un ochean, spuseră că turcii, impasibili pînă atunci, au descoperit bateriile şi au deschis magazia cu muniţiuni. Ruşii trăsese pînă atunci 53 lovituri de tun iar ghiulele lor cădeau cînd prea departe, cînd prea aproape; aceasta se vedea după săriturile apei.
75 Atacul asupra vaselor de război turceşti de pe braţul Macin a avut loc In noaptea de 13/25—14/26 mai 1877, aşa cum preciza pe prima pagină şi ziarul Românul: „Ieri, la 3 ore dimineaţa, unul din monitoarele turceşti cari erau staţionate la Macin a zburat în aer. D-astădată nu tunul ci torpila a cauzat această nouă şi însemnată pierdere turcilor" (ROM., an. XXI, 15 mai 1877, p. 431). Relatarea lui Bacalbaşa este exactă, cu următoarele precizării şalupa torpiloare „Ţarevici" (sau, după alte surse, Cesarevici, însemnînd acelaşi lucru), era, de fapt, şalupa torpiloare cu vapori „Rîndunica", din flota română, construită în Anglia în 1874 şi pe care autorităţile noastre o cedaseră temporar, împreună cu alte vase de război, „cu inventar", armatei ruse. Maiorul Ion Murgescu (1846—1913), care urmase şcoala navală din Brest (Franţa), ajutor al comandantului flotilei române, era detaşat pe lîngă comandamentul flotilei ruse de pe Dunăre. El nu se afla pe şalupa „Xenia", ci pe şalupa „Rîndunica", alături de comandantul expediţiei, locotenentul de marină Dubasov. Maiorul Murgescu a dovedit curaj şi prezenţă de spirit în momentul în care mecanicul român al „Rîndunicii" fiind rănit, i-a luat locul, reuşind şă redreseze şalupa. Rezultatul expediţiei nocturne a fost scufundarea — cu ajutorul a două torpile de scondru — a canonierei cuirasate „Duba-Seifi" („Hivizi Rahman"), construită în 1868 la Bordeaux, înarmată cu 4 tunuri Krupp şi care avea la bord 12 ofiţeri şi 120 de soldaţi. Ca urmare a actului său de vitejie maiorul buzoian Ion Murgescu a fost citat prin ordin de zi pe întreaga armată Q,a dat probă în această împregiurare de mult curaj şi sînge rece şi a reprezentat bine armata română" — MOF., nr. 127, 7/19 iunie 1877, p. 3679), conferindu-i-se totodată crucea de cavaler al ordinului rusesc „Vladimir", cu spade, „în numele împăratului", după cum îl informa marele duce pe principele Carol. Mai tîrziu Ion Murgescu a ajuns comandant al flotilei române (1888), contraamiral (1893), viceamiral în rezervă (1911); în 1977, în amintirea actului de eroism al marinarilor ruşi şi români s-a ridicat la Smîrdan (Ghecet) un obelisc (Locotenent-comandor C. Ciuchi, Istoria marinei române în curs de 18 secole, Constanţa, 1906, p. 173—175; căpitan de rangul I Nicolae Petrescu, Marinari prin ploi de foc, 1877—1878, Ed. Militară, Bucureşti, 1978, p. 32—35; 44—45; 80—82).
76 Marele duce Nikolai a sosit la Brăila, de la Chişinău, însoţit de I. C. Brătianu, la 23 aprilie/5 mai 1877, în drum către Ploieşti, unde urmă să se stabilească înaltul comandament al armatei ruse (Memoriile, voi. IX, p. 69). După cum se poate lesne constata, Bacalbaşa încurcă în aceste pagini cronologia evenimentelor.
245
Noi, de pe mal, număram loviturile. Lovitura 54 e trasă. Şi în aceeaşi clipă auzim o groaznică detunătură şi vedem un vulcan uriaş înăl-ţîndu-se spre cer. Şi, peste un minut, nimic. Crucişătorul dispăruse. „Lufti Gelil", în mai puţin de un minut, se scufundase.
Din echipagiul de 200 oameni nu a scăpat atunci decît bucătarul pe care întîmplarea a voit să-1 arunce într-o mlaştină de pe mal.
Versiunile date de către ziarele din Bucureşti nu erau deplin exacte, nici numele crucişătorului, nici felul în care s-a făcut scufundarea nu au fost redate credincios.77
în sfîrşit vestea cea mare, împăratul Alexandru al II-lea soseşte în Bucureşti.
Venirea ţarului e precedată de o întreagă armată de poliţişti şi de spioni cari intră în ţară şi invadează Bucureştii. Aceştia se pun în legătură cu poliţia noastră şi iau toate măsurile pentru paza ţarului şi pentru supravegherea tuturor străinilor cari, sub diferite motive şi pretexte, au venit în Bucureşti.78
Prefectul de poliţie C. Ciocîrlan nu este judecat la înălţimea situaţiei, afară de asta nici nu vorbea limba franceză. Ciocîrlan este mutat la Brăila, iar la Bucureşti, în capul prefecturii poliţiei e adus prefectul de Brăila, maiorul Radu Mihai.
în ziua de 10 mai studenţii universitari au făcut o caldă manifes-taţiune de simpatie domnitorului şi doamnei. O delegaţiune de studenţi s-au urcat în Palat şi a oferit un buchet de flori doamnei. Unul din membrii delegaţiunei a rostit o cuvîntare căreia i-a răspuns domnitorul. Apoi, în aclamaţiuni, studenţii în mare număr, urmaţi de un numeros public, s-au îndreptat spre locuinţa lui C. A. Rosetti în strada Doamnei (astăzi Paris) şi l-au aclamat. C. A. Rosetti a ieşit în balcon şi a rostit o scurtă cuvîntare entuziastă.79
In ziua de 24 mai soseşte în gara Tîrgoviştei (Gara de Nord) împăratul Rusiei.80
77 Canoniera cuirasată „Lufti-Djelil" a fost scufundată de artileria rusească la 29 aprilie/ll mai 1877 („29 aprilie. Bateriile ruseşti de la Brăila au bombardat şi scufundat marea covertă cuirasată turcă «Lufti-Djelil», care staţiona în braţul Dunării de la Macin; se zice că n-a scăpat nici unul din oamenii echipajului. Acesta e un succes răsunător" — Memoriile, voi. IX, p. 75).
78 Ţarul Alexandru al II-lea a sosit la Ploieşti la 25 mai/6 iunie 1877, fiind însoţit pînă aici în călătoria sa prin România, de I. C Brătianu (de la Iaşi) şi de M. Kogălniceanu (de la Ungheni); a doua zi aceştia i-au comunicat prinţului Carol opinia lor în legătură cu comportarea întrucîtva ciudată a şefului statului autocrat rus („...amîndoi miniştrii nu-şi pot ascunde oarecare îngrijire pe care le-a cauzat-o atitudinea împăratului. Din această atitudine dînşii aţi căpătat impresia că împăratul se consideră ca stăpln al ţării" — Memoriile, voL X, p. 4). La 26 mai/7 iunie principele Carol 1-a vizitat pe împăratul Alexandru la Ploieşti; aici, şeful poliţiei secrete ruse, referindu-se la proiectata vizită a ţarului la Bucureşti, s-a arătat neliniştit de faptul că In capitala României s-ar afla „mulţi polonezi suspecţi"; prinţul i-a precizat însă că are deplină încredere „în prefectul de poliţie Radu Mihai" (Ibid., p. 6); de altfel, patru ani mai tîrziu, la Petersburg, ţarul nu a fost asasinat de polonezi suspecţi, ci de „nihilişti" ruşi.
79 Manifestarea studenţilor, ROM., an. XXI, 13 mal 1877, p. 423.
80 Nu lâ 24 mai, cil la 27 mai/8 iunie 1877 („Bucureşti, 27 Florar/8 Cireşar. Maiestatea-sa împăratul tuturor Rusielor a sosit astăzi la 12 ore In Capitală, fOraşul e splendid pavoazat Toate ferestrele, pe calea Tîrgoviştei, calea Mogoşoaiei, strada Lipscani erau împodobite cu drapele cu culori romaneşti şi ruse" etc. — ROM., an. XXI, 28 mai 1877, p. 471).
246
îşi poate oricine închipui ce îmbulzeală de lume era pe toate stradele. Calea Griviţei de astăzi, strada Tîrgoviştei de atunci, ca şi Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) erau pavoazate cu drapele române şi ruse.
Trotuarele gemeau şi un puternic serviciu de pază era organizat. Se observa numeroşi agenţi ruşi pretutindeni.
Primarul a rostit următoarea cuvîntare:
„Sire!
Oraşul Bucureşti e fericit a saluta în augusta persoană a maiestăţii-voastre pe oaspele cel mai ilustru ce a onorat vreodată ţara noastră!
Actele mari prin cari maiestatea-voastră a ştiut să graveze adînc numele său în inimile supuşilor săi şi în fastele Istoriei, ajutorul tutelar' ce Rusia ne-a acordat cu generozitate în timpi de nefericire, fac ca întreaga naţiune să considere şederea maiestăţii-voastre între noi ca o probă de bunăvoinţă [cu totul] specială [în împrejurările] de faţă, ca o puternică garanţie pentru viitor. ,
Devenit numai de ieri Capitala unui stat pe deplin independinte, oraşul Bucureşti e mîndru d-a deschide astăzi porţile sale liberatorului popoarelor din Oriente. El m-a însărcinat a rădica vocea în numele său pentru a saluta cu cel mai profund respect pe marele monarh care, prin vizita sa, a binevoit a face îndoit memorabilă noua fază în care a intrat România liberă şi independentă.
Trăiască maiestatea-voastră! Trăiască familia imperială!"81
Primar al Capitalei era atunci C. A. Rosetti, care a primit această însărcinare special pentru această festivitate.
La gară, primire strălucită. Domnul'şi doamna erau de faţă.
De la gară la Palat, în mijlocul aclamaţiilor, cortegiul a fost astfel format. In prima trăsură, ţarul, doamna şi 2 fii ai ţarului. în a doua trăsură, domnitorul cu marele duce Nicolae. In a treia trăsură, cancelarul prinţul Gorciacof cu Ion Brătianu. în a patra, ministrul de Rezbel general Miliutin cu Mihail Kogălniceanu. In a cincea generalul Ignatief, fostul ministru al Rusiei la Constantinopol, cu generalul Ion Ghica, fostul agent al României în aceeaşi capitală.82
81 Bacalbaşa a reprodus textul discursului după Românul din 28 mai 1877; l-am verificat prin confruntare cui MOF., nr. 119, 28 mai/9 iunie 1877, p. 3478. Desigur, discursul lui C. A. Rosetti, adept consecvent al ideilor liberal-democratice şi republicane avea un caracter pur protocolar; el era, bineînţeles, cel dintîi care nu credea în „ajutorul tutelar" pe care Rusia ţaristă l-ar fi acordat ţării noastre şi nici în caracterul „liberator" al politicii sale orientale, total subordonată, de fapt, intereselor expansioniste, şi în această zonă, a ţarismului cotropitor. De altfel, C. A. Rosetti, cunoscut ca revoluţionar „roşu" nu era deloc agreat de oficialităţile ţariste. Chiar în timp ce rostea discursul reprodus mai sus, generalul Ignatiev, fostul ambasador rus la Constantinopol, i-ar fi şoptit, cu tîlc, ţarului: „Sire, c'est Rosetti". învinuit mai apoi de amicii săi politici radicali că 1-a elogiat şi s-a înclinat în faţa ţarului, simbol temut al reacţiunii europene, fruntaşul liberal-radical le-ar fi răspuns acestora — potrivit Unui raport din 20 iunie 1877 al agentului diplomatic austro-ungar la Bucureşti, Zwiedinek von Sudenhorst — că „gestul protocolar nu are nici o importanţă, deoarece are ferma convingere că urmările războiului, chiar dacă Rusia va fi învingătoare sau Învinsă, vor prăbuşi absolutismul ţarist şi vor deschide calea democraţiei". Vizionarul C. A. Rosetti avea aşadar intuiţia unor evenimente care se vor petrece întocmai cum presupunea el exact peste patru decenii (Beatrice Marinescu, Aurel Duţu, Şerban Rădulescu-Zoner, Bucureştii şi epopeea Independenţei, 1877—1878, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 94).
82 Potrivit relatărilor oficiale, în prima trăsură „â la Daumont" (d'Aumont) s-au «rcat ţarul, cu principesa Elisabeta şi marii duci Vladimir şi Sergiu; în a doua
247
Ţarul a dejunat la Palat, apoi, la ora 2, a fost recondus la gară cu acelaşi ceremonial.
Discursul primarului Capitalei a fost viu criticat în unele cercuri politice, chiar în cercurile liberale. S-a făcut o vină lui C. A. Rosetti cum că a pus fraza că România datoreşte libertatea ei tutelei ruseşti şi că această tutelă a fost acordată cu generozitate. C. A. Rosetti a fost învinovăţit că s-a aplecat astfel în faţa ţarului [...].
Guvernamentalii răspundeau că aceste cuvinte au fost rostite numai spre a face impresie asupra ţarului şi a-1 îndemna să nu mai reclame cele 3 judeţe basarabene restituite nouă prin Tratatul de la Paris.83
Evenimentele inspiră pe Vasile Alecsandri care, în acele zile glorioase, este poetul epocii şi al neamului. Nimeni nu era mai fericit înzestrat de la natură ca să cînte redeşteptarea vitejiei române şi gloria clipelor de atunci.
Ziarele publică poezia lui Alecsandri:
BALCANUL ŞI CARPATUL
Balcanul şi Carpatulîa Dunăre măreaţă Ca doi giganţi năpraznici stau astăzi jaţă-n faţă Ş-aprinşi de dor de luptă, cu ochii se măsoară, Cu glasul s-ameninţă, cu gîndul se doboară Zicînd: „Nu pot să-ncapă doi palaşi într-o teacă. E scris din noi doi unul în pulbere să treacă!"
Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
Nu ştie să-ngrădească sălbateca lui gură
Şi zice în trufie: „Carpatule, vecine,
De nu vei pleca fruntea, amar va fi de tine,
Căci repezi-voi grabnic din plaiurile-mi -nalte,
Torente-necătoare deprinse ca să salte
Din maluri peste maluri, din munte peste munte
Să bată a tale coaste, s-acopere-a ta frunte.
Să facă într-o clipă ca să dispari din lume.
Cu-a tale sUnci şi codri, cu ai tăi copii şi nume!"
marele duce moştenitor Alexandru Alexandrovici, marele duce Nikolai şi principele Carol; în a treia marele duce Nikolai-fiul, ducii Eugen şi Sergiu Leuchtenberg şi principele Alexandru de Battemberg, în a patra, prinţul Gorceakov şi I. C. Brătianu; în a cincea, contele Adlerberg, ministrul Casei imperiale cu Mihail Kogălniceanu etc. (MOF., nr. 119, 28 mai/9 iunie 1877, p. 3478—3479).
88 Oficialităţile române erau acum pe deplin edificate asupra pretenţiilor Rusiei ţariste, care vizau integritatea teritorială a ţării, garantată numai formal prin convenţia româno-rusă. Astfel, într-o discuţie a principelui Carol cu cancelarul Gorceakov, la 2/14 iunie 1877, la Ploieşti, aceasta din urmă a recunoscut că România are absolută nevoie de gurile Dunării (stăpînite pînă atunci de turci), pentru dezvoltarea ei economică, cerînd însă cu insistenţă pentru Rusia braţul Chilia, deci accesul direct la Dunăre evident prin reocuparea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Prinţul Carol i-a replicat însă cu fermitate că „pentru rezolvarea acestei cestiuni Europa singură poate fi forul suprem. Silinţa principală a măriei-sale este de a păstra integritatea teritoriului, garantată de tractate..." (Regele Carol 1 al României, Cuvintări şi scrisori, tom. II, 1877—1886, Bucureşti, 1909, p. 22—23).
248
Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie
Mişcînd coama-i de codri ca leul în mînie
Şi-n hohot lung răspunde: „Balcane-a ta trufie
Arată că tu astăzi căzut eşti în pruncie,
Nevoie ai de-o cîrje ruina-ţi s-o supoarte
Căci ai ajuns, sărmane, acum la prag de moarte.
Ai fost odinioară gigant prin înălţime,
Amar prin fanatizmu-ţi, puternic prin cruzime.
Ai revărsat pe lume şi groază şi ruşine
Şi te-ai scăldat în sînge, pîn' ce ai dat [pept] cu mine:
De-atunci au trecut secolil ... Plăpînda omenire
S-a deşteptat, şi numai tu stai în adormire.
Ademenit de visuri nebune şi trufaşe
Făr-a pătrunde norii care te ţin în faşe,
Orb uriaş cu cîrjă, tu genele-ţi ridică
Şi vezi l-a tale poale cît umbra ţi-e de mică,
Eşti şters din cartea lumii, tu, care din vechime
Stai rezemat în somnu-ţi de-o putredă mărime.
Şi vrei să ţii în lanţuri popoarele creştine?
Şi vrei, Balcane gîrbov, eu să mă-nchin la tine?
Dar n-auzi cum te rîde şi Dunărea, şi Marea?
Deviza ţi-e sclavia ş-a mea neatârnarea!"
Cum zic, doi vulturi ageri zburînd din vîrf de munte
Se-nalţă pînă-n ceruri şi scot ţipete crunte.
E unul din Balcanuri şi din Carpaţi e altul.
Mult repede li-e zborul, mult falnic li-e asaltul.
Căci se izbesc ca fulgeri la luptă-ucigătoare! ...
Întinsele lor aripi se bat lucind de soare,
Ş-a lor cumplite gheare şi pliscuri oţelite
îşi dau loviri de moarte şi răni îşi fac cumplite.
Deodată unul cade ucis pe-a noastre lanuri, E vulturul prădalnic din tristele Balcanuri. Şi-n patru părţi a lumii zbor smulsele lui pene, Şi cîntă libertatea pe maluri dunărene.
Mirceşti, 19 mai 187784
în timpul acesta armatele turceşti sunt învingătoare împotriva muntenegrenilor pe care-i resping neîncetat către Cetinge. Generalul Aii Saib repurtează o însemnată victorie şi cucereşte cele mai importante defileuri.85
84 ROM., an. XXI, 28 mai 1877, p. 473. Poezia a apărut mai întîi în Pressa, în numărul purtînd data de 19 mai 1877, fiind cuprinsă apoi în volumul Ostaşii noştri din 1878. Am confruntat textul reprodus de Bacalbaşa numai cu Românul.
85 După intrarea în vigoare a armistiţiului cu Turcia (20 octombrie/l noiembrie 1876), principatul Muntenegrului, spre deosebire de Serbia, nu a încheiat pacea cu Imperiul otoman; la începutul lunii aprilie 1877 (st. n.) muntenegrenii — care solicitau independenţa deplină şi unele teritorii — au întrerupt tratativele cu turcii şi apoi, după declararea războiului ruso-turc, au atacat armatele otomane; în aceste condiţii înalta Poartă a concentrat însemnate forţe (în Herţegovina, sub comanda lui Suleiman-paşa; în Albania, sub comanda lui Aii Saib-paşa şi în zona Vaso-jevicke, sub comanda lui Mehmed Ali-paşa), propunîndu-şi să lichideze rezistenţa micului principat şi să ocupe capitala ţării, Cetinje, dar nu a reuşit să obţină
249
Intervenţia grabnică a armatei ruse este ceruţăi Căci într-altfel, atît bosniacii şi herţegovinenii cît şi muntenegrenii vor fi zdrobiţi.
N. T. Orăşanu, vestitul umorist care a scris ani întregi în Ghimpele, Daracul, Nechipercea etc. şi care e mai mult cunoscut sub numele de Nechipercea decît sub numele său de Orăşanu, scrie o poezie festivă în onoarea domnitorului.
El, care aruncase asupra lui Carol I cele mai cumplite ofense, mai ales fiindcă era neamţ, el care scrisese versurile, repetate la vremuri din gură-n gură:
Ia-ţi lădiţa şi cheiţa Neamţule etc____
acum a scris O dedicaţiune domnitorului, care sfîrşea cu strofa:
Tricolorul mîndru zboară Peste fiii de eroi! Domnul ţării-l desfăşoară Cu el fiţi, căci e cu voi!
E viteaz! Inimă are! Şi-şi iubeşte-al său popor! E din Frederic cel Mare! Şi va fi învingător!
Sai, române, şi ia arma! Domnul ţării-a dat alarma!86
Ofrandele şi listele de subscripţie pretutindeni. Ziarele publică aproape zilnice subscrieri în bani, scamă şi tot felul de alte obiecte pentru soldaţi.87
„Clubul Tinerimii" din Bucureşti face o subscripţie care va rămîne în permanenţă deschisă pentru armată.,
Preşedintele clubului, P. E. Schina, trimite primului ministru suma însoţită de o adresă. Ion Brătianu răspunde personal printr-o scrisoare publicată de ziare.
victoria hotărîtoare. Muntenegrenii, ajutaţi de herţegovineni, s-au apărat eroic în munţii patriei lor, imobilizînd aici importante unităţi otomane numărlnd peste 100 000 de ostaşi; ei au dobîndit, după unele eşecuri, succese răsunătoare în bătăliile de la Niksic, Bar, Skador, care au uimit întreaga Europă, cucerindu-şi astfel, prin lupte înverşunate în „Marele război", independenţa (Ciachir, Independenţa, p. 188—190).
88 Dedicaţiune mărielor lor domnitorul Carol I şi doamnei Elisabeta, suveranii românilor, 1877. Armatelor române, ROM., an. XXI, 1 iunie 1877, p. 484. N. T. Orăşanu avea acum şi o slujbă oficială: era „directore" al Monitorului oficial al României. v
87 Contribuţiile băneşti, precum şi în alimente, mijloace de transport, scame pentru răniţi ş.a. în vederea susţinerii Războiului pentru Independenţă au fost oferite atît din partea întregii populaţii din România liberă, cît şi din partea românilor din Transilvania, Bucovina, Banat, mărturie incontestabilă a caracterului popular al acestui război, sprijinit de românii de pretutindeni, în ciuda hotarelor vremelnice care-i despărţeau. Astfel, numai din România liberă a fost colectată suma de 1639 798 lei (cu care s-ar fi putut achiziţiona 35 000 de puşti), în timp ce din Transilvania, după un calcul incomplet au fost trimişi 124 700 „franci aur" (Stoean; Pană, independenţa, p. 98). Totodată, din provinciile amintite au venit şl s-au înrolat în armata română numeroşi voluntari.
250
La începutul lunii mai moare Ion Massim, profesorul de limba latină de la Liceul Sf. Sava. A fost un erudit, discipolul lui Heliade şi conservator de idei.
A figurat şi în Cameră ca ales al colegiului ţărănesc din judeţul Brăila, unde era născut.88
Pe la începutul lui iunie ruşii încep operaţiunile lor militare. întîia acţiune o încep în Dobrogea, pe care o ocupă trecînd pe la Galaţi şi pe la Brăila. Aceasta este numai o diversiune, fiindcă acţiunea principală se va desfăşura cu mult mai la sud. Comandantul era generalul Zimmer-
man.89
Luptele de artilerie urmează între Vidin şi Calafat, cît şi între Bechet şi Rahova. Aceste lupte între români şi turci sunt întreţinute din partea noastră spre a deprinde pe soldaţi ca şi pe ofiţeri cu zgomotul şi acţiunea războinică.90
Trupele noastre, cele mai multe tinere, fără experienţa războiului iar majoritatea compusă din trupe de ţărani luaţi de curînd de la ocupaţiile cîmpului, aveau nevoie de această deprindere.
Prinţul Carol şi guvernul român voiau ca între ruşi şi români să se menţie o alianţă formală pentru ca şi armata română să participe la război, însă ruşii au cerut ca armata română să rămîie concentrată dacă vrea, dar au declarat că ei n-au nevoie de concursul ei, de altfel destul de neînsemnată ca număr.91
Românii cereau să intre în acţiune spre a-şi valorifica drepturile la sfîrşitul războiului. Ruşii nu voiau să contracteze o datorie de recunoştinţă faţă de români şi nici nu voiau să se spună că n-au putut birui fără ajutorul românilor.
Armata română a stat concentrată timp de 3 luni în pasivitate, dar aceste trei luni i-au servit foarte mult, căci a deprins pe ţăran cu viaţa militară şi cu disciplina taberei. A mai deprins pe oameni şi cu bubuitul tunului şi cu unele elemente ale luptelor active.
88 „Eruditul şi distinsul profesor şi filolog, membru al Academiei Române, I. C. Maxim a fost răpit ieri numeroasei lui familii şi unui şir de tinere genera-ţiuni pentru a căror instruire zelosul şi patriotul profesor îşi consacrase întreaga viaţă" (ROM., an. XXI, 4 iunie 1877, p. 493).
89 Armata rusă de est, aflată sub comanda marelui duce Alexandru, ă început să treacă Dunărea pe la Macin, în Dobrogea, la 9/21 iunie 1877, în frunte cu Corpul 14 armată al generalului Zimmerman.
90 Bombardamentele de artilerie de care aminteşte Bacalbaşa au fost solicitate de înaltul comandament al armatei ruse („14 iunie. Marele duce îi telegrafiază de la Dracea prinţului să deschidă mîine la amiazi focul pe toată linia Dunării" — Memoriile, voi. X, p. 12), în preajma şi în timpul acţiunii de forţare de către ruşi a trecerii Dunării, de la Zimnicea la Şlştov, în noaptea de 14/26—15/27 iunie 1877, pe un pod de vase.
91 Afirmaţie des repetată de diplomaţia ţaristă, dar nu şi de şefii armatei' (marele duce Nikolai, spre exemplu), care doreau totuşi să coopereze cu armata română, al cărui ajutor îl considerau necesar în confruntările cu armata turcă, peste Dunăre. Astfel, la începutul războiului, ţarul Alexandru al II-lea îi transmitea» prinţului Carol, prin intermediul cancelarului Gorceakov că „nu doreşte deloc cooperarea României peste Dunăre", iar şeful guvernului rus ţinea să adauge că dacă autorităţile române ar intenţiona să întreprindă o asemenea acţiune, „cu cheltuiala şi riscul lor" o pot face numai cu „condiţiunea absolută a unităţii co-mandei superioare care să rămînă în mîinile generalisimului armatei imperiale", conchizînd cu aroganţă: „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române. Forţele pe care ea le-a pus în mişcare spre a lupta contra Turciei sunt mai mult decît îndestulătoare..." {Memoriile, voi. IX, p. 92, la data de 17/29 mai 1877).
251
Cînd, dupâ dezastrul ruşilor la Plevna, armata română a trecut Dunărea, soldatul român nu mai era un novice.
După jumătatea lui iunie, ţarul Alexandru strămută Cartierul general de la Ploieşti, unde era, la Zimnicea.92 Trecerea Dunării este apropiată.
Problema trecerii armatei române peste Dunăre — după ce armata rusă a trecut — preocupă presa. Ziarele opoziţiei atacă guvernul fiindcă n-a izbutit să încheie un tratat de alianţă cu Rusia. Aceiaşi adversari cari au combătut Convenţiunea pentru trecerea ruşilor prin ţară, acum ţin cellalt limbagiu. Vecinicul politicianism! ... Conservatorii spun liberalilor: „Aţi început mazinişti şi sfîrşiţi cazaci."93
Ziarul Presa, organul lui Vasile Boerescu, scrie la începutul lui iulie:
„In vederea preparativelor ce vedem că se fac pentru o neîntîrziată trecere a Dunării de către armata noastră, trebuie să credem că guvernul a izbutit, sau e în ajunul de a izbuti să încheie acest tratat".94
Dar Românul, oficiosul guvernului, mustră pe acest ziar, spunîndu-i că nu este în interesul ţării ca sa facă asemenea insinuări sau denunţări.
Armata română ia totuşi — şi fără încheierea acestui tratat — o parte activă la cucerirea cetăţii Nicopole. Au luat parte la luptă bateriile româneşti de la Islaz.95
C. A. Rosetti, care primise demnitatea de primar al Capitalei numai , spre a primi pe ţarul Rusiei,-îşi dă-demisia din această demnitate.
92 Marele cartier general al armatei ruse s-a mutat succesiv de la Ploieşti la Slatina, iar de la 14/261 iunie la Dracea, de unde ţarul Alexandru al II-lea s-a deplasat, în aceeaşi zi, la Turnu-Măgurele, pentru a asista la bombardarea cetăţii Nicopole, şi apoi la Zimnicea, pentru a supraveghea trecerea Dunării de către ostile sale.
93 Bacalbaşa se referă la atacurile îndreptate împotriva guvernului liberal de ziarele Timpul şi Pressa, la sfîrşitul lunii iunie 1877, în problema controversată a trecerii Dunării de către armata română, întrebările puse de aceste ziare fiind astfel rezumate de către Românul: „Armata română trebuie să treacă Dunărea? Naţiunea voieşte sau nu această trecere? Guvernul este pentru sau contra acestui mare fapt?" (ROM., an. XXI, 6 iulie 1877, p. 599). In Pressa de la 20 iunie/U iulie se arunca în treacăt liberalilor şi acuzaţia, reprodusă cu aproximaţie de Bacalbaşa: „Aţi început prin a fi mazziniani ş-aţi sfîrşit prin a deveni cazaci". In cercurile politice româneşti era, desigur, cunoscută, la data respectivă, telegrama pe care Ion Bălăceanu o trimisese de la Viena, la 23 iunie/5 iulie în care menţiona cu îngrijorare că: „Austria sfătuieşte pe români să nu treacă Dunărea: Rusia are de gînd să dea României o bucată din Dobrogea iar în schimb să ia îndărăt acea parte a Basarabiei care a fost unită cu Moldova prin Tratatul de la Paris" (Memor rule, voi. X, p. 21); aceste destăinuiri parvenite din surse foarte bine informate (Austro-Ungaria doar îşi împărţise de curînd cu Rusia sferele de influenţă în sud-estul Europei) au determinat desigur curentul de opinie în favoarea încheierii — înainte de trecerea Dunării — a unui tratat de alianţă cu Rusia, în care problema integrităţii depline a teritoriului naţional românesc să fie pusă cu toată claritatea posibilă.
84 Din articolul apărut în Pressa, la 29 iunie/11 iulie 1877 şi comentat în: ROM.* 6/18 iulie 1877, p. 599.
85 Bateriile române de la Islaz şi Turnu-Măgurele, precum şi trupele noastre de infanterie, de la Islaz şi pînă la gura Oltului au luat o parte activă, prin foc susţinut de artilerie şi infanterie, de pe malul românesc al Dunării la luptele pentru cucerirea cetăţii Nicopole de către armata rusă, la 3/15—4/16 iulie 1877. Pentru eroismul dovedit cu această ocazie, ofiţeri şi soldaţi din Divizia a IV-a, comandată de generalul G, Mânu, au fost decoraţi cu ordine şi medalii româneşti şi ruseşti.
252
Războiul începe peste Dunăre în condiţiuni nenorocite pentru turci; din cauza aceasta şi fiindcă n-a ştiut apăra Dunărea —pe care ruşii aii» trecut-o fără mai nici o pierdere — Abdul Kerim-paşa este înlocuit îâ comanda supremă cu Mehemet Aii. '■''<'■
Mehemet Aii se distinsese în luptele contra sîrbilor, dar îşi datora norocul faptului că avea protecţiuni înalte.
Mehemet Aii era de origină german, se numea Iullus Detrois86, fugise din ţara sa natală, se făcuse chelner la Viena dar, fiind foarte frumos, a fost luat de către ambasadorul Turciei în capitala Austriei, Ali-paşa, Câ! valet de cameră şi transformat în metresa lui. Vînzîndu-şi corpul mai tîrziu marelui vizir la Constantinopol, fu trimis în şcoala militară, de unde îşi făcu cariera.
Armata română a trecut Dunărea.
Bătuţi la Plevna şi fugăriţi spre Dunăre, ruşii sunt ameninţaţi de a fi aruncaţi în apele acestui fluviu. întreaga armată rusă este ameninţată cu un dezastru. Atunci împăratul Alexandru trimite cunoscuta telegramă plină de accentul deznădejdii: „Cauza creştinătăţii fiind în primejdie, treceţi Dunărea în ce condiţiuni vreţi, dar treceţi cît mai grabnic".97
Telegrama era trimisă generalului Mânu, care declară că nu se poate mişca decît dacă va primi ordinul de la guvernul român.88 Această atitudine foarte corectă atrase generalului Manii înlocuirea. Ruşii au cerut cu stăruinţă aceasta, iar domnitorul Carol, spre a-şi atrage bunăvoinţa ţarului, sacrifică pe generalul Manu. Despre acest incident am mai vorbit.99
Trecerea armatei române era descrisă de ziarele din Bucureşti în termeni înălţători şi mişcători.
9" „Fostul prusian Carol Detroit" (Memoriile, voi. X-, P- 32). Karl Detroit era născut la Magdeburg. . '
97 Telegrama citată de Bacalbaşa — am mai spus-o — nu a fost trimisă de ţarul Alexandru al II-lea comandantului armatei române, ci de marele duce Nikolai. Textul exact, în limba franceză, transcris după originalul aflat în arhiva personală a regelui Carol I sună astfe}; „19/7 1877. Urgent. Tîrnovo. Prince Charles de Roumanie â l'endroiţ ou se trouvera. Les Turcs, ayant amasse les plus grandes masses a Plevna, nous abîmenţ. Prie de faire fusion, demonstration et, si possible, passage du Danube que tu desires faire, entre Djoula [Jiul] et Corabia. Cette demonstration est indispensable pour faciliter mes mouvements, Nicolas" (Arhivele Statului Bucureşti, Fond Carol I — personale, dosar V—1—103, publicat în:. Independenţa Romă* niei. Documente, voi. I, p. 167). Telegrama a fost expediată imediat după a doua bătălie de la Plevna, de la 18/30 iulie 1877, cînd ruşii au fpst respinşi de trupele turceşti comandate de Osman-paşa, înregistrînd pierderi .grele (7167 de oameni, prinţr* care 168 ofiţeri); acest eşec a fost urmat de victoria trupelor otomane comandate de Suleiman-paşa, care, a doua zi, la 19/31 iulie 1877, au recucerit i localitatea Stara Zagora, apărată de trupe ruseşti şi voluntari bulgari.
98 Confuzie a lui Bacalbaşa; generalul George Manu, comandantul Diviziei a IV-a de infanterie fusese rugat de ruşi şă preia paza cetăţii NJcopole şi a. prizonierilor turci, dar nu acceptase, la indicaţiile principelui Carol, care fusese sfătuit în acest sens de către Kogălniceanu (v, scrisoarea lui Kogălniceanu către domnitor,> din 6/18 iulie 1877, în Independenţa României. Documente, yoL I, p. 123). Marele duce Nikolai i-a reproşat apoi principelui Carol, prin intermediul generalului Zefcari că românii, neacceptînd să preia paza cetăţii NJcopole, unităţi ale trupelor generalului KrQdener an fost reţinute aici şi nu au putut lua parate la prima bătălie pentru Plevna, pierdută de ruşi. Referhţdu-şe la acest reproş, principele Carol îi serja sor ţiei sale, la 15/27 iulie 1877, de la Poiana: „Aceasta■ e, adevărat; voi refuza necontenit a face acest serviciu de jandarm; pentru aceasta armata mea e prea-bună" (Regele Carol I al României, Cuvtntări scrisori, tomul II, 1877—1886, Bucureşti, 1909,   p. 42).
99 V. pag. 215 şi nota 115. •.
19*
253
Românii au trecut Dunărea pe la Corabia. Soldaţii treceau cîntînd, alături de ei mergeau femeile, unele cu copii în braţe. Toate femeile au mers pînă la pod, unde s-au oprit. Soldaţii treceau, iar cei rămaşi pe mal nu mai conteneau cu urale şi aclamaţii.100
Triipele din miliţiile olteneşti, puse sub comanda colonelului Hara-lambie, ocupă Nicopole.101
Trecerea repede a armatei române a oprit brusc fuga şi debandada ruşilor, în timpul acesta, pe cînd Osman-paşa a ocupat solid Plevna, Mehe-met Aii, generalissimul, înaintează energic către Tîrnova.
Trupele ruseşti aflate pe drum şi în România sunt aduse în grabă la Dunăre: s-a dat ordin ca întreaga gardă imperială rusă să plece din Peters-burg şi să vie la Plevna. Cu toată intervenţia armatei române, situaţia este încă foarte îngrijorătoare.102
Bombardarea Giurgiului începe acum cu mai multă furie, fiindcă românii au trecut Dunărea; pagubele pricinuite oraşului sunt mari.103
D-na Măria Rosetti, soţia lui C. A. Rosetti, ia conducerea unui spital pentru răniţi.104
100 O parte a armatei române (Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mi-hail Cerchez şi unele subunităţi din Diviziile 3 şi 4) a trecut Dunărea, în zona Corabia, la 20 august/l septembrie 1877, pe un pod de vase, avînd o lungime totală de 1036 m. (de la Siliştioara la Măgura, în Bulgaria). In prealabil însă, după o discuţie cu împăratul Alexandru al II-lea şi marele duce Nikolai, la marele cartier general rus de la Gorni-Studen, principelui Carol i se încredinţase comanda supremă a tuturor trupelor din jurul Flevnei (la 16/28 august 1877), satisfăcîndu-se astfel şi principala revendicare a oficialităţilor româneşti („armata română nu poate fi pusă sub altă comandă decît cea românească").
101 Primele unităţi române au trecut Dunărea, pe vase, la 16/28 şi 17/29 iulie pentru a prelua garnizoana cetăţii Nicopole, în urma insistenţelor directe ale împăratului adresate principelui Carol 1(1. M. Ştefan, De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei, Ed. Facla, Timişoara, 1977, p. 97). Brigada română din Divizia a IV-a care a trecut atunci Dunărea se afla sub comanda colonelului de cavalerie George Rosnoveanu.
102 în iulie-august 1877 forţele armate ruseşti, deşi superioare numericeşte, au întîmpiriat o neaşteptată rezistenţă, pe frontul din Balcani, din partea trupelor turceşti, atît la Plevna, unde Osman-paşa venise de la Vidin, la 7/19 iulie, cu 15 000 de ostaşi, cît şi în sudul munţilor Balcani, unde au fost atacate şi silite să se retragă de forţele otomane de sub comanda lui Suleiman-paşa. La 9/21 august este stopat, cu eforturi disperate, un atac turcesc condus de Suleiman-paşa, în pasul Şipka, în timp ce generalul Mehmed Aii pornea şi el la ofensivă, cu 80 000 de ostaşi. Totodată, în spatele frontului principal, puternicele garnizoane turceşti din Vidin, Rusciuk şi Silistra, bine înarmate, aşteptau un moment favorabil pentru a intra în luptă. în aceste condiţii împăratul Alexandru al II-lea a dispus, încă de la sfîrşitul lunii iulie, ca unităţile corpului de gardă imperială să primească ordinul de marş către Dunăre.
103 Oraşul Giurgiu a fost bombardat în tot timpul războiului, din Rusciuk, unde s-a aflat o puternică garnizoană'turcească numărînd 14 300 de ostaşi şi 250 de tunuri; fortăreaţa Rusciuk a fost predată trupelor ruseşti ale generalului Totleben abia după încheierea armistiţiului, la 9/21 februarie 1878. Locuitorii Giurgiului au fost nevoiţi să părăsească oraşul inceplnd de la sfîrşitul lunii aprilie 1877, corespondenţii de presă străini apreciind că aici mal rămăseseră, în vara anului 1877, cea 200 de locuitori, în cartierul din preajma gării, mai ferit de bombardamente (Iorga, Independenţa, p. 173—175). Bacalbaşa se referă mai sus, probabil, lâ puternicul bombardament de artilerie împotriva oraşului Giurgiu care a avut loc la 3/15 august 1877, durînd 11 ore fără întrerupere (turcii, notează Pressa „au reînceput bombardarea Giurgiului făcînd mari stricăciuni. Locuitorii fug căutînd să se adăpostească de ghiulele prin vii. O femeie, fugind ieri prin oraş, ca să scape, a fost lovită de o sfărîmătură de obuz şi omorîtâ îndată" — 5 august 1877, p.2).
104 Din iniţiativa şi sub conducerea Măriei Rosetti a luat fiinţă, în august 1877,
254
Ruşii nu se mai simt în stare de a învinge singuri după cum le era ambiţiunea. După ce au cerut, tot la fel micii Serbii, istovită după rezbelul ce făcuse, ca să lupte din nou, acelaşi ajutor îl cere şi de la Grecia. Iar Muntenegrul era mereu în luptă.
La începutul lui august, Serbia intră din nou în foc.105 Pe la 19—20 august, garda imperială rusă începe să sosească în Bucureşti, de unde pleacă neîntîrziat la Giurgiu. Soseşte şi generalul Totle-ben, marele general rus specialist în fortificaţiuni, acela care în timpul războiului Crimeii fortificase Sebastopolul.106
Generalul Cernat, ministrul de Rezbel, a primit comanda trupelor române din faţa Plevnei. Ion Brătianu a luat portofoliul Războiului, iar Ion Cîmpineanu interimatul Finanţelor.107
In acelaşi timp, principele Carol, care se afla în capul armatei române în ziua cînd a trecut Dunărea, a rostit pentru trupe următoarea cuvîntare:
„Ostaşi,
A trecut anul de cînd lupta de peste Dunăre între turci şi creştini pune în primejdie hotarele noastre.
Pentru a le apăra, ţara a făcut apel la voi. La glasul ei v-aţi părăsit căminele cu avîntul oamenilor cari au conştiinţă că de la devotamentul lor atîrnă fiinţa statului român.
Pe cît timp oştirile operau în depărtare şi noi nu eram ameninţaţi decît de năvălirile unor cete de jefuitori, ne puteam ţine numai în apărarea ţărmurilor. Acum însă, rezbelul se apropie de hotarele noastre şi, dacă turcii ar fi învingători, este învederat că ar năvăli cu toţii asupra ţării, aducînd cu dînşii măcelul, prădarea şi pustiirea.
la Craiova, un spital pentru răniţi, „Ospiciul Independenţei", mutat o lună mai tîrziu mai aproape de front, la Turnu-Măgurele.
105 Serbia încheiase armistiţiul cu Turcia la 28 februarie/12 martie 1877, şi, cu toate insistenţele ruşilor, nu a putut să declare din nou război Imperiului otoman decît la 2/14 decembrie 1877, la cîteva zile după capitularea Plevnei, avînd nevoie de timp pentru a-şi reface potenţialul militar şi economic.
106 Divizia a Il-a de cavalerie din garda imperială rusă, de sub comanda generalului Gurko, a traversat Dunărea, pe la Zimnicea, la 14/26 septembrie 1877; în prealabil ea a trecut prin Bucureşti, potrivit acordului autorităţilor române, care considerau că în condiţiile în care armata română luptă alături, de aceea rusă, interdicţia din Convenţia din aprilie 1877 nu-şi mai avea justificarea (Memoriile, voi. XI, p. 22). în total, în cursul lunii septembrie, au sosit din Rusia, pe frontul din Balcani. Diviziile 26 şi 24 de infanterie, urmate de unităţile' de elită din garda imperială: Diviziile 1, 2 şi 3 -de infanterie, Divizia a Il-a cavalerie de gardă şi brigada 1 de vînători (Istoricul războiului din 1877—1878. Participarea României la acest război, lucrare făcută de mai mulţi ofiţeri, partea, a Il-a şi a IlI-a. Bucureşti, 1898, p. 563). Generalul rus Eduard I. Totleben care organizase, în timpul războiului Crimeii, lucrările de fortificaţie Ia Sevastopol a sosit la înaltul comandament al armatei ruse la 15/27 septembrie 1877 şi a fost numit ajutor al comandantului Armatei de vest, principele Carol, pentru a-şi aduce contribuţia la operaţiile de blocare a Plevnei.
107 La 19/31 august 1877 a avut loc la Corabia un consiliu de război al Marelui cartier general român, cu care ocazie s-a hotărît ca generalul Alexandru Cernat să ia comanda Armatei române de operaţie de la Plevna, în condiţiile în care principele Carol prelua comanda supremă 8n tuturor trapelor române şi ruseşti din faţa Plevnei. Această hotărîre a dus la modificările In guvern amintite de Bacalbaşa.
259
în această poziţlune, ca să scăpăm ţara de sălbătăciile năvălitorilor, este de datoria noastră a merge să-i combatem pe chiar tărîrnul lor.
Ostaşi români! Voi ştiţi cît de mult a suferit patria voastră în timp de peste 200 de ani în care vi se răpiseră mijloacele de a mai apăra băr-băteşte, pe cîmpurile de bătaie, drepturile ei.
Astăzi aveţi ocaziunea de a arăta din nou vitejia voastră şi Europa întreagă stă cu ochii ţintiţi spre voi.
înainte dar cu inima românească şi lumea să ne judece după faptele noastre.
Reîncepem, astăzi, luptele glorioase ale străbunilor, alăturea cu numeroasele şi bravele armate ale uneia din cele dintîi puteri din lume. Armata română, deşi mică, se [va] distinge, sunt sigur, prin bravura şi disciplina ei. Ea va reda astfel României rangul [ce a avut] altădată [şi care] i se cuvine între naţiunile europene;
Aceasta este şi credinţa augustului irnperatore al tutulor Rusielor. D-aceea nu numai românii vor lupta alături cu ruşii, p-acelaşi cîmp şi pentru acelaşi scop, dar încă comanda superioară a ambelor armate despre Plevna îmi este încredinţată mie.
Aceasta este o onoare care se resfrînge asupra ţării, asupra voastră.
Faceţi dar să fîlfîie din nou cu glorie drapelul românesc pe cîmpul de bătaie, unde strămoşii voştri au fost, secoli întregi, apărătorii legii si ai libertăţii.
înainte dar, ostaşi români, înainte cu bărbăţie şi în curînd vă veţi întoarce în familiile voastre, în ţara voastră liberă prin voi înşive, acoperiţi de aplauzele întregii naţiuni.
Carol"10"
Armata răspunse cu un ura răsunător şi, în aceeaşi clipă, soldaţii români, cu drapelele desfăşurate şi în sunetul muzicilor, trecură Dunărea.
Generalul Cernat, noul comandant, şeful armatei române, trecu în urmă cu întreaga cavalerie.
Ruşii, care pînă la dezastrul lor de la Plevna nici nu voiau să audă de cooperarea armatei române, acum se plecau. Strînşi cu uşa, ofereau totul: cooperarea, condiţiile cerute; domnitorului României comanda supremă la Plevna chiar şi asupra trupelor ruseşti, toate onorurile. Numai mîna [... ] deasupra Basarabiei nu şi-au ridicat-o.109
108 Marele cartier general, înalt ordin de zi, ROM., an. XXI, 23 august 1877. p. 755, precedat de un text din care reproducem următorul fragment: „Sîmbătă 20 august/l septembrie la ora trei după-amiezi armata ronţâneaşcă era Întrunită la capul podului de dînsa pus pe Dunăre, lingă Corabia. .Capiul statului era în capul ei, cugettnd negreşit, ca şi noi toţi, că soarta a voit, ca dupg Traian, el să fie al doilea suveran care s-arunce pod oeste panăre pentru legiunile sale..." înaltul ordin de zi pe armată a fost citit de căb*e generalul Alexandru Cernat, după trecerea în revistă a trupelor care urmau să pornească peste Dunăre.
m Alexandru al II-lea (tar al Rusiei între anii 1855—1881) considera ca o chestiune de onoare a sa revenirea imperiului rus în hotarele existente în timpul tatălui său, ţarul Nicolae I, Hotare modificate prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii. Mihail Kogălniceanu, om politic de mare perspicacitate, şi care a manifestat în această perioadă o explicabilă prudenţă în problema stabilirii unor relaţii prea strînse cu reprezentanţii oficiali ai politicii expansioniste ţariste, îl avertiza pe principele Carol, într-o scrisoare personală din
20 iuriie/2 iulie 1877: .....ce este probabil este că cu toate garanţiile Convenţiunii,
împăratul priveşte ca o chestiune de onoare pentru domnia-sa de a ne relua Basarabia sore a se îritregi fruntariile imperiului precum le-a moştenit de la părintele său" (Independenţa României, Documente, voi. I, p. 141).
256
Deoarece toate forţele militare active au fost trecute peste Duliâre^ guvernul a dispus ca garda civică să treacă sub legile si regimul militar.110
In sfîrşit vin luptele de la Plevna, de la 29 şi 30 august.111 ■ Ruşii nu aveau încredere în români, ba îi şi batjocoreau. Corespondentul ziarului rus Golos scria: „Românii îşi dau un aer îngîmfat şi războinic cînd sunt în România, dar pe cîmpul de bătaie vitejia şi bărbăţia lor se schimbă în frică".112
In Bucureşti, emoţiunea este culminantă. Cele dintîi ştiri asupra bătăliei de la 30 august sosesc. Se află că regimentul 13, de dorobanţi (curcanii, cum îi botezase soldaţii din celelalte arme, fiindcă purtau la căciuli pene de curcani) din judeţul Vaslui a fost glorios113, de asemenea
110 In condiţiile în care armata activă română era angrenată în Războiul de Independenţă, Gărzii civice i-a revenit sarcina de a asigura paza oraşelor. In consecinţă, pe baza unui decret domnesc din, 30 mai/11 iunie 1877 toate oraşele reşedinţă de judeţ aveau dreptul şi obligaţia de a-şi constitui unităţi de gardă civică, organizate astfel: Bucureşti — 5 legiuni; Craiova, Ploieşti, Brăila, Giurgiu, Bîrlad, Botoşani, Focşani, Iaşi, Galaţi — cîte o legiune; Turnu Severin, Piteşti, Turnu-Mâ-gurele, Tîrgovişte, Buzău, Tecuci, Bacău, Roman — batalioane; Caracal, Călăraşi, Slatina, Tîrgu-Jiu, Rîmnicu-Sărat, Cîmpulung-Muscel, Huşi, Vaslui, Piatra Neamţ, Fălticeni, Dorohoi, Cahul, Bolgrad şi Ismail — companii (Măria Totu, Garda civică din România, Ed. militară, Bucureşti, 1976, p. 250).
111 După trecerea Dunării înaltul comandament rus şi-a dispus forţele în trei grupuri strategice: armata de est, menită să anihileze orice acţiune ofensivă a trupelor otomane din Cadrilater; armata principală, comandată de marele duce Nikolai, avînd misiunea de a înfrînge trupele turceşti de la nord de Balcani şi apoi de a trece munţii, înaintînd spre Adrianopol şi Constantinopol; armata de vest, care urma să cucerească cetăţile Nicopole şi Plevna şi să înainteze apoi şi ea către Balcani, asigurînd aripa dreaptă a armatei principale; aceasta, printr-o ofensivă fulgerătoare, a cucerit Tîrnova, a trecut la 7/19 iulie prin trecătparea Şipka, avangarda condusă de generalul Gurko ajungînd o săptămînă mai tîrziu dincolo de Balcani, la Stara Zagora. Rezistenţa înverşunată a generalului Osman-paşa, la Plevna, a creat însă probleme serioase înaltului comandament rus, care, In condiţiile opririi ofensivei armatelor imperiale (detaşamentul generalului Gurko şi voluntarii bulgari s-au retras şi rezistau eroic în pasul Şipka) a solicitat intervenţia grabnică a armatei române, considerată indispensabilă în situaţia ce devenise nefavorabilă forţelor ruseşti, care subestimaseră valoarea militară a adversarilor lor. în textul său Bacalbaşa se referă la cea de a treia bătălie — socotită hotărîtoare — pentru cucerirea Plevnei, de la 30 august/11 septembrie 1877, bătălie susţinută de armata de vest, pusă acum sub comanda principelui Carol, la care au luat parte peste 80000 de ostaşi, dintre care 38 000 români şi peste 40 000 ruşi. Asaltul asupra Plevnei nu a fost însă încununat de succes (de altfel el fusese devansat pentru a coincide cu ziua de nume a ţarului, sfîntul Alexandru); au fost cucerite numai trei redute, dintre care numai una singură, Griviţa I, a putut fi menţinută de ostaşi români, care şi-au dovedit cu această ocazie înaltele virtuţi militare, vitejia şi buna pregătire, cu nimic mai prejos decît a aliaţilor lor.
112 Opinia nefavorabilă asupra calităţilor militare ale armatei române s-a modificat fundamental după strălucitele fapte de arme ale ostaşilor noştri în luptele de la Plevna. Astfel, într-un raport, cunoscutul general rus Ed. Totleben se pronunţa elogios la adresa armatei române: „a cărei comportare, indiferent de grad, de la general şi pînă la soldat, a fost mai presus de orice laudă" (CiacHir, Independenţă, p. 217).
us în cadrul pregătirii ofensivei asupra Plevnei, la 27 august/8 septembrie 1877 Regimentul 13 dorobanţi (din Divizia a IVra.de infanterie, cu. reşedinţă la Iaşi) a atacat şi a cucerit, după o luptă şîngeroasâ, redanul (semireduta — „întărire de pămînt") din faţa redutei Griviţa I, redan care se, afla la jumătatea distanţei dintre poziţiile române şi cele turceşti. A fpşt primul atac, încununat de succes, al ostaşilor români aflaţi în faţa Plevnei; pentru vitejia lor ei au fost distinşi cu ordine şi medalii române şi ruse, printre care 50 de ordine Sf. Gheorghe. Din Regimentul 13
257
şi bateria de artilerie de sub comanda căpitanului Alexandrescu.114
Ţarul Rusiei a acordat trupelor române care au luat reduta. Gri viţa vreo 40 Cruci Sf. Gheorghe, iar domnitorul decorează drapelul regimentului 13 de curcani cu „Steaua României". In această bătălie s-a distins şi regimentul 5 de infanterie.115
Ion Docan a ieşit din guvern şi în locul său a intrat P. S. Aurelian.116 Cabinetul e compus acum numai din 5 miniştri: I. Brătianu la Interne şi ad-interim la Rezbel, M. Kogălniceanu la Externe, G. Chiţu la Instrucţie, I. Cîmpineanu la Justiţie, P. S. Aurelian la Agricultură, Comerţ şi Lucrări Publice.117
Din Paris vine ştirea că A. Thiers, liberatorul teritoriului francez, a murit. Kogălniceanu trimite o telegramă de condoleanţe văduvei marelui dispărut.
Bătăliile din jurul Plevnei aduc ştiri numeroase ziarelor.
Dl. Lackman, corespondentul ziarului Bund din Berna şi al Gazetei de Chicago, scrie ziarului Românul asupra acţiunii regimentelor 13 dorobanţi şi 5 de infanterie:
„Ziua de 27 a fost ziua ceremoniei botezului infanteriei române. Niciodată n-aş fi crezut să văd atîta bravură la o trupă care pînă acum n-a cunoscut focul.
Astăzi am ferma convingere că armata română merită a fi pusă lîngă orice altă armată a Europei şi oricine poate fi mîndru de soldaţii şi ofiţerii ei care au dat probe atît de strălucite de vitejie.
Nu mai menţionez artileria, căci valoarea ei este destul de cunoscută."118
în adevăr, artileria română era atît de superioară artileriei ruseşti şi ca material şi ca îndemînare, încît nu o dată la Plevna comandamentul rusesc a cerut ca 2 baterii ruse care trăgeau aproape fără folos să fie înlocuite cu o singură baterie română.119
dorobanţi (batalionul II, de la Vaslui) făcea parte şi sergentul Constantin Ţurcanu, evocat de Alecsandri în poezia Peneş Curcanul.
lu Căpitanul Alexandrescu era comandantul bateriei I din Regimentul III artilerie, care s-a distins în timpul bătăliei de la 30 august/11 septembrie 1877; în lupta de la 27 august/8 septembrie s-a evidenţiat în mod deosebit bateria a IH-a din Regimentul III artilerie, comandată de căpitanul Gh. Lupaşcu, despre care a mai fost vorba în aceste pagini; ostaşii acestei glorioase baterii au primit a doua zi, din partea ţarului, patru „cruci Sf. Gheorghe".,
115 La lupta pentru cucerirea redanului din fata redutei Griviţa I, din 27 august/8 septembrie, a luat parte şi batalionul 2, din Regimentul 5 linie, comandat de maiorul Leonida Iarca. In general, informaţiile pe care te furnizează aici Constantin Bacalbaşa referitoare la participarea armatei române la războiul împotriva Turciei din 1877^1878 sînt lacunare şi nesigure. Relatările din ultimele două paragrafe se referă la lupta din 27 aUgUsţ/8 septembrie 1877, şi nu la bătălia din 30 august/11 septembrie, la care Regimentul 13 dorobanţi, suferind pierderi importante, nu a mai luat parte, fiind înlocuit cu Regimentul 7 linie, cu reşedinţa la Ismail.
118 P. S. Aurelian a devenit ministru al Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice la 21 august/2 septembrie 1877, cînd a depus jurămîntul în faţa domnitorului, la Turnu-Măgurele.
117 Informaţia e corectă, cu menţiunea că Ion Câmpineanu era şi ministru ad-interim la Finanţe, în locui lui I. C; Brătianu.
118 ROM., an. XXI, 3 septembrie 1877, p. 787.
119 In acest sens este revelatoare mărturia scriitorului rus V. I. Nemirovici-Dancenko, corespondent de război al revistei Siecle-russe: „Românii s-au arătat bravi în luptă. Am arătat deja că ei au luptat bine, iar artileria lor a fost magnifică
258
Vine ştirea morţii maiorului Şonţu, a căpitanului Valter Mărăcineanu, rănirea maiorului Lipan etc.120 '
Regimentul 14 curcani a intrat cel dintîi în reduta Griviţa.121
Afară de căpitanul Mărăcineanu, regimentul al 8-lea de infanterie a pierdut pe căpitanul Pană Alexandrescu, pe sublocotenenţii Horea, Ulescu, Iarca şi Marcovici.122
Din regimentul 5, căpitanul Roman Mihail şi sublocotenent Bo-tescu.123
chiar de la începutul operaţiilor" (Ciachir, Independenţa, p. 216). Iar într-un articol din epocă, publicat în ziarul Allgemeine Zeitung se menţiona, în sensul afirmaţiilor lui Bacalbaşa: „Capacitatea tunurilor române de manevrare este cu mult mai mare decît a celor ruseşti şi în toată privinţa superioară acestora. Aceasta o recunosc şi ruşii, căci la 12 august, cînd a întreprins generalul Laskarev o recunoaştere peste rîul Vid a făcut comandantului brigăzii de cavalerie română propunerea să dea în schimb o baterie călăreaţă de 4 tunuri pentru o baterie rusă de 8 tunuri" („Familia". Corespondenţe de la Plevna, ediţie îngrijită de Stelian Vasilescu, Ed. Facla, Timişoara, 1977, p. 222, nota 35).
120 „Atacul general al taberei întărite Plevna" a fost susţinut de Diviziile româneşti a IlI-a şi a IV-a de infanterie şi de către Corpurile al IV-lea şi al IX-lea ruse, precum şi de detaşamentul mixt al generalului principe Imeretinski şi al generalului Skobelev. Asaltul general a pornit — după o susţinută pregătire de artilerie — în ziua de 30 august/11 septembrie 1877, la orele 15,15. Diviziilor române le-a revenit sarcina de a acţiona în zona redutei Griviţa, aflată în nord-vestul Plevnei. în timpul luptei înverşunate care a urmat s-a descoperit că în faţa lor ostaşii români nu aveau o singură redută, ci două, care se sprijineau prin foc încrucişat. Pentru a ajunge la reduta Griviţa II, ostaşii Diviziei a IV-a au trebuit să străbată şi o vale neînregistratâ pe hartă (numită apoi Valea Plîngerii), urmată de o pantă abruptă. In acest asalt, terminat prin retragerea unităţilor româneşti care au ajuns totuşi pînă la şanţurile de lîngă reduta Griviţa II, au pierit eroic maiorul George Şonţu şi căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu şi au fost răniţi maiorii George Lipan şi Petre Maca. Batalioanele româneşti care au susţinut aici greul atacului au pierdut peste 90V» din ofiţeri şi jumătate din totalul ostaşilor antrenaţi în luptă.
121 Pentru cucerirea redutei Griviţa I au fost necesare patru asalturi sîngeroase, susţinute de ostaşii Diviziei a IV-a de infanterie română, sprijiniţi, la utimele două asalturi şi de două batalioane din Divizia a V-a de infanterie rusă. Asaltul decisiv — terminat cu cea mai importantă victorie a bătăliei de la Plevna, de la 30 august 1877 — a început la orele 18 şi la el au luat parte militari din regimentele 5 linie şi 14 dorobanţi, care au atacat reduta dinspre est şi din batalionul 2 vînători din Ploieşti, condus de maiorul din miliţii Al. Candiano-Popescu (cunoscut de noi, ca om politic liberal, din paginile precedente ale acestei lucrări) precum şi din subunităţi ale Regimentului 16 dorobanţi din Botoşani, care au atacat reduta dinspre sud-est, în cooperare cu trupele ruse. Seara, „pe cel mai înalt punct al redutei fluturau mîndre drapelele de luptă ale Batalionului 2 vînători şi Regimentului 14 dorobanţi" (Istoria infanteriei române, voi. I, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 357). Regimentul 14 dorobanţi, despre care aminteşte aici Bacalbaşa („regimentul 14 curcani") avea reşedinţa la Roman.
122 Regimentul 8 infanterie de linie a pierdut în bătălia de la 30 august/l 1 septembrie 1877 şapte ofiţeri şi anume: căpitanul Valter Mărăcineanu, căpitanul Panu Nicolae Vasile — şi nu Pană Alexandrescu (era fratele viitorului om politic radical, George Panu), locotenent Şurcă Mihai, sublocotenent Nancovici Nicolae — si nu Marcovici, sublocotenent Ulescu Const., sublocotenent Horcea Vasile — şi nu Horea, sublocotenent Ghenolu Alex. In bătălia de la 30 august nu a fost ucis nici un sublocotenent Iarca (v. Tablou nominal al ostaşilor români morţi pe cimpul de luptă şi dispăruţi tn războiul pentru independenţa ţării din 1877-^1978 în voi. Istoricul războiului din 1877—1878, Bucureşti, 1898, partea a IH-a, p. CCXX—CCCXLIII).
12* Din regimentul 5 infanterie de linie au căiut pe timpul de luptă: căpitanul Mihail Romano (şi nu Roman — va fi evocat de Vasile Alecsandri în poezia Căpitanul Romano, din ciclul Ostaşii noştri), sublocotenentul Gh. Botescu, sublocotenentul Justin fitandoca; trupele româneşti au" pierdut tn bătălia de la Plevna, din 30 august/11 septembrie 1877, 793 de militari morţi 'şi 1182 răniţi, numărul total al pierderilor înregistrate aici de armatele aliate româno-ruse fiind de peste 10 000 de ostaşi morţi, răniţi şi dispăruţi.
259
Numărul răniţilor e mare.
Bucureştiul este în fierbere şi cu îngrijorare aşteaptă ştiriie de pe cimpul de bătaie, pe care ediţiile speciale ale ziarelor le aruncă în public.
La Griviţa a fost luat un drapel turcesc de către vînătorii batalionului 2, comandaţi de A. Candiano-Popescu.124 Acest drapel este adus în Bucureşti de către maiorul, sergentul, caporalul şi soldatul cari l-au luat.
In ziua de 6 septembrie, drapelul a fost condus la Arsenalul armatei cu mare solemnitate militară, pe următorul parcurs:
La ora 3 d.a. a plecat de la Cotroceni, a trecut pe şoseaua Francmasonilor, Calea Tîrgoviştei, Podul Mogoşoaiei şi strada Mihai-Vodă.125
Pe întregul parcurs, populaţia Capitalei era în picioare. Pe unde trecea drapelul cu bravii lui cuceritori, era o furtună de urale şi strigăte de „Trăiască!". De pe la ferestre, lumea arunca cu flori, cu mici drapele tricolore etc.
Seara a fost la Teatrul Naţional o reprezentaţie festivă. Sala geme de • un public care exaltează de entuziasm. După imnuri şi cuvîntări ocazionale, apar pe scenă eroii cari au cucerit steagul.128
Toată sala e în picioare şi muzica cîntă imnul naţional. Aclamaţiile vuiesc ca o furtună, doamnele din loji, în picioare, aplaudă, unele îşi smulg giuvaierurile şi le aruncă pe scenă. Niciodată un public român, nu a fost atît de mare.
Lista ofiţerilor morţi sporeşte neîncetat. în groaznica bătălie de la 6 septembrie au căzut morţi: maiorul Nicolae Ion (15 dorobanţi); căpitan Năstase N.; căpitan Bogdan (3 vînători); locotenentul Călinescu N.; sublocotenentul Dănescu (15 dorobanţi); 15 ofiţeri răniţi.127
124 Soldatul prahovean Grigore Ion, din Batalionul 2 vînătcri, ajutat de caporalul Nica Vasile şi de sergentul Stan Gheorghe, a capturat — în timpul luptei pentru cucerirea redutei Griviţa I — un drapel otoman, ucigîndu-i pe cei trei ostaşi turci care-1 apărau.\ „Ostaşi, se menţiona în înaltul ordin de zi către Armata română, «dat în domhescul nostru cartier generaLal armatei de Occident, în Pora-dim, la 5 septembrie 1877». Un ziua de 30 auguspvirtutea voastră a încununat cu victoria steagurile române. Regimentul al 14-lea de dorobanţi şi batalionul al doilea de vînători, împreună cu trei batalioane din glorioasa armată imperială rusă au luat din mîinile inamicului reduta ce el apăra cu atîta înverşunare şi un drapel şi trei tunuri au fost cucerite de trupele noastre. Aceste trofee, eu ordon a le trămite în capitala ţării şi a se păstra acolo ca o vecinică dovadă a vitejiei armatei româneşti. Drapelul se va aşeza deocamdată în Arsenal, pînă se va hotărî definitiv locul unde are să se păstreze. Iară tunurile luate de la vrăjmaş, două şe vor aşeza de ambele părţi ale statuii lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului Domn va vedea astfel că oştenii români au rămas pînă astăzi fii ai eroilor de la Câlugăreni. Cel d-al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă de la Palatul domnesc, pentru a fi pururea, pentru brava noastră armată, un glorios exemplu de imitat" (MOF., nr. 205, 11/23 septembrie 1877, p. 5407).
12& ROM., an. XXI, 7 septembrie 1877, p. 799. „Şoseaua Francmasonilor" este strada Ştefan Furtună de astăzi, care face legătura între şoseaua Cotroceni şi Calea Griviţei (fosta Cale a Tîrgoviştei).
126 La 6/18 septembrie 1877 s-a deschis prima stagiune a Societăţii dramatice a Teatrului Naţional din Bucureşti, creată ca urmare a aplicării „Legii pentru organizarea şi administrarea teatrelor din România", sancţionată de corpurile legiuitoare ale ţării în martie 1877. In cadrul acestei reprezentaţii festive a fost adus pe scenă drapelul turcesc capturat la Griviţa de către ostaşii batalionului al II-lea de vînători; Mihail Pascaly a recitat poezia Steaua României de G. Sion, iar Constantin Dimitriade Balcanul şi Carpatul de Alecsandri /(Massoff, Teatrul românesc, voi. II, p. 386). /
127 într-un consiliu de război româno-rus, de la 1/13 septembrie 1877, s-a hotă-rît instituirea unei blocade complete a întregii poziţii fortificate a Plevnei, renun-ţîndu-se la încercările de a cuceri prin luptă oraşul. Au urmat, în săptămînile următoare, asalturi locale, printre care acela de la 6/18 septembrie 1877, pentru
260
La Griviţa, armata română (14 dorobanţi şi 2 vînători) a cucerit de la turci 3 tunuri.
Printr-un ordin de zi, domnitorul hotărăşte ca două să fie aşezate lîngă statuia lui Mihai Viteazul, iar unul lîngă corpul de gardă de la palatul princiar.
îh seara de 11 septembrie a sosit în Capitală drapelul luat de cavaleria română de la cerchezi.128
Sosesc şi cele trei tunuri luate de la turci. Sunt debarcate în gara Tîrgoviştea şi aduse pe Podul Mogoşoaiei pînă la statuia lui Mihai.
Acolo aşteaptă doamna Elisabeta, care a prezidat instalarea tunurilor, în mijlocul unei mulţimi enorme şi a unei mari însufleţiri. Cel de-al treilea tun a fost dus la Palat.
Tunurile erau însoţite de sublocotenentul Harţei129. Doamna îi oferi un buchet de flori, iar domnul îl decora cu „Virtutea militară".130
La mijlocul lui septembrie, Eugeniu Stătescu intră în guvern luînd portofoliul Justiţiei. Ion Cîmpineanu rămîne titular la Finanţe.131
Garda imperială rusă, superbă, oameni cu înfăţişare marţială şi toţi de statură erculeană, avînd cai coloşi, defilează în faţa doamnei Elisabeta.132 în aceeaşi zi, garda pleacă către Plevna.
Viaţa bucureşteană ia o mare dezvoltare de îndată ce intră ruşii în Bucureşti.
Bucureştii pe vremea ruşilor
Ruşii, oameni de petrecere, foarte dedaţi la băutură, mulţi din ei plini de parale, umple toate localurile de petrecere şi aruncă banii cu amîndouă mîinile.
Localul de petrecere la modă era atunci grădina Union-Suisse, unde s-a înălţat de cîţiva ani marele Hotel Simplon. Pe vremea aceea era numai
cucerirea redutei Griviţa II, susţinut de unităţi româneşti din Diviziile a IlI-a şi a IV-a de infanterie şi din Divizia de rezervă. După două asalturi şi după ce au ajuns, prin luptă corp la corp, pînă în interiorul redutei, ostaşii români au fost nevoiţi să se retragă, suferind pierderi deosebit de grele, printre ofiţerii căzuţi la datorie aflîndu-se: maiorul Nicolae Ion, căpitanul Năstase Ion Grigore din Regimentul 15 dorobanţi, căpitanul Bogdan Nicolae Lascăr, locotenentul Călinescu Dimitrie, maiorul Grigore Handoca, sublocotenentul Dăftescu Alex. ş.a.
128 în timpul unei lupte de cavalerie, susţinută la 5/17 septembrie 1877 de unităţi române care supravegheau drumul Plevna—Rahova, cu un detaşament de cavalerie otoman, în preajma localităţii Kneaja, peste rîul Isker, luptă în care turcii au fost puşi pe fugă, soldatul Vasile Mohor a capturat de la un călăreţ turc un drapel otoman.
129 Sublocotenentul Artur Harţei, din bateria a 3-a a Regimentului III de artilerie, comandată de căpitanul Gh. Lupaşcu se distinsese în timpul luptei de la 27 august/8 septembrie 1877, cînd a fost cucerit redanul din 'faţa redutei Griviţa I.
130 Tunurile luate de la turci, ROM., an. XXI, 13 , septembrie 1877, p. 816. Atît steagul cît şi cele trei tunuri au fost aduse în Bucureşti la 11/23 septembrie 1877.
m La 23 septembrîe/5 octombrie 1877.
"* Unităţi ale gărzii imperiale ruse au defilat pe Calea Mogoşoaiei, In faţa principesei Elisabeta, la 5/17 septembrie 1877; trecerea gărzfl.imperiale către Dunăre începuse însă cu o săptămînă mai înainte (Beatrice Marinescu, Aurel Duţu, Şerban Rădulescu-Zoner, Bucureştii şl epopeea Independenţei, 1877—1878, Ed. Academiei, 1978, p. 137).
261
un şir de prăvălii mărunte, fără etaj, în cea din mijlocul, care ţinea colţul între stradele Cîmpineanu şi Sf. Ionică era instalată băcănia Sălcianu, iar în celelalte, de obicei, un mic birt ieftin.
Prin strada Cîmpineanu se intra direct în ceea ce se numea Grădina Union, o curte cu cîţiva copaci, apoi o căsuţă unde se afla instalat clubul Coloniei elveţiene şi o instalaţie de popice. Acolo veneau şă joace popice elveţienii şi cîţiva invitaţi ai lor.
Pentru vară, grădina era închiriată la trupe de cafeu-concert.
Anul acesta, şi în prevederea deverului mare ce trebuia să aducă afluenţa ruşilor, luase grădina în exploatare cîntăreţul comic I. D. Ionescu şi dăduse direcţia nominală unei artiste franceze, cîntăreaţa Fa-nelly.
Cîteva cuvinte despre acest cîntăreţ care, un număr de 19 ani, a fost copilul răsfăţat al Bucureştilor.
încă de pe la 1873 s-a ivit în Bucureşti I. D. Ionescu, român transilvănean, comic, cîntăreţ după modelul comicilor austriaci.133
înaintea lui Ionescu fusese cîntăreţ la modă prin cafeurile concerte un oarecare Fillkovsky, care a dispărut repede. Ionescu a cultivat cupletul de actualitate, politic şi social, iar autorii acestor cuplete erau Pantazi Ghica, Ion Moşoiu, N. T. Orăşanu etc.
In 1877, I. D. Ionescu era în apogeul carierei sale. Grădina Union-Suisse era prea mică spre a putea cuprinde pe toţi cei cari veneau să asiste la reprezentaţie. Mesele erau aşezate pînă aproape de trotuarul străzii, iar în fiecare seară erau refuzate din cauza lipsei de spaţiu între 200 şi 300 persoane.
Ionescu avea canţonetele lui de mare succes. *
Satira, împotriva unui bulgar, cîntată pe o arie populară:
Să vezi na Petrana noastră Cînd iese na portă, Cum se strînge lume totă Şi se face rotă.
Sau:
Cu o botină De cea mai fină
Şi c-un picior ' ,:
Foarte uşor... ■„,'..,
Colo-n grădină ■ Văd o blondină, :' Ca un amor. De dînsa mor.134
133 I. D. Ionescu, despre care s-a mai vorbit în aceste pagini (p. 202—203 şi nota 64), născut la Braşov în 1844, a trecut Carpaţii după 1860, formîndu-se în trupele lui Iorgu Caragiali, Matei Millo ş.a. In noiembrie 1874, după un şir de aplaudate turnee prin Transilvania, Banat, la Budapesta şi Viena, se stabileşte în Capitală ,şi începe să dea spectacole în grădina Union-Suisse, precum şi în alte săli şi grădini bucureştene (Oraşul Pesth, Dacia, Circ, grădinile Stavri, Raşca ş.a.); rloan Massoff — de la care am preluat aceste informaţii — precizează că epoca „de glorie" a liii I. D. Ionescu a durat pînă prin 1887 (el moare în sărăcie, în iulie 1900, la-Sinaia, unde este şi înmormîntat).
134 în anul 1877 I. D. Ionescu juca pe scenele din sălile Dacia şi Circ şi în grădina Union. La sfîrşitul lunii octombrie 1877, la Teatrul-circ el apărea călare
262
Ionescu cîştiga ce voia la Union-Suisse. In fiecare săptămînă se ducea la Galaţi şi-şi depunea economiile la o bancă, iar în fiecare seară, după reprezentaţie, un şir de 5—6 trăsuri lua drumul Herăstrăului vechi: era I. D. Ionescu cu amanta lui şi cu un număr de prieteni — întotdeauna aceiaşi — cari în toate nopţile petreceau pe socoteala artistului.
I. D. Ionescu putea face avere, căci rareori un actor român a avut un prilej mai prielnic, dar a fost mînă spartă; i-a plăcut prea mult petrecerile şi a avut prea mulţi prieteni dintre aceia pe cari francezii îi numesc pique-assiette135.*
Dar Ionescu nu era singur la Union-Suisse, avea o trupă. Steaua acestei trupe era o cîntăreaţă franceză cu numele Fanelly. Fanelly era o veche cunoştinţă a Bucureştilor, era o artistă de talent şi foarte inteligentă, de aceea succesele ei nu erau mediocre.
Odată, Gorciakof136, cancelarul rusesc, care însoţea pe împăratul Alexandru al II-lea în România, dădu un prînz, sau fu invitat la un prînz. La această masă erau invitaţi, pe lîngă un număr de generali şi alţi func^ ţionari ruşi, şi cîţiva români; printre aceştia Mihail Kogălniceanu, ministrul nostru de Externe şi Dimitrie Sturdza, ministru de Finanţe.137 La şampanie, uşile se deschid zgomotos şi un număr de femei de cafeu-con-cert intră sărind şi cîntînd. Şi una din ele sare pe genunchii lui Dimitrie Sturdza, pe care ÎI prinde de gît şi-1 sărută.
Sturdza, care era pudicitatea pe picioare, s-a roşit, s-a zăpăcit, a pus ochii în pămînt şi a rămas mut de groază. Iar toţi ceilalţi se prăpădeau de rîş.
Aceasta fusese o bună farsă urzită de Mihail Kogălniceanu.**
In scurt timp Bucureştiul se umple de parale. In fiecare zi vedem o nouă frumuseţe răsturnată într-o birjă luxoasă sau chiar într-o trăsură de casă. Fete de la modiste şi croitorese, servitoare frumuşele, cocote foarte modeste se înalţă deodată, au parale şi au lux.
Altele, femei cunoscute, văduve, femei măritate, lucrătoare sau cocote dispar deodată. Toate acestea urmează pe cîte un ofiţer rus peste Dunăre, în Bulgaria, sau în vreun oraş de pe marginea Dunării. Ruşii plătesc bine, polii imperiali se văd în toate mîinile.
în rolul lui Osman-paşa în „marele spectacol în trei acte «:i în trei apoteoze": Bătălia de la Plevna; Luarea Griviţei; Moartea eroului Valter Mărădneanu. „în acest timp Unionul devenea cu adevărat neîncăpător: I. D. Ionescu cînta cuplete, dansa, se acompania la pian, prindea vioara, apoi armonica, fluiera o doină «de pe la noi», adică din Transilvania; frumoasa Fanelly interpreta Steluţa de Alecsandri, compusă de D. Florescu..." (Ioan Massoff, I. D. Ionescu de la „Iunion", Ed. Muzicală, Bucureşti, 1965, p. 70—71). Totodată, pe scenă răsunau cîntece patriotice: Muzica sună, Şoimul, Daţi ajutoare pentru răniţi; cînd apărea o ediţie specială a ziarelor, cu veşti de peste Dunăre, el citea, în timpul spectacolului, ultimul comunicat; la 12/24 august 1877 I. D. Ionescu a participat, în sala Hotelului Dacia, la o reprezentaţie în folosul „Ospiciului Independenţei", înfiinţat de Măria Rosetti, urmată de alte „reprezentaţii de gală în folosul înzestrării spitalelor", în septembrie, la Teatrul-cirCj alături de Ştefan Iulian, Raluca Stavrescu ş.a.
135 Parazit, lingău (fr.).
136 Principele Aleksandr Gorceakov — care, fiind în vîrstă (avea 79 de ani) nu putea însoţi armatele ruse peste Dunăre — şi-a stabilit reşedinţa provizorie, din iulie pînă în decembrie 1877, la Bucureşti, în clădirea legaţiei Rusiei de pe Calea Mogoşoaiei nr. 15»
137 D. A. Sturdza încetase de a mai fi ministru de Finanţe la 20 februarie/4 martie 1877, revenind în acest post în noiembrie 1878.
263
Petrecerile bucureştene urmează şi se dezvoltă. Iată programul gradinei Union-Suisse din strada Cîmpineanu pentru 26 iulie:
„Trupa de sub direcţia Fanelly va da, în beneficiul d-lui Ercole Garini, o frumoasă şi variată reprezentaţiune, după următoarea programă:
1. Parte: Trifouillar le Brasseur, Athend-moi-z-y; Chanson Russe; Ho! Y a ho!: Moda din ziua de astăzi, romanţă.
2. Parte: Une lune de miel Normande138.
3. Parte: Cliquot, Fantaisie (Lombard). Le champagne, musique det Mr. Carini; Românce, Steluţa (romanţă), La Gaillarde, polca mazurca de Mr, Carini.
4. Parte: Deux beautes d'autrefois139."
în grădina Guichard din dosul Palatului regal juca Pascaly în teatrul numit „Teatrul de vară".
La 22 august se juca: La sînul mamei; Filosof ia bărbaţilor, iar Teodor Popescu va cînta între acte aria lui Ţepeş, opereta naţională Fata de la Cozia de Eugen Carada. Preţurile 2 şi 1 leu.140
Ziarele cotidiene ale epocii nu erau puţine. Aveam: Românul şi Telegraful, ziare liberale, România liberă de sub direcţia lui D. A. Laurian şi prim redactor Ştefan Mihăilescu, cu înclinaţiuni junimiste141, Timpul, organul conservatorilor catargişti, Presa, organul conservatorilor nuanţa Vasile Boerescu, L'OrientU2, ziar francez scos de către Emile Galii, un francez de curînd venit în ţară, care pune ziarul sub direcţia nominală a lui Al. Ciurcu, Naţiunea română143, editat de un alt francez, Frederic Dame* şi Războiul, cel mal răspîndit organ atunci, organ de opoziţie crîn-cenă, editat de tipograful Weiss, dar redactat de către poetul Haralambie
138 O lună de miere normandă (fr.). .
139 Două frumuseţi de altădată (fr.). . .
140 Despre spectacolele din grădina Guichard, din vara anului 1877, îşi amintea, mai tîrziu, C. I. Nottara, angajat de Ion Ghica, în acelaşi an, ca elev la Teatrul Naţional: „Pascaly juca multe piese patriotice şi el mai în fiecare seară recita, cu un drapel tricolor în mînă, poeziile patriotice de război, recent scrise de Alecsandri, inspirat de vitejia românilor cari se luptau la Griviţa şi la Plevna..." (C I. Nottara, Amintiri, ediţie îngrijită de Mihai Vasiliu, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, p. 52). Eugeniu Carada, autorul „operetei naţionale" Fata de la Cozia, era cunoscutul fruntaş liberal-radical, căruia I. C. Brătianu îi încredinţase, în acest an, organizarea aprovizionării armatei române.
141 Cel dintîi număr al cotidianului România liberă a apărut.la 15/27;mai 1877; din iniţiativa lui D. A. Laurian, prim redactor fiind, la înfiinţare,-Ştefan C...M1-. chăilescu. Jurnalul, de bună ţinută-intelectuală, s-a manifestat, ca independent la început, devenind apoi, după 1881, organul de presă al grupului junimist. V
142 L'Orient, „journal quotidien" a apărut la 2/14 iunie 1877, AL Ciurcu fiind „gerant"; o dată cu numărul datat 19/31 iulie 1879 L'Orient îşi schimbă titlul în L'Indâpendance roumaine; Emile Galii este menţionat ca director de la 6/18 octombrie 1879, iar ca proprietar-fondator şi editor de la 31 martie/12 aprilie 1880; ziarul trece în proprietatea liii Al. Ciurcu la 10/22 februarie 1882, devenind către sfîrşitul secolului oficios liberal. Momente ale istoriei sale Vor fi amintite de Bacalbaşa, la locul potrivit, în volumele următoare ale acestei lucrări.
143 Primul număr al Naţiunii române, cotidian redactat de Fr. Dâme cu concursul lui I. L. Caragiale, a apărut la 25 august/6 septembrie 1877, purtînd, potrivit obiceiului vremii, data de 26 august 1877 („A apărut la 25 august 1877 Naţiunea română, ziar cotidian, avînd două ediţii pe zi: una la 3 ore şi alta la 6 ore seara. Naţiunea română apare în toate zilele, chiar duminicile şi în zilele de sărbătoare. Administraţia şi redacţia, str. Lipscani 3" — MOF., nr. 193, 27 august/8 septembrie 1877, v. mai departe p. 271—272 şi nota 163.)
264
Grandea.144 La 15 noiembrie a mai apărut un ziar liberal în genul Războiului lui Weiss, cu numele Dorobanţul145. Deci 9 ziare cotidiane.146 Nici unul din aceste ziare nu mai trăieşte astăzi.
Fiindcă toate faptele omeneşti sunt relative, bătăliile de la 1877, care nu erau decît nişte inocente încăierări faţă de groaznicele bătălii din ultimul mare război mondial, aveau proporţiile unor întîmplări colosale. Luarea unui singur drapel de către un soldat într-o luptă singulară fu apoteozată în toate felurile, iar soldatul Grigore Ion prezentat ca un erou legendar.
Această înscenare era de altfel impusă, căci trebuia întărit curajul unei armate de ţărani, fără tradiţii militare, fără cadre solide, fără conştiinţa valoarei sale.
Dar o controversă se ridică repede. Drapelul luat de Grigore Ion fu adus în Bucureşti de către maiorul Candiano-Popescu însuşi, care fu înaintat, decorat şi sărbătorit, prezentat fiind ca adevăratul erou al drapelului.
Toate ziarele opoziţiei dezaprobară cu energie această substituţie, iar în public se răspîndi chiar zvonul cum că Candiano-Popescu nu s-ar fi purtat tocmai curagios pe cîmpul de bătaie. Adevărul era greu de aflat, fiindcă patima politicii de partid era amestecată. în adevăr, Candiano-Popescu, fiind un cunoscut liberal-roşu, trebuia să fie ţinta atacurilor opoziţioniste.147
141 Războiul (Resboiul), cotidian politic şi literar, proprietate a tipografului Ioan Weiss, a apărut la 23 iulie/4 august 1877,ţpropunîndu-şi să răspundă nevoii de informare a unui public mai larg în legătură cu operaţiunile militare de peste Dunăre; conducerea redacţională i-a revenit poetului Gr. H. Grandea (pînă în iunie 1879), care lucrase pînă atunci în redacţia Timpului.XRăzboiul a fost primul nostru ziar popular de informaţie, pregătind terenul pentru apariţia, peste cîţiva ani, a jurnalelor care s-au impus în această direcţie: Universul (1884) şi Adevărul (1888).
145 Dorobanţul, ziar cotidian, a apărut la 15/27 noiembrie 1877, editor fiind tipograful Carol Gobl, difuzîndu-se — pentru puţină vreme — în tiraje rar întîlnite pînă atunci la noi, de pînă la 9 200 de exemplare.
14li Bacalbaşa a înregistrat corect principalele cotidiene bucureştene care apăreau în anul 1877, moment de referinţă în istoria presei româneşti, prin lansarea — într-un răstimp de dezlănţuire a energiilor creatoare ale naţiunii — a unor publicaţii periodice care au inaugurat direcţii fertile în procesul de modernizare a presei noastre: România liberă ş_i Războiul. Cele 9 cotidiene erau însă 8, pentru că Naţiunea română — am spus-o — a avut o apariţie efemeră, de cîteva zile. De altfel, cotidiene cu o apariţie mai mult sau mai puţin efemeră mai existau atunci în Bucureşti: Drapelul român (august 1877), redactor Fr. Dame, de fapt ediţia de dimineaţă a Naţiunii române, Vestea („cel întîi ziar ce s-a vîndut la Bucureşti cu cinci centime" = bani; apărea din aprilie 1877 sub direcţia, la început, nedeclarată, a lui Al. Macedonski) ş.a.
147 Negarea meritelor reale ale lui Al. Candiano-Popescu în bătălia de la Plevna s-a făcut din meschine interese politicianiste, campania fiind susţinută de cercuri antiliberale şi reluată, periodic, pînă către sfîrşitul secolului, îndeosebi în Parlament. I s-a contestat chiar şi participarea la lupta de la Griviţa, deşi fusese citat pe întreaga armată „pentru eroica conduită ce a avut conducmd Batalionul nr. 2 vînători la asaltul redutei Griviţa în două rînduri consecutiv şi intrînd în fine în redută cu oamenii ce mai rămăsese din batalionul ce comanda, o dată cu celelalte trupe care au luat reduta şi în capul lor" (Documente privind istoria României. Războiul pentru Independenţă, voL VI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, p. 42), fiind propus de generalul Alexandru Cernat, comandantul armatei române de operaţii, la 3/15 septembrie 1877 pentru a fi înaintat la gradul de „locotenent-colonel în miliţie". El a fost decorat de ţar cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a IV-a, pentru eroismul de care dăduse dovadă în lupta de la 30 august/11 septembrie 1877, împăratul Rusiei adresîndu-i-se cu cuvintele: „Ai comandat un batalion nu de
265
Candiano-Popescu era acuzat de conservatori că singura lui ispravă ar fi fost să răpească în mod abuziv, de la un maior turc, un admirabil armăsar arab, pe care îl adusese în Bucureşti dimpreună cu drapelul. Se pretindea că maiorul turc înaintase chiar o plîngere guvernului român în această privinţă.
Dar liberalii nu se lăsară mai pe jos. Revanşa lor veni repede.
în ziua de 30 august, colonelul Alexandru Anghelescu — mai tîrziu ministru de Război care sfîrşi printr-o condamnare în celebra cauză Broadvell148 — comandantul Diviziei a IV-a înaintea Plevnei, dete un asalt nenorocit asupra redutei Griviţa. Se spune că, fără un ordin expres şi fără nici o pregătire prealabilă, colonelul Anghelescu, din singura lui iniţiativă, dete asaltul în ziua sfîntului Alexandru, care era ziua numelui său ca şi a ţarului Alexandru II. Colonelul Anghelescu voise să facă o mare şi plăcută surpriză ţarului, oferindu-i de ziua numelui său una dintre cele mai însemnate întărituri ale Plevnei. Dar asaltul fu respins cu pierderi sîngeroase. Mulţi români rămaseră în valea care despărţea reduta Griviţa no. 1 de Griviţa no. 2 şi care fu botezată de soldaţi: Vaiea Plîngerii.149 i,
Acest eşec sîngeros provocă vii polemici în Bucureşti. Mai puţin in presă dar foarte mult în cercurile politice cît şi în public nenorocirea era comentată cu vehemenţă.
Conservatorii cereau să se ridice comanda colonelului Anghelescu spre a fi dat în judecată. Colonelul Alexandru Anghelescu era, şi el, un liberal categoric.
Dar liberalii răspîndiră zvonul că atacul nu fusese respins din vina colonelului Anghelescu, ci din vina maiorului Iacob Lahovary, ofiţerul de stat-major însărcinat cu recunoaşterea terenului. Lahovary era conservator.
în public se spunea că maiorul Lahovary, fiind însărcinat cu recunoaşterea terenului, nu mersese mai departe de Griviţa no. 1 şi nu descoperise că, după Valea Plîngerii se afla o altă redută, Griviţa no. 2. Bineînţeles, se adăuga că Lahovary nu-şi îndeplinise însărcinarea, din laşitate. Deci, cînd soldaţii români, în asalt, au ajuns în faţa obiectivului, au fost trăzniţi de focurile încrucişate ale celor două redute.150
carne, ci de oţel". Pentru a-şi susţine cauza el a scris un volum polemic, într-un stil grandilocvent imposibil, apărut postum (General Al. Candiano-Popescu, Războiul neatîrnării. Istorie critică. Asaltul şi luarea Griviţei, Bucureşti, 1913).
148 Generalul Alexandru Anghelescu, ministru de Război <1886—1887) în guvernul Brătianu, a fost nevoit să demisioneze în noiembrie 1887, fiind implicat într-un mare scandal de fraudă cu furnituri militare, fiind condamnat apoi, în decembrie 1888, la trei luni închisoare (v. volumul II al acestei lucrări).
149 Relatarea lui Bacalbaşa este inexactă, el confundă două momente deosebite ale războiului. Colonelul Alexandru Anghelescu a fost înlocuit la comanda Diviziei a IV-a de infanterie nu după bătălia de la 30 august/11 septembrie, pe care nu el o fixase la data respectivă, ci ca urmare a atacului nereuşit asupra redutei Griviţa II din 7/19 octombrie 1877, atac soldat cu importante pierderi pentru trupele române (au căzut atunci la datorie, printre alţii, căpitanul Dimitrie Gănescu şi locotenentul Dimitrie Lemnea). Colonelul Anghelescu şi şeful său de Stat major, locotenent-colonelul Serghie Voinescu îşi asumaseră întreaga răspundere a atacului, atac aprobat totuşi, în prealabil, de principele Carol. Colonelul Anghelescu a fost numit apoi comandant al artileriei Corpului de observaţie de la Calafat, iar mai tîrziu comandant al Diviziei de rezervă.
150 In timpul atacului asupra redutei Griviţa, de la 30 august/11 septembrie 1877 s-a constatat că harta topografică a statului major, întocmită cu superficialitate de ofiţerii Iacob Lahovary şi C. Brătianu, de la serviciul topografic al armatei,
266
Afacerea veni în Parlament în urma stăruinţelor lui Nicolae jLaho-vary, tatăl maiorului. Intr-o şedinţă a Camerei, Ion Brătianu respinge acuzarea adusă maiorului şi-i aduce laude pentru priceperea şi curajul său. '
Victoriile de la Plevna şi eroismul dorobanţilor din regimentul 13 de Vaslui inspiră pe Vasile Alecsandri care publică atunci Peneş Curcanul:
In lauda vitejilor din regimentul 13, Alecsandri scrie nepieritoarele lui versuri: ,v,
_ Poeziile epice ale lui Alecsandri străbat ţara şi renasc sufletele. Neamul, îngenuncheat de atîtea veacuri, ridică capul şi fiecare român începe să se cunoască şi să dobîndească încrederea pierdută de-a lungul restriş-telor. ■ Alecsandri este marele bard al românismului.
Am citit un număr de critice făcute literaturii lui Alecsandri, am auzit pe mulţi întrebînd care dintre Alecsandri sau Eminescu este mai mare? Dar opera lui Alecsandri nu poate fi supusă examenului comparativ fiindcă nu poate fi judecată numai de pe valoarea ei literară, ci mai ales din punctul de vedere moral şi naţional.
Istoria — nu cea de astăzi ci istoria de mîine şi de poimîine va spune că Alecsandri a fost marele poet al ceasului, care a cîntat gloria neamului său în cea mai încîntătoare limbă literară. Istoria va spune că a fost singurul bard care a cîntat epopeea din 1877-78 şi a cîntat-o în versuri de o frumuseţe unică necunoscută limbii române nici mai nainte nici după aceea. Şi, totuşi, în dicţionarul lui Lazăr Şeineanu nici măcar nu se pomeneşte despre opera lui Alecsandri de la 1877-78. Se pomeneşte despre Doine, despre Pasteluri şi despre Despot-Vodă, dar nici un cuvînt de Fîntîna Blanduziei, Cîntul gintei latine şi poezia înălţătoare şi nemuritoare care a cîntat vitejia deşteptătoare a neamului românesc la 1877.152 >''•■
indica o singură redută şi nu două, fapt care a provocat, după cum am arătat Ja locul cuvenit, mari pierderi unităţilor române, tn valea numită apoi Valea Plîngerii.
151 Poezia Peneş Curcanul — datată: „Mirceşti, august 1877" — a apărut în revista Convorbiri literare din 1/13 ianuarie 1878.
152 Nimeni nu a contestat vreodată importanţa poeziei patriotice scrise de Vasile Alecsandri în timpul Războiului de Independenţă şi cuprinsă în volumul Ostaşii noştri din. 1878, dar el nu a fost singurul poet care s-a inspirat — atunci şi în anii care.aii urmat —v din epopeea luptei pentru independenţă a poporului nostru (e suficient să-1 amintim în acest "context numai pe G.-Coşbuc). In ceea ce priveşte acuzaţia adusă de Bacalbaşa,lui Lazăr Săineanu, de omitere cu intenţie a unor lucrări scrise de Alecsandri în ultima parte a vieţii sale (Ostaşii noştri, Cin* tecul gintei latine, Finttna Blanduziei, 1884). dja caracterizarea poetului, cuprinsă în Dicţionarul universal al limbii române, aceasta ieste evident nedreaptă. Apărut la Craiova în 1896, Dicţionarul univqrşal al limbii, romane el lui Lazăr Săineanu a inclus, începînd, cu ediţia a ft-a,- unrjsucciitf j^piiol 4e7 nume proprii. In ediţia a treia a lucrării, apărată m 1914,, şi care i-a fost, desigur, mai accesibilă Iui Bacăl4 başa acest capitol cuprinde mai puţin de 200 de pagini (de la 829 la 1019), lui
Plecat-am nouă din Vaslui Şi cu sergentul zece Şi nu-i era, zău, nimănui
267
Iată de ce spun că alţi istorici, în alt viitor, vor trebui să judece pe Vasile Alecsandri.
Clipa de la 1877 a fost redeşteptătoare pe toate tărâmurile. Superioară zilelor pe care le trăim, a făcut ca războiul de la 1877 să fie urmat de o perioadă de optimism obştesc. Toate rănile războiului din Bulgaria au fost îndurate cu stoicism şi voioşie. Bucureştii aveau înfăţişarea unui oraş pur românesc şi fericit. înfăţişarea Bucureştiului de astăzi — în urma marelui război care ne-a dat întregirea neamului—murdar, bastard, fără conştiinţa marii glorii naţionale dobîndite, numai cu preocuparea lucrurilor mici şi a cîştigurilor mari, era necunoscută Bucureştilor de la 1877 şi 1878.
în acelaşi timp se impune şi Eminescu Bucureştilor.
Eminescu era cunoscut la „Junimea" din Iaşi, unde avea admiratorii săi, dar nu era decît — spre a întrebuinţa un termen preferit astăzi — un poet regional. Cu Scrisoarea a 3-a, în care poetul a pus toată patima lui politică şi toată ura împotriva liberalilor, se relevă şi se impune. De aci înainte Eminescu rămîne, căci este consacrat mare poet naţional.153
Alături de cei doi mari poeţi de geniu apare, dînd multe speranţe pentru viitor, poetul căpitan Carol Scrob.
Cine cunoştea pînă atunci pe Carol Scrob? Aproape nimeni. într-o bună dimineaţă aflăm, din gura lăutarilor, că un oarecare poet Carol Scrob a scris două bucăţi care încep să zboare din gură în gură. Aceste două cîntece sunt:
Aş dori din piept să-mi scot Inima cu dor cu tot. Şi s-o pun în pieptul Hău Ca să simţi precum simt eu.
Al doilea:
Luna doarme, luna doarme Graţioasă,
Peste dealuri, peste dealuri Şi cîmpii.
Aceste două bucăţi plac mult bucureştenilor, aceste două cîntece devin cîntecele la modă; nu este petrecere în Herăstrău, la „Leul şi Cîrnatul" sau prin celelalte grădini, unde lăutarii să nu cînte şi să nu repete neîncetat operele lui Carol Scrob. Dar poetul, care dedea atîtea speranţe, s-a oprit aci; nimic din ceea ce a mai scris după aceea n-a mai plăcut şi n-a mai pasionat.154
Alecsandri rezervîndu-i-se 15 rînduri, In timp ce lui Eminescu („genialul poet român") i se acordă 13 rînduri, lui I. L. Caragiale —* 4 rînduri etc, iar dintre clasicii literaturii universale, lui Shakespeare —■ 10 rînduri, lui Goethe — 9 rînduri, lui Dante — 5 rînduri, lui Lev Tolstoi — 7 rînduri etc.
141 Primele patru Scrisori ale lui Eminescu au apărut în anul 1881 în Convorbiri literare (în ordine, la 1/13 februarie, 1/13 aprilie, 1/13 mai şi 1/13 septembrie), contribuind într-adevăr la consolidarea faimei poetului, deşi Alecsandri mai continua să fie favoritul marelui public. ■ .
154 Aşezarea în acelaşi context a numelui lui Carol Scrob alături de acelea ale lui Eminescu şi Alecsandri constituie o impietate. „Poet şl ofiţer", Carol Scrob (1856—1913), sublocotenent de infanterie m timpul războiului din 1877—1878 a avansat pînă la gradul de maior; este autorul unor poezii facile, madrigale, elegii
268
Asediul Plevnei se prelungeşte şi începe să obosească opinia publică.155 încep murmurele, iar încrederea în destoinicia militară a comandamentului rus slăbeşte. La Bucureşti, ca şi în alte oraşe ale ţării, dese conflicte izbucnesc prin localurile publice între militarii ruşi şi publicul român.
Intrarea României în rezbel a pricinuit la Budapesta nu numai decepţii, dar şi o mare turburare. Ziarele evreo-maghiare sunt pline de obrăznicii la adresa României. Unul din aceste ziare ia în zeflemea armata română, spunînd că este o armată de iepuri, pe care numai două regimente de honvezi unguri ar fi de ajuns spre a o arunca pe toată în Dunăre.156
Dar acei corespondenţi ai ziarelor străine care au asistat la crînce-nele bătălii din faţa Plevnei sunt cu totul de altă părere.
Corespondentul ziarului londonian Daily Telegraph scrie ziarului său chiar din Budapesta:
„Soldaţii români s-au condus cu o bravură demqă de cele mai bune elogiuri, mergînd de mai multe ori la asalt, deşi respinşi sub focul omo-rîtor al împuşcăturilor turcilor. Mai mulţi fură ucişi chiar pe parapetul redutei pe care o escaladaseră cu atîta curagiu şi tenacitate.
Dacă se va ţine socoteală că aceşti soldaţi erau la începutul carierei lor şi că se luptau în contra unor lucrări puternice apărate de o armată redutabilă, trebuie a recunoaşte că s-au bătut într-un mod remarcabil.
în ceea ce priveşte artileria română, ruşii îi fac un elogiu ilimitat. Cavaleria n-a fost încă angajată într-un mod serios în foc, cu toate acestea atît oamenii cît şi caii s-au ţinut într-un mod perfect în mijlocul zgomotului luptelor. Infanteria a mers cu hotărîre în foc şi a arătat o energie rară în [nişte] împrejurări cu adevărat extraordinare pentru o armată tînără şi cîteodată rău dirijată. Pierderea a 2 000 oameni din 7 000, adică o a treia parte din cei ce erau angajaţi, este o probă incontestabilă că românii nici n-au ezitat, nici nu s-au dat înapoi dinaintea pericolului. Ei au dat prin aceasta o dezminţire prognosticurilor nedrepte de cari a fost plină presa austro-ungarâ şi germană în aceste din urmă luni [şi] cari aruncau calomnii asupra acestei tinere armate.
erotice, romanţe, dintre care cele mai cunoscute sînt Dor de răzbunare („Aş voi din piept să-mi scot..." etc. pe muzică de George Cavadia) şi Luna doarme (pe muzică de E. Macarie), citate mai sus şi de Bacalbaşa. Ambele romanţe (text şi note) au fost incluse recent în culegerea Romanţe (Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984), în care însă versurile din Luna doarme sînt atribuite greşit autorului muzicii, E. Macarie (p. 209).
155 Cele trei asalturi asupra Plevnei au demonstrat că aceasta nu putea fi cucerită decît printr-un asediu îndelungat. In acest scop au fost luate măsuri pentru încercuirea completă a grupării inamice, prin întreruperea legăturilor pe care ea le realiza cu spatele frontului prin linia de comunicaţie Plevna-^Sofia. Trupele ruso-române au izbutit să închidă complet cercul în jurul Plevnei.prin lupte succesive încheiate la 16/28 octombrie 1877; în toată această perioadă, de la începutul lunii septembrie şi pînă la capitularea Plevnei, în Jurul acesteia, cu cîteva excepţii (asalturile româneşti asupra redutei Griviţa II) nu au avut loc evenimente militare deosebite, care să menţină trează atenţia opiniei publice din ţară, iritată de întârzierea victoriei spectaculoase *pe oare o, aştepta. • ,
158 V. mai sus, p. 214 şi nota 109.
20»
269
Românii s-au bătut şi încă.s-au bătut cu bravură... In ziua de Sf. Alexandru [fără îndoială că] ei au ţinut postul lor cu onoare, căci aveau să se lupte la postul cel mai periculos."157
Ziarul Le Temps din Paris, vorbind despre atacul românilor de la 19 octombrie asupra redutei Griviţa no. 2, spune:
„Ofiţerii superiori ruşi şi străini cari sosesc de la Plevna fac mari elogii bravurii trupelor române. Ei raportează că-n lupta de la 19 octombrie, după un prim atac fără succes făcut spre miazăzi contra redutei turceşti dinaintea Plevnei, comandantul Diviziunii a 4-a a reînceput seara atacul pentru a da satisfacţie dorinţei soldaţilor cari luaseră deja parte la întîia luptă.
Românii luară şanţurile şi se luptară corp la corp cu turcii cari puneau silinţe disperate spre a opri de a escalada parapetele.
Românii erau atît de înverşunaţi, încît se luptară astfel timp mai bine de o oră, fără a slăbi, contra unui inamic bine adăpostit şi superior în număr."158 '
La începutul lunii noiembrie moare Ulysse de Marsillac, profesor de limba franceză la Facultatea de litere din Bucureşti. Marsillac era un distins literat şi publicist, el făcea să apară ziarul săptămînal Le Journal de Bucarest.159
Fostul circ Suhr este transformat în sală de teatru, reprezentaţiile încep cu spectacole variate, tombolă etc.
La Teatrul Naţional se reprezintă pentru întîia oară, la 8 noiembrie, următorul spectacol:
OŞTENII NOŞTRI 1877
Piesă naţională în 6 tablouri şi un prolog (Episod din rezbelul actual) Lucrată de d-nii Frederic Damă şi Dem. C. Olănescu
PROLOG
VISUL DOCHIEI
Poemă dramatică în versuri de dl. Frederic Dame Tradusă de d-nii ... muzică'de dl. A. Cânne
157 Bravura atmatei române, ROM., an. XXIj 1$ septembrie 1877, p. 867; corespondenţa din Budapesta era datată: 25 septembrie 1877 (deci 13/25 septembrie).
îs» rom., 'an. XXI, 31 octombrie 1877 (supliment); e vorba de atacul asupra redutei Griviţa II, din 7/19 octombrie 1877; deşi au ajuns pînă în şanţul de lîngă redută, ostaşii români, care s-au luptat vitejeşte, au fost nevoiţi să se retragă, suferind pierderi grele, însuşi comandantul Regimentului 7 infanterie, locotenent-colo-nelul Grigore Ion* fiind rănit.
159 Frederic Dame, D. Ulysse de Marsillac, rom., an. XXI, 9, 10 noiembrie 1877, p. 1002 („D. Marsillac nu mai este...").
270
Persoanele prologului Dochia d-na E. Popescu >..<.
România d-şoara M. Vasilescu160 ,
Pe la începutul lunii lui noiembrie, românii repurtează victoria de la Rahova. Aci au murit maiorii Ene şi Giurăscu, locotenenţii Radovici şi Georgescu, cum şi 66 soldaţi.
Au fost răniţi: locot. colonel Măldărescu, alţi trei ofiţeri şi 149 soldaţii.
La această bătălie au luat parte un batalion din regimentul de ddro* banţi (Mehedinţi şi Dolj), un batalion din 1 dorobanţi (Muscel şi Argeş), 1 batalion din 6 Ilfov, regimentul 10 dorobanţi Putna, două regimente de călăraşi, 2 regimente de roşiori şi un regiment de ulani ruşi.161*
Căderea Plevnei
In Bucureşti, prelungirea asediului Plevnei face ca enervarea popu-laţiunii să crească zi cu zi. Pe de o parte se dădeau asigurări formale că zilele Plevnei sunt numărate, iar pe de alta se invita lumea ca să aibâ răbdare.
Românii aveau alte succese, ocupau Nicopole, Lom Palanka162, biru-iau la Rahova, însă Plevna nu cădea. ,
Intr-o zi, o bombă: ziarul lui Frederic Dame, Naţiunea română, publică o telegramă din T. Măgurele cum că Plevna a căzut. A fost ca o scînteie electrică. Maşinile tipografice nu mai pridideau ca să tragă, publicul asedia intrarea tipografiei şi cerea foi, instantaneu se scot drapelele, grupurile de manifestanţi se succed ca valurile mării, oraşul este în delir.
Insă, după cîteva ore, o ştire sinistră străbate mulţimea: ştirea ziarului Naţiunea română nu era exactă, Plevna nu căzuse.
160 Am reprodus anunţul de-a dreptul din ROM., an. XXI, 8 noiembrie 1877, p. 999, deoarece In textul transcris de Bacalbaşa se strecuraseră multe greşeli; premiera „poemei dramatice" Visul Dochiei, scrisă în franţuzeşte de Fr. Dame şi tradusă de D. C. Ollănescu-Ascanio în colaborare cu Th. Şerbănescti (muzica Auguste Canne) avusese loc însă la 9/21 octombrie 1877 (în cor figura şl o viitoare stea a teatrului nostru, acum la începutul carierei, Aristizza Romanescu — cf. Ioan Massoff, Teatrul românesc, voi. III, p. 29—31).
161 Rahova (Oreahovo), localitate pe malul drept al Dunării, în faţa portului românesc Bechet, era un important nod' de comunicaţie şi, totodată, un punct de legătură între forţele turceşti aflate la Plevna şi cele de la Vidin, constituind un pericol permanent pentru spatele armatelor ruso-române de la Plevna. Luptele de aici, la care au luat parte un detaşament român aflat sub conducerea colonelului George Slăniceanu şi un detaşament româno-rus comandat de generalul Meyendorf, din armata rusă (detaşament din care făceau parte Brigada de roşiori de sub comanda colonelului Victor Creţeanu şi Regimentul 4 ulani=cavalerie rus) au avut loc în zilele de 7/19—9/21 noiembrie 1877, inamicul fiind silit, în cele din urmă, să părăsească, cu pierderi grele, cetatea Rahova, refugiindu-se la Lom Palanka şi Vidin. Atacul cel mai important asupra Rahovel,- susţinut numai de ostaşii români, s-a desfăşurat la 7/19 noiembrie 1877. In timpul asalturilor au pierit eroic în lupta maiorii Constantin Ene şi'Dimitrie Giureseu, locotenenţii'Paveî Bordeanu şi Nicolae Radovici, precum şi 148 de ostaşi (tiu a murit însă md uri;16eotenent Georgescu, aşa cum susţine Bacalbaşa).' V
m După un puternic bombardament de artilerie de pe malul românesc al Dunării trupele otomane (circa 2600 de oamenicu şase tunuri) care ocupau localitatea Lom Palanka au fost nevoite să o părăsească, la 16/28—17/29 noiembrie 1877,
271
Aceeaşi mulţime care două ceasuri mai nainte n-avea destule laude pentru ziarul care ştiuse să dea, cel dintîi, fericita noutate, acum alerga să spargă geamurile redacţiei,
A doua zi guvernul a impus lui Frederic Dame să înceteze apariţia acestui ziar.163
Dar la 28 noiembrie, pe la orele 3 după-amiază, soseşte ştirea că, de astă dată, Osman-paşa, făcînd o ieşire cu toată armata sa spre a se retrage spre Vidin, a fost silit să capituleze după o luptă vitejească de 4 ore si după ce a fost rănit la picior.
Ştirile ulterioare arătau că lupta a ţinut de la 8 jum. dimineaţa pînă la 1 jum. după-amiază. Ieşirea s-a. făcut prin trei părţi. Osman-paşa comanda ieşirea în persoană.
De astă dată bucuria populaţiunii bucureştene este fără păreche. Toată lumea este pe străzi, drapele, torţe, muzici, procesiuni. Podul Mogoşoaiei rămîne plin pînă noaptea tîrziu.
Un mare grup de manifestanţi se duce la locuinţa lui C. A. Rosetti spre a-1 aclama. Rosetti iese în balcon, răspunde manifestanţilor şi cu acest prilej a rostit cuvintele pe care conservatorii i le-au imputat pînă
aceasta fiind ocupată de unităţi româneşti venite de peste Dunăre şi de regimentele 2 şi 8 călăraşi, în această zonă continuînd să mai constituie o ameninţare pentru spatele frontului ruso-român de la Plevna numai cetăţile Vidin şi Belogradcik (ultima, în interiorul Bulgariei, la sud de Vidin).
16s V. mai sus, p. 264, nota 143. Ca şi Caragiale, Const. Bacalbaşa fixează prea tîrziu momentul scandalului declanşat de apariţia în jurnalul Naţiunea română a ştirii false privind căderea Plevnei. Aceasta a apărut în numărul purtînd data de 1/13 septembrie 1877 („Primim următoarea depeşă de Ia. corespondentul nostru special din Măgurele, cu data de azi dimineaţă: T. Măgurele, 31 august dim. Aseară a sosit următoarea ştire pozitivă: Armata principelui Carol a luat Plevna. Bucurie generală. Amănunte imediat prin poştă — 6 ore seara"), ziarul lui Dame luîndu-şi însă toate precauţiunile în legătură cu această veste aşteptată cu emoţie de opinia publică românească („Pînă acum nici 0 depeşe oficială n-a confirmat depeşa corespondentului nostru oficial în privinţa luării Plevnei"), adeverindu-se apoi numai ştirea privind cucerirea redutei Griviţa I. Potrivit „reminiscenţelor" lui Caragiale, pe care Bacalbaşa le cunoştea, desigur (apăruseră în decembrie 1899 în Universul), corespondentul „oficial" al Naţiunii române, „un om cu un nume binecunoscut în societatea noastră, binecrescut, afabil şi inteligent, dar boier scăpătat" trimisese din Turnu Măgurele următoarea depeşă „cifrată": „Medoc fini. Votca, Tzuica, dedans" — tălmăcită astfel de Caragiale: „Medoc — Plevna; fini — luată; Votca — ruşii; Tzuica — românii; dedans — înăuntru" (v. I. L. Caragiale, Opere, voi. III, ediţie critică de Al. Bosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1962, p. 387 şi notele, p. 724). Imprudenţa jurnalului lui Dame şi Caragiale a fost blamată de ziarele Vremii, de Telegraful şi Războiul (acesta din urmă considera zvonul „o glumă infamă" In numărul său din 2/14 septembrie 1877), iar Pressa, la „Cronica interioară" (an. X, nr, 178, 2 septembrie 1877, p. 2), publica o relatare mai largă pe care, pentru că înregistrează exact atmosfera momentului, o reproducem în întregime: „Ieri dimineaţă, trecînd pe Podul Mogoşoaiei, observarăm o mare animaţiune pe Piaţa Teatrului şi înaintea hotelurilor Broft şi Hugues. Lumea era adunată în mare număr şi citea cu multă aviditate un ziar apărut de curînd şi care are denumirea Naţiunea romană. Dar care era ştirea publicată de numitul ziar ce provoca atîta animaţiune în public? La «ultimile ştiri», cu litere compacte, se făcea cunoscut cetăţenilor noutatea înveselitoare, aşteptată şi dorită de orice inimă românească, că armata principelui Carol a luat Plevna. Îşi poate lesne închipui cineva bucuria ce cuprinsese pe toţi locuitorii Capitalei. Din nenorocire însă, acea ştire nu era exactă-şi nu putem dezaproba îndestul modul de a da ştiri de senzaţiune false din partea unui ziar ce abia a apărut de două-trei zile şi care, prin urmare, ar avea mare necesitate ca să cîştige încrederea publicului. Asemenea ştiri nefondate, în alte ţări se urmăresc pe calea judiciară căci ele ating într-un mod simţitor demnitatea ziaristicii şi produc efectul cel mai rău asupra cetăţenilor cînd se văd atinşi în credinţele lor."
272
ce a murit; Rosetti a spus: „Domnilor, am luat Plevna externă, e adevărat, acum, însă, ne mai rămîne ca să luăm Plevna internă".164 >
Plevna internă era înfrîngerea definitivă a reacţiunii şi realizarea reformelor democratice.*
Plevna a căzut într-o luni. Comandamentul aliat ştia bine că turcii pregătesc ieşirea, de aceea se ţinea bine şi aştepta pregătit. Un dezertor turc veni sîmbătă şi anunţă ruşilor cum că Osman-paşa a împărţit trupelor hrana pe 3 zile şi cîte 1 500 cartuşe de om. Aceasta era dovada că turcii vor ataca cît de curînd.
Apoi a urmat ieşirea şi, după 5 ore de luptă eroică, capitularea.185
In ziua de 2 decembrie, Serbia declară rezbelul Turciei.166
Duminică 4 decembrie, ţarul Rusiei intră în Bucureşti spre a se reîntoarce în Rusia. Primirea ce i se face e grandioasă, oraşul e pavoazat, seara iluminaţii.
Nemaifiind armată activă în Bucureşti, onorurile au fost date de Garda Naţională care era înşiruită pe strade. Ajuns la palat, ţarul întreabă ce este această nouă armată? I s-a răspuns că este Garda Naţională. Atunci, ţarul îmbrăcă mantaua, scoborî în curtea palatului, trecu în revistă Corpul de gardă şi îl salută de trei ori.
184 „Cînd manifestanţii din seara de 28 noiembrie s-au dus şi la dl. C. A. Rosetti, redactorul Românului şi prezidentul Camerei, marele patriot a îndemnat pe acei manifestanţi să fie totdeauna stăruitori, să nu obosească căci, după luarea Plevnei lui Osman, mai este o altă Plevna, aceea a libertăţii pe care o ameninţă reacţia" (Războiul, 2/14 decembrie 1877, cf. Stoean; Pană, Independenţa, p. 295).
165 După încercuirea completă a Plevnei, comandamentul aliat a dispus segmentarea întregului perimetru de cea 50 de km al frontului ruso-român în şase sectoare; sectorul 1, de 13 km, aflîndu-se sub comanda generalului Cernat (care dispunea aici de diviziile 2 şi 3 române şi de o brigadă de călăraşi), celelalte 5 sectoare fîîna puse sub comanda unor generali ruşi. După ce, la 19 noiembrie/l decembrie 187?; Osman-paşa — silit de condiţiile din ce în ce mai dificile ale asediului —, a cerut îngăduinţa (refuzată imediat) de a se retrage cu armata sa de cea 50 000 de oameni, fără armament, către Sofia sau Vidin, viteazul general turc a încercat cu puterea disperării, în ziua de luni 28 noiembrie/10 decembrie 1877 să străpungă blocada ţa sectorul al Vl-lea al frontului, comandat de generalul rus Ganeţki, care avea sub ordinele sale Corpul de grenadieri rus, Divizia a 9-a de cavalerie rusă, Divizia a 4-a de infanterie română, comandată de generalul Racoviţă şi Brigada de cavalerie română, de sub comanda colonelului Constantin Formac. După unele succese, încercarea de a străpunge încercuirea a fost oprită şi trupele otomane care îşi propuseseră să străbată către Sofia (şi nu către Vidin, cum afirmă Bacalbaşa) au capfc-tulat fără condiţii, muşirul (generalul) Osman-paşa, rănit la un picior, predînda-s* colonelului Mihail Cerchez, comandantul Diviziei a 2-a de infanterie română, care ajunsese în această parte fierbinte a bătăliei în fruntea vitejilor săi ostaşi, venind din sectorul românesc al frontului. In felul acesta înaintarea oştirilor ruse peste Balcani — oprită în loc timp de cinci luni de rezistenţa eroică a lui Osman-paşa — a putut continua cu forţe sporite datorită şi contribuţiei importante pe care tînăni armată română a adus-o la marea victorie de la Plevna, fapt recunoscut şi de împăratul Rusiei care îi telegrafia principelui Carol cu această ocazie: „Rezultatul a fost desăvîrşit şi mă bucur de strălucita parte ce armata alteţei-voastre a luat IntţH acesta" (Independenţa României, p. 194). „Lupta eroică" — cum o numeşte BacaV başa — a ţinut aproape 6 ore, de la 7,30 dimineaţa pînă către orele 13 cînd, potrivit memoriilor generalului Cernat, „totul era terminat"■(Osman-paşa a fost luat priza* nier la orele 12). j .   ; >
166 Anunţîndu-1 printr-o telegramă din 2/14 decembrie 1877 pe principele Carol despre intrarea în război a Serbiei, prinţul Milan ţinea să precizeze că ţara sa „v* lupta pentru acelaşi ţel nobil pentru;care luptă viteaza armată română" (Ciachir, Independenţa, p. 209). >
173
în Bucureşti, împăratul a fost primit de doamnă, fiindcă domnitorul era în Bulgaria.167 '
La 10 decembrie a murit Nicolae Golescu, fost locotenent domnesc* mare patriot român, acela care a fost cel dintîi decorat cu „Steaua României" în gradul de Mare Cruce.168
Două zile mai tîrziu vine ştirea morţii lui Victor EmmanueL acel căruia i se spunea II Re galantuomo, acela care făcuse unitatea Italiei.16?
în tot timpul anului, de la declararea războiului, s-au deschis în toată ţara subscripţiuni pentru cumpărare de arme. Toate consiliile comunale şi judeţene au subscris sume însemnate; de asemenea şi foarte mulţi particulari.
Două crime celebre
O telegramă din Braşov anunţă că asasinii din strada Renaşterii din Bucureşti au fost osîndiţi la moarte prin ştreang. Dar ce era asasinatul din strada Renaşterii?
în luna lui august 1876, Bucureştiul a fost îngrozit de o crimă petrecută în plin centru al Capitalei şi în timpul zilei; o doamnă Orăscu şi fiica sa Cleopatra au fost găsite în pimniţă, moarte prin strangulare.
Iată cum s-a petrecut crima:
Doamna Orăscu locuia cu fiica sa Cleopatra. şi avea în serviciul său un bătrîn servitor român şi o servitoare unguroaică, anume Rosa. Servitoarea Rosa se învoi cu amantul ei, un ungur şi cu un alt ungur, prieten al aceluia, ca să omoare pe amîndouă femeile spre a le prăda.
In ziua crimei, Rosa a îndepărtat pe băţrînul servitor trimeţîndu-1 în Lipscani ca să aducă pentru stăpînele sale nişte mostre; după plecarea servitorului, Rosa a introdus pe cei doi unguri în pimniţă, apoi a chemat pe domnişoara ca să-i arate în pimniţă Ceva. Servitoarea mergea în urmă. Cînd fiica doamnei Orăscu ajunse jos, cei doi unguri se repeziră asupra
ţ ■ ■  . .. . .
157 La 2/14 decembrie 1877 împăratul Rusiei a trecut în revistă o parte a trupelor care obţinuseră victoria de la Plevna, printre care se aflau şi 38000 de ostaşi români. Sîmbătă 3/15 decembrie el a pornit spre patrie, ajungîndfîn Bucureşti la 5/17 decembrie; în gara Tîrgoviştei el a fost întîmpinat de -principesa Elisabeta, de membri ai guvernului, de alte autorităţi, precum şi de cancelarul Gorceakov; în aceeaşi zi, el a părăsit Bucureştii, fiind însoţit pe tot teritoriul ţării noastre de Mihail Kogălniceanu (MOF., 8/20 decembrie 1877, p. 7154—7158)..
163 Generalul Nicolae Golescu (n. 1810), fruntaş-politic liberal, fusese membru al Guvernului provizoriu în timpul revoluţiei din 1848 din Ţara Românească, precum şi al locotenentei domneşti din 1866, după detronarea Ini Al. I. Cuza-, fa cuvîntul omagial rostit de Mihail Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor la 12724 decembrie 1877 Nicolae Golescu era caracterizat succint-şi exact: „Numele său înseamnă naţionalitate, constituţiune, democraţie* (Anastasie Iordache, GolestU. Locul si rostul lor în istoria României, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 412). ,;
169 Victbr-Emmanuel (Vittorio Emmanuele) al II-lea (n. 1820), primul rege al statului italian unificat, începînd din 1861 şi pînă la moartea sa, Intîmplată în 1878; el nu a murit „două zile mai tîrziu", ci la 28 decembrie 1877/9 ianuarie 1878.
274
ei şi o prinseră de mîini şi de picioare, iar Rosa îi aruncă după gît o frîn» ghie cu care o sugrumă. Apoi servitoarea se duse iarăşi sus şi chemă grab* nic pe doamna Orăscu, spunîndu-i că domnişoara şi-a rupt piciorul. D-na Orăscu alergă, dar cînd ajunse în gura pimniţei, îşi văzu fiica întinsă jos moartă. Se întoarse repede înapoi, ţipînd şi chemînd ajutor, dar servitoarea îi aruncă şi ei laţul după gît şi cu ajutorul celor doi unguri o tîrfră în pimniţă.
Asasinii âu fost prinşi la Braşov după scurtă vreme.170
La sfîrşitul lunii lui decembrie, precis în noaptea Crăciunului, pe p vreme viscoloasă cu multă zăpadă, s-a întlmplat vestitul furt al Cloştii cu pui de la Muzeul de antichităţi. 5
Muzeul de antichităţi era instalat în palatul Universităţii. De cu ziuă un tîrtăr numit Pantazescu s-a ascuns într-una din sălile Senatului, situată tocmai deasupra sălii în care se afla vitrina Cloştii cu pui. O santinelă se plimba întotdeauna în coridorul de jos, pe dinaintea ferestrelor acestei săli.
Pantazescu începu operaţia cînd viscolul sufla mai tare: tăie tavanul şi făcu o gaură atît de mare cît să poată intra o umbrelă închisă. Din cauza viscolului, santinela nu auzi căderea micilor bucăţi de tencuială. Apoi deschise umbrela şi lărgi gaura atît cît să poată trece corpul său. Acum bucăţile cele mari din tavan cădeau în umbrelă şi nu mai era nici un pericol ca să facă zgomot.
Cînd deschizătura fu destul de mare ca să poată trece un om, Pantazescu trase umbrela sus, legă o frînghie de piciorul uneia din mesele cele grele, apoi, fiind un tare gimnastic, scoborî în Muzău. După ce luă toate piesele Cloştii, se urcă din nou cu puterea braţelor, introduse piesele în ambii pantaloni, pe care îi legă jos, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, ieşi din Palat.
Lucrurile furate le-a dus acasă la dînsul şi le-a ascuns în piano. Locuia în strada Italiană, într-o mică şi veche căsuţă, care a făcut loc mai tîrziu casei doctorului Nicolae Tomescu.
Una din piesele Cloştii a vîndut-o unui bijutier-ceasornicar din strada Şerban-Vodă, care a topit-o.
Descoperit din cauzte indiscreţiilor sale, Pantazescu a fost osîndit, precum şi ceasornicarul. Acesta din urmă şi-a făcut anii de osîndă la penitenciarul Văcăreşti, iar Pantazescu la penitenciarul Cozia din judeţul Rîmnicu Vîlcei.
Mult mai tîrziu, tocmai cînd era aproape de termenul liberării, a voit să fugă şi a fost împuşcat. O versiune foarte acreditată a pretins că Pantazescu a fost asasinat; unii spun din ordin superior, alţii pretind de
1,0 Procesul asasinilor Alexandrinei Orăscu Nicolaide şi a fiicei ei, Cleopatra, în vîrstă de 14 ani, a avut loc la Braşov, ucigaşii — servitoarea Nagy Roszy, de 24 de ani, şi bărbatul ei Fazekas Isztvan — fiind condamnaţi la moarte şi executaţi prin spînzurare la 27 mai/9 iunie 1878 (Ucigaşii d-nei Orăscu, Pressa, an. XI, 9 iunie 1878, p. 3, ştire preluată din Gazeta Transilvaniei). „Crima din strada Renaşterii" a avut loc însă nu în august 1876, cum notează Bacalbaşa, ci la sfîrşitul lunii iuue 1877 (vezi o primă relatare, sobră în Pressa, an X, 2 august 1877, p. 3; asasinii au fost prinşi în Transilvania, cîteva săptămîni mai tîrziu — Asasinatul Orasca Nico-laidi şi fiica, Pressa, an. X, 23 august 1877, p. 2).
275
către directorul închisorii căruia Pantazescu îi încredinţase secretul unor ascunzători fictive unde s-ar fi aflat produsul numeroaselor lui furturi.171*
171 Furtul „Cloştii cu puii de aur", celebrul tezaur vizigot sau ostrogot descoperit In 1837 în apropierea satului Pietroasa (azi Pietroasele) din judeţul Buzău, din care se mai păstrează doar 12 piese aflate la Muzeul de istorie a României a avut loc — aproximativ în împrejurările descrise de Bacalbaşa — nu chiar „precis" în noaptea de Crăciun a anului 1877, ci la 20 noiembrie/2 decembrie 1875. Fostul seminarist Pantazescu-Popescu, hoţ recidivist, în etate de 21 de ani, fiul preotului din comuna Titu, pătrunsese din biblioteca Senatului aflată deasupra Muzeului naţional în sala în care era adăpostit preţiosul tezaur de aur, reuşind să-1 sustragă şi să-1 ascundă în cutia de rezonanţă a pianului său; el a fost prins şi reţinut de poliţie două zile mai tîrziu, dar între timp presa liberală avusese răgazul să acuze guvernul conservator de risipirea avutului obştesc: „... Guvernul este conservator, Camera este conservatoare, Senatul este conservator, cu toate acestea, în loc să se conserve ceva subt aceste puteri, se risipeşte tot..." (Hoţii la Muzeu, TEL., an. V, nr. 1093, 21 noiembrie 1875, p. 1). Pantazescu a fost condamnat, în mai 1876, la şase ani închisoare, dar a fost într-adevăr ucis pe cînd încerca să evadeze din penitenciarul de la Cozia. Supoziţia lui Bacalbaşa că ar fi fost suprimat „din ordin superior" este foarte puţin probabilă, Pantazescu încu-metîndu-se, de mai multe ori, în toată perioada de detenţie (la început în închisoarea de la Bisericani) să evadeze cu un curaj şi o îndemînare ieşite din comun („Apres plusieurs essais d'evasion, plus audacieux les uns que les autres, il a ete dernierement tue par une sentinelle qui l'avait surpris dans une nouvelle tentative de fuite, au moment ou il s'echappait de la prison de Cozia, dans laquelle il subissait sa peine" — Alexandru Odobescu, Opere, voi. IV, Tezaurul de la Pietroasa, ediţie îngrijită de Mircea Babeş, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 63/145). Furtul „Cloştii cu pui" într-o noapte viscoloasă din noiembrie 1875 a stîrnit senzaţie în Bucureşti, nemaipomenita întîmplare ajungînd peste cîteva zile, la începutul lunii decembrie, pe scenă: Pantazi Ghica avea să compună o „canţonetă", Cloşca cu put, interpretată cu mare succes In sala Walhala de I. D. Ionescu, iar echipa de gim-naşti a profesorului Moceanu va prezenta la Teatrul Bossel o „mare pantomimă gimnastică şi spectaculoasă, în un act şi şapte tablouri", Hoţul de cloşcă sau Fur' tul nereuşit de la Muzeu (TEL., 4 decembrie 1875, p. 3).
ADDENDA
Reproducem selectiv, aşa cum am precizat în Nota asupra ediţiei, pasajele mai importante eliminate de Bacalbaşa atunci cind a pregătit pentru a fi cuprinse în volum textele preluate din Adevărul, unele relatări mai dezvoltate precum şi dialogul susţinut cu cititorii ziarului privind probleme legate de amintirile sale.
Pag. 9 ,
* „Adevărul este că tot tineretul de pe vremuri a intrat în lume fără pregătire. Lipsă- de profesori, lipsă de educatori, lipsă de pilde bune, cu cîţiva dascăli demni de acest nume şi călăuziţi de acel instinct uman care este o moştenire a primitivităţii naturale." (Constantin Bacalbaşa, Cronica săptămînală. Bucureştii de altădată, Adevărul, an. XXXIV, nr. 11549, 27 noiembrie 1921, p. 1—2.)
Pag. 52
* „In magazinul lui Ghebauer şl sub direcţia lui Costi Ghebauer şi-a făcut ucenicia d. Feder, directorul actualului magazin de muzică"1 (Id., ibid., nr. 11555, 4 decembrie 1921, p. 1—2).
Pag. 53
* „o mică casă cu un etaj, iar Jos, pe strada Modei, un mic restaurant studenţesc, cu cîteva mese, unde mîncam cu abonament, pentru 30 lei, patru feluri de mîncare pe zi. Acest sărăcăcios birt era ţinut de încă o şi mai sărăcăcioasă femeie, numită madame Caliopi. Acolo am mîncat multă vreme în societatea lui Iancovescu, Grigore Golescu, Nae Papadat, Nae Basilescu, Mişu Alexandrescu etc." (Id., ibid.)
Pag. 57
* „întreaga porţiune a numerelor cu soţ din Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei) între Hotel Metropole şi strada Umbrei este radical schimbată. Nici o urmă din cele ce era atunci. Hotel Metropole nu exista, nici casa Assan de alături, nici palatul Băncii Naţiunii." (Id., ibid., nr. 11561, 11 decembrie 1921, p. 1—2.)
** „tatăl actualei doamne colonel Ciuflea" (Id., ibid.).
1 In primele decenii ale secolului al XX-lea Jean Feder (1889—1941) a preluat de la Constantin Ghebauer magazinul de muzică şi editura de note muzicale, precum şi activităţile de impresariat ale acestuia.
277
*** „Pe locul Casei Episcopiei s-au săpat către anul 1872 fundaţiile circului. Se înfiinţase o societate pe acţiuni pentru clădirea unui mare circ zidit. Dar, după ce fundaţiile au fost durate, societatea a dat faliment. Societatea avea un comitet pus sub preşidenţia generalului Ioan Emanoil Florescu, pe atunci ministru de Război. Cînd, în 1873, s-a jucat la Teatrul Naţional întîia revistă de sfîrşit de an intitulată Cer cuvîntul, generalul Florescu2 apărea pe scenă în costum de jocheu, într-un picior cu o gheată şi în cellalt cu un botfor şi vindea acţiunile societăţii, cîntînd un cuplet al cărui refren era: Cumpăraţi acţiuni! acţiuni! acţiuni!" (Id., ibid.)
V. datele mai exacte privind construcţia circului în text la p. 141.
Pag. 58
* „Era proprietatea unui domn Niculcea, tatăl doamnei Victor Dancovici şi a colonelului Niculcea." (Id., ibid.)
Pag. 60
* .JLn numărul trecut am confundat două nume, am spus că strada Regală a fost deschisă pe terenul boierului Năsturel, dar în realitate pămîntul de alături pe care se află astăzi sala Liedertafel era a acestuia. Strada Regală a fost deschisă pe proprietatea Cornescului. Dar fiindcă ambele proprietăţi erau megieşe, mi-a fost greu, după trecere de 50 de ani, să precizez unde sfîrşea una şi începea cealaltă-
Un cititor îmi scrie că în actualul squar al Ateneului nu a fost propriu-zis o episcopie, ci numai un început de biserică, unde era Metohul episcopiei de Rîm-nicul Vîlcea. Dfesigur că a fost-aşa, dar efnd am venit eu în Bucureşti biserica dispăruse." (Id., ibid., nr. 11567, 18 decembrie 1921, :p. 1^2;)
După cum se poate constata, la puWicarea tn volum Bacalbaşa a operat îndreptările sugerate de cititorii săi. 1 .•
Pag. 64
* „In locul palatului Imobiliara era hanul Mercuş. Grand Hotel era numai un mic şi ordinar Hotel de France." (Id., ibid.)
Pag. 71
* „Primesc multe scrisori prin care unele persoane caută să rectifice oarecari afirmări ale mele. Una din urmă este a d-lui advocat Mandy care îmi atrage atenţiunea că birtaşul Stavri nu era instalat în localul din str. Cîmpineanu, numit 'mai tîrziu Alcazar, ci în strada Academiei unde azi e Liedertafelul. Apoi îmi «mai spune că pe locul ocupat azi de Poşta Centrală se afla mai înainte un circ care a ars etc.
D. Mandy este mai tînăr ca mine, de aceea nu cunoaşte unele luoruri pe care le cunosc eu.
In adevăr Stavri a fost în str. Academiei şi acest lucru l-am spus — însă mai tîrziu. In anul 1872 era în str. Cîmpineanu.
D. Mandy nu mi-a cetit toate articolele, de aceea îmi atrage atenţia asupra unor omisiuni pe care eu nu le-am făcut.     , • •
Aşa îmi vorbeşte de Circul de pe locul ocupat azi de Poşta Centrală, care circ ar fi arsi Acel Circ n-a ars niciodată, se numea Circul Suhr şi a fost pur şi simplu dărîmat. Iar Piaţa purta numele de Piaţa Constantin-Vodă. Acest lucru l-am scris, însă d. Mandy nu m-a cetit. Alte circuri au ars.
2 Evident, nu generalul Florescu, ci un actor care-1 imita pe ministrul de Răz? boi conservator.
278
Cînd am. venit în Bucureşti, Bulevardul cel mare nu era pătruns din Calea, Victoriei, nici în dreapta, nici în' stînga. In stînga către Şosea, pe locul actualului Grand Hotel du Boulevard, era un maidan pe care fusese instalat cîţiva ani majţ înainte Circul Huttemann. Pe dreapta erau casele şi locul Greceanu. Mai tîrziu au ars două circuri, dar nu cel de pe Piaţa Constantin-Vodă. A ars Circul Kremsler, o baracă învelită cu pînză instalat pe Bulevardul Elisabeta, cam pe unde e azi cinematograful Clasic. A fost un sinistru tragic fiindcă cea mai mare parte din caii de rasă şi bine dresaţi au pierit în flăcări. Doamnele din societatea de sus au organizat o mare kermesă la Teatrul Naţional spre a veni în ajutorul artiştilor păgubiţi.'
Mai tîrziu — cred că era în 1884 — a luat foc în timpul reprezentaţiei, mi se pare într-o zi de Paşte, Circul Sidoli, instalat în acelaşi loc. Pe vremea aceea circul era condus de bătrînul Sidoli, tatăl lui Cesar şi George Sidoli. De astă dată pagubele nu, au fost prea mari, iar baraca de pînză n-a suferit decît neînsemnate stricăciuni."4 (Id., ibid., nr. 11579, 1 ianuarie 1922, p. 1—2.)
Pag. 72
* „Fiindcă să nu uităm că una din gloriile bucureşteanului este că ştie să facă chef." (Id., ibid., nr. 11573, 25 decembrie 1921, p. 1—2.)
Pag. 73,
* „Nicăieri nu-mi plăcea atît cit la Bordei. La Paşte ori la Sfîntul Gheorghe ne angajam ceata: opt pînă Ia zece, cu cîntăreţii Mugur Costache, Bărcănescu, Mitică Herescu, cu Caragiale, cu Iancu Suchianu, profesorul Mirescu, actorul Şte-Î fan Iulian, translatorul Ilariu Hohaş, vioristul Drugoi şi încă alţii şi porneam la Bordei. Plecam pe jos la Şosea, căCi eram tineri şi fără multe parale, ziua era plină de soare, iar sufletele'pline de nepăsare şi de veselie. Pe tot drumul glume, poveşti, Sîcîieli şi luări în periplezont Şi, în sfîrşit, ajungeam. Bordeiul era plin. Cît vedeai cu ochii, pe sub toate tufişurile cete aşezate jos, pe 'iarbă, fie pe haine ori fuste aşternute. Şi veselia era pretutindeni. Unii de-abia începeau, alţii erau în toi, alţii chiar fătiuţi. Cîte unul sau doi lăutari scîrţîiau şi oftau în ahturi desperate cîntecele populare ale epocii. Apoi danturi; femei aprinse de băutură şi cu poalele suflecate se prindeau în hore ori în brîuri. Şi tot astfel pînă ce începea să se insereze.
De îndată ce soarele începea să se posomorească răsuna o pocnitură de undeva. Eră un semnal. Şi apoi pocniturile se succedau de aproape şi grupurile chiuind şi jucînd şi urmate de lăutarii cari zdrăngăneau se îndreptau în şiraguri lungi către ieşire.
Noaptea aduce linişte şi întunerec, fiindcă Bordeiul nu era luminat. Dar pocniturile! Ce era cu ele? Iată ce era. La Bordei nu se găteau mîncări. Fiecare venea de acasă cu ce putea. La Bordei se vindeau numai: mititei, caşcaval, pîine, rachiu şi vin. De îndată ce intra ceata în grădină trebuia să-şi aleagă locul; după ce şi-1 alegea, unii se aşezau jos pentru ca să nu-1 ia alţii, după aceea restul plecau după furnituri. Cel care avea grija mititeilor se ducea la grătar, comanda numărul trebuincios şi şedea de pază pînă ce se frigeau. Ii lua pe o bucată de hîrtie şi-i ducea
'Circul Kremsler, a ars la-începutul lunii ianuarie 1882 (v. cap. Anul 18*2 al cărţii lui Bacalbaşa). ,. -
4 Circul Sidoli, instalat pe Bulevardul» fiUsabeta (Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej de azi) s-a prăbuşit asupra publicului într-o zi de Paşti, la 8/20 aprilie 1884, In timpul unei furtuni, cu. care ocazie s-a pjpdus^ şl un incendiu (v. cap. Anul 1884 al cărţii lui Const; Bacalbaşa).
374»
la masă... Altul cumpăra pîinea, caşcavalul şi ridichile. Alţii cmmpărau cîte o
oală noiiă care costa 10 bani, apoi se duceau la butoiul cu vin unde cereau să fie umplute, fiecare oală era de un litru. 1
Tradiţia locului voia ca aceste oale — o dată cheful sfîrşit — să fie trîntite şi sparte. Era şi o petrecere, era şi o precauţiune igienică. Să nu bea nimeni a doua zi din oale trecute prin alte guri. Şi cu toate acestea la masă pe iarbă verde oalele treceau din mînă în mînă şi din gură în gură.
Iată pocniturile.
La Moşi, în grădina Heliade, acelaşi lucru.
Grădina Heliade era proprietatea marelui literat Ion Heliade-Rădulescu, iar astăzi este tot în posesia moştenitorilor.
Dar Moşii de pe atunci nu sunt deloc Moşii de astăzi. Astăzi sunt numai un tîrg comercial, pe cînd atunci erau o instituţie tradiţională legată de datini de demult.
Noi liceanii sau studenţii plecam pe jos în grupuri sau ne urcam pe imperialele tramvaielor. Şi ne umpleam buzunarele cu porumb, orez, fasole sau grîu, cîteodată luam şi flori. De cum intram pe Calea Moşilor, începeam bătaia cu lumea de la ferestre.
Obiceiul intrase oarecum în moravuri. Toate ferestrele erau garnisite cu femei şi cu fete şi cînd apăreau tramvaiele în şir, bătaia începea. Cînd vedeam fete frumuşele, dădeam mai cu milă ori aruncam flori, pe celelalte le pocneam cu porumb ori cu fasole.
O dată cu desfiinţarea imperialelor de la tramvaie a căzut şi petrecerea care prinsese.
în Moşi era distracţie mare.
Pe vremea aceea tîrgul Moşilor nu era, cel de astăzi. Era primitiv de tot. Nici şoselele, nici pavilionul cel mare, nici, alinierea, par era .viaţa de atunci altfel organizată. După o petrecere straşnică timp de patru-cinci, ceasuri în tîrg ori în Heliade ne întorceam în cete dese.cîntînd din fluiere şi învîrtind din hîrîitori.
Toate sunt bune cînd ai în suflet 18 ani.
Joia Moşilor era pe atunci un eveniment. In Piaţa Teatrului, de pe la ora 5 nu mai găseai nici un muscal. Vorba: «A plecat Vodă la Moşi» era ceva.
într-un an, prin 1874, în joia Moşilor, fiind de faţă cu cîţiva miniştri străini, Vodă îşi exprimă dorinţa ca oamenii din popor care se aflau în număr mare pe acolo să înceapă o horă. Bineînţeles toată acea lume de tîrgoveţi, de slujnici, de ţigani şi ţigănce au jucat o horă de-ţi era mai mare sila. Pe semne că unii dintre miniştrii străini şi-au exprimat impresiile prin semne de ironie fiindcă a doua zi Cezar Bolliac — care fusese de faţă la horă — a scris în Trompeta Carpaţilor: «Am văzut pe buzele unora dintre diplomaţii străini fluturînd zîmbete ironice cînd se îh-vîrtea hora în Tîrgul Moşilor, însă acei diplomaţi trebuie să ştie că ceea ce au văzut ieri nu era poporul român săltînd în danturile lui. Ieri au văzut numai pleava tîrgoveţilor şi ţigănimea de la margine; să vie la ţară şi acolo vor vedea cum ştie juca flăcăii noştri cu pletele fluturînd în vînt»5, etc. etc.
5 Bacalbaşa se referă, probabil, la „joia Moşilor'' din 1875 (29 mai/10 iunie) cînd, în apropierea „cortului domnesc" ridicat aici şi în prezenţa domnitorului, a soţiei sale şi a corpului diplomatic, precum şi a „elitei societăţii româneşti" s-a încins — după ce au dansat căluşarii —? o horă („Hora, care s-a făcut lîngă cortul domnesc, n-a avut nimic caracteristic, nimic naţional; cu puţină îngrijire s-ar fi putut găsi în tîrg chiar o sută de fete şi flăcăi în costum naţional cari să se prindă în horă. Nu erau în horă decît slugi şi rîndaşi, bucătărese şi jupînese în costumurile cele mai burleşti, neştiind să joace, tăvăliţi şi urîţi la faţă"). Cu acest prilej, două zile mai tîrziu, Trompeta Carpaţilor, din care am reprodus citatul de" mai sus (şi care aprecia, cu exagerare, că în „tîrgul Moşilor" s-ar fi aflat atunci 200 000 de per-
280
Dar în Bucureşti se mai petrecea la dulap, la mustării, la tăiere etc.
Despre toate acestea în numărul viitor." (Id., ibid.)
O parte dintre amănuntele cuprinse in fragmentele de mai sus au fost preluate creator de către Bacalbaşa într-un alt capitol al lucrării de faţă (Anul 1882, „Petreceri ale vechiului Bucureşti").
Pag. 84
* „Foarte popular şi cunoscut în toate cercurile era Ionică Cobzarul ce-şi zicea el singur «Ionică Frumosul»!
Ionică Frumosul era fiu de popă şi cam idiot. Vara cutreiera grădinile-restau-rante unde toată lumea făcea haz şi cînta din cobză, iar iarna era internat la mînăstirea Viforîta unde erau internaţi demenţii.
Voga lui Ionică Frumosul i-o făceau două cîntece: întîiul era un cuplet politic în versuri datorit lui N. T. Orăşanu, cel de-al doilea un cunoscut cîntec care era acesta: «Tu pleci, Mariţo, te duci în piaţă / Să cumperi varză s-o faci cu raţă f Varza s-o dai bărbatului / Iar raţa amantului».
Succesul cel mare îl avea, însă, cupletul politic făcut de Orăşanu împotriva guvernelor conservatoare oare au urmat guvernului Ion Brătianu la 18688 şi care au inaugurat instituţia bătăuşilor.. Acest cuplet cuprinde o pagină din istoria politică a epocii.
Acuzaţi că comandau şi protejeau bandele erau unii viitori fruntaşi liberali, precum Petrache Grădişteanu si d-nul Vasile Misir, fostul ministru.
Petre Grădişteanu, venit de curînd de la Paris, tînăr talentat cu avere, cu cultură literară, ambiţios, de viţă boierească şi plin de temperament, s-a înscris în partidul antiliberal şi candida la mîna uneia din fiicele generalului Ion Emanuel Florescu.
Liberalii l-au acuzat întotdeauna că el a fost organizatorul şi comandantul bandelor de bătăuşi cari, chefuiau în grădina vestită pe atunci numită «Grădina de la Şapte Nuci».
In acest cuplet se mai vorbeşte şi de Popa Tache, şef de bandă notoriu despre care voi vorbi.
Iată cele cîteva versuri pe cari mi le mai amintesc din întregul cuplet:
... Popa Tache und-te duci Numa-n halat şi-n papuci? Mă duc taică-n mahalale Ca s-adun la haimanale Zidăraşi şi dulgher aşi Că sunt buni de ciomăgaşi. .. Petre Grădişteanu Ii trage cu tufanu. Beizadea Mitică Găsi oala mică
soane), scria concluziv în editorialul nesemnat, dar care ar putea sâ-i aparţină lui Cezar Bolliac: „Nu, cocoanelor elegante, domnilor consuli şi domnilor străini veniţi invitaţi şi neinvitaţi la cortul domnesc, nu, nici căluşarii ce aţi văzut, nici hora pe cari aţi văzut-o nu sunt cele naţionale, nu sunt cele ce trebuiau să fie. Snrîsul d-voastră s-ar fi prefăcut în admiraţiune cînd aţi fi văzut pe cele adevărate" (TRC., an. XIII, nr. 1201, 1 iunie 1875, p. 1). Bacalbaşa a reprodus, desigur, din memorie citatul din text, deci cu mare aproximaţie.
• I. C. Brătianu nu a fost prim-ministru în anii 1867—1868, ci ministru de Interne (v. nota 6, p. 12).
281
Că~i strimtă Ia gură, Rea la-nghiţitură.
Juneţe Misir >
Suge din. clondir.
Bătăuşii ţine
Isonul pe vine1 etc, etc.
Ionică Frumosul, după ce-şi debita cele două cîntece şi aduna gologanii, saluta frumos, spunlnd următoarele vorbe în limba franceză: *Je vous aime, je vous adore I Que pretendez vous encore? \ Bonjour mon angel / Sărut mîna, conaşilorl»
Ionică era amorezat lulea de cea mai elegantă şi mai şic doamnă din elita bucureşteană. Fiindcă bărbatul doamnei era un om de petrecere, Ionică venea des să-1 delecteze la masă. într-o zi şi-a declarat flacăra, la care doamna a răspuns,că şi dînsa îl iubeşte pe Ionică. însă pentru ca Ionică Frumosul să poată obţine un sărutat de la iubita lui trebuia să-i dea dovezi de dragoste. Una din aceste dovezi era să bea pînă In fund o sticlă cu apă de doi litri. Bietul Ionică bea regulat sticla cu apă, se supunea torturii, dar sărutatul nu venea niciodată. La birt II Intrebaus Pe cine iubeşti tu, Ionică? — Pe coana Anicuţa. / Dar ea te iubeşte? / Mă iubeşte.
Bietul epileptic —căci Ionică era epileptic — era blînd, bun, vorbea întotdeauna blajin şi întotdeauna vesel şi surîzător. Intr-o vară bietul Ionică n-a mai venit la birt; necăjita lui viaţă se stinsese. Cuvintele franţuzeşti pe care le debita la sfîrşitul fiecărui concert le învăţase de la cocoana Anicuţa.
Cred că a murit tîrziu, în tot cazul a murit după evenimentele politice de la 1888, fiindcă în anii din urmă ai vieţii lui îşi complectase cupletul politic cu un număr de versuri privitoare la aceste evenimente: «Paisprezece martie / Iancu Brătianu / S-a dus la Palat / Şi a protestat».*
Un alt nume care a circulat mult, pe care îl întîlneai în polemici, îa presă, prin întrunirile publice era numele lui Popa Tache. î
Popa Tache din Verde — fiindcă mai tîrziu am mai avut alţi doi Popa Tache politiciani: Popa Tache din Negru, omul d-rului Sergiu, şeful de coloare liberal de pe calea Moşilor şi Popa Tache din Cărămidari în coloarea de Albastru, omul d-lui Jean Florescu. Ei bine, Popa Tache din Verde era considerat acum, nu numai ca şeful bandelor de bătăuşi, dar ca personificarea regimului conservator. în ziarele liberale regimul era numit întotdeauna: regimul lui Popa Tache. Prin anul 1884 l-am cunoscut şi eu. Era un om de o statură herculeană. Rar am văzut un român
1 „Cupletul" era, probabil, alcătuit pe baza mai multor poezii pe care în anii 1870 N. T. Orăşanu le publica în revistele satirice ale vremii, inspirîndu-se din activitatea bandelor electorale conservatoare. Reproducem cîteva fragmente, cuprin-zînd versurile de care îşi aminteşte Bacalbaşa: „r— Frunză verde trei lăptuci / Popă Tache, und'te duci / Numa-n cauc şi-n papuci? / — Mă duc, tată-n, mahalale / Să adun la haimanale / Care fac tot dandanale..." (Cintec poporar, datat 1870, în vol.i N. T. Orăşanu, Opere satirice, partea II, Satire noi, 1868—1872, Bucureşti, 1875, p. 86); >yS-a întins chief mare / Cu beţie tare / Azi în Bucureşti, / Tot cu bani domneşti ... / Bandiţii s-adună / Toţi cu voie bună / Mesele-ncongior / Cu toţi capii lor / Colea Beizadeaua / Şi-a stropit măseaua. / Petre Grădişteanu / Suge cu cio-canu / Şi Marghiloman / Trage din borcan, / Iancu Chipiliu / Preferă rachiu / Nea Andrei Purcică / Găsea oala mică / Şi strimtă la gură / Rea la-nghiţitură... / Popa Tache cîntă / Rezemat ;In bîtă / Şi bandiţi-i ţine / Isonul pe vine / Juoînd tontoroi / Pe lîngă butoi;... / Junele Misir / Suge din clondir / Ca prim-procuror. / Şi ca cap al lor..." (Chief electoral. Cîntec poporar, datat 1870, în: N.. T. Orăşanu, op. cit., p. 90—01).
* In zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 martie 1888 „opoziţia unită" a organizat mari manifestaţii de stradă, care au dus la căderea guvernului liberal al lui I. C. Brătianu (acesta demisionează la 19/31 martie 1888). V. cap. Anul X8$8 al cărţii lui Const Bacalbaşa.
282
cu o asemenea construcţie atletică. Nalt, spătos, cu fitul taurului, fălcos, cu pirul' şi barba creaţă, de altfel nu urlt bărbat şi nici antipatic, avea o Înfăţişare de masivitate care impunea. Înţelegeai că te afli în faţa forţei. Cînd l-am cunoscut, deşi avea aproape de 70 de ani, era ca un trunchi. Părea etern. Dacă omul acesta ar fi învăţat lupta [neclar în ziar] sau boxul [?] ar fi ajuns unul din atleţii reputaţi.
Acum începuse să se ramolească şi era comun. De altfel nu cred să fi fost. vreodată inteligent Era un animal formidabil.
Lunga domnie liberală îl redusese. Ras de mitropolitul primat, fără biserică unde să slujească, trecuse la liberali şi trăia din mici samsarlîcuri şi stăruinţe.
Un alt nume foarte răspîndit în presa liberală era Ilie Geambaşu..." (Id., ibid., an. XXXV, nr. 11590, 15 ianuarie 1922, p. 1—2.)
Povestea lui Ionică Frumosu este reluată de Bacalbaşa, intr-o formă mai corn-' primată, tn voi. II al acestei lucrări (v. cap. Anul 1886); despre Popa Tache v. voi. de faţă, p.22, aceeaşi relatare, mai rezumativă.
Pag. 85
* „O doamnă îmi atrage atenţia că principesa Irina Suţu ,nu era născută din-tr-o familie burgheză, ci dintr-o familie din cele mai aristocrate, familia Hagi Moscu avînd o ascendenţă nobiliară fără contestaţie posibilă. Iau act cu mulţumire de observaţiunea doamnei care mi-a scris." (Id., ibid., nr. 11607, 6 februarie 1922, p. 1-2).
Pag. 88
* „O ispravă celebră a fost aceea cînd a pălmuit pe prefectul de poliţie Vasile Hiotu, tatăl ministrului nostru la Praga. Un conflict personal izbucnind între Izvo-reanu şi Hiotu, cel dintîi a aşteptat pe prefect la Şosea, a sărit asupra lui şi 1-a pălmuit." (Id., ibid., nr. 11596, 24 ianuarie 1922, p. 1—2.)
Pag. 93
* „Poporul, ziar independent al lui Nicolae Basarabescu, apărea cînd o dată, cflnd de două ori pe săptămînă." (Id., ibid., nr. 11607, 6 februarie 1922, p. 1—2.)
<
Pag. 94
* „Curierul financiar, revistă financiară a lui Mina Minovici, a apărut în anul 1874 şi ieşea o dată pe săptămînă."' (Id., ibid.)
Pag. 101
* „Toate ziarele care apăreau, mai mult sau mai puţin efemer, fie umoristice, fie serioase erau din opoziţie. Guvernul aproape nu avea presă; avea numai ziarul Pressa şi atît.
Dar o lovitură de teatru se produce în politică: Manolache Costache Epureanu se strică cu guvernul şi trece în opoziţie. Un moment s-a crezut că-1 va urma şi Beizadea Mitică, preşedintele Camerei, dar faptul nu se produce. Insă sufleteşte des. părţirea era făcută. Prinţul Dimitrie Ghica şi Vasile Boerescu rămîn în partid,
9 Curierul financiar, gazetă fondată de Mina Minovici, a început să apară de la 14/26 februarie 1874, mai întîi de două ori pe săptămînă, apoi (de la 30 martie/11 aprilie 1875) săptămînal; şi-a Încetat apariţia In 1916.
283
unul ia preşedinţia Camerei, şi cellalt în guvern, dar prăpastia este săpată. La alegerile pentru Cameră din 1875 Beizadea Mitică este bătut de liberalul Gheorghe Vernescu, la Colegiul I de Ilfov, el care nu căzuse niciodată în acest colegiu. Se spunea că Beizadea Mitică ar fi spus la o Întrunire i «îmi pare rău că nu am un fiu ca să-i las moştenire Colegiul I-iul de Ilfov». Căderea Beizadelei este datorită guvernului care n-a vrut să-1 susţie.
Dar şi generalul Florescu lucra pe dedesubt ca să sape pe cuconul Lascăr. Toate acestea au adus prăbuşirea regimului conservator.
Tatăl meu, care era atunci poliţai la Brăila şi factotum electoral, mi-a spus cum că fratele generalului Florescu, deputatul Alexandru Florescu, fusese trimis în turneu prin ţară în preajma alegerilor din 1875. Tatălui meu i-a cerut ca să combată pe sub mînă candidaturile lui Lascăr Catargiu pentru ca «să-1 dea peste cap pe moldoveanu». Tatăl meu i-a răspuns că nu se poate asocia la un act de trădare.
Aceasta era atmosfera în partidul de la cîrmă.
In numărul viitor voi seri despre un alt om al zilei, despre vestitul doctor Drasch." (Id., ibid., nr. 11618, 19 februarie 1922, p. 1—2.)
O parte din informaţiile cuprinse in acest fragment au fost dezvoltate de Bacalbaşa in capitolul Anul 1875 din volumul de faţă.
Pag. 141
* In Adeverul o versiune mai detaliată a paragrafelor anterioare: „Generalul Florescu, ministrul de Război, înfiinţa cele dintîi 16 regimente de dorobanţi. Aceste regimente erau obţinute prin transformarea, reorganizarea şi înmulţirea trupei de grăniceri. Grănicerii dispăreau deodată cu înfiinţarea regimentelor de dorobanţi şi primeau o nouă uniformă inclusiv căciula care amintea pe Mihai Viteazu. Pînă atunci grănicerii purtau pe cap o coafură la fel cu calpacul bulgăresc.
La 10 Mai se făcu o mare defilare la Şoseaua Kiseleff. Era o zi strălucitoare, un public foarte numeros se îngrămădea şi defilarea începu avînd în cap pompierii cu căştile strălucitoare.
Trecerea dorobanţilor fu aplaudată de public, iar faţa domnitorului radia de bucurie.
Generalul Florescu se încerca să combată curentul opoziţionist prihtr-un con-tracurent patriotic.
Aceasta se vedea. De aceea luă dispoziţia ca elevii din licee cît şi studenţii universitari să fie concentraţi în Dealul Spirei la cazarma Alexandria spre a primi instrucţia militară.
Gata la tot ce era noutate şi acţiune, ne-am prezentat elevii din licee în număr mare la cazarmă. Şi instrucţia începu. Instructorul nostru era un domn căpitan Segărceanu din infanterie.
Pentru ca să rămînem şi mai mult legaţi de militarizarea noastră ni s-a cerut ca să ne facem şi uniforme. Bineînţeles foarte puţini au răspuns la chemare. Dar eu am fost dintre cei cari şi-au făcut uniforma. Cu 22 de lei mi-am făcut o tunică şi o pereche de pantaloni dintr-un dril grosolan, cît şi o căciulă de oaie. Uniforma noastră era aceea a dorobanţilor.
După dteva săptămîni de instrucţie am primit puştile model Peabody, apoi, într-o duminică, am făcut un marş militar pe străzile Capitalei cu muzica în frunte. Pe vremea aceea era lume puţină în Bucureşti, iar aceea cîtă era nu avea obiceiul stradei — mai ales femeile — cum îl are lumea de acum. De aceea succesul nostru de curiozitate nu a fost prea mare.
284
Bineînţeles conservatorii credeau ca au sâ prezideze ei la marile lnumpl&fi ce se presimţeau, dar evenimentele s-au desfăşurat altfel. Nu au trecut nici doi ani şi cabinetul Lascăr Catargiu fu silit să părăsească puterea.
Totuşi generalul Florescu lucra şi lua măsuri ca să echipeze armata. Din vreme a umplut magaziile cu căciuli, lopeţi şi alte obiecte trebuincioase unei armate în campanie. Se va vedea că, la venirea lor la putere, liberalii au făcut o vină mare guvernului conservator din această prevedere.
In fiecare duminică din primăvară şi începutul verii era în Cişmigiu răzvod. Detaşamente din fiecare armă, ofiţeri, generalul Florescu urmat de aghiotantul său căpitanul din roşiori Gherghe şi alţi ofiţeri din stat-majorul său luase muzică. Generalului Florescu îi mai plăcea şi fastul, pe lîngă dorinţa ce avea de a canaliza interesul public către acelea ale oştirii.
Dar pasiunea opoziţionistă birui.
Nu e nici o asemănare între tonul ziarelor de astăzi şi ziarele de atunci. Ziare erau puţine, iar limbagiul lor era cu mult mai calm. De altfel nici nu s-ar fi putut să fie altfel, întrucît legea prevedea arestul preventiv pentru delictele de presă.
Un fapt secundar produce o mare emoţie în public. Pe vremea aceea faptele de minimă importanţă — dacă aveau legătură cu politica — impresionau şi făceau senzaţie.
In Românul apare un articol violent împotriva generalului Florescu, ministrul de Război. Articolul era scris de către dl. Emil Costinescu. A doua zi un căpitan din activitatea infanteriei, căpitanul Zisidi, se duce la redacţia Românului şi insultă pe dl. Costinescu, ameninţîndu-1 cu lovirea. O ieşire pe teren devine inevitabilă. Pe teren dl. Costinescu prinde cu mîna stîngă spada adversarului său In' clipa cînd era să-1 atingă. Gestul nefiind tolerat de regulile duelului lupta încetează. Dl. Costinescu spune că fiind nervos a făcut o mişcare involuntară şi propune să i se lege mîna la spate. Dar martorii căpitanului Zisidi refuză. Procesul verbal consemnează întîm-plarea. Bineînţeles în public cazul nu mai e discutat în speţă, dar după coloarea politică a combatanţilor, conservatorii pretind că Emil Costinescu a dat dovadă de laşitate, liberalii ripostează acuzînd guvernul că a trimis un spadasin ca să asasineze pe un ziarist de valoarea lui Costinescu." (Id., ibid., nr. 11648, 26 martie 1922, p. 1-2.)
Pag. 145
* „In viaţa publică debutează cu un cuvînt de spirit. Prefect al poliţiei era acum dl. Theodor Văcărescu10. Bonifaciu scrisese ceva atingător la Domnitor şi, conform moravurilor de atunci, e chemat la poliţie. Se vede că prefectul a fost cam categoric în sfaturile ce i-a dat ca să se astîmpere, căci ieşind din cabinetul acestuia, tînărul literat a publicat o scrisoare de protest într-un ziar liberal în care se citea următoarea frază:
«Domnul prefect mi-a spus că m-a chemat la domnia-sa nu în calitate de prefect al poliţiei, ci numai ca un prieten al familiei mele, numai ca Văcărescu. Insă din cele ce mi-a spus în urmă am înţeles că nu era vorba de Văcărescu, ci de Văcăreşti».
Este singura frază care a rămas de la simpaticul Bonifaciu." (Id., ibid., nr. 11643, 21 martie 1922, p. 1—2.)
Paragraful este reluat succint de Bacalbaşa într-o notă de subsol, în volum (v. p. 162, nota 29).
10 „în articolul trecut s-a tipărit din eroare că prefect al poliţiei a fost Theodor Văcărescu. Prefect al poliţiei a fost Enăchiţă Văcărescu." (Id., ibid., an. XXXV, nr. 11648, 26 martie 1922, p. 2.)
285
Pag. 155
* In Adevărul o relatare mai dezvoltată a întrunirii din sala Bossel:
„O întrunire publică este anunţată la sala Bossel, fiindcă alegerile generale pentru Cameră sunt în apropiere. întrunirea e anunţată de Nicolae Fleva. Este începutul marii campanii politice care se va sfîrşi cu răsturnarea lui Liascăr Catargiu şi a regimului conservator, pentru ca să dea României guvernarea liberală cea de 12 ani. Sala Bossel e plină de public, mai ales de tineret şcolar. Un singur orator a vorbit: Nicolae Fleva.
" înfăţişare extrem de simpatică, statură proporţională, figură brună, încadrată de barbă neagră, bărbat frumos în toată puterea cuvîntului. Are glasul cald, insinuant, are un timbru pe care natura nu 1-a cheltuit cu prea mulţi.
Una din marile taine ale succeselor de tribună ale acestui mare frazeolog era timbrul vocii: Fleva era un incomparabil bariton politic. Bogatul lui debit de banalităţi oratorice era expectorat cu glas atît de cald, cu inflecţiuni atît de sonore şi atât de armonic variate încît erai silit să-1 asculţi.
Era un torent care pornea, iar vorbele ieşeau năvală din gura lui şi porneau şi curgeau libere de orice control al judecăţii, încît începeai să vezi că omul a pierdut şirul. Fleva simţea şi el acelaşi lucru, simţea că nu-şi mai poate încheia fraza pe care nu mai era stăpîn. Şi atunci — cabotin meşter cum era — se oprea scurt ...Apoi rotunjindu-şi privirile asupra auditoriului şi rînjind frumoşii lui dinţi albi într-un surîs seducător şi şmecher, urma cu glasul blajin şi ca într-o şoaptă:
♦■Domnilor, n-aş voi să spun mai mult. Mă opresc aici».
Apoi, izbucnind deodată, ca un bubuit de tuni
■«Cine are urechi de auzit să auzăl»
Tunete de aplauze şi strigăte furtunoase11 de: bravoI ridicau o sală electrizată de atîta elocinţă. Şi, gîfîind, auditorii ne uitam unii la alţii spre a ne comunica nemaipomenita mulţumire.
Această întîie întrunire a lui Fleva a fost un semnal.
Îmi aduc bine aminte că, ieşind la orele 11 de la sala Bossel, m-am dus repede la Institutul Heliade unde eram în pensiune. Cum ajung în dormitor o tusă violentă mă scutură şi scuip sînge. După un mare entuziasm o mare spaimă.
A doua zi consult doctorul care nu constată nimic anormal. Probabil, îmi spune el, că strigînd prea tare la întrunire ţi s-a rupt vreo vînă capilară în gît. Acesta era botezul sîngelui meu în politică. Se va vedea mai tîrziu că am vărsat şi altul pentru aceeaşi mare cauză.
Cu foiletonul din numărul viitor voi începe descrierea amănunţită a epocii de mari frămîntări interne cari âu provocat schimbarea fundamentală a regimului politic." (Id., ibid., nr. 11643, 21 martie 1922, p. 1—2.)
Pag. 157
* In Adeverul era reprodusă şi o fotografie urmată de explicaţia:
„Iată aici un clişeu reprezentînd patru ofiţeri din garda naţională. Iată-i cu uniformele epocii, cu figurile încadrate în favoriţii ce se purtau atunci şi cu ţinută foarte burgheză, întrucît toţi aceşti ofiţeri nu erau militari de carieră, ci numai nişte modeşti comercianţi, proprietari, funcţionari etc. aleşi prin votul oamenilor din trupă. In fotografia ce reproducem aici figurează şi un politician liberal, şef de coloare în coloarea de Negru, cunoscut pe vremuri, Veniamin Hernia." (Id., ibid., nr. 11688, 14 mai 1922, p. 1—2.)
11 In original: furioase.
m
** In ziar Bacalbaşa reproduce o altă fotografie, precedată de următoarea explicaţie:
„Mai dau şi fotografia unul alt liberal tînăr, aceea a lui Matei Smedeanu, mal tîrziu funcţionar pe la Ministerul de Finanţe. Roşu fanatic, a rămas şi acesta toată viaţa lipit de partidul liberal şi de cei doi şefi ai săi. Cînd, în 11 februarie 1866, Vodă-Cuza a fost detronat, caii de la trăsura cu care a fost transportat de la Palat au fost mînaţi de către Chiriţă, un unchi al lui Constantin Nacu, fost ministru. Alături de Chiriţă pe capră stătea şi Matei Smedeanu, cel de-al doilea vizitiu." (Id., ibid.)
Calitatea reproducerilor ne împiedică să le preluăm în ediţia de faţă.
Pag. 209
* „In anul 1876 s-a instalat, în sfîrşit, regimul liberal care trebuia nu numai să guverneze ţara timp de 12 ani, dar încă să însemneze şi o nouă eră socială şi politică.
Era, fireşte, o transformare radicală. Nimenea în lumea noastră politică nu-şi putea închipui cum că guvernul lui Ion Brătianu va avea o durată atît de lungă; împrejurările însă, mai ales împrejurările din afară, în special, războiul ruso-turc a dat acestui regim o vitalitate neaşteptată." (Id., ibid., nr. 11758, 30 iulie 1922, p. 1-2.)
** tn Adevărul, un. fragment mai mare eliminat la reproducerea tn volum:
„Conservatorii nu dezarmează. Bineînţeles — conform modei epocii — străinii, adică reprezentanţii diplomatici, sunt angajaţi în intrige. După ce se va forma cabinetul Brătianu, mai ales, regimul va fi combătut pe trei chestii: două făţişe şi una piezişă. Cele făţişe erau: antisemitismul şi ideile revoluţionare şi antidinastice ale roşilor; cea piezişă, politica aventuroasă din afară a cabinetului. Antidinasticismul era dovedit prin trecutul partidului roşu: Republica de la Ploieşti, scandalul de la sala Slătineanu, precum şi toată literatura politică de la 1869 la 1876.
Dacă Românul păstra o atitudine de decor, în schimb alte ziare, precum, mai ales, Ghimpele, Sarsailă12 etc. atacau şi ridiculizau în fiecare număr pe domnitor.
Iată cîteva probe din această literatură. Sunt documentele epocii.
In Ghimpele de la 12 februar 1872.
NU! A TA MOARTE ... (Imitaţiune)
Nu! a ta moarte nu-mi foloseşte. Nu! astă jertfă eu n-am dorit! Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte! Adică: du-te cum ai veniţi
Destule chinuri, dureri amare Şi umilinţe am suferit, Destul, căci răul va fi prea mare De nu te-1 duce cum ai venit!
12 Sarsailă, revistă satirică trisăptămînală editată de opoziţia liberală a apărut de la 8/20 aprilie la 6/18 iunie 1871, sub direcţia lui G. Dem. Teodorescu şi în tipografia lui C. A. Rosetti.
287
Ochiu-ţl de şerpe nu mai mă-nşeală El fericirea mi-a otrăvit; Schimbînd-o-n soartă tristă, fatală, Du-te, dar, du-te cum ai venit!
Ferul cel roşiu care-l apasă Mîna cruzimii p-un oslndit, Mai adinei urme nici el nu lasă. Ci du-te, ludo, cum ai venit!1*
Refrenul este subliniat în ziar.
In Ghimpele de la 9 martie 1872.
CUCUVAIA
Cucuvaia cobitoare S-a pus pe Palat, Şi etntarea-i cobitoare Strigă ne-ncetat:
«Rău de ţara care-şi pune tn cap p-un străin! Căci străinul ii răpune Frumosu-i destin!
[Inimioara i-o sfărâmă Prin feluri d-oţii Şi legea jos t-o dărâmă Chiar prin ai săi i fii.]
Străin pus-aţi domn In ţară Pentru românism! Poftiţi! ...vă Urăşte iară
Către despotism!
Toate javrele golane El Ie-a pricopsit Dîndu-le de ros ciolane De cum a venit!
Insă... termenul soseşte E apropiat
Şi tronul se despărţeşte De ăst blestemat!
Străinul, v-o spui eu, pică Căci e de nimic Şi de lege n-are frică Ca orice calic.
11 JVu.' a ta moarte (Imitaţiune), Ghimpele, an. XIII, nr. 3, 13 februarie 1872, p. 3.
288
[Cînd se vede deodată Cum nu a gtndit: Stăpîn p-o ţară bogată Pentru jăfuit!]
Unire numai să fie Români între voi Şi veţi scăpa de hoţie Şi chiar de Nemţoi!»
Cucuvaia cobitoare S-a pus pe Palat Şi cîntarea-i bocitoare Strigă ne-ncetat:
«Oh!... ţara e zbuciumată De un hoţ străin De o liftă leşinată Slugă la Berlin!
Săriţi, dar, români cu toţii De el s-o scăpaţi Căci, într-altfel, pradă morţii Singuri voi o daţi!1*
Pentru publicarea acestor versuri girantul ziarului a stat în prevenţie 2 luni şi 5 zile.
Din Ghimpele de la 20 martie 1872:
... Am zis Neamţului să tacă
Boroboaţe să nu facă
Ci berea să-şi bea!
Şi să-şi vază de slănină
Dacă halba-i este plină,
De are lulea!... .
14 Poezia — scrisă de Constantin Cristescu (Cocris), funcţionar de stat (v. Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 168) — a apărut (fără semnătură) în Ghimpele din noiembrie 1871; ca urmare a aluziilor străvezii la adresa domnitorului, autorităţile au dispus arestarea girantului responsabil al revistei, Eftimie Ionescu. Acesta a fost judeoat In martie 1872 şi achitat de juraţi în cadrul unui proces In care au pledat cauza apărării cunoscuţii avocaţii liberali: Pantazi Ghica, N. Fleva, Tache Giani ş.a. Poezia a fost reprodusă de Bacalbaşa după textul publicat în reluare de Ghimpele (an. XIII, nr. 6, 19 martie 1872, p. 3) şi precedat de următoarea notă redacţională: „Iată mana cea mare pentru care girantele acestui ziar şezu 2 luni şi 5 zile la proslăviţil Văcăreşti, fir-ar de capul puterii asemenea proslăviri!" In redacţia Ghimpelui lucra acum (din 1870), tînărul liberal G. Dem. Teodorescu (n. 1849), viitor ministru şi, totodată, autor al colecţiei de folclor Poezii populare române, din 1885, venit aici de la Românul, pentru a întări redacţia revistei satirice care participa cu vigoare la campania anti-conservatoare şi antidinastică iniţiată de liberalii radicali; unele dintre poeziile nesemnate din Ghimpele (printre care şi acelea citate de Bacalbaşa) ar putea să-} aparţină acestuia.
289
tată-l azi tare ca fierul Şi ciocoiul şi boierul Temenele-i fac! Iar el se-ngraşă şi creşte Tot ce Bismarck porunceşte Lui îi e pe plac!
Am zis Neamţului să fie
Om onest, de omenie,
Demn şi iscusit!
Să mai asculte poporul
Căci el — nătingul şi chiorul —
El Z-o înţolit!.. .ls
Din Telegraful de la 1872:
DU-TE, DU-TEI
Frunză verde de secară,
Dragă băietele!
Du-te mai curind din ţară,
Dragă băietele!
tn drum de te-t poticni
Braga bileţele!
Are cin'te potcovi
Dragă băietele! etc, ete.u
Din Ghimpele de la 30 aprilie 18721
PAPARUDELE
Joacă tare paparudă, C-azi măselele se udă! Sări frumos, ceva mai tare, C-ai să iei iar pe spinare! Iar voi pungaşi Şi mart bitaşi 'Nolţl toroipanele Că vin alegerile.
Paparudele I
Di hm, paparudele, Iacă vin şi bandele Ca să-nmoaie oasele Să strămute fălcile
Paparudele!
Inc-o dată mototoală Joacă Contului cu fală Şl cu dichis şt nurliu Boierului Catargiu!
14 Fragmente din poezia al cărui titlu e notat prin patru semne de exclamaţie: apărută în Ghimpele, an. XIII, nr. 7, 26 martie 1872, p. 1—2.
*• Poezia Du-te, du-te (Ctntec popular), reprodusă din Telegraful, a apărut în Ghimpele, an. XIII, nr. 11, 16 aprilie 1872, p. 3.
290
Iar vot clocot Şi vechi şi noi Cătaţi-vă pungile Şi plătiţi bacşişele!
Paparudele!
Di ha, paparudele, C-a-nceput snopelile, Pumnii, tîrnuielile Să ţie uliţele...
Paparudele!
Bate-n palme, zi din gură De vrei să-ţi pice-n gură Ţigări de la Gospodin Şi zgripţori de la Berlin! Iar voi lachei Seci şi mişel, Împletiţi cununele Să-ncoronaţi cadrele!
Paparudele!
Di ha, paparudele Că chiar blzdadelile Au încălţat cizmele Şi bat mahalalele...
Paparudele!
CI mai joacă, deodată, Că puterea nu-l plouată Ci e curat nedormită Şi de juraţi răfuită ... Iar voi, slujbaşi Calici şi laşi, Strtngeţi-t proptelile Să nu-şi Vase buzele,
Paparudele! Dl ha, paparudele! Nemţii fac hoţiile Ciocoii iau dările Conţii-şi rup pingelile!
Paparudele!17 etc, etc.
Din Ghimpele de la 28 mai:
JOCUL MINCEI AL
MARELUI PRUSAC16
N-o mai reproduc, dar titlul spune destul. Tot din Ghimpele:
" Paparudele, Ghimpele, an. XIII, nr. 11, 30 aprilie 1872, p. 2—3.
18 Jocul mincei al marelui prusac, Ghimpele, an. XIII, nr. 15, 28 mal 1872, p. 1—2, din care reproducem totuşi prima strofă: „Ia hai la joc, măi române, / Ca să-ţi treacă de necaz ... / Mincea-Constituţlune / O bat ciocoii cu haz!"
291
IERI ŞI AZI Dedicaţiune unei statuie
Cînd fuseşi adusă-n ţară Totul părea primăvară Ş-auzeai voci româneşti:
— Să trăieşti!
— Să trăieşti!
Dar vîntul pe cer se-ntinse Negura ţara coprinse Ş-o cobe jeleşte azi:
— O să cazi!
— O să cazi!
Ieri cînd era sita nouă Vedeai că pe cap îţi plouă Binecuvtntări cereşti:
— Să trăieşti!
— Să trăieşti I
Dar... o secetă turbată
Lăsă ţara leşinată
Şi poporu-ţi strigă azi:
— O să cazil
— O să cazi!
Flori, cunune şi odoare,
Semne recunoscătoare
îţi dau, ieri, mîini fecioreşti:
— Să trăieşti!
— Să trăieşti!
Ură şi dispreţuire Dezgust ş-amară către Iată ce ţi se dă azi! r— O să cazi!
— O să cazi!
Ieri trecea din gură-n gură Ca o tainică murmură De acorduri îngereşti:
— Să trăieşti!
— Să trăieşti!
Insă... un vînt din pustie C-o teribilă urgie Urlă şi mugeşte azi:
— O să cazi!
— O să cazi!18
18 Ieri si azi, Dedicaţiune unei statuie, Ghimpele, a». XIII, nr. 17, 1J lunje 1872, p. î.
292
CUM CINTA NEAMŢUB IN ROMÂNIA
Chind la min, aiş fenit, Avut bondoloni zdrimt Şi uşor te me lua vînt,
O ia, muter ia!
O ia, fater ia!
Tar cum io zlanin mungat La min for mult ingraşat Şi bondolonii zghimbat.
O ia, muter ia!
O ia, fater ia!...
Romun es pun nimic sis Ce io fagut la ei ris; Valahai eş baradis!
Io impogăţit
Cum nici nu ghintit!
Ioan P. Bancov*
Bl» Telegraful)
GASPAR-VODA
Ţara geme de durere Şl tu, Prinţe, al uitat, Ductnd timpul tn plăcere, Pe poporul împilat!...
Gaspar, Gaspar te deşteaptă Vezi poporu-i subjugat, Timpul fuge, nu aşteaptă Mîine el e răsculat!
Şi din munte pînă-n mare Toţi, ca unul, vom striga: Fugi, te du peste hotare Nu te vrem, măria-ta!2*
Mă opresc aici.
Aceasta era literatura politică a opoziţiunii liberale, acesta era trecutul partidului roşu pe care-1 reînvie acum conservatorii pentru a face cu neputinţă un guvern cu Ion Brătianu In frunte.
De altfel conservatorii, cari îşi dădeau seama că coaliţia de la Mazar-paşa, ca toate coaliţiile de altfel, va trebui să se destrame, propagau în toate cercurile cum că liberalii nu vor guverna.
28 Ioan P. Bancov, Cum ctntă neamţul in România, Ghimpele, an. XIII, nr. 36, 22 octombrie 1872, p. 3 (poezia are în total şase strofe);
21 Poezia Gaşpar-Vodă. Surd la vocea adevărului, semnată M.C., reprodusă din Telegraful, a apărut în Ghimpele, an. XIII, nr. 38, 5 noiembrie 1872, p. 3 (are ta total zece strofe).
2n
Petrache Carp a făcut chiar un rămăşag a doua zi după formarea ministerului Brătianu: a înscris în carnetul unui prieten cum că acel minister nu va sta la cîrmă decît cel mult 12 săptămmi. Şi, se ştie că a stat 12 ani.
La 2 iulie s.n.22 Serbia a declarat război Turciei. Două armate sîrbe au trecut pe teritoriul turcesc. Generalul rus Cernaieff, debarcînd în Turcia a adresat o proclamaţie către popoarele din Peninsula Balcanică. Proclamaţia începe cu cuvintele: „Cu ochii îndreptaţi spre cer trec In ţara voastră ca să vă scap de jugul barbarilor" ... Generalul Cernaieff va lua comanda armatei sîrbeşti.
Nicolae Blaremberg este ales raportor al Mesagiulul în Cameră.
La Teatrul Naţional s-a jucat piesa Millo mort, Millo viu de către marele artist Millo în beneficiul său.
Iată explicaţia acestei piese. Millo fiind serios bolnav, ziarele i-au anunţat moartea, dar Millo s-a însănătoşit. După ce a citit necrologurile din gazete a scris piesa Millo mort, Millo viu.2*
La 1 august stil nou turcii au luat ofensiva contra sîrbilor şi au pătruns. în Serbia. Muntenegrenii au fost bătuţi lîngă Antivari.
Manolache Costache simţind că este numai tolerat de Cameră s-a retras de la cîrmă. Ion Brătianu a luat puterea.
Am spus că Manolache Costache Epureanu, deşi era şef al guvernului, n-a putut introduce în Cameră decît unul sau doi partizani.
Om foarte de treabă, Epureanu a făcut alegeri libere şi curate, dar rezultatul a fost că nu s-a putut menţine la guvern.
Văzînd izolarea în care se afla şi puţina autoritate de care se bucura, a luat hotărîrea să se retragă. La începutul unei şedinţe a cerut cuvîntul şi a spus: -«Simi-ţindu-mă orfan în această Cameră care s-a ales sub preşedinţia mea, mă simt dator să demisionez».
Epureanu a fost un leal tovarăş de luptă care a contribuit mult la căderea lui Lascăr Catargiu.
Noul minister era astfel compus: I. Brătianu, preşedinte şl Finanţele, G. Vernescu — Internele, N. Ionescu — Externele, D. Sturdza — Lucrările Publice, Gh. Chlţu — Instrucţia, coL Slăniceanu — Războiul, Eugen Stătescu — Justiţia.
Războiul turco-sîrb-muntenegrean urmează crîncen. Turcii sunt victorioşi aproape pretutindeni. Sîrbii încep să fugă disperaţi în România. In şedinţa Camerei de la 29 iulie Camera votează un credit de 10 mii lei pentru refugiaţii din Serbia.11
22 La 18/30 iunie 1876.
a In primăvara anului 1876 Matei Millo aflat, ca de obicei, în jenă financiară a lansat zvonul că ar fi murit; în aceste condiţii, i s-a aprobat un ajutor de înmormîntare pe care s-a prezentat personal să-1 ridice, adresîndu-se astfel funcţionarului uimit care urma să-i achite suma de 2 000 de lei: „Vasăzică, ca să mă îngropaţi îmi daţi bani, dar ca să trăiesc, nu. Apoi, amicul meu, treabă-i asta?" Pornind de la această întîmplare marele actor a scris farsa Millo mort, Millo viu, datată pe manuscris: 29 aprilie 1876 şi reprezentată în acelaşi an, la 8/20 iulie (Ioan Massoff, Matei Millo şi timpul său, Bucureşti, [1940], p. 274), In cadrul unul spectacol de teatru, poezie şi muzică (cu participarea şi a lui I. D. Ionescu, acesta interpretînd cupletul Paraponisitul din ziua de azi) (v. şi Millo a înviat, TEL., an. VI, 8 iulie 1876. p. 2).
24 In şedinţa Camerei din 29 iulie/10 august 1876 a fost aprobat cu unanimitate de voturi (62) un proiect de lege prezentat de Pantazi Ghica în calitate de raportor al comitetului de delegaţi ai secţiunilor prin care se deschidea Ministerului de Interne „un credit extraordinar de la 10 [mii] pînă la 20 000 lei... spre
294
In bătălia cea mare de la Kunajevatz slrbii au pierdut 400 morţi şi [neclar în ziar] răniţi. Generalul Cernaieff a comandat centrul, dar generalul Horvatovic în loc să apere oraşul Kunajevatz s-a retras la Klisura, iar generalul Leajanin n-a participat la luptă.
Evenimentele se precipită, merg cu paşi grăbiţi către războiul ruso-turc." (Id., ibid., nr. 11731, 3 iulie 1922, p. 1—2.)
Unele informaţii din partea finală « acestui text au fost reluate tn volum, in formă mai concentrată sau mai extinsă: rămăşagul lui P. P. Carp (p. 208), demisia lui Manolache Costache Epureanu (p. 207).
Pag. 263
* „I. D. Ionescu a fost mai fericit, căci, la un moment dat, în timpul războiului de la 1877 ajunsese un om bogat In vremea aceea casele de bancă nu aveau dezvoltarea de astăzi, iar oamenii îşi plasau economiile pe la cîţiva bogătaşi cunoscuţi cari se numeau bancheri. Unul din aceştia, un bulgar anume Christu..., care deţinea numeroase economii ale particularilor, dădu un faliment răsunător. Tot pe atunci avea notorietate în Bucureşti un restaurator, anume Stavri, care ţinea restaurantul şi grădina din dosul Pasagiului român, pe strada Cîmpineanu, mai tîrziu, pe rînd: Georgescu, Alcazar, Cosman, Gunther etc. Grădinile Stavri şi Raşca erau cele două grădini aristocratice de vară. Stavri, bulgar şi el, îşi depusese tot ce agonisise la banca lui... şi cînd acesta dădu faliment, I. D. Ionescu îl luă în primire cu versurile satirice următoare s
Cu gologanul un biet birtaş Abia-şi făcuse capitălaş, Dar Dedu Christea compatriot Capitălăşul i-l păpă tot."2i
(Id., ibid., an. XXXIV, nr. 11573, 25 decembrie 1921, p. 1—2.) ** „Războiul a dat repede o nouă viaţă Bucureştilor.
Viaţa politică a încetat cu totul, iar toată preocuparea este îndreptată înspre marele eveniment istoric: intrarea în război a oştirilor române.
Ziarul Românul scrie un articol în care pune în vedere faptul că, după secole de robire, Principatele Române pot, în sfîrşit, să se manifeste din nou în faţa omenirii ca stat de sine stătător, capabil pentru jertfa cea mare.
Cum intenţia mea nu este să fac istoricul războiului, ci numai să dau impresiile mele asupra fizionomiei Capitalei, fireşte că nu voi urmări, pas cu pas, ope-
a da ajutoare familiilor sărace care, din cauza rezbelului turco-sîrb trec peste Dunăre şi caută un refugiu pe teritoriul român" (Adunarea Deputaţilor. Sesiunea extraordinară. Şedinţa de la 29 iulie 1876, MOF., nr. 189, 26 august/7 septembrie 1876,
p. 4758).
25 Versurile, făcînd parte din cupletul-parodie Gîndul meu la tine zboară sînt amintite, cu mici deosebiri, de fratele lui Const. Bacalbaşa, I. C. Bacalbaşa, într-un articol scris cu prilejul morţii lui I. D. Ionescu (Ion C. Bacalbaşa, I. D. Ionescu, Ileana, an. I, nr. 2, septembrie 1900, p. 29, In care aflăm şi o succintă caracterizare a celebrului actor, importantă pentru definirea stilului său de interpretare! „... Era cîntăreţul tip al canţonetei. Simpatic, cu o înfăţişare impozantă, elegant şi zvelt — deşi era gras —, poseda o mască mobilă capabilă să înfăţişeze cele mai fine nuanţe; gesturile şi mişcările măsurate, ajutînd admirabil la vivificarea ideilor, niciodată triviale. Vocea-i, deşi nu era mare, era destul de puternică — puţin cam tremurată — şi bine timbrată. Dicţiune bună. De obicei apărea în frac..." — p. 27).
291
raţiile militare şi nici nu voi căuta să dau ştiri veridice asupra celor petrecute ta cîmpiile Bulgariei.
Bucureştii încep să aibă o înfăţişare nouă.
Pe vremea aceea oraşul acesta avea o înfăţişare cu mult mai simplă, cu mult mai românească şi cu mult mai cinstită. Era încă vechiul Bucureşti despre care s-a scrisi
Dîmboviţa, apă dulce Cine-o bea nu se mai duce!28
Viaţa ieftină, moravurile cu mult mai simple, era mai multă ruşine, mai multă bunăcuviinţă şi cu mult mai multă probitate în toate..
Războiul umple Capitala de o numeroasă lume de ziarişti străini, de oameni de afaceri, de ofiţeri ruşi.
In scurtă vreme numărul femeilor cu Viaţă liberă se înmulţeşte. Cele mai curăţele servitoare şi cele mai drăgălaşe lucrătoare îşi părăsesc serviciile şi atelierele şi devin femei întreţinute ale ofiţerilor ruşi. Multe din ele dispar din Bucureşti spre a se reîntoarce mai tîrziu pline de ruble, de toalete, de bijuterii.
Două ziare noi apar.
Pînă atunci cele două ziare care erau mai mult citite erau: Românul, organul lui C. A. Rosetti şi Telegraful, cel dintîi ziar de tiraj (?) care trăgea vreo 3 000 pînă la 4 000 foi zilnic. Amîndouă erau ziare liberale. La 15 mai 1877 apare România liberă, organ independent, avînd ca director pe D. A. Laurian, profesor de filozofie la Liceul Sf. Sava, iar prim-redactor pe Ştefan Michăilescu, profesor la un alt liceu din Capitală.
în scurtă vreme acest ziar, foarte bine scris, unde au debutat, rînd pe rînd, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă etc. şi-a căpătat un mare credit. Era întîiul organ politic scris într-o limbă literară curată, cu ortografie fonetică preconizată de Titu Maiorescu şi, deocamdată, realmente, independent. Mai tîrziu a urmat inspiraţiile lui Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe.27
Cu intrarea în război a României cabinetul fu remaniat: Nicolae Ionescu fiind socotit insuficient la departamentul Externelor, acest portofoliu fu încredinţat lui Kogălniceanu. La Finanţe fu adus Dimitrie Sturdza, iar portofoliul Războiului fu luat de Ion Brătianu în persoană.28 Prefect al poliţiei era Costache Ciocîrlan, un
26 Refrenul poeziei Dîmboviţa de Enrich Winterhalder (1808—1889), austriac de origine, prieten şi colaborator al lui C. A. Rosetti, autor al unui unic volum de versuri: Flori de scaieţi culese pe malul Dîmboviţei (1846), cuprinzînd şi poezia amintită. Versurile citate de Bacalbaşa au la bază o zicală populară, consemnată pentru prima oară în 1785 (Giurescu, Istoria Bucureştilor, p. 15).
27 Ziarul România liberă a apărut, la început, ca organ de presă al lui Mihail Kogălniceanu, devenind curînd, după 1881, oficios Junimist. Era, cum am mai menţionat în notele subliniare precedente, unul dintre jurnalele politice de o remarcabilă ţinută intelectuală, poate cel mai bun din epocă. Dintre scriitorii citaţi de Bacalbaşa, numai Delavrancea a debutat aici (cu poezia patriotică: Stanţe... la 9/21 iunie 1877), dar atît el cît şi Duiliu Zamfirescu şi Vlahuţă au colaborat intens la gazeta lui D. A. Laurian, lucrînd chiar In redacţia acesteia, un număr diferit de ani, pînă prin 1884; literatura publicată de ei aici (precum şi de Caragiale în 1877—1878 şi de alţii), a contribuit, desigur, la crearea şi consolidarea prestigiului României libere.
28 Precizările lui Bacalbaşa sînt, în parte, inexacte. Mihail Kogălniceanu a devenit ministru de Externe la 3/15 aprilie 1877; în perioada războiului D. A. Sturdza nu a fost ministru de Finanţe, ci I. C. Brătianu (ad-interim), urmat apoi, ca titular, de Ion Câmpineanu; I. C. Brătianu a devenit ad-interim la Război Ia 20 august/l septembrie 1877.
296
devotat liberal, dar nu cunoştea limba franceză. în locul său fu numit maiorul Radu Mihai, prefectul de Brăila, care a stat ani îndelungaţi în capul poliţiei Capitalei. Se simte ploaia rublelor ruseşti asupra pieţei. Nefiind destul numerar în circulaţie pentru nevoile războiului, guvernul a emis întîia hîrtie monedă numită bilet ipotecar avînd drept garanţie domeniile Statului. Rubla rusească de argint năpădeşte Capitala şi ţara, dîndu-se cursul legal de 4 lei, dacă nu mă înşel. ,
O frumoasă şi tînără debutantă în teatru iese repede la suprafaţă ca favorita unui general rus din administraţie. Răsturnată într-un landou luxos, tras de doi cai de mare preţ, pe capră un vizitiu în livrea scînteietoare de argintărie, viitoarea societară a Teatrului Naţional străbătea în fiecare zi Podul Mogoşoaiei (de la 1878 Calea Victoriei) spre a se duce să se arate la Şosea. Pe tot parcursul planturoasa ei frumuseţe blondă stîrneşte exclamaţii de admiraţie.
Teatrul de vară, cel mai căutat — unicul teatru de vară — este grădina Union-Suisse. Popicăria unei Societăţi elveţiene este instalată într-o căsuţă scundă, avînd şi-o oarecare grădină In faţă, pe locul ocupat astăzi, în strada Cîmpineanu, de Hotelul Simplon. La stradă este un şir lung de încăperi, iar în colţul stradelor Cîmpineanu şi Sf. Ionică o băcănie foarte cercetată, băcănia Sălcianu.
Acest teatru este dirijat de cîntăreţul la modă, popularul I. D. Ionescu. I. D. Ionescu a cunoscut şi celebritatea şi averea. Cupletele lui scrise de Pantazi Ghica, avocatul Ion Moşoiu, tatăl literatului Alfred Moşoiu şi alţii erau în toate gurile. Pe vremea aceea, precum am mai spus-d în acest scurt istoric, exista cîntăreţul actualităţii, ceea ce ne lipseşte astăzi. Nici unul dintre interpreţii noştri de talent nu s-au gîndit să suprime această lipsă.
La Union-Suisse făcea furori şi o cîntăreaţă franceză anume Fanelly29 care plăcea mult ministrului de Externe rus Gorciakof30.
Iată o anecdotă care circula pe atunci cu privire la această cîntăreaţă şi la fostul ministru de finanţe Dimitrie Sturdza.
în cabinetul lui Ion Brătianu erau doi miniştri cari nu se potriveau deloc în privinţa felului de a privi viaţa. Mihail Kogălniceanu era omul vesel căruia îij plăceau toate plăcerile existenţei, iar Dimitrie Sturdza era un puritan din cea mai extremistă specie.
Intr-o seară se puse la cale o mică farsă pe socoteala conului Mitiţă Sturdza. Prinţul Gorciakof dedea un prînz la care erau invitaţi, pe lîngă cei mai înalţi demnitari şi ofiţeri ruşi, şl doi miniştri români, Kogălniceanu şi Sturdza. Prînzul a decurs după toate legile solemne ale etichetei, dar la şampanie uşa se deschide şi cîntăreaţă Fanelly apare în cel mai decoltat decolteu. Aplauzele şi vivaturile izbucniră, iar Fanelly, învîrtindu-se nebunatic, începu să cînte una dintre cele mai uşoare canţonete al uşorului ei repertoriu. Apoi, luînd un pahar de şampanie, se repede la Conul Mitiţă, i se aşează pe genunchi, îl prinde de gît şi îl săruta.
în aclamaţiile unanime bietul Dimitrie Sturdza s-a făcut roşu ca un rac, a început să se zbată spre a-şi libera genunchii, pe cînd prinţul Gorciakof îşi ţinea pîntecele de rîs, iar Kogălniceanu exulta. Dau această anecdotă aşa cum circula pe atunci în toate cercurile.
La Union-Suisse se refuzau In toate serile 3—400 de persoane. Tot Bucu-reştiul alerga acolo. Scaunele erau ocupate pînă în stradă; bineînţeles, cei de la periferie nu mai vedeau nimic din ceea ce se petrecea pe scenă. Aveau numai mîngîierea că au putut găsi un loc la Union,
29 în Adevărul: Forelli. „In Cronica de duminica trecută din greşală de tipar numele cîntăreţei franceze Fanelly a fost tipărit Forelli'* (Constantin Bacalbaşa, Ibid., an. XXXV, nr. 11772, 13 august 1922, p. 2).
*° Aleksandr Mihailovici Gorceakov era cancelar al Imperiului şi ministru de Externe (1856—1882).
297
După sfîrşitul reprezentaţiei In toate serile un lung şir de trăsuri lungeau Podul Mogoşoaiei pînă la Herăstrăul vechi. Aceasta era grădina la modă unde se petreceau toate chefurile cele mari ale bucureştenilor.
In capul convoiului era I. D. Ionescu cu amanta lui, apoi în celelalte 4—5 trăsuri toţi prietenii (?) de vreme bună ai artistului, cari beau şl mîncau pe soco)-teala lui. In fiecare noapte Ionescu cheltuia la Herăstrău 3—400 de lei, sumă enormă pentru vremea aceea.
Rezultatul a fost că acest artist, care putea rămîne un om bogat de pe urma unei neaşteptate epoci de succes, a murit sărac şi a fost îngropat cu talerul.
Cele dintîi succese ale armatei române produc o mare însufleţire în Bucureşti. De cum au trecut regimentele române Dunărea, fuga oştirilor ruseşti fu oprită. Baia în Dunăre le fu cruţată. Armata română toi cap cu prinţul Carol merg către Plevna şi iau parte la asediul Plevnei, iar marele general turc Osman-paşa este încercuit şi asediat!
Ion Brătianu desfăşoară o activitate febrilă în capul Ministerului de Război. Totul era de făcut. Din toate unghiurile ţării încep să sosească proviziile de gură; mai tîrziu cojoacele şi cellalt echipament de iarnă.
In capul serviciului sanitar avem norocul să avem un om superior şi cu o mare autoritate. Acesta e generalul Carol Davila. De o activitate fără seamăn şi cu o inteligenţă pătrunzătoare, afară de asta cunoscîndu-şi bine meseria, generalul Davila a făcut ca serviciile sanitare să funcţioneze cu toată mulţumirea în marginea mijloacelor de care dispunea.
Vestea bătăliilor de la Griviţa soseşte. Capitala e în fierbere. Se află despre căderea căpitanului de vînători Bogdan — o figură foarte cunoscută a Bucureştilor — în fruntea trupelor pe care le îndemna la atac. Se află cum maiorul Şonţu a căzut rănit în fruntea batalionului său. Se află cum căpitanul Valter Mărăcineanu, în fruntea dorobanţilor, a fost unul dintre cei dintîi care a pus piciorul în reduta Griviţa, unde a căzut sub gloanţele turcilor. Moartea căpitanului este poetizată în gravuri speciale. Valter Mărăcineanu e reprezentat cu un drapel în mînă, în fruntea soldaţilor, urcîndu-se pe parapetul redutei la asalt.
Un curent nou de aer sănătos străbate Bucureştii. Un suflet românesc nou este în pregătire..." (Id., ibid., nr. 11765, 6 august 1922, p. 1—2.)
Cele mai multe din relatările din 'paragrafele de mai sus au fost reluate de Bacalbaşa, cu modificări, în paginile precedente ale volumului.
Pag. 264
* „La 2 iunie 1877 apare în Bucureşti cel dintîi ziar cotidian francez L'Orient, sub direcţia şi In proprietatea unui francez venit de curînd In ţară, anume Emile Galii. Girantul răspunzător al acestui organ este Alexandru Ciurcu. Pentru Întîia oară apare în presa română rubrica „Informaţrunilor" la pagina a IH-a, care devine astfel pagina cea mai importantă a ziarului românesc pentru un lung şir de ani în viitor.lPeste 2 luni şi jumătate mai tîrziu, la 26 august, apare un alt ziar cotidian romârl Naţiunea română şi tot sub direcţia unui francez, Frederic Dame. Acest ziar trebuia să înceteze în mod grabnic şi sub presiunea opiniunei pfublice în luna noiembrie acelaşi an." (Id., ibid., nr. 11772, 13 august 1922, p. 1—2.)
298
Pag. 271
* „La 15 noiembrie se deschide Parlamentul printr-un mesagiu al Tronului pe care-1 citeşte Ion Brătianu, deoarece principele Carol este peste Dunăre în capul armatei. Mesagiul este scris In stilul cronicarilor, place mult şi face o adîncă impresiune. Scena este emoţionantă şi mişcătoare. Ion Brătianu, cînd citeşte rîndjurile din mesagiu în care se vorbea despre vitejia armatei române şi reînvierea vechilor virtuţi ale neamului, este podidit de lacrămi. Nemaiputînd continua trece mesagiul lui Kogălniceanu care, după cîteva rînduri, este silit să se oprească la rîndul său înecat de emoţiune. Citirea mesagiului este sfîrşită de Gheorghe Chiţu, ministrul Instrucţiunii." 31 (Id., ibid.)
Pag. 273 •
* „Plevna internă.
Aceste cuvinte sibilice pentriu unii erau destul de înţeles pentru alţii... Rosetti era democratul ireductibil care, deşi se plecase în faţa evenimentelor şl puf sese surdină ideilor sale democratice, revenea acum la asalt. Rosetti cerea ca ţara şi instituţiile sale să fie democratizate. Bineînţeles, din vorbele lui Rosetti nu se desprinde nimic precis, reformele pe care le revendică nu erau deloc formulate, însă se ştia că, în linii mari, Rosetti era partizanul reformei agrare şi a legii electorale. Rosetti cerea desfiinţarea legii cu 4 colegii şi adoptarea colegiului unic. In faţa Iui Rosetti sta Ion Brătianu, susţinut de toţi marii proprietari din partid, şi chiar de elementele conservatoare din afară de partid care, în faţa primejdiei rosettiste primeau să prelungească atotputernicia lui Ion Brătianu. Una din tainele întăririi lui Brătianu şi a regimului său a stat în această rivalitate şi în teama conservatorilor ca Rosetti să nu birue pe Brătianu." (Id., ibid., nr. 11779, 20 august 1922, p. 1—2.) .
Pag. 276
* Reproducem — din Adeverul — versiunea primară, mai detaliată, a furtului „Cloştii cu puii de aur":
31 Corpurile legiuitoare s-au deschis în 1877, ca în fiecare an, în sesiune ordinară la 15/27 noiembrie; mesajul şefului statului, alcătuit probabil de M. Kogălniceanu, cuprindea într-adevăr fraze emoţionante referitoare la proclamarea independenţei României şf la vitejia ostaşilor români peste Dunăre: „In faţa rezbelului ce ne-a fost făcut Înalta Poartă, d-voastră, în sesiunea din aprilie, aţi declarat rupte legămintele noastre cu Imperiul otoman, aţi rostit sus şi tare că de acum înainte Ţara noastră este de sine stătătoarei Independenţa României, proclamată de d-voastră, soldaţii noştri au afirmat-o pe cîmpurile de bătaie din Bulgaria... Ei, prin vitejia lor, au îmbogăţit analele noastre militare, înscriind pe paginile acestora humele luptelor de la Rahova şi de la Griviţa, alăturea cu numele glorioaselor bătălii de la Racova şi de la Călugărend. . Noi am avut multe şi scumpe pierderi. Eroii, cari cu sîngele lor au dat botezul drapelelor române, cari cu viaţa lor au asigurat viaţa României, lasă un nume neuitat în inimile noastre, un nume scris cu litere neşterse în istoria renaşterii noastre naţipnalel... Timpul tutelei străine, timpul vasalităţii a trecut dară şi România este şi va şti a fi o ţară liberă, o ţară de sine stătătoare!" (MOF., nr. 256, 15/27 noiembrie 1877, p. 6455—6456). Mesajul era semnat de principele Carol, precum şi de membrii guvernului liberal: I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de Interne şi ad-interim la „Rezbel", M. Kogălniceanu, ministru de Externe; G. Chiţu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice; I. Câmpineanu, ministru de Finanţe; Eugen Stătescu, ministru de Justiţie; P. S. Aurelian, ministrul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice.
299
„Suspend pentru numărul acesta şirul evenimentelor, spre a povesti, într-un capitol special, un număr de crime celebre — furturi, tîlhării şi omoruri — făptuite între anii 1876 şi 1890.
Un furt care a făcut mult zgomot la vremea lui a fost furarea Cloştii cu pui din Muzeul Naţional.
Totul s-a petrecut în iarna anului 1877 pe timpul războiului ruso-turco-român.
Intr-o dimineaţă gardianul de serviciu venind în sala în care se afla vestita Cloşcă cu pui vede cu surprindere o grămadă de moloz pe scîndfuri. Ridică capul şi mai vede o gaură în tavan. După aceea constată că Cloşca cu pui a dispărut din galantarul ei.
Cînd vestea se răspîndi în Bucureşti îşi poate închipui oricine emoţiunea generală.
Peste cîteva zile poliţia descoperi pe autorul îndrăzneţului, dar, mai cu seamă, al fantasticului furt.
Autorul era un tînăr, anume Pantazescu, o fire de visător anormal, un artist în felul său, care şi-a pus în cap să fure Cloşca cu pui de la Muzeu.
Bineînţeles că de pe urma unui asemenea furt nu era de realizat vreun mare, cîştig, întmicît acele obiecte de artă nu ar fi putut găsi cumpărători în ţară, lovitura era datorită mai mult fanteziei omului care vrea să facă să se vorbească de dînsul ca de un celebru hoţ.
Iată, după versiunile epocii, cum a fost săvîrşit furtul.
Sala în care se afla Cloşca cu pui era situată sub una din sălile cancelariei Senatului. Fiindcă furtjul a fost săvîrşit în timpul sesiunii parlamentare, Pantazescu s-a strecurat de cu ziua în acea sală şi s-a ascuns. După ce s-a înnoptat şi' orice mişcare a încetat s-a pus pe lucru.
Cu oarecare instrumente pe care şi le procurase: o daltă, un mic fierăstrău, un burghiu şi Şun cleşte, a tăiat podeaua, pe un spaţiu cît să treacă corpul unui om, apoi cu burghiul a făcut în tavan o gaură subţire atît cît să poată trece prin ea o umbrelă închisă. După ce umbrela a trecut toată dincolo, Pantazescu a deschis-o şi a început să dărîme tavanul. Această operaţie era necesară pentru ca bucăţile de moloz să cadă în umbrelă şi să nu cadă pe scîndurile camerei de dedesubt unde zgomotul ar fi atras, fireşte, atenţiunea sentinelei care făcea de pază pe galeria pe care dădeau ferestrele acelei camere.
pantazescu, pe lîngă alte însuşiri, avea şi pe aceea de a fi un foarte bun gimnastic. A lăsat jos o frînghie, pe care o adusese înfăşurată în jurul trupului, a legat-q sus de p masă şi ş-a lăsat în vid.
Pantalonii şi i-a legat jos c?u sfori transformîndu-i în doi saci. In sacii aceştia a introdus obiectele furate din vitrina Muzeului, apoi a luat din nou calea aeriană ridieîndu-se pe frînghie şi din sala de sus s-a furişat a,doua zi de dimineaţă afară. '
Furtul a fost repede descoperit din cauza unei imprudenţe a lui Pantazescu care era un novice în arta de a fura.
A stat la Cozia tot timpul cît şi-a făcut osînda, unde dobîndişe o oarecare celebritate prin simţul său artistic. în scurtă vreme ajunsese la o mare îndemînare ca sculptor, făcea bastoane, rame pentru tablouri, tăietoare de hîrtie, brăţări, inele, sfeşnice etc, etc. .■■:<■■:
Artist cum era avea'multă fantezie şi era foarte vorbăreţ. Din mania de a se lăuda sau din alt motiv, spusese, pentru ca toţi să-1 audă, cum că are sume însemnate de bani ascunse în locuri pe care numai el le cunoaşte. Apoi vorbea şi despre planurile lui viitoare, de îndată ce se va elibera.
Intr-o zi se răspîrideşte vorba că Pantazescu, evadînd de la Cozia, a fost ucis de o santinelă. In acelaşi timp s-a răspîndit şi zvonul că Pantazescu a fost, în realitate, asasinat.
300
In adevăr, evadarea lui Pantazescu era o absurditate întrucît el nu mai avea decît foarte puţine zile de stat în temniţă pînă ce să-şi sfîrşească termenul. Pentru care folos ar fi încercat o evadare?
Bineînţeles, ancheta oficială a conchis la o evadare, oricît de absurdă era versiunea, însă faptele cît şi convingerea' generală a fost că Pantazescu fusese asasinat din ordin superior.
Asupra acestui asasinat au circulat două versiuni.
întîia: Pantazescu, atît prin furtul de la Muzeu, cît mai ales prin dibăciile dovedite cît timp a stat la Cozia, dar mai mult prin afişarea unor mari proiecte de viitor, dăduse de gîndit autorităţilor. Acestea şi-au zis că, de îndată ce Pantazescu va ieşi din temniţă, va da de lucru la toate poliţiile prin isprăvile sale. Şi, pentru ca să scape de un astfel de om periculos, s-a dat ordinul ca să fie ucis cîteva zile mai 'nainte de a fi eliberat.
A doua versiune: Pantazescu se lăudase că are sume de bani ascunse prin împrejurimile Coziei. Pentru ca să-i surprindă secretul, se spune că directorul sau altcineva din administraţia închisoarei îl lăsau liber de a circula în afară de incintă. Un om singur îl urmărea.
Cînd mai era vreo săptămînă pînă să fie liberat, Pantazescu, ca de obicei acum, se plimba pe malul Oltului. Un soldat sau un gardian de încredere al direcţiunii îl urmărea la distanţă. La un moment Pantazescu se pleacă ca să ia o piatră de gresie spre a-şi ascuţi un briceag. O lovitură de puşcă răsună şi Pantazescu cade mort.
Adevărul acestei drame cine l-o fi cunoscînd?" (Id., ibid., nr. 11869, 19 noiembrie 1922, pp. 1—2.)
In foileton sint relatate in continuare alte întîmplări senzaţionale petrecute după anul 1877, pe care le vom reproduce în Addenda volumului al II-lea al acestei
ediţii.
INDICE DE NUME DE PERSOANE*
Abdul Aziz: 218 Abdul Hamid: 219
Abdul Kerim Nadir-paşa: 218; 230, 253
Adamescu, Gh.: 97
Adlerberg (contele): 248
Affendule (colonel): 30
Agarici, C: 174
Albala, Radu: XXXVIII, 72
Albineţu, I.: 30
Albu, N.: 191
Alcalay, Leon: 51
Alecsandri, Vasile: XXXII, 4, 35, 41, 42, 70, 118, 126, 147, 148, 175, 176, 187, 188, 248, 258, 259, 260, 263, 264, 267, 268
Alexandrescu (căpitan, 1877): 258
Alexandrescu, Mişu: 277
Alexandru al II-lea (ţarul): X, 212, 214,
215, 216, 230, 234, 246, 251, 252, 253,
254, 256, 263, 266 Alexandru Alexandrovici, mare duce
(apoi Alexandru al III-lea, ţar): 248,
251
Alexandru de Battenberg (apoi Alexandru I, cneaz al Bulgariei): 248 Alexianu, G.: 79
Alfonso al XH-lea (regele Spaniei): 86
Algiu, Ioan: 160
Ali-paşa: 253
Aii Saib-paşa: 249
Aman, Theodor: 120, 132
Ambron: 11, 19, 24
Amedeo de Savoia (regele -Spaniei): 120 Anagnostiadi (familia): 58 Ananescu, Dimitrie: 8 Anastasievici, Mişa: 62 Anastasiu, Mihai: 201 Anastasiu, Tache: 176, 191, 196 Andrassy de Csik-Szent-Kiraly, Gyula: 178, 227
Andronescu, Gr. (Dulap): 113 Andronescu, Nicolae: 167 Anghel (băcan): 77 Anghel, C. D:: XV Anghel, Toma: 176 Anghelescu (băcan): 77 Anghelescu, Adrian: XXXVIII Anghelescu, Alexandru: 215, 266 Anghelescu, George: 235 Angheluş: v. Dinicu, Angheluş Angheluş (lăutar din Ploieşti): 76 Angonescu, C: 30 Anicuţa („coana"): 282 Antonescu, A.: 174 Antonescu, Saşa: 75 Antoniadi (senator, 1876): 191 Aosta (general spaniol): 120 Apostoleanu (dr.): 229 Apoştoleanu, Gh.: 101 Arbore, Ecaterina: XVI Arbure, Zamfir C.: XI, 94 Ardeleanu, Ion: X, XX, XXXVIII Arengo (amiral spaniol): 120 Arghiropol, Cr.: 179
* Indicele nu cuprinde, evident, numele lui Const. Bacalbaşa din prefaţă şi aparatul de note. Nu au fost înregistrate decît pseudonimele şi poreclele menţionate în textul lui Bacalbaşa şi în note.
303
Arion, Anton: 25 Arion, Const. C: 174, 199 Arion, Eraclie: 141 Aron, Isac: 222
Arvanezu, B. D. (V.): 167, 179, 180
Asachi, Gh.: 174
Aslan, N. Ceaur: 15, 101, 188
Aslan, Theodor: 30
Aslan, Th. C: 40
Assan (familia): 57, 65, 27,7
Atanasiu, D. C. D.: 137
Atanasiu, I. C: XIII
Atanasovici, A.: 174
Atanasovici, George: 79
Auber, Daniel Francois Esprit: 44
Auerbach: 19
Aurelian, P. S.: 21, 94, 120, 181, 258, 299
B., Laura: 81
B., Smărăndiţa: 81
Babeş, Mircea: 276
Bacalbaşa (familia): VIII
Bacalbaşa (fraţii: Const., Ion şi Anton): XXII
Bacalbaşa, Alexandru C: VIII
Bacalbaşa, Aneta (n. Bobescu): VI, VIII
Bacalbaşa, Anton (Batony): V, VI, VIII, XI, XII, XIV, XV, XXIII, XXIV
Bacalbaşa, Constantin (Costache) (n. Telescu): VI, VII, VIII
Bacalbaşa, Const. C: 2, 5, 166, 195
Bacalbaşa, Ecaterina: XXII
Bacalbaşa, I. C. (Iancu): VI, VIII, XXII, XXIII, XXIV, 295
Badensky, N. I.: 142
Bagdad, T.: 171, 179
Bagdat, Pantazi: VI
Baiazid I Ildîrîm: 219
Bakunin, Mihail Aleksandrovici: X
Ballif, Sergiu: 200
Balş, Gr.: 13
Balş, Smaranda: 140
Baltador (Paltator), Lambru: 54, 65
Baltă, G.: 174, 199
Bancov, Ioan P.: 293
Bancu, T.: 174
Bantaş, C: 179
Barbusse, Henri: XX
Baronzi, A.: 29
Baronzi, G.: 123, 124
Basilescu, Nicolae (Nae): 277 Bassarabescu, I. A.: 54, 93 Bassarabescu, N.: 93, 94, 97, 111, 129, 283
Bastaky: 199
Batony (pseudonim): v. Bacalbaşa, Anton
Bădărău, Al.: X Bădescu, Nicolae Fabiu: 94, 142 Băicoianu, Al.: 181 Băicoianu, C: 182 Băicoianu, C. I.: 137 Bălan, Florea: 229 Bălăceanu (librar): 78, 99 Bălăceanu, Ion: XXV, 191, 252 Bălăcescu, C: 36, 38 Bălcescu (familia): 62 Bălcescu, Nicolae: 145 Băleanu (familia): 4 Bălteanu, Eniu D.: 199 Bărbucică (poreclă): 84, 121 Bărcănescu (familia): 62 Bărcănescu („cîntăreţ"): 279 Bărcănescu, D.: 200 Bărnuţiu, Simeon: 21, 33 Beauffremont (principele de): 116 Beaumarchais: 70
Becheanu, Stancu R.: 59, 79, 158, 172,
201, 203 Becher, I. G.: 30 Beethoven, Ludwig van: 43, 44 Beizadea Mitică (poreclă): v. Ghica,
Dimitrie
Beizadea Viţel (poreclă): v. Sturdza, Gr. M.
Beldiman, Al. V.: V, XV, 56
Bellu, Barbu: 51
Bellu, Dumitru: 51
Bellu, Ştefan: 51
Benescu, Ilie: 7, 81
Berdan (general american): 184
Berendeiu, Dimitrie: 18, 132, 179, 180
Berindei, Dan: XXXIII, 107
Berlicoco (poreclă): v. Rosetti, C. A.
Berlon, Alfred: 141
Bianchi, Virginia: 148
Bibescu, Gh.: 85, 116, 130
Bibescu, N.: 69, 179
Bibicescu, I. G.: 142, 220
Bilcescu, D.: 179
Bilciurescu, Victor: 106
304
Bismarck, Otto von: 151, 183, 185, 189,
227, 290 Bîţcoveanu, N.: 191 Blanc, Louis: 115 Blank (familie de bancheri): 62 Blaremberg (colonel, 1874): 144 Blaremberg, Const.: 161, 172, 176 Blaremberg, N.: XXV, 20, 173, 177,191,
204, 212, 219, 234, 235, 294 Bleichroder, Gerson: 111 Boambă, Ion: 154 Bobeică, C: 219
Bobescu, Aneta: v. Bacalbaşa, Aneta Bodnărescu, Samson: 34 Boerescu, Constantin: 15, 21, 80, 101, 120, 161
Boerescu, Vasile (Basile): 16, 21, 31, 80, 84, 88, 93, 101, 114, 118, 122, 123, 137, 146, 152, 160, 170, 171, 177, 178, 181, 185, 188, 189, 198, 199, 205, 218, 227, 228, 229, 234, 238, 252, 264, 283
Bogdan, Nicolae Lascăr: 260, 261, 298
Bogdan-Duică, G.: 97
Boieldieu, Frangois Adrien: 14, 186
Boldescu (căpitan, 1874): 147
Bolintineanu, Dimitrie: XIX, XXXII, 34, 39, 113, 116, 117, 118, 129
Bolliac, Cezar: 13, 14, 15, 33, 46, 47, 93, 95, 96, 97, 110, 132, 140, 226, 280, 281
Borănescu, Alexandru (Alecu): 8, 66
Bordeanu, Pavel: 271
Borş, P.: 198
Bosianu, Constantin: 21, 79, 80, 186, 190,
191, 196, 197, 228 Bossel, Frederich:.56 Bossie, C: 30, 201, 202 Boteanu (general): 70 Botescu, Gh.: 259 Botev, Hristo: 153 Botez, C: 174 Botez, G.: 41 Botezu, C: 30 Bourgeois, Edouard: 56 Box (pseudonim din revista
Ghiţă Berbecu): XV Branişte, Valeriu: V Brăescu, Al.: XII Brăiloiu, C. N.: 188 Brănişteanu, B.: V, XXXIV Brănişteanu, V.: 30 Brătescu, G.: 102 Brătianu, C: 188 Brătianu, C. (ofiţer): 266
Brătianu, Dimitrie: 21, 154, 158, 160, 166, 173, 179, 180, 191, 196, 201, 203, 204, 207, 208, 214, 215 Brătianu, Dincă: 96 Brătianu, George: 101 Brătianu, Grigore T.: 167, 199 Brătianu, I. C. (Vizirul, Firfiric): IX, XII, XXVII, XXVIII, XXIX, XXX, XXXI, XXXV, 9, 12, 13, 16, 17, 21, 62, 96, 99, 100, 114, 115, 118, 135, 154, 156, 157, 158, 172, 173, 174, 175, 176, 179, 180, 181, 182, 186, 189, 191, 192, 196, 197, 198, 201, 202, 204, 205, 207, 208, 209, 210, 212, 215, 216, 217, 219, 221, 224, 225, 226, 227, 228, 229, 231, 233, 234, 235, 237, 241, 242, 243, 245, 246, 247, 250, 255, 258, 264, 266, 267, 281, 282, 287, 293, 294, 296, 297, 298, 299
Brătianu, I. I. C. (Ionel): 31 Brâncoveanu, Constantin: 50, 54, 59, 77 Brâncuşi, Constantin: VI Brener (patron de cafenea): 67 Briol (patron de cafenea): 67 Brîndză, Dimitrie: 195 Broadvell: 266
Broft (proprietar de hotel şi restaurant): 56, 64, 68, 272
Brunea-Fox, F.: XX
Bruss, Fr.: 79
Bruss, Joseph: 79
Bruzzesi, Francesco: 53
Buchholtzer, Carol: 4, 5, 6, 7
Buchner, Ludwig: IX, 115
Bucur, Marin: XXXVIII
Buescu, Pană: 163, 165, 179, 180, 201, 241, 242
Bulai, Nicolae: 144
Bunescu (elev, 1874): 144
Burchi, Neculai: 29
Burlacu, Ioana: 16
Bursan, George (fiul): 174, 199
Buzatu, Marin: 76
Buzdugan, Orest: 174
Caiu Grachu (pseudonim): v. Gherea
(Dobrogeanu-Gherea),' C. Calenderoglu, Lazăr: 161 Calenderolu, Nicolae: 154 Calenderu, Lazăr: 118. Calenderu, N.: v. Kalinderu, N. Calimachi-Catargi, N.: 18
305
Callnlc (mitropolitul): v. Miclescu, Ca-linic
Caliopi („madame"; proprietară de birt): 277
Candiano-Popescu, Alexandru: 17, 18, 25, 172, 176, 179, 236, 237, 241, 259, 260, 265, 266
Canne, A.: 270, 271
Cantacusinu, I.: 29
Cantacuzino (familia): 84
Cantacuzino, C. C: 174, 199
Cantacuzino, G. C: 174
Cantacuzino, Gh. (George) Gr. (Nababul): XVI, 16, 21, 54, 101, 118,
120,123,187,188,191,192, 196, 205, 227 Cantacuzino, Grigore G.: 132, 137 Cantacuzino, I. (dr.): 62 Cantacuzino, I. A. (Zizin): 44, 107, 135 Cantacuzino, Ion: 21, 62, 118, 204 Cantacuzino, Mihai (spătarul): 102 Cantacuzino, Mihail (Mişu): 58 Cantacuzino, Smaranda: 44, 45 Cantacuzino, Şerban: 4, 59 Cantili, Gh.: 80, 179, 242 Capsa (fraţii): 55
Car. (pseudonim): v. Caragiale, I. L.
Caracostea, M. H.: 174
Carada, Eugeniu: XXIX, 13, 18, 21, 93, 96, 181, 242, 264
Caragea-Vodă: 155, 156
Caragiale, I. L. (Car., Palicar, Rac): V, XXV, XXXII, 39, 53, 58, 91, 92, 151, 154, 157, 226, 264, 268, 272, 279, 296
Caragiali, Costache: 226
Caragiali, Iorgu: 53, 262
Caramanliu, C: 179
Caramfil, G.: 179
Carapatti, N.: 60, 190
Carcalechi, Zahâria: VI
Carcaleţeanu, I.: 174
Cariagdi, D.: 18, 179, 180, 182
Carini, Ercole: 264
Carol Anton de Hohenzollern-Sigma-ringen: 24, 179, 240
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen: XV, XVII, XXIV, XXVIII, XXXI, XXXIV, XXXVII, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 24, 25, 30, 49, 53, 57, 71, 94, 96, 100, 115, 119, 126, 133, 138, 140, 142, 151, 152, 135, 178, 179, 184, 185, 186, 187, 189, 190, 192, 153, 194, 198, 202, 210, 211, 213, 214, 216, 223, 228, 230, 231, 232, 233, 234, 235,
236, 238, 240, 241, 243, 245, 246, 248, 250, 251, 253, 254, 255, 256, 266, 272, 273, 298, 299
Carp, Anton: 167, 224
Carp, C: 29
Carp, Gr.: 29
Carp, I. (dr.): 174
Carp, Petre P.: XV, XVI, XVII, XXV, XXIX, 16, 21, 23, 30, 62, 101, 175, 176, 187, 206, 208, 227, 229, 234, 294, 295
Carrier-Belleuse (Albert Carrier de Bel-leuse, zis): 132, 133
Castelar y Ripoll, Emilio: 120
Castroeanu, D.: 30
Catargi, Constantin: 140
Catargi, Măria: v. Obrenovici, Măria
Catargiu, Al.: 202
Catargiu, Al. C: 175, 176
Catargiu, Eufrosina (Frosa): 148
Catargiu, Lascăr: 9, 11, 12, 21, 25, 30, 40, 84, 85, 86, 88, 93, 99, 100, 101, 112, 122, 123, 137, 138, 139, 140, 146, 148, 150, 152, 153, 154, 156, 157, 158, 170, 181, 184, 186, 187, 188, 189, 191, 192, 194, 196, 197, 198, 201, 202, 204,
205, 206, 207, 209, 212, 213, 226, 227, 228, 229, 284, 285, 286, 290, 294
Catulescu, Veniamin: 7 Caţichi, Iancu: 29 Cavadia (băcan): 77 Cavadia, George: 269 Cazavlllan, Luigi: XV Cazes, Henri: 67 Cazlmir, P.: 191, 197 Cazimir, Şt.: 73 Călin, Liviu: 272 Călin, Ottoi: XVI Călinescu (colonel): 191 Călinescu (procuror): 180 Călinescu, Dimitrie: 260, 261 Călinescu, G.: VI Cămărăşescu, N.: 191, 241 Cămărăşescu, T.: 174 Căpitanovici, Theodor: 86 Câmpineanu, Constantin: 67 Câmpineanu, Ion: 171 Câmpineanu, Ion I.: 21, 67, 154, 158, 169, 171, 172, 173, 177, 179, 180, 181,
206, 207, 226, 228, 231, 243, 255, 258, 261, 296, 299
Cecropide, Alecu: VII Celăreanu (locotenent, 1871): 48
306
Celliez: 199 Cerchez, Grigore: 54 Cerchez, Mihail Christodul: 30, 147, 235, 254, 273
Cernat, AL: 228, 231, 243, 255, 256, 265, 273
Cerne, A.: 30
Cerneaev (Cerniaeff), Mihail Gr.:
218, 294, 295 Cernîşevski, Nikolai Gavrilovici: X Cesianu, Costică C: 53 Charlier, T.: 135, 209 Chernbach, Nicolae G.: 229 Cheşcu (Keşco), Natalia: 140 Chimiţă (poreclă): 83 Chintescu (prefect): 206 Chipiliu, Iancu: 282 Chiriţă: 287 Chiriţescu, I.: 42 Chiriţescu, G.: 179 Chiselev, A.: 29
Chiţu, Gh.: 176, 179, 191, 198, 217, 224,
225, 231, 243, 258, 294, 299 Chiţu, Ioan: 30 Christof, Francis: 122 Christopolu, Vas. H.: 161 Christu („dedu"): 295 Ciachir, Nicolae: XXXVII, 250, 257, 259,
273
Cichindel: v. Ţichindeal, Dimitrie
Cimbru, Al.: 182
Ciobanu (băcan): 57
Ciocârlan, Costache: 179, 201, 246, 296
Cioculescu, Şerban: 154, 272
Ciolac, Cristache: 68
Cipariu, Timotei: 34
Ciuchi, C: 245
Ciuflea (colonel): 277
Ciuflea, I.: 198
Ciulei, Anastase: 30
Ciura, Aurelius: 79
Ciurcu, Al:. V, 264, 293
Cîncea, Paraschiva: XXXIII
Cîrciumărescu, Eliad: 56
Clemenceau, Georges: 190
Cocris: v. Cristescu, Constantin
Coculescu, N.: 93
Codreanu, I.: 30
Coemgiopolu, Gh.: 79
Colaro (patron de birt, restaurant şi
hotel): 67 Colţescu, Ioan: 57, 77 Comăneanu (maior, 1877): 229
Comino, Ion: 41, 42 Constantin (patron de birt): 68, 203 Constantin, Eug.: 182 Constantin, I.: 30 Constantin, Vasile: 154 Constantinescu, C: 162, 163 Constantinescu, C. C: 174 Constantinescu, G.: 167 Constantinescu, Iorgu: 7, 65 Constantinescu, Nicolae: 113 Constantinovici, Stavri:    71, 203, 262, 278, 295
Cordoneanu, Măria: XXXVIII Corivan, Nicolae: 227, 230, 232 Corlătescu: 174 Corne, I.: 30 Cornea: 32
Cornea, D.: 23, 29, 30, 174, 182, 192 Cornea, Mihail (Mişu): 101 Cornea, Paul: 43 Cornescu („boier"): 60, 278 Cornescu, C: 224, 225 Cosman (Kosman), Georges: 295 Cosmescu, Iancu: 30 Cosmescu, M.: 174
Costachi, M.i  v.   Epureanu, Emanoil
(Manolache) Costache Costa-Foru, C. G.: V, 75 Costa-Foru, Gheorghe: 11, 21, 79, 80,
88, 101, .111, 112, 122, 123, 185, 205,
217, 218, 227 Costa-Foru, Vasile: 11, 170, 191 Coste, Dumitru: 30 Costescu, George: 60, 78 Costescu, I. G.: 78 Costescu-Comăneanu, C: 179 Costin, Lascăr: 224, 225 Costinescu, Emil: 21, 75, 93, 110, 179,
181, 201, 202, 203, 208, 236, 241, 242,
285
Costinescu, I.: 30 Coşbuc, G.: 267 Cotaki (artist de circ): 122 Cottescu, AL: 174 * Crawley, G. B.: 175, 176, 184 Crătunescu, N.: 179, 201 Creangă, Ion: 21, 39, 151 Cretzeanu, Iancu: 57, 77 Creţeanu (familia): 84 Creţeanu, I.: 167 Creţeanu, Nicu: 88, 89, 90, 91 Creţeanu, Victor: 271 Creţeanu, Ulysse: 88, 89
307
Creţescu, Al.: 181, 192
Creţulescu (familia): 84
Creţulescu, C. A.: 12
Creţulescu, Nicolae: 11, 21, 102, 123,
132, 205, 227 Crisovelloni: 59
Cristescu,    Constantin    (Cocris, Sir
Kock): 92, 144, -289 Crutzescu, Gh.: XXXVII, 55, 57, 65 Cruţescu, Constantin: 48, 49 Cucu, Dorothea P.: XI, 61, 79 Cucu, Petre M.: 79 Culcer, D.: 174
Cuza, Alexandru Al.: 129, 130 Cuza, Alexandru  Ioan:  VII, XV, 3, 9, 13, 14, 15, 17, 21, 51, 53, 56, 92, 94, 107, 118, 120, 123, 125, 126, 127, 128, 129, 130, 138, 140, 157, 274, 287 Cuza, Dimitrie Al.: 129, 130 Cuza, Elena („doamna"): 129, 130
Dame, Frederic: 60, 94, 180, 264, 265,
270, 271, 272, 298 Dancovici, A. B.: 79 Dancovici, Victor: 278 Danieleanu, G: v. Danielopolu, G. Danielopolu (dr.): 229 Danielopolu, A.: 78
Danielopolu (Danieleanu), G.: 80, 154, 158, 172, 173, 177, 187, 198, 199, 234 Dante, Alighieri: 268 Darvari, I.: 167
Davene (dl. şi d-na, artişti de circ): 122
Davila, Ana (n. Racoviţă): 177 Davila, Carol:  12, 79, 102,  135, 177, 235, 298
Dănescu (sublocotenent, 1871): 49
Dănescu, Alex.: 260, 261
Dărmănescu, G.: 174
Debains, Fred.: 215
Decazes, Louis, duce de: 209, 211
Deciu (bătăuş electoral): 170
Delavrancea, Barbu: XXV, 73, 296
Deleanu (actor): 41
Deleanu, C: 191
Demarat, Zosima: 195
Demetrescu (hotelier): 53
Demetrescu, Ion T.: 174
Demetriadi, Constantin: v. Dimitriade,
Constantin Demetrian, Mihail Ioan: 174 Demetriescu, Anghel: 7, 38, 39, 58
Demostene, Atanasie: 58 Dendrino, Ion: 170 Depărăţeanu, Al.: 188 Derby, Edward Stanley conte de: 210 Derussi (bancher): 61 Desmoulins, Camille: 115 Deşliu, Ion:  100, 101, 111, 186, 187, 191
Detroit, Karl: v. Mehmed Ali-paşa Diamandescu, Ef.: 161 Diamant, Th.: 114 Dianu, Gr.: 94 Dimachi, Gr.: 29 Dimancea, D.: 225
Dimitrescu, Ecaterina (Catinca): 41, 147 Dimitrescu, Procop I.: v. Dumitrescu, Procop I.
Dimitriade, Constantin: 71, 99, 147,188, 260
Dîmitriu, Călin: XXXVIII
Dimitriu, G.: 192
Dimopolu, G. A.: 174
Dinicu, Angheluş: 76
Dinicu, Grigoraş: 76
Dinicu (Dinu), Ion: 76
Dinu, Ion: v. Dinicu, Ion
Djuvara, Trandafir: 144
Dobrogeanu-Gherea: v. Gherea (Dobrogeanu-Gherea), C.
Dobrovici, Gh. M.: 176, 242
Docan, Ion: 226, 231, 243, 258
Don Carlos de Bourbon, duce de Madrid: 86
Donici, D.: 219
Doniol, Henri: 141
Dorian, Emil: 106
Dosache, George: 49
Dragomir: v. Niculescu, Dragomir
Dragomir, Ion: 9
Dragomirescu, Petre: 166
Drasch, Alois: 11, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 284
Drăghiescu, Dim.: 229
Drăgulinescu, C: 174
Drimba, Vladimir: 33
Drosu, N.: 191
Drugoi („Viorist"): 279
Dubasov, F. V.: 244, 245
Duca, I. G.: XXII
Dumas, Al. (tatăl): 70
Dumas, Al. (fiul): 177
Dumitrescu, A. P.: 174
308
Dumitrescu, Dimitrie: 49 Dumitrescu (Dimitrescu), I. Procop: 166, 167
Dumitrescu-Tasianu: 135 Dumitru, Ion: 170 Dunski (dresor de cai): 71 Duţu, Aurel: 247, 261
Echao (ministru spaniol): 120 Economu, Ciru: v. Oeconomu (Econo-
mu), Ciru Eleuteriad, Paul: 174 Eliad, Gr.: v. Heliad, Gr. Elias, Jacques: 174 Eliat, Oscar: 148
Elisabeta de Wied: 15, 16, 247, 250, 261, 274
Ellias, M, I.: 34, 35
Eminescu, Mihai: V, XXV, XXXII, 34, 39, 57, 110, 146, 151, 196, 205, 227, 267, 268
Enache (birtaş): XXXII, 60, 61, 69 Enciulescu (familia): 53 Ene, Constantin: 271 d'Ennery, Adolphe Philippe (Dennery): 134, 188
Epureanu, Emanoil (Manolache) Costache: 16, 18, 21, 30, 101, 122, 123, 152, 154, 156, 173, 176, 179, 180, 191, 192, 196, 197, 198, 200, 204, 206, 207,
209, 210, 212, 219, 228, 229, 234, 238, 240, 283, 294, 295
Epurescu (patron de restaurant): 68, 203
Esarcu, Constantin: 31, 32, 58, 98, 116, 132
Euripide: 46 Exarhu, G.: 176
Fabius Cunctator (pseudonim): 115 Faca, Constantin: 58 Faca, Costache: 58
Fanelly (cîntăreaţă): 262, 263, 264, 297
Fazekas Isztvan: 275
Fălcoianu, Ştefan: 135
Fănuţă, I.: 73.
Fănuţă, Natalia: 167
Feder, Jean: 277
Felbariad, Miltiade: 41
Felix, Iacob: 79, 169, 229
Ferekide, Mihail: 179, 180, 182, 198, 207,
210, 227, 241
Ferlendis (compozitor): 188 Fiala (Fialla), Ludovic: 79, 229 Fialkovsky (cofetar, patron de cafenea):
65, 66, 69, 83, 88, 203 Fieschi, Giovanni: 64, 66 Figueras y Moragas, Estanislao: 120 Filipescu (familia): 53, 84 Filipescu, E.: 30 Filipescu, Gh.: 192 Filipescu, Măria: 156 Filipescu,   Nicolae: XIII, XVI, XVII,
XVIII, XXV, 144, 182, 218 Filitis (colonel): 57 Filitis, Const. A.: XII Filitis, N.: 141
Fillkovsky (actor comic): 71, 262 Filotti, Eugen: XX
Finetta („domnişoara"; şansonetistă): 203
Firfiric (poreclă): v. Brătianu, I. C. Fischer, I.: 72 Fîntîneanu: 199
Flechtenmacher, Alexandru: 52, 70
Flechtenmacher, Măria: X, 147
Fleva, Ecaterina: 163
Fleva, N.: XXV, 21, 106, 144, 145, 146, 154, 155, 158, 163, 165, 169, 170, 171, 172, 173, 176, 177, 180, 181, 201, 202, 203, 207, 227, 239, 240, 286, 289
Florescu (familia): 84
Florescu, Alexandrina (Luxiţa): 145
Florescu, Alexandru: 284
Florescu, Bonifaciu: 145, 162, 163, 203, 265
Florescu, D.: 263
Florescu, Emmanuel: 45
Florescu, G. A.: 179
Florescu, Ion Em.: 11, 21, 48, 49, 50, 84, 85, 100, 101, 126, 129, 131, 138, 139, 140, 141, 152, 153, 170, 183, 188, 191, 192, 193, 197, 198, 205, 206, 213, 227, 228, 229, 278, 281, 284, 285
Florescu, Jean Th.: 282
Florescu, Manolache: 85
Formac, Constantin: 273
Fotino, Androcles: 79
Fournier* Marc: 134, 148
Fraivalt, Victor: 41
Franchetti, Benedetto („Papa"): 47, 70, 71, 148
Francudi, Epaminonda: 195, 196 Frederic al II-lea, cel Mare: 250 Freval (actor): 42
309
Frunzescu, Dimitrie: 63, 64, 102
Frunzescu, Emilian A.: XI, XII, XIV
Fundescu (băcan): 77, 79
Fundescu, I. C: V, XI, 92, 64, 97, 189
Fundoianu, B.: XX
Furculescu, N. F.: 166, 176, 179, 241
Fusea, C: 176, 179
Gablitz: 34, 35
Galaction, Gala: XXI
Galiga, C: XXVI
Galino, M.: 70
Galii, Emile: X, 264, 298
Gane, C: 30
Ganeţki, I. St.: 273
Gaspar (Graţiani) Vodă: 293
Gavrilescu, D. M.: 30
Gălăşescu (comisar): 75
Gănescu, Dimitrie: 266
Geambaşu, Ilie (zis Ilie Tabacu): 22,
169, 170, 177, 283 Geanoglu, G. A.: 73 Geblescu, Nicolae: 174 Georgescu (căpitan, 1870): 17 Georgescu (d-şoara): 42 Georgescu (locotenent, 1877): 271 Georgescu, Nae: 295 Georgescu, Paraschiv T.: 70 Georgescu, T.: 73 Gerard (artist de circ): 122 Gestian, Ioan: 41 Ghebauer, Alexis: 52 Ghebauer, Constantin: 277 Ghedem (pseudonim):  v. Teodorescu,
Gh. Dem. Ghelli (casier): 90 Ghelmegeanu, M.: 240 Ghenoiu, Alex.: 259 Gheorghe din Moldova: v. Kernbach,
Gheorghe Gheorghiu, Vasile: 30 Gherasi, Nicolae: 137 Gherasim, Ivanciu: 58 Gherea (Dobrogeanu-Gherea), C. (Caiu
Grachu): IX,  X,  XII,  XIV, XVI,
XXV
Gherghe (căpitan): 285 Gherghel, D.: 30 Gherghely, Tobias: 193 Ghergely, V.: 205 Gherman, Dimitrie: 137, 172 Gherman, George: 161
Ghermani, Efrem: 129, 130, 206 Gheţie, Dumitru: 170 Ghica (familia): 61, 63 Ghica („boier"): 53 Ghica (înalt funcţionar): 122 Ghica, Alexandru Dimitrie: VI, 53, 92 Ghica, Dimitrie Gr. (Beizadea Mitică): 13, 15, 16, 21, 66, 84, 88, 93, 101, 118, 120, 137, 152, 153, 158, 159, 160, 161, 170, 172, 175, 188, 189, 190, 191, 192, 198, 204, 217, 228, 229, 234, 237, 238, 240, 243, 281, 282, 283, 284, 291 Ghica, Dimitrie I.: 238, 241 Ghica, Dumitrache: 55 Ghica, Grigore (al III-lea): 162 Ghica, Grigore Dimitrie: 58, 72, 84, 85 Ghica, Ion: 4, 11, 18, 21, 23, 71, 100, 111, 115, 118, 145, 154, 168, 173, 174,
178, 179, 180, 181, 182, 191, 192, 196, 198, 204, 210, 215, 222, 225, 228, 238, 264
Ghica, Ion Gr. (generalul): 185, 247 Ghica, Leon: 182
Ghica, Pantazi: 71, 107, 145, 149, 168,
179, 180, 182, 198, 202, 205, 208, 225, 234, 238, 241, 262, 276, 289, 294, 297
Ghica, T.: 182
Ghica, Vladimir (Vava): 161, 164, 165, 166, 176
Ghiţă Berbecu (pseudonim): XV
Ghyka, G. (general): 29
Giani, Dimitrie (Tache): 21, 69, 80, 154, 179, 180, 202, 207, 227, 289
Gilet („Papa"): 56
Giovanni (Ioan Florea): 65
Giurescu, Const. C: XXVII, XXXVII, 87, 126, 296
Giurescu, Dimitrie: 271
Giuvara, C: 204
Giuvara, Nicolae (Nicu): 191
Gîrleanu, I.: 179
Gîrleşteanu, D.: 174
Gîţă, Teodor: 191
Gleenden, Charles: 226
G8bl (familie de tipografi): 62
Gobl, Carol: 78, 265
G6bl, Fr.: 62, 78
Goethe, J. W.: 268
Goga, G.: 179
Gogol, N. V.: 134
Golescu (familia): 52
Golescu, Alexandru G. (Arăpilă, Negru): 13, 174, 176, 179, 180, 181, 191
310
Golescu, Dinicu: 53, 177 Golescu, Gr.: 277
Golescu, Nicolae: 11, 12, 17, 21, 203,
243, 274 Golescu, Ştefan: 12 Goleşti (fraţii: familia): 21, 52, 274 Goligher (familia): 53 Gondinet, Edmond: 148 Gorceakov,    Alexandru Mihailovici: <   185, 212, 247, 248, 251, 263, 297 Gorjan, August: 18 Gorjan, Petre: 78 Gounod, Ch.: 45, 188 Grandea, Gr. H,: X, 264, 265 Grant: 199
Grădişteanu, Constantin: 16, 179, 180, 191, 196, 206, 242
Grădişteanu, Gr.: 182
Grădişteanu, Ion C. (Ionaş): 58
Grădişteanu, Petre: 21, 38, 80, 86, 126, 134, 135, 148, 179, 219, 225, 237, 242, 281, 282
Grăjdinescu, Apostol: 191
Grebert (birtaş): 7, 69
Greceanu (familia): 55, 279
Greceanu, Alecu: 191
Greceanu, Paul: XVI
Greceanu, T.: 170
Gregorescu: 30
Greif, Frantz: 8
Gridov, N.: 191
Grigore, Ion: 260, 265
Grigorescu, C. T.: 25
Grigorescu, N.: 132
Gruber, Eduard: X
Gualtieri, Giacinta Pezzana: 177
Gugiu, Cleopatra (fiica Alexandrinei Orăscu-Nicolaide): 274, 275
Gugiu, Vasile: 161, 191
Guichard (patron de restaurant): 69, 203, 264
Guicherat: 199
Gulioti (profesor): 113
Giinther (Guenter; patron de restaurant): 69, 295
Guran, Const. N.: 174
Guran, Ion N.: 174
Gurko, I. VI.: 255, 257
Guşti, A.: 30
Hagi-Moscu (familia): 283 Hagi-Theodoraky, Dimitrie: 106
Hagi-Tudorache, Ion: 171 Hagiu, M.: 30 Haiman, Ig.: 78 Handoca, Gr.: 261 Handoca, Justin: 259 Haneş, Petre V.: 97 Haralambie, N.: 11, 12, 191, 204 Haritonescu, C: 29 Harţei, Artur: 261
Hasdeu, B. P.: 21, 33, 35, 38, 39, 91, 97, 111, 116, 120, 135, 180, 181, 187
Hasnaş, N.: 174
Hausemann, A.: 111
Haydn, Joseph: 44
Heliad (Eliad), Gr.: 175, 176
Heliade-Rădulescu, Ion: 31, 33, 35, 39, 43, 113, 116, 120, 251, 280
Herdan, I.: 52
Herdan, Jacques: 181
Herescu, Mitică: 279
Herescu, Zamfir: 7
Hernia, Veniamin: 201, 286
Hertz, Ignatz: 3, 51
Herzen, Aleksandr Ivanovici: X
Hiotu, Vasile: 75, 87, 88, 283
Hohaş, Ilariu: 279
Hohenzollern-Sigmaringen (familia): XXXI
Holban, Al. D.: 110, 111, 112 Holban, Gr.: 191 Holbanu, I.: 30 Horaţiu: 34 Horcea, Vasile: 259 Horthy, Miklds: XX Horvatovic (general): 295 Hriste, M.: 30
Hristodor, Eliad: 3, 51, 52, 68
Hristodor, Uţa: 3, 68
Hrstchka: v. Raşca
Hubsch, Eduard: 76, 77
Hugo, Victor: IX, 115, 190
Hugues, Donat: 56, 65, 68, 89, 90, 272
lacomi, M. G.: 7 Iamandi, N.: 191 Iamandi, Şt.: 30
lancovescu, Ion: VIII, XXV, 277
Iancu (patron de cafenea): 66
Iani (zis Manafu): 66
Iarca (sublocotenent, 1877): 259
Iarca, Leonida: 258
Iaslovici, Armini: 221
Iatropolu, P.: 179, 181, 201
311
Ignatiev, N. P.: 247 Ilie (cofetar): 66 Ilin, Stancu: 35
Imeretinski (general principe): 259
Inotescu, P.: X
Ioan, Dumitru: 30
Ioana: 72, 73
Ioanid (proprietar): 57
Ioanid, George: 78, 117
Ioanid, N.: 161
Ioanide (Ioanid), Şt.: 120, 161, 172 Ioanu, Avram: 30 Ioje (cizmar): 60 Ionescu (zis „Ibric"): 84 Ionescu (telegrafist): 113 Ionescu, Al.: XIV, XV Ionescu, Constantin: 49 Ionescu, D. M.: 179
Ionescu, Dumitru (Take) (Ionescu, De-metru G.): XVI, XIX, XXX, 146
Ionescu, Eftimie: 289
Ionescu, Gh.: v. Ionnescu-Gion, George I.
Ionescu, I. D.: 71, 149, 202, 203, 262, 263,
276, 294, 295, 297, 298 Ionescu, Iordache: 68 Ionescu, Nae: 176
Ionescu, Nicolae: XXIV, 9, 21, 99, 100, 101, 115, 126, 152, 187, 192, 196, 197, 207, 208, 209, 210, 211, 215, 217, 222, 223, 228, 234, 238, 240, 242, 294, 296
Ionescu de la Brad, Ion: 21
Ionică Cobzarul (Ionică Frumosul): 281, 282, 283
Ionnescu-Gion, George I. (Ionescu, Gh.): 113
Ionniţiu (Ioaniţiu), Constantin: 78
Ionniţiu (Ioaniţiu), Theodosiu: 78
Iordache: v. Ionescu, Iordache
Iordache, Anastasie: 274
Iorga, N.: XII, XIII, XXVI, XXVIII, XXXII, XXXIII, XXXIV, XXXVII, 18, 40, 97, 141, 215, 240, 254
Iosif, Lazăr: 222
Iosifescu, Silvlan: XXXIII
Ispirescu, Petre: 62, 78
Istrati, C. I.: 229
Isvoranu, Ionel (Iancu): 87, 88, 159, 283
Isvoranu, M.: 191 Izvoreanu, Ilariu: 202 Iulian, Ştefan: 147, 263, 279
Jobin (pălărier): 56 Joje: v. Joje
Jules („omul de cauciuc"): 122 Juvara, N.: v. Giuvara, N.
Kalinderu, Ion: 175, 225 Kalinderu (Calenderu), N.: 79, 179, 180, 199, 229
Karagheorghevici (familia): 62 Karagheorghevici, Alexis (Alexa
Gheorghi): 55, 62 Kavaliotti, G.: 174 Keller, Emilia: 72
Kernbach, Gheorghe (Gheorghe din Moldova): XI
Kiriţescu, Costin C: 119
Kogălniceanu, Mihail: VII, XXVIII, 9, 21, 99, 100, 101, 115, 120, 123, 126, 127, 129, 166, 173, 176, 178, 179, 180, 191, 192, 196, 198, 202, 204, 206, 207, 209, 210, 212, 228, 230, 231, 232, 233, 234, 235, 237, 238, 240, 241, 243, 244, 246, 247, 248, 253, 256, 258, 263, 274, 296, 297, 299
Komarov, M.: 218
Krudener (general): 239, 253
Kubler (patron de cafenea): 53
Kyriţescu: v. Chiriţescu, I.
Labes, Henry: 67 Labes, Jacques: 67
Lackman (corespondent de presă): 258 Laerţiu (pseudonim): v. Lăzărescu, Al. Lahovari, C: 191 Lahovari, Grigore: 154 Lahovary (familia): 52, 57, 61 Lahovary, AL: 16, 18, 21, 61, 101, 123,
156, 198, 205, 227 Lahovary, Emanoil: 55, 57 Lahovary, Emil: 61 Lahovary, Grigore: 205 Lahovary, Iacob: 61, 266 Lahovary, Ion: 61, 101, 137, 144, 161,
175, 176
Lahovary, Nicolae: 61, 191, 267 Lakemann,    Stephen    Bertlett (Ma-
zar-paşa):    150, 154, 156, 176, 182,
198, 293 Lambru, George: 143, 174 Lambru, Şt.: 143
Lambru, Vasile (Vasilache): 143, 144 Lamennais, Felicită Robert de: IX
312
Larra, AL: 148 Laskarev (general): 259 Laurian, August Treboniu: 7, 36 Laurian, D. Aug.: V, 9, 38, 78, 96, 135,
264, 296 Lazăr (birtaş; hotelier): 64 Lazăr, Gh.: 59 Lautreamont: 180 Lăpuşneanu, Alexandru: 128 Lăzărescu, Al. (Laerţiu): 97, 110 Leajanin (general): 295 Le Bon, Gustave: 164 Leca, C: 179 Leca, D. G.: 191, 225 Legouve, Ernest: 46, 177 Leibu, Avram: 222 Lemnea, Dimitrie: 266 Lenş (familia): 53 Leon, Anastase: 30 Lerescu (sublocotenent, 1871): 49 Lerescu, Isaia: 191 Leuchtenberg, Eugen (duce): 248 Leuchtenberg, Sergiu (duce): 248 Lipan, George: 259 Lipati, N. S.: 174 Locusteanu, N. B.: 240 Logadi, Ion: 235 Luis, Grigore: 61 Lungeanu, P.: 100 Lungu, Traian: XXXIII Lupaşcu, Alexandru: 33, 110, 154, 181 Lupaşcu, Gh.: 239, 258, 261 Lupescu, Al.: 161, 180, 198 Luppu, D. K.: 30 Lupu, Gh. (George): 49, 50, 235 Lupu, Henric: 182 Lupulescu, I.: 198
Maca, Petre: 259
Macarie, E.: 269
Macca, I.: 167
Macca, Mihail: 55, 202
Macedonski, Al.: XXV, 81, 94, 146, 155,
156, 170, 180, 265 Mac-Mahon, Patrice de, duce de Ma-
genta: 211 Maftei, Vasile: 30 Magheru, G. (actor): 41, 42, 43 Magheru, Gh.: 106, 204 Maican (familia): 80 Maiorescu,   Titu:   XVI,   XVII, XXV,
XXIX, XXXIV, 21, 23, 30, 33, 34, 35, 38, 39, 99, 101, 139, 140, 147, 181, 186, 187, 189, 194, 205, 208, 209, 211, 227, 296
Malaxa, P.: 191, 196
Mandy (iavocat): 278
Mangirovu, D.: 30
Maniu, Adrian: XX
Maniu, Vasile: 134, 179, 237, 238
Manoilescu, Basiliu (Vasile): 174
Manolescu, Gr.: 147, 148
Manolescu, Radu: 179
Manteuffel, Edwin: 141
Manu (familia): 57, 84
Manu, Gheorghe (George): 16, 21, 101, 137, 168, 215, 216, 236, 239, 252, 253
Manuc-bei: v. Mîrzaian, Emanuel
Manuel, Eugene: 44
Marcovici, AL: 79, 103, 199, 229
Marcovici, Iţic: 222
Margall, Puy: 120
Marghiloman: 282
Marghiloman,   Al.:     XVII, XVIII,
XXXIV, 87, 159 Margulici, I.: 221 Mari (madame) (birtăşiţă): 69 Marin, Alexie: 195 Marinescu, Beatrice: 247, 261 Marinescu, Ştefan D.: 174 Marinică (lăutar): 76 Marino, Adrian: 146, 155, 156, 180 Marinovici, Iovan: 140 Marmorosch (familie de bancheri): 62 Marsillac, Ulysse de: XXVII, XXXVII, 44, 45, 58, 60, 63, 64, 65, 94, 135, 270 Martin, Paul: 56 Martinovici (băcan): 77, 79 Marx, Karl: XII
Massim, Ion C: 7, 8, 16, 36, 135, 251 Massoff, Ioan: XXXVII, 41, 47, 71, 148,
203, 224, 260, 262, 263, 271, 294 Mateescu, N.: 147 Mavrocordat, D.: 191 Mavrocordat, Iorgu: 191 Mavrocordat, N.: 29, 30 Mavrodi, Al.: XXI Mavrody, Şt.: 29
Mavrogheni, Petre: 11, 21, 40, 101, 131,
136, 137, 152, 205, 227 Mavrus, Anton: 201
Mazar-paşa:   v.   Lakemann, Stephen Bertlett
313
Măldărescu, George: 271 Măldărescu, N,: 79, 229 Mănescu, Anton: 79 Mărăcineanu, Nicolae Valter: 259, 263, 298
Mărculcscu (căpitan, 1875): 163, 164 Mărgăritescu (locotenent): 182 Mărgăritescu, Mihail: 182 Mârzescu, Gh.: 110, 206, 234, 236, 237, 239
Mehedinţeanu, Marin: 106 Mehedinţeanu, Teodor: 106 Mehmed (Mehemet) Ali-paşa (Karl De-
troit): 249, 253, 254 Meitani (baron): 51 Meitani, G. G.: 161, 174 Melhisedec (episcop): 180 Mendelssohn-Bartholdy: 43 Mercuş/Leoni 56, 278 Mery, Joseph: 44 Meunier, Hippolyte: 99 Meyendorf, E. F.: 271 Michăilescu, Şt. C: 38, 39, 94, 135, 264,
296
Michelet, Jules: 115, 199
Miclescu,   Calinic:   25,  125,  126, 129,
130, 177, 197 Miclescu, I. Em.: 191 Miculescu, S.: 174 Midhat-paşa: 218, 219, 220, 225 Mihai Viteazul: XIX, 59, 120, 132, 133,
136, 143, 144, 148, 260, 261, 284 Mihailovici, Eliza (n. Bacalbaşa): VIII Mihalachi, L.: 29 Mihalachi, M.: 29 Mihăilescu (actor): 41, 42 Mîhăiţă Lăncierul: 61 Mihălescu, Simeon: 11, 70, 113, 179 Mihuleţ (bătăuş electoral): 166 Mihuleţ, Iancu: VI
Milan Obrenovici: 140, 141, 152, 153,
202, 218, 273 Milesi, Pietro: 47 Milion, G. D.: 174 Miliutin, Dmitri Alexeevici: 247 Mill, Henry: 226
Miile, Const.: V, X, XII, XIII, XIV,
XV, XIX Millo, Andrei: 30
Millo, Matei: 40, 41, 43, 46, 70, 121, 147,
148, 149, 188, 224, 225, 262, 294 Mincu, Ion: 53 Minovici, Mina: 283
Mircea cel Bătrîn (cel Mare): XIX, 116
Mircea Ciobanul: 87
Mircea, G.: 30
Mirescu (profesor): 279
Mironescu: 199
Misir, Vasile: 281, 282
Missail, George  (Gh.):  110, 208, 226,
234, 235, 2411 Missir (comerciant): 59 Mitilineu: 209 Miulescu, Nae: 75 Mîrzaian, Emanuel (Manuc-bei): 63 Moceanu, Gh.: 276
Mohammed al II-lea (sau al III-lea): 210 Mohor, Vasile: 261
Moise, Cilibi (Moise-Schwartz, Froim):
80, 82, 83 Moisescu, Titus: XXXVIII Moldovanu, I. M.: 200 Moliere: 70, 99, 134, 147, 224 Momolo, Eronimo: 55 ■ Morţun, G. A.: 174 Moscu, T.: 191 Moşoiu, Alfred: 71, 297 Moşoiu, Ion: 71, 262, 297 Mozart, W. A.: 44 Mugur, Costache: 279 Murad al II-lea: 219 Murat, Gr.: 75 Mureşlanu, Aurel: V Murger, Henri: 45 Murgescu, Costin: 111 Murgescu., Ion: 244, 245 Muscalu (lăutar): 76 ■■■..-«. Musceleanu, Gr.: 22, 110 Musset, Alfred de: IX Mustafa Aii Mehmed: 219 Musu (familia): 57 Muşat, Mircea: XX, 233
Nacu, Const.:   167, 173, 180, 202, 287
Nagy Roszy: 274, 275
Nancovici, Nicolae: 259
Nanianu, Basiliu: 195
Naniescu, Iosif: 177, 180
Napoleon I Bonaparte: 182
Napoleon al III-lea: 120, 123 '
Năcescu, C. N.: 142
Nădejde, Ioan: V, XII
Nădejde, Iosif: V, XX
Năstase, Ion Grigore: 260, 261
Năsturel („boier"): 278
Neculau, G.: 30
314
Neculescu, Niculae: 58 Negre, G.: 135 Negri, C: 38, 118, 126 Negroponte: 89, 90, 91 Negroponte, T. I.: 106 Negruşi, I.: 30 Negruzzi, G. C: 30
Negruzzi, Iacob C: 23, 38, 34, 35, 203 Nemirovici-Dancenko, V. I.: 258 Nenoveanu, Anton: 162, 163 Nepokoicinski, A. D.: 238, 239 Nestor (proprietar de cofetărie): 53 Netea, Vasile: 96 Nlcai Vasile: 260
Nichipercea (pseudonim): v. Orăşanu, N. T.
Nicolae (Nikolai) I (ţarul): 256.
Nicolae, Ion: 260, 261
Nicolae (Nikolai) Romanov (mare duce): 215, 230, 233, 234, 238, 245, 247, 248, 251, 253, 254, 257
Nicolae (Nikolai) Romanov (marele duce, fiul): 248 :
Nicolau, A.: 30
Nicolau, Climente: 25
Nicolau, Dobre: 137, 172
Nicoleanu, Eracle: 122
Niculcea (colonel): 278
Niculcea (hangiu): 58, 278; •
Niculcea, I.: 137
Niculescu, Dragomir: 57, 64,: 90, 107 Niculescu, Elie: 174 Niculescu, Gr.: 179 Nierischer (farmacist): 103, 106 Nifon (mitropolit primat): 25, 125, 126, 177
Nikita (principele Muntenegrului): 202 Nottara, C. I.: 264 Novikov, E.P.: 227
Obedenaru, Mihail Georghiade: 79, 98,
99, 134, 199 Obedenaru, Panteli G.: 174 Obrenovici, Efrem: 130,' 140 Obrenovici, Măria, (h; Catargi): 130, 140 Obrenovici, Milan: y. Milan Obrenovici Obrenovici, Milos: 52 Ochialbi, George N.: 76 Ochialbi, Năstase (bătrînul): 76 Odobescu (prefect de Dîmboviţa): 206 Odobescu, Al.: 58, 120, 132, 135, 188, 276 Oeconomu  (Ecoriomu), Ciru: 38, 148,
166, 167, 170, 179, 188, 202 ,
Offenbach, Jacquesi 72 Olănescu (ofiţer): 81 Olcescu, Const.: XIV Ollănescu-Ascanio, D. Ci 270, 271 Onaie, Al. G.: 73
Opran, Petre: 179 ■■■< Opreanu, C: 202 .1 Opreanu (Opran), N.: 159, 201 Opreanu (Opran), Remus N.: 154* 159,
172, 179, 180, 202 Opreanu (Opran), Romus N.: 159, 178 ■ Oprişanu, Lascar N.: 30 : Orăscu, Alexandru: 52, 66, 78,137, 161,
164, 186, 187, 188, 189, 192, 238 .:I Orăscu-Nicolaîde, Alexandrina: 274, 279 Orăşanu, N. T. (Nae) (Nichipercea): 68,
92, 94, 95, 110, 159, 250, 262, 281, 28? Orbescu, D. P.: 198
Orleanu, Ghiţă: 191 . Ornea, Z.: XXIX, XXXVIII i Osman-paşa: 56, 215, 254, 257, 263, 278,
273, 298 !• Osvald (birtaş): 7, 69 Oteteleşanu (familia): 56, 84 Oteteleşanu, Elena: 52, 85, 199 Oteteleşanu, Ion: 199 Otnescu, Gh.: 162
Paapa, Vasile: 137 Palade, Gh.: VIII
Palade, Vasile: 130 ,1
Paleologu, Al.: 180
Palicar (pseudonim): v. Caragiale, I. L. Palladi, Gheorghe: 30 Paltator, Lambru: v. Baltador, Lambru Pană, Ion Gh.: XXXVII, 185,.220, 260, 273
Pancrati, C: 30 Pândele, D. Hagi; 137 Pandelea, I.: 30 Pandrav, Dem: 110 Pangăl (elev):,113 Pann, Anton: 71, 72 Pantazescu-Popescu: 275, 276, 300, 30} Panu, George: V, XIII, XIV, XV, XXV,
XXX, 35, 259 Panu, Ioan: 147 Panu, Nicolae Vasile: 259 Papadat, Nae: 277 Papadopolu („student întfrziat"): 67 Papadopolu, Panâiot:-29 Pappazoglu, D.: 64, 131 Parascltivescu (funcţionar): 186
315
Paraschivescu, M. R.: IX Paraschivescu-Naiman, C: 30 Pas, Ion: XX
Pascal, Aristide: 101, 118, 181, 187
Pascal, George: 182
Pascaly, Matilda: 134
Pascaly, Mihail: 40, 41, 43, 45, 46, 70,
81, 133, 134, 147, 148, 149, 188, 224,
260, 264 Pascu (cofetar): 65 Pascu, Ştefan: XXXVII Paşcanu, Chr.: 135 Patierno (tenor): 47 Patti, Adelina: 72, 188 Patli, Carlotta: 188 Paulescu, C: 201 Pavlov (colonel): 29 Pavlov, C: 30 Pădeanu: 174
Pădureanu (Surdul; lăutar): 76
Pădureanu, Sava: 76
Păltineanu, Barbu: 8, 51, 146
Păucescu, Constantin: VII
Păucescu (Peucescu), Grigore: 57, 161,
172, 177 Păun, Gh.: 30 Pencovici, E.: 18 Penesou, Const.: 120 Perete (familia): 64 Perete, Alexandru: 49, 236, 239 Peşacov, C. G.: 176 Petrache, Ion: 57, 77 Petreanu, D.: 174 Petrescu, Cezar: XX Petrescu, G.: 179 Petrescu, Nicolae: 245 Petrescu-Conduratu, C: 78 Petrini, M.: 229 Petrino, D.: XXV, 38, 145, 146 Petrovici, Armis: 61, 86 Petrovici, Şt.: 191
Pherekyde, Mihail: v. Ferekide, Mihail Pica (Pupăza) (patroană): 67 Piru, Elena: 43
Piţurcă (poreclă): v. Racoviceanu (dr.) Pîcleanu, N.: 12, 154, 179, 191 Plagino, Al.: 239 Platon (filozoful): 32 Pleşoianu, Nic. Vas.: 174 Pleşoianu, Ştefan: 191 Plitos, C: 179
Poenaru (sublocotenent, 1871): 48
Poenaru, Petrache: 116
Poenaru-Bordea, M.: 167
Poenărescu (familia): 168
Pogor, Vasile: 16, 23, 30
Politimos, C. G.: 167
Polizu (maior, 1870): 17, 18
Polizu, George: 79
Polizu, Mary: 188
Polyso, Catherine: 44
Pop, Augustin Z. N.: VII
Popa, Samuil: 30
Popa, Tache: v. Tache (Popa)
Popescu, Atanasie: VIII
Popescu, Eufrosina (Frosa): 147, 148, 271
Popescu, Mihai: 8
Popescu, N. D. (Nedea): 98, 99
Popescu, Păun: 54, 77, 78, 79
Popescu, Stan; VII
Popescu, Stelian: XXI, XXII
Popescu, Teodor: 87, 264
Popovici, C: 174
Popovici, D.: 97
Popovici, Maftei: 30
Popovici, N.: 33
Popp, Nerone: 110
Postolache, Nicolae: 48
Potra, George: XXXVII, 47, 51, 64, 72,
80, 106 Prager, Sigmund: 51 Prăjescu, Iancu: 29 Predescu, Eugeniu: 154, 201, 203 Pretor, Ion: 166, 167 Protici, Petre: 79 Protopopescu, D.: 174 Protopopescu-Pake, Em.: 21, 154, 159,
173, 174, 179, 180, 200, 201, 202, 212,
242
Protto, Al.: 41
Proudhon, Pierre Joseph: 158 Pruncu, D.: 179 Psalle, G.: 30 Pumnul, Aron: XXV Purcică, Andrei: 282 Puricescu, A.: 179 Puţureanu, Dincă: 164 Pyat, Felix: 70, 134
Quinet, Edgar: 174, 204
Quinet, Hermiona (n. Asachi): 174
Bac (pseudonim): v. Caragiale, I. L. Racine, Jean: 46
316
Racotă, Hariton: 191
Racoviceanu (dr.; poreclit „Piţurcă"): 7
Racoviţă, Dimitrie: 48, 273
Racoviţă, Gh.: 30
Racoviţă, N. D.: 141
Racoviţă, N. Gr.: 18
Radoviceanu, Gh.: 201
Radovici, AL: 235, 236
Radovici, Al. G.: XII
Radovici, Nicolae: 271
Radowitz, Joseph Măria von: 11, 30
Radu (subdirector la Liceul Sf. Sava): 6
Radu, Iorgu: 191
Radu, Mihai: 179, 244, 246, 297
Radulianu (comerciant): 79
Raşca, Ig.: 60, 71, 203, 262, 295
Rădulescu (cofetar): 65
Rădulescu (dr.): 62
Rădulescu, B. P.: 110
Rădulescu, Ghiţă: 201
Rădulescu, Ion: 162, 163
Rădulescu, T.: 33
Rădulescu-Zoner, Şerban: XXXVII, 247, 261
RâpeaDU, Valerlu: XXXII, XXXVIII
Remington, Philo: 226
Resch, Joseph: 56, 58, 94
Rhona, Albina di: 42, 43
Riegler (patron de cofetărie şi cafenea):
56, 68, 89 Rietz (băcan): 77 Rioşanu (familia): 61 Rissdorfer, Iulius: 79 Ristori, Adelaida: 46, 72 Ritoride (proprietar): 59 Rîmniceanu, C: 174 Rîşcanu, D. A.: 191 Robescu, C: 201 Robescu, C. F.: 94 Roman, Ion: 118 Roman, I. N.: XV
Romanescu, Aristizza: 71, 99, 147, 148, 271
Romanescu, Ion: 71 Romanescu, N. P.: 174 Românit, Gr.: 58 Romano, Mihail: 259 Romniceanu (comisar): 75 Romniceanu, Grigore: 99, 229 Romniceanu, Ioan G.: 174 Roques, Antonin: 8, 135 Roset, Radu: VII Rosetti, AL: 272
Rosetti, C. A. (Berlicoco): IX, XI, XHL/, XXV, XXVII, XXVIII, XXX, 9, ffe 13, 14, 21, 78, 91, 92, 93, 95, 96, 9?;» 99, 100, 114, 115,154,156,157, 158,174? 175, 179, 180, 189, 190, 191, 196, 198, 201, 203, 204, 207, 208, 209, 210, 2il«: 212, 215, 216, 217, 228, 236, 240, 241, 243, 246, 247, 248, 252, 254, 272, 873*' 287, 296, 299 >? Rosetti, Horia: 96, 174, 199 ■ •>?.
Rosetti, Măria: 199, 254, 263 Rosetti, Măria (domnişoara): 44 >-' Rosetti, Mircea: 96, 174, 182, 199 Rosetti, Th.: 21, 206, 208, 227 ■■<?, Rosetti, Vintilă C. A.: XII, 96, 97, 17ţ 199
Rosetti-Bălănescu, Petru: 29 Rosetti-Tescanu, C: 191 Rosnoveanu, George: 203, 254 Rossi, Ernesto: 72 Rucăreanu, P.: 179
Rudolf de Habsburg: 184 r> Rusescu, Vasile R.: 174 Russel, Nicolae: X Rusu, Andrei: 97
Sachellari, G.: 29
Safir (Saphir), Demetru Nicolae: 1T& Saint-Vallier (contele de): 141 Salmen (colonel, 1875): 165 Salmeron, Nicola: 120 Salvini, Tommaso: 72 Sarandi, Eufrosina (Frosa): 41, 75, 147, 149
Sarandi, N.: 75, 143
Saule, Samuel W.: 226
Savfet-paşa: 211, 219, 222, 223, 224, 232
Săftoiu, Gr.: 191
Sălcianu (băcan): 77, 262, 297
Sărăţeanu, C. D.: 198, 199
Scafeş (deputat liberal, 1870): 13
Schiletti, G.: 30
Schiller, Friedrich von: 46, 177
Schina (colonel, 1875): 165
Schina, P. E.: 250
Schipek   (fraţii: Ferdinand, Franz şi
Heinrich; „viorişti"): 76, 188 Schlesinger: 59
Scorţeanu, Paul (n. Sachelarie): VIII, IX, X, XI, XII, XXV, 144, 146, 162, 163
Scorţeanu, Tase: 166
317
Scrob, Carol: 268
Scurtescu, Nicolae V.: 33, 38, 97, 98, 134
Sefendache, Gh.: 13
Segărceanu (căpitan, 1874): 138, 284
Seraphine (şansonetistă): 203
Serghiescu, Al.: 144, 163
Serghiadi (concesionar): 71
Sergiu (mare duce): 247
Sergiu, Dimitrie: 201, 229, 282
Serurie, Grigore:  154,  157, 168, 169,
172, 201, 203 Severeanu-Dimitrescu, Constantin: 79,
110
Severin, Emanoil: 228
Sfetea, C: 78
Shakespeare, W.t 268
Sholes, Christopher Latham: 226
Sidoli („bătrlnul"): 279
Sidoli, Cesar: 279
Sidoli, George: 279
Sihleanu, Ştefan (fiul): 193
Simionescu, Ştefan: 69
Simolta (telegrafist): 113
Simonescu, Dan: 127
Simu: 199
Sion, C: 29
Sion, G.: 34, 135, 260
Sion, G. I.: 174, 199
Sir Kock  (pseudonim):  v. Cristescu,
Constantin Skobelev, M. D.: 259 Slavici, Ioan: 39, 151, 205, 227 Slăniceanu, Gh.: 192,   198,   212, 213,
228, 235, 271, 294 Slătineanu (familia): 55, 156, 172 Slăvescu (comisar): 75 Slăvescu, Victor: 40, 111 Smedeanu, Matei: 287 Socec, I. V.: 51, 78, 99 Sofianu, Alexandru: 30 Solacoglu, George St.: 161 Sorin, Nicolae: X Sorni (ministru spaniol): 120 Spirescu, A.: 78 Spiroiu, Al.: X Staicovici (dr.): 77 Staicovici, Dumitru: 77 Stamatin, C: 174 Stambulov, Ştefan: 153 Stan, Apostol: XXXVII, 13, 14, 22, 147,
152, 171, 185 Stan, Gh.: 260 Stanof, Hagi: 62
318
Stavrescu, Paulina: 71, 99
Stavrescu, Raluca: 188, 263
Stavri: v. Constantinovici, Stavri
Stăgărescu: 30
Stăncescu, C: 135
Stăncescu, Gh.: 132
Stăncescu, Ioan: 200
Stătescu, Chiriţă: 174
Stătescu, Eugeniu: 21, 154, 158, 172, 173,
177, 180, 181, 192, 201, 202, 203, 207,
208, 217, 226, 261, 294, 299 Stăuceanu, Const.: X Steiner (dr.): 59 Stelorian (familia): 53 Stere, Constantin: XXXIII Stern, Joseph: 221
Stoean, Gh. D.: XXXVII, 185, 220, 250, 273
Stoenescu, Toma I.: 92, 93 Stoica, N. H. (fiul): 166, 167 Stoicescu, C: 174 Stoicescu, D.: 174 Stoicescu, Petre: 179 Stoienescu, C: 174
Stolojan, Anastasie: 21, 172, 176, 179,
180, 202, 205, 207, 236, 237 Storck, Karl: 85 Strat, Ion: 21, 101, 107, 179, 187 Streinu, VI.: XXIX
StrSbel (patron de cafenea şi berărie):
67, 76 Stroici, G. M.: 174
Strousberg, Bethel Henry: 19, 24, 111
Stuart, Dimitrie: 228, 232, 233, 234
Sturdza, Costache D.: 29, 30
Sturdza, D. A. (Mitiţă): XXIII, XXIX, 12, 18, 21, 154, 173, 174, 175, 179, 180, 182, 191, 192, 196, 198, 207, 213, 215, 217, 225, 226, 234, 263, 294, 296, 297
Sturdza, G.: 30
Sturdza, Gr. M. (Beizadea Viţel): 16,
21, 23, 29, 30, 58 Sturdza, I. P.: 30 Sturdza, Mihail: 26 Sturza, C: 174 Sturza, Ion Al. (Iancu): 179 Sturza, R.: 174 Suchianu, Ion (Iancu): 279 Suciu, Petre: 21 Suhopanu (arhiereul): 126 Suhr, Albert: 122 Suhr, Francisca: 122
Suhr, Wilhelm: 54, 120, 122, 147, 148,
162, 163, 164, 203, 270, 278 Suleiman-paşa: 249, 254 Suliotis, Christodul J.: X Sutzo, N.: 30 Suţu (familia): 59, 84 Suţu, A.: 161 Suţu, Alexandru Gr.: 30 Suţu, C: VI Suţu, Costache Gr.: 85 Suţu, George: 107 Suţu, Grigore: 85, 86 Suţu, Irina: 85, 86, 283
Şăineanu, Lazăr: 267 Şendrea, Alexandru: 21 Şendrea, Ştefan: 21 Şerbănescu, Th.: 271 Şestacov (locotenent): 244 Şincai, Gh.: 33 Şoimaru, Tudor: XX Şoimescu, I. .N.: 137 Şoimescu, S. M.: 198, 199 Şonţu, Gh.: 259, 298 Ştefan cel Mare: 110 Ştefan, I. M.: 254 Ştefanopolu, D.: 191 Ştefanov, I.: 30 Ştefănescu, Gregoriu:<94, 143 Ştefăniu: 30
Ştirbei, Barbu Dimitrie: 92 Ştirbey, Al. B.: 137, 161, 203 Şurcă, Mihai: 259
Tabacu, Ilie: v. Geambaşu, Ilie Tache (Popa) („din Cărămidari"): 282 Tache (Popa) („din Negru"): 282 Tache (Popa) („din Verde"): 22, 160,
169, 170, 281, 282, 283 Tanoviceanu, I.: VIII Tănase („ţiganul"): 91 Tănase, Constantin: XXIV, 60 Tănăsescu (bătăuş electoral): 166 Tănăsescu (fraţii; cofetari): 53, 65 Tănăsescu (profesor): 7 Tătăranu, Al. P.: 174 Tătăranu, C. M.: 142, 174, 199 Tătărăscu, G. M.: 132 Tătărăscu, Gh.: XX Tăuşanu, Ion: 174 Tăutu, I.: 30
Tăutu, Se: 30
Tefik-bei: 230 > Teleor, D.: 91, 92
Tell, Christian: Îl, 21, 87, 101, 123, 152,
192, 206 Temelie, Trancă: 169, 170, 177 Teodorescu, Dimitrie: 229 Teodorescu, Gh. Dem. (Ghedem):' 22,
92, 110, 112, 144, 287 "s/ Teodorescu, Ion: V, XV Teodorescu, S. C: 174 Teodorescu, Virgiliu: XXXVII ' Teodorescu-Branişte, Tudor: XX Teodori, Iuliu: 79 Teodoru, Chiriţă: 201 Teohari, Achil: 191 Teriachiu,' A.: 179 Teulescu, Petre (Petrache): 66 Theodor, Matei: 113 Theodorinl, Teodor: 43 Thiel, Fr.: 79, 94
Thiers, Adolphe: 141, 142, 211, 258 Thois, Joseph: 79 Tironu, G.: 30 Tissot, Victor: X Titulescu, Nicolae: XXIII, XXX Tîrnoveanu, G.: 174 Tocilescu, Grigore C: 33, 94, 110, 111, 135
Tolstoi, Lev N.: 268 Tomescu, Nicolae: 275 Tomescu, Toma: 58 ~ Tomiţa, Hagi: 74
Tony (pseudonim): v. Bacalbaşa, Anton
TSrfik, Mihail: 65, 66, 69
Totleben, Eduard I.: 254, 255, 257
Totu, Măria: 157, 257
Traian (împăratul): 124, 256
Traupman (criminal): 25
Triandafil, Gr.: 16, 137
Trifanu, D.: 30
Trifu, Constanţa: 289
Tripcovici, Andrei: 53
Tudorică, Mioara: 16
Tulea (căpitan de jandarmi,
1874—1875): 144, 169 Tiiringher (farmacist): 79 Turnescu, Nicolae: 79, 161
Ţichindeal, Dimitrie: 34 Ţine (Ţincu), Nicolae: 38, 148 Ţurcanu, Constantin: 258
319
Ulescu, Const.: 259
Urechia, V. A.: 21, 38, 39, 98, 110, 120,
134, 135, 195, 241 Urseanu, Valerian: 174
Valentineanu, I. G.:  93, 94, 97, 100
Valtier, Ch.: 203
Vanic, Anton: 57, 64
Vartiadi, C. D.: 174
Vasilescu: 199
Vasilescu (elev): 5
Vasilescu, Lambru: 63, 181
Vasilescu, M.: 271
Vasilescu, Stelian: 259
Vasiliu, Mihai: 264
Vasiliu, Sava: 154
Vasiliu-Năsturel, I.: VI
Văcărescu (familia): 57, 84
Văcărescu, Enăchiţă (prefect de poliţie): 162, 166, 285
Văcărescu, Ienăchiţă: 39, 51
Văcărescu, T. C: 215, 285
Văleanu, C: 197
Vărzaru (căpitan): 67
Vârgolici, Teodor: XXI, 118
Velichi, Constantin: 153
Vellescu, Şt.: 115, 134, 147, 148, 169
Ventura, Grigore: V, 135, 208
Ventura, Iancu: 206
Verdi, Giuseppe: 91, 188
Vericeanu (avocat): ,80, 135
Vernescu, Gheorghe (Gună): 21, 53, 80, 100, 118, 158, 159, 160, 173, 176, 177, 179, 180, 181, 190, 191, 192, 196, 197, 198, 199, 200, 203, 204, 206, 212, 217, 226, 284, 294
Victor-Emmanuel al II-lea: 274
Vilacros (Villacrosse), I.: 55, 167, 202
Vilara, Alecu: 62
Vinea, Ion: XX
Vioreanu, Dimitrie P.: 192, 193
Vizanti, Andrei: 21, 126
Vizirul (poreclă): v. Brătianu, I. C.
Vîrnav, Scarlat C: 174
Vîrnav, Vasile C: 174, 199
Vladimir (marele duce): 247
Vladimirescu, Tudor: 33 Vlahuţă, Al.: 58, 296 Vlaicu, N.: 191 Vlădescu, Al.: 33, 174 Vlădoianu: 117 Voinescu, Serghie: 266 Voinov, N.: 207, 208 Voreas, D.: 177 Vrabie, T. A.: 30
Vulturescu, Gr.: 179, 225, 236, 241, 242
Wachmann, Eduard: 44 Walter, Scarlat: 78 Wappner (familia): 53 Wartha, Honoriu C: 73, 78, 99 Weiss, Ioan (Johann): X, 79, 94, 264, 265
Welles, B.: 104
Welsbach, Auer von: 72
Wentzel (poreclit „Sînge rece"): 83, 84
Wiess („Musiu"): 7
Wiest, Ludovic (Ludwig): 43, 44, 60, 76 Wilhelm I: 11 Winterhalder, Enrich: 296
Xantos (Xanto), Nicolae: 137, 161
Zalomit, Ion: 66, 161 Zamfirescu (droghist): 59 Zamfirescu, Duiliu: VIII, 58, 296 Zamphirescu (Zamfirescu), Mihail: 38,
97, 98, 148 Zanne, Al.: 117, 118 Zarifi, G.: 106 Zarifopol, Paul: 91 Zăgănescu: 172 Zefcari, A.: 253 Zenidi, M.: 167 Zerlenti, Christofi: 137 Zimmerman (general): 251 Zisidi (căpitan): 285 Zotta, D.: 30 Zustan, Juan: 120 Zwiebel (anticar): 80 Zwiedinek von Sudenhorst: 247
INDICE DE NUME DE LOCURI DIN ORAŞUL BUCUREŞTI ŞI DIN ÎMPREJURIMI*
abatorul (la „Tăiere"): 121 abatorul vechi: XXXII Academia domnească (de la Sf. Sava): 4, 59
Academia română: 98 Alcazar (grădina): 69, 278, 295 anticariatul: Alcalay, 51; Zwiebel, 80 Arsenalul armatei: 260 Asociaţia generală a lucrătorilor din România: 60
Ateneul Român: XII, XXXII, 43, 57, 58, 80, 98, 110, 118, 135, 141, 162, 168, 188, 200, 278
Automobil-club: 57 Azilul Elena Doamna: 177
Baia Centrală: 156
Baltador (Paltator) Lambru (cofetăria): 54, 65
Banca: Agricolă, 54; Crisovelloni, 59; de Investiţii, 62; Derussi, 61; Marmo-
rosch-Blank, 62; Naţională, 59, 62, 77, 137; Poumay, 61; de Scont, 59 >
bariera: Belvedere; Cotroceni; Craioveiţ Dudeşti; Herăstrău; Iancu; Mândrit} Mogoşoaia; Moşii; Piscu; Spirea; Şerban-Vodă; Tîrgoviştei; Vergu, 75.
Basarabiei (grădina): 53 >
Basilescu (grădina): 62
băcănia: Anghelescu, 77; Cavadia, 77; Ciobanu, 57; Colţescu, 57, 77; Drar gomir Niculescu, 57, 64, 90, 107; Fundescu, 77, 79; Martinovici şi An« gelu („La crucea de aur"), 77, 79; Păun Popescu, 54, 77, 78, 79; Petrache Ioan, 57, 77; Rietz („La Steagul alb"), 77; Sălcianu, 77, 262, 297; Dumitru Staicovici, 77
berăria: Carul cu bere, 54; Grebert, 7, 69; Osvald, 7, 69; Oteteleşanu (Terasa), 52; StrSbel, 76.
Biblioteca Academiei Române: XXXVI, XXXVIII, 73
* In timpul sistematizării acestui indice ne-am folosit de unele sugestii oferite de complexul indice al lucrării Istoria Bucureştilor de C. C. Giurescu. Atragem atenţia că nu am înregistrat numele de edituri şi tipografii cuprinse în indicaţiile bibliografice; identificarea „pe teren" (sau In lucrări recente) a destinaţiei actuale a unor clădiri vechi sau noi am intreprins-o în lunile ianuarle-martie 1985. Numele localurilor de consum şi de petrecere: berării, cafenele, cofetării, grădini, restaurante ş.a. care, uneori, aveau o destinaţie multiplă se regăsesc în indicele nostru atît la fişa comună cît şi la locul cuvenit potrivit orînduirii alfabetice; de exemplu: cofetăria: Capsa; cafeneaua: Capsa; restaurantul: Capsa; hotelul: Capsa, dar şi: Capsa (cofetăria; cafeneaua; restaurantul; hotelul). Pentru stabilirea mai precisă a destinaţiei unor localuri de consum am recurs, în afara titlurilor citate pînă acum, şi la lucrarea: De la hanul Şerban-Vodă la hotel Intercontinental (Pagini din istoria comerţului hotelier şi de alimentaţie publică din Bucureşti) de Ion Paraschiv şi Trandafir Iliescu, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1979. Menţionăm că în organizarea indicelui am ţinut seama numai de datele existente In textul lucrării lui Bacalbaşa şi In notele noastre.
321
Biblioteca Centrală de Stat: 62
Biblioteca Centrală Universitară: 57
birourile primăriei Municipiului Bucureşti: 85
birtul: v. restaurantul
biserica: Albă, 53, 58, 69; Creţulescu, 52; Domniţa Bălaşa, 4, 78, 80, 83; Mavrogheni (Cişmeaua Mavrogheni), 116; Măgureanului, 4, 54, 77; Mi-hai-Vodă, 133; Radu-Vodă, 22; Sărindar, 11, 52, 77, 79; Schitu Măgu-reanu, 54; Sf. Constantin, 71; Sf. Eca-terina, IX; Sf. Gheorghe Nou, 63, 118; Sf. Ioan cel Mare, 51, 77; Sf. Ionică, 69; Sf. Sava, 59; Zlătari, 7, 54, 59, 77
Blanduziei (grădina): 61
blocul Comedia: 55
Bolintinul din Vale (comuna): 118
Bordei (grădina): 69, 73, 75, 279
Bordei (restaurantul): 69
Brener (cafeneaua): 67
Breslea (Brăslea, Braslea; grădina): 72, 117
Briol (cafeneaua): 67
Broft (hotelul; restaurantul): 56, 64, 68,
272
Bruzzesi (cafeneaua): 53
Bulevard (Grand Hotel du Boulevard;
hotelul; restaurantul): XXI, 52, 64,
68, 279
Bulevardul: Academiei (Universităţii; Republicii), 50, 55, 62, 143, 144; Hristo Botev (Domniţei), 64; Carol I (Republicii), 64; Lascăr Catargiu (Ana Ipătescu), 58, 59; Colţei (Bd. 1848; v. şi strada Colţei), 58, 62; Elisabeta (Gheorghe Gheorghiu-Dej), 279; Gheorghe Gheorghiu-Dej (Elisabeta), 52, 65, 74, 279; Ana Ipătescu (Lascăr Catargiu), 59; Ilie Pinti-lie (Şoseaua Bonaparie), 58; Republicii (Academiei; Universităţii; Carol I), 61, 62, 64; Schitu Măgu-reanu, 51; Universităţii (Academiei; Carol I; Republicii), 50, 63; Bd. 1848 (Colţei), 62, 65, 85, 143
Bursa: v. Palatul Camere; de Comerţ şi Industrie
cafe-cha,ntant-ul („şantanul"): Paţac, 70,
71; Stadt Pesth (Oraşul Pesta), 55, 71
cafeneaua: „La Brener", 67; Briol, 67; Bruzzesi, 53; Capsa, 55; Cazes, 67; Concordia nouă, 67; Corso, 57; Fial-kovsky, 65, 66, 83; Fieschi, 64, 66; „La Iancu", 66; Kubler, 53; Labes, 67; Oteteleşanu <Ţerasa), 52, 85, 199; „La Podul de fier", 54, 68; „La Radu", 67; Riegler, 56, 68, 89; Stadt Pesth (Oraşul Pesta), 55; StrSbel, 67; Tripcovici, 53. Calea: Craiovei (Podul Caliţei, Calicilor; Calea Rahovei), 63; Dorobanţilor (strada, şoseaua Herăstrăului), 69, 75; Dudeşti, 75; Griviţei (uliţa; strada, calea Tîrgoviştei), 58, 63, 247, 260; Moşilor (Podul Tîrgului de Afară), 47, 63, 64, 75, 103, 106, 280; Plevnei (Podul de pămînt; strada Belvedere), 63, 71; Rahovei (Podul Caliţei, Calicilor; strada, calea Craiovei), IX, 4, 63, 75, 139; Şerban-vodă, 63; Tîrgoviştei (Calea Griviţei), 246, 260; Victoriei (Podul, Calea Mogoşoaiei), XIX, 3, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 61, 62, 63, 65, 69, 72, 74, 75, 77, 88, 90, 106, 191, 208, 247, 254, 277, 279, 297 Capitol (hotelul-restaurant): 52 Capsa („casa"; cofetăria; cafeneaua; restaurantul; hotelul): 11, 55 , 62, 65, 73, 172, 203 Capul Podului (Piaţa Victoriei): 50 Carul cu bere (berăria; restaurantul): 54
Casa centrală a meseriilor şi asigurărilor muncitoreşti: XVI
Casa de economii şi consemnaţiuni (Casa de depuneri; C.E.C.): 51, 77
Casa de mode (str. Lipscani): 59
Casa de mode Venus: 51
Casa Episcopiei: v. Metohul Episcopiei de Rîmnicul Vîlcea
casa (casele) particulară: Anagnostiadi, 58; Nicolae Andronescu, 167; Assan, 57, 65, 277; Bălcescu, 62; Băleanu, 4; Bărcănescului, 62; Stancu R. Be-cheanu, 59; Ştefan Bellu (Ienăchiţă Văcărescu; Prager), 51; Ion Cantacuzino, 62; Mihail (Mişu) Cantacuzino, 58; Carapatti, 60, 190; Grigore
Cerchez, 54; Costică C. Cesianu (Filipescu), 53; Iancu Creţeanu (Cretzeanu), 57, 77; bisericii Creţulescu. 52; dr. Atanasie Demostene, 58; Enciulescu, 53; Natalia Fănuţă, 167; Filipescu (Costică C. Cesianu), 53; Filitis (colonel), 57; Ghica (Lenş; Vernescu), 53; Dumitrache Ghica (Emanoil Lahovary), 55; Ghiculeşti-lor (sediul Primăriei), 63; Goleştilor (Dinicu Golescu), 52, 53; Goligher, •53; Ion C. Grădişteanu, 58; Greceanu, 55, 279; Ioanid, 57; Karagheorghevici, 62; Lahovary, 52; Emanoil Lahovary, 57; Emanoil şi Nicolae Lahovary (Dumitrache Ghica), 55, 61; Lenş (Ghica; Vernescu), 53; Maican, 80; Manu, 57; Mazar-paşa, 150, 154, 156, 176, 182, 198, 293; de la Măgureanu, 4; baronului Meitani, 51; maior Mişa (Anastasievici), 62; Musu, 57; Oteteleşanu, 52, 56; Barbu Păltineanu, 51; Grigore Păucescu, 57; Peretz (Anton Vanic), 57, 64; Petrovici Armis, 61, 86; Poenărescu, 168; Prager (Ienăchiţă Văcărescu; Ştefan Bellu), 51; dr. Rădulescu, 62; Joseph Resch, 56, 58, 94; Riegler, 56; Rioşanu, 61; Ritoride, 59; Românit, 58; Slătineanu, 156, 172; Stelorian, 53; dr. Nicolae Tomescu (str. Italiană), 275; dr. Toma Tomescu (Calea Victoriei), 58; Torok, 65, 66, 69; Anton Vanic (Peretz), 57, 64; Ienăchiţă Văcărescu (Ştefan Bellu; Prager), 51; Gh. Vernescu (Ghica; Lenş), 53; Wappner, 53; bisericii Zlătari, 54, 65
Casa Pathe: 54, 63
Casa Schlesinger: 59
Casa societăţii „Dacia": 54
Cazarma Alexandria: 138, 140, 284
Cazes (cafeneaua): 67
Cărăbuş (grădina): 60
Centrala Loto-pronosport: 51
Centrul civic al Bucureştilor (Noul): 74
Cercul de studii sociale: XII, XIII, 64, 65
Cercul militar: 52, 77 Cercul muncitorilor: XIV Cina (restaurantul): 57
cinematograful: Clasic, 279; Colos, 5fc Lux, 61; Select, 56; Volta, 59
circul: Hutemann, 54, 279; Kremsler, 279; Sidoli, 163, 279; Suhr, 54, 120, 122, 147, 148, 162, 163, 164, 203* 270, 278 |
Cişmigiu (grădina): 50, 54, 80, 110, 140, 149, 168, 229, 230, 285
Clubul conservator: XIX
Clubul muncitorilor din Bucureşti: 62
Clubul român: 66 ':: '
Clubul studenţilor universitari din Bu1 cureşti: 199
Clubul tinerimii: 55
Cofetăria: Baltador (Paltator), 54, 65; Capsa, 55, 65, 203; Constantinescu, Iorgu, 7, 65; Fialkovsky, 65, 66, 69, 88, 203; Giovanni, 65; Nestor, 53; Pascu, 65; Rădulescu, 65; Riegler, 56, 68, 89; Tănăsescu (fraţii), 53, 65; Teatrului, 56 •  ',
Colaro (hotelul; birtul; restaurantul): 67
Colegiul Sf. Sava: v. Liceul Sf. Sava
Colentina (moşie): 72
Comitetul Central al Partidului Cornii nist Român (sediul): 57
Comitetul de Stat al Planificării: 58
Concordia nouă (hotelul; cafeneaua^ 64,67
Concordia veche (hotelul): 3, 15, 64 Conservatorul   de   muzică   (str. Lipscani): 59
Conservatorul de muzică şi artă dramatică (piaţa Valter Mărăcineanu); 80, 115
Consiliul de Miniştri (cancelaria): 60
Constantin (birtul; grădina): 68, 203
Constantinescu Iorgu (cofetăria): 7, 65
Corso (cafeneaua): 57
Cosman (Kosman; bodega): 295
Cotroceni: 77, 238, 239, 260
Creditul rural: 62
culcare (sectoare administrative): de albastru, 75, 167, 168, 282; de galben, 75, 167, 168, 169; de negru, 75, 167, 168, 282, 286; de roşu, 75, 167, 168, 169, 171; de verde, 75, 157, 167, 168, 171, 282
Curtea de Apel: 4
Curtea domnească (Curtea veche): 63
323
Dealul Mitropoliei: 64, 103, 186, 236, 241 Dealul Spirii: 3, 132, 157, 172, 284 Depozitul de vinuri E. Carada: 96 „Der grosse Fritz" (grădina): 59 Dîmboviţa (plasa*, judeţul Ilfov): 168 Dîmboviţa (rîul): XXVII, 3, 4, 50, 54,
63, 69, 71, 77, 83, 99, 121, 169, 296 drogheria Zamfirescu: 59
Edison (grădina): 61
editura: Bălăceanu şi Warthâ (librărie-editură), 99; Cartea românească, 78; de muzică Ghebauer, 52; Ionniţiu (Ioaniţiu, librăria-editmăl, 99; Muzicală, 59; I. V. Socec (librăria-editură), 78, 99; H. C. Wartha (libră-ria-editură), 73, 99
Elysee (Elizeu; Teatrului; restaurantul):
65, 69
Enache (birtul): XXXII, 60, 61, 69 Englitera (hotelul; restaurantul): 64, 68 Epurescu (restaurantul): 68, 203
fabrica de conserve D. Staicovici: 77
Facultatea: de Drept, VIII, IX, 69; de Litere şi Filosofie, 94, 181; de Medicină, 102
farmacia: Fr. Bruss, 79; Joseph Bruss, 79; Aurelius Ciura, 79; Nierisicher („La Sfinţi"), 103, 104, 106; Iulius Rissdorfer, 79; Joseph Thois, 79
Fialkovsky   (cofetăria; cafeneaua): 65,
66, 69, 83, 88, 203
Fieschi (hotelul; cafeneaua): 64, 66 Filaret: 238 Filaret (cîmpia): 139 Filaretului (lunca) i 106 Floreasca (lacul): 69, 73 franzelăria Gagel: 61 Frascatti (restaurantul) i 56 Fundaţia universitară Carol Ii 57
Gagel (grădina): 61
Gara Tîrgoviştei (Gara de Nord): 235,
238, 246, 247, 261, 274 Georgescu (grădina-restaurant): 295 Giafer (grădina): 71
Giovannl (cofetăria): 65
Grădina botanică: 143
grădina (de promenadă): Academiei (Universităţii), 59; Ateneului (squa-rul), 57, 278; Cişmigiu, 50, 54, 80, 110, 140, 149, 168, 229, 230, 285; Episcopiei, 57, 141, 199, 203; Tei, 48; Universităţii (Academiei), 59; bisericii Zlătari, 59
grădina lui Cornescu: 60
grădina (-restaurant; — cu spectacole de varietăţi): Alcazar, 69, 278, 295; Basarabiei, 53; Basilescu, 62; Blan-duziei, 61; Bordei, 69, 73, 75, 279; Breslea (Brăslea, Braslea), 72, 117; Cărăbuş, 60; Constantin, 68, 203; „Der grosse Fritz", 59; Edison, 61; Gagel, 61; Georgescu, 295; Giafer, 71; Grădina cu cai, 71; Guichard, 203, 264; Heliade, 280; Herăstrăul Nou (Noua grădină de la Herăstrău), 69, 72, 268; Herăstrăul Vechi, 72, 263, 298; „Leul şi cîrnatul", 69, 71, 203, 268; Moara cu iaz de la Floreasca, 69, 73; Paradis, 203; Raşca, 60, 71, 203, 262, 295; Stadt Pesth (Oraşul Pesta), 55, 262; Stavri, 71, 203, 262, 278, 295; Şapte nuci, 281; Tei (Grădina cu Tei), 48, 72, 73; Union (-Suisse), 203, 261, 262, 263, 264, 297; Zdrafcu, 69
Grebert (birtul; berăria): 7, 69
Guichard (restaurantul; grădina): 69, 203, 264
Giinther (Guenter) (birtul; restaurantul): 69, 295
hala (halele): de carne, 164, 165; Centrală, 63; de fructe, 63; Obor, 47; de păsări, 63; de peşte, 63; din Piaţa Amzei, 63
nanul: Constantin-Vodă, 54; Ivanciu Gherasim, 58; Greci, 78; Manuc, 63, 135, 203; Leon Mercuş, 56, 278; lui Niculcea, 58; Şerban-Vodă, 59, 77; Zlătari, 54, 66, 67, 77
Heliade (grădina): 280
Herăstrău („eleşteul Herăstrău"; lacul): 69, 72, 263, 268, 298
* în timpul naraţiunii lui Bacalbaşa, pînă la 1/13 aprilie 1882, judeţul Ilfov era împărţit în şase subdiviziuni administrative numite plăşi şi anume: Dîmboviţa, Mostiştea, Negoieşti, Olteniţa, Sabarul şi Snagov (Znagov).
124
Herăstrăul Nou („Noua grădină de la
Herăstrău"): 69, 72, 268 Herăstrăul  Vechi  (grădina):  72, 263,
298
//otelul: de Atena, 64; Athenee Palace, 53, 58; Avram, 64, 103, 105, 106; Bristol, 62; Broft (Grand Hotel Broft), 56, 64, 68, 272; Bucureşti, 53; Budişteanu, 65; Bulevard (Grand Hotel du Boulevard), XXI, 52, 64, 68, 279; Bulgaria, 64; Capitol, 52; Capsa, 55; Caracas (Naţional), 64; Carol, 59; Central (str. Carol), 63; Central (Bd. Gh. Gheorghiu-Dej), 65; Colaro, 67; Concordia Nouă, 64, 67; Concordia Veche, 3, 15, 64; Continental, 56, 64, 68; Dacia (Manuc), 63, 64, 135, 165, 174, 203, 263; En-gliş, 56; de Englitera, 64, 68; Esplanade, 61; Fieschi, 64, 66; de France, 51, 54, 67; de France (apoi Grand Hotel), 278; Frascatti, 52; Gabrovenii Vechi, 64; Grand Hotel, 56, 278, Grand Hotel (Lafayette), 51; Herdan, 52; High-life, 53; Hugues, 56, 65,272; Imperial, XVIII, 53; Kiriazi, 64; Lazăr, 64; Lazăr Nou, 107, 110; de Londra, 64; Luvru, 52; Macedonia, 65; Manuc (Dacia), 65; Metropole, 57, 65, 277; Minerva, 59; Moldo-Ro-mân, 64; Negoiu, 60; Nemţoaica, 64; Neubauer, 65; Orient (al Piteşteanu-lui), 53,64; Orient Nou, 43; Oteteleşanu, 52; Patria, 65; Pesth, 65; Princiar, 65; Principatele Unite, 64; Regal, 60; de Rusia, 65; Simion, 64, 67; Simplon, 77, 261, 297; Splendid, 53, 64; Stănescu, 60; Transilvania, 64; Union, 60, 64, 68; Victoria (Calea Victoriei), 51; Victoria („din Şelari"), 64 Hristodor (birtul): 3, 51, 52, 68 Hugues (hotelul; restaurantul): 56, 65, 68, 89, 90, 272
Iaurgeria lui Hagi Stanof: 62
Imprimeria Statului: 181
Institutul Buchholtzer: v. Pensionatul
Buchholtzer Institutul de Arhitectură: 156 Institutul de băieţi Şeicaru: 4 Institutul de hidroterapie al medicilor
asociaţi: 62
Institutul Heliade: 115, 155, 169, 28& * Institutul-pension de băieţi „Codreahu":
53
Institutul Proiect Bucureşti: 61 Intrarea dr. Toma Tomescu: 58 Ioanid (grădina de zarzavat şi livada): 117
Iordache („La Idee"; restaurantul): 68
întreprinderea de comerţ exterior R&-
mânoexport: 62 întreprinderea de comerţ exterior Teh-
noimport: 61
Jockey-Club: 57
Kosman (restaurantul): v. Cosman Kiibler (cafeneaua): 53
Labes (cafeneaua): 67 J
„La Clopoţel" (restaurantul): 68
„La  Drei  Bettler"    (Trei cerşetori)
(restaurantul): 61 „La Iancu" (cafeneaua): 66 „La Mielul Alb" (birtul): 69 „La Ochiul lui Dumnezeu" (circiuma):
57
„La Pisica Neagră" (birtul): 7, 54 „La Podul de fier" (cafeneaua): 54, 68 „La Radu" (cafeneaua): 67 legaţia Rusiei: 52, 263 „Leul şi cîrnatul" (grădina):  69, 71, 203, 268
librăria: Bălăceanu şi Wartha, 99; Cartea rusă, 55; A. Danielopolu, 78; Ig. Haiman, 78; Ignatz Hertz, 3, 51; G. Ioanid (şi Spirescu), 78; Ionniţiu (Ioaniţiu), 78, 99; C. Sfetea, 78; I. V. Socec (librăria-editură), 51, 7Ş, 99; H. C. Wartha (librăria-editură), 73, 78, 99
liceul:   Matei   Basarab,   IX, XIII; Sf. Gheorghe, 58; Sf. Sava, VIII, 4, 7, 8, 9, 47, 51, 54, 66, 77, 81, 113, . 251, 296
l'Independance Roumaine (localul): 55 li vedea Văcăresculuii 57 Lucrătorul român (redacţia): 60
328
magazinul (v. şi băcănia): Stancu R. Becheanu, 59, 79; Cocor, 65; Gh. Coemgiopolu, 79; Confecţia, 55; A. B. Dancovici, 79; Delta Dunării, 55; Electrolux, 65; „La Globul verde", 59; Jobin (pălărier), 56; Leoni-da, 53; Luvru, 52; Madame Volays (pălării), 79; Paul Martin (pălării), 56; Missir, 59; Muzica, 52; de muzică Ghebauer (apoi Feder), 52, 277; Prager (de blănuri), 51; Romarta, 55, 57; Universal „Socec-Galeriile Lafayette", 51; Sora, 51; Steaua albastră (încălţăminte), 83; Tal (de muzică), 165; „A la viile de Lyon" (mătăsuri), 79; „Aux villes de France" (mătăsuri), 79; Wattson şi Youell, 60
mahalaua (suburbia): Antim, 74, 168; Cărămidari, 282; Colenţina, XXXII; Delea Veche, XXIV; Izvor, 72; Lucaci, 167; Popa Soare, XXIV; Tabaci, 172; Tabacii de Jos, 72
Maior-Mura (restaurantul): 62
mănăstirea: Mihai-Vodă, 132; Plumbuita, 235; Radu-Vodă, 167; Sf. Sava, 59; Văcăreşti, 162
Metohul Episcopiei de Rîmnicul Vîlcea: 57, 58, 278
Miliţia Capitalei (sediul): 51, 55
ministerul: de Externe, 58, 60, 99; de Finanţe (Visteria), 58, 62, 117; Industriei şi Comerţului, 53; Industriei Construcţiilor de Maşini, 53; Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, X, 69; de Interne, 60, 61, 69; Justiţiei, 61; de Lucrări Publice, 50, 60, 92
Moara cu iaz de la Floreasca (grădina): 69, 73
Mogoşoaia (moşia): 50
Monetăria Statului: 119
Mostiştea (plasa, judeţul Ilfov): 168
Moşii: v. Tîrgul Moşilor
muzeul: de antichităţi, 275, 276; colecţiilor de artă, 58; de istorie al R. S. România, 54, 276; de istorie şi artă a municipiului Bucureşti, 59, 85; Muzicii româneşti, 54; naţional, 276, 300, 301
Negoieşti (plasa, judeţul Ilfov): 168 Nestor (cofetăria): 53
Olteniţa (plasa, judeţul Ilfov): 167 Opera română: 69, 70, 80 Ospelul comunal: v. Primăria Oteteleşanu (Terasa; cafeneaua; hotelul): 52, 85, 199 Osvald (birtul; berăria): 7, 6S
Palatul: ziarului „Adevărul", XX, 52; Ateneului, v. Ateneul român; Băncii Agricole, 59; Băncii Naţiunii, 57, 77, 277; Bursei (Camerei de Comerţ şi Industrie), 62; Gh. Gr. Cantacuzino, 53, 54; Casei Autonome a Monopolurilor (CA.M.), 58; Creţulescu, 56; Daciei, 59; Funcţionarilor Publici, 54; Imobiliara, 56, 278; de Justiţie (Tribunalul Capitalei), 4; Ministerului de Externe, 58; Ministerului de Interne, 60; Naţionala, 62; Nifon, 55, 61; Poştelor şi telegrafelor (Poşta Centrală), 54, 61, 63, 122, 278; Regal (domnesc, princiar), XV, 12, 25, 50, 52, 53, 57, 65, 77, 78, 189, 190, 243, 246, 247, 248, 260, 261, 264, 282, 287, 289; Republicii, 53, 57, 63, 69; Grigore Sturdza, 58; Suţu, 59, 85; Ştirbey, 63; Telefoanelor, 52; Universităţii (v. şi Universitatea), 133, 275
Paltator (cofetăria): v. Baltador
Paradis (grădina): 203
parcul: Cişmigiu, v. grădina Cişmigiu; Ioanid, 117; Libertăţii, 72, 106; Progresul, 48
pasajul (pasagiul): Bijuteria, 55; Comedia, 61; Galeriile Blanduzia, 61; Macca, 55; Majestic, 60, 61; Român, 52, 61, 67, 69, 78, 92, 93, 100, 295; Villacrosse, 55, 71
Pascu (cofetăria): 65
Paţac (cafe-chantant-ul): 70, 71
Pensionatul Buchholtzer: 4
Pensionatul de fete Gachstater (fost Manalotti): 4
Pesth: v. Stadt Pesth
Piaţa: Amzei, 63, 68; Bălcescu, 50, 62; Constantin-Vodă, 54, 122, 162, 163, 202, 278, 279; Ghica (Piaţa Mare; Unirii), 163, 165, 166, 169; Kogălniceanu, 71; Mare (Ghica, Unirii), 63, 163; Valter Mărăcineanu, 80; Naţiunilor Unite, 50; Palatului, 57; Romană, 59; Teatrului (Naţional), 56,
326
64, 65, 77, 89, 94, 272, 280; Unirii (Ghica; Piaţa Mare), 63, 64, 74, 163; Universităţii, 59, 62, 133, 143; Victoriei („capul Podului"), 50, 54, 58, 59, 75; Piaţa 1848, 59
Piaţa de flori: 63
Pir.ţa zarafilor: 63
Podul: Caliţei (Calicilor; strada, calea Craiovei; calea Rahovei), 4, 63; Mogoşoaiei (Calea; Calea Victoriei), XXXVII, 3, 50, 51, 54, 57, 58, 63, 64, 65, 68, 77, 78, 79, 88, 91, 94, 107, 110, 121, 139, 163, 199, 238, 246, 247, 254, 260, 261, 263, 272, 277, 297, 298; de Pămînt (strada Belvedere; Calea Plevnei), 63, 71; Tîrgului de Afară (Calea Moşilor); 47, 63
podul (peste Dîmboviţa): de la Domniţa Bălaşa, 80; de la Mihai-Vodă („Podul Dîmboviţei"), 54, 68, 133
Poşta Centrală: v. Palatul Poştelor
Poşta veche: 62
Prefectura Poliţiei Capitalei („Poliţia"):
51, 65, 166
Primăria (ospelul comunal; primăria Municipiului Bucureşti): 63, 85, 159, 160, 163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 171
Raşca (grădina; birtul; restaurantul): 60, 71, 203, 262, 295
Rădulescu (cofetăria): 65
restaurantul (birtul; bodega): Bordei, 69; Broft, 68; Bulevard, XXI; Capitol, 52; Capsa, 55, 73; Carul cu bere, 54; Cina, 57; „La Clopoţel", 68; Colaro, 67; Constantin, 68; Cosman (Kosman), 295; „La Drei Bettler" (Trei cerşetori), 61; Elysee (Elizeu; Teatrului), 65, 69; Enache, XXXII, 60, 61, 69; Englitera, 64, 68; Epurescu, 68, 203; Frascatti, 56; Grebert, 69; Guichard, 69; Giinther (Guenter), 69, 295; Hristodor, 3, 51,
52, 68; Hugues, 56, 68, 89, 90; Iordache („La Idee"), 68; Maior Mura, 62; „La Mielul Alb", 69; Osvald, 7, 69; „La Pisica Neagră", 7, 54; Raşca, 60; Stadt Pesth (Oraşul Pesta), 65; Strobel, 67; Teatrului (Elysee), 65
Riegler    (cofetăria;    cafeneaua): 56,
68, 89
Sabarul (plasa, judeţul Ilfov): 168 sala: Bossel, 40, 41, 42, 55, 65, 70, 74, 121, 155, 188, 191, 224, 225, 276 286; Dacia, 74, 262, 263; Edison, 74; Fran-zelaru, XII, 74; Hîrdău, 74; Hugo, 62; Jignita, 74; Liedertafel, 278; Majestic, 55, 56, 61; Pomul verde, 74; Savoy, 52; Slătineanu (Momolo), îl, 12, 55, 56, 99, 192, 287; Teatrul-circ, 148, 262, 263, 270; Valhala (Walhala),
54, 202, 203, 276; Ziepser, 74 Salonul   nou   de   pianuri   A. Ghebauer: 52
Snagov (Znagov) (plasa, judeţul Ilfov): 168
Societatea de tragere (dare) la semn: 48 Societatea Filarmonică Română: 43, 44 spitalul: Brîncovenesc, 102, 106; Colen-tina, IX, 102; Colţea, IX, XXII, 102, 170, 177; de copii, 102; Filantropia, IX, 102; israelit, 102; -maternitate, 102; Mărcuţa (ospiciu), 102; Panteli-mon, 102, 118; penitenciarului, 102 Splaiul Unirii: 4
Stadt Pesth (Oraşul Pesta) (cafeneaua; grădina; cafe-chantant-ul; hotelul):
55, 65, 71, 262
statuia: lui I. C. Brătianu, 62; Anei Davila, 177; lui Gh. Lazăr, 59; lui Mihai Viteazul, 59,   132,  133, 136, 143, 144, 148, 260, 261 Stavri (grădina): 71, 203, 262, 278, 295 strada (uliţa): Academiei, 59, 60, 61, 62,
69, 71, 78, 93, 143, 278; Grigore Alexandrescu, 58; Teodor Aman (Soarelui), 75; Armenească, 103, 106, 113, 167; Banului, 63; Bateriilor (Cazărmii), 74; Bazaca, 63; Belvedere (Podul de Pămînt; Calea Plevnei), 167; Bibescu-Vodă, 64, 106; Mauriciu Blank (Doamnei; Paris), 55; Blă-nari, 64; Ion Brezoianu, XXI, 65; Aristide Briand (Regală; 13 Decembrie), 60; Bursei (Colonadelor), 62; Buzeşti, 54; Eugeniu Carada (Karagheorghevici), 55, 62; Carol (ulîţa Franceză; 30 Decembrie), 4, 7, 54, 62,
327
fi3, 65, 70, 71, 77, 79, 135, 139, 160, 163, 166; Cazărmii (Bateriilor), 74; Căldărari, 163, 165; Cîmpineanu (Ştirbey-Vodă; 13 Decembrie), 7, 52, 63, 65, 69, 77, 262, 264, 278, 295, 297; Clemenţei (C. A. Rosetti), 57; Colonadelor (Bursei), 62; Colţei (Bulevardul Colţei; Bulevardul 1848), 50, 62, 63
78, 85, 143; Covaci, 68; Craiovei (Calea Rahovei), 139; Nicolae Creţulescu, 53; Doamnei (Paris, Mauriciu Blank), 55, 59, 61, 62, 68, 78, 246; Dudeşti, 75; Enei, 156; Episcopiei, 57, 65; Filaret (11 Iunie), 69; Franceză (uliţa; Carol; 30 Decembrie), 62, 83; Ştefan Furtună (Şoseaua Francmasonilor), 260; Gabroveni, 64; Germană (Smîrdan), 3, 63, 64, 67; Ion GhiCa (Vestei), 62; Nicolae Golescu (Poşta Veche), 57; Gorgani, 65; Grădina cu cai, 71; pictor Nicolae Grigorescu (Modei), 53; Herăstrăului (Calea Dorobanţilor), 75; Imperială, 53; Nicolae Iorga, 58; Italiană, 275; Justiţiei, 168; Karagheorghevici (Eugeniu Carada), 55, 62; It. D. Lemnea (Verde; general Mânu), 53; Lipscani (uliţa cea mare de lîngă Curtea domnească), 51, 59, 62, 63, 64, 67, 68, 77, 78, 79, 94, 106, 144, 246, 264, 274; Lipscanii Noi, 51; general Mânu (Verde; It. D. Lemnea), 53; Măgurea-nu-Rîureanu,   3;   Mihai-Vodă, 51,
79, 133, 139, 260; Const. Miile (Sărindar), XX, 52; Ministerului, 60; Modei (pictor Nicolae Grigorescu), 53, 277; Negru-Vodă, 74; Nouă (Ed-gar Quinet), 60, 61, 94, 96, 172; Oneşti (Vămii; Vi enei; Wilson), 57; Paris (Mauriciu Blank; Doamnei), 55, 59, 61, 246; Patriei, 65; Piaţa Amzei, 58; Poetului (Ienăchiţă Văcărescu), 64; Polonă, 117; Poşta Veche (Nicolae Golescu), 57; Ed. Quinet (Nouă), 60, 61, 172; Radu-Vodă, 167; Regală (Aristide Briand; 13 Decembrie), 60, 6C, 69, 278; Remus, 167; Renaşterii, 274, 275; Rîureanu (-Măgureanu), 3, 4, 51, 65; Romană, 58, 189; C. A. Rosetti (Clemenţei), 57; Sărindar (Const.
Miile), XX, 52, 62; Scaune, 218; Se-vastopol, 53, 54; Sf. Constantin, 74; Sf. Ionică, 262, 297; Sf. Nicolae-Şe-lari, 68; Sf. Vineri, 74; Sfinţii Apostoli, 74, 133; Sfinţilor, 64; Smîrdan (Germană), 3, 15, 59, 63, 64, 77, 106; Soarelui (Teodor Aman), 75; Stavropoleos, 54, 66, 67; Şelari, 63, 64, 66; Şerban-Vodă, 79, 167, 169, 275; Ştirbey-Vodă (Calvină; Cîmpineanu), 53, 63, 69, 71; Tîrgoviştei (Calea Griviţei), 58, 63, 247; Ţăranilor (Aurel Vlaicu), 117; Umbrei, 277; Uranus (Spirei; 13 Septembrie), 3; Ienăchiţă Văcărescu (Poetului), 64, Vămii (Vienei; Wilson; Oneşti), 57; Verde (general Mânu; It. D. Lemnea), 53; Vestei (Ion Ghica), 62; Vienei (Vămii; Wilson; Oneşti), 57; Aurel Vlaicu (Ţăranilor), 117; Wilson (Vămii; Vienei; Oneşti), 57; Duiliu Zamfirescu, 58; 11 Iunie (Filaret), 69; 13 Septembrie (Spirei; Uranus), 3, 138; 13 Decembrie {Cîmpineanu şi Regală), 7, 52, 56, 57, 60, 63, 68, 69; 30 Decembrie (uliţa Franceză; Carol), 4, 63, 70, 83, 163
Strdbel (berăria; birtul; cafeneaua): 67, 76
şantanul: v. cafe-chantant-ul
Şapte Nuci (grădina): 281
Şcoala de băieţi no. 3: 168
Şcoala de chirurgie: 102
Şcoala naţională de medicină şi chirurgie: 12, 102
Şoseaua: Bonaparte (Bd. Ilie Pintilie), 58; Cotroceni, 260; Francmasonilor (str. Ştefan Furtună), 260; Herăstrăului (Calea Dorobanţilor), 69; Kise-leff (,4a Şosea"), 50, 53, 69, 116, 203, 279, 283,-284, 297; Pandurilor, 177; Ştefan cel Mare, 58, 59, 75, 76
Tănăsescu (fraţii; cofetăria): 53, 65 Teatrul: Alhambra, 70;  Comedia, 61; Evreiesc, 70; Fantasio, 70; Giuleşti, 61; Liric (Opera Română), 80, 118, 200; Majestic, 71; Mare (Naţional),
328
VI, XXII, XXIII, XXVII, 40, 41, 44, 45, 46, 47, 50, 56, 63, 65, 70, 71, 72, 76, 77, 78, 84, 87, 90, 98, 99, 133, 134, 136, 147, 148, 149, 177, 188, 224, 260, 264, 270, 278, 279, 294, 297; Mic, 70; de operetă, 70; Popular, 70; Regina Măria, 70; satiric-muzical Constantin Tănase, 52; Ţăndărică (de păpuşi şi marionete), 56; Ţăndărică (sala din str. Academiei), 60; de vară (grădina Guichard), 264
Tei (Grădina cu Tei): 48, 72, 73
Tei (lacul): 48, 72, 73
Terasa Oteteleşanu: v. Oteteleşanu (Terasa)
Timpul (redacţia): 57
tipografia (atelierele grafice; imprimeria): ziarului „Adevărul", 79; Dor. P. Cucu, XI, 79; Carol Gobl, 78; F. Gobl, 62; Ispirescu, 62, 78; Gr. Luis, 61; Naţionala, 60; Noua tipografie a laboratorilor români, 78; C. Petrescu-Conduratu, 78; „Româ-nul"-Carol Gobl, 78; C. A. Rosetti, 78, 96, 287; Statului, 181; Thiel şi Weiss, 79, 94; Tipografia Curţii-Lu-crătorii Asociaţi, 78; Tipografia la-
boratorilor români, 78; Tipografia lucrătorilor asociaţi, 78; Johann (Ioan) Weiss, 79
Tîrgul Moşilor: 11, 47, 48, 280
Tribunalul vechi: 80
Tripcovici (cafeneaua): 53
turnătoria de litere Dor. P. Cucu: 61
Turnul Colţei: XXVII
Uliţa: v. strada
Union (-Suisse; grădina): 203; 261, 262, 263, 264, 297
Universitatea (v. şi Palatul Universităţii): XXVII, 59, 60, 68, 98, 133, 143, 187, 275
Uzina de gaz aerian (de la Filaret): 72, 106
Văcăreşti (penitenciarul): 84, 86, 92, 120, 121, 156, 162, 170, 172, 175, 285, 289
Zdrafcu (grădina): 69 Znagov: v. Snagov
TABLA DE MATERII
Prefaţă .... Notă asupra ediţiei O lămurire   .   . .
XXXV
V
2
ÎN BUCUREŞTI
3
BUCUREŞTIUL IN 1871
22
Politica (12). Revoluţia din Ploieşti (16). Scrisoarea către Ambron (18). Curentul francofil (20). Politicianismul (21). Petiţia de la Iaşi (23). Literatura (Jîj. [...]. Finanţele (39). Teatrul (40). Tîrgul Moşilor (47). Tragerea la semn (48). Oraşul (50). Tipuri bucureştene (82). Viaţa bucureşteană (84). Moravuri şi farse (88). Ziariştii şi scriitorii (92). Oamenii zilei (95). Doctorul Drasch (201). întîiul congres al presei (207).
ANUL 1872 ......................... 223
Liberalismul epocii (113). Moartea lui Ion Heliade-Rădulescu şi a lui Dimitrie Bolintineanu (116). Diverse (228).
ANUL 1873 ......................... 120
Apele de la Văcăreşti (120). Circul Suhr (122). Moartea prinţului Alexandru Cuza (123). Diverse (230). Statuia lui Mihai Viteazul (132). Teatrul (233).
ANUL 1874 ......................... 136
Diverse (136). Statuia lui Mihai Viteazul cauză de turbu-rări studenţeşti (143). Oameni noi (145). „Revista" la Teatrul Naţional (247).
331
ANUL 1875......................... 250
Vestitele alegeri din 1875 (153). Coaliţia de la Mazar-paşa (256). Acţiunea şi agitaţia opoziţiei (173). Convenţiunea comercială cu Austro-Ungaria (277).
ANUL 1876 ......................... 184
Importante ştiri politice (184). Diverse (186). Căderea cabinetului Lascăr Catargiu (289). Cum mi-am luat bacalaureatul (294). Politice (296). Noul regim liberal (203). In preajma anului 1877 (213).
ANUL 1877........................ . 221
Evreii din România (221). Agitaţia politică (222). Diverse (226). Intrarea ruşilor în ţară (230). Proclamarea Independenţei (239). România în război (243). Bucureştii pe vremea ruşilor (262). Căderea Plevnei (272). Două crime celebre (274).
Addenda..................... 277
Indice de nume de persoane.............. 303
Indice de nume de locuri din oraşul Bucureşti şi din împrejurimi . 321